3.7. Formele unităţii naturale de infracţiune

Prin decizia nr. 2935/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inculpatul C.M. a fost condamnat pentru infracţiunile de omor calificat, cât şi pentru ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii publice, reţinându-se că infracţiunile au fost comise în concurs ideal. În fapt, s-a reţinut că autorul a ucis victima într-o discotecă, în prezenţa a cca 60 persoane, prin lovirea repetată a acesteia cu pumnii şi picioarele, precum şi cu blatul unei mese. Încadrarea juridică a faptelor şi dispoziţiile referitoare la concursul ideal de infracţiuni au fost menţinute şi în recurs85 .

3.7. Formele unităţii naturale de infracţiune.

Referitor la formele unităţii naturale de infracţiune s-a încercat o primă sistematizare86 chiar la începutul secolului al XX-lea, care, cu toate limitele inerente perioadei respective are meritul că a adus în discuţie această problematică şi a deschis calea unor viitoare preocupări de aprofundare a respectivei probleme, din partea doctrinei, a practicii judiciare şi a legislaţiei specifice. Deşi nu s-a reuşit realizarea unei distincţii clare între unitatea naturală şi unitatea legală de infracţiune, au fost relevate totuşi unele forme ale unităţii de infracţiune, evidenţiindu-se şi o parte a trăsăturilor acestora, în special „infracţiunea colectivă”. Ulterior, problema unităţii naturale de infracţiune a fost dezvoltată, arătându-se că în sfera acesteia sunt cuprinse: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată87 . Un rol important în evoluţia doctrinei româneşti, în această materie, l-au avut lucrările profesorului Vintilă Dongoroz, care a reuşit pentru prima dată să delimiteze clar unitatea naturală, de pluralitatea de infracţiuni şi să identifice diferitele forme de unitate naturală (infracţiunea simplă, infracţiunea continuă, infracţiunea deviată şi infracţiunea de obicei), în raport cu unitatea legală (infracţiunea complexă, infracţiunea continuată şi infracţiunea progresivă), dând o explicaţie ştiinţifică conceptelor respective88 . De asemenea, a distins între unitatea reală şi cea aparentă, între unitatea de fapt şi cea juridică, definind unitatea reală şi pluralitatea aparentă, unitatea juridică şi unitatea de fapt89 . Înscriindu-se pe aceeaşi linie, în prezent majoritatea autorilor90 consideră infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată ca forme ale unităţii naturale de infracţiune, iar în

85 Decizia nr. 2935/2011 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Revista de Drept Penal nr. 4/2011, pp. 197-198. 86 Tanoviceanu I., [75], p. 375. 87 Pop Tr., [23], p. 601. 88 Dongoroz V., [22], pp. 261- 270. 89 Idem, pp. 324, 325. 90 Bulai C., [3], pp. 209, 210; Oancea I., [23], p. 218; Basarab M., [24], p. 97; Zolyneak M., [23], p. 413; Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., [23], p. 220; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 230; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 136; Papadopol V., Pavel D., [2], pp. 242, 243.

sfera unităţii legale includ infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă, cât şi infracţiunea de obicei. Aşa cum se observă, în concepţia profesorului Dongoroz (care iniţial susţinuse teza unităţii legale de infracţiune91), infracţiunea de obicei făcea parte din sfera unităţii naturale, considerânduse că actele repetate care formează conţinutul acestei categorii de infracţiuni nu sunt unite prin voinţa legiuitorului (ca în cazul unităţii legale de infracţiune), ci printr-un proces natural, şi anume năravul (obiceiul) făptuitorului, care şi-a creat o anumită obişnuinţă, o tendinţă de a repeta faptele –aceasta devenind o trăsătură a caracterului său. Doctrina ulterioară majoritară s-a îndepărtat de la această caracterizare a infracţiunii de obicei, considerându-se că o atare infracţiune ar putea consta şi din acte repetate comise la intervale de timp, fără o legătură cu un eventual obicei sau nărav al autorului, unitatea infracţiunii fiind astfel asigurată de voinţa legiuitorului, şi nu de un proces natural; ca urmare, locul acestei categorii de infracţiuni ar fi în sfera unităţii legale de infracţiune92 . În sprijinul acestei din urmă teze s-ar putea aduce şi alte argumente. Repetarea – ca expresie a unui obicei, a unui nărav – ar presupune, prin concept, o multitudine de acte de acelaşi fel (şi nu cel puţin 3 acte, cum sugerează doctrina noastră, sau cel puţin de 2 acte, cum se propune în doctrina franceză93), reiterate la scurte intervale de timp, unul de altul. Se ştie că orice obicei, ca proces psihic, apare în urma unor îndelungate repetări şi exerciţii. Pe de altă parte, identificarea existenţei unui nărav, a unei tendinţe de a comite un anumit gen de fapte (prin săvârşirea mai multor asemenea acte, fără a fi fost cunoscute de autorităţi) ar colora o faptă ca fiind săvârşită „de obicei” , chiar de la primul act pe care făptuitorul l-ar comite şi cu privire la care autoritatea, cu întârziere, a fost sesizată. Imposibilitatea de a face o legătură certă între repetarea faptei şi existenţa unui obicei, poate duce la concluzia că unificarea într-o singură infracţiune, a unei activităţi repetate, ar fi mai degrabă rezultatul voinţei legiuitorului (deci s-ar comite o unitate legală de infracţiune), decât urmarea unei trăsături naturale. Prin analiza structurii infracţiunilor de obicei se poate constata, însă, existenţa unor multiple legături naturale între pluralitatea de contracţii musculare, a căror realizare în timp poate să releve tocmai obişnuinţa, năravul făptuitorului, ca trăsătură distinctă de caracter – ceea ce ar duce la

91 Dongoroz V. în Tanoviceanu I., [6], p. 97. 92 Bulai C., [3], p. 485; Oancea, I., [20], p. 222; Mitrache C., Mitrache Cr., [23], p. 243; Zolyneak M., [23], p. 427; Nistoreanu Ghe., Boroi A., [23], p. 243; Giurgiu N., [26], p. 228; Dobrinoiu V., Nistoreanu Ghe., Pascu I., Lazăr V., Molnar I., Boroi A., [23], p. 226; Tănăsescu I., Curs de drept penal general, Editura INS Craiova, 1997, p. 354; Papadopol V., Pavel D., [2], pp. 242, 243. 93 Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 237; Donnier M., Les infractions continues, Revue de science criminelle de droit pénal comparé, nr. 4/1958, p. 751; Ortolan J., Eléments de droit pénal, cinq édition, Paris, 1886, nr. 762, citat de Tanoviceanu I., [75], p. 377.

concluzia că, în aceste cazuri, unitatea infracţională este preponderent naturală, fiind determinată în principal de procese naturale unitare, realizate în baza aceleiaşi poziţii (atitudini) subiective.

Unele idei noi au fost exprimate în doctrină şi cu privire la infracţiunea deviată, mai ales în modalitatea aberratio ictus, considerându-se că în acest caz există o pluralitate de infracţiuni (o infracţiune consumată din culpă, în raport cu victima efectiv lezată şi o tentativă la infracţiune, în raport cu victima aflată în reprezentarea făptuitorului)94 . Această din urmă teză, deşi minoritară în doctrina română, ni se pare mai aproape de adevăr, aşa cum vom demonstra în capitolul privind infracţiunea deviată; în ipoteza aberratio ictus, activitatea ilicită realizează (după părerea noastră) un concurs de infracţiuni, (tentativa asupra persoanei avută în reprezentarea făptuitorului şi infracţiunea consumată, din culpă, faţă de persoana vătămată efectiv), cu excepţia situaţiilor în care una dintre cele două infracţiuni nu s-ar putea reţine fie pentru că tentativa la infracţiunea respectivă nu ar fi incriminată, fie pentru că fapta consumată din culpă nu ar fi sancţionată (de exemplu, fapta de distrugere din culpă se sancţionează numai în anumite condiţii, iar dacă acestea nu sunt întrunite, în caz de aberratio ictus se va reţine numai tentativa la distrugere, faţă de obiectul material avut în reprezentarea făptuitorului).

Unii autori95 au propus să se extindă această soluţie (a concursului de infracţiuni) chiar şi în cazurile de error in persona, cu argumente care merită a fi luate în considerare. Ar fi de reflectat, de asemenea, dacă infracţiunea progresivă – considerată de doctrina majoritară că ar fi o unitate legală de infracţiune – nu şi-ar avea locul printre infracţiunile din categoria celor care aparţin unităţii naturale de infracţiune. Dacă se admite că există procese naturale care evidenţiază caracterul de unitate naturală a acţiunilor succesive eterogene, ca trepte de realizare ale unei fapte mai grave (complexitatea naturală), datorită legăturilor naturale care unesc aceste trepte de realizare (absorbite natural în rezultatul final), ca şi prin scopul urmărit de făptuitor, şi dacă mai admitem că, în cazul infracţiunii continue, există procese naturale care explică unitatea activităţii care durează în timp, cât şi a urmărilor faptei amplificate cantitativ (amplificare determinată de voinţa făptuitorului şi de pasivitatea organelor judiciare), este greu să se refuze infracţiunii progresive caracterul de unitate naturală de infracţiune.

94 Maurach R., [50], p. 241; Blei H., [41], p. 282; Donini M., Illecito e colpevolezza nell imputazione del reato, Giuffré editore, Milano, 1991, p. 463; Donedieu de Vabres H., Traité de droit criminel et de la législation pénale comparée, troisième edition, Syrey, Paris, 1947, p. 84; Antoniu G., Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 314-316; Paraschiv G., Reflecţii asupra infracţiunii deviate, în R.R.D. 2/2002, pp. 73, 74; Paraschiv G., [850], p. 48. 95 Padovani T., [61], pp. 290, 291; Donini M., [94], p. 462; Blei H., [41], p. 279; Antoniu G., [94], pp. 311-314, Antoniu G., [38], p. 20, 21; Paraschiv G., [94], p. 74; Paraschiv G., [850], p. 49.

În cazul infracţiunii progresive există procese naturale evidente care explică amplificarea calitativă a rezultatului (aceasta are loc fără intervenţia făptuitorului, prin efectul proceselor biologice şi fiziologice care transformă, spre exemplu, o simplă lovitură în cap, într-o vătămare mai gravă şi, în final, provoacă decesul victimei). Astfel, rezultatul iniţial, specific unei infracţiuni mai uşoare, se transformă într-un rezultat mai grav, specific unei alte infracţiuni, fără intervenţia făptuitorului, care nu a mai întreprins nimic în afara activităţii unice iniţiale, ci numai prin evoluţia firească (naturală) a rezultatului, în baza unor procese naturale obiective. Forma de unitate infracţională (naturală sau legală) nu depinde de gravitatea, modul sau momentul producerii rezultatului periculos, ci de factorii unificatori (naturali sau, dimpotrivă, legali) ai elementului material, deoarece caracterul actului, conţinutul acestuia, şi nu urmările produse, determină unitatea sau pluralitatea faptelor care sunt incriminate prin aceeaşi normă juridică. De altfel, rezultatul mai grav se produce (ulterior) tocmai pentru că actul unic avea această aptitudine încă de la început, conţinea în el tăria (gravitatea) necesară producerii (în anumite condiţii) a rezultatului amplificat. În viziunea profesorului Vintilă Dongoroz, infracţiunea progresivă ar face parte din acel tip de unitate de infracţiune în care există, obiectiv, mai multe activităţi tipice, corespunzătoare elementului material fie al aceleiaşi infracţiuni, fie al unor infracţiuni deosebite96 . Altfel zis, profesorul concepe că ar exista, obiectiv, o pluralitate de activităţi, unite prin voinţa legii într-o unitate legală de infracţiune, întocmai ca la infracţiunea complexă sau la cea continuată. Analiza proceselor care stau la baza infracţiunii progresive, aşa cum le-am enunţat mai sus, par să contrazică această concluzie. De aici şi sugestia noastră de a socoti infracţiunea progresivă ca o unitate naturală, şi nu legală, de infracţiune. Dintre toate modelele legale ale unităţii de infracţiune, prezentate anterior, în această monografie se examinează în mod special modelele legale explicite şi implicite ale unităţii naturale de infracţiune, adică modelul legal global al unităţii naturale şi modelele legale în care se consideră că se înscriu diferitele modalităţi ale unităţii naturale: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată (care, apreciem că ar fi mai potrivit să fie studiată în cadrul instituţiei privind concursul de infracţiuni), la care considerăm că se pot adăuga: infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.

96 Dongoroz V., [22], p. 327.