infracţiunea”325; însă şi opinia – existentă şi în doctrina noastră326 – că, în cazul acestor infracţiuni legea pedepseşte obişnuinţa săvârşirii actului material prevăzut de lege327. În doctrina italiană328 – unde infracţiunea de obicei este tratată, de asemenea, în cadrul formelor de clasificare a infracţiunilor (nu la unitatea de infracţiune) – se face distincţie între infracţiunea de obicei proprie şi infracţiunea de obicei improprie. În prima categorie sunt incluse infracţiunile al căror element material se realizează prin acte repetate, însă fiecare act în parte nu realizează elementele constitutive ale infracţiunii. La cea de-a doua categorie, fiecare din actele repetate are relevanţă penală, situaţie în care este posibil ca infracţiunea să se poată realiza şi printrun singur act. În legislaţia noastră sunt incriminate numai infracţiuni de obicei proprii, neexistând situaţii în care o faptă de obişnuinţă să poată fi considerată infracţiune numai prin realizarea unui singur act. De altfel, infracţiunea de obicei improprie pare asemănătoare cu infracţiunea continuată din dreptul penal român329.
2. Argumente rezultate din analiza conţinutului infracţiunii de obicei pentru includerea acesteia în categoria unităţii naturale de infracţiune Alături de teoriile potrivit cărora infracţiunea de obicei ar presupune numai o simplă repetare de fapte similare, unite într-o singură infracţiune prin voinţa legiuitorului, există, după cum s-a arătat şi opinia că această formă de infracţiune este unică în mod natural. Analizând procesele naturale care stau la baza activităţii ilicite specifice infracţiunii de obicei, cât şi celelalte criterii de unificare ex legis, se poate desprinde concluzia că rolul legii nu este, în principal, de a unifica acte cu caracter infracţional, distincte, ci de a constata o unitate infracţională preexistentă în realitatea obiectivă, influenţa ficţiunii juridice fiind astfel redusă, întrucât fiecare act comis nu are relevanţă din punct de vedere penal, ci numai prin repetarea acestora se realizează cerinţa obiceiului, care rezidă din năravul făptuitorului. Fiecare act separat nu are caracter penal, astfel că legea nu uneşte o pluralitate de infracţiuni în conţinutul aceleiaşi incriminări, cum se întâmplă în situaţia celorlalte forme ale unităţii legale de infracţiune. De asemenea, actele repetate sunt determinate, în esenţă, de năravul, de 325
Stefani G., Lavasseur G., Bouloc B., [21], p. 236.
326
Antoniu G., [38], p. 14.
327
Roux J.A., Cours de droit penal et de procedure penale, Paris, 1920, pp. 87, 88; Garraud R., [307], p. 250.
328
Pagliaro A., [20], p. 511; Antolisei Fr., [20], p. 243, 244; Bettiol G., [39], pp. 589, 590; Mantovani F., [20], p. 506; Fiore C., [20], pp. 189, 190. 329
Paraschiv G., Paraschiv D.Şt., Infracţiunea de obicei, Revista Critică de drept şi istoria dreptului, nr. 2/2004, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004 p. 55.
122
