de piele omenească, tăbăcită, la umbra arborilor seculari Și lasă-ne izbiți și duși, și doi, și lungi, când movurile pier. Și pier ca să existe mult mai clare fețele noastre dur, sub măști de fier. Purtăm cu toții o mască. O mască de fier, sub care încercăm să ne opunem trecerii timpului. Smulgerea ontologică a ființei umane din concretul vieții este dificilă, trupul nostru trecător și fragil are nevoie de o mască pusă peste palatul de gânduri și vorbe. Smulgerea este grea, înceată, vârstele vieții fiind de fapt vârstele iubirilor noastre. Ineditul poeziei constă în crearea unei imagini statice, o încremenire în timp a unui moment unic. Mișcarea este creditată cu memorie, o memorie ,,asasină” care trebuie ascunsă după ,,perdelele de arbori”. Evoluția e falsă, creșterea nu există. Suferința trupului la trecerea prin timp trebuie acoperită de bătaia tobelor din ,,piele omenească”, o piele care este singura noastră pavăză. Singura evadare posibilă este evadarea ,,în doi”. Iubirea este cea care, atunci când piere totul, ridică masca și ne arată adevărata față, o față ,,dură”, călită, vizibilă. Nichita se întoarce la începuturi, spre originar. Misterul poeziei este unul revelator, lipsa misterului ne-ar lipsi de farmecul vieții. Efemera trecere nu poate fi suportată decât printr-o ascundere în spatele măștii care ne conduce destinul. Filosofia lui Nichita se împlinește prin biruințele existenței, de la iarbă la arbori, de la iubire la Tot. Răzbate din poezie un eroism biruitor în căutarea absolutului. Nichita folosește cuvintele ca niște vehicule ce transportă tensiunea esteticului. Poezia se naște din realitatea spirituală a poetului, poezia se naște din poezie, autorul fiind poate cel mai desăvârșit poet pe care l-a dat limba română.
105
Commented [1190]: Commented [1191]: Bibliografie: Ion, Pop (2012) – Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, Ed. Tracus Arte, București Olteanu Ioanichie (1984) – Nichita Stănescu - Album memorial, Ed. Viața Românească
105
