Muzica de cameră în cuvinte

Page 1


Carmen Chelaru

Paul Chitic

Muzica de cameră ĂŽn cuvinte Cvartetul Ad libitum





Cuprins

„La început a fost Voces… !” ................................................................................................... 7 Ad libitum la vârsta maturităţii ............................................................................................. 11 Un „cvartet” de dialoguri ...................................................................................................... 22 Adrian Berescu .................................................................................................................. 23 Şerban Mereuţă ................................................................................................................ 44 Bogdan Bişoc..................................................................................................................... 63 Filip Papa........................................................................................................................... 79 Scurt popas în istoria concursului de la Evian/Bordeaux .................................................. 95 Însemnări pe marginea primei Integrale Beethoven în interpretare Ad libitum Iaşi, ianuarie – iunie 2009 ......................................................................................................................... 99 Cuvânt înainte ................................................................................................................. 101 Concertul Întâi, 27 ianuarie 2009 Beethoven a coborât printre noi! .............................. 102 Concertul al Doilea, 24 februarie 2009 Ad libitum – Cvartet cu forţa unei orchestre! .... 104 Concertul al Treilea, 31 martie 2009 Muzica trebuie ascultată, nu auzită! .................... 107 Concertul al Patrulea, 28 aprilie 2009 Bucuria muzicii bine făcute!................................ 110 Concertul al Cincilea, 26 mai 2009 Muzica nu mai are nevoie de cuvinte… .................... 113 Concertul al Şaselea şi ultimul, 23 iunie 2009 ................................................................. 116 Maeştrii Voces despre discipolii lor .................................................................................... 119 „Când fac o frază minunată mă bucur, pentru că este munca mea de 20 de ani cu ei!” Convorbire cu profesorul şi violonistul Bujor Prelipcean ................................................ 120 „Suntem produsul unor emoţii, fără ele nu se poate face nimic!” Interviu cu violoncelistul şi profesorul Dan Prelipcean ..................................................................... 131 Alte însemnări, amintiri, comentarii ................................................................................... 150 *20 → 17+ sau Ad libitum şi Integrala Beethoven Interviu cu violoncelistul Filip Papa .. 150 Vioara lui Şerban Mereuţă .............................................................................................. 155 Cellocontrabasist sau basovioloncelist? Interviu neconvențional cu Filip Cristian Papa 156 Amintiri… Ad libitum ! ..................................................................................................... 160 Primul examen în cvartet! (Amintiri cu Şerban Mereuţă) ........................................... 160 Cum a învăţat Adrian Berescu Concertul „Iarna” de Vivaldi ....................................... 162 Puţină ordine în aeroportul Otopeni! ......................................................................... 164 De-ale pescarilor, cu Bogdan Bişoc. Prima ţigară! ...................................................... 165 Anexe .................................................................................................................................. 166 Cvartetul Ad libitum. Două decenii de activitate artistică............................................... 167 Lista principalelor concerte Ad libitum în România ........................................................ 174 Discografie Ad libitum ..................................................................................................... 181 Laureaţii Concursului Internaţional pentru cvartet de coarde Evian-Bordeaux de la fondare până în anul 2007 .............................................................................................. 184 Cele mai longevive cvartete de coarde din lume ............................................................ 187 Beethoven – Cvartetele de coarde ................................................................................. 189 Galerie foto ..................................................................................................................... 192 Bibliografie ...................................................................................................................... 230



„La început a fost Voces… !” În aprilie 1993, apărea la Iaşi, sub semnătura profesorului Mihail Cozmei, cartea Voces sau Triumful Cvartetului. În pofida condiţiilor modeste de editare, tehnoredactare şi tipar – lesne de înţeles având în vedere condiţiile tehnice existente în acel moment – lucrarea constituie până astăzi un reper rămas singular în multe privinţe. Mai întâi, demersul însuşi! Voces împlinea atunci două decenii de existenţă artis-

Cartea dedicată de prof. M. Cozmei, în anul 1993, aniversării a 20 de ani de activitate ai Cvartetului Voces

tică. Era – şi rămâne! – cel mai longeviv cvartet de coarde din România, din toate timpurile şi unul din 1 puţinele din lume . La Iaşi era firesc şi era de aşteptat – oare de ce numai la Iaşi? – să apară o preocupare care să se finalizeze într-un volum cu dedicaţie. 1

Includem în anexe o listă cu cele mai longevive cvartete de coarde din lume. 7


Apoi, conţinutul! Cartea are de fapt mai mulţi autori: profesorul Mihail Cozmei – coordonator, iniţiator al cadrului, producător al unei părţi din text şi al versiunii finale unitare. Alături de acesta – cei patru voceşi, fiecare prezent într-un capitol–interviu, cu multiple laturi ale propriei personalităţi, cu amintiri, sentimente, evocări ale existenţei fiecăruia şi ale celei în cvartet.

M. Cozmei, Voces sau Triumful Cvartetului, capitole

Sunt prezentate astfel: începuturile fiecăruia din cei patru artişti, primii paşi în muzică, primii dascăli, amintiri „muzicale” şi nu numai, alegerea drumului, confirmări; apoi întâlnirea pe băncile Conservatorului ieşean, maeştrii, primele concerte împreună, primele competiţii. Întâlnirea hotărâtoare cu Amadeus şi bursa la Aca8


demia de Muzică din Köln. În fine, afirmarea şi confirmarea artistică naţională şi internaţională, adâncirea repertoriului, Integrala Beethoven, marii prieteni – membrii Amadeus. Cum afirmam mai sus, cartea rămâne singulară – din păcate insuficient cunoscută – prin ceea ce reprezintă şi prin conţinut, dar constituie un impuls, atât pentru cei care îi cunosc pe voceşi şi admiră profilul lor artistic cu totul remarcabil în viaţa muzicală românească şi europeană, cât şi pentru cei ce sunt tentaţi să reediteze un asemenea demers – artişti şi teoreticieni deopotrivă. Este cazul de faţă, în care marcăm o nouă împlinire în tradiţia cvartetului de coarde românesc, tot la Iaşi – de ce iar şi numai la Iaşi? – două decenii de existenţă artistică a Cvartetului Ad libitum şi prezentarea primei versiuni interpretative a acestuia la Integrala Beethoven! Aşadar, fără a ne aroga merite de originalitate, pornim în această întreprindere cu intenţia declarată – nu de a copia lucrarea profesorului Mihail Cozmei – ci de a o continua! E firesc, pentru că personajele de astăzi sunt emulii celor de ieri: Ad libitum, discipolii Voces! Şi prin aceasta se relevă, între altele, cealaltă postură a maeştrilor: aceea de pedagogi, de formatori. Cartea de faţă este şi ea produsul unor contribuţii multiple – mai numeroase chiar decât lucrarea profesorului Mihail Cozmei. În primul rând, iniţiatorii şi principalii realizatori: Carmen Chelaru şi Paul-Constantin Chitic. Cea dintâi, în dubla calitate de membră a Filarmonicii ieşene şi de cadru didactic la Universitatea de Arte George Enescu. Cel de-al doilea – student la aceeaşi universitate, colaborator în ultimele luni la organizarea artistică a Filarmonicii, pasionat auditor al marii majorităţi a manifestărilor muzicale de la Filarmonică (şi nu numai), pe care le-a consemnat într-un amplu jurnal de concert (nepublicat în întregime); ambii – sinceri admiratori (mai vechi şi mai noi!) ai Cvartetului Ad libitum, în general ai tradiţiei cvartetului de coarde la Iaşi, în frunte cu Voces. Celor doi autori li se alătură actorii principali – membrii Ad libitum – şi maeştrii lor, artiştii Voces, în frunte cu violonistul şi profesorul Bujor Prelipcean – principalul mentor, coordonator şi stimulator al ansamblului. În fine, echipa tehnică – George Chelaru, tehnoredactor; Silvia Matei şi Mihai Cantea – care au sprijinit completarea fondului de imagini şi informaţii şi editorul principal – Valentin Cozmescu. Am pornit la constituirea acestui nou episod din existenţa de excepţie a cvartetului de coarde din România, cu următorul cadru: O sinteză biografică a artiştilor Ad libitum, prilejuită de împlinirea a două decenii de activitate artistică. Un „cvartet” de dialoguri – mai precis, „trialoguri” – cu fiecare din membrii Ad libitum. Un scurt popas în istoria concursului de la Evian/Bordeaux.

9


Prezentare şi însemnări pe marginea primei Integrale Beethoven în interpretare Ad libitum. Doi dintre maeştrii Voces vorbind despre discipolii lor. Diverse alte însemnări, amintiri, comentarii. Anexe: cronologie artistică Ad libitum; lista principalelor concerte Ad libitum în România; laureaţii Concursului de la Evian / Bordeaux; cele mai longevive cvartete de coarde din lume; lista cvartetelor de Beethoven, galerie foto. Nu considerăm lucrarea noastră încheiată, ci doar un episod din istoria cvartetului de coarde. Autorii

10


Ad libitum la vârsta maturităţii

Foto Mihai Cantea

„Cvartetul ieşean Ad libitum, mai cunoscut în Europa decât în România!” – astfel intitulam un interviu cu doi dintre membrii ansamblului ieşean, realizat cu un deceniu în urmă. Din păcate constatarea de atunci nu s-a schimbat radical! Cvartetul Ad libitum nu e cu mult mai cunoscut în viaţa muzicală românească astăzi faţă de acum nouă ani. Dar situaţia nu e nouă şi nici de mirare atât timp cât maeştrii lor – Cvartetul Voces, aniversat recent la 35 de ani de activitate – se confruntă cu o atmosferă oarecum similară. Şi într-un caz şi-n celălalt avem de-a face cu artişti autentici – maeştri şi discipoli – pe care timpul şi iubitorii genului cameral i-au confirmat cu prisosinţă. Demersul de faţă se doreşte un omagiu adus (încă) tinerilor artişti membri ai Cvartetului Ad libitum al Filarmonicii Moldova din Iaşi: Vom include în cele ce urmează informaţii şi consideraţii pe care le socotim necesare pentru a marca cele două decenii de convieţuire în bună armonie cu Muzica! Cei ce cunosc vocaţia de mentori a maeştrilor Voces – egală cu cea de creatori de frumos muzical – nu au fost desigur surprinşi de apariţia în anul 1988 a Cvartetului Ad libitum, dimpotrivă, au considerat-o o consecinţă firească. Cine sunt membrii Ad libitum? Adrian Berescu – născut la Iaşi, în 1969; studii la Liceul de Artă O. Băncilă din Iaşi. Şerban Mereuţă – născut la Ploieşti, în 1968; studii la Liceul G. Enescu din Bucureşti. Bogdan Bişoc – născut la Iaşi, în 1968; studii la Liceul de Artă O. Băncilă din Iaşi. Filip Papa – născut la Timişoara, în 1968; studii la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca. 11


Adrian Berescu

Şerban Mereuţă Filip Papa

Bogdan Bişoc

(Foto: Mihai Cantea) 12


Asemenea voceşilor, s-au întâlnit pe băncile Conservatorului ieşean şi – deosebit de aceştia – au avut la Iaşi şansa de a fi formaţi, fiecare în parte şi toţi la un loc, de Voces. De ce Ad libitum? După propriile mărturisiri, denumirea şi-au ales-o în primele luni după constituire, pornind de la câteva criterii: să aparţină sferei muzicale; să confere garanţia originalităţii; să reprezinte un simbol pentru libertatea spiritului şi a exprimării – în muzică, expresia Ad libitum semnifică în mod liber, după voie. Prima şi cea mai importantă şansă a tinerilor Ad libitum a fost „fertilitatea” spirituală creată în jurul lor de cei patru Voces.

Premiul special, Braşov, 1993

Cursuri cu Voces şi W. Laufer (din Cvartetul american Fine Arts), Cluj-Napoca, 1995 13


Foto: Mihai Cantea Profesorul Bujor Prelipcean

Iar dintre aceştia, principalul mentor a fost şi este încă violonistul şi profesorul Bujor Prelipcean, căruia Ad libitum îi datorează perioade de studiu în anii petrecuţi la Conservatorul ieşean, pregătirea intensă, după absolvire, pentru concursurile naţionale şi internaţionale, un contact artistic permanent, recomandări şi legături cu artişti, formaţii, instituţii şi festivaluri naţionale şi internaţionale de prestigiu. În fine, tot Bujor Prelipcean, în calitate de director al Filarmonicii ieşene, i-a susţinut după intrarea lor în rândul membrilor Filarmonicii, mai întâi cu sarcini împărţite între cvartet şi orchestra simfonică, iar din aprilie 2008, în obţinerea poziţiei de cvartet de stat al Filarmonicii „Moldova”. Un succes hotărâtor în cariera celor patru tineri muzicieni l-a constituit participarea la Concursul de la Evian – Franţa, în mai 1997, unde au câştigat cel mai important premiu internaţional pentru cvartet de coarde, însumând trei distincţii, rar acordate împreună aceleiaşi formaţii: Marele Premiu, Premiul Presei şi Premiul Discului. După Evian primit nenumărate oferte, unele reprezentând adevărate „capcane” pentru nişte tineri neobişnuiţi cu asemenea relaţii... „de afaceri”. Aveau acum în faţă două drumuri: unul cu bani mulţi, dar glorie scurtă, care foarte curând ar fi dus la o plafonare profesională, şi un altul, lung, dar sigur, urmat şi astăzi de Voces, în care primul ţel este „urcuşul” artistic anevoios la început, dar încununat de satisfacţii adevărate. 14


În decursul anilor, Ad libitum a mai primit îndrumări şi din partea unor membri ai cvartetelor: Amadeus (violoniştii Norbert Brainin şi Sigmund Nissel, violoncelistul Martin Lovett), Fine Arts (violoncelistul-fondator George Sopkin şi actualul violoncelist Wolfgang Laufer), Orlando (violoncelistul Ştefan Metz) şi Juilliard (violistul Raphael Hillyer, membru fondator). De mai mulţi ani, membrii ansamblului Ad libitum sunt instrumentişti în Orchestra simfonică a Filarmonicii ieşene, iar în octombrie 2001, şeful Cvartetului – violonistul Adrian Berescu – a devenit al doilea concert maestru al simfonicului ieşean. Cvartetul Ad libitum întreprinde turnee în Europa, fiind invitat la festivaluri prestigioase precum: Festivalul de muzică de cameră de la Braşov, Toamna muzicală clujeană, Printemps des Artes (Monte Carlo), Orlando Festival (Olanda), Luberon (Franţa), Bensheim (Germania), Gstaad (Elveţia), Maribor (Slovenia) etc. De asemenea, a concertat în celebre săli precum Sala Cortot şi Musée d’Orsay din Paris, Sala Diligentia din Haga, Sala De Doolen din Rotterdam, Konzerthaus din 2 Berlin, Concertgebouw din Amsterdam, Kaisersaal de la München ş.a. Cvartetul Ad libitum a realizat înregistrări radio şi TV la: TVR Iaşi, TV România, Radio France, Hesischen Rundfunk, Sudwest-Rundfunk, TV VARA-Amsterdam. Primele înregistrări au avut loc în mai 1999 (urmare a câştigării concursului de la Evian), sub îndrumarea directă a profesorului Bujor Prelipcean, căruia i-au fost astfel dedicate. Discurile au apărut în 16 mai 2000 şi în 20 martie 2001, iar lansarea s-a făcut în cadrul Concursului de la Bordeaux (ex-Evian), în mai 2001.

2

A se vedea galeria foto anexată. 15


Concursul de la Evian, participanĹŁii Ĺ&#x;i programul Cvartetului Ad libitum

16


Disc promoţional editat şi lansat de Mécénat Musical Société Générale – organizator al Concursului de la Bordeaux, în anul 2000 Pe coperta discului stă scris: „Concursul Internaţional de Cvartet de coarde de la Bordeaux, Alain Meunier, Director Acest concurs, fondat la Evian, în 1976, a avut loc pentru prima dată la Bordeaux în septembrie 1999. În această înregistrare sunt prezentate lucrări interpretate de cele trei laureate cu Marele Premiu din 1993, 1995 şi 1997, când competiţia se desfăşura încă la Evian.” Cele trei formaţii laureate sunt: Cvartetul Debussy, Franţa (1993), Cvartetul Imperial, Anglia (1995) şi Cvartetul Ad libitum, România (1997).

17


Discurile produse de Naxos în seria „Marco Polo”, în 2000-2001.

În decembrie 2003, Ad libitum a realizat cu Casa Electrecord un CD la cuprinzând miniaturi instrumentale celebre de Mahler, Schubert, Puccini, Gershwin, Dvořák, Webern, Piazzolla şi Haydn:

18


Discul realizat după înregistrare live, în martie 2005, în Olanda. Producător: Benno Torrenga Music

Repertoriul ansamblului cuprinde peste o sută de lucrări cunoscute şi mai puţin cunoscute, de la clasici la contemporani, compozitori români şi străini. Între numeroasele concerte în cvartet, cei patru interpreţi au apărut periodic în şi cu orchestra simfonică ieşeană: Adrian Berescu – în calitate de concert maestru, cu intervenţii solistice remarcabile. Între acestea: Don Quixote de Richard Strauss, 14 mai 2004, dirijor Paul Nadler, solişti Filip Papa, Bogdan Bişoc şi Adrian Berescu. 19


Bogdan Bişoc – colaborator al Cvartetului Voces în programul Mozart din toamna anului 2005, la Iaşi (22 noiembrie) şi Cluj-Napoca (5 şi 8 decembrie); Filip Papa – solist cu Concertul de Elgar, în 14 octombrie 2005, dirijor Ilarion Ionescu-Galaţi.

Foto Mihai Cantea Iaşi, 19 octombrie 2007 – „Don Quixote” de Richard Strauss, cu: Ştefan Metz – violoncel (Olanda), Bogdan Bişoc, Adrian Berescu şi dirijorul Michele Santorsola.

Cei patru, în calitate de şefi de partidă, în Divertismentul în si bemol major, KV 287 de Mozart – adevărată piesă de virtuozitate orchestrală – dirijor Paul Nadler (12 mai 2006) ori în dificila Suită „Burghezul gentilom” de Richard Strauss, dirijor Alexandru Lăscae (1 februarie 2008) etc. Timp de aproape un deceniu, cei patru muzicieni Ad libitum şi-au drămuit timpul zilnic cu minuţiozitate şi, atunci când nu erau în familie, în turneu, la cursele moto (Adrian Berescu), cu copiii la grădină (Bogdan Bişoc) ori la vânătoare (Filip Papa) – programul lor de muncă se derula astfel: „repetăm în cvartet de la 7 la 9:30 dimineaţa, intrăm în orchestră la 10, până la 13-14, ne luăm (sau nu!) o scurtă pauză de prânz şi continuăm după-amiază, până noaptea în cvartet (dacă nu avem concerte sau alte repetiţii).” (Şerban Mereuţă) „Fără îndoială experienţa de orchestră a însemnat mult în închegarea ansamblului nostru, acum însă trebuie să recunoaştem că nu ne este foarte uşor. Asta nu înseamnă că nu dorim să rămânem mai departe membri ai Filarmonicii, dar dorim 20


înţelegere din partea instituţiei şi, prin ceea ce am demonstrat până acum, cred că am obţinut-o.” (Filip Papa) Toate astea până de curând, când Ad libitum a devenit ansamblu cu drepturi şi atribuţii depline în familia Filarmonicii ieşene. De-acum încolo activitatea lor va fi legată numai de cvartet – fără să excludem desigur, excepţiile posibile! Carmen Chelaru 3 16 mai 2008

3

Text inclus în suplimentul la caietul program de sală editat de Filarmonica de Stat Moldova cu prilejul concertului aniversar susţinut la Iaşi, de Ad libitum în iunie 2008. 21


Un „cvartet” de dialoguri Reeditând ideea profesorului Mihail Cozmei de acum peste un deceniu şi jumătate, am intrat într-un interesant şi incitant dialog cu membrii Ad libitum, la sfârşit de iunie şi început de iulie 2009, provocându-i – cu voie şi nu numai – la mărturisiri, rememorări, opinii, despre muzică, familie, camaraderie, despre profesori şi colegi, despre trecut, prezent şi viitor – despre viaţă! Desigur, e lesne de înţeles, nu tot ce s-a comentat şi-a găsit locul în paginile de faţă, ştiut fiind că vorba rostită nu e asemenea cuvântului scris. Ne-am străduit însă să redăm cât mai conform cu realitatea, conţinutul şi forma dialogurilor, cu intenţia de a îmbogăţi şi adânci profilul artistic şi uman al celor patru muzicieni cunoscuţi şi din ce în ce mai apreciaţi pe scenele româneşti şi internaţionale. Convorbirile s-au desfăşurat, pornind de la un set de întrebări concepute de Paul Chitic, cu trei interlocutori: autorii Carmen Chelaru şi Paul Chitic, împreună cu fiecare membru Ad libitum. Întrebărilor iniţiale li s-au adăugat diverse alte idei, teme, relatări, glume – ştiut fiind că fiecare din cei patru muzicieni reprezintă o personalitate puternică, cu manifestări verbale distincte, cu individualitate remarcabilă, caracter nuanţat şi mult simţ al umorului.

22


Adrian Berescu „Evitarea greşelilor nu trebuie să fie un scop în sine. Trebuie să cânţi frumos, asta contează cu adevărat.” Paul Chitic: Cum aţi început studiul viorii? Cine v-a îndrumat în această direcţie?

Foto: Mihai Cantea

Adrian Berescu: Mi s-a povestit că de mic aveam o slăbiciune pentru vioară. Eu nu-mi amintesc foarte bine perioada aceea. De fiecare dată când auzeam o vioară, la radio, la televizor, deveneam extrem de atent. Mă opream din făcut prostii şi ascultam. Carmen Chelaru: Să înţeleg că vioara era folosită la început ca să te potolească?! A.B.: Nu ştiu... Bănuiesc că da. Ştiu că pe la patru ani şi jumătate am văzut în vitrină la un magazin de muzică din strada Lăpuşneanu o vioară, era „un sfert” cred, potrivită pentru un copil. Costa mult, 600 de lei – pe-atunci era o sumă considerabilă. Le-am cerut părinţilor să mi-o cumpere, cât am putut eu de insistent. Nu ştiu de ce mi-am dorit-o atât de mult... I-am bătut la cap până când am reuşit să-i conving. Când au văzut că îmi place, m-au trimis la un profesor de vioară, doamna Maria Toronciuc de la liceu. Aşa a început muzica pentru mine. Nu a fost uşor, bineînţeles. Când eşti copil vezi vioara, ştii cum trebuie să sune, dar nu sună aşa cum ai dori... Şi atunci încep părinţii să te bată la cap să studiezi. Iar tu vezi alţi copii cum se joacă afară şi ai vrea să te alături lor, dar nu poţi, fiindcă trebuie să studiezi la vioară... C.C.: Părinţii nu sunt muzicieni, nu? A.B.: Nu provin din familie de muzicieni, în schimb ambii părinţi au ureche muzicală, simţ muzical, ştiu să aprecieze o interpretare de valoare, fac asta în mod instinctiv. 23


P.C.: Aţi putea să ne povestiţi câte ceva despre profesorii pe care i-aţi avut? A.B.: Am început vioara şi am studiat-o pe tot parcursul liceului cu doamna profesoară Maria Toronciuc, care actualmente predă la Conservator. De-a lungul timpului am lucrat cu mulţi profesori: domnul Leonid Popovici îmi vine în minte în momentul acesta, un profesor cu adevărat deosebit, de cel mai înalt nivel. Apoi 4 Ioan Morna , Daniel Podlovschi, Octavian Raţiu din Bucureşti… Nu ştiu cum rezistau ei cu mine. La Conservator am avut şansa ca în anul întâi să mă întâlnesc cu maestrul Bujor Prelipcean. De la el am învăţat tot ce se poate învăţa în materie de interpretare. Am studiat muzica de cameră cu el, dar am învăţat atunci vioară în aceeaşi măsură. P.C.: Cât timp acordaţi studiului? A.B.: Foarte dificilă întrebare... E o mare variabilă aici. Eu nu sunt cunoscut printr-o deosebită hărnicie. Cu băieţii din cvartet însă repet în fiecare dimineaţă, de la opt-opt şi jumătate, până în jurul prânzului, iar după-amiaza... după puteri... câteodată două ore, altădată trei ore... uneori deloc... depinde de moment. P.C.: La începuturile carierei de muzician cât timp studiaţi? A.B.: Eu nu am fost niciodată genul de om care să studieze zece ore pe zi. Poate că lucrul acesta nu este foarte bun. La început studiezi pentru că eşti obligat, pentru că nu te lasă în pace părinţii, profesorii – trebuie să studiezi, altminteri eşti pedepsit. Acum e o chestiune legată de conştiinţă. P.C.: Concertele sunt o formă de studiu, nu? A.B.: Da. Nu ştiu dacă este o diferenţă atât de mare între ceea ce se întâmplă pe scenă, în faţa publicului şi ceea ce faci când eşti singur cu instrumentul. C.C.: În legătură cu timpul de studiu. Ajung la concluzia că există mari muzicieni care muncesc enorm zilnic şi au un rezultat spectaculos, în acelaşi timp sunt muzicieni care nu depun acelaşi efort, în schimb au aceleaşi rezultate. Datele native, inclusiv cele fizice ar constitui o explicaţie? A.B.: Nu neapărat. Datele mele fizice nu cred că sunt deosebite. Mă uit la alţi interpreţi în jurul meu şi văd date mult mai bune, de pildă: execuţia trilului, a tehnicilor speciale pe care noi nu le folosim foarte mult în muzica de cvartet. Totul ţine de ceea simţi, pentru că talentul, tehnica, sunt mijloace prin care atingi un anumit scop. 4

Ioan Morna, profesor şi violonist, mulţi ani şeful partidei de vioara a doua din orchestra Filarmonicii ieşene. 24


P.C.: Am observat că folosiţi foarte mult nuanţele – crescendo-ul gradat, de exemplu – le folosiţi sistematic şi le executaţi cu foarte multă naturaleţe. Iar asta mă face să cred că sunt mai mult simţite decât gândite. A.B.: Sunt şi simţite, şi gândite. E la fel de important să simţi şi în aceeaşi măsură să calculezi, să premeditezi ceea ce faci. Nici una din aceste două laturi nu trebuie să lipsească. Atât timp cât un anumit procedeu îţi vine firesc, natural, îl reuşeşti instinctiv, asta se va simţi ca atare. Pentru alte procedee trebuie să gândeşti, să probezi, să experimentezi cea mai bună cale. Cu timpul, rezultatul poate veni de la sine. Multe elemente ale interpretării noastre sunt iniţial gândite. Nu poţi să ajungi la nivelul la care noi sperăm să fi ajuns deja şi să evoluezi mai departe, bazându-te exclusiv pe instincte şi pe talent. P.C.: Ce reprezintă pentru dumneavoastră cvartetul de coarde? A.B.: În clipa asta înseamnă totul pentru mine. Am avut foarte multe posibilităţi care ne-ar fi îndreptat pe fiecare într-o direcţie diferită de cea a cvartetului. Faptul că facem asta în continuare este o dovadă că pentru noi cvartetul este extrem de important. C.C.: Ai făcut în paralel şi solistică şi faci în continuare: Don Quixote de Richard 5 Strauss, concerte de Mozart, Anotimpurile de Vivaldi… A.B.: Da... Îmi face plăcere să am parte de astfel de oferte. Ultima propunere vine de la maestrul *Alexandru+ Lăscae. Ar dori să colaborăm într-un concert pe care îl vom alege împreună. P.C.: Care sunt diferenţele între cântatul în cvartet, în orchestră şi solo? A.B.: Le cunosc bine pe toate trei. Am fost o bună perioadă concert-maestru al orchestrei Filarmonicii din Iaşi. Ocazional am cântat în calitate de solist. Aproape paradoxal, simt o mai mare libertate în cadrul cvartetului, în ceea ce priveşte interpretarea. Deşi această libertate se obţine cu foarte multă concentrare, seriozitate şi cu efort considerabil. P.C.: Care este cel mai fericit moment pe care l-aţi trăit pe scenă? A.B.: Nu pot să mă gândesc la unul anume. Dar dacă trebuie s-o fac, poate că a 6 fost Concursul de la Evian , din anul 1997. Nu neapărat pentru bucuria pe care mi-a creat-o interpretarea – sunt multe concerte reuşite din punctul acesta de 5

A se vedea activitatea concertistică a membrilor Ad libitum, din anexe. O prezentare succintă a concursului. http://www.quatuorabordeaux.com/website/concours_international_de_ quatuor_a_cordes_de_bordeaux_&400&6.html19.07.2009 6

25


vedere – ci pentru că în clipa aceea ne-am confirmat nouă înşine că putem face muzică de cvartet la cel mai înalt nivel. P.C.: Credeţi că un concurs este întotdeauna relevant? Foto: Mihai Cantea

Februarie 2007. Repetiţie la Filarmonică. Dublul Concert de Brahms, cu dirijorul Misha Katz. Solişti: Adrian Berescu şi Filip Papa.

A.B.: Concursurile sunt folositoare pentru că reprezintă o etapă în dezvoltarea ta ca artist. Îţi confirmă faptul că ai putea să mergi mai departe. Iar un premiu mare la un concurs internaţional important te ajută în carieră. În particular nu sunt un mare susţinător al competiţiilor, pentru că la un moment dat, muzica nu mai poate fi supusă comparaţiei valorice. Concursurile sunt pentru motociclete, muzica e altceva. P.C.: Aţi privit concursurile la care aţi participat ca pe nişte recitaluri sau...? A.B.: Tocmai acesta este motivul pentru care am câştigat Concursul de la Evian într-o manieră oarecum detaşată. Am tratat interpretarea pe scenă ca pe un concert. Toţi ceilalţi erau atenţi la detalii. Noi eram bine pregătiţi, am făcut tot ce se putea face tehnic, intonaţional, timbral, iar pe scenă ne-am comportat ca la un concert. Cred că lucrul acesta s-a simţit. P.C.: Care este relaţia pe care o aveţi cu emoţiile pe scenă? 26


A.B.: Cu toate că noi cântăm împreună de foarte mult timp, nu ne lipsesc emoţiile. 7 8 Toţi interpreţii le au, în afară poate de Norbert Brainin din Cvartetul Amadeus . Cânta pe scenă ca în bucătărie. Când era întrebat dacă are emoţii spunea că nu el, ci oamenii care au venit să îl asculte trebuie să aibă. Observ acelaşi lucru la domnul Bujor Prelipcean, maestrul nostru. La mine emoţiile nu lipsesc în totalitate, probabil şi colegii din Ad libitum sunt la fel. Nu am discutat cu ei niciodată pe tema asta. Au dispărut însă emoţiile acelea distructive care erau pe vremuri. La fel ca toată lumea, am trecut şi eu prin ele, îmi tremura mâna mai tare sau mai puţin decât la alţii.

Foto: Mihai Cantea

C.C.: Dar lapsus-uri ai avut?

Norbert Brainin

Bujor Prelipcean

A.B.: Am avut, dar nu din cauza emoţiilor, ci din cauza lipsei de studiu. Când am venit la 9 Filarmonică să mă angajez în orchestră am cântat Ciaccona de Bach. Tatăl meu insistase să dau acest concurs de angajare. Eu ştiam foarte bine cum sună Ciaccona, dar trebuia să mai ştiu şi ce degete să pun pe vioară ca să sune aşa cum ştiam eu!!! Nu a ieşit aşa cum ar fi trebuit. Una din variaţiuni am… făcut-o eu, am improvizat-o, ca să nu mă opresc. Colegii suflători care se aflau în sală nu şi-au dat seama, au zis că am cântat extraordinar! C.C.: Aş zice că aici n-a fost vorba de un lapsus, ci de o… colaborare cu autorul! A.B.: Greşeli se fac pe scenă, nimeni nu este scutit de ele. Nimeni, nici David 10 Oistrah cred că nu a fost scutit de greşeli. Este important însă să le maschezi, ca să nu apară ca greşeli! 7

Norbert Brainin, 1923-2005. Prim-violonistul Cvartetului britanic Amadeus. http://en.wikipedia.org/wiki/Norbert_Brainin 19.07.2009 8 Legendarul Cvartet de coarde londonez, fondat în anul 1947, avându-i ca membri pe: Norbert Brainin, Siegmund Nissel, Peter Schidlof şi Martin Lovett. http://en.wikipedia.org/wiki/Amadeus_Quartet 19.07.2009 9 Este vorba despre Partita nr. 2 pentru vioară solo, în re minor, BWV 1004. Lucrarea cuprinde 5 părţi: Allemanda, Corrente, Sarabanda, Giga, Ciaccona. 10 David Oristrah, 1908-1974, violonist virtuoz rus. A determinat mulţi compozitori să-i dedice lucrările lor. http://en.wikipedia.org/wiki/David_Oistrakh 19.07.2009 27


11

C.C.: Sviatoslav Richter spunea că atunci când greşeşte un pasaj, la reluarea pasajului face deliberat aceeaşi greşeală, ca să pară că aşa a fost scris. A.B.: Maestrul Prelipcean povestea la un mo12 ment dat că Norbert Brainin, la Herkulessaal parcă, a făcut greşeli chiar de la începutul lucrării interpretate. S-a oprit, s-a uitat la vioară aşa cum se uită fotbalistul la bocanc când nu intră mingea în poartă, apoi s-a uitat la public şi a zis: „Am cântat rău… Ar fi păcat să nu mai cântăm o dată.” Oamenii au Sviatoslav Richter început să aplaude. Nu a avut emoţii, nu a fost nici o problemă. Se întâmplă... Evitarea greşelilor nu trebuie să fie un scop în sine. Trebuie să cânţi frumos, asta contează cu adevărat. P.C.: Cât de important este publicul pentru dumneavoastră? Calitatea lui mai ales. A.B.: Calitatea celor prezenţi în sală contează, nu neapărat numărul lor. Ajungi să-i simţi. Reuşeşti să-i mulţumeşti, să-i aduci la o stare asemănătoare cu cea pe care o ai tu pe scenă. Nu poţi face asta singur, ai nevoie de public. Atunci îţi descarci energiile pe care le-ai acumulat în timpul studiului. În clipa aceea se petrece ceva magic. Nu prea poate fi explicat prin cuvinte. Este foarte important ca publicul să fie de calitate, să te simtă. C.C.: În familie ai avut vreodată dorinţa asta de a testa? A.B.: Nu. Era un coşmar pentru mine când veneau părinţii şi mă rugau să le cânt celor care ne vizitau. Nu-mi plăcea asta deloc. În schimb, când e vorba de un concert, pentru care mă pregătesc din timp, mai ales din punct de vedere psihic, este cu totul altceva, mă simt bine. Nu mi-a plăcut niciodată să scot vioara şi să încep să cânt la nu-ştiu-ce eveniment. C.C.: Dar acasă, când studiezi un concert pe care urmează să-l prezinţi în public şi se opreşte un membru al familiei şi ascultă, te deranjează? A.B.: Nu mă deranjează. Îmi fac treaba mai departe. Dar nu pot să cânt special pentru cineva, dacă nu mi-am propus asta dinainte. P.C.: Aţi cântat în foarte multe locuri, în ţară şi în străinătate. Care este locul în care aţi întâlnit publicul cel mai „muzical”? 11

Sviatoslav Richter, 1915-1997, pianist rus, cunoscut prin interpretări pline de profunzime, virtuozitate şi repertoriu vast. http://en.wikipedia.org/wiki/Sviatoslav_Richter 19.07.2009 12 Sală de concerte celebră din München. 28


Foto: Mihai Cantea

La Iaşi, în Festivalul Muzicii Româneşti, octombrie 2008.

A.B.: N-aş minţi dacă aş zice oraşul Iaşi. Iaşul nu are un public numeros. De obicei, când avem concerte în alte oraşe, sala este plină. La Iaşi am reuşit să ne formăm un anumit public. Nu este foarte numeros, însă publicul acesta e unul cu adevărat special. Când cânţi la Iaşi simţi că trebuie să o faci bine. 13 Concertgebouw din Amsterdam este de asemenea o sală cu un public deosebit. În general, publicul olandez este extrem de avizat. P.C.: Credeţi că toţi muzicienii simt asta? A.B.: Ar trebui. Colegii mei simt acelaşi lucru. P.C.: V-am întrebat cum vedeţi relaţia cu publicul în calitate de interpret. În calitate de auditor însă cum vedeţi relaţia cu interpreţii? A.B.: Încerc să nu mă comport ca majoritatea muzicienilor. E un defect profesional. Când ascultă muzică – mai bine zis când îi ascultă pe alţi colegi de breaslă – muzicienii sunt atenţi la detalii muzicale, au o perspectivă analitică în calitate de auditori. Nu pot să vadă pădurea din cauza copacilor. În sală, între spectatori, eu nu mai sunt muzician profesionist. Nu mai ştiu ce schimburi de poziţie face solistul, ce digitaţie foloseşte, nu mă mai interesează toate astea. Eu 13

În interviul cu Filip Papa am inclus o succintă prezentare a celebrei săli şi în acelaşi timp instituţii de concerte olandeze. 29


vreau să aud muzică. Încerc să renunţ la calitatea mea de interpret şi să mă pun în postura de auditor. De cele mai multe ori reuşesc Dar nu este uşor să faci asta. Uneori nici mie nu-mi iese, dar asta încerc să fac.

Ad libitum în sala de muzică de cameră de la Concertgebouw din Amsterdam, 16 noiembrie 2002. Program Enescu, Schubert, Ravel

C.C.: Când te afli în sală şi pe scenă cântă un artist adevărat, sunt convinsă că reuşeşti. Când pe scenă se află un diletant, probabil că nu! A.B.: Bănuiesc. De fiecare dată când ascult o interpretare deosebită reuşesc. Dacă observ ceva care mă poate ajuta, reţin acel amănunt. Dacă nu asculţi cu inima pierzi frumuseţea momentului. P.C.: Se spune că un muzician învaţă implicit foarte multe lucruri, observându-i pe ceilalţi. A.B.: … metoda „suzuki” pe care o practică ţiganii de la noi de câteva sute de ani. Da, în meseria aceasta se şi „fură”, nu se explică doar. Totuşi, ambele sunt importante. Sunt lucruri care dacă nu-ţi sunt spuse nu le poţi descoperi singur, e foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Sunt de asemenea detalii care nu pot fi expri30


mate în cuvinte. Acestea trebuie simţite şi furate. Sunt foarte multe elemente de tehnică şi de interpretare pe care le-am învăţat în felul acesta de la maestrul meu, Bujor Prelipcean. Le-am învăţat ascultându-l cântând, nu vorbind! Nu încerc să-l cópii, pentru că stilul lui este absolut inconfundabil. Este important să ai un maestru interpret, bun interpret. Foto: Mihai Cantea

La Filarmonică, explorând lumea cvartetelor beethoveniene.

P.C.: Revenind la Cvartetul Ad libitum, aţi putea să ne faceţi o descriere a colegilor dumneavoastră? Profesorul Mihail Cozmei le-a cerut asta membrilor Voces cu ceva timp în urmă. A.B.: Asta este cea mai dificilă întrebare din interviu... E foarte greu să prezinţi în câteva cuvinte nişte personalităţi atât de complexe cum sunt ale noastre. Eu sunt instinctiv, Filip este exuberant, Şerban este analitic, el caută în permanenţă să-şi justifice instinctele cu argumente muzicale, Bogdan tinde spre perfecţiunea interpretării, către sunetul acela deosebit. Suntem diferiţi şi poate asta ne dă şi farmec. P.C.: Domnul Bujor Prelipcean spunea că membrii unui cvartet nu trebuie neapărat să fie uniţi în afara scenei. Cum e Cvartetul Ad libitum? A.B.: Sunt oameni care nu se înţeleg bine după douăzeci de ani într-o familie. 31


Noi suntem patru, suntem şi încăpăţânaţi. Mie îmi sunt dragi, dar nu putem ca după repetiţie să ne petrecem tot timpul împreună, să mergem după fiecare repetiţie la o bere sau să ne plimbăm împreună cu motocicleta – asta chiar nu se poate! Avem nevoie şi de o pauză. Excesul dăunează. Nu ne facem vacanţele împreună. Nu stăm toată ziua, de dimineaţa până seara nas în nas. Ar interveni o saturaţie care nu ne-ar fi de folos. În toate ansamblurile apar mici certuri. E ceva firesc. Trebuie însă să treci cu eleganţă peste ele şi să mergi mai departe. P.C.: Puteţi să ne vorbiţi despre pasiunea pentru motociclete?

Foto: Mihai Cantea Adrian Berescu, marele său hobby - Kawasaki ZX-10R şi „recuzita”: casca punk şi jacheta de piele.

C.C.: … de când a început, în primul rând. A.B.: A început mai târziu decât momentul în care i-am silit pe ai mei să-mi cumpere vioara. Cred că eram la fel de atent la motociclete, cum eram la sunetul viorii. Ţin minte că la paisprezece ani m-a plimbat vărul meu cu motocicleta. Avea un Voshod 175, ieşea fumul din ea ca la Trabant. Mergea mai repede decât o Dacie, iar lucrul ăsta m-a impresionat atunci în mod deosebit. Când am mers în spatele lui pe motocicletă mi-am spus că asta-i de mine! Avea în camera lui un afiş mare cu o motocicletă Honda CX 650 Turbo. Mă uitam la afişul ăla aşa cum se uită găina la lemn! „N-o să am eu aşa ceva niciodată... !” îmi spuneam. Ei bine, motocicleta 32


pe care o am acum este incomparabil mai bună faţă de cea la care visam atunci. C.C.: Ce ai tu acum? 3

A.B.: Un Kawasaki ZX-10R de 1000 de cm , 185 de cai putere!!! N-are rost să intrăm în detalii. Aceasta este una dintre cele mai „turbate” motociclete din lume. E de cel mai înalt nivel la capitolul performanţă. Nu găseşti ceva mai aspru decât motocicleta asta. C.C.: Eşti într-un fel de organizaţie de amatori de motociclete?! A.B.: Am fost şeful clubului din Iaşi pentru o perioadă. P.C.: Vă amintiţi vreun moment interesant din viaţa de motociclist? A.B.: Sunt foarte multe. Ultimul – am fost la Reşiţa, la întâlnirea MC Trust. Drumul a fost greu. Am mers noaptea, 740 de km dus-întors, pe ploaie, în nişte condiţii greu de imaginat – fulgere trăsnete, ploaie cu bulbuci, ceaţă cu burniţă, camioane cu noroi în faţă, bolovani, câini morţi împrăştiaţi pe asfalt, ace de păr cu mâzgă pe jos – greu cu adevărat. Treabă de bărbat. Nu supravieţuieşti decât dacă ştii bine meseria asta. C.C.: Eu îmi amintesc de un moment pe care nu pot să-l uit. Ieşeam din Filarmonică, tu intrai, julit tot pe una din mâini. „Ce-ai făcut Adi?” „Nu-i problemă, am căzut, da’ linişte, să nu afle profu’!” Profu’ fiind Bujor Prelipcean, care sigur ar fi făcut explozie atomică! A.B.: Da... Se mai întâmplă. P.C.: Nu vă este frică de accidente? A.B.: În lumea asta nimic nu este sigur. Sunt anumite riscuri pe care trebuie să ţi le asumi, dar trebuie să le calculezi foarte bine. Dacă stai ascuns în pat ca să nu păţeşti nimic, cu siguranţă şi-acolo păţeşti ceva! Îmi aduc aminte de ce spunea 14 Jacques Villeneuve , marele pilot de Formula 1, într-un interviu. Era o întrebare 15 legată de tatăl lui, Gilles Villneuve , care a murit într-un accident. Reporterul l-a întrebat dacă nu-i îi este frică de fiecare dată când intră în maşină şi dacă nu se gândeşte la ce-a păţit tatăl lui. În loc de răspuns, Jacques Villeneuve l-a întrebat pe reporter: „Tatăl dumneavoastră trăieşte?” – „Nu” – „Dar cum a murit?” –„A murit în patul lui, de moarte bună.” –„Şi nu vă este frică de moarte de fiecare dată când vă aşezaţi noaptea în pat?!!” 14 15

Jacques Villneuve, n. 1971. http://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_Villeneuve 19.07.2009 Gilles Villneuve, 1950-1982. http://en.wikipedia.org/wiki/Gilles_Villeneuve 19.07.2009 33


P.C.: Întrebarea pe care v-am pus-o este îndreptăţită, mersul pe motocicletă este periculos. A.B.: Motocicleta nu este periculoasă. Am susţinut întotdeauna ideea aceasta. Neştiinţa de a o conduce este periculoasă. Trebuie să anticipezi capcanele din trafic. Eu am o experienţă considerabilă şi mulţumesc lui Dumnezeu, nu ştiu cum este să te scarpini cu andreaua prin ghips! Nu am avut niciodată vreun accident grav. Sunt conştient de importanţa pe care o au mâinile mele şi nu le supun la nişte riscuri absolut inutile. Dar ştiţi cum este, dacă e să te găsească pisica neagră, te găseşte şi-n pat. C.C.: Şi casca. Ce e cu ea? Casca lui Adrian Berescu este prilej de folclor pentru întregul Iaşi, poate şi pentru alte zări.

Foto: Mihai Cantea

A.B.: Mi-am pus o creastă de punkist pe casca de la motocicletă. Nu ştiu din ce material sunt firele. Un soi de fir de mătură. Arată în schimb senzaţional. Am pus-o iniţial în glumă. Aveam de gând s-o scot. Când am văzut reacţia publicului am hotărât că trebuie să rămână. Este priceless, cum spun americanii. 16

C.C.: Până şi maestrul Galaţi a remarcat-o. 16

E vorba despre dirijorul Ilarion Ionescu-Galaţi – muzician remarcabil, în aceeaşi măsură un mare mucalit. 34


Foto: Mihai Cantea

35


A.B.: Da. A intrat cu casca pe cap în concert, pe scena Filarmonicii la Iaşi. Când am venit la ora 7 fără un sfert, l-am găsit pe maestrul Galaţi la intrarea din spate. S-a uitat foarte amuzat la cască. Eu am avut inspiraţia, sau lipsa de inspiraţie, să-i întind casca şi să-i spun : „Vreţi să intraţi cu ea pe scenă?”. „Bineînţeles!” – a spus el entuziasmat. A intrat pe scenă cu casca în aplauzele publicului. Şi-a dat-o jos de pe cap apoi şi a anunţat a cui este. Anonimatul meu – dacă mai rămăsese ceva din el! – a dispărut atunci. P.C.: Ce muzică ascultaţi în afara celei de factură cultă? 17

18

A.B.: Jazz de calitate: Oscar Peterson , Stephane Grappelli (care este absolut senzaţional, nu-ţi vine să crezi ce poate să facă un om cu vioara într-o muzică ce 19 nu are aparent legătură cu acest instrument), apoi Michel Petrucciani , Miles 20 Davis , mulţi alţii… Îmi place în general jazz-ul clasic, nu cel modern, free, cel în care pui trompeta la gură şi sufli ca-n ţeava de la calorifer, mişcând degetele. Aşa 21 22 23 pot să fac şi eu! Iar rock: Pink Floyd , Deep Purple , Led Zeppelin . P.C.: Aţi cântat şi altceva în afara muzicii culte? A.B.: Nu prea. La distracţie, muzică lăutărească; la o petrecere se întâmpla să scot vioara. Muzica lăutărească de calitate este remarcabilă. Este cu adevărat muzică. O 24 muzică ce l-a impresionat pe Yehudi Menuhin . Nu prea se mai găsesc înregistrări din păcate. Nu are nici o legătură cu „nenorocirile” care se întâmplă în ziua de azi. P.C.: Cum vedeţi viitorul muzicii culte? Al muzicii în general. A.B.: Negru. Dacă nu se va schimba nimic, va fi negru. C.C.: De aceea te îmbraci în negru... ! A.B.: E un obicei. Am descoperit că-mi place culoarea asta. Nu are nici o semnificaţie specială. Ca să revin, viitorul muzicii culte e unul… negru! Dacă întrebi pe stradă de Amadeus, cineva o să-ţi spună: „Da. Amadeus îs fetiţele alea care cântă cu viori electrice.” – Nu se poate aşa ceva! 17

Oscar Peterson, 1925-2007, pianist şi compozitor canadian. Reprezentant de seamă al muzicii de jazz. http://en.wikipedia.org/wiki/Oscar_peterson 19.07.2009 18 Stephane Grappelli, 1908-1997 violonist virtuoz francez. Fondator alături de Django Reindhardt, al celebrului Quintette du Hot Club de France. http://en.wikipedia.org/wiki/Stephane_Grappelli 19.07.2009 19 Michel Petrucciani, 1962-1999, celebru pianist francez de jazz. http://en.wikipedia.org/wiki/Michel_Petrucciani 19.07.2009 20 Miles Davis, 1926-1991, trompetist şi compozitor, inovator al muzicii de jazz. http://en.wikipedia.org/wiki/Miles_Davis 19.07.2009 21 http://en.wikipedia.org/wiki/Pink_Floyd 19.07.2009 22 http://en.wikipedia.org/wiki/Deep_Purple 19.07.2009 23 http://en.wikipedia.org/wiki/Led_Zeppelin 19.07.2009 24 Yehudi Menuhin, 1916-1999. 36


P.C.: Chiar am auzit oameni spunând asta... A.B.: Nu se poate aşa ceva. Mi se pare strigător la cer! Cum poţi să ai atâta lipsă de bun simţ încât să foloseşti numele celebrului cvartet londonez, în care au cântat *Norbert+ Brainin, *Siegmund+ Niessel, *Martin+ Lovett, *Peter+ Schidlof?! Cum poţi să ai o asemenea lipsă de respect faţă de ei şi faţă de muzică?! C.C.: Sunt sigură că fetele în discuţie nu s-au gândit la Cvartetul londonez (de care cred că nici n-au auzit!), ci la Mozart! Dacă-i aşa, atunci nenorocirea e şi mai mare! A.B.: Probabil că interpretările Cvartetului Amadeus nu fac parte din lista lor de preocupări muzicale. Mai e un fenomen de mare „excepţie” ... DJ-ii! Aceştia sunt o specie de indivizi care, din punct de vedere muzical, aleargă cu mâinile ridicate pe sub pat! Nu ştiu să facă absolut nimic: freacă un disc şi pun pe-un sintetizator o tobă care merge timp de o oră şi jumătate. Sunt între ei proprietari de avion personal şi merg pe covor roşu când coboară din el. Este incredibil! Eu nici în clasa întâi nu făceam ce fac ei. În clasa întâi cântam deja Marşul Măgarilor la pian – eram ceva mai evoluat! Dacă se merge în direcţia asta ne vom transforma la un moment dat din interpreţi, în „muzeografi”. Sau mai rău, piese de muzeu!

Cvartetul londonez „Amadeus”. De la stânga la dreapta: Martin Lovett, Norbert Brainin, Siegmund Niessel şi Peter Schidlof 37


C.C.: Se mai întâmplă un fenomen periculos după părerea mea. Am dat căutare în internet la „Ad libitum String Quartet” şi am observat că există un alt cvartet cu numele acesta. Un cvartet de tipul fetelor „Amadeus”. Cvartet de coarde care cântă la petreceri, la divertismente de toate felurile. Sunt mult mai recent înfiinţaţi decât voi. Dar iată că folosesc numele acesta. A.B.: Noi suntem înfiinţaţi acum douăzeci de ani. Rezultatul pe care l-am obţinut la Concursul de la Evian ne certifică şi ne asigură numele. P.C.: Să revenim la viitorul muzicii culte. Ea devine un fenomen „exotic”, din ce în ce mai rar, când de fapt ar trebui să fie ceva firesc pentru toată lumea. A.B.: Aşa cum am mai spus, muzica cultă o porneşte într-o direcţie foarte periculoasă. Dacă vrei să cânţi undeva un anumit cvartet de Beethoven ţi se spune; „Aaa... da’ ăla s-a mai cântat... acuma doi ani...!” Dar dacă îi pui să-ţi fredoneze o frază, numai una, nu sunt în stare. Vor muzică modernă, tot felul de prostii. Când spun muzică modernă nu mă refer la cvartete de Bartok sau Enescu, acelea sunt cu totul altceva. Mă refer la nenorocirile acestea care se compun acum. Apoi, nu mai este suficient să vii pe scenă îmbrăcat în costum, cu papion la gât şi să cânţi la modul cel mai frumos şi serios. Trebuie să faci show-uri... Poate într-o zi vor fi incluşi în spectacol majorete şi artificii... Artificii ca la Michael Jackson, Dumnezeu să-l ierte... ! Show-ul nu are legătură cu muzica noastră. Nu cred că s-a plictisit lumea de muzică. Cred că impresarii s-au plictisit. Pentru ei muzica e devenit o marfă care se vinde şi se cumpără. C.C.: Să recunoaştem: o anumită categorie de public simte nevoia senzaţiilor tari. A.B.: Dacă vrei senzaţii tari, urcă-te la mine în spate pe motocicletă şi după ce te-ai răcorit, vino la concert să asculţi un om care cântă la vioară, fără banane pe cap şi artificii în spate! Poate am să mă urc într-o zi cu motocicleta pe scenă. Cu siguranţă voi apărea în ziare. Dar eu nu cânt de 35 de ani la vioară ca să urc cu motocicleta pe scenă. Am urcat o dată, la Operă cu motocicleta. Acum doi sau trei ani. Era Cavalleria rusticana, în regia unui neamţ, nu-i reţin numele. Şi era regie modernă. Unul din personaje trebuia să intre în scenă, nu pe cal, ci pe motocicletă. Am intrat eu, îmbrăcat în piele, cu casca pe cap. În culise era solistul Cristian Waks, aştepta îmbrăcat la fel ca mine, dar fără cască. Eu am intrat în scenă , am făcut ce trebuia să fac, am „speriat” un preot care a sărit cât colo, am făcut o întoarcere pe roata din spate, după care am coborât privind autoritar spre public. Am făcut şi joc de scenă, fără să-mi spună nimeni. Am ajuns apoi în spatele scenei şi i-am dat casca lui Waks. Cei din public s-au mirat probabil: „Când a învăţat Waks să meargă aşa pe motocicletă?!” Uite că am intrat până la urmă cu motocicleta pe scenă... ! 38


P.C.: Dar are speranţe muzica de factură cultă? A.B.: Muzica nu supravieţuieşte singură. Trebuie să existe un mecena. Problemele cele mai grave ale societăţii sunt altele acum, nu neapărat muzica cultă. Poate oamenii bogaţi vor sprijini muzica. E nevoie de oameni foarte bogaţi care să susţină muzica. P.C.: Să revenim la vioară. Cât de importantă este calitatea instrumentului? A.B.: Este importantă, dar nu decisivă. Dacă ai un Stradivarius şi nu ştii să cânţi cu el, sună mai prost decât o vioară normală pe care cânţi rezonabil. Îmi amintesc 25 de maestrul *Ştefan+ Ruha . Pe hol, înainte de concert cânta la vioară. Cineva l-a întrebat: „Maestre, v-aţi schimbat vioara, ce frumos sună!” Ruha luase vioara cuiva din orchestră, o vioară normală, care în mâna lui suna extraordinar. Eu nu am o vioară extraordinară, dar sună civilizat, zic eu. P.C.: Ce-a reprezentat pentru dumneavoastră Integrala Beethoven? A.B.: O mare realizare. Am fost împinşi de la spate de maestrul nostru, de domnul Bujor Prelipcean. Trebuie să-i mulţumim pentru asta. Sunt de altfel multe lucruri pentru care trebuie să-i mulţumim. Ăsta este adevărul. Pentru ca un cvartet să existe oficial, Integrala Beethoven trebuie făcută neapărat. Este una să cânţi separat fiecare din cele 17 cvartete şi cu totul altceva să le prezinţi în integrală. E un pas extrem de important. Poate este un pas la fel de mare ca cel pe care l-am făcut cu victoria de la Evian. Este important pentru câştigul nostru ca artişti. C.C.: Eu pot să vorbesc din perspectiva publicului. Am observat un salt interpretativ – stilistic, de ţinută, de sunet – cu ocazia acestei Integrale, nu numai după, ci şi în timpul desfăşurării ei. A.B.: Când faci toată Integrala observi anumite lucruri pe care nu le-ai observa altfel. Când studiezi un cvartet de Beethoven şi în acelaşi moment mai studiezi lucrări de Brahms, Mozart, nu e la fel. Toate sunt frumoase. E greşit să spui că un compozitor este mai bun decât altul; nu poţi spune că Beethoven e cel mai bun atât timp cât există Cvartetul „Fata şi Moartea” sau Cvintetul cu două violoncele de Schubert. Nu poţi să spui că e Schubert, atâta timp cât există Haydn. Mă uit a26 cum la Cvartetul „Războiul” de [Dmitri+ Şostakovici , o lucrare monumentală, care creează o atmosferă desprinsă parcă de lumesc. Cvartetul nr. 8 în do minor, op. 110 are o istorie încărcată de semnificaţii tragice. A fost scris de Dmitri Şostakovici în numai trei zile – 12-14 iulie 1960 – şi interpretat în 25 26

În lumea profesioniştilor e ştiut faptul că maestrul Ştefan Ruha cânta pe un Amati. http://en.wikipedia.org/wiki/Dmitri_Shostakovich 19.07.2009 39


primă audiţie în acelaşi an, la Leningrad, de Cvartetul Beethoven27. Lucrarea a urmat unor evenimente grave din viaţa compozitorului: confirmarea diagnosticului de mielită – boală gravă a sistemului nervos – şi intrarea (împotriva voinţei sale) în partidul comunist. Partitura poartă dedicaţia: „victimelor războiului împotriva fascismului”; în opinia fiului său Maxim însă, dedicaţia se adresa de fapt celor persecutaţi de regimul totalitarist, iar fiica sa, Galina a declarat că subtitlul i-a fost impus politic. Lev Lebedinski, prieten apropiat al muzicianului crede că muzica Cvartetului nr. 8 a fost considerată de autor drept propriul epitaf, cu intenţia de a se sinucide. În fine, într-o scrisoare adresată lui Issak Glikman, Şostakovici nota cu cinism, privitor la lucrare: „este un cvartet defectuos din punct de vedere ideologic, fără a-i fi de folos cuiva… E o piesă pseudo-tragică, în urma căreia am eliminat aceeaşi cantitate de lacrimi, câtă aş fi urinat după o jumătate de duzină de beri.” Şostakovici a compus partitura la Dresda, unde se afla pentru a scrie muzica la filmul Cinci zile, cinci nopţi, coproducţie sovieto-est-germană, despre bombardarea oraşului Dresda, din timpul celui de-al doilea război mondial. Discursul muzical, concis şi dens, cuprinde cinci părţi legate, cu o durată totală de aprox. 20 de minute: Largo - Allegro molto - Allegretto - Largo – Largo. Muzica are la bază motivul numelui compozitorului, prezent şi în alte lucrări ale sale: D-Es-C-H / re-mib-do-si = D[mitri] SCH[ostakovici]. Autorul include de asemenea citate din diverse alte compoziţii proprii anterioare, între care: Simfoniile 1 şi 5, Trio cu pian nr. 2, Concertul nr. 1 pentru violoncel sau opera Lady Macbeth din districtul Mţensk. Cunoscutul interpret Rudolf Barshai a transcris cvartetul, pentru orchestră de coarde, versiunea fiind cunoscută drept Simfonia de cameră în do minor, op. 110a. 28

[A.B.:+ Dacă este absolut necesar să răspunzi la această întrebare, trebuie să zici totuşi Beethoven! Dacă e să te gândeşti la contribuţia fiecăruia în domeniul cvartetului, Beethoven a făcut ceva cu totul special. În ultimele sale cvartete a creat o imagine nemaivăzută în privinţa expresiei muzicale, de un modernism incredibil. Muzica aceasta e o poveste, e discurs filozofic. Trebuie să încerci să înţelegi ce a fost în mintea lui când a creat-o. P.C.: Credeţi că o lucrare muzicală trăieşte din clipa în care a fost scrisă de compozitor, sau prinde viaţă abia atunci când este interpretată pe scenă, în faţa publicului? A.B.: Cred că muzica prinde viaţă din clipa în care este creată de compozitor. Rămâne la fel de vie şi atunci când nu mai este nimeni care să o cânte. P.C.: Cum se realizează comunicarea pe scenă între membrii Ad libitum? A.B.; Încercăm să ne simţim unul pe celălalt. Aşa am învăţat şi aşa considerăm de cuviinţă. Notele, partiturile sunt un suport, sunt acolo, pentru că este mai confortabil să fie, decât să nu fie. Noi am cântat şi fără note, nu e nici o problemă. Nu 27

Cvartetul sovietic Beethoven a fost fondat în anul 1922, de patru absolvenţi ai Conservatorului din Moscova – Dmitri Ţiganov (vioara I), Vasili Şirinski (vioara a II-a), Vadim Borisovski (viola), Serghei Şirinski (violoncel). Începând din anul 1938 au colaborat îndeaproape cu compozitorul D. Şostakovici, interpretându-i în primă audiţie absolută compoziţiile destinate acestui gen. http://en.wikipedia.org/wiki/Beethoven_Quartet 21.07.2009 28 Sinteză după un text în limba engleză. http://en.wikipedia.org/wiki/String_Quartet_No._8_(Shostakovich) 21.07.2009 40


Foto: Mihai Cantea

trebuie neapărat să-l priveşti pe cel de lângă tine. Este vorba despre un instinct şlefuit de-a lungul anilor. E greu de exprimat în cuvinte. Cred că funcţionează destul de bine la noi. La Voces e puţin altfel. La ei se observă o comunicare intensă între membri, e mult mai evidentă decât la noi. La Amadeus de asemenea. Nu se privesc tot timpul, dar este ceva care îi apropie, o undă invizibilă.

Bogdan Bişoc explicând cu elocvenţă. Iaşi, 2009.

P.C.: Cum decurgeau repetiţiile Cvartetului Ad libitum la început? A.B.: Prima dată când ne-am întâlnit în anul întâi trebuia să cântăm Cvartetul op. 18, nr. 1 de Beethoven. Ne-am uitat pe el şi am zis că e simplu. Nu ne puneam probleme, pentru noi nu existau atunci multe exigenţe, care astăzi sunt absolut esenţiale. Am luat un ghiveci mare, cu nişte plante frumoase, l-am pus în faţa noastră, ca să „desăvârşim” atmosfera. A venit domnul Bujor Prelipcean şi în primul rând ne-a zis: „Luaţi mărarul asta de aici!” A început ora. Am stat două ore şi jumătate la 12 măsuri. Fiecare dintre noi jura în gând că după oră va sparge instrumentul, caz în care Filip ar fi avut o sarcină mai grea decât noi ceilalţi! Aceasta a 29 fost prima lecţie de cvartet cu Bujor Prelipcean! C.C.: Până la urmă nu v-aţi mai spart instrumentele, dimpotrivă, se pare! 29

Istorioara e povestită mai pe larg de Şerban Mereuţă şi inclusă în capitolul Amintiri… Ad libitum. 41


Foto: Mihai Cantea Iaşi, ianuarie 2009. Cu profesorul Bujor Prelipcean, pregătind Integrala Beethoven.

P.C.: Vă doriţi o carieră pedagogică? A.B.: Nu, nu am prea multe în comun cu pedagogia, cum are Şerban, de exemplu. El este un tip analitic şi deosebit de inteligent. Are abilitatea de a transforma totul în cuvinte şi explicaţii. Este mult mai potrivit decât mine pentru o astfel de activitate. Eu dacă mă plictisesc iau vioara şi-i spun elevului: „Fă mă ca mine!”. Nu ştiu dacă voi avea vreodată un discipol aşa cum au Bujor sau Dan Prelipcean. Ei au talent şi în direcţia asta, eu nu cred că am. Dar cine ştie cum va arăta viitorul... P.C.: Există secrete în arta viorii sau a cvartetului? Care să fie ascunse, să nu fie dezvăluite oricui? A.B.: Maestrul nostru n-a ţinut nimic ascuns. Şi-a deschis sufletul faţă de noi. Un profesor adevărat nu le ascunde nimic elevilor săi. P.C.: Ce vise aveţi, legate de viitorul Cvartetului Ad libitum? A.B.: Aş vrea să ne promovăm imaginea cât mai eficient, să cântăm în locurile în care nu am cântat până acum, sunt suficient de multe, să ajungem şi mai cunoscuţi decât suntem în prezent. Nu pentru că asta ne-ar satisface orgoliul. 42


Vrem să dăm în continuare ce-avem mai bun, să împărtăşim arta noastră celorlalţi, să aducem cât mai multă bucurie în sufletul a cât mai mulţi oameni.

Foto: Mihai Cantea La Iaşi, cu Voces. Octombrie 2007

43


Şerban Mereuţă „Un muzician trebuie să spună prin muzică ceea ce gândeşte, trebuie să fie sincer.”

Foto: Mihai Cantea

Paul Chitic: Când aţi început să studiaţi vioara? Aţi avut o tradiţie muzicală în familie? Şerban Mereuţă: Da, tatăl meu este muzician profesionist. A fost trombonist 35 de ani la Filarmonica George Enescu din Bucureşti, timp în care a cunoscut personalităţi ale muzicii – îmi povesteşte adesea despre asta. În perioada în care m-am format eram nelipsit la concertele Filarmonicii, mergeam aproape zilnic acolo. Şi eu am avut onoarea să cunosc mulţi instrumentişti de valoare. Aşa a început… Carmen Chelaru: De la ce vârstă ? Ş.M.: De la 7 ani şi jumătate. Eram în clasa întâi. Părinţii m-au îndreptat înspre muzică. Sincer să fiu, în clipa asta m-aş gândi destul de mult înainte să-mi îndrum băiatul înspre o carieră muzicală. Prima mea profesoară a fost doamna Viorica Mihăilescu. Ţin foarte mult la ea, am reîntâlnit-o peste ani în Olanda. Locuiam în acelaşi bloc, ea la etajul 4, iar eu la etajul 1 şi bineînţeles, se ocupa de mine mai mult decât aş fi dorit eu atunci. Dar se pare că mi-a fost totuşi de folos, căci eu am început vioara mai târziu. Cei mai mulţi încep studiul viorii la 5-6 ani. P.C.: Aţi spus că nu v-aţi îndruma copilul înspre o carieră muzicală. De ce ? 44


Ş.M.: Meseria aceasta este foarte dificilă, e o meserie care îi solicită la maximum pe cei care o practică. N-o poţi „controla” perfect niciodată, mai ales în primii ani în care începi să te dezvolţi, pentru că cel mai mic accident, cea mai mică situaţie de criză pe plan emoţional, toate astea pot duce la un blocaj, uneori dramatic şi ireversibil. Iar dacă lucrul acesta se întâmplă târziu, în jurul vârstei de 18 ani, este cu atât mai dramatic, pentru că atunci e greu să te reprofilezi. P.C.: Vorbeaţi de începuturile carierei unui muzician; domnul Bujor Prelipcean spunea că dumneavoastră aveaţi la început emoţii distructive, a amintit de un curs de măiestrie cu Eugen Sârbu, unde aţi fost marcat puternic de emotivitate. Ş.M.: Da… Au fost momente de genul acesta, însă nu pot spune că am fost o fire atât de emotivă, încât lucrul acesta să nu permită calităţilor mele să iasă la iveală. Atunci însă a fost într-adevăr un moment în care m-am simţit copleşit de emoţii. Iar Eugen Sârbu, care era o fire deschisă, mi-a spus că tuturor violoniştilor le tremură mâna dreaptă, numai că unii ştiu să o ascundă, iar alţii nu. După momentul acela, am început şi eu să-mi ascund emoţiile şi cred că reuşesc acum să fac asta. De altfel, emoţiile nu trebuie să dispară. Mă simt foarte bine când vin spre sala de spectacol, de fapt încep să simt acea plăcută nelinişte încă de la ora prânzului, în zilele în care trebuie să apar în faţa publicului. Nu sunt gânduri distructive. E acea atenţie deosebită pe care trebuie să o aibă fiecare creator în legătură cu opera sa. Pentru că noi, interpreţii, suntem creatori, noi dăm viaţă muzicii în faţa publicului. C.C.: Aşa este. Muzica e o artă temporală. Cum spun interpreţii experimentaţi: pe scenă trebuie să faci faţă clipei. Un pasaj muzical, un sunet odată ratat, nu poate fi refăcut, cizelat (numai în înregistrările speciale, desigur). Scriitorul rupe pagina, pictorul înlocuieşte pânza. Artistul muzician însă trebuie să reacţioneze, să decidă cum e mai bine de interpretat în fracţiunea de secundă potrivită… Ş.M.: … ni se oferă deci o singură şansă, care trebuie pusă în valoare! Având toate astea în vedere mi se pare normal să apară emoţiile înainte de concert. Astăzi, prezenţa pe scenă îmi face o deosebită plăcere, mai mult chiar, am nevoie de ea… C.C.: Există o perioadă în viaţa unui violonist în formare, în care studiul nu este plăcut deloc, auditiv cel puţin. Acei primi ani în care se studiază coarde libere, în care ţi se împarte arcuşul cu creta şi nu părăseşti poziţia întâi. Ai simţit vreo plăcere în studiul acela interminabil ? Ş.M.: Sincer să fiu, nu-mi aduc aminte foarte bine perioada aceea. Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat, cine s-a „luptat” cu mine. Profesorul contează foarte mult. Cu siguranţă profesoara pe care am avut-o la început a făcut ce trebuia. Sincer să fiu, momentul în care mi-am dat cu adevărat seama că voi deveni violonist, 45


că trebuie să devin violonist, a fost în clasa a şaptea… destul de târziu… Alţi colegi poate au conştientizat mai devreme acest fapt, succesele pe care le-au avut la concursuri în copilărie subliniază tocmai acest lucru. Cele două licee de la Bucureşti, George Enescu şi Dinu Lipatti, urmau să se unească şi din patru clase a câte treizeci de elevi trebuiau să rămână două clase a câte douăzeci şi cinci de elevi, după treaptă. Mi-am dat atunci seama, copil fiind, că nu am de ales, trebuia să depăşesc momentul acela. Altminteri ar fi trebuit să învăţ la matematică, la limba română, la fizică, obiecte pe care nu le iubeam la fel de mult cum iubeam vioara. P.C.: Ar fi vreo diferenţă între şcoala de vioară de la Bucureşti şi cea de la Iaşi? Nu neapărat din punct de vedere valoric. Ş.M.: Da sunt. Eu am avut parte de profesori foarte buni. A fost doamna profesoară despre care am mai vorbit. Am continuat cu un tânăr absolvent de conservator, Mihai Ceicu – terminase facultatea ca şef de promoţie – care a reuşit să facă din mine – un elev, bun, conştiincios, dar mediocru – un tânăr violonist încrezător. Am ajuns să cânt în clasa a şaptea Concertul de Bruch cu orchestra liceului. A reuşit să facă lucrul ăsta pentru că s-a apropiat de mine, mi-a devenit prieten. Stăteam aproape toată ziua cu el. Mergeam de multe ori şi mâncam la el, după aceea făceam o oră de vioară, apoi mergeam la piscină. Mă motiva asta. Văzând cât timp îmi dedică, mă simţeam responsabil, trebuia să-i mulţumesc prin munca mea stăruitoare. C.C.: Asta mă face să mă gândesc că aveai o anumită educaţie care te făcea să observi şi să conştientizezi acest gest. Mai făcea asta şi cu alţi elevi ai săi ? Ş.M.: Nu. Eu eram primul lui elev, poate şi din cauza asta. Cred că a contat şi faptul că era coleg la Filarmonică cu tatăl meu. C.C.: Şi mai departe, ce profesori ai avut ? Ş.M.: Tânărul acesta a plecat în Germania. Am continuat studiul viorii cu Domnul Rudolf Stamm, un coleg de Conservator al tatălui meu. Atitudinea lui era diametral opusă celei pe care o avusese fostul profesor. Nu vroia să mă vadă în afara orelor. Nu-l interesa dacă studiez sau nu. C.C.: Ce vârstă aveai atunci? Ş.M.: Aveam 14 ani, eram în clasa a opta. Profesorul acesta era întruchiparea spiritului german. Era foarte punctual, se comporta cu stricteţe. Nu accepta ca elevii săi să întârzie la ore. Dacă întârziai la ora lui, o pierdeai. Iar lucrul acesta se întâmpla la liceu, nu la conservator! Era un profesor cu adevărat eminent. Nu era interesat de ceea ce făceam în particular, cel puţin asta credeam eu. Am avut însă ocazia să-mi dau seama că era doar o aparenţă. 46


În clasa a douăsprezecea am încălcat regulile liceului şi am fost exmatriculat pentru trei zile. Profesorul meu de vioară a mers la directoarea liceului şi a făcut în aşa fel încât eu să cânt în ziua următoare la vizita pe care Elena Ceauşescu o făcea acolo, alături de soţia preşedintelui „Marelui Hural Popular al Mongoliei”, doamna Ntzendembal! Aşadar, exmatricularea mea a fost suspendată. Ţin minte că am interpretat o piesă de Pablo Sarasate. După ce am cântat, trebuia să dăm mâna cu cele două „personaje”. Lângă ele era şi directoarea liceului care mi-a spus: „Mereuţă, ţi-a ieşit de data asta… !” Revenind la orele de vioară pe care le aveam cu domnul Stamm, îmi aduc aminte că am plecat de multe ori plângând de ciudă, pentru că niciodată nu reuşeam să-l mulţumesc. Dar nu-i arătam lui asta, începeam să plâng abia după ce închideam uşa în spatele meu. Niciodată nu mi-a spus „Bravo, e bine!”, niciodată! Îmi aduc aminte cu plăcere de o oră de vioară cu el, singura la care a luat vioara şi a cântat ceva. Era o sonată de Veracini. Am rămas profund impresionat de abilităţile lui muzicale, şi voi păstra printre amintirile mele dragi acel moment. Avea în acelaşi timp, un temperament vulcanic. Obişnuia să-şi repare singur maşina (era o pasiune pentru el), iar în sala de clasă venea cu câte un patent sau cu un ciocan. De două ori a zburat patentul ăla pe deasupra capului meu, ieşind afară prin fereastră … ! – pentru că nu reuşeam să pun în aplicare atunci pe moment, îndrumările pe care mi le oferea. Cu toate astea, îi păstrez toată consideraţia mea pentru că în clasa a unsprezecea mi-a dat un număr de telefon şi mi-a spus : „Am vorbit cu maestrul Ştefan Gheorghiu, sună-l şi programează-ţi o întâlnire cu el.” Aşa am realizat că era interesat totuşi de evoluţia mea, de succesul meu, şi nu neapărat de prestigiul lui. Atitudinea aceasta ar trebui să o aibă mulţi profesori. C.C.: Era la fel de dur cu toţi elevii lui? Ş.M.: Da. Era extraordinar de „rău”. C.C.: Şi erau între ei unii care clacau ? Ş.M.: Erau şi din aceştia. Eu cred că cei care renunţă în faţa unui profesor ca acesta, ar face-o cu oricare alt profesor. Nu cred ca este vorba de atitudinea profesorului neapărat, ci mai curând de cea a elevului. Asta cred eu. Revenind acum, au urmat doi ani în care am studiat cu maestrul Ştefan Gheorghiu, aproape săptămânal, perioadă care a însemnat mult în dezvoltarea mea ca violonist. Violonistul şi profesorul Ştefan Gheorghiu 47


În primul rând am învăţat să cânt cu plăcere la vioară. Acesta este primul lucru 30 pe care l-am câştigat cu Ştefan Gheorghiu. La el am întâlnit-o pe Silvia Marcovici , 31 pe Mihaela Martin , pe Liliana Ciulei, pe Florin Paul. Obişnuiam să-l rog pe maestru să-mi programeze ora imediat după cea pe care o avea cu Liliana Ciulei. În felul acesta veneam mai devreme şi asistam la ora ei. Mi-a plăcut foarte mult Liliana 32 Ciulei . Ea a fost pentru mine ca un model. O violonistă mai austeră, mai reţinută poate, decât Mihaela Martin, în orice caz, cânta pe gustul meu. La fel de mult mi-a plăcut Florin Paul. În liceu, eram în clasa a noua cred, el era în clasa a douăsprezecea şi studia prin sălile liceului. De multe ori asistam ore întregi la studiul lui. El nu mă băga în seama, îşi făcea programul obişnuit. Observându-l cu atenţie, am învăţat foarte multe lucruri. Tot în Bucureşti am avut şansa să-i văd pe unii dintre marii violonişti ai lumii. 33 Am avut parte de o experienţă extraordinară cu Viktor Tretiakov , un om deose34 35 bit, cu un suflet cald. Era în perioada unui festival Enescu . Eram în liceu atunci. Tatăl meu era membru în orchestră, aşa că am intrat fără probleme la Filarmonică, în clădirea Ateneului Român, unde avea loc concertul. În ziua următoare însă Tretiakov avea recital la Radio, unde nu am mai putut să intru. Alături de mine erau şi alţi colegi de la liceu. La un moment dat, solistul a apărut, dar noi n-am îndrăznit să mergem să-l rugăm să ne introducă în sală. În schimb el ne-a văzut cu viorile în spate, a venit la noi şi ne-a întrebat de ce nu intrăm. Ne-a luat pe toţi înăuntru. A cerut organizatorilor să pună pentru noi scaune pe practicabilele din sala Radio. Aşa că am stat pe scenă. Ne-a dus în sală fără să-i fi cerut asta! După concert am mers să-i mulţumim. El ne-a propus ca a doua zi să ne întâlnim la Conservator – credea că suntem studenţi – să ne asculte pe fiecare câte puţin. I-am spus că suntem la liViktor Tretiakov 22 ceu, a venit la liceu şi a stat cu noi de la ora opt 30

Violonista Silvia Marcovici, născută în 1952, la Bacău. S-a stabilit în Franţa, la Strasbourg. http://en.wikipedia.org/wiki/Silvia_Marcovici 16.07.2009 31 Mihaela Martin, născută în 1959. În prezent locuieşte în Germania. http://www.violin-fund.ru/eng/competition/comp4/juri/martin.wbp 16.07.2009 32 Violonista Liliana/Lenuţa Ciulei este astăzi un nume cunoscut în viaţa muzicală internaţională. http://www.jhu.edu/jhso/artists/Lenuta%20Ciulei.html 16.07.2009. 33 Viktor Tretiakov, violonist şi dirijor rus, născut în 1946, în Siberia, la Krasnoiarsk, fiu al unui muzician de fanfară. 34 Întâmplarea a avut probabil loc în septembrie 1985, la ediţia a X-a a Festivalului Enescu, pe când Şerban Mereuţă avea 18 ani. http://www.festivalenescu.ro/rom/1985.html 16.07.2009 35 http://www.elba-music.com/artists.php 16.07.2009 48


dimineaţa până pe la prânz. A cântat fiecare din noi câte ceva, iar el ne-a oferit sfaturi. N-am să uit niciodată momentul acesta! Această generozitate plină de naturaleţe mi se pare dovada calităţilor unui mare artist. C.C.: Eu cred că şi atitudinea voastră, a grupului este la fel de importantă. Cu siguranţă Radu Lupu Viktor Tretiakov n-ar fi făcut gesturile despre care povesteşti dacă n-ar fi simţit interesul vostru faţă de muzică, setea de a cunoaşte, de a înţelege cât mai mult şi cât mai profund din tainele ei. Ş.M.: Probabil… Ăsta a fost unul dintre momentele care mi-au rămas neşterse în memorie. L-am cunoscut apoi pe Henryk Szering, am avut norocul să stau în preajma lui. Am văzut apoi mari pianişti: Radu Lupu – n-am să uit niciodată felul în care s-a aşezat la pian, n-am să uit nici felul în care a cântat, absolut remarcabil. A apropiat foarte mult scaunul de pian, atât de mult încât părea să stea într-o poziţie incomodă. A cântat toate Impromptu-urile şi Momentele muzicale de Schubert, lucrări nu foarte dificile tehnic, dar de o delicateţe, expresivitate excepţională. Iar el le cânta atât de bine! Se întâmpla la Ateneu, tot în cadrul unui festival Enescu. Apoi Lazar Berman… C.C.: Ce căutai – tu, violonist cu aspiraţii scenice – la recitaluri de pian? Nu de puţine ori am auzit elevi şi studenţi spunând: „nu este instrumentul meu, nu mă interesează!” Ş.M.: Noi nu gândeam aşa. Tot liceul de muzică mergea la evenimente de felul acesta. În fiecare joi seara plecam de la liceu spre Filarmonică, la concert, aproximativ 150 de elevi. Oricine ar fi cântat, eram acolo. Iar dacă era vorba de un nume mare, cu atât mai mult. Eram acolo în fiecare joi, nu lipseam niciodată! La Sergiu Celibidache, de exemplu, am fost la toate repetiţiile. La un moment dat a ţinut mici cursuri pentru muzicienii din orchestră. Am reuşit cu greu să asist şi la acelea. Eram foarte mic atunci şi nu am înţeles mare lucru, dar nu poţi să nu rămâi cu ceva când vezi un astfel de om, imaginea lui îţi rămâne în suflet, te 36 marchează. 36

E probabil vorba despre concertele susţinute de Maestru în 1978, la Bucureşti. Tot atunci a dirijat orchestra Filarmonicii bucureştene la Teatrul Naţional din Iaşi, într-un concert memorabil. 49


E momentul să deschidem aici o paranteză şi să includem o amintire cu totul excepţională, relatată de Şerban şi legată de tatăl său, Alexandru Mereuţă – trombonist vreme de treizeci de ani în orchestra Filarmonicii George Enescu din Bucureşti (1963-1993).

Fotografia cu dedicaţie oferită de Sergiu Celibidache, lui Alexandru Mereuţă, prim-trombonist în orchestra Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti, după concertele din anul 1978. Mulţumim şi pe această cale domnului Al. Mereuţă pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie această preţioasă amintire.

50


Cu ocazia concertelor susţinute la Bucureşti şi la Iaşi în iarna anului 1978, dirijorul Sergiu Celibidache a lăsat amintiri neşterse tuturor celor ce au avut şansa să asiste „pe viu” la repetiţii şi la concerte. Cu atât mai puternică a fost impresia membrilor orchestrei bucureştene, ce au interpretat programul spectaculos şi deosebit de dificil – care prin exigenţa binecunoscută a maestrului devenea şi mai pretenţios: George Enescu – Rapsodia Română nr. 1 Maurice Ravel – Alborada del gracioso Claude Debussy – Nocturne Johannes Brahms – Simfonia nr. 4 în mi minor Se pare că şi marele Celi a avut o deosebit de plăcută surpriză cunoscând şi colaborând cu muzicienii români. În pofida severităţii proverbiale, a francheţei fără menajamente din atitudine şi limbaj, maestrul a dat câteva dovezi ale marelui său respect faţă de talent, profesionalism şi disciplină – calităţi apreciate fără rezervă în instrumentiştii din faţa sa. Una din aceste dovezi s-a transpus în fotografia cu dedicaţie şi cu autograful său oferite lui Alexandru Mereuţă, după colaborarea de la Bucureşti – raritate şi în acelaşi timp adevărat atestat de valoare pentru un artist instrumentist! Şi ca şi cum aceasta nu ar fi fost de ajuns – povesteşte Şeban Mereuţă – orchestra şi maestrul au susţinut acelaşi program în sala Teatrului Naţional din Iaşi, plină până la refuz. Iaşul – asemenea tuturor oraşelor ţării, era înecat în beznă – economia „anilor lumină” –, cu clădiri marcate de cutremurul din 1977 (între care şi Filarmonica). Ieşind seara de la concert în întunecimea străzii, Alexandru Mereuţă a alunecat pe gheaţă şi şi-a fracturat grav piciorul. A fost dus de urgenţă la spital şi internat. A doua zi dimineaţă, surpriză! Maestrul Celibidache a ţinut să-l viziteze la spital şi să-i ureze însănătoşire grabnică!

P.C.: … revenind la întrebarea despre cele două şcoli violonistice pe care le-aţi urmat: cea bucureşteană şi cea ieşeană… Ş.M.: Şcoala de vioară de la Bucureşti acordă poate mai multă atenţie aspectului tehnic al interpretării. În general – asta ştiu din proprie experienţă – toţi tinerii instrumentişti bucureşteni visează la solistică. Eu nu am făcut nici o oră de muzică de cameră în liceu. Nici nu se punea problema asta. Noţiunea de cvartet de coarde era pentru mine atât de vagă… Prima dată când am ascultat Cvartetul Voces a fost şi prima dată când am ascultat un cvartet de coarde. Eram în clasa a douăsprezecea. Aveau un recital la Radio. M-a impresionat puternic experienţa aceea. Mi-am dat seama ce forţă de expresie are un asemenea tip de ansamblu. La Iaşi, poate mai mult decât la Bucureşti, se pune accent pe muzicalitate, pe libertatea în exprimarea artistică, desigur, ţinându-se seama în egală măsură de tehnica instrumentală. Vreau să menţionez câţiva dintre violoniştii de ieri şi de azi pe care am avut ocazia să-i cunosc la Iaşi şi care fac cu siguranţă onoare şcolii violonistice ieşene: Mariana Sârbu şi fraţii ei gemeni mai tineri, Magda şi Mihai (acesta din urmă pianist) – toţi trei provenind din familia de muzicieni reprezentativi în viaţa muzicală şi învăţământul artistic de la Iaşi – eminentul profesor Gheorghe Sârbu şi soţia sa, Aglaia Sârbu, violonistă în orchestra simfonică a Filarmonicii. Silvian Iţicovici, Alex Diaconu, Marius Acaru, Lenuţa Negoiţă, Cristian Pintilie, apoi mai tinerii Mugurel Markos, Adriana Nedriţă, Oana Zaiţ, Leonard Raiciof, Cristian 51


Şuvăială şi Dragoş Mânza. Toţi, şi mulţi alţii pe lângă ei, activează astăzi cu succes în ansambluri de prestigiu ori la şcoli înalte din Europa şi Statele Unite. N-aş vrea să-l uit pe colegul meu de cvartet Adrian Berescu, care face parte cu siguranţă dintre vârfurile violonisticii ieşene. P.C.: Se spune că aţi venit la Iaşi pentru a studia muzica de cameră cu domnul profesor Bujor Prelipcean.

P.C.: Care sunt diferenţele între cântatul în cvartet, în orchestră şi ca solist? Ş.M.: Nu ar trebui să existe diferenţe. În toate situaţiile tehnica instrumentală folosită este aceeaşi, participarea afectivă, implicarea emoţională, ar trebui să fie aceeaşi, pentru că în toate situaţiile este vorba despre muzică. Activitatea solistică cere o 52

Foto: Mihai Cantea

Ş.M.: Am venit în primul rând să studiez vioara cu domnul Bujor Prelipcean! În perioada aceea am început să ascult Cvartetul Voces, mergeam acolo unde aveau ei concerte, la Cluj, la Timişoara. De câteva ori mi-am făcut curaj şi am mers la hotelul în care erau cazaţi şi i-am rugat să mă asculte şi să-mi dea sfaturi. Astfel am descoperit în persoana domnului Bujor Prelipcean un violonist desăvârşit şi am vrut să mă asemăn cu el, a devenit pentru mine un model. Bujor Prelipcean era şi este un violonist spectaculos, sigur, echilibrat, cu o manieră de exprimare muzicală clară, justă. Peste toate acestea, lucrul pe care îl admiram cel mai mult la el era personalitatea de scenă. Întorcându-mă la ideea de la început, despre emoţii, îmi doream foarte mult să am ca profesor un violonist de mare valoare, un interpret, nu numai un teoretician. Până atunci eu studiasem aproape exclusiv cu teoreticieni. Erau foarte buni, foarte atenţi la ceea ce făceam, preocupaţi de dezvoltarea mea ca violonist, dar nu aveau experienţa scenei. Vroiam să am ca profesor un violonist care să-mi ofere sfaturi din poziţia de solist activ. Mi-am dat seama că domnul Prelipcean este cel care poate să-mi ofere acest lucru. Desigur, nu poţi separa la el calitatea de violonist de cea de prim-violonist în Cvartetul Voces. Prin forţa împrejurărilor, am avut bucuria de a studia cu el şi muzică de cameră. Aşa am înţeles ce înseamnă cu adevărat acest gen muzical. Fără el, probabil nu ajungeam să cunosc fenomenul cvartetistic aşa cum îl cunosc astăzi. În acelaşi timp, solida mea pregătire violonistică i se datorează în cea mai mare parte.

Profesorul Bujor Prelipcean


anumită atitudine. Trebuie să ai curajul de a ieşi pe scenă şi a enunţa prin intermediul muzicii lucruri extrem de personale, pe care nu ai ava cum să le exprimi altfel. În altă postură nu ai putea să faci asta. Un muzician trebuie să spună prin muzică lucrurile pe care le gândeşte, trebuie să fie sincer, iar abilitatea aceasta se obţine în timp. Aici cred că apare diferenţa. C.C. : Cred că atitudinea aceasta este susţinută de un anumit tip de temperament şi de o educaţie preliminară care să pună în evidenţa personalitatea interpretului. Trebuie apoi să ai şansa de a te întâlni şi de a primi sfaturi de la maeştri. Ş.M.: Sigur că da. Trebuie să ai profesori care să ştie cum să te facă să ieşi pe scenă, în aşa fel încât să te simţi bine, să simţi că ai ceva de spus. După aceea, trebuie să-ţi construieşti singur o interpretare care să fie valabilă în faţa publicului şi să te reprezinte. Educaţia este de asemenea extrem de importantă. Formarea pe toate planurile este după părerea mea esenţială. P.C.: Se spune că un elev învaţă multe lucruri implicit. Ce părere aveţi? Ş.M.: Sigur. Am învăţat foarte multe lucruri numai ascultând concertele Cvartetului Voces. Am învăţat de asemenea foarte mult urmărindu-i pe alţi violonişti. Eu sunt unul dintre profesorii care îi îndeamnă pe elevi să asculte foarte multă muzică. Şi în acest caz, toate instrumentele sunt importante. De pildă, de la instrumentele de suflat se învaţă foarte mult. Poţi observa felul în care suflătorii construiesc o frază muzicală, limitaţi fiind de capacitatea pulmonară. Ei reuşesc construcţii echilibrate, interesante. Noi, ceilalţi ne bucurăm de mai multă libertate, de mai multe opţiuni. Şi de multe ori asta face mai dificilă alegerea celei mai bune soluţii. De asta îi sfătuiesc pe elevii mei să asculte foarte multă muzică, mai ales în sala de concert, „pe viu”. Pentru că acolo interpretarea unui solist apare uneori schimbată total în comparaţie cu teoria, cu orice înregistrare, chiar cu ce s-a făcut la repetiţii. C.C.: Eu cred chiar că înveţi mai mult dintr-un concert live imperfect, decât dintr-o înregistrare perfectă! De altfel asta nu e „descoperirea” mea. Aş zice că cea mai tranşantă părere în această privinţă o avea marele Celi: „Reporter: Refuzaţi înregistrările pe disc. Sergiu Celibidache: Da. Rep: De ce? S.C.: Imposibilitatea de a reduce spaţiul sonor la două dimensiuni. Rep: Ce rămâne din ceea ce faceţi dumneavoastră? S.C.: Nimic. Rep: De ce? S.C: Prin natura însăşi a lucrului. Ce rămâne din frumuseţea matale? Două fotografii.” 37

37

Fragment dintr-un interviu realizat de Marilena Rotaru, în ianuarie 1979. http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Interviuri+din+presa%2C+carti%2C+cole ctii+personale&from=bG9jYXRpb249YXJ0aWNsZXM%3D&cid=121&id=1674&page=0 17.07.2009 53


Ş.M.: Eu am învăţat mult din sutele de concerte cu Cvartetul Voces pe care le-am ascultat live, în ţară şi în străinătate. Detalii despre care uneori nu ai timp să vorbeşti, amănunte care de multe ori nu sunt discutate la clasă. Dar stând în sală şi având o anumită experienţă, am început să observ şi să înţeleg foarte multe lucruri. E-adevărat ce se spune că muzica „se fură”. C.C. : … dar nu sub formă de copiat. Integrala Beethoven în versiune Ad libitum mie mi-a sunat altfel, nu mai bine, nu mai rău, ci altfel, decât Integrala în varianta Voces. Nu există deci o singură variantă interpretativă convingătoare la Integrala Beethoven. Foto: Mihai Cantea

Voces şi Ad libitum la Iaşi, interpretând Octuorul de Enescu (octombrie 2007)

Ş.M.: Încă de când eram mic, am fost învăţat că meseria se fură, dar trebuie neapărat filtrată prin propria personalitate. Chiar Bujor Prelipcean ne spunea atunci când îi ceream arcuşele şi digitaţiile, că vrea ca noi să le alegem singuri. Corecta greşelile flagrante, dar în rest ne obliga să gândim singuri. Nici Bujor şi nici Dan Prelipcean nu au încercat să-şi impună propriile idei ca pe nişte axiome. Ne-au oferit o imagine de ansamblu. Au lucrat şi la amănunte şi s-a întâmplat de multe ori asta, dar libertatea de a crea ne-au lăsat-o întotdeauna. Pentru asta le mulţumesc. Observaţia dumneavoastră au făcut-o mulţi în străinătate. Cunoşteau bine Cvartetul Voces şi se aşteptau ca noi să apărem ca un „mic Voces”. Au fost surprinşi însă să vadă că suntem cu totul alt cvartet, cu o viziune muzicală diferită, cu o personalitate artistică diferită. E un lucru care mă bucură. Rămânem în orice caz produsul şcolii Voces. C.C.: În treacăt fie zis, nu mai există o altă şcoală de cvartet de coarde în România. Ş.M.: Da. Aşa este. 54


P.C.: Puteţi să ne povestiţi câte ceva despre concursul de la Evian ? Ş.M.: Înainte de toate, trebuie să spun că dacă nu era acest concurs nu ştiu ce s-ar fi întâmplat mai departe cu mine, cu noi. Ne-am pregătit aproape zece ani pentru concursul de la Evian! în nişte condiţii pe care nu le doresc mai tinerilor mei colegi care se pregătesc şi ei pentru concursul acesta sau pentru altele. Au fost zece ani dificili. Eram la limita rezistenţei, în care de multe ori nu ştiam dacă putem merge până la capăt. Ne-am dorit enorm acest concurs. Cvartetul de coarde este un gen foarte popular şi foarte… „populat” în străinătate. E foarte greu să intri în această lume. Ştiam că un concurs ca cel de la Evian ne-ar putea introduce în elita muzicii de cameră, care până la urmă reprezintă o lume închisă. Evian a însemnat lansarea noastră internaţională. Am devenit aproape peste noapte cunoscuţi în Europa – chiar dacă nu şi în România. Atunci am înţeles definitiv că drumul nostru este cel al cvartetului de coarde şi că nu vom mai face altceva. Acest concurs ne-a eliberat parcă de îndoieli. Am scăpat de anumite greutăţi despre care nici nu vreau să pomenesc… Şi bineînţeles am început să ne confruntăm cu altele. P.C.: Un concurs oficializează valoarea unui interpret, e-adevărat. Credeţi însă că rezultatul unei competiţii este întotdeauna relevant ? Ş.M.: Discuţia aceasta am purtat-o de multe ori, în diverse ocazii. Un concurs nu e poate cea mai bună modalitate de a crea o ierarhie. Sunt factori de moment care îi pot afecta pe muzicieni. Concursul scoate la iveală personalităţile puternice, oamenii care reuşesc la un anumit moment să cânte la nivel înalt. P.C.: Bănuiesc că în acele momente era o presiune considerabilă pe umerii dvs. Ş.M.: Da, era. Ne doream foarte mult să câştigăm. Tensiunea era imensă. Am avut un „cer senin” deasupra noastră, dar eram desigur şi foarte bine pregătiţi. P.C.: … şi aţi dat acestei tensiuni un sens pozitiv. Ş.M.: Da. Am cântat fiecare etapă ca pe un concert. Am cântat concerte, nu audiţii de concurs. Ne-am îmbrăcat cu ce-am avut mai frumos, mai adecvat acestei idei, am ieşit pe scenă şi am cântat pentru public, pentru muzică! Alţi concurenţi au venit îmbrăcaţi în blugi, tricou – obişnuit. Era desigur o competiţie artistică, nu o prezentare de modă, dar noi am vrut să ne creăm nouă starea spectacol. Sunt lucruri pe care numai pe scenă, în momentul actului artistic reuşeşti să le faci. P.C.: În muzică sunt implicate atât raţiunile afective, emoţionale, cât şi cele financiare. Trebuie să recunoaştem asta. Ce este muzica pentru dumneavoastră ? Un mod de viaţă, o pasiune intensă ? 55


Ş.M.: Muzica este un mod de viaţă, mă pot întreţine cu ea, mulţumesc lui Dumnezeu. Dar eu iubesc muzica. Cred că dacă dispare bucuria de a face muzică şi apare dorinţa de câştig, totul se pierde. P.C.: Se ştie că după concursul de la Evian aţi fi putut opta pentru o carieră „comercială” să-i zicem.

Cvartetul „Emperor”: Martin Burgess, vioara I. Clare Hayes, vioara II. F Iona Bonds, viola. William Schofield, violoncel

Ş.M.: Da. Puteam face asta. Puteam accepta toate concertele şi contractele care ni s-au oferit. Dar am preferat să rămânem lucizi, să alegem concertele importante. Atunci nu eram un ansamblu complet „sudat”, mai aveam de lucrat la repertoriu. Trebuia să continuăm munca de acumulare şi de cizelare. Noi nu am considerat acel concurs punctul culminant al activităţii noastre. Vroiam atunci să mai participăm şi la alte concursuri. Vroiam să demonstrăm tuturor măiestria noastră, influenţaţi de emoţia acelui moment. A intervenit atunci mintea limpede a profesorului Bujor Prelipcean, care ne-a sfătuit să cântăm pe scenă, pentru public şi să ne pregătim mai departe. Nu am făcut greşeala pe care am văzut-o la alte cvartete. 38 Cvartetul Emperor a făcut asta. Ei câştigaseră concursul de la Evian cu doi ani 39 înaintea noastră . Au acceptat toate concertele care li s-au oferit. Nu au mai avut 38 39

http://www.emperorquartet.com/index.asp 18.07.2009 A se vedea lista laureaţilor. 56


timp de studiu. În următorii ani s-au stins. Asta a fost drama lor. Nu au mai avut timp de studiu. Nu aveau timp să lucreze la amănunte. Un program nou poate fi într-adevăr pregătit în două săptămâni, cu puţin efort ce-i drept. Dar nu acesta e drumul unui cvartet de coarde profesionist. P.C.: Domnul Bujor Prelipcean spunea că membrii unui cvartet nu trebuie neapărat să fie uniţi şi în afara scenei, în viaţa privată. Care este atmosfera în Cvartetul Ad libitum? Ş.M.: Noi suntem uniţi – în sensul de camaraderie, de colegialitate – atât pe scenă cât şi în afara ei. Asta, desigur, nu presupune că viaţa personală a fiecăruia dintre noi – familia, hobby-urile, vacanţele – se desfăşoară în comun. În afara cvartetului avem fiecare existenţe proprii. Nu ştiu ce-o să ne rezerve viitorul. Noi avem o înţelegere: când intrăm pe holul de repetiţie – căci deocamdată e hol! – lăsăm deoparte toate grijile din viaţa particulară. Dacă o problemă personală este foarte gravă, mai bine nu repetăm în ziua aceea, decât s-o facem fără bună dispoziţie şi concentrare maximă. P.C.: Descrieţi pe scurt colegii de cvartet.

Foto: Mihai Cantea

Ş.M.: Îmi sunt dragi toţi trei. Adrian e tipul de om pe care nu ştii niciodată de unde să-l iei. E un tip totuşi neaşteptat de stabil şi de puternic, în pofida aparenţelor. E tenace, un om care acceptă observaţiile pe care trebuie sa ni le facem uneori unii altora, nu este capabil 57


să poarte pică. El poate să iasă cu bine din orice situaţie, oricât de dificilă ar fi. Bogdan e tipul teuton combinat cu arhetipul moldovean! Mândru, foarte muncitor. E un om cu adevărat puternic, care mută munţii din loc atunci când e nevoie. El acceptă mai greu observaţiile. Dar le gândeşte şi dacă le consideră juste le pune în practică. Pe Filip te poţi baza oricând, oriunde, în orice situaţie, orice s-ar întâmpla. E omul cu idei – uneori are prea multe şi la un moment dat nu mai ştii pe care s-o alegi, pentru că sunt mai multe bune! Are o imaginaţie bogată. Este foarte talentat. Este liber, lipsit de inhibiţii. E luminos, senin, mai mult poate decât noi ceilalţi. P.C.: Este un compozitor care să fi surprins mai bine decât alţii cvartetul de coarde ? Ş.M.: Sunt mulţi compozitori, din toate perioadele, cu lucrări foarte inspirate. Sunt compozitori contemporani care mă surprind în mod plăcut cu creaţia lor. Posibilitatea de expresie a cvartetului de coarde este foarte mare. Aşa a fost dintotdeauna, începând cu Haydn. A urmat Mozart, care a condus genul într-o direcţie nebănuită, pentru ca Beethoven să preia totul şi să realizeze nişte momente de expresivitate muzicală pe care eu nu le credeam posibile înainte de a intra în contact direct cu ele. Momente de o modernitate pe care chiar mulţi compozitori contemporani o ocolesc. Am avut din păcate şi ocazia să cântăm lucrări contemporane nu foarte inspirate. Nu reuşeau să aducă nimic nou; nici măcar să fure de la ceilalţi nu reuşeau. Din repertoriul modern îmi place foarte mult Black Angels de George Crumb. Nu ştiu dacă am să reuşesc să-i conving vreodată pe colegii mei să-l cântăm. E o lucrare pentru cvartet electric! Sunt puse în faţa fiecărui interpret instrumente de percuţie, unele instrumente inventate de Crumb pentru această piesă. Se cântă cu microfoane, iar muzica pare desprinsă dintr-o altă lume. Nu mi-am putut imagina că un cvartet poate să facă aşa ceva. George Crumb – Black Angels (Îngeri negri), pentru cvartet de coarde electric40: I. Departure (Plecare) II. Absence (Absenţă) III. Return (Întoarcere) În afară de propriul instrument, fiecare membru al cvartetului mai cântă la: primul violonist – maracas, 7 pahare de cristal, baghetă de sticlă, cinele violonistul secund – tam-tam, 7 pahare de cristal, baghetă de sticlă, cinele violistul – 6 pahare de cristal, baghetă de sticlă, cinele violoncelistul – maracas, tam-tam Black Angels, subintitulat Treisprezece Imagini din Ţinutul Întunecat, reprezintă o compoziţie de avangardă datată „vineri, treisprezece martie 1970 (in tempore belli – 40

http://singersaintsrecords.blogspot.com/2008/03/george-crumb-black-angelsjohn-cage.html http://en.wikipedia.org/wiki/Black_Angels_(Crumb) 18.07.2009, http://www.youtube.com/watch?v=A5OsuzSXU-k 18.07.2009; George Crumb, n. 1929, compozitor avangardist american. Este cunoscut pentru experimente neconvenţionale în domeniul timbrelor şi al diverselor limbaje componistice. Ex. flautul vorbit = interpretul vorbeşte şi suflă în acelaşi timp în instrument; sau sticlă pisată turnată într-un pian deschis. http://en.wikipedia.org/wiki/ George_Crumb 18.07.2009 58


în vreme de război)” – aşa cum se menţionează în partitură. Interesat de numerologie şi structuri numerice, Crumb construieşte lucrarea pe baza numerelor 13 şi 7. Compozitorul şi-a propus să exploreze în această piesă zona religiosului şi a conflictelor generate de acesta, conferind violinei sonorităţi diabolice, iar violoncelului – postura de Glas Divin. Este evocată aici cunoscuta imagine a Îngerului izgonit din Rai.

Cvartetul Black Angels interpretat de un grup de studenţi la Juilliard School41 „Ţinutul Întunecat” întruchipează, desigur, Infernul, prin aluzii la diabolus in musica de-a lungul istoriei, precum Trillo del diavolo (Sonata pentru vioară de Giuseppe Tartini). Secvenţa Dies Irae, Danse macabre sau Der Tod und das Mädchen (Moartea şi Fata) de Schubert. Iniţial, Black Angels nu a avut o conotaţie pacifistă intenţionată, dar autorul a recunoscut că atmosfera din final a fost inspirată de războiul din Vietnam. „Trebuie să recunosc că există o amprentă a acelei perioade de criză. De aceea mi-am subintitulat lucrarea muzica in tempore belli” – declara Crumb într-un interviu pentru ziarul „Philadelphia City”. El a aşezat această compoziţie alături de o alta, izvorâtă de asemenea din criza provocată de război, Tren ofiarom Hiroszimy (Lamentaţii pentru victimele de la Hiroşima, 1960) de Krzysztof Penderecki.

[Ş.M.] Sunt apoi compozitorii impresionişti, Debussy şi Ravel, care au dezvoltat foarte mult puterea de expresie a cvartetului de coarde. De aceea am ales ca temă de doctorat muzica pentru cvartet de coarde a lui Debussy, Ravel şi Fauré. Mi se pare că acesta este momentul în care cvartetul de coarde trece de la perioada clasică la cea modernă. Găsesc lucrările lor geniale. P.C.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră Integrala Beethoven şi cum v-aţi simţit pe scenă la finalul ei? Ş.M.: Integrala Beethoven e o piatră de încercare. Este o dorinţă pe care orice cvartet profesionist ar trebui să o aibă şi să o pună în practică. Noi vrem să găsim şi alte scene de concert pe care să o cântăm. C.C.: Ar fi bine să faceţi şi o înregistrare. Ş.M.: Da. E mai complicat însă. În lumea asta comercială, o Integrală Beethoven 41

http://www.juilliard.edu/update/journal/j_articles67.html 18.07.2009 59


nu mai este neapărat interesantă pentru manageri sau directori de case de discuri… Ei vor lucrări noi care să surprindă publicul, să şocheze. Integrala e mai potrivită în sala de concert decât pe un CD. Noi căutăm directori de instituţii de artă care să accepte această Integrală. E greu, pentru că unii nu ştiu despre ce este vorba sau dacă ştiu, se gândesc că publicul din sălile lor nu ar fi interesat de muzica aceasta. Eu sper totuşi că vom reuşi să o cântăm şi în altă parte. P.C.: Ce muzică ascultaţi, în afara celei de factură cultă ? Ş.M.: Ascult orice îmi face plăcere. Ascult muzică de jazz foarte mult. Stephane Grappelli e un violonist extraordinar, e pe gustul meu. Are nişte performanţe violonistice absolut remarcabile. Sunt chiar elemente tehnice în interpretările lui pe care nu înţeleg cum le realizează.

Stephane Grappelli 42 43

Îmi place foarte mult Chick Corea , care a contribuit la evoluţia muzicii de jazz. 44 Gulda mă interesează ca imagine şi ca experimente câteodată. Apoi formaţiile mari bineînţeles. The Beatles este pentru fiecare dintre noi ceva plăcut. 42

A se vedea nota 18, pag. 33

43

Armando Anthony „Chick” Corea, n. 1941, celebru jazz-man american – pianist, baterist, compozitor. Friedrich Gulda, 1930-2000, pianist austriac, interpret celebru de muzică clasică şi de jazz.

44

60


C.C.: Stilul Beatles e remarcabil într-adevăr. Am asociat Beatles ca moment istoric, cu Mozart. Pe unii i-a şocat această afirmaţie.

Grupul The Beatles45

Ş.M.: Pe mine nu mă şochează. Probabil legătura a venit din seninătatea pe care aceştia o au în muzică. C.C.: Reprezintă şi ei un moment de sinteză a unui drum stilistic, aşa cum şi Mozart a creat sinteză în muzica sa. Şi, cum spui, atmosfera muzicii Beatles are acea transparenţă, simplitate, claritate – calităţi dublate de o frumuseţe melodică inconfundabilă. P.C.: Aţi spus că în clasa a şaptea v-aţi dat seama că trebuie să deveniţi violonist. V-aţi dorit vreodată să cântaţi la alt instrument ? Ş.M.: Nu. Nu am cântat niciodată la un alt instrument. Am urmat şi ore de pian secundar în anii de şcoală, aşa cum prevedea programa, dar n-am rămas cu mai nimic. Nu ştiu să cânt la alt instrument. Am încercat desigur la violoncel, la violă, dar nu ştiu cum ar fi să cânţi „profesional” la ele. P.C.: Credeţi că instrumentul trebuie să se potrivească cu personalitatea celui care îl practică sau personalitatea interpretului se pliază pe instrument în cele din urmă ? Ş.M.: E de discutat lucrul acesta. Cred că la un moment dat te pliezi pe instru45

http://www.dancingmood.net/musicaloccupation/2009/04/mobtown-ska-sounds-podcast-64-beatles-tribute/ 18.07.2009 61


ment. Eu când am început vioara nu am făcut-o pentru că am vrut. Am fost „direcţionat”. La un moment dat a început să-mi placă, iar acum dacă nu studiez o zi simt că îmi lipseşte fizic ceva. P.C.: Cum vedeţi viitorul cvartetului de coarde? Ş.M.: Nu pot să-l văd decât luminos. Nu cred că există un alt tip de ansamblu care să aibă aceeaşi putere de expresie. În unele ţări europene – mă refer la anumite tradiţii culturale – oamenii nu pot trăi fără muzica de cvartet. În străinătate, şcoala de cvartet de coarde are o dezvoltare semnificativă, explozivă chiar.. În ultima vreme simt că şi la noi începe să se-ntâmple asta. Mai ales de când Voceşii au preluat clasa de muzică de cameră de la Universitatea de Arte din Iaşi, lucrurile se îndreptă într-o direcţie bună. Îi felicit pe tinerii care, sub îndrumarea maeştrilor, încep să aibă succese. Cred aşadar că cvartetul de coarde va rezista. Cvartetul e o „maşinărie” perfectă. Chiar dacă în prezent trăim momente mai puţin favorabile din punct de vedere economic, chiar dacă a scăzut frecvenţa şi durata festivalurilor din ţară şi străinătate, lumea cvartetului e plină încă de formaţii foarte bune, iar publicul rămâne fidel acestui gen. P.C.: Visaţi la o carieră de pedagog? Aveţi discipoli? Ş.M.: Am elevi de care sunt foarte mândru. Îmi doresc de asemenea să ofer ceea ce mi-a fost oferit şi mie, pentru că am avut şansa să studiez cu profesori deosebiţi. Mulţi violonişti preferă să nu vorbească despre profesorii lor. Eu nu fac asta, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să fiu recunoscător celor care m-au ajutat. Muzica nu este o meserie pe care s-o poţi învăţa singur. Îmi doresc deci să urmez o carieră pedagogică. C.C.: Ai fost vreodată invidios pe realizările altora? Ş.M.: Nu. Un violonist bun a însemnat pentru mine întotdeauna o şansă ca eu să devin mai bun, învăţând de la el. Nu are rost să fii invidios. Nu mă deranjează când văd că apar cvartete noi valoroase. Cu cât sunt mai multe cvartete bune, cu atât publicul va dori să asculte mai mult!

62


Bogdan Bişoc „Dacă aleg să fac ceva, mă implic total şi îmi face plăcere.” P.C.: Aţi început studiul muzicii cu viola? B.B.: Nu. Cu vioara. P.C.: Povestiţi-ne ceva despre perioada de început. B.B.: Am început la 6 ani, în 1974, cu domnul profesor Calistrat Catargiu. Am continuat cu doamna profesoară Veronica Rotar. Din mai multe motive am trecut în timpul clasei a zecea la violă. Eram foarte bine dezvoltat fizic. Vioara părea atât de mică în mâna mea! Îmi era cu adevărat greu să cânt la ea, mă chinuiam. S-a făcut un „consiliu”: eu, părinţii şi profesorii mei şi aşa am trecut la violă. Se pare că mi-a prins bine trecerea aceasta. Sunetul violei m-a atras din prima clipă şi am început să studiez mai mult şi cu plăcere.

Foto: Mihai Cantea

C.C.: Ce profesori de violă ai avut? B.B.: Am terminat liceul cu doamna Elena Dorobanţu. La Conservatorul din Iaşi l-am avut ca profesor pe domnul Gaspar Markos. P.C.: Faceţi parte dintr-o familie cu tradiţie muzicală. Părinţii v-au îndrumat către muzică sau a fost în vreun fel dorinţa dumneavoastră? 46

B.B.: Tatăl meu *Anton Bişoc, n.n.+ a fost dirijorul corului Operei din Iaşi . Şi bu46

Anton Bişoc (n. 1936, com Hălăuceşti jud. Iaşi – m. 1998, Iaşi) – muzician de autentică valoare, personalitate recunoscută a vieţii muzicale ieşene, a consolidat una dintre formaţiile corale profesioniste reprezentative – Corul Operei Naţionale Române din Iaşi. A activat în fruntea ansamblului peste trei decenii, între 1966 – 1998. Tot în această perioadă a condus şi corul Bisericii Romano-catolice din Iaşi. Informaţii preluate din Ionel Maftei – 1000 de personalităţi ieşene. Lexicon, Princeps Edit, Iaşi 2008, p. 42. 63


nicul făcea muzică, dar ca amator. Unchii mei au făcut şi ei muzică. Toţi cântau vocal. La noi, la catolici, toată lumea cântă la slujbă. Cu toţii am fost crescuţi în spiritul religiei, cu dragoste de Dumnezeu. În privinţa muzicii, cel mai important imbold l-am primit de la tatăl meu, care a văzut că am abilităţile necesare pentru a o practica şi m-a îndreptat către ea. P.C.: Spuneaţi că la început nu studiaţi foarte mult. Ce v-a făcut să trataţi muzica cu mai multă seriozitate? B.B.: Probabil vârsta, maturizarea. Am conştientizat faptul că fără studiu nu se poate face nimic. Bazându-te numai pe talent, frunzărind, furând din diferite locuri câte puţin, atingi la un moment dat o limită peste care nu mai poţi trece. Trebuie să studiezi mult. Unii îşi dau seama mai devreme de asta, alţii mai târziu. C.C.: Te-ai gândit vreodată să renunţi la muzică şi să faci altceva? B.B.: În mod serios, nu. Niciodată. Mă gândeam aşa, când eram copil, îi vedeam pe alţii jucându-se afară şi aş fi vrut să mă alătur lor. P.C.: Vedeţi o plăcere în studiu sau îl priviţi ca pe o cale către câştigul recompensei? Foto: Mihai Cantea

Repetiţie (ianuarie 2009)

64


Foto: Mihai Cantea

Publicul ieşean la Filarmonică. Aniversarea Voces 35, aprilie 2008. Sala Filarmonicii din Iaşi arhiplină. Pe scenă: Voces, Ad libitum şi Gaudeamus.

Foto: Mihai Cantea

65


B.B.: Tuturor ne plac recompensele – aplauzele publicului, în cazul nostru, înseamnă foarte mult – dar trebuie ca şi studiul să-ţi facă plăcere. E frumos să intri în profunzimea lucrurilor, să descoperi ceva nou de fiecare dată, să observi amănunte nebănuite. Satisfacţia acelor momente este cu adevărat deosebită şi de neînţeles pentru cei care nu au simţit-o măcar o dată. În cvartet de exemplu, când lucrăm la un pasaj – cu toţii dorim binele muzicii, dar fiecare vine cu ideile lui, cu şcoala lui, cu talentul lui – încep acele frământări, acele căutări, iar când rezolvăm un pasaj, fie el cât de mic, ne simţim extraordinar. P.C.: Cât de important este publicul? B.B.: Este cel mai important. C.C.: Nu ai reticenţă faţă de public, trac? B.B.: Nu, dar am avut. Am avut emoţii la începutul carierei, la examene chiar. Am avut emoţii şi la primele concerte cu cvartetul. Mi-am dat seama că studiul bine făcut te salvează. Când intervin emoţiile te bazezi pe reflexe, mâinile te salvează, cântă fără ca tu să te gândeşti la ele, la poziţii, la note. Trebuie să încerci să te calmezi în momentele acelea. Primele concerte sunt cele mai dificile, cu public în sală, eventual profesori. Intervin emoţiile atunci, mâinile încep să tremure, dar dacă eşti bine pregătit, în două minute au trecut. Acum nu mai am deloc emoţii, desigur exceptându-le pe cele creatoare, constructive. Ajungi să aştepţi concertul cu bucurie în suflet. Atmosfera care se creează între noi şi public este magică. Emoţiile acestor momente sunt creatoare, te fac să schimbi puţin interpretarea, acolo pe loc. Emoţiile acestea ne ajută să transmitem publicului ceea ce simţim. De aceea publicul este foarte important. Simţi atitudinea celor care te ascultă. Când un public te vede pentru prima dată, îl simţi reticent la început, apoi, după prima piesă observi că interpretarea ta l-a convins. C.C.: Cum şi unde ai simţit diversele tipuri de public? C.C.: Am avut concerte în străinătate, în săli ai căror spectatori nu ne cunoşteau. Ne-au acceptat ca o formaţie adusă de impresar, dar nu ştiau nimic despre noi. Nu simţeam că ne aşteaptă, aşa cum simţim în Olanda sau în Iaşi de pildă. C.C.: S-a vorbit despre publicul olandez că ar fi unul sobru, dar competent, care intră foarte uşor în rezonanţă cu muzica. B.B.: Este foarte avizat, într-adevăr. Ei cunosc lucrările. Toţi cei de acolo fac muzică, cel puţin ca amatori. Nu sunt oameni veniţi de pe stradă să asculte un concert. Ei vin să asculte interpretarea noastră cunoscând muzica din partitură – ca interpreţi şi spectatori deopotrivă. Îmi aduc aminte de ceva interesant petrecut în 66


Olanda. La un concert, ştiam că cineva din public cântă la violă. Şi-l vedeam urmărindu-mă, căci vroia să vadă cum fac arcuşul la un anumit pasaj. Sunt anumite pasaje foarte dificile, felul în care te raportezi la ele este extrem de important. Unii aveau partituri de buzunar pe care le urmăreau în timpul concertului. Publicul este foarte important, pentru el facem totul. P.C.: Ce diferenţe sunt între cântatul în orchestră, în cvartet şi ca solist? B.B.: Nu am avut o activitate intensă ca solist. Ca solist depinzi numai de tine. Dacă eşti în formă, totul merge bine. În muzica de cameră depindem unul de celălalt. Simt când unul dintre noi nu este în apele lui. Nu poţi spune: „Sunt sigur pe mine, intru pe scenă şi cânt perfect!” Cânţi, dar mai cânţi cu trei lângă tine. Dacă ei nu sunt în deplinătatea tuturor funcţiilor, simt şi eu asta, ceva nu e în regulă. La orchestră se întâmplă acelaşi lucru. Dacă vezi un dirijor nesigur, îţi transmite şi ţie acea stare de nelinişte. Când vezi un dirijor încrezător, care îţi induce senzaţia de siguranţă, echilibru, cânţi altfel. Şi în orchestră ar trebui să depindem unii de alţii, dar fiind vorba de un număr mai mare de oameni, este greu. Micile greşeli ale unui orchestrant pot fi ascunse de ceilalţi. Asta se întâmplă mai ales la compartimentul coardelor. Suflătorii sunt solişti. Dacă prim-clarinetistul sau prim-oboistul nu este în formă, interpretarea îşi pierde foarte mult din valoare. Orchestra este un grup care trebuie să fie foarte unit. P.C.: Să revenim la Cvartetul Ad libitum. Nu aţi fost între membrii fondatori. Cum aţi început să cântaţi cu ei? B.B.: Cred că eram în 1994. Eu eram în orchestră atunci. Ei aveau alt violist, care a plecat în Franţa. *Daniel Vagner, n.n.+ Au avut o perioadă de căutări. S-au sfătuit cu domnul profesor Bujor Prelipcean. Au venit şi m-au întrebat pe mine. Am acceptat cu o condiţie: să discutăm din nou peste un an; dacă nu vom fi mulţumiţi unii de alţii să ne putem despărţi. Discuţia aceea nu a mai avut loc! Ţin minte că era vară. Am mers cu orchestra la festivalul de operă de la Macerata, în Italia. Aveam la mine „Fata şi Moartea” de Schubert şi Cvartetul „Razumovski” nr. 3 de Beethoven. Le studiam cu multă seriozitate. În toamnă trebuia să încep repetiţiile cu ei şi vroiam să vin bine pregătit. În primăvara anului 1995 am fost împreună pentru prima dată la Concursul de la Evian. P.C.: Vă mai aduceţi aminte de primul concert cu Ad libitum? B.B.: Nu-mi aduc aminte foarte multe lucruri. Cred că am cântat Cvartetul Razumovski nr. 3, Haydn – Serenada şi încă ceva, parcă Fata şi Moartea de Schubert. Ţin minte că am avut emoţii fantastice atunci. Băieţii m-au încurajat. Ştiu că a fost bine, dar nu am reţinut amănunte. Probabil tocmai din cauza emoţiilor. 67


Fotografii: Mihai Cantea

P.C.: Sunt membrii Ad libitum uniţi în afara scenei? B.B.: Da, suntem. Este important. Nu poţi să cânţi pe scenă şi în afara ei să nu vorbeşti deloc cu ceilalţi colegi. Sunt momente în istoria fiecărei formaţii, mici certuri, care durează câteva zile. Şi noi am trecut prin ele, aşa cum au trecut şi profesorii noştri probabil, şi membrii Amadeus. E greu însă să realizezi un act artistic de calitate alături de cineva care îţi este antipatic sau pe care îl urăşti. Mai bine renunţi, pentru că acea neînţelegere va afecta cu siguranţă muzica. Fiecare formaţie are parte de mici conflicte, dar ele trec. Ne-am mai certat şi noi, doi câte doi, trei cu unu. Însă certurile sunt întotdeauna de la muzică, numai de la muzică! Fiecare dintre noi este orgolios într-o anumită măsură şi fiecare vrea să îmbunătăţească interpretarea. Ne respectăm însă şi pe scenă şi în afara ei. Dacă nu suntem uniţi în afara scenei, n-am putea fi uniţi pe scenă. Se pot ascunde anumite lucruri, dar la un moment dat se simte, publicul simte asta. P.C.: Povestiţi-ne câteva lucruri despre colegii dumneavoastră. B.B.: Adrian Berescu este fără îndoială artistul formaţiei, artistul cu „A” mare. Este foarte talentat, orgolios, câteodată poate prea orgolios. Are un suflet de copil. Un om de-o bunătate extraordinară. Nu refuză niciodată pe nimeni. Este sufletul formaţiei, în jurul lui se încheagă totul. Vioara întâi este regina cvartetului, iar Adrian îşi merită rolul cu prisosinţă. Merită toate aplauzele şi tot ce s-a spus despre el, cu vârf şi-ndesat. Şerban este probabil cel mai echilibrat dintre ei. E omul care creează o atmosferă conciliantă, împacă pe toată lumea. El preia şocurile care vin dinspre Adrian spre mine, dinspre mine spre Adrian. Este un coleg extraordinar. A fost alături de toţi la micile şi marile certuri. Întotdeauna vine în ajutor şi aplanează orice conflict. 68


Filip este alt artist al formaţiei. Este şi el un copil – ceva mai mare decât Adrian. Uneori, din dorinţa de a atinge perfecţiunea, ajunge în partea cealaltă. Atunci, eu cu Şerban trebuie să-l temperăm. Dă totul pentru formaţie, pune la dispoziţie orice, vine la orice oră. E un suflet minunat, aşa cum sunt toţi. Aşa a vrut Dumnezeu, să ne întâlnim. Ne-am sacrificat pentru muzică. Uneori nu am acordat familiei atenţia pe care o merită, din cauza repetiţiilor, însă am fost sprijinit întotdeauna de ei.

Foto: Mihai Cantea

P.C.: Vreau să vă rog să ne povestiţi câte ceva despre Concursul de la Evian, dar înainte de asta aş vrea să-mi spuneţi dacă dumneavoastră consideraţi că rezultatul unui concurs este întotdeauna relevant.

B.B.: În trecut poate nu era atât de important. În zilele noastre însă este extrem de important. Acum ai nevoie de o participare la o competiţie internaţională, ai nevoie de un concurs câştigat. Felul în care cânţi contează cel mai mult bineînţeles, poţi să ai zece diplome, dacă nu ai mai studiat şi ţi-ai ieşit din formă, ele nu te mai reprezintă. Trebuie să te menţii în permanenţă. Concursul este relevant, poate nu în procent de sută la sută. De altfel, faptul că ai participat este o victorie în sine. Pregătirea pentru concurs te face să evoluezi foarte mult. Acesta este efectul cel mai important şi benefic pe care îl are un concurs. A trecut mult timp de la Evian. Am fost de două ori, prima dată în 1995, am ajuns în finală şi am luat un premiu special al juriului. Ne-am simţit nedreptăţiţi, vroiam cu orice preţ să revenim! Ascultându-i pe ceilalţi am considerat că meritam mai mult. A fost scânteia care ne-a dat putere. A doua oară am pregătit cu domnul Bujor Prelipcean o strategie, un program. El ştia că nu poţi merge la un concurs cu speranţa de a-l câştiga fără să calculezi totul. Trebuie să ai un plan amănunţit, să-ţi dozezi efortul, nu e bine să dai tot ce ai mai bun din prima etapă. C.C.: Câte etape au fost? Şi ce repertoriu aţi prezentat la fiecare? B.B.: A fost o lucrare de Mozart, o piesă impusă scrisă pentru concurs, foarte greu de descifrat. În final a fost Ravel. Acela a fost punctul culminant al interpretării noastre. Nici despre Concursul de la Evian nu-mi amintesc foarte multe lucruri. Înainte de concurs am fost într-un mic cantonament în Franţa, la Avignon. Erau nişte iubitori de muzică de cameră acolo, care aveau un festival. Angajau o formaţie într-un mic cantonament în zona lor. Aveau o intuiţie foarte bună, formaţiile alese de ei câştigaseră Concursul de la Evian de cele mai multe ori. Ei ne cunoşteau de la primul 69


Evian, din 1995. Cantonamentul acela ne-a rupt de viaţa cotidiană, nu am făcut decât să studiem şi să dăm concerte. Am mers apoi la concurs, au început etapele. Pentru mine e o nebuloasă acum, nu-mi amintesc foarte multe despre momentele acelea. Studiam foarte mult. Eram primii în teatrul în care se desfăşura concursul. C.C.: Îţi aminteşti cine a fost în juriu?

Cvartetul American: Peter Winograd (vioara I). Laurie Carney (vioara a II-a). Daniel Avshalomov (viola). Wolfram Koessel (violoncel) 47

48

B.B.: Au fost membrii Cvartetului American , a mai fost Ştefan Metz . Nivelul era foarte înalt şi încă mai este cel mai important concurs de gen. Erau acolo formaţii din toată lumea, din America, din Europa, din Asia... C.C.: Condiţiile financiare pentru participanţi erau accesibile? 47

Cvartetul American - celebru ansamblu, cu o activitate de peste 3 decenii. Activează permanent la Festivalul de la Aspen (din 1974) şi la Manhattan School of Music de la New York (1984). http://www.americanstringquartet. com/about.htm 20.07.2009 48 Ştefan Metz – violoncelist român stabilit în Olanda; membru fondator al Cvartetului Orlando (1976) şi principal organizator al Festivalului cu acelaşi nume (1982) – una din cele mai prestigioase tribune internaţionale de muzică de cameră, care găzduieşte anual şi cursuri de interpretare pentru cvartet de coarde. http://www.cellist.nl/database/showcellist.asp?id=377 22.07.2009 Festivalul de muzică de cameră Orlando îşi are sediul în localitatea olandeză Kerkrade. http://www.orlandofestival.nl/index.php?11 22.07.2009 70


B.B.: Dacă am putut participa noi, înseamnă că erau! Atunci situaţia noastră financiară nu era extrem de bună. Nu participau toţi cei care se înscriau însă. Exista o primă selecţie – cea a dosarelor. În dosar erau C.V.-uri, afişe, înregistrări – o casetă audio. C.C.: Ce-aţi făcut după concurs? B.B.: Eu am ieşit afară, am căutat un telefon şi am sunat acasă să-mi anunţ familia. Am fost apoi invitaţi la masă, a trebuit să mergem la recepţie. După aceea am început pregătirile pentru un concert în Elveţia. Nu aveam vize. Concertul era la Geneva. Printr-un contract, laureaţii aveau obligaţia să susţină, imediat după încheierea concursului, câteva concerte în Franţa şi Elveţia. În 24 de ore s-a rezolvat problema vizelor noastre. A mai fost un concert după acesta, apoi ne-am întors acasă. C.C.: O altă consecinţă a Concursului de la Evian au fost cele două CD-uri. Aţi constituit o excepţie. De obicei, cei care câştigau, înregistrau un singur CD. B.B.: Nu cunosc amănuntele, sincer să fiu. Ştiu că s-a dorit în mod special înregistrarea Cvartetului de Ravel pentru că l-am prezentat atât de bine în concurs. S-a propus şi muzică românească, probabil pentru că eram români. Atunci, în străinătate, nu exista decât înregistrarea Cvartetului Voces cu muzica lui George Enescu. Probabil că în suma de bani oferită de finanţatori au „încăput” două discuri. S-a înregistrat în sala Filarmonicii Moldova. Se auzea uneori tramvaiul, trebuia reluată piesa. Acustica sălii merită însă efortul acesta. C.C.: Am văzut CD-urile, se află şi acum în circulaţie. Cum aţi conlucrat cu echipa 49 care a venit de la Naxos ? B.B.: Echipa era alcătuită dintr-un singur om – care ţinea loc de inginer de sunet, tehnician şi şofer – cu aparatură – un dispozitiv destul de mic pentru înregistrare, cu două microfoane. La Enescu a trebuit să lucrăm şi noi cu partitura generală, pentru că nu o ştia. Dacă nu eşti specialist te pierzi în scriitura muzicală a lui George Enescu. Veneam mai devreme, stăteam de vorbă, îi explicam ce urmăreşte compozitorul – cred că era şi el muzician. P.C.: Care credeţi că este compozitorul care a surprins cel mai bine cvartetul de coarde? B.B.: E foarte greu să numesc un singur compozitor. În clipa asta îmi place Beethoven cel mai mult, pentru că mă aflu încă sub influenţa Integralei. Când interpretez muzica unui anumit compozitor, el este pentru mine cel mai bun. Toţi sunt deci la fel de valoroşi. 49

Site-ul oficial al casei de discuri, CD-urile înregistrate de Cvartetul Ad libitum: http://www.naxos.com/artistinfo/Ad_Libitum_Quartet/34043.htm 20.07.2009 71


C.C.: Una adevărat artist nu neglijează nimic din ceea ce face. Ţi se pune în faţă o partitură şi – indiferent cât de mult o doreşti – o diseci, o aprofundezi… B.B.: Dacă nu aş face asta, nu m-aş respecta pe mine. Dacă nu vreau – nu fac, dar dacă fac, mă dedic lucrării respective, o tratez cu maximă seriozitate. Asta se aplică în orice domeniu, nu numai în muzică. Dacă aleg să fac ceva, mă implic total şi îmi face plăcere. P.C.: Vi s-a propus vreodată o lucrare pe care să n-o acceptaţi? B.B.: Nu ştiu, poate au fost propuse colegilor, eu nu ştiu. P.C.: Cum vedeţi muzica contemporană, pentru cvartet şi nu numai? Pentru că muzica de factură cultă are de suferit, publicul acela care este atât de important pentru dumneavoastră este din ce în ce mai greu de găsit. B.P.: Vine o perioadă grea pentru muzica contemporană. Compozitorii trebuie stimulaţi să compună. Lucrările lor trebuie să fie cântate, pentru că este greu să-ţi imaginezi cum sună muzica pe care ai pus-o pe hârtie. Trebuie să existe o colaborare între compozitori şi interpreţi. Dacă şi-ar auzi muzica, poate şi-ar mai schimba ideile, ar vedea-o altfel! Este nevoie şi de public. Acesta trebuie pregătit din nou. Ar trebui introdusă în recitaluri, treptat, şi muzica contemporană. Muzica, societatea, viaţa – evoluează. Cu răbdare, cu bunăvoinţă din partea tuturor – compozitori, interpreţi, public – s-ar realiza lucrul acesta. P.C.: În legătură cu stricteţea cu care pregătiţi fiecare concert, cât gândiţi din interpretare, şi cât simţiţi? B.B.: Orice lucru pe care îl studiezi foarte mult pare să nu mai fie gândit. Cu toate astea, gândim, calculăm tot ceea ce facem. După ce observi cu atenţie indicaţiile din partitură, intră în discuţie talentul fiecăruia, experienţa, sfaturile profesorilor. Poţi să modelezi, să modifici, totul însă trebuie făcut în anumite limite. De exemplu, nuanţele în muzică sunt asemenea celor din pictură. Nu avem numai forte, piano, mezzo piano, între ele mai sunt sute de alte nuanţe… C.C.: Există vreo diferenţă între felul în care cântaţi la repetiţie şi felul în care cântaţi pe scenă, în concert? Intervine şi creativitatea de moment? B.B.: Bineînţeles. Nu trebuie să exagerezi însă. Vrei să sugerezi ceva, dar dacă foloseşti prea multe culori, poate să iasă prea strident şi atunci urâţeşti discursul muzical. C.C.: Sesizaţi momentul în care unul dintre voi iese din tiparele discutate la repetiţie? 72


B.B.: Când unul dintre noi are de interpretat o temă, ceilalţi simt dacă va schimba ceva. Îl vezi purtat de muzică şi îl urmezi, nu ai ce face.. Asta e frumuseţea unui concert live. Înregistrarea este la fel de fiecare dată – mănânci aceeaşi conservă! Mâncarea gătită nu e niciodată la fel, chiar dacă foloseşti aceeaşi reţetă. Am auzit un dirijor spunând asta şi mi s-a părut foarte sugestiv. În concerte mai apar şi mici imperfecţiuni, dar e ceva fermecător de fiecare dată. P.C.: Ce-a reprezentat pentru dumneavoastră Integrala Beethoven? B.B.: O nouă treaptă pe care am păşit. De aici se deschide un nou orizont. Separat, noi cântaserăm toate cvartetele de Beethoven, dar e cu totul altceva când le faci pe toate la rând, în aceeaşi perioadă, e altă atmosferă. Îl vezi pe Beethoven în toate ipostazele – tânăr, matur, cu câteva luni înainte de a muri. Înţelegi altfel muzica lui. Cred că pentru un cvartet Integrala Beethoven este obligatorie. De aici începe viaţa profesională a cvartetului. P.C.: Ce pasiuni aveţi? Ce vă place să faceţi în timpul liber?

Foto: Mihai Cantea Pescuind la două undiţe (august 2009)

B.B.: Cea mai mare pasiune a mea este… liniştea! Sunt înnebunit după linişte. Nu-mi place deloc agitaţia oamenilor din jur. Nu-mi place să văd oameni care ţipă, se ceartă. Îmi place pescuitul şi grădinăritul. Pe baltă îmi place să fiu singur. Nu suport când vine multă lume. Unii vin sub pretextul pescuitului şi dau drumul la radio, fac foc şi în felul acesta se alge praful de liniştea mea. Merg de obicei în 73


timpul săptămânii. Vreau să fiu cât mai liniştit, cât mai singur, să aud păsările trecând prin stuf, greierii, broaştele. Foto: Mihai Cantea

Dimineaţa devreme pe baltă. Un pescar fericit! (august 2009)

Foto: Mihai Cantea

Îmi place şi grădinăritul. Am o bucăţică de teren pe care îl cultiv. Merg acolo cu soţia şi copiii. Cât ei citesc sau se joacă, eu mă duc şi curăţ via, copacii, vorbesc cu ei. E o pasiune, dar o fac la modul cel mai serios. Mi-am cumpărat cărţi despre grădinărit şi pomicultură, am citit, am învăţat, atât cât am putut. 74


C.C.: La pescuit ţi se întâmplă să scoţi peştele, să-l priveşti şi să-i dai drumul înapoi în apă? B.B.: Da. Sunt adeptul acestui stil de 50 pescuit, catch and release . În străinătate se practică de foarte mult timp. Te bucuri că l-ai prins, dar îi faci şi lui o bucurie dându-i drumul. Dacă iei în continuu fără să pui înapoi, la un moment dat nu mai ai ce prinde. Desigur, poţi să iei pentru tine acasă doi-trei peşti să-i găteşti, dar nu iei mai mult decât ai nevoie. Familia Bişoc la pescuit.

P.C.: Aveţi o captură impresionantă?

B.B.: Nu am. Nici nu m-a interesat asta. Recordurile presupun un pescuit greu, trebuie să mergi constant în acelaşi loc. Era să prind odată un peşte mare, m-am chinuit o oră cu el, după care a scăpat, mi-a rupt tot echipamentul. Nu l-am văzut, dar m-am bucurat că l-am simţit. Mă simt bine şi când prind un peştişor cât palma. Unii sunt nervoşi, eu nu sunt aşa. Îmi place să pescuiesc, sigurul lucru pe care îl doresc acolo este liniştea! P.C.: Le doriţi copiilor dumneavoastră un viitor muzical? B.B.: Le doresc, dar nu le impun asta. Aş vrea, pentru că atât eu cât şi soţia mea suntem muzicieni. Cel mare este în clasa a şasea, la Liceul de muzică, la vioară. Eu cred că are mari şanse să devină un violonist bun. Cel mic va merge la violoncel din clasa întâi. Dar nu le voi impune cu forţa nimic, pentru că nu se poate. Desigur, trebuie ajutaţi, îndrumaţi, struniţi din când în când, dar nu trebuie forţaţi. Mă voi mulţumi cu ce au făcut. Nimănui nu-i strică puţină muzică. Dacă fiecare om ar studia muzica măcar puţin, lumea ar arăta altfel. Aşa cum se 51 întâmplă în Olanda. Ascultam într-o zi Operă, un Intermezzo din Mascagni şi îmi imaginam cât de bine ar fi totul dacă oamenii ar asculta muzica aceasta. În loc să asculţi toate nebuniile şi să vezi la televizor ura dintre politicieni de exemplu, ai putea să asculţi muzică bună şi lucrul acesta te-ar schimba în bine. Am deveni mai toleranţi, mai buni, n-am mai urla unii la alţii, nu am mai fi plini de înverşunare. Există un singur canal de televiziune dedicat muzicii culte şi nu este recepţionat în 50

catch and release = prinde şi eliberează. Metodă de pescuit sportiv, care pledează împotriva depopulării apelor de faună. http://en.wikipedia.org/wiki/Catch_and_release 20.07.2009. 51 Intermezzo pentru orchestră din opera într-un act Cavalleria rusticana (1890) de Pietro Mascagni (1863-1945). 75


toate zonele. Eu de pildă m-am mutat de la un distribuitor de televiziune pentru că nu aveam acest canal în grilă.

Fraţii Andrei şi Alexandru Bişoc

C.C.: Îţi place activitatea pedagogică? B.B.: Nu am simţit nevoia să-i învăţ pe alţii până acum. Totuşi, având copii la şcoală, parcă mi-aş dori s-o fac. C.C.: Când îl auzi studiind pe cel mare, intervii? B.B.: Aş vrea să intervin, dar nu ştiu dacă e bine. Nu am experienţa lucrului cu copiii. Un pedagog pentru copii este diferit de unul pentru studenţi, să zicem. Eu am experienţa lucrului cu mine. Totuşi, nu poţi să stai în cealaltă cameră, să-l auzi studiind şi să nu te implici. C.C.: Eu văd în constituirea unui cvartet de coarde absolut esenţială compatibilitatea de temperament, de formare şi chiar cea fizică. Voi aveţi o prezenţă scenică agreabilă din clipa în care apăreţi. De la Voces am învăţat – în calitate de spectator – că aspectul vizual nu e deloc de neglijat, dimpotrivă. La Voces este imposibil de ignorat, la voi este în formare, aş zice. B.B.: Da. Eu pe scenă nu zâmbesc, sunt mai sobru, dar sunt cât se poate de fericit în adâncul sufletului. Filip zâmbeşte tot timpul. Legătura vizuală depinde de moment. De multe ori mă uit fix ca să-i atenţionez că urmează un pasaj la care trebuie să 76


conlucrăm. Dar într-adevăr, muzica se şi vede. Am văzut formaţii care cântă cu ochii în partitură şi nu se privesc decât la început. Nu poţi să cânţi cu cineva o temă muzicală, iar el să se uite în sală, în timp ce tu priveşti notele!

Foto: Mihai Cantea

Foto: Mihai Cantea

77


C.C.: Tot de la Voces am aflat că muzica începe din clipa în care ai memorat semnul scris. Eşti adeptul memorării, chiar şi al studiilor? B.B.: Da, sigur. Memorarea te obligă să studiezi mai mult. Nu ştiu dacă chiar trebuie să înveţi pe de rost un studiu. Oricum, când nu ai în faţă partitura evoluezi, vezi muzica cu ochii minţii. Detaşarea de partitură înseamnă foarte mult. În acelaşi timp însă, pentru noi, cei care acompaniem în cea mai mare parte a timpului, memoratul este dificil şi inutil.

Foto: Mihai Cantea Cu Voces (octombrie 2007)

P.C.: Cât de important este talentul înnăscut în raport cu munca? B.B.: Munca este foarte importantă, dar ai nevoie de acea sclipire, acel dar de la Dumnezeu. Munca lipsită de talent atinge repede limita, în orice domeniu. Talentul poate să te facă să munceşti mai puţin. Sunt şi forme de talent care nu pot să compenseze munca. Ştiinţa studiului poate fi considerată un talent. Trebuie să ştii să studiezi. Poţi să lucrezi opt ore pe zi, dar dacă nu faci ceea ce trebuie, timpul acela este irosit. Altcineva poate să studieze patru ore pe zi şi să aibă rezultate mult mai bune decât tine. Asta pentru că studiază eficient. Mulţi spun că munca contează în proporţie de 99 la sută, iar abilităţile înnăscute au un singur procent. Eu aş oferi o treime talentului şi două treimi efortului constant.

78


Filip Papa „Trebuie să vrei să-i convingi pe cei care te ascultă şi în final să şi reuşeşti asta!” Foto: Mihai Cantea

Paul Chitic: La ce vârstă aţi început studiul violoncelului ? Filip Papa: La şapte ani. P.C. : Aţi fost îndrumat de cineva, a fost alegerea dumneavoastră ? F.P.: La vârsta aceea nu cred că studiul violoncelului poate fi început de plăcere. De obicei, când faci parte dintr-o familie de muzicieni, cum e cazul meu (mama este pianistă şi profesoară de pian la Liceul de muzică din Timişoara, tatăl meu a fost cântăreţ, primul solist al Filarmonicii din Timişoara, finalist în prima ediţie a concursului George Enescu52), eşti îndrumat oricum înspre studiul muzicii. Am început să studiez pianul, având-o pe mama ca profesoară. Pentru că îmi era greu să citesc două portative în acelaşi timp (!) m-a îndrumat către violoncel. Glumesc desigur. Mamei îi plăcea foarte mult violoncelul. Avea un coleg mai tânăr care abia absolvise Conservatorul din Cluj şi am început lecţii de violoncel cu el. El a sugerat asta, văzând la mine calităţi potrivite pentru acest 52

Basul Iosif Papa, solist şi totodată membru al Corului Filarmonicii din Timişoara. 79


instrument. Trecerea a fost una cât se poate de firească. Cunoşteam cheia fa de la pian. În primul an ţin minte că am lucrat elementele tehnice esenţiale, priza de arcuş şi altele, aşa cum face acum băiatul meu care este în clasa a doua. Eu îl îndrum acasă şi mai studiază cu domnul Constantin Grigore la Filarmonică. P.C. : Spuneaţi că la început studiul nu era o plăcere… F.P. : … studiul nu este nici acum o plăcere! P.C.: … tocmai vroiam să vă întreb la ce vârstă a devenit o plăcere! Vă văd pe scenă foarte entuziasmat, dezinvolt. F.P.: Sunt diferenţe foarte mari între studiu şi cântatul pe scenă. Mie îmi place să fac paralele între multe lucruri. Studiul este asemenea ţesutului adipos. În tinereţe acumulezi un anumit număr de celule adipoase, apoi îţi este greu să scapi de ele. Dacă nu le acumulezi atunci când trebuie nu te mai poţi îngrăşa. La început noi studiem acumulând un număr cât mai mare de cunoştinţe şi abilităţi tehnice. Acum studiul este o piedică în calea uitării. Încercăm să nu uităm ceea ce am învăţat! P.C.: Care ar fi aşadar diferenţele între studiu şi cântatul pe scenă? F.P.: Studiul este pentru mine un laborator. Trebuie să existe o plăcere în a studia desigur, dar ea este diferită de plăcerea de a cânta. P.C.: Probabil plăcerea de a studia este amplificată de ieşirile în scenă. F.P.: Sigur ca da. Te gândeşti la concerte, iar lucrul acesta ajută mult. Sunt muzicieni care nu au nici un ţel, nici un obiectiv clar. Văd copii debusolaţi, care se întreabă dacă studiul are vreun rost. „Vrei să cânţi într-un recital ?” „Nu … !” Dacă nu te gândeşti la nimic, cine să se gândească pentru tine? P.C. : Publicul trebuie să fie foarte important pentru dumneavoastră. F.P.: Da. După mine există trei dimensiuni ale activităţii muzicale: studiul, interpretarea propriu-zisă şi abilitatea de a fi artist. Trebuie să fii artist, nu numai instrumentist. Asta le spun copiilor mei, ei asta învaţă, învaţă să fie artişti. Trebuie să demonstrezi altora ce poţi să faci, nu trebuie să-ţi demonstrezi ţie – tu ştii exact ce poţi să faci. Trebuie să vrei să-i convingi pe cei care te ascultă şi în final să şi reuşeşti asta. Trebuie să ai această dorinţă de a cânta. Eu sunt gata oricând să cânt. Dacă mi s-ar spune că mâine trebuie să cânt ceva pe scenă, aş face-o cu mare plăcere. P.C.: Care ar fi deosebirile între cântatul ca solist, cântatul în cvartet şi cântatul în orchestră? 80


F.P.: Lucrul pe care şi-l doreşte fiecare este solistica. Solistica este poate cel mai înalt nivel. Urmează muzica de cameră, cvartetul. Şi acolo îţi doreşti să cânţi ca un solist, şi sunt momente care îţi oferă această şansă. În orchestră este mai greu să fii solist, dar găseşti şi acolo un pasaj în care să te simţi ca într-un cvartet, şi altul în care să te simţi solist. P.C.: Domnul Bujor Prelipcean spunea că sunteţi pasionat de vânătoare şi că îl însoţiţi adesea acolo. Aţi putea să ne povestiţi un moment interesant de la vânătoare? F.P.: Este un episod pe care l-am mai povestit, şi l-a relatat şi domnul Prelipcean cu diverse ocazii. Eram învăţăcel în ale vânătorii, nu ştiam foarte multe lucruri despre asta. Este un anumit „botez” care se face începătorilor după prima captură – fie raţă, gâscă, iepure, vulpe, mistreţ ş.a.m.d. Împuşcasem o vulpe. La vânătoare toţi se aşează în linie, pe o distanţă considerabilă, ca să nu apară accidente. Dacă sunt 20-25 de vânători, linia aceasta poate avea şi 2-3 km. Eu eram numărul 21, iar domnul profesor era numărul 7, cred. Când s-a terminat vânătoarea, eu am rămas pe loc cu trofeul meu. Unul dintre vânători, din cei cu experienţă, mi-a spus să-mi pun vulpea în jurul gâtului, ca un guler, ca să mă mândresc cu primul meu trofeu în faţa celorlalţi vânători şi în faţa domnului profesor. El venea înspre noi, era la o distanţă de câteva sute de metri. Eu strigam: „Am împuşcat o vulpe!” El vedea că vreau s-o pun la gât şi îmi striga „Nu! Nu!” Am avut impresia că nu crede că am împuşcat-o eu, aşa că am luat vulpea de jos şi-am pus-o la gât. Toţi puricii de pe vulpe au ajuns pe mine. A trebuit să mă dezbrac până la piele, să mă dau cu spray pentru purici. Blăniţa de la jacheta de vânătoare era plină de purici, nu am mai avut linişte în ziua aceea! P.C.: În afară de vânătoare mai aveţi şi alte pasiuni? F.P.: Unii oameni au pasiuni puternice şi puţine la număr. Un om iubeşte golful, să zicem, sau biliardul. Şi face lucrul ăsta cât poate de mult. Nu am nici o pasiune dusă la extrem. Sunt pasionat de tot, de orice lucru interesant. Reţin foarte multe amănunte. Îmi place sportul, orice fel de sport, grădinăritul, cultura viţei de vie, îmi place să fac vin, îmi place să-l şi beau (!), îmi place de asemenea gătitul. Cunosc reţete foarte sofisticate, cu adevărat rafinate, am inventat chiar torturi şi îngheţate. P.C.: Aţi practicat vreun sport? F.P.: Înotul de performanţă. Îmi place să înot, dar nu este un sport extrem de interesant, pentru că nu e sport de echipă. E însă foarte solicitant din punct de vedere fizic. Îmi place să joc fotbal, biliard. Îmi plac toate sporturile nautice, apoi schi-ul, patinajul. Toate îmi plac. 81


P.C.: Ar fi vreo diferenţă între studiul în muzică şi antrenamentul în sport? F.P.: Nu este nici o diferenţă, n-ar trebui să fie. Antrenamentul în sport este foarte solicitant, studiul în muzică ar trebui să fie la fel, mai ales în ceea ce priveşte tehnica. Latura artistică a muzicii face însă studiul mult mai plăcut decât antrenamentul sportiv. În ambele situaţii trebuie să ai o strategie, să fii perseverent şi să ai răbdare, mai bine zis, să nu ai nerăbdare. S-a făcut un studiu din care a s-a tras concluzia că dacă te-ai dedica unui anumit domeniu timp de 10.000 de ore, ai deveni unul dintre cei mai buni reprezentanţi ai domeniului respectiv. Trebuie desigur să ai o anumită apetenţă pentru acesta. Cu 4-5 ore de studiu pe zi ai avea nevoie de 20 de ani. Nu ştiu cum au reuşit în tenis Steffi Graf 53 sau Boris Becker 54 să câştige Wimbledon-ul 55 la numai 17 ani. Mă întrebam unde sunt acele 10.000 de ore de studiu. Sunt, pentru că s-au antrenat 10 – 12 ore pe zi. P.C.: Cum credeţi că ar trebui să gândească un tânăr instrumentist, un muzician în devenire: să aştepte recompensa, sau să caute plăcerea şi orice formă de câştig exclusiv în studiu? F.P.: Răspunsul meu poate să şocheze. Cred că trebuie să facă totul în virtutea unei recompense. Studiul nu trebuie să fie un scop în sine. Ar însemna să fii un soi de filatelist sau şoarece de bibliotecă. Nu se mai face muzică de dragul muzicii. Au trecut vremurile acelea, nu mai suntem Händel sau Haydn. Nu am avea timp pentru asta. Trebuie să-ţi câştigi cumva existenţa. Carmen Chelaru: Dar şi Haydn şi Händel s-au întreţinut din muzică, n-au făcut artă pentru artă… F.P.: Da, dar sunt convins că ar fi scris oricum muzica aceea. Sunt convins că ei simţeau nevoia să se exprime prin muzică! Şi cât de bine au făcut-o! Astăzi nu mai avem timp pentru aşa ceva. Îmi pun în fiecare zi întrebarea pe care mi-ai pus-o tu, Paul, gândindu-mă mai ales la copiii mei. Ei studiază muzica, ce sfaturi să le dau? E bine să ştie puţină muzică, aşa pentru ei. Totuşi, pornind cu ideea asta e foarte probabil să nu facă nimic concludent în muzică. Trebuie să lucrezi pentru performanţă, iar dacă la un moment dat va fi clar că lucrul acesta nu este posibil, atunci te vei opri. Dar până atunci este obligatoriu să dai tot ce ai mai bun în tine. Eu n-aş putea să-i spun fetei mele să nu mai studieze la pian. Instrumentul devine la un moment dat parte din tine. Nu poţi trăi fără el. 53

Steffi Graf (n. 1969), jucătoare de tenis cu un palmares impresionant. http://en.wikipedia.org/wiki/Steffi_Graf 22.07.09 54 Boris Becker (n. 1967), jucător german de tenis. http://en.wikipedia.org/wiki/Boris_Becker 22.07.09 55 Cel mai vechi concurs de tenis din istoria sportului. http://en.wikipedia.org/wiki/The_Championships,_Wimbledon 22.07.09 82


Maria, la pian Andrei, mezinul, cu un violoncel pe măsură

Beethoven – Cvartetul op. 135, partea a III-a, Lento assai, cantante e tranquillo, final. Octavele „imposibile” la violoncel

83


Foto: Mihai Cantea Iaşi, mai 2004. Repetiţie cu „Don Quixote” de Richard Strauss. Dirijor Paul Nadler (SUA). La vioară: Adrian Berescu, La violă: Bogdan Bişoc.

P.C.: Credeţi că unui om i se potriveşte un instrument anume? Şi după ce criterii s-ar face o anumită repartizare? F.P.: Selecţia este foarte importantă. Când eram mic, primul profesor a insistat să fiu dat la violoncel, pentru calităţile fizice pe care le aveam. La violoncel ai nevoie de multă forţă. Mâinile trebuie să fie foarte bine dezvoltate. Având aceste calităţi fizice, vei cânta mai uşor. Efortul depus va fi mai mic. Sunt de exemplu în Cvartetul op. 135 de Beethoven nişte octave cumplite în partea lentă. Acolo e cea mai mare octavă posibilă scrisă pentru violoncel. Şi e octavă ţinută, pe lângă care mai sunt şi alte note. Este aproape imposibil de cântat. Trebuie să faci artificii tehnice ca să poţi cânta. Se mai poate cânta şi în poziţia daumen-ului (ca la contrabas), dar iese fals. Dacă nu cânţi aşa cum e scris, nu vei scoate în evidenţă 84


ceea ce a vrut compozitorul. El aici a extins cvartetul la un cvintet cu contrabas. Nota cea mai joasă, pedala, ar fi trebuit ţinută de un contrabas. Toată lumea crede că acolo suferinţa este una de ordin psihic, sentimental. Pentru violoncelist este o suferinţă fizică, foarte evidentă la sfârşitul lucrării. Te doare mâna pur şi simplu, nu mai ştii ce să faci şi tocmai această durere fizică te face să intri mai bine în contact cu ideile compozitorului. P.C.: Este vreun compozitor care să vă reprezinte, mai mult decât alţii? F.P.: Anul acesta mi-a plăcut Beethoven. Îi iubesc pe fiecare dintre ei, de fiecare dată când cânt muzica lor. În cvartet îmi plac foarte mult Beethoven şi Bartok. Am dat doar două nume, dar îmi place tot ce s-a scris pentru cvartet. De altfel, toţi marii compozitori au scris şi pentru cvartet: Beethoven, Mozart, Haydn, Schubert, Brahms, Bartok. La violoncel solo îmi place foarte mult Richard Strauss, cu Don Quixote56. Iubesc acest personaj, simt că mă reprezintă cel mai bine. P.C.: Povestiţi-ne câte ceva despre concursul de la Evian.

Evian – Cazinoul şi Teatrul

F.P.: Concursul acesta a certificat valoarea noastră. Îmi este greu să exprim în cuvinte trăirile pe care le-am avut atunci. Ne doream foarte mult să câştigăm. Aveam o încredere ieşită din comun, alimentată de naivitatea vârstei. Ea a făcut să avem succes, sunt convins de asta. Este foarte greu să câştigi un concurs internaţional prestigios. Diferenţa dintre marele premiu, premiul întâi şi celelalte este colosală. E acelaşi lucru să fii cel mai bun, fie că sunt 100, sau numai 2 participanţi. 56

Phantastiche Variationen über ein Thema ritterlichen Charakters [Variaţiuni fantastice pe o temă cu caracter cavaleresc], pentru violoncel, violă şi orchestră mare, Op. 35 – lucrare compusă de Richard Strauss la München, în 1897. http://en.wikipedia.org/wiki/Don_Quixote_(Strauss) 22.07.09 85


Trebuie să fii cel mai bun. E greu să vii din România şi să câştigi un concurs internaţional prestigios. Condiţiile politice în special sunt o cauză. Atunci era un cvartet din Franţa în concurs. Ţara gazdă pregăteşte de fiecare dată, prin fundaţiile pe care le are, un cvartet timp de câţiva ani, pentru a câştiga acest concurs. În anul acela am câştigat noi, şi premiul publicului şi premiul presei. Victoria noastră a fost susţinută în unanimitate. Mi-a plăcut să văd steagul României pus pe Casino-ul de la Evian, printre celelalte steaguri. Am simţit emoţii puternice când am urcat pe scenă, când am sunat acasă şi am anunţat familia, când i-am trimis un fax domnului profesor Bujor Prelipcean, era un articol din ziar cu poza noastră. Faptul că l-am putut bucura m-a făcut să mă simt foarte bine. P.C.: De-a lungul timpului senzaţia aceasta, bucuria reuşitei, s-a diminuat? F.P.: Dimpotrivă, ne simţim din ce în ce mai fericiţi, după fiecare concert. Cu cât devii mai experimentat, cu atât devii mai conştient de faptul că faci ceva cu adevărat bun, frumos, pentru tine şi pentru ceilalţi. Devii în felul acesta din ce în ce mai receptiv la momentele de bucurie. Ne bucurăm din ce în ce mai mult de ce avem, pentru că timpul se scurge înaintea noastră. P.C.: După momentul Evian aţi fi putut opta pentru o carieră „comercială”. Cu toate acestea n-aţi făcut-o.

Evian - peisaje

F.P.: Imediat după concurs au venit la noi tot felul de indivizi, cu tot felul de propuneri. Nu cunoşteam pe nimeni, eram reticenţi. Am lăsat totul să se liniştească şi cred că am făcut alegerea potrivită, am ales calitatea în detrimentul cantităţii. Puteam să rămânem în străinătate, ni s-a propus asta, dar nu am făcut-o. După concurs trebuia să cântăm la Geneva. Era gala laureaţilor concursului de la Evian. Noi nu aveam viza pentru Elveţia, aveam numai pentru Franţa. Şi pe aceea o obţinuserăm cu greu. Înainte de plecare la concurs am stat o săptămână în faţă ambasadei Franţei, la Bucureşti. Stăteam cu schimbul pe trotuar. Şi am obţinut-o cu ajutorul unor cunoştinţe, prin clubul de fotbal Dinamo. Bunicul meu Ioan Chirilă, scriitor şi gazetar sportiv, îi cunoştea pe cei care erau atunci la Dinamo şi aşa am putut să 86


obţinem viza pentru Franţa. Acum pleci numai cu buletinul, studiezi, te urci în avion şi mergi la concurs. Pentru noi a fost greu şi financiar. Acolo am stat în gazdă la o familie extraordinară. Oamenii aceia au avut o intuiţie, n-au luat pe alţii, ne-au luat pe noi. Stăteam la ei acasă, ne duceau cu maşina la sala de repetiţie. Locuiam undeva sus pe un munte, se vedea lacul *Geneva, n.n.+ de la distanţă, era superb. Era în depărtare o păşune, unde se creşteau cai de curse, cred. Era foarte frumos locul acela. Gazdele noastre organizau concerte - am participat şi noi în Germania, la asemenea concerte. P.C.: Aţi cântat în multe locuri, care dintre ele v-a plăcut cel mai mult, unde este publicul cel mai muzical? F.P.: În Olanda publicul m-a impresionat în mod deosebit. Orice muzician care a cântat acolo poate să spună asta. Publicul din Olanda este de departe cel mai bun, cel mai avizat. La Concertgebouw sunt diferite serii de concerte. Olandezii sunt mari iubitori de muzică pentru că ei înşişi fac muzică. Optzeci la sută din cei de acolo ştiu să cânte la un instrument, ca amatori. Se întâlnesc şi cântă muzică de cameră împreună. Am cunoscut foarte mulţi astfel de oameni. Cunosc cel puţin 15 care au cântat toate cvartetele de Haydn, 84 la număr. Eu nu le-am cântat pe toate! Melomani octogenari vin şi îmi cer sfaturi de tehnică interpretativă şi mă privesc ca pe un zeu. Se întâmplă să lucrez cu ei, să le dau indicaţii şi sunt extrem de entuziasmaţi şi de receptivi. Ei cred că muzica este o „inginerie” formidabilă, că noi am avea anumite secrete. În realitate, nici vorbă de aşa ceva. Prin studiu ajungi să ai un rafinament deosebit. În partitură găseşti tot ce ai nevoie. „Concertgebouw” înseamnă în olandeză edificiu de concerte. Sala de spectacol de la Concertgebouw e cotată a doua în lume pentru calitatea acusticii, după Musikverein din Viena. Întrucât activitatea artistică a cvartetelor Voces şi Ad libitum, ca şi a multor altor artişti români (între care orchestra simfonică şi corul Filarmonicii ieşene) a inclus nu o dată prestigioasa scenă de la Amsterdam, ni se pare oportun să includem aici o succintă prezentare a celebrului edificiu. Construcţia clădirii a început în anul 1883, după planurile arhitectului Adolf Leonard van Gendt, care folosise ca model sediul Gewandhaus din Leipzig, terminat cu doi ani înainte (şi bombardat în 1943!). Locul ales pentru ridicarea construcţiei se afla la acea vreme pe un şes, în afara oraşului. Pentru consolidarea terenului au fost implantaţi 2.186 de piloni de susţinere, de 12-13 metri lungime. Inaugurarea a avut loc la 11 aprilie 1888, cu un concert susţinut de o orchestră de 120 de instrumentişti şi un cor de 500 de cântăreţi, care au prezentat muzică de Wagner, Händel, Bach şi Beethoven. Ansamblul rezident este Orchestra Regală Concertgebouw – Koninklijk Concertgebouworkest – care a susţinut aici primul său concert la 3 noiembrie 1888. Grote Zaal – Sala mare – cuprinde 2037 de locuri, are lungimea de 44 m, lăţimea de 28 m şi înălţimea de 17 m. Timpul de reverberaţie este de 2,8 sec. fără auditori şi de 2,2 sec. cu auditori – reprezentând acustica ideală, în special pentru muzica ro87


mantică, precum cea a lui Gustav Mahler. În pofida acestor calităţi excepţionale care fac inutilă orice fel de amplificare sonoră artificială, în sala Concertgebouw au concertat în anii '60 şi grupuri celebre din muzica rock, precum The Who şi Pink Floyd. Sala găzduieşte de asemenea concerte de jazz şi operă.

Amsterdam – Clădirea Concertgebouw

Concertgebouw, Kleine Zaal – sala de muzică de cameră, în care au concertat, între alţii, Cvartetul Ad libitum. Clădirea mai cuprinde o sală mică, de formă ovală – Kleine Zaal – situată în spatele celei principale, având dimensiunile de 20 m / 15 m şi 478 locuri. Aici se desfăşoară activitatea camerală – recitaluri de muzică instrumentală şi lied. În perioada construirii Concertgebouw acustica clădirilor reprezenta în mare parte un domeniu cu multe secrete. Erau aplicate metode tradiţionale, fără ca acestea să fie în întregime cunoscute şi adaptate la situaţia în specifică – unele procedee nu sunt nici astăzi pe deplin clare şi explicate. Când clădirea a fost gata, acustica nu era perfectă şi s-au 88


făcut eforturi deosebite pentru a o ameliora. Cu ocazia restaurărilor ulterioare s-a urmărit în mod special păstrarea nealterată a condiţiilor acustice interioare. În anii '80, Concertgebouw a fost subiectul unei campanii intense de strângere de fonduri în vederea consolidării, după ce se constatase că edificiul se scufunda lent în pământ. Reabilitarea s-a realizat sub conducerea arhitectului Pi De Bruijn. În prezent, la Concertgebouw au loc cca. nouă sute de concerte pe an, pentru un număr de peste 800.000 de spectatori, aceste date situând instituţia pe locul al doilea, după Parco della musica din Roma, care numără cca. un milion de spectatori pe an.57

P.C.: Cât de mult simţiţi şi cât de mult gândiţi interpretarea? F.P.: Muzica trebuie simţită total. Cred că în muzică există câteva stări principale. Şi cu acestea lucrează fiecare compozitor şi în mod implicit fiecare interpret. Sunt sentimentele pe care le are orice om. Compozitorii au reuşit să le înţeleagă şi să le transforme în muzică. Ca interpret trebuie să reuşeşti să le descoperi într-o partitură. Simfonia a cincea de Beethoven de exemplu, are încă de la început o atmosferă uşor de identificat, cea care reprezintă forţa destinului. Stările acestea sunt asemenea culorilor. Aici ar fi la început culoarea neagră.

Beethoven – Simfonia nr. 5 op. 67, partea I în do minor. 57

Textul reprezintă o sinteză după http://en.wikipedia.org/wiki/Concertgebouw 24.07.2009 89


Urmează partea lentă în la bemol major, căreia îi corespunde culoarea portocaliu, să zicem ş.a.m.d.

Beethoven – Simfonia nr. 5 op. 67, partea a II-a, în la bemol major

Dacă reuşeşti să descoperi aceste stări vei reuşi să-i faci şi pe alţii să le simtă. Acum lucrul acesta e relativ uşor. Deschizi un tratat de muzicologie şi vezi exact despre ce este vorba. Stările acestea, odată descoperite, trebuie puse în practică, iar asta se face prin metode specifice. De obicei, în muzica pentru cvartet, instrumentele descriu acelaşi tip de atmosferă, în diferitele momente ale lucrării. Există un fel de omogenitate în ceea ce priveşte „culorile”. Într-un anumit moment, fiecare instrument contribuie la realizarea aceleiaşi culori. Este o melodie unitară cântată de patru interpreţi. Unii autori, absolut geniali, cum este Beethoven, combină aceste culori, oferă funcţii diferite instrumentelor, în acelaşi moment. Fiecărui instrument îi este atribuită o culoare, iar lucrul acesta reiese din distribuţia nuanţelor în partitură. La început am fost induşi în eroare de asta. Trebuie să exagerezi în realizarea nuanţelor. Noi exagerăm foarte mult. Suntem ca o mască de teatru. Dacă priveşti de aproape faţa machiată a unui actor, te sperii. De la distanţă însă exagerările acestea sunt extrem de binevenite. Asta facem noi, exagerăm pentru a face cât mai clar mesajul lucrărilor pe care le prezentăm. Sentimentele dictează, analiza te ajută să pui în practică observaţiile instinctive. Sentimentele te fac să cânţi mai bine pe scenă, decât în orice alt loc. Pe scenă te poţi dedubla. Voi da un exemplu personal. În concert, de pildă, eu acord multă 90


atenţie primelor sunete din fiecare lucrare. După ce muzica începe să „curgă” se instalează o anumită inerţie şi pot aduce elemente personale, originale, spontane. Ajung chiar să mă gândesc la alte lucruri – e ca şi cum aş fi în altă parte. Parcă trăiesc în două lumi paralele. Oamenii tuşesc în sală, am auzit că fac poze, eu nu aud, nu văd pe nimeni. Revin cu picioarele pe pământ în momentele cheie. Nici nu ştiu cum trece fiecare parte, întreaga lucrare. La cvartetul Fata şi Moartea de Schubert, de exemplu, o lucrare extrem de dificilă, simt că mă pliez pe muzică, mi se potriveşte perfect şi devine uşor de interpretat. Pentru mine, senzaţia asta nu poate fi atinsă decât în timpul unui concert. Se eliberează probabil în creier nişte substanţe chimice care mă aduc într-o stare nemaipomenită. Cânt mult mai bine pe scenă, decât în orice alt loc, mă simt asemenea unui supra-om!

Foto: Mihai Cantea

P.C.: Sunt membrii Ad libitum uniţi în afara scenei? F.P.: Suntem uniţi desigur. Deşi foarte diferiţi în viaţa socială, suntem mai uniţi decât oricare alţii în cvartet. Legătura care se stabileşte între noi apare între noi apare într-o dimensiune superioară. P.C.: Aţi putea să faceţi o descriere a colegilor dumneavoastră? F.P.: Mă gândesc cu mare drag la ei. Nu aş putea să fac o diferenţă între ei. Îi iubesc pe toţi şi îi simt la fel. Mă simt apropiat de fiecare dintre ei. 91


Bogdan este un om deosebit de inteligent, foarte cinstit, onest, corect. Probabil că din inteligenţă vin toate celelalte. Este un om muncitor. Un prieten deosebit. Relaţia de parteneriat din timpul concertelor este extraordinară – îţi oferă de fiecare dată ce i-ai cerut. Este în acelaşi timp şi foarte încăpăţânat. Atitudinea aceasta e îndreptată către progres desigur. Îşi iubeşte foarte mult familia. Avem pasiuni comune, cum ar fi pescuitul, el îl practică mai mult decât mine. Facem schimb de experienţă în ceea ce priveşte grădinăritul, schimbăm plante, copăcei. Acesta este Bogdan. Este, aşa cum arată şi cum cântă. El are cel mai bun tril din cvartet. E greu să faci asta atât de bine la violă. Dar pentru el, lucrul acesta nu reprezintă o problemă. Şerban este un tip foarte serios. Dacă îşi propune ceva, îl duce la bun sfârşit de fiecare dată. Face totul pe cale diplomatică. Paradoxal poate este un tip pasional şi hazliu în acelaşi timp. Ţi-l doreşti aproape la orice petrecere. El este sufletul petrecerilor. Ca instrumentist, are o tehnică foarte bună. Întâmplarea a făcut ca el să cânte la vioara a doua. Munceşte foarte mult pentru a fi egalul viorii întâi. Aş putea spune că unele artificii tehnice le realizează mai bine decât Adrian. E şi el un familist. Foloseşte adesea audiţiile comparate, analizează diferitele maniere de interpretare, e „creierul” cvartetului nostru din punct de vedere interpretativ. Are în vedere în permanenţă indicaţiile pe care le-am primit de la profesorul nostru, domnul Bujor Prelipcean şi ne atrage atenţia de fiecare dată când ne îndepărtăm de ele nepermis de mult. Adrian este cel mai mic dintre noi, e mai mic decât mine cu 4-5 luni. Are un caracter tineresc, naiv în sensul bun al cuvântului. Calitatea lui cea mai mare este altruismul. Îţi dă orice i-ai cere, la orice oră, în orice moment. Dacă noi îi facem o poantă şi anunţăm repetiţia la 6 dimineaţa nu se supără. Nu venim atunci, venim peste câteva ore. El ne aşteaptă şi nu ne reproşează nimic. Cu toată generozitatea aceasta este şi egoist, tocmai pentru că are sufletul unui copil. Trăieşte în lumea lui. Spuneam că trilul cel mai bun din cvartet e al lui Bogdan, Adrian îl face câteodată mai expresiv. Şerban poate să cânte orice pasaj mai bine decât Adrian, dar Adrian le leagă între ele. El trebuie să prezinte pasaje într-o succesiune justă şi continuă. P.C.: Care sunt profesorii care v-au ajutat cel mai mult de-a lungul carierei? F.P.: Domnul profesor Bujor Prelipcean evident, iar pe mine în plus domnul Dan Prelipcean. Înainte de ei, profesoara cu care am terminat liceul la Cluj, Magda Muzsnaky, care predă acum violoncelul în Suedia. Şi ea m-a ajutat mult. Am învăţat de asemenea câte ceva de la toţi cei pe care i-am ascultat. În privinţa asta, aş putea să spun că *Mstislav+ Rostropovici58 mi-a fost un profesor extraordinar. 58

Cunoscut violoncelist şi dirijor rus, 1927-2007. http://en.wikipedia.org/wiki/Mstislav_Rostropovich 22.07.09 92


Profesorul Dan Prelipcean (Foto: Mihai Cantea)

P.C.: Vă gândiţi la o carieră pedagogică? F.P.: Sigur. Acum vin de la o oră de violoncel pe care o ofer cu plăcere unei violonceliste de la Liceu. Îmi place să le arăt celorlalţi, să le spun ce trebuie să facă, să le exemplific. Am şi satisfacţii în direcţia asta. Câţiva copii care au primit sfaturile mele au evoluat. Este unul dintre ei la Botoşani, prim-violoncelist, apoi Viorel Călin, de la Filarmonică, a învăţat de la mine câte ceva. Este Dumitriţa *Lenţa, elevă, fiica unuia din membrii orchestrei ieşene, n.n.+, căreia îi ofer sfaturi încă din clasa a şasea, acum e în clasa a unsprezecea şi va deveni o foarte bună violoncelistă, în pofida unei mâini foarte mici. Fiecare copil ar trebui îndrumat către un instrument pe care poate să-l stăpânească. Muzica se cântă la orice instrument. P.C.: Cum vedeţi viitorul cvartetului de coarde? S-ar putea crea în România atmosfera pe care aţi întâlnit-o în Olanda? F.P.: Atmosfera aceea poate fi creată aici doar în unele momente. O mică parte din acea atmosferă o regăsim aici, la Iaşi. Condiţiile geo-politice nu ar permite asemănarea cu Olanda din punctul acesta de vedere. Olanda este o ţară mică, plată, legată de autostrăzi. Accesul de la un loc la altul este uşor. Când într-un oraş are loc o manifestare interesantă, publicul vine din toate colţurile ţării. La noi, trebuie să fie vorba de evenimente colosale ca să atragă oameni din alte oraşe. C.C.: Și-atunci…? Vezi o soluţie?

93


F.P.: Nu ştiu…! Eu aş vrea să cânt Integrala Cvartetelor de Beethoven fără oprire şi să intru în cartea recordurilor. Ar dura aproximativ 11 ore. Să cântăm fără oprire cu instrumente de schimb, chiar cu instrumentişti de schimb. Aş căuta un sponsor, o firmă care comercializează băuturi energizante, de exemplu. Aş mai vrea să cântăm Marea Fugă în spaţiul cosmic. Nu glumesc deloc. Acum se fac excursii în spaţiu. Costă 200 de mii de euro de persoană. Am avea nevoie de un sponsor. Mă antrenez pentru asta, mă pregătesc, îmi fac dinţii, plombele de amalgam nu rezistă la acceleraţie!

94


Scurt popas în istoria concursului de la Evian/Bordeaux Prima ediţie a Concursului Internaţional pentru cvartet de coarde de la 59 Bordeaux a avut loc în anul 1999. Istoria acestei prestigioase competiţii – cea mai importantă şi mai exigentă dintre cele ce se adresează acestui gen interpretativ – este mult mai veche, întrucât reprezintă continuarea concursului de la Evian, fondat în 1976. Competiţia numără aşadar peste trei decenii de existenţă, longevitate ce certifică ţinuta, profesionalismul şi prestigiul său, ce o situează pe primul loc în lume ca tribună a formaţiei şi genului clasic de cvartet de coarde. Juriul internaţional al acestui concurs a cuprins de-a lungul timpului nume reprezentative ale cvartetului din viaţa muzicală internaţională, precum membrii Cvartetului britanic Amadeus sau cei ai Cvartetului Orlando (Olanda). Prezentăm în anexă laureaţii concursului, din 1976 (ediţia I), până în anul 2007: 19 ediţii la Evian (1976-1997) şi 5 la Bordeaux (din 1999). La început, concursul avea loc anual. Din 1991 a devenit bienal. În prezent, activitatea muzicală găzduită de oraşul Bordeaux s-a extins, incluzând trei direcţii principale sub genericul Quatuors à Bordeaux. Prima este în continuare Concursul internaţional pentru cvartet de coarde. A doua, Academia de cvartet de coarde (l’Académie de Quatuor à cordes) – cursuri de interpretare, ce au loc alternativ cu concursul. Ultima academie a avut loc anul acesta, în mai 2009, sub conducerea lui Eberhard Feltz, profesor de vioară şi muzică de cameră la Conservatorul Hans Eisler din Berlin. Alături de acesta, participă un număr restrâns de ansambluri selecţionate pentru demonstraţii, între care anul acesta au fost cvartetele: Amaryllis (Germania-Elveţia), Callino (Irlanda), Collegium (Ukraina) şi Voce (Franţa). În acelaşi cadru au loc Întâlnirile europene de muzică de cameră (Rencontres européennes de musique de chambre) – festival dedicat genului, ce cuprinde concerte susţinute în principalele săli şi edificii din oraş dedicate muzicii, începând cu Grand Théâtre. Ultima ediţie a festivalului a avut loc concomitent cu academia, în mai anul acesta. Următoarea ediţie a Concursului va avea loc în perioada 10-16 mai 2010. Concursul oferă mai multe distincţii şi recompense: Marele Premiu, Premiul al 2-lea, Premiul Presei, Premiul Mécenat Musical Société Générale pentru înregistrarea unui CD de către ansamblul distins cu Marele Premiu, menţiuni speciale acordate de juriu, precum şi numeroase concerte organizate în Franţa şi 60 în alte ţări europene. 59

Informaţiile au fost preluate din pagina web a manifestărilor, intitulate Quatuors à Bordeaux – http://www.quatuorabordeaux.com/website/accueil_du_site_du_concours_international_de_quatuo r_a_cordes_de_bordeaux_&901.html 19.07.2009. 60 http://www.quatuorabordeaux.com/website/datadev/article/file/1424243310160852009/reglement.rtf 19.07.2009 95


La cea de-a 18-a ediţie, în 1995, Ad libitum a primit Premiul special al Juriului, înmânat de maestrul Mstislav Rostropovici.

Bordeaux, Grand Théâtre – interior61

Bordeaux, Grand Théâtre – exterior62 61

http://www.forumopera.com/v1/actu/fouquet.htm 19.07.2009 96


Etapele concursului sunt trei şi cuprind la fiecare ediţie lucrări diferite. La ediţia din 2007, de pildă, regulamentul a prevăzut lucrări de: a) Arriaga, Cherubini sau Haydn şi b) Alban Berg sau Alexander von Zemlinsky – în etapa I. Schubert şi Schumann – etapa II. În etapa finală: Mozart – Adagio şi Fuga KV 546 şi Beethoven – unul din cvartetele op. 127, 130 sau 131. În 1997, Cvartetul Ad libitum a prezentat: în etapa I – Mozart, Cvartetul KV 157; în etapa a II-a – Schubert, Moartea şi Fata, iar în finală – cvartetele KV 464 de Mozart şi cel de Ravel. În concertul de gală, programul a cuprins: Mozart – Cvartetul KV 157, Max Reger – Cvartetul op. 54 nr. 2 şi Schubert – Cvartetul „Moartea şi Fata”. Ad libitum a fost laureatul ultimei ediţii de la Evian – a 19-a – şi a însumat toate distincţiile importante ale concursului: Marele Premiu, Premiul Presei şi Premiul Mécenat Musical Société Générale. În plus, ultima distincţie a inclus – în mod excepţional pentru Ad libitum – înregistrarea nu a unui singur disc, ci a două. Ele au cuprins Cvartetele op. 22 de Enescu (pe un CD) şi cele de Debussy şi Fauré (pe al doilea CD) şi au fost realizate în 1999, la Iaşi, de Casa Naxos, în vederea lansării într-un cadru excepţional, la a 20-a ediţie a concursului, cea dintâi care a avut loc la Bordeaux.

62

http://s3.amazonaws.com/readers/2009/05/16/800pxgrandtheatrebordeaux_1.jpg 19.07.2009 97



Însemnări pe marginea primei Integrale Beethoven în interpretare Ad libitum Iaşi, ianuarie – iunie 2009 63

Foto: Mihai Cantea

63

Însemnări realizate de Paul-Constantin Chitic şi publicate în caietul program al Filarmonicii.

99



Cuvânt înainte Seria integrală a cvartetelor lui Beethoven presupune un efort enorm, atât din partea interpreţilor, cât şi din partea auditorilor. De aceea, găsesc înţeleaptă decizia Cvartetului Ad libitum de a prezenta un singur concert pe lună. Dacă există lucrări muzicale care pot fi ascultate în grabă, pe nepregătite, fără o concentrare deosebită şi o pregătire prealabilă, cvartetele de Beethoven nu se găsesc în mod sigur între ele. Înţelegerea lor presupune un efort muzical, dublat de unul intelectual în partea publicului. În acest demers este absolut esenţială cunoaşterea atmosferei generale a operei şi mai ales a vieţii lui Beethoven – una tristă, plină de suferinţă, în care singurele momente de fericire erau aduse prin intermediul muzicii, iar la un moment dat, până şi această plăcere i-a fost luată. Prin asta, Beethoven este un îndrăgostit condamnat la singurătate, iubind muzica mai presus de orice, iubind-o fără să primească nimic în schimb. Muzica lui Beethoven este un strigăt plin de forţă, nu este portret de natură, nici critică socială, nici măcar vis sau o reprezentare utopică. Ascultând fragmente din cvartetele sale, observ la Beethoven o trăsătură foarte întâlnită în postmodernism, de fapt ar fi trăsătura fundamentală a perioadei postmoderne şi singura care îl face un moment ideologic respectabil. Trăsătura de care vorbesc este caracterul interactiv. În unele momente se detaşează doi solişti, care par să exprime idei la fel de importante, fără să sesizăm un dialog clar intenţionat. Interactivitatea rezultă din obligaţia auditorului de a alege autoritatea unei voci asupra alteia. În unele momente putem gândi oricare dintre instrumente ca protagonist şi, în funcţie de alegerea noastră descoperim mai multe sensuri. Putem asculta din perspectiva viorii sau a violoncelului să zicem, iată un exerciţiu muzical interesant. De aici tragem următoarea concluzie: o singură audiţie a cvartetelor nu poate să fie suficientă. Cvartetele se înfăţişează ca simfonii în miniatură. Remarc aici atitudinea celor din Ad libitum, care susţin respectarea strictă a indicaţiilor din partitură, căci acestea facilitează urmărirea şi înţelegerea discursului muzical. Interpretarea cvartetelor trebuie deci gândită foarte bine înainte de a fi simţită. Mulţi critici sunt de părere că în aceste lucrări se află comprimată esenţa creatoare a marelui compozitor. Un alt fapt care le face greu de urmărit este deci densitatea muzicală, liniei melodice, planului fundamental, fiindu-i asociate în mod sistematic idei noi, care îi transformă aproape complet sensul.

101


Concertul Întâi, 27 ianuarie 2009 Beethoven a coborât printre noi! Cvartetul în do minor, op. 18 nr. 4  Allegro ma non tanto  Scherzo – Andante scherzoso quasi Allegretto  Menuetto – Allegretto  Allegro

Cvartetul în fa minor, op. 95 „Serioso”

Cvartetul în la minor, op. 132

 Allegro con brio  Allegretto ma non troppo  Allegro assai vivace, ma serioso  Larghetto espressivo. Allegretto agitato

 Assai sostenuto – Allegro  Allegro ma non tanto  Molto adagio  Alla marcia, assai vivace  Allegro appassionato

Foto: Mihai Cantea

Am fost martor în această seară la reprezentaţia unor muzicieni deosebiţi, în sufletele cărora munca se îmbină cu talentul, dând naştere unui adevărat spectacol. Singurul ingredient care a lipsit a fost publicul numeros, dar şi aşa, astăzi s-a scris cu siguranţă o pagină de istorie. În cadrul cvartetelor interpretate, fiecare instrument a avut un rol important şi în felul acesta am remarcat expresivitatea deosebită a viorii întâi, entuziasmul şi forţa muzicală a violoncelului, punctualitatea, cu intrări perfect interpretate a viorii a doua şi tonul clar al violei. Ansamblul a fost unul omogen, s-a simţit un dialog ce depăşeşte puterea de exprimare a cuvintelor. Am remarcat frumuseţea nuanţelor, cu un piano extrem de bine controlat, un crescendo gradat cu o exacti102


tate deosebită; de asemenea, momente în care vocile extreme, vioara şi violoncelul, marcau perfect structura ansamblului; momente în care note sigure la violoncel punctau frazele elegante ale viorilor. În primul cvartet – în do minor, op. 18, nr. 4 – punct de întâlnire al clasicismului cu romantismul, au existat pasaje în care eram obligaţi să alegem linia melodică pe care să o urmăm. În totalitatea ei, lucrarea are ca principal solist vioara întâi, cu momente de maximă intensitate, care trimit cu gândul la romantism. Am remarcat aici intrările violoncelului, dialogul bine realizat între toţi membrii grupului şi entuziasmul general. Aş vrea să mă opresc mai mult asupra celorlalte două lucrări interpretate în această seară. În timpul Cvartetului Serioso am avut o adevărată revelaţie. Prima parte a lucrării mi-a dat o impresie de autoportret, cu momente de linişte sufletească care se transformau brusc în clipe de spaimă, furie, nelinişte puternică. Am putut să fac aceste observaţii datorită măiestriei celor patru instrumentişti. Pasajele muzicale şi succesiunea acestora erau în perfectă concordanţă cu ideea pe care mi-am făcut-o despre personalitatea lui Beethoven, citindu-i biografia din diverse surse şi ascultându-i muzica. Mi-am dat atunci seama că fiecare instrument din cvartet este de fapt o latură a personalităţii marelui compozitor. În felul acesta, pot spune cu toată convingerea că astăzi, prin interpretarea Cvartetului Ad libitum, Beethoven a coborât printre noi. Ultima lucrare interpretată este mai presus de orice, o demonstraţie de forţă componistică, în care se îmbină forme, genuri şi stiluri muzicale. Unele pasaje dau impresia de concert, fie pentru vioară şi orchestră, fie pentru violoncel sau violă şi orchestră. Iarăşi, nu aş fi observat aceste lucruri dacă interpretarea nu ar fi fost una impecabilă. Tot aici, putem auzi momente ce amintesc fie de un requiem, fie de o odă, uvertură şi nu numai. Dintre toate cvartetele prezentate în acest concert, aceasta din urmă a fost cel mai greu de urmărit. Ar mai fi poate multe lucruri de spus, în orice caz, cred că am reuşit să punctez esenţialul. Îi felicit din tot sufletul pe membrii Cvartetului Ad libitum, pentru calităţile de care au dat dovadă, şi sper ca la următoarele concerte publicul să fie mult mai numeros şi la fel de respectuos ca cel de astăzi.

103


Concertul al Doilea, 24 februarie 2009 Ad libitum – Cvartet cu forţa unei orchestre! Cvartetul în sol major, op. 18 nr. 2

 Allegro  Adagio cantabile  Scherzo – Allegro  Allegro molto quasi presto

Cvartetul în do diez minor, op. 131  Adagio ma non troppo e molto espressivo  Allegro molto vivace  Allegro moderato  Andante ma non troppo e molto cantabile  Presto  Adagio quasi un poco andante  Allegro

Cvartetul în fa major, op. 18 nr. 1  Allegro con brio  Adagio affettuoso ed appassionato  Scherzo – Allegro molto  Allegro

La începutul concertului, în sală era un public bine reprezentat, lucru extrem de încurajator, având în vedere efortul intelectual deosebit care se impune la audiţia cvartetelor de Beethoven. Nu pot să nu observ un fapt ironic: muzica pe care compozitorul însuşi n-a putut să o audă a fost şi va mai fi ascultată de milioane de oameni.

Foto: Mihai Cantea

Mai are rost să menţionez calităţile Cvartetului Ad libitum? În unele momente nu ştiam pe cine să aplaud, pe Beethoven sau pe interpreţi? Ad libitum este un 104


cvartet cu forţa unei orchestre, căci au fost destule clipele în care, legat la ochi şi întrebat câte timbre aud, aş fi spus cu mâna pe inimă, că aud o orchestră incredibil de omogenă. Momentele în care vioara întâi era susţinută de celelalte instrumente, în piano, creau puternic această impresie. Coeziune, dinamism de o complexitate impresionantă, în mod evident gândit şi conştientizat sistematic, totuşi executat natural, firesc, fără nici un efort. Dinamismul a fost prezent pe trei planuri: individual – în nuanţele fiecărui instrument, individual – în cadrul grupului, şi în structura întregului ansamblu, evidenţiind momentele de culminaţie ale discursului melodic. Coeziunea, impresia de instrument unic este cea mai importantă aici, contactul vizual a fost redus, în schimb legătura psihică a fost evidentă.

Foto: Mihai Cantea

Cvartetul în sol major, op 18 nr. 2, prima lucrare din program, a creat, în marea majoritate a timpului o atmosferă romantică, bine valorizată şi evidenţiată clar, de dinamism, de buna reprezentare a vocilor extreme, de entuziasm. S-au simţit şi influenţe preclasice sau chiar moderne. Am audiat momente de fugă, pasaje care dădeau impresia de concert, teme cu variaţiuni. Vioara întâi a fost pusă aici în valoare de scriitura muzicală. Şi expresivitatea, tehnica, intonaţia, toate deosebite, au transformat lucrarea pentru cvartet de coarde într-un adevărat concert pentru vioară şi orchestră. Am simţit chiar, pe alocuri, atmosfera din concertele pentru vioară de Mozart. Lucrarea a fost în marea majoritate a timpului marcată de entuziasm, deloc dramatică, singurele momente ce aminteau de tristeţe au apărut 105


spre finalul ei, destul de pronunţate şi având cu siguranţă un rol important în construcţia discursului muzical; dar s-au pierdut uşor în acea atmosferă de linişte şi de bună dispoziţie. Cvartetul în do diez minor, op. 131 a fost, cred eu, punctul culminant. Lucrarea începe, în contrast cu prima, într-o atmosferă dramatică, deosebit de tristă. Registrul grav este mult mai prezent aici, ca sugestie a dramatismului. Am simţit acea încordare, acel strigăt mut şi în nuanţele de piano. Am auzit glasul disperat al omului pierdut, spectator al propriului său declin. A fost foarte bine realizată interpretarea, fără de care acest moment nu ar fi constituit decât un simplu prilej de lacrimi. A urmat o schimbare de atitudine. Aparent, structuri ale unui exerciţiu componistic, momente care par să nu aibă o legătură strânsă între ele, sunt mărturii ale temperamentului coleric etalat de compozitor şi imagini ale întregului univers muzical beethovenian; dansuri, apoi momente ludice transformate în pasaje de sobrietatea unui requiem. Cât de greu trebuie să fie pentru interpreţi acest schimb rapid de atitudine şi totuşi cât de uşor pare să fie pentru membrii Cvartetului Ad libitum! Aceasta este o calitate preluată fără îndoială de la Voces, care, pe lângă alte calităţi, o au şi pe aceasta, de a se transforma în mod firesc, odată cu muzica. M-a impresionat puternic un moment în care singurele voci erau cele ale viorilor: nu se auzea ce cânta fiecare în parte, ci rezultatul dialogului dintre ele. La fel de impresionante au fost intrările pline de forţă ale violoncelului şi simţul muzical deosebit al viorii întâi. După pauză, numărul spectatorilor a mai scăzut, atmosfera a rămas în schimb la fel de „muzicală”, poate chiar mai în spiritul muzicii decât la început. Zâmbetele erau pe chipurile tuturor – motivele nu sunt la toţi aceleaşi, desigur – dar un lucru este cert: Ad libitum a reuşit să impresioneze prin muzica lui Beethoven, o muzică aşa cum am mai spus, greu de interpretat şi greu de înţeles. Cvartetul op. 18 nr. 1 a avut, la fel ca prima lucrare, un caracter romantic. Interpretarea a fost şi ea în spiritul acesta, amintind parcă de Eroica. Am simţit atunci acea secundă lipsită de timp, în care legătura dintre protagonişti şi public a fost absolutizată. Au urmat momente pe care imaginile vizuale nu le pot descrie, de o frumuseţe deosebită. S-au păstrat şi aici toate calităţile interpretării pe care le-am menţionat mai înainte, lucru care dă naştere uneia noi, şi anume: constanţa. O ultimă observaţie: legătura strânsă dintre instrumentist şi instrument, la toţi membrii cvartetului, dar mai ales la vioara întâi şi violoncel; pentru ei, instrumentul este într-adevăr o extensie a corpului: mişcările, atitudinea, postura, dovedind acest fapt. Cel de-al doilea concert din Integrala cvartetelor de Beethoven s-a încheiat în aplauzele spectatorilor ridicaţi în picioare, anunţând entuziasmul celor viitoare.

106


Concertul al Treilea, 31 martie 2009 Muzica trebuie ascultată, nu auzită! Cvartetul în mi bemol major, op. 127  Maestoso – Allegro  Adagio ma non troppo e molto cantabile  Scherzando vivace  Finale

Cvartetul în fa major, op. 59 nr. 1, „Razumovski”  Allegro  Allegretto vivace e sempre scherzando  Adagio molto e mesto  Thème russe – Allegro

Cu greu vor reuşi cuvintele să redea starea de entuziasm pe care mi-a creat-o concertul. Iar eu nu sunt singurul aflat în această situaţie. Cele trei salve de aplauze din final, pline de sinceritate, venite din partea unui public cât se poate de muzical îmi spun asta.

Foto: Mihai Cantea

Cvartetul în mi bemol major, op. 127 Pentru mine, această lucrare este expresia romantică a fericirii – a fericirii care aproape că te face să plângi. La început, cvartetul a avut aspectul unei orchestre simfonice. Vocile extreme, foarte bine evidenţiate, au creat volum, întărind această impresie. Apoi, structura complexă s-a transformat într-un discurs purtat de vocea viorii întâi. Îmi pun iarăşi 107


întrebarea, de acum retorică: mai are rost să amintesc calităţile viorii întâi şi ale întregului ansamblu? Sigur că da! Expresivitate deosebită. Adrian Berescu are, se pare, o relaţie privilegiată cu muzica, iar ascultându-l, ne simţim apropiaţi de esenţa ei. M-a impresionat momentul în care a preluat un discurs complex şi l-a purtat fără nici un efort. Spre finalul părţii întâi se revine la densitatea de la început. Am remarcat din nou personalitatea fiecărui interpret – desigur, în atmosfera plină de omogenitate a ansamblului. Această calitate apare şi la Voces: individualitate în cadrul grupului – forma absolută de cvartet de coarde. Desăvârşirea unui cvartet, cred eu, nu este reprezentată doar de omogenitate; numai atunci când fiecare voce are glasul ei, dar vorbeşte alături de celelalte – nu în faţa sau în spatele lor – abia atunci un cvartet de coarde atinge desăvârşirea absolută (numele Voces poate sugerează chiar asta!). Vocile cu cea mai mare personalitate din Cvartetul Ad libitum sunt vioara întâi şi violoncelul – nu vreau prin această afirmaţie să iau din merite celorlalţi interpreţi, pentru că atât Şerban Mereuţă, cât şi Bogdan Bişoc sunt instrumentişti deosebiţi. Dar expresivitatea, intonaţia perfectă, tonul deosebit ale lui Adrian Berescu; de asemenea forţa fizică şi muzicală, gesturile sincere, entuziasmul – ale lui Filip Papa – sunt calităţi evidente şi profund impresionante. Partea a doua a Cvartetului op. 127 este de o frumuseţe incredibilă, aproape ne-beethoveniană. Un univers muzical intens, dar nu brutal, lipsit de acele strigăte, lipsit de dramatismul muzicii lui Beethoven. Apare astfel o altă latură a personalităţii sale muzicale. Poate că aşa ar fi sunat întreaga sa creaţie, dacă destinul i-ar fi fost unul favorabil. Partea a doua a început în piano, în atmosfera registrului grav. Foarte bine a fost controlată această nuanţă! Discursul muzical a luat apoi forma unui concert pentru vioară şi orchestră. Au ieşit din nou în evidenţă calităţile deosebite ale lui Adrian Berescu. Instrumentele au asigurat acompaniamentul au făcut-o într-o manieră ireproşabilă. Am auzit ansambluri orchestrale care reuşeau să se ridice la nivelul la care au făcut-o acum cei trei instrumentişti. Violoncelul intră în prim plan, apoi se observă o împărţire a discursului pe două planuri: cel al registrului grav, cu viola şi violoncelul şi cel al registrului acut, cu cele două viori. Urmează momente contrapunctice, unde se observă caracterul interactiv al scriiturii muzicale. Suntem invitaţi să alegem vocea din perspectiva căreia vom asculta; iar aceste structuri ale polifoniei absolute au momente în care toate planurile melodice se întâlnesc. Aceste puncte culminante au fost foarte bine evidenţiate de interpretarea Cvartetului Ad libitum, prin dinamism perfect controlat, totuşi executat cu naturaleţe. Iată o altă calitate a acestor interpreţi deosebiţi – şi la Cvartetul Voces se simte asta – se vede că interpretarea a fost gândită sistematic, dar totul este atât de natural, atât de firesc! S-a observat unitatea până şi în tehnica de vibrato. Am fost plasaţi apoi din nou în atmosfera nuanţelor de piano, vedem iarăşi cum discursul muzical ia forma unui concert pentru vioară şi orchestră, apoi a unui 108


concert pentru violoncel şi orchestră. Acesta este momentul în care Filip Papa şi-a etalat calităţile muzicale deosebite. Cât de sincere au fost mimica feţei şi gesturile! Am senzaţia că văd un jazz-man deosebit de talentat improvizând. Intonaţia impecabilă, tonul, plăcut, un sunet care reprezintă într-adevăr violoncelul! Spre finalul acestei părţi revin acele momente contrapunctice, mai slabe în intensitate. Părţile a treia şi a patra par desprinse de creaţia lui Beethoven. Mai ales partea a treia, căci, a patra pare să anunţe Marea Fugă. Sunt momente de mare virtuozitate, individuală şi de grup. Am remarcat felul în care violoncelul susţinea ansamblul, modul în care crea tensiune, prin intermediul variaţiilor simultane, agogice şi dinamice, foarte bine controlate, executate cu multă naturaleţe. De altfel, aceste momente pun în valoare fiecare instrument. Interpretarea lucrării a fost deosebit de bine realizată, a scos în evidenţă toate particularităţile discursului muzical. În această seară am văzut şi ascultat, o latură sensibilă, romantică, a muzicii lui Beethoven, într-o interpretare deosebită. Fiecare concert al Cvartetului Ad libitum este o experienţă muzicală care nu trebuie ratată. Evoluţia lor scenică e muzică din prima şi până în ultima secundă, nu există nici un compromis. Concertul acesta a părut desprins de lumesc. Este un adevărat privilegiu să te afli în sala de spectacol în astfel de momente. Arta sunetelor trebuie ascultată, aşa cum o carte trebuie citită şi înţeleasă; muzica de factură cultă nu e făcută doar pentru a crea atmosferă! Ea trebuie ascultată, nu auzită!!!

109


Concertul al Patrulea, 28 aprilie 2009 Bucuria muzicii bine făcute! Cvartetul în re major, op. 18 nr. 3  Allegro  Andante con moto  Allegro  Presto

Cvartetul în mi bemol major, op. 74  Poco adagio. Allegro  Adagio ma non troppo  Presto  Allegretto con Variazioni

Cvartetul în si bemol major, op. 130  Adagio ma non troppo. Allegro  Presto  Andante con moto, ma non troppo  Alla danza tedesca - Allegro assai  Cavatina – Adagio molto espressivo  Finale - Allegro

Partea a patra din Integrala Beethoven, prezentată de Cvartetul Ad libitum a fost un moment muzical cu adevărat special, la fel ca şi celelalte concerte din Integrală.

Foto: Mihai Cantea

Principala calitate a acestui ansamblu este omogenitatea, calitate fără de care toate celelalte nu pot exista. Ad libitum dă impresia de instrument unic, atât în momentele de forte, cât şi în cele de piano. Unitatea este prezentă şi în timpul variaţiilor agogice şi al revenirilor la tempo-ul iniţial. Coeziunea se stabileşte deci pe 110


două planuri: dinamic şi agogic. Este interesant următorul fapt: în ceea ce priveşte unitatea în dinamism, există şi acolo planuri în unele momente – solistul este evidenţiat; celelalte instrumente fie folosesc o nuanţă mai subtilă de piano, fie utilizează variaţiile timbrale pentru a ieşi mai puţin în evidenţă şi a asigura solistului suportul necesar. Tehnica aceasta nu este la îndemâna oricui şi nu oricine o poate aplica într-o manieră naturală, muzicală, aşa cum fac cei din Cvartetul Ad libitum. Dificultăţile tehnice pe care le pun aceste lucrări fac interpretarea Cvartetului Ad libitum şi mai merituoasă. Vorbeam de variaţiile timbrale. Ei bine, le-am observat în această seară la fiecare instrument. Cred că sunt făcute mai mult instinctiv decât programat, în orice caz, ele contribuie decisiv la reuşita interpretării. Fiecare instrument a ieşit în prim plan, dar dintre toate „vocile”, cel mai mult m-a impresionat vioara întâi. Adrian Berescu este un fenomen muzical! Talentul se îmbină cu o tehnică foarte bine pusă la punct, iar sensibilitatea deosebită la sunete şi nu numai este elementul care, alăturat primelor două, îl face unic. Tehnică ireproşabilă şi la vioara a doua; ton deosebit, rigurozitate şi variaţii timbrale la violă; expresivitate, ton, forţă la violoncel. Interpretarea Cvartetului Ad libitum se bazează pe echilibrul ansamblului – nu putea fi altfel. Cvartetele de Beethoven sunt, aşa cum am mai spus, lucrări care solicită la maximum, atât interpreţii cât şi auditorii. Este o muzică dezvoltată pe foarte multe planuri, descrisă de simfonism, are de asemenea un caracter interactiv; în plus, ideile se succed într-o manieră de multe ori greu de urmărit. La toate acestea putem adăuga felul în care structura ansamblului se schimbă, funcţiile instrumentelor sunt variate. Acestea sunt împrejurările care fac audiţia Cvartetelor de Beethoven un exerciţiu muzical de mare virtuozitate. Muzica trebuie să te transforme, iar în lipsa unei interpretări reuşite, asta nu se poate întâmpla. Ba mai mult, dacă nu sunt interpretate corespunzător, aceste lucrări aproape că nu mai au sens. Meritul Cvartetului Ad libitum este faptul că reuşeşte să le dea o formă deosebit de coerentă, în deplină concordanţă cu exigenţele tehnice şi spiritul muzicii. Am observat din nou îmbinarea verosimilă a momentelor antagonice – dramatismul transformat în euforie, nervozitatea transformată în calm, emoţia în indiferenţă. Cvartetul op. 18, nr. 3 este o lucrare în care se simte atmosfera muzicii lui Mozart. Nu lipsesc desigur elementele de originalitate, finaluri de frază „dictatoriale”, tensiune valorizată la maximum. Am remarcat, în partea a treia, dialogul dintre cele două viori, acompaniat, într-un piano constant şi invariabil, de violă şi violoncel. În atmosfera polifoniei imitative observam cu plăcere particularităţile fiecărei voci, deşi cântau aceleaşi note, una spunea uneori mai mult, alteori mai puţin. Momentul acesta a fost cu adevărat reuşit. În interpretarea Cvartetului op. 74 am observat cele mai multe dintre calităţile despre care vorbeam la început. În prima parte am văzut dinamismul adus la cote 111


impresionante. Momente de subito piano, de subito forte, controlate şi mai ales îmbinate perfect. Dinamismul a existat la nivelul grupurilor de fraze, al frazelor şi chiar al notelor individuale! Variaţiile agogice au fost la fel de bine realizate. Tot în prima parte am remarcat tehnica viorii întâi. Cursiv, cu o intonaţie justă, Adrian Berescu m-a impresionat profund. Am observat de asemenea tehnica de mâna dreaptă: cu economie de mişcare, eleganţă chiar, ton şi variaţii timbrale. Partea a doua a lucrării, plină de dramatism, l-a scos în evidenţă tot pe Adrian Berescu. Vibrato-ul lui este incredibil! Aveam impresia că în unele momente foloseşte tehnica arcuşul pentru a amplifica efectul vibrato-ului produs de mâna stângă. Mai mult chiar, tot corpul îi tremura parcă în acele clipe pline de intensitate! Prestaţia fiecăruia dintre membrii Cvartetului Ad libitum a fost deosebită de altfel. Reuşita concertului cameral se datorează fiecăruia dintre ei şi tuturor! În interpretarea Cvartetul op. Op. 74 am mai remarcat respectul pentru fiecare moment de pauză. Tăcerea este la fel de importantă ca şi sunetele. Îl vedeam pe Filip Papa, cum încerca parcă, închizând ochii, să oprească timpul în loc la sfârşitul fiecărei părţi. Dintre toate lucrările prezentate în această seară, Cvartetul op. 130 a fost cel mai solicitant. Un univers muzical care depăşeşte deocamdată puterea mea de înţelegere. Publicul a fost foarte entuziasmat în această seară. Au fost câteva salve de aplauze, care i-au bucurat pe interpreţi – zâmbetul molipsitor al lui Filip Papa este o dovadă în acest sens. Dacă îl vezi zâmbind, nu poţi să nu zâmbeşti şi tu, iar dacă auzi Cvartetul Ad libitum cântând, nu poţi să nu-i asculţi cu interes şi bucurie în suflet.

112


Concertul al Cincilea, 26 mai 2009 Muzica nu mai are nevoie de cuvinte… Cvartetul în la major, op. 18 nr. 5  Allegro  Menuetto  Andante cantabile  Allegro

Cvartetul în si bemol major, op. 133, „Marea Fugă”  Overtura – Allegro  Grande Fugue, tantôt libre, tantôt recherchée

Cvartetul în mi minor, op. 59 nr. 2, „Razumowski”  Allegro  Molto adagio  Allegretto  Finale – Presto

Am audiat în seara aceasta o nouă interpretare deosebită din seria Integralei de Beethoven. Lucrarea prezentată la început a fost Cvartetul în la major, op. 18, nr. 5. Prima parte, Allegro, a scos în evidenţă vioara întâi, cu Adrian Berescu expresiv, cursiv, enunţând fraze coerente, într-o atmosferă omogenă şi echilibrată din punct de vedere timbral. Acest echilibru se datorează atât scriiturii muzicale, cât şi abilităţilor membrilor Cvartetului Ad libitum. Am început să remarc încă din acest moment o latură vizuală a concertului, o comunicare cât se poate de evidentă între membrii grupului. Interpretarea părţii a doua, Menuetto, a impresionat prin realizarea nuanţelor. Atmosfera dansantă era amplificată prin momente de subito piano, alese cu mult bun gust şi executate coerent, de asemenea conştientizate de fiecare dintre membrii cvartetului. Tema părţii a doua a fost redată într-o manieră deosebit de muzicală, un moment cu adevărat impresionant. Aici, latura vizuală a interpretării s-a observat mai uşor decât la început. Partea a treia, Andante cantabile, a impresionat în momentele de polifonie imitativă. Intrările fiecărui instrument au fost foarte bine realizate. S-a observat cum gândesc ca un ansamblu: fiecare simte, conştientizează tot ce cântă ceilalţi. În clipa în care instrumentul lor e redus la tăcere, ei ascultă cu pasiune şi trăiesc sunetele enunţate de parteneri, iar atunci când re-intră în discursul sonor o fac de parcă nu ar s-ar fi oprit vreodată. Am mai remarcat nuanţele – un piano diafan, transformat în mezzo-forte, revenind apoi, într-o manieră cât se poate de naturală, la starea iniţială. Momentul de tăcere muzicală din finalul părţii a treia a fost expus într-o manieră elegantă, primind din partea publicului un răspuns pe măsură. Interpretarea ultimei părţi, Allegro, a impresionat prin expresivitate, cursivitate şi omogenitate. A urmat Cvartetul în si bemol major, op. 133, „Marea Fugă”. Această lucrare muzicală reprezintă materializarea polifoniei absolute. Principiul care stă la baza ei este tema variată – timbral, agogic, melodic, funcţional. Latura timbrală este cel 113


mai uşor de identificat şi poate cea mai importantă. Tema este redată integral sau pe fragmente, iniţiată de un instrument şi continuată de altul. Cred că tema acestei lucrări este cheia înţelegerii întregului. Acel univers deosebit de complex şi extrem de greu de sugerat şi urmărit are în ultimă instanţă la bază o singură temă muzicală. Un lucru complex se naşte şi există datorită altuia deosebit de simplu şi invers: un lucru simplu ascunde un univers complex, o lume aproape neverosimilă. Ideea temei este prezentată în foarte multe ipostaze. În ultimă instanţă, ea este imaginea unei stări sufleteşti, aceea de îndoială, de nesiguranţă amestecată cu o indiferenţă aproape fermecătoare. Transformată, capătă noi sensuri. Fiecare moment al acestei lucrări este expresia motivului enunţat la început. Contrastul dintre pasajele tensionate şi cele destinse, dintre nuanţe şi valori de tempo, contrastul dintre culorile timbrale chiar, creează o atmosferă apăsătoare, în sensul cel mai bun al cuvântului. Cvartetul Ad libitum ne-a oferit o interpretare exemplară. Au fost prezente din nou omogenitatea şi tonul deosebit. Lucrul care m-a impresionat însă a fost felul în care au reuşit să prezinte discursul muzical: linia melodică principală era evidenţiată în fiecare moment, prin intermediul nuanţelor. Reuşeam să urmărim lucrarea fără nici un efort! Unitatea cvartetului şi-a spus şi aici cuvântul.

Foto: Mihai Cantea

Am mai remarcat tensiunea creată de violoncel, expresivitatea viorii întâi, entuziasmul viorii a doua şi al violei. 114


Ultima lucrare din program a fost Cvartetul în mi minor, op. 59, nr. 2 „Razumowski”. În prima parte, Allegro, am observat – de altfel o calitate generală a interpretărilor Ad libitum – dinamismul gradat. Un piano subtil, dar prezent, transformându-se încet-încet în forte, trecând firesc prin toate nuanţele, evoluând într-o manieră deosebit de muzicală. Echilibrul timbral a fost de asemenea prezent. Am observat totodată execuţia variaţiilor agogice, foarte bine gândite. În partea a doua. Molto adagio, am admirat, mai mult decât orice altceva, culoarea nuanţei de piano, un piano diafan… În partea a treia am fost impresionat de tehnica mâinii stângi la violoncel. Cu câtă eleganţă executa mişcările în poziţiile înalte! Ultima parte a constituit un moment de virtuozitate în care au excelat vocile extreme ale cvartetului, Adrian Berescu şi Filip Papa. A fost un spectacol cu adevărat impresionant. Publicul, nu foarte numeros, a reacţionat cât se poate de vibrant. Cvartetul Ad libitum a reuşit să prezinte o muzică extrem de greu de înţeles, într-o formă clară, coerentă, cât se poate de limpede.

115


Concertul al Şaselea şi ultimul, 23 iunie 2009 Cvartetul în si bemol major, op. 18 nr. 6  Allegro con brio  Adagio ma non troppo  Scherzo – Allegro  La Malinconia – Adagio. Allegretto quasi allegro

Cvartetul în fa major, op. 135  Allegretto  Vivace  Lento assai, cantante e tranquillo  Grave, ma non troppo tratto. Allegro

Cvartetul în do major, op. 59 nr. 3, „Razumovski”  Introduzione – Andante con moto. Allegro vivace  Andante con moto quasi allegretto  Menuetto grazioso  Allegro molto

Ultimul concert din Integrala cvartetelor de Beethoven a avut aspectul unui rezumat al întregii serii. Publicul nu a fost foarte numeros. Aşa s-a întâmplat şi la celelalte concerte. A fost în schimb muzical, respectuos şi cât se poate de entuziast. Am avut parte totuşi de un mic incident: un individ făcea poze, de parcă lumina produsă de aparat ar fi fost un element din alcătuirea spectacolului, nu se gândea că interpreţii, şi chiar ceilalţi spectatori, ar putea fi deranjaţi de asta. În afara acestei situaţii izolate, auditorii s-au comportat în spiritul muzicii.

Foto: Mihai Cantea

Finalul a fost unul vibrant. Aplaudam pentru acest concert şi pentru cele precedente. Au cântat la bis Marea Fugă, momentul cel mai beethovenian din întreaga 116


creaţie pentru cvartet de coarde a marelui compozitor. Aplauzele publicului aveau o structură asemănătoare cu cea din Marea Fugă: enunţau o temă, a bucuriei şi a recunoştinţei, pe mai multe planuri, căci nu era o sincronizare perfectă. Aplauzele unui spectator erau continuate de altul. Mesajul era întotdeauna acelaşi. Din amestecul aparent eterogen de bătăi din palme ieşea la suprafaţă respectul nostru, al celor prezenţi în sală, faţă de aceşti muzicieni deosebiţi. Concertul de astăzi a fost deci emoţionant prin el însuşi şi în plus a sensibilizat ca punct final al unei serii remarcabile, atât la nivelul interpretării, cât şi al scriiturii muzicale. În partea întâi a primei lucrări din program, Cvartetul în si bemol major, op. 18 nr. 6, am remarcat momentele de dialog între viori şi între vioara întâi şi violoncel – foarte bine realizate. De asemenea, o temă variată timbral, având ca punct de plecare registrul grav. Partea a doua a ieşit în evidenţă prin efectul de crescendo foarte bine gradat şi prin realizarea nuanţei de piano. În partea a treia am observat utilizarea efectelor de subito forte şi accelerando, într-o manieră extrem de inspirată. Toate acestea au avut ca suport omogenitatea, intonaţia şi tonul ansamblului.

Foto: Mihai Cantea

Ultima parte a început în piano – foarte bine controlat, anunţând momentele contrastante ce au urmat, şi acestea extrem de bine sugerate. Tonul violoncelului a ieşit aici în evidenţă, prin calităţi cât se poate de convingătoare. 117


Finalul primei lucrări a fost marcat de pasaje de virtuozitate. Al doilea cvartet din program, în fa major, op. 135, a fost început de violă, cu ton plăcut şi intonaţie justă. Au urmat momente contrapunctice absolut fermecătoare. În partea a doua am remarcat frumuseţea efectului de decrescendo şi realizarea nuanţei de forte. Partea a treia a avut o interpretare deosebită, ce a scos în evidenţă o trăsătură absolut beethoveniană a acestei muzici: erau prezente două mari planuri, cel al solistului (vioara întâi) şi cel al grupului acompaniator. Vioara întâi avea momente în care se ridica deasupra celorlalte voci, pentru ca apoi să devină parte componentă a planului acompaniator. Solistul apărea ca o consecinţă a unui întreg bine definit, era integrat în structura discursului. Adrian Berescu, la vioara întâi, a fost, ca de obicei, expresiv, cursiv, deosebit de muzical. Partea a patra a apărut ca un monument de forţă componistică şi interpretativă. Elemente de simfonism, plasate în atmosfera pasajelor contrapunctice, au dat naştere unui univers muzical absolut fascinant. Ultima parte a Cvartetului în fa major, op. 135 a început cu acorduri ferme, dictatoriale, beethoveniene. Acestea s-au transformat apoi într-un dialog al registrelor, grav-acut. Ultima lucrare din program, în do major, op. 59 nr. 3, face parte din seria Cvartetelor Razumovski. Am remarcat aici tonul convingător la violoncel şi tehnica de arcuş deosebit de elegantă. Filip Papa a impresionat de asemenea prin maniera de realizare a pizzicatto-ului. Efectul de pizzicatto a fost variat timbral şi la nivelul nuanţelor, aşezat pe un suport ritmic cât se poate de stabil. A fost aici un moment extrem de interesant în ceea ce priveşte scriitura muzicală, interpretat pe măsură. Forma discursului muzical, care grupa viorile şi viola, separându-le de violoncel, crea impresia că acesta din urmă este solistul, în schimb cele trei instrumente erau cele care, prin melodică, aveau funcţia de protagonist.

118


Maeştrii Voces despre discipolii lor

În cartea profesorului Mihail Cozmei, ce ne-a servit drept reper, sunt consemnate opinii, amintiri ale celor ce s-au constituit în modele pentru membrii Voces, în special muzicienii Cvartetului londonez Amadeus, cu care artiştii români au avut şansa de a studia la Academia de Muzică din Köln. Tot astfel, acum am inclus în paginile ce urmează gânduri, impresii, amintiri din partea a doi dintre membrii Voces, despre discipolii lor, Ad libitum.

119


„Când fac o frază minunată mă bucur, pentru că este munca mea de 20 de ani cu ei!” Convorbire cu profesorul şi violonistul Bujor Prelipcean Interviul a avut loc după concertul cu Ultimele şapte cuvinte ale Mântuitorului, susţinut de Cvartetul Voces la Filarmonica de Stat Moldova din Iaşi, în Săptămâna Mare a Paştelui, marţi 14 aprilie 2009. Paul Chitic: Aţi avut, şi aveţi în continuare realizări remarcabile atât în calitate de interpret, cât şi în calitate de pedagog. Pe care dintre cele două roluri îl preferaţi? Sau sunt la fel de importante pentru dumneavoastră? Bujor Prelipcean: Nu poţi fi un pedagog de valoare dacă nu eşti interpret de valoare. Au fost cazuri, exFoto: Mihai Cantea cepţii care întăresc regula, profesori foarte buni care n-au fost interpreţi mari, sau n-au fost interpreţi deloc. Eu am avut parte numai de astfel de profesori la începutul studiilor mele. De exemplu, la Galaţi am avut un profesor excepţional, care nu a fost interpret, domnul S. Nahmanovici. El a ridicat la Galaţi un număr mare de violonişti deosebiţi: Ştefan Gheorghiu, Avi Abramovici, subsemnatul, Eugen Sârbu, Liviu Câşleanu (concert-maestru la orchestra Beethoven din Bonn), Elena Popescu (concert-maestru în Italia, la Palermo) şi alţi câţiva – deci fenomenul n-a fost întâmplător (la Galaţi). Când am venit în Iaşi, am dat peste un alt mare pedagog, profesorul Gheorghe Sârbu, de care îmi aduc aminte cu mare bucurie, deşi eu îl vizitam în secret acasă şi pe Maestrul *Alexandru+ Garabet, fostul concert-maestru al Filarmonicii din Iaşi şi profesor la Conservatorul ieşean. Garabet, care avut parte de vestita şcoală 64 65 ceha de vioară, fiind elevul lui *František+ Ondříček şi a lui *Otakar+ Ševčík , a avut ce să-mi povestească, mai ales în ceea ce priveşte tehnica mânii drepte. 64 65

František Ondříček - violonist şi compozitor ceh, 1857-1922. Otakar Ševčík - violonist şi pedagog ceh, 1852-1934. 120


După aceea am început activitatea în cvartet şi am intrat în contact cu profesorii-interpreţi. Îmi amintesc cu bucurie de compozitorul Wilhelm Georg Berger şi de profesorul Friedrich von Hausegger – concert-maestrul unei vestite orchestre de cameră. Ca o curiozitate, tatăl lui a fost prieten cu Johannes Brahms. 66 L-am cunoscut apoi pe Vilmos Tátrai , un mare interpret din ţara vecină, Ungaria, care a condus peste 40 de ani celebrul cvartet Tátrai.

Violoncelista Judit Kiss-Domonkos şi Vilmos Tátrai.67

Am cunoscut apoi un alt interpret minunat, dar şi pedagog formidabil, Uzi Wiezel, din Cvartetul Tel’Aviv, profesor la Academia Juilliard din New York şi la Tel’Aviv.

Violoncelistul Uzi Wiezel68

Închei cu Cvartetul Amadeus, interpreţi şi pedagogi de excepţie. Desigur, nu-i pot aşeza pe toţi pe aceeaşi linie ca pedagogi. Este foarte importantă abilitatea fiecărui student de a afla multe chiar şi de la pedagogul care nu-i înfăţişează tot ce ar putea. E nevoie aici de o anumită isteţime, iscusinţă, pe care Cvartetul Voces a avut-o dintotdeauna. 66

Violonist maghiar, 1912-1999, fondator (în 1946) al Cvartetului Tátrai, profesor la Academia Franz Liszt din Budapesta. A se vedea şi interviul cu violoncelistul Dan Prelipcean. 67 http://jsebestyen.org/musicians_2.html 08.09.2009 68 http://www.music.indiana.edu/som/ejmccf/honorees/wiesel.html 08.09.2009 121


Ca să revin la întrebarea ta, mi-e greu să aşez în ordinea importanţei una sau alta dintre aceste meserii frumoase – interpretarea şi pedagogia muzicală – părerea mea este că trebuie îmbinate. Nu e suficient să citeşti din cărţi (e bine să fii informat în teorie) , dar nu e suficient.

Foto: Mihai Cantea Cvartetul Voces în octombrie 2007, la Iaşi.

Am fost invitat în semestrul trecut de rectorul Conservatorului bucureştean, profesorul Dan Dediu, pentru a preda un curs de măiestrie. Şi-o fi spus: „Ce-i cu Vocesul ăsta dom’le?!” – căci s-a auzit bineînţeles de noi şi la Bucureşti. Când cântă cvartetele Ad libitum sau Gaudeamus nu poţi să nu te gândeşti la şcoala lor, la cei care i-au format. P.C.: Este esenţial deci, ca la nivel înalt, un profesor să fie şi interpret valoros? B.P.: Aşa spun eu că ar fi ideal – nu aş face un postulat din asta – dar cred că aşa ar fi cel mai bine. De pildă, urmăresc pe postul Mezzo, lecţiile susţinute de Daniel Barenboim. Nu vreau să fac o comparaţie între mine şi acest gigant al muzicii, dar uitaţi-vă câtă complexitate ascunde acest om, cât de bine se văd cunoştinţele interpretului în sfaturile pedagogului, iar în momentul în care predă lecţiile acelea de pian, este minunat să-l auzi vorbind, interpretând, şi să observi cum opţiunile 122


lui interpretative au o logică foarte clară. Am putea vorbi despre fenomenologia muzicală, căci în ultimă instanţă, rolul unui interpret este acela de a lega fenomenul de sunet, nu de a da naştere unor sunete întâmplătoare. Un interpret trebuie să facă oamenii să plângă, să transpire, să-şi simtă mâinile îngheţate, să aibă furnicături. Dacă nu ai ajuns acolo, înseamnă că nu prea ai ce căuta pe scenă… Ideal ar fi să se producă această fericită îmbinare, cea dintre pedagog şi interpret. P.C.: Ce simţiţi atunci când îi vedeţi în concert pe cei de la Ad libitum, cvartet pe care dumneavoastră l-aţi format, l-aţi îndrumat şi continuaţi să o faceţi. Sunteţi emoţionat? B.P.: Nu, nu sunt emoţionat; adică simt o bucurie sinceră, dar în acelaşi timp nu pot scăpa de ochiul exigent şi critic al profesorului. Descopăr mereu ceva care mai trebuie făcut, descopăr mereu câte un lucru care s-ar putea îndrepta, s-ar putea adăuga în sens pozitiv interpretării lor. Eu îi privesc ca pe copiii mei şi nu pot scăpa de această meteahnă. Am încercat prin aceste concerte – căci practic i-am obligat să facă Integrala Beethoven – să le îmbunătăţesc repertoriul. În privinţa asta ei au stagnat o perioadă de timp. Nu au nici o scuză în acest sens; ar fi avut suficient timp, ei nu sunt nici profesori, nu au altceva de făcut; au desigur familiile lor, nu ne amestecăm în viaţa lor socială, dar nu sunt ancoraţi în alte probleme. Ar fi avut timp deci să se ocupe mai îndeaproape de ridicarea lor din punct de vedere profesional. De aceea, eu îi urmăresc, le fac propuneri repertoriale, iar ei nu au ce face şi le acceptă. Aşa au ajuns să prezinte Integrala Beethoven. Fac asta pentru a-i pune la muncă şi pentru a le creşte nivelul prin intermediul repertoriului. Se adaugă aici observaţiile tehnice; de altfel ele nu vor lipsi niciodată din traista mea. Dar sigur, când fac o frază minunată, când reuşesc un pianissimo diafan şi bine construit, mă bucur, mă bucur pentru că este munca mea de 20 de ani cu ei! P.C.: Cvartetul Voces este continuatorul unei vechi tradiţii. Credeţi că Ad libitum va reuşi să o poarte mai departe? B.P.: Nu ştiu la ce tradiţie te referi. P.C.: Aţi continuat tradiţia Cvartetului Amadeus… B.P.: Aaa, da! credeam că te referi la o tradiţie pe care s-o fi descoperit în România. Mi-aş fi dorit asta. Mi-ar fi plăcut ca George Enescu să fi lăsat aici nişte cvartete importante. El a cântat sporadic, la Bucureşti, cu Theodor Lupu, cu Teodorescu, cu Rădulescu, dar nu a creat o şcoală. O şcoală se naşte atunci când plantezi o sămânţă şi peste douăzeci de ani apare un cvartet cum este Ad libitum sau Gaudeamus. Asta e tradiţie după părerea mea. 123


Aş fi fost bucuros ca eu în 1973, când cvartetul Voces a prins viaţă (de fapt eu am început să studiez serios muzică de cameră încă din anul întâi; chiar şi în liceu aveam acest microb al muzicii de cameră) să am înainte o tradiţie pe care să o continui. Atunci existau aproximativ 20 de cvartete, dar toate, deşi făceau turnee în străinătate, deşi aveau nenumărate concerte şi făceau înregistrări, nu aveau calităţile necesare şi nici nu au avut preocuparea de a crea o şcoală. Au apărut efemer pe acest firmament şi s-au risipit: fie au plecat unde se câştiga mai bine, fie au plecat ca să scape de regimul comunist. N-au avut tăria de a rezista într-o „închisoare comunistă” cum a fost România pe vremuri. Pe mine nu m-a interesat confortul – nu se găseşte mâncare, nu e lumină, e frig – toate astea nu m-au interesat! Am fost infestat de virusul muzicii de cameră, m-am dedicat acestei idei. P.C.: Ştiu că aţi refuzat la un moment dat un post de concert-maestru, post bine plătit. 69

B.P.: Despre asta pot să povestească colegii mei din orchestră, *Adrian+ Anania 70 de pildă sau alţi colegi mai bătrâni, Relu Tudor , *Aurel+ Oroşanu, Ioan Morna, 71 Csaba Bernad... Maestrul Václav Neumann îmi oferise acest post la orchestra din Freiburg. Mie, unui puştiulică de 20 şi ceva de ani, câţi aveam la vremea aceea! De ce? Deoarece cântasem Povestea Soldatului [de Stravinski] de 53 de ori. Propunerea s-a făcut în faţa orchestrei. Cvartetul Voces nu era înfiinţat atunci. Eram proaspăt căsătorit, în ’72. În momentul acela aş fi putut să plec. Deveneam cetăţean german şi nu mai stăteam împreună aici de vorbă. A fost un moment al destinului meu, când fără să am cvartet, n-am vrut să plec pur şi simplu. P.C.: Care trebuie să fie calităţile unui ansamblu muzical? B.P.: Eu urmăresc în primul rând disciplina de ansamblu. Acesta este cel mai important lucru. Asta presupune respectarea a trei condiţii esenţiale, a trei „mari lumini”, a „Sfintei Treimi” – că tot suntem în Săptămâna Mare. Prima este puritatea şi corectitudinea sunetului, a emisiei sonore, care este cel dintâi aspect observat de ascultători. Urmează justeţea intonaţiei. În fine – omogenitatea pe verticală, cântatul împreună, în ansamblu. Nici una dintre aceste trei componente nu trebuie să lipsească unui ansamblu. Sunt din păcate foarte multe cvartete, care au două componente excelent puse la punct, cântă perfect împreună şi perfect curat, dar calitatea sunetului nu este convingătoare. Muzica vine deci numai după ce aceste trei componente sunt rezolvate. Asta încerc eu să fac, iar ca să poţi face asta trebuie să ştii cum; mulţi nu înţeleg asta. 69

Violonist în orchestra ieşeană, membru fondator al Cvartetului Voces, înlocuit în 1975, de Anton Diaconu. 70 Nicolae Tudor, prim-oboist în orchestra Filarmonicii Moldova. 71 Violonist şi dirijor ceh, 1920-1995. 124


P.C.: Ţineţi cont de personalitatea elevilor dumneavoastră în sfaturile pe care le oferiţi? B.P.: Sigur ca da! Păi dacă nu aş face asta aş fi un robot, aş aplica tiparul meu la toţi studenţii şi nu ar fi bine deloc. Am studenţi-problemă. De fapt, întotdeauna am avut printre tinerii cu care am lucrat, studenţi-problemă, chinuiţi. Fie erau foarte bine puşi la punct tehnic, dar nu le funcţiona capacitatea de analiză, de introspecţie, fie, dacă funcţiona într-un anume fel, nu aveau abilitatea de a participa sufleteşte, fondul afectiv-emoţional era destul de redus. Şi ce poţi face cu un instrumentist tehnic care nu poate să transmită nimic?! Alţii erau chinuiţi din punct de vedere psihic. Am avut mulţi studenţi care tremurau, care scăpau arcuşul din mână, care erau loviţi de trac, în sensul cel mai urât al cuvântului. De exemplu, Şerban Mereuţă din Cvartetul Ad libitum, când a participat la un curs de măiestrie ţinut de Eugen Sârbu, cânta Sonata nr. 5 de Eugène Ysaye, pe care o lucrase cu mine şi pe care o cântase formidabil la examen. Sonata începe cu arcuşe foarte lungi. Sala era plină, eram şi eu acolo. La început, Şerban a spus: „Am emoţii”… A început de câteva ori, era vizibil emoţionat, îi tremura arcuşul în mână. A spus din nou: „Ştiţi, încep cu arcuşul în sus, îmi tremură mâna”. Dar tot tremura. Eugen Sârbu l-a oprit şi i-a zis: „Ascultă! Cum te cheamă? (Şerban.) Şerbane, să-ţi spun o chestie. Nouă tuturor ne e frică şi ne tremură arcuşul; numai că unii – ca mine şi ca profesorul tău – ştiu să ascundă asta! Tu n-ai învăţat încă!” Eugen Sârbu a spus un mare adevăr atunci. Crezi că eu n-am avut emoţii aseară? Sau că nu am emoţii în general? Trebuie să ştii să explici asta studenţilor. De-a lungul anilor am avut parte de generaţii de oameni care au venit striviţi, au crescut, au înflorit şi au început să cânte. Oare cum fac treaba asta? Şerban Mereuţă mai tremură astăzi pe scenă? Nu! şi cântă pe mari scene din Europa. Nu poţi deci să aplici acelaşi şablon la toţi studenţii, spunând „EU sunt mare profesor!”. Sunt profesori care au un singur tipar, dar eu îi numesc aşa profesori numai pentru că au un titlu didactic. Trebuie să ştii să te apropii de discipol de problemele lui, în sensul cel mai frumos şi curat al cuvântului. P.C.: Aţi putea să-mi spuneţi câte ceva despre membrii Cvartetului Ad libitum? Mi-aţi spus deja despre Şerban Mereuţă… B.P.: Pot să-ţi spun că sunt foarte diferiţi şi asta îmi place foarte mult la ei. De altfel şi membrii Cvartetului Voces sunt extrem de diferiţi. Cred că acest fapt ajută la succesul unui ansamblu de calitate. Membrii Cvartetului Amadeus erau foarte deosebiţi unul de celălalt. Nu ştiam asta, am observat-o când am intrat în contact direct cu ei. Mi-a plăcut enorm asta. Suntem uniţi pe scenă, facem această muncă împătrită de interpreţi, dar nu trebuie să fim absolut deloc asemănători. Numai în gândirea muzicală poate, dar chiar şi acolo pot apărea diferenţe. Încercăm să aducem totul la un numitor comun, pentru a ne satisface unul altuia gustul, preferinţele muzicale. Foarte des sunt rugat la repetiţii să cânt într-un anumit fel. Iar 125


dacă-mi face şi mie plăcere, aplic modificările care mi-au fost sugerate, dacă nu, încercăm mai departe să ajungem la o înţelegere. Trebuie să ai capacitatea de a explica ceea ce vrei să faci, de a argumenta. Vorbind de Cvartetul Ad libitum, Adrian Berescu are un suflet minunat!, este o bijuterie de om, deşi este răvăşit şi are o viaţă particulară boemă aş spune; trăieşte într-o lume a lui, mulţi nu-l înţeleg; eu da!, îl înţeleg, îl accept şi mi-e drag aşa cum este. El îşi ţine toate lucrurile dragi aici, în dulapul de la Filarmonică, pe care dacă-l deschizi, se împrăştie în tot culoarul partituri, bujii de motocicletă, cauciucuri, cizme, casca neagră de motociclist cu mănuşile, nişte corzi de vioară şi sacâzul – toate pică laolaltă, toate sunt acolo! Ăsta e Adrian Berescu. Îmi place pentru că este un om liber, un om care nu are dogme. De aceea interpretează aşa de bine, pentru că are lumea lui, are frumuseţea acestei lumi. Respect şi bunul simţ pe care îl are: atunci când se întâlneşte cu mine: îşi scoate cercelul din ureche, pe care-l poartă când se întâlneşte cu prietenii lui motociclişti. Şerban Mereuţă a fost un alt student de-al meu, pe care l-am apreciat mult; a fost un câine muncitor, un râvnaci, a muncit pe brânci, a fost posedat de dorinţa extraordinară de a răzbate în viaţă. El a plecat de la Bucureşti, unde studia cu un profesor eminent, profesorul Octavian Raţiu, ca să studieze cu mine, pentru că visul lui era să facă muzică de cameră. A ajuns într-o etapă finală a concursului de vioară de la Augsburg – e un merit deosebit deoarece au participat peste 70 de violonişti din toată lumea. Şerban s-a ridicat tehnic mult, printr-o muncă asiduă. Bogdan Bişoc este şi el o creaţie deosebită a şcolii româneşti; provine dintr-o familie de muzicieni, de aceea s-a dezvoltat atât de bine din punct de vedere muzical. Tatăl său a fost dirijor la operă. Bogdan este dominat de o ambiţie şi o perseverenţă ieşite din comun. Înaintea lui, în Cvartetul Ad libitum a fost un violist care acum face mare carieră în Franţa, Daniel Vagner. Daniel era foarte talentat, dar nu se potrivea cu ceilalţi; mi-am făcut cruce când a plecat, spunându-mi: „din momentul acesta, Cvartetul Ad libitum va supravieţui!”. Bogdan Bişoc are aproape 40 de ani. În fiecare dimineaţă vine la studiu aici. A fost Paştele catolic, Bogdan Bişoc a venit la studiu. În prima zi de Paşti ortodox, Bogdan a fost şi dimineaţă şi după-amiază la studiu. Asta spune foarte multe! L-am lăsat la urmă, pentru că aceasta e ordinea în partitură, pe, cred eu cel mai talentat dintre ei, Filip Papa. Pică uşor în cabotinism datorită acestui talent imens pe care îl are. Este şi el foarte cald, este un om admirabil, un om pe care îl iubesc tot aşa de mult. Are un sunet de excepţie, este probabil cel mai bun elev pe care l-a avut vreodată fratele meu la violoncel. Se integrează foarte bine în cvartet pentru că este de o docilitate ieşită din comun. Vorbeşte fără oprire despre creşterea viermilor de mătase, despre cultura viţei de vie, despre grosimea cauciucurilor şi aderenţa lor pe asfalt – e în stare să vorbească ore în sir despre toate astea. El merge des cu mine la vânătoare şi este exact ceea ce-mi trebuie ca să nu adorm la volan. Vorbeşte încontinuu şi trece uşor de la un subiect la altul. În ceea 126


Foto: Mihai Cantea

ce priveşte muzica, este foarte atent la tot ceea ce îi spui, prinde din zbor orice reacţie şi orice grimasă cât de mică de nemulţumire îl pune imediat pe gânduri.

La lucru, pe scena Filarmonicii (ianuarie 2009)

Aşa îi văd eu pe cei patru, sunt minunaţi! Să le dea Dumnezeu viaţă lunga şi minte să treacă peste orice obstacol! Au trecut de unul cu ceva timp în urmă, i-am ajutat şi eu atunci, pentru că n-am vrut ca acest copil zămislit şi de mine să moară prea timpuriu. Aceste momente pot fi depăşite însă cu inteligenţă. Eu de pildă credeam că un Cvartet e o echipă în care toţi sunt la fel, în care toţi se îmbracă cu acelaşi tip de haine, toţi poartă acelaşi număr la pantofi... În gara din Hanovra. îi aşteptam pe membrii Cvartetului Amadeus. Doi au coborât de la clasa a doua, îmbrăcaţi cu nişte paltonaşe pepite şi ponosite, parcă erau doi vânzători de halva *Norbert Brainin – primul violonist şi Siegmund Nissel – vioara a doua,n.n.+ şi doi „boieri” care au coborât de la clasa întâi, uitându-se la ceilalţi,

127


72

pufnind parcă. Erau „boierii” *Peter+ Schidlof şi *Martin+ Lovett . S-au uitat la cei doi „măcelari”, „vânzători de susan” de sus !… Ăla a fost primul şoc pe care l-am avut în privinţa Cvartetului Amadeus. Nici n-au vrut să meargă cu acelaşi taxi – între noi fie vorba nici n-ar fi încăput! E vorba însă de mentalitate până la urmă. La sfârşitul unui concert, la New York, al altui celebru cvartet, condus de Sándor 73 Végh (pe care l-am cunoscut personal; el a fost dirijorul Cameratei din Salzburg) a fost întrebat de impresar: „să vă comand un taxi?”; el a răspuns: „Ce?! Patru taxiuri, nu unul!!!” Patru taxiuri... Am văzut şi formaţii care nu vorbesc absolut deloc: „Numai cântăm, te rog frumos să nu-mi adresezi nici un cuvânt; nu primesc de la tine nici un fel de observaţie.” Am văzut formaţii care atunci când se termină concertul pleacă în patru direcţii diferite. P.C.: Cât de importantă este munca în raport cu talentul înnăscut? B.P.: Eu am fost binecuvântat cu o inteligenţă care mi-a facilitat evoluţia ca muzician. Asta i-a făcut şi încă îi face invidioşi pe mulţi. De altfel, eu mă ocup de mai multe lucruri în afară de pregătirea pentru vioara primă a Cvartetului Voces. Cred că altul în locul meu n-ar fi rezistat. Mă bucur deci de o binecuvântare cerească, de abilitatea de a-mi rezolva problemele într-un timp scurt şi într-o manieră eficientă. Altfel nu aş fi putut să fac administraţie, să fiu profesor – uite, studenţii mă aşteaptă deja pe hol. Toate ţin de un bagaj tehnic pe care l-am acumulat cât am fost copil. Colegi de-ai mei făceau după mine semnul învârtirii becului, când aflau că eu lucrez 10-12 ore pe zi, colegi care veneau striviţi de băutură şi de atâta dans la discotecă. Eu mă trezeam la ora cinci dimineaţă şi plecam repede să-mi ocup sala de studiu, căci atunci era greu de găsit la ora 7 o sală de studiu. Femeia de serviciu le povestea studenţilor mei cum venea din capătul Tătăraşului să-mi deschidă mie Conservatorul, pentru că ştia că sunt acolo, aşteptând în faţa uşii. Am avut deci şi eu perioada mea de nebunie. Am adunat atunci o cantitate mare de tehnică, un bagaj necesar şi ulterior, cu certitudine spun asta, calitatea de prim-violonist în cvartet a însemnat în plus şansa de a cânta ca solist cu orchestra repertoriul consacrat. Munca este cea care rezolvă totul după părerea mea. P.C.: Cvartetul Voces a prezentat Integrala Beethoven de multe ori în numai 6 zile! Această monumentală lucrare supune auditorii la un efort muzical şi intelectual deosebit. Cum aţi simţit publicul în acele momente? B.P.: Am făcut-o Iaşi o singură dată, când am sărbătorit 25 de ani de activitate. În afara acestui moment, noi nu am mai cântat în această formă în România, pentru că trebuie să ai un public pe măsură. La Iaşi există un public unic în România, o 72 73

Violistul şi respectiv violoncelistul Cvartetului britanic Amadeus. Violonist şi dirijor maghiar, 1912-1997, născut la Cluj-Napoca. 128


spun cu toată certitudinea. Publicul care a fost în sală aseară a fost de felul acesta. Înainte de concert aflasem că nu s-au vândut foarte multe bilete; au fost în schimb mulţi studenţi care nu au de unde să-şi cumpere bilet, au fost oameni în vârstă, care mă bucur că sunt lăsaţi să intre, căci ei au crescut împreună cu Cvartetul Voces şi ei vor şti să aprecieze Cvartetul Ad libitum şi alte ansambluri camerale care vor concerta aici. Nu m-aş hazarda să fac asta la Bucureşti, de altfel în nici un alt oraş din România. Am făcut Integrala în forma de şase zile consecutive în Germania. Să povestesc, de pildă, cum a reacţionat publicul din Würzburg? Doamne! Cea mai frumoasă cronică din viaţa mea este scrisă de un individ, un cronicar, care la început nu a vrut să vină la concerte. Spunea în cronica de la final: „Eu n-am vrut să vin la concertul întâi, n-am vrut să vin la concertul al doilea, pentru că doream să păstrez în memoria afectivă şi chiar auditivă ultima integrală pe care am ascultat-o cu Cvartetul Amadeus şi nu aveam nici un motiv să mă duc din curiozitate să ascult nişte elevi ai Cvartetului Amadeus, pentru că Amadeus are elevi pretutindeni. Ce ar putea să mă facă să schimb minunata interpretare a Cvartetului Amadeus de la Herkulessaal din München, cu una nouă?

Foto: Mihai Cantea La aniversarea Voces 35, Iaşi, 8 aprilie 2008

Auzeam însă reacţii foarte bune în Würzburg, din partea unor oameni avizaţi, din partea unor cronicari avizaţi, toată lumea vuia. Şi atunci, din curiozitate, mi-am zis că ar fi bine să merg şi eu să ascult. Am fost la concertul al treilea. Şi 129


apoi la al patrulea, şi aşa mai departe, până la ultimul, şi am fost dintre aceia care s-au ridicat în picioare şi au convins Cvartetul Voces să mai cânte o dată la bis Marea Fugă. Este cel mai emoţionant moment pe care l-am trăit vreodată!” Asta spunea acel cronicar. Poate nu e un cronicar important, poate e doar o voce din public, dar faptul că am reuşit să impresionez un astfel de om, care de atunci nu lipseşte de la nici unul dintre concertele Voces mi se pare suficient. Tot acest lucru îmi spune că trebuie să-ţi alegi repertoriul în funcţie de public. Deci nu aş fi riscat să cânt oriunde această Integrală. La sfârşitul concertului de aseară aş fi vrut să spun că acesta a fost ultimul al Cvartetului Voces. N-am făcut-o pentru a nu cădea în desuetudine, nu s-ar fi potrivit la sfârşitul unei rugăciuni, cum a fost lucrarea lui Haydn. Dar s-ar putea ca la finele unei alte apariţii Voces, în loc de bis, să iau microfonul şi să spun „Onorată asistenţă, aţi ascultat ultimul concert Voces! Eu, din acest moment, vă spun bun rămas tuturor, vă iubesc şi vă mulţumesc!” Nu este departe ziua aceea. Iaşi, 15 aprilie 2009

130


„Suntem produsul unor emoţii, fără ele nu se poate face nimic!” Interviu cu violoncelistul şi profesorul Dan Prelipcean Paul Chitic: Beethoven spunea că muzica este mediatorul dintre viaţa spirituală şi cea trupească. Ce este muzica pentru dumneavoastră? Iar dacă muzica depăşeşte lumea materială, care este momentul în care se întâmplă acest lucru?

Foto: Mihai Cantea

Dan Prelipcean: Muzica este însăşi viaţa. Ce este viaţa atunci? Muzica este pentru mine singurul mijloc prin care pot da glas gândurilor, sentimentelor profunde. Muzica este pentru mine expresia universului care mă înconjoară, care ne înconjoară. Cred că am simţit asta de la începuturile carierei mele. În legătură cu dezvoltarea unui muzician, e foarte greu să marchezi momentele de evoluţie din viaţa lui. Dar tema aceasta are nevoie de un spaţiu amplu pentru a fi explicat. De când am început să fac muzică – de fapt mă întreb de multe ori dacă acum fac muzică! – de când a pornit iniţierea mea în tainele acestei fermecătoare arte, am simţit-o ca pe o modalitate de a mă exterioriza. Generaţiile viitoare vor judeca şi aprecia muzica pe care am făcut-o, în Cvartetul Voces, poate mai bine decât contemporanii noştri. Sunt cunoscute pasiunile mele pentru sport, arta culinară, pictură, poezie, dar muzica este, în sufletul meu, deasupra tuturor. P.C.: Fiecare instrument muzical are o personalitate distinctă. Cum aţi descrie violoncelul? C.C.: Aş completa întrebarea – Cum aţi ajuns să practicaţi violoncelul? Vă întreb asta pentru că s-a spus de foarte multe ori, iar eu am simţit asta ca pe o realitate 131


senzaţională: în Cvartetul Voces şi în general în ansamblul de cvartet, temperamentul lui Dan Prelipcean este ideal pentru baza ansamblului. Totul se află pe umerii violoncelului şi ai violoncelistului. Sosirea dumneavoastră în această postură nu mi se pare deloc întâmplătoare. D.P.: Am încercat la început să cânt la pian. Mama şi-a dorit mult ca noi toţi să facem muzică. Ea avea o dragoste deosebită pentru această artă. Avea o voce remarcabilă, naturală, de soprană. Bujor studia vioara deja, începuse de la vârsta de 5 ani. Eu, cum spuneam, am fost îndrumat către pian. Nu am putut continua pentru că nu aveam pian acasă. Mama a hotărât apoi ca eu să fac vioară. Nu era un instrument care să mi se potrivească. Îmi spuneam că nu voi cânta niciodată aşa cum cântă Bujor. Atunci mama, sfătuită de domnul Costică Constantin, directorul şcolii noastre din Galaţi, reputat pedagog, m-a îndreptat către violoncel. Am început să-l studiez în clasa a treia. Radu Aldulescu concerta adesea la Galaţi. Eu mergeam la fiecare concert al lui, eram aşezat în primul rând, urmărindu-i fiecare mişcare. Peste ani am ajuns să cântăm împreună. A fost un moment special pentru mine, să ajung să cânt alături de un muzician pe care îl idolatrizam încă din copilărie, unul dintre cei mai mari violoncelişti ai lumii. La un moment dat, chiar a fost numit violoncelistul anului într-un clasament mondial. În octombrie 1994 au avut loc la Iaşi patru concerte memorabile, care sărbătoreau revenirea pe scena Filarmonicii, după o absenţă involuntară de aproape trei decenii, a maestrului Radu Aldulescu.

Violoncelistul Radu Aldulescu

132


Programul a cuprins: Duminică, 2 octombrie – Concert simfonic extraordinar Dirijor: Gheorghe Costin. Solişti: Radu Aldulescu şi violonistul Bujor Prelipcean Program: Mozart – Mica Serenadă; Vivaldi – Concertul pentru violoncel în si minor şi Concertul pentru vioară şi violoncel în si bemol major; Bartók– Concertul pentru orchestră. Luni 3 şi marţi 4 octombrie – Integrala sonatelor pentru violoncel şi pian de Beethoven. Solişti: Radu Aldulescu şi pianistul Albert Guttman În fine, joi, 6 octombrie – Concert cameral extraordinar Solişti: alături de maestrul Radu Aldulescu – Cvartetul Voces, pianistul Valentin Gheorghiu şi violonistul Gabriel Croitoru. În program: Beethoven – Trio-ul op. 97, „Arhiducele” şi Schubert – Cvintetul cu 2 violoncele. … un regal de muzică ce a rămas de neuitat pentru cei ce au avut şansa sa participe – pe scenă sau în sală!

D.P.: În cartea dedicată Cvartetului Voces, scrisă de reputatul muzicolog Mihail Cozmei – carte cu o tentă schubertiană, a neterminării, (mi-aş dori ca această carte să aibă o continuare, Cvartetul Voces era atunci la 20 de ani, vârstă pe care o au acum Cvartetele Ad libitum şi Gaudeamus) fratele meu, Bujor, prim-violonist al 74 cvartetului, mă numea „Atlas” al cvartetului . Pentru a răspunde la întrebarea ta va trebui să privesc violoncelul dintr-o perspectivă diferită de cea pe care o am în mod curent – îl ţin tot timpul la piept; acum îl voi privi din faţă, distanţându-mă puţin de el. Crearea acestei perspective este de altfel foarte importantă pentru un muzician – adesea le cer colaboratorilor mei să se raporteze la ea. Nu ştiu dacă este important ce văd eu, esenţa violoncelului se găseşte în imaginea pe care o are el în mintea tuturor. Priviţi-l, ascultaţi-l şi veţi găsi răspunsul la această întrebare, adevăratul răspuns. Voi spune doar atât: violoncelul este un instrument încărcat de senzualitate. C.C.: Eu îl văd ca pe un instrument viril şi suplu, cât se poate de viril. D.P.: Da. Ar putea fi descris şi aşa. Este în acelaşi timp şi feminin. Acesta este un mod inedit de a clasifica violoncelul. De aceea acest instrument trebuie tratat cu tandreţe. P.C.: Cum priviţi cele două laturi ale activităţii dumneavoastră, cea de interpret şi cea de pedagog? D.P.: În esenţa lui, termenul pedagog ascunde un înţeles foarte greu de exprimat în cuvinte. Termenul pedagog este la fel de complex ca cel de interpret. Cum arată un adevărat pedagog? Un profesor este definit de rezultatele elevilor săi. Reputatul profesor Gheorghe Sârbu, care a avut o clasă de vioară de elită, spunea că nu există profesori mari, ci există elevi mari. 74

„Bujor Prelipcean: Aveţi imaginea titanului Atlas, obligat să susţină bolta cerească pe umerii săi? Acesta este Dan Prelipcean pentru Cvartetul Voces. Pe structura lui psihică şi fizică se bazează întreg ansamblul.” M. Cozmei – Voces sau triumful cvartetului, Insp. pt. Cult. al jud. Iaşi, 1993, p. 103. 133


Nu este obligatoriu ca un profesor să fie neapărat interpret. Iată, Gheorghe Sârbu a fost un violonist, sper că nu fac o impietate, modest. A fost în schimb un mare pedagog. Ştefan Gheorghiu se află în aceiaşi situaţie. Profesorul [Garabet] Avakian nu cânta deloc în public! Nu ştiu cum cânta Ivan Galami75 an , care a avut rezultate deosebite la Juilliard School în calitate de profesor. Eu nu Profesorii Ivan Galamian şi Dorothy DeLay am auzit de violonistul Ivan 76 Galamian, aşa cum nu am auzit nici de violonista Dorothy DeLay , succesoarea lui, o profesoară deosebită. Foto: Mihai Cantea

Cvartetul Voces 75

Ivan Alexandr Galamian, reputat pedagog, născut la Tabriz (Persia), în 1903, format la Moscova şi mort în SUA, în 1981. A fost şeful catedrei de vioară la Juilliard School of Music din New York. Între elevii săi se numără: Pinchas Zukerman, Joshua Bell, Itzhak Perlman, Eugen Sârbu ş.a. http://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Galamian 27.08.2009 76 Dorothy DeLay (1917-2002), celebră profesoară de vioară la Juilliard School of Music din New York. Între ultimii săi elevi s-au aflat Nigel Kennedy, Shlomo Mintz şi românul Remus Azoiţei. http://en.wikipedia.org/wiki/Dorothy_DeLay 27.08.2009 134


Aşadar nu e obligatoriu ca un profesor să-şi împletească cariera pedagogică cu cea de interpret. Totuşi… Am 37 de ani de scenă în aceeaşi formaţie – nu am fost un „plimbăreţ”. Observ că sfaturile pe care le poate da un profesor, sfaturi bazate pe experienţa de scenă, sunt foarte folositoare discipolilor săi. Marii mei profesori au fost şi foarte mari instrumentişti. Dacă ar fi să trecem în revistă un curriculum al Cvartetului Voces, i-am observa pe toţi. Profesorii Cvartetului Voces77: George Hamza (România) – violonist, profesor-invitat la Conservatorul ieşean în anii '70. Vilmos Tatrai (1912-1999, Ungaria) – profesor la Academia Franz Liszt de la Budapesta, concert-maestru al Orchestrei simfonice ungare, fondator şi prim-violonist al Cvartetului Tatrai78. Wilhelm Georg Berger (1929-1993, România) – compozitor şi muzicolog român. Uzi Wiesel (n. 1927) – violoncelist, discipol al lui Pablo Casals, profesor la Academia de Muzică din Tel Aviv. Amedeo Baldovino (născut în 1916, în Alexandria – Egipt şi naturalizat în Italia) – violoncelist, profesor la Academia Santa Cecilia din Roma. Hans Leygraf (născut în 1920, la Stockholm şi stabilit în Austria) – pianist, profesor la Mozarteum-ul din Salzburg. Friedrich von Hausegger (Germania) Jost Michaels (1922-2004) – profesor, clarinetist, pianist şi dirijor german. Miaceslav Horzowski – pianist nonagenar, colaborator al lui Pablo Casals. Cvartetul londonez Amadeus: Norbert Brainin, Siegmund Nissel, Peter Schidlof, Martin Lovett.79

[D.P.:+ Oamenii aceştia ne-au împărtăşit experienţa lor de scenă. De la ei membrii Voces au învăţat multe din tainele interpretării, acele amănunte care uneori poate nici nu erau comentate până la capăt. Le preluam din exemplificările lor, din gesturi, din atitudine, din priviri. Toţi erau mari interpreţi care petrecuseră zeci de ani pe cele mai importante scene ale lumii. De aici se învaţă. 77

Amedeo Baldovino

Pianistul şi profesorul Hans Leygraf

Jost Michaels

Carmen Chelaru – Filarmonica „Moldova” la 65 de ani, Ed. Fund. Acad. AXIS, Iaşi 2009, p. 241. http://encyclopedia.farlex.com/Tatrai,+Vilmos 27.08.2009 79 Cvartetul Amadeus a activat timp de patru decenii, între 1947-1987. http://en.wikipedia.org/wiki/Amadeus_Quartet 27.08.2009 78

135


Dacă tu însuţi eşti familiarizat cu scena, ai ce să le povesteşti elevilor. Trebuie să ai har, un pedagog trebuie sa aibă talent, la fel ca un interpret. Nu pot să stabilesc fuziunea dintre interpret şi pedagog, pentru că noţiunile nu se confundă. Pot fi convergente, dar aceasta nu este o condiţie absolut esenţială. Noţiunea de interpret este distinctă de cea de pedagog. Îmi aduc aminte de Norbert Brainin, un om distrat, dezordonat în viaţa particulară, însă atunci când preda, devenea brusc un filozof, ordonat în gândire şi exprimare. Anul acesta am vrut să merg pe urmele profesorului meu. Am fost la Grinzing, am vrut să văd cum arată acele locuri în secolul 21, meleaguri ce simbolizează 80 aşa-numitul „Wiener Ton ” (ton vienez). C.C.: Am convingerea că traiectoria interpretului de marcă şi cea a pedagogului de marcă trebuie să fie tangente. Există interpreţi mari care pretind discipolilor să facă precum fac ei. Aceasta este sau nu o greşeală? D.P.: Cu siguranţă este o greşeală. Nu ştiu care ar putea fi „unitatea de măsură” pentru pedagogie, în ce s-ar măsura. C.C.: În calitatea discipolilor! D.P.: Am cunoscut tot felul de profesori. Unii dintre ei ne sfătuiau să nu spunem niciodată totul elevilor. Am cunoscut pedagogi care impuneau digitaţiile şi arcuşele preferate de ei. Mi se pare un lucru cel puţin nefericit, cu adevărat regretabil, pentru că datele fizice ale fiecărui instrumentist sunt diferite. Ce-ar fi, de pildă, să-i pun studentei mele Silvia Stoleriu – care are o mână mică – digitaţii pe care le foloseşte cu mare uşurinţă o mână masivă de bărbat?! Eu propun o anumită digitaţie, o argumentez, nu o impun. Voi da alt exemplu: Sanda Guţu, reputată violoncelistă, are o anatomie specifică persoanelor de talie mică. În condiţiile acestea, Sanda a reuşit să facă o carieră excepţională, trecând peste anumite dificultăţi prin intermediul opţiunilor de digitaţie – de tehnică în general – deosebit de inspirate, adecvate condiţiei sale fizice. Revenind, e bine să sugerezi elevului sensul muzical, să oferi câteva soluţii şi să laşi restul în seama acestuia. Eu dau ştimele mele studenţilor nu pentru a le impune soluţiile mele. Ele exprimă gândirea unui artist într-un anumit moment al existenţei sale, strădanie care merită luată în seamă. 81 Un mare violoncelist, Heinrich Schiff spunea despre o anumită manieră de interpretare: „Aceasta este versiunea mea de acum. Nu este exclus ca pe viitor, 80

Termenul poate fi asociat şi cu un fel de vin ţărănesc din împrejurimile Vienei, cu gust acrişor puţin înţepător, care se bea în grădinile de vară de la periferia Vienei, la mese mici, în sunetele unei muzici specifice, cu vioară, clarinet, zithera, contrabas. Combinaţia acesta de gust-viers-parfum-tempo alene-tihnă chiar, creează o atmosferă atemporală! 81 Violoncelist şi dirijor austriac, născut în 1951. http://en.wikipedia.org/wiki/Heinrich_Schiff 27.08.2009 136


când voi prezenta ciclul de Bach, de exemplu, să aduc modificări acesteia. La prima mea versiune interpretativă a suitelor de Bach am cântat nişte trăsnăi de care acum îmi este ruşine!” Eu însumi am acum pe pupitru două ediţii la Suitele de Bach, conţinând notaţii de interpretare semnate de Pablo Casals. Fiecare dintre ele are arcuşe şi digitaţii deasupra şi dedesubtul notelor – în total patru versiuni – toate aparţinând marelui violoncelist şi provenind din diverse perioade ale activităţii sale interpretative. Sunt diferite una de alta, sunt într-o permanentă schimbare şi creează această perspectivă, a veşnicei schimbări. Cred că un interpret autentic trebuie să-şi îmbunătăţească interpretarea de câte ori are ocazia s-o facă. Întotdeauna se poate adăuga ceva mai bun, evoluţia nu are limite. C.C.: Nici nu ştiu dacă e vorba de o îmbunătăţire, sunt diferite faţete ale aceluiaşi diamant. D.P.: Sigur ca da. Muzica permite existenţa mai multor viziuni interpretative, valide în aceeaşi măsură. De altfel în orice domeniu artistic există un spaţiu în care personalitatea fiecărui creator se poate manifesta în mod original. Legătura dintre arte trebuie conştientizată de practicanţii lor. Un pedagog autentic trebuie să le spună asta elevilor săi şi să argumenteze această relaţie a artelor. Locul în care se întâlnesc toate artele este Opera. Există şi deosebiri între domeniile artistice. Iată, spre exemplu, un tablou pe care îl admirăm într-o expoziţie nu mai este pasibil modificărilor, nu mai poate fi atins de autor. De cealaltă parte, muzica interpretată live, este altfel la fiecare concert. Desigur, diferenţele sunt realizate în anumite limite, însă schimbarea este evidentă. Fără interpret nu se poate face nimic. Opera de artă este un copil care se naşte de două ori: o dată când este scrisă de compozitor şi a doua oară când este interpretată pe scenă în faţa publicului. Compozitorul îl naşte, noi interpreţii suntem cei care îi dăm viaţă. „Copilul” acesta trăieşte din clipa în care notele sunt puse pe hârtie, dar interpretul îi dă suflul vital. Acelaşi „tablou” apare în sunetele interpreţilor de fiecare dată altfel, mai luminos sau mai întunecat, mai colorat sau mai puţin colorat, la fel de fermecător de fiecare dată. C.C.: Am oscilat în discuţia de până acum între pedagog şi interpret. După felul în care pui problemele, aproape că nu se observă graniţa între aceste două traiectorii. Aş merge mai departe chiar, afirmând că se disting astfel trepte, nuanţe, categorii: pedagog, pedagog-interpret, interpret… Trebuie să mărturisesc că am remarcat de mult talentul tău de pedagog, deşi nu am cântat niciodată la violoncel (slavă domnului!) De pildă, atunci când povesteai despre Wiener Ton, deşi nu am fost niciodată în Grinzing, explicaţiile erau atât de sugestive, de vizuale, încât nu m-am mai putut desprinde de această imagine ab137


solut extraordinară. Iată că un pedagog îşi pune amprenta asupra celor cu care intră în contact, fie că îi sunt sau nu elevi. D.P.: Cu mult regret spun că Viena, care înseamnă foarte mult pentru mine, nu mai are, în secolul 21, acea atmosferă fermecătoare care era descrisă în trecut. P.C.: Credeţi că există o personalitate de scenă? Ar trebui ca tinerii muzicieni să se gândească la dezvoltarea acesteia? Personalitatea de scenă ar putea rezolva problema emoţiilor? D.P.: Eu mă gândesc numai la scenă. Personalitatea mea de scenă este aceea pe care o am în orice altă situaţie. Când intru în sala de studiu e ca şi cum aş urca pe scenă. Le spun elevilor mei să se imagineze mereu pe scenă atunci când studiază. Întotdeauna am gândit aşa. Îmi aduc aminte de cartea La porţile măiestriei, scrisă 82 de un reputat pedagog rus: G.M. Kogan . Acesta spunea că prefigurarea momentului scenic este o chestiune extrem de importantă, esenţială. Nu poţi să urci pe scenă şi să oferi un spectacol reuşit, dacă nu eşti pregătit din punct de vedere psihic pentru asta. Cartea aceea are un capitol întreg care tratează acest aspect, aşa cum am mai spus, fundamental! Trebuie doar să închidem ochii şi mintea ne poate duce în orice loc. Trebuie să trăim acele momente înainte ca ele să aibă loc. Eu 83 adesea mă văd păşind la Wigmore Hall , la Concertgebouw, la Bucureşti, la Iaşi. Da că tot am pomenit de oraşul Iaşi, să ştiţi că este foarte greu să cânţi acasă, chiar şi după ce ai concertat în toată lumea. C.C.: Întrebarea aceasta poate avea o altă latură. Există instrumentişti – nu îi pot numi interpreţi – care consideră publicul un adversar, văd în prezenţa publicului o ameninţare. Se simt în largul lor numai atunci când sunt singuri. Numai ideea că trebuie să cânte pe scenă îi înspăimântă. În felul acestea îşi blochează anumite căi de comunicare muzicală. D.P.: Suntem diferiţi unii de alţii. Emoţiile trebuie să le aibă fiecare. Eu nu cred în acei interpreţi care nu simt nici o emoţie. Noi suntem produsul unor emoţii, fără ele nu se poate face nimic! Iar în ceea ce priveşte publicul, artistul trebuie să se apropie de acesta. Publicul, interpretul şi opera de artă sunt legaţi indestructibil în actul artistic. Ţelul unui interpret nu trebuie să fie acela de a deveni o personalitate de neatins. Îmi aduc aminte de copilăria mea. Petreceam vacanţele în nordul Bucovinei. În fiecare duminică mergeam la biserică. Unchiul nostru, Dragoş Botezat, era preotul 82

G.M. Kogan – La porţile măiestriei, Editura Muzicală, Bucureşti, 1963. Wigmore Hall – celebră sală de concerte din Londra, construită între anii 1899-1901; numită la început Bechstein Hall – după numele fabricii de piane, care îşi avea magazinul de prezentare în imediata vecinătate. http://en.wikipedia.org/wiki/Wigmore_Hall 28.08.2009 83

138


paroh al bisericii din Horodnicul de Jos. Îmi amintesc bucuria şi smerenia cu care oficia slujbele. Avea o ţinută specială, dincolo de hainele preoţeşti, care îl înfrumuseţa, îl înnobila, îl separa ca purtător al cuvântului Dumnezeiesc de ceilalţi oameni. După cum se ştie, în ritualul creştin ortodox, pilda este citită de preot în mijlocul oamenilor. Parcă îl văd şi acum pe unchiul Dragoş suflecându-şi anteriul şi citind mulţimii. Avea un ton frumos, pătrunzător, cald, asemenea unui orator. Experienţa acelui moment este cea pe care o am atunci când intru pe scenă. Noi „povestim” ceva oamenilor care au venit să ne asculte, căci cei prezenţi în sală au venit acolo fără să fie forţaţi de cineva. Se întâmplă să fie şi neaveniţi, care foşnesc ziarul, fac poze, dar majoritatea celor prezenţi în sală ascultă cu adevărat. Eu nu urc pe scenă spunându-mi „Vin Eu şi vă arăt vouă!...” Nu! Intrăm într-un dialog cu publicul, le povestim ceva. Aceasta este poate calitatea supremă a interpretării Cvartetului Voces – naraţiunea muzicală. Muzica nu este numai corectitudine, acurateţe tehnică. Muzica adevărată trece de aceasta. Sunt bineînţeles lucruri care nu trebuie să lipsească – tehnica, omogenitatea şi intonaţia justă. Însă repet, dialogul acela nevăzut este esenţa muzicii. Aceasta este transcendenţa la care trebuie să se ajungă. Acestea sunt clipele în care muzica dă viaţă lumii spirituale, cuvintele acestea pot constitui un răspuns la întrebarea pe care mi-ai pus-o la început. Nu o poţi obţine de fiecare dată, nu poţi trăi numai în atmosfera creată de ea. Noi vrem să ajungem alături de publicul din sală într-un dans nevăzut, magic. Aceasta este trăirea supremă! Dacă crezi cu adevărat în ceea ce faci, devii un „povestitor”. Din păcate foarte mulţi se opresc la partea riguroasă, se pierd în detalii – importante dar insuficiente. Hiper-corectitudinea trebuie evitată. Muzica este mult în spatele notelor. Nu am intrat niciodată pe scenă pentru a arăta cât sunt de bun. Cei care fac asta nu reuşesc să cucerească publicul. În legătură cu emoţiile, Wolfy [Wolfgang] 84 Laufer sfătuia elevii să gândească în felul următor: „Pentru concertul acesta m-am pregătit cât am putut de bine; voi prezenta această interpretare, iar pe viitor, dacă va fi necesar, îi voi aduce îmbunătăţiri.” Stabilirea legăturii dintre interpreţi şi public depinde şi de calitatea auditorilor, care trebuie Wolfgang Laufer să fie iubitori de frumos. Iar momentele acelea 84

Violoncelistul Cvartetului american Fine Arts. 139


în care ne desprindem de realitate nu se petrec întotdeauna. Totul depinde de inspiraţia pe care o avem. Atmosfera de la Iaşi este prielnică acestor momente. Şi sunetul sălii este mai potrivit pentru muzica de cameră decât pentru cea simfonică. P.C.: Sunt într-adevăr momente mai inspirate şi momente mai puţin inspirate. Sunt de asemenea interpreţi mai mult sau mai puţin inspiraţi. Ce preţuiţi mai mult: acurateţea tehnică sau simţul muzical? D.P.: Sunt calităţi care nu trebuie să lipsească unui muzician profesionist. Eu pretind o rigoare absolută. Înainte de a fi a interpretului, partitura aparţine compozitorului, deci trebuie respectată în detaliu. Abia apoi intervine talentul fiecăruia. Dar ce e „talentul”? Talentul reprezintă o sumă de date. Adesea exclamăm: „Vai, ce talentat e…!” şi dăm un sens rotund termenului acestuia. Foto: Mihai Cantea

Iaşi, 8 aprilie 2008. Aniversarea Voces – 35 ani de activitatea artistică. Dan Prelipcean primeşte felicitări din partea studentului său, Alexandru Spătărelu, violoncelistul Cvartetului Giocoso.

Pentru mine, receptivitatea individului faţă de senzorii muzicali este cea mai importantă manifestare a talentului. Ca pedagog, îmi place să prezint o singură dată indicaţiile. Receptivitatea este foarte importantă. Ce înseamnă „talent”? Uite, Bujor Prelipcean este un talent înnăscut. El poate să nu studieze doi ani; 140


când pune mâna pe vioară are acelaşi sunet deosebit. Acesta este talent! Nu îi trebuie mult timp pentru a intui sensul muzical. Ştefan Ruha era de asemenea un talent înnăscut, spre deosebire de Ion Voicu, care s-a bazat pe o munca titanică şi pe o rigoare deosebită. Talentul presupune deci o mulţime de date, dintre care receptivitatea individului primează. Într-o interpretare nu trebuie să lipsească „Sfânta Triadă”: justeţea intonaţiei, 85 pregnanţa ritmică şi expresivitatea sunetului . P.C.: Cunoaşterea are în orice domeniu, două laturi: una implicită şi una explicită. Sunt lucruri care nu trebuie exprimate în cuvinte pentru că şi-ar pierde sensul. Cum se raportează ele la evoluţia unui tânăr instrumentist? D.P.: Ar trebui să mă gândesc la relaţia cu un elev ideal. Astăzi selecţia se face dintr-un număr foarte mic de copii. Trebuie să te mulţumeşti ca profesor cu ceea ce primeşti. E ca şi cum ţi s-ar impune să mănânci aceeaşi mâncare zi de zi. Astăzi întâlnim tot mai rar tineri care să se dedice muzicii, cu care să poţi colabora eficient. Epoca de aur a Conservatorului a trecut. Astăzi, de pildă, e greu să alcătuieşti un cvartet bun. În condiţiile acestea nici nu se pune problema de cunoaştere implicită şi explicită! Fiecare student acumulează atât cât poate, pentru că nivelul lor este în general modest, mult prea modest pentru a se pune probleme de tipul acesta. Este aşa pentru că liceele de muzică nu pregătesc elevii cum ar trebui să o facă. În Conservator noi facem mai curând muncă de recuperare, ca într-un spital de invalizi! Nu poate fi vorba să porţi discuţii de elevate, la nivel academic… Având în vedere toate astea, performanţele Cvartetului Giocoso, de pildă, sunt notabile, chiar şi pentru strădania de a se menţine împreună. Se pare că sunt pe o 86 orbită firească. Îi onorează premiul pe care l-au obţinut în Olanda . Se pare că trec drept un profesor sever. De fapt sunt exigenţe pe care le pretind mai întâi de la mine şi apoi de la colaboratorii mei. În fapt mi-am iubit întotdeauna elevii, studenţii şi pe toţi cei care au intrat muzical în contact cu mine. Am avut studenţi cu care am putut să stau de vorbă. Unii dintre ei fac o carieră muzicală de excepţie – Filip Papa, Sebastian Vârtosu, Florin Găureanu, Dragoş Bălan… Îţi dau dreptate – sunt lucruri în artă pe care nu e nevoie să le transformi în cuvinte. Sunt atât de abstracte – muzica însăşi este cea mai abstractă artă – încât încercarea de a le explicita ar eşua în mod sigur. Lucrurile acestea pot fi însă arătate, sugerate, nu impuse. Eu nu le-am spus niciodată elevilor mei să facă exact cum fac eu. Sunt e85

Triada apare menţionată şi de Bujor Prelipcean, în interviul său. Cvartetul Giocoso al Universităţii de Arte G. Enescu din Iaşi – Laurenţiu Buşnea, Teofil Todică, Adrian Stanciu şi Alexandru Spătărelu – a obţinut locul al III-lea la Festivalul–Concurs Charles Hennen, desfăşurat în Olanda, în aprilie 2009. http://www.cuzanet.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4193&Itemid=53 28.08.2009 86

141


xemplificări care ţin locul unor cuvinte care nu s-au născut încă. Un profesor adevărat ar trebui să convingă numai prin cuvinte, prin imagini. Însă apare la un moment dat nevoia de mai mult, vocabularul nu este infinit. Se spune că muzica se şi fură. Eu nu ştiu dacă „am furat” ceva. Poţi învăţa câte ceva urmărindu-i pe alţii. Asta nu înseamnă neapărat că furi meseria; priveşti lucrurile dintr-o altă perspectivă. P.C.: Aţi pomenit de atmosfera din liceele de muzică, atmosferă alimentată cred eu de acest declin generalizat al muzicii culte. Oamenii au devenit din ce în ce mai puţin receptivi la acest fenomen. Chiar spuneaţi într-un interviu că una dintre cauze este muzica de prost gust, care prin intermediul erotismului, al obscenităţii, atrage tot mai mulţi oameni. Chiar şi cei care îndrăgesc cultura simt efectele atitudinii celorlalţi. Ar avea vreo soluţie această problemă? D.P.: Acesta este efectul vieţii din jurul nostru. Înainte dădeam vina pe regimul politic. Aceste probleme au dispărut şi după o logică elementară ar fi trebuit ca toate ramurile culturii să înflorească şi să rodească. Dar ce se întâmplă astăzi lângă noi e înspăimântător de multe ori. Un număr din ce în ce mai mic de oameni se închid în casă şi citesc pe furiş, pentru că e suficient să deschizi fereastra pentru a fi năpădit de manele, e suficient să ieşi pe stradă pentru a avea de-a face cu speciile de oameni care murdăresc societatea, care jignesc prin propria lor prezentă, prin incultura pe care o elogiază. Sunt pseudo-artişti care atrag mase mari de oameni. Nici nu merită să discutăm despre ei. Sunt oameni valoroşi care nu se bucură de o astfel de popularitate, din păcate pentru noi toţi! Nu pot să nu observ cu mare tristeţe că posturile de televiziune au foarte multe emisiuni dedicate sportivilor – marilor sportivi, e-adevărat, pe care şi eu îi admir. Cu toate acestea, oamenii au nevoie de cultură. De ce sunt atât de rare emisiunile cu Andrei Pleşu, cu Gabriel Liiceanu? De ce sunt atât de rare emisiunile despre marii pictori sau poeţi? Chiar în sport nu mai există performanţa de altădată. În felul ăsta, marile personalităţi se claustrează. La televizor apar nişte oameni de o imbecilitate crasă. Pleşu spunea că noi le facem rating; ei spun nişte gogomănii la care nu stă numai ceasul, stă şi pendula de la Mitropolie! Nu-ţi vine să crezi că se poate vorbi într-un asemenea hal. Îi asculţi, tu intelectual, mirându-te de prostia lor. Şi adevărata problemă este faptul că asemenea oameni ne reprezintă pe toate planurile, au devenit simboluri. În felul acesta muzica cultă nu mai atrage. Mă uit în sală şi văd că majoritatea spectatorilor sunt oameni în vârstă. Majoritatea este atrasă de lumea zgomotelor, a barurilor, a luminilor orbitoare. Tinerii, chiar studenţii mei, nu mai deschid o carte, folosesc internetul şi computerul, mai bine zis îl irosesc, pentru că nu fac

142


nimic constructiv. Primesc de multe ori lucrări de licenţă copiate din internet: www.Beethoven … copy/paste… ! Sunt tot mai puţini tinerii care au o preocupare profundă către muzică. Şi atmosfera generală îi face şi mai merituoşi. Sunt, de pildă, unii discipoli ai Cvartetului Voces; sunt fanatici, care iubesc muzica cu adevărat. Foto: Mihai Cantea Iaşi, 8 aprilie 2008. Pe scena Filarmonicii Moldova a avut loc un concert aniversar ce a marcat 35 de ani de activitate a Cvartetului Voces. Cu acest prilej, discipolii au ţinut să marcheze evenimentul cum se cuvine.

Foto: Mihai Cantea În partea întâi, Cvartetul Gaudeamus, al Filarmonicii din Braşov, s-a alăturat Voces, în Octetul de Mendelssohn-Bartholdy.

Cvartetul Ad libitum căruia îi dedicaţi această carte, Cvartetul Gaudeamus, care în perioada aceasta interpretează partea a doua a Integralei Beethoven în Italia, la Genova. Aceste două cvartete au înţeles ce înseamnă fanatismul, care a fost o parte componentă a muncii profesorilor lor – asta am încercat să le transmitem. Ei duc mai departe tradiţia cvartetului de coarde. Ambele au interpretat Integrala Beethoven şi multe alte concerte de excepţie. Ei merită tot respectul nostru şi toată lauda. Faptul că un cvartet reuşeşte să reziste timp de două decenii este remarcabil. Există momente dificile, la fel ca într-o căsnicie, însă trebuie să treci peste ele. Atât Ad libitum cât şi Gaudeamus au reuşit să treacă peste problemele primilor ani. Eu dau „certificate de anduranţă artistică” abia după zece ani activitate neîntreruptă. Performanţa nu se face uşor. Concursurile internaţionale sunt foarte stresante, selecţia este descrisă de subiectivitate. Muzica este de aşa natură. De multe ori părerea a doi membri din juriu diferă în mod radical. 143


Foto: Mihai Cantea

În partea a doua, Ad libitum şi Voces au interpretat Octuorul de Enescu.

Foto: Mihai Cantea

144


Foto: Mihai Cantea

Maeştri şi discipoli. Cvartetele Voces, Ad libitum şi Gaudeamus la aniversare. Iaşi, 8 aprilie 2008.

Aceste două cvartete – Ad libitum şi Gaudeamus – sunt aşezate pe nişte trepte înalte, trăiesc deja din arta pe care o fac. Vreau să aduc un elogiu încă tinerilor muzicieni care au reuşit să împlinească prima etapă artistică. De acum se pot gândi la viitor, la noi repertorii, concerte. Îmi doresc, de exemplu, să văd o a doua versiune a Integralei cu Ad libitum, o versiune discografică. Sper de asemenea să putem oferi în curând publicului, restrâns cum este el, Integrala în versiunea Voces, cea pe care am înregistrat-o cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate. Ar fi un eveniment unic în lume. Nici o formaţie nu a înregistrat Integrala din imprimări live. Mă refer la înregistrarea din 1998, de la Würzburg. C.C.: Trebuie să fac aici o mică paranteză. Spuneai că nu avem prea multe lucruri pozitive despre care să putem discuta. Eu mă aflu în postura unui profesor bine intenţionat, dar care nu este o personalitate de notorietate în domeniul muzical. Poziţia mea este cea de intermediar între marea masă de studenţi cu care am de-a face (dintre care se evidenţiază câţiva) şi personalităţi uneori intangibile cum eşti tu. Eu ca studentă mi-am dorit de multe ori să intru în contact direct cu un mare muzician, să aflu ce e în mintea unui (Ştefan) Ruha de pildă şi nu am avut această şansă. O parte dintre studenţii mei au şansa astfel ca, prin mine, să acceadă la un muzician de prim rang ca Dan Prelipcean. Mă refer aici la şansa de a organiza acele „întâlniri muzicale” la care ai participat ca invitat şi ai intrat într-un dialog extrem de interesant şi 145


profitabil pentru tinerii viitori artişti de la Iaşi. Atât timp cât pot să fac asta, îmi păstrez viu entuziasmul şi cred într-un viitor luminos al muzicii culte – mai bine zis, sper!

Foto: Mihai Cantea

D.P.: Şi eu sunt optimist. De altfel nu pot să nu observ o serie de îmbunătăţiri care au coincis cu venirea membrilor Voces la Facultatea de Interpretare din cadrul Universităţii. S-au născut astfel cvartete, au fost recitaluri, concerte. Mă gândesc printre altele la Alexandru Spătărelu, care a interpretat Concertul lui Sabin Păutza sau Concertul de Anatol Vieru – o lucrare excepţională, despre care nu-şi amintesc foarte mulţi violoncelişti din păcate. În luna mai, Teodora Stoica a interpretat Concertul de Brahms şi a făcut-o într-o manieră remarcabilă. Apoi Concursul Internaţional de vioară Ion Voicu. Aţi reuşit, cei de la Filarmonică, să aduceţi aici un eveniment deosebit – primul concurs internaţional de la Iaşi. În frunte cu fratele meu, cel care a avut ideea concursului, aţi realizat ceva formidabil. Iată, la concurs, Teodora a obţinut locul trei, o victorie incontestabilă. E de asemenea posibil ca pe viitor să avem parte la Iaşi de un concurs de cvartet de coarde. … Sunt deci şi evenimente fericite care se întâmplă în jurul nostru, ele trebuie să ne însenineze cumva discursul. P.C.: Povestiţi-ne câte ceva despre Cvartetul Ad libitum. Aţi putea să-i descrieţi pe fiecare dintre membrii lui? 146


D.P.: Îi cunosc de când au început activitatea de cvartet. Toţi patru sunt deosebiţi pentru mine. Voi începe cu „baza” piramidei – Filip! Mi-a fost student. Parcă îl văd şi acum venind de la Timişoara… Lucram foarte bine împreună. El este acel artist cu o receptivitate deosebită, de care vorbeam mai înainte. Este foarte talentat, nu numai în domeniul muzicii. Este un interpret care a crescut extrem de mult în ultima perioadă. Admir la el gândirea muzicală. Are o profunzime pe care a acumulat-o în timp, profunzime care i-a permis să desfăşoare şi o activitate solistică (prea puţin mediatizată în Iaşi după părerea mea), pe lângă cea din cvartet. Într-un cvartet e greu să alegi piesele de bază, dar în interiorul fiecărui cvartet există un motor. Cvartetul este asemenea unui automobil, are patru roţi, iar dacă una dintre ele este dezumflată, maşina nu merge aşa cum ar trebui. Este nevoie de echilibru. De o puritate şi de o nobleţe sufletească deosebite este Adrian. Are o naivitate în sensul cel mai frumos al cuvântului. Are abilitatea de a pătrunde tainele muzicii, de a visa, abilitate specifică prim-violoniştilor. Adrian este un om religios – înainte de fiecare concert citeşte o rugăciune.

Foto: Mihai Cantea

Şerban este mai pragmatic. Am putea spune că el este creierul formaţiei. El se ocupă de latura organizatorică, extrem de importantă în viaţa unui cvartet. Bogdan este un partener deosebit – ştiu asta din multele colaborări pe care le-am avut cu el. Este un instrumentist tehnic. Pe cât de suplu este în nuanţele de piano, pe atât este de viguros în cele de forte. Bogdan este un om de echipă deosebit. 147


De altfel toţi au o tehnică remarcabilă, ei epatează prin asta. Şi au expresia lor, au un sunet care le este propriu, puternic, în conformitate cu constituţia lor fizică impunătoare. Aşa îi văd eu. De fiecare dată când putem colabora, în nefericit de puţinele lucrări dedicate octetului, simt un entuziasm deosebit. C.C.: Stagiunea care tocmai s-a încheiat a cuprins, între multe alte momente marcante, un recital Ad libitum urmat de unul Voces, cu maestrul Valentin Gheorghiu, la care a participat Filip Papa, atât în calitate de violoncelist, cât şi în calitate de contrabasist. O performanţa notabilă! Filip afirmă că ideea a venit dinspre Dan Prelipcean. Foto: Mihai Cantea

D.P.: Am hotărât să prezentăm acest recital la îndemnul lui Valentin, un om de o Filip Papa la contrabas nobleţe deosebită. Eu nu contenesc să îl asemăn cu Dinu Lipatti. Când ne-a rugat Valentin să mai facem Păstrăvul de Schubert, ne lipsea contrabasistul. Filip s-a oferit să cânte la contrabas. Am cântat întâi la Bucureşti şi am considerat că ar fi păcat să nu cântăm şi la Iaşi acest program, în această formulă. Aşa s-a născut recitalul. Filip a avut o misiune dificilă, pe care a reuşit să o ducă la bun sfârşit. Ştiam că poate să o facă, de aceea am fost de acord. Dacă tot am vorbit de pedagogi, Jascha Heifetz, mare violonist şi profesor, când a fost întrebat de ce a cântat Concertul de Ceaikovski într-un tempo atât de alert, a răspuns: „Pentru că pot!” Filip mi-a spus că ar face orice ca să cânte cu mine, cu noi. Când e vorba de o dorinţă sinceră, se pot realiza lucruri aparent imposibile sau cel puţin greu de realizat. Schimbarea instrumentului n-a fost cel mai dificil lucru pentru el. Ingeniozitatea lui proverbială l-a făcut să acordeze contrabasul ca pe un violoncel. A ţinut în poziţie violoncelistică un arcuş de contrabas mult mai mare şi mai greu. Constituţia lui fizică l-a ajutat fără îndoială. De altfel nu contează foarte mult cum 87 ţii arcuşul. Arcuşul este o prelungire a gândirii şi a corpului. Gidon Kremer , de exemplu, avea o poziţie aparte la mâna dreaptă. Arcuşul nu e bine să fie apăsat, e necesar să laşi energia pe care noi o stocăm în corp să ajungă unde trebuie. Nu e cazul să te încordezi. Ar putea fi scrisă o carte numai despre tehnica de mână dreaptă la violoncel, vioară şi violă. 87

http://en.wikipedia.org/wiki/Gidon_Kremer 27.08.2009 148


Iaşi, 29 aprilie 2009. Regal „Schubert”. Cvintetul „Păstrăvul”, cu Valentin Gheorghiu (pian), Bujor Prelipcean (vioară), Constantin Stanciu (violă) Dan Prelipcean (violoncel), Filip Papa (contrabas). Foto: Mihai Cantea

P.C.: Ce a reprezentat Integrala Beethoven pentru Cvartetul Ad libitum? D.P.: Integrala Beethoven a ridicat mult nivelul Cvartetului Ad libitum. Pentru ei a fost întâlnirea cu cea mai dificilă muzică scrisă pentru cvartet. Îi vor mări dificultatea când vor comprima în timp desfăşurarea celor şase concerte. Cvartetul Voces a interpretat Integrala în şase zile consecutive *în 1998, n.n.+. Membrii Ad libitum vor face primul pas în direcţia asta la Timişoara, în stagiunea 2009-2010, unde vor cânta câte două concerte consecutive pe lună. Cvartetele lui Beethoven nu reprezintă căutări, ci sinteze ale gândirii muzicale. Beethoven cristalizează o formă, pentru ca mai târziu să o distrugă. Drama în muzica pentru cvartet este adusă de Beethoven. Cvartetul Ad libitum are un nivel remarcabil al abordării artistice. Realizarea Integralei a reuşit să pună acest potenţial interpretativ de excepţie în postura de a asimila culmile cele mai înalte ale gândirii muzicale beethoveniene. În acelaşi timp, parcurgerea în totalitate a creaţiei de cvartet a constituit pentru interpreţi posibilitatea de a progresa în direcţia gândirii muzicale profunde. Momentul în care îţi vezi copiii lansaţi este unul special. Cei care avem copii înţelegem foarte bine asta!

149


Alte însemnări, amintiri, comentarii *20 → 17+ sau Ad libitum şi Integrala Beethoven Interviu cu violoncelistul Filip Papa

Carmen Chelaru: Acum, la împlinirea a 20 de ani de activitate toţi ne aşteptam, din cei care vă cunoaştem traiectoria, la această integrală. Iată că se pune în practică, cu un concert pe lună, începând din luna ianuarie 2009. Când s-a născut ideea? Cum aţi pornit la această realizare şi cum o vedeţi în continuare, până la încheierea ei, în luna iunie? 150


Filip Papa: În primul rând, această idee a integralei cvartetelor de Beethoven nu ne aparţine. Este eternă pentru un cvartet de coarde. Este un pisc foarte înalt pe care şi-l doreşte orice cvartet care se respectă. Nu ne aparţine nici măcar în Iaşi, unde îi avem pe iluştrii maeştri Voces. Şi ei, la rândul lor, au sărbătorit cei 20-25-30 de ani de activitate cu această integrală. C.C.: Prima integrală Beethoven cu Voces a avut loc la aniversarea de 10 ani – din septembrie 1983, până în martie 1984. Până în prezent, Voces a reluat Integrala de peste zece ori, în Iaşi, în ţară şi în străinătate. E un adevărat tur de forţă! F.P.: Noi am aşteptat puţin mai mult, până la 20 de ani. C.C.: Tocmai având asemenea antecedente hotărârea voastră de a aborda cele 17 cvartete beethoveniene în acest moment al carierei voastre mi se pare înţeleaptă. F.P.: Da. Avem în acest fel un ilustru termen de comparaţie. Înaintea noastră a mai fost Cvartetul Gaudeamus – şi ei discipoli Voces – care a sărbătorit cei 20 de ani tot cu Integrala Beethoven. Şi cam atât. Noi am ales această modalitate de a interpreta integrala, de a aborda un concert pe lună şi nu 6 concerte în 7 zile cum ne-au obişnuit cvartetul Voces şi din considerentul că este foarte dificil. Este extrem de greu să faci acest demers… C.C.: … nu numai pentru interpreţi, ci şi pentru public! F.P.: Da! Ei ne-au dat această pildă. Poate data viitoare vom încerca şi noi acest maraton. C.C.: Dar şi ei au pornit integrala cu un concert pe lună. F.P.: Cumva, călcăm pe urmele lor. Deocamdată, acest concert pe lună poate fi mult mai bine pregătit. Şi publicul va avea timpul necesar să se odihnească după fiecare concert. Ne pregătim intens, continuând să primim îndrumări din partea domnului profesor Bujor Prelipcean, care ne este mentor şi antrenor în acest demers şi care zilnic vine şi cântă cu noi. De cele mai multe ori cuvintele sunt prea sărace pentru a exemplifica tot ceea ce cere muzica lui Beethoven la un asemenea nivel şi pentru acest motiv va fi o interpretare – credem noi şi dânsul – puţin altfel decât a fost interpretarea cvartetului Voces. Pentru că o dată, suntem noi, Cvartetul Ad libitum, şi a doua oară pentru că ideea dânsului despre aceste cvartete, despre această muzică, poate să şi-o pună în practică mai personal decât împreună cu colegii săi. C.C.: Aţi început deja să abordaţi doar fiecare program care urmează sau lucraţi pe sărite, în funcţie de necesităţi şi de împrejurări toate sau fragmente din toate

151


cvartetele beethoveniene? Pregătiţi exclusiv concertul care urmează sau pregătiţi şi concertul care urmează şi perspectiva? F.P.: Avem deja toate cvartetele de Beethoven în repertoriu. De aceea lucrăm exclusiv pentru fiecare concert care urmează. Este o muncă de amănunt. Adâncim fiecare cvartet tehnic şi stilistic pentru a ne apropia cât mai mult de esenţa muzicii lui Beethoven. Şi faptul că între concerte va fi câte o lună ne va ajuta. C.C.: În afară de lucrul practic, de repetiţiile propriu-zise, aţi abordat şi alte mijloace de familiarizare cu universul beethovenian? F.P.: Evident, în decursul timpului, noi lucrând atât de mult cu maeştrii noştri, ne-am apropiat de muzica lui Beethoven din diferite unghiuri, prin muzica clasică în general, prin muzica romantică şi am făcut întotdeauna paralele şi comparaţii: între muzica lui Schubert şi muzica lui Beethoven, între Haydn şi Beethoven. Între toţi aceştia există similitudini; muzica unuia se justifică în multe privinţe cunoscându-i pe ceilalţi. Bineînţeles citind despre Beethoven, făcând discuţii cu mentorii noştri şi nu numai, cu alţi muzicieni mari cu care ne-am întâlnit, despre cum se interpretează, făcând audiţii comparate cu diferite cvartete. C.C.: Apropo de audiţii comparate, ce alte interpretări aţi mai ascultat şi v-au atras atenţia?

Cvartetul american Fine Arts în prima sa componenţă, din perioada 1946-1979 : Leonard Sorkin – vioara I, Joseph Stepansky – vioara II, Sheppard Lehnhoff – viola, George Sopkin – violoncel

152


Cvartetul Alban Berg88: Günter Pichler – vioara I, Gerhard Schulz – vioara II, Isabel Charisius – viola, Valentin Erben – violoncel

F.P.: Am ascultat multe interpretări cu cvartetele de Beethoven. N-am stat să ascult o integrală întreagă. Îmi place de exemplu foarte mult cvartetul Fine Arts – vorbesc de primul cvartet Fine Arts, în varianta cu Sorkin, în componenţa fondatorilor. O interpretare Beethoven din 1970 este extraordinară. Apoi cvartetul Smetana, chiar şi cvartetul Alban Berg, care a făcut mare vâlvă cu înregistrările lor. Aş zice că au o viziune puţin mai teutonă asupra muzicii lui Beethoven. Noi, după cum se ştie, ne tragem seva din Cvartetul Amadeus, de unde şi-o trage şi cvartetul Voces. La rândul său Cvartetul Amadeus (şi mai ales Norbert Brainin, primul violonist) au fost discipolii lui Max Rostal, care reprezenta o lungă filiaţie, până la Schuppanzigh şi Beethoven. Credem că aceste lucruri ne îndreptăţesc să abordăm această viziune a lor. Şi noi am avut şansa să lucrăm cu membri ai Cvartetului Amadeus, chiar am şi cântat cu Norbert Brainin, avem şi autograful maestrului Brainin pe una dintre partiturile de Beethoven. Eu cred că viziunea Cvartetului Voces prin Brainin şi Cvartetul Amadeus, care ajunge la noi, este mai apropiată de ceea ce dorea Beethoven. Şi viziunea lor se referă în primul rând la respectarea tuturor indicaţiilor din partitură. Ele nu sunt multe, dar sunt atât de clare şi execuţia lor trebuie să fie perfectă. Mă refer în primul rând la nuanţe. 88

Cvartetul Alban Berg a fost fondat la Viena, în 1970 şi a activat până în anul 2008. http://en.wikipedia.org/wiki/Alban_Berg_Quartet 09.09.2009 153


C.C.: Cred că genul de cvartet în creaţia beethoveniană este cel mai apropiat de fiinţa, de personalitatea componistică a autorului, în primul rând pentru că acoperă întreaga sa existenţă creatoare: din tinereţe – cu ciclul op. 18, până în amurgul vieţii – cu ultimele cvartete. Este un gen pe care nu l-a abandonat în nici o etapă de creaţie.

F.P.: Studiind partiturile cvartetelor beethoveniene am ajuns la concluzia că autorul îşi exersa prin ele talentul componistic. Erau adevărate studii pentru simfonii, de exemplu, un laborator de componistică. Cvartetele op. 18 au generat primele simfonii, opusurile 59, 74 şi 95 – următoarele; a venit Simfonia a IX-a op. 125. După aceasta a început şirul cvartelor mari – ultimele sale creaţii. Ce-ar fi urmat dacă ar mai fi trăit, după acest laborator formidabil? Se pare că n-ar mai fi putut urma nimic! 8 ianuarie 2009

154


Vioara lui Şerban Mereuţă În urma Concursului de la Evian, atât organizatorii, cât şi alţi impresari, au programat – conform tradiţiei – o serie destul bogată de concerte pentru laureaţi. Între acestea, unul a avut loc în cadrul festivalului de muzică de cameră de la Kerkrade (Olanda). Aici, în seara concertului, după ce am cântat, am fost întâmpinaţi de soţii Robert şi Elisabeth van Alphen de Veer. Am aflat ulterior că Robert era directorul departamentului de avocaţi al firmei Philips. Ei erau, ca majoritatea spectatorilor olandezi, melomani şi în acelaşi timp muzicieni amatori. În această calitate, ne-au propus să mai rămânem două săptămâni ca oaspeţi ai lor şi ne-au invitat la reşedinţa familiei, din vecinătatea oraşului Eindhoven. Acolo şi în câteva alte localităţi, am susţinut mai multe concerte. Între spectatorii invitaţi s-a aflat şi doamna Loes Alders, impresară, care fără prea multe introduceri ne-a organizat circa 15 concerte în anul următor (1999), în perioada noiembrie-decembrie. Aşa am pătruns în viaţa muzicală olandeză, una dintre cele mai exigente în privinţa gustului muzical în general şi al genului cameral în special. Repertoriul nu ne era impus, ci era lăsat la libera noastră alegere şi tocmai de aceea, reprezenta o decizie extrem de dificilă, având în vedere competenţa publicului. Trebuia să luăm în considerare că mulţi spectatori cunosc excelent partiturile, le interpretează ei înşişi în concerte private şi de aceea cuvântul de ordine trebuia să fie diversitate. Programele noastre cuprindeau astfel muzică clasică şi modernă, internaţională şi românească, lucrări consacrate şi prime audiţii. De la o serie de concerte la alta trebuia să venim cu lucrări noi, pentru a menţine treaz interesul publicului. Olandezii nu acceptă să repeţi de prea multe ori un program, oricât ar fi de atractiv, de consacrat sau de pretenţios. Prietenia noastră cu familia Van Alphen de Veer s-a adâncit mereu. Într-una din perioadele petrecute acolo, soţii Van Alphen m-au invitat într-o dimineaţă insis89 tent şi mi-au oferit o vioară Paul Blanchard 1910 pentru a o testa. După ce am constatat valoarea excepţională a instrumentului, mi l-au încredinţat „până la sfârşitul carierei mele violonistice”! Este instrumentul pe care cânt şi în prezent. 12 octombrie 2009

89

Paul Blanchard (1851-1912) constructor francez de viori. http://www.viaductviolins.com/English/Public/MakerPubDic.php?MakerIdSelector=BLANP AUL# 12.10.2009 155


Cellocontrabasist sau basovioloncelist? Interviu neconvențional cu Filip Cristian Papa La sfârşitul lunii aprilie 2009, aveau loc pe scena Filarmonicii ieşene două concerte consecutive – marţi 28 şi miercuri 29 aprilie – evenimente pe cât de valoroase, pe atât de interesante: Cvartetul Ad libitum, cu cel de-al patrulea concert din Integrala Beethoven (prima zi) şi Cvartetul Voces împreună cu soliştii Valentin Gheorghiu şi Filip Cristian Papa, într-un regal Franz Schubert: Cvintetul „Păstrăvul” şi Cvintetul cu două violoncele (ziua a doua). Valoarea şi ineditul celor două concerte au fost create de multiple argumente: Nu sunt mulţi artiştii care acceptă să susţină programe de asemenea dificultate – tehnică, dar mai ales expresivă – într-un interval de timp atât de scurt! Cele trei cvartete de Beethoven – Op. 18 nr. 3, Op. 74 şi Op. 130 – presupun ele însele efort fizic, intelectual şi afectiv maxim. După o asemenea seară, instrumentiştii îşi iau cel puţin una-două zile de repaus. Programul Schubert presupune aceeaşi concentrare profundă şi susţinută, acelaşi uriaş consum de energie fizică şi emoţională. Un important motiv de atracţie au fost artiştii înşişi: cele două ansambluri camerale cotate de mai mult timp în elita internaţională a genului; apoi maestrul Valentin Gheorghiu, figură legendară, binecunoscut şi îndrăgit de publicul Iaşului timp de şase Foto: Mihai Cantea 90 decenii .

90

În mai 1943, tânărul pianist Valentin Gheorghiu, în vârstă de 15 ani, debuta pe scena Ateneului Român, sub bagheta lui George Georgescu. Cariera sa – una din cele mai strălucite ale vieţii muzicale internaţionale – a cuprins nenumărate concerte şi recitaluri în aproape toate ţările europene, în Canada, S.U.A., Israel, Egipt etc. S-a născut la Galaţi, la 21 martie 1928. A studiat la Conservatorul bucureştean, cu Mihail Jora, Constanţa Erbiceanu, Mihail Andricu, Constantin Brăiloiu şi la Conservatoire National de Musique din Paris, cu Lazare Lévy, Marcelle Meyer şi Noël Gallon. Din anul 1950 devine solist al Filarmonicii George Enescu. Este laureat al premiului de compoziţie George Enescu (1946) şi al Premiului de compoziţie George Enescu al Academiei Române (1961), al concursurilor internaţionale de la Budapesta (1949), Praga (1950, 1953) şi Bucureşti (1953, 1958); membru în jurii internaţionale; autor al unei cuprinzătoare şi valoroase creaţii simfonice şi concertante, camerale şi vocale. 156


În fine, noutatea absolută: solistul Filip Papa în dublă ipostază – de violoncelist şi de contrabasist. Desigur, evenimentul se cerea ilustrat într-un interviu… Carmen Chelaru: De ce şi la contrabas? Filip Cristian Papa: Ca să fiu mai mult timp cu Voces. Am cântat toate cvintetele cu două violoncele până acum. Acum am trecut la contrabas. Mai rămâne… viola?! C.C.: Când ţi-a venit ideea? F.Cr.P.: Ideea o am mai demult. Dan Prelipcean m-a pus în faţa faptului împlinit. Mi-a comunicat pur şi simplu data concertului de la Bucureşti: 6 februarie, Sala Radio, cu Voces şi maestrul Valentin Gheorghiu. C.C.: A fost chiar prima apariţie publică la contrabas?

Foto: Mihai Cantea Iaşi, 29 aprilie 2009, program „Schubert”. În partea I: Cvintetul Păstrăvul.

La Iaşi, Maestrul Valentin Gheorghiu a debutat în 15 aprilie 1949, pe scena Teatrului Naţional, cu Concertul de Robert Schumann. În martie 1993, a fost sărbătorit la Iaşi cu ocazia împlinirii unei jumătăţi de veac de activitate artistică. La 26 martie 1999, Maestrul Valentin Gheorghiu, sub bagheta tânărului dirijor Camil Marinescu, a inaugurat pianul de concert marca Steinway – achiziţie mult aşteptată de Filarmonica ieşeană – cu Fantezia pentru pian, cor şi orchestră de Beethoven. 157


Foto: Mihai Cantea În partea a doua: Cvintetul cu două violoncele.

F.Cr.P.: Nu. Am mai cântat prin 2000, rag time-uri de Scott Joplin într-un concert, în Olanda. C.C.: Cum ai procedat cu partitura la Păstrăvul – deloc simplă şi mai ales într-o asemenea companie? F.Cr.P.: Schubert a scris muzica pentru contrabas cu 5 coarde – acordat (pentru cunoscători, de jos în sus) do–mi–la–re–sol. Pentru un violoncelist, mai accesibil este contrabasul cu 4 coarde, care în mod normal e acordat: mi–la–re–sol. Ca să obţin o „împăcare” între Schubert şi violoncelist am acordat un contrabas cu 4 coarde astfel: do–sol–re–la. În Felul acesta am obţinut un ambitus suficient pentru partitura Păstrăvului. C.C.: Cum ai făcut cu arcuşul? E ştiut că basiştii ţin altfel arcuşul decât violonceliştii. F.Cr.P.: Şi aici am făcut o combinaţie. La contrabas sunt două tipuri de arcuşe: cel german – mai masiv şi cel francez – mai subţire, similar cu arcuşul de violoncel. De asemenea sunt două poziţii ale mâinii: poziţia germană – cu scaunul arcuşului bine sprijinit în palmă şi poziţia franceză – cea folosită de violoncelişti, violonişti şi violişti, cu degetele răsfirate pe capătul arcuşului. Eu nu am avut arcuş francez 158


Foto: Mihai Cantea

aşa că am folosit unul german, în poziţie franceză! C.C.: Concluzia… ?

Foto: Mihai Cantea

F.Cr.P.: Pentru combinaţiile pe care le-am realizat eu e nevoie de o mână mare şi de forţă. Concluzia e că am realizat o îmbunătăţire spectaculoasă a tehnicii de interpretare la contrabas – părerea unui violoncelist! C.C.: Ca să rămânem în atmosferă, aveai în final o propunere…

Poziţia germană (sus) şi cea franceză (jos)

F.Cr.P.: Da. Pentru că am două prenume, iar publicul mă cunoaşte deja ca violoncelistul Filip Papa, propun pentru noul meu debut ieşean numele de contrabasistul Cristian Papa ! 12 martie 2009

159


Amintiri… Ad libitum ! Primul examen în cvartet! (Amintiri cu Şerban Mereuţă)

Foto: Mihai Cantea … După douăzeci de ani! Pe scena Filarmonicii din Iaşi, pregătind prima versiune a Integralei Beethoven (ianuarie 2009).

Eram la începuturi – atât în ale cvartetului, cât şi în relaţiile cu profesorul nostru, Bujor Prelipcean. Mânji neîmblânziţi, credeam că a cânta bine în cvartet se reduce la execuţia corectă sau aproape corectă, a notelor din partitură, conform principiului mioritic „las’ că merge şi aşa!”. Într-o zi de toamnă, început de an universitar, profu’ ne-a chemat la repetiţie cu Opus 18 nr. 1 de Beethoven. Noi, zâmbitori şi siguri pe ce „citisem” în grabă în ştime, convinşi că, dacă ne ies pasajele, totul va fi în regulă şi îi vom „rupe gura” maestrului, ne-am aşezat şi am început… ! După primele două măsuri, profesorul ne-a oprit. „Nu aşa, băieţi!, da capo!”… … două ore n-am trecut de acele două măsuri, pe care le-am repetat de vreo sută cincizeci de ori!!! La fiecare reluare, urma o replică de felul: „Nu-i împreună!” sau 160


„De ce nu vă uitaţi unul la altul, sunteţi supăraţi?!” sau „De ce nu aud patru voci egale – e un unison aici!” ori „Nu s-aud şaisprezecimile!...” şi „… împreună nu înseamnă să şi terminăm?” „… ce valoare are ultima notă? … păi dacă-i pătrime, cântaţi-o pătrime!” Beethoven – Cvartetul op. 18 nr. 1, „… porţiunile de arcuş! – cântăm într-un partea I – Măsurile „buclucaşe”! cvartet totuşi!” … şi aşa mai departe. În sfârşit, după cele două ore a venit şi concluzia: „Băieţi, voi sunteţi ca şvaiţerul – adică foarte buni! Atâta că voi sunteţi… găurile!!!” La urmă, s-a ridicat, s-a uitat la ceas şi a cuvântat cu un zâmbet maliţios: „Eu mâine plec în turneu, o lună şi jumătate. Până mă întorc, să-mi cântaţi tot cvartetul ăsta pe dinafară. Apoi, la examenul din iarnă aveţi de pregătit în acelaşi fel Cvartetul American de Dvořak.” Abia atunci am început să lucrăm cu adevărat! La întoarcere, i-am cântat cele două cvartete pe de rost. După ce ne-a ascultat şi ne-a făcut mai multe observaţii, a adăugat: „La examen o să prezentaţi astea două lucrări şi mai treceţi în fişă Cvartetul 14 de Berger – e obligatoriu o piesă românească. N-o să vă pun s-o cântaţi, da’ s-o treceţi acolo.” A venit ziua examenului. În comisie, între alţii decanul – regretatul profesor de contrabas Silviu Varvaroi. După ce-am cântat Beethoven şi Dvořak, ne-am ridicat şi-am dat să ieşim, sub privirile satisfăcute ale „profului”, siguri de nota maximă. Până să ieşim, decanul a luat fişa noastră de repertoriu, s-a uitat mirat şi-a-ntrebat, jumătate spre Bujor, jumătate spre noi: „Da’ Berger… ?” Noi, dezinvolţi, ne-am îndreptat ca la un semn privirile (şi speranţele!) către profesorul nostru…, care, ridicând nevinovat din sprâncene, ne-a îndemnat zâmbind suav: „Auziţi, băieţi! Hai cântaţi şi Berger!!!” O clipă am rămas fără grai. Nenorocire! Fiind siguri că nu-l vom cânta, nici nu deschiseserăm partiturile. „… ştiţi, n-avem ştimele la noi… !” – am îngăimat noi

161


rugător. Fără să clipească, cu un zâmbet poznaş, Bujor ne-a îndemnat: „Nu-i nimic, aşteptăm aici să le-aduceţi; da’ repede!” Am ieşit toţi patru, târându-ne pe scări ca spre eşafod. Am luat ştimele din sală şi ne-am înţeles: când Adi Berescu va face semn din cap o dată, să „cădem” împreună; când va face de două ori, să ne oprim, ca şi cum s-ar fi terminat lucrarea. Zis şi făcut. Am început pe rând – era o fugă – am continuat, fiecare pe… cont propriu; din când în când ne uitam la Adi, el dădea din cap o dată, iar noi simulam un tutti. Au trecut aşa vreo 3 minute de… „muzică”. La un moment dat Bujor s-a aplecat spre decan şi i-a şoptit: „Dom’ profesor, eu zic că-i de-ajuns, nu?” „Siiigur” – a răspuns acesta, admirativ! „De-ajuns, băieţi!” – a venit comanda salvatoare. Fericiţi, ne-am oprit, răsuflând uşuraţi – atunci Beethoven şi Dvořak ni s-au părut floare la ureche. După ce-am ieşit, am aflat că Adi îşi cântase ştima de vreo trei ori, eu n-ajunsesem la jumătate, iar ceilalţi – tot aşa – parcurseseră fiecare altă porţiune din partitură! Nimeni nu a părut deranjat, toată lumea a plecat mulţumită! Aşa a decurs primul nostru examen la muzică de cameră cu maestrul nostru, Bujor Prelipcean. Acum, după ce au trecut douăzeci şi unu de ani de la acel prim curs de cvartet, pot afirma: Indiferent cu cine am mai lucrat în perioada noastră de ucenicie, oricât de mare artist a fost, nimeni, niciodată nu a mai avut a ne reproşa ceva în privinţa celor cerute atunci de Bujor Prelipcean – cu excepţia… profesorului Bujor Prelipcean !!! Consemnat de Carmen Chelaru, 8 septembrie 2009 Cum a învăţat Adrian Berescu Concertul „Iarna” de Vivaldi Se întâmpla în ultimele zile ale anului 1999. Filarmonica ieşană era în turneu în Spania. Se încheiase prima etapă a concertelor, cu oratoriul Messiah de Händel, în interpretarea orchestrei şi a corului ieşean. Corul tocmai plecase spre ţară. Urma un prim concert doar cu orchestra, în 29 decembrie, la Madrid. Foto: Mihai Cantea Concert-maestru era Adrian Berescu. La prima repetiţie (singura), în ziua concertului, impresara a constatat că, dintr-o neînţelegere, din program lipsea Concertul „Iarna” de Vivaldi. Furioasă – se afla la 162


rândul ei într-o situaţie delicată faţă de organizatorul sălii şi faţă de public – a ameninţat că, dacă până la următorul concert, din 1 ianuarie 2000, ce urma să aibă loc la Toledo, nu se va adăuga şi lucrarea lipsă – cu solist cu tot ! – va scădea diurna orchestrei la jumătate! Urmau să mai aibă loc cinci concerte, în fiecare zi, începând din 1 ianuarie. Solist nu aveam, partituri nici atât, lucrarea (deloc uşoară) nu fusese repetată, şi până la primul concert mai erau… două zile! Şi nu orice zile: zilele de trecere peste an, 30 şi 31 decembrie (1999). În 1 ianuarie dimineaţă urma să călătorim de la Madrid la Toledo, întrucât concertul era programat la ora 12. Dirijorul german Dietrich Schöller-Manno, care conducea orchestra în această etapă a turneului, a încercat o palidă încurajare: „Sunt violonist şi cunosc concertul. N-am însă vioara cu mine, nici partiturile şi n-am mai studiat de ceva vreme – e riscant. Hai să vorbim cu Adi Berescu.” Cineva a intervenit: „Adi e bolnav de câteva zile. Are otită şi nişte dureri îngrozitoare în ambele urechi. Are şi febră. Abia stă pe scaun în orchestră. Nu cred să poată face faţă ca solist. În plus, nu cunoaşte partitura!” Am aşteptat să treacă primul concert, cu moartea-n suflet şi, reîntorşi la hotel, ne-am adunat în camera dirijorului, câţiva – nu făcusem public incidentul. Desigur, toţi ochii s-au îndreptat către Adi. Palid, fără zâmbetul lui obişnuit – poznaş şi copilăresc! – cu junghiuri de durere în urechi, cu febră, Adi se uita când la unul, când la altul, fără glas. A fost suficient să pomenesc argumentul cu diurna, pentru ca să accepte. Rămânea problema partiturilor. Dirijorul i-a telefonat soţiei sale, în Germania, ea a trimis prin faxul hotelului câte o ştimă pentru fiecare grup de coarde şi pentru clavecin (slavă domnului, aveam un instrument electronic, care avea şi efect de clavecin; de asemenea era cu noi pianista Ivonne Piedemonte!). În dimineaţa următoare, în timp ce toată lumea – localnici şi membrii orchestrei (care nu ştiau încă nimic) umblau după cumpărături pentru masa de revelion – eu căutam un centru de multiplicare pentru a copia partiturile. În fine, la ora 10, într-o sala mai încăpătoare din hotel, orchestra de coarde s-a reunit la prima repetiţie cu Iarna de Vivaldi. Adi n-a apărut – el studiase până noaptea târziu, se odihnise puţin şi acum studia din nou. Pe scurt, în numai două zile a reuşit să înveţe muzica; mai mult – a memorat-o, demonstrându-şi calităţile de solist veritabil. Aşa se face că în primul concert – cel de la Toledo – a cântat atât de bine (în pofida durerilor şi a dificultăţilor de auz), încât a fost aplaudat cu mult entuziasm de public. Dar cel mai mult l-am aplaudat noi, cei care ştiam în cât timp şi în ce condiţii a învăţat Adrian Berescu Concertul „Iarna” de Vivaldi! Consemnat de Carmen Chelaru 3 aprilie 2009 163


Puţină ordine în aeroportul Otopeni! Când privim un om, ne aducem aminte de întâmplări cu şi despre el, mai ales de acelea care ne-au impresionat. În legătură cu Filip Papa îmi amintesc, printre altele, de o întâmplare petrecută cu aproape două decenii în urmă. Decembrie 1991, BucureştiOtopeni. Întoarcerea dintr-un Foto: Mihai Cantea turneu de concerte în Spania, 90 de membri ai Filarmonicii, între care şi – foarte tinerii pe atunci – membri ai Cvartetului Ad libitum. Afară era un frig crâncen, amplificat de bezna ce domnea în jurul aerogării – încă persista iluminatul „economic”, care încă nu fusese înlocuit de „lumina” capitalismului! În plus eram marcaţi de oboseală şi de contrastul faţă de oraşele spaniole împodobite pentru sărbători. În această atmosferă am aşteptat în faţa benzii rulante bagajele care întârziau să apară. Am aşteptat îndelung, fără să se întâmple nimic. Într-un sfârşit, au început să apară, dar nu oricum: valize, genţi, sacoşe, pungi, cutii – provenind nu numai de la un singur zbor – erau azvârlite claie peste grămadă. Cum era de aşteptat, banda s-a blocat, bagajele cădeau într-o parte şi-n alta, de-a valma. Angajaţii aeroportului dispăruseră; călători erau din belşug, dar nimeni nu făcea nimic. Deodată, de undeva dintr-un capăt, „ambuteiajul” a început să se destindă, iar valizele apăreau chiar frumos rânduite. Mi-am spus: „În fine! cei în drept şi-au intrat în atribuţii!” Am făcut câţiva paşi de-a lungul benzii, ca să-mi recunosc bagajul şi… surpriză! În frigul caracteristic vremilor (înăuntru era cam la fel ca afară), Filip îşi scosese jacheta de piele, n-avea mâneci de suflecat întrucât era în tricou (!) şi aşeza zâmbitor valize, pachete şi alte bagaje, cu grijă, în ordine, pe bandă. În acelaşi timp vorbea fără oprire, fie aruncând vreo glumă peste umăr, spre grupul de colegi, fie îndemnându-i pe cei din jur: „Hai, puneţi mâna… ! Domnu’, îndreptaţi valiza aia! Luaţi vă rog geanta de-acolo!... Hai, luaţi-vă bagajul mai repede! Circulaţi, nu vedeţi că blocaţi trecerea?!...” Atmosfera se „încălzise”, lumea devenise bine dispusă şi foarte curând i s-au alăturat câţiva colegi pentru a… „fluidiza traficul” din acel „terminal” al Aeroportului Internaţional Bucureşti-Otopeni! Carmen Chelaru 25 aprilie 2009 164


De-ale pescarilor, cu Bogdan Bişoc. Prima ţigară! Aveam vreo 17 ani şi fumam deja, pe-ascuns (credeam eu!). Într-o dimineaţă de vară, devreme, am mers cu taică-meu la pescuit – eram în Deltă. Ne-am instalat, am pus undiţele – era o izolare completă, linişte, tihnă – condiţii ideale pentru un adevărat pescar. Cât vedeai cu ochii, numai noi, stuful, apa şi peştii! Foto: Mihai Cantea Foarte curând, tata a constatat că a uitat să-şi ia ţigări. Fumător încrâncenat – orice, numai să nu-i lipsească ţigările! – s-a posomorât brusc. A tăcut o vreme, s-a frământat, s-a codit şi în cele din urmă mi s-a adresat abrupt: „Dă-mi o ţigară!” Am înlemnit: „Eu?! Da’ eu nu fumez!” „Hai, lasă ca ştiu că fumezi. Dă-mi o ţigară!” „Nu fumez dom’le! N-am ţigări (aveam, bineînţeles – Carpaţi fără’).” „N-auzi? Ştiu că fumezi, hai, dă o ţigară!” „Nu fumez…” „Ştii ce? Nu-ţi spun nimic, nu-ţi fac nimic, numai’ dă-mi o ţigară!!!” „ …” În fine, cu un efort suprem: „Hai, că-ţi dau voie să fumezi aici, de faţă cu mine! Dă ţigara!” Atunci am scos pachetul, i-am dat şi mi-am aprins şi eu prima mea ţigară „oficială”. Cât am fumat-o, tata a stat cu spatele la mine! Consemnat de Carmen Chelaru 17 august 2009

165


Anexe


Cvartetul Ad libitum. Două decenii de activitate artistică „Deşi sunt încă foarte tineri, membrii Cvartetului Ad libitum sunt foarte înzestraţi, inteligenţi şi dăruiţi muncii lor având rezultate frumoase în acest domeniu.” Bujor Prelipcean, prim-violonist al Cvartetului Voces 1988, 11 iunie

Piatra Neamţ „Vacanţe muzicale”

 Primul concert: Beethoven – Cvartetul op. 18 nr. 1 A. Dvořak – Cvartetul american op. 96

1991

Belgia

 Primul turneu internaţional:  10 concerte organizate de Jeunesse musicale Belgia, cu lucrări de Schubert, Haydn ş.a.

1993

Braşov, Concursul studenţesc pentru cvartete de coarde

 Premiul II şi Premiul special pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări româneşti, cu Pascal Bentoiu – Cvartetul consonanţelor

1995, mai

Iaşi şi Cluj-Napoca

 Cursuri cu membrii Voces şi cu violoncelistul Wolfgang Laufer din Cvartetul american Fine Arts.

1995, mai

Evian – Franţa

 Premiul special al juriului, distincţie acordată de Preşedintele juriului, Mstislav Rostropovici. După concurs, cei patru tineri interpreţi urmează cursuri master cu violoncelistul Martin Lovett din Cvartetul Amadeus.

1995, iulie-aug.

Kerkrade – Olanda

 Membrii Ad libitum lucrează cu Sigmund Nissel, din Cvartetul britanic Amadeus.

1996, 16 ianuarie

„Frankfurter Allgemeine Zeitung” – Germania

 „Uneori aproape prea frumos. Cvartetul Ad 91 libitum în Kaisersaal”

91

Manchmal fast zu schoen. Das Streichquartett „Ad libitum” im Kaisersaal. 167


1996, iulie

Sondershausen – Germania

 Premiul I la Concursul Max Reger

1996 iulie-aug.

Kerkrade – Olanda

 Cursuri de interpretare cu Norbert Brainin, prim-violonist al Cvartetului Amadeus, cu violistul Raphael Hillyer, membru fondator al Cvartetului Juilliard şi cu George Sopkin, violoncelist-fondator al Cvartetului Fine Arts.

1997 ian–mai

Iaşi

 Cursuri intensive cu Bujor Prelipcean, în vederea prezentării la concursul de la Evian.

1997, mai

Evian – Franţa

 Laureaţi cu: Marele Premiu, Premiul Presei şi Premiul Discului.  Imediat după Evian, au urmat mai multe concerte de mare importanţa în cariera tinerilor artişti români: la Palatul Naţiunilor din Geneva, în prezenţa Directorului general ONU şi a unui numeros corp diplomatic; două luni mai târziu, la Festivalul Radio France de la Montpellier. Au apărut pe afişul festivalului alături de Orchestra Simfonică de Stat a Rusiei, violonistul Vadim Repin, Orchestre Nationale de France ş.a.

1997, 10 sept.

Fontainebleau – Franţa

 Concert transmis în direct la Radio France. Maestrul Yehudi Menuhin se afla în sală. În scurta pauză dintre partea întâi şi a doua a Cvartetului de Ravel, s-a sculat, a venit pe scenă, ne-a strâns mâinile şi ne-a spus, parcă scuzându-se: „Trebuie să plec pentru că dirijez astă seară! Vă invit la concertul meu”!

1998, 10 mai

Festivalul Printemps  Concert cu: des Arts de Monte Enescu – Cvartetul op. 22 nr. 2 Carlo Schubert – Quartettsatz Ravel

1998, decembrie

„Rhein-Neckar Zeitung” Heidelberg – Germania

92

 „Cvartetul Ad libitum fascinează publicul. 92 Nesfârşite ovaţii.”

Ad libitum Quartett faszinierte das Publikum – Endlose Ovationen. 168


 „Filigran în tehnică, covârşitor în modelare. Al treilea concert al asociaţiei de muzică de cameră a 93 adus Cvartetul Ad libitum spre Weinheim.”

1998, 15 dec

„Weinheimer Nachrichten“, Weinheim – Germania

1999, 01–06.05

Iaşi, Sala Filarmonicii  Înregistrări cu Casa Naxos – Marco Polo 2 CD: Enescu, Fauré, Ravel. Discurile au fost lansate la aniversarea a două decenii de existenţă a Concursului Internaţional de la Evian, în 2001. Înregistrările au avut loc sub îndrumarea directă a profesorului Bujor Prelipcean, căruia i-au fost astfel dedicate. Discurile au apărut în 16 mai 2000 şi în 20 martie 94 2001 , iar lansarea s-a făcut la Bordeaux, în mai 2001.

1999

Paris – Franţa

 Concerte în celebrele săli Cortot şi Musée d’Orsay

2000, martie

Aachen – Germania Kerkrade – Olanda

 Festivalul de muzică de cameră de la Kerkrade – Olanda, a organizat un concert la Aachen, cu cvartetele Voces şi Ad libitum. Cu acest prilej a fost interpretat pentru prima dată în această formaţie Octuorul op. 7 de Enescu, la un nivel memorabil.  Concomitent, membrii Ad libitum lucrează Ciclul de şase Cvartete op. 18 de Beethoven, sub îndrumarea profesorului Bujor Prelipcean.

2000, mai

Philippe Simon,  „Cvartetul român Ad libitum ne-a dat şansa să revista „Repertoire” ascultăm o versiune de mare intensitate şi fineţe a 95 – Franţa celor două capodopere de muzică franceză.”

93

Filigran in der Technik, uberragend in der Gestaltung. Das dritte Konzert des Kammermusikvereins brachte das rumaenische „Ad libitum Quartett” nach Weinheim. 94 A se vedea http://www.arkivmusic.com/classical/Drilldown?name_id1=69455&name_role1=4&bcorder=4&name _id=3657&name_role=1 http://www.arkivmusic.com/classical/albumList.jsp?name_id1=70632&name_role1=4&label_id=19&b corder=46 , (18.01.2007) 95 « Le quatuor roumain Ad libitum nous donne ici a entendre une lecture intense et fine de deux chef-d’oeuvre de la musique française.» 169


2000, sept-oct.

Elaine Fine, „American Record Guide” – SUA

 „Ad libitum este cvartet rezident al Filarmonicii de Stat din Iasi, România. Interpretarea lor este frumoasă. Am ascultat cu o detaşare deplină Ravel-ul lor. Nu cred că mi-aş mai putea imagina o 96 altă versiune mai buna la această înregistrare.”

2001, martie

„La Montagne”, Clermon-Ferrand – Franţa

 „Cvartetul Ad libitum fără reţineri! Melomanii nu s-au înşelat invitând Cvartetul român Ad libitum la Opera municipală din Clermont. În sfârşit nişte muzicieni care au dovedit că perfecţiunea tehnică 97 reprezintă o cale regală.”

2001, mai

Rob Cowan, Revista „Gramophone”

 Referire la înregistrarea pe CD a Cvartetelor de Enescu: „Cvartetul Ad libitum interpretează extraordinar. Ei reuşesc să răspundă cerinţelor tehnice deosebite ale lui Enescu cu o implicare ce trece dincolo de aparenta uşurinţă a interpretării… cel ce ascultă aproape că-i vine să 98 cânte el însuşi…”  Cu acest prilej, Ad libitum a susţinut, la Bordeaux, un concert cu: Mahler – Adagietto, Enescu – Cvartetul op. 22 nr. 2 şi Beethoven – Cvartetul op. 130. Prezenţa tinerilor artişti ieşeni a constituit un eveniment în plus în Festivalul-Concurs de la Bordeaux (ex-Evian), marcat de ediţia a XX-a.

2001

BBC Music Magazine  „O nouă apariţie discografică aduce un ansamblu românesc în întregime în elementul său cu Cvartetele de Ravel şi Fauré. (Interpretarea & 99 Sunetul 5 stele)”

2001, octombrie

Iaşi

 Adrian Berescu devine al treilea concert maestru al simfonicului ieşean.

96

“The Ad libitum is the resident quartet of the State Philharmonic în Iasi, Romania. Their playing is beautiful. I am perfectly at peace listening to their Ravel, and while I am listening I imagine no other Ravel quartet recording could possibly be this good.” 97 « Le quatuor „Ad libitum” sans restriction ! Les Amis de la Musique ne se sont pas trompés en invitant le quatuor roumain „Ad libitum”, a l’Opera Municipal de Clermont. Enfin, des musicians qui tiennent le pari que la perfection technique est une voix royale. » 98 “The Ad libitum Quartet does a fabulous job. They attend to Enescu’s endless technical demands with a devotion that transcends to apparent effortlessness… You simply have to try it.” 99 “A new bargain disc finds a Romanian ensemble fully at home in the string quartets of Ravel and Faure. (Performance & Sound 5 Stars).” 170


2003, dec.

Bucureşti

 Realizează cu Casa Electrecord un CD la cuprinzând miniaturi instrumentale celebre: Mahler – Adagietto (din Simfonia nr.5), Schubert – Quartettsatz şi Moment muzical, Puccini – Crisantemi, Gershwin – Lullaby (Cântec de leagăn), Dvořák – Humoreske, Webern – Langsamersatz, Piazzolla – Four for extravertit, Haydn – Serenada.

2005, februarie

Iaşi

 Concert memorabil cu Octuorul de Enescu, împreună cu Voces. Concertul a fost reluat după două zile la Bucureşti, la Muzeul Enescu, fiind transmis în direct pe canalele Uniunii europene a radiourilor publice.

2005 martie

Olanda

 Înregistrează un CD cu interpretarea live a programului: Beethoven Cvartetul op. 95 „Serioso”, Webern – Cvartetul 1905 şi Brahms Cvartetul nr. 3 op. 67. Producător:

2005, oct-nov

Olanda, Germania

 Concerte la Amsterdam, Groningen, Haarlem, Eindhoven ş.a., şi împreună cu Voces, la Heidelberg (Germania), în cadrul primului Festival internaţional George Enescu. În program: Octetele de Enescu şi Mendelssohn-Bartholdy.

171


2006 iul-aug nov-dec

Olanda

 Concerte în Festivalul internaţional Orlando de la Kerkrade, la Amsterdam (în sala Concergebouw), la Haga şi în alte săli importante.  „Programul ţinut şi prezentat de Cvartetul Ad libitum din Iași, România, în sala mică, intimă de la Concertgebouw din Amsterdam a cuprins patru lucrări complexe şi interesante… În al doilea Cvartet de Reger, Ad libitum a identificat şi a prins sensul aproape nedefinibil de nostalgie amestecat cu expunere neangajantă… Adrian Berescu s-a lansat în masiva Große Fuge a lui Beethoven cu energie şi cunoaştere, două calităţi pe care colegii săi aveau să le preia şi să le amplifice. (…) Execuţia plină de succes a celor Trei piese de Stavinsky s-a bazat pe faptul că a pus în evidenţă sugestii muzicale nescrise în partitură. Cvartetul în fa de Ravel – o lucrare pe care cvartetul Ad libitum a înregistrat-o sub marca Naxos – a oferit contrastul final din acest concert, cu lirismul său incontestabil şi spiritul romantismului târziu francez… Interpretarea a urmărit fidel indicaţiile partiturii, remarcându-se prin acurateţea frazării combinată cu rafinamentul tehnicii…” (Olanda, 02.12.2006)

2007, mai

Italia şi Finlanda

 Concerte organizate de Ministerul Afacerilor Externe al României.

2007, iulie

Kerkrade – Olanda

 Cei patru Ad libitum au fost prezenţi din nou la Festivalul internaţional Orlando, de data aceasta nu numai ca interpreţi, ci şi în calitate de conducători ai cursurilor de interpretare.

2007, oct.

Scott Paulin, Olanda,  „Muzicienii redau cu graţie şi farmec prospeţimea revistă electronică tinerească a melodicii raveliene, în timp ce pasajele în pizzicato din scherzo pun în evidenţă o precizie de ceasornic, proprie de asemenea compozitorului. Interpreţii sunt familiarizaţi atât cu discursul liniştit, aluziv al lui Fauré, cât şi cu stilul lui Ravel, exploziv/extravertit, savurând 100 izbucnirile pătimaşe.”

100

“The musicians capture the youthful freshness of Ravel’s blossoming melodies with grace and charm, while their precision in the interlocking pizzicatos of the scherzo reveals it as the sort of musical clockwork in which the composer delighted. The musicians are just as comfortable with this quiet, elusive music (of Fauré) as they are with Ravel’s extroverted style, savouring its languorous glow.” 172


2007, octombrie

Braşov şi Iaşi

 Concerte la Braşov, cu prilejul festivalului aniversar al Cvartetului Gaudeamus şi la Iaşi, în Festivalul Muzicii Româneşti, ed. A XI-a.

2008, 1 aprilie

Iaşi

 Ad libitum devine oficial cvartet de stat al Filarmonicii ieşene.

2008, 8 aprilie

Iaşi, Filarmonică

 Participă în concertul aniversar Voces 35, cu Octuorul de Enescu.

2008, 17 iunie

Iaşi, Filarmonică

 Concert aniversar marcând două decenii de activitate artistică

2009, Iaşi, Filarmonică Ianuarie-iunie

 Prima Integrală Beethoven în versiune Ad libitum, cu un concert pe lună.

2009, oct – 2010, mai

 A doua versiune a Integralei Beethoven, cu câte 2 concerte consecutive, în trei perioade, de-a lungul stagiunii (octombrie, februarie, mai).

Timişoara, Filarmonică

173


Lista principalelor concerte Ad libitum în România Data

Locul / înregistrat

Programul

Observaţii

11.10.1994

Iaşi

 Haydn – Cvartetul op. 3 nr. 5  Mozart – Cvartetul KV 458  Beethoven – Cvartetul op. 59 nr. 3

26.04.1995

Iaşi

 Boucourechliev - Cvartet  Mozart - Cvartetul în Re, KV.499  Ravel - Cvartet

11.05.1995

Iaşi

 Haydn – Cvartetul în Fa, op.103  Beethoven – Cvartetul în fa, op.95, „Serioso”  Schubert – Cvartetul op. post., „Moartea şi fata”

18.12.1995

Iaşi

 Mozart – Cvartetul în Do, KV.157  Webern – Cvartetul 1905  Beethoven – Cvartetul în Fa, op.59 nr.1 „Razumovski”

05.06.1996

Iaşi

 Mozart – Cvartetul în Re, KV.155  M. Reger – Cvartetul în La, op.54 nr.2  Beethoven – Cvartetul în Do, op.59 nr.3 „Razumovski”

29.04.1997

Iaşi

 Mozart – Cvartetul în La KV 464  Ravel – Cvartetul în Fa  Schubert – Cvartetul în re, D 810, „Moartea şi fata”

12.02.1998

Iaşi

 Haydn – Cvartetul în Si bemol, op. 76 nr. 4  Mozart – Cvartetul în Do, KV 465  Brahms – Cvartetul în do, op. 51 nr. 1

15.01.1999

Iaşi

 Haydn – Cvartetul în re, op. 76 nr. 2, al cvintelor  Schubert – Quartetsatz do  Enescu – Cvartetul, op. 22 nr. 2

1999

Iaşi

 Înregistrări cu Casa Naxos, în seria „Marco Polo” - 2 CD:  Enescu - Cvartetele op. 22  Ravel – Cvartet  Fauré - Cvartet

174


Data

Locul / înregistrat

Programul

Observaţii

11.11.1999

Piatra Neamţ

 Wolf – Serenada italiană  Beethoven – Cvartetul op. 18 nr.6  Schubert - Cvartetul „Moartea şi Fata”

12.11.1999

Iaşi

 Wolf – Serenada italiană  Beethoven – Cvartetul op. 18 nr.6  Schubert - Cvartetul „Moartea şi Fata”

25.11.1999

Bacău

 Haydn – Cvartetul op. 76 nr.3  Mozart - Cvartetul KV 458  Beethoven - Cvartetul op. 130

03.12.1999

Iaşi

 Haydn – Cvartetul op. 76 nr.3  Mozart - Cvartetul KV 458  Beethoven - Cvartetul op. 130

29.02.2000

Iaşi

 Mozart - Cvartetul KV 157  Dvořak – Cvartet  Beethoven - Cvartetul op. 131

25.04.2000

Bacău

 Haydn - Cvartetul op. 76 nr.1  Beethoven - Cvartetul op. 18 nr. 4  Ravel - Cvartet

04.05.2000

Iaşi

 Haydn - Cvartetul op. 76 nr.1  Beethoven - Cvartetul op. 18 nr. 4  Ravel - Cvartet

23.10.2000

Piatra Neamţ

 P. Bentoiu – Cvartetul consonanţelor  G.Kurtag – 12 Mikroludes (primă audiţie)  G. Enescu – Cvartet op. 22 nr. 1

03.11.2000

Iaşi

 P. Bentoiu – Cvartetul consonanţelor  G.Kurtag – 12 Mikroludes (primă audiţie)  G. Enescu – Cvartet op. 22 nr. 1

05.12.2000

Iaşi

    

23.03.2001

Iaşi

 Mozart – Cvartetul în Do, KV 157  Haydn – Cvartetul op. 76 nr. 1, Sol  Beethoven – Cvartetul op. 127

H. Wolf – Serenada italiană G. Puccini – “Crisantemi” G. Mahler – Adagietto A. Piazzolla – “Four, for tango” Dvořak – Cvartetul american

175


Data

Locul / înregistrat

Programul

Observaţii

05.06.2001

Iaşi

 Mozart – Cvartetul în sol major, KV 156  J. Haydn – Cvartetul în re major, op. 20 nr. 4  D. Sostakovici - Cvartetul nr. 8, op. 110

02.10.2001

Iaşi

 Mozart – Eine kleine Nachtmusik  Haydn – Cvartetul op. 76 nr. 2, Kaiserquartett

09.11.2001

Iaşi

 Haydn – Cvartetul op. 1 nr. 1, în sib major  Schubert – Cvartetul în la minor, op. 29, „Rosamunde”  Beethoven – Cvartetul op. 135

10.12.2001

Cluj-Napoca  Mozart

14.12.2001

Iaşi

 Mozart – Cvartetul KV. 499  Schubert – Cvintetul cu 2 violoncele

Cu violoncelistul Dan Prelipcean

18.01.2002

Iaşi

 Rimski-Korsakov – Şeherazada 

R. Rîmbu A. Berescu

05.03.2002

Iaşi

 Mozart – Cvartetul nr. 1 în sol major, KV. 80  Haydn – Cvartetul op. 20 nr. 4  Beethoven – Cvartetul op. 130 (cu Marea Fugă)

10.06.2002

Bacău

 Şostakovici – Cvartetul nr. 5  Stravinski – Trei piese  Brahms – Cvartetul nr. 1

Integrala cvartetelor de J. Brahms - I

11.06.2002

Iaşi

 Şostakovici – Cvartetul nr. 5  Stravinski – Trei piese  Brahms – Cvartetul nr. 1

(Integrala I)

17.08.2002

Sinaia

04.10.2002

Iaşi

 Haydn – Cvartetul op. 74 nr. 3, „Călăreţul”  Reger – Cvartetul op. 54 nr. 2  Cvartetul op. 51 nr. 2

Integrala cvartetelor de J. Brahms - II

25.10.2002

Iaşi

 Mozart – Cvartet în mi bemol major, KV 428  A. Webern – Cvartetul 1905  Cvartetul în si bemol major op.67

Integrala cvartetelor de Brahms – III

20.12.2002

Iaşi

 Program Crăciun – Vivaldi - Iarna

A. Berescu

176


Data

Locul / înregistrat

Programul

Observaţii

28.01.2003

Iaşi

 Gabriel Fauré - Cvartetul op. 121  George Enescu - Cvartetul op. 22 nr. 2  Alexandr Borodin – Cvartetul nr. 2 în re major

Ciclul cvartetelor romantice ruse - I

2003, mart-april

Olanda

 Beethoven – Cvartetul op. 95  Webern – Cvartet (1905)  Brahms – Cvartetul nr. 3

Înregistrare pe CD

27.05.2003

Iaşi

   

Webern – 6 Bagatele Webern – Langsamersatz (1904) Mozart – Cvartetul în re major, KV 575 Glazunov – Cvartetul slav în sol major, op.26

Ciclul cvartetelor romantice ruse - II

29.05.2003

Piatra Neamţ    

Webern – 6 Bagatele Webern – Langsamersatz (1904) Mozart – Cvartetul în re major, KV 575 Glazunov – Cvartetul slav în sol major, op.26

14.10.2003

Iaşi

 Mozart – Cvartetul în si bemol major, KV 589  John Borstlap –„Traum, Lenz, Verwandlung”(Vis, primăvară, renaştere) pentru cvartet de coarde (1977)  Ceaikovski – Cvartetul în re major, op. 11

27.01.2004

Iaşi

 Schubert – Cvartetul în mi bemol major, D 87  Şostakovici – Cvartetul nr. 7 în fa diez minor, op.108  Mozart – Cvartetul nr. 23 în fa major, KV 590

14.05.2004

Iaşi

 Richard Strauss – Don Quixote, op.35

Paul Nadler Adrian Berescu Bogdan Bişoc Filip Papa

25.05.2004

Iaşi

 Arnold Schönberg – Verklärtenacht, sextet  Richard Strauss – Uvertura Capriccio, sextet

Voces Bogdan Bişoc Filip Papa

08.02.2005

Iaşi

 Enescu - Octetul op. 7

Enescu 50 (cu Voces)

08.04.2005

Iaşi

 Rimski-Korsakov – Şeherazada

I. Ionescu-Galaţi A. Berescu

177

Ciclul cvartetelor romantice ruse - III


Data

Locul / înregistrat

Programul

Observaţii

07.06.2005

Iaşi

 Beethoven – Cvartetul op. 74, „al harpelor”  Stravinski – 3 Piese (1914)  Schubert – Cvartetul în re D 810, „Moartea şi Fata”

22.11.2005

Iaşi

 Mozart - Cvintetul cu 2 viole în do major KV 515

Voces şi Bogdan Bişoc - vla

05-08.12.2005 Cluj

 Mozart - Cvintetul cu 2 viole în do major KV 515

Voces şi Bogdan Bişoc - vla

15.12.2005

Iaşi

 Mozart – Cvintetul cu clarinet în la major KV 581 Cu Constantin  Schumann – Cvintetul cu pian în mib major, op. 44 Ailenei, cl. Horia Mihail, p

07.04.2006

Iaşi

 Mozart Cvartetul de coarde KV 80 Cvartetul de coarde KV 499  Schumann Cvartetul de coarde în la minor, op. 41 nr. 1

13.06.2006

Iaşi

 Mozart – Cvartetul în do major, KV 465, „al disonanţelor”  Beethoven – Cvartetul op. 131

12.10.2006

Iaşi  Felix Mendelssohn-Bartholdy – Octetul de coarde Festivalul „Sergiu CD, DVD 190 în mi b major, op. 20 Celibidache”  George Enescu – Octuorul de coarde op. 7

16.11.2006

Iaşi

 Joseph Haydn – Cvartetul în re minor, op. 76 nr.2 „al cvintelor”  Maurice Ravel – Cvartetul în fa major  Johannes Brahms – Cvartetul în do minor, op. 51 nr. 1

02.02.2007

CD, DVD 200

 Johannes Brahms – Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor, op. 102

20.03.2007

Iaşi

 Anton Webern – Langsamer Satz (1905) DVD 273  Joseph Haydn – Cvartetul în si bemol major, op. 76 CD nr. 4, „Răsăritul soarelui”  Beethoven – Cvartetul în mi minor, op. 59 nr. 2 „Razumowski”

178

Mozart 250 Schumann 150

Misha Katz, Franţa Adrian Berescu, vl Filip Papa, vcl


Data

Locul / înregistrat

Programul

Observaţii

12.06.2007

DVD 231 CD

 Joseph Haydn – Cvartetul în sol minor op. 74 nr. 3, „Călăreţul”  Franz Schubert – Quartetsatz  Hugo Wolf – Serenada italiană  Bela Bartok – Cvartetul nr. 6

19.10.2007

Iaşi CD, DVD 243

 Richard Strauss – Don Quixote, op. 35

Ştefan Metz, vcl. Olanda Bogdan Bişoc, vla. Adrian Berescu, vl

23.10.2007

Iaşi

 George Enescu – Cvartetul op. 22 nr. 1 Octuorul op. 7

FMR XI, cu Voces

26.10.2007

Piatra Neamţ

 Haydn – Cvartetul op 74, nr. 3 în sol minor, „Călăreţul”  Enescu – Cvartetul op. 22, nr. 1

01.02.2008

Iaşi

 Richard Strauss – Suita „Burghezul gentilom” – primă audiţie

20.03.2008

Iaşi

 Anton Webern – Langsamer Satz (1905)  Joseph Haydn – Cvartetul în si bemol major, op. 76 nr. 4, „Răsăritul soarelui”  Beethoven – Cvartetul în mi minor, op. 59 nr. 2 „Razumowski”

08.04.2008

Iaşi

 George Enescu – Octuorul pentru coarde op. 7

cu Voces

17.06.2008

Iaşi CD DVD 296

 Haydn – Cvartetul în fa major op. 3 nr. 5  Bartok – Cvartetul nr. 3  Debussy – Cvartet

Concert aniversar 20

27.01.2009

Iaşi

 Integrala Beethoven – I op. 18 nr. 4, op. 95, op. 132

05.02.2009

Buc.

 Schubert – Cvintetul „Păstrăvul”

24.02.2009

Iaşi

 Integrala Beethoven – II op.18 nr.2, op. 131, op. 18 nr. 1

179

Al. Lăscae Ad libitum

Voces Valentin Gheorghiu, p Filip Papa, cb.


Data

Locul / înregistrat

Programul

Observaţii

31.03.2009

Iaşi

 Integrala Beethoven – III op. 127, op. 59 nr. 1

28.04.2009

Iaşi

 Integrala Beethoven – IV op. 18 nr. 3, op. 74, op. 130

29.04.2009

Iaşi

 Schubert – Cvintetul „Păstrăvul”  Schubert – Cvintetul cu 2 vcl.

26.05.2009

Iaşi

 Integrala Beethoven – V op. 18 nr. 5, op. 133, op. 59 nr. 2

23.06.2009

Iaşi

 Integrala Beethoven – VI op. 18 nr. 6, op. 135, op. 59 nr. 3

180

Voces V. Gheorghiu Filip Papa, contrabas şi violoncel


Discografie Ad libitum

Stichting Haren En Snaren, VL-040302, Vlierenhut Records Lucrări de Beethoven, Webern şi Brahms Famous pieces for string quartet, Electrecord, 2.101103

Delft Chamber Music Festival 2004, Înregistrări live, O. Respighi „Il tramonto”, alături de soprana Christianne Stotijn

181


Naxos, ENESCU: String Quartets Nos. 1 and 2, 8.554721 Nominalizat la premiile Revistei Gramophone (Londra) The world's best classical music magazine, http://www.gramophone.co.uk/

Naxos, FAURE / RAVEL: String Quartets, 8.554722

182


Naxos, RAVEL (THE VERY BEST OF), 8.552125-26

http://www.classicsonline.com/catalogue/product.aspx?pid=587318

183


Laureaţii Concursului Internaţional pentru cvartet de coarde Evian-Bordeaux de la fondare până în anul 2007 101

Evian

1976

1er Grand Prix

International String Quartet (U.S.A)

1977

1er Grand Prix

Quatuor Takacs-Nagy (Hongrie)

Prix de la Presse

Quatuor Takacs-Nagy (Hongrie)

1er Grand Prix

Quatuor Prazak (Tchécoslovaquie)

Prix de la Presse

Quatuor Lyra (Roumanie)

1er Grand Prix

Quatuor Gnessine (U.R.S.S.)

Prix de la Presse

Quatuor Varsovia (Pologne)

1er Grand Prix

Quatuor Muir (U.S.A)

Prix de la Presse

Quatuor Buchberger (R.F.A)

1er Grand Prix

Quatuor Cherubini (R.F.A)

Prix de la Presse

Junges Stuttgarter Streichquartett (R.F.A)

1er Grand Prix

Quatuor Amati (Suisse)

Prix de la Presse

Sonate Quartet (R.F.A)

1er Grand Prix

Quatuor Hagen (Autriche)

Prix de la Presse

Quatuor Rosamonde (France)

1er Grand Prix

non-décerné

Prix de la Presse

Quatuor Artis (Autriche)

1978

1979

1980

1981

1982

1983

1984

101

http://www.quatuorabordeaux.com/website/concours_international_de_quatuor_a_cordes_de_bord eaux_&400&6.html 23.07.2009 184


1985

1er Grand Prix

Quatuor Sine Nomine (Suisse)

Prix de la Presse

Quatuor Sine Nomine (Suisse)

1er Grand Prix

Quatuor Vogler (R.D.A.)

Prix de la Presse

Quatuor Vogler (R.D.A.)

1er Grand Prix

non-décerné

Prix de la Presse

Quatuor Franciscan (U.S.A.)

1er Grand Prix

Quatuor Ysaye (France)

Prix de la Presse

Quatuor Keller (Hongrie)

1989

1er Grand Prix

Quatuor Anton (U.R.S.S)

ex-aequo

Prix de la Presse

Quatuor Manfred (France)

ex-aequo

Prix de la Presse

Quatuor Anton (U.R.S.S.)

1990

1er Grand Prix

Quatuor Keller (Hongrie)

Prix de la Presse

Quatuor Keller (Hongrie)

1er Grand Prix

non-décerné

Prix de la Presse

Quatuor Mandelring (Allemagne)

ex-aequo

Quatuor Miami (U.S.A.)

1er Grand Prix

Quatuor Debussy (France)

Prix de la Presse

Quatuor Auer (Hongrie)

1er Grand Prix

Quatuor Emperor (Grande-Bretagne)

Prix de la Presse

Quatuor Danel (France)

1er Grand Prix

Quatuor Ad libitum (Roumanie)

Prix de la Presse

Quatuor Ad libitum (Roumanie)

1986

1987

1988

1991

1993

1995

1997

185


Bordeaux 1999

2001

2003

2005

2007

1er Grand Prix

Quatuor BELCEA (Grande-Bretagne)

Prix de la Presse

Quatuor HARID (U.S.A.)

1er Grand Prix

Quatuor PSOPHOS (France)

Prix de la Presse

Quatuor PSOPHOS (France)

1er Grand Prix

non décerné

2ème Prix

Quatuor AVIV (Israël)

Ex-aequo

Quatuor EBÈNE (France)

Prix de la Presse

Quatuor AVIV (Israël

1er Grand Prix

Quatuor PARKER (USA)

Prix de la Presse

Quatuor ARDEO (France)

1er Grand Prix

Quatuor ATRIUM (Russie)

Prix de la Presse

Quatuor QUIROGA (Espagne)

186


Cele mai longevive cvartete de coarde din lume Scurtă istorie a genului şi ansamblului de Cvartet de coarde

Cvartetul de coarde a fost consacrat de Joseph Haydn. Naşterea şi definitivarea genului a avut loc de-a lungul a şase decenii, începând cu primele cvartete de Haydn, op. 9 (1769) şi terminând cu ultimele cvartete de Beethoven şi Schubert (1826). După aceştia, genul devine reprezentativ pentru muzica de cameră, păstrându-se între preferinţele muzicienilor şi melomanilor, până astăzi. În timpul vieţii lui Beethoven a apărut şi primul ansamblu de cvartet de coarde considerat profesionist. Ignaz Schuppanzigh (1776-1830) a fost violonist, prieten apropiat şi profesor al lui Beethoven, de asemenea prim-violonist al cvartetului de la curtea contelui Andrei Kirilovici Razumovsky, ambasadorul rus la Viena. Acestui ansamblu – cunoscut în istorie şi sub denumirea de Cvartetul Razumovsky, care a activat în perioada 1794–1830 – i se datorează primele audiţii ale majorităţii cvartetelor beethoveniene, în special ale celor de maturitate. Primul violonist – Ignaz Schuppanzigh – şi violistul Franz Weiss au rămas mereu aceiaşi; conform diverselor mărturii ale vremii, violonistul secund şi violoncelistul s-au schimbat de mai multe ori: Louis Sina, Joseph Mayseder şi Karl Holz – vioara a II-a; violonceliştii Josef Linke, Anton Kraft (interpret virtuoz, căruia Haydn i-a dedicat Concertul în re major) şi nepotul său Nikolaus Kraft. În zilele noastre s-au impus numeroase ansambluri de cvartet de coarde, între care cele mai longevive sunt:  Cvartetul Boemian devenit Ceh – 1891–1934 (43 ani de activitate). Fără să păstreze aceeaşi componenţă.  Cvartetul Beethoven – 1922, Moscova (Conservator). A activat aprox 50 de ani.  Cvartetul Borodin – 1945, URSS. Peste 60 de ani de activitate. Nici unul din membrii fondatori nu mai activează în prezent în ansamblu.  Cvartetul Smetana – 1945-1989 (44 ani), Cehia.  Cvartetul Fine Arts – 1946, Chicago-SUA. Nici unul din membrii fondatori nu mai activează în prezent în ansamblu.  Cvartetul Juilliard – 1946, New York-SUA. Nici unul din membrii fondatori nu mai activează în prezent în ansamblu.  Cvartetul Amadeus – 1947, Anglia. Şi-a încetat activitatea odată cu dispariţia violistului Peter Schidlof, în 1987 (aproape 40 ani).  Cvartetul Kodaly – 1965, Budapesta. Singurul membru fondator este violistul Janos Fejervari.  Cvartetul Alban Berg – 1971, Austria. Şi-a încetat activitatea în iulie 2008. Valentin Erben – vcl – fondator 187


 Cvartetul Voces – 1973, România. Prima componenţă: Bujor Prelipcean – vioara I, Adrian Anania – vioara a II-a, Gheorghe Haag – violă, Dan Prelipcean – violoncel. Din 1983 activează în actuala componenţă, cu Anton Diaconu – vioara a II-a (care l-a înlocuit pe A. Anania în anul 1975) şi cu Constantin Stanciu – violă.  Cvartetul Arditti – 1974, componenţă internaţională. Nici unul din membrii 102 fondatori nu mai activează în prezent în ansamblu.

102

Informaţiile au fost preluate din pagina web http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_string_quartet_ensembles 27.07.2009 188


Beethoven – Cvartetele de coarde

Opus

Tonalitate

Părţi

An

18 nr. 1

Fa re Fa Fa

 Allegro con brio  Adagio affettuoso ed appassionato  Scherzo – Allegro molto  Allegro

18 nr. 2

Sol – sonata Do – tripartit Sol – sch/trio Sol – sonata

   

Allegro Adagio cantabile Scherzo – Allegro Allegro molto quasi presto

1800

8, 5, 5, 11 = 29’ (Voces) KomplimentierQuartett (Cvartetul reverenţelor)

18 nr. 3

Re Sib Re Re

   

Allegro Andante con moto Allegro Presto

1798

8, 9, 3, 5 = 25’ (Voces)

18 nr. 4

do Do do do

 Allegro ma non tanto  Scherzo – Andante scherzoso quasi Allegretto  Menuetto – Allegretto  Allegro

1801

9, 5, 4, 5 = 23’ (Voces)

18 nr. 5

La La Re La

   

Allegro Menuetto Andante cantabile Allegro

1801

6, 6, 12, 7 = 31’ (Voces)

18 nr. 6

Si b – sonata Mib Sib Sib

   

Allegro con brio Adagio ma non troppo Scherzo – Allegro La Malinconia – Adagio. Allegretto quasi allegro

1801

7, 8, 3, 8 = 26’ (Voces)

103

Obs.

Nr.

1799 (103) 10, 9, 4, 6 = 29’ (Voces) 104

Anii compunerii cvartetelor sunt preluaţi din Wikipedia, the Free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_compositions_by_Ludwig_van_Beethoven#String_quartets 15.10.2008 104 Durata este desigur aproximativă. 189


Opus

Tonalitate

Părţi

An

59 nr. 1

Fa

 Allegro  Allegretto vivace e sempre scherzando  Adagio molto este mesto  Thème russe – Allegro

1806

11, 9, 12, 8 = 40’ (Voces) Razumowski

59 nr. 2

mi

   

1806

9, 12, 7, 6 = 34’ (Voces) Razumowski

59 nr. 3

Do

 Introduzione – Andante con moto. Allegro vivace  Andante con moto quasi allegretto  Menuetto grazioso  Allegro molto

1806

8, 8, 5, 6, = 27’ (Voces) Razumowski

74

Mi b

   

1809

10, 10, 5, 7 = 32’ (Voces) Al harpelor

95

fa

 Allegro con brio  Allegretto ma non troppo  Allegro assai vivace, ma serioso  Larghetto espressivo. Allegretto agitato

1810

5, 7, 5, 5 = 22’ (Voces) Serioso

127

Mi b

 Maestoso – Allegro  Adagio ma non troppo e molto cantabile  Scherzando vivace  Finale

18231825

7, 16, 9, 7 = 39’ (Voces)

130

Si b

 Adagio ma non troppo. Allegro  Presto  Andante con moto, ma non troppo  Alla danza tedesca - Allegro assai  Cavatina – Adagio molto espressivo  Finale - Allegro

1825

10, 2, 7, 3, 6, 8 = 36’ (Voces)

Allegro Molto adagio Allegretto Finale – Presto

Poco adagio. Allegro Adagio ma non troppo Presto Allegretto con Variazioni

190

Obs.

Nr.


Opus

Tonalitate

Părţi

An

131

do#

 Adagio ma non troppo e molto espressivo  Allegro molto vivace  Allegro moderato  Andante ma non troppo e molto cantabile  Presto  Adagio quasi un poco andante  Allegro

132

la

    

133

Si b

 Overtura – Allegro  Grande Fugue, tantôt libre, tantôt recherchée

1825

1, 17 = 18’ (Voces) Marea Fugă

135

Fa

 Allegretto  Vivace  Lento assai, cantante e tranquillo  Grave, ma non troppo tratto. Allegro

1826

7, 4, 8, 7 = 26’ (Voces)

Assai sostenuto – Allegro Allegro ma non tanto Molto adagio Alla marcia, assai vivace Allegro appassionato

Integrala în versiune Voces – 6 concerte: I.

op. 18 nr. 4, op. 95, op. 132

II.

op.18 nr. 2, op. 131, op. 18 nr. 1

III.

op. 127, op. 59 nr. 1

IV.

op. 18 nr. 3, op. 74, op. 130

V.

op. 18 nr. 5, op. 133, op. 59 nr. 2

VI.

op. 18 nr. 6, op. 135, op. 59 nr. 3

191

1826

Obs.

6, 3, 1, 14, 5, 2, 7 = 38’ (Voces)

1824-1825 11, 8, 17, 3, 7 = 46’ (Voces)

Nr.


Galerie foto

Foto: Mihai Cantea

192


Foto: Mihai Cantea

Piatra Neamţ, Sala tapiseriilor (Muzeul judeţean). Noiembrie 2007. 193


Aprilie 1993, Braşov. Prima competiţie: premiul II şi premiul special pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări româneşti. 194


Festivalul Orlando, Kerkrade, 1996. Cursuri cu violistul Raphael Hillyer din Cvartetul american Juillard

Frankfurt, ianuarie 1996. Kaisersaal

195


196

Luberon, 18 mai 1997. „Concursul de la Evian va avea loc peste câteva zile şi am dorit să invităm Cvartetul român Ad libitum pentru o ultimă pregătire. Concertul, susţinut în Eglise de Roussillon, cuprinde lucrările alese de muzicieni pentru probele din concurs.”


197 Luberon, 18 mai 1997. Programul susĹŁinut de Ad libitum


Evian, Mai 1997. ConcurenĹŁii (dreapta)

198


Evian, Mai 1997. Membrii Juriului

199


Evian, Mai 1997. Repertoriul prezentat

200


Geneva, 27 mai 1997, Palatul NaĹŁiunilor. Primul concert al laureaĹŁilor.

201


Montpellier, 24 iulie 1997. Festival Radio France 202


Fontainebleau, 14 decembrie 1997. A X-ea aniversare a OrganizaĹŁiei ProQuartet. Invitat de onoare: Sir Yehudi Menuhin

203


Festivalul Printemps des Arts de Monte-Carlo, 11 aprilie – 19 mai 1998. Între invitaţi: baritonul Dmitri Hvorostovski, grupul britanic King’s Singers, pianistul Radu Lupu, violonistul Maxim Vengerov ş.a. precum şi cvartetul Ad libitum

204


Gstaad, Elveția, 17 iulie – 5 septembrie 1998, Festivalul Musik Sommer. În agenda Festivalului figurează, între alții, pianistul Zoltan Kocsis, Ad libitum, Gidon Kremer, Hélène Grimaud etc.

205


Paris, 6 octombrie 1998, Musée d’Orsay. Program Reger, Mahler, Enescu. 206


Lyon, 15-16 decembrie 1998, sala Molière. Program Schubert, Haydn, Beethoven

207


Haga, 21 ianuarie 1999, sala Diligentia. Program Haydn, Schubert, Ravel

208


Orlando festival, 25 iulie – 8 august, 1999. Ad libitum susţine concerte la Aachen şi Kerkrade, împreună cu Voces

209


Din toamna anului 1999, până în toamna lui 2000, Ad libitum a susţinut concerte în numeroase oraşe franceze, organizate de Concursul de la Evian pentru laureaţi. Între acestea:  13 septembrie 1999 – Paris, Salle Cortot - program Haydn, Beethoven, Enescu  11 mai 2000 – Toulouse, Eglise St. Sernin - program Haydn, Mozart, Beethoven  13 mai 2000 – Bordeaux, Eglise de Talence  16 mai 2000 – Poitiers, Teatru  18 mai 2000 – Périgueux, Eglise de Chancelade  20 mai 2000 – Toulouse, Chapelle St. Just de Valcabrère  23 mai 2000 – Paris, Groupe Société Générale – sediul central  24 mai 2000 – Raincy, Eglise St. Louis  25 mai 2000 – Créteil, Eglise St. André  7 iunie 2000 – Le Havre, Cathédrale Notre Dame  15 iunie 2000 – Compiègne, Eglise St. Pierre  19 iunie 2000 – Béziers, Château St. Bauzille  20 iunie 2000 – Aix en Provence, Cathédrale St. Sauveur  22 iunie 2000 – Melun, Université Panthéon Assas  8 noiembrie 2000 – Paris, Salle Cortot – program P. Bentoiu, G. Kurtag, Enescu

210


211

Pliantul publicat de organizatorii Concursului de la Evian pentru turneul Cvartetului Ad libitum din septembrie 1999 – noiembrie 2000


13 septembrie 1999, Ad libitum concertează în Sala Cortot din Paris105

Paris, École Normale de Musique 105

Sala Cortot se află în incinta École Normale de Musique – instituţie fondată de Alfred Cortot în anul 1919 – şi a fost proiectată şi amenajată pentru concerte camerale de arhitectul Auguste Perret, în 1929. http://en.wikipedia.org/wiki/%C3%89cole_Normale_de_Musique_de_Paris 24.10.2009

212


Paris, Groupe Société Générale – sediul central Concert Ad libitum în 23 mai 2000

213


Rotterdam, 17 octombrie 2000, sala de Doelen. Program Wolf, Enescu, Schubert

214


Revista Casei de discuri Naxos semnalează în primăvara anului 2000 înregistrările Ad libitum cu lucrările de Enescu, Fauré şi Ravel 215


Revista Casei de discuri Naxos. Recenzia discurilor Ad libitum cu lucrările de Enescu, Fauré şi Ravel

216


Berlin, 22 februarie 2001, Schauspielhaus am Gendarmenmarkt 217


Clermont-Ferrand, 26 martie 2001. Program Haydn, Mahler, Beethoven.

218


Amsterdam, 16 noiembrie 2002, Conertgebouw. Program Enescu, Schubert, Ravel

219


220

Heidelberg-Meinheimm, octombrie-noiembrie 2005, Festival Enescu. Concert Voces – Ad libitum, 9 noiembrie 2005, sala primăriei din Heidelberg.


Strasbourg, 1 mai 2007. Program Porţi deschise – Parlamentul European. Organizatori: Institutul Cultural Român, Ministerul Afaceilor Externe şi Consulatul General al României la Strasbourg. Programul prezentat de Ad libitum a cuprins pagini de Mozart, Haydn, Wolf, Dvorak, C. Dimitrescu, Piazzola

221


Brașov, octombrie 2007, aniversarea Cvartetului Gaudeamus. Participă Voces şi Ad libitum

222


Roma, 6 decembrie 2007. Concert Ad libitum organizat de Institutul Cultural Român, Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun şi Comunitatea ecleziastică română din Roma. Program Mozart, Enescu, Haydn.

223


Foto: Mihai Cantea

Iaşi, aprilie 2008, după concert, la un… „pahar de vorbe”. Dan Prelipcean cu cravata aniversară!

224


Foto: Mihai Cantea Dan Prelipcean şi fratele său Sebastian Vârtosu (Cvartetul Gaudeamus), 8 aprilie 2009

225


Foto: Mihai Cantea Între două… „prime-violine”: Adrian Berescu (Ad libitum) şi Lucia Neagoe (Gaudeamus)

226


Foto: Mihai Cantea

227


Foto: Mihai Cantea Moment de răgaz. Raluca Tonescu (vioara II, Gaudeamus), Anton Diaconu (vioara II, Voces), Sebastian Vârtosu (violoncel, Gaudeamus). Iaşi, aprilie 2008

Foto: Mihai Cantea Flori pentru artişti. În prim-plan: violistul Adrian Stanciu din Cvartetul Giocoso. Aprilie 2008, Iaşi. 228


Foto: Mihai Cantea

229


Bibliografie

Cozmei Mihail

Voces sau triumful cvartetului, Inspectoratul pentru cultură al Judeţului Iaşi, 1993

Chelaru, Carmen

Filarmonica „Moldova” la 65 de ani, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi 2009

Fondul documentar al Filarmonicii de Stat Moldova Iaşi în principal programe de sală, registrul concertelor, colecţia de afişe de concert, informaţii diverse. Arhiva personală a membrilor Cvartetului Ad libitum cărora le mulţumim şi pe această cale pentru informaţiile puse la dispoziţie. List of string quartet ensembles, în Wikipedia, the free Encyclopedia, http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_string_quartet_ense mbles Quatuors à Bordeaux,

http://www.quatuorabord aux.com/website/accueil_du_site_du_concours_internati onal_de_quatuor_a_cordes_de_bordeaux_&901.html

230


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.