unei profesii sau activităţi presupune o durată în timp, fiind necesară repetarea actelor, comiterea (practicarea) acestora în mod obişnuit354. În consecinţă, pentru a stabili dacă o infracţiune este sau nu de obicei, se va examina definiţia ei legală, în ansamblu, analizându-se toate caracteristicile obiective ale faptei, nu numai formal, prin prisma termenilor incriminatori. În situaţia în care, urmare analizei efectuate se constată că pentru realizarea conţinutului infracţiunii sunt necesare mai multe acte care să releve obişnuinţa (năravul făptuitorului), ne aflăm în faţa unei infracţiuni de obicei.
4. Necesitatea identificării şi analizei infracţiunii de obicei. Studierea infracţiunii de obicei prezintă importanţă sub mai multe aspecte: a) În situaţia în care o anumită infracţiune face parte din categoria celor de obicei, este necesar ca faptele comise în realitate să se repete de atâtea ori încât să releve obişnuinţa, năravul făptuitorului, ca să se realizeze conţinutul constitutiv al acelei infracţiuni. Prin comiterea unei singure fapte interzise de norma care incriminează infracţiunea de obicei nu se realizează cerinţele infracţiunii, fapta respectivă rămânând în afara ilicitului penal. Spre deosebire de aceasta, la infracţiunea simplă este suficientă săvârşirea unei singure fapte interzise, iar în cazul realizării de fapte repetate, în timp, ne aflăm în prezenţa unui concurs omogen de infracţiuni sau a unei infracţiuni continuate, dacă actele repetate au la bază aceeaşi rezoluţie infracţională şi se comit în dauna aceleiaşi persoane vătămate. b) În situaţia în care se stabileşte că o infracţiune este de obicei (şi nu momentană), se va avea în vedere faptul că aceasta se consideră săvârşită în momentul epuizării, care coincide cu ultimul act (când activitatea interzisă se întrerupe în mod natural – voluntar sau fortuit) ori în momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti în primă instanţă sau la data când partea vătămată şi-a retras plângerea ori s-a împăcat cu autorul faptei (cursul infracţiunii întrerupându-se astfel printr-o ficţiune juridică). Potrivit art. 154 alin. 2 C. pen., de la data săvârşirii ultimului act începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale sau termenul de trei luni în care se poate introduce plângerea prealabilă (pentru infracţiunile la care este prevăzut un asemenea mod de sesizare). Momentul epuizării este luat în calcul şi pentru a se stabili legea aplicabilă, starea de recidivă, incidenţa actelor de clemenţă etc.355. Totodată, actele ulterioare momentului epuizării vor realiza conţinutul altei infracţiunii de obicei.
354
A se vedea Daneş, Ş., Combaterea prin mijloace de drept penal a unor fapte de parazitism social, R.R.D. nr.11/1972, p. 33, care făcea referiri asemănătoare cu privire la infracţiunea de prostituţie prevăzute la art. 328 din Codul penal adoptat în 1968. 355
Bulai C., [3], p. 486.
130
