3.5. Pluralitatea aparentă de infracţiuni

modelul legal implicit (simplu), de incriminare ar deveni un model legal explicit de incriminare, compus (norma de incriminare din partea specială a Codului penal ar fi însoţită, obligatoriu, de dispoziţia din partea generală a Codului penal, care ar defini infracţiunea deviată). În sfera modelului implicit (simplu), de incriminare, am înscrie şi faptele repetate, comise neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie. În acest caz, unificarea faptelor repetate, cu relevanţă penală proprie (deoarece fiecare ar putea fi încadrate într-o dispoziţie de incriminare autonomă ori în aceeaşi normă de mai multe ori, dacă sunt de acelaşi fel) are loc nu prin voinţa unificatoare a legiuitorului (unificare proprie), ci pe baza unei interpretări unificatoare a doctrinei penale şi jurisprudenţiale (unificare improprie) a unor procese naturale, considerându-se că pluralitatea de acte formează o singură acţiune care absoarbe actele repetate săvârşite neîntrerupt şi cu acelaşi prilej (contextualitate). Aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la celelalte modalităţi de unitate naturală simplă de infracţiune, improprie sau alterată. În toate aceste cazuri, dacă ar interveni legiuitorul definind, în partea generală a Codului penal, situaţiile arătate, ne-am afla în prezenţa unor modele de incriminare compuse, explicite. b) Modelul unificat, implicit, de incriminare poate să cuprindă acţiunile care, prin natura lor, sunt susceptibile de o amplificare a rezultatului (fără intervenţia făptuitorului) fie ca urmare a proceselor interne declanşate de acţiunea făptuitorului (lovirea simplă iniţială determină, treptat, modificări mai grave asupra corpului victimei), fie ca urmare a adăugirii de noi rezultate (agravarea stării de sănătate a victimei, ajungându-se la deces), ceea ce ar constitui infracţiunea progresivă, considerată (de doctrină) ca o modalitate a unităţii legale de infracţiune. În acest caz, unificarea diferitelor trepte autonome de realizare a infracţiunii nu aparţine, preponderent – în viziunea doctrinei penale – proceselor naturale, ci voinţei implicite unificatoare a legiuitorului. În cadrul aceluiaşi model implicit (unificat) de incriminare, s-ar înscrie (potrivit doctrinei majoritare) şi faptele descrise în norma de incriminare ca acţiuni simple, dar care, printr-o interpretare implicită a legiuitorului, nu constituie elementul material al infracţiunii decât dacă sunt comise în mod repetat (de exemplu, infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută în art. 348, C. pen.). Dacă norma de incriminare cuprinde explicit cerinţa ca fapta să fie comisă în mod repetat (ca în art. 223 C. pen., care sancţionează hărţuirea sexuală) va exista, cum am arătat, un model explicit de incriminare (model explicit unificat).

3.5. Pluralitatea aparentă de infracţiuni

Tot în cadrul unităţii reale de infracţiune se înscrie şi problematica pluralităţii aparente de infracţiuni, care în doctrina penală este denumită conflict aparent de norme penale sau concurs

fictiv de norme penale54. Este vorba de o situaţie specială când, deşi realitatea relevă existenţa unei unităţi de infracţiune (unitate naturală sau unitate legală), aparenţa ar putea conduce la concluzia unei pluralităţi de infracţiuni.

O asemenea situaţie apare în cazul concursului de texte sau a concursului de norme penale, ori a concursului de calificări juridice alternative55 .

Activitatea internaţională unică, fie în forma unităţii naturale, fie în forma unităţii legale, este susceptibilă de mai multe încadrări juridice, ceea ce creează aparenţa unei pluralităţi de infracţiuni. În literatura de specialitate, concursul de calificări a fost definit ca fiind situaţia în care două sau mai multe dispoziţii legale sunt susceptibile de a fi aplicate pentru sancţionarea aceleiaşi fapte comise de autor, deşi în realitate există o singură infracţiune56, ori „atunci când două sau mai multe legi penale reglementează aceleaşi relaţii sociale”57 . În legea penală română nu există o dispoziţie explicită care să interzică, în cazul concursului de norme penale, pluralitatea de încadrări juridice pentru o singură infracţiune (ca în legea penală spaniolă sau italiană), însă această concluzie se deduce din reglementările privind infracţiunea şi răspunderea penală, ca instituţii fundamentale ale dreptului penal. De asemenea, legea română nu prevede nici reguli după care se determină norma de incriminare aplicabilă în această situaţie (spre deosebire de alte legislaţii, cum ar fi de exemplu, art. 15 din Codul penal italian consacră explicit principiul specialităţii), lăsând ca această chestiune să fie clarificată de jurisprudenţă şi doctrină. În practica instanţelor noastre se aplică frecvent principiul specialităţii, potrivit căruia norma specială – care are o sferă de incidenţă mai limitată, datorită domeniului reglementat sau unui plus de condiţii – se aplică cu prioritate, faţă de norma generală. În situaţia în care cerinţele „în plus” ale normei speciale nu sunt realizate de fapta comisă în realitate, aceasta se va încadra în norma de incriminare cu caracter general. Profesorul Vintilă Dongoroz58 a analizat concursul de norme penale, definindu-l ca fiind acea situaţie în care unei unităţi reale (fapta unică) ar putea să-i corespundă, aparent, o pluralitate de încălcări ale legii penale, însă, în realitate nu există decât conţinutul unei singure infracţiuni. În acest caz, actul unic nu a dat naştere la mai multe urmări, ci există mai multe norme care

54 Antolisei Fr., [20], p. 136. 55 Streteanu F., Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 143. 56 Dekeuwer A., La classification des concours de qualification, în Revue de science criminelle et de droit pénal compare, Paris, 1974, p. 514; Bchéraoui, D.K. alin., Le concours réel d’infractions, Strasbourg, 1991, p. 159. 57 Paşca V., Prolegomene în studiul dreptului penal, Editura Lumina Lex, 2000, Bucureşti, p. 153. 58 Dongoroz V., [22], p. 333.

incriminează aceeaşi activitate ilicită; ca atare nu există mai multe infracţiuni, ci mai multe texte aplicabile, dintre care se va aplica numai unul. Stabilirea normei de incriminare aplicabilă în situaţia concursului de norme penale ar urma să se facă în baza principiilor specialităţii, alternativităţii, subsidiarităţii şi al unităţii acţiunilor incriminate (în cazul normelor de incriminare cu modalităţi de comitere alternative). În doctrina română59, problema concursului de norme penale şi a principiilor care stau la baza stabilirii normei de incriminare aplicabile este tratată, de regulă, în cadrul unităţii de infracţiune, întocmai cum e dezbătută şi în literatura juridică străină. Astfel, în doctrina penală italiană s-a făcut observaţia potrivit căreia concursul de norme presupune nu o alegere între norme antitetice (de exemplu, una care ar interzice o faptă şi alta care ar permite conduita, cum ar fi norma care incriminează infracţiunea de omor şi cea care reglementează legitima apărare), ci între norme distincte, care sau interzic sau obligă la o anumită conduită, din care numai una se va aplica60 . În practica instanţelor italiene s-a decis că există concurs de norme numai în situaţia în care valorile sociale apărate prin normele de incriminare sunt similare, însă în doctrină s-a admis că normele în concurs ar putea să se refere şi la valori sociale diferite (de exemplu, în cazul ameninţării şi al ultrajului)61 . Se admite, de asemenea, că nu există concurs de norme în cazul în care legea exclude explicit aplicarea unei norme pentru anumite situaţii particulare, folosindu-se de formulări ca: „... în afară de situaţiile arătate în art. ...” sau „... dacă o altă lege nu prevede o sancţiune mai gravă”. Majoritatea autorilor consideră că, pentru a decide dacă există concurs de norme, trebuie pornit de la analiza conţinutului normelor de incriminare; s-a exprimat însă şi opinia potrivit căreia trebuie pornit de la fapta concretă, verificându-se dacă este posibil ca aceasta să poată fi încadrată în mai multe norme de incriminare.

Referitor la determinarea normei de incriminare aplicabile, doctrina majoritară italiană apreciază că principiul specialităţii, reglementat de lege, este suficient pentru rezolvarea tuturor situaţiilor, însă sunt şi unii autori62 care consideră că trebuie folosite şi alte criterii, cum ar fi: principiul subsidiarităţii, al absorbţiei sau al consumaţiunii – opinie care ni se pare mai îndreptăţită.

59 Antoniu G., [38], p. 37; Dongoroz V., [22], p. 333. 60 Mantovani F., [20], p. 468; Bettiol G., [39], p. 603; Pagliaro A., [20], p. 187. 61 Fiandaca G., Musco E., Diritto penale, parte generale, CEDAM, Bologna, 1995, p. 616; Mantovani F., [20], p. 472; Padovani, T., Dirito penale, Giuffre editore, Milano, 1993, p. 482. 62 Pagliaro A., [20], p. 188; Mantovani F., [20], p. 469.

Referitor la principiul specialităţii, care are la bază regula „lex specialis derogat legi generali”, se face distincţie între specialitatea unilaterală, când norma specială cuprinde „ceva” în plus faţă de norma generală (de exemplu, ultrajul cuprinde în plus, faţă de ameninţare, condiţia calităţii speciale a subiectului pasiv) şi specialitatea reciprocă sau bilaterală, când nici una din norme nu este numai generală sau numai specială, acestea având atât elemente comune, cât şi elemente specifice, ca două cercuri concentrice care se intersectează63 .

S-a exprimat însă şi opinia64 potrivit căreia specialitatea bilaterală extinde nejustificat principiul specialităţii şi că aceasta încalcă legea logicii formale, potrivit căreia specia trebuie să fie cuprinsă în gen – părere care ni se pare mai justificată şi în concordanţă cu specificul materiei pe care o analizăm.

Potrivit doctrinei germane65 , principiul specialităţii presupune, ca o concluzie logică, subordonarea normei generale celei speciale, deoarece aceasta din urmă cuprinde una sau mai multe trăsături specifice, pe lângă trăsăturile normei generale (de exemplu, furtul calificat cuprinde forma de bază a furtului, plus alte împrejurări agravante). În situaţia în care normele se exclud, nu este aplicabil principiul specialităţii.

Principiul subsidiarităţii, care are la bază regula „lex primaria derogat legi subsidiariae”, este aplicabil, potrivit autorilor italieni66, în situaţia în care aceeaşi valoare socială poate fi lezată prin fapte prezentând grade diferite de pericol. Stabilirea normei de incriminare aplicabile se face, în acest caz, în funcţie de gravitatea faptei concrete, potrivit regulii după care leziunea majoră absoarbe pe cea minoră.

Subsidiaritatea este expresă, dacă în conţinutul incriminării este cuprinsă o clauză de trimitere absolut determinantă (când se face trimitere la o normă precisă), sau relativ determinată (când se face trimitere la o categorie de norme, de regulă la normele care incriminează fapte mai grave). Există şi subsidiaritate tacită, care rezultă din interpretarea textului (de exemplu, când se constată că o anumită incriminare constituie o treaptă de realizare a altei incriminări, operează aceasta din urmă)67 . După unii autori, în situaţia normelor subsidiare nu ar exista concurs de legi, deoarece una dintre ele exclude în mod expres aplicarea alteia68, dar s-a exprimat şi opinia potrivit căreia „există

63 Mantovani F., [20], p. 470; Bettiol G., [39], p. 605; Padovani T., [61], p. 478, Fiore C., [20], p. 162; Pagliaro A., [20], p. 195. 64 Fiandaca G., Musco E., [61], p. 618. 65 Jescheck H.H., [41], p. 666; Blei H., [41], p. 357; Wessels J., Strafrecht, Allgemeiner Teil, Heidelberg, 1995, p. 237. 66 Bettiol G., [39], p. 608; Mantovani F., [20], p. 473; Padovani T., [61], p. 480; Fiandaca G., Musco E., [61], p. 19. 67 Mantovani F., [20], p. 473. 68 Antolisei Fr., [20], p. 137