Commented [132]: Pagina

de piele omenească, tăbăcită, la umbra arborilor seculari Și lasă-ne izbiți și duși, și doi, și lungi, când movurile pier. Și pier ca să existe mult mai clare fețele noastre dur, sub măști de fier.

Purtăm cu toții o mască. O mască de fier, sub care încercăm să ne opunem trecerii timpului. Smulgerea ontologică a ființei umane din concretul vieții este dificilă, trupul nostru trecător și fragil are nevoie de o mască pusă peste palatul de gânduri și vorbe. Smulgerea este grea, înceată, vârstele vieții fiind de fapt vârstele iubirilor noastre.

Ineditul poeziei constă în crearea unei imagini statice, o încremenire în timp a unui moment unic. Mișcarea este creditată cu memorie, o memorie ,,asasină” care trebuie ascunsă după ,,perdelele de arbori” . Evoluția e falsă, creșterea nu există. Suferința trupului la trecerea prin timp trebuie acoperită de bătaia tobelor din ,,piele omenească”, o piele care este singura noastră pavăză. Singura evadare posibilă este evadarea ,,în doi”. Iubirea este cea care, atunci când piere totul, ridică masca și ne arată adevărata față, o față ,,dură”, călită, vizibilă. Nichita se întoarce la începuturi, spre originar. Misterul poeziei este unul revelator, lipsa misterului ne-ar lipsi de farmecul vieții.

Efemera trecere nu poate fi suportată decât printr-o ascundere în spatele măștii care ne conduce destinul. Filosofia lui Nichita se împlinește prin biruințele existenței, de la iarbă la arbori, de la iubire la Tot. Răzbate din poezie un eroism biruitor în căutarea absolutului. Nichita folosește cuvintele ca niște vehicule ce transportă tensiunea esteticului. Poezia se naște din realitatea spirituală a poetului, poezia se naște din poezie, autorul fiind poate cel mai desăvârșit poet pe care l-a dat limba română.

105

Bibliografie:

Ion, Pop (2012) – Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, Ed. Tracus Arte, București Olteanu Ioanichie (1984) – Nichita Stănescu - Album memorial, Ed. Viața Românească

Poezia ne duce din real spre ireal, din concret spre abstract, de la limbaj spre sentiment. Laitmotivul măștii se identifică cu o stare a individului rămas ,,singur în doi”. Poezia transmite și o anxietate existențială izvorâtă din neputința scoaterii măștii, din neputința de a vedea dincolo de ea.

Prof. Loredana Roman, Școala Gimnazială ,,Ștefan Bozian”, Șeitin

Bufonul (măscăriciul, clovnul, jokerul sau ,,nebunul”) poartă o ,,mască” aparte. Unic prin impresia pe care o creează încă de la prima apariție în fața publicului în virtutea vestimentației și a dezinvolturii, respectiv a manierei sui generis prin care își asumă identitatea și își poartă ,,costumul”, bufonul este ,,personajul” unei istorii fascinante. Vom trece în revistă, în rândurile următoare, principalele ipostaze în care se regăsește acesta atât în viața reală, cât și în literatură.

Povestea bufonului începe cu milenii în urmă, existând date care îi confirmă existența încă de pe vremea Egiptului Antic. Descoperirile arheologice au scos la iveală reprezentări grafice din timpul celei de a cincea dinastii egiptene (aproximativ anul 2500 î.H.) în care sunt înfățișați pigmei purtând piei de leopard și măști ciudate, care dansau și îi imitau pe zeii egipteni, spre amuzamentul întregii curți a faraonului. Bufonul este prezent și la curțile împăraților chinezi. Istoria păstrează amintirea bufonului Yu Sze, privit astăzi ca și erou național. Acesta era bufonului împăratului chinez Shih Huang-Ti, cel care a coordonat construirea Marelui Zid Chinezesc. Deși în timpul

106

lucrărilor au murit mii de muncitori, împăratul a hotărât, imediat după finalizarea lor, și vopsirea zidului, lucru care ar fi condus la creșterea semnificativă a numărului deceselor. Înalta decizie a putut fi schimbată datorită abilităților bufonului, care a reușit prin glumele sale să-l convingă pe împărat să renunțe la acest plan. În India, pe lângă rolul de a amuza populația, bufonul era cel care aducea în atenția publicului istoriile zeităților și ale eroilor din epopeile clasice Mahabharata si Ramayana. Nici Grecia antică nu a fost străină de prezența bufonului, acesta fiind o apariție constantă în piesele de teatru, unde făcea figurație sau parodia acțiunile unor personaje. În Roma antică existau chiar mai multe categorii de bufoni: Sannio - cunoscut pentru abilitățile sale de a mima și de a face numeroase feluri de grimase, Stupidus - renumit pentru ghicitorile și umorul său, Scurra, Moriones, Stulti, Fatui, fiecare jucând câte un rol bine stabilit. Familiile înstărite aveau proprii lor bufoni, despre care credeau că au puteri speciale și că aduceau noroc casei în care se aflau.

Un bufon foarte cunoscut este și Nasr el-Din, aflat la curtea cuceritorului mongol Timur. Despre acest bufon renumit pentru istețimea și viclenia sa circulă numeroase istorii, una dintre cărțile în care se vorbește despre el fiind An Eastern Chequerboard, scrisă de Sir Harry Luke. Odată cu cucerirea imperiului aztec, Hernan Cortes a adus în Spania o întreagă galerie de bufoni, nebuni, cocoșați sau pitici, cu rol similar celor de la curțile europene, dovadă că și conducătorii azteci apreciau umorul. Într-o perioadă în care puțini oameni știau să scrie sau să citească iar drepturile și libertățile cetățenești nu existau, bufonul avea ,,privilegiul” de a se exprima liber, fără a suporta consecințele. Din acest motiv, bufonul era deopotrivă iubit sau urât de membrii curților regale europene. În ,,perfidul Albion”, printre cei mai cunoscuți bufoni se numără William Summers, bufonul regelui Henric al VIII-lea, al cărui tablou se găsește la loc de cinste în palatul Hampton Court, sau Rahere, bufonul regelui Henric I, cel care, după ce a fost tratat de malarie, a construit un spital pentru oamenii săraci,

107

folosit și în zilele noastre sub denumirea de Spitalul Regal ,,Sfântul Bartolomeu”. Unul dintre ultimii bufoni de la curțile lorzilor englezi a fost Dickie Pierce, decedat în anul 1728, epitaful său fiind redactat de către cunoscutul scriitor Jonathan Swift. În Franța bufonul e reprezentat mai ales de imaginea lui Pierrot, un dansator excepțional, cu fața pudrată, care este privit astăzi ca un personaj romantic, cu o lacrimă pictată pe obrazul alb. Un nume celebru este și cel al Triboulet, aflat la curtea regelui Louis al XII-lea, după asemănarea căruia a fost creat eroul operei Rigoletto de Giuseppe Verdi, adaptată după melodrama Regele se amuză a lui Victor Hugo.

Dacă la începutul activității sale bufonul ,,juca” doar în fața regelui și a membrilor curții, de-a lungul istoriei a ajuns unul dintre personajele reprezentative ale pieselor de teatru. William Shakespeare a fost unul dintre primii dramaturgi care a inclus bufonul în piesele sale de teatru, rezervându-i un loc aparte și înzestrându-l cu înțelepciune și echilibru. În acest context, bufonul a devenit purtătorul adevărurilor epocii, îmbrăcate în haina râsului și a bunei dispoziții. Replicile lui sunt pline de profunzime, purtătoare de consecințe care conduc, totodată, la dezvoltarea intrigii pieselor. Printre bufonii îndrăgiți din piesele lui Shakespeare se află servitorul Launce din Cei doi tineri din Verona, țesătorul Jurubita din Visul unei nopți de vară, servitorul Launcelot Gobbo din Neguțătorul din Veneția, sergentul Dogbeiiry din Mult zgomot pentru nimic, măscăriciul Contesei de Roussillon din Totu-i bine când se termină cu bine, gemenii Dromio din Comedia erorilor sau slujitorii Tranio și Grumio din Îmblânzirea scorpiei. Aceștia se remarcă prin inteligența de care dau dovadă, reprezentând o voce a clarității și a ordinii morale. Un loc aparte în această galerie îl ocupă bufonul din Regele Lear, fiind considerat ,,un adevărat filosof, un fin observator și un analist al vieții, un prezicător al zilei care urmează”. Caracterizat prin luciditate și devotament acesta reușește să oglindească prin

108

Andreea Diaconița, Bufonii la Shakespeare, pag.2, www.scribd.com

discursul său contrastul dintre aparență și esență la curtea regelui Lear, fiind singurul care are curajul exprimării propriilor sale păreri. Un loc aparte în istoria teatrului îl are bufonul din Italia, unde a fost creat un întreg scenariu în jurul ,,măștilor” - commedia dell’arte. Genul menționat a apărut în Italia secolului al XVI-lea, ca o formă de improvizație ce aduce în scenă întâmplări și personaje specifice epocii, puse în valoare de jocul actoricesc. Dincolo de talentul nativ pentru a improviza, actorii dovedeau reale calități de mimi, jongleuri, cântăreți, dansatori sau acrobați, spectacolul fiind completat de costumele adaptate, de muzică, mișcare, culoare. Scenariul este simplu, având la bază o istorie de amor care se termină cu bine, în care atât stăpânii cât și slujnicii au un rol prestabilit. Fiecare personaj întruchipează o singură trăsătură de caracter, ce este reflectată de masca purtată. Astfel, apare în scenă Arlecchino - naiv, vesel, pus pe șotii, purtând un costum format din petice în formă de romb, Colombina - partenera lui Arlecchino, inteligentă, vicleană, independentă, Il Capitano - un cavaler atent cu doamnele, iute de mânie și curajos, îmbrăcat în hainele de război ale epocii, Dottore - doctorul bătrân și bogat, Innamorati - Flavio și Isabella, cei doi îndrăgostiți, singurii care nu sunt poartă mască, Pantalone - lacom și zgârcit, poartă întotdeauna pantaloni roșii și mantie neagră, Pedrolino - servitorul loial și umil, îmbrăcat într-un costum albastru, învechit, Pulcinella - cocoșat, viclean, înșelător sau doar înapoiat, Scaramuccia - ,,hoțoman”, fricos și plin de el, îmbrăcat mereu în negru, Tartaglia - miop și bâlbâit, purtând o pălărie, o sabie și o pereche de cizme prea mari pentru el, întruchipând fie un notar, un avocat sau un politician.

Nevoia de a evada din cotidian a existat dintotdeauna. Oamenii au căutat mereu noi forme de divertisment pentru a se elibera de presiunea realității imediate. Circul s-a dovedit a fi una dintre ,,invențiile” cele mai apreciate în acest scop, arătându-și utilitatea încă de pe vremea Romei antice, atunci când ,,circus”

109

Ion Minulescu

La Circ... Un accident banal –Un acrobat, Un salt mortal Şi... Acrobatul nu s-a mai sculat...

Alămurile din orchestră au tăcut, Iar clovnii din arenă au ţipat... Dar publicul din staluri n-a crezut Că poate fi şi-un accident adevărat Şi-a fluierat... Zadarnic –Mortul n-a mai înviat...

Păcat de el!... Era un tânăr acrobat frumos, Cu corpul tatuat de sus şi până jos, De care publicul se minuna, Când îl vedea-ndoit ca un inel, Sau când pe bara fixă se-nvârtea Ca o morişcă de cafea Cu balerina lângă el!...

Dar balerina nu-l iubea!...

Povestea lui? Hm!... Povestea mea –A mea, A ta Şi-a altora!...

Acelaşi accident de circ, banal... O zi relâche, Şi-apoi, la fel, Cu-aceeaşi balerină lângă el, Alt acrobat... Alt salt mortal!...

desemna spațiul în care aveau loc demonstrații de lupte, dresaje de animale, diferite tipuri de curse, multe dintre acestea culminând cu un adevărat carnagiu în care oameni și animale mureau deopotrivă. În Evul Mediu activitatea circului a stat în umbra inchiziției, circarii fiind acuzați de vrăjitorie și puși în fața pericolului de a fi arși pe jug.

Circul, sub forma pe care o cunoaștem astăzi, a apărut în Anglia anului 1768, când John Philippe Astley, un fost membru al cavaleriei engleze, a creat un amfiteatru modern, unde a fost angajat și primul clovn, Billy Buttons. Numărul acestuia era o combinație între încercările nereușite de a se urca pe un cal cu scopul precis de a ajunge cât mai repede într-un loc anume și stăruința de care dădea dovadă. Imaginea clovnului de astăzi îi este atribuită lui Joseph Grimaldi (1778 – 1837), un talentat actor englez, care a combinat elementele de pantomimă cu masca de Arlecchin, muzica și arta teatrală. Omologul său în arealul nord-american a fost Dan Rice (1823-1901), cel care, folosindu-se de masca de clovn, a comentat evenimentele petrecute în timpul Războiului Civil. De-a lungul timpului a apărut un nou tip de clovni – Auguste sau ,,clovnii roșii”, care nu și-au mai pictat fața în alb, ci în nuanțe de roz sau auriu, fiind, totodată, renumiți pentru faptul că sunt extrem de neîndemânatici. În România cei mai cunoscuți clovni sunt Victor Mono Giacanica - decorat în anul 1959 cu ,,Ordinul Muncii” pentru întreaga activitate artistică, Anton Mile, Titi Crețu, Costelini, Boni Sache, Sandi Crețu, frații Tudorică, Iosif Lupescu. Odată cu dezvoltarea industriei și cu tehnologizarea circul a avut de înfruntat noi ,,competitori”, music-hall-uri, cinematografe și spectacole de televiziune. Totuși, istoria circului continuă se se scrie, dovadă în acest sens fiind renumitul Cirque du Soleil, cea mai mare trupă de circ din lume, cu aproape 4000 de angajați din peste 40 de țări.

110