În consecinţă, apreciem că, până la o eventuală reglementare specifică, în situaţia analizată sar putea aplica prevederile art. 453 alin. 1 lit. a din noul Cod de procedură penală, privind revizuirea hotărârii pronunţate pentru o încadrare necorespunzătoare a faptei.
6. Referinţe de drept comparat. În doctrina străină401, opiniile privind infracţiunea progresivă sunt controversate. Astfel, aceasta este asemănată cu concursul ideal de infracţiuni prin aceea că în ambele cazuri există o singură acţiune sau inacţiune care produce mai multe urmări prevăzute în norme de incriminare diferite. Deosebirea esenţială constă în faptul că, în timp ce la concursul ideal acţiunea unică intră în sfera de incidenţă a mai multor norme juridice care o reprimă concomitent sub diferite aspecte, la infracţiunea progresivă activitatea infracţională se încadrează la final în ipoteza aceleiaşi norme de incriminare, care include în întregime încadrarea configurată iniţial. Într-o altă opinie402, analizându-se infracţiunea complexă, se arată că în sfera „infracţiunii eventual complexă” ar intra şi infracţiunea progresivă, cât şi celelalte cazuri în care o infracţiune mai puţin gravă este absorbită natural de o infracţiune mai gravă; între faptele absorbite şi infracţiunea absorbantă fiind o legătură de la mijloc la scop. Această teorie este combătută403, arătându-se că infracţiunea complexă, prevăzută în art. 84 din Codul italian, nu poate fi decât necesară şi nu este posibilă extinderea ei la infracţiunile praeterintenţionate, care presupun o singură acţiune şi un rezultat mai grav decât cel iniţial. Prin urmare, infracţiunea complexă se referă numai la situaţiile în care se comite o pluralitate de fapte penale, care formează un singur conţinut juridic de infracţiune, prin voinţa legiuitorului. S-a exprimat însă şi opinia404 că infracţiunea progresivă ar fi o specie a infracţiunii complexe în sens larg, iar încadrarea faptei comise se realizează conform principiului specialităţii, deoarece infracţiunea mai gravă are ceva în plus faţă de cea absorbită (rezultatul mai grav), fiind astfel prevăzută de o normă specială. Întrucât infracţiunea mai gravă nu poate fi realizată fără absorbirea celei mai uşoare, este aplicabilă regula non bis in idem – pedeapsa pentru infracţiunea minoră fiind cuprinsă în pedeapsa pentru infracţiunea majoră. Într-o altă opinie405, infracţiunea progresivă constituie o ipoteză a concursului de norme care se rezolvă potrivit principiului consumţiunii. Astfel, acela care, mai înainte de a ucide victima o 401
Ranieri S., Reato progressivo e progresione criminosa, alin. Giuffre, Milano, 1942, p. 92.
402
Mantovani F., [20], p. 483-488.
403
Padovani T., [61], p. 487; Pagliaro A., [20], p. 621.
404
Antolisei Fr.,[ 20], p. 495, 496; Mantovani F., [20], p. 491; Padovani T., [61], p. 502; Pagliaro A., [20], p. 495.
405
Bettiol G., [39], p. 608; Mantovani F., [20], p. 491.
147
