N.C.p. şi unitatea naturală de infracţiune/ nouă viziune as. formelor unit. naturale de infracțiune by Biblioteci Valcene

DR. GAVRIL PARASCHIV

DR. RAMONA-GABRIELA PARASCHIV

DR. DANIEL-ŞTEFAN PARASCHIV

NOUL COD PENAL ŞI UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE sau

O NOUĂ VIZIUNE ASUPRA FORMELOR UNITĂŢII NATURALE DE INFRACŢIUNE

2014

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE .......................................................................................................................... 4 CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND UNITATEA DE INFRACŢIUNE ... 4 1.

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND UNITATEA DE INFRACŢIUNE ............................................... 5

CADRUL LEGISLATIV ............................................................................................................... 9 2.1. Prezentare comparativă a reglementărilor din codurile penale adoptate în 1968 şi 2009, privind unitatea de infracţiune ...................................................................................................... 9 2.2. Referinţe de drept comparat .............................................................................................. 14

3. CONCEPT, ELEMENTE DE IDENTIFICARE,

MODELE LEGALE ŞI FORME ALE UNITĂŢII NATURALE DE

INFRACŢIUNE ................................................................................................................................... 16

3.1. Noţiunea de unitate naturală de infracţiune ........................................................................ 16 3.2. Elemente de identificare a unităţii de infracţiune ................................................................ 18 3.3. Modele legale explicite ale unităţii de infracţiune. .............................................................. 25 3.4. Modele legale implicite ale unităţii de infracţiune. ............................................................. 28 3.5. Pluralitatea aparentă de infracţiuni..................................................................................... 29 3.6. Unitatea aparentă de infracţiune. ........................................................................................ 33 3.7. Formele unităţii naturale de infracţiune. ............................................................................. 37 CAPITOLUL II. INFRACŢIUNEA SIMPLĂ .............................................................................. 41 1. CONCEPTUL DE INFRACŢIUNE SIMPLĂ. ......................................................................................... 41 2. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII SIMPLE. ............................................................................................ 42 3. ASPECTE PRACTICE ŞI DOCTRINARE PRIVIND FORMELE DE MANIFESTARE ALE UNITĂŢII SIMPLE DE INFRACŢIUNE. .................................................................................................................................. 48

4. REFERINŢE DE DREPT COMPARAT. ................................................................................................ 64 CAPITOLUL III. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ ...................................................................... 67 1.

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA NOŢIUNII DE INFRACŢIUNE CONTINUĂ. .............................................. 67

CONCEPTUL DE INFRACŢIUNE CONTINUĂ. .............................................................................. 69

3. CRITERII DE IDENTIFICARE A INFRACŢIUNII CONTINUE. ................................................................ 70 3.1. Infracţiunile continue de acţiune .......................................................................................... 71 3.2. Infracţiunile continue omisive .............................................................................................. 75 4. FORMELE INFRACŢIUNII CONTINUE. ............................................................................................. 76 5. PARTICULARITĂŢI ALE STRUCTURII INFRACŢIUNII CONTINUE. ..................................................... 79 6. ANALIZA IPOTEZELOR DE APLICARE PRACTICĂ A INSTITUŢIEI INFRACŢIUNII CONTINUE. .............. 87 CAPITOLUL IV.

INFRACŢIUNEA DEVIATĂ ....................................................................... 95 2

1. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE DEVIATĂ. ......................................................................................... 95 2. MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII DEVIATE. ...................................................................................... 98 3. SFERA DE CUPRINDERE A INFRACŢIUNII DEVIATE. ...................................................................... 100 4. TRATAMENTUL

PENAL AL INFRACŢIUNII DEVIATE.

ANALIZA

CRITICĂ A DOCTRINEI ŞI

JURISPRUDENŢEI ............................................................................................................................ 102

4.1. Soluţii adoptate în doctrină şi jurisprudenţă ..................................................................... 102 4.2. Analiza soluţiilor adoptate şi propuneri privind tratamentul juridic aplicabil formelor infracţiunii deviate .................................................................................................................... 105 5. REFERINŢE DE DREPT COMPARAT. .............................................................................................. 115 CAPITOLUL V. INFRACŢIUNEA DE OBICEI ........................................................................ 120 1. CONCEPTUL PRIVIND INFRACŢIUNEA DE OBICEI ......................................................................... 120 2. ARGUMENTE

REZULTATE DIN ANALIZA CONŢINUTULUI INFRACŢIUNII DE OBICEI PENTRU

INCLUDEREA ACESTEIA ÎN CATEGORIA UNITĂŢII NATURALE DE INFRACŢIUNE ............................... 122

3. SFERA ŞI CRITERIILE DE IDENTIFICARE A INFRACŢIUNILOR DE OBICEI. ....................................... 127 4. NECESITATEA IDENTIFICĂRII ŞI ANALIZEI INFRACŢIUNII DE OBICEI. ........................................... 130 CAPITOLUL VI. INFRACŢIUNEA PROGRESIVĂ ................................................................. 133 1.

CONCEPTUL DE INFRACŢIUNE PROGRESIVĂ.......................................................................... 133

2. SFERA INFRACŢIUNII PROGRESIVE. ............................................................................................. 135 3. CLARIFICĂRI PRIVIND NATURA JURIDICĂ A INFRACŢIUNII PROGRESIVE. ..................................... 137 4. ASPECTE PRACTICE ŞI TEORETICE PRIVIND MOMENTUL SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII PROGRESIVE. 141 5. CLARIFICĂRI

PRIVIND SOLUŢIA CE TREBUIE ADOPTATĂ ÎN CAZUL AGRAVĂRII REZULTATULUI

INFRACŢIUNII, DUPĂ SOLUŢIONAREA CAUZEI POTRIVIT UNEI ÎNCADRĂRI UŞOARE.......................... 144

6. REFERINŢE DE DREPT COMPARAT. .............................................................................................. 147 CAPITOLUL VII. CONCLUZII ŞI PROPUNERI .................................................................... 150 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................................................................... 157

CUVÂNT ÎNAINTE

Unitatea naturală de infracţiune a fost mai puţin tratată, în complexitatea sa, până la această lucrare, de o profunzime deosebită neexistând o monografie exhaustivă referitoare la domeniul abordat. În absenţa unor reglementări clarificatoare în această materie, monografia este indispensabilă în demersul

de a crea o practică unitară, în acord cu principiile de drept,

referitoare la tratamentul penal aplicabil formelor unităţii naturale de infracţiune. Conştient de dificultăţile temei studiate, autorul s-a documentat temeinic, valorificând cu profesionalism numeroasele surse de informare române, cât şi un volum relevant din doctrina, legislaţia şi jurisprudenţa altor ţări. De asemenea, a folosit vasta experienţă pe care a acumulat-o în îndelungata activitate desfăşurată în cadrul organelor judiciare, beneficiind şi de o bună stăpânire a materiei de specialitate, ceea ce i-a permis o analiză profundă şi cu certe trăsături de originalitate a problematicii abordate, sugerând noi căi de reflecţie, susţinute cu argumente deosebit de pertinente, în preocuparea sa de a regândi şi îmbogăţi cunoştinţele existente. De altfel, autorii au mai publicat, pe această temă, numeroase materiale relevante, iar lucrarea reprezintă, în ansamblu, un studiu de o certă valoare ştiinţifică, foarte utilă pentru practicienii şi teoreticienii dreptului penal, întrucât autorii au reuşit să clarifice numeroase controverse existente în doctrină ori generate de practica neunitară şi să propună noi rezolvări, justificate şi bine documentate, în acord cu reglementările şi principiile de drept, argumentând, cu o logică remarcabilă, multiple idei personale, menite a depăşi cadrul cunoştinţelor actuale şi să contribuie la dezvoltarea ştiinţelor penale.

Profesor universitar doctor GEORGE ANTONIU Director ştiinţific onorific al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române

Capitolul I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND UNITATEA DE INFRACŢIUNE

1. Consideraţii generale privind unitatea de infracţiune Obiectul acestei lucrări îl constituie identificarea şi analiza evoluţiei reglementărilor, jurisprudenţei şi doctrinei privind tipurile de unitate infracţională, în scopul unei exacte delimitări a acestora de pluralitatea de infracţiuni, pentru care legea penală prevede un regim sancţionator diferit. Infracţiunea, ca faptă social-umană cu semnificaţii şi urmări antisociale, are o existenţă unitară în materialitatea sa, ca formă real obiectivă de manifestare a unui comportament uman 1. Totodată, infracţiunea ca faptă a omului este o unitate juridică, compusă din anumite elemente care se îmbină şi se condiţionează reciproc. Fiecare infracţiune, privită ca faptă concretă, reprezintă transpunerea în realitatea obiectivă, printr-o manifestare a omului, a unui concept de infracţiune cuprins în incriminarea legală corespunzătoare. În conţinutul oricărei infracţiuni intră atât elementul material, adică acţiunea sau inacţiunea (împreună cu toate condiţiile prealabile sau concomitente, care, potrivit legii, îi atribuie caracter penal) şi rezultatul, precum şi vinovăţia, adică poziţia subiectivă a făptuitorului – toate aflându-se într-o strânsă interdependenţă şi constituind un anumit tip de unitate de infracţiune2. Această problemă nu se pune în legătură cu orice complex de activităţi infracţionale, ci numai când între actele care îl alcătuiesc există o legătură personală (in personam), cele două sau mai multe acţiuni ori acte fiind săvârşite de aceeaşi ori de aceleaşi persoane; dacă actele sau activităţile evaluate nu se caracterizează prin această legătură in personam, problema unităţii şi pluralităţii de infracţiuni nu se pune3. Pluralitatea de infracţiuni, ca expresie juridică a unei realităţi materiale, presupune o pluralitate sau diversitate materială corespunzătoare unei multiplicităţi de unităţi infracţionale distincte, înmănuncheate de asemenea de un element de legătură comun, constând în unicitatea subiectului activ, infracţional4. Istoria acestei instituţii se caracterizează printr-un număr redus al reglementărilor privind tipurile de unitate infracţională şi criteriile de delimitare a acestora, jurisprudenţa şi doctrina fiind factorii care au determinat evoluţia şi conturarea cunoştinţelor din acest domeniu.

Stoica O.A., Premise filozofico-juridice ale teoriei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, în „Studia Universitatis BabeşBolyai, series jurisprudentia”, 1973, p. 96. 2

Papadopol V., Pavel D., Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p. 17. 3

Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 467.

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pp. 255-256.

Spre exemplu, în Codul penal român adoptat în anul 1936 nu există vreo reglementare în acest sens, cu excepţia expresiei „infractori din obiceiu”, folosită în cuprinsul art. 74, care nu se referea în mod special la infracţiunea de obicei, ca formă a unităţii infracţionale săvârşită prin repetarea aceluiaşi gen de faptă5. În doctrina acelor timpuri6 erau analizate – cu trimiteri la opiniile unor autori străini – diferite tipuri de unitate infracţională, cum ar fi: infracţiunile momentane şi continue, infracţiunea simplă şi de obicei, infracţiunea continuată, infracţiunile colective, făcându-se ample referiri la trăsăturile acestora, elementele care le particularizează şi le disting de pluralitatea infracţională. În reflecţiile sale din cuprinsul unor lucrări7 profesorul Dongoroz arăta că legea penală în vigoare nu se ocupă de unitatea de infracţiune în cazul infracţiunilor de obişnuinţă şi a celor progresive, fiindcă în aceste cazuri nu există nici măcar aparenţa unei pluralităţi de infracţiuni. Elaborarea, de-a lungul timpului, a noţiunilor de unitate de infracţiune naturală şi legală se justifică, în principal, prin anumite realităţi obiective, cum ar fi strânsa legătură a diferitelor acte şi acţiuni componente ale unităţii infracţionale, fie ca urmare a unor procese naturale unificatoare (de pildă, unitatea activităţii infracţionale şi a impulsului la acţiune ori repetarea acţiunilor, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, privite ca o unică formă de manifestare a făptuitorului etc.), fie ca urmare a evaluării de către legiuitor a unor corelaţii între acţiuni care ar putea fi privite şi ca o unitate de sine stătătoare. Dar, conturarea noţiunii de unitate de infracţiune şi a formelor sale de manifestare se explică şi prin eforturile interpretative făcute de-a lungul timpului de exegeţii legii penale, de a evita tratamentul penal, uneori excesiv de sever, al pluralităţii de infracţiuni (care poate conduce şi la totalizarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune dacă se adoptă sistemul cumulului aritmetic), atunci când faptele comise ar părea că sunt strâns legate între ele, încât s-ar justifica să fie tratate ca o unitate (naturală sau legală)8. Potrivit noului Cod penal, în situaţia concursului de infracţiuni aplicarea sporului de pedeapsă este obligatorie, iar când, pe lângă pedeapsa închisorii se stabileşte şi sancţiunea amenzii, operează chiar cumulul aritmetic.

În art. 74 alin. 3 C. pen. 1936 se arăta: „Sunt consideraţi infractori din obiceiu, acei cari, prin numărul şi genul infracţiunilor de drept comun săvârşite, prezintă simptomele unei persistente înclinaţiuni criminale”. 6

Tanoviceanu I., Tratat de drept şi procedură penală, ediţia a doua, vol. II, revăzut şi completat de Dongoroz V., Chiseliţă C., Laday Ş., Desară E., Tipografia „Curierul Judiciar”, Bucureşti, 1925, pp. 53-102. 7

Dongoroz V. în Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., [4], p. 19. Aceeaşi idee o regăsim şi în Dongoroz V., Sinteze asupra noului Cod penal al Republicii Socialiste România, S.C.J., nr. 1 1969, p. 21. 8

Paraschiv G., Unitatea naturală de infracţiune, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005, pp. 15 şi urm.

Importanţa distincţiei între unitatea şi pluralitatea de infracţiuni rezidă în principal în faptul că de numărul faptelor penale existente într-o activitatea infracţională complexă ori într-un complex de activităţi depinde numărul de raporturi conflictuale de drept penal ce trebuie să fie soluţionate. Este ştiut că, în situaţia unităţii de infracţiune făptuitorului i se aplică o singură sancţiune, pe când în cazul concursului de infracţiuni se stabileşte câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune, după care se procedează fie la absorbirea infracţiunii mai uşoare în cea mai gravă, fie la contopirea acestora, cu posibilitatea sau obligativitatea adăugirii unui spor de pedeapsă, fie la totalizarea pedepselor, ceea ce face ca răspunderea penală în aceste din urmă ipoteze să fie mai aspră9. De asemenea, această distincţie este necesară pentru problematica gravă pe care o aduce în politica penală săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană. Astfel, este important nu numai modul cum trebuie să fie sancţionată o persoană care a săvârşit două ori mai multe infracţiuni, cât mai ales de caracterul simptomatic, sub raportul periculozităţii sociale a făptuitorului, pe care-l are pluralitatea de infracţiuni în raport cu unitatea de infracţiune, astfel încât să se identifice cele mai potrivite măsuri de politică penală pentru prevenirea şi combaterea acestor manifestări infracţionale. Cercetarea problemei unităţii de infracţiune are în vedere şi elaborarea unor criterii ştiinţific fundamentate, de distincţie între diversele tipuri şi modalităţi sub care acestea se prezintă. Deşi baza de evaluare a fenomenului cercetat o constituie conţinutul incriminării, realitatea poate genera situaţii în care un complex faptic corespunzător conţinutului unei singure infracţiuni, să cuprindă şi elemente specifice unei pluralităţi, în aşa fel încât, fără cunoaşterea particularităţilor unor tipuri de unitate infracţională, nu s-ar putea stabili exact dacă, în anumite cazuri concrete, există o unitate sau o pluralitate de infracţiuni. Totodată, sunt situaţii în care legiuitorul a reunit în conţinutul aceleiaşi infracţiuni elemente care formează conţinutul altei ori altor infracţiuni. În astfel de situaţii, fără cunoaşterea anumitor tipuri de infracţiune unică cu caracter complex, ar fi greu de calificat drept unitate sau pluralitate de infracţiuni un complex faptic în care pot fi identificate conţinuturile mai multor infracţiuni, dacă aceste conţinuturi se găsesc reunite şi în conţinutul legal al altei infracţiuni10.

Ceea ce se compară este tratamentul penal al unei singure infracţiuni cu tratamentul unei pluralităţi de infracţiuni. Nu trebuie confundată această problematică cu aceea dacă aplicarea regulilor absorbţiei, a cumulului juridic sau aritmetic constituie un tratament mai grav sau mai blând, în raport cu existenţa unei pluralităţi de infracţiuni, cu o pluralitate de sancţiuni. După unii autori, numai dacă s-ar depăşi totalul pedepselor, tratamentul penal al pluralităţii ar constitui o stare de agravare, altfel este o stare de atenuare (A se vedea Antoniu G., Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiune, R.D.P. nr. 4/1999, p. 15; Lămăşanu D.L., Concursul de infracţiuni, stare de agravare sau de atenuare a pedepsei, R.D.P. nr. 4/1999, p. 88-91). 10

Bulai C., [3], pp. 467-468.

Controversele ivite de-a lungul timpului în doctrină cu privire la definirea noţiunii generice a unităţii de infracţiune dar şi a tipurilor şi modalităţilor acestora, includerea formelor de unitate infracţională în categoria unităţii naturale sau legale, criteriile privind delimitarea lor de concursul de infracţiuni etc. nu au influenţat prea mult jurisprudenţa, deşi asupra temeiniciei unor soluţii ar fi necesar să se reflecteze cu mai multă atenţie, întrucât pot să existe argumente suficiente care să justifice schimbări ale practicii judiciare, cu efecte deosebite asupra răspunderii autorilor anumitor activităţi infracţionale. Dintre controversele apărute în doctrină se pot menţiona: cele privitoare la sfera unităţii naturale şi a celei legale privind includerea unor tipuri de infracţiuni cum ar fi cele de obicei sau cele progresive, în una sau alte din aceste categorii; calificarea unor fapte ca formând o unitate infracţională sau o pluralitate de infracţiuni, în funcţie de obiectul juridic vătămat (la infracţiunile împotriva patrimoniului doctrina majoritară şi jurisprudenţa consideră că se comite o singură infracţiune, dacă se sustrag, în aceeaşi împrejurare, bunuri aparţinând mai multor persoane, iar în cazul vătămării fizice a mai multor persoane, în aceleaşi circumstanţe, o pluralitate de infracţiuni); dacă în cazul infracţiunii deviate există o singură infracţiune intenţionată, comisă asupra victimei efectiv lezate, ori o pluralitate de fapte o tentativă faţă de persoana (obiectul) vizată de făptuitor, şi o faptă consumată, din culpă, faţă de persoana (obiectul) vătămată efectiv etc. – în toate cazurile existând consecinţe diferite în ce priveşte răspunderea penală ori coroborarea cu alte reglementări penale, în funcţie de soluţia adoptată cu privire la formele de unitate naturală sau de pluralitate reţinute. Astfel, spre exemplu, nu poate să fie indiferent dacă se reţine în sarcina făptuitorului săvârşirea unui concurs de infracţiuni sau a unei singure infracţiuni în situaţia infracţiunii deviate, întrucât răspunderea penală va fi diferită în cele două ipoteze, avându-se în vedere durata pedepselor care poate să fie mai mare în cazul unităţii infracţionale, raportându-se la urmarea unică, ce poate să fie mai gravă, dar şi aplicarea obligatorie a sporului prevăzut de noul Cod penal sau chiar a totalizării pedepsei închisorii cu amenda pentru concursul de infracţiuni. La fel, în situaţia comiterii mai multor acte de delapidare, dacă s-ar aprecia că există concurs de infracţiuni simple (ca forme ale unităţii naturale), datorită inexistenţei rezoluţiei infracţionale unice, şi nu o infracţiune continuată (unitate legală de infracţiune) – pe lângă agravarea răspunderii penale, prin aplicarea sporurilor prevăzute de lege pentru infracţiunile concurente, pot să apară şi consecinţe favorabile, cum ar fi încadrarea faptelor într-o variantă normativă simplă a infracţiunii de delapidare (art. 295 C. pen.), şi nu agravată (art. 295 raportat la art. 309, cu referire la art. 183 C. pen.), posibilă, dacă se reţinea infracţiunea continuată, iar prin actele repetate se producea un prejudiciu total de peste 2.000.000 lei.

2. Cadrul legislativ 2.1. Prezentare comparativă a reglementărilor din codurile penale adoptate în 1968 şi 2009, privind unitatea de infracţiune Formele unităţii de infracţiune au fost deduse din analiza concretă a diverselor situaţii faptice sub care a fost realizată activitatea infracţională, prin interpretarea, în special contextuală, a reglementărilor în materie penală. Astfel, Codul penal adoptat în anul 1968, cât şi în partea generală a noului Cod penal există puţine texte care se referă la unitatea de infracţiune. Infracţiunea continuată şi cea complexă sunt reglementate expres, atât în Codul penal din 1968 (art. 41-43, Capitolul IV „Pluralitatea de infracţiuni”, Titlul II „Infracţiunea”), cât şi în noul Cod penal (art. 35-37, Capitolul V „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni” din Titlul II „Infracţiunea”). Cu privire la definirea acestor forme ale unităţii legale de infracţiune, în Codul penal din 1968 se arăta: Art. 41. Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe (2) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Noul Cod penal introduce în definiţia legală a infracţiunii continuate o nouă condiţie, constând în unitatea de subiect pasiv11, iar cu privire la infracţiunea complexă expresia „ca element sau circumstanţă agravantă” este înlocuită cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravat”12, reglementările în cauză având următorul conţinut: Art. 35. Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

A se vedea Antoniu G., Observaţii privitoare la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (I), R.D.P. nr. 4/2007, p. 18, în care se critică reducerea sferei infracţiunilor continuate numai la situaţiile în care autorul acţionează prin acte repetate împotriva aceleiaşi persoane vătămate – anterior această formă a unităţii legale de infracţiune reţinându-se şi când actele similare, repetate, erau comise împotriva unor valori sociale din aceeaşi categorie, aparţinând unor persoane vătămate diferite. 12

Această formulă este mai exactă, exprimând clar voinţa legiuitorului, care precizează fără echivoc că acţiunea sau inacţiunea care constituie, prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală poate să fie cuprinsă, ca element constitutiv, în varianta simplă a infracţiunii complexe, ori în varianta agravată, ca element circumstanţial agravant, în legislaţia penală regăsindu-se ambele forme de infracţiune complexă.

(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. În acest articol nu a mai fost reiterat conţinutul alin. 1 al art. 41 din Codul penal adoptat în 1968, în care se arăta expres că în cazul infracţiunilor continuate şi complexe nu există pluralitate de infracţiuni. Referitor la pedepsele aplicabile acestor tipuri de unitate legală, în Codul penal din 1968 se arăta: Art. 42. Pedeapsa pentru infracţiunea continuată Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor potrivit dispoziţiilor art. 34 sau, după caz, art. 401 alin. (1)13. Noul Cod penal introduce reglementări cu privire la sancţionarea infracţiunilor complexe şi nu mai face trimitere la reglementările privind concursul de infracţiuni, pentru stabilirea sporului de pedeapsă aplicabil în situaţia comiterii infracţiunilor în formă continuată, ci stabileşte sporuri facultative (care sunt mai mici decât în vechiul Cod), astfel: Art. 36. Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă (1) Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani in cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii. (2) Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Art. 34 din Codul penal adoptat în 1968 avea următorul cuprins: „(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează: a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani; c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim; d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c). (2) Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente”. Art. 401 din Codul penal din 1968 avea următorul cuprins: „În caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim”.

(3) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată. În doctrină14 se arată că această reglementare creează posibilitatea sancţionării mai blânde a infracţiunilor continuate (instanţa putând să decidă neaplicarea vreunui spor), comparativ cu situaţia concursului de infracţiuni, pentru care noul Cod stabileşte obligativitatea aplicării unor sporuri la pedeapsa cea mai aspră15. Opinia arătată este relativă, întrucât, în situaţia reţinerii infracţiunii continuate (ca formă a unităţii legale de infracţiune) prin însumarea urmărilor aferente actelor repetate se poate aplica o pedeapsă orientată spre maximul special (apreciindu-se global gravitatea tuturor actelor repetate), pe când în cazul concursului omogen de infracţiuni (ca formă a unităţii naturale de infracţiune), pedepsele stabilite trebuie să fie mai mici (spre minim), în funcţie de fiecare urmare (care nu are aceeaşi amploare, în cazul totalizării), iar prin aplicarea sporului obligatoriu la pedeapsa cea mai mare să se ajungă la o rezultantă mai mică decât sancţiunea aplicată pentru infracţiunea continuată (mai ales în cazul în care, prin cumulul prejudiciilor s-ar ajunge la reţinerea variantei agravate a infracţiunii continuate, cum ar fi în situaţia delapidării, prevăzute de art. 295 raportat la art. 309 C. pen., care prevede majorarea cu jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru varianta simplă).

A se vedea Duvac C. în Antoniu G., Bulai C., Duvac C., Griga I., Ivan Gh., Mitrache C., Molnar I., Pascu I., Paşca V., Predescu O., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 309, care arată că opinia autorilor privind soluţia unui tratament penal mai blând pentru infracţiunea continuată decât în cazul concursului de infracţiunea se justifică „întrucât la infracţiunea continuată chiar dacă există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluţie unică, pe când la concursul de infracţiuni identificăm mai multe hotărâri infracţionale”. Individualizarea legală a pedepselor considerăm că are mai puţină legătură cu numărul rezoluţiilor infracţionale. De altfel, rezoluţia infracţională unică specifică infracţiunii continuate este reactualizată cu ocazia comiterii fiecărui act, îmbogăţindu-se cu noi elemente, în funcţie de situaţiile concrete, presupunând astfel perseverenţă infracţională şi abilitate în realizarea unui plan bine pus la punct (cu premeditare), ceea ce ar fi de natură a spori pericolul social. Totodată, gravitatea actelor repetate poate fi apreciată şi prin prisma consecinţelor grave (însumate) produse în dauna aceleiaşi persoane vătămate. 15

Art. 39 din noul Cod penal are următorul conţinut: „Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni: (1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). (2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă”.

Aliniatul 2 al art. 36 din noul Cod apare ca o noutate, în vechiul Cod neexistând o asemenea dispoziţie, întrucât este normal să se aplice „pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune”, dacă nu se prevede un tratament sancţionator derogatoriu. Aliniatul 3 al aceluiaşi articol are menirea de a înlătura orice controversă în ce priveşte încadrarea ca infracţiune consumată a faptei complexe praeter intenţionate, când s-a produs rezultatul mai grav (prin depăşirea intenţiei), chiar dacă acţiunea intenţionată a rămas în faza de tentativă – situaţie care primise aceeaşi rezolvare şi în jurisprudenţa naţională16. Tribunalul Suprem, Secţia PENALĂ a statuat prin decizia nr. 741/1980, că în caz de tentativă la infracţiunea de tâlhărie care a produs moartea victimei, pedeapsa se stabileşte conform art. 211 alin. 3 C. pen. 1968, care prevede închisoarea de la 7 la 20 ani, şi nu raportând sancţiunea din acest text la prevederile art. 21 C. pen. 1968, pentru a se ajunge la o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi a maximului stabilit prin textul sus-menţionat17. Temeiul agravantei prevăzute în art. 211 alin. 3 C. pen. 1968 îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al tâlhăriei sau al tentativei de tâlhărie – moartea victimei. Dacă acest rezultat s-a produs, nu mai are relevanţă forma în care s-a realizat activitatea infracţională (tâlhărie consumată sau tentativă de tâlhărie), ci întreaga activitate trebuie raportată la rezultatul final, care constituie temeiul agravării faptei săvârşite. Referitor la stabilirea pedepsei care urmează să fie executată în cazul judecării – ulterior condamnării pentru o infracţiune continuată sau complexă – a unor acte componente săvârşite anterior, Codul penal din 1968 stipula: Art. 43 Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă Dacă infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior. Noul Cod reproduce acest text, înlocuind însă noţiunea „infractorul” cu termenul „cel”, rezultând: Art. 37 Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se

A se vedea Papadopol V., Popovici M., Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 19761980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 377. 17

Tribunalul Suprem, Secţia Penală, Decizia nr. 741/1980, CD 1980, p. 220, în R.R.D. nr. 12/1980, p. 63.

seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior. În legătură cu cele două tipuri de unităţi legale infracţionale, în Codul penal din 1968 existau reglementări privind data de la care începe să curgă termenele (prevăzută la art. 122 alin. 1) privind prescripţia răspunderii penale (care, se poate considera că echivalează cu momentul „săvârşirii” acestor infracţiuni), după cum urmează: Art. 122. Termenele de prescripţie a răspunderii penale … (2) Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. În noul Cod penal se reglementează, în plus, momentele de la care încep să curgă termenele de prescripţie (prevăzut de art. 154 alin. 1), pentru infracţiunile de obicei şi progresive, după cum urmează: Art. 154 Termenele de prescripţie a răspunderii penale … (2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act. (3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. Referitor la infracţiunea de obicei practica şi doctrina erau unanim de acord că aceasta se consideră săvârşită la data comiterii ultimului act (al epuizării), moment de la care „începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale”18. Cu privire însă la infracţiunea progresivă doctrina şi jurisprudenţa nu sunt unitare, opiniile care susţin – contrar noii reglementări – curgerea termenului de prescripţie de la data producerii rezultatului mai grav fiind, în general, mai amplu argumentate. De altfel, faţă de soluţia adoptată de legiuitor ar fi greu de justificat curgerea termenului de prescripţie în perioada în care organele de urmărire penală nu au avut dreptul să efectueze cercetări,

Bulai C., [3], p. 486.

nefiind sesizate cu plângere prealabilă ori aceasta a fost retrasă (în ipoteza infracţiunilor care se urmăresc la plângerea prealabilă, însă, după amplificarea rezultatului se anchetează din oficiu). Astfel, spre exemplu, dacă fapta de lovire sau alte violenţe (art. 193 C. pen.) – pentru care nu s-au efectuat cercetări potrivit voinţei persoanei vătămate – se „transformă” în infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prin decesul victimei, după o perioadă mare de timp, urmărirea penală se va efectua din oficiu, însă organele judiciare au un termen mai scurt decât cel prevăzut în lege pentru finalizarea cauzei, deşi dificultatea cercetărilor a sporit, de pildă prin pierderea unor probe care nu au putut fi materializate în perioada scursă imediat după realizarea activităţii infracţionale etc. Concluzionând, constatăm că singurele noutăţi consistente, identificate în partea generală a noului Cod penal – în afară de adăugarea unei condiţii în plus la definiţia infracţiunii continuate, care-i reduce sfera de aplicare – se regăsesc la art. 154, în care se arată data de la care începe să se calculeze termenul prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de obicei şi progresive, în cazul ultimei prevăzându-se şi faptul că termenul este cel corespunzător rezultatului definitiv produs (mai grav). Au apărut, totodată, unele noutăţi şi în partea specială, cum ar fi, spre exemplu, dezincriminarea infracţiunilor (de obicei) privind prostituţia şi cerşetoria. De ce legiuitorul nu defineşte nici în noul Cod penal toate categoriile de infracţiuni care constituie unităţi naturale de infracţiune, lăsând ca doctrina să sugereze existenţa unor modele de incriminare implicite, este o chestiune încă necercetată. S-ar putea explica aceasta prin necesităţi de politică penală sau prin frecvenţa mai redusă a acestor tipuri de infracţiuni nedefinite în partea generală a Codului penal ori prin existenţa altor motive la care ar urma să se reflecteze. 2.2. Referinţe de drept comparat În legislaţia altor ţări, întocmai ca în legea penală română, problematica unităţii de infracţiune este încă incomplet reglementată, generând astfel opinii contradictorii (atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă), asupra diferitelor categorii de infracţiuni care fac parte din unitatea de infracţiune şi asupra formelor de manifestare ale acestora. Astfel, legea penală italiană reglementează unitatea de infracţiune după concursul de infracţiuni, precizând că, în această materie, nu se aplică regulile concursului de infracţiuni, ci unele reguli specifice. În art. 81 C. pen. italian, alături de concursul formal de infracţiuni, este reglementată infracţiunea continuată, ca formă de unitate infracţională cu un conţinut apropiat, dar

nu identic cu cel al legii penale române19. De asemenea, este definită şi infracţiunea complexă în art. 84 C. pen. italian, iar în art. 60, 82 şi 84 este definită infracţiunea deviată, cu diferitele sale modalităţi (definiţie care lipseşte în legea penală română). În legislaţia germană şi franceză unitatea de infracţiune este tratată în cadrul materiei referitoare la pedeapsă, iar unele reglementări sunt cuprinse în cadrul dispoziţiilor privitoare la norma penală. Codul penal german nu cuprinde dispoziţii similare celor din art. 43 C. pen. român, referitoare la recalcularea pedepsei în situaţia descoperirii, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, a unor acte componente ale infracţiunii complexe sau continuate, comise anterior. În legislaţia engleză şi americană există mai puţine reglementări privitoare la unitatea de infracţiune, căreia nu i se acordă prea multă importanţă datorită ponderii mari a precedentului judiciar în jurisprudenţa şi în doctrina sistemelor judiciare respective. În doctrina străină există, de asemenea, o multitudine de modalităţi de abordare a unităţii naturale de infracţiune. Astfel, majoritatea autorilor italieni tratează infracţiunea simplă în cadrul unităţii naturale de infracţiune, infracţiunea continuă şi cea de obicei sunt tratate la capitolul privind clasificarea infracţiunilor, iar infracţiunea progresivă este considerată o formă a infracţiunii complexe20. În literatura juridică franceză21, infracţiunea de obicei, complexă, continuată şi cea continuă sunt tratate la capitolul privind clasificarea infracţiunilor, şi nu la cel privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni.

Spre deosebire de legea penală română, pedeapsa pentru infracţiunea continuată se stabileşte la fel ca pentru concursul ideal, adică se aplică sancţiunea pentru cea mai gravă dintre încălcările legii, care se majorează până la de trei ori, cu condiţia ca pedeapsa rezultantă să nu depăşească pe aceea care s-ar fi aplicat în cazul concursului de infracţiuni (care, de regulă, este sancţionat după principiul totalizării pedepselor). Dar, cea mai importantă diferenţiere a reglementărilor privind infracţiunea continuată, prevăzută în art. 81 alin. 2 C. pen. italian, faţă de legea penală română, constă în faptul că legea italiană defineşte infracţiunea continuată ca violarea, cu aceeaşi rezoluţie delictuoasă şi la intervale diferite, a aceloraşi dispoziţii de lege sau a unor dispoziţii diferite. Aceasta înseamnă că legea penală italiană extinde conceptul de infracţiune continuată şi la ipoteza în care actele componente nu prezintă (fiecare în parte) conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci al unor infracţiuni diferite – reglementare complet diferită de legea penală română, care concepe infracţiunea continuată ca o pluralitate de violări ale aceleiaşi norme de incriminare. 20

Antolisei Fr., Diritto penale, parte generale, Cedam, Milano, 1994, p. 470; Mantovani F., Diritto penale, parte generale, Cedam, Milano, 1992, p. 466; Pagliaro A., Principii di diritto penale, parte generale, Milano, Cedam, 1996, p. 511; Fiore C., Diritto penale, vol. I, Cedam, Torino, 1997, p. 162. 21

Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., Droit pénal général, troizieme édition, Dalloz, Paris, 1995, p. 199; Pradel J., Droit pénal général, Cujas, Paris, 2000, p. 363.

3. Concept, elemente de identificare, modele legale şi forme ale unităţii naturale de infracţiune 3.1. Noţiunea de unitate naturală de infracţiune În domeniul dreptului penal noţiunile de unitate şi de pluralitate (opusă unităţii) sunt folosite cu acelaşi înţeles ca şi în limbajul obişnuit. O realitate (obiect, fenomen etc.) pe care o evaluăm constituie o unitate când, raportată la o entitate – bază de evaluare, constatăm că trăsăturile acesteia din urmă se regăsesc o singură dată în conţinutul realităţii pe care o evaluăm. Spre exemplu, dacă trăsăturile care caracterizează obiect privit ca o unitate abstractă, luat ca bază de referinţă, se regăsesc o singură dată în caracteristicile unui obiect concret pe care îl evaluăm, spunem că există un singur obiect (o unitate). Dacă însă realitatea evaluată reflectă trăsăturile mai multor entităţi sau unităţi, în raport cu baza de evaluare, se constată că există mai multe obiecte22. Acest raţionament este valabil, în mare măsură, şi în dreptul penal. Dacă trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (descrise în norma de incriminare), luate ca bază de evaluare, se regăsesc o singură dată în entitatea analizată (activitatea infracţională realizată de o anumită persoană), vom spune că există o unitate de infracţiune. Dacă, dimpotrivă, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se regăsesc de mai multe ori în entitatea (ansamblul activităţii ilicite) pe care o evaluăm, vom spune că există o pluralitate de infracţiuni. Datorită insuficienţei reglementărilor în domeniu, cât şi din cauza complexităţii problematicii, în doctrina penală română există mai multe moduri de abordare a unităţii naturale de infracţiune. Astfel, majoritatea autorilor23 tratează materia unităţii de infracţiune înaintea pluralităţii de infracţiuni, iar alţii o tratează după pluralitatea de infracţiuni24 ori între instituţia concursului de infracţiuni şi cea privind recidiva25 sau în cadrul instituţiei infracţiunii, înaintea pluralităţii de infractori26.

Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 324.

Dongoroz V., [22]; Pop Tr., Drept penal, partea generală, Cluj, 1921; Bulai C., [3], p. 467; Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 2002; Oancea I., Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994; Zolyneak M., Drept penal, vol. II, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1998; Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., Drept penal, partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997; Nistoreanu Ghe., Boroi A., Drept penal. partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002; Ungureanu A., Drept penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995. 24

Basarab M., Drept penal, partea generală, vol. II, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 91. 25

Dongoroz V. în Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., [4], p. 255.

Giurgiu N., Drept penal general, Editura Sunset, Iaşi, 1997, p. 210.

Referitor la modul de definire a conceptului de unitate infracţională, în general, şi de unitate naturală de infracţiune, în mod special, au existat şi există încă importante controverse, atât în doctrina penală din ţara noastră, cât şi în cea străină, ca de altfel şi cu privire la delimitarea formelor de unitate naturală sau legală de infracţiune. Încă de la începutul secolului trecut s-a arătat că: „Unitatea naturală de infracţiune există ori de câte ori o unitate infracţională, prin datele ei de fapt, date obiective (acţiune-inacţiune) şi date subiective (rezoluţie infracţională), constituie o activitate unică, datorită căreia şi legea o consacră, ca o infracţiune unică şi prevede o singură pedeapsă. Rezultă deci, că în cazul unităţii naturale de infracţiune, datorită unităţii de fapt (acţiune, urmare, hotărâre etc.) s-a creat şi, sub raport juridic, o unitate de infracţiune”27. Ulterior, conceptul de unitate naturală de infracţiune a fost definit28, luându-se ca bază de evaluare conţinutul incriminării, în raport cu acest criteriu existând unitate de infracţiune ori de câte ori un complex de date de fapt poate fi încadrat integral în conţinutul unei singure norme de incriminare; în acest caz unitatea este reală, deoarece, în mod natural, avem o singură faptă. În doctrina penală actuală se arată că „Unitatea naturală de infracţiune este determinată de unicitatea conţinutului infracţiunii, iar aceasta este determinată de unitatea faptei care constituie elementul material al infracţiunii”29. Ea există atunci când „unitatea infracţiunii, atât în conţinutul, cât şi în structura sa, rezultă din unicitatea naturală a acţiunii sau inacţiunii”30. Pentru existenţa unităţii naturale de infracţiune sunt propuse drept condiţii: unitatea de acţiune, omogenitatea juridică şi unitatea subiectului pasiv31. Unitatea naturală este alcătuită, de regulă, „dintr-o singură acţiune sau inacţiune, care produce un singur rezultat periculos şi are la bază o singură formă de vinovăţie”32. În viziunea altor autori, „Unitatea de fapt există în realitatea vieţii şi a fost consacrată ca atare în dispoziţiile legale, fără ca legiuitorul să adauge faptei astfel alcătuite vreun alt element, care ar complica structura sa naturală şi ar atribui caracter complex faptei”33.

Pop Tr., [23], p. 601.

Dongoroz V., [22], p. 325.

Bulai C., [3], p. 427.

Giurgiu N., [26], p. 211.

Streteanu F., Consideraţii privind unitatea naturală colectivă ca formă a unităţii de infracţiune, în „Studii juridice în onoarea prof dr. George Antoniu”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 268, care arată că infracţiunea simplă se poate săvârşi cu orice formă de vinovăţie, şi nu doar cu intenţie. 32

Ungureanu A., [23], p. 149.

Zolyneak M., [23], p. 415.

După cum se observă, nici una din definiţiile formulate nu cuprinde toate trăsăturile care particularizează conceptul de unitate naturală de infracţiune, astfel încât să se realizeze o diferenţiere netă faţă de unitatea legală de infracţiune şi de pluralitatea de infracţiuni 34. Astfel, unitatea naturală se caracterizează nu numai prin unicitatea elementului material (sub acest aspect unitatea naturală s-ar confunda cu unitatea simplă de infracţiune). Totodată, pot exista şi unele particularităţi ale elementului material (de a fi o acţiune care nu se consumă instantaneu, ci are caracter continuu); unitatea naturală poate cuprinde şi o acţiune îndreptată împotriva unui obiect material care nu se afla în reprezentarea autorului, ori mai multe acţiuni realizate în aceeaşi împrejurare sau o acţiune comisă cu două forme de vinovăţie (de exemplu, acţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.). În plus, în noţiunea de unitate naturală a infracţiunii ar fi de cuprins şi acele trăsături care deosebesc acest concept (unitate naturală reală), de unitatea naturală aparentă de infracţiune şi de pluralitatea aparentă de infracţiuni. Constatându-se dificultatea de a elabora în mod corespunzător noţiunea de unitate naturală de infracţiune35, greutatea de a identifica criteriul unic în raport cu care s-ar putea elabora o definiţie globală a acestui concept36, pe drept cuvânt s-a subliniat în doctrină că, pentru a defini conceptul de unitate naturală de infracţiune, ar fi necesară „analiza fiecăreia din formele de unitate infracţională, cu toate caracterele lor specifice”, desprinzându-se din acestea elementele constante şi generale, caracteristice conceptului global de unitate naturală de infracţiune37. 3.2. Elemente de identificare a unităţii de infracţiune Modul de a raţiona, prezentat mai sus, este valabil numai într-o anumită măsură în analiza unei fapte penale, deoarece în conceptul de unitate de infracţiune doctrina penală cuprinde nu numai faptele penale concrete în conţinutul cărora se regăsesc (o singură dată) trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (luate ca bază de evaluare), ci extinde mult acest concept, apropiindu-l în mod semnificativ de cel al pluralităţii de infracţiuni (fără să se identifice însă cu el). Sub denumirea de unitate de infracţiune este cuprinsă atât unitatea naturală, cât şi unitatea legală de infracţiune. • Unitatea naturală de infracţiune

Paraschiv G., Unitatea naturală de infracţiune, Reflecţii, R.D.P. nr. 4/2000, p. 76.

Pagliaro A., [20], pp. 593-595 - autorul constată că în doctrina italiană nu s-a putut elabora o definiţie corespunzătoare în materie. 36

Butiuc C., Infracţiunea complexă, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 2.

Pavel D., Caracterele speciale ale formelor de unitate infracţională, R.D.P., 10/1980, p. 25.

a) Procese naturale caracteristice. Specific unităţii naturale de infracţiune este existenţa unor procese naturale care determină caracterul unitar al actului sau al ansamblului de acte săvârşite de făptuitor în realizarea unei urmări imediate unice, cu o singură poziţie subiectivă. Aceste procese ar putea consta dintr-o unică contracţie musculară ori impuls la acţiune (de exemplu, lovirea unei persoane printr-o singură mişcare a mâinii sau distrugerea unei statui printr-o unică lovitură de ciocan)38, ori din existenţa unei anumite legături naturale între actele omogene multiple ale făptuitorului, îndreptate spre acelaşi obiect material (se comit neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie), chiar dacă este vorba de contracţii musculare multiple, repetate, fiecare având relevanţă penală proprie (spre exemplu, aplicarea mai multor lovituri cu ciocanul asupra unei statui, provocându-i deteriorări sau aplicarea mai multor lovituri cu palma, aceleiaşi victime), ori din existenţa unor cerinţe legate de materialitatea faptei şi de scopul urmărit39, când contracţiile musculare neomogene multiple, deşi nu au relevanţă penală proprie, sunt îndreptate spre realizarea aceleiaşi urmări imediate, întrevăzute şi voite de autor (spre exemplu, pluralitatea de contracţii musculare neomogene ale făptuitorului pentru a se apropia de victimă, a scoate arma şi a o încărca, a o îndrepta spre aceasta şi a-i declanşa energia care conduce glonţul spre victimă)40. Tot o unitate naturală de infracţiune constituie pluralitatea de acte neomogene, fiecare având relevanţă penală proprie, dar care, fiind trepte de realizare ale unui rezultat mai grav, se absorb în acesta din urmă (complexitatea naturală). De pildă, rezultatul faptei de omor (suprimarea vieţii victimei) absoarbe diferite acte anterioare – de la vătămarea corporală a victimei, până la provocarea morţii – ca trepte necesare ale rezultatului final. Unitatea naturală de infracţiune poate fi identificată şi în cazul săvârşirii de acţiuni repetate incomplete (o pluralitate de tentative, absorbite în ultimul act consumat), precum şi în cazul unor acte omisive intenţionate care se repetă sau a unor acţiuni ori inacţiuni din culpă, repetate, deoarece şi acestea ar putea fi consecinţa unora dintre procesele naturale evocate mai sus, specifice unităţii naturale simple de infracţiune. Va exista unitate naturală de infracţiune şi în ipoteza comiterii, în mod neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, a mai multor acţiuni diferite, descrise în norma de incriminare ca element material alternativ al unei singure infracţiuni (infracţiune cu conţinut alternativ), cât şi în cazul infracţiunii continue, când făptuitorul creează o situaţie antijuridică pe care o menţine apoi, norma de

Antoniu G., Unitatea de infracţiune. Contribuţii, R.D.P., nr. 3/1999, p. 11.

Bettiol G., Diritto penale, parte generale, ottava edizione, Padova, Cedam, 1973, pp. 579, 580.

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 19.

incriminare fiind încălcată continuu, neîntrerupt – la toate aceste modalităţi de săvârşire a unităţii naturale de infracţiune adăugându-se şi alte situaţii41. Potrivit doctrinei majoritare, existenţa proceselor naturale arătate ar explica şi considerarea infracţiunii deviate ca fiind o formă a unităţii naturale de infracţiune. Unitatea naturală, în modalităţile pe care le-am arătat, constituie, totodată, o unitate reală de infracţiune, deoarece există o deplină concordanţă între unitatea obiectivă, unitatea subiectivă şi cea juridică (toate fiind întrunite în realitatea obiectivă). Unitatea reală se opune unităţii aparente de infracţiune, când unei pluralităţi de violări ale legii pare să-i corespundă un singur fapt (de exemplu, în cazul săvârşirii unui concurs ideal sau formal de infracţiuni)42, însă nu şi pluralităţii aparente de infracţiuni, când unui singur fapt pare săi corespundă o pluralitate de violări de legi (de exemplu, în cazul concursului de norme penale)43. b) Unitatea naturală proprie, alterată şi improprie. Unitatea naturală de infracţiune ne sugerează şi un alt mod de sistematizare a proceselor care o constituie. Analiza atentă a proceselor care conferă unitate acţiunii făptuitorului relevă faptul că, despre o unitate naturală în formă pură (sau propriu-zisă) s-ar putea vorbi numai în cazuri foarte limitate – anume când autorul, acţionând cu o formă unică de vinovăţie, săvârşeşte o acţiune (inacţiune) unică (cu o unică contracţie musculară), ce se epuizează instantaneu, producând o unică urmare imediată, asupra obiectului material aflat în reprezentarea făptuitorului (de pildă, făptuitorul aplică o singură lovitură de ciocan unei statui şi o distruge cu intenţie, ori aplică o singură lovitură cu palma unei persoane). În opoziţie cu unitatea naturală pură, s-ar putea vorbi de o unitate naturală alterată – fie prin aceea că acţiunea nu se epuizează instantaneu, ci, datorită naturii ei, durează în timp, luând forma infracţiunii continue, fie prin aceea că urmarea imediată se răsfrânge asupra altui obiect material decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului, iar tentativa asupra obiectului material avut în reprezentarea făptuitorului nu este pedepsibilă sau fapta consumată din culpă asupra obiectului material lezat efectiv nu se pedepseşte infracţiunea deviată, în cazul respectiv fiind sancţionabilă (ca infracţiune consumată, din culpă, ori ca tentativă) una din cele două fapte, ar forma un concurs

Jescheck H.H., Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner Teil, vierte Auflage, Dunckerund Humblot, Berlin, 1988, p. 643; Blei H., Strafrecht,I. Allgemeiner Teil, 18 Auflage, C.H. Beck, München, 1983, p. 337. 42

Concursul ideal nu constituie o unitate aparentă de infracţiune, ci o unitate reală potrivit unor legislaţii (de pildă, cea germană sau italiană) care tratează această instituţie ca o infracţiune unică, aplicându-se sancţiunea cea mai gravă dintre cele prevăzute pentru infracţiunile care au constituit rezultatul plural al acţiunii unice. Dimpotrivă, concursul ideal constituie o unitate aparentă în condiţiile legii penale române, care tratează această instituţie juridico-penală ca un concurs de infracţiuni, implicit ca o pluralitate reală de infracţiuni. 43

Dongoroz V., [22], p. 333.

formal de infracţiuni, în situaţiile în care atât tentativa, cât şi infracţiunea consumată, din culpă, sunt pedepsibile. Dar, chiar în contextul unităţii naturale propriu-zise de infracţiune am putea distinge şi o formă improprie – atunci când acţiunea unică (ce se epuizează instantaneu, provocând o urmare unică imediată şi este săvârşită cu o formă unică de vinovăţie) prezintă o trăsătură suplimentară obiectivă, care îi conferă acest caracter impropriu. Este vorba de săvârşirea unor acte repetate asupra aceluiaşi obiect material sau asupra unor obiecte materiale diferite, cu aceeaşi ocazie şi în mod neîntrerupt (contextualitate). Acest caracter impropriu îl dobândeşte unitatea naturală pură de infracţiune în mod nelimitat, adică în raport cu orice obiect material (lucruri sau persoane), când actele repetate se realizează asupra aceluiaşi obiect (de pildă, făptuitorul loveşte cu ciocanul de mai multe ori pentru a distruge aceeaşi statuie, sau aplică mai multe lovituri aceleiaşi victime) şi numai limitat (în concepţia discutabilă a doctrinei majoritare), când este vorba de acţiuni repetate asupra mai multor obiecte materiale aparţinând unor persoane distincte, considerându-se că numai acţiunile repetate, comise cu aceeaşi ocazie şi neîntrerupt, asupra unor persoane diferite (spre deosebire de lucruri) vor constitui întotdeauna un concurs de infracţiuni, şi nu o unitate naturală improprie de infracţiune44. c) Criterii de identificare a unităţii naturale. Examinând multitudinea de corelaţii specifice unităţii naturale de infracţiune, autorii s-au întrebat dacă ar putea exista un criteriu unic pe baza căruia să se poată identifica unitatea naturală de infracţiune şi totodată, de a o diferenţia de alte concepte înrudite. Răspunsul nu poate fi decât negativ. Unitatea naturală nu ar putea fi caracterizată exclusiv prin existenţa unei unice încordări a musculaturii şi a unui singur impuls la acţiune 45, deoarece aşa cum am văzut, chiar în cazul actelor repetate neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie există o atare unitate, care presupune însă o pluralitate de încordări musculare şi de impulsuri la acţiune. Ea n-ar putea fi caracterizată nici prin existenţa unei singure acţiuni sau inacţiuni, întrucât unitatea de infracţiune ar putea exista şi în cazul unor acţiuni multiple repetate, dar nici prin existenţa unei singure urmări imediate, pentru că unor acţiuni repetate care formează o unitate naturală de infracţiune ar putea să le corespundă o pluralitate de urmări imediate, ce se includ în rezultatul final unic.

Soluţia pluralităţii de infracţiuni, în viziunea unor autori (Gavril Paraschiv, Matei Basarab, Florin Streteanu, Narcis Giurgiu) s-ar extinde şi în cazul lezării unor lucruri aparţinând unor proprietari diferiţi. Vom examina această problematică în cadrul Capitolului privind unitatea naturală simplă de infracţiune. 45

În doctrina germană, de asemenea, se recunoaşte că diferenţierea între unitatea şi pluralitatea de infracţiuni nu poate fi făcută în baza contracţiilor musculare (unice sau multiple), adică pe baza unui criteriu fiziologic, ci, eventual, numai pe baza unui criteriu juridic (Jescheck H.H., [41], p. 643)

Tot astfel, criteriul contextualităţii, care presupune realizarea unor acte identice, cu relevanţă penală proprie, asupra unui obiect material identic sau diferit, însă neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, nu poate fi folosit decât pentru a distinge între unele modalităţi ale unităţii naturale de infracţiune, şi nu pentru caracterizarea, în ansamblul ei, a unităţii naturale (de pildă, nu putem caracteriza cu acest criteriu unitatea naturală în forma pluralităţii de acte fără relevanţă penală proprie, care se înscriu într-o activitate materială mai complexă şi care constituie o unică infracţiune, prin scopul urmărit şi prin unitatea materială a acţiunii). N-am putea caracteriza unitatea naturală nici prin rezoluţia unică infracţională, deoarece o atare rezoluţie se regăseşte şi în cazul infracţiunii continuate, care este o modalitate a unităţii legale de infracţiune. De asemenea, criteriul scopului poate fi folosit numai în cazurile când s-au realizat acte diferite, fără relevanţă penală proprie, dar în realizarea aceluiaşi scop, ori s-au produs acte diferite cu relevanţă penală, ca trepte distincte în realizarea aceleiaşi finalităţi în care se absorb, aducând atingere aceluiaşi obiect juridic. Deşi jurisprudenţa germană are tendinţa de a extinde unitatea naturală de infracţiune şi la cazurile în care acţiunile distincte, realizate pentru atingerea aceluiaşi scop, vatămă valori diferite46 (ca de altfel şi unii autori francezi47), acest criteriu nu corespunde tuturor ipotezelor de unitate naturală de infracţiune48. Nu ne-am putea folosi, pentru a delimita diferitele forme ale unităţii naturale de infracţiune, nici de alte concepte apropiate cum ar fi criteriul normativ, considerând că există unitate naturală de infracţiune când activitatea infracţională săvârşită de un făptuitor se încadrează, în întregime, în conţinutul unei singure incriminări şi, dimpotrivă, există pluralitate de infracţiuni când activitatea ilicită formează conţinuturile a două sau mai multor incriminări. Într-o asemenea viziune s-ar face confuzie între criteriul după care se distinge, sub aspectul conţinutului, unitatea naturală de alte concepte, şi criteriul după care se distinge, sub aspect formal, unitatea naturală de infracţiune de unitatea legală şi de pluralitatea de infracţiuni. Este evident că, sub aspect normativ, în toate cazurile există o normă de incriminare unică sau mai multe norme de incriminare incidente, dar de pe o atare poziţie nu se poate identifica ce anume caracterizează conţinutul unităţii naturale de infracţiune, faţă de alte concepte. În cazul unităţii naturale haina juridică îmbracă, sub aspectul conţinutului, o manifestare exterioară unică sau repetată, declanşată de procese naturale unitare (contracţii musculare, 46

Jescheck H.H., [41], p. 646.

Merlé R., Vitu A., Traité de droit criminel, Cujas, Paris, 1997, p. 620.

Jescheck H.H., [41], p. 643; Blei H., [41], p. 337.

impulsuri la acţiune). Aceste procese unitare, împreună cu unitatea subiectivă, conferă unitate întregului ansamblu, pe când în cazul unităţii legale de infracţiune există o pluralitate de unităţi naturale, unificate prin voinţa legiuitorului într-o normă unică de incriminare (de exemplu, infracţiunea complexă de tâlhărie, prevăzută în art. 233 C. pen., care constituie o unitate legală de infracţiune, este compusă din două unităţi naturale: fapta de furt şi fapta de lovire sau ameninţare) 49

. Nu este greu de observat că, în cazul unităţii naturale de infracţiune haina juridică, norma de

incriminare, nu face decât să constate şi să consacre unitatea naturală a actelor singulare care o compun (unitate preexistentă normei) sau tot astfel, evidenţiază existenţa unei pluralităţi de procese naturale (în cazul contextualităţii) unite obiectiv – pe când în cazul unităţii legale, norma de incriminare dă naştere, creează unitatea legală de infracţiune. Dacă, în cazul unităţii naturale de infracţiune norma de incriminare are un singur rol – acela de a institui cadrul juridic pentru o faptă unică, formată din acte singulare sau plurale, cu relevanţă penală (fapta concretă se raportează la un model legal de incriminare), unitatea internă a faptelor datorându-se unor procese naturale străine de normă – în cazul unităţii legale norma penală, pe lângă rolul menţionat (de a institui cadrul juridic) mai dobândeşte o sarcină, şi anume, de a constitui caracterul unitar al ansamblului de unităţi naturale. Ca urmare, criteriul normativ ar fi ineficient pentru a identifica diferitele modalităţi ale unităţii naturale de infracţiune, ca şi pentru a diferenţia ipotezele concrete (faptele) care pot să constituie o unitate naturală simplă de infracţiune. La unitatea naturală de infracţiune entitatea se constituie pe baza unor procese naturale, iar criteriile de diferenţiere între aceste procese n-ar putea fi decât tot naturale, şi nu normative. De aceea, pe drept cuvânt, unii autori au arătat că toate criteriile folosite pentru a deosebi unitatea naturală de infracţiune şi modalităţile acesteia, de alte concepte apropiate, au o sferă de aplicare limitată, neputând fi absolutizate sau extinse la multitudinea de situaţii care se ivesc în practică 50.

Ar fi de reflectat dacă unitatea legală de infracţiune ar putea fi compusă numai din unităţi simple de infracţiune (modalitate a unităţii naturale) sau ar putea fi formată şi din alte modalităţi ale unităţii naturale (din infracţiuni deviate sau infracţiuni continue). De pildă, infracţiunea continuată ar putea fi compusă din acte continue sau din acte deviate? Dar infracţiunea complexă? Dar celelalte infracţiuni care intră în sfera unităţii legale? De asemenea, poate fi studiată posibilitatea ca o unitate legală să fie formată din alte unităţi legale (ex: infracţiunea continuată de tâlhărie poate să cuprindă în conţinutul ei infracţiunea de furt prin efracţie – care este complexă la rândul său, întrucât absoarbe fapta de distrugere a încuietorilor). 50

Jescheck H.H., [41], p. 642; Maurach, R., Deutsches Strafrecht, Allgemeiner Teil, 3 Auflage, C.F. Müler, Karlsruhe, 1965, p. 617; Kudreavţev, V.N., Teoreticeskie osnovi kvalifikatii prestuplenii (Bazele teoretice ale calificării infracţiunilor), Moscova, 1961, p. 282 – autorul arată că „structurile juridice ale infracţiunilor unice sunt extrem de variate” şi din această cauză „elementele infracţiunii, considerate distinct” nu pot servi la delimitarea unităţii infracţionale de pluralitatea de infracţiuni.

d) Caracterul relativ al diferenţierii criteriilor naturale, de cele normative. Admiţând necesitatea unei diferenţieri principiale între criteriile naturale şi cele normative, nu am fi de acord însă nici cu absolutizarea acestei diferenţieri. În realitate, la o analiză mai aprofundată a unităţii naturale de infracţiune, s-ar putea observa că factorul natural (procesele unificatoare naturale, caracteristice acestei forme de unitate infracţională) nu are un rol exclusiv, ci preponderent, deoarece alături de acesta, în unele ipoteze (de pildă, în cazul contextualităţii sau alternativităţii) operează şi factorii extranaturali, adică evaluarea normativă sau interpretativă. Putem vorbi de o interpretare unificatoare atunci când procesele naturale preponderente sunt considerate de interpret (doctrină sau organul judiciar) ca putând fi extinse şi la alte situaţii (unificare improprie), prin adăugarea şi a unor temeiuri raţionale care întregesc procesele naturale. Aceste temeiuri aparţin gândirii interpretului – nu a făptuitorului, ca în cazul proceselor naturale care asigură o unificare propriu-zisă (proprie) a activităţii infracţionale – dar ele sunt de natură să completeze procesele naturale, valorificându-le mai profund în cadrul unei asemenea interpretări extensive. Am situa acest tip de factor unificator între procesul natural pur (propriu-zis) şi unificarea prin voinţa legiuitorului, dar mai apropiat de procesele naturale. Ca atare, unificarea interpretativă va face parte din sfera unităţii naturale de infracţiune, şi nu din sfera unităţii legale. Tot astfel, în cazul unităţii legale de infracţiune, deşi predomină factorul legal unificator, nu putem exclude nici factorul natural. De pildă, infracţiunea complexă constituie, necontestat, o unitate legală de infracţiune, dar, în conţinutul ei, legătura dintre infracţiunea absorbantă şi cea absorbită nu este numai opera legiuitorului, ci şi expresia unei anumite frecvenţe a unei legături naturale dintre actele componente din cadrul infracţiunii complexe, legătură pe care o valorifică legiuitorul prin conferirea caracterului unitar întregului ansamblu. • Unitatea legală de infracţiune. Unitatea de infracţiune cuprinde nu numai unitatea naturală, dar şi unitatea legală de infracţiune. În acest caz există un ansamblu (o pluralitate) de unităţi naturale de infracţiune, pe care legiuitorul le unifică sub forma unei unităţi legale de infracţiune. Caracteristic acestei forme de unitate infracţională este faptul că există o unitate juridică, chiar dacă nu există şi o unitate obiectivă, corelată cu o unitate subiectivă. Prin aceasta, unitatea legală se deosebeşte de unitatea naturală de infracţiune (proprie, improprie, pură sau alterată), ca şi de diferitele modalităţi ale unităţii naturale (unitatea simplă, infracţiunea continuă etc.). Totodată, se deosebeşte atât de pluralitatea reală (concursul de

infracţiuni, recidiva), care presupune un ansamblu de unităţi naturale, fiecare având un tratament penal autonom, cât şi de unitatea aparentă, care ascunde tot o pluralitate reală de infracţiuni. Unitatea legală se aseamănă însă cu pluralitatea aparentă (numai sub aspect formal), deoarece, în ciuda incidenţei unei pluralităţi de norme penale, fapta constituie o singură infracţiune. 3.3. Modele legale explicite ale unităţii de infracţiune. Unitatea de infracţiune nu poate fi analizată doar ca o realitate de fapt (fizică şi psihică), întrucât ea prezintă relevanţă penală numai în măsura în care se impune şi ca o realitate juridică. La rândul ei, realitatea juridică n-ar putea fi redusă numai la efectul unificator al unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni care, prin voinţa legii, devine o unitate legală de infracţiune, ci este prezentă şi prin haina juridică pe care o conferă atât unităţii simple propriu-zise de infracţiune (compusă dintr-o singură acţiune sau inacţiune, care produce un rezultat unic, cu o singură poziţie subiectivă), cât şi unităţii simple improprii (compusă, de pildă, din mai multe acţiuni sau inacţiuni simple, săvârşite neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie). Aceasta înseamnă că unitatea naturală de infracţiune este asigurată nu numai de o unitate naturală fizică a activităţii ilicite (acţiunea sau inacţiunea unică şi rezultatul unic) sau de o unitate psihică, ci şi de unitatea juridică, atribuită de lege întregii entităţi pe care o evaluează. Unitatea juridică, corelativă unităţii naturale de infracţiune presupune însă, nu numai examinarea faptei concrete unice săvârşite de făptuitor şi căreia ar urma să-i corespundă o anumită încadrare juridică, dar şi investigarea modelului legal la care se raportează fapta concretă. • O primă chestiune care se impune analizei, sub aspectul semnalat, este aceea dacă în legislaţia în vigoare există dispoziţii explicite care să definească modelul legal al unităţii naturale şi al unităţii legale de infracţiune. Din examinarea dispoziţiilor cuprinse în partea generală a noului Cod penal se constată că nu există o reglementare completă a conceptului şi a trăsăturilor unităţii (naturale sau legale) de infracţiune, a conţinutului şi a criteriilor de delimitare a formelor acesteia, în raport cu pluralitatea de infracţiuni. În lipsa unor reglementări mai ample în partea generală a Codului penal, unitatea juridică este consacrată, mai cu seamă, prin normele de incriminare cuprinse în partea specială a Codului penal şi în legile nepenale cu dispoziţii penale, deoarece fiecare din aceste norme constituie modele legale de incriminare, descriind în conţinutul lor fie trăsăturile unei activităţi unice prin natura ei, fie ale unei pluralităţi de activităţi ilicite care formează infracţiune.

(prin voinţa legiuitorului), tot o singură

Ca urmare, prin comiterea unei acţiuni sau inacţiuni descrise în norma de incriminare, în condiţiile prevăzute în aceste modele legale, se săvârşeşte o singură infracţiune, şi nu o pluralitate de infracţiuni, oricât de complexe şi numeroase ar fi activităţile concrete (interzise ori impuse de lege) realizate de făptuitor. • Norma de incriminare, atunci când descrie un conţinut simplu sau o pluralitate de activităţi ilicite (legal unificate), are un caracter general, fiind rezultatul observării faptelor concrete periculoase din perioada prelegislativă şi cuprinde trăsăturile comune şi esenţiale ale conduitelor evaluate ca periculoase, pe care legiuitorul le consideră că ar aduce atingere sau ar putea pune în pericol valorile sociale ocrotite de legea penală. Norma constituie aşadar cadrul legal necesar – conform principiului legalităţii incriminării – pentru sancţionarea faptelor comise ulterior, care se încadrează în vreunul din aceste modele legale. În procesul de elaborare a normei de incriminare legiuitorul nu se preocupă şi de formele concrete pe care le îmbracă actele ori acţiunile din care este formată conduita incriminată, privită ca manifestare fiziologică (exteriorizare a contracţiei musculare individuale) şi ca impuls volitiv51, întrucât norma de incriminare, prin concept, nu descrie decât formele tipice (simple sau complexe) de săvârşire a acţiunii (inacţiunii) interzise sau impuse, operând cu noţiuni, concepte, generalizări şi nu cu elemente particulare, chiar dacă aceste elemente concrete se află la baza generalizărilor52. Elementele particulare, formele concrete, de realizare a acţiunii (inacţiunii) incriminate se vor cerceta ulterior de către organele de aplicare a legii, atunci când vor păşi la analiza faptei săvârşite, pentru a stabili dacă activităţile comise se încadrează în tiparul normei de incriminare, dacă se suprapun pe trăsăturile actului de conduită prevăzut în conţinutul constitutiv al infracţiunii. • Sistematizând modelele legale explicite care asigură unitatea juridică a infracţiunii, constatăm că legea penală prevede explicit sau implicit mai multe categorii de modele legale de infracţiune în care se pot încadra faptele care formează infracţiuni unice (simple sau legal unificate), săvârşite în realitatea obiectivă. a) Modelul legal simplu de incriminare, explicit, este constituit dintr-o unică acţiune descrisă în norma de incriminare (o singură contracţie musculară şi un singur impuls volitiv) – care, prin natura ei, se epuizează instantaneu (infracţiunea unică simplă) – sau dintr-o faptă care, tot prin natura ei, se prelungeşte în timp şi după momentul consumării (infracţiune continuă), producând un rezultat unic.

Antoniu G., [38], p. 11.

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 28.

În ambele cazuri, unităţii de fapt i se alătură o unitate psihică (o unică poziţie subiectivă) şi o unitate juridică (acţiunea descrisă în norma de incriminare întruneşte trăsăturile unei singure infracţiuni). Acest model legal este propriu majorităţii normelor de incriminare, iar caracterul de unitate naturală rezultă din unitatea proceselor naturale care stau la baza formulării lui. Ca urmare, caracterul de unitate al acţiunii se impune interpretului, fără a se face apel la o interpretare unificatoare a proceselor naturale, întrucât, pur şi simplu, el rezultă din natura lucrurilor (ex re). b) Modelul legal unificat de incriminare, explicit, este cel constituit din mai multe acţiuni distincte (fiecare dintre acestea putând să reprezinte elementul material al unei infracţiuni autonome), dar pe care norma de incriminare le unifică în cadrul unei singure dispoziţii penale. Acţiunile multiple, unificate în acest mod, pot să fie diferite, ca în cazul infracţiunilor complexe, în cazul cărora norma de incriminare cuprinde toate elementele conţinutului legal de incriminare şi va opera întotdeauna cu privire la faptele concrete ale căror trăsături corespund descrierii legale. De asemenea, norma de incriminare are rol unificator fiind aplicabilă, când este cazul, fără a fi nevoie de o interpretare unificatoare şi nici de o definiţie legală generică a modalităţilor respective de unitate infracţională. Norma de incriminare, care unifică explicit acţiuni cu conţinut autonom, poate să se refere la acţiuni descrise în configuraţia lor tipică (infracţiune tip), după cum poate să se refere şi la acţiuni care reprezintă o variantă agravată sau atenuată, acţiunea descrisă (cu conţinut autonom) constituind în aceste cazuri un element circumstanţial în conţinutul agravat sau atenuat al incriminării unice, unificatoare53. Caracterul de unitate legală a infracţiunii poate să rezulte, prin urmare, din norma de incriminare a infracţiunii complexe (de pildă, în cazul infracţiunii de tâlhărie, ultraj, viol etc.). Pentru această raţiune, caracterul de infracţiune complexă rezultând din modul de descriere a faptei incriminate, legiuitorul poate să se lipsească de o definiţie legală (care există inutil în art. 35 alin. 2 C. pen.). Definiţia infracţiunii continuate, din art. 35 alin. 1 C. pen., este însă absolut necesară. Astfel, dacă legiuitorul ar putea renunţa la definiţia infracţiunii complexe, întrucât trăsăturile acesteia, de unitate legală infracţională, rezultă din normele de incriminare înseşi, el nu s-ar putea lipsi de reglementarea conceptului de infracţiune continuată, deoarece acest caracter nu rezultă din vreo normă de incriminare, ci numai prin referire la o definiţie legală generală a instituţiei respective.

Nu este exclusă nici combinarea celor două modalităţi. De exemplu, infracţiunea de tâlhărie constituie o unitate legală de infracţiune atât la nivelul faptei tipice, cât şi la nivelul elementelor circumstanţiale de agravare.

c) Modelul legal compus de incriminare, explicit, ar fi modelul constituit din dispoziţiile explicite, atât din partea specială a Codului penal (modelul legal simplu sau unificat), cât şi din dispoziţiile penale aflate în partea generală a Codului penal. Acest model este, potrivit reglementărilor în vigoare, cel al infracţiunii continuate (art. 35, alin. 1 C. pen.) şi al infracţiunii complexe (art. 35, alin. 2 C. pen.). Aşa cum am mai arătat, definirea infracţiunii complexe – care are ca rezultat crearea unui model legal compus privind această modalitate de unitate legală de infracţiune – nu era absolut necesară, întrucât, din însăşi conţinutul normei de incriminare se poate deduce, în mod neîndoios, caracterul unitar al faptelor complexe descrise în această normă (ceea ce explică de ce, în sistematizarea noastră, infracţiunea complexă apare la modelul legal unificat). Dimpotrivă, un atare model este pe deplin justificat în cazul infracţiunii continuate, care nu poate fi concepută decât ca un model legal compus, deoarece caracterul continuat al acţiunii – în cadrul unei unităţi legale – nu rezultă din norma de incriminare care contribuie totuşi la încadrarea juridică a faptelor concrete, ci numai prin referire la o definiţie legală din partea generală a codului penal. 3.4. Modele legale implicite ale unităţii de infracţiune. În toate ipotezele de mai sus am analizat tipurile de modele legale ale unităţii de infracţiune, când acestea rezultă explicit din normele de incriminare (fie că au caracter simplu ori unificat, fiind prevăzute într-o singură normă; fie că au caracter compus, care rezultă din combinarea mai multor dispoziţii penale – unele din partea generală a Codului penal, iar altele din partea specială). Cercetarea aprofundată a acestei materii ridică însă şi întrebarea: oare nu există şi modele legale implicite ale unităţii de infracţiune, modele deduse pe cale raţională şi identificate de doctrină şi jurisprudenţă, ce ar putea să facă şi obiectul unor definiţii legale (care în prezent nu există), luând naştere şi în acest mod – implicit – modele compuse de incriminare? Aceste modele legale implicite se disting, după cum se referă la modelul legal simplu de incriminare (a) sau la modelul unificat de incriminare (b). a) Modelul simplu, implicit, de incriminare ar include, de pildă, conform doctrinei majoritare şi jurisprudenţei, acele fapte concrete care fie datorită erorii asupra obiectului material, fie ca urmare a devierii acţiunii, produc un alt rezultat decât cel aflat în reprezentarea autorului (infracţiunea deviată). Factorul considerat unificator, în acest caz, nu este nici procesul natural şi nici definiţia legală (unificarea proprie), ci o anumită interpretare unificatoare a doctrinei penale şi a jurisprudenţei (unificare improprie). În măsura în care legiuitorul ar defini tipul respectiv de infracţiune (şi nu ar lăsa aceasta pe seama doctrinei şi a jurisprudenţei, adică pe seama unei interpretări unificatoare, ca în prezent),

modelul legal implicit (simplu), de incriminare ar deveni un model legal explicit de incriminare, compus (norma de incriminare din partea specială a Codului penal ar fi însoţită, obligatoriu, de dispoziţia din partea generală a Codului penal, care ar defini infracţiunea deviată). În sfera modelului implicit (simplu), de incriminare, am înscrie şi faptele repetate, comise neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie. În acest caz, unificarea faptelor repetate, cu relevanţă penală proprie (deoarece fiecare ar putea fi încadrate într-o dispoziţie de incriminare autonomă ori în aceeaşi normă de mai multe ori, dacă sunt de acelaşi fel) are loc nu prin voinţa unificatoare a legiuitorului (unificare proprie), ci pe baza unei interpretări unificatoare a doctrinei penale şi jurisprudenţiale (unificare improprie) a unor procese naturale, considerându-se că pluralitatea de acte formează o singură acţiune care absoarbe actele repetate săvârşite neîntrerupt şi cu acelaşi prilej (contextualitate). Aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la celelalte modalităţi de unitate naturală simplă de infracţiune, improprie sau alterată. În toate aceste cazuri, dacă ar interveni legiuitorul definind, în partea generală a Codului penal, situaţiile arătate, ne-am afla în prezenţa unor modele de incriminare compuse, explicite. b) Modelul unificat, implicit, de incriminare poate să cuprindă acţiunile care, prin natura lor, sunt susceptibile de o amplificare a rezultatului (fără intervenţia făptuitorului) fie ca urmare a proceselor interne declanşate de acţiunea făptuitorului (lovirea simplă iniţială determină, treptat, modificări mai grave asupra corpului victimei), fie ca urmare a adăugirii de noi rezultate (agravarea stării de sănătate a victimei, ajungându-se la deces), ceea ce ar constitui infracţiunea progresivă, considerată (de doctrină) ca o modalitate a unităţii legale de infracţiune. În acest caz, unificarea diferitelor trepte autonome de realizare a infracţiunii nu aparţine, preponderent – în viziunea doctrinei penale – proceselor naturale, ci voinţei implicite unificatoare a legiuitorului. În cadrul aceluiaşi model implicit (unificat) de incriminare, s-ar înscrie (potrivit doctrinei majoritare) şi faptele descrise în norma de incriminare ca acţiuni simple, dar care, printr-o interpretare implicită a legiuitorului, nu constituie elementul material al infracţiunii decât dacă sunt comise în mod repetat (de exemplu, infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută în art. 348, C. pen.). Dacă norma de incriminare cuprinde explicit cerinţa ca fapta să fie comisă în mod repetat (ca în art. 223 C. pen., care sancţionează hărţuirea sexuală) va exista, cum am arătat, un model explicit de incriminare (model explicit unificat). 3.5. Pluralitatea aparentă de infracţiuni Tot în cadrul unităţii reale de infracţiune se înscrie şi problematica pluralităţii aparente de infracţiuni, care în doctrina penală este denumită conflict aparent de norme penale sau concurs

fictiv de norme penale54. Este vorba de o situaţie specială când, deşi realitatea relevă existenţa unei unităţi de infracţiune (unitate naturală sau unitate legală), aparenţa ar putea conduce la concluzia unei pluralităţi de infracţiuni. O asemenea situaţie apare în cazul concursului de texte sau a concursului de norme penale, ori a concursului de calificări juridice alternative55. Activitatea internaţională unică, fie în forma unităţii naturale, fie în forma unităţii legale, este susceptibilă de mai multe încadrări juridice, ceea ce creează aparenţa unei pluralităţi de infracţiuni. În literatura de specialitate, concursul de calificări a fost definit ca fiind situaţia în care două sau mai multe dispoziţii legale sunt susceptibile de a fi aplicate pentru sancţionarea aceleiaşi fapte comise de autor, deşi în realitate există o singură infracţiune56, ori „atunci când două sau mai multe legi penale reglementează aceleaşi relaţii sociale”57. În legea penală română nu există o dispoziţie explicită care să interzică, în cazul concursului de norme penale, pluralitatea de încadrări juridice pentru o singură infracţiune (ca în legea penală spaniolă sau italiană), însă această concluzie se deduce din reglementările privind infracţiunea şi răspunderea penală, ca instituţii fundamentale ale dreptului penal. De asemenea, legea română nu prevede nici reguli după care se determină norma de incriminare aplicabilă în această situaţie (spre deosebire de alte legislaţii, cum ar fi de exemplu, art. 15 din Codul penal italian consacră explicit principiul specialităţii), lăsând ca această chestiune să fie clarificată de jurisprudenţă şi doctrină. În practica instanţelor noastre se aplică frecvent principiul specialităţii, potrivit căruia norma specială – care are o sferă de incidenţă mai limitată, datorită domeniului reglementat sau unui plus de condiţii – se aplică cu prioritate, faţă de norma generală. În situaţia în care cerinţele „în plus” ale normei speciale nu sunt realizate de fapta comisă în realitate, aceasta se va încadra în norma de incriminare cu caracter general. Profesorul Vintilă Dongoroz58 a analizat concursul de norme penale, definindu-l ca fiind acea situaţie în care unei unităţi reale (fapta unică) ar putea să-i corespundă, aparent, o pluralitate de încălcări ale legii penale, însă, în realitate nu există decât conţinutul unei singure infracţiuni. În acest caz, actul unic nu a dat naştere la mai multe urmări, ci există mai multe norme care

Antolisei Fr., [20], p. 136.

Streteanu F., Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 143.

Dekeuwer A., La classification des concours de qualification, în Revue de science criminelle et de droit pénal compare, Paris, 1974, p. 514; Bchéraoui, D.K. alin., Le concours réel d’infractions, Strasbourg, 1991, p. 159. 57

Paşca V., Prolegomene în studiul dreptului penal, Editura Lumina Lex, 2000, Bucureşti, p. 153.

Dongoroz V., [22], p. 333.

incriminează aceeaşi activitate ilicită; ca atare nu există mai multe infracţiuni, ci mai multe texte aplicabile, dintre care se va aplica numai unul. Stabilirea normei de incriminare aplicabilă în situaţia concursului de norme penale ar urma să se facă în baza principiilor specialităţii, alternativităţii, subsidiarităţii şi al unităţii acţiunilor incriminate (în cazul normelor de incriminare cu modalităţi de comitere alternative). În doctrina română59, problema concursului de norme penale şi a principiilor care stau la baza stabilirii normei de incriminare aplicabile este tratată, de regulă, în cadrul unităţii de infracţiune, întocmai cum e dezbătută şi în literatura juridică străină. Astfel, în doctrina penală italiană s-a făcut observaţia potrivit căreia concursul de norme presupune nu o alegere între norme antitetice (de exemplu, una care ar interzice o faptă şi alta care ar permite conduita, cum ar fi norma care incriminează infracţiunea de omor şi cea care reglementează legitima apărare), ci între norme distincte, care sau interzic sau obligă la o anumită conduită, din care numai una se va aplica60. În practica instanţelor italiene s-a decis că există concurs de norme numai în situaţia în care valorile sociale apărate prin normele de incriminare sunt similare, însă în doctrină s-a admis că normele în concurs ar putea să se refere şi la valori sociale diferite (de exemplu, în cazul ameninţării şi al ultrajului)61. Se admite, de asemenea, că nu există concurs de norme în cazul în care legea exclude explicit aplicarea unei norme pentru anumite situaţii particulare, folosindu-se de formulări ca: „... în afară de situaţiile arătate în art. ...” sau „... dacă o altă lege nu prevede o sancţiune mai gravă”. Majoritatea autorilor consideră că, pentru a decide dacă există concurs de norme, trebuie pornit de la analiza conţinutului normelor de incriminare; s-a exprimat însă şi opinia potrivit căreia trebuie pornit de la fapta concretă, verificându-se dacă este posibil ca aceasta să poată fi încadrată în mai multe norme de incriminare. Referitor la determinarea normei de incriminare aplicabile, doctrina majoritară italiană apreciază că principiul specialităţii, reglementat de lege, este suficient pentru rezolvarea tuturor situaţiilor, însă sunt şi unii autori62 care consideră că trebuie folosite şi alte criterii, cum ar fi: principiul subsidiarităţii, al absorbţiei sau al consumaţiunii – opinie care ni se pare mai îndreptăţită.

Antoniu G., [38], p. 37; Dongoroz V., [22], p. 333.

Mantovani F., [20], p. 468; Bettiol G., [39], p. 603; Pagliaro A., [20], p. 187.

Fiandaca G., Musco E., Diritto penale, parte generale, CEDAM, Bologna, 1995, p. 616; Mantovani F., [20], p. 472; Padovani, T., Dirito penale, Giuffre editore, Milano, 1993, p. 482. 62

Pagliaro A., [20], p. 188; Mantovani F., [20], p. 469.

Referitor la principiul specialităţii, care are la bază regula „lex specialis derogat legi generali”, se face distincţie între specialitatea unilaterală, când norma specială cuprinde „ceva” în plus faţă de norma generală (de exemplu, ultrajul cuprinde în plus, faţă de ameninţare, condiţia calităţii speciale a subiectului pasiv) şi specialitatea reciprocă sau bilaterală, când nici una din norme nu este numai generală sau numai specială, acestea având atât elemente comune, cât şi elemente specifice, ca două cercuri concentrice care se intersectează63. S-a exprimat însă şi opinia64 potrivit căreia specialitatea bilaterală extinde nejustificat principiul specialităţii şi că aceasta încalcă legea logicii formale, potrivit căreia specia trebuie să fie cuprinsă în gen – părere care ni se pare mai justificată şi în concordanţă cu specificul materiei pe care o analizăm. Potrivit doctrinei germane65, principiul specialităţii presupune, ca o concluzie logică, subordonarea normei generale celei speciale, deoarece aceasta din urmă cuprinde una sau mai multe trăsături specifice, pe lângă trăsăturile normei generale (de exemplu, furtul calificat cuprinde forma de bază a furtului, plus alte împrejurări agravante). În situaţia în care normele se exclud, nu este aplicabil principiul specialităţii. Principiul subsidiarităţii, care are la bază regula „lex primaria derogat legi subsidiariae”, este aplicabil, potrivit autorilor italieni66, în situaţia în care aceeaşi valoare socială poate fi lezată prin fapte prezentând grade diferite de pericol. Stabilirea normei de incriminare aplicabile se face, în acest caz, în funcţie de gravitatea faptei concrete, potrivit regulii după care leziunea majoră absoarbe pe cea minoră. Subsidiaritatea este expresă, dacă în conţinutul incriminării este cuprinsă o clauză de trimitere absolut determinantă (când se face trimitere la o normă precisă), sau relativ determinată (când se face trimitere la o categorie de norme, de regulă la normele care incriminează fapte mai grave). Există şi subsidiaritate tacită, care rezultă din interpretarea textului (de exemplu, când se constată că o anumită incriminare constituie o treaptă de realizare a altei incriminări, operează aceasta din urmă)67. După unii autori, în situaţia normelor subsidiare nu ar exista concurs de legi, deoarece una dintre ele exclude în mod expres aplicarea alteia68, dar s-a exprimat şi opinia potrivit căreia „există 63

Mantovani F., [20], p. 470; Bettiol G., [39], p. 605; Padovani T., [61], p. 478, Fiore C., [20], p. 162; Pagliaro A., [20], p. 195. 64

Fiandaca G., Musco E., [61], p. 618.

Jescheck H.H., [41], p. 666; Blei H., [41], p. 357; Wessels J., Strafrecht, Allgemeiner Teil, Heidelberg, 1995, p. 237.

Bettiol G., [39], p. 608; Mantovani F., [20], p. 473; Padovani T., [61], p. 480; Fiandaca G., Musco E., [61], p. 19.

Mantovani F., [20], p. 473.

Antolisei Fr., [20], p. 137

un asemenea concurs deoarece, fără precizarea expresă a legiuitorului căreia dintre normele penale i se dă prioritate, cele două norme ar fi intrat în conflict sau ar fi generat un concurs ideal de infracţiuni”69. În cazul principiului consumţiunii sau al absorbţiei („lex consumes derogat legi consumptae”), potrivit doctrinei italiene, o infracţiune mai gravă absoarbe o alta mai uşoară, în baza unei judecăţi de valoare70 (de exemplu, infracţiunea consumată absoarbe tentativa; distrugerea bunului, după ce a fost sustras este absorbită în infracţiunea de furt; mărturia mincinoasă este absorbită în infracţiunea de favorizare)71. Acelaşi principiu, al consumţiunii operează, după unii autori germani72, şi în cazul progresiunii criminale ante factum (adică atunci când un fapt anterior nu poate fi sancţionat, fiind absorbit de cel ulterior, cum ar fi de exemplu, hărţuirea sexuală este absorbită în fapta de viol, ori în cazul progresiunii post factum (când fapta ulterioară este absorbită în cea anterioară, cum ar fi de pildă, distrugerea bunurilor furate, hoţul dându-şi seama că nu îi sunt de folos). Consumţiunea poate fi şi concomitentă (însoţitoare), când o faptă este cuprinsă în alta, dar nu în mod necesar (ca la principiul specialităţii), ci numai în anumite situaţii, (de exemplu, în cazul furtului, distrugerea este absorbită numai în cazul formei agravate a furtului, prin efracţie). În situaţia concursului de legi penale ne aflăm aşadar, în prezenţa unei pluralităţi aparente de infracţiuni – în realitate săvârşindu-se o singură infracţiune, care aparţine unităţii naturale sau unităţii legale, în funcţie de specificul activităţii infracţionale comise şi a modului în care aceasta este descrisă în norma de incriminare. În activitatea de legiferare, ar fi de dorit evitarea adoptării de norme penale concurente, care conferă redundanţă sistemului juridic penal, fiind generatoare de confuzii în practica judiciară şi constituind una din modalităţile de „poluare juridică” prin exces de incriminare73. 3.6. Unitatea aparentă de infracţiune. În cadrul unităţii aparente de infracţiune se înscriu controversele cu privire la concursul ideal sau formal de infracţiuni. 69

Paşca V., [57], p. 155.

Unii autori (Antolisei F., [20], p. 137; Paşca V., [57], p. 154), neagă valoarea ştiinţifică a acestui criteriu, arătând că nu exprimă existenţa unui concurs de legi penale, deoarece nu ne aflăm în prezenţa a două norme penale identice – norma care descrie faptul absorbant fiind diferită calitativ de cea care descrie faptul absorbit. Astfel, norma care descrie infracţiunea de tâlhărie (art. 233 C. pen.) diferă substanţial de normele care incriminează furtul (art. 228, 229 C. pen.) şi faptele de violenţă (art. 193, 194 C. pen.) ori de ameninţare (art. 206 C. pen.). 71

Bettiol G., [39], p. 608; Pagliaro A., [20], p. 200; Fiandaca G., Musco E., [61], p. 621.

Jescheck H.H., [41], p. 669; Blei H., [41], p. 360; Wessels J., [65], p. 239.

Popescu S., Statul de drept în dezbaterile contemporane, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, pp. 150-152.

Baza obiectivă a acestor controverse este modul de reglementare a respectivei instituţii juridico-penale, care conţine două realităţi antagonice: o primă realitate este unitatea acţiunii (inacţiunii) comise de autor şi o a doua realitate constă în producerea a două urmări imediate, fiecare susceptibilă de o încadrare juridică distinctă. Legislaţiile şi opiniile exprimate în doctrină s-au raliat la una sau la alta din soluţiile teoretice de mai sus, dând prioritate fie acţiunii unice (în acest caz concursul formal a fost tratat ca o unitate de infracţiune, reţinându-se cel mai grav dintre rezultatele produse), fie pluralităţii de rezultate (în acest caz concursul formal a fost tratat ca o pluralitate reală de infracţiuni). Potrivit art. 103 din Codul penal adoptat în anul 1936, „când prin unul şi acelaşi fapt se violează mai multe dispoziţii ale legii penale, se aplică dispoziţia care prevede pedeapsa cea mai gravă”. Aşa cum se observă, s-a dat prioritate caracterului unitar al acţiunii (inacţiunii), şi nu rezultatelor produse, socotindu-se că ar exista o unitate reală (şi nu aparentă) de infracţiune, astfel că numai pluralitatea ar fi aparentă. Acel mod de reglementare a concursului formal caracterizează şi legislaţia actuală a altor state. Astfel, în art. 52 din Codul penal german, sub denumirea marginală „Unitatea de infracţiune” se arată că „atunci când acelaşi act violează mai multe dispoziţii penale, nu se pronunţă decât o singură pedeapsă”, iar în art. 81 din Codul penal italian, alături de infracţiunea continuată, este reglementat concursul formal ca unitate de infracţiune, care se sancţionează prin reţinerea celei mai grave dintre încălcările legii penale, a cărei pedeapsă se majorează până la de trei ori. După reglementarea concursului ideal de legea penală română, ca unitate infracţională, prin Codul penal din 1936, doctrina a continuat să promoveze puncte de vedere diferite. În motivarea unei decizii de speţă74, s-a arătat că „la concursul ideal de infracţiuni se comite o singură infracţiune, cu o pluralitate comprimată de infracţiuni, în opunere cu concursul real, unde pluralitatea este disociată. Pluralitatea este aparentă la concursul ideal pentru că nu există mai multe infracţiuni, ci mai multe texte aplicabile. Fiind o singură infracţiune, se aplică numai una din dispoziţiile legale aflate în concurs şi anume, cea care prevede pedeapsa cea mai grea”. În literatura juridică mai veche din ţara noastră a fost exprimată atât opinia că „nu există cumul de infracţiuni, în ceea ce penaliştii numesc concurs ideal sau intelectual” 75, cât şi opinia că, atunci când s-au vătămat două valori sociale distincte, prin acelaşi fapt, există o pluralitate reală (nu aparentă) de infracţiuni76.

C.Ap. Braşov, S.p. a II-a dec. 360/21.XII.1940, în Pandectele Române, 1941, partea a III-a, p. 134.

Tanoviceanu I., Curs de drept penal, vol. I, Editura Socec, Bucureşti, 1912, p. 676.

Dongoroz V., [22], p. 332; Pop Tr., [23], p. 249.

Potrivit unei alte opinii, în situaţia concursului ideal de infracţiuni faptul unic, deşi violează mai multe norme, nu poate produce mai multe rezultate materiale, ci unul singur77. Ulterior, în doctrina penală română78 s-a argumentat că, numai aparent concursul formal de infracţiuni ar constitui o unitate simplă de infracţiune, în realitate existând o pluralitate reală în spatele unităţii aparente, fiindcă, deşi avem o singură activitate, aceasta conţine comprimate elementele obiective (cauzalitatea fizică) ale mai multor infracţiuni; de asemenea, deşi avem o singură rezoluţie, aceasta cuprinde comprimate elementele subiective ale mai multor infracţiuni. Profesorul Vintilă Dongoroz, nuanţând această idee79, a pus accentul în explicarea unităţii aparente, pe potenţialitatea virtuală a unicei manifestări exterioare, de a produce mai multe urmări imediate. Latura materială a două infracţiuni se contopeşte, sub raportul activităţii infracţionale, păstrându-şi fiecare individualitatea sub raportul potenţialităţii cauzale de a produce urmări distincte; adică sub aparenţa unei cauzalităţi fizice unice, acţionează distinct două cauzalităţi diferite, care conduc la o pluralitate materială şi juridică de rezultate. Aceasta înseamnă că actul material, deşi unic, conţine comprimată cauzalitatea fizică a unor urmări diferite şi deci, aptitudinea de a realiza elementele obiective ale mai multor infracţiuni. Ulterior, a fost exprimată şi opinia80 potrivit căreia definiţia dată în Codul penal din 1936 concursului ideal de infracţiuni a constituit „o veritabilă contravenţie la gândirea logică, încălcânduse atât principiul logic al neconcordanţei, cât şi regula aristotelică conform căreia o definiţie poate fi proprie numai unui lucru şi nu unei pluralităţi de lucruri”. Teza pluralităţii de infracţiuni, în cazul concursului ideal (numit şi delict complex) a fost susţinută şi în doctrina franceză mai veche81, propunându-se aplicarea unei pluralităţi de sancţiuni, deoarece „există o dublă culpabilitate şi deci o dublă pedeapsă meritată”. De altfel, în lipsa unui cadru legislativ şi pe fondul controverselor din doctrină, concursul ideal de infracţiuni a fost consacrat în aceiaşi termeni şi pe cale jurisprudenţială. Prin Decizia din 3 martie 1960, Curtea de Casaţie Franceză a reţinut că există o tentativă de asasinat şi o infracţiune de distrugere, în situaţia în care făptuitorul a aruncat cu o grenadă într-o cafenea, rănind mai multe persoane şi cauzând pagube materiale, întrucât autorul a avut în vedere (independent de distrugerea imobilului prin explozie) şi moartea persoanelor care se aflau în 77

Buzea N.T., Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, p. 680.

Dongoroz V., [22], p. 268; Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., [4], p. 235; Zolyneak M., Consideraţii asupra concursului formal de infracţiuni în lumina noului cod penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza", Ştiinţe juridice, Iaşi, 1969, p. 115. 79

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., [4], p. 239.

Stegăroiu G., Implicaţii logice în calificarea faptelor probitate, R.R.D. nr. 3/1974, p. 16.

Tissout M., Le droit pénal étudié dans ses principes, Cotillon, Paris, 1960, p. 93.

interior, săvârşind astfel şi o a doua infracţiune, al cărui element material este constituit din acelaşi fapt, dar care se distinge de prima prin elementul său intenţional – voinţa de a ucide82. Soluţia pluralităţii de infracţiuni a stat la baza reglementării concursului formal de infracţiuni în Codul penal din 1968): Art. 33 Concursul de infracţiuni. Concursul de infracțiuni există: … b) când o acțiune sau inacțiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Aceeaşi soluţie a fost adoptată şi în noul Cod penal (din anul 2009): Art. 38. Concursul de infracţiuni … (2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni. Reglementarea de mai sus se regăseşte şi în legislaţiile altor state83. În consecinţă, ori de câte ori urmare unei manifestări infracţionale unice se realizează conţinutul mai multor infracţiuni (prin urmările produse) se va reţine o pluralitate de infracţiuni, sub forma concursului formal, şi nu o singură infracţiune. Jurisprudenţa veche sau mai recentă, din ţara noastră, a adoptat în asemenea situaţii soluţia concursului ideal de infracţiuni. Astfel, prin Decizia penală nr. 903/2000 a Curţii Supreme de Justiţie inculpatul a fost condamnat de prima instanţă pentru infracţiunile de nerespectare a măsurilor de protecţie a muncii şi ucidere din culpă, reţinându-se că acestea au fost comise în concurs real. În fapt, autorul nu a respectat normele pentru efectuarea unui montaj, producându-se din această cauză decesul unei colege de serviciu, din cadrul SC Cominco Moldova Nouă. În cauză a fost admis recursul în anulare, în principal pentru greşita rezolvare a laturii civile a procesului, însă instanţa a reţinut şi împrejurarea că cele două infracţiuni au fost comise în concurs ideal, înlocuind art. 33 lit. a cu art. 33 lit. b C. pen. 196884.

Curtea de Casaţie Franceză, dec. din 3 martie 1960, în Bulletin des arrets de la Chambre criminelle de la Cour de Cassation. 83

A se vedea art. 68 din Codul penal italian, art. 28 din Codul penal austriac, art. 88 din Codul penal danez, art. 26 din Codul penal columbian 84

Decizia penală nr. 903/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Revista de Drept Penal nr. 3/2001, pp. 141, 142.

Prin decizia nr. 2935/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inculpatul C.M. a fost condamnat pentru infracţiunile de omor calificat, cât şi pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice, reţinându-se că infracţiunile au fost comise în concurs ideal. În fapt, s-a reţinut că autorul a ucis victima într-o discotecă, în prezenţa a cca 60 persoane, prin lovirea repetată a acesteia cu pumnii şi picioarele, precum şi cu blatul unei mese. Încadrarea juridică a faptelor şi dispoziţiile referitoare la concursul ideal de infracţiuni au fost menţinute şi în recurs85. 3.7. Formele unităţii naturale de infracţiune. Referitor la formele unităţii naturale de infracţiune s-a încercat o primă sistematizare86 chiar la începutul secolului al XX-lea, care, cu toate limitele inerente perioadei respective are meritul că a adus în discuţie această problematică şi a deschis calea unor viitoare preocupări de aprofundare a respectivei probleme, din partea doctrinei, a practicii judiciare şi a legislaţiei specifice. Deşi nu s-a reuşit realizarea unei distincţii clare între unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune, au fost relevate totuşi unele forme ale unităţii de infracţiune, evidenţiindu-se şi o parte a trăsăturilor acestora, în special „infracţiunea colectivă”. Ulterior, problema unităţii naturale de infracţiune a fost dezvoltată, arătându-se că în sfera acesteia sunt cuprinse: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată87. Un rol important în evoluţia doctrinei româneşti, în această materie, l-au avut lucrările profesorului Vintilă Dongoroz, care a reuşit pentru prima dată să delimiteze clar unitatea naturală, de pluralitatea de infracţiuni şi să identifice diferitele forme de unitate naturală (infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea deviată şi infracţiunea de obicei), în raport cu unitatea legală (infracţiunea complexă, infracţiunea continuată şi infracţiunea progresivă), dând o explicaţie ştiinţifică conceptelor respective88. De asemenea, a distins între unitatea reală şi cea aparentă, între unitatea de fapt şi cea juridică, definind unitatea reală şi pluralitatea aparentă, unitatea juridică şi unitatea de fapt89. Înscriindu-se pe aceeaşi linie, în prezent majoritatea autorilor90 consideră infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată ca forme ale unităţii naturale de infracţiune, iar în

Decizia nr. 2935/2011 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Revista de Drept Penal nr. 4/2011, pp. 197-198.

Tanoviceanu I., [75], p. 375.

Pop Tr., [23], p. 601.

Dongoroz V., [22], pp. 261- 270.

Idem, pp. 324, 325.

Bulai C., [3], pp. 209, 210; Oancea I., [23], p. 218; Basarab M., [24], p. 97; Zolyneak M., [23], p. 413; Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., [23], p. 220; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 230; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 136; Papadopol V., Pavel D., [2], pp. 242, 243.

sfera unităţii legale includ infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă, cât şi infracţiunea de obicei. Aşa cum se observă, în concepţia profesorului Dongoroz (care iniţial susţinuse teza unităţii legale de infracţiune91), infracţiunea de obicei făcea parte din sfera unităţii naturale, considerânduse că actele repetate care formează conţinutul acestei categorii de infracţiuni nu sunt unite prin voinţa legiuitorului (ca în cazul unităţii legale de infracţiune), ci printr-un proces natural, şi anume năravul (obiceiul) făptuitorului, care şi-a creat o anumită obişnuinţă, o tendinţă de a repeta faptele – aceasta devenind o trăsătură a caracterului său. Doctrina ulterioară majoritară s-a îndepărtat de la această caracterizare a infracţiunii de obicei, considerându-se că o atare infracţiune ar putea consta şi din acte repetate comise la intervale de timp, fără o legătură cu un eventual obicei sau nărav al autorului, unitatea infracţiunii fiind astfel asigurată de voinţa legiuitorului, şi nu de un proces natural; ca urmare, locul acestei categorii de infracţiuni ar fi în sfera unităţii legale de infracţiune92. În sprijinul acestei din urmă teze s-ar putea aduce şi alte argumente. Repetarea – ca expresie a unui obicei, a unui nărav – ar presupune, prin concept, o multitudine de acte de acelaşi fel (şi nu cel puţin 3 acte, cum sugerează doctrina noastră, sau cel puţin de 2 acte, cum se propune în doctrina franceză93), reiterate la scurte intervale de timp, unul de altul. Se ştie că orice obicei, ca proces psihic, apare în urma unor îndelungate repetări şi exerciţii. Pe de altă parte, identificarea existenţei unui nărav, a unei tendinţe de a comite un anumit gen de fapte (prin săvârşirea mai multor asemenea acte, fără a fi fost cunoscute de autorităţi) ar colora o faptă ca fiind săvârşită „de obicei”, chiar de la primul act pe care făptuitorul l-ar comite şi cu privire la care autoritatea, cu întârziere, a fost sesizată. Imposibilitatea de a face o legătură certă între repetarea faptei şi existenţa unui obicei, poate duce la concluzia că unificarea într-o singură infracţiune, a unei activităţi repetate, ar fi mai degrabă rezultatul voinţei legiuitorului (deci s-ar comite o unitate legală de infracţiune), decât urmarea unei trăsături naturale. Prin analiza structurii infracţiunilor de obicei se poate constata, însă, existenţa unor multiple legături naturale între pluralitatea de contracţii musculare, a căror realizare în timp poate să releve tocmai obişnuinţa, năravul făptuitorului, ca trăsătură distinctă de caracter – ceea ce ar duce la

Dongoroz V. în Tanoviceanu I., [6], p. 97.

Bulai C., [3], p. 485; Oancea, I., [20], p. 222; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 243; Zolyneak M., [23], p. 427; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 243; Giurgiu N., [26], p. 228; Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., [23], p. 226; Tănăsescu I., Curs de drept penal general, Editura INS Craiova, 1997, p. 354; Papadopol V., Pavel D., [2], pp. 242, 243. 93

Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 237; Donnier M., Les infractions continues, Revue de science criminelle de droit pénal comparé, nr. 4/1958, p. 751; Ortolan J., Eléments de droit pénal, cinq édition, Paris, 1886, nr. 762, citat de Tanoviceanu I., [75], p. 377.

concluzia că, în aceste cazuri, unitatea infracţională este preponderent naturală, fiind determinată în principal de procese naturale unitare, realizate în baza aceleiaşi poziţii (atitudini) subiective. Unele idei noi au fost exprimate în doctrină şi cu privire la infracţiunea deviată, mai ales în modalitatea aberratio ictus, considerându-se că în acest caz există o pluralitate de infracţiuni (o infracţiune consumată din culpă, în raport cu victima efectiv lezată şi o tentativă la infracţiune, în raport cu victima aflată în reprezentarea făptuitorului)94. Această din urmă teză, deşi minoritară în doctrina română, ni se pare mai aproape de adevăr, aşa cum vom demonstra în capitolul privind infracţiunea deviată; în ipoteza aberratio ictus, activitatea ilicită realizează (după părerea noastră) un concurs de infracţiuni, (tentativa asupra persoanei avută în reprezentarea făptuitorului şi infracţiunea consumată, din culpă, faţă de persoana vătămată efectiv), cu excepţia situaţiilor în care una dintre cele două infracţiuni nu s-ar putea reţine fie pentru că tentativa la infracţiunea respectivă nu ar fi incriminată, fie pentru că fapta consumată din culpă nu ar fi sancţionată (de exemplu, fapta de distrugere din culpă se sancţionează numai în anumite condiţii, iar dacă acestea nu sunt întrunite, în caz de aberratio ictus se va reţine numai tentativa la distrugere, faţă de obiectul material avut în reprezentarea făptuitorului). Unii autori95 au propus să se extindă această soluţie (a concursului de infracţiuni) chiar şi în cazurile de error in persona, cu argumente care merită a fi luate în considerare. Ar fi de reflectat, de asemenea, dacă infracţiunea progresivă – considerată de doctrina majoritară că ar fi o unitate legală de infracţiune – nu şi-ar avea locul printre infracţiunile din categoria celor care aparţin unităţii naturale de infracţiune. Dacă se admite că există procese naturale care evidenţiază caracterul de unitate naturală a acţiunilor succesive eterogene, ca trepte de realizare ale unei fapte mai grave (complexitatea naturală), datorită legăturilor naturale care unesc aceste trepte de realizare (absorbite natural în rezultatul final), ca şi prin scopul urmărit de făptuitor, şi dacă mai admitem că, în cazul infracţiunii continue, există procese naturale care explică unitatea activităţii care durează în timp, cât şi a urmărilor faptei amplificate cantitativ (amplificare determinată de voinţa făptuitorului şi de pasivitatea organelor judiciare), este greu să se refuze infracţiunii progresive caracterul de unitate naturală de infracţiune.

Maurach R., [50], p. 241; Blei H., [41], p. 282; Donini M., Illecito e colpevolezza nell imputazione del reato, Giuffré editore, Milano, 1991, p. 463; Donedieu de Vabres H., Traité de droit criminel et de la législation pénale comparée, troisième edition, Syrey, Paris, 1947, p. 84; Antoniu G., Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 314-316; Paraschiv G., Reflecţii asupra infracţiunii deviate, în R.R.D. 2/2002, pp. 73, 74; Paraschiv G., [850], p. 48. 95

Padovani T., [61], pp. 290, 291; Donini M., [94], p. 462; Blei H., [41], p. 279; Antoniu G., [94], pp. 311-314, Antoniu G., [38], p. 20, 21; Paraschiv G., [94], p. 74; Paraschiv G., [850], p. 49.

În cazul infracţiunii progresive există procese naturale evidente care explică amplificarea calitativă a rezultatului (aceasta are loc fără intervenţia făptuitorului, prin efectul proceselor biologice şi fiziologice care transformă, spre exemplu, o simplă lovitură în cap, într-o vătămare mai gravă şi, în final, provoacă decesul victimei). Astfel, rezultatul iniţial, specific unei infracţiuni mai uşoare, se transformă într-un rezultat mai grav, specific unei alte infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului, care nu a mai întreprins nimic în afara activităţii unice iniţiale, ci numai prin evoluţia firească (naturală) a rezultatului, în baza unor procese naturale obiective. Forma de unitate infracţională (naturală sau legală) nu depinde de gravitatea, modul sau momentul producerii rezultatului periculos, ci de factorii unificatori (naturali sau, dimpotrivă, legali) ai elementului material, deoarece caracterul actului, conţinutul acestuia, şi nu urmările produse, determină unitatea sau pluralitatea faptelor care sunt incriminate prin aceeaşi normă juridică. De altfel, rezultatul mai grav se produce (ulterior) tocmai pentru că actul unic avea această aptitudine încă de la început, conţinea în el tăria (gravitatea) necesară producerii (în anumite condiţii) a rezultatului amplificat. În viziunea profesorului Vintilă Dongoroz, infracţiunea progresivă ar face parte din acel tip de unitate de infracţiune în care există, obiectiv, mai multe activităţi tipice, corespunzătoare elementului material fie al aceleiaşi infracţiuni, fie al unor infracţiuni deosebite96. Altfel zis, profesorul concepe că ar exista, obiectiv, o pluralitate de activităţi, unite prin voinţa legii într-o unitate legală de infracţiune, întocmai ca la infracţiunea complexă sau la cea continuată. Analiza proceselor care stau la baza infracţiunii progresive, aşa cum le-am enunţat mai sus, par să contrazică această concluzie. De aici şi sugestia noastră de a socoti infracţiunea progresivă ca o unitate naturală, şi nu legală, de infracţiune. Dintre toate modelele legale ale unităţii de infracţiune, prezentate anterior, în această monografie se examinează în mod special modelele legale explicite şi implicite ale unităţii naturale de infracţiune, adică modelul legal global al unităţii naturale şi modelele legale în care se consideră că se înscriu diferitele modalităţi ale unităţii naturale: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată (care, apreciem că ar fi mai potrivit să fie studiată în cadrul instituţiei privind concursul de infracţiuni), la care considerăm că se pot adăuga: infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.

Dongoroz V., [22], p. 327.

Capitolul II. INFRACŢIUNEA SIMPLĂ

1. Conceptul de infracţiune simplă. Infracţiunea simplă este una dintre modalităţile unităţii naturale de infracţiune. Deşi nu este definită de legiuitorul român, doctrina a desprins trăsăturile infracţiunii simple din modul de descriere a faptelor în norma de incriminare, ca şi din modalităţile de fapt sub care se poate înfăţişa fapta descrisă. Infracţiunea simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune, nu se confundă cu infracţiunea simplă opusă infracţiunii de obicei, deşi se operează cu aceeaşi denumire. În acest din urmă caz, infracţiunea este simplă nu pentru că ar fi o unitate naturală de infracţiune (pe care nu o exclude totuşi), ci pentru că elementul său material constă dintr-o singură acţiune sau inacţiune, fără să fie necesară o repetare a acţiunii pentru a exista elementul material (cum se întâmplă în cazul infracţiunii de obicei). Sunt considerate infracţiuni simple faptele „al căror element obiectiv se compune dintr-o activitate fizică unică, dintr-un fapt unic (de exemplu, faptul de a lovi, de a distruge, de a falsifica etc.)”. Nu are importanţă dacă „activitatea se realizează printr-un singur act sau prin mai multe; ceea ce interesează este că, în întregul său, constituie un singur fapt”97. Infracţiunea simplă, în forma ei pură (propriu-zisă), constituie o unitate naturală, deoarece este formată din procese psihice naturale unitare, şi anume dintr-o unică încordare musculară care produce o singură urmare imediată, având la bază o unică poziţie subiectivă. Spre exemplu, comite o infracţiune în formă simplă propriu-zisă acela care produce o vătămare corporală unei persoane pe care o loveşte o singură dată, având reprezentarea acestei consecinţe şi urmărind sau acceptând producerea ei. În doctrină se arată că, „infracţiunea simplă ar fi infracţiunea al cărei element material constă dintr-o activitate unică ori dintr-un fapt simplu, adică dintr-o acţiune sau inacţiune momentană, care produce rezultatul tipic al infracţiunii”98, ori este definită ca fiind o formă a unităţii naturale de infracţiune „care se caracterizează sub aspect obiectiv printr-o singură acţiune sau inacţiune, care nu trebuie să dureze în timp pentru realizarea tipului respectiv de infracţiune”99. Alţi autori introduc în definiţia infracţiunii simple, sub formă pură, elemente care aparţin în realitate conceptului mai larg de unitate simplă în formă improprie. Potrivit acestei viziuni,

Dongoroz V., [22], p. 326.

Bulai C., [3], p. 469.

Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 136.

infracţiunea simplă ar consta „într-o singură acţiune sau inacţiune realizată, fie printr-un act unic, fie prin mai multe acte reluate succesiv, dar în mod imediat şi în strânsă legătură obiectivă, asupra aceluiaşi obiect ocrotit de legea penală şi care nu necesită prin însăşi natura ei o prelungire a elementului material în timp”100. Sub aspect subiectiv, infracţiunea simplă se caracterizează „printr-o singură formă de vinovăţie”101, iar în plan obiectiv „este suficientă o singură acţiune sau inacţiune pentru realizarea conţinutului său”102, ori mai „multe acte reluate de îndată, a căror succesiune este imediată”103. Spre exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută în art. 193 C. pen., poate fi comisă prin aplicarea unei singure lovituri, ori prin lovituri repetate (realizate în aceeaşi împrejurare, neîntrerupt) asupra aceleiaşi persoane. Introducerea în definiţia infracţiunii unice simple, ca în exemplele de mai sus, a ipotezei faptelor similare repetate – săvârşite neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie asupra aceluiaşi obiect material, ori asupra mai multor obiecte materiale (de la care am excepta pluralitatea de obiecte aparţinând unor persoane vătămate distincte), în aceleaşi condiţii (adică tot în mod neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie) – alterează puritatea acestei noţiuni, care evoluează spre un concept mai larg, de unitate simplă impropie de infracţiune. Dacă repetarea actelor similare are loc la intervale de timp diferite şi faptele sunt comise cu o unică poziţie subiectivă împotriva aceluiaşi subiect pasiv, va exista o infracţiune continuată (formă a unităţii legale), iar dacă repetarea în timp are loc cu poziţii subiective diferite, actele multiple vor realiza un concurs de infracţiuni (formă a pluralităţii de infracţiuni).

2. Conţinutul infracţiunii simple. Pentru a identifica infracţiunea simplă şi pentru a stabili dacă aceasta constituie, cu adevărat, o unitate naturală propriu-zisă sau improprie, şi nu o unitate simplă alterată (infracţiunea continuă) ori o unitate legală de infracţiune (de exemplu, infracţiunea continuată) sau chiar o pluralitate de infracţiuni, este necesar să se studieze structura ei, procesele care o compun, relevând rolul factorului natural, al interpretării unificatoare, ori a voinţei legiuitorului în unificarea elementelor componente.

100

Giurgiu N., [26], p. 212.

101

Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 231; Streteanu F., [31], p. 268, care arată că infracţiunea simplă se poate săvârşi cu orice formă de vinovăţie, şi nu doar cu intenţie. 102

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., [4], p. 282.

103

Zolyneak M., [23], p. 416.

Infracţiunea simplă (în formă pură sau propriu-zisă, ori în formă improprie) presupune, în principiu, aşa cum am mai arătat, o activitate infracţională unică, formată dintr-o singură contracţie musculară (forma pură) sau din mai multe asemenea contracţii (forma improprie) strâns legate între ele, realizate în baza aceleiaşi poziţii subiective şi care lezează obiectul material (lucrul sau persoana) aflat în reprezentarea făptuitorului, iar după producerea urmării imediate nu se mai realizează alte consecinţe, lipsind un moment al epuizării activităţii ilicite104. Pe baza acestor trăsături s-ar putea afirma că infracţiunea simplă constituie modalitatea cea mai frecventă a unităţii naturale de infracţiune, rolul unificator revenind, preponderent şi hotărâtor, proceselor naturale şi numai adiacent altor elemente (implicit, unificării interpretative). Procesele naturale ar putea fi identificate atât în modul de constituire a elementului material (a), a urmării imediate (b), cât şi a elementului subiectiv (c). a) În compunerea elementului material al infracţiunii simple, rolul unificator al proceselor naturale este total în situaţia în care fapta este comisă printr-o unică încordare musculară (un singur act), şi preponderent în cazul în care sunt necesare mai multe asemenea contracţii pentru realizarea faptei. În această din urmă situaţie, factorul natural este întregit de contextualitate (pluralitatea de contracţii musculare fiind neîntreruptă şi cu aceeaşi ocazie), cât şi de o anumită interpretare unificatoare. Când contracţiile musculare sunt neomogene (cu sau fără relevanţă penală proprie) şi constituie trepte de realizare a actului final, caracterul unic al infracţiunii este asigurat, nu atât de unitatea fizică a faptei, cât de unitatea de scop şi de progresivitate a contracţiilor musculare produse neîntrerupt, până la actul final105, care relevă o continuitate materială de executare din punct de vedere obiectiv, dar şi subiectiv „ca unitate dialectică”106. Pluralitatea de contracţii musculare formează în această situaţie o unitate infracţională, nu prin voinţa legiuitorului, ci datorită modului de desfăşurare a faptei care presupune în mod natural, prin însăşi conţinutul ei, această succesiune de contracţii musculare şi continuitate în executare, fără de care actul final nu ar putea fi realizat107. Totodată, presupune o anumită interpretare unificatoare a acestor procese naturale, care sunt privite nu ca entităţi izolate, ci completându-se reciproc. În situaţia în care infracţiunea simplă se comite prin mai multe acte omogene, unitatea elementului material, care formează un proces execuţional unic, este dată tot de „continuitatea

104

În cazul infracţiunilor de simplă acţiune, unitatea infracţională simplă se consumă o dată cu săvârşirea acţiunii sau inacţiunii, fără să se prelungească în timp şi, implicit, fără să existe un moment al epuizării. 105

Bettiol G., [39], p. 580; Papadopol V., Pavel D., [2], p. 19.

106

Antoniu G., Consideraţii asupra unor soluţii din practica judiciară, S.C.J. nr. 1/1972, p. 158.

107

Antoniu G., [38], p. 11.

materială a acţiunii”, de „executarea materială neîntreruptă” şi de „unitatea severă în timp şi spaţiu” a activităţii incriminate108. Infracţiunea, sub aspect cantitativ, nu s-ar fi putut produce în lipsa repetării actelor succesive, care „nu pot fi privite ca distincte în timp şi spaţiu”109. Ele apar ca fragmente succesive ale unei singure activităţi110, astfel că rolul factorului natural este determinant în existenţa unităţii naturale simple de infracţiune. În acest caz, nu textul de lege este acela care reuneşte mai multe acte într-un singur conţinut de infracţiune (fapta putând să fie comisă şi printrun singur act, dacă autorul ar fi dorit ca amploarea ei să fi fost mai redusă); repetarea actelor este determinată de natura faptei concrete, care a fost plănuită în acest fel, din necesitatea realizării întrun anumit mod a scopului propus de către făptuitor, astfel că unitatea infracţiunii comise decurge din firea lucrurilor, se constituie în mod natural. În situaţia în care unele acte omogene sunt realizate, prin voinţa făptuitorului, la intervale de timp stabilite de acesta ori prin înţelegere cu un terţ (de exemplu, în cazul primirii folosului în rate, la infracţiunea de luare de mită, prevăzută în art. 289 C. pen.), unitatea infracţiunii derivă în mod natural tot din materialitatea faptei, întregită cu o interpretare unificatoare. Astfel, în exemplul dat, funcţionarul comite un singur act în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi pentru a obţine un singur folos material (spre exemplu, o anumită sumă de bani). Împrejurarea că primirea folosului este eşalonată în timp, prin voinţa făptuitorului şi a persoanei care îl dă, poate fi interpretată că nu influenţează caracterul unitar al activităţii infracţionale. În cazul în care actele comise în aceeaşi împrejurare realizează atât conţinutul infracţiunii de bază, cât şi al formei calificate, unitatea elementului material este relevată de contextualitate, cât şi de absorbirea în mod natural a actelor care constituie forma de bază, în conţinutul calificat al infracţiunii. Unitatea elementului material, în situaţia în care actul consumat este precedat de unul sau mai multe acte rămase în faza tentativei, se constituie prin absorbirea în mod natural a actelor tentate în cel consumat, apărând ca trepte de realizare a acestuia – dacă s-au comis în mod neîntrerupt ori la o distanţă redusă de timp (pentru a nu exclude unitatea de rezoluţie delictuoasă). Pluralitatea de contracţii musculare este – în acest caz – unificată natural, atât prin identitatea actului fizic, material, cât şi prin scopul urmărit111.

108

Antoniu G., [106], pp. 122, 123.

109

Ciolofan D., Rădulescu, T., Probleme de drept penal şi procesual penal din practica Tribunalului Judeţean Dolj, p. 106. 110

Gorgăneanu I., notă la Dec pen. nr. 947 a T.j. Braşov, R.R.D. nr. 6/1971, p. 136.

111

Antoniu G., [38], p. 14; Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută în art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, dec. Nr. 62/1976, în Papadopol V., Popovici M., [16], p. 330, care reţine unitatea naturală

În cazul infracţiunilor al căror conţinut se realizează prin modalităţi legale alternative, unitatea faptei este dată de echivalenţa juridică a modalităţilor alternative, care există în mod natural (şi sunt fungibile, adică se substituie una celeilalte), legiuitorul având numai rolul de a constata această echivalenţă, adică posibilitatea ca aceeaşi valoare socială să fie lezată prin modalităţi diferite, dar echivalente. Astfel, în situaţia în care, în aceeaşi împrejurare (contextualitate) mai multe contracţii musculare realizează modalităţi alternative ale aceluiaşi conţinut de infracţiune, există – ca şi în situaţia repetării acţiunii constitutive prin aceeaşi modalitate – o unitate infracţională naturală simplă, pentru raţiunile deja expuse. Când modalităţile alternative se înfăptuiesc la diferite intervale de timp, iar acestea reprezintă în realitate trepte succesive, forme distincte de realizare a aceluiaşi iter criminis (ca la infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 289 C. pen.), unitatea naturală simplă a infracţiunii rezultă din împrejurarea că actele iniţiale (pretinde, acceptă promisiunea, nu o respinge), deşi au caracterul unor acte de consumare anticipată, sunt în realitate forme imperfecte ale infracţiunii, astfel că ele se absorb în mod natural în actul final (primirea de foloase), care corespunde formei consumate (propriu-zis) a infracţiunii. Rolul legiuitorului în această situaţie este de a constata unitatea actelor, şi nu de a unifica unităţi infracţionale separate în timp. Este evident că, în celelalte situaţii, când fiecare modalitate alternativă poate duce la consumarea infracţiunii, actele alternative trebuie să fie comise neîntrerupt (în aceeaşi împrejurare), deoarece, dacă realizarea lor are loc la diferite intervale de timp, în împrejurări diferite, ne-am putea afla fie în faţa unei infracţiuni continuate (modalitate a unităţii legale de infracţiune) când se acţionează în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, fie în faţa unei pluralităţi de infracţiuni (concurs real), dacă faptele au la bază hotărâri infracţionale distincte. Ceea ce caracterizează elementul material la toate infracţiunile simple, indiferent de numărul contracţiilor musculare care le compun şi de durata lor în timp, este faptul că, după atingerea momentului consumptiv, adică după realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii, activitatea infracţională se sfârşeşte112, nu mai continuă, nu se mai prelungeşte în timp, ca în situaţia infracţiunilor continue, de obicei sau continuate, neexistând un moment al epuizării, ca în cazul acestora. Prin urmare, consumarea acţiunii în mod instantaneu, momentan (adică odată cu terminarea acţiunii, în cazul infracţiunilor formale, sau odată cu producerea rezultatului, în cazul infracţiunilor

de infracţiune în cazul tentativei la avort (nereuşită), urmată, la scurt timp, de o altă acţiune, care a dus la consumarea infracţiunii. 112

Papadopol V., Consideraţii asupra infracţiunilor cu conţinuturi alternative, R.R.D., nr. 8/1997, p. 66.

materiale) constituie unul din elementele care particularizează infracţiunea simplă, în raport cu alte forme de unitate infracţională care produc consecinţe subsecvente momentului consumării. b) Activitatea infracţională unică, specifică infracţiunii simple, produce un singur rezultat. Unitatea rezultatului nu este pusă la îndoială în situaţiile în care infracţiunea este realizată printr-un singur act, chiar şi în cazurile în care producerea urmării are loc la un interval de timp faţă de consumarea actului (cu condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între acţiune şi urmarea imediată). La fel în ipoteza în care elementul material se compune din mai multe contracţii musculare neomogene şi se produce, de asemenea în mod natural, un singur rezultat, după realizarea actului final. Când contracţiile musculare sunt omogene, iar rezultatul infracţional se amplifică din punct de vedere cantitativ cu fiecare act, întreaga activitate infracţională are tot caracter unitar, astfel că rezultatul final este unic în mod natural, deoarece include, firesc, şi urmările parţiale produse de fiecare act, în aceeaşi împrejurare (contextualitate); caracterul unitar al rezultatului este susţinut însă şi de o anumită interpretare unificatoare din partea doctrinei şi a jurisprudenţei. În cazul în care se produc mai multe urmări prevăzute alternativ în norma de incriminare113, rezultatul infracţiunii – în măsura în care se verifică contextualitatea, precum şi existenţa legăturii de cauzalitate – apare ca unitar atât în mod natural, cât şi prin intervenţia unei interpretări unificatoare a urmărilor imediate114 care vatămă aceeaşi valoare socială – complexul de urmări, care formează un rezultat unic fiind consecinţa aceluiaşi act ori a unor acţiuni sau inacţiuni fungibile115. La infracţiunile simple, al căror element material este realizat atât prin acte rămase în faza de tentativă, cât şi prin acte consumate, rezultatul este unic, întrucât activitatea materială specifică actelor imperfecte se absoarbe în mod natural în rezultatul final, apărând ca trepte de realizare a acestuia. În situaţia în care se produc urmări specifice infracţiunii de bază, dar şi urmări corelative formei calificate a infracţiunii, în aceeaşi împrejurare, unitatea rezultatului decurge, de asemenea în mod natural, din unitatea activităţii infracţionale, urmările formei de bază fiind absorbite în mod natural în urmările formei calificate.

113

Tsarpales A., Le moment et la durée des infractions pénales, Paris, 1967, p. 219; Biro L., Drept penal, partea generală, Cluj, 1971, p. 165; Dincu A., Drept penal, partea generală, vol. I, T.U.B., Bucureşti, 1975, p. 200. 114

Uneori, rezultatele alternative se pot produce în etape, cum ar fi la infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 C. pen., când, urmare aceleiaşi agresiuni, persoana vătămată este sluţită, iar după o perioadă de timp pierde şi un simţ, ceea ce nu este însă de natură a afecta unitatea naturală a infracţiunii, care este dată de unitatea elementului material (a acţiunii sau inacţiunii). 115

Antoniu G., [38], p. 14; Papadopol V., Pavel D., [2], p. 43.

Caracteristic pentru toate infracţiunile simple este faptul că rezultatul se produce asupra obiectului material avut în reprezentarea făptuitorului, spre deosebire de infracţiunile deviate, la care se vatămă efectiv un alt obiect material. De asemenea, rezultatul nu are caracter continuu, în sensul că el nu cunoaşte o amplificare cantitativă şi urmări subsecvente după realizarea momentului consumptiv, ca la infracţiunile continue; la infracţiunea simplă orice urmare încetează odată cu atingerea momentului consumptiv, neexistând un moment al epuizării. c) Elementul subiectiv la infracţiunile simple este unitar, făptuitorul acţionând, în fiecare caz, în baza unei singure rezoluţii infracţionale, ca de altfel, în principiu, şi la celelalte forme ale unităţii naturale sau legale de infracţiune. Specific este însă faptul că, la infracţiunile simple intenţionate făptuitorul are reprezentarea unei acţiuni sau inacţiuni care nu va continua după momentul consumptiv (spre deosebire de infracţiunea continuă) şi acţionează în acest sens, în deplină cunoştinţă de cauză. De asemenea, nu există deficienţe de reprezentare sau o reprezentare incompletă asupra desfăşurării activităţii infracţionale şi a rezultatului faptei, ca la infracţiunea deviată, astfel că se realizează o concordanţă deplină între reprezentarea din mintea făptuitorului şi activitatea materială care produce rezultatul urmărit. Poziţia subiectivă este unitară şi la infracţiunile unice simple săvârşite din culpă – indiferent dacă acestea sunt formate din una sau mai multe contracţii musculare – care produc o singură urmare sau mai multe urmări alternative, în aceeaşi împrejurare. În cazul incriminărilor care descriu modalităţi alternative de comitere a faptei – unele modalităţi presupunând o acţiune, iar altele o inacţiune – infracţiunea simplă se realizează tot cu o singură formă de vinovăţie (intenţie), dat fiind caracterul fungibil al acţiunilor şi inacţiunilor alternative. De regulă, legiuitorul precizează în text că omisiunea alternativă este intenţionată116. Spre exemplu, la infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 273 C. pen., modalitatea omisivă „nu spune tot ce ştie” este completată cu cerinţa ca această omisiune a martorului să se refere la „fapte sau împrejurări esenţiale cu privire la care este întrebat”. Ascunzând unele împrejurări esenţiale cu privire la care a fost întrebat, martorul acţionează cu intenţie. De altfel, în noul Cod penal se arată că: Art. 16. Vinovăţia … (6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.

116

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 50.

De aceea, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu (art. 297 C. pen.) modalitatea alternativă omisivă (nu îndeplineşte) nu mai este însoţită de precizarea „cu ştiinţă” (ca în vechiul Cod penal – art. 249 şi art. 248), nemaifiind necesar să se mai sublinieze astfel caracterul intenţionat al omisiunii. Din analiza structurii infracţiunii simple, sub diferitele forme concrete de manifestare, se constată că factorii naturali au rolul hotărâtor în constituirea unităţii infracţionale; chiar şi în cazul unei pluralităţi de contracţii musculare unitatea acţiunii este determinată de modul concret de săvârşire a faptei respective, de către autor (neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie). Unitatea de scop, contextualitatea, alternativitatea şi progresivitatea activităţii infracţionale, privite ca procese naturale, au prin urmare un rol important în unificarea contracţiilor musculare multiple, care realizează conţinutul aceleiaşi infracţiuni simple. Nu se poate nega însă – alături de factorii naturali preponderenţi – şi prezenţa, uneori, a unei interpretări unificatoare, aşa cum s-a arătat la momentul potrivit.

3. Aspecte practice şi doctrinare privind formele de manifestare ale unităţii simple de infracţiune. Aşa cum am arătat în primul capitol, când ne-am referit la unitatea naturală de infracţiune, în această materie am putea deosebi o unitate naturală pură sau propriu-zisă şi o unitate naturală improprie de infracţiune. În cadrul dezvoltării acestei chestiuni, s-au dat exemple din materia unităţii simple de infracţiune, deoarece această modalitate de unitate naturală prezintă particularităţile arătate. Atât unitatea simplă propriu-zisă, cât şi cea improprie se înscriu în cadrul unei unităţi reale de infracţiune, adică a unei unităţi în care există concordanţă între unitatea obiectivă, cea subiectivă şi unitatea juridică117 . Formele de manifestare proprii şi improprii, ale unităţii simple de infracţiune ar putea fi sistematizate după cum se referă la elementul obiectiv (a), la elementul subiectiv (b), la obiectul juridic (c) sau la subiectul infracţiunii (d). a) În funcţie de elementul obiectiv, unitatea naturală simplă de infracţiune (infracţiunea simplă), în forma sa pură (propriu-zisă), ar consta din comiterea unui singur act, în sensul unei singure contracţii musculare, care produce un rezultat unic, cu o unică poziţie subiectivă. Simpla

117

În doctrina penală se discută şi despre posibilitatea unei unităţi aparente de infracţiune, constituită dintr-o singură acţiune susceptibilă de o pluralitate de încadrări juridice, ceea ce ridică problema dacă ne aflăm în faţa unei unităţi simple de infracţiune (judecând după unitatea manifestării infracţionale) sau în faţa pluralităţii de infracţiuni – judecând după pluralitatea de rezultate care s-au produs, fiecare cu o încadrare juridică autonomă. (Ambele aspecte vor face obiectul dezvoltărilor de la punctele 4 şi 5).

existenţă a acestor elemente poate să realizeze conţinutul unei infracţiuni (de exemplu, lovirea cu intenţie a unei persoane, printr-un singur act agresiv, care a produs o vătămare corporală). În cazul infracţiunilor formale, unitatea naturală simplă există chiar dacă, se comite un singur act interzis, cu o unică poziţia subiectivă. În forma sa pură (proprie), unitatea simplă de infracţiune rezultă exclusiv din unitatea proceselor naturale care stau la baza ei, fără să se apeleze la o interpretare unificatoare, ca în cazul formei improprii a unităţii simple. Unitatea simplă în formă proprie o întâlnim mai rar, deoarece în realitatea de fiecare zi mai frecvente sunt cazurile de pluralitate a contracţiilor musculare (forma improprie a unităţii simple), care creează aparenţa unei pluralităţi de infracţiuni. În funcţie de specificul elementului material, unitatea simplă de infracţiune improprie se prezintă sub mai multe modalităţi. ➢ Cel mai frecvent, unitatea simplă improprie se manifestă sub forma săvârşirii de acte plurale, expresie a unor contracţii musculare repetate neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie (unitatea proceselor naturale fiind întregită printr-o interpretare unificatoare), fiecare contracţie – cu relevanţă penală proprie – fiind îndreptată fie asupra aceluiaşi obiect material (persoană sau lucru), fie asupra unor obiecte materiale diferite, în baza aceleiaşi poziţii subiective. Dacă prima ipoteză nu a fost contestată, cea din urmă a provocat unele controverse, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară. •

O primă controversă se referă la situaţiile în care pluralitatea de contracţii musculare se

îndreaptă asupra unor persoane diferite (subiecţi pasivi), punându-se întrebarea: este posibil să se reţină o unică infracţiune simplă, împotriva persoanei, când sunt vătămate mai multe persoane, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie? În doctrina noastră majoritară118 s-a dat un răspuns negativ119, susţinându-se că, în cazul unei pluralităţi de subiecţi pasivi vor exista atâtea infracţiuni câte persoane au fost vătămate în aceeaşi împrejurare, prin acţiunile sau inacţiunile făptuitorului (în concurs real omogen)120.

118

Zolyneak M., notă la d.p. nr. 1097/1971 a TS, s.p., R.R.D. nr. 5/1972, pp. 145-147; Pavel D., notă la d.p. nr. 845/1975 a T.j. Mureş, R.R.D. nr. 8/1977, p. 57; Antoniu G. în Vasiliu T., Pavel D., Antoniu, G., Daneş Ş., Dărângă Ghe., Lucinescu, D., Papadopol V., Rămureanu,V., Codul penal, comentat şi adnotat. Partea specială, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, p. 237; Diaconescu Ghe., Infracţiunile în Codul penal roman, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pp. 258, 262, 343; Barac L., Constantele şi variabilele dreptului penal. Partea generală. Partea specială. Jurisprudenţa penală, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 66; Diaconescu Ghe., Drept penal. Partea specială. Curs, vol. II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, pp. 310, 316, 407; Dima T., Dreptul penal. Partea generală. Infracţiunea, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 299; Mitrache C. în Bulai C., Filipaş A., Instituţii de drept penal, curs colectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Trei, Bucureşti, 2006, p. 108; Cioclei V., Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 101, 174; Diaconescu Ghe. în Diaconescu Ghe., Duvac C., Tratat de drept penal. Partea specială (Tratat), Editura CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 121.

Argumentul de bază al tezei de principiu, adoptată şi de jurisprudenţă121, a fost acela că, de regulă, făptuitorul îşi determină poziţia subiectivă nu global, ci în funcţie de fiecare persoană vătămată în parte. Ca urmare, în raport cu fiecare subiect pasiv, contracţiile musculare plurale, chiar săvârşite neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, vor da naştere la o pluralitate de infracţiuni (în afară de cazul când legea prevede explicit, cum am arătat, că exisă o singură infracţiune). •

O a doua chestiune ridicată în practica judiciară şi în doctrină, a fost aceea dacă s-ar putea

extinde soluţia de mai sus şi în cazul săvârşirii unor acţiuni (neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie), împotriva lucrurilor aparţinând unor deţinători diferiţi (persoane fizice sau juridice). Opinia dominantă în doctrina străină122 şi în ţara noastră123, cât şi în soluţiile jurisprudenţiale124 este că, în ipoteza menţionată se realizează o unitate naturală simplă de infracţiune. Tribunalul Judeţean Hunedoara, prin decizia penală nr. 169/1976 a stabilit că în situaţia în care inculpatul, pătrunzând în camera în care locuiau două persoane, în lipsa acestora, şi-a însuşit pe nedrept bunurile personale ale amândurora, nu poate justifica concluzia că, în speţă, s-au săvârşit două infracţiuni de furt, în concurs; în raport cu existenţa unei rezoluţii infracţionale unice, fapta constituie o unitate infracţională, nu o pluralitate de infracţiuni, chiar dacă prin aceeaşi acţiune au fost prejudiciate două persoane125. Tribunalul Judeţean Suceava, prin decizia penală nr. 616/1976 a stabilit că fapta inculpatului de a fi pătruns în locuinţa unei persoane şi de a fi sustras, cu acelaşi prilej, mai multe obiecte de îmbrăcăminte, aparţinând atât acesteia, cât şi altei persoane, constituie o singură

119

În doctrina germană se admite, de unii autori, şi teza contrară (A se vedea Jescheck H.H., [41], pp. 643-645).

120

De la această soluţie s-au admis două excepţii, când legea penală prevede, în mod explicit, că există o singură infracţiune (unitate legală), chiar dacă au fost vătămate mai multe persoane: în art. 189 lit. f, C. pen. (omorul calificat săvârşit asupra a două sau mai multe persoane) şi în art. 192 alin. 3, C. pen. (când prin fapta de ucidere din culpă a fost provocată moartea a două sau mai multor persoane). 121

T.S., S.p., dec. nr. 1097/1971, R.R.D. nr. 5/1972 p. 141; T.j. Hunedoara, dec. pen. nr. 877/ 1970, R.R.D. nr. 9/1970; p. 63; T.j. Bistriţa-Năsăud, dec. pen. nr. 257/1973, R.R.D. nr. 7/1974, p. 63; T.j. Galaţi, dec pen. nr. 346/1970, R.R.D. nr. 10/1970, p. 166; T.M.B., d.p. nr. 1183/1992, C.P.J.P., 1992, p. 200; C.S.J., s.p., d. nr. 1292/1995, B.J., 1995, pp. 180-181. 122

Merlé R., Vitu A., [47], p. 617; Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 186, 190-192; Mantovani F., [20], p. 466; Pagliaro A., [20], p. 596. 123

Tanoviceanu I., [75], p. 675; Dongoroz V. în Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., [4], p. 284; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 200; Bulai C., Infracţiunea simplă ca formă a unităţii de infracţiune, S.C.J., nr. 1/1985, p. 68; Papadopol V., Pavel D., [2], p. 45; Antoniu G., [38], p. 16. 124

T.j. Constanţa, Dec pen. nr. 121/1986, R.R.D. nr. 8/1986, p. 78; T.j. Constanţa, Dec pen. nr. 1388/1980, R.R.D. nr. 4/1981, p. 116; T.j. Botoşani, Dec pen. nr. 73/1973, R.R.D. nr.5/1973, p. 144; T.j. Braşov, Dec pen. nr. 433/1971, R.R.D. nr. 3/1973, p. 161; T.j. Hunedoara, Dec pen. nr. 693/1973, R.R.D. nr. 2/1983, p. 62. 125

R.R.D. nr. 11/1976, p. 63.

infracţiune (unitate naturală) de furt, iar nu două asemenea infracţiuni în concurs real, în raport cu numărul victimelor. Această concluzie a fost justificată de împrejurarea că inculpatul a sustras toate bunurile deodată, într-o unitate de timp, iar nu la intervale diferite, şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale; de altfel, în raport cu împrejurările comiterii, el nici nu a avut reprezentarea faptului că bunurile furate aparţin mai multor persoane. Curtea de Apel Bacău prin decizia penală nr. 40/1996 a menţinut sentinţa penală prin care inculpatul a fost condamnat pentru o singură infracţiune de furt calificat, constând în aceea că el a sustras, prin efracţie, în aceeaşi împrejurare (neîntrerupt) mai multe bunuri şi bani ce se aflau în vestiarele a 26 muncitori126. Această rezolvare este menţinută şi în jurisprudenţa recentă127. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin decizia nr. 2152 din 4 noiembrie 2002, a stabilit că fapta inculpatului care, în aceeaşi împrejurare, în realizarea unei rezoluţii infracţionale unice, a sustras prin efracţie bunuri din două autoturisme aflate în acelaşi loc, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat în forma unităţii naturale, şi nu ale infracţiunii de furt calificat în formă continuată. Instanţa de recurs a înlăturat prevederile referitoare la infracţiunea continuată, reţinută de prima instanţă, motivând că unitatea naturală de infracţiune se caracterizează, sub aspectul elementului obiectiv, prin aceea că, în realizarea unei singure acţiuni, adică în cadrul unui proces execuţional unic, se comit în mod repetat, dar neîntrerupt, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, o pluralitate de acte materiale similare, care prezintă, fiecare în parte, trăsăturile elementului material al infracţiunii săvârşite. Raportând caracteristicile celor două forme de unitate infracţională în discuţie - infracţiunea continuată şi unitatea naturală - la situaţia în speţă, caracterizată prin săvârşirea fără discontinuităţi, fără pauză a două acte materiale de sustragere, în realizarea unei singure infracţiuni de furt, s-a considerat că în cauză ne aflăm, evident, în faţa unei infracţiuni simple în forma unităţii naturale colective şi că nu era cazul a se face şi aplicarea prevederilor privind infracţiunea continuată. În susţinerea soluţiei unităţii de infracţiune în cazul pluralităţii de contracţii musculare produse neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, s-a invocat, în general, argumentul că se aduce atingere unei valori sociale unice, ocrotită de legea penală, care este patrimoniul; că nu se acţionează asupra unor proprietari diferiţi, ci asupra unor lucruri diferite sau identice, aparţinând unor persoane 126

R.D.P. nr. 4/1997, p. 115.

127

http://legeaz.net/spete-penal/furt-calificat-unitate-naturala-infractiune-2152-2002.

diferite; că făptuitorul „acţionează cu intenţia unică de pradă”, adică în luarea hotărârii infracţionale are în vedere lucrurile, indiferent de proprietari, neinteresându-l însuşirile persoanei, ci calitatea lucrurilor. De asemenea, s-a mai arătat că făptuitorul acţionează asupra unei pluralităţi de obiecte materiale, nu asupra unei pluralităţi de obiecte juridice, obiectul juridic fiind unic128 (chiar dacă obiectul material, expresia materială a obiectului juridic, este diferit), ceea ce ar justifica încadrarea juridică într-o singură infracţiune. S-a exprimat însă şi opinia (susţinută doar sporadic în jurisprudenţă) potrivit căreia, în aceste cazuri se comite un concurs de infracţiuni129, soluţie prezentă din ce în ce mai mult adoptată şi de unele instanţe de judecată130. Tribunalul Judeţean Braşov a stabilit prin decizia penală nr. 974/1969 că acela care, intrând în pivniţa unui imobil, forţează încuietorile mai multor boxe, îşi însuşeşte alimentele pe care le găseşte în unele din ele, iar din altele, negăsind alimente nu-şi poate însuşi nimic, săvârşeşte o pluralitate de infracţiuni consumate şi de tentative de furt calificat – prin efracţie – în concurs131. Soluţia a fost criticată, susţinându-se că, în raport cu elementele de fapt ce rezultă din decizie, faptele săvârşite de inculpat prezintă trăsăturile, obiective şi subiective, ale unei infracţiuni continuate. Din punct de vedere obiectiv, inculpatul a realizat o singură activitate infracţională, printr-o pluralitate de acţiuni, săvârşite la intervale scurte de timp, iar aceste acţiuni, privite independent, întrunesc, fiecare în parte, elementele constitutive ale unei infracţiuni de furt calificat. Pe de altă parte, din punct de vedere subiectiv, inculpatul – care, aşa cum se arată chiar în cuprinsul hotărârii, a pătruns în subsolul clădirii cu hotărârea de a fura alimente şi băuturi din boxele locatarilor blocului – a acţionat, în mod evident, în baza unei hotărâri infracţionale unice132. O asemenea rezolvare s-a încercat şi de curând, însă instanţa de recurs a înlăturat prevederile privind forma continuată a infracţiunii, în final reţinându-se o singură infracţiune simplă. Judecătoria Cluj Napoca prin sentinţa penală nr. 1266 din 9 noiembrie 2012, a condamnat pe inculpatul G.L. la 6 ani şi 8 luni închisoare pentru infracţiunea de furt calificat cu consecinţe 128

Apreciem că patrimoniul fiecărei persoane reprezintă o valoare socială distinctă, iar legea nu apără valori sociale abstracte şi, în consecinţă, obiecte juridice abstracte, ci valori concrete. 129

Paraschiv G., Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, R.D.P. nr. 4/1995, pp. 51–53; Basarab M., [24], p. 8; Streteanu F., Pluralitatea de subiecţii pasivi. Unitate sau pluralitate de infracţiuni, R.D.P. nr.2/1996; Giurgiu N., [26], p. 213; Hotca M.A., Drept penal. Partea generală, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007, p. 434. 130

T.j. Hunedoara, d.p. nr. 341/1982, R.R.D., nr. 3/1983, p. 64; T.j. Tulcea, Dec pen. nr. 191/1976, R.R.D. nr. 4/1979, p. 43. 131

Papadopol V., Popovici M., [16], p. 183; R.R.D. nr. 6/1971, p. 135 (cu notă critică de Iorgăneanu I.).

132

Gorgăneanu I., Notă critică privind Dec pen. nr. 974/1969 a T.j. Braşov, R.R.D. nr. 6/1971, p. 135.

deosebit de grave, în formă continuată, reţinând că inculpatul a sustras prin acte repetate, în aceeaşi împrejurare, instalaţii electrice dintr-un număr de 30 apartamente. În recurs, prin decizia nr. 930 din 28 iunie 2013 a Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, au fost înlăturate reglementările privind forma continuată a infracţiunii reţinându-se o singură infracţiune sub forma unităţii naturale simple. Soluţia pluralităţii de infracţiuni se bazează, potrivit doctrinei care o promovează, pe mai multe argumente. Astfel, ca şi alte valori apărate de legea penală, dreptul de proprietate există numai raportat la o anumită persoană, iar patrimoniul fiecărei persoane este strâns legat de aceasta, fiind indispensabil existenţei sale şi constituind o valoare socială distinctă. Pe cale de consecinţă, dacă sunt lezate mai multe patrimonii individuale, ar trebui să se aplice aceleaşi principii şi reguli cu caracter general cuprinse în Codul penal, ca şi în cazul infracţiunilor împotriva persoanei, şi să se reţină soluţia concursului de infracţiuni. Această rezolvare este impusă şi de împrejurarea că legea penală nu apără valori abstracte, ci relaţii sociale concrete, iar prin săvârşirea infracţiunilor se aduce atingere nu numai valorilor sociale ocrotite de lege, dar şi relaţiilor sociale corespunzătoare, existând, ca atare, atâtea încălcări câte expresii concrete ale valorilor sociale au fost vătămate. În plus, dacă nu s-ar adopta soluţia concursului de infracţiuni (pentru cazurile în care sunt păgubite mai multe persoane, cu aceeaşi ocazie şi neîntrerupt) s-ar putea ajunge la situaţii imposibil de rezolvat din punct de vedere procedural. Astfel, într-o cauză penală133 în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru o singură infracţiune de distrugere prevăzută în art. 217 alin. 1 C. pen. 1968 (art. 254 din noul Cod penal) – deşi distrusese în aceeaşi împrejurare, bunuri aparţinând fiecăreia din cele patru părţi vătămate – nu a fost posibil să se ia act de împăcarea uneia din părţile vătămate cu inculpatul, fiind necesară acordarea unui nou termen de judecată pentru a fi convinse şi celelalte părţi vătămate să se împace, întrucât instanţa nu avea cum să pronunţe atât încetarea procesului penal (pentru distrugerea comisă în dauna persoanei care s-a împăcat cu inculpatul), dar şi condamnarea inculpatului pentru distrugerile comise în dauna celorlalte trei persoane, din moment ce era investită numai cu o singură infracţiune. Soluţia pluralităţii de infracţiuni în asemenea cazuri ar rezulta şi din faptul că, tot procedural, fiecare persoană al cărei patrimoniu a fost vătămat (în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt) are libertatea de a introduce plângerea la date diferite, (şi la organe de urmărire penală diferite, chiar aflate în alte localităţi, avându-se în vedere alternativitatea competenţei teritoriale), fiind astfel posibil să se întocmească dosare penale distincte

133

A se vedea sent. pen. 321/1996 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, nepublicată.

şi să se înregistreze, în acest mod, atâtea infracţiuni câte persoane vătămate există, care pot primi soluţii diferite. În situaţia în care se acţionează, în aceeaşi împrejurare neîntrerupt, asupra mai multor bunuri care aparţin unor persoane diferite, nu se poate susţine – din punct de vedere al dreptului penal material – că ar exista o singură încălcare a legii, în realitate fiind vorba de încălcarea aceluiaşi text de lege, de mai multe ori, ceea ce impune reţinerea concursului real omogen de infracţiuni. Latura subiectivă este realizată pentru fiecare din infracţiunile aflate în concurs, rezoluţiile infracţionale privind săvârşirea acestora fiind concomitente, întocmai ca la infracţiunile împotriva persoanei. Din moment ce s-a acţionat cu vinovăţia cerută de textul incriminator, asupra bunurilor, chiar şi în ipoteza în care făptuitorul ar fi fost în eroare asupra identităţii ori numărului posesorilor bunurilor respective, întrucât legea nu acordă vreo relevanţă juridică acestui gen de eroare, care priveşte elemente neesenţiale ce aparţin poziţiei subiective a autorului. Spre exemplu, dacă făptuitorul sustrage cu intenţie, în aceeaşi împrejurare, bunurile aparţinând mai multor persoane, cerinţele laturii subiective sunt îndeplinite pentru toate infracţiunile care rezultă din materialitatea faptelor, în funcţie de rezultatul efectiv produs asupra patrimoniilor mai multor persoane, ca valori sociale distincte (ceea ce este oarecum asemănător, ca raţionament, cu reţinerea pluralităţii de infracţiunii în cazul concursului ideal omogen). De altfel, în cazul unor infracţiuni împotriva patrimoniului, la luarea rezoluţiei infracţionale făptuitorul poate chiar să aibă în vedere bunurile anumitor persoane (de pildă, urmăreşte distrugerea, în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt, numai a bunurilor care aparţin unor persoane individualizate, pentru motive diferite, care privesc relaţiile inculpatului cu fiecare proprietar), situaţie în care soluţia concursului de infracţiuni ar putea fi argumentată, în plus, şi de împrejurarea că fiecare mobil ori scop determină câte o rezoluţie infracţională distinctă, iar o pluralitate de hotărâri infracţionale puse în aplicare, generează o pluralitate de infracţiuni. Această rezolvare ar fi cu atât mai justificată, cu cât soluţia concursului este admisă în doctrină pentru toate cazurile când sunt vătămate mai multe persoane, în aceeaşi împrejurare, chiar şi în ipoteza în care ar exista o singură hotărâre infracţională în raport cu toate victimele (având la bază acelaşi mobil şi acelaşi scop, care, în principiu, ar trebui să genereze o singură rezoluţie infracţională), fără legătură cu persoana fiecărei victime, pe care făptuitorul le priveşte în mod global (de exemplu, lovirea membrilor unei familii, în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt, cu acelaşi mobil şi în realizarea aceluiaşi scop, de răzbunare). S-ar mai putea susţine că, în măsura în care se admite posibilitatea concursului de infracţiuni când se vatămă (în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt) mai multe persoane, pe bază de dol

impersonal, (când făptuitorul nu are în vedere o anumită persoană), această soluţie s-ar impune, a fortiori, şi în cazul faptelor comise (la fel cu aceeaşi ocazie şi neîntrerupt), împotriva unor patrimonii distincte, dacă pe autor nu îl interesează identitatea sau numărul posesorilor bunurilor (şi cu atât mai mult, în situaţia arătată mai sus, când se acţionează cu dol diferit, în raport cu fiecare posesor de bunuri păgubit, fiind ilogic să se refuze soluţia concursului din moment ce nu există o singură rezoluţie infracţională, ci rezoluţii distincte, generate de mobiluri şi scopuri legate de persoana fiecărui subiect pasiv deţinător al lucrurilor). De altfel, inconsecvenţa de a folosi acelaşi raţionament şi de a aplica la fel principiile şi normele din partea generală a Codului penal, se manifestă chiar şi în cazurile când se vatămă acelaşi obiect juridic generic (principal). Astfel, jurisprudenţa134 a adoptat soluţia concursului de infracţiuni în cazul tâlhăriei, reţinându-se atâtea infracţiuni de tâlhărie, câte persoane au fost deposedate prin violenţă de bunurile lor, în aceeaşi împrejurare. Cum tâlhăria este tot o infracţiune împotriva patrimoniului, ar trebui să se aplice aceleaşi reguli privind concursul de infracţiuni şi în cazul infracţiunilor de furt, distrugere etc. Această soluţie a fost menţinută şi ulterior, confirmând regula concursului de infracţiuni în cazurile în care se vatămă prin intermediul tâlhăriei, patrimoniile mai multor persoane, cum de altfel ar trebui să se reţină, în cazul oricărui alt gen de infracţiuni, inclusiv a celor care aduc atingere patrimoniului printre alte fapte încadrabile în alte incriminări. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, a stabilit, prin decizia nr. 376 din 9 martie 1994, că săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, concomitent asupra mai multor persoane vătămate, prin ameninţare şi lovire, constituie tot atâta infracţiuni de tâlhărie, aflate în concurs ideal, câţi subiecţi pasivi sunt, iar nu o singură infracţiune135. •

Problema generală care s-ar putea ridica în legătură cu controversa de mai sus, ar fi aceea

dacă obiectul material (bun sau persoană) ar putea fi tratat în mod global, nedistinct de relaţiile concrete ale făptuitorului cu persoana sau cu deţinătorul bunului asupra căruia acţionează ori, dimpotrivă, soluţia juridică ar trebui să ţină seama de aceste relaţii, precum şi de poziţia subiectivă a făptuitorului, în raport cu fiecare persoană sau deţinător de bunuri. Poate fi întrevăzută şi o soluţie de mijloc, între opţiunile de mai sus, adică să se trateze atât global, când situaţia de fapt evidenţiază lipsa oricăror relaţii ale făptuitorului cu persoana sau

134

T.S., S.p. dec. nr.1641/1982, C.D. 1982, p. 216; T.m. Bucureşti, S.p. a II-a , dec. nr.294/1982, Papadopol V., Popovici M., [16], p. 678. 135

Crişu C., Crişu Magraon N., Crişu Şt., Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, vol. II, 1989-1994, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p. 512.

deţinătorul bunului, cât şi distinct, atunci când ar putea fi identificate relaţii diferite şi poziţii subiective particularizate, în raport cu fiecare persoană sau deţinător al bunului. Rezolvarea care s-ar da acestei chestiuni ar trebui însă extinsă şi la infracţiunea deviată, unde tratarea nedistinctă a subiectului pasiv (la infracţiunile împotriva patrimoniului, dar şi împotriva persoanei), care conduce la soluţia unităţii naturale de infracţiune, constituie poziţia doctrinei dominante. Astfel, prin adoptarea de reguli diferite (concurs de infracţiuni când se vatămă mai multe persoane şi unitate naturală când se lezează mai multe patrimonii, în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt) şi a unei reguli unitare, în cazul infracţiunii deviate (unitate naturală) fie că este vorba de persoane sau bunuri lezate, reprezintă practic o fractură logică, judecarea unor chestiuni similare realizându-se prin intermediul unor raţionamente opuse, total contradictorii. De altfel şi în doctrina potrivit căreia, în caz de infracţiune deviată se comite un concurs de infracţiuni (între o tentativă şi o faptă din culpă consumată), folosindu-se o logică corectă fiecare valoare socială concretă, respectiv fiecare subiect pasiv sunt tratate în acelaşi fel, adică distinct, atât pentru infracţiunile împotriva persoanei, cât şi pentru infracţiunile împotriva patrimoniului, existând atâtea infracţiuni câte persoane, respectiv patrimonii au fost lezate. ➢ În strânsă legătură cu chestiunea de mai sus este şi aceea a raportului dintre obiectul material şi obiectul juridic al infracţiunii. Se ştie că obiectul juridic este o entitate distinctă, exprimând relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu o anumită valoare socială ocrotită de lege136. În situaţia infracţiunilor care au obiect material, acesta nu este decât concretizarea, forma exterioară, materială pe care o îmbracă obiectul juridic. Unui obiect juridic identic (de pildă, relaţiile patrimoniale), poate să-i corespundă o varietate de obiecte materiale (cât de felurite sunt bunurile care fac parte dintr-un patrimoniu). În cazul contextualităţii, analiza poartă asupra obiectului material, care poate fi lezat prin acţiuni neîntrerupte şi cu aceeaşi ocazie, şi nu asupra obiectului juridic. Soluţia cea mai simplă, în ipoteza contextualităţii, ar fi fost ca, întotdeauna când s-a lezat numai un singur obiect material, realizându-se şi celelalte elemente constitutive ale incriminării, să se reţină o singură infracţiune; dacă au fost însă vătămate mai multe obiecte materiale ori a fost lezat acelaşi obiect de mai multe ori, iar pentru fiecare vătămare sunt îndeplinite cerinţele conţinutului unei incriminări proprii, să se reţină un concurs de infracţiuni, cu excepţia situaţiilor în

136

A se vedea Avrigeanu T., Reflecţii asupra valorii sociale ca obiect al ocrotirii sociale, R.D.P. nr. 3/1997, p. 68, potrivit căruia „Valoarea socială prezintă o importanţă deosebită pentru dreptul penal, prin apărarea ei realizându-se ocrotirea relaţiilor sociale, relaţii care constituie obiectul juridic al infracţiunii.

care – prin dispoziţiile legale cuprinse în partea generală (de pildă, art. 35 C. pen., privind infracţiunea complexă şi cea continuată) – o pluralitate de infracţiuni a fost „transformată” într-o unitate legală de infracţiune. Această soluţie, aparent simplă, n-a fost admisă în jurisprudenţa şi doctrina română (ca şi în cea străină). O primă excepţie de la respectiva regulă (ipotetică, de altfel) s-a făcut în cazul lezării repetate, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, a aceluiaşi obiect material, considerându-se, pe baza unei interpretări unificatoare, că în această ipoteză, există o unitate simplă de infracţiune. A doua extindere a unităţii simple de infracţiune s-a făcut pentru ipoteza în care sunt lezate obiecte materiale diferite (numai lucruri), neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie. S-a admis, de asemenea, că există unitate simplă şi când acţiunile repetate, cu aceeaşi ocazie, asupra aceluiaşi obiect material, prezintă grade de pericol diferit, acţiunea care produce urmarea mai gravă absorbindu-le pe celelalte. Tot astfel, s-a admis că există o unitate simplă de infracţiune când sunt comise, neîntrerupt, oricare dintre acţiunile alternative descrise în norma de incriminare137. Dar, în toate cazurile, nu legea penală unifică diferitele acţiuni susceptibile de o încadrare juridică distinctă, ci existenţa unor procese naturale şi o anumită interpretare unificatoare a doctrinei şi a practicii judiciare (dacă procesele multiple se produc neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie). Aceste abateri de la unitatea simplă de infracţiune în formă pură, ne situează nu în cadrul unei unităţi legale de infracţiune (deoarece efectul unificator nu aparţine legii), ci în cadrul unei unităţi simple, dar improprii, de infracţiune (întrucât efectul unificator al actelor multiple se datorează unor procese naturale, cât şi caracterului lor neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie – analizate în doctrină şi în practica judiciară printr-o interpretare unificatoare, ca putând fi considerate un singur proces natural, cu o desfăşurare unitară). •

Doctrina138 şi practica judiciară au decis că unitatea naturală simplă de infracţiune (forma

improprie) poate fi constituită şi din mai multe contracţii musculare identice, omogene, realizate neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie; actele repetate, în aceste condiţii, apărând ca fiind comise cu o „unică respiraţie”. Spre exemplu, s-a decis că există unitate naturală simplă de infracţiune în cazul aplicării de lovituri repetate unei persoane, cu aceeaşi ocazie139, sau dacă inculpatul a avut de

137

De observat că, în acest din urmă caz, unitatea acţiunii simple este conferită atât de contextualitate, cât şi de alternativitate. 138

Ciolofan D., Rădulescu T. [109], p. 106; Antoniu G., [108], p. 122; Pavel D., [37], p. 21.

139

T.j. Bacău, Dec pen. nr. 392/1972, în R.R.D. nr. 11/1972, p. 158, cu notă de Glăvan A.

două ori raport sexual cu victima, în aceeaşi împrejurare140, ori dacă inculpatul a sustras mai multe bunuri de la un vecin, care au fost transportate într-o succesiune neîntreruptă, în locuinţa sa141. În acest sens este revelator şi un alt caz rezolvat similar142. Fapta inculpatului de a fura dintr-un apartament învecinat cu cel pe care îl locuia bunurile proprietate personală ale colocatarului lipsă din domiciliu, pe care însă, neputându-le duce pe toate odată în locuinţa sa, le-a transportat într-o succesiune neîntreruptă, în câteva rânduri, nu constituie o infracţiune continuată. În acest caz este vorba de o acţiune care realizează conţinutul unei infracţiuni unice, de furt (în modalitatea unităţii naturale, nu a infracţiunii continuate) deoarece transporturile făcute de inculpat, deşi multiple, au fost efectuate la intervale de timp nesemnificative sub aspectul aplicării reglementărilor privind infracţiunea continuată. De asemenea, în practica judiciară s-a reţinut că există o singură infracţiune simplă şi în situaţia în care autorul infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. 1968 (art. 291 din noul Cod penal), a primit eşalonat în mai multe rate, suma de bani stabilită iniţial143. Aşa cum se observă analizând ultima soluţie, contextualitatea (implicit interpretarea unificatoare) capătă înfăţişări diferite şi în raport cu specificul infracţiunii. În cazul infracţiunilor de luare de mită, trafic de influenţă şi altele, la care fapta descrisă în norma de incriminare constă în primirea, fără drept, a unor foloase, există unitate simplă de infracţiune şi dacă primirea s-a făcut treptat, la diferite intervale de timp, dar în obţinerea unui folos unic (stabilit iniţial), corelativ unei fapte unice. •

Unele infracţiuni simple, în formă improprie, se caracterizează prin comiterea, în aceeaşi

împrejurare şi neîntrerupt, a mai multor acte (corespunzând mai multor contracţii musculare), pentru realizarea acţiunii interzise – acte care, privite separat, nu au relevanţă penală proprie (sunt neomogene), însă constituie trepte de realizare a elementului material. Actele efectuate în aceste condiţii sunt necesare pentru realizarea conţinutului infracţiunii în modalitatea faptică aleasă de către autor (de exemplu, la comiterea unei infracţiuni de omor prin împuşcare, acţiunea se compune din mai multe mişcări, fiecare fără o relevanţă penală proprie: se ridică revolverul, acesta este

140

T.j. Timiş, Dec pen. nr. 416/1983, R3, p. 253; T. j. Constanţa, Dec pen. nr. 1322/1980; Papadopol V., Daneş Ş., Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1998, p. 287. 141

T.j. Constanţa, Dec pen. nr. 65/1986, R.R.D. nr. 5/1986, p. 75.

142

T.j. Hunedoara, dec pen. nr. 494/1977, R.R.D. nr. 10/1977, p. 63.

143

T.M. Bucureşti, secţia a II-a pen., dec. nr. 2628/1976, R.R.D., nr. 12/1976, p. 63.

îndreptat spre ţintă, mâna se fixează pe trăgaci, se apasă pe trăgaci etc.) 144. Tot o infracţiune unică simplă, improprie, există şi atunci când pluralitatea de acte reprezintă trepte de realizare a unei fapte mai grave finale, absorbindu-se în aceasta (complexitatea naturală). •

În doctrină145 şi în practica judiciară s-a admis că există o singură infracţiune simplă, forma

improprie, şi în situaţia în care – în aceeaşi împrejurare, neîntrerupt şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale – se realizează o pluralitate de contracţii musculare, sub formă de încercări de a consuma infracţiunea, fără să se producă rezultatul dorit de către făptuitor. Actele succesive care formează conţinutul mai multor tentative la infracţiune, se absorb, printr-o interpretare unificatoare, în fapta consumată, realizată în final. În practică s-a stabilit că, există o singură infracţiune de furt în situaţia în care autorul, după o încercare sau mai multe (neizbutite), de a sustrage banii persoanei vătămate, a urmărit-o şi, la ultima încercare a reuşit să consume fapta146. De asemenea, s-a decis că există o singură infracţiune de furt consumat, când unele acte componente săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra unor bunuri diferite se prezintă sub formă consumată, iar altele sub formă de tentativă147. La fel, actele repetate de întrerupere a cursului sarcinii, comise în timp, ca trepte necesare până la producerea rezultatului, constituie o unitate simplă de infracţiune, tentativele de avort fiind absorbite în fapta consumată148. Tot astfel, în situaţia în care făptuitorul ar ucide o persoană prin administrarea repetată, în timp, a unor cantităţi reduse de substanţă toxică, realizează o infracţiune simplă de omor, actele repetate care pot îmbrăca forma tentativei fiind absorbite în fapta consumată, concepută în acest fel de către autor. Există unitate simplă de infracţiune (forma improprie) şi în situaţia în care activitatea ilicită, comisă în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt, realizează atât conţinutul de bază al infracţiunii, cât şi forma calificată, aceasta din urmă absorbind conţinutul faptei tipice. Spre exemplu, când inculpatul a sustras – pe lângă alte bunuri ale părţii vătămate – şi actele de identitate, s-a reţinut că a comis o singură infracţiune de furt calificat149, prevăzută în art. 208 raportat la art. 209 alin. ultim C. pen. 1968 (art. 229 din noul C. pen.).

144

Trainin A.N., Teoria generală a conţinutului infracţiunii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 127; Antoniu G., [38], p. 14; Papadopol V., Pavel D., [2], p. 39. 145

Antoniu G., [38], p. 14; Bulai C., [123], p. 69.

146

T.m. Bucureşti, s.p. a II-a, dec. nr.617/1976, în Papadopol V., Popovici M., [16], p. 405.

147

T.j. Timiş, Dec pen. nr. 1124/1974, în R.R.D. nr. 4/1975, p. 64.

148

T.S., s.p., dec. nr.2606/1983, în R.R.D. nr. 10/1984, p. 78; T.S., s.p., dec. nr. 1713/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 66.

149

T.M. Bucureşti, S.p. a II-a pen. dec. nr. 44/1976, R.R.D. nr. 7/1977, p. 71; Nyaguly I., Notă la Dec pen. nr. 404/1972 a T.j. Covasna, R.R.D. nr. 10/1973, p. 153.

•

Atât doctrina150, cât şi jurisprudenţa au admis că, în situaţia în care actele repetate săvârşite

în aceeaşi împrejurare realizează modalităţi legale alternative ale aceleiaşi infracţiuni, se comite o unitate naturală simplă de infracţiune. Astfel, spre exemplu, s-a decis că fapta inculpatului de a pătrunde fără drept în domiciliul unei persoane şi apoi de a refuza, la cererea proprietarului, să părăsească locuinţa, realizează conţinutul unei singure infracţiuni simple de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 C. pen. din anul 1968 (art. 224 din noul Cod penal). De asemenea, s-a reţinut că există o singură infracţiune de mărturie mincinoasă, prevăzută în art. 260 C. pen. din anul 1968 (art. 373 din noul Cod penal), în sarcina inculpatului care a făcut afirmaţii mincinoase în faţa instanţei de judecată şi, cu aceeaşi ocazie, nu a spus tot ce ştia în legătură cu unele împrejurări esenţiale ale cauzei deduse judecăţii, în legătură cu care a fost întrebat151. Actele specifice unor modalităţi alternative ale infracţiunii simple pot să se comită şi la diferite intervale de timp, dacă reprezintă trepte succesive de realizare ale aceluiaşi iter criminis, constituind faze progresive în săvârşirea aceleiaşi fapte concrete. În aceste cazuri, actele repetate cu semnificaţie alternativă constituie părţi ale aceluiaşi întreg152. Spre exemplu, în practică s-a decis că, dacă inculpatul a pretins o sumă de bani pentru a face un act privitor la îndatoririle sale de serviciu şi apoi, după un interval de timp, primeşte această sumă – săvârşeşte o singură infracţiune de luare de mită153, prevăzută în art. 254 C. pen. 1968 (art. 289 noul Cod penal). La fel s-a decis şi în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. 1968 (art. 291 din noul Cod penal), când inculpatul a pretins banii pentru a interveni pe lângă un funcţionar, iar apoi, după un anumit interval de timp, a primit suma pretinsă iniţial154. Infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune cu conţinuturi alternative, care se realizează prin pretinderea, primirea ori acceptarea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, de către o persoană care promite să determine un funcţionar – pe lângă care are influenţă sau lasă să se înţeleagă că are influenţă – să facă, ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. 150

Antoniu G., [38], p. 17; Papadopol V., Pavel D., [2], p. 40-41; Turianu Cr., Turianu C., Legislaţia rutieră comentată şi adnotată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 285; Dobrinoiu V., Notă la Dec pen. nr. 182/1977 a T.j. Timiş, R.R.D. nr. 3/1978, p. 51. 151

Tribunalul Popular Drăgăşani, s.p. nr. 460/1964, cu Notă de Papadopol V., j.n. nr. 1/1965, p. 53.

152

Dobrinoiu V., Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 48. 153

T.S. S.p., dec. nr. 4748/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, p. 161; T.S., S.p. dec. nr. 3070/1971, R1, p. 75; T.M. Bucureşti, S.p. a II-a, dec. nr. 1791/1976, în R.R.D. nr. 4/1977, p. 62. 154

T.S., S.p. dec. nr. 4094/1971, C. D. 1971, p. 364.

Datorită dependenţei ce există între conţinuturile alternative ale infracţiunii de trafic de influenţă, faptele prin care se concretizează două sau chiar toate conţinuturile sus-menţionate, săvârşite de aceeaşi persoană, chiar la intervale de timp diferite, reprezintă, în ansamblu, acte de executare ale aceleiaşi infracţiuni. Potrivit jurisprudenţei, deşi odată cu „pretinderea” foloaselor, sau cu „acceptarea” promisiunilor, infracţiunea de trafic de influenţă poate fi socotită realizată, activitatea ulterioară – de „primire” a foloaselor pretinse sau promise – nu este lipsită de relevanţă penală, ci constituie, alături de activitatea ilicită ce o precede, o unitate infracţională, naturală, cu toate consecinţele ce decurg din această constatare155. Procedând în acest fel, instanţa supremă a reţinut că se comite o singură infracţiune de trafic de influenţă în situaţia în care pentru realizarea aceluiaşi act de pretinsă intervenţie pe lângă un funcţionar, autorul pretinde sau acceptă, iar ulterior primeşte foloase materiale. •

Infracţiunea unică simplă, forma improprie, poate exista atât în situaţia când s-a produs,

printr-o pluralitate de acte săvârşite neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, una din urmările alternative, dar şi în cazul în care se produc toate aceste urmări prevăzute în aceeaşi normă de incriminare. Se ştie că infracţiunile simple, comise printr-un act unic sau printr-o pluralitate de acte, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, produc de regulă o singură urmare imediată, chiar dacă uneori aceasta se realizează după trecerea unui interval de timp, de la săvârşirea faptei156. În situaţia în care norma de incriminare prevede posibilitatea unor rezultate alternative, se poate realiza conţinutul unei singure infracţiuni simple fie prin producerea uneia dintre urmări, fie prin producerea cumulativă a mai multor urmări prevăzute de lege, chiar dacă acestea se produc la diferite intervale de timp, din moment ce activitatea infracţională s-a realizat în aceeaşi împrejurare, neîntrerupt. Spre exemplu, în cazul în care, prin încălcarea atribuţiilor de serviciu a rezultat o pagubă, cât şi o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice ori juridice, se va reţine comiterea unei singure infracţiuni de abuz în serviciu (prevăzută în art. 297 din noul Cod penal). Împrejurarea că, pentru existenţa infracţiunii este suficient ca numai unul din aceste rezultate să fie realizat, nu este de natură să înlăture unitatea de infracţiune când, în fapt, au fost realizate două rezultate alternative157. De altfel, alternativitatea rezultatelor indică numai simpla lor succesiune, fără ca ele să se poată substitui, ca în situaţia actelor alternative care constituie elementul material al infracţiunii.

155

T.S., S.p. dec. nr. 4748/1972, R.R.D. nr. 8/1973, p. 161.

156

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 48.

157

Pavel D., Consideraţii teoretice şi practice privind infracţiunile de serviciu, R.R.D. nr. 10/1967, pp. 38,39.

Producerea mai multor rezultate alternative se va raporta la conţinutul actului material, în funcţie de care se stabileşte caracterul de unitate simplă naturală a infracţiunii. Ceea ce decide dacă o activitate infracţională este unică sau plurală, este numai caracterul actului şi nu al rezultatului158. Excepţii fac numai situaţiile în care, prin aceeaşi acţiune (sau inacţiune) se vatămă două obiecte juridice distincte (apărate prin norme de incriminare diferite), realizându-se un concurs ideal de infracţiuni, care are tratamentul unei pluralităţi de infracţiuni. În acest sens, în practică s-a decis că prin aplicarea unei lovituri superiorului, de către un militar, s-a comis infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută în art. 180 alin. 1 C. pen. 1968 (art. 193 C. pen. 2009), în concurs ideal cu infracţiunea de lovire a superiorului, prevăzută în art. 325 C. pen. 1968 (art. 420 din noul Cod penal – lovirea superiorului ori a inferiorului)159. b) Sub aspectul elementului subiectiv, infracţiunea simplă (proprie şi improprie) presupune săvârşirea, cu intenţie sau din culpă, a acţiunii unice sau plurale. Unitatea naturală a infracţiunii simple nu va fi afectată, din punct de vedere al elementului subiectiv, dacă activitatea infracţională va avea la bază una sau mai multe contracţii musculare, omogene sau neomogene, însă realizate neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau ca urmare a aceleiaşi poziţii subiective, caracterizate prin culpă (cu prevedere ori simplă). De asemenea, unitatea naturală a infracţiunii simple nu este influenţată nici dacă, prin acţiunea unică sau plurală intenţionată s-a produs un rezultat mai grav din culpă, specific infracţiunii praeterintenţionate. În practica instanţelor noastre s-a adoptat soluţia unităţii naturale simple de infracţiune şi în situaţia în care, prin încălcarea mai multor obligaţii de diligenţă, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, s-a produs un singur rezultat. Spre exemplu, în cazul în care, urmare nerespectării din culpă a mai multor norme de protecţie a muncii s-a produs o stare de pericol, a fost reţinută160 o singură infracţiune prevăzută, în art. 21 din Legea nr.5/1965 (în prezent, art. 37 din Legea nr. 319/2006). c) În raport cu obiectul juridic observăm că existenţa unităţii naturale de infracţiune simplă (proprie şi improprie) nu este afectată de pluralitatea obiectelor juridice (unul principal şi altul adiacent), care sunt apărate prin aceeaşi normă de incriminare, deoarece nu toate infracţiunile cu obiecte juridice plurale constituie o unitate legală de infracţiune. Doctrina şi jurisprudenţa au concluzionat că infracţiunea de înşelăciune la măsurătoare, prevăzută în art. 296 din Codul penal adoptat în 1968, are ca obiect juridic principal relaţiile sociale 158

Antoniu G., [38], p. 17.

159

T.S., S.p., C.m., dec. nr. 5805/1971, R.R.D. nr. 4/1972, p. 168.

160

T.S., S.p., Dec pen. nr. 40/1982, C. D., 1982, p. 290.

care asigură normala circulaţie a bunurilor materiale şi buna desfăşurare a comerţului, iar ca obiect juridic adiacent, relaţiile sociale care asigură apărarea intereselor patrimoniale. Prin săvârşirea unei singure fapte de înşelăciune la măsurătoare, ori a mai multor fapte, neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, s-a reţinut că se comite o unitate simplă de infracţiune, chiar dacă se încalcă o dispoziţie de incriminare care ocroteşte cele două valori sociale161. Cu atât mai mult, va exista o unitate simplă improprie de infracţiune, dacă actele neîntrerupte şi săvârşite cu aceeaşi ocazie privesc acelaşi obiect juridic. Soluţia n-ar putea fi însă extinsă şi la ipoteza când o faptă, deşi este comisă împotriva aceluiaşi obiect juridic (integritatea corporală, sănătatea persoanei etc.), vizează mai mulţi subiecţi pasivi, (de pildă, când prin aceeaşi faptă se vatămă viaţa mai multor persoane). În acest caz, deşi există o singură valoare socială lezată de mai multe ori, câte persoane (obiecte materiale) au fost vătămate, se va reţine, aşa cum s-a mai spus, un concurs de infracţiuni, în afară de cazul când legea creează din faptele comise împotriva unei pluralităţi de subiecţi pasivi, o singură infracţiune complexă (de exemplu, omorul deosebit de grav săvârşit asupra a două sau mai multe persoane, prevăzută în art. 189 alin. 1 lit. f C. pen şi uciderea din culpă săvârşită împotriva a două sau mai multe persoane, prevăzută în art. 192 alin. 3, C. pen.). Soluţia concursului de infracţiuni trebuie adoptată şi în cazul mărturiei mincinoase, autorul săvârşind atâtea asemenea infracţiuni, în câte cauze a depus declaraţii mincinoase – chiar dacă faptele s-au comis în aceeaşi şedinţă de judecată – aducând atingere prin fapte multiple, valorii sociale unice ocrotite de legea penală162. Tot astfel, în baza aceloraşi argumente, considerăm că este logic ca faptele prin care se aduce atingere de mai multe ori relaţiilor patrimoniale care se dezvoltă în jurul valorii sociale unice, ocrotită de lege prin incriminarea furtului, spre exemplu, ar putea constitui un concurs de infracţiuni. d) În raport cu subiecţii infracţiunii, observăm că infracţiunea simplă (proprie şi improprie) se poate comite atât de către o persoană, cât şi de către mai multe persoane (în calitate de participanţi).

161

Vasiliu T., Antoniu G., Daneş Ş., Dărângă Ghe., Lucinescu, D., Papadopol V., Pavel D., Popescu D., Rămureanu V., Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 334; T.S., S.p. dec. nr.1097/1971, R.R.D. nr. 5/1972, p. 141; T.j. Hunedoara, Dec pen. nr.877/1976, R.R.D. nr. 9/ 1977, p. 63; T.j. Bistriţa Năsăud, Dec pen. nr.257/1973, R.R.D. nr. 7/1974, p. 65; T.j. Galaţi, Dec pen. nr.346/1970, R.R.D. nr. 10/1970, p. 166. 162 Papadopol V., Pavel D., [2], p. 52.

Instigatorii şi complicii vor răspunde în raport cu fapta autorului, în legislaţia noastră nefiind admisă teza potrivit căreia fiecare participant săvârşeşte o infracţiune distinctă (teoria participaţiei delict distinct)163. În situaţia în care o persoană comite atât acte de autorat, cât şi de complicitate la aceeaşi faptă, ea realizează conţinutul unei singure infracţiuni simple, săvârşită în calitate de autor, întrucât activitatea de autorat absoarbe pe cea realizată în calitate de complice164. De asemenea, activitatea săvârşită ca instigator o absoarbe pe cea desfăşurată în calitate de complice, realizându-se o unitate simplă de infracţiune165. Dacă, la aceeaşi faptă, o persoană a comis atât acte de instigare, cât şi de coautorat, ea va răspunde numai în calitate de coautor, infracţiunea păstrându-şi, de asemenea, caracterul de unitate naturală simplă166.

4. Referinţe de drept comparat. În doctrina străină există, de asemenea, preocupare pentru identificarea şi definirea unităţii naturale simple de infracţiune (atât în forma pură, cât şi improprie). Astfel, în doctrina italiană se arată că este dificil de stabilit ceea ce este unic sau plural, în mod natural 167, însă când actul infracţional este unic ca structură preexistentă (in rerum natura), rezultă o unitate naturală simplă de infracţiune168. De asemenea, există unitate simplă în situaţia în care mai multe acte se săvârşesc neîntrerupt, cu aceeaşi ocazie (contextualitate) şi cu o rezoluţie delictuoasă comună (de exemplu, aplicarea mai multor lovituri asupra aceleiaşi persoane sau însuşirea mai multor bunuri dintr-un magazin). Dacă diferă obiectul juridic (nu obiectul material), adică faptele sunt îndreptate împotriva unor valori sociale diferite, ocrotite de lege, dispare unitatea naturală de infracţiune169, realizându-se o pluralitate de infracţiuni, ca şi în situaţia în care sunt lezate prin acte repetate, mai multe persoane. În cazul în care obiectul material (lucrurile) aparţine mai multor subiecţi pasivi (de pildă furturile comise asupra mai multor persoane, în aceeaşi împrejurare), soluţia este controversată. În

163

Ibidem.

164

T.S., S.p., dec. nr. 1670/1971, R.R.D. nr. 1/1972, p 155; T.M. Bucureşti, Secţia a II-a pen., dec. nr. 617/ 1976, R.S, p. 405. 165

T.S., S.p. dec. nr.278/1974, R.R.D. nr. 8/1974, p. 71; T.S., S.p. dec. nr. 2073/1973, R.R.D., nr. 1/1973, p. 168; T.S., S.p., dec. nr. 1492/1970, R.R.D., nr. 11/1970, p. 171. 166

T.J. Constanţa, Dec pen. nr. 554/1979, R.R.D. nr. 3/1980, p. 61.

167

Mantovani F., [20], p. 467.

168

Antolisei Fr., [20], p. 470; Fiandaca G., Musco E., [61], p. 593; Padovani T., [61], p. 490, Mantovani F., [20], p. 595.

169

Fiandaca G., Musco E., [61], p. 595.

principiu, se consideră că dacă norma de incriminare nu prevede o calitate anume pentru subiecţii pasivi, sustragerea repetată, contextuală, constituie o unitate simplă de infracţiune, întrucât se violează o normă unică; pluralitatea de obiecte materiale neînsemnând o pluralitate de norme violate170. În doctrina penală italiană s-a admis existenţa unităţii simple de infracţiune şi în cazul omisiunii improprii, dacă prin inacţiune se produc mai multe rezultate pe care autorul avea posibilitatea să le împiedice numai concomitent (de exemplu, neîndeplinirea obligaţiilor de întreţinere faţă de mai multe persoane). În situaţia în care, după primul rezultat, celelalte puteau să fie împiedicate succesiv, se va reţine concursul de infracţiuni. În cazul omisiunii proprii, va fi concurs de infracţiuni dacă se violează concomitent mai multe obligaţii care puteau să fie îndeplinite succesiv, iar în cazul în care acestea nu puteau să fie realizate decât concomitent, se comite o singură infracţiune simplă171. Potrivit doctrinei penale franceze172, unitatea simplă de infracţiune presupune o singură manifestare exterioară, comisă cu aceeaşi rezoluţie infracţională şi care întruneşte trăsăturile unei singure infracţiuni. Va exista infracţiune unică şi când actele materiale sunt repetate cu aceeaşi ocazie, indiferent de pluralitatea de lucruri sau subiecţi pasivi. De asemenea, constituie unitate simplă de infracţiune şi pluralitatea de acte reprezentând etape succesive ale realizării unei infracţiuni mai grave (complexitatea naturală). În situaţia în care mai multe acţiuni neomogene se comit într-un scop unic, jurisprudenţa din Franţa a adoptat soluţia concursului real de infracţiuni, însă doctrina consideră că se poate reţine, şi în acest caz, unitatea simplă de infracţiune173. În doctrina penală germană, infracţiunea simplă presupune o singură contracţie musculară sau mai multe asemenea contracţii, comise într-o unitate de timp şi spaţiu, în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale (de exemplu, o pluralitate de raporturi sexuale, cu aceeaşi ocazie; mai multe împuşcături asupra aceleiaşi persoane)174. Unitatea de infracţiune nu poate fi însă dedusă numai din planul criminal, deoarece autorul poate să hotărască executarea neîntreruptă a unor acţiuni foarte diferite, care nu pot să constituie o singură infracţiune. Doctrina majoritară germană subliniază – alături de factorii naturali – şi rolul unificator al contextualităţii, arătând că există unitate naturală de infracţiune când manifestarea exterioară are la

170

Mantovani F., [20], p. 467; Pagliaro A., [20], p. 596.

171

Pagliaro A., [20], p. 569, 596.

172

Merlé R., Vitu A., [47], p. 617; Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 186,190.

173

Merlé R., Vitu A., [47], p. 620.

174

Jescheck H.H., [41], p. 643; Wessels J., [65], p. 227.

bază o hotărâre unică, iar diferitele acte componente sunt legate între ele în timp şi spaţiu, atât de strâns încât unei persoane din afară această situaţie îi apare, o percepe ca o unitate175. În doctrina germană este admisă, de asemenea, posibilitatea săvârşirii infracţiunii simple prin încălcarea din culpă a uneia sau mai multor obligaţii. Se consideră că, dacă în această situaţie se produce un singur rezultat, ne aflăm în prezenţa unei unităţi naturale simple de infracţiune. Când se produc mai multe rezultate diferite sau acelaşi rezultat de mai multe ori, va fi unitate de infracţiune, dacă autorul nu putea să-şi îndeplinească – între actele culpoase şi rezultatele plurale – obligaţiile prevăzute de lege. Dacă însă, între rezultatele produse autorul putea îndeplini obligaţiile legale, se comite o pluralitate de infracţiuni. Spre exemplu, dacă un conducător auto accidentează mai multe persoane în aceeaşi împrejurare, va exista o unitate naturală de infracţiune, iar dacă le vatămă prin acte repetate, la diferite intervale de timp, se comite o pluralitate de infracţiuni176. În cazul omisiunii proprii, doctrina germană admite că se comite o infracţiune simplă, dacă autorul omite să execute mai multe acţiuni concomitente, la care era obligat potrivit legii. În situaţia în care obligaţiile puteau fi îndeplinite una după alta, se va reţine concursul de infracţiuni, dacă autorul nu le realizează. La omisiunea improprie se realizează conţinutul unei singure infracţiuni simple, dacă autorul omite îndeplinirea unei obligaţii şi se produc mai multe rezultate care ar fi putut să fie prevenite toate numai deodată. În situaţia în care, după producerea unui rezultat, putea să fie prevenit următorul, se va reţine un concurs de infracţiuni177.

175

Jescheck H.H., [41], p. 643; Wessels J., [65], pp. 227–229.

176

Blei H., [41], p. 545; Jescheck H.H., [41], p. 647.

177

Jescheck H.H., [41], p. 647, 648; Blei H., [41], p. 546.

Capitolul III. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ

1. Apariţia şi evoluţia noţiunii de infracţiune continuă. Procesul istoric în urma căruia s-a ajuns la elaborarea conceptului de infracţiune continuă a fost lung şi anevoios, această categorie de infracţiuni desprinzându-se treptat de infracţiunea unică simplă, de infracţiunea continuată şi de pluralitatea de infracţiuni, cu care putea fi confundată la începuturi, în anumite cazuri. Cu privire la momentul apariţiei noţiunii de infracţiune continuă nu există un punct de vedere unanim acceptat. Într-o opinie178, se consideră că această instituţie ar fi fost cunoscută în dreptul roman, deşi alţi autori contestă originea respectivă, cel puţin în raport cu înţelesul pe care infracţiunea continuă îl are în prezent. La conturarea noţiunii de infracţiune continuă un rol important l-au avut jurişti italieni, care considerau însă – spre deosebire de dreptul penal actual – că ar putea fi continue şi unele infracţiuni instantanee. Spre exemplu, în secolul al XIV-lea se aprecia că „furtul se prelungeşte atâta timp cât hoţul rămâne în posesia bunului furat”179. În viziunea glosatorilor, infracţiunea continuă se confunda cu infracţiunea continuată. Se ştie că glosatorii au elaborat şi noţiunea de infracţiune continuată („continuatio delicti”), stabilind în legătură cu adulterul repetat săvârşit de aceeaşi persoană, că prescripţia curge de la ultimul act („a die ultimi delicti”). Regula respectivă a fost extinsă în secolele următoare şi la alte infracţiuni, fiind însă înlocuită noţiunea de „continuatio delicti”, cu aceea de „delictum reiterabile”. Prin această substituire, infracţiunea continuă putea să se identifice cu cea continuată, deoarece, dacă în cazul lui continuatio delicti era vorba, în mod evident, de o pluralitate de fapte similare cu relevanţă penală proprie, cuprinse în aceeaşi infracţiune (continuată), noţiunea de delictum reiterabile presupunea mai multe acţiuni similare, cu valoare infracţională proprie, ca părţi componente ale unei infracţiuni continuate, dar putea să se refere şi la acte succesive în cadrul aceleiaşi infracţiuni continue succesive, în accepţiunea actuală180.

178

Ferrini C., Dirrito penale romano, Milano, 1899, pp. 64 şi urm.

179

Donedieu de Vabres H., [94], p. 114; Donnier M., [93], p. 750.

180

Tsarpales A., Le moment et la durée des infractions pénales, Paris, 1967 p. 225.

Fiind considerată181 una din instituţiile „cele mai grele din ştiinţa penală”, infracţiunea continuă nu a fost studiată în vechime ex professo, existenţa ei fiind chiar contestată de unii autori germani. Jouse, care în marea sa operă asupra legislaţiei penale a menţionat opt diviziuni ale infracţiunilor, nu a făcut nici o referire cu privire la împărţirea infracţiunilor în momentane şi continue182. Alţi autori183 au amintit de infracţiunea continuă numai în mod incidental, cu ocazia analizei prescripţiei, mărginindu-se să susţină că, pentru unele fapte prescripţia nu începe din primul moment al comiterii infracţiunii, ci de la terminarea acesteia. Astfel, în cazul infracţiunii de răpire, termenul de prescripţie începea să curgă de la încetarea „deţinerii” persoanei răpite. O lungă perioadă de timp a persistat confuzia între infracţiunea continuă şi cea continuată, conceptul de infracţiune „continuă” fiind folosit şi pentru a se crea o unitate infracţională din mai multe fapte omogene cu relevanţă penală proprie, în scopul evitării severităţii excesive a pedepselor pentru infractorii care săvârşeau o pluralitate de acte cu caracter infracţional. Noţiunea de infracţiune continuă, în sensul în care este folosită în prezent, a fost elaborată de J. Ortolan184, care a arătat că acţiunile ce compun această formă de infracţiune, „chiar după prima lor desăvârşire sunt de natură a continua identice cu ele însele, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, poate chiar nedefinit”. Acelaşi autor a observat că, după comiterea primului act, făptuitorul are rol pasiv în continuarea infracţiunii. În literatura juridică din ţara noastră, în lipsa unei reglementări în materie, instituţia infracţiunii continue a fost studiată abia de la începutul secolului al XX-lea, mai ales în legătură cu elementele definitorii care o deosebeau de infracţiunea momentană şi cu privire la incidenţa altor instituţii de drept penal asupra acesteia, cum ar fi prescripţia sau desistarea. În acest sens, s-a arătat185 că „În infracţiunile continue sau continuate, infracţiunea fiind continuată chiar de la început şi continuarea nefiind decât o modalitate a sa, desigur că, desistarea spontană a infractorului de a mai continua, nu atrage scuza desistării pentru actele deja efectuate”. În lucrările de mai târziu, doctrina a precizat mai exact conţinutul infracţiunii continue, demonstrându-se că face parte din categoria unităţii naturale şi că ea există atunci când elementul

181

Tanoviceanu I., [75], p. 53.

182

Jouse, Traité de la justice criminelle de France, Paris, 1771, part. I, p. 2-9, citat de Tanoviceanu I., [75], p. 54.

183

Farinaceus, Praxis et theorie criminalis, Libri duo, Francog, 1597, in fol. Lib. I, Titlul I, Quaest No. 16, p. 120, col. 2, citat de Tanoviceanu I., [6], p. 54. 184

Ortolan J., [93], p. 57.

185

Tanoviceanu I., [75], p. 449.

obiectiv, odată ajuns la momentul consumptiv, se prelungeşte în timp în mod firesc, prelungire care nu va înceta decât printr-o manifestare nouă, în sens contrar: „Ceea ce se prelungeşte în timp este faptul, iar nu urmările lui. Aşa de exemplu, sechestrarea de persoane este o infracţiune continuă fiindcă, din moment ce o persoană a fost sechestrată, această situaţie contrară dreptului se va continua automat şi în mod firesc, până ce va interveni cineva să-l elibereze pe cel sechestrat”186. Autorii de mai târziu s-au situat pe aceeaşi poziţie, definind infracţiunea continuă ca fiind „acea infracţiune la care activitatea infracţională, formată dintr-o singură acţiune, continuă în timp până când o intervenţie a făptuitorului sau a autorităţii consumă acea activitate”187 ori ca „acea infracţiune care, odată realizată

în toate elementele sale, este susceptibilă de consumare în

continuare, prin prelungirea atât a acţiunii sau inacţiunii constitutive, cât şi a procesului de producere a rezultatului, fără ca această prelungire să-i afecteze unitatea”188. Potrivit altei opinii189, „infracţiunea este continuă când acţiunea (inacţiunea) şi urmarea durează până când intervine făptuitorul sau o altă persoană şi o curmă, moment în care se şi epuizează”. Esenţa infracţiunii continue este durata sau continuitatea activităţii ilicite, astfel că elementul material al acesteia, constituit dintr-o acţiune sau inacţiune se prelungeşte (continuă, durează) în chip natural şi după momentul consumării, până când încetează activitatea infracţională (momentul epuizării)190. Infracţiunea continuă se caracterizează prin aceea că elementul său material poate consta „într-o acţiune (inacţiune) care se prelungeşte în timp prin natura sa, până ce intervine o forţă contrară care îi pune capăt”191 ori „printr-o acţiune sau inacţiune care se prelungeşte în timp, prin însăşi natura ei şi ca o cerinţă indispensabilă a consumării acelei infracţiuni”192.

2. Conceptul de infracţiune continuă. Noţiunea de infracţiune continuă apare pe baza generalizării unor date din realitatea obiectivă şi evidenţiază că există fapte concrete a căror săvârşire se prelungeşte în timp, datorită însăşi naturii

186

Dongoroz V., [22], p. 310.

187

Oancea I., [23], p. 219.

188

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 62.

189

Basarab M., [24], p. 136.

190

Bulai C., [3], p. 469.

191

Zolyneak M., [23], pp. 416-418.

192

Giurgiu N., [26], pp. 213, 214.

lor, particularităţilor obiective ale actelor respective, care implică o desfăşurare în timp193, deosebindu-se atât de faptele care, o dată săvârşite, nu mai produc nici o consecinţă ulterioară, cât şi de cele a căror prelungire în timp se datorează nu naturii lor, ci repetării actelor, ca urmare a unei rezoluţii unice în acest sens, a făptuitorului. De asemenea, o atare faptă se deosebeşte de succesiunea de contracţii musculare care au loc neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, constituind o unitate naturală simplă, cât şi de pluralitatea de fapte autonome. Dacă prin asemenea activităţi cu desfăşurare continuă se pune în pericol sau se aduce atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală, apare necesitatea ca ele să fie sancţionate, adică descrise într-o normă de incriminare (model legal) care va servi la pedepsirea faptelor concrete de acest fel, săvârşite după constituirea modelului legal. Norma de incriminare care descrie asemenea fapte dobândeşte, la rândul ei, un caracter specific, întrucât ea va consacra existenţa unei unităţi de infracţiune, am spune de două ori naturale: un prim temei al unităţii naturale îl constituie procesele naturale care stau iniţial la baza manifestării exterioare, iar al doilea temei ar fi procesele naturale care asigură prelungirea în timp a manifestării exterioare, până la momentul consumptiv al infracţiunii continue. Spre exemplu, în cazul faptei de lipsire ilegală de libertate se produc, în primul rând, anumite procese naturale (contracţia iniţială a musculaturii) prin care se realizează reţinerea unei persoane, iar apoi procese naturale care determină prelungirea în timp a faptei, respectiv contracţiile musculare continue şi impulsul volitiv al făptuitorului de a prelungi reţinerea194. Totodată, norma de incriminare va include posibilitatea unui moment al consumării infracţiunii continue (când sunt realizate, urmare conduitei făptuitorului, toate elementele constitutive ale infracţiunii) şi un moment al epuizării, adică un moment dincolo de care activitatea infracţională încetează şi nu se mai produc urmări subsecvente. Infracţiunea continuă prezintă astfel trăsături specifice, în cadrul unităţii naturale de infracţiune.

3. Criterii de identificare a infracţiunii continue. Cu privire la infracţiunea continuă, în partea generală a noului Cod penal, la fel ca în Codul penal din 1968, nu există o altă reglementare decât cea care fixează momentul de la care începe să

193

Duvac C., [14], p. 322.

194

Prezenţa acestei a doua categorii de procese naturale (procesele naturale ulterioare, de menţinere a acţiunii agresive iniţiale) constituie, după părerea noastră, un specific al infracţiunii continue, în cadrul unităţii naturale de infracţiune. Evident, prezenţa celor două categorii de procese naturale, nu presupune interpretarea unificatoare, la care ne-am referit anterior. Aceasta din urmă aparţine interpretului, chiar dacă argumentele raţionale unificatoare ar putea fi asimilate unor

curgă termenul de prescripţie în cazul acestei categorii de infracţiuni, şi anume de la data „încetării acţiunii sau inacţiunii” (art. 154 alin. 2). În partea specială a Codului penal, cât şi în legile nepenale cu dispoziţii penale, sunt însă incriminate multiple fapte cu desfăşurare continuă, chiar dacă nu se face vreo referire explicită privind acest caracter al faptelor incriminate. De-a lungul timpului, în doctrina penală195 au fost formulate mai multe criterii de identificare a incriminărilor care se referă la fapte continue. Aceste criterii, folosite la infracţiunile continue care se comit prin acţiune, dar şi la cele realizate prin omisiune, fiind comune (cu unele particularităţi), dar şi distincte. Ca atare, se vor examina separat criteriile pentru identificarea infracţiunilor continue de acţiune, cât şi criteriile pentru identificarea infracţiunilor continue prin omisiune. 3.1. Infracţiunile continue de acţiune Infracţiunile continue de acţiune pot fi identificate, potrivit doctrinei după trei criterii: al naturii bunului ocrotit prin incriminare (a), al modului concret de săvârşire a infracţiunii (b) şi al definiţiei legale a infracţiunii (c). a) Potrivit primului criteriu, al naturii bunului ocrotit prin incriminare (care a fost promovat de Campus P.), ar fi continue numai acele infracţiuni de acţiune la care bunul sau dreptul supus ocrotirii nu poate fi distrus sau diminuat prin activitatea infracţională (sunt entităţi nemateriale), ci doar comprimat, astfel încât la încetarea activităţii infracţionale, acesta revine la aspectul anterior – pe când infracţiunile instantanee de acţiune au ca obiect bunuri distructibile (materiale). La infracţiunile continue, „dreptul violat nu se epuizează, nu se stinge, nu este suprimat, ci trăieşte, continuând să fie lezat tot timpul cât durează acţiunea ilicită, iar când acea stare de fapt încetează, dreptul reapare”, pe când la infracţiunile instantanee, „acţiunea criminală, odată săvârşită, dreptul respectiv este desfiinţat sau suprimat şi nu mai poate fi violat în continuare”196. Spre exemplu, libertatea persoanei este un bun imaterial care nu poate fi distrus, ci numai comprimat, înăbuşit printr-o acţiune ilicită, de durată, lipsirea de libertate fiind o infracţiune

procese naturale. Dimpotrivă, în cazul celor două serii de procese naturale specifice infracţiunii continue, ambele categorii de procese sunt legate într-o formă sau alta de activitatea făptuitorului. 195

Buzea N.T., [77], p. 25.

196

Idem, p. 26.

continuă, pe când viaţa este un bun care poate fi distrus, astfel că omorul este o infracţiune instantanee197. Teza comprimării dreptului şi a distrugerii obiectului material este discutabilă, deoarece pot exista infracţiuni care, deşi se consumă instantaneu este greu să se susţină că obiectul material sau obiectul juridic a fost distrus. De pildă, în cazul faptei de ameninţare (infracţiune instantanee de acţiune), prin consumarea infracţiunii nu se distruge dreptul la respectarea libertăţii persoanei vătămate. Dar, chiar şi la infracţiunile de rezultat nu se poate susţine, în toate cazurile, că obiectul material a fost distrus prin consumarea infracţiunii (de exemplu, în cazul infracţiunii de viol, care implică producerea unui act sexual). De asemenea, nu se poate susţine că la toate infracţiunile continue bunul sau dreptul supus ocrotirii nu poate să fie distrus ori diminuat, astfel că la încetarea activităţii infracţionale, acesta ar reveni la aspectul anterior. Spre exemplu, în cazul deţinerii şi consumului repetat de către aceeaşi persoană, din drogurile deţinute, se comite o infracţiune unică cu caracter continuu (prevăzută la art. 4 din Legea nr. 143/2000), deşi cantitatea de droguri se diminuează (ori se epuizează prin consumul practicat în timpul deţinerii). În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 398/27 mai 2004, înlăturând prevederile legale referitoare la infracţiunea continuată, reţinute de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală,, prin care se motiva că forma continuată a infracţiunii rezultă din consumul repetat al drogurilor, în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale, făcând însă abstracţie şi de activitatea privind deţinerea drogurilor, care unifică în mod natural toate celelalte acte legate de respectivele substanţe. În motivarea soluţiei Curtea arăta că fapta inculpatei de a deţine droguri pentru consum propriu, fără drept, infracţiune prevăzută la art. 4 din Legea nr. 143/2000, este o infracţiune unică, aflându-ne în prezenţa unei unităţi naturale de infracţiune, constând în deţinere şi consum, şi nu în prezenţa unei fapte constituite din mai multe acte materiale săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, întrucât, din însăşi definirea elementului material al infracţiunii prevăzute la art. 4 din Legea nr. 143/2000, modalitatea "deţinerii" prezumă o infracţiune continuă, şi nu continuată. b) În conformitate cu criteriul modului concret de săvârşire a infracţiunii, „caracterul instantaneu sau continuu al unei infracţiuni de acţiune ar depinde nu de natura şi de definiţia legală, ci de modul său de executare”198.

197

Tanoviceanu I., [6], p. 69.

În susţinerea acestei teorii se arată că numeroase infracţiuni pot să fie comise fie în formă continuă, fie ca fapte momentane, astfel că, numai modul concret de realizare atribuie caracter continuu sau instantaneu acestora (spre exemplu: omorul, lovirea şi vătămarea corporală, care sunt de obicei infracţiuni instantanee, ar fi continue atunci când se săvârşesc prin acte de violenţă repetate şi succesive). Acest criteriu este discutabil. Caracterul continuu al infracţiunii rezultă din definiţia normativă a faptei incriminate, nu din modalităţile de fapt în care s-ar comite aceasta. O faptă este de regulă continuă prin natura sa, şi nu în raport cu împrejurările concrete de săvârşire. Infracţiunile de omor, lovire şi vătămare corporală, exemplificate pentru caracterizarea acestei opinii, nu pot să fie comise în formă continuă, întrucât, după consumare, ele nu se mai pot prelungi în timp (durata lor în timp nu se situează după momentul consumptiv, ci este necesară numai pentru realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii – în special a rezultatului – în lipsa cărora fapta n-ar mai constitui infracţiune consumată)199. Uneori, din denumirea normativă a infracţiunii s-ar putea desprinde atât caracterul ei de infracţiune momentană, cât şi de infracţiune continuă. De exemplu, noţiunea de „ocupare”, folosită de legiuitor în art. 256 alin. 1 C. pen., care incriminează fapta de tulburare de posesie, relevă atât o faptă momentană (ocupare în sens de pătrundere într-un imobil, fără drept), dar şi o faptă continuă (când, după ocupare, făptuitorul rămâne mai departe, fără drept, în imobilul respectiv). Această ambiguitate a termenului, a prilejuit exprimarea unor opinii controversate: una, potrivit căreia infracţiunea de tulburare de posesie – atunci când făptuitorul a continuat să rămână în imobil fără drept – este o faptă continuă200 şi alta care susţine că fapta de ocupare fără drept a unui imobil se consumă instantaneu201. În realitate, noţiunea de ocupare cuprinde ambele semnificaţii, astfel că fiecare din cele două opinii sunt logice, în raport cu perspectiva din care a privit termenul menţionat. Discuţia de mai sus, fireşte, nu are nici o legătură cu teza după care continuitatea infracţională ar depinde de modalitatea de fapt aleasă de infractor (E. Garçon), deoarece, chiar atunci când noţiunea folosită de legiuitor este ambiguă, în esenţă continuitatea derivă tot din definiţia normativă a acţiunii incriminate, iar nu din modalitatea de fapt de comitere a acesteia.

198

Garçon E., Etude sur les délits continus ou sucessifs, în „Journal du ministre public et du droit criminel”, Paris, 1914, p. 103. 199

Pavel D., Atribute caracteristice ale infracţiunii instantanee, R.R.D. nr.1/1980, p. 35.

200

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 566. 201

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 133.

c) Potrivit criteriului definiţiei legale a infracţiunii – care are o largă aplicare, fiind considerat mai exact decât celelalte – pentru a stabili dacă o infracţiune de acţiune este continuă sau instantanee trebuie să analizăm conţinutul legal al incriminării, definiţia ei legală202. Infracţiunile, deşi se deosebesc prin modul de executare, se diferenţiază în primul rând prin natura lor intrinsecă. Pentru a şti dacă o infracţiune este continuă sau instantanee interesează nu atât durata executării, cât aptitudinea acţiunii constitutive (rezultată din însăşi natura sa) de a se prelungi după momentul consumării. Această aptitudine rezultă a priori din definiţia legală a infracţiunii tip. Ca să identificăm fapta, care are aptitudinea de a fi continuă (descrisă în norma de incriminare), trebuie să analizăm termenul folosit pentru descrierea elementului obiectiv (verbum regens). Dacă acest cuvânt indică o activitate de durată (de exemplu, conducerea, păstrarea, funcţionarea, rămânerea, folosirea, reţinerea), infracţiunea este continuă; dacă, dimpotrivă, desemnează o activitate de moment (de exemplu, uciderea, lovirea, luarea, distrugerea), infracţiunea este momentană203. Deşi, în majoritatea cazurilor acest criteriu este suficient pentru a deosebi infracţiunile continue de cele instantanee, există unele situaţii în care trebuie examinate şi alte elemente ale conţinutului constitutiv, pentru a identifica caracterul continuu al faptei descrise în norma de incriminare. Astfel, în unele cazuri de excepţie, termenul folosit de legiuitor pentru desemnarea acţiunii (sau inacţiunii) poate să aibă un caracter univoc (de exemplu, termenul „folosirea” poate semnifica o acţiune continuă de durată – cum ar fi în cazul infracţiunii de delapidare, „folosirea” caracterizând o infracţiune continuă – sau poate indica o faptă momentană, ca în cazul infracţiunii de uz de fals, prevăzută în art. 323 C. pen.)204. În aceste situaţii, cât şi în altele în care modul de formulare a elementului material descris în norma de incriminare nu duce la o concluzie sigură privind forma infracţiunii, se vor examina şi eventualele cerinţe esenţiale din conţinutul constitutiv (privind mijloacele şi modul de realizare a acţiunii, locul şi timpul săvârşirii acesteia), care pot să indice caracterul continuu ori momentan al faptei incriminate. Spre exemplu, infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 379 alin. 1 C. pen.) este continuă, şi nu momentană (deşi s-ar putea considera că termenul „reţinerea”, care reprezintă verbum regens, ar indica o acţiune momentană), întrucât

202

Dongoroz V., [22], p. 311; Biro L., [113], p. 165; Pop Tr., [23], p. 604.

203

Dongoroz V., [22], p. 311; Zolyneak M., [23], p. 195; Biro L., [113], p. 165; Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., [23], p. 150. 204

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 99.

cerinţa esenţială din conţinutul constitutiv, de a se fi pus în primejdie creşterea şi educarea copilului minor, nu se poate realiza decât printr-o „reţinere” de durată205. În unele situaţii, pentru a decide dacă infracţiunea este continuă, interpretarea termenilor folosiţi de legiuitor la descrierea faptei în norma de incriminare trebuie să se facă şi în funcţie de caracterul obiectului material spre care se îndreaptă acţiunea, obiect arătat în textul incriminatoriu. Spre exemplu, infracţiunile de furt sunt în general momentane, însă, în cazul furtului de energie, în mod natural şi obiectiv sustragerea nu se poate realiza instantaneu (ca la celelalte bunuri), ci se prelungeşte în timp după momentul realizării conţinutului constitutiv, săvârşindu-se astfel o infracţiune continuă. În acest caz, caracterul de produs constituit dintr-o entitate cu desfăşurare în timp al obiectului material (de exemplu, energia electrică) conferă caracter continuu şi acţiunii de luare, care de regulă este momentană. 3.2. Infracţiunile continue omisive Infracţiunile continue omisive pot fi deosebite de cele instantanee care se comit prin omisiune, în funcţie de durata obligaţiei juridice a cărei neîndeplinire realizează elementul material al infracţiunii. Dacă obligaţia care nu a fost îndeplinită este momentană, constând într-un act care trebuia şi putea să fie făcut numai într-un anumit moment, infracţiunea omisivă este instantanee; dacă însă obligaţia este continuă, caracterizându-se printr-o prelungire în timp, mai mult sau mai puțin îndelungată, infracţiunea omisivă este continuă206. Pentru a decide care obligaţii sunt continue şi care sunt momentane s-au formulat, în doctrină, următoarele reguli: a) O obligaţie este continuă când are caracter de durată, deoarece legea nu prevede (expres sau implicit) un termen în care trebuie îndeplinită; neîndeplinirea obligaţiei determină tragerea la răspundere a autorului pentru comiterea unei infracţiuni continue omisive (de exemplu, în cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 lit. b C. pen., care constă în „neîndeplinirea cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege”, nu se prevede nici un termen pentru îndeplinirea acestei obligaţii, ceea ce înseamnă că obligaţia menţionată durează atâta timp cât durează starea de nevoie în care se află cel îndreptăţit să beneficieze de întreţinere). Neîndeplinirea obligaţiei pe o anumită perioadă îi conferă făptuitorului calitatea de autor al unei infracţiuni continue. Răspunderea sa penală va privi întreaga perioadă cât nu s-a prestat întreţinerea, până la întreruperea executării fie printr-o intervenţie a autorului, care începe să 205

Normand A., Traité eleméntaire de droit criminel, Paris, 1898, p. 124.

206

Manzini V., Trattato di diritto penale italiano, Volume primo, Torino, 1934, p. 659; Tsarpales A., [180], p. 255.

îndeplinească obligaţia, fie a autorităţii, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, în prima instanţă, pentru perioada anterioară (potrivit jurisprudenţei, care comportă însă unele discuţii). În mod excepţional sunt continue omisive şi infracţiunile pentru care, chiar dacă este prevăzut un termen care marchează momentul consumării infracţiunii (al realizării elementelor constitutive), nerespectarea termenului atrage transformarea obligaţiei cu termen într-o obligaţie continuă, ce se va prelungi şi după trecerea termenului consumării, amplificându-se urmările (de exemplu, infracţiunea de abandon de familie, prevăzută în art. 378 lit. c, C. pen., se consumă la data împlinirii a 3 luni de când făptuitorul nu a mai plătit, cu rea credinţă, pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, după care se prelungeşte prin neplata în continuare a pensiei, până în momentul epuizării infracţiunii). b) Obligaţia este momentană în cazul în care legea impune îndeplinirea acesteia până la un anumit termen; dacă obligaţia menţionată nu se îndeplineşte, infracţiunea se consumă la termenul respectiv, fiind astfel momentană. Obligaţia prevăzută în textul de lege nu poate fi realizată decât la sau până la un anumit moment, când infracţiunea se consumă, dar se şi sfârşeşte (de exemplu, la infracţiunea prevăzută în art. 243 alin. 1 – însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor – obligaţia de a preda bunul poate fi îndeplinită numai până în momentul când făptuitorul a dispus de acel bun ca de al său; în ipoteza nedispunerii de bunul respectiv, predarea sa trebuie să se realizeze în termen de 10 zile de la intrarea în posesia autorului). Termenul în care o obligaţie trebuie şi poate să fie îndeplinită rezultă explicit (dintr-un termen fixat de legiuitor) sau implicit (din natura obligaţie, din situaţia premisă sau din condiţiile esenţiale ale conţinutului constitutiv al infracţiunii)207.

4. Formele infracţiunii continue. Din analiza conţinutului incriminărilor şi a particularităţilor faptelor penale continue, doctrina penală a identificat mai multe categorii de infracţiuni continue, care se clasifică după 3 criterii: a) După modul specific de realizare în timp a elementului material, infracţiunile continue sunt permanente şi succesive208. La ambele forme de infracţiune continuă, activitatea infracţională este unică în mod natural şi durează în timp, după realizarea tuturor elementelor constitutive, însă, „pe când la infracţiunile permanente prelungirea are loc automat, de la sine, de îndată ce infracţiunea a devenit perfectă prin

207

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 106.

208

Dongoroz V., [22], p. 311; Bulai C., [3], p. 470.

ajungerea la momentul consumptiv, la infracţiunile continue succesive prelungirea, deşi ţine tot de natura infracţiunii, cere continua intervenţie a autorului”209. La infracţiunile continue permanente nu are loc o reiterare a actului iniţial, activitatea infracţională de după consumare prelungindu-se neîntrerupt, chiar dacă uneori se schimbă modalitatea concretă de realizare (de exemplu, prin mutarea persoanei sechestrate în alt loc, fără să se întrerupă însă vreun moment activitatea ilicită de lipsire de libertate). Aceste infracţiuni prezintă – după declanşarea activităţii ilicite – o continuitate materială perfectă, neîntreruptă (de exemplu, furtul de curent electric, prevăzut în art. 228 alin. 3, C. pen), pe când la cele continue succesive, între actele de executare reiterate în cadrul aceleiaşi acţiuni, există unele pauze fireşti, impuse de natura faptei (spre exemplu, conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută în art. 336 C. pen., presupune momente de întrerupere, când făptuitorul mănâncă, se odihneşte etc., în situaţia efectuării unei curse mai lungi). Existenţa pauzelor între actele reiterate, în baza aceleiaşi poziţii subiective, este inerentă desfăşurării activităţii infracţionale, astfel că ele nu înlătură unitatea infracţiunii continue succesive, elementul material fiind şi la aceasta neîntrerupt, ca în cazul infracţiunii continue permanente. Importanţa delimitării infracţiunilor continue permanente de cele succesive, ar putea să constea în faptul că, în principiu întreruperea în cazul infracţiunilor continue permanente echivalează cu epuizarea infracţiunii, iar prin reluarea activităţii infracţionale se săvârşeşte o nouă infracţiune continuă, pe când în situaţia infracţiunii continue succesive, întreruperile fireşti, care ţin de natura faptei, nu duc la autonomizarea activităţii ilicite realizate până atunci. b) După modalitatea de realizare a activităţii infracţionale (a elementului material), infracţiunile continue pot să fie: omisive (de exemplu, abandonul de familie prev. în art. 378 lit. c, C. pen.) şi comisive (de exemplu, folosirea unui bun aflat în gestiune, în interesul făptuitorului, care realizează conţinutul infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 C. pen.). După unii autori, infracţiunea continuă – comisivă sau omisivă – ar fi compusă dintr-o atitudine activă sau omisivă (până la consumare) şi dintr-o atitudine pasivă a făptuitorului (de la consumare până la epuizare)210, deoarece acesta nu ia măsuri să înceteze acţiunea continuă sau să reintre în legalitate, în raport cu atitudinea omisivă iniţială. Cu privire la această opinie s-au făcut obiecţii, argumentându-se că, după momentul consumptiv care s-a realizat printr-o acţiune, urmează în realitate tot o activitate comisivă, întrucât făptuitorul încalcă în continuare acelaşi precept211 (care interzice o anumită acţiune), chiar dacă o 209

Tanoviceanu, I., [75], p. 67.

210

Dongoroz V., [22], p. 310; Massari E., Il momento esecutivo del reato, Pisa, 1923, p. 93.

211

Tsarpales A., [180], p. 241.

face printr-un alt mod concret de realizare a acţiunii incriminate. Astfel, spre exemplu, acela care a răpit o persoană, continuă să o lipsească de libertate tot printr-o activitate comisivă, care constă în supravegherea victimei, chiar şi când a sechestrat-o într-o încăpere încuiată. În această situaţie, făptuitorul numai aparent nu face (după momentul consumptiv) ceea ce legea îi interzice să facă (adică să lipsească de libertate victima), întrucât în realitate el face ce a făcut şi anterior, poate prin acte materiale diferite ca înfăţişare, dar identice ca semnificaţie212. De altfel, norma prin care se incriminează o faptă continuă nu conţine două precepte, două dispoziţii referitoare la actul de conduită – una care ar interzice comiterea unei acţiuni şi alta care ar impune subiectului să facă ceva ca să înceteze starea antijuridică produsă prin încălcarea celei dintâi. De asemenea, nici un delict de comisiune „nu se poate transforma în delict de omisiune, dacă legiuitorul nu precizează aceasta în mod expres; regula nullum crimen sine lege interzice această transformare”213. În situaţia dată, chiar dacă s-ar admite că infracţiunea continuă (durează) şi după momentul consumptiv, prin rămânerea în pasivitate (printr-o atitudine omisivă) a făptuitorului, această conduită pasivă concretă nu ar putea fi inclusă în conţinutul constitutiv al infracţiunii, întrucât nu este prevăzută în norma de incriminare, deci nu contravine preceptului incriminării. În realitate, după cum s-a arătat, atitudinea făptuitorului devine numai aparent pasivă, el continuând atitudinea comisivă şi după realizarea momentului consumptiv al infracţiunii, prin alte modalităţi faptice de realizare a activităţii interzise de textul de incriminare214. c) În funcţie de structura elementului material, infracţiunile continue pot să fie simple sau complexe215. Infracţiunile continue simple constituie o formă a unităţii naturale, care presupune unitatea elementului obiectiv, cât şi a celui subiectiv, adică o singură acţiune (sau inacţiune) de durată, comisă în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale şi care produce un singur rezultat (se vatămă un singur obiect juridic). Infracţiunea continuă complexă prezintă însă unele elemente de pluralitate, care sunt reunite de legiuitor în acelaşi conţinut juridic, realizându-se o formă de unitate legală de infracţiune. Astfel, acţiunii principale continue i se adaugă şi o acţiune adiacentă, iar rezultatului principal i se adaugă şi unul adiacent, aducându-se atingere sau punând în pericol două valori sociale concrete, ca la orice infracţiune complexă (de exemplu, în situaţia infracţiunii prevăzute în art. 205 alin. 4, C. pen., 212

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 66.

213

Merlé R., Vitu A., [47], p. 352.

214

Această argumentare este valabilă, în principiu, şi pentru infracţiunea continuă omisivă.

215

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 64.

lipsirea de libertate în mod ilegal care a avut ca urmare moartea victimei, se aduce atingere atât libertăţii persoanei cât şi vieţii acesteia). În asemenea cazuri, unitatea legală de infracţiune (infracţiunea complexă) are în vedere corelaţia şi interdependenţa reală dintre acţiunile componente, legiuitorul creând dintr-o complexitate faptică un singur conţinut complex de infracţiune (complexitate în care infracţiunea absorbită este un element circumstanţial). În general, caracterul continuu al acestor infracţiuni complexe rezultă din caracteristica acţiunii principale de a se prelungi în timp după realizarea momentului consumptiv.

5. Particularităţi ale structurii infracţiunii continue. Pentru a stabili dacă infracţiunile continue, cu diversele lor modalităţi de comitere, se încadrează sau nu în categoria unităţii naturale de infracţiune este necesar să studiem procesele naturale specifice acestor fapte – raportate la materialitatea actului exterior de conduită şi la procesele psihice care însoţesc poziţia subiectivă a făptuitorului – distingând totodată (unde este cazul) şi rolul ficţiunii juridice în realizarea unui conţinut unitar pentru întreaga activitate infracţională. Numai prin analiza structurii infracţiunii continue se poate observa dacă aceasta constituie o unitate naturală sau o unitate legală de infracţiune, dacă preponderent este factorul natural (ipoteză în care legiuitorul se mărgineşte numai să constate prin norma de incriminare existenţa unei unităţi naturale continue), ori legiuitorul a constituit (în cadrul infracţiunii continue complexe) o unitate juridică continuă, dintr-o pluralitate de fapte, din activităţi care altfel ar fi realizat conţinutul mai multor infracţiuni. Analizând conţinuturile constitutive ale incriminărilor de fapte care prin natura lor sunt continue, se constată că, făcând abstracţie de durata acestora în timp după atingerea momentului consumptiv, elementele componente ale laturii obiective şi ale laturii subiective sunt asemănătoare cu ale celorlalte forme de unitate naturală, excepţie făcând infracţiunea continuă complexă, care face parte din categoria unităţii legale de infracţiune. Astfel, întocmai ca şi unitatea simplă de infracţiune, infracţiunea continuă simplă presupune o activitate infracţională unică, formată dintr-un singur act sau mai multe acte realizate de către făptuitor în aceeaşi împrejurare şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, precum şi un singur rezultat aflat în legătură cauzală cu activitatea autorului. Sub acest aspect, infracţiunea continuă simplă este o formă de unitate infracţională perfectă, în conţinutul său neexistând elemente de pluralitate internă, cu relevanţă penală.

Spre deosebire de infracţiunea simplă sau de celelalte forme ale unităţii naturale de infracţiune, procesele naturale specifice infracţiunii continue prezintă însă şi unele particularităţi care o individualizează: a) Aşa cum am mai arătat, specific infracţiunii continue este prezenţa a două categorii de procese naturale succesive: unele iniţiale, care au determinat punerea în mişcare a corpului făptuitorului (o unitate sau pluralitate de contracţii musculare) şi unele ulterioare, care determină prelungirea în timp a primelor procese. Acestea din urmă întregesc şi asigură continuitatea primelor procese. b) Elementul material al infracţiunii continue prezintă, de asemenea, unele caracteristici distincte, mai ales în cazul continuităţii succesive. În general, activitatea ilicită este unică, se prezintă ca o continuitate materială, acţiunea prelungindu-se în cele mai multe cazuri de la sine, după atingerea momentului consumptiv, prin poziţia făptuitorului care nu întrerupe fapta până în momentul epuizării (la infracţiunile continue permanente). Caracterul unitar al activităţii infracţionale este însă mai puţin vizibil şi mai puţin real la infracţiunea continuă succesivă, când acţiunea constitutivă apare ca fiind alcătuită din mai multe acte materiale, ceea ce ar apropia-o de pluralitatea de infracţiuni sau de infracţiunea continuată. Cu toate acestea, caracterul unitar, în mod natural, al activităţii infracţionale, unitatea sa materială nu sunt afectate, întrucât pauzele dintre acte decurg din însăşi natura faptei care nu poate fi realizată permanent, fără întreruperile necesare în mod natural (cum ar fi, spre exemplu, nevoia de odihnă sau de hrană)216. Această integrare a întreruperilor necesare în continuitatea infracţională este şi rezultatul unei anumite interpretări unificatoare, la care ne-am mai referit. În cazul infracţiunii continue succesive, deşi activitatea infracţională nu se comite uno ictu, actele multiple „nu au o autonomie fizică proprie, care le-ar face de sine stătătoare, constituind astfel infracţiuni distincte şi mai multe violări ale legii penale. Nu există decât o singură acţiune şi o singură violare a legii penale, prelungite în timp”217. c) Elementul material al infracţiunii continue se deosebeşte, în principal, de cel al infracţiunii simple şi prin aceea că – datorită naturii sale – este susceptibil de prelungire în timp după întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii, după atingerea momentului consumptiv, astfel că, prin continuarea activităţii ilicite există o aşa numită perioadă de consumare, sau altfel spus,

216

Donnier M., [93], p. 750.

217

Tsarpales A., [180], p. 234.

infracţiunea este „pe cale de consumare”218 (mai bine zis poate, de epuizare). Toate infracţiunile au o durată mai mare ori mai mică în timp a acţiunii sau inacţiunii, însă specific infracţiunii continue este faptul că prelungirea acţiunii (sau inacţiunii), după realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, are loc ca expresie a caracterului continuu (prin natura sa) a acţiunii sau inacţiunii219, spre deosebire de infracţiunea simplă, care se sfârşeşte, oricât ar dura în timp, când s-au realizat toate elementele constitutive, dinamica acesteia încetând odată cu producerea urmării imediate. Aptitudinea oricărei infracţiuni continue de a avea o durată de consumare nu este de conceput decât dacă acţiunea (sau inacţiunea) tipică este ea însăşi aptă de prelungire în mod natural, după momentul consumptiv, în caz contrar aflându-se în prezenţa unei unităţi naturale simple. Astfel, Tribunalul Suprem, Secţia penală a stabilit, prin decizia nr. 1699/1979, că elementul material al infracţiunii de bigamie constând, potrivit art. 303 alin. 1 C. pen. 1968 (art. 376 din noul Cod penal), în „încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită”, rezultă că această infracţiune se consumă – activitatea infracţională luând sfârşit – în momentul încheierii celei de-a doua căsătorii. Pentru existenţa infracţiunii nu interesează ce se întâmplă ulterior cu cele două căsătorii, după cum nu este relevant nici dacă în prima căsătorie exista o viaţă de familie ori soţii trăiau despărţiţi în fapt. Împrejurarea că cele două căsătorii pot coexista, un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, nu este de natură a caracteriza bigamia ca o infracţiune continuă, ci aceasta îşi păstrează trăsăturile specifice infracţiunii instantanee, limitată, sub aspectul elementului material, doar la actul „încheierii unei noi căsătorii”220. În situaţia infracţiunii continue, „săvârşirea” se prelungeşte în timp prin natura sa, după ce a atins momentul consumării, iar epuizarea se produce abia la data încetării acţiunii sau inacţiunii221. Pentru existenţa infracţiunii continue nu interesează durata executării acţiunii (inacţiunii) până în momentul consumării, ci continuarea activităţii infracţionale, prin natura faptei, după momentul în care sunt realizate toate condiţiile conţinutului constitutiv, prevăzute în norma de incriminare. De observat că natura faptei influenţează numai continuitatea acţiunii sau inacţiunii, însă eventuala amplificare a rezultatului, dacă s-ar produce aceasta, ar fi consecinţa voinţei făptuitorului (care nu a încetat imediat acţiunea) şi a pasivităţii autorităţilor (care n-au intervenit de îndată).

218

Manzini V., [206], p. 233; Maggiore G., Diritto penale, vol. I, Bologna, 1949, p. 223; Leone G., Del reato abituale, continerato e permanente, Neapole, 1933, p. 460; Bettiol G., [39], p. 437; Bettaglini G., Diritto penale, parte generale, ed. 2-a, Bologna, 1940, p. 136.

219

Ortolan J., Elements, T.I, No. 740, citat de Tanoviceanu, I., [75], p. 381.

220

T.S., s. pen., dec. nr. 1699/1979, C.D. 1979, p. 446; R.R.D. nr. 4/1980, p. 63.

221

Dincu A., [113], p. 200.

Dacă amplificarea rezultatului s-ar produce tot ca un proces natural, în timp, după terminarea activităţii infracţionale şi fără intervenţia autorului ori a altcuiva, ne-am afla în faţa unei infracţiuni progresive. În principiu, o infracţiune simplă nu poate deveni continuă, oricât de mare ar fi durata sa în timp, şi invers, o infracţiune care prin natura sa este continuă nu poate fi considerată ca fiind simplă, chiar dacă durata acesteia în timp este redusă. d) În structura infracţiunii continue se poate distinge, pe lângă momentul consumării (când sunt realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii) ori a unei perioade de consumare (egale cu durata prelungirii în continuare a activităţii infracţionale), încă un moment – cel al epuizării, în care ia sfârşit acţiunea sau inacţiunea constitutivă, cât şi procesul care generează rezultatul222. Stadiul epuizării (ca moment final al infracţiunii continue, care lipseşte în cazul infracţiunii simple) prezintă unele aspecte proprii. Astfel, infracţiunea continuă se consideră a fi fost săvârşită în momentul epuizării, care echivalează cu momentul consumării de la infracţiunea simplă. Ca atare, aplicarea altor dispoziţii penale va avea în vedere, în cazul infracţiunii continue, momentul epuizării. Spre exemplu, eventualele acte de sprijinire a autorului unei infracţiuni continue, comise după realizarea elementelor constitutive (momentul consumptiv), dar înainte de epuizare, vor avea caracterul unor acte de complicitate, şi nu de favorizare. Epuizarea infracţiunii continue are loc prin întreruperea activităţii infracţionale în mod voluntar ori silit (de către făptuitor sau de un terţ), prin încetarea obligaţiei legale care nu se respectă (spre exemplu persoana pentru care se plătea pensia de întreţinere a ajuns la majorat şi nuşi continuă studiile), prin împăcarea ori retragerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, prin dezincriminare, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în primă instanţă (în accepţiunea doctrinei şi jurisprudenţe) sau prin orice alt eveniment care duce la încetarea activităţii infracţionale223. În majoritatea situaţiilor arătate, epuizarea infracţiunii se produce în mod natural, prin încetarea activităţii infracţionale, însă în unele cazuri aceasta are loc printr-o ficţiune juridică (de exemplu, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în primă instanţă se consideră că activitatea infracţională s-a epuizat, s-a întrerupt, deşi în realitate, faptic, ea poate să continue – situaţie în care activitatea ulterioară pronunţării hotărârii va intra în conţinutul unei noi infracţiuni continue). Tribunalul Suprem, secţia penală, a statuat prin decizia nr. 26/1977 că infracţiunea de abandon de familie, constând în neplata cu rea-credinţă, în timp de 2 luni, a pensiei de întreţinere (art. 305 alin. 1 lit. c C. pen. 1968) este o infracţiune continuă omisivă; ea se consuma cu începere 222

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 62.

223

Ibidem.

de la împlinirea termenului de 2 luni (3 luni, potrivit art. 378 alin. 1 lit. c din noul Cod penal) şi durează tot timpul în care persoana îndreptăţită la pensie de întreţinere este lipsită, cu reacredinţă, de acest drept. Dacă făptuitorul nu a pus capăt el însuşi acestei situaţii, prin îndeplinirea obligaţiei, activitatea infracţională ia sfârşit, printr-o ficţiune juridică, odată cu pronunţarea hotărârii de condamnare în primă instanţă224. Tribunalul municipiului Bucureşti, Secţia 1 penală, a stabilit prin decizia nr. 1005/1977 că infracţiunea de abandon de familie, prevăzută în art. 305 alin. 1 lit. c C. pen. 1968, fiind o infracţiune continuă omisivă, rezultă că, dacă în hotărârea judecătorească prin care s-a fixat pensia de întreţinere s-a stabilit că ea trebuie plătită până la majoratul minorului, această infracţiune a luat sfârşit în mod natural la data când minorul, pentru care trebuia plătită pensia, a împlinit vârsta de 18 ani, adică la data încetării obligaţiei de plată a pensiei de întreţinere225. Soluţiile prezentate sunt valabile şi în cazul infracţiunii de abandon de familie prevăzută la art. 378 din noul Cod penal şi, în general, pentru orice infracţiune continuă care prezintă aceleaşi caracteristici. O cauză juridică de întrerupere a activităţii infracţionale, proprie infracţiunilor continue care se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate este retragerea plângerii (sau împăcarea soţilor), care înlătură răspunderea penală pentru tot ceea ce s-a comis anterior intervenirii sale. Această manifestare de voinţă autonomizează – tot printr-o ficţiune juridică – activitatea infracţională ce o precede şi creează din această activitate care, eventual ar urma, o nouă infracţiune, distinctă de cea dintâi. Unii autori au propus şi alte momente pentru epuizarea infracţiunii (prin folosirea ficţiunii juridice) cum ar fi: pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare226, începerea urmăririi penale, trimiterea în judecată sau amnistia227, însă acestea nu au fost acceptate de jurisprudenţă, care a decis autonomizarea activităţii infracţionale continue numai în stadiul procesual al pronunţării hotărârii de condamnare în prima instanţă228, deşi poate mai potrivit era momentul punerii în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, întrucât pentru activitatea infracţională care curge din acest moment până la pronunţarea hotărârii în fond, instanţa de judecată nu este investită.

224

R.R.D. nr. 6/1977, p. 61.

225

Papadopol V., Popovici M., [16], p. 8.

226

Manzini V., [206], p. 571.

227

Buzea N. T., [77], p. 72.

228

T.S., S.p. dec. nr. 774/1971, C.D. p. 383; T.S. S.p. dec. nr. 2004/1974, C.D., p. 436; T.S., S.p. dec. nr. 26/1977, R.R.D. nr. 6/1977; T.S., S.p. Dec pen. nr. 2042/1974, C.D., p. 352; T.S., S.p. dec. nr. 595/1982, C.D., p. 247; T.m. Bucureşti, S.p. I, dec. nr. 2195/1984, R.3, p. 7; T.jud. Braşov, Dec pen. nr. 559/1980, R.R.D. nr. 9/1981, p. 68.

La cele mai multe dintre infracţiunile simple229, spre deosebire de infracţiunile continue, dacă activitatea infracţională se întrerupe (voit sau fără voia făptuitorului), ne vom afla fie în prezenţa desistării voluntare, fie a unei tentative, infracţiunea neputându-se astfel consuma. De asemenea, la această formă de infracţiune nu este posibilă întreruperea activităţii infracţionale printr-o ficţiune juridică, cum ar fi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti ori retragerea plângerii prealabile, întrucât activităţile realizate până în momentul consumării (când fapta se şi epuizează), realizează toate elementele constitutive ale infracţiunii simple. Prin decizia penală nr. 21/03.02.1996 Curtea de Apel Braşov a respins recursul inculpatului M.I., care invoca aplicarea dispoziţiilor privind desistarea, pe motivul că, după ce a deţinut o perioadă de timp o cantitate de mercur s-a „desistat” şi a dat-o altei persoane. Astfel, s-a menţinut soluţia de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 312 C. pen. 1968, modificat ulterior săvârşirii faptei prin Legea nr. 140/1996. Curtea a motivat soluţia arătând că traficul de substanțe stupefiante sau toxice, în modalitatea deținerii, este o infracțiune continuă, la care activitatea infracțională de păstrare a substanței constă dintr-o acțiune continuă în timp, care durează până când o intervenție a făptuitorului sau a autorităţii întrerupe activitatea. Într-adevăr, potrivit art. 22 alin. 1 C. pen. 1968 (art. 34 din noul Cod penal), „este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului”. Desistare nu poate exista însă decât când renunţarea autorului se referă la fapta a cărei executare se află în curs (până la atingerea momentului consumării) şi are ca efect oprirea săvârșirii acesteia, evident în măsura în care este voluntară, nesilită şi se produce mai înainte de descoperirea faptei230. e) Rezultatul infracţiunii continue are caracter unitar, ca la infracţiunea simplă, însă acesta se realizează progresiv, pe tot parcursul perioadei, până la epuizare, prin continuarea activităţii infracţionale după momentul consumptiv. Infracţiunea continuă presupune, în principiu, o singură acţiune sau inacţiune care produce un singur rezultat, acesta păstrându-şi unitatea în tot cursul realizării infracţiunii231. În general, încă din primele momente ale executării acţiunii (inacţiunii) apar elemente ale rezultatului, care se amplifică (prin voinţa autorului şi pasivitatea autorităţilor) pe măsură ce

229

Adică la infracţiunile simple care se comit într-o anumită durată de timp (cu iter criminis), nu şi la cele momentane, cele din culpă sau cele omisive. 230

http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=3552.

231

Pop., Tr., [20], p. 603.

executarea se desăvârşeşte, dobândind, în momentul consumptiv, dimensiunile ce-i conferă – ca şi faptei însăşi – relevanţă penală232. Procesul de producere a rezultatului continuă şi se amplifică din punct de vedere cantitativ233 şi după momentul consumptiv, odată cu continuarea acţiunii (inacţiunii) care generează amplificarea acestuia, până la realizarea scopului propus de făptuitor. Amplificarea cantitativă a rezultatului nu generează, de regulă, o altă încadrare juridică a faptei, însă sporeşte gradul de pericol social al infracţiunii, fiind un criteriu de individualizare a pedepsei. Unitatea rezultatului nu este afectată nici în situaţia infracţiunilor continui succesive, la care multiplicitatea actelor materiale nu implică şi multiplicitate de urmări, de rezultate distincte pentru fiecare act în parte. În aceste cazuri se produce un singur rezultat material, cu caracter unitar, indivizibil, generat de acţiunea (inacţiunea) constitutivă care, în întregul ei, formează un tot unitar, astfel că nu poate fi acceptată ideea că se produce un rezultat global alcătuit din mai multe rezultate particulare, fiecare în parte, corespunzând unuia din actele materiale componente234, ca în cazul infracţiunii continuate. f) Raportul de cauzalitate la infracţiunea continuă există pe tot parcursul desfăşurării activităţii infracţionale, între acţiunea (inacţiunea) constitutivă (considerată în ansamblu) şi rezultatul material unitar produs. La infracţiunile continui succesive, legătura de cauzalitate este tot unitară şi se realizează la fel, întrucât actele repetate nu au o individualitate infracţională proprie, iar rezultatul – care se amplifică numai cantitativ după efectuarea fiecărui act – este, de asemenea, unic. g) Elementul subiectiv al infracţiunii continue se caracterizează prin unitate şi continuitate, astfel că nu se deosebeşte esenţial de elementul subiectiv al celorlalte infracţiuni, însă atât factorul intelectiv, cât şi cel volitiv prezintă unele particularităţi determinate de specificul infracţiunii continue şi de modul de realizare a acesteia. Factorul intelectiv presupune, ca la orice infracţiune, reprezentarea rezultatului material, însă, în plus, făptuitorul este conştient de durata acţiunii sau inacţiunii sale şi de amplificarea cantitativă a urmărilor. În situaţia infracţiunilor continue succesive, autorul are reprezentarea, încă de la început, că activitatea infracţională va fi reluată după fiecare întrerupere şi că aceasta va fi, în ansamblul ei, de durată.

232

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 80.

233

Dongoroz V., [22], p. 301.

234

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 79.

Factorul volitiv, ca „facultate psihică ce comandă şi îndrumează energia fizică a omului”235, apare, la fel ca la alte forme de infracţiune, înainte de începerea şi se menţine în cursul executării acţiunii sau inacţiunii, până la consumarea infracţiunii, însă la infracţiunea continuă acesta însoţeşte activitatea infracţională pe tot parcursul ei şi după momentul consumptiv, până la epuizare. Voinţa făptuitorului este necesară nu numai pentru declanşarea procesului execuţional, ci şi pentru prelungirea consumării236, astfel că durata în timp a acţiunii (inacţiunii) şi amplificarea rezultatului nu pot fi concepute în afara voinţei autorului. Consumarea infracţiunii se prelungeşte în timp prin voinţa făptuitorului (aceasta punând în mişcare cea de-a doua serie de procese naturale – arătate la litera a), astfel că, dacă factorul volitiv ar lipsi la un moment dat, infracţiunea ar înceta să mai continue. La infracţiunile continue succesive voinţa iniţială a făptuitorului se menţine pe toată durata activităţii infracţionale, fără să apară la fiecare act succesiv noi manifestări de voinţă, determinate de alte considerente, ci numai o reiterare a poziţiei subiective iniţiale, caracterizată de unicitatea scopului (ca la infracţiunea continuată, căreia îi este specifică, de asemenea, unitatea rezoluţiei infracţionale). Aceste determinări particulare ale voinţei – care anticipează fiecare prelungire a acţiunii sau inacţiunii, prin săvârşirea unui nou act material – nu au o existenţă autonomă, ci se confundă în determinarea principală, aşa cum actele materiale, a căror săvârşire o preced şi o impulsionează, îşi pierd individualitatea prin integrare în acţiunea sau inacţiunea constitutivă237. În general, unitatea elementului subiectiv la infracţiunile continue nu trebuie dovedită, aceasta rezultând ex re, din unitatea elementului material. Continuitatea acţiunii sau inacţiunii, ori reiterarea acestora se află în reprezentarea făptuitorului şi se realizează numai prin voinţa sa. Din prezentarea proceselor specifice elementelor structurale ale infracţiunii continue simple se poate desprinde concluzia că ponderea factorilor naturali este hotărâtoare în caracterizarea acestei forme de infracţiune, ca fiind unitară; interpretarea unificatoare, ca şi ficţiunea juridică, influenţând într-o proporţie redusă constituirea unităţii juridice a diferitelor tipuri de fapte penale continue. Prelungirea în timp a faptelor, după momentul consumării infracţiunii, ca şi producerea unei noi serii de procese naturale, decurg – cum s-a mai arătat – din natura specifică a acţiunilor sau inacţiunilor respective, iar rezultatul, care se amplifică din punct de vedere cantitativ pe parcursul duratei consumării (datorită voinţei autorului şi a pasivităţii autorităţilor), este unic în mod natural, ducând la realizarea aceluiaşi scop. 235

Dongoroz V., [22], p. 223.

236

Vouin R., Manuel de droit criminel, Paris, 1949, p. 153; Tsarpales A., [180], p. 237.

237

Tsarpales A., [180], p. 238; Campus, p. , [154], p. 30.

De asemenea, poziţia subiectivă a făptuitorului are caracter unic, prin aceea că întreaga activitate infracţională are la bază aceeaşi rezoluţie infracţională. La infracţiunile continue succesive apreciem că, alături de factorii naturali, criteriul scopului urmărit de făptuitor şi interpretarea unificatoare au, de asemenea, rolul de a integra într-un tot unitar actele multiple, care sunt reluate după întreruperile normale, naturale. În consecinţă, normele de incriminare a faptelor continue simple

consacră o unitate

infracţională preexistentă, ele neavând un rol constitutiv, ci numai constatator, ceea ce este specific unităţii naturale de infracţiune. Întrucât la infracţiunile continue caracterul de continuitate rezultă din însăşi natura faptelor descrise în norma de incriminare, nu s-a simţit necesitatea elaborării, în partea generală a noului Cod penal, a unor reguli care să consfinţească unitatea infracţională a acestora, cum s-a procedat în cazul faptelor continuate. De altfel, în doctrină şi în practică nu s-au ivit probleme deosebite referitoare la determinarea caracterului unitar al infracţiunii continue, existând totuşi unele controverse cu privire la delimitarea unor infracţiuni continue de infracţiunile simple.

6. Analiza ipotezelor de aplicare practică a instituţiei infracţiunii continue. Determinarea unei infracţiuni ca făcând parte din categoria unităţii simple de infracţiune sau din cea a infracţiunii continue are o mare însemnătate pentru stabilirea răspunderii penale, cât şi cu privire la incidenţa altor instituţii de drept penal. a) În situaţia infracţiunilor continue nu există dispoziţii derogatorii privind agravarea tratamentului juridic, însă pentru stabilirea răspunderii penale în fiecare caz urmează să se ţină seama, conform art. 74, C. pen., de modul de comitere a infracţiunii, natura şi gravitatea rezultatului produs ş.a. Acestea sunt influenţate, în mod firesc, de durata infracţiunii continue, prelungirea sa un timp îndelungat, după momentul consumării, constituind un element judiciar de agravare a pedepsei238, prin amplificarea urmărilor produse. Potrivit Codului penal din 1937, prelungirea infracţiunii peste o anumită perioadă după momentul consumptiv, constituia chiar o circumstanţă legală de agravare a răspunderii penale (astfel, conform art. 493 alin. 2, pedeapsa pentru infracţiunea de sechestrare de persoane, prevăzută în art. 492, era sporită de la 3-6 luni, la 5-10 ani închisoare, dacă „sechestrarea a ţinut mai mult de o lună”).

238

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 109.

b) Identificarea cazurilor de infracţiuni continue prezintă o importanţă deosebită şi pentru stabilirea momentului de la care încep să se producă unele efecte juridice. Spre deosebire de infracţiunea simplă, la care aplicarea legii penale în timp, calcularea termenului de prescripţie, incidenţa amnistiei sau a graţierii, stabilirea răspunderii penale a minorilor etc. sunt legate de momentul consumării, la infracţiunea continuă acestea sunt raportate la momentul epuizării, deoarece atunci se consideră că infracţiunea a fost săvârşită. ▪ Astfel, pentru ca făptuitorul să beneficieze de aplicarea legii penale mai favorabile, activitatea infracţională trebuie să se epuizeze înainte de apariţia legii noi, mai aspre. Dacă activitatea infracţională continuă şi după apariţia legii mai aspre, regimul sancţionator va fi determinat de legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii continue, care coincide cu momentul epuizării. Într-o decizie de speţă239 s-a hotărât că deţinerea de mercur, prevăzută în art. 312 C. pen. din anul 1968 (modificat ulterior prin Legea nr. 140/1996), este o infracţiune continuă, astfel că inculpatul nu poate beneficia de aplicarea legii vechi, care îi era mai favorabilă, deoarece a continuat să deţină mercurul (împreună cu un coinculpat) şi după majorarea limitelor de pedeapsă, prin Legea nr. 140/1996. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin decizia nr. 2570 din 18 aprilie 2005 a statuat că în cazul în care în timpul duratei unei infracţiuni continue se adoptă mai multe legi penale, fapta se încadrează potrivit legii în vigoare la data când activitatea infracţională s-a încheiat, iar nu potrivit legii sub imperiul căreia a început şi a durat o perioadă de timp240. ▪ Autorul unei infracţiuni continue nu beneficiază de amnistie sau graţiere, dacă nu a întrerupt activitatea ilicită înainte de apariţia actului de clemenţă. În acest sens, în practică s-a statuat că, în cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 305 alin. 1 lit. c, C. pen. 1968 (art. 378 alin. 1 lit. c din noul Cod penal), făptuitorul nu beneficiază de amnistie, respectiv de graţiere, dacă a continuat să nu plătească pensia de întreţinere şi după apariţia actelor de clemenţă, înainte de a fi trimis în judecată241 ori în timpul judecării, însă înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în primă instanţă242.

239

C.S.J., S.p., dec. nr. 2302/1998, în R.D.P., nr. 2/2000, p. 155.

240

http://www.scj.ro/SP%20rezumate%202005/SP%20r%202570%202005.htm.

241

T.S., S.p., dec. nr. 2766/1974, C.D. 1974, p. 354; T.S., S.p., dec. nr. 886/1972, C.D. 1974, p. 327; T.S., S.p., dec. nr. 5069/1971, C.D. 1974, p. 340; R.R.D. nr. 6/1972, p. 167; T.j. Hunedoara, Dec pen. nr. 378/1974, R.R.D. 1/1975, p. 65; T.j. Satu Mare, dec. nr. 343/1974, R.R.D. 10/1971, p. 172.

242

T.S., S.p., dec. nr. 774/1971, C.D. 1971, p. 383, R.R.D. nr. 8/1971, p. 160; T.S., S.p., dec. nr. 2004/1974, C.D. 1974, p. 436; T.S., S.p., dec. nr. 2042/1974, C.D. 1974, p. 352; T.S., S.p., dec. nr. 1977/1974, C.D. 1974, p. 352.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, nr. 2022 din 15 Aprilie 2004, a statuat că, abandonul de familie, prevăzut în art. 305 alin. 1 lit. c C. pen. 1968 (art. 378 alin. 1 lit. c din noul Cod penal), fiind o infracţiune continuă, data săvârşirii ei, în raport cu care se stabileşte incidenţa legilor de graţiere este cea a epuizării infracţiunii, constând fie în plata pensiei de întreţinere, fie în condamnarea inculpatului, în primă instanţă. Prin sentința penală nr. 401 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Blaj a condamnat pe inculpata A.L. pentru săvârșirea infracțiunii de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. 1 lit. c C. pen. 1968. Instanța a reținut că, din martie 2002, inculpata, cu rea-credință, nu a plătit pensia de întreținere stabilită pe cale judecătorească în favoarea copilului ei minor M.C. Tribunalul Alba, prin decizia penală nr. 180 din 24 aprilie 2003, a admis apelul inculpatei, a desființat în parte sentința atacată și, în baza art. 305 alin. 4 C. pen. 1968, a suspendat condiționat executarea pedepsei. Totodată, în baza art. 1 și art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U.G. nr. 18/2003, a constatat grațiată pedeapsa aplicată inculpatei. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 405 din 26 iunie 2003, a respins ca nefondat recursul inculpatei. Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 543/2002, este fondat. Abandonul de familie, în varianta prevăzută în art. 305 alin. 1 lit. c C. pen. 1968, este o infracțiune continuă, deoarece activitatea infracțională nu se epuizează la expirarea termenului pentru plata pensiei, în condițiile în care obligația nu a fost îndeplinită, ci continuă până în momentul efectuării plății sau până când intervine o condamnare. În raport cu această dată, a epuizării infracțiunii continue, se produc și consecințele juridice referitoare la actul de grațiere, iar în cauză, momentul epuizării infracțiunii, considerat ca fiind momentul săvârșirii acesteia, este ulterior datei de 4 octombrie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr. 543/2002, astfel că inculpatei nu-i erau aplicabile dispozițiile de grațiere a acestei legi. Întrucât, acordându-i inculpatei beneficiul grațierii pedepsei aplicate, instanța de apel și cea de recurs au pronunțat hotărâri nelegale, recursul în anulare a fost admis, deciziile au fost casate și s-a dispus înlăturarea grațierii pedepsei aplicate inculpatei243. Anterior, într-o altă cauză, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, a statuat prin decizia nr. 665/15.04.1991 că infracţiunea de abandon de familie fiind o infracţiune continuă omisivă, săvârşirea ei durează tot timpul cât persoana îndreptăţită la pensia de întreţinere este lipsită, cu rea-credinţă, de aceasta. Ca atare, infracţiunea nu se consumă la data trimiterii în judecată a făptuitorului, ci la data când acesta a reluat plata pensiei de întreţinere sau, în cazul când nu a reluat plata , la data condamnării sale de către prima instanţă. În consecinţă, dacă înainte de

243

http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2004/infractiune-continua-abandon-de-familie-2022-15-2004.

judecarea cauzei în fond a fost adoptat un act legislativ de amnistie, iar inculpatul nu a reluat, anterior, plata pensiei de întreţinere, el nu beneficiază de amnistie, deoarece infracţiunea nu s-a consumat înainte de reglementarea acesteia, iar judecata trebuie să continue244. ▪ În cazurile în care o infracţiune continuă a fost săvârşită de către un minor, la stabilirea răspunderii penale se va lua, de asemenea, în calcul momentul epuizării infracţiunii. Aşa, dacă minorul a început activitatea ilicită când avea vârsta sub 14 ani, dar momentul epuizării s-a produs după împlinirea acestei vârste, el nu va răspunde penal pentru segmentul de activitate infracţională realizată până la vârsta de 14 ani şi nici pentru segmentul de vârstă între 14-16 ani dacă se constată că nu a avut discernământ245, dar va răspunde pentru activitatea desfăşurată după vârsta de 16 ani (inclusiv pentru perioada cuprinsă între 14-16 ani, dacă a avut discernământ). Dacă făptuitorul a început săvârşirea infracţiunii înainte de 18 ani şi a continuat-o şi după majorat, va răspunde conform tratamentului penal aplicabil majorilor, deoarece se consideră că a săvârşit infracţiunea în momentul epuizării faptei, când era major. La individualizarea pedepsei, se va ţine seama însă de durata faptei, ca şi de perioada din infracţiune cât autorul a fost minor246. ▪ În compunerea infracţiunii continue nu intră nici activitatea realizată de făptuitor (major sau minor) înainte de apariţia legii care incriminează conduita respectivă. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Puhk contra Estonia, a decis că, în cazul infracţiunilor continue sau continuate, dacă în prima perioadă a săvârşirii faptelor acestea nu au fost incriminate, fapta se încadrează potrivit legii de incriminare, dar se ţine seama numai de actele comise după incriminare, nu şi de cele anterioare. ▪ Infracţiunea continuă poate avea unele implicaţii şi în legătură cu instituţia suspendării executării pedepsei, cum ar fi în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni continue în termenul de încercare al unei pedepse pronunţate cu suspendarea executării. Astfel, dacă momentul epuizării se situează după împlinirea termenului de încercare şi se va socoti că în acel moment s-a comis noua infracţiune, ar urma să nu opereze prevederile art. 96 alin. 4 din noul Cod penal şi să nu se revoce beneficiul suspendării executării pedepsei. O atare rezolvare ar fi în acord strict cu prevederile legale şi cu considerarea epuizării ca moment care coincide, în cazul infracţiunilor continue, cu săvârşirea infracţiunii. Această rezolvare provoacă însă unele rezerve, deoarece desfăşurarea infracţiunii continue a început, iar unele segmente ale ei s-au şi petrecut în perioada termenului de încercare (perioadă în 244

Crişu C., Crişu Magraon N., Crişu Şt., [135], p. 37.

245

T.S., dec. de îndrumare nr. 9/1972, R.R.D. nr. 2/1976, p. 67.

246

T.S., dec. de îndrumare nr. 6/1973, R.R.D. nr. 2/1974, p. 107.

care condamnatul, care a beneficiat de suspendare, avea obligaţia să nu mai comită nici o infracţiune), ceea ce ar însemna că, sub un anumit aspect, aceste segmente ale infracţiunii continue, săvârşindu-se în condiţiile de mai sus, par să fi întrerupt perioada de încercare şi ca atare, ar urma să se pronunţe o condamnare de către instanţă numai pentru segmentele săvârşite în perioada termenului de încercare. În cuprinsul acestei hotărâri instanţa, constatând că inculpatul a săvârşit o infracţiune (în realitate acte autonomizate ale unei infracţiuni continue), va dispune sancţionarea pentru actele autonomizate ale infracţiunii continue şi revocarea suspendării executării pedepsei. Pentru celelalte segmente ale infracţiunii continue, săvârşite după expirarea termenului de încercare şi până la momentul epuizării, instanţa poate să pronunţe o hotărâre distinctă. O speţă de acest fel a fost soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3003 din 24 iunie 2003 (nepublicată). Instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat pentru deţinere de droguri şi, totodată,

a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei anterioare,

dispunând executarea ambelor sancţiuni cumulate. În apel s-a înlăturat revocarea suspendării executării pedepsei, cu motivarea că noua infracţiune a fost descoperită (s-a epuizat) după împlinirea termenului de încercare (art. 83 alin. 2 C. pen. din anul 1968); totodată s-a făcut şi aplicarea art. 37 lit. b, C. pen. din anul 1968, privitor la recidiva postexecutorie (art. 41 comb. cu art. 43 alin. 5 din noul Cod penal). În recurs, procurorul a susţinut că trebuia revocat beneficiul suspendării, întrucât inculpatul a realizat o activitate infracţională în perioada termenului de încercare pentru pedeapsa suspendată. Înalta Curte a respins recursul procurorului considerând că soluţia instanţei de apel este cea corectă. Chiar dacă segmente ale activităţii infracţionale continue, situate după momentul consumării infracţiunii, motivează Înalta Curte, au avut loc în cursul termenului de încercare, întreaga infracţiune trebuie considerată ca fiind săvârşită după executarea pedepsei anterioare, în momentul descoperirii ei. Toate soluţiile sunt susceptibile de discuţii. Soluţia instanţei de fond – de a dispune revocarea suspendării executării pedepsei pe considerentul că segmentele constitutive ale unei infracţiuni continue ar putea fi autonomizate şi susceptibile, ca atare, să întrerupă perioada de încercare şi să determine revocarea suspendării executării pedepsei – constituie un anumit răspuns la problematica pe care am ridicat-o mai sus (abandonarea poziţiei strict formale în tratarea acestei materii). Dar, adoptând această poziţie de principiu, instanţa de fond trebuia să o ducă în mod consecvent până la capăt. Dacă, în fapt, segmente ale infracţiunii de deţinere de droguri (infracţiune continuă) s-au săvârşit în timpul termenului de încercare, cum motivează Înalta Curte şi cum, tacit, admite şi instanţa de fond, ar fi trebuit să se pronunţe mai întâi o hotărâre de condamnare numai pentru aceste segmente (şi nu pentru întreaga infracţiune continuă, cum s-a procedat), autonomizându-le şi constatând că ele s-au comis în perioada termenului de încercare. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa ar fi

urmat să revoce suspendarea executării pedepsei şi să-l oblige pe condamnat să execute sancţiunea pentru care iniţial s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei. De asemenea, instanţa de fond ar fi trebuit să pronunţe o hotărâre şi pentru segmentele infracţiunii continue săvârşite după împlinirea termenului de încercare şi până la descoperirea acesteia (momentul epuizării). Instanţa de apel ar fi trebuit, fiind sesizată cu ambele apeluri, să corecteze soluţia instanţei de fond în modul arătat mai sus. Împrejurarea reţinută în apel, că infracţiunea continuă săvârşită în termenul de încercare a fost descoperită de autorităţi după împlinirea acestui termen, se pare că nu corespunde situaţiei de fapt din dosar, deoarece Înalta Curte, în motivarea soluţiei susţine că unele segmente ale infracţiunii continue s-au produs în perioada termenului de încercare şi că numai epuizarea faptei a avut loc ulterior acestui termen, când fapta a fost descoperită de autorităţi. Astfel zis, nu ne aflăm în faţa unei infracţiuni continue săvârşite (şi ca atare epuizată) chiar în perioada de încercare, dar care a fost ulterior descoperită, după împlinirea termenului de încercare, spre a face aplicarea art. 83 alin. 2 C. pen. din anul 1968 (art. 164 din noul Cod penal), ci a unei infracţiuni continue care n-a fost încă săvârşită în totalitatea segmentelor sale decât după împlinirea termenului de încercare; în acest caz descoperirea poate avea cel mult caracterul unei intervenţii a autorităţii, susceptibilă să întrerupă continuitatea acţiunii, cu condiţia ca descoperirea să se finalizeze printr-o hotărâre chiar nedefinitivă, ipoteză în care fapta va fi considerată epuizată. În această situaţie, Curtea de apel poate ar fi trebuit să modifice hotărârea instanţei de fond, pronunţând soluţia arătată mai sus. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aprobând soluţia Curţii de apel, a pronunţat, de asemenea, o soluţie discutabilă, întocmai ca şi soluţia pronunţată în apel. Remarcabil la aceste soluţii este că instanţele au admis, implicit, că trebuie abandonată soluţia pur formală care putea fi pronunţată în speţă pe motivul că a doua infracţiune (cea continuă) ar fi fost comisă, în ansamblul ei, după împlinirea termenului de încercare. • Aceleaşi probleme se ridică şi în situaţia comiterii unei infracţiuni continue în termenul de încercare, însă epuizarea acesteia are loc după împlinirea termenului, în cazul liberării condiţionate. De asemenea, se poate imagina şi o situaţie în care, luând în considerare numai momentul epuizării infracţiunii continue, să se ajungă la nereţinerea recidivei, deşi infracţiunea continuă se consumase anterior împlinirii termenului de reabilitare pentru prima infracţiune. În toate aceste situaţii, dacă se consideră că infracţiunea continuă este săvârşită în momentul epuizării, se ajunge la soluţii ilogice care creează o situaţie mai favorabilă făptuitorului deşi acesta a dat dovadă de perseverenţă infracţională, prelungind activitatea ilicită până la atingerea unor termene care îi sunt favorabile.

Considerăm că în aceste cazuri, chiar dacă se apreciază că infracţiunea continuă nu poate fi fragmentată printr-o ficţiune juridică, ar trebui ca efectele instituţiilor juridice amintite să se aplice în raport de momentul consumării infracţiunii, şi nu al epuizării. c) În doctrină şi în practica judiciară, s-a analizat şi problema momentului de la care începe să curgă termenul de două luni, stabilit în art. 284 C.pr.pen. din 1968, pentru depunerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continue, la care este prevăzut un astfel de mod de sesizare a organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Potrivit opiniei majoritare247 termenul respectiv începea să curgă de la epuizarea infracţiunii, aceeaşi soluţie fiind adoptată şi de către jurisprudenţă248. Exista însă şi opinia249 potrivit căreia plângerea prealabilă este tardivă când a fost depusă după două luni de la momentul „consumării” infracţiunii continue, dacă făptuitorul a fost cunoscut din acel moment. O asemenea soluţie s-a pronunţat şi în practica judiciară250. Cu privire la chestiunea analizată, în mod just s-a propus de lege ferenda ca, în textul art. 284 C.pr.pen. din 1968, să se stipuleze expres că la infracţiunile care cunosc un moment consumptiv şi unul al epuizării, termenul pentru introducerea plângerii prealabile să curgă de la data epuizării251, chiar dacă persoana vătămată a cunoscut până la acea dată cine este persoana făptuitorului. Noul Cod de procedură penală a mărit termenul pentru depunerea plângerii, de la două la trei luni, şi a stabilit că acesta curge de la data când „persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei”. Pentru a clarifica controversele arătate, urmează ca „săvârşirea” să fie considerată ca fiind echivalentă cu cea de „epuizare” a infracţiunii continue, astfel că termenul de trei luni pentru introducerea plângerii prealabile se va socoti din ziua în care persoana vătămată (sau reprezentantul legal) a luat la cunoştinţă despre epuizarea infracţiunii.

247

Butiuc C., Plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor continue, R.D.P., nr. 4/1996, p. 115; Păvăleanu V., Momentul consumării infracţiunii de tulburare de posesie, Dreptul nr. 5/1997, p. 80-81; Ungureanu A., Jurisprudenţa penală a Curţii de Apel Bacău pe anul 1998, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1968, p. 245. 248

Judecătoria Câmpulung, S.p. nr. 605/1969, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 149; Judecătoria Târgu Jiu, S.p. nr. 1331/1970, în R.R.D. nr. 2/1974, p. 142. 249

Toader T., Momentul plângerii prealabile la infracţiunea de tulburare de posesie, Dreptul, nr. 12/1998, pp. 88, 89; Acsinte M., Introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor susceptibile de continuitate, Dreptul, nr. 7/1998, p. 105, 106. 250

Judecătoria Braşov, sent. pen. nr. 191/1993, în R.R.D. nr. 5/1994, p. 6, prin care s-a încetat procesul penal considerându-se că plângerea a fost introdusă tardiv, raportat la momentul consumării infracţiunii de tulburare a folosinţei locuinţei, prevăzută de art. 320 C. pen., din anul 1968, însă recursul părţii vătămate a fost admis considerându-se că plângerea a fost în termen; în acelaşi sens şi Judecătoria Sibiu, sent. pen. nr. 1479/1995, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 142, cu Notă critică de Maria Colţan. 251

Butiuc C., [247], p. 113.

Bineînţeles că plângerea prealabilă poate depune şi pe parcursul comiterii infracţiunii, după atingerea momentului consumptiv, limita maximă de la care se poate calcula termenul de trei luni echivalând cu epuizarea infracţiunii.

Capitolul IV.

INFRACŢIUNEA DEVIATĂ

1. Noţiunea de infracţiune deviată. În elaborarea acestui concept s-a ţinut seama de unele situaţii care se ivesc şi în viaţa de toate zilele. Nu întotdeauna, o persoană care urmăreşte să obţină un anumit rezultat, atinge obiectivul aflat în reprezentarea sa; şi aceasta fie pentru că din eroare a luat un obiect drept altul, fie pentru că acţiunea s-a răsfrânt asupra altui obiect, datorită unei erori în mânuirea mijloacelor utilizate pentru obţinerea rezultatului, ori din alte motive. Asemenea erori se pot produce şi în activitatea infracţională pe care o desfăşoară anumite persoane. Astfel, se poate întâmpla ca agresorul să lovească o altă persoană decât cea aflată în reprezentarea sa, confundând cele două chipuri din cauza asemănării, a modului cum erau îmbrăcate, din cauza întunericului, ori din alte motive. Tot astfel, agresorul care îşi îndreaptă acţiunea asupra unei anumite persoane poate să vatăme o altă victimă, dacă prima persoană s-a ferit, ori din alte motive (de pildă, arma folosită a fost necorespunzător manevrată sau din cauza mişcărilor persoanelor care se aflau în conflict, făptuitorul a lovit o altă persoană decât cea aflată în reprezentarea sa, astfel că acţiunea lui s-a răsfrânt asupra altui obiect material). În asemenea situaţii, se pune problema încadrării juridice a faptelor agresorului. Va răspunde acesta pentru o singură infracţiune sau pentru mai multe (adică pentru o infracţiune în raport cu obiectul material aflat în reprezentarea sa şi o infracţiune în raport cu obiectul material efectiv vătămat)? Noul Cod penal român (ca şi cele anterioare) nu cuprinde nici un răspuns la această chestiune (cum, de altfel, nici majoritatea legislaţiilor străine), revenind doctrinei penale şi jurisprudenţei sarcina de a clarifica situaţiile arătate şi de a sugera soluţiile care s-ar impune. Încă de la începutul secolului al XX-lea, infracţiunea deviată era tratată ca formă a unităţii naturale de infracţiune, fiind însă deosebită de infracţiunea simplă prin aceea că, „deşi este realizată tot prin comiterea unui act unic, se răsfrânge asupra altui obiect material decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului”252. Această concepţie a fost reluată şi amplificată mai târziu în opera profesorului Vintilă Dongoroz, care a arătat că infracţiunea deviată face parte din categoria unităţii infracţionale (întrucât are la bază o singură violare a legii, un singur element obiectiv, o singură rezoluţie delictuoasă) şi se caracterizează prin aceea că „fie din cauza unei greşite manevrări, acţiunea vătămătoare şi-a deviat drumul (aberratio ictus), fie din cauza unei greşeli privind persoana (error 252

Tanoviceanu I., [75], p. 578.

in personna) a fost lovită o altă persoană decât cea în contra căreia realmente se pornise infractorul”253 . Spre exemplu, „X voieşte să ucidă pe Y, dar, ochind cu arma greşit, a ucis pe Z; sau confundând pe Y cu V, l-a ucis pe acesta din urmă”254. În doctrina penală actuală, infracţiunea deviată este analizată tot în cadrul unităţii de infracţiune, fiind definită de majoritatea autorilor români255 ca acea infracţiune care este săvârşită fie prin devierea acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, spre un alt obiect sau altă persoană, fie prin îndreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra altei persoane ori asupra altui obiect decât acela pe care autorul voia să-l vatăme sau să-l pună în pericol. Considerăm că, dacă se analizează mai atent structura faptelor care aparţin acestei forme de infracţiune, se relevă existenţa a două categorii de procese naturale care se succed în procesul infracţiunii deviate. Mai întâi sunt procesele naturale iniţiale (care aparţin unităţii naturale simple), prin care făptuitorul îşi exteriorizează intenţia de a vătăma obiectul material aflat în reprezentarea sa (manifestare care are la bază o unică contracţie musculară, ori o pluralitate de contracţii produse neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie), iar apoi, procesele naturale nedorite de făptuitor care determină devierea loviturii spre o altă persoană decât cea aflată în reprezentarea autorului (ca urmare a confuziei între victime sau a devierii acţiunii spre o altă persoană). După părerea noastră, conceptul de infracţiune deviată ar putea fi folosit numai în raport cu procesele naturale şi cu rezultatele produse ca urmare a devierii (prin care a fost vătămat un alt obiect material concret, decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului), fără să includă şi procesele naturale care au stat la baza acţiunii şi a rezultatului produs până la deviere, întrucât acestea (acţiunea şi rezultatul) corespundeau poziţiei psihice legate de procesele naturale iniţiale şi nu aveau nimic comun cu devierea ulterioară a acţiunii. Astfel, stricto sensu, infracţiunea deviată desemnează numai fapta penală produsă după deviere (din culpă), asupra altui obiect material decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului, neincluzând şi fapta (de regulă rămasă în faza de tentativă) dorită de către autor. De regulă însă, autorii folosesc conceptul de infracţiune deviată într-un sens mai cuprinzător, incluzând întreaga activitate infracţională şi toate urmările produse atât asupra obiectului material

253

Dongoroz V., [22], pp. 326, 327.

254

Ibidem.

255

Bulai C., [3], p. 471; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 234; Oancea I., [23], pp. 139-140; Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., [23], p. 158; Zolyneak M., [23], p. 426; Giurgiu N., [26], p. 214; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 138; Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C., Tratat elementar de drept penal şi Criminologie, Editura Sitech, Craiova, 2000, p. 84; Bulai C., Bulai B., Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2007, p. 500; Dima T., [118], p. 243; Derişan E., Codul penal corectat şi adnotat, Editura Prateus, Bucureşti, 2008, p. 36.

avut în reprezentarea făptuitorului, cât şi asupra celui efectiv vătămat, considerându-se că întreaga activitate infracţională realizează o singură infracţiune. Această concluzie este discutabilă dacă avem în vedere că, în asemenea cazuri se acţionează asupra a două obiecte materiale distincte – vătămate sau puse în pericol – realizându-se (după cum vom vedea) două conţinuturi concrete de infracţiune şi că devierea propriu-zisă se produce în raport cu cel de-al doilea obiect material, neaflat în reprezentarea făptuitorului; de aici am putea desprinde concluzia că, numai în exces, noţiunea de „infracţiune deviată” ar acoperi întreaga activitate infracţională. În realitate, constatăm că există o infracţiune de la care se deviază (cea planificată de făptuitor) care, de regulă, nu se finalizează conform voinţei autorului, rămânând în faza de tentativă, cât şi o infracţiune produsă prin deviere din culpă, asupra altui obiect sau persoane decât s-a vizat256, care generează cunoscutele controverse din doctrină privind încadrarea juridică a activităţii infracţionale rezultate în realitatea obiectivă. Dacă nu s-ar fi vătămat prin deviere alt obiect material, actele de executare (realizate până în momentul devierii acţiunii) ar fi fost încadrate după normele generale ale dreptului penal – ca tentativă la infracţiunea dorită (care, prin ipoteză, nu s-a consumat), nefiind astfel incluse în conceptul de „infracţiune deviată”. În consecinţă, infracţiunea deviată ar putea fi definită ca fiind acea faptă penală, care are loc după devierea sau producerea erorii cu privire la obiectul material asupra căruia autorul a intenţionat să acţioneze şi prin care se vatămă, din culpă, altă persoană sau lucru. De altfel, denumirea de „infracţiune deviată” este oarecum improprie, mai corect fiind „infracţiune produsă prin devierea acţiunii” sau „infracţiune produsă după devierea acţiunii”. De asemenea, aberratio ictus, error in persona, error in objecto, aberratio delicti sau aberratio causae, considerate modalităţi sau ipoteze ale infracţiunii deviate, au în principal caracterul unor cauze care determină devierea acţiunii şi vătămarea altui obiect material decât cel avut în reprezentarea făptuitorului. Referitor la specificul infracţiunii deviate, în doctrină257 s-a arătat că aceasta are în conţinutul său un factor accidental, fiind consecinţa unei erori cu privire la identitatea victimei sau a unei

256

Dacă se consideră că infracţiunea produsă prin deviere este alta decât cea de la care s-a deviat, va exista o pluralitate de infracţiuni (cu procesele naturale corespunzătoare). Dacă însă se consideră că infracţiunea produsă este aceeaşi cu cea urmărită de autor, fiind unică (pentru care autorul urmează a fi sancţionat ca şi când aceasta a fost realizată conform rezoluţiei infracţionale), ne vom afla în faţa unei unităţi naturale de infracţiune, corespunzătoare proceselor naturale iniţiale, la care se adaugă o ficţiune juridică – aceea că făptuitorul ar fi realizat ceea ce a dorit. 257

Tănăsescu I., Tănăsescu G., Elementele infracţiunii deviate, Dreptul, nr. 3/1999, pp. 234 şi urm.

devieri privind finalizarea precisă a acţiunii iniţiale, astfel încât acţiunea delictuoasă consumată va leza o altă persoană decât cea urmărită de infractor. Devierea sensului iniţial al acţiunii este impusă de intervenţia neprevăzută a factorului accidental, care devine astfel parte componentă a elementului material din conţinutul obiectiv al infracţiunii deviate sub forma aberratio ictus (devierea acţiunii), sau parte componentă a vinovăţiei, ca element al conţinutului subiectiv al infracţiunii deviate sub forma error in personna (eroare asupra persoanei). Reflectând mai profund, am putea susţine chiar că, în realizarea infracţiunii deviate sub cele două forme, deşi apare un „factor accidental”, care determină lezarea altui obiect material, această împrejurare influenţează atât latura obiectivă (acţiunea realizată lezează alt obiect material, producând altă urmare decât cea avută în reprezentarea făptuitorului, din cauza erorii asupra obiectului material ori devierii acţiunii), cât şi latura subiectivă (la ambele forme de infracţiune deviată factorul intelectiv al făptuitorului nu este conform, întrutotul, cu realitatea).

2. Modalităţile infracţiunii deviate. Înainte de a analiza soluţiile care ar putea fi propuse în cazurile de infracţiuni deviate, este necesar să enumerăm ipotezele acestei forme infracţionale: a) O primă ipoteză ar fi aceea a infracţiunii deviate sub forma error in objecto, care se produce datorită erorii făptuitorului asupra obiectului material (lucru sau persoană – error in personna); în aceste cazuri autorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unui lucru crezând, din eroare, că ar fi cel din reprezentarea sa (de pildă, sustrage vehiculul unei persoane, confundându-l cu cel al altei persoane, pe care intenţiona să-l sustragă) sau îşi îndreaptă acţiunea asupra altei persoane decât aceea asupra căreia ar fi dorit să acţioneze (de pildă, din cauza întunericului şi a faptului că victima era îmbrăcată la fel ca cea pe care făptuitorul vroia să o lovească, acesta loveşte o altă persoană decât aceea aflată în reprezentarea sa)258. Această ipoteză a infracţiunii deviate nu se confundă cu aceea a dolului impersonal, când făptuitorul acţionează cu voinţa de a ucide orice persoană pe care ar întâlni-o şi nici cu situaţia în care autorul acţionează cu intenţie indirectă, acceptând riscul să ucidă o altă persoană în locul aceleia pe care, nemijlocit, urmărea să o ucidă259. b) O a doua ipoteză a infracţiunii deviate ar fi cea cunoscută sub numele de aberratio ictus, modalitatea monoagresivă, când spre exemplu, datorită mânuirii greşite a armei făptuitorul nu

258

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., [4], p. 422.

259

Maurach R., [50], p. 239; Donini M., [94], p. 462; Antoniu G., [94], p. 312.

răneşte victima pe care o avea în faţa ochilor şi totodată, în reprezentarea sa, ci o altă persoană care se afla în apropiere şi care este vătămată de glonţul ieşit din arma greşit manevrată. În această ipoteză, aşa cum se observă, făptuitorul nu este în eroare asupra identităţii victimei, deoarece o are în faţă şi o recunoaşte ca fiind persoana pe care urmăreşte să o împuşte; eroarea se produce, însă urmare manevrării greşite a armei, din această cauză fiind lovită o altă persoană decât cea aflată în reprezentarea autorului. c) O a treia ipoteză se referă tot la modalitatea aberratio ictus, forma monoagresivă, când spre exemplu, făptuitorul, deşi îndreaptă arma corect spre victima aflată în faţa şi în reprezentarea sa, deşi manevrează corespunzător arma, glonţul loveşte o altă persoană, deoarece victima s-a mişcat de la locul iniţial, în locul acesteia fiind vătămată o terţă persoană care se găsea la faţa locului. d) A patra ipoteză ar fi cea a infracţiunii deviate sub forma aberratio ictus, modalitatea biagresivă sau pluriagresivă, ce se referă la situaţiile în care făptuitorul lezează concomitent, atât persoana avută în reprezentarea sa, cât şi o altă persoană (ipoteza biagresivă), respectiv la cazurile în care au fost vătămate mai multe persoane, pe lângă cea avută în reprezentarea făptuitorului (ipoteza pluriagresivă)260. e) A cincea ipoteză de infracţiune deviată ar fi cea sub forma aberratio delicti, când se realizează o infracţiune de altă natură, decât cea aflată în reprezentarea făptuitorului, însă tot din cauza devierii sau a erorii asupra persoanei ori asupra obiectului material. În această ipoteză se vatămă un obiect material specific altei categorii de valori sociale ocrotite de legea penală, diferit de cel avut în reprezentarea făptuitorului. Ca urmare, se produce în realitate un rezultat diferit de cel aflat în reprezentarea făptuitorului, încălcându-se o altă normă de incriminare (spre exemplu, subiectul vrea să lovească victima cu piatra, însă din greşeală, loveşte vitrina unui magazin, pe care o sparge)261. În legislaţia italiană (art. 83 C. pen.), această formă de infracţiune deviată – referitoare la situaţia în care autorul produce, datorită manevrării greşite a mijloacelor de săvârşire a faptei sau din alte cauze, o infracţiune de natură diferită faţă de cea aflată în reprezentarea sa – are o reglementare explicită. În această categorie apreciem că ar putea fi inclusă şi situaţia în care se produce, spre exemplu, o vătămare simplă asupra persoanei nevizate, deşi autorul a acţionat asupra persoanei vizate cu intenţia de a o ucide (de a săvârşi un delict mai grav, decât cel rezultat prin deviere). f) A şasea ipoteză ar fi infracţiunea deviată sub forma aberratio causae. Aceasta se referă (spre deosebire de celelalte forme prezentate) la modul de realizare a urmării tipice a infracţiunii, 260

Antoniu G., [94], p. 314.

261

Ibidem, p. 316.

care se înfăţişează altfel decât cel conceput de autor; devierea constă în faptul că rezultatul se produce nu ca urmare a legăturii cauzale aflate în reprezentarea făptuitorului, ci datorită altei cauze, independente de voinţa autorului şi neprevăzută de acesta. Spre exemplu, făptuitorul a aruncat victima în râu pentru a muri înecată, însă decesul s-a produs datorită lovirii cu capul de o piatră. În situaţia dată, nu s-a întrerupt lanţul cauzal generat de acţiunea făptuitorului, întrucât acesta a luat hotărârea şi a acţionat pentru a suprima viaţa victimei, iar acţiunea lui a constituit condiţia necesară existenţei şi a celeilalte împrejurări cauzale, generând un rezultat care nu s-ar fi produs fără intervenţia sa (conditio sine qua non) ori s-ar fi produs în alt fel (cum îşi reprezentase fapta autorul). De altfel, făptuitorul nici nu avea posibilitatea de a interveni pentru a împiedica devierea procesului cauzal, deoarece, după aruncarea victimei în râu, el nu mai avea controlul desfăşurării faptei 262. Situaţia de mai sus nu se confundă cu aceea în care, între desfăşurarea acţiunii şi producerea rezultatului se interpune un alt lanţ cauzal (de exemplu, subiectul răneşte mortal victima, iar în drum spre spital aceasta este ucisă urmare unui accident de circulaţie)263. În acest caz, făptuitorul care a rănit victima, dar nu i-a provocat moartea, va răspunde numai pentru tentativă la omor, iar cel care a produs accidentul de circulaţie, pentru ucidere din culpă. •

În doctrină264 este analizată şi o altă modalitate de aberratio causae, cunoscută sub numele

de dolus generalis, când desfăşurarea faptei se realizează în două faze, iar producerea rezultatului are loc în faza a doua, deşi în reprezentarea făptuitorului trebuia să se fi produs în prima fază (de exemplu, făptuitorul crede că a ucis victima prin strangulare, apoi, vrând să înlăture urmele, o aruncă în apă, unde victima moare înecată)265. •

O ultimă modalitate de aberratio causae este aceea când făptuitorul acţionează pentru a

leza o anumită persoană, însă, prin intervenţia, în necunoştinţă de cauză, a acesteia (victima ipotetică) are loc vătămarea unei terţe persoane (de exemplu, făptuitorul trimite unei persoane o sticlă de vin care conţinea o puternică otravă, cu recomandarea să consume „vinul” singură, însă aceasta, fără să ştie despre otravă, oferă un pahar cu „vin” unei alte persoane, care decedează).

3. Sfera de cuprindere a infracţiunii deviate. a) Infracţiunea deviată poate să se refere, sub aspectul obiectului juridic al infracţiunii, în principiu, la toate infracţiunile îndreptate împotriva persoanei sau a patrimoniului – în asemenea cazuri fiind posibilă, în egală măsură, schimbarea direcţiei acţiunii ori eroarea asupra obiectului 262

Bettiol G., [39], p. 511; Fiore C., [20], p. 193; Mantovani F., [20], p. 429; Fiandaca G., Musco E., [61], p. 169.

263

Antoniu G., [94], p. 317.

264

Jescheck H.H., [41], p. 281; Blei H., [41], p. 122; Maurach R., [50], p. 242.

265

Blei H., [41], p. 123.

100

material. Ea nu este limitată însă numai la aceste infracţiuni, chiar dacă ipotezele analizate în doctrină sunt luate, de regulă, din această materie. b) În raport cu diferitele categorii de infracţiuni, devierea se poate comite sub forma aberratio ictus în cazul infracţiunilor comisive de rezultat, nu însă şi în situaţia infracţiunilor omisive, de pericol sau cu executare promptă. În modalitatea error in persona, infracţiunea deviată poate fi săvârşită în cazul infracţiunilor comisive (inclusiv a celor comisive prin omisiune) de rezultat, dar şi la infracţiunile formale ori de pericol, sau la infracţiunile cu executare promptă (de exemplu: făptuitorul poate să insulte din eroare o altă persoană decât cea avută în reprezentarea sa)266. c) Sfera infracţiunii deviate este determinată şi de forma de vinovăţie cu care acţionează făptuitorul. Examinându-se cazurile concrete de infracţiuni deviate prezentate în doctrină, rezultă că sunt incluse în această categorie numai situaţiile în care se acţionează cu intenţie directă pentru vătămarea unei anumite persoane sau lucru, însă, din cauza erorii, este vătămată o altă persoană sau lucru, din aceeaşi categorie ori din categorii diferite, fără voia făptuitorului (din culpă). Culpa poate fi posibilă şi în cazul infracţiunii deviate şi îşi are originea în deficienţele de reprezentare a unor condiţii în care urma să se comită infracţiunea, deficienţe care generează eroarea privind obiectul material ori devierea acţiunii asupra altui obiect material decât cel avut în reprezentarea făptuitorului267. Astfel, se poate susţine că vătămarea efectivă a altui obiect material s-a produs din culpă. Dacă vătămarea efectivă se realizează fără vinovăţie (făptuitorul nu trebuia şi nu avea cum să prevadă posibilitatea vătămării altei persoane ori obiect material), ne aflăm în prezenţa unei fapte deviate şi nu a unei infracţiuni; ca, de altfel şi în situaţiile în care fapta consumată nu se pedepseşte, conform legii, când este comisă din culpă. Considerăm că praeterintenţia nu poate fi exclusă de plano, în legătură cu infracţiunea deviată, putând să existe situaţii în care, asupra persoanei efectiv lezate să se producă un rezultat mai grav (din culpă) faţă de cel intenţionat, asupra persoanei vizate, dar nevătămate din cauza devierii acţiunii ori erorii.

266

Paraschiv, G., [94], p. 79.

267

Posibilitatea ca în cadrul infracţiunii deviate să existe o faptă din culpă poate fi concepută numai în cazul în care infracţiunea deviată este analizată ca o pluralitate de infracţiuni.

101

4. Tratamentul penal al infracţiunii deviate. Analiza critică a doctrinei şi jurisprudenţei 4.1. Soluţii adoptate în doctrină şi jurisprudenţă Insuficienţa reglementărilor în materie şi complexitatea problematicii a determinat exprimarea de opinii diferite în doctrina şi jurisprudenţa din ţara noastră, cu privire la tratamentul penal al infracţiunilor deviate. •

După părerea unora dintre autori268, infracţiunea deviată ar urma să fie tratată ca

infracţiune unică simplă, considerându-se că făptuitorul a săvârşit o singură acţiune care a produs un singur rezultat, în dauna unei singure persoane vătămate, fapta fiind comisă cu o unică poziţie subiectivă (intenţie). Se motivează că legea apără persoana sau patrimoniul în general, indiferent de persoana sau bunul concret în care s-a materializat valoarea socială ocrotită de lege, iar tentativa împotriva bunului sau persoanei aflate în reprezentarea făptuitorului se absoarbe în fapta unică consumată. Soluţia unităţii de infracţiune, atât în ipoteza error in personna, cât şi în ipoteza aberratio ictus, a fost adoptată şi în practica instanţelor române269, folosindu-se, în esenţă, aceeaşi motivare referitoare la finalitatea legii penale în general, adică de ocrotire a valorilor sociale în mod nedeterminat, sub forma unor categorii juridice (de persoane ori de obiecte), şi nu a unei anumite persoane sau a unui anumit bun, privite în individualitatea lor. De asemenea, se arată că rezoluţia infracţională s-a realizat integral, fiind fără relevanţă pentru legea penală identitatea subiectului pasiv al infracţiunii, respectiv dacă acţiunea s-a îndreptat asupra persoanei avută în reprezentarea făptuitorului, ori asupra alteia. Această soluţie, deşi poate contraveni logicii interne a unor instituţii juridice, cum ar fi: vinovăţia penală, pluralitatea de infracţiuni, răspunderea penală etc., are meritul de a fi creat o practică judiciară unitară, indiferent de modalitatea concretă de realizare a infracţiunii deviate şi totodată, pare să fie echitabilă sub aspectul corelării răspunderii penale cu gravitatea faptelor săvârşite270. •

Cu privire la infracţiunea deviată sub forma aberratio ictus, s-a exprimat în doctrina

română şi opinia271 potrivit căreia ar trebui adoptată soluţia concursului între tentativa (pedepsibilă)

268

Dongoroz V., [22], p. 327; Oancea I., [23], p. 221; Zolyneak M., [23], p. 418.

269

T.S., S.p., dec. nr. 783/1975, C.D., 1981, p. 293; T.S., S.p., dec. nr. 1721/1981, C.D., 1981, p. 293; T.S. S.p., dec. nr. 100/1980, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 64; T.S., S.p., dec. nr. 1304/1979, p. 275; T.S. S.p., dec. nr. 468/1977, C.D., 1977, p. 269; T.S., S.p., dec. nr. 2121/1976, p. 278 etc. 270

Paraschiv G., [94], p. 74.

271

Bulai C., [3], p. 473; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 209; Giurgiu N., [26], p. 214; Basarab M., [24], p. 153; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], pp. 138, 139.

102

la infracţiunea proiectată şi infracţiunea consumată, realizată asupra altei persoane decât cea avută în reprezentarea făptuitorului (pentru care să se reţină tot intenţia, ca formă de vinovăţie). În argumentarea acestei teze, s-a arătat că, dacă este adevărat că legea penală apără valorile sociale comune întregii colectivităţi, fără să aibă în vedere o persoană sau un bun determinat, tentativa împotriva unei persoane determinate nu poate fi absorbită în infracţiunea consumată, realizată împotriva altei victime. Ca urmare, se admite existenţa unui concurs de infracţiuni compus dintr-o infracţiune intenţionată consumată, referitoare la fapta săvârşită împotriva victimei care nu s-a aflat în reprezentarea făptuitorului (cu motivarea că legea penală apără persoana umană în general), şi o tentativă la infracţiune, în raport cu fapta comisă contra persoanei care s-a aflat în reprezentarea făptuitorului (cu motivarea că tentativa, în acest caz, nu poate fi absorbită în infracţiunea intenţionată, comisă împotriva primei victime)272. În această ipoteză, se raţionează astfel: este adevărat că glonţul, din cauza manevrării greşite a armei, a ucis o altă persoană decât cea aflată în reprezentarea făptuitorului, dar acelaşi glonţ a trecut şi pe lângă victima pe care făptuitorul intenţiona să o ucidă şi ca atare, s-ar putea reţine şi o tentativă la infracţiunea de omor, în raport cu această victimă. •

Într-o altă opinie273, s-a propus reţinerea, pentru ambele forme de infracţiune deviată

(aberratio ictus şi error in personna), a concursului între tentativa la infracţiunea comisă împotriva persoanei aflată în reprezentarea făptuitorului şi infracţiunea consumată realizată (cu intenţie indirectă) asupra altei persoane. Noutatea respectivei opinii constă în faptul că se propune soluţia concursului de infracţiuni şi pentru error in personna, promovându-se astfel ideea unei rezolvări unitare pentru ambele modalităţi ale infracţiunii deviate. •

Există şi o opinie274 potrivit căreia, în caz de eroare asupra subiectului pasiv trebuie

reţinută o singură infracţiune, iar în situaţia devierii direcţiei loviturii (aberratio ictus şi aberratio delicti) să se reţină o tentativă împotriva persoanei avută în reprezentarea făptuitorului, dar şi o infracţiune consumată, săvârşită (din culpă) împotriva persoanei efectiv vătămate. •

În doctrină a fost exprimat şi un punct de vedere amplu argumentat 275, conform căruia, în

situaţia infracţiunii deviate sunt posibile numai două soluţii: ori să se reţină o singură infracţiune intenţionată, comisă asupra persoanei efectiv vătămate, considerându-se – în baza unei ficţiuni juridice – că făptuitorul a acţionat împotriva acesteia cu aceeaşi poziţie psihică, cu care ar fi acţionat faţă de persoana aflată în reprezentarea sa; ori să se excludă orice fel de ficţiune şi să se ţină seama 272

Bulai C., Eroarea de fapt în teoria şi practica dreptului penal, J.N. nr. 10/1965, p. 52 şi urm.

273

Tănăsescu, I., • Tănăsescu, G., [232], p. 86.

274

Streteanu Fl., [55], p. 195.

275

Antoniu G., [94], pp. 312 şi urm.; Antoniu G., [38], pp. 21, 22.

103

de realitatea proceselor psihice care au stat la baza activităţii ilicite, reţinându-se comiterea unei tentative la infracţiunea dorită şi a unei fapte penale consumate (din culpă), faţă de persoana efectiv vătămată. Potrivit ultimei ipoteze, soluţia concursului s-ar impune atât în cazurile de aberratio delicti, cât şi în situaţiile de error in personna, dacă se produce un alt rezultat decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului, avându-se în vedere caracterul subiectiv al răspunderii penale. Conform acestui principiu, individul acţionează în concret pe baza unui proces psihic, care are la bază reprezentarea unui obiect material determinat, proces care se răsfrânge asupra voinţei făptuitorului (în raport cu acest obiect determinat) şi prin aceasta, asupra acţiunii desfăşurate. Individul este determinat la acţiune, nu prin reprezentarea unui om „în general”, ci a unei persoane concrete (făptuitorul îşi propune să ucidă, de pildă, pe X persoană determinată, cu care se află în duşmănie pentru motive concrete determinate, şi numai în aceste condiţii se mobilizează voinţa sa de a acţiona). Ca atare, intenţia de a comite o faptă determinată nu este „generală”, ci trebuie să fie „concretă”,

să se refere la un obiect material individualizat după trăsături obiective, ea

neputându-se referi la categorii juridice de obiecte. Drept urmare, dacă o persoană acţionează asupra altui obiect material, din eroare, aceasta va implica existenţa unei răspunderi penale bazate pe culpă, şi nu pe intenţie. Referitor la argumentul potrivit căruia legea penală, prin modul de formulare a textelor, ocroteşte persoana umană în general, indiferent de identitatea ei – invocat în susţinerea tezei soluţiei unităţii de infracţiune – există reale rezerve. Legea penală, în adevăr, se referă la un subiect pasiv nedeterminat, dar aceasta pentru că norma penală nu poate fi decât generală şi impersonală; norma de incriminare descrie fapta pe care legiuitorul urmăreşte să o interzică ori să o impună, pe baza trăsăturilor generale şi esenţiale ale ansamblului de fapte concrete observate în realitatea prelegislativă. Rolul organelor judiciare este tocmai să adapteze aceste trăsături generale ale faptei descrise, la situaţia concretă a făptuitorului. Acesta trebuie să fie sancţionat nu pentru o faptă generală şi abstractă descrisă în norma de incriminare, ci pentru acţiunea concretă, săvârşită în condiţiile particulare în care a acţionat şi cu poziţia psihică individualizată în raport cu aceste condiţii specifice. În ceea ce priveşte soluţia propusă în doctrină – de a se reţine numai în situaţiile de aberratio ictus un concurs de infracţiuni, format dintr-o infracţiune consumată (cu intenţie), în raport cu persoana efectiv vătămată şi o tentativă faţă de persoana aflată în reprezentarea făptuitorului – s-au exprimat, de asemenea unele rezerve, întrucât, în acest fel, s-ar extinde în mod nejustificat sfera infracţiunii deviate şi pentru cazurile în care autorul acţionează cu dublă intenţie, situaţie care este

104

specifică instituţiei concursului de infracţiuni, şi nu infracţiunii deviate276. Reţinerea unei fapte intenţionate şi în raport cu victima care nu s-a aflat în reprezentarea sa – alături de fapta intenţionată încercată, săvârşită asupra victimei aflată în reprezentarea sa – apare nejustificată, dacă ţinem seama că asupra victimei efective, autorul acţionează din eroare (aberratio ictus), adică pe baza unor procese psihice care exclud intenţia (atât intenţia directă cât şi cea eventuală), eroarea fiind tocmai opusul intenţiei. Urmarea imediată care se produce asupra acestei victime, n-a fost întrevăzută de autor, astfel că nici voinţa sa nu a fost mobilizată în raport cu o asemenea reprezentare. Ca atare, în aceste condiţii nu s-ar putea reţine decât o faptă comisă din culpă, în raport cu victima efectivă (pe lângă tentativa la infracţiune, în raport cu victima aflată în reprezentarea autorului), soluţie valabilă atât în cazurile de aberratio ictus, cât şi în situaţiile de error in personna. La fel de discutabilă este şi teza după care, în raport cu victima care nu s-a aflat în reprezentarea făptuitorului, s-ar putea reţine o faptă consumată, cu intenţie indirectă. Am arătat mai înainte că asupra acestei victime, făptuitorul acţionează din eroare, fiind astfel exclusă atât intenţia directă, cât şi cea indirectă, care ar presupune că, sub aspect volitiv, făptuitorul acceptă riscul de a lovi o altă persoană decât aceea aflată în reprezentarea sa. În cazul infracţiunii deviate însă, făptuitorul acţionează din eroare asupra victimei efectiv vătămate, ceea ce înlătură posibilitatea ca această victimă să se afle în reprezentarea sa. 4.2. Analiza soluţiilor adoptate şi propuneri privind tratamentul juridic aplicabil formelor infracţiunii deviate După părerea noastră, pentru a răspunde corect la chestiunea în discuţie, ar trebui să se studieze structura fiecăreia din modalităţile infracţiunii deviate, elementele constitutive şi procesele naturale specifice acestora. Analizând procesele naturale specifice infracţiunii produse prin deviere, se va observa că, ceea ce este comun tuturor modalităţilor de comitere, este faptul că procesul de executare a infracţiunii propuse nu este identic cu hotărârea infracţională, în sensul că unele elemente ale laturii obiective nu se realizează în forma lor tipică, datorită unor împrejurări neprevăzute de către făptuitor; neprevedere care este culpoasă, deoarece făptuitorul a avut o reprezentare incompletă sau greşită cu privire la modul şi condiţiile de săvârşire a infracţiunii. a) În situaţiile de aberratio ictus subiectul activ realizează o acţiune formată din una sau mai multe contracţii musculare, acţiune care deviază în timpul executării, din cauze naturale (inabilitatea

276

Antoniu G., [38], p. 20.

105

făptuitorului, mobilitatea victimei sau un factor exterior) şi vatămă alt obiect material decât cel avut în reprezentarea sa. Întrucât a fost pus în pericol şi obiectul material aflat în reprezentarea făptuitorului, s-au produs două urmări în dauna a două persoane distincte, cu două forme de vinovăţie (intenţie, pentru fapta rămasă în faza de tentativă şi culpă, pentru fapta consumată). De asemenea, între fiecare din urmările produse şi acţiunea unică există câte o legătură de cauzalitate, ceea ce duce la concluzia existenţei unui concurs ideal de infracţiuni (cu tratamentul penal corespunzător)277. Făptuitorul a intenţionat să comită o infracţiune tipică, să vatăme un anumit obiect material (corpul unei anumite persoane sau un anumit bun), însă datorită devierii acţiunii asupra altui obiect material, a rezultat o activitate infracţională atipică (distorsionată), cu un alt rezultat decât cel urmărit, pentru care nu există un model legal unic de infracţiune. În condiţiile obiective de mai sus, nu s-a realizat o concordanţă deplină între hotărârea infracţională a făptuitorului şi activitatea ilicită efectivă. Analizând această activitate complexă sub aspectul proceselor naturale, vom constata că, pe lângă elementele care intră în conţinutul infracţiunii naturale simple, intenţionate de autor, apar şi alte elemente care realizează un alt conţinut de infracţiune, cu altă formă de vinovăţie şi cu alt rezultat, produs de aceeaşi acţiune deviată (ca la concursul ideal de infracţiuni), existând şi o nouă legătură de cauzalitate între acţiune şi urmarea produsă efectiv278. Prima infracţiune (cea îndreptată contra obiectului material aflat în reprezentarea făptuitorului) este comisă cu intenţie şi rămâne, de regulă, în faza de tentativă, deoarece rezultatul urmărit în raport cu acest obiect material nu s-a produs; în timp ce a doua infracţiune este săvârşită din culpă (făptuitorul este în culpă, deoarece nu a depus toate diligenţele pentru a evita lezarea altui obiect material şi pentru a avea o reprezentare corectă şi completă asupra realităţii privind modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, cât şi identitatea persoanei vătămate). Existenţa concursului de infracţiuni rezultă nu numai din analiza proceselor naturale, ci şi din necesitatea aplicării unitare a dispoziţiilor legale cu caracter de principiu, din partea generală a Codului penal. În acest sens este de subliniat că, dacă s-ar analiza izolat fiecare din faptele, cu urmările produse în cazurile de mai sus, s-ar constata că se realizează un concurs de infracţiuni. Astfel, în situaţia în care făptuitorul ar acţiona anume pentru a ucide o persoană (art. 188 alin. 1, C. pen.), fără

277

A se vedea problematica concursului ideal de infracţiuni, în capitolul privind unitatea simplă de infracţiune (unitatea aparentă de infracţiune). 278

Paraschiv G., Paraschiv R.G., Infracţiunea deviată. Unitate naturală sau concurs de infracţiuni, Doctrină şi jurisprudenţă, nr. 1/2005, p. 26.

106

să reuşească, ar trebui să se reţină o tentativă de infracţiune, în raport cu obiectul material aflat în reprezentarea făptuitorului (ar opera prevederile art. 32 C. pen. coroborat cu art. 188 alin. 1 C. pen.). Dacă în altă împrejurare, acelaşi făptuitor ucide o persoană, din neatenţie, se va reţine o infracţiune consumată din culpă (art. 192, alin. 1 C. pen.), autorul săvârşind astfel un concurs (real) de infracţiuni (o tentativă şi una consumată, din culpă). O interpretare similară a dispoziţiilor generale cuprinse în Codul penal, se impune şi în situaţia în care rezultatele arătate mai sus se produc în aceeaşi împrejurare (şi nu separat), în cadrul unei infracţiuni deviate, urmând să se reţină aceleaşi infracţiuni, respectiv o tentativă la infracţiune şi o infracţiune consumată, din culpă, însă în concurs ideal. Tentativa la infracţiune este evidentă şi în acest caz, iar infracţiunea consumată produsă din culpă (prin deviere), nu diferă cu nimic de celelalte infracţiuni realizate din culpă. Dacă s-ar reţine, ca regulă, soluţia unităţii naturale de infracţiune în cazul infracţiunii deviate, ar însemna că tentativa comisă în raport cu obiectul material aflat în reprezentarea făptuitorului să fie absorbită (în mod natural), în infracţiunea consumată, săvârşită din culpă asupra altui obiect material, iar intenţia aferentă tentativei să se extindă (tot în mod natural), la infracţiunea consumată din culpă, ceea ce nu este posibil. Este adevărat că, prin adoptarea soluţiei de mai sus, a unităţii de infracţiune, societatea asigură apărarea în mod unitar a tuturor valorilor din aceeaşi categorie, dar cu preţul nesocotirii poziţiei subiective a autorului şi a particularităţilor fiecăreia din urmările produse, a faptului că viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau patrimoniul fiecărei persoane reprezintă, pe lângă valori sociale, şi valori strict individualizate, exclusive – atributele respective neputând fi substituite, absorbite sau contopite în mod natural cu cele aparţinând altor persoane, chiar dacă prin aceeaşi acţiune se pune în pericol ori se vatămă integritatea mai multor persoane sau bunuri. Totodată, intenţia făptuitorului nu poate fi raportată decât la persoana avută în reprezentarea sa, deoarece numai în raport cu aceasta a existat un anumit mobil şi eventual, un anumit scop urmărit, astfel că nu se poate susţine că procesul psihic al intenţiei, specific în raport cu o anumită persoană, ar putea constitui în mod natural şi automat substratul psihic al faptei săvârşite din eroare, asupra altei persoane (cea vătămată efectiv), cu care autorul nu are nimic comun şi faţă de care nu a acţionat cu elementele subiective arătate (situaţie similară şi pentru cazurile în care făptuitorul acţionează asupra bunurilor unei anumite persoane). În consecinţă, în lipsa unei dispoziţii legale care să contopească – printr-o ficţiune juridică – tentativa şi infracţiunea consumată din culpă, în situaţiile arătate nu se poate susţine teza unităţii infracţionale naturale, deoarece s-ar ajunge astfel la o unitate infracţională stranie, prin combinarea artificială a unor elemente care aparţin celor două infracţiuni distincte, comise cu poziţii subiective

107

diferite (intenţie la tentativă, culpă la infracţiunea consumată), reţinându-se numai infracţiunea consumată, căreia i s-ar „transfera” forma de vinovăţie a intenţiei, de la tentativă. Cu toate argumentele arătate, parte din ele fiind deja publicate, jurisprudenţa recentă se pronunţă tot în favoarea unităţii naturale de infracţiune, în cazurile de aberratio ictus. Astfel, spre exemplu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut, prin decizia nr. 1157/20/2 din 13 aprilie 2012 (pronunţată în dosarul nr. 5592/85/2010) sentinţa penală nr. 109 din 26 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Sibiu prin care P.A. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru tentativă de omor calificat (cu reţinerea de circumstanţe atenuante) şi a respins cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de încăierare. S-a reţinut că, în timpul unui conflict cu alte persoane, în învălmăşeala creată, inculpatul a lovit cu un cuţit pe un prieten al său (care-l ajuta), provocându-i leziuni care i-au pus în pericol viaţa. Sub aspect intelectiv, inculpatul a comis infracţiunea asupra coinculpatului C.R.I. cu intenţie indirectă, deoarece, chiar dacă nu a urmărit producerea leziunilor descrise în actul medico-legal coinculpatului C.R.I., a acceptat şi prevăzut că prin lovire repetată cu un corp tăietor (chiar la întâmplare) se poate produce rezultatul socialmente periculos (moartea victimei). Faptul că inculpatul şi victima erau prieteni nu are relevanţă în prezenta speţă, deoarece, chiar dacă inculpatul nu a avut intenţia de a îndrepta acţiunea sa de lovire cu cuţitul împotriva acestuia, în doctrina şi practica judiciară s-a stabilit că infracţiunea de omor sub forma tentativei este incriminată şi se pedepseşte şi în cazul formei deviate (aberratio ictus), întrucât legea penală apără în mod nedeterminat valorile sociale, în speţă, viaţa oricărei persoane279. Cu privire la această speţă, dacă s-a reţinut că vătămarea s-a produs cu intenţie indirectă, nu ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni deviate. Din descrierea faptelor ar rezulta mai degrabă că autorul a acţionat cu intenţia de a lovi adversarii, iar victima efectivă a fost lovită din culpă, astfel că poate fi acceptată şi situaţia existenţei infracţiunii deviate. În acest caz se naşte însă o altă problemă. Dacă autorul a acţionat cu intenţia de a ucide adversarii (omor consumat) nu se poate reţine tentativa asupra altei persoane potrivit regulilor instituite de doctrina majoritară şi jurisprudenţă. La fel şi în cazul în care doar a intenţionat să vatăme adversarii. Conform regulilor de soluţionare propuse de noi, în cauză ar trebui să se reţină poate o tentativă faţă de persoanele vizate şi o faptă consumată din culpă, în dauna persoanei efectiv lezate, întrucât este logic că autorul n-a acţionat cu intenţia de a o ucide pe aceasta, ci a lovit-o din greşeală, din cauza condiţiilor în care s-au derulat faptele.

279

http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2012/decizia-1157-2012.

108

b) În cazurile de error in objecto şi error in personna, eroarea asupra lucrului aparţinând unei persoane determinate (eroare care se produce în acelaşi mod ca şi eroarea asupra persoanei, fiind diferenţiate numai de natura obiectului material), subiectul activ acţionează încă de la început asupra altui lucru, care aparţine unui alt posesor decât cel aflat în reprezentarea sa, având prin urmare o reprezentare greşită cu privire la identitatea acestuia, ceea ce face ca acţiunea împotriva lucrului efectiv vătămat să aibă la bază culpa. În intenţia făptuitorului, în cazurile de mai sus, era lezarea unui anumit lucru (de exemplu, distrugerea unui anumit bun), motiv pentru care a şi acţionat, iar în măsura în care rezultatul nu s-a produs, înseamnă că făptuitorul a comis o tentativă la infracţiune, în raport cu lucrul aflat în reprezentarea sa. Există astfel, cum am mai arătat, o serie de procese naturale formate din una sau mai multe contracţii musculare (ce declanşează acţiunea), care se întregesc cu alte procese naturale deviatoare, producând două urmări (o stare de pericol asupra obiectului material avut în reprezentarea făptuitorului şi lezarea efectivă a altui obiect material), fiecare în legătură cauzală cu procesele care le-au dat naştere. Din analiza proceselor naturale specifice cazurilor de error in personna sau error in objecto, rezultă aceeaşi soluţie ca în situaţiile de aberratio ictus (a concursului de infracţiuni), întrucât şi în aceste situaţii procesul infracţional are aceeaşi desfăşurare, diferenţa constituind-o cauza care determină abaterea acţiunii ilicite asupra altui obiect material, decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului. Argumentul folosit în sprijinul soluţiei unităţii naturale de infracţiune în cazurile de error in personna sau error in objecto, în sensul că nu s-a desfăşurat o activitate materială specifică laturii obiective a infracţiunii, împotriva persoanei (obiectului material) avută în reprezentarea făptuitorului (care, prin ipoteză, putea să fi lipsit de la locul faptei) şi că, în consecinţă nu s-a comis o tentativă la infracţiune faţă de acesta280, este profund discutabil. Chiar dacă în art. 32 din noul Cod penal nu se mai stipulează expres (ca la art. 20 alin. 2 C. pen. 1968) că există tentativă şi când obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află, această soluţie rămâne valabilă fiind susţinută de doctrina potrivit căreia tentativa nu este posibilă decât în situaţia inexistenţei absolute a obiectului material al infracţiunii281.

280

Roux J.A., Notă la Decizia din 18.02.1992 a Curţii de Casaţie Franceze, în Recueil general de lois et des arrets, Sirey, Paris, 1992, partea I, p. 329, citat de Streteanu Fl., [55], p. 195. 281

Bulai C., [3], p. 402.

109

În cazurile de error in objecto sau error in personna, obiectul material al infracţiunii, aflat în reprezentarea făptuitorului, există în realitate, astfel că tentativa este posibilă, chiar dacă aceasta lipseşte accidental de la locul unde acţionează făptuitorul282. Când, din cauza confuziei (erorii), în locul obiectului material aflat în reprezentarea făptuitorului este vătămat efectiv alt obiect material, pe lângă tentativă la infracţiunea propusă, se comite şi o infracţiune consumată, din culpă. Spre exemplu, dacă făptuitorul încearcă să ucidă (prin incendiere sau prin provocarea unei explozii) o anumită persoană care pleacă din locuinţa unde autorul ştia că se află, el comite o tentativă la infracţiunea de omor. Dacă, într-un alt caz similar este ucisă o altă persoană, neaflată în reprezentarea făptuitorului, care se afla în locuinţă întâmplător, se poate susţine că s-a comis o infracţiune deviată din culpă, fără ca aceasta să afecteze, potrivit raţionamentului folosit în situaţia anterioară, existenţa tentativei de omor asupra persoanei care lipsea de la locul respectiv. În baza aceloraşi considerente, apreciem că soluţia concursului de infracţiuni este valabilă şi în cazurile de eroare asupra identităţii bunurilor, când făptuitorul are o anumită ţintă, determinată de un anumit mobil (spre exemplu, să fure sau să distrugă numai anumite lucruri, ori numai bunurile aparţinând unei anumite persoane). În acest sens considerăm că, dacă un gestionar încearcă să comită o delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prin însuşirea unui colier de peste două miliarde lei, pe care nu îl găseşte însă în seiful în care se afla de regulă (ori este surprins în timpul executării activităţii ilicite), se va reţine tentativa la infracţiunea respectivă. Dacă totuşi, în locul colierului veritabil administratorul unităţii pusese în seif o dublură din pietre false, cu valoare foarte mică, pe care făptuitorul le confundă cu „originalul” şi le însuşeşte, considerăm că se comite – pe lângă tentativa la infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, care se reţine (fiind o situaţie similară cu cea arătată mai sus) şi un furt consumat în formă simplă, care nu intră sub incidenţa legii penale, deoarece a fost comis din culpă, pietrele false fiind însuşite din eroare, din moment ce autorul urmărea să sustragă alt bun, iar pe acestea le-a luat datorită confuziei. Dacă, în această din urmă ipoteză s-ar reţine delapidarea în formă simplă consumată, săvârşit cu intenţie asupra pietrelor false (potrivit opiniei care susţine soluţia unităţii naturale în cazul infracţiunii deviate), şi nu o tentativă de delapidare în formă agravată, autorul ar fi favorizat în comparaţie cu prima ipoteză, în care s-a comis numai tentativa la forma calificată a infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave (o încadrare mai aspră) deşi a încercat doar însuşirea colierului veritabil (fără să-şi însuşească în plus colierul fals), adică pentru o activitate infracţională mai redusă.

282

Paraschiv G., Paraschiv R.G., [278], p. 27.

110

În concluzie, prin analiza atentă a proceselor naturale specifice atât în caz de „aberratio delicti”, cât şi de „error in personna” sau „erorr in objecto”, se constată că – atunci când făptuitorul vatămă altă persoană sau alt obiect decât ce a stat la baza mobilului şi scopului cu care a acţionat – se comite o pluralitate de fapte penale, astfel că reţinerea unităţii infracţionale, printr-o ficţiune juridică, este profund discutabilă. De altfel, prin aplicarea soluţiei unităţii de infracţiune se pot înregistra unele situaţii ilogice, absurde chiar. De pildă, în situaţia în care făptuitorul, urmărind să omoare un duşman, ucide – datorită devierii acţiunii sau erorii – o persoană apropiată (fiu, părinte etc.), pe care ar fi voit să o apere de orice agresiune, cu greu s-ar putea afirma că este corectă soluţia de a condamna pe autor pentru o faptă intenţionată de omor asupra victimei efective, la care ţinea, socotind, potrivit acestei încadrări juridice, că făptuitorul a prevăzut şi a urmărit uciderea persoanei apropiate, ceea ce este nu numai nereal, dar şi de neacceptat. Reţinerea unei singure infracţiuni nu ar fi posibilă, aşa cum s-a arătat de altfel în doctrină283, nici în situaţia în care, pe lângă persoana vătămată efectiv, datorită devierii, a fost lezată şi persoana aflată în reprezentarea făptuitorului (de exemplu, rănirea persoanei asupra căreia, din eroare, s-a acţionat şi uciderea altei persoane, urmare a devierii aceluiaşi proiectil). Soluţia unităţii naturale de infracţiune, în caz de aberratio ictus sau de error in persona, n-ar permite rezolvarea nici a situaţiei în care făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane care are o anumită calitate, dar vatămă efectiv o persoană oarecare. Spre exemplu, infracţiunea de atentat care pune în pericol securitatea naţională, prevăzută în art. 410 C. pen., nu poate fi absorbită, prin ficţiune juridică, în infracţiunea de omor comisă – prin deviere – asupra unei persoane care nu avea calitatea primei victime (art. 178 C. pen.), în situaţia în care autorul atentează la viaţa unui demnitar, punând în pericol siguranţa statului, însă proiectilul deviază, omorând o altă persoană). În realitate, în asemenea situaţii s-au comis două infracţiuni consumate distincte, prima cu intenţie (tentativa este asimilată de legiuitor cu forma consumată), iar cea de-a doua din culpă. Soluţia unităţii naturale de infracţiune nu s-ar putea reţine în situaţia devierii acţiunii ori erorii, nici în situaţia în care s-ar produce asupra victimei efective o vătămare mai uşoară decât cea intenţionată (vătămare corporală în loc de omor) ori o urmare mai gravă, având la bază praeterintenţia (deci culpa). Existenţa acestor ipoteze (şi a altora) care demonstrează că, în unele situaţii de infracţiune deviată nu poate să funcţioneze soluţia unităţii de infracţiune, ar îndreptăţi concluzia că nu poate fi instituită o regulă potrivit căreia, întotdeauna în cazul infracţiunilor deviate sub forma aberratio

283

Bulai C., [3], p. 473.

111

ictus sau error in personna (ori error in objecto), printr-o ficţiune juridică, întreaga activitate infracţională ar realiza un singur conţinut de infracţiune, deoarece orice regulă generală trebuie să aibă caracter de principiu şi să se permită rezolvarea unitară a tuturor cazurilor particulare din domeniul respectiv; în măsura în care unele cazuri particulare din sfera pentru care s-a instituit regula ar rămâne în afara acesteia, atunci acea regulă este greşită. c) În doctrină284, s-a pus şi problema soluţiei care ar trebui adoptată în cazul în care error in personna coexistă cu aberratio ictus, adică atunci când, din eroare, făptuitorul acţionează asupra altei persoane decât cea aflată în reprezentarea sa, însă, datorită devierii acţiunii, vatămă o a treia persoană. Considerându-se285 că eroarea asupra identităţii subiectului pasiv are caracter neesenţial, s-a desprins concluzia că soluţia care ar trebui adoptată ar fi reţinerea unui concurs de infracţiuni între tentativa faţă de persoana împotriva căreia s-a îndreptat efectiv acţiunea (nu faţă de cea avută în reprezentarea făptuitorului) şi o faptă consumată, din culpă, comisă asupra victimei lezate efectiv. Aşa cum se observă, această rezolvare lasă neclarificată situaţia juridică şi tratamentul penal al persoanei avută în reprezentarea făptuitorului, iar cu privire la persoana asupra căreia s-a îndreptat iniţial (din eroare) acţiunea se reţine o faptă intenţionată (tentativa), deşi asupra acesteia sa acţionat din culpă (datorită confuziei). După părerea noastră, în situaţia de mai sus s-a comis o tentativă la infracţiune, faţă de persoana aflată în reprezentarea făptuitorului (prima) şi o infracţiune consumată, din culpă, faţă de persoana efectiv lezată (a treia). Faţă de persoana asupra căreia s-a acţionat din eroare, dar n-a fost vătămată (a doua), ar fi întrunite trăsăturile unei tentative la o faptă din culpă, însă cum tentativa este exclusă la infracţiunile din culpă, fapta nu va atrage răspunderea penală286. Când însă şi ea a fost vătămată, se poate reţine o infracţiune consumată din culpă, dacă fapta respectivă este pedepsibilă când este comisă din culpă. d) Infracţiunile deviate sub forma aberratio delicti au aceeaşi structură ca şi la error in personna ori la aberratio ictus, procesele naturale realizându-se în acelaşi mod, cu singura deosebire că se vatămă efectiv un obiect material diferit (aparţinând altei categorii de valori sociale ocrotite), decât cel aflat în reprezentarea făptuitorului. Soluţia concursului de infracţiuni (format din o tentativă pedepsibilă asupra obiectului material avut în reprezentarea făptuitorului şi fapta continuată din culpă – pedepsibilă, asupra altui obiect material, care priveşte o valoare socială diferită de cea urmărită a fi vătămată) adoptată, în 284

Bouzat P., Pinatel J., Traite de droit penal et de criminology, Paris, 1963, vol. I, p. 193.

285

Streteanu Fl., [55], p. 196.

286

Paraschiv G., Paraschiv R.G., [278], p. 28.

112

general287, în doctrină şi în jurisprudenţă pentru această situaţie, poate constitui un argument în favoarea reţinerii pluralităţii de infracţiuni şi în cazurile în care – datorită erorii sau devierii acţiunii – se vatămă efectiv un alt obiect material de aceeaşi natură (din sfera aceleiaşi valori sociale), respectiv în cazurile de infracţiuni deviate sub forma error in personna ori aberratio ictus, întrucât mecanismul de producere şi structura acestora sunt la fel ca la infracţiunea deviată sub forma aberratio delicti. e) Infracţiunea deviată sub forma aberratio causae, ca structură, presupune o acţiune intenţionată formată din una sau mai multe contracţii musculare, care produce – spre deosebire de celelalte modalităţi ale infracţiunii deviate – un singur rezultat, adică vatămă numai persoana sau bunul din reprezentarea făptuitorului. Specificul acesteia constă în faptul că urmarea periculoasă se produce în alt mod decât şi-a reprezentat făptuitorul, factorului cauzal iniţial adăugându-i-se un element neprevăzut de autor. Împrejurarea respectivă constituie însă o eroare neesenţială, astfel că nu este de natură să afecteze caracterul de unitate naturală a infracţiunii. Aşa cum se observă, în această ipoteză procesul cauzal care a determinat moartea victimei (în cazul infracţiunii de omor) este altul decât cel pe care subiectul l-a prevăzut şi l-a voit (de exemplu, făptuitorul care vrea să omoare o persoană prin înecare, o aruncă într-un râu, însă victima se loveşte de un colţ de stâncă şi moare din această cauză). Pentru a stabili dacă aberratio causae are vreo influenţă asupra încadrării juridice a faptei concrete şi, implicit, a răspunderii penale a autorului trebuie să înlăturăm din discuţie posibilitatea întreruperii lanţului cauzal, adică situaţia în care rezultatul s-ar produce ca urmare a altui lanţ cauzal, neprevăzut şi pe care subiectul nu l-a determinat, lanţ cauzal în măsură să determine prin el însuşi rezultatul. În această din urmă ipoteză, nu se poate vorbi de o eroare asupra raportului cauzal, ci despre lipsa oricărui raport cauzal între acţiunea făptuitorului şi rezultatul produs (de exemplu, când victima lovită de o persoană, moare în spital datorită erorii bucătarului, care a gătit mâncarea cu ciuperci otrăvite). La infracţiunea deviată (ipoteza aberratio causae), nu trebuie ca raportul cauzal reprezentat şi voit să fie exclus, ci ca acţiunea comisă de făptuitor să fi determinat adăugarea altui raport cauzal (în strânsă legătură cu cel iniţial), care duce la finalizarea rezoluţiei infracţionale, producând rezultatul dorit.

287

Excepţie face legea penală italiană care prevede (art. 83 1 C. pen.) că în această situaţie se reţine numai infracţiunea nonvoită de făptuitor, dacă este pedepsită când se comite din culpă. Numai când se produce şi rezultatul aflat în reprezentarea făptuitorului (ipoteza biagresivă) se va reţine un concurs real de infracţiune (art. 83 2).

113

Sub aspectul tratamentului penal, împrejurarea de mai sus este irelevantă, dacă avem în vedere că, între momentul în care făptuitorul a încetat să mai acţioneze şi cel al producerii rezultatului există o durată (un hiatus) care adeseori nu poate fi controlată prin activitatea făptuitorului288. În doctrină se arată că pot fi situaţii în care făptuitorului nu-i este indiferent procesul cauzal care conduce la producerea rezultatului (de exemplu, mama care ar voi să-şi ucidă copilul prin înecare, n-ar fi de acord cu suprimarea acestei victime prin zdrobirea sa de un colţ de stâncă). În aceste cazuri se consideră că instanţa ar trebui să excludă intenţia (dacă raportul cauzal care a condus la moartea victimei diferă de cel aflat în reprezentarea făptuitorului şi voit de acesta), şi să reţină culpa făptuitorului289. Sub aspect teoretic, ar fi greu de susţinut poziţia doctrinei italiene, întrucât sentimentul sau chiar voinţa făptuitorului în raport cu un mod sau altul de realizare a intenţiei sale de omor sunt în legătură cu procese psihice care nu influenţează răspunderea sa penală, astfel că nu aderăm la soluţia propusă, eroarea fiind neesenţială în această ipoteză, ceea ce duce la concluzia reţinerii infracţiunii unice de omor (comisă cu intenţie). În cazul incriminărilor cu conţinut închis însă (când modul de realizare este precis determinat de lege), dacă rezultatul se produce în alt mod decât cel prevăzut de lege, eroarea devine esenţială. f) Eroarea este neesenţială şi în cazurile de dolus generalis290, impunându-se, de asemenea, soluţia unităţii naturale de infracţiune. g) În situaţia în care însă, eroarea se produce cu contribuţia neintenţionată a altei persoane, vătămându-se altă victimă decât cea aflată în reprezentarea făptuitorului, considerăm că acesta va răspunde pentru tentativă la infracţiunea intenţionată (faţă de persoana căreia îi era destinată sticla de vin otrăvit, în exemplul dat) şi pentru o infracţiune consumată, din culpă, faţă de persoana vătămată efectiv (cea care a fost servită cu vin, în necunoştinţă de cauză). Din cele expuse cu privire la infracţiunea deviată, rezultă că, datorită complexităţii proceselor naturale şi a diverselor situaţii care pot să apară în practică, soluţiile propuse sunt controversate, existând posibilitatea adoptării de rezolvări diferite pentru situaţii similare. Până la o eventuală completare a noului Cod penal cu privire la situaţiile analizate, ar trebui ca, în soluţionarea cazurilor de infracţiune deviată, să se aplice întocmai dispoziţiile legale în vigoare, raportate la activitatea concretă desfăşurată în realitate – respectiv să se reţină concursul

288

Bettiol G., [39], p. 466.

289

Ibidem, p. 467.

290

Când spre exemplu, făptuitorul se hotărăşte să omoare orice persoană i-ar ieşi în cale, fără a urmări suprimarea vieţii unei anumite persoane, pentru un anumit mobil sau scop specific.

114

între tentativa săvârşită faţă de persoana avută în reprezentarea făptuitorului (când este pedepsibilă) şi infracţiunea consumată din culpă (când este sancţionată), raportată la persoana vătămată efectiv. Soluţia unităţii naturale de infracţiune ar contraveni realităţii proceselor naturale specifice infracţiunii deviate şi reglementărilor legale în vigoare; totodată, nu s-ar corela cu unele principii de drept penal ca: legalitatea incriminării şi a răspunderii penale, individualizarea sancţiunilor penale, cât şi cu alte instituţii ale dreptului penal, cum ar fi: vinovăţia, concursul de infracţiuni etc.291.

5. Referinţe de drept comparat. Legislaţiile străine, de regulă, nu reglementează infracţiunea deviată, lăsând pe seama doctrinei şi jurisprudenţei să clarifice această problematică. Unele dispoziţii în materie există totuşi în legislaţia italiană. Astfel, în capitolul intitulat „Concursul de infracţiuni”, Codul penal italian prevede mai multe ipoteze de infracţiune deviată şi modul lor de sancţionare. •

Prima ipoteză (art. 82 alin. 1), se referă la situaţia în care făptuitorul aduce atingere unei

persoane diferite de aceea pe care o avea în reprezentarea sa şi împotriva căreia erau îndreptate actele de executare. În acest caz, el va răspunde ca şi când ar fi comis cu intenţie o infracţiune consumată, contra persoanei pe care o avea în reprezentare (însă circumstanţele agravante legate de persoana efectiv agresată şi care privesc condiţiile sau calităţile personale ale acesteia sau raporturile dintre făptuitor şi persoana efectiv agresată nu vor fi luate în seamă, în timp ce circumstanţele atenuante, eronat presupuse, care privesc condiţiile, calităţile sau raporturile dintre făptuitor şi persoana agresată, vor opera în favoarea făptuitorului, potrivit prevederilor art. 60 C. pen. italian). •

A doua ipoteză (art. 82 alin. 2, C. pen.) se referă la situaţia în care făptuitorul, pe lângă

vătămarea unei persoane diferite de cea aflată în reprezentarea sa, aduce atingere şi persoanei pe care voia să o vatăme. În acest caz se aplică pedeapsa pentru infracţiunea mai gravă, majorată cu până la o jumătate. •

A treia ipoteză este prevăzută în art. 83 alin. 1 şi priveşte situaţia în care, în afară de

cazurile prevăzute în art. 82, prin folosirea greşită a mijloacelor de executare a infracţiunii sau din alte cauze, se produce un rezultat diferit de cel voit de făptuitor. În acest caz făptuitorul răspunde pentru o faptă din culpă în raport cu rezultatul nedorit, dacă fapta este incriminată de lege şi atunci când este comisă din culpă.

291

Paraschiv G., [94], p. 79.

115

•

Cea de-a patra ipoteză (art. 83 alin. 2, C. pen. italian) se referă la situaţia în care făptuitorul

a produs, pe lângă rezultatul nedorit şi rezultatul voit. În acest caz, răspunderea penală urmează să fie stabilită după regulile concursului de infracţiuni. •

Potrivit doctrinei majoritare italiene, în ce priveşte tratamentul penal al infracţiunii deviate,

ipoteza error in personna (de exemplu, făptuitorul răpeşte un alt copil decât cel avut în reprezentarea sa ), eroarea asupra subiectului pasiv ar avea caracter neesenţial (cu aceeaşi motivare, în sensul că legea penală apără generic persoana umană, indiferent de particularităţile victimei concrete), astfel că se va reţine o singură infracţiune intenţionată, comisă în dauna persoanei efectiv vătămate292. S-a admis totuşi293 că, în cazul în care norma de incriminare prevede o anumită calitate a subiectului pasiv, eroarea devine esenţială; ca urmare, dacă autorul nu a cunoscut calitatea avută de persoana efectiv vătămată, această circumstanţă agravantă nu va opera în defavoarea sa (art. 60 C. pen. italian). Într-o altă opinie294, eroarea asupra identităţii subiectului pasiv are un caracter esenţial, astfel că se impune o soluţie similară cu cea adoptată în cazurile de aberratio ictus, adică un concurs între infracţiunea din culpă, în raport cu persoana efectiv lezată (dacă fapta din culpă este incriminată), şi tentativa la infracţiunea comisă împotriva subiectului aflat în reprezentarea făptuitorului (dacă tentativa este pedepsită). Această soluţie se bazează pe argumentul că răspunderea penală nu este obiectivă, ci subiectivă, iar procesul psihic se raportează la o victimă concretă. Numai când dolul este impersonal (făptuitorul s-a hotărât să ucidă orice persoană pe care o va întâlni), s-ar putea admite soluţia existenţei unei singure infracţiuni consumate, dacă în locul unei victime a fost lezată alta cu care a fost confundată; în alte cazuri ar fi greu să se susţină această soluţie. •

Referitor la aberratio ictus, în doctrina italiană dispoziţiile art. 82 şi 83 C. pen. italian au

primit variate interpretări, unele chiar în dezacord cu dispoziţiile legale citate. Astfel, s-a arătat295 că art. 82, consacrând lipsa de relevanţă a poziţiei subiective a făptuitorului în cazul devierii acţiunii, reglementează o formă de răspundere obiectivă, întrucât făptuitorul nu răspunde pentru un concurs de infracţiuni, cum ar fi normal, ci pentru o infracţiune intenţionată, raportată la victima reală, chiar dacă faţă de aceasta nu ar fi întrunite (în unele cazuri) nici cerinţele culpei. De asemenea, prin adoptarea soluţiei unităţii de infracţiune, se extinde nejustificat intenţia cu privire la persoana efectiv lezată, astfel că se propune, atât pentru aberratio ictus cât şi pentru error in personna, 292

Bettiol G., [39], p. 463; Manzini V., Trattato di diritto penale italiano, volume ottova, Torino, 1939, p. 51.

293

Padovani T., [61], p. 281; Mantovani F., [20], p. 349.

294

Donini M., [94], pp. 462, 463.

295

Padovani T., [61], p. 290, 291; Mantovani F., [20], p. 364.

116

soluţia concursului între tentativa pedepsibilă la infracţiunea plănuită şi infracţiunea rezultată din culpă (dacă este incriminată)296. În literatura juridică italiană au fost analizate şi alte modalităţi ale infracţiunii deviate, cum ar fi: aberratio causae şi aberratio delicti297. În situaţiile de aberratio causae, răspunderea penală a făptuitorului nu va fi influenţată, întrucât eroarea asupra cauzei care s-a adăugat la acţiunea făptuitorului, determinând producerea rezultatului în alt mod, este neesenţială298. Referitor la aberratio delicti, se arată că299 făptuitorul va răspunde pentru o faptă din culpă (dacă este incriminată şi în aceste condiţii), în raport cu obiectul material efectiv lezat. Când s-au produs ambele rezultate (de exemplu, printr-o acţiune unică, făptuitorul a distrus un obiect din eroare şi a vătămat o persoană pe care urmărea să o lovească), va exista un concurs de infracţiuni, respectiv o infracţiune de distrugere din culpă, în concurs ideal cu infracţiunea intenţionată de vătămare corporală. •

Doctrina

germană majoritară consideră că eroarea asupra subiectului pasiv este

neesenţială, astfel că, în situaţia infracţiunii deviate în modalitatea error in personna, se propune a se reţine o singură infracţiune consumată, săvârşită cu intenţie în dauna persoanei vătămate efectiv300. Se admite totuşi că, în unele cazuri, eroarea asupra persoanei vătămate este esenţială, cum ar fi situaţia în care făptuitorul nu a cunoscut calitatea cerută de lege pentru subiectul pasiv. S-a exprimat însă şi opinia301 potrivit căreia eroarea asupra victimei este esenţială, impunându-se soluţia concursului de infracţiuni, cu unele excepţii, cum ar fi ipoteza dolului impersonal, când făptuitorul s-a hotărât să suprime viaţa oricărei persoane pe care o va întâlni, situaţie în care eroarea nu are, practic, nici o importanţă. •

Referitor la aberratio ictus, în doctrina germană majoritară, ca şi în jurisprudenţă, se

admite soluţia concursului între tentativa la infracţiune (faţă de persoana aflată în reprezentarea făptuitorului) şi infracţiunea din culpă, (în raport cu victima efectiv vătămată). În acest sens, s-a adus şi argumentul că în situaţia în care făptuitorul este fie în legitimă apărare faţă de victima aflată în reprezentarea sa, reţinerea infracţiunii de omor intenţionat, consumat în raport cu victima efectiv

296

Donini M., [94], pp. 462, 463.

297

Padovani T., [61], p. 281; Mantovani F., [20], p. 344.

298

Bettiol G., [39], p. 511; Fiore, C., [20], p. 193; Mantovani F., [20], p. 429; Fiandaca G., Musco E., [61], p. 169.

299

Bettiol G., [39], p. 511; Fiore, C., [20], p. 193.

300

Maurach R., [50], p. 239; Jescheck H.H., [41], p. 279.

301

Blei H., [41], p. 279.

117

lezată, apare ca non sens. În ce priveşte victima efectiv vătămată, nu poate fi vorba decât de o faptă din culpă302. Acest din urmă argument trebuie nuanţat, deoarece lovirea din eroare a altei persoane, în cazul legitimei apărări, poate constitui o stare de necesitate în raport cu victima efectiv lovită, astfel că, în acest caz, nu ne mai aflăm în prezenţa infracţiunii deviate. Atunci când cel aflat în stare de legitimă apărare loveşte o altă persoană decât agresorul, trebuie să se examineze dacă „devierea reacţiunii” este imputabilă făptuitorului, sau este pur accidentală; în primul caz, acesta va răspunde pentru o faptă din culpă, în raport cu persoana efectiv lezată, iar în cel de-al doilea caz răspunderea penală este înlăturată, considerându-se că fapta a fost comisă în stare de necesitate303. În jurisprudenţa germană, soluţia concursului de infracţiuni a fost susţinută şi cu argumentul potrivit căruia făptuitorul nu poate să fie condamnat pe baza prezumţiei de dol, pentru o infracţiune de violenţă intenţionată, în ipoteza că şi-a lovit din eroare tatăl, în timp ce încerca să lovească o altă persoană304. • În situaţia lui aberratio causae, adică atunci când rezultatul se produce în alt mod decât cel reprezentat de făptuitor, autorii germani sunt de părere că eroarea este neesenţială, astfel că nu influenţează încadrarea juridică a faptei305. Ipoteza menţionată nu trebuie însă confundată cu situaţia când, între desfăşurare acţiunii şi producerea rezultatului, se interpune un alt lanţ cauzal, urmarea producându-se astfel datorită altei cauze, care nu este imputabilă făptuitorului. Spre exemplu, făptuitorul nu va răspunde pentru infracţiunea consumată de omor, ci pentru tentativă la omor dacă, după ce a lovit mortal victima, aceasta a decedat din cauza unui accident de circulaţie produs în drum spre spital, de către autovehiculul care o transporta306. •

În literatura juridică din Franţa, doctrina majoritară consideră că eroarea asupra

identităţii subiectului pasiv este neesenţială, deoarece legea apără generic persoana umană, indiferent de particularităţile subiectului pasiv concret; ca urmare, în caz de error in personna se va reţine o singură infracţiune intenţionată, referitoare la victima efectiv lezată 307. Se adaugă şi argumentul potrivit căruia, în cazurile de error in personna lipseşte factorul obiectiv care caracterizează tentativa, întrucât actele de executare efectuate de autor nu sunt susceptibile să aducă 302

Idem p. 122.

303

Dongoroz V., [22], pp. 453, 454.

304

Maurach R., [50], p. 241.

305

Jescheck H.H., [41], p. 280.

306

Maurach R., [50], p. 240.

307

Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 425; Garraud R., Traité théorique du droit pénal francais, vol. I, ediţia a 3-a, Paris, 1913, p. 608; Merlé R., Vitu A., [47], p. 445.

118

atingere ori să pună în pericol victima dorită, care, de cele mai multe ori, nici nu se află la locul comiterii acţiunii308. Avem rezerve asupra acestui argument, deoarece întreaga activitate de executare desfăşurată de făptuitor faţă de victima confundată cu cea din reprezentarea sa constituie, totodată, acte de executare în raport cu victima pe care o avea în reprezentare. Nu interesează că această victimă, ca entitate fizică, era în altă parte, întrucât ea a existat în realitate, iar în lipsa erorii din partea făptuitorului, ar fi fost vătămată efectiv. • Cu privire la aberratio ictus, jurisprudenţa franceză şi opinia majoritară existentă în doctrină au adoptat soluţia unităţii de infracţiune, în sarcina făptuitorului urmând să se reţină o singură infracţiune intenţionată, comisă împotriva persoanei lezată efectiv309. S-a exprimat însă şi opinia potrivit căreia soluţia jurisprudenţei franceze ar trebui reevaluată după modelul doctrinei germane moderne, recunoscându-se că, în caz de aberratio ictus, s-a comis un concurs de infracţiuni310. • În doctrina engleză există de asemenea, opinia că în ipoteza error in personna se impune soluţia reţinerii unei singure infracţiuni intenţionate, referitoare la persoana lezată efectiv, întrucât eroarea asupra subiectului pasiv nu înlătură intenţia făptuitorului. Cu privire la aberratio ictus se susţine însă necesitatea adoptării soluţiei concursului de infracţiuni311.

308

Roux J. A., [280], p. 329; Bouzat P., Pinatel J., [284], p. 139; Puech M. Droit pénal général, Editura Litec, Paris, 1988, p. 408. 309

Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 425.

310

Donedieu de Vabres H., [94], p. 84.

311

Williams G., Criminal Law, The general part, Second edition, Steven and Sons Limited, London, 1961, pp. 20, 126, 134.

119

Capitolul V. INFRACŢIUNEA DE OBICEI

1. Conceptul privind infracţiunea de obicei În legislaţie nu există reglementări cu caracter general privind noţiunea şi regimul juridic al infracţiunii de obicei, însă doctrina a constatat existenţa acestei forme de infracţiune prin studierea incriminărilor care cuprind asemenea fapte (cum ar fi potrivit noilor reglementări, art. 348 C. pen. – exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi, art. 208 C. pen. – hărţuire, art. 223 C. pen. – hărţuirea sexuală). La începutul secolului al XX-lea infracţiunea de obicei era examinată „în opunere” cu infracţiunea simplă, fiind tratată ca o unitate legală, „o infracţiune unică, al cărei conţinut consistă într-o pluralitate de fapte, adică pluralitate morală şi materială”312. Din unele formulări, cum ar fi spre exemplu: ,,Infracţiunea de obicei este aceea pe care legiuitorul nu o pedepseşte decât dacă s-a repetat de câteva ori, aşa ca să se poată zice că a devenit un obicei la infractor”313, se poate înţelege că ceea ce se repetă la infracţiunea de obicei ar fi chiar conţinutul infracţiunii, ca la concursul de infracţiuni. În acest sens s-a făcut însă precizarea314 că „... nu infracţiunea se repetă, fiindcă ea nu există decât abia după ce repetările au avut loc. Ceea ce cere legea ca să se repete este faptul prevăzut în conceptul şi conţinutul său de lege, fapt care, prin efectul repetării capătă caracterul de infracţiune”. Deşi iniţial profesorul Vintilă Dongoroz a inclus infracţiunea de obicei în categoria unităţii legale315 ulterior acesta a considerat infracţiunea de obicei ca făcând parte din categoria unităţii naturale de infracţiune, arătându-se că elementul obiectiv al acesteia ,,se compune dintr-un număr suficient de repetări ale aceluiaşi act sau ale aceleiaşi acţiuni, astfel încât să marcheze o obişnuinţă, un nărav”, însă oricâte repetări s-ar produce, se realizează ,,o unitate de infracţiune” 316. Repetarea faptelor, în cazul infracţiunilor de obicei este incriminată numai în strânsă legătură cu pericolul pe care-l reprezintă obişnuinţa făptuitorului, năravul său de a avea o anumită conduită, ceea ce formează un tot unitar, specific unităţii naturale de infracţiune317.

312

Tanoviceanu I., [75], p. 97.

313

Ibidem; În acelaşi sens şi Pop Tr., [23], p. 610.

314

Tanoviceanu I., [75], p. 97, În acelaşi sens Dongoroz V., [22], p. 326; Buzea N.T., [77], p. 44; Tănăsescu I., Curs de drept penal general, Editura INS Craiova, 1997, pp. 83 şi urm.; Giurgiu N., [26], pp. 32. 315

Dongoroz V., în Tanoviceanu I., [6], p. 97.

316

Dongoroz V., [22], p. 326.

317

Dongoroz, V. în Dongoroz, V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., [200], pp. 665, 718.

120

Doctrina contemporană majoritară consideră infracţiunea de obicei (sau de obişnuinţă) ca făcând parte din categoria unităţii legale de infracţiune, ,,creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte ce corespund prin trăsăturile lor faptei incriminate, dar care nu constituie infracţiune decât dacă se săvârşesc repetat şi în număr suficient pentru a constitui un obicei sau o obişnuinţă a făptuitorului”318. Aceasta este definită, în general, ca fiind ,,infracţiunea al cărei conţinut se realizează prin repetarea faptei de un număr de ori din care să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea făptuitorului”319. Reiese că, pentru infracţiunea de obicei este caracteristică repetarea faptelor de acelaşi fel, de un număr suficient de mare, încât să rezulte îndeletnicirea făptuitorului, năravul său în comiterea unor asemenea activităţi. Fiecare faptă luată separat nu are semnificaţie penală, ci doar împreună reliefează obişnuinţa făptuitorului de a săvârşi infracţiunea şi pericolul social ce caracterizează infracţiunea320. Repetarea faptei reprezintă o trăsătură constitutivă a conţinutului unei asemenea infracţiuni321, iar ,,consumarea necesită săvârşirea repetată a actului material prevăzut în conţinutul infracţiunii”322. Rezultatul fiecărui act separat nu are, la fel, relevanţă penală, ci numai aceste rezultate, reunite în unul unic, au efectul actelor care indică obişnuinţa323. În literatura juridică străină există, de asemenea, controverse în ce priveşte considerarea infracţiunii de obicei ca unitate legală sau ca unitate naturală de infracţiune. Doctrina franceză studiază, în general, infracţiunea de obicei în capitolul privind clasificarea infracţiunilor, alături de infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea continuă şi infracţiunea instantanee, şi nu în cel privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni324. S-a exprimat opinia – împărtăşită şi de jurisprudenţă – că infracţiunea de obicei ,,comportă îndeplinirea mai multor acte similare care, considerate separat, nu sunt pedepsibile, dar a căror repetare constituie

318

Bulai C., [3], p. 486.

319

Oancea I., [23], pp. 230, 231; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 245; Dincu A., [113], p. 255; Bulai C., [123], p. 228; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 146. 320

Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1999, p. 223.

321

Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 147.

322

Biro L., Drept penal, partea generală, Cluj, 1971, p. 166

323

Basarab M., [24], p. 335; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 147.

324

Merle, R. • Vitu, A., [11], p. 621; Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 181.

121

infracţiunea”325; însă şi opinia – existentă şi în doctrina noastră326 – că, în cazul acestor infracţiuni legea pedepseşte obişnuinţa săvârşirii actului material prevăzut de lege327. În doctrina italiană328 – unde infracţiunea de obicei este tratată, de asemenea, în cadrul formelor de clasificare a infracţiunilor (nu la unitatea de infracţiune) – se face distincţie între infracţiunea de obicei proprie şi infracţiunea de obicei improprie. În prima categorie sunt incluse infracţiunile al căror element material se realizează prin acte repetate, însă fiecare act în parte nu realizează elementele constitutive ale infracţiunii. La cea de-a doua categorie, fiecare din actele repetate are relevanţă penală, situaţie în care este posibil ca infracţiunea să se poată realiza şi printrun singur act. În legislaţia noastră sunt incriminate numai infracţiuni de obicei proprii, neexistând situaţii în care o faptă de obişnuinţă să poată fi considerată infracţiune numai prin realizarea unui singur act. De altfel, infracţiunea de obicei improprie pare asemănătoare cu infracţiunea continuată din dreptul penal român329.

2. Argumente rezultate din analiza conţinutului infracţiunii de obicei pentru includerea acesteia în categoria unităţii naturale de infracţiune Alături de teoriile potrivit cărora infracţiunea de obicei ar presupune numai o simplă repetare de fapte similare, unite într-o singură infracţiune prin voinţa legiuitorului, există, după cum s-a arătat şi opinia că această formă de infracţiune este unică în mod natural. Analizând procesele naturale care stau la baza activităţii ilicite specifice infracţiunii de obicei, cât şi celelalte criterii de unificare ex legis, se poate desprinde concluzia că rolul legii nu este, în principal, de a unifica acte cu caracter infracţional, distincte, ci de a constata o unitate infracţională preexistentă în realitatea obiectivă, influenţa ficţiunii juridice fiind astfel redusă, întrucât fiecare act comis nu are relevanţă din punct de vedere penal, ci numai prin repetarea acestora se realizează cerinţa obiceiului, care rezidă din năravul făptuitorului. Fiecare act separat nu are caracter penal, astfel că legea nu uneşte o pluralitate de infracţiuni în conţinutul aceleiaşi incriminări, cum se întâmplă în situaţia celorlalte forme ale unităţii legale de infracţiune. De asemenea, actele repetate sunt determinate, în esenţă, de năravul, de 325

Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 236.

326

Antoniu G., [38], p. 14.

327

Roux J.A., Cours de droit penal et de procedure penale, Paris, 1920, pp. 87, 88; Garraud R., [307], p. 250.

328

Pagliaro A., [20], p. 511; Antolisei Fr., [20], p. 243, 244; Bettiol G., [39], pp. 589, 590; Mantovani F., [20], p. 506; Fiore C., [20], pp. 189, 190. 329

Paraschiv G., Paraschiv D.Şt., Infracţiunea de obicei, Revista Critică de drept şi istoria dreptului, nr. 2/2004, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004 p. 55.

122

comportamentul greşit ales de făptuitor, nărav care are şi rolul de a unifica în mod natural aceste acte. De altfel, chiar şi autorii330 care consideră infracţiunea de obicei ca unitate legală, relevă caracterul unitar al activităţii infracţionale, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi al poziţiei subiective. Referitor la structura infracţiunii de obicei, în doctrină se arată că elementul material al acesteia este constituit dintr-o singură acţiune, formată din mai multe acte omogene, care au fost săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care au produs un singur rezultat. De asemenea, se precizează că, pentru existenţa infracţiunii de obicei nu este suficientă numai o simplă reiterare a actului interzis, ci şi condiţia ca, din repetarea actelor, să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea făptuitorului, năravul, ca trăsătură de caracter331. Din aceste considerente ar rezulta ponderea importantă a factorului natural în realizarea caracterului unitar al infracţiunii de obicei, rolul ficţiunii juridice fiind mult redus, astfel că norma de incriminare constată o unitate preexistentă, o activitate care, numai privită în întregul ei, este vătămătoare. Analizând elementele conţinutului legal al infracţiunii de obicei, prin prisma factorului natural, se poate aprecia că acestea sunt asemănătoare cu cele caracteristice altor forme de unitate naturală, condiţiile specifice nefiind suficiente pentru a încadra această formă de infracţiune la unitatea legală. Astfel, la infracţiunile de obicei există o singură violare a legii penale, realizată prin intermediul unui singur element material (fiecare act separat nu are relevanţă penală), comis în baza aceleiaşi rezoluţii delictuoase şi care produce un singur rezultat, încât activitatea infracţională poate fi considerată unitară în mod natural332. a) Elementul material al infracţiunii de obicei este constituit dintr-o pluralitate de acte omogene, fără semnificaţie juridică proprie, care – deşi se realizează în timp, ca la infracţiunea continuă succesivă – sunt unite în mod natural prin aceea că decurg din aceleaşi nărav (obicei), din aceeaşi trăsătură de caracter negativă a făptuitorului, actele repetate săvârşindu-se astfel într-o contextualitate specifică unităţii naturale de infracţiune. Pluralitatea de acte reprezintă o condiţie de existenţă cuprinsă în conţinutul constitutiv al infracţiunii de obicei, o cerinţă esenţială a laturii obiective333, însă ceea ce caracterizează unitatea

330

Bulai C., [3], p. 230; Zolyneak M., [23], p. 226; Giurgiu N., [26], p. 228; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 146.

331

Papadopol V., Pavel D., [2], pp. 245 şi urm.

332

Paraschiv G., Paraschiv D.Ş., [329], p. 55.

333

În sens contrar, Papadopol V., Pavel D., [2], p. 245, care consideră că pluralitatea actelor are caracter constitutiv, în sensul că reprezintă însuşi elementul material al infracţiunii.

123

elementului material al acesteia este obişnuinţa, ca trăsătură de caracter, atitudinea necorespunzătoare a făptuitorului faţă de anumite valori şi relaţii sociale, tendinţa de a avea o anumită conduită negativă334. Putem spune chiar că, în principiu, infracţiunile de obicei sunt infracţiuni de pericol, şi nu de rezultat, întrucât, în general, nu rezultatul material concret este dăunător, ci pericolul ca anumite relaţii sociale să nu se desfăşoare normal, în mod corespunzător. În situaţia în care fiecare din actele repetate ar realiza conţinutul unui delict civil ori al unei contravenţii (cum ar fi săvârşirea unui act izolat de hărţuire sexuală prin punerea victimei într-o situaţie umilitoare, sau exercitarea unui singur act de comerţ, fără autorizaţie), ele nu pot realiza şi conţinutul infracţiunii de obicei, fără o repetare care să indice „obiceiul”, întrucât în ipoteza dată sar pune semnul egalităţii între infracţiune şi delictul civil ori contravenţie. În concluzie, ceea ce caracterizează elementul material al infracţiunii de obicei este obişnuinţa dăunătoare, năravul, care poate fi relevat prin comiterea repetată a anumitor fapte. Referitor la numărul de repetări ale actelor interzise, necesare pentru constatarea existenţei obişnuinţei, legea nu prevede vreo limită minimă sau maximă, rămânând în sarcina instanţelor de judecată să aprecieze, de la caz la caz, dacă rezultă năravul făptuitorului de a comite asemenea fapte. În doctrină, majoritatea autorilor au apreciat că faptele trebuie să se repete de mai mule ori, însă sunt şi opinii335 potrivit cărora există infracţiune de obicei chiar şi în cazul săvârşirii unui singur act, dacă din acest unic act se poate constata existenţa îndeletnicirii, profesiei, obiceiului dăunător al făptuitorului. Unii autori apreciază că sunt suficiente două acte336, iar alţii că pentru constatarea obişnuinţei specifice infracţiunii de obicei sunt indispensabile cel puţin trei acte337. Considerăm că, pentru a determina caracterul de obişnuinţă sau îndeletnicire, care este prevăzut în normele de incriminare a infracţiunilor de obicei, este necesar ca actele interzise să se reitereze de mai multe ori, astfel încât să rezulte obişnuinţa periculoasă, fără să se poată stabili însă aprioric o regulă generală cu privire la numărul acestora, pentru toate tipurile de infracţiuni şi pentru fiecare situaţie concretă. Asupra existenţei infracţiunii de obicei se pot pronunţa numai organele judiciare după săvârşirea faptelor, fiecare caz în parte având specificul său. De altfel, caracterul de

334

În sens contrar, Papadopol V., Pavel D., [2], p. 262, care arată că ,,unitatea actelor repetate este prevăzută de lege”.

335

Pop Tr., [23], p. 610; Pagliaro A., [20], p. 511; Antolisei Fr., [20], p. 243; Fiore C., [20], p. 189.

336

Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 237; Donnier M., [93], p. 751.

337

Garraud R., [307], p. 250; Tanoviceanu I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, Tipar Curierul Judiciar, Bucureşti, 1912, p. 100;

124

obişnuinţă rezultă nu numai din numărul actelor, ci şi din împrejurările în care s-au comis: din intervalele de timp care le separă, regularitatea repetărilor etc. În principiu, se admite că infracţiunea de obicei are un moment consumptiv şi unul al epuizării338, întrucât activitatea care relevă obişnuinţa poate continua în mod natural şi după evidenţierea acesteia, însă acest proces este diferit de cel specific infracţiunii continue succesive, deoarece actele repetate nu au relevanţă penală proprie şi este necesară o repetare în timp a lor pentru a evidenţia obiceiul. La infracţiunile continue activitatea infracţională se prelungeşte în timp prin natura actului interzis, care are relevanţă penală prin el însuşi (după realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii), fără a mai fi necesară repetarea acestuia, ca la infracţiunile de obicei, pentru a releva obişnuinţa, năravul ca trăsătură de caracter. Apreciem că ponderea factorului natural, în ce priveşte unificarea actelor repetate care formează elementul material, este hotărâtoare în cazul infracţiunii de obicei, tocmai pentru că actele respective au ca izvor unic aceeaşi trăsătură de caracter şi fiecare act în parte nu este independent din punct de vedere penal, întrucât nu realizează (singur) conţinutul infracţiunii, pe când la infracţiunea continuă succesivă (care este considerată ca formă a unităţii naturale de infracţiune) fiecare act îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii, iar unirea acestora are la bază, pe lângă contextualitate, hotărârea infracţională unică (care este specifică şi infracţiunii de obicei). Drept urmare, prin comparaţie cu infracţiunea continuă succesivă (la care fiecare act are o independenţă mai mare, prin aceea că realizează toate trăsăturile infracţiunii), cu atât mai mult infracţiunea de obicei trebuie considerată ca făcând parte din categoria unităţii naturale de infracţiune. În principiu, actele repetate care intră în conţinutul infracţiunii de obicei trebuie să fie identice ori similare, adică omogene ca semnificaţie juridică, dacă nu şi ca realizare materială. Condiţia omogenităţii actelor repetate este realizată şi în situaţia în care ele se integrează în modalităţile legale alternative de comitere, întrucât între acestea există echivalenţă sub raportul semnificaţiei penale339 (de exemplu, infracţiunea de obicei prevăzută de art. 208 alin. 1 C. pen. – hărţuire – se poate realiza prin acte repetate de urmărire fără drept sau interes legitim a unei persoane, dar şi prin supravegherea repetată a locuinţei, a locului de muncă sau a altor locuri frecventate de persoana hărţuită). b) Rezultatul infracţiunii de obicei este, ca la toate infracţiunile din sfera unităţii naturale, unic, în mod natural, întrucât ceea ce sancţionează legea este obişnuinţa, năravul, ca trăsătură de

338

Bulai C., [3], p. 486; Papadopol V., Pavel D., [2], pp. 271, 272.

339

Papadopol V., [112], p. 62.

125

caracter, iar acesta este unic, nu poate fi divizat în funcţie de numărul actelor materiale repetate, care sunt urmarea obiceiului negativ şi pe care îl relevă totodată. Chiar şi susţinătorii opiniei unităţii legale de infracţiune arată că rezultatul infracţiunii de obicei este unic, însă îl privesc sub forma unui rezultat material, produs prin integrarea rezultatelor parţiale în momentul consumptiv al infracţiunii, când acestea capătă relevanţă penală, după care se amplifică treptat, cantitativ, cu fiecare act340. Obişnuinţa, ca trăsătură de caracter a făptuitorului (mod de a fi) nu poate să se amplifice însă cantitativ, ci eventual să fie mai bine conturată, mai pregnantă, mai vizibilă – prin repetarea de multe ori a actelor interzise, astfel că, după realizarea momentului consumptiv, rezultatul nu mai creşte cantitativ. De altfel, văzând şi obiectul juridic specific al acestor infracţiuni (de exemplu, relaţiile sociale privind libertatea şi integritatea sexuală, în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală prevăzută la art. 223 C. pen.), constatăm că el este unic, nu se divide în funcţie de fiecare act şi nu se lezează prin vătămarea unui obiect material. Chiar şi în situaţia în care ar exista un obiect juridic secundar, rezultatul infracţiunii se apreciază tot în funcţie de obiectul principal, care este unic şi indivizibil. c) Raportul de cauzalitate rezultă ex re, prin însăşi constatarea obişnuinţei, urmare actelor repetate săvârşite de către făptuitor. Neproducându-se un rezultat material, nu este necesară demonstrarea legăturii de cauzalitate dintre actele repetate şi pericolul creat pentru buna desfăşurare a relaţiilor sociale, datorită năravului făptuitorului. d) Elementul subiectiv al infracţiunii de obicei ar fi, de asemenea, unic, întrucât actele repetate ,,au la bază o singură hotărâre luată iniţial”341. Făptuitorul ia hotărârea de a avea un anumit mod de viaţă, o conduită negativă faţă de unele valori şi relaţii sociale, fără a prevedea şi a stabili de la început (în principiu) câte acte va săvârşi în virtutea acestei trăsături de caracter, cum se întâmplă în cazul infracţiunii continuate, unde autorul îşi ,,planifică” de la început actele materiale ulterioare. De altfel, în doctrină se subliniază că poziţia subiectivă a făptuitorului nu are rol unificator în cazul infracţiunilor de obicei342, de unde rezultă că rolul unificator revine proceselor naturale specifice activităţii obiective, realizate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Poziţia subiectivă a autorului se menţine aceeaşi pe tot parcursul comiterii actelor repetate, acesta având acelaşi mod de a fi, aceeaşi atitudine negativă faţă de relaţiile sociale ocrotite, ceea ce pune în evidenţă acelaşi „nărav” pe tot parcursul executării activităţilor infracţionale. 340

Papadopol V., Pavel D., [2], pp. 259, 260.

341

Oancea I., [23], p. 231.

342

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 262.

126

Din cele expuse cu privire la structura infracţiunii de obicei se

constată că ponderea

factorului natural ar fi dominantă în unificarea actelor repetate, alături de contextualitate, care presupune continuitatea năravului relevat prin actele repetate, astfel că rolul ficţiunii juridice este mult redus – normele de incriminare având rolul de a constata unitatea, şi nu de a o constitui. Faptul că în unele texte apare cerinţa „în mod repetat” sau „ în mod obişnuit”, nu înseamnă că însuşi textul are rol unificator, ci numai că norma de incriminare subliniază o realitate prelegislativă, faptele repetate de acest fel fiind evaluate ca periculoase şi neputând fi incriminate decât dacă reprezintă o manifestare a obişnuinţei formate la infractor – de a comite asemenea acte343. În felul acesta, criteriul contextualităţii se întregeşte cu cel al obişnuinţei, acţionând împreună ca factori unificatori, ambele criterii fiind extralegale344. În consecinţă, deşi există unele argumente în favoarea includerii infracţiunii de obicei în categoria unităţii legale, se poate susţine cu justificat temei că aceasta este mai degrabă o formă a unităţii naturale de infracţiune, avându-se în vedere: unitatea elementului material (care, deşi este format din mai multe acte, acestea au la bază acelaşi obicei şi nu ar avea relevanţă penală separate), unitatea de poziţie subiectivă şi unitatea urmării periculoase (vătămarea aceluiaşi obiect juridic, lezarea aceleiaşi relaţii de convieţuire socială). De asemenea, atâta timp cât doctrina consideră că infracţiunea continuă succesivă face parte din sfera unităţii naturale de infracţiune, cu atât mai mult infracţiunea de obicei ar trebui inclusă în această categorie, întrucât cele două forme de infracţiune se aseamănă foarte mult din punct de vedere al realizării faptei şi al poziţiei subiective – cu sublinierea că actele repetate la infracţiunile de obicei nu au relevanţă penală (ca la cealaltă formă de unitate naturală), ceea ce le deosebeşte fundamental şi de infracţiunea continuată, care este o formă a unităţii legale de infracţiune, întrucât fiecare din actele repetate are relevanţă penală proprie şi sunt unite prin voinţa legiuitorului.

3. Sfera şi criteriile de identificare a infracţiunilor de obicei. a) În general, legiuitorul a incriminat ca infracţiuni, fapte singulare, izolate, apreciindu-se că este suficientă o singură manifestare a autorului pentru a se vătăma grav valoarea ocrotită,astfel încât aceasta să fie sancţionată ca infracţiuni. Anumite fapte, luate izolat, nu sunt însă suficient de periculoase, astfel că a fost incriminată perseverenţa în săvârşirea acestora, ca trăsătură negativă de caracter din partea făptuitorului. Drept

343

Antoniu G., [38], pp. 19, 20.

344

Idem, p. 20; Basarab M., [24], p. 86.

127

consecinţă, în unele texte de lege (relativ reduse) sunt incriminate unele fapte numai dacă sunt comise în mod repetat, astfel încât să denote obişnuinţa, îndeletnicirea autorului. De-a lungul timpului infracţiunea de obicei a fost identificată cu infracţiunea colectivă345, considerată ca o pluralitate de manifestări externe identice ori similare care, numai împreună alcătuiesc elementul material al unei singure infracţiuni. În doctrina germană infracţiunile de obicei sunt incluse în categoria infracţiunilor colective, alături de alte categorii (aşa-zisele infracţiuni lucrative şi infracţiunile profesionale), care în realitate sunt tot infracţiuni de obicei, fiind formate dintr-o multiplicitate de acte similare, lipsite de caracter penal propriu şi care relevă, de asemenea, o îndeletnicire, o obişnuinţă din partea făptuitorului346. Alţi autori includ infracţiunea de obicei în categoria infracţiunii colective, alături de infracţiunea continuată347, însă există opinii potrivit cărora infracţiunea de obicei nu are nici o tangenţă cu infracţiunea colectivă, aceasta fiind asimilată numai cu infracţiunea continuată348. De altfel, în doctrină349 se consideră, pe drept cuvânt, că denumirea de infracţiune colectivă este echivocă, ea aplicându-se nedistinct atât în situaţia când o infracţiune se caracterizează prin repetarea de acte materiale, fără relevanţă penală când sunt privite izolat, cât şi în legătură cu repetarea de acte materiale care întrunesc fiecare trăsăturile obiective şi subiective ale unei infracţiuni. Într-o altă opinie350, infracţiunile de obicei sunt incluse în sfera infracţiunilor colective, alături de infracţiunile de simplă repetare, arătându-se, în esenţă, că în ambele cazuri există o unitate infracţională formată dintr-o pluralitate de acte similare care, izolate nu au caracter penal, însă, în ansamblu intră sub incidenţa legii penale fie datorită săvârşirii lor în mod obişnuit sau ca îndeletnicire, fie datorită simplei lor repetări. Infracţiunile de simplă repetare s-ar comite numai prin repetarea faptei interzise, fără ca legea să prevadă condiţia „obişnuinţei” sau a „îndeletnicirii” făptuitorului în săvârşirea unor asemenea acte. În această categorie sunt incluse fapte ca nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului prevăzută de art. 379 alin. 2 C. pen., cu privire la care se arată că textul de incriminare sancţionează numai simpla repetare a faptei de a împiedica părintele să aibă legături personale cu 345

Vidal C., Magnol J., Cours de droit criminal et de scrience penitentiare, ed. 8-a, Paris, 1935, p. 117; Normand, A., Traité elementare de droit criminal, Paris, 1896, p. 127; Tanoviceanu, I., [337], p. 97; Dongoroz V., [22], p. 326.. 346

Pop Tr., Drept penal comparat, vol. II, Cluj, 1923, p. 609, care se referă la doctrina germană.

347

Prins, A., Science penale et Droit positif, Bruxelles, 1899, p. 110.

348

Donedieu de Vabres H., [94], p. 117; Bouzat P., Pinatel J., [284], p. 203

349

Antoniu G., [106], p. 124.

350

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 241.

128

minorul, fără să prevadă cerinţa ca faptele să fie săvârşite în mod obişnuit, cu o anumită frecvenţă351. În realitate şi infracţiunile numite „de simplă repetare” fac parte tot din categoria infracţiunilor de obicei, întrucât, în actuala concepţie a legiuitorului se sancţionează numai obişnuinţa, tendinţa ca anumite fapte să devină nărav, repetarea în afara obişnuinţei fiind străină legii penale352. Chiar dacă în norma de incriminare nu se prevede în mod expres condiţia „obişnuinţei”, aceasta rezultă implicit din prevederea repetării actelor, ca un mod de a fi al făptuitorului („în mod repetat”), prevedere care a fost determinată tocmai de pericolul ca această atitudine să nu devină un nărav, o îndeletnicire dăunătoare, o trăsătură de caracter negativă. Spre exemplu, la infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (prevăzută de art. 379 alin. 2 C. pen. dacă acceptăm ideea că o singură faptă de împiedicare a părintelui de a avea legături personale cu minorul nu prezintă gravitatea specifică infracţiunii, prin ea însăşi, se poate aprecia că nici două asemenea fapte (sau mai multe) alăturate (fără îndeplinirea unei alte cerinţe) nu pot să fie suficiente pentru realizarea conţinutului infracţiunii, astfel că numai când se constată şi îndeplinirea condiţiei ca aceste fapte repetate să denote un nărav din partea făptuitorului, o obişnuinţă de a ignora drepturile fireşti ale părintelui, s-ar crea gravitatea specifică infracţiunii, fiind necesară sancţionarea penală a autorului, pentru a-şi corecta trăsătura negativă de caracter, deprinderea dăunătoare. În consecinţă, apreciem că în toate situaţiile când legea prevede necesitatea repetării faptei interzise, pentru a se realiza pericolul social specific infracţiunii, ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni de obicei. b) Pentru identificarea infracţiunilor de obicei se foloseşte, în principal „criteriul legal” – potrivit căruia respectivele fapte rezultă din definiţiile legale ale infracţiunilor sau, altfel spus, din conţinutul normativ al acestora353, pentru desemnarea caracterului de obişnuinţă al unei infracţiuni, legiuitorul folosind, în general, expresia „în mod obişnuit” sau „ca îndeletnicire”. Caracterul infracţiunii, de a fi ,,de obicei”, rezultă însă şi implicit din conţinutul textului incriminator, fără să fie folosite expresiile: „în mod repetat”, „în mod obişnuit” ori „ca îndeletnicire”. Spre exemplu, în definiţia infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 C. pen., nu sunt folosite asemenea expresii, însă condiţia exercitării

351

Ibidem, p. 244.

352

Dongoroz V. şi colab., [200], p. 665; Antoniu G., [38], p. 20.

353

Garraud R., [307], p. 250; Tanoviceanu I., [75], p. 100.

129

unei profesii sau activităţi presupune o durată în timp, fiind necesară repetarea actelor, comiterea (practicarea) acestora în mod obişnuit354. În consecinţă, pentru a stabili dacă o infracţiune este sau nu de obicei, se va examina definiţia ei legală, în ansamblu, analizându-se toate caracteristicile obiective ale faptei, nu numai formal, prin prisma termenilor incriminatori. În situaţia în care, urmare analizei efectuate se constată că pentru realizarea conţinutului infracţiunii sunt necesare mai multe acte care să releve obişnuinţa (năravul făptuitorului), ne aflăm în faţa unei infracţiuni de obicei.

4. Necesitatea identificării şi analizei infracţiunii de obicei. Studierea infracţiunii de obicei prezintă importanţă sub mai multe aspecte: a) În situaţia în care o anumită infracţiune face parte din categoria celor de obicei, este necesar ca faptele comise în realitate să se repete de atâtea ori încât să releve obişnuinţa, năravul făptuitorului, ca să se realizeze conţinutul constitutiv al acelei infracţiuni. Prin comiterea unei singure fapte interzise de norma care incriminează infracţiunea de obicei nu se realizează cerinţele infracţiunii, fapta respectivă rămânând în afara ilicitului penal. Spre deosebire de aceasta, la infracţiunea simplă este suficientă săvârşirea unei singure fapte interzise, iar în cazul realizării de fapte repetate, în timp, ne aflăm în prezenţa unui concurs omogen de infracţiuni sau a unei infracţiuni continuate, dacă actele repetate au la bază aceeaşi rezoluţie infracţională şi se comit în dauna aceleiaşi persoane vătămate. b) În situaţia în care se stabileşte că o infracţiune este de obicei (şi nu momentană), se va avea în vedere faptul că aceasta se consideră săvârşită în momentul epuizării, care coincide cu ultimul act (când activitatea interzisă se întrerupe în mod natural – voluntar sau fortuit) ori în momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în primă instanţă sau la data când partea vătămată şi-a retras plângerea ori s-a împăcat cu autorul faptei (cursul infracţiunii întrerupându-se astfel printr-o ficţiune juridică). Potrivit art. 154 alin. 2 C. pen., de la data săvârşirii ultimului act începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale sau termenul de trei luni în care se poate introduce plângerea prealabilă (pentru infracţiunile la care este prevăzut un asemenea mod de sesizare). Momentul epuizării este luat în calcul şi pentru a se stabili legea aplicabilă, starea de recidivă, incidenţa actelor de clemenţă etc.355. Totodată, actele ulterioare momentului epuizării vor realiza conţinutul altei infracţiunii de obicei.

354

A se vedea Daneş, Ş., Combaterea prin mijloace de drept penal a unor fapte de parazitism social, R.R.D. nr.11/1972, p. 33, care făcea referiri asemănătoare cu privire la infracţiunea de prostituţie prevăzute la art. 328 din Codul penal adoptat în 1968. 355

Bulai C., [3], p. 486.

130

c) Spre deosebire de infracţiunea simplă, infracţiunea de obicei nu poate fi săvârşită, în principiu, în formă continuată sau în concurs real omogen. În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia infracţiunea de obicei poate fi comisă în formă continuată356, însă majoritatea autorilor357 consideră că aceasta nu se poate realiza şi ca infracţiune continuată, chiar dacă săvârşirea actelor repetate continuă cu intermitenţe şi după ce s-au realizat elementele constitutive ale infracţiunii. Se motivează că, dacă din punct de vedere strict formal soluţia comiterii infracţiunii de obicei în formă continuată ar putea fi acceptată, aplicarea unui tratament sancţionator mai sever (specific infracţiunii continuate) făptuitorului care şi-a desfăşurat activitatea infracţională cu întreruperi nu ar avea o justificare logică358, întrucât în acest fel s-ar ajunge să se sancţioneze mai aspru autorul care săvârşeşte mai puţine acte (din cauza întreruperilor), decât cel care repetă faptele neîntrerupt. Fiind de acord cu această soluţie, considerăm însă că nici în mod formal infracţiunile de obicei nu se pot comite în modalitatea continuată, întrucât de esenţa acestora este existenţa obişnuinţei, a năravului de a avea o anumită atitudine faţă de valorile sociale ocrotite, iar această trăsătură de caracter este unică, făptuitorul acţionând de fiecare dată în baza ei, indiferent de intervalele de timp care se interpun între actele repetate. De altfel, nici nu s-ar putea susţine că, după ce a comis un număr de acte care relevă năravul şi lăsând să treacă o perioadă de timp, făptuitorul ar fi comis alte acte, în baza altui nărav. În realitate, actele ulterioare au fost săvârşite în baza aceluiaşi nărav, în baza aceleiaşi atitudini subiective, făptuitorul dovedind astfel că nu a renunţat la obiceiul său359. Jurisprudenţa s-a pronunţat, de asemenea, în sensul comiterii infracţiunii de obicei în formă continuată. Astfel Tribunalul Suprem, Secţia penală, a statuat prin decizia nr. 2225/1972 că infracţiunea prevăzută de art. 281 C. pen. din 1968 (art. 348 din noul Cod penal) este o infracţiune de obicei, astfel că repetarea, la anumite intervale de timp a actului material interzis de lege constituie una din condiţiile de incriminare, fapta având caracter penal tocmai datorită repetării acestuia; fiecare act material în parte nu poate constitui o infracţiune de sine stătătoare, cum este în cazul infracţiunilor continuate.

356

Basarab M., [24], p. 99; Papadopol V., Pavel D., [2], p. 170, care arată că cerşetoria îmbracă forma infracţiunii continuate, dacă făptuitorul cerşeşte anumite perioade în oraşe diferite, cu intervale de timp între aceste grupe de acte repetate. 357

Zolyneak M., [23], p. 345; Giurgiu N., [26], p. 235; Vasiliu, T. şi colab., [103], p. 311; Streteanu Fl., [55], p. 225.

358

Streteanu Fl., [55], p. 224.

359

Paraschiv G., Paraschiv D.Ş., [329], p. 59.

131

În consecinţă, atunci când, pentru a se reţine infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii, s-a constatat că inculpatul a săvârşit în mod repetat actele specifice acelei profesii, această repetare a actelor, care caracterizează conţinutul infracţiunii de obicei, nu poate, în acelaşi timp, să atribuie acesteia caracterul de infracţiune continuată360. Referitor la posibilitatea realizării unui concurs real omogen care să se refere la infracţiuni de obicei, în doctrină s-a arătat că acest lucru este posibil dacă întreruperea dintre actele repetate are semnificaţia unei abandonări a rezoluţiei iniţiale, urmată de adoptarea unei noi hotărâri361. Pentru considerentele arătate mai sus, apreciem că, în principiu, infracţiunile de obicei nu pot forma un concurs real omogen de infracţiuni, repetarea actelor, indiferent de intervalele de timp dintre acestea, relevând acelaşi nărav sau obicei unic, ce nu poate fi divizat pe grupe de acte repetate. Concursul real omogen ar fi totuşi posibil, printr-o ficţiune juridică, în situaţia săvârşirii de acte repetate interzise după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru actele anterioare, cu condiţia ca actele ulterioare să înceteze înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare362.

360

T.S., s. pen., dec. nr. 3225/1972, R.R.D. nr. 3/1973, p. 162; Papadopol V., Popovici M., [134], p. 157.

361

Streţeanu, Fl., [110], p. 225.

362

Paraschiv G., Paraschiv D.Ş., [329], p. 60.

132

Capitolul VI. INFRACŢIUNEA PROGRESIVĂ

1. Conceptul de infracţiune progresivă. Legea nu defineşte această formă de infracţiune, a cărei denumire apare numai în art. 154 alin. 3 C. pen. cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, însă majoritatea autorilor363 o consideră ca fiind o formă distinctă a unităţii legale de infracţiune. Iniţial, infracţiunea progresivă era tratată în cadrul capitolului privind clasificarea infracţiunilor, în opoziţie cu infracţiunile invariabile, arătându-se că aceasta se realizează „ori de câte ori un fapt material, care intră ca element în conţinutul unei infracţiuni, poate, prin complinirea sa cu alte acte materiale sau prin modalităţile rezultatelor sale, să alcătuiască elementul material al unei alte infracţiuni sau al aceleiaşi infracţiuni, însă sub o formă deosebită, prevăzută de lege”. Spre exemplu, infracţiunea de furt devenea progresivă când era comisă prin escaladare (furt calificat) sau când făptuitorul, fiind surprins, folosea violenţa, săvârşind astfel infracţiunea de tâlhărie, care avea un caracter progresiv faţă de infracţiunea de furt. La fel, infracţiunea simplă de lovire se transforma într-o infracţiune progresivă de omor, dacă intervine decesul victimei. S-a subliniat însă că fapta de furt este progresivă, nu infracţiunea propriu-zisă, astfel că „ar fi mai corect să se spună infracţiuni conţinând fapte progresive”364. Ulterior, infracţiunea progresivă a fost tratată365 ca o formă a unităţii legale de infracţiune, care cuprinde „acele infracţiuni susceptibile de a-şi amplifica conţinutul obiectiv, după ce au ajuns la o formă incriminabilă, astfel încât elementul obiectiv succesiv să absoarbă pe cel anterior”. Spre exemplificare se arăta că, prin lovirea unei persoane se comite infracţiunea consumată de lovire, însă dacă ulterior, din cauza unor complicaţii victima moare, se realizează conţinutul infracţiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, în care se absoarbe prima infracţiune. De asemenea, tentativa se absoarbe în faptul consumat, realizându-se şi în această situaţie o unitate infracţională. În doctrina contemporană, infracţiunea progresivă este considerată, în principiu, ca o formă a unităţii legale de infracţiune, însă există două curente de opinii referitoare la înţelesul acestei noţiuni, în funcţie de sfera ei de cuprindere.

363

Dongoroz V., [22], p. 328; Bulai C., [3], p. 484; Oancea I., [23], p. 230; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 242; Zolyneak M., [23], p. 455; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 148; Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C., [255], p. 403; Tănăsescu, I., [39], p. 339; Ungureanu A., [23], p. 159; Streteanu Fl., [55], p. 191; Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., [23], p. 254; Papadopol V., Pavel D., [2], p. 279. 364

Tanoviceanu, I., [75], p. 113, 114.

365

Dongoroz V., [22], p. 328.

133

Conform primei opinii366, ceea ce se amplifică este numai rezultatul, astfel că infracţiunea progresivă cuprinde doar situaţiile în care acţiunea unică produce un rezultat ce se amplifică ulterior, fără ca făptuitorul să mai intervină şi să continue activitatea specifică elementului material al infracţiunii. În această concepţie, infracţiunea progresivă este definită ca fiind acea infracţiune „a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumptiv corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave”367. Potrivit celei de-a doua opinii368, infracţiunea progresivă se caracterizează prin rezultate diferite, de gravitate progresivă, care pot proveni fie dintr-o singură acţiune sau inacţiune (fără nici o intervenţie ulterioară a făptuitorului), fie dintr-o activitate infracţională cu caracter progresiv care produce, în diferitele sale etape, rezultate distincte ce se agravează odată cu amplificarea elementului material al infracţiunii. În conformitate cu această opinie, „sunt progresive toate acele infracţiuni al căror element obiectiv, care intră în conţinutul lor legal, poate produce treptat, fie prin complinirea cu alte acte materiale, fie prin modalităţile urmărilor sale, diferite rezultate de o gravitate progresivă, alcătuind astfel elementul obiectiv al unei alte infracţiuni mai grave sau al aceleiaşi infracţiuni, însă sub formă calificată”. În acelaşi sens, infracţiunea progresivă este definită ca fiind „acea formă de unitate infracţională în care conţinutul obiectiv se amplifică fie atât în realizarea acţiunii sau inacţiunii, cât şi în rezultatul produs, fie numai în rezultatul produs, în aşa mod încât trecerea de la conţinutul iniţial al infracţiunii la conţinutul său amplificat atrage o schimbare de încadrare juridică, într-o infracţiune mai gravă sau într-o formă calificată a aceleiaşi infracţiuni”369. Ipoteza potrivit căreia infracţiunea progresivă presupune şi o amplificare a elementului material este ilustrată cu situaţia în care făptuitorul, fiind surprins în timp ce fura, întrebuinţează violenţa pentru a scăpa, caz în care „latura obiectivă a infracţiunii de furt avansează de la forma ei iniţială, simplă, prin complinirea sa cu actul de violenţă, la o formă mai gravă, care – împreună cu acţiunea iniţială – prezintă trăsăturile infracţiunii de tâlhărie”370.

366

Bulai C., [3], p. 484; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 242; Zolyneak M., [23], p. 455; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 148; Oancea I., [23], p. 230; Streteanu Fl., [55], p. 191; Ungureanu A., [23], p. 159. 367

Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Ghe., Dicţionar juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 139; în acelaşi sens: Bulai C., [243], p. 55 şi în [20], p. 484, 485; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 242. 368

Biro L., În legătură cu judecarea infracţiunilor al căror element material este susceptibil de amplificare, J.N. nr.11/1965, p. 98; Papadopol V., Pavel D., [2], p. 281; Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C., [255], pp. 402-404. 369

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 281.

370

Biro L., [368], p. 98.

134

Deşi diferă sub aspectul ariei de cuprindere a acestei forme de infracţiune, ambele curente de opinie au în comun ideea că infracţiunile progresive aparţin unităţii legale de infracţiune, cu argumentaţia că rezultatele mai grave absorb în conţinutul lor pe cele mai uşoare, prin voinţa legiuitorului care prevede ca infracţiuni de sine stătătoare diferitele grade de amplificare a rezultatelor periculoase371. Există şi un mod de tratare a infracţiunii progresive, la capitolul privind formele infracţiunii rezultate din etapele executării faptei, care o consideră ca făcând parte din infracţiunile susceptibile de a avea un moment al epuizării, fără ca aceasta să fie o formă distinctă a unităţii de infracţiune 372. Examinându-se momentul epuizării, se mai arată că, la unele infracţiuni are loc o amplificare progresivă a rezultatului, pe acelaşi „traiect infracţional”, care presupune două sau mai multe momente consumptive, în funcţie de gradul de amplificare calitativă a rezultatului iniţial. Conduita ilicită este „absorbită” în conţinutul infracţiunii mai grave, acest proces consacrând existenţa aşanumitei „infracţiuni progresive consecutive”.

2. Sfera infracţiunii progresive. În doctrina penală română373 se arată că infracţiunea progresivă este posibilă numai la infracţiunile materiale (de rezultat); în situaţia infracţiunilor de pericol, „chiar dacă rezultatul se amplifică” nu se va schimba încadrarea juridică a faptei. În principiu, orice infracţiune de rezultat (simplă, continuă, continuată sau complexă), poate să stea la baza unei infracţiuni progresive374. Considerăm că sfera infracţiunii progresive (dacă acceptăm această construcţie, în realitate fiind vorba numai de „progresivitatea rezultatului”, după cum vom vedea), trebuie să se limiteze numai la situaţiile în care, urmare unei activităţi infracţionale unitare (specifică oricărei forme de infracţiune materială: simplă, complexă etc.), se produce un rezultat care se amplifică în timp, fără vreo intervenţie din partea făptuitorului, realizându-se conţinutul calificat al infracţiunii respective ori conţinutul altei infracţiuni mai grave. În această categorie se include şi situaţia în care iniţial fapta rămâne în fază de tentativă pedepsibilă, iar după o perioadă de timp se produce urmarea periculoasă (de exemplu, la infracţiunea de omor prevăzută de art. 188 C. pen., când decesul victimei intervine la un interval de timp de la producerea violenţei specifice).

371

Papadopol C., Pavel D., [2], p. 280.

372

Giurgiu N., [26], p. 202.

373

Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C., [255], p. 405.

374

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 262.

135

Raportat la forma de vinovăţie, infracţiunea progresivă se poate comite cu intenţie (ca în exemplul arătat mai sus), cu praeterintenţie (spre exemplu, producerea decesului victimei infracţiunii de vătămare corporală prevăzută la art. 194 C. pen., după o perioadă de timp, rezultând infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 C. pen.) şi din culpă (de exemplu, producerea decesului victimei datorită agravării stării de sănătate, la o anumită perioadă de timp de la accidentul de circulaţie care a cauzat vătămări corporale; astfel că, deşi iniţial făptuitorul a fost cercetat pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută la art. 196 C. pen., urmează să i se reţină infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută la art. 192 C. pen.). Cu privire la celelalte situaţii care sunt incluse în sfera infracţiunii progresive, apreciem că ele aparţin altor domenii şi nu implică probleme specifice formei progresive de infracţiune. a) Astfel, în cazul în care „amplificarea” rezultatului are loc în aceeaşi împrejurare, neîntrerupt, adică fără să treacă vreun interval de timp de la săvârşirea acţiunii sau inacţiunii, ne aflăm în faţa unei complexităţi naturale, indiferent dacă făptuitorul a continuat sau nu activitatea infracţională după producerea rezultatului mai uşor (ori a tentativei). Potrivit doctrinei375, complexitatea naturală cuprinde cazurile în care ,,elementele obiective ale mai multor infracţiuni sunt, prin firea lucrurilor, întâlnite într-un singur fapt”. Spre exemplu, omorul, care conţine în el (în mod natural) şi elementul obiectiv al infracţiunii de vătămare. Astfel, spre deosebire de complexitatea legală, care este creată de legiuitor, complexitatea naturală se realizează prin absorbţia în chip natural, în conţinutul unei infracţiuni, a elementului material caracteristic altei infracţiuni376. Conform doctrinei complexitatea naturală este întâlnită în cazul infracţiunii simple, care cuprinde în elementul său material şi elementul material al altei infracţiuni simple, mai puţin grave377, ori presupune includerea, în mod natural a tentativei în infracţiunea fapt consumat378. În situaţiile arătate, infracţiunea absorbantă rămâne o infracţiune simplă, căreia îi sunt aplicabile toate regulile referitoare la această formă de unitate infracţională379. Complexitate naturală poate exista însă şi în cazul altor forme de unitate infracţională, la care este posibilă tentativa ori agravarea urmărilor, în aceeaşi împrejurare, astfel încât să rezulte forma consumată sau calificată a infracţiunii, ori altă infracţiune mai gravă. Spre exemplu, omorul calificat

375

Dongoroz V., [22], p. 132.

376

Bulai C., [3], p. 484.

377

Fodor, I., [22], p. 292; Bulai C., [3], p. 243.

378

Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 242.

379

Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 146.

136

asupra a două persoane (art. 189 lit. f C. pen.), ca formă a unităţii legale de infracţiune, absoarbe şi vătămările produse asupra victimelor, anterior producerii decesului. b) În situaţia în care agravarea rezultatului se realizează după un anumit interval de timp, însă în această perioadă a continuat şi activitatea infracţională a făptuitorului (s-a amplificat elementul material), considerăm că nu ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni progresive (cum susţine o parte a doctrinei), ci se realizează alte forme ale unităţii naturale ori legale de infracţiune (sau chiar o pluralitate de infracţiuni), în funcţie de particularităţile fiecărui caz concret. Pentru aceste situaţii nu se pune problema stabilirii formei de unitate infracţională ori a momentului săvârşirii infracţiunii în funcţie de progresivitatea rezultatului, întrucât chestiunile respective sunt rezolvate după regulile specifice categoriei de infracţiune (simplă, continuă, complexă, de obicei, continuată) care rezultă din specificul elementului material, în fiecare caz concret. Numai situaţiile în care rezultatul se agravează după o perioadă mai mare de timp de la încetarea elementului material (determinând o nouă încadrare juridică a faptei) necesită o soluţionare nouă, diferită de rezolvările corelative celorlalte forme de unitate infracţională, astfel că doar acestea vor intra, conform doctrinei, în sfera conceptului de infracţiune progresivă. Celelalte cazuri care, aşa cum am arătat, sunt încadrate în alte forme de infracţiune, nu este necesar să fie numite şi „infracţiuni progresive”, fără să realizeze trăsătura specifică acestei categorii de infracţiune (producerea rezultatului după un interval de timp), întrucât nu este logic să atribuim aceloraşi situaţii de fapt două denumiri, să le încadrăm în două forme de infracţiune distincte (spre exemplu, infracţiune continuă progresivă sau infracţiune continuată progresivă) 380.

3. Clarificări privind natura juridică a infracţiunii progresive. Referitor la natura juridică a infracţiunii progresive, doctrina consideră, în general, că aceasta este o unitate legală de infracţiune, întrucât „infracţiunile mai grave, realizate ca urmare a amplificării progresive a rezultatului, absorb în conţinutul lor infracţiunile mai uşoare”, iar absorbţia „are loc prin voinţa legiuitorului, care prevede ca infracţiuni de sine-stătătoare diferitele grade de amplificare a rezultatului socialmente periculos”381. Se argumentează382 că infracţiunea progresivă se bazează pe un dublu conţinut legal: conţinutul legal al infracţiunii de bază, căruia îi corespunde un conţinut concret (faptic) susceptibil

380

Paraschiv G., Paraschiv D.Ş., Infracţiunea progresivă, Doctrină şi jurisprudenţă nr. 1/2005, p. 31.

381

Bulai C., [3], p. 485.

382

Papadopol V., Pavel D., [2], pp. 283 şi urm.

137

de amplificare şi conţinutul legal al infracţiunii progresive, căruia îi corespunde un conţinut concret în care amplificarea elementului obiectiv s-a şi realizat. Norma de incriminare specifică infracţiunii progresive ar cuprinde condiţia amplificării elementului obiectiv al infracţiunii de bază şi, implicit, aptitudinea lui de a se amplifica, astfel că această formă de unitate infracţională se oglindeşte în modul de incriminare al faptei rezultante, finale. Dacă în textul incriminator nu-şi găseşte expresie aptitudinea de amplificare a elementului obiectiv al infracţiunii de bază, cât şi caracterizarea ca infracţiune mai gravă a faptei produse prin realizarea acestei amplificări, nu ne aflăm în faţa unei infracţiuni progresive (ca unitate legală), ci în prezenţa unui concurs real sau ideal de infracţiuni. Astfel, infracţiunea progresivă ar presupune „consumarea” unei infracţiuni mai uşoare (de bază), după care rezultatul se amplifică, ajungându-se la consumarea unei infracţiuni mai grave. Apreciind valoarea argumentelor prezentate în sprijinul opiniei unităţii legale a infracţiunii progresive, considerăm că acestea sunt utile în special pentru a distinge, a compara conţinuturile juridice sau concrete ale infracţiunilor prin care se vatămă acelaşi obiect material (ori valoare socială), cu intensităţi şi consecinţe diferite sub aspectul gravităţii, în fiecare caz. Forma de unitate infracţională (naturală sau legală) nu depinde însă de gravitatea, modul sau momentul producerii rezultatului periculos, ci de factorii unificatori (naturali sau legali) ai elementului material, deoarece caracterul actului de executare a faptei penale, conţinutul acestuia – şi nu urmările produse – determină unitatea sau pluralitatea proceselor naturale, care sunt incriminate prin aceeaşi normă juridică. Pentru a stabili dacă infracţiunea progresivă constituie o unitate naturală sau legală, trebuie determinată ponderea factorului natural, cât şi a ficţiunii juridice, în unificarea elementelor componente specifice faptelor penale care fac parte din această formă de infracţiune. Numai în situaţia în care unitatea de act, specifică unităţii naturale de infracţiune s-ar transforma – datorită producerii rezultatului în trepte – într-o pluralitate de acte materiale specifice pluralităţii de fapte penale (ceea ce este imposibil), textul incriminator ar avea rolul de a constitui unitatea infracţională (legală), şi nu de a constata o unitate care există în mod natural. În realitate, „progresivitatea” se referă numai la modul de producere în timp a rezultatului faptei penale, astfel că noţiunea de „infracţiune progresivă” relevă doar particularitatea rezultatului de a se realiza treptat. Caracterul acestor fapte de a fi forme ale unităţii naturale sau legale de infracţiune depinde de modul de realizare a elementului material şi de reglementările care constată unitatea activităţii infracţionale sau unifică pluralităţi de fapte penale, şi nu de durata în timp şi modul de producere a urmărilor periculoase.

138

În cazul infracţiunilor progresive unitatea activităţii infracţionale există însă în mod natural383, deoarece rezultatul mai grav se produce urmare aceluiaşi act infracţional, cu deosebirea că acesta se realizează treptat, într-o perioadă mai mare de timp. De altfel, urmarea mai gravă se produce tocmai pentru că actul comis are această aptitudine încă de la început, conţine în el tăria (gravitatea) necesară producerii rezultatului amplificat. Actul săvârşit (ca şi cel prevăzut în norma de incriminare) nu este caracteristic altei infracţiuni mai uşoare (cu un rezultat mai puţin periculos), datorită gravităţii sale intrinseci, astfel că nu are cum să se consume şi o altă infracţiune „de bază”. Activitatea infracţională comisă nu este specifică infracţiunii ,,mai uşoare”, nu formează elementul material al acesteia, ci este mai intensă, aptă să realizeze un rezultat mai grav. Nu se poate vorbi de consumări succesive a unor infracţiuni cu gravitate diferită (urmare comiterii aceluiaşi act infracţional), întrucât ceea ce se termină nu mai poate continua pentru altă infracţiune, ci de stadii diferite în realizarea rezultatului final al activităţii infracţionale, care este unică prin natura ei. Spre exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (prevăzută de art. 195 C. pen.) este unitară prin natura ei şi nu există un model legal pentru situaţia în care rezultatul specific se produce progresiv, astfel că toate faptele care se încadrează în conţinutul legal al acestora constituie unităţi naturale simple de infracţiune, indiferent de modul concret de realizare şi de timpul producerii rezultatului. De altfel, în cazul în care rezultatul este produs în aceeaşi împrejurare, urmare unei pluralităţi de acţiuni, de intensitate diferită, actele specifice altor infracţiuni de violenţă (mai uşoare), ca şi tentativa (la infracţiunea de omor), se absorb natural în infracţiunea consumată (întrucât ne aflăm în faţa unei complexităţi naturale), realizându-se conţinutul unei unităţi naturale de infracţiune. Dacă rezultatul se produce după un anumit interval de timp, caracterul unitar al faptei nu poate fi afectat în vreun fel, întrucât această întârziere în realizarea urmărilor este influenţată de modul concret în care s-a comis fapta, de rezistenţa victimei sau de alţi factori obiectivi, extrinseci conţinutului legal al infracţiunii, astfel că nu poate fi vorba de aşa-numita infracţiune progresivă, ci tot de o complexitate naturală. De altfel, nici nu se poate susţine că s-au produs două rezultate (unul mai uşor şi altul mai grav), ci că – până la rezultatul final – s-a trecut prin mai multe stadii, care s-au realizat în timp, şi nu imediat după săvârşirea elementului material (ca la complexitatea naturală). Caracterul unitar al infracţiunii nu este afectat nici în această situaţie (de producere a rezultatului în timp), tentativa şi stadiile intermediare de îndeplinire a rezultatului fiind absorbite în mod natural în infracţiunea rezultată, ca la complexitatea naturală. 383

Caracterul natural al desfăşurării infracţiunii progresive şi al amplificării rezultatului până la epuizare este subliniat şi de autorii care adoptă soluţia unităţii legale de infracţiune.

139

Cercetând mai în profunzime această chestiune, observăm că nici nu se poate face o demarcaţie strictă între cazurile de complexitate naturală şi cele de infracţiune progresivă, întrucât ar fi de domeniul arbitrariului să se stabilească un termen fix (o zi, o lună etc.), după depăşirea căruia unitatea naturală de infracţiune (complexitate naturală) să se „transforme” în infracţiune progresivă. Astfel că este mai mult decât evident că „infracţiunea progresivă” este în principiu o formă a complexităţii naturale (inclusă în aceasta), cu specificul că rezultatul final (mai grav) se produce la un interval mai mare sau mai mic de timp de la săvârşirea elementului material. Încă din momentul comiterii elementului material, faptele penale constituie unităţi naturale, sau, dimpotrivă, unităţi legale de infracţiune, iar după realizarea în întregime a rezultatului infracţional, ele au aceeaşi formă, adică rămân infracţiuni simple, complexe etc. De altfel, în situaţiile în care nu există vreun element de pluralitate materială (de exemplu, aplicarea unei singure lovituri care a dus la decesul victimei, în condiţiile art. 195 sau ale art. 188 C. pen.), producerea rezultatului după un interval de timp nu este de natură să schimbe caracterul de unitate naturală propriu-zisă (pură) şi să transforme fapta într-o unitate legală de infracţiune (denumită progresivă). De asemenea, infracţiunile complexe formează o unitate legală de infracţiune încă din momentul realizării elementului material, astfel că, dacă urmarea mai gravă se produce, după un interval mai mare de timp (de exemplu decesul victimei la infracţiunea de tâlhărie are loc după mai multe luni de la comiterea faptei), progresivitatea rezultatului nu conferă încă o dată infracţiunii aceeaşi caracteristică, de unitate legală. În concluzie, apreciem că existenţa caracterului progresiv al rezultatului nu influenţează forma unităţii infracţionale, care este determinată de celelalte elemente constitutive ale infracţiunii (element material, latură subiectivă etc.), ci poate să indice o pluralitate aparentă, astfel încât să nu se adopte soluţia concursului de infracţiuni, când în realitate ne aflăm în prezenţa unei unităţi de infracţiune, ca şi în situaţia complexităţii naturale, la care – în lipsa unei durate în timp (nu se ştie cât de mare), pentru desăvârşirea rezultatului infracţional – nu se distinge (din punct de vedere al încadrării juridice) între stadiile şi elementele componente ale aceleiaşi fapte. La infracţiunile progresive, absorbţia formelor mai uşoare în forme mai grave de infracţiune are loc în mod natural, nefiind necesară ficţiunea juridică. Această absorbţie naturală, generată de unicitatea obiectului material (sau valorii sociale concrete) vătămat în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt, deosebeşte infracţiunea progresivă de concursul ideal de infracţiuni, care presupune vătămarea (prin aceeaşi acţiune sau inacţiune) a mai multor valori sociale concrete diferite ori a unor valori similare, care aparţin însă unor persoane distincte.

140

Situaţiile care intră în sfera infracţiunii progresive se deosebesc şi de cele specifice concursului de legi penale (când se comite o singură faptă pentru care se pot aplica mai multe texte de incriminare), întrucât în primul caz fapta consumată (epuizată din punct de vedere al rezultatului) nu poate fi încadrată decât într-o singură normă de incriminare (celelalte încadrări erau aplicabile temporar, pentru formele intermediare ale infracţiunii, care au fost deja absorbite în mod natural şi care nu ar fi putut constitui (în final sau concomitent) fapte penale distincte din punct de vedere al conţinutului lor material, concret), pe când în cazul concursului de legi sunt aplicabile, concomitent, mai multe texte de incriminare, aceluiaşi conţinut concret, şi nu unor „conţinuturi” succesive. Unele principii folosite pentru stabilirea normei de incriminare aplicabile în situaţia concursului de legi penale pot fi incidente însă şi în cazul infracţiunii progresive (de exemplu, principiul consumaţiunii sau al subsidiarităţii), dar într-un mod oarecum diferit. Astfel, potrivit principiului consumaţiunii, la „infracţiunea progresivă” se absorb, în mod natural, forme mai puţin grave ale unor infracţiuni care vatămă aceeaşi valoare socială concretă, ca şi infracţiunea mai gravă rezultată în final. De asemenea, principiul subsidiarităţii, în cazul „infracţiunii progresive”, presupune absorbţia formelor de infracţiuni care au constituit trepte de realizare a infracţiunii mai grave (din punct de vedere al rezultatului produs), şi nu compararea pedepselor prevăzute de norme diferite care incriminează aceeaşi faptă, ca la concursul de legi. Concluzionând, se constată că, deşi are unele elemente comune cu concursul ideal de infracţiuni, cât şi cu concursul de legi penale, „infracţiunea progresivă” (mai corect am spune infracţiunea cu rezultate progresive) constituie o entitate diferită, caracterizată printr-o pluralitate de rezultate care se absorb natural în rezultatul final specific unei singure fapte concrete, ceea ce ar recomanda includerea sa în categoria complexităţii naturale.

4. Aspecte practice şi teoretice privind momentul săvârşirii infracţiunii progresive. Problema momentului în care se consideră săvârşită infracţiunea progresivă – importantă pentru stabilirea concretă a răspunderii penale şi pentru aplicarea altor instituţii de drept penal – este foarte controversată. Potrivit unei opinii384 se consideră că infracţiunea progresivă este săvârşită în momentul producerii rezultatului mai grav (al „epuizării rezultatului”), când încetează orice evoluţie a sa, astfel că, în funcţie de acest moment ar urma să se calculeze termenul de prescripţie, să se aplice amnistia sau graţierea, să se stabilească starea de recidivă etc.

384

Bulai C., [3], p. 485; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 243; Basarab M., [24], p. 213.

141

Într-o altă opinie385 se consideră că momentul săvârşirii infracţiunii progresive – în funcţie de care se aplică instituţiile arătate mai sus – este cel al consumării elementului material, întrucât „interesează condiţia persoanei în momentul săvârşirii faptei, şi nu al producerii rezultatului”386. S-a exprimat şi un punct de vedere387 mai nuanţat, potrivit căruia nu trebuie absolutizată nici una din cele două rezolvări propuse, ambele prezentând avantaje şi dezavantaje. Astfel, soluţia ce trebuie adoptată poate să difere de la o situaţie la alta: teoria „ultimului rezultat” poate opera fără rezerve în materia prescripţiei, pe când teoria „activităţii” prezintă avantaje credibile pentru alte situaţii, cum este aceea a aplicării legii mai favorabile sau a stabilirii datei săvârşirii faptei de către un minor care, între momentul acţiunii şi momentul producerii rezultatului a împlinit vârsta de 14 ani (dobândind capacitatea penală redusă sau deplină după săvârşirea faptei) etc. În mod asemănător se apreciază388 că, în funcţie de momentul producerii ultimului rezultat, se va realiza şi încadrarea juridică a faptei, cât şi individualizarea răspunderii penale; celelalte dispoziţii raportându-se la momentul realizării elementului material. Instanţa supremă, printr-o decizie de îndrumare389 a statuat că data săvârşirii infracţiunii progresive trebuie considerată aceea a comiterii acţiunii (sau inacţiunii) iniţiale şi nu momentul când s-a produs rezultatul mai grav. În rezolvarea situaţiilor concrete (de infracţiune progresivă), instanţele de judecată nu au adoptat întotdeauna această soluţie390, astfel că, avându-se în vedere şi controversele existente în doctrină, considerăm necesară o analiză diferenţiată a acestei chestiuni, în funcţie de natura specifică a reglementărilor care devin incidente cu infracţiunea progresivă. a) În ce priveşte aplicarea legii penale în timp, în cazul în care acţiunea (sau inacţiunea) a fost comisă anterior incriminării faptei, însă rezultatul se produce după apariţia incriminării, autorul nu va răspunde penal, întrucât s-ar încălca principiul legalităţii incriminării prin retroactivarea legii penale pentru activităţi materiale realizate, în întregime, anterior actului normativ de incriminare. Dacă activitatea infracţională s-a realizat sub legea veche, iar până la producerea rezultatului a apărut o lege nouă mai aspră, se va aplica legea mai blândă (veche), întrucât, la fel, infracţiunea se

385

Zolyneak M., [23], p. 457; Ungureanu A., [23], p. 160; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 148.

386

Zolyneak M., [23], p. 457.

387

Antoniu G., Infracţiunea progresivă, în Studii de Drept Românesc, serie nouă, nr. 3-4, iulie-decembrie 1991, pp. 195-204. 388

Giurgiu N., [26], p. 205.

389

Plen. T.S. dec. de îndrumare nr. 1/1987, R.R.D. 8/1987, p. 45.

390

Prin dec. nr.1828/1974 a T.S., S.p., publicată în C. D. 1974, p. 366 s-a statuat că în cazul infracţiunii progresive, termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii rezultatului mai grav

142

consideră săvârşită când s-a realizat în întregime acţiunea (sau inacţiunea) care formează conţinutul constitutiv al infracţiunii391. b) În situaţia în care acţiunea (sau inacţiunea) a fost săvârşită de către o persoană care nu avea 14 ani, iar rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste, autorul nu va răspunde penal, întrucât la data comiterii activităţii infracţionale nu era responsabil, iar în cazul în care elementul material al infracţiunii a fost realizat înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, iar rezultatul s-a produs după această vârstă, făptuitorul va fi sancţionat conform reglementărilor prevăzute pentru minori, considerându-se că infracţiunea a fost săvârşită în momentul consumării acţiunii (sau inacţiunii)392. c) Referitor la incidenţa actelor de clemenţă (amnistie sau graţiere) asupra infracţiunii progresive, rezolvările sunt diversificate. Astfel, s-a exprimat opinia393 că, în cazul în care actul de clemenţă este adoptat după săvârşirea acţiunii (sau inacţiunii), dar mai înainte de producerea unui rezultat pedepsibil (de exemplu, tentativă neincriminată), amnistia nu operează, întrucât obiectul acesteia nu poate fi decât o infracţiune, iar în ipoteza dată lipsind rezultatul periculos (la data adoptării actului de clemenţă), fapta nu era încă infracţiune. Pe cale de consecinţă, ar rezulta că făptuitorul nu beneficiază de amnistie, chiar dacă, după producerea rezultatului (ulterior actului de clemenţă), s-ar constata că fapta consumată ar fi intrat totuşi sub incidenţa actului de clemenţă, ceea ce nu este echitabil. Drept urmare, apreciem că, în această ipoteză făptuitorul

trebuie să

beneficieze de amnistie, întrucât după apariţia actului de clemenţă nu a mai realizat vreo activitate infracţională. În ipoteza în care, până la apariţia actului de clemenţă se produsese un rezultat (nu cel final), s-a opinat că făptuitorul ar beneficia de amnistie, chiar dacă ulterior actului de clemenţă „au avut loc agravări ale rezultatului”394, considerându-se că acţiunea (sau inacţiunea) comisă se desăvârşise ca infracţiune înainte de intrarea în vigoare a actului de clemenţă şi că nu se mai poate înlătura beneficiul amnistiei, dobândit anterior. Această soluţie este, de asemenea, discutabilă în situaţia în care, după agravarea rezultatului s-ar ajunge la o infracţiune care nu intră sub incidenţa actului de clemenţă. În acest caz, făptuitorul nu poate să beneficieze de amnistie, întrucât actul de clemenţă se referă la infracţiunea finală395 (rezultată după agravarea urmării), care formează un tot unitar, chiar dacă data incidenţei sale se raportează la momentul când s-a comis elementul material al

391

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 323; Plen. T.S., dec. cit. supra

392

Plen. T.S., dec. cit. supra; T.S., S.p. dec. nr.928/1981, R.3, p. 191.

393

Pahonţu, I., Consideraţii în legătură cu aplicarea amnistiei în cazul infracţiunilor de rezultat şi cu raportul de cauzalitate în penal, L.P.12/1961, p. 39. 394

Ibid.

395

Papadopol V., Pavel D., [2], p. 341.

143

infracţiunii. În caz contrar s-ar ajunge la situaţia ca făptuitorul să nu răspundă pentru o infracţiune gravă, care este exceptată de la amnistie şi care, totuşi, s-a comis în realitate. Consideraţiile referitoare la incidenţa amnistiei asupra „infracţiunilor progresive” sunt valabile şi în ce priveşte aplicarea graţierii la această formă de infracţiune, care, considerăm că se raportează la momentul realizării elementului material, însă are în vedere încadrarea juridică finală (după producerea rezultatului mai grav). d) În legătură cu data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale la infracţiunile progresive, art. 154 alin. 3 din noul Cod penal stabileşte că aceasta coincide cu momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii), întrucât din acel moment, se conturează o faptă penală (chiar şi de o gravitate mai redusă, iniţial), practic, se poate declanşa urmărirea penală pentru activitatea infracţională realizată; termenul este însă cel prevăzut pentru infracţiunea mai gravă, rezultată prin amplificarea în timp al rezultatului iniţial al faptei. Această reglementare confirmă, unele opinii cu privire la modul de rezolvare a situaţiei analizate. Ea este însă discutabilă cu privire de la momentul de la care începe să curgă prescripţia răspunderii penale în cazurile în care pentru forma iniţială a infracţiunii se prevede condiţia plângerii prealabile, iar în lipsa acesteia (sau retragerea ori împăcarea părţilor) se poate reduce artificial termenul de prescripţie în cazul în care rezultatul mai grav (care duce la formarea unei infracţiuni ce se urmăreşte din oficiu) are loc la o perioadă foarte mare de timp de la realizarea elementului material. De aceea, poate că legea ar trebui completată, în sensul curgerii termenului de prescripţie pentru asemenea situaţii de la data producerii ultimului rezultat (când infracţiunea rezultată se poate urmări din oficiu). Până la o eventuală rezolvare legislativă, acestei situaţii i-ar putea fi aplicabile prevederile art. 156 C. pen., cursul termenului prescripţiei considerându-se „suspendat” pe perioada cât „punerea în mişcare a acţiunii penale” este împiedicată de lipsa plângerii prealabile, ca o condiţie specială prevăzută de lege pentru anumite infracţiuni

5. Clarificări privind soluţia ce trebuie adoptată în cazul agravării rezultatului infracţiunii, după soluţionarea cauzei potrivit unei încadrări uşoare. Legea nu stabileşte tratamentul juridic aplicabil situaţiilor în care s-a dat o soluţie definitivă potrivit încadrării intermediare a faptei, iar ulterior rezultatul acesteia s-a amplificat, realizându-se conţinutul unei infracţiuni mai grave (progresive). În lipsa unor reglementări specifice pentru aceste situaţii, se poate trage concluzia că nu mai este posibilă desfiinţarea soluţiei anterioare şi sancţionarea autorului faptei conform încadrării 144

juridice mai grave, existând astfel riscul ca acesta să rămână sancţionat pentru o infracţiune mai uşoară (sau nesancţionat în cazul lipsei plângerii prealabile). Spre exemplu, la infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută la art. 195 C. pen., dacă până la producerea decesului victimei hotărârea de încetare a procesului penal pentru art. 193 C. pen. (lovirea sau alte violenţe) sau art. 194 C. pen. (vătămarea corporală) a rămas definitivă (urmare retragerii plângerii), nu ar mai fi posibilă sancţionarea făptuitorului. De asemenea, autorul unei infracţiuni de omor, al cărui rezultat s-a produs în timp, ar putea să rămână pedepsit numai pentru tentativă la această infracţiune, deşi, după condamnarea definitivă, fapta s-a consumat. Într-o opinie396 s-a spus că în toate cazurile în care – după pronunţarea hotărârii definitive, de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal – se va stabili că fapta pentru care s-a pronunţat hotărârea definitivă a progresat prin amplificarea urmărilor acţiunii iniţiale, ne aflăm în faţa unei alte fapte ilicite, faţă de care nu va opera autoritatea de lucru judecat şi, ca atare, făptuitorul va putea fi urmărit din nou, pentru infracţiunea săvârşită în calificarea determinată de ultima urmare intervenită, conform art. 453 al. 1 lit. a C. pr. pen., privind revizuirea Acest punct de vedere este combătut însă atât de doctrină397, cât şi de jurisprudenţă398, care consideră că în cazurile respective autoritatea de lucru judecat operează, întrucât, indiferent de rezultatele intervenite progresiv, există identitate de acţiune sau inacţiune, ceea ce închide calea unei noi judecăţi. Referitor la soluţiile date în faza de urmărire penală, (prin care s-a dispus netrimiterea în judecată, înainte de agravarea rezultatului), apreciem că ar trebui să fie, totuşi, posibilă infirmarea acestora, dacă, după amplificarea urmării ar rezulta o altă încadrare, în raport de care soluţia este nelegală399 (de exemplu, clasarea cauzei conform art. 315 alin. 1 lit. b comb. Cu art. 16 lit. e C. pr. pen., pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 C. pen., iar ulterior, prin creşterea timpului de îngrijiri medicale, se constată că fapta comisă se încadrează în art. 194 C. pen. – vătămare corporală– pentru care trebuie să se efectueze cercetări din oficiu, nemaifiind posibilă retragerea plângerii de către partea vătămată). În acest sens, chiar dacă noul Cod de procedură penală nu prevede o procedură expresă de redeschidere şi reluare a urmăririi, logic ar fi să se infirme soluţia anterioară şi să se continue cercetările pentru fapta mai gravă (la care nu mai este prevăzută condiţia plângerii prealabile).

396

Biro L., [113], pp. 71-73 şi 101.

397

Dobrinescu, I., Infracţiuni care cuprind o formă complexă de vinovăţie, J.N. nr.5/1961, pp. 26, 27; Mihai M. [400], p. 106. 398

T.S., S.p., dec. nr. 1590/1976, C.D. 1976, p. 235

399

Paraschiv G., Paraschiv D.Ş., [380], p. 32

145

În cazul în care nu se înregistrase vreun dosar penal, se vor declanşa din oficiu cercetările pentru infracţiunea rezultată în final (la care nu mai este necesară plângerea prealabilă), termenul de prescripţie urmând să curgă, după părerea noastră, de la producerea ultimului rezultat. Cu privire la hotărârile definitive ale instanţelor de judecată, prin care s-a dispus încetarea procesului penal ori condamnarea inculpatului pentru o infracţiune mai uşoară decât cea rezultată după amplificarea urmărilor, s-a propus400 desfiinţarea lor în temeiul prevederilor art. 394 alin. 1 lit. a C. pr. pen. din 1968 privind revizuirea, însă, în raport de prevederile explicite ale legii procesualpenale (art. 394 alin. 2 C. pr. pen. din 1968), calea revizuirii hotărârilor definitive nu era posibilă în asemenea situaţii, generate de specificul infracţiunilor cu efecte progresive. În noul Cod penal nu există o reglementare care să permită desfiinţarea hotărârilor definitive neconcordante cu întreaga realitate faptică, cu gravitatea infracţiunii rezultate în final. În cazul infracţiunii progresive, la fapta iniţială (judecată definitiv) se adaugă ceva în plus în ce priveşte latura obiectivă (asemănător oarecum cu infracţiunile complexe ori continuate pentru care există posibilitatea recalculării pedepsei, conform art. 37 C. pen., în cadrul judecăţii cu privire la acţiunile sau inacţiunile descoperite ulterior primei judecăţi) şi se schimbă încadrarea juridică în alta mai gravă, astfel că autorul trebuie să răspundă în raport cu gravitatea acesteia. Hotărârea definitivă – pronunţată pentru o infracţiune care nici nu există, constituind o treaptă intermediară în consumarea infracţiunii (mai grave) – trebuie desfiinţată, nefiind posibil ca făptuitorul să răspundă penal numai pe baza unei încadrări juridice intermediare a faptelor. Drept urmare, considerăm că se impune de lege ferenda o reglementare asemănătoare celei prevăzute în art. 37 C. pen. pentru infracţiunile complexe şi continuate, care să permită desfiinţarea hotărârii definitive şi judecarea făptuitorului în raport de noua încadrare a faptei, în cazul infracţiunii progresive (propunere pe care au inclus-o şi în alte materiale publicate anterior, adoptării noului Cod). Chiar şi în lipsa unei asemenea reglementări, nu putem să fim de acord cu opinia potrivit căreia, în situaţia amplificării rezultatului după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti (pentru încadrarea juridică iniţială), ne aflăm în prezenţa autorităţii de lucru judecat şi că nu se mai poate pune în mişcare acţiunea penală, potrivit art. 16 lit. i din C. pr. pen. – pentru infracţiunea mai gravă. Astfel, textul invocat interzice această procedură pe considerentul autorităţii de lucru judecat numai când aceleiaşi „fapte” definitiv judecate i se dă o altă încadrare, şi nu în situaţia în care, prin evoluţia aceleiaşi „acţiuni” se realizează conţinutul altei fapte penale.

400

Mihai M., Infracţiuni progresive. Revizuire, R.D.P., nr.3/2003, p. 105, 106.

146

În consecinţă, apreciem că, până la o eventuală reglementare specifică, în situaţia analizată sar putea aplica prevederile art. 453 alin. 1 lit. a din noul Cod de procedură penală, privind revizuirea hotărârii pronunţate pentru o încadrare necorespunzătoare a faptei.

6. Referinţe de drept comparat. În doctrina străină401, opiniile privind infracţiunea progresivă sunt controversate. Astfel, aceasta este asemănată cu concursul ideal de infracţiuni prin aceea că în ambele cazuri există o singură acţiune sau inacţiune care produce mai multe urmări prevăzute în norme de incriminare diferite. Deosebirea esenţială constă în faptul că, în timp ce la concursul ideal acţiunea unică intră în sfera de incidenţă a mai multor norme juridice care o reprimă concomitent sub diferite aspecte, la infracţiunea progresivă activitatea infracţională se încadrează la final în ipoteza aceleiaşi norme de incriminare, care include în întregime încadrarea configurată iniţial. Într-o altă opinie402, analizându-se infracţiunea complexă, se arată că în sfera „infracţiunii eventual complexă” ar intra şi infracţiunea progresivă, cât şi celelalte cazuri în care o infracţiune mai puţin gravă este absorbită natural de o infracţiune mai gravă; între faptele absorbite şi infracţiunea absorbantă fiind o legătură de la mijloc la scop. Această teorie este combătută403, arătându-se că infracţiunea complexă, prevăzută în art. 84 din Codul italian, nu poate fi decât necesară şi nu este posibilă extinderea ei la infracţiunile praeterintenţionate, care presupun o singură acţiune şi un rezultat mai grav decât cel iniţial. Prin urmare, infracţiunea complexă se referă numai la situaţiile în care se comite o pluralitate de fapte penale, care formează un singur conţinut juridic de infracţiune, prin voinţa legiuitorului. S-a exprimat însă şi opinia404 că infracţiunea progresivă ar fi o specie a infracţiunii complexe în sens larg, iar încadrarea faptei comise se realizează conform principiului specialităţii, deoarece infracţiunea mai gravă are ceva în plus faţă de cea absorbită (rezultatul mai grav), fiind astfel prevăzută de o normă specială. Întrucât infracţiunea mai gravă nu poate fi realizată fără absorbirea celei mai uşoare, este aplicabilă regula non bis in idem – pedeapsa pentru infracţiunea minoră fiind cuprinsă în pedeapsa pentru infracţiunea majoră. Într-o altă opinie405, infracţiunea progresivă constituie o ipoteză a concursului de norme care se rezolvă potrivit principiului consumţiunii. Astfel, acela care, mai înainte de a ucide victima o 401

Ranieri S., Reato progressivo e progresione criminosa, alin. Giuffre, Milano, 1942, p. 92.

402

Mantovani F., [20], p. 483-488.

403

Padovani T., [61], p. 487; Pagliaro A., [20], p. 621.

404

Antolisei Fr.,[ 20], p. 495, 496; Mantovani F., [20], p. 491; Padovani T., [61], p. 502; Pagliaro A., [20], p. 495.

405

Bettiol G., [39], p. 608; Mantovani F., [20], p. 491.

147

loveşte, îi vatămă integritatea corporală etc., săvârşeşte nu infracţiunea de lovire sau vătămare, ci numai pe aceea de omor, deoarece aceasta absoarbe celelalte infracţiuni, fiind vorba de atingeri de gravitate diferită ale aceleiaşi valori sociale ocrotite. În doctrina italiană406 se face distincţie între infracţiunea progresivă şi progresiunea criminală care presupune succesiunea a două fapte penale, cea de-a doua absorbind-o pe prima (de exemplu, făptuitorul loveşte cu palma victima, după care ia hotărârea să o ucidă cu un cuţit). Încercându-se să se stabilească natura juridică a progresiunii criminale, s-a exprimat şi opinia potrivit căreia aceasta ar constitui un fenomen intermediar între cumulul de norme şi cumulul de infracţiuni. Progresiunea criminală este antefactum ( de exemplu, absorbirea faptei de a deţine o armă, în infracţiunea de omor săvârşită cu arma respectivă) şi postfactum (de exemplu, absorbirea distrugerii ulterioare a bunului, în infracţiunea de furt prin care fusese sustras bunul respectiv). După unii autori italieni, absorbţia faptelor la progresiunea criminală se realizează ca la infracţiunea progresivă, prin aplicarea principiilor subsidiarităţii şi consumţiunii, însă alţii consideră că în unele din aceste situaţii se comite o pluralitate de infracţiuni (ca de altfel şi jurisprudenţa). Doctrina majoritară susţine însă soluţia unităţii de infracţiune, pentru a se evita astfel concursul de infracţiuni, care are un tratament excesiv de sever, chiar dacă una din fapte este minoră407. Cu privire la momentul în care se consideră săvârşită infracţiunea progresivă, unii autori 408 străini consideră că acesta corespunde cu cel al realizării acţiunii (sau inacţiunii), şi nu cu momentul producerii rezultatului final. În acest sens, se arată că în cazul în care, urmare unui accident de circulaţie, decesul victimei a intervenit la un interval mai mare de timp, sub raportul prescripţiei nu are relevanţă momentul producerii rezultatului, ci al comiterii acţiunii (sau inacţiunii) incriminate. Alţi autori409 susţin însă că, în situaţia infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data ultimului rezultat susceptibil de a determina caracterizarea juridică a faptei, adică de la data epuizării. Exemplificându-se, se arată că, la infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, punctul de plecare a prescripţiei ar fi ziua morţii victimei, care este un element constitutiv al infracţiunii. Se argumentează că acţiunea penală pentru infracţiunea menţionată poate să fie pusă în mişcare numai din momentul producerii morţii, iar prescripţia nu poate să curgă de la un moment anterior acestei posibilităţi de acţionare, în vederea tragerii la răspundere penală.

406

Antolisei Fr., [20], pp. 496-499; Padovani T., [61], p. 502; Pagliaro A., [20], p. 496.

407

Mantovani F., [20], pp. 492, 493.

408

Vidal C., Magnol J., [345], p. 810; Garraud R., [307], p. 557.

409

Vouin R., Precis de droit penal special, Paris, 1953, p. 163; Manzini V., [206], p. 507; Tsarpales A., [180], p. 91.

148

În sprijinul soluţiei contrare se poate susţine însă că, prin continuarea termenului de prescripţie început în momentul săvârşirii acţiunii (sau inacţiunii), dar mărit în funcţie de noua încadrare – fără să înceapă curgerea unui nou termen (care, de regulă, este mai mare) din momentul producerii rezultatului mai grav – nu ar fi favorizat făptuitorul, întrucât urmărirea penală era posibilă şi anterior realizării acestui rezultat (cu excepţia situaţiilor analizate anterior, privind necesitatea plângerii prealabile pentru încadrarea iniţială a faptei), fiind vorba de probarea aceleiaşi acţiuni (sau inacţiuni), care a produs şi rezultatul final. Împrejurarea că, anterior s-a început urmărirea penală pentru a altă infracţiune, iar după producerea rezultatului mai grav a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, nu împiedica administrarea probelor pentru fapta comisă.

149

Capitolul VII. CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Formele unităţii naturale şi cele considerate ca făcând parte din unitatea legală nu sunt definite nici în noul Cod penal, cu excepţia infracţiunii continuate şi a celei complexe, ca şi în Codul penal din 1968. Există reglementări, însă numai cu privire la data de la care începe să curgă prescripţia pentru infracţiunile continuate, continue, de obicei şi progresive (la primele trei fiind momentul epuizării activităţilor ilicite, care echivalează cu data „săvârşirii infracţiunii”, iar la ultima, momentul comiterii elementului material, nu al producerii rezultatului mai grav), fără să se facă precizări şi cu privire la momentul în funcţie de care se aplică alte reglementări ce interferează cu aceste forme de infracţiune, deşi, anterior adoptării acestui Cod, au fost semnalate numeroase inadvertenţe în acest domeniu. În lipsa unor reglementări clarificatoare, identificarea criteriilor pentru deosebirea faptelor care constituie forme ale unităţii naturale de infracţiune (între ele şi faţă de concursul de infracţiuni), cât şi a momentului în care aceste infracţiuni se consideră „săvârşite”, în raport cu alte instituţii de drept penal (în afara prescripţiei), prezintă o importanţă deosebită în ce priveşte modul de aplicare a anumitor reglementări, cum ar fi încadrarea juridică a faptelor, stabilirea răspunderii penale pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, reţinerea sau nu a stării de recidivă, revocarea amânării aplicării pedepsei, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, revocarea liberării condiţionate, aplicarea legii penale în timp şi în ce priveşte faptele comise în timpul minorităţii, aplicarea unor cauze de agravare sau de atenuare a răspunderii penale, aplicarea actelor de clemenţă etc. Tema tratată este una din cele mai dificile din dreptul penal, doctrina şi jurisprudenţa nelămurind pe deplin numeroase aspecte ale acestor forme de infracţiune, astfel că s-au susţinut soluţii contradictorii, parte din ele chiar greşite sub anumite aspecte, întrucât considerentele care stau la baza lor nu se încadrează într-un sistem riguros şi bine pus la punct, cu corelări corespunzătoare între diferitele soluţii adoptate, care, într-o analiză sistemică, se constată că nu mai pot fi incluse (toate) într-o gândire unitară, cu respectarea regulilor generale stabilite în Codul penal. Astfel, s-au adoptat soluţii pentru anumite genuri de infracţiuni, care nu răspund la toate cazurile practice similare având ca obiect alte categorii de infracţiuni, aplicându-se astfel diferit reglementările din partea generală a Codului penal, contrar raţiunii acestora de a fi reguli cu caracter de principiu, ce ar trebui să fie aplicate în acelaşi mod pentru orice gen de infracţiune. Numeroase opinii, teorii, soluţii s-au construit pe raţionamente care, deşi au la bază o anumită logică (fragmentară), nu iau în calcul toate premizele faptelor concrete şi corelaţiile dintre 150

reglementările specifice, creându-se astfel o aparenţă de veridicitate pentru anumite situaţii faptice, dar care nu rezolvă în profunzime problemele analizate, întrucât nu se raportează la ansamblul normelor şi principiilor din partea generală a Codului penal şi nu au în vedere posibilele conexiuni cu alte reglementări, legea penală nefiind privită ca formând un sistem complex, dar şi unitar, în acelaşi timp. Din cuprinsul monografiei, care nu are pretenţia de a fi rezolvat în întregime complexele probleme privind unitatea naturală de infracţiune, sintetizăm unele aspecte controversate, încercând să propunem reorientarea practicii judiciare sub anumite aspecte şi chiar perfecţionarea reglementărilor cuprinse în noul Cod penal. a) Faţă de argumentele aduse în cuprinsul lucrării considerăm mai potrivită tratarea infracţiunii de obicei şi a celei progresive în cadrul unităţii naturale, întrucât, la ambele categorii, preponderent în unificarea activităţilor infracţionale este factorul natural, iar nu vreo dispoziţie legală, menită a uni fapte distincte care, altfel, ar fi realizat conţinutul unor infracţiuni distincte. La infracţiunea de obicei fiecare act separat nu are relevanţă penală, astfel că nu formează o unitate infracţională, care să fie unită de legiuitor cu celelalte, pentru a constitui o unitate legală de infracţiune. Numai împreună aceste acte au caracter penal, formează o infracţiune unică în mod natural, datorită obiceiului (năravului) făptuitorului, care stă la baza întregii activităţi ilicite, constituind în acelaşi timp şi temei pentru incriminarea actelor repetate. În ce priveşte infracţiunea progresivă, practic nu se comit mai multe fapte penale (activităţi infracţionale distincte), ci una singură, care trece prin diferite stadii de „încadrare juridică”, datorită agravării rezultatului iniţial (în mod natural, fără intervenţia autorului ori a legiuitorului). De fapt, în cazul infracţiunii progresive ne aflăm, aşa cum s-a argumentat, în faţa unei complexităţi naturale care se desfăşoară într-un timp mai mult sau mai puţin îndelungat (nu există vreun criteriu ştiinţific pentru stabilirea momentului de la care o complexitate naturală – care presupune, de asemenea, producerea ulterioară a unui rezultat mai grav – se transformă în infracţiune progresivă). Considerarea celor două forme de infracţiune ca făcând parte din categoria unităţii naturale sau a celei legale prezintă interes în special din punct de vedere al acurateţei juridice dar şi cu privire la modul de aplicare a unor reglementări referitoare la momentul consumării sau al „săvârşirii” faptelor concrete ori la interferenţele cu alte reglementări. b) Criteriile prezentate, referitoare la identificarea formelor unităţii naturale de infracţiune şi la delimitarea acestora faţă de concursul de infracţiuni (atât în primul capitol al lucrării, cât şi în celelalte), prezintă o importanţă deosebită, avându-se în vedere regimul sancţionator distinct

151

instituit cu privire la fiecare din cele două situaţii, cât şi modul diferit în care se aplică, în fiecare caz, celelalte instituţii şi reglementări penale. De asemenea, analiza mecanismelor de săvârşire şi a formelor de manifestare a tipurilor de unitate infracţională naturală sunt de natură a contribui la deosebirea acestor forme de infracţiuni, la o justă încadrare juridică a faptelor săvârşite în realitatea obiectivă şi la aplicarea tratamentului penal adecvat. c) Cea mai importantă problemă care se desprinde din analiza unităţii naturale simple de infracţiune o constituie modul de rezolvare neunitară a unor situaţii practice asemănătoare (vătămarea mai multor valori similare aparţinând unor persoane diferite, în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt), în funcţie de genul valorilor sociale vătămate sau a categoriei de obiecte materiale asupra cărora se acţionează. Controversa s-a născut, în principiu, în legătură cu infracţiunile prin care se lezează patrimoniul, doctrina majoritară şi jurisprudenţa susţinând că există unitate naturală simplă de infracţiune când sunt vătămate mai multe patrimonii, în aceeaşi împrejurare (prin furt, distrugere etc.) şi că, dimpotrivă, când sunt vătămate fizic mai multe persoane, în aceleaşi circumstanţe, se realizează un concurs de infracţiuni. În realitate, în cazul faptelor împotriva patrimoniului se comit atâtea infracţiuni câte valori sociale concrete (patrimonii distincte) au fost violate, întrucât patrimoniul fiecărei persoane nu are o existenţă abstractă, ci este o valoare socială distinctă, strâns legată de persoana vătămată, care nici nu poate să existe fără acesta. De altfel, chiar susţinătorii soluţiei unităţii naturale simple de infracţiune manifestă inconsecvenţă, admiţând pluralitatea de infracţiuni când mai multe persoane sunt tâlhărite în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt, deşi tâlhăria este o infracţiune tot împotriva patrimoniului, calificarea realizându-se în funcţie de obiectul juridic principal lezat. Soluţia unităţii de infracţiune nu s-ar corela nici cu unele norme de procedură penală, fiind imposibil să se dispună, aşa cum s-a arătat, încetarea procesului penal, dar şi condamnarea, în situaţia reţinerii unei singure infracţiuni când se distrug, în aceeaşi împrejurare, bunurile mai multor persoane, dintre care una se împacă cu inculpatul. De altfel, pentru orice gen de infracţiune (inclusiv împotriva patrimoniului), fiecare persoană vătămată (în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt, când au fost vătămate şi celelalte persoane) poate să depună plângere separată (chiar şi la organe distincte ori în localităţi diferite, avându-se în vedere competenţa teritorială alternativă), formându-se, în consecinţă, mai multe dosare privind infracţiuni distincte, soluţionate separat – ceea ce este de natură a contraveni tezei unităţii naturale simple de infracţiune.

152

Această problemă se poate pune şi în legătură cu alte infracţiuni, când faptele se săvârşesc (în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt), în dauna mai multor titulari ai valorilor sociale apărate prin incriminări corespunzătoare, cum ar fi spre exemplu: violarea secretului corespondenţei, purtare abuzivă, abuzul în serviciu prin încălcarea unor drepturi, cercetare abuzivă, supunerea la rele tratamente etc., care ar trebui să fie soluţionate după o regulă unitară. Rezolvarea logică şi în acord cu reglementările penale în vigoare (normele din partea generală a Codului penal având o valoare de principiu pentru toate incriminările ce cad sub incidenţa acestora), impune aceeaşi soluţie pentru orice gen de infracţiune, respectiv reţinerea concursului de infracţiuni în toate cazurile similare, întrucât în fiecare situaţie se lezează mai multe valori sociale concrete, fiecare persoană vătămată având dreptul să beneficieze de pornirea, în favoarea sa a unei acţiuni penale distincte, în cadrul căreia să-şi exercite, independent de celelalte persoane vătămate, drepturile procesuale conferite de lege. La baza opţiunii pentru soluţia reţinerii atâtor infracţiuni câte valori sociale concrete au fost vătămate stă, în principial, numărul acestor valori concrete, iar nu numărul părţilor vătămate (cum se susţine într-o opinie), întrucât, adoptând acest criteriu în anumite cauze, s-ar crea artificial pluralităţi de infracţiuni în cazul coproprietăţii (când, spre exemplu, se sustrage un bun aflat în proprietatea a două persoane, în indiviziune), al tâlhăriei comise prin lovirea ambilor soţi sustrăgându-se apoi un bun etc. Rezolvarea propusă ar înlătura şi situaţiile în care se reţine concursul de infracţiuni când se aduce atingere, prin lezarea mai multor persoane (în aceeaşi împrejurare şi neîntrerupt), unei valori sociale indivizibile, cum este spre exemplu, autoritatea de stat, care se vatămă o singură data, chiar dacă este reprezentată de mai mulţi funcţionari ce acţionează îndeplinind aceeaşi atribuţie. Astfel, în practică s-au reţinut (greşit, considerăm noi) două infracţiuni de ultraj, comise prin ameninţarea simultană a doi poliţişti care se aflau în exercitarea aceleiaşi atribuţii de serviciu, respectiv executarea unui mandat de arestare a făptuitorului. În fapt, autorul s-a opus şi a lezat o singură dată autoritatea de stat, care este indivizibilă şi nu se fragmentează în funcţie de numărul persoanelor care o exercită, în aceeaşi împrejurare şi în îndeplinirea aceleiaşi sarcini. Faţă de cele arătate, în situaţia în care nu se reuşeşte realizarea unei practici unitare în acest domeniu – eventual prin intermediul unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate urmare promovării recursului în interesul legii – apreciem că se impune de lege ferenda, introducerea în noul Cod penal a unei reglementări din care să rezulte că există concurs de infracţiuni (omogen, real sau ideal), în toate cazurile (indiferent de incriminarea care apără valorile respective) în care se vatămă, în aceeaşi împrejurare, valori sociale concrete similare, aparţinând unor persoane diferite.

153

d) În ce priveşte infracţiunea deviată, după cum s-a argumentat în cuprinsul lucrării, soluţia corectă din punct de vedere al realităţilor faptice şi a reglementărilor juridice este concursul de fapte, în sarcina autorului urmând să se reţină întotdeauna o tentativă faţă de persoana (sau altă valoare) împotriva căreia s-a dorit să se acţioneze şi o faptă consumată, din culpă, comisă împotriva persoanei care a fost lezată efectiv. În toate situaţiile în care atât tentativa, cât şi fapta consumată (din culpă) sunt sancţionate de legea penală va exista un concurs de infracţiuni. Dacă însă numai una din acestea este incriminată, se va reţine fie o tentativă la infracţiunea pentru care s-a acţionat ori, respectiv, fie o infracţiune consumată, din culpă. Procedându-se la reţinerea unei singure infracţiuni intenţionate, consumate, faţă de persoana efectiv lezată, s-ar face abstracţie de voinţa reală cu care a acţionat autorul, de realitatea faptică (activitatea infracţională concretă) şi de dispoziţiile legale în vigoare, ajungându-se (aşa cum s-a arătat în cuprinsul lucrării) la soluţii bizare, cum ar fi spre exemplu, sancţionarea autorului pentru omor, în situaţia în care şi-a ucis propriul fiu, evident din culpă, prin devierea loviturii care era destinată rivalului rudei sale, tocmai pentru a o scăpa pe aceasta de la agresiunea extremă exercitată de cel vizat a fi ucis de către autor. Practica actuală poate genera (folosind aceeaşi regulă care funcţionează în prezent, cu aceleaşi motivaţii) şi alte rezolvări paradoxale, nejuridice şi chiar ilogice, dintre care reamintim posibilitatea absorbirii infracţiunii de atentat care pune în pericol siguranţa naţională – art. 401 C. pen. – (care se consumă şi prin simpla „încercare”) într-o infracţiune de omor (art. 188 C. pen.), când, prin devierea acţiunii, a fost ucisă o altă persoană în locul demnitarului vizat şi împotriva căruia s-a acţionat (practic o infracţiune mai gravă, consumată conform legii este absorbită într-una mai uşoară, care în realitate este săvârşită din culpă – prin devierea acţiunii). Considerăm că soluţia unităţii naturale a activităţii infracţionale poate să fie reţinută numai în cazul dolului impersonal, când autorul hotărâse să ucidă orice persoană care îi va ieşi în cale – devierea acţiunii în acest caz neavând vreo relevanţă. În consecinţă, s-ar impune revizuirea practicii, eventual prin intermediul unei decizii pronunţate urmare promovării recursului în interesul legii. Altfel, considerăm că ar fi necesar, de lege ferenda, introducerea în noul Cod penal a unei reglementări care să stipuleze soluţia concursului de fapte (cel puţin în cazurile de infracţiune deviată sub forma aberratio ictus), cu reţinerea pluralităţii de infracţiuni în situaţiile în care sunt pedepsibile atât tentativa (în situaţia atentatului care pune în pericol securitatea naţională ori în alte cazuri similare se va reţine infracţiunea consumată), cât şi fapta rezultată din culpă, acestea fiind

154

tratate sau nu ca infracţiuni, în funcţie de conţinutul incriminărilor aferente fiecărui gen de infracţiune. e) Apreciem că efectele comiterii infracţiunilor continue şi de obicei, în raport cu alte instituţii şi reglementări de drept penal (cum ar fi stabilirea stării de recidivă – art. 41 alin. 1 C. pen, revocarea amânării aplicării pedepsei – art. 88 alin. 3 C. pen. sau revocarea liberării condiţionate – art. 104 alin. 2 C. pen.) ar trebui să se producă prin raportare la momentul consumării acestora, iar în cazul infracţiunii progresive, la momentul săvârşirii elementului material (bineînţeles, cu reţinerea încadrării juridice corespunzătoare rezultatului mai grav). În caz contrar, de aplicare a dispoziţiilor legale arătate, în funcţie de momentul epuizării (la primele două forme de infracţiune) autorul ar fi avantajat (deşi, prin prelungirea activităţii infracţionale, creşte pericolul social al faptei concrete) în ipoteza împlinirii termenului de reabilitare ori a termenelor de încercare, întrucât nu s-ar mai putea reţine recidiva ori să se revoce beneficiul amânării aplicării pedepsei sau al liberării condiţionate, deşi este evident că s-a încălcat legea penală în interiorul termenelor respective, realizându-se toate elementele conţinutului noii infracţiuni. Faţă de cele arătate, apreciem că ar fi necesar de lege ferenda introducerea unei reglementări, în noul Cod penal, care să consacre regula potrivit căreia stabilirea stării de recidivă, revocarea beneficiului amânării aplicării pedepsei sau al liberării condiţionate în funcţie de momentul consumptiv al infracţiunilor continue şi de obicei – în cazul infracţiunii progresive luându-se în considerare momentul săvârşirii activităţii infracţionale, cu reţinerea încadrării generată de rezultatul final410. f) Noul Cod penal a stabilit, prin art. 154 alin. 3, că termenul de prescripţie în cazul infracţiunii progresive „începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport de pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs”. Apreciem că ar fi necesar de lege ferenda adăugarea menţiunii că în cazul infracţiunilor la care este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, termenul de prescripţie să curgă de la data înregistrării plângerii sau, în lipsa acesteia, din momentul agravării rezultatului, ce impune urmărirea faptei din oficiu, întrucât din acest moment organele judiciare îşi pot exercita atribuţiile în vederea tragerii la răspundere a persoanelor vinovate. În caz contrar este posibilă scurgerea unor perioade mari de timp (uneori foarte mari) din termenul de prescripţie, fără ca organele abilitate să poată acţiona, astfel că, pe lângă apariţia unor

410

Pentru aplicarea legii penale în timp şi a actelor de clemenţă la infracţiunile continue şi de obicei urmează a se lua în considerare momentul epuizării activităţii infracţionale, iar în cazul infracţiunilor progresive, momentul săvârşirii elementului material, însă cu reţinerea încadrării juridice corespunzătoare rezultatului mai grav, produs ulterior.

155

dificultăţi în administrarea probelor din cauza trecerii timpului (unele din acestea putând fi chiar compromise), organele judiciare vor avea la dispoziţie mai puţin timp pentru finalizarea procesului penal, decât pentru alte infracţiuni similare pentru care cercetările au demarat din momentul comiterii activităţii infracţionale (plângerea penală fiind depusă imediat, ori rezultatul mai grav producându-se imediat după comiterea elementului material). g) Este imperios necesară rezolvarea legislativă a situaţiilor în care s-au adoptat soluţii pentru infracţiunile progresive înainte de producerea rezultatului mai grav, astfel că se impune de lege ferenda introducerea unor reglementări în noul Cod penal, care să permită desfiinţarea soluţiilor pronunţate pentru infracţiunea mai uşoară (chiar când acestea sunt definitive) şi rejudecarea cauzei având ca obiect infracţiunea mai gravă rezultată în urma amplificării, în timp, a rezultatului. h) Jurisprudenţa şi doctrina au stabilit că infracţiunile continue şi de obicei pot să fie considerate săvârşite în momentul pronunţării hotărârii în primă instanţă (nedefinitive), prin care se dispune o soluţie cu privire la activitatea infracţională realizată până în acel moment. Apreciem că data la care se consideră că activitatea ilicită se întrerupe (se individualizează, echivalând cu momentul „săvârşirii” infracţiunii) ar trebui să coincidă, mai degrabă, cu cea a punerii în mişcare a acţiunii penale şi trimiterii în judecată a inculpatului, întrucât, potrivit practicii de până acum, în conţinutul infracţiunii judecate sunt incluse şi activităţi infracţionale pentru care instanţa nu a fost investită. Mai exact, se poate considera că activitatea ilicită realizată între momentul trimiterii în judecată şi cel al pronunţării hotărârii în primă instanţă nu ar putea să facă obiectul judecăţii, instanţa nefiind investită cu aceasta.

156

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Acsinte M., Introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor susceptibile de continuitate, Dreptul, nr. 7/1998 Antolisei Fr., Diritto penale, parte generale, Cedam, Milano, 1994 Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Ghe., Dicţionar juridic penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 Antoniu G., Consideraţii asupra unor soluţii din practica judiciară, SCJ nr. 1/1972 Antoniu G., Infracţiunea progresivă, în Studii de Drept Românesc, serie nouă, nr. 3-4, iuliedecembrie 1991 Antoniu G., Observaţii privitoare la anteproiectul unui al doilea Cod penal (I), R.D.P. nr. 4/2007 Antoniu G., Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiune, R.D.P. nr. 4/1999 Antoniu G., Unitatea de infracţiune. Contribuţii, R.D.P., nr. 3/1999 Antoniu G., Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995 Avrigeanu T., Reflecţii asupra valorii sociale ca obiect al ocrotirii sociale, R.D.P. nr. 3/1997 Barac L., Constantele şi variabilele dreptului penal. Partea generală. Partea specială. Jurisprudenţa penală, Editura All Beck, Bucureşti, 2001 Basarab M., Drept penal, partea generală, vol. II, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002 Bettaglini G., Diritto penale, parte generale, ed. 2-a, Bologna, 1940 Bettiol G., Diritto penale, parte generale, ottava edizione, Padova, Cedam, 1973 Biro L., Drept penal, partea generală, Cluj, 1971 Biro L., Drept penal, partea generală, Cluj, 1971 Blei H., Strafrecht,I. Allgemeiner Teil, 18 Auflage, C.H. Beck, München, 1983 Bouzat P., Pinatel J., Traite de droit penal et de criminology, Paris, 1963 Bulai C., Bulai B., Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2007 Bulai C., Eroarea de fapt în teoria şi practica dreptului penal, J.N. nr. 10/1965 Bulai C., Filipaş A., Instituţii de drept penal, curs colectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura Trei, Bucureşti, 2006 Bulai C., Infracţiunea simplă ca formă a unităţii de infracţiune, S.C.J., nr. 1/1985 Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997 Butiuc C., Infracţiunea complexă, Editura All Beck, Bucureşti, 1999 157

Butiuc C., Plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor continue, R.D.P., nr. 4/1996 Buzea N.T., Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944 Cioclei V., Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 Crişu C., Crişu Magraon N., Crişu Şt., Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, vol. II, 1989-1994, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1995 Daneş, Ş., Combaterea prin mijloace de drept penal a unor fapte de parazitism social, R.R.D. nr.11/1972 Dekeuwer A., La classification des concours de qualification, în Revue de science criminelle et de droit pénal compare, Paris, 1974 Derişan E., Codul penal corectat şi adnotat, Editura Prateus, Bucureşti, 2008 Diaconescu Ghe., Drept penal. Partea specială. Curs, vol. II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003 Diaconescu Ghe., Duvac C., Tratat de drept penal. Partea specială (Tratat), Editura CH Beck, Bucureşti, 2009 Diaconescu Ghe., Infracţiunile în Codul penal roman, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997 Dima T., Dreptul penal. Partea generală. Infracţiunea, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 Dincu A., Drept penal, partea generală, vol. I, T.U.B., Bucureşti, 1975 Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., Drept penal, partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997 Dobrinoiu V., Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983 Donedieu de Vabres H., Traité de droit criminel et de la législation pénale comparée, troisième edition, Syrey, Paris, 1947 Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969 Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972 Donini M., Illecito e colpevolezza nell imputazione del reato, Giuffré editore, Milano, 1991

158

Donnier M., Les infractions continues, Revue de science criminelle de droit pénal comparé, nr. 4/1958 Duvac C. în Antoniu G., Bulai C., Duvac C., Griga I., Ivan Gh., Mitrache C., Molnar I., Pascu I., Paşca V., Predescu O., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010 Fiandaca G., Musco E., Diritto penale, parte generale, CEDAM, Bologna, 1995 Fiore C., Diritto penale, vol. I, Cedam, Torino, 1997 Garçon E., Etude sur les délits continus ou sucessifs, în „Journal du ministre public et du droit criminel”, Paris, 1914 Garraud R., Traité théorique du droit pénal francais, vol. I, ediţia a 3-a, Paris, 1913 Giurgiu N., Drept penal general, Editura Sunset, Iaşi, 1997 Hotca M.A., Drept penal. Partea generală, Editura CH Beck, Bucureşti, 2007 Jescheck H.H., Lehrbuch des Strafrechts, Allgemeiner Teil, vierte Auflage, Dunckerund Humblot, Berlin, 1988 Kudreavţev, V.N., Teoreticeskie osnovi kvalifikatii prestuplenii (Bazele teoretice ale calificării infracţiunilor), Moscova, 1961 Lămăşanu D.L., Concursul de infracţiuni, stare de agravare sau de atenuare a pedepsei, R.D.P. nr. 4/1999 Leone G., Del reato abituale, continerato e permanente, Neapole, 1933 Maggiore G., Diritto penale, vol. I, Bologna, 1949 Mantovani F., Diritto penale, parte generale, Cedam, Milano, 1992 Manzini V., Trattato di diritto penale italiano, volume ottova, Torino, 1939 Manzini V., Trattato di diritto penale italiano, Volume primo, Torino, 1934 Massari E., Il momento esecutivo del reato, Pisa, 1923 Maurach, R., Deutsches Strafrecht, Allgemeiner Teil, 3 Auflage, C.F. Müler, Karlsruhe, 1965, Merlé R., Vitu A., Traité de droit criminel, Cujas, Paris, 1997 Mihai M., Infracţiuni progresive. Revizuire, R.D.P. nr. 3/2003 Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, partea generală, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 2002 Nistoreanu Ghe., Boroi A., Drept penal. partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002 Normand A., Traité eleméntaire de droit criminel, Paris, 1898 Normand, A., Traité elementare de droit criminal, Paris, 1896 Oancea I., Drept penal, partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994 Padovani, T., Dirito penale, Giuffre editore, Milano, 1993

159

Pagliaro A., Principii di diritto penale, parte generale, Milano, Cedam, 1996 Papadopol V., Consideraţii asupra infracţiunilor cu conţinuturi alternative, R.R.D., nr. 8/1997 Papadopol V., Daneş Ş., Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 19811985, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1998 Papadopol V., Pavel D., Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992 Papadopol V., Popovici M., Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 Paraschiv G., Paraschiv D.Şt., Infracţiunea progresivă, Doctrină şi jurisprudenţă nr. 1/2005 Paraschiv G., Paraschiv D.Şt., Infracţiunea de obicei, Revista Critică de drept şi istoria dreptului, nr. 2/2004, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004 Paraschiv G., Paraschiv R.G., Infracţiunea deviată. Unitate naturală sau concurs de infracţiuni, Doctrină şi jurisprudenţă, nr. 1/2005 Paraschiv G., Reflecţii asupra infracţiunii deviate, în R.R.D. 2/2002 Paraschiv G., Unitatea naturală de infracţiune, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005 Paraschiv G., Unitatea naturală de infracţiune, Reflecţii, R.D.P. nr. 4/2000 Paraschiv G., Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, R.D.P. nr. 4/1995 Paşca V., Prolegomene în studiul dreptului penal, Editura Lumina Lex, 2000, Bucureşti Pavel D., Atribute caracteristice ale infracţiunii instantanee, R.R.D. nr. 1/1980 Pavel D., Caracterele speciale ale formelor de unitate infracţională, R.D.P., 10/1980 Pavel D., Consideraţii teoretice şi practice privind infracţiunile de serviciu, R.R.D. nr. 10/1967 Păvăleanu V., Momentul consumării infracţiunii de tulburare de posesie, Dreptul nr. 5/1997 Pop Tr., Drept penal comparat, vol. II, Cluj, 1923 Pop Tr., Drept penal, partea generală, Cluj, 1921 Popescu S., Statul de drept în dezbaterile contemporane, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998 Pradel J., Droit pénal général, Cujas, Paris, 2000 Puech M. Droit pénal général, Editura Litec, Paris, 1988 Roux J.A., Cours de droit penal et de procedure penale, Paris, 1920 Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., Droit pénal général, troizieme édition, Dalloz, Paris, 1995 Stegăroiu G., Implicaţii logice în calificarea faptelor probitate, R.R.D. nr. 3/1974

160

Stoica O.A., Premise filozofico-juridice ale teoriei unităţii şi pluralităţii de infracţiuni, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, series jurisprudentia”, 1973 Streteanu F., Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999 Streteanu F., Consideraţii privind unitatea naturală colectivă ca formă a unităţii de infracţiune, în „Studii juridice în onoarea prof dr. George Antoniu”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009 Streteanu F., Pluralitatea de subiecţii pasivi. Unitate sau pluralitate de infracţiuni, R.D.P. nr. 2/1996; Tanoviceanu I., Curs de drept penal, vol. I, Editura Socec, Bucureşti, 1912 Tanoviceanu I., Tratat de drept şi procedură penală, ediţia a doua, vol. II, revăzut şi completat de Dongoroz V., Chiseliţă C., Laday Ş., Desară E., Tipografia „Curierul Judiciar”, Bucureşti, 1925 Tanoviceanu I., Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, Tipar Curierul Judiciar, Bucureşti, 1912 Tănăsescu I., Curs de drept penal general, Editura INS Craiova, 1997 Tănăsescu I., Tănăsescu G., Elementele infracţiunii deviate, Dreptul, nr. 3/1999 Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C., Tratat elementar de drept penal şi Criminologie, Editura Sitech, Craiova, 2000 Tissout M., Le droit pénal étudié dans ses principes, Cotillon, Paris, 1960 Toader T., Momentul plângerii prealabile la infracţiunea de tulburare de posesie, Dreptul, nr. 12/1998 Trainin A.N., Teoria generală a conţinutului infracţiunii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959 Tsarpales A., Le moment et la durée des infractions pénales, Paris, 1967 Tsarpales A., Le moment et la durée des infractions pénales, Paris, 1967 Turianu Cr., Turianu C., Legislaţia rutieră comentată şi adnotată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988 Ungureanu A., Drept penal român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995 Ungureanu A., Jurisprudenţa penală a Curţii de Apel Bacău pe anul 1998, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1968 Vasiliu T., Antoniu G., Daneş Ş., Dărângă Ghe., Lucinescu, D., Papadopol V., Pavel D., Popescu D., Rămureanu V., Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

161

Vasiliu T., Pavel D., Antoniu, G., Daneş Ş., Dărângă Ghe., Lucinescu, D., Papadopol V., Rămureanu,V., Codul penal, comentat şi adnotat. Partea specială, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1977 Vidal C., Magnol J., Cours de droit criminal et de scrience penitentiare, ed. 8-a, Paris, 1935 Vouin R., Manuel de droit criminel, Paris, 1949 Vouin R., Precis de droit penal special, Paris, 1953 Wessels J., Strafrecht, Allgemeiner Teil, Heidelberg, 1995 Williams G., Criminal Law, The general part, Second edition, Steven and Sons Limited, London, 1961 Zolyneak M., Consideraţii asupra concursului formal de infracţiuni în lumina noului cod penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii "Al. I. Cuza", Ştiinţe juridice, Iaşi, 1969 Zolyneak M., Drept penal, vol. II, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1998 Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1999 http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2004/infractiune-continua-abandon-de-familie-2022-152004. http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2012/decizia-1157-2012. http://www.scj.ro/SP%20rezumate%202005/SP%20r%202570%202005.htm.

162

N.C.p. şi unitatea naturală de infracţiune/ nouă viziune as. formelor unit. naturale de infracțiune

Articles inside