__MAIN_TEXT__

Page 1


Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu Colegiul Naţional “Octavian Goga” Sibiu Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu Biblioteca ASTRA Sibiu Casa Corpului Didactic Sibiu

RADU STANCA - PAŞII POETULUI PRIN BURGUL MEDIEVAL -

Revista Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică, traduceri şi critică literară “Radu Stanca” Ediţia a V-a

EDITURA MAGISTER SIBIU 2019 2


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României “Radu Stanca—Paşii poetului prin burgul medieval”

Coordonatori proiect: profesor Tischer Alexandra, profesor Maier Nicoleta Tehnoredactare și design: profesor Tischer Alexandra

ISSN 2393 – 316X ISSN-L 2393 – 316X

Revista cuprinde lucrările prezentate în cadrul Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică „Radu Stanca – Pașii poetului prin burgul medieval”, organizat de Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu (CAER 2019). Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine integral autorilor care îşi asumă consecinţele de orice natură ale nerespectării drepturilor de autor.

EVENIMENT ORGANIZAT CU SPRIJINUL

Coperta:Manuela Hila Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu

3


Dialog în Oglindă Bucura Teodora-Ioana, clasa a VI-a Școala Gimnazială nr.18, Sibiu Profesor coordonator : Ana Ciortea

Biblioteca amintirilor se deschide. Poţi să alegi. Îţi spun doar ţie: În liniştea ce ne cuprinde Alege una şi dă-mi-o mie.

Cântec de toamnă

Mi-am făcut multe planuri de seară. Aştept cu nerăbdare să văd ce mi-ai dat. N-aş vrea din trecut un crâmpei iară. Vreau altceva. Poate nu ai uitat!

Nu te teme, nu te teme Dacă iar mor crizanteme, Căci frunza moare și ea Sub cristalul alb de nea.

Te rog caută formula potrivită, Pentru o amintire din viitor. De fantastic nu vreau să fiu uimită, Iar de trecut nu prea mi-e dor.

Nu te stinge, nu te stinge Că mireasma înc-atinge, Chiar de frigul a venit Și fiori te-au năpădit.

Mi-aşez capul confortabil pe pernă. Sunt surdă la tot ce e în jur. Sub pleoape am deja o diademă Cu diamante de somn pur.

Nu mai plânge, nu mai plânge Dacă iarna iar înfrânge, Primăvara va veni Și iarăși vei străluci.

Prodea Octav Ştefan, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială Nr. 18 Sibiu Profesor coordonator: Ciortea Ana

Nu te-amărî și nu te încrunta Căci ciripitul păsărilor din nou va suna, În albastrul cerului de-april Scăldat în raza soarelui fragil!

Lume schimbătoare

Lucrurile lumii acesteia Sunt bătute de vânturi ca trestia. Tu vezi că totu-i schimbător, Chiar omu-i un rătăcitor.

Bălan Miruna Andreea, clasa a V-a Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana

Azi eşti prieten, mâine nu mai eşti, Prietenia-adevărată e doar în poveşti. Bani şi putere îi orbesc pe mulţi, Doar iubirea poate să mute munţi.

Numai noaptea Numai noaptea vino, când tăcerea Se loveşte tainic de fereşti. Numai noaptea se trezeşte amintirea Şi ţie ţi-e uşor să o găseşti.

De vrei-nu vrei te cam ia valul, Viaţa te cheamă să înceapă balul. Eşti ca o muscă într-un nor de fum, Odată-ajungi la margine de drum. 4


Se umplu de-o frenetică substanţă. Alexia Enache Colegiul Național "Ion Luca Caragiale", Ploiești Profesor coordonator : Niculina Bercea

Afli câte celule roșii îmi traversează artere, Fiindcă acul numără cel mai bine. Lasă-l pe croitor Să își privească, totuși, opera de amator: Sacou cu fir de aur, nasturii kitch – mărgele.

Ac pentru o zi Astăzi ești ac. Sub piele nu te-ascunde Crezând că spargi coaja aceea tare De întrebări fără de semne

Spune-i să nu deschidă sertărașul Pentru că a seduce înseamnă să desfaci sacoul Să vezi cum sub el strălucește oul Căruia tu îi zici suflet. Nu-i decât umerașul.

Îți ies cuvinte multe, încurcate, Din cerul unde mă proiectezi (al gurii?) Eu nu disting decât un lanț lung de injurii, Din care cea mai gravă e, citez, intimitate. Născut din incestul luminii cu-amurgul, De TINE se teme în taină tot burgul.

De-l ai azi în cetate, pune-n post scripum pe eticheta de sacou, Că nu merge spălat la apă caldă, ci doar în sudoarea Poetului ce ostenește brodându-i pe piept floarea Ori în stăina picătură de sânge cu care îl pictezi din nou.

Vrei să te-apropii pe-ntuneric și să desfaci șiretul De la pantoful sport cu care fugărești o muză Tu știi, în mare, cum arată ea. E doar o scuză Că pentru căzăuri merge mai mult ca perfectul.

Hasdrubal – poet din cetate

Îmi ești deja sub piele, dar scopul să ajungi În peștera cu atrii și prea multe ventricule Ce vrei să îi strecori? Halucinante virgule, Prin valuri d-endorfină, ce la maree le străpungi? Panglici, cordeluţe (cutia Pandorei are săpun și ațe), nimicuri TE ACOPERI, Şi-ntregul picior (din masa de cusut) când PĂȘEȘTI îl DESCOPERI.

C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea, Fac baie în cidru de trei ori pe noapte Destinul mi-l arată scoica, prin șoapte, Magritte îmi semnează pe ramă tandrețea.

Ești ac? M-am înșelat. Ești o întreagă mașină de cusut. Artistul care croiește din amintire haină E alchimistul. Îmi ia ura din puls ș-o face spaimă. Spune-i că e mai bine să fie azi necunoscut. Căci un magnet în tine, la distanță Trage de polii acului, prea bine-nfipți Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi

...Azi sunt doar roman, pe lângă Cartagina. Bag mâna adânc în rana umedă, pulsână, A valului ce-mi transformă clipa-n osândă. Dar fac din nisip cărămidă dând repede pagina.

Doar bezna mă scaldă-n adâncul sărat, Când coralii îmi mângâie degetul mic. Istoria se scrie cu creionul chimic, Mâine mă vezi în manual împărat...

Pe verso sunt iarăși poet, creionul consumat Se odihnește în mâna ce-i pipăie dâra. E melcul care scotea viitorul din gura De aur acum un mileniu de-abia consumat. 5


Un amestec dureros. O imagine ce mă atinge profund. Mă uit din nou spre mort, De ce trebuie să trecem printr-un astfel de moment? Să știi că azi trăiești, iar mâine nu mai ești? Nu trăim aici veșnic pe pământ. E nevoie de un moment și atât.

„Povestea dulgherului și a frumoasei soții” Dar cine sunt eu în duelul verbal? Nu-mi amintesc să mă cheme decât Hasdrubal Cuvinte nu încă fapte, deci niște hoții. Ieri am învins, cum ți-am spus, la cetate. Dar numai cu cărămida din lutul sfios Azi pergamentul se așază pe os În versuri despre cealaltă realitate.

Frățilă Elena Anteea, clasa a IX-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna” Profesor coordonator: Mihaela Filip

Oncică Andreea Lucia, clasa a X-a Colegiul „Mihai Viteazul” Bumbești-Jiu (Gorj) Profesor coordonator: Ghiga Amalia

Dispariția lunii

Despărțire

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă lumea îmi piere. Eu merg încet, pierdută-n rânduri cu căștile-n urechi și versurile-n gânduri, inima-mi bate încet prin pustia cetate, mă simt abandonată-n întunericul infinit, până și lumina lunii m-a părăsit, se ascunde-n nori, probabil până-n zori.

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim Ce-am sfărâmat aseară cu despărțirea noastră Când ochii tăi nu m-au mai privit la fel Și mâinile tale nu m-au mai îmbrățișat, Când vorbele tale mi-au distrus templul. Ce-a fost când mi-ai îngenuncheat sufletul? Tu m-ai persecutat cu ferocitate Și ai făcut din dragoste păcat Și din relația noastră un miraj, Cu farmecul unei ibovnice M-ai atras în abisul gândurilor mele.

Obosiți pașii-mi par de atâta drum, casele-mi par scufundate în scrum, ochii mi se acoperă de ceață, căștile îmi cad, inima se oprește, eu în zăpadă dispar.

Lăpădat Iulia Teodora, clasa a IX-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

Oprea Anastasia, clasa aXI -a, Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip Moment nocturn...

Doină de dor și de jale Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă se află un tablou prins cu un cui ruginit, din culori reci: albastru, violet, verde.

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă 6


sunt eu, copil plângând de zor, suspină, se amăgește și se-ntreabă de ce trăiește?

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă liniștea e așa de apăsătoare încât e dureros să o auzi. Sibiul se află într-un somn adânc și pașnic, Nicio suflare de vânt. E-atât de întuneric de parcă viața tuturor s-ar fi sfârșit și orașul ar fi îngropat între dealuri.

Totul parcă mă sufocă, Amintirile revin... Și stau și-aștept ca să mai treacă O postată de timp și spațiu, Să mai văd de se repară Amintirile de chin... Mă cuprinde-un dor Atât de arzător De-a mea mamă, de-al meu tată, De căsuța părintească și de toate din ogradă. Singură-n lume am rămas, N-am năcazul cui i-l spune, N-am la piept pe cine-a strânge, Te rog, Doamne, dă-mi putere, Să trec de zilele rele, Să văd soare răsărind Și pe mine iar zâmbind.

Ar putea fi înspăimântător. Dar cum? Nu există nimic de care te poți ține. Nu există nimic ce te sperie. Sibiul e în viață și totuși e mort. Și-a găsit liniștea.

Maior Antonia Gabriela, clasa a XI-a, Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna” Profesor coordonator: Mihaela Filip Sufocare nocturnă...

Horvat Miruna, clasa a XI-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă, muntele de amintiri, Pe partea stângă, turme de posibile întâmplări viitoare. Inima îmi e înfășurată în sârmă ghimpată și simt că nu pot să respir.

Fiori Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Se află clădiri fără pic de culoare,

Damian Teodora, clasa a XI-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna” Profesor coordonator: Mihaela Filip

fără viață, fără suflet. Pe partea stângă, câmpie mare, goală. Toate sentimentele mi se adună într-un buchet.

Testament Prade Frauke, clasa a IX-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna” Profesor coordonator: Mihaela Filip

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă e sufletul lui. Da, e mort, dar simt că mă privește și-mi spune să caut mai departe,

Liniște în Sibiu 7


să-mi trăiesc viața și să nu uit că... Acolo, sus, e cineva care are grijă să-mi fie bine, să îmi urmez visul și să fiu o voce, nu un ecou, o voce, căci doar vocile reușesc... Astfel, părăsesc încăperea cu încredere, știind că sunt multe de spus chiar și în liniștea copleșitoare a capelei.

Stüttgen Liv Grete A. Josephine, clasa a IX-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna” Profesor coordonator: Mihaela Filip Un vis îndepărtat Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă un pahar cu apă, o pereche de aripi care așteaptă să le iau, să zbor.

Aldea Andreea Maria, clasa a IX-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna” Profesor coordonator: Mihaela Filip

Mă uit la luminile nopții și suspin, ce-aș vrea să pot zbura și să fug de ceea ce simt! Ridic paharul cu apă și mă așez pe iarba grasă, închin un toast luminilor misterioase ca-n fiecare noapte.

Un moment infinit... Mai dați-mi înc-o inimă, mai dați-mi! E loc destul în mine pentru două... Visez de mult timp ziua în care voi fi completă, raza mea de soare, sufletul meu pereche!

Nu pot decât să mă calmez și să sper la o altfel de zi, una tot cu tine, în care amândoi să zâmbim.

Visez în fiecare noapte ziua în care îți vei scrie numele pe inima mea, când sufletele noastre se vor uni pentru totdeauna, căci așa ne-a fost scris dinainte.

Kramer Amos, clasa a IX-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna” Profesor coordonator: Mihaela Filip

Noi ne-am iubit dinaintea lumii noastre și ne-am văzut în vise, însă nimeni nu știe asta, pentru că ne-am ferit iubirea de lumea rea.

Vreau să găsesc iubire Mai dați-mi înc-o inimă, mai dați-mi! E loc destul în mine pentru două... Caut prin toată lumea asta și tot nu găsesc. Vreau să simt iubire, s-o aflu, s-o găsesc. Imi trebuie înc-o inimă ca să simtă lumea câtă iubire pot să-i dăruiesc. Mai dați-mi înc-o inimă, mai dați-mi!

Noi am reușit să oprim timpul și ne-am creat un moment al nostru infinit la căldura trupurilor noastre care niciodată nu s-au atins, atunci când nimic din jur nu a mai contat, am fost unul. Dar toate acestea sunt un basm frumos, un basm neterminat. Sper că într-o zi te voi vedea cu adevărat și vom scrie poveștii noastre un final fericit.

8


Brenda-Ayana Stefănescu, clasa a IX-a Liceul Teoretic „Alexandru Vlahuță”, București Profesor coordonator: Laura Stefan

Cine ne va cânta dragostea? Eu nu știu, nu mă întreba.

Cântec

Ai stat îndelung și ai ascultat Cum a murit ceva între atomii mei. Te-am strigat și tu nu ai venit Te-am iubit și tu nu ai venit.

Nu te teme, nu te teme Dacă iar mor crizanteme,

I-am predat nopții corpurile noastre Îngălbenite de timp și cafea dulce Îmbătate de povești, sătule de basme. Ele nu mai ascultă de noi, s-au sălbăticit.

Orişice corolă poartă Vraja gândurilor, toată.

Cred că ne-am lăsat curajul în altă viață La intersecția dintre disperare și indiferență Putem găsi doar silabe nespuse. Eu nu mai sunt contemporană cu tine.

Cu fiece petală moartă Un gând bun şi cald se-arată Să te-nvăluie uşor, Să iţi fie ajutor

Spune-mi tu în tăcerea ta, Prietenul meu care iubește drama Cine ne va cânta dragostea? Eu nu știu, nu mă întreba.

Când ţi-e frig şi când ţi-e greu, Când ţi-e dor, oricând, mereu. Nu mai plânge, nu mai plânge Pentru floarea ce se stinge.

Drăgulescu Sebastian Daneas, clasa a IX-a Colegiul Național „Samuel von Brukenthal” Profesor coordonator : Andreea Trifu

Ţi-a lăsat culori, parfum Să-ţi ştergi lacrima acum.

Moment cinegetic

Iară mâine şi apoi Să alungi orice noroi

Încremenită și tăcută Pădurea doarme-n vraja mută. Razele se primenesc Cu apusul ce-l tânjesc.

Şi să îi zâmbeşti în gând Pentru farmecul ei blând. Nu mai spune, nu mai spune Vorbe triste, amărăciune.

Un făgaș de trunchi de arbor Sapă trepte în obor, Iar o sferă de infern Joacă piscul în etern.

Adu floarea-n vis uşor… Cristina Chisă, clasa a XI-a Liceul Teoretic ,,Constantin Noica” Sibiu Profesor coordonator : Petrina Dobrotă

Înnegrită, aburită Levitează-nmugurită Sihlă violet și-ncinsă, Arde flacăra-i cea stinsă.

Cine ne va cânta dragostea? „Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.” 9


Pribegind prin ceață seacă Timpul țese veac și pleacă-n Margini de pământ agestru Făurit de-un mort pedestru.

Sunt frumusețe... Priviri pătimașe apar peste tot Sunt prințul frumosului, sunt cel mai frumos Și luna și stelele se văd obligate Cerul să-mi dea, străluciri să-mi lase, Lângă mine astrele-s nefaste.

S-ar întoarce pe sub flamuri, Adunate-n sparte ramuri. Dar se-ncumetă un plânget, În pădurea de-acum bunget...

Privirea-mi divină, privirea-mi păgână, Cu una în stânga, lumea se-adună, Cu una în dreapta, lumea se-oprește

Stanislav Octavian George, clasa a VI-a Școala Gimnazială nr.18, Sibiu Profesor coordonator: Ciortea Ana

Căci până și timpul încet se sfârșește, Sunt zeul frumosului, sunt frumusețe.

De-aș fi rege

Mergând pe asfalt încep a gândi Sunt eu însuși scopul vieții? În acest caz de ce mai aștept? Nu am pereche, nu am defect, Viața e plictisitoare când ești perfect!

De-aș fi rege-aș duce-o tot în chefuri Și aș întinde-ospețe noaptea toată Și-aș asculta povești cu zmei și zâne, Și toate basmele cu- “a fost odată...”.

Nu am egal, nu am defect, Sunt cel mai frumos, sunt ... perfect!

Dar aș mai pune să-mi citească servitorii Alese cărți, cu multă-nțelepciune, Să aflu calea cum s-ajung bun rege, Să judec drept, să fac doar fapte bune.

Macoveiciuc Simona, clasa a XII-a, Colegiul „Andronic Motrescu” Rădăuți Profesor coordonator: Laurus Adia

Și n-aș uita, în ziua următoare, Să stau pe tron așa cum se cuvine, Căci să conduci e-o datorie sfântă Să aperi țara, ca să-i fie bine!

*** -De ce-mi ating toți rănile ce dor Ce neuitate vreau ca să rămână De ce nu pot să trec, iertând ușor Atâtea lucruri din cea maivgrea fărâmă?

Bleaja Sebastian, clasa a X-a Colegiul Național Octavian Goga Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan

De ce dor toate amintirile avute? Și tot ce e frumos se schimbă în urât De ce devin așa de repede pierdute Clipele frumoase fiind totul pierdut?

Sunt cel mai frumos din orașul acesta, Pe străzile pline când ies n-am pereche, Atât de grațios port inelu-n ureche Și-atat de-nflorite cravata și vesta. Sunt cel mai frumos din orașul acesta. (Radu Stanca – Corydon)

Mă dor prea mult a mele rane Prea greu eu pot să le astup Dar oare un strop de vindecare O să primesc eu, poate, mai mult? 10


-Ți-e greu; și văd a ta povară Eu nu te uit nicicând în valea grea Dar nu uita căci viața ta amară Se va sfârși când tu vei vrea

Dar Eu acum te-ntreb meditând: În comparație cu ce? E viața ta mai grea? Așa vorbit-a Omul cel din mine Când eu plângeam tăcut spre soartă Și-am învățat ca tot ce este bine Este și rău, daca ascunzi în ceartă…

E grea a ta viață, oftându-te adânc Și-adeseori te-ntrebi: ,, de ce-i asa?,,

11


Creaţie Liberă – Proză TIMP PESTE CETATE Iustina Roșu, clasa a VIIa Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” Profesor coordonator: Anisie Monica

E o lume cetatea Sibiului… Casele își privesc orașul cu ochi somnoroși și iscoditori, ca niște bătrânei curioși. Străzile sunt vechi și prăfuite, precum cărțile nedeschise de multă vreme. Arcade largi descriu cercuri încremenite în cer, iar ziduri înalte împrejmuiesc fortăreața și parcă o apără de lumea de-afară. Atât de groase sunt zidurile acestea, încât s-ar zice că până și timpul își face cu greu loc printre ele. Astăzi, străzile râd. Ce să fie oare? Bravul cavaler Achim, însoțit de distinsa poetă Ria, își fac glorioasa intrare în oraș. Se cuvine, deci, să le ilustrăm aici portretele. Achim nu-i mai înalt decât o șchioapă și n-are nici cal, nici arme. Singura sa armură sunt o cămașă și o salopetă. Dar părul brunet, ciufulit și plin de praf, ochii strălucind a vitejie, un număr oarecare de zgârieturi și vânătăi arată că s-a luptat nu de puține ori. Numele său îl cunoaște orice casă, orice zid și orice arcadă. Sibiul n-ar fi putut avea un apărător mai vrednic decât el. Ria, poeta cu pasul zglobiu, e la fel de micuță ca prietenul său. Delicatețea și vivacitatea i se citesc și în ochi, și în versuri. Părul negru și lucios e strâns cu grijă în două codițe, iar rochița cu buline n-are nici un fir de praf. Chiar și zidurile de piatră se înduioșează auzindu-i poeziile. Cei doi prieteni se joacă astfel în cetatea care se transformă la porunca lor. Arcadele împietrite devin bolțile unui castel plin de viață. Ochii caselor slujesc drept iscoadă, iar străzile sunt când câmpuri de luptă, când păduri fermecate, când bârloguri ale unor balauri fioroși... Achim caută mereu o nouă bestie pe care s-o învingă, iar Ria, o nouă idee pentru o poezie. Acesta e universul celor doi prieteni, niciodată la fel, mereu în schimbare. Cetatea, adormită înainte, capătă nuanțe pline de viață… când îmbrăcată în câmpuri de panseluțe, când fortificată pentru crunte războaie. Jucându-se așa, se află acum în fața Podului Minciunilor, pe care Ria îl ocolește cu o deosebită grijă. Aceasta nu-i scapă ochiului ager al cavalerului. — Ce este, doamnă?

12


— Nimic, nimic, răspunde micuța, care uitase să folosească același limbaj aristocratic. Știi doar ce-am auzit despre pod. S-au spus atâtea minciuni în lume! Uită-te cum se clatină! E gata să se dărâme! Achim, însă, nu vede nimic. — Eu nu cred toate acestea. Am explorat cotloane întunecate amândoi, am învins dragoni și căpcăuni, am călătorit prin toată lumea! spune plin de avânt. Un amărât de pod nu ne va despărți! Și trece fără nicio grijă pe partea cealaltă. — Haide, vino și tu! Vezi că nu s-a întâmplat nimic? Ria pune temătoare un picior pe pod, apoi, de parcă toți monștrii amintiți ar fi urmărit-o, o ia la fugă. Spre groaza ei, podul se clatină din temelii. Nu cade, în schimb, oricât ar alerga, nu poate ajunge la celălalt capăt. Podul se lungește și se lungește în fața ei. Achim strigă după ea și strigătele se îndepărtează tot mai mult, până ce devin ecouri pierdute. În câteva clipe, dispar odată cu el. Podul continuă să crească. Ria se oprește. E singură în fața unei prăpăstii adânci, precum o gură larg deschisă, gata s-o înghită. Podul descrie o curbă peste ea, dispărând apoi la linia orizontului cenușiu. „Ce e de făcut?” gândește deznădăjduită. „Unde e prietenul meu, bravul meu cavaler? Cum îl voi găsi?” Deodată, un murmur cuprinde întreaga cetate. „Mergi după el”, șoptesc străzile. „Nu te pierde cu firea, îl vei găsi”, o povățuiesc casele. „Noi te vom aștepta”, rostesc la unison cu o voce antică. „Mă veți aștepta, da, dar veți fi voi la fel? Ne veți primi cu brațele deschise? Ne veți recunoaște?” Chiar când își pune toate întrebările acestea, o idee licărește în ochii ei triști. Timpul. Va fura timpul, pentru ca totul să rămână la fel. Scoate o foaie și scrijelește grăbită o poezie. Nu e vreme de pierdut! Îndată ce o termină, un fior zguduie întreaga cetate. Ceasurile turnurilor și bisericilor se șterg, cadranele lor rămân albe. Ochii caselor se închid, zidurile se întăresc, străzile adorm. Toată lumea Riei încremenește sub ochii ei. Pulberea de timp se adună pe foaia ei, pe care fata o pecetluiește și o pune cu grijă în buzunar. Podul s-a oprit din a se lungi, cu un hârâit zgomotos. Ria își ia la revedere de la orașul ei căzut într-un somn adânc, apoi urcă pe Podul Minciunilor și își începe călătoria spre necunoscut. Mergând și mergând, vede în depărtare conturul unei insule suspendate. Păduri înfoiate, munți înalți și cascade învolburate se disting dincolo de ceața deasă. * Poarta paradisului e un lan auriu de grâu. Spicele înalte par raze de soare crescute din pământ și mângâiate de zefir. Un codru ca un palat de smarald și coloane de trunchiuri pe tonuri amețitoare. Un izvor ca o sticlă curgătoare șerpuiește printre copaci. Un uriaș cărunt și cu barba verde se înalță mai sus, tot mai sus decât poate ea să cuprindă cu privirile-i vrăjite. Animale și flori, sunete și culori, toate 13


îi șoptesc să rămână. „Asta e ceea ce cauți”, îi spun Riei. „Aici poezia ta va înflori precum florile de primăvară, aici talentul tău se va înzeci și va fi ca o ploaie de aur dintr-o zi fără asfințit. Versurile tale vor fi dulci și limpezi ca apa izvoarelor.” Iar Ria uitase cu totul de Achim. — Da, da, voi rămâne aici, cântă ea. Voi rămâne aici, unde inspirația mea nu va avea sfârșit… — Ria, Ria, Ria! se aude o voce subțire. Un animăluț blănos se sprijină de picioarele ei cu labele scurte și robuste. E un pui de lup cenușiu, ce o privește cu ochii mari și îngrijorați. La vederea lui, vraja se rupe. Lupul e animalul preferat al lui Achim. — Vai! Unde mă aflu? exclamă Ria ca după un somn lung. — Am sosit la timp! răsuflă ușurat puiul de lup. Dacă nu eram eu, tu ai fi rămas aici! — Îți mulțumesc! Trebuie să plec cât mai de grabă! — Lasă-mă să te însoțesc! Eu sunt Albert. Nu mă mai știi? Tu și Achim v-ați jucat de multe ori cu mine, în oraș. Întâi m-ați văzut la „Gong”, apoi am luat o formă imaginară… Iată-mă acum în carne și oase! — Ai dreptate! răspunde fata, amintindu-și de jocurile din cetate ca dintr-o veche rolă de film. Haide, vino! Achim sigur ne așteaptă la celălalt capăt! Ria și Albert părăsesc astfel insula vrăjită și își continuă împreună drumul. Prezența puiului de lup aduce atâtea amintiri dragi, iar Ria, în tovărășia unui prieten, nu se mai simte atât de lipsită de speranță. După o vreme, o nouă insulă se zărește. Un castel simplu, dar deosebit de frumos se înalță în fața celor doi călători. Mii de oameni mișună în jurul lui și, imediat ce observă fata apropiindu-se, izbucnesc în urale răsunătoare. Parcă ar fi așteptat-o pe ea și numai pe ea. Îi scandează numele, îi aduc numai laude și complimente și nici n-apucă să intre bine pe poartă, căci se și simte luată pe sus și dusă la castel. — A venit Poeta! strigă lumea care parcă o luase razna. A venit Poeta, faceți loc pentru Poetă, căci pe ea o așteptam! Ria e atât de uimită, încât nu scoate nici un cuvânt. Deschide gura ca să spună ceva. Poporul se oprește ca la un semn, o așază cu grijă pe picioare, ca și cum ar fi fost din porțelan și așteaptă încremenit, gata să soarbă fiecare cuvânt pe care cea adorată îl va rosti. — Pentru ce sunt toate acestea? — Pentru că ești talentată! răspunde unul. — Pentru că poeziile tale ne inspiră! adaugă altul. — Pentru că te iubim și vrem să rămâi! spune apoi norodul. Dar înainte ca Ria să le poată mulțumi, Albert, a cărui stăpânire de sine e de lăudat, zice cu răceală: — Suntem într-o călătorie importantă. Vom pleca acum. Oamenii încremenesc câteva clipe, apoi încep să plângă și să se tânguie într-un singur glas: 14


— Nu pleca, Poetă, nu pleca! Ce ne vom face noi fără tine? Noi numai pe tine te iubim! Rămâi cu noi! — Albert… murmură Ria copleșită. — Ai fi mulțumită să rămâi aici, ridicată în slăvi și răsfățată, dar singură? Căci dacă vei alege să stai, nu voi rămâne cu tine. Fata rămâne pe gânduri. În mintea sa, strigătele disperate ale mulțimii se luptă cu dorința atât de fierbinte de a-și găsi prietenul la capătul podului. Culorile din jurul său încep să curgă una în cealaltă, se amestecă, o învăluie și o amețesc… — Tăcere! strigă deodată. Albert, vin cu tine! Cu privirea neînduplecată și cu pasul hotărât, Ria își face loc printre poporul care acum o blestemă și o ocărăsc. Câțiva chiar încearcă să o lovească, dar Albert, cu blana zbârlită și cu ghearele lucind, îi pune repede pe fugă. Cu multă greutate, reușesc să lase insula în urmă, deși în urechile Riei încă se aud infamiile amenințătoare, iar Albert mârâie din când în când. Deodată, podul se cutremură. — Nu-ți pierde nădejdea, prietena mea, răspunde Albert, căci dacă ți-o pierzi, podul se va sfărâma! Nu uita că Achim încă e acolo! — Bietul de el! oftează Ria. Oare se va fi simțind și el atât de singur? — Nu e singur. Are speranța lângă el. Adu-ți aminte cât de brav era! Curaj, Ria, curaj! Îl vom găsi! Astfel îmbărbătați, urmează traseul șerpuitor al podului până la altă insulă. Nu e nimic decât o suprafață netedă și lucioasă. Deodată, o voce impunătoare răsună pe insula pustie, care se cutremură: — Bun venit, pribegitori! — Cine-i acolo? întreabă Ria curajoasă. — Un spirit. — Putem pleca, îi zice Ria lui Albert, bucuroasă că insula nu reprezintă un obstacol. — Așteptați! Am ceva să vă arăt. Suprafața uniformă se transformă într-o imensă oglindă. — Achim! exclamă fata la vederea bunului ei prieten. Dar Achim nu o aude. — Nu e singur! constată plină de bucurie Ria, după ce observă chipul noii prietene a lui Achim. — Cum se poate să nu fi avut nici un prieten până acum? rostește fata necunoscută. Ești atât de curajos și de nobil! — Nici eu nu-mi amintesc să mă fi întovărășit cu cineva până la tine, poetă, răspunde. Ria și Albert încremensc. Nu e posibil… — Oh, ba da, spune amuzat spiritul, de parcă le citește gândurile. Achim v-a uitat. Și-a găsit o nouă prietenă, o altă poetă. 15


— Călătoria aceasta a fost în van, spune lupul cu o descumpănire în glas pe care numai un suflet simțitor ca al Riei ar fi înțeles-o cu adevărat. Ne-a înlocuit. Nici măcar nu-și mai amintește de noi. Nici măcar… Zguduitul podului ce încheie mărturisirea lui Albert are darul de a o trezi pe Ria. — Nu-i adevărat! Achim n-ar face niciodată una ca asta! Spiritul minte! Oglinzile mint întotdeauna! Haide, Albert, să plecăm! — E adevărul, se încăpățânează spiritul. — E adevărul, murmură și lupul. — Am spus să plecăm! țipă Ria. Iar dacă Speranța ar fi putut vorbi, ar fi făcut-o cu vocea fetei. Aproape târând lupul, fata se îndepărtează repede de insulă. Așa își continuă ei calea timp de luni, ani, zeci de ani chiar. Insulele, obstacole care le pun inteligența și curajul la încercare, călesc sufletele celor doi. Cu cât depășesc mai multe pericole, cu atât podul se cutremură mai des și amintirea lui Achim se șterge. * — De ce sunt eu poetă? întreabă deodată Ria. — Poftim? — De ce sunt eu poetă? Tu știi, Albert? — Pentru că știi să vezi realitatea în alt fel. Nu o transformi, nici nu o negi. Tu o vezi! — Oare? Ria privește la hăul de sub ea, iar glasul îi tremură. Oare n-am transformat-o? Oare nu m-am amăgit crezând că îl voi găsi pe Achim? Podul îi răspunde printr-un cutremur, dar fata e atât de mâhnită, încât nici măcar întunericul de dedesubt n-o mai sperie. — Nu. Dovada sunt aceste insule care te-au ispitit și pe care le-ai învins. Mai e puțin, draga mea… — Și dacă mai e mult? În cetatea Sibiului nu mă pot întoarce fără Achim, nici pe insule nu pot naufragia. Dacă e un drum fără sfârșit? A cui sunt eu, Albert? Ca să știu unde mă pot întoarce, trebuie să-mi amintesc de unde am plecat. A cui poetă sunt eu, Albert? — A cetății. — Cetatea Sibiului e mult în urmă. — Nu despre cetatea Sibiului vorbesc eu, răspunde lupul cu blândețe și cu ochii sclipind a înțelepciune. Ești poeta propriei tale cetăți. Ții minte cum timpul abia se strecura prin zidurile atât de solide în lumea copilăriei tale? Așa și-a făcut loc și amărăciunea în cetatea sufletului tău. Repară zidurile! Ridică-te! Să mergem mai departe.

16


Ria se ridică mașinal și lupul se lipește încurajator de ea. Ambii merg încet, cu picioarele obosite și ochii goi. Albert e primul care observă. Scoate un lătrat înăbușit și țâșnește înainte, iar când Ria își ridică privirea… Capătul podului! Fata nu gonise mai repede în viața ei. În fața ei e Achim, tot de-o șchioapă, tot fără cal și fără arme, căci curajul e cea mai bună armă și ambiția cel mai rapid cal, tot prietenul ei cel mai bun. Râzând și plângând, se îmbrățișează și rămân îmbrățișați poate la fel de mult timp cât au fost despărțiți. Când se întorc în Cetate, o găsesc la fel de adormită ca atunci când Ria a lăsat-o în urmă. La fel cum avusese grijă de amintirea lui Achim, fata păstrase versurile în buzunar cu sfințenie. Despachetează foaia. Glasul ei limpede sparge vălul de tăcere ce domnise până atunci. Pulberea de timp se ridică spre cadranele albe. Tic-tac. Casele își deschid încet ochii, străzile zâmbesc somnoros. Podul Minciunilor devine cel mai solid pod din cetate, precum statornica lor prietenie. Cetatea s-a pornit a râde și râde și astăzi, căci zidurile ei sunt neschimbate și timpul abia-abia își face loc... Achim si Ria tocmai au împlinit 30 de ani.

TĂRÂMUL NORILOR

Munteanu Darius, clasa a VII-a C. N. “Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: prof. dr. Geanina Oprea

În cariera mea de explorator, firesc, am explorat multe lumi caudate, dar nu am fost niciodată „primul venit”, mereu a fost cineva cu un pas înaintea mea: Luna, americanii… Țara minunilor, Alice. Chiar și strămoșii mei, stră-stră-stră-stră-străbunicul meu a descoperit o piramidă, dar extratereștrii ăștia...! Într-o zi oarecare, m-am gândit să plec într-o călătorie. Știam că nu prea mai erau șanse să găsesc un teritoriu nedescoperit de om, dar m-am gândit să încerc. Așa că am hotărât să-mi scot la lumina zilei balonul, iar acesta era prăfuit. După ce l-am șters, mi-am luat pălăria de explorator, figurina cu Indiana Jones, proviziile și am plecat la drum. De data aceasta, am vrut să urc cât mai sus pentru a vedea proveliștea, iar apoi să mă decid unde merg, dar, după un timp, ajunsesem deja la nivelul norilor.

17


Ajuns acolo am văzut ce nu credeam că există! Se pare că la acest nivel, chiar pe ei, există un tărâm gigantic! În față aveam niște zgârie nori, oh, scuze, zgârie atmosfera, la stânga erau niște păsări grăbite, care voiau să treacă de granița norului vecin, iar la dreapta era un vrej de fasole uriaș, pe care era construit un cuib mare și alb. Uitându-mă în jur, am observat că acest tărâm era populat doar de păsări, așa că era posibil ca eu să fi fost singurul și, poate, chiar primul om de acolo! - Un om, a strigat o pasăre multicoloră, un om a ajuns aici! Atunci, în jurul meu, s-au adunat multe păsări, apoi am auzit un sunet asemănător cu unul al unei sirene de poliție: „Cip-Ciop-Cip-Ciop” și am observat că niște păsări albastre, cu o sonerie pe cap, se îndreptau spre mine. Apoi mi-am amintit că mi-am luat pâine în plasa cu provizii, am rupt și am fărâmițat o bucată cât de repede am putut și am aruncat-o în dreapta. În mai puțin de trei secunde, toate păsările s-au adunat acolo, iar eu am fugit cât m-au ținut picioarele, m-am uitat în spate și... bam! M-am trezit într-o cameră mare, cu multe tablouri. În fața mea stătea la birou un păsăroi portocaliu, cu niște pene magnifice și o perucă la fel de minunată. Hmmm, parcă îmi amintea de cineva… - Unde sunt, iar tu cine ești? am întrebat eu - Bună, eu mă numesc Ronald Von-Cip-Cip Rump și tu te afli în renumitul Cuib Alb, după ce te-ai lovit de un stâlp de iluminat. - Ce vrei de la mine? am întrebat eu. - Hmm, îți propun să mă urmezi. L-am urmat pe Rump până într-o cameră întunecată și mare, unde erau multe păsări care i se închinau unui om îmbrăcat cu o pelerină, care avea fața acoperită de o glugă, pe care era desenat un nor. - Dacă te vei alătura organizației noastre, vei ajunge printre cele mai vestite vietăți din nori! Iar dacă nu, să spunem doar că nu vei mai vedea lumina zilei, a spus Ronald! - Da, accept! am spus eu speriat. Peste două luni... Deja au trecut câteva luni, în care eu am încercat să par cât mai de încredere, dar până acum nu am făcut altceva decât m-am închinat în fața „Mărețului”. Dar, într-o zi, Rump m-a dus în biroul acestuia. - Bună, Darius! a spus el. - Stai, de unde îmi știi numele? am întrebat eu. - Eu știu totul! mi-a răspuns acesta. Acum, eu conduc norii, ceea ce înseamnă că tot eu conduc și vremea. Eu pot face să plouă, tot eu pot face ziua însorită! Iar tu mă poți ajuta! Planul meu este să fac fiecare țară să-și plătească vremea, în acest mod vom ajunge miliardari! - Dar tu cine ești? am întrebat eu curios.

18


Iar atunci omul și-a dat gluga jos și acesta era chiar... Busu, meteorologul de la PRO TV! - Oh, deci de aceea tu știi mereu cum va fi vremea! - Exact! a exclamat Busu. Deci, te alături? Eu nu voiam să-l ajut pe Busu, dar nu am avut de ales. Pentru câteva luni, am reușit să le conving pe celelalte păsări să mă ajute să-l detronez de pe „tron” pe meteorolog. Venise ziua planului, iar eu împreună cu Rump și alte păsări am mers la Busu în birou, înarmați cu niște pistoale cu semințe. - Ești arestat, domnule Busu! am spus eu. - Nu, nu se poate! și atunci meteorologul a apăsat un buton, geamul s-a deschis și el s-a catapultat. Apoi, eu am ajuns conducătorul norilor, iar Busu a fost găsit de păsările spion (toate păsările care nu sunt în nori, sunt, de,fapt, spioni) în Costa Rica, iar acesta a fost prins și pus într-o colivie pentru oameni. SFÂRȘIT!

PLANETA PANEM ȘI PROVOCĂRILE EI Subțirelu Iulia, clasa a VIII-a C.N. ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: prof. dr. Geanina Oprea Eu sunt Simon, un raton care ȋn urmǎ cu câteva luni se putea numǎra printre animalele obişnuite de pe Nava pe care locuim. Pǎmântul a fost cuprins ȋntr-o ploaie acidǎ care a ros totul de pe suprafaţa sa, cel puţin aşa ȋmi povesteşte tata, cel mai bǎtrân şi respectat dintre ratoni. Totul a ȋnceput ȋn urmǎ cu câteva luni. Mǎ aflam ȋn Sectorul doi sau cum ȋl mai numesc diverşi oameni, Sectorul Infovlem. Mǎ ȋndreptam spre singura bibliotecǎ de pe navǎ. Ȋn drum spre aceasta, am observant unul dintre clasicele anunţuri ce apar lunar pe forum-ul nostru ce se aflǎ pe un perete gigantic. Ȋn general, când nu mǎ grǎbesc undeva sau nu am ceva de rezolvat, mǎ mai opresc sǎ vǎd lista cu activitǎţi lunare ce se petrec pe navǎ. Ochii ȋmi fugeau ȋn toate pǎrţile, nu ştiam cu ce sǎ ȋncep. Se vedecǎ nu am mai trecut pe aici de ceva timp! Ȋmi aţintesc privirea asupra unei bucǎţi roşii de hârtie, pe aceasta scria ,,Cǎutǎm urgent voluntari pentru prima explorare a planetei Panem, cea mai ȋndepǎrtatǎ planetǎ din galaxia Cypripedium Parviflorum!”! Ȋn acel moment mi-am amintit de toate activitǎţile la care mǎ ȋnscriam ȋn urmǎ cu câţiva ani, toate se rezumau la explorarea navei şi a sectoarelor acesteia. Ȋn urmǎtoarele zile am dat probele. Eram apt pentru o astfel de ,,cǎlǎtorie“! Am avut şi prima 19


mea ieşire ȋn spaţiu. Dintre cele optzeci de animale, eu am fost norocosul! Mǎ aflam în capsulǎ, totul a luat o întorsǎturǎ destul de neplǎcutǎ când centura mea s-a desprins, iar eu am ‫ﹺ‬început sǎ mǎ rostogolesc dintr-un colţ în altul al acesteia. Totul se terminǎ printr-o zdruncinǎturǎ destul de puternicǎ. Am avut şi zile mai bune, ce pot sǎ mai zic! Eu, da, eu, sunt primul animal ce va pǎşi în acest nou ţinut. O fac fǎrǎ fricǎ! Solul are un miros destul de piperat, încep sǎ strǎnut. Recoltez o probǎ pentru laborator şi merg spre noua mea casǎ. Ajuns la micuţul meu laborator, încep analiza. Solul de pe Panem prezintǎ un acel ceva special, din câte reiese din primele mele cercetǎri, orice este plantat aici, creşte într-o singurǎ noapte, acest lucru trebuie încercat! Translatorul ratonesc nu funcţioneazǎ atât de bine precum mǎ aşteptam, unele fraze trebuie repetate de trei sau patru ori pentru a ajunge traduse corect la echipa de cercetare, asta mǎ enerveazǎ cel mai tare! Astǎzi, echipa de cercetare şi-a petrecut undeva pe la şase ore în laborator şi, în cele din urmǎ, ne-am pus cu toţii de acord ca în aceastǎ noapte sǎ plantǎm primul pom. Asta am fǎcut douǎ ore din viaţa mea, am plantat un Bonsai, ne-am pus de de accord sǎ experimentǎm solul prin plantarea unui copac foarte greu de întreţinut. Dacǎ acesta avea sǎ treacǎ peste testul primei nopţi şi sǎ se adapteze la mediul de viaţǎ, orice altceva ar fi putut! Odatǎ terminatǎ cea dintâi misiune, ne despǎrţim. Nu stabilisem ce vom cerceta, cine cu ce se va ocupa, orice ne atrǎgea în mod deosebit putea fi recoltat în rucsacul nostrum c e avea sǎ protejeze proba timp de câteva ore. Am pornit fǎrǎ o anume ţintǎ, sǎ te întorci la capsulǎ nu era atât de complicat precum pǎrea, fiecare dintre noi avea un Walkie Talkie şi un dispozitiv ce îi indica drumul corect de întoarcere din orice colţ al planetei! Ȋn cele din urmǎ am dat de o pǎdure, bine, cuvântul ,,pǎdure“ este puţin zis, din punctul meu de vedere aducea mai mult a junglǎ. Am decis sǎ nu pǎtrund prea adânc în aşa-zisa junglǎ. Este destul de întuneric! Ȋn plus, îmi pot nota coordonatele şi mǎ pot întoarce aici în orice altǎ zi. Am înaintat undeva la o sutǎ de metri, ceva strǎlucea în depǎrtare. Cu toate cǎ ştiam cǎ este destul de riscant, am pornit spre acea ,,patǎ de luminǎ’’. Mǎ apropiam din ce în ce mai mult, iar lumina devenea din ce în ce mai puternicǎ. Odatǎ ajuns la sursǎ, nu îmi venea sǎ cred ochilor ceea ce vedem. Era o oazǎ, da, o oazǎ în mijlocul unei pǎduri. Ceea ce era şi mai ciudat era cǎ apa din aceastǎ oazǎ strǎlucea. Era albastrǎ! Am decis sǎ îmi continui ,,mica” mea aventurǎ şi sǎ mai strǎbat câteva poteci. Am descoperit multe lucruri interesante, de la fluturii ce strǎlucesc în noapte, la pǎsǎrile ce se pot camufla în orice mediu! Brusc, îmi amintesc de cameleonul Jeffry, cel mai simpatic şi îndrǎgit animal de pe navǎ! Ar fi fost destul de interesant ca şi el sǎ fie aici! Revenind la realitate, oare de ce am început sǎ alunec pe gheaţǎ în mijlocul unei pǎduri? Recunosc, în toatǎ viaţa mea de raton am vǎzut multe filme şi 20


documentare pe navǎ. Am studiat despre erupţia unui Vulcan, despre mişcarea plǎcilor tectonice, pânǎ la apocalipsa Pǎmântului şi cǎderea marilor oraşe, însǎ nu am auzit niciodatǎ despre acest straniu fenomen! Am decis sǎ fac o capture asupra acestui peisaj neobişnuit şi sǎ o duc la navǎ. Zis şi fǎcut! Îmi scot camera ce putea captura imagini de trei sute şaizeci de grade şi fac ocolul de douǎ ori, pentru a fi sigur cǎ imaginea a ieşit clarǎ. Plec spre capsulǎ cu speranţa cǎ mǎ voi mai întoarce în acest loc deosebit! Ajuns la capsulǎ, nu îmi vine sǎ cred ochilor când vǎd cǎ Bonsaiul plantat în urmǎ cu câteva ore se dublase. Asta înseamnǎ cǎ orice legume pot fi cultivate pe acest tip de sol, iar producţia va fi din ce în ce mai bogatǎ! Mǎ duc valvârtej spre echipa de exploratori ce tocmai stǎteau la masǎ. Mǎ aşez şi eu lângǎ ei şi încep sǎ înfulec pentru cǎ, sincer sǎ fiu, eram lihnit! Dupǎ-masă, plecǎm direct spre computer-ul capsule şi începem sǎ analizǎm imaginile şi sǎ transmitem informaţii navei. Abia a doua zi am primit un mesaj legat despre fenomenul gheţii din pǎdure. Dintre toate informaţiile primite, am luat în considerare cǎ acea pǎdure poate adǎposti Gheaţa nobilǎ, gheaţa ce nu se topeşte indiferent de temperatura de afarǎ! Toateacestea au fost confirmate, am mers împreunǎ cu echipa şi am luat de acolo o bucatǎ de gheaţǎ, exploratorii au fǎcut diverse experimente pe ea, în cele din urmǎ afirmând şi noi ,,Pǎmântenii” cǎ informaţiile de pe navǎ pot fi confirmate. Cu toate descoperile fǎcute pânǎ în momentul de faţǎ, singurul lucru pe care îl putem comunica navei este cǎ supravieţuirea este posibilǎ pe Panem. Am început sǎ plantǎm şi sǎ consumǎm fructe şi legume! Suntcomestibile şi, în plus, acest sol le oferǎ un surplus de vitamine! DUPĂ DOUĂ LUNI… Timpul a trecut destul de repede, am reuşit sǎ construim o casǎ cu ajutorul lemnelor din pǎdure, mi-am adoptat chiar şi un pǎsǎroi destul de leneş şi drǎgǎlaş, care în scurt timp a devenit o parte din echipa noastrǎ de cercetare. Ne-a povestit totul, ne-a condus spre câmpul de foc, locul în care trǎieşte unul dintre cele şapte triburi ce formeazǎ clanul Alpha. Am luat legǎtura cu oamnei noi, iar în scurt timp aceasta a devenit cea de a doua noastrǎ casǎ. Nava urmeazǎ sǎ treacǎ în aceastǎ nouǎ galaxie, dupǎ care sǎ aterizeze pe Panem. Ȋn scurt timp îmi voi revedea familia! Din toatǎ aceastǎ aventurǎ am înţeles cǎ în orice Necunoscut, existǎ, de fapt, un cunoscut!

21


DAC-AM TRĂI ÎN APE Luana Prodea, clasa a VIII-a Liceul de Artă, Sibiu Profesor coordonator: Delia Delcă Ies din mare, suflând prin nări învăpăiatele zori. Valuri, care se îmbină cu culorile misterioase ale văzduhului, cu spuma albă ca laptele revărsându-se neștiutoare la mal, mă cuprind. Cerul, pătat de nenumăratele ființe zburătoare care dănțuiesc copleșite de măreția peisajului înconjoară întreaga lume parcă cuprinzând-o între mâinile sale. Clipești, încercând să descoperi ce se află pe fundul adâncii ape, dorindu-ți inconștient să ghicești secretele care sălășuiesc acolo. Și reușești, oarecum, să observi niște scoici adunate laolaltă, apoi una mai departe și-apoi încă una cu o formă mai bizară, izolată de celelalte. Ce mai vezi? Uite, acolo! Algele plutesc pe o fâșie parțial vizibilă privirii tale, dar care îți atrage atenția, fiind în contrast cu nuanța mării. Răsăritul soarelui face ca totul să pară mai înflăcărat, arzând de o dorință obscură pe care ești curios să o deslușești. În cealaltă parte, doi delfini se învârt unul în jurul celuilalt agitând apa și comunicând prin niște sunete ciudate, neînțelese de tine, dar care îți păreau dulci și pline de pasiune. Și începi să îți imaginezi posibilele schimburi de cuvinte între cele două creaturi frumoase: -

Ce îți dorești tu cel mai mult?

-

Să știu că ești tu bine.

-

Ce îți dorești tu să asculți?

-

Sunetul vocii tale.

-

Și ce îți dorești să vezi acum?

-

Pe tine și întreaga mare.

O ultimă privire arunci înspre neliniștita mare înainte să te întorci la viața ta banală, înainte să dispară acest tablou mișcător al dimineții, imaginându-ți cum ar fi dac-am trăi în ape.

22


COLŢ DE RAI Catinca Brad, clasa a VII- a C. N. „Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Profesor coordonator: prof. dr. Geanina Oprea

31 mai 2018 Eram revoltată de incapacitatea mea de a fi liberă, cauzată felului de a fi al părinților mei. M-am trezit pe plajă, atâta știu! Și că m-am folosit de fereastra din camera mea pentru a evada! Mergeam agale pe la miezul nopții, pierdută printre gândurile mele. Voiam să stau aici până dimineața pentru a le da fiori părinților (o merită!) și motive de supărare. Mă mai gândeam că până la urmă am 16 ani și mai orice copil se consideră adult la vârsta asta! Mă mai gândeam și la faptul că ar putea fi periculos! Pot să spun că m-am gândit la atâtea lucruri, încât am rămas parcă trezită dintr-un vis, acolo, pe plajă, holbându-mă la cel mai mare monument, nu, clădire pe care am văzut-o în viața mea, ceea ce e trist, pentru că nu avea o anvergură cu adevărat spectaculoasă, ceea ce înseamnă că eu chiar nu prea călătoresc! Lăsând mila de sine la o parte m-am uitat în jos și am văzut cum picioarele mi se mișcau singure. Cu siguranță, nu era vorba de cazinou, iar faptul că putea fi o descoperire doar a mea mă făcea să prind aripi. Întotdeauna m-am gândit că, dacă s-ar mai fi descoperit ceva pe glob, ar fi fost un pasaj secret în munții Himalaya sau un oraș submarin în Oceanul Atlantic, sigur nu o clădire ceva mai mare decât.... altă clădire (serios, chiar nu mă pricep la comparații legate de arhitectură!). O exploram încet. M-am dus spre mare, unde am urcat pe un balcon imens, absolut imens, care se întindea pe toată lungimea plajei, ridicat la maximum 10 cm. de un val ce s-a spart de uscat. Mă întrebam dacă aparținea cuiva, dar nu vedeam nicio lumină, iar starea părăginită îmi adeverea suspiciunile cum că aș fi putut face o descoperire, adică nu îmi e frică să afirm faptul că eu cunoșteam întreaga Constanța, de la cea mai îngămădită străduță din centru până la magazinele de Second Hand de la marginea cartierelor. Am mers până la cele două uși lungi de circa 2 m., cu geamuri sparte și cu o clanță tocită. De o parte și de alta se aflau două ferestre asemănătoare ușii. Am intrat deschizând ușa cu un scârțâit și acolo trebuie să recunosc că m-am poticnit, nu eram genul de om individualist, eram mereu fata care voia să aibă pereche în proiectul de la geografie sau care întreba mereu pe grupul de pe WhatsApp dacă tema notată era corectă, iar faptul că exploram de una singură clădirea m-a făcut să îmi pun întrebări... M-am redresat „imediat” numărând până la 100 și am intrat. Era un culoar lung de 40 de metri cu camere de o parte și de alta care părea că nu se termină! Ușile erau deschise parcă așteptând pe cineva, dar nu am intrat în nicio cameră, doar am privit: mese lungi cu motive regale, scaune cu stofă 23


vișinie plină de praf, birouașe orientate spre ferestre, pătuțuri mici sau duble, toate având cearșafuri crem cu motive florale micuțe, dulapuri și rafturi masive pline cu rochii din alt secol și ticsite cu cărți groase decorate cu pânze de păianjeni. Trecusem deja de 3 încăperi pe fiecare parte și am ajuns întrun hol rotund acoperit de un tavan de sticlă, în dreapta și în stânga se aflau 2 ieșiri lipsite de uși la aer curat, iar pereții erau ornați cu cea mai frumoasă armonie între crăpăturile zidurilor și iederă. 4 bănci lungi erau așezate pe fiecare perete, iar în centru o fântână de marmură unde se ivea apa din fix 24 de mici găurele trona și ea acoperită de buruieni în zona de jos. Mi-am continuat drumul atingând din mers cu vârful degetelor fântâna și am ajuns din nou pe un culoar. Aici erau doar 2 camere: bucătăria, inspirată din Albă-ca-Zăpada și un salon imens în care rula pe un pick-up vechi o melodie lină. Am intrat în salon și am simțit un parfum vechi de lavandă. Orientam privirea spre rafturi pline cu discuri cred (nici la recunoașterea obiectelor vechi nu sunt prea bună!), cărți, parfumuri depozitate în sticluțe azurii, biblelouri, decorații și poze alb-negru. Am mai văzut și o canapea și 2 fotolii orientate spre o cutie ce părea a fi un televizor „antic”. Apoi am ieșit ghidată de muzica monotonă afară de tot prin acea grădină interioară din mijlocul casei. Știu doar că m-am pus în pat și am adormit. Am fost trezită de o nouă ceartă a părinților mei și am ajuns la școală la 8:10. I-am spus Clarei că vreau să chiulim de la prima oră și ea, logic, a fost de acord. Când am dat să îi arăt descoperirea mea ea disparuse, și culmea am fost fericită că nu o poate vedea! Că putea fi doar a mea, asta dacă nu dispărea când veneam la noapte din nou! M-a întrebat ce voiam să îi arăt și i-am spus că am vrut doar să mă plimb. Și-a dat ochii peste cap în stilul ei caracteristic și cam atât... Și sigur că am venit noaptea, dar, de data asta, era acolo,,doar pentru mine.,Am intrat în ea pe cealaltă parte spre salon, asta până să trec printr-o grădină de cireși înfloriți și de o siglă, sprijinită pe doi stâlpi ca la Grădina Zoo unde scria: Colț de Rai! Am intrat pe ceea ce părea a fi intrarea principală, căci era o ușă masivă din lemn și am mai văzut ceea ce nu văzusem data trecută: o oglindă sprijinită de zid unde mă studiam. Și mi-am văzut părul scurt până puțin peste urechi, bretonul nepieptănat, tricoul alb și larg, pantalonii roși în carouri cu talie înaltă și largi, borseta neagră, cămașa bleu și tenișii negri cu șireturi bleumarin. Și am realizat că eram perfectă pentru acest peisaj! Acest peisaj, ce era, de fapt, descoperirea mea, doar a mea, învăluită într-un mister ce nu necesita să fie dezlegat! Am continuat să vin în fiecare seară și trebuie să recunosc că ăsta era locul ce mă calma! Toată lumea are un astfel de loc, nu? Al meu îmi răpea nopțile...

24


POETUL CETĂȚII Potcovel Miruna, clasa a IX-a Colegiul Național „Samuel von Brukenthal” Sibiu Profesor coordonator: Andreea Trifu Timpul e cea mai mare comoară a omului. Mergând prin galeriile acestuia, omul devine melancolic. De ce? Mereu m-am întrebat. Totul este construit precum o cetate măiestuoasă, clădită din amintiri si nisip scurs de clepsidră. Scriu niște rânduri negre pe ciorna aurie și îmi îndrept privirea spre zidul închinat în fața cetății lângă care mă aflu. Oare peste ani, cetatea va mai exista? Se va mai impune pădurii întunecate peste care domnește? Monologul îmi este condus de frunzele trunchiurilor, parcă moarte, înspăimântate, șuierând un vers repetat prin piatra neclintită a zidurilor. Mă gândesc din nou la timp. Sunt copleșită în aceeași clipă și de furtuna de idei,din mintea mea, pe care o scriu numaidecât pe foile învechite, pline cu poezii, urări, scrisori și idei sau gânduri. Deodată mă afund într-un tunel nesfârșit de vise... Cetatea mă înconjoară, iar norii nu se văd. De fapt, e chiar o zi marcantă pentru mine. Nu mai văzusem o zi mai clară, mai limpede ca apa unui izvor ascuns în munți. Simt cum dau drum foilor însemnate mai devreme și le admir cum se înalță la cer, acesta citindu-mi ideile și tot ce scrisesem până atunci. Închid ochii mă cuprind valurile de inspirație și ma simt ca o insectă în plasa unui păianjen uriaș, care se zbate pentru libertate cu orice preț. Poeziile mele îmi amintesc de vara unui an încărcat. Le scriam pentru gustul literaturii, pentru pasiunea de a scrie sau pentru a auzi cum penița mângâie cu sânge albastru foaia. Mi-am petrecut vara scriind poeme de vis, chiar sub bradul de lângă cetate, apărată de orice gând nesigur. Inima mea încă tânjește după acele clipe liniștite, unde doar scrisul și veghea bradului contau. Seara, când priveam cetatea, vedeam lumânări topindu-se lângă scriitorii îngăndurați prin ferestre. Acest tablou tăcut a rezistat celui mai mare dușman al omului, timpul. Pe când merg prin cetate, pașii îmi înfloresc, iar cu ei, gândul meu ager. Clepsidra vieții se întoarce iar eu închid ochii... Voci...Umbre...Un răsărit. Teancul de scrieri se află lângă mine, schițez un zâmbet vag apoi mă ridic de sub brad. Știu că mă aflu în locul lângă care trebuia sa apară zidul nisipos al cetății, dar nici urmă de el. Soarele tocmai răsare iar natura se trezește sub boarea rece a dimineții. Speranța mea de a mai vedea o singură dată grandioasa fortăreață se estompează precum cerul într-o mie de culori. Iau repede penița fragilă în mână ca să capturez momentul pe foaie. Razele soarelui se așează pe foaie și uscă rândurile scrise într-un albastru de safir. Mă cuprinde o căldură sufletească, o trăire nouă iar frica de timp dispare. Deodată, dau totul uitării și trag aer adânc în piept. Simt că trăiesc.

25


ATEMPORAL Corobea Ionela Alina Damiana , clasa a XI-a Colegiul „Mihai Viteazul” Bumbești-Jiu (Gorj) Profesor coordonator: Amalia Ghiga

Tic tac! Tic tac! Tic tac! Pendula ceasornicului bătrân de veacuri ce măsoară armonios timpul care se scurge molatec răsună în camera pustiită. În ecoul timpului ce-mi fărâmă ființa, cugetările se pierd haotic într-un mod disparat în aerul îmbâcsit cu mirosul specific al cărților păstrate de decenii. Privirile-mi sunt fixate pe o fotografie lipsită de culori vii, dar din care se reliefează ciudos nuanțe blânde, în care se regăsește o femeie de o beatitudine aparte, cu ochi aurii precum mierea și tente circulare de un verde timid care te priveau blând, părul de o nuanță ce denotă particularitate în armonia sa neîntâlnită de blond și arămiu, buzele delicate și subțiri colorate într-o nuanță roșiatică. Acea persoană, de a cărei existență nu am cunoscut, doar prin simplul fapt că mă țintuiește cu privirile din spatele acelui voal de sticlă ce o ține captivă, mă face să mă cutremur, însă îmi transmite și multe simțiri stranii. Tic tac! Tic tac! Tic tac! Înaintea ochilor mi se țese un alt plan existențial în care mintea mă aruncă involuntar. Spectrul acelei femei taciturne și de o frumusețe divină învie și începe să mă poarte într-un trecut necunoscut de nimeni. O pot vedea, în deplina sa glorie a tinereții și împlinirii, cum se mișcă armonios cu brațele dezgolite, pline de flori, cu un zâmbet autentic pe chipul îmbujorat într-un ropot strașnic de aplauze ce inundă sala de teatru. O pot vedea cum stă așezată la o masă de scris în lumina unor candele înșiruind slove de cerneală cu lacrimi ce i se preling pe obrajii arși de tristețe. O pot vedea cuprinsă drăgăstos la pieptul unui bărbat înalt, șarmant, grijuliu, cuprinsă de sărutări care mai de care pline de râvnă. Îi pot vedea, cum trup cu trup, se unesc într-un dans ritmic de frământări care încearcă a fi tăcute. O pot vedea într-o bibliotecă veche plină de istorie or cum sărută duios un copil pe creștet. O pot vedea la câțiva pași în spatele meu, de parcă aș fi un privitor de teatru al propriei lumi ce se desfășoară ilogic în timp și spațiu, cum mă țintuiește cu privirea sa pătrunzătoare până ce un fior îmi pătrunde în oase. Tic tac! Tic tac! Tic tac! Se adeverește a fi un simplu și nenumărat simulacru ce-mi pătrunde în imaginație și cutează a-mi desfășura cadre și memento-uri virtual aparținătoare altor lumi de mult apuse în amintire și în cuget. Doar o altă dâră părăsită, captivă în timp și spațiu, al unui suflet rătăcit în universul pământean. Adesea mă cuprind simțiri stranii, dar plăcute, atunci când liniștea mă înconjoară într-o mreajă a timpului care parcă stagnează. Este de ajuns ca un obiect vechi să îmi pătrundă în priviri, iar o altă

26


lume reușește a-și zugrăvi fără zăbavă spectrele și frânturile de povești ale unui univers paralel. Imaginația-mi frământată de gânduri înșiruite și vise, începe să-și dezlănțuie forțele creatoare acompaniată de tot soiul de întrebări fără de răspuns. În lumina cenușie a unei zile friguroase de octombrie, pe fereastra largă a cafenelei ce rămăsese pustiită de pe la orele după-amiezii, priveam analitic lumea exterioară ce se deplasa cu mișcări grabnice cu destinații precise în timp ce sorbeam din notoriul ceai cu scorțișoară. Liniștea profundă în care mă aflam la fiecare vizită a cafenelei nu îmi era perturbată aproape niciodată, exceptând dățile în care chelnerul se oferea politicos în a-mi oferi o altă ceașcă de ceai. Erau obișnuiți cu prezența mea molcomă în acel colț retras de la fereastră, mă cunoșteau într-atât încât să putem lega o relație amicală, de prietenie, și nu catadicseau să-mi întrerupă liniștea mormântală plină de gândiri. Având o atitudine analitică pe durata procesului creator, ajung adesea a mă retrage înlăuntrul meu, lăsându-mi roiurile de gânduri captive în acest prizonierat al cărnii fierbinți. Mă pierd cu ușurință într-o lume care nu poate fi pătrunsă cu trupul, ci doar cu rațiunea îmbătată de fantezie. Străbat cu pași pierduți într-o lume a întrupărilor fantasmagorice ce se mișcă dezlănțuit dintr-un spațiu temporal în altul, sunete difuze ale unor conversații de mult uitate, cântece uitate ce se aud în surdină, o irealitate ambiguă în care își desfășoară firul existențial propriile fantasme.

COMPLEXITATEA LUMII APELOR, CA SPAȚIU AL VIEȚII ȘI AL MORȚII, AL ÎNCEPUTULUI ȘI AL SFÂRȘITULUI Crăciun Raluca, Clasa a X-a C Colegiul Naţional „Lucian Blaga”, Sebeş Profesor coordonator: Nadia Vesa Lumea apelor, ca spaţiu al vieţii şi al morţii, al începutului şi al sfârşitului este o lume reală, predominată de existenţa unor fiinţe umane, dar şi de ,,hârtie”, reale sau fictive, pline sau lipsite de viaţă. Această lume a existat dintotdeauna, iar valurile ei au purtat o mulţime de oameni, de suflete rătăcite. Unele opere literare aparţinând unor mari scriitori vorbesc despre această lume în care un singur lucru este cert, şi anume moartea. Accentul cade, mai ales, pe sensul curgerii apei şi anume pe sensul unic ce duce spre moarte. În opinia mea, lumea apelor reprezintă un canal de comunicare între viaţă şi moarte. Nu de puţine ori, în opere literare ne este prezentată această lume în care oamenii şi natura se întâlnesc. Prezenţa apei denotă, mai întâi ideea de purificare, de curăţare, iar valurile ei pot simboliza linişte, dar 27


şi frământare sau orice alt sentiment pe care un autor preocupat de această tematică încearcă să-l transmită. O gamă largă de sentimente sunt „scufundate” în această lume a apelor şi apoi trăite de către sufletele noastre. Ele au rădăcini adânci, înfipte bine în pământ, în cele mai noroioase bălți, aşa după cum nuferii au rădăcini în cele mai noroioase ape. Astfel, şi în cazul sentimentelor, cele mai plăcute sau mai puţin plăcute sentimente sunt înregistrate în cele mai neaşteptate locuri şi nu de puţine ori au legătură cu apa. Dacă ar fi să particularizăm şi să ne oprim asupra unor opere sugestive pentru această tematică, în primul rând, putem spune că lumea apelor, în toată complexitatea ei, este remarcată în opera Mirajul, de Mihail Sadoveanu, o operă concepută pe tema naturii sălbatice, unul dintre motivele ei specifice fiind apa. Se conturează totodată şi relaţia om-natură prin intermediul faptului că se configurează un univers unic: „Adă-ţi aminte şi chiamă din pâclă între noi atâtea chipuri pe care le-am întâlnit altădată, în altă lume. Între ele şi noi s-a pus perspectiva timpului, - şi ceaţa depărtării le dă o uşoară linie artistică, ce nu poate dăuna realităţii.” Secvenţa „În plaurul plutitor, adică în pământul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea , - o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta” parcă trimite cititorul în adâncul apelor, unde totul a început. Enumeraţia „aluviuni, stuhuri, plante” reprezintă multitudinea de elemente ce alcătuiesc o mică parte din adâncul apei, adânc ce poate fi identificat şi cu sufletul omului. Drumul parcurs, de către elemente, din apă până la suprafaţa acesteia este, de fapt drumul parcurs de la viaţă la moarte, de la tot ceea ce poate exista şi trăi în apă până la inexistenţa acestora şi prefacerea lor, fenomen numit moarte. Vântul este unul dintre elementele care contribuie la unduirea maiestoasă a valurilor, la crearea notei de mister şi iniţiere, aşa după cum ne este prezentat şi în sintagma „cunosc încă puterea vântului ş-a valului”. În al doilea rând, lumea apelor, ca spaţiu al vieţii şi al morţii, al începutului şi al sfârşitului este surpinsă şi în opera „Mistreţii erau blânzi”, de Ştefan Bănulescu, text ce pare, la prima vedere, să ne prezinte o întâmplare cu barca, o barcă izbită de un copac, la un moment dat, astfel sugerându-se verticalitatea lumii apelor, unde totul este drept cu oamenii. Căutând cu disperare loc de înmormântare pentru copil („N-avem unde-ți înmormânta copilul”), parcurgerea apei, cu ajutorul bărcii, reprezintă în fapt viața. În acest context trecerea de la viaţă la moarte, de pe un mal pe celălalt nu poate avea loc. Sufletul încă nu este pregătit, nu este iniţiat. Dar secvenţa „Sicriul copilului pluteşte în apa din barcă” rezumă o posibilă cale de trecere, dacă privim apa ca pe un element purificator al trupurilor şi ca pe un element ce transmite sufletul mai departe. Copilăria este prima etapă a vieții, iar noi ca oameni suntem obişnuiți să asociem termenul de „moarte” cu bătrânețea. Ceea ce înseamnă că acest copil nu a parcurs toate etapele vieții. Acesta nu a atins cunoaşterea, ci doar existența. Scurta perioadă de timp trăită de acesta ne motivează să trăim fiecare clipă din plin, ne oferă speranţa şi dorinţa de a trăi. Apa... element 28


care trece pe sub picioarele noastre, peste capetele noastre şi prin sufletele noastre, simbol al trecerii de la viaţă la moarte. Majoritatea oamenilor au avut ocazia să navigheze, cel puţin o dată în viaţă, să exploreze suburbiile unui oraş aflat pe ape, să se lase furaţi de misterul şi farmecul pe care apa îl emană, să se simtă atraşi de adâncurile ei. De asemenea, din ceea ce observăm în diverse opere de artă, apa, marea, tematica acvatică a exercitat o fascinaţie aparte de-a lungul timpului. Astfel, ne gândim la existența unui tablou în care să fie pictate într-o barcă cele cinci etape ale vieţii: copilăria, adolescența, etapa în care devenim adulți, maturitatea şi bătrânețea. Ne imaginăm că toate aceste etape traversează o apă de pe malul vieții pe malul sfârşitului, al morții. Apa fiind doar un canal de comunicare între cele două maluri. Ea traversează sufletele, le ajută să ajungă la destinație. Acesta este rolul apei, de a ne menține în viață, până când vom porni într-o altă „călătorie”...

DANSUL CA FORMĂ DE MANIFESTARE A EMOȚIILOR ȘI A SENTIMENTELOR Crintea Luminiţa, clasa a X-a C Colegiul Naţional „Lucian Blaga”, Sebeş Profesor coordonator: Nadia Vesa Dansul reprezintă cea mai veche formă de exprimare artistică, o formă de comunicare nonverbală ce se distinge prin spontaneitate, rafinament, delicatețe – cea mai elevată artă ce acumulează tradiții diverse. Conştiința se intersectează cu subconștientul, înglobând sentimente de naturi diferite, ce contribuie la starea spirituală a omului plasat în societatea care vizează atât aspectul ludic al vieții, cât și aspectul întunecat – ce susține disperarea interioară a ființei care caută dezorientată libertatea. Dansul contribuie la împlinirea planului social, ludic și tragic al vieții omului. Astfel, dansul este cea mai completă, exactă și complexă formă de manifestare a emoțiilor şi a sentimentelor. Dansul este o formă a comunicării nonverbale – care are o pondere semnificativă –, ipoteză care consolidează aspectul social al dansului în viața ființei umane. Tradiția prezintă dansul sub forma unei oportunități de interacționare. Fete și băieți se reunesc, îmbrăcați festiv în spiritul tinereții pe un teren ce dobândește calități divine. De-a lungul anilor, ringul de dans a fost prefigurat într-un spațiu al libertății infinite. Acest spațiu sacru este completat și delimitat de muzică: muzica veselă și dansul ce se mulează după acest ritm evidențiază atât comunicarea, cât și starea de spirit pozitivă a dansatorilor captivi într-un timp al fericirii și al libertății maxime. În istoria țării noastre, hora a reprezentat dintotdeauna o metodă principală de comunicare: toți oamenii se adună la horă, unde se cunosc, 29


vorbesc și stabilesc o conexiune ce accentuează natura umană socială. Dansul comunică așadar sentimente și trădează gândurile ascunse, fapt ce susține legăturile interumane. Când vine vorba de dans este vizat şi aspectul ludic al acestei forme de manifestare umană concepută şi cu intenția jocului. Acesta a reprezentat întotdeauna o formă de distracție și de binedispunere, fiind o formă de terapie. Jocul este modul prin care se percepe inițial lumea, fiind o atitudine de contemplare și curiozitate ce favorizează dezvoltarea în plan psihic. Funcția ludică a dansului se caracterizează prin spontaneitate ce evoluează treptat pe drumul cunoașterii, care dispune de nenumărate surse de siguranță. Așa cum copiii încep să conștientizeze lumea desfășurată în fața ochilor dependeți de informație nouă prin intermediul jocului, în aceeaşi situaţie, într-un plan paralel, este situat şi dansul. Astfel, este reflectată dorința de a testa noi stiluri ce creează diferite dimensiuni cu contexte diversificate pe baza conceptului fericirii, relevându-se curiozitatea și determinarea omului de a-și atinge limitele potențialului artistic. Experiența în acest domeniu favorizează gradul ridicat de expresivitate, care s-a întemeiat pe baza celor două motive menite încă din timpuri arhaice să se completeze reciproc. Aspectul ludic este evidențiat la petreceri, care se remarcă prin diferitele forme de manifestare artistică, a căror diversitate induc starea de beatitudine. Nu putem să nu ne oprim puţin şi asupra aspectului tragic relevat de dans, aspect ce se ivește în momente de deznădejde, fiind o modalitate de eliberare din sufletul ce are drept prizoniere sentimentele negative, constituindu-se într-un infern. Funcția tragică a dansului conferă acestui infern focul care se identifică cu o metaforă ce delimitează binele și răul – doi poli opuși ce realizează o fuziune la nivel spiritual. Focul este echivalentul intensității trăirilor ce consumă ființa care execută mișcări grăbite și spontane, alteori lente și pierdute în timp în scopul eliberării spiritului. Tristețea profundă a dansatorului este treptat eliminată din suflet prin mișcările elegante ce nu îngrădesc nicio secundă libertatea de exprimare a artistului dezorientat. Spre exemplu, muzica clasică permite și conferă o astfel de libertate, prin ritmul său dual – sunete divine de pian, încete, urmate de sunetele mai intense ale altor instrumente, cum ar fi trompeta. De câte ori ne simţim descurajaţi, ascultăm melodii interpretate la pian, lente și ne lăsăm purtaţi de liniile melodice ce surprind potențiale lumi noi, fantastice, fiecare fiind distinctă prin acuratețea și intensitatea mișcărilor, creând o cărare ascendentă spre Rai, spațiu astral al împlinirii spirituale. Dansul, prin aspectul său tragic, este cea mai puternică formă de exprimare și manifestare atistică, precum și o formă recunoscută de terapie la nivel internațional – gesturile și mișcările executate oglindesc cele mai ascunse trăiri: tristețe, nervozitate, nerăbdare. Astfel, acest tip de dans poate fi lent sau ritmat, accentuând starea de spirit adevărată a dansatorului. Dansul este o artă elevată și completă, simbol al rafinamentului, o poartă spre suflet și un prilej de a cunoaște necunoscutul, ce îndeplinește trei funcții complexe ce definesc însăși natura umană. 30


Acest tip de artă a fost prezentă încă de la începuturile lumii și a legat oameni din diverse țări, dansul fiind o tradiție universală ce a fost fidelă sentimentelor umane. O metodă de relaxare și distracție, de eliberare, precum și un prilej de comunicare, dansul este cea mai veche metodă ce prezintă o deosebită acuratețe în exprimarea sinelui.

CONFESIUNILE UNUI DANSATOR Dragomir Şerban, clasa a X-a C Colegiul Naţional „Lucian Blaga”, Sebeş Profesor coordonator: Nadia Vesa Dansul este limbajul mut care exprimă sentimente adânc ascunse și este „vorbit” de mii de ani de către toate persoanele. În primul rând, în dans nu există „perfect”, sau „corect”, cu atât mai puțin „greșit”. Dansul este forma supremă de manifestare a sinelui, unde nu contează religia, naționalitatea, vârsta sau orice alt criteriu de judecată al societății. În dans, sufletul se manifestă prin corp, și de aceea, eu consider dansul ceva mai presus de artă. Toate cele 3 părți ale sufletului, adică subconștientul, conștientul și supraconștientul se unesc nu doar între ele, ci și cu templul lor, iar în preajma sunetelor ritmice produc nu doar un sport, nu doar arta, ci viață: dorință, speranță, suferință, bucurie. Vorbele nu mai sunt produse de cuvinte propriu-zise, de un organism independent de suflet, ele sunt manifestate de trup prin mișcări coordonate de către suflet, mişcări pline de emoție. În dans, vorbește emoția, vorbește iubirea, vorbește durerea. Este cunoscut faptul că muzica pe care o ascultăm este strâns legată de amintiri, deopotrivă plăcute și neplăcute. Versurile și linia melodică declanșează stări cândva trăite, uitate de noi, dar stocate în adânc, în subconștient. Prin dans, ființa umană nu doar retrăiește aceste amintiri, ci le și exprimă. Limbajul corpului îl ajută pe om să se descarce de dureri și de suferințe, de stări emoționale neplăcute, și să se reîncarce cu puteri/forţe noi. Dansul este fascinant din acest punct de vedere, deoarece, pe aceeași piesă, oamenii au diferite mișcări, simt diferit. O piesă muzicală poate retrezi revoltă într-o persoană, pe când aceeași piesă poate trezi bucurie într-alta. Cel ce simte revolta va avea mișcări mai bruște, radicale, pe când cel ce simte bucuria va avea mișcări cursive, line, elegante. Conștientul nu poate fi nici oprit, nici repornit. Dar fără el, nu am putea dansa pe ritmul muzicii. Cum ar fi un dans foarte bun, dar să nu fie pe ritmul muzicii, sau să nu fie un stil de dans adecvat pentru ea? Dansul trebuie să fie mână în mână cu muzica, altfel sufletul nu se mai poate manifesta coerent. Iar când subconștientul și conștientul lucrează în acest domeniu împreună, supraconștientului parcă îi 31


surâde ideea să participe și el în acest ritual al exteriorizării sinelui. Dansul este una dintre cele mai ușoare modalități de a empatiza. Dansatorul exteriorizează trairile sale, iar observatorul empatizează ușor, ajunge să trăiască ceea ce simte cel ce se exprimă prin dans, deoarece două dintre cele cinci funcții cognitive sunt activate: vederea și auzul. Corelația dintre cele două este cea mai importantă, deoarece pe acestea două se bazează întreaga activitate a omului. Totuși, dansul nu ar fi nimic fără dansator. Dansatorul este creatorul, el se manifestă, își transpune gândurile printr-un limbaj mut, dar în același timp plin de sens și de viață. În momentul în care dansatorul își conectează corpul spiritual cu cel fizic, el nu mai vede cu ochii, ci cu sufletul. Fiind dansator, știu exact cum se simte unul pe scenă, sau într-un spectacol. Ca să fiu sincer, suntem catalogați drept doritori de atenție, de faimă, ceea ce este fals. Dansăm ca să vă aducem un zâmbet pe buze și în privire. Dansăm ca să simțiți emoție, pentru că, din păcate, omul contemporan a tăiat cu foarfeca nemulțumirii și a tristeții firul dintre corp, minte și suflet. Și nu doar atât, dansăm ca să ne eliberăm. Dansul este terapia pe care o practicăm. Noi, dansatorii, suntem firi timide, care țin în ele orice gând, cum ar fi el, bun sau rău. Deși nu pare, suferim, pentru că, până la urmă, suntem oameni. Emanăm bucurie, dar numai noi știm ce simțim și ce avem în sufletul nostru sau cu ce demoni interiori ne luptăm. Și nu vorbesc despre orele adunate de antrenament, pentru că nu au nicio relevanță, noi facem asta pentru că ne place. Vorbesc despre frustrările adunate și despre gândurile întunecate. Ca orice persoană de pe acest Pământ, şi noi suferim. Este normal. Dar nu este normal modul în care suntem tratați și judecați. Dacă un băiat dansează și are mișcări feminine, înseamnă că este „pe dos”, în limbaj colocvial. Dacă o fată nu are mișcări feminine și se îmbracă mai masculin, sau dansează hip-hop, este „o neînțeleasă”. Cum am mai zis, în dans nu contează câți ani ai, de ce naționalitate ești sau altele. În dans contează să te exprimi: cum știi, cum poți, cum simți. Este de admirat că îți pui sufletul în mișcările pe care le faci. Da, este foarte bine că ești băiat și dansezi. Da, este foarte bine că ești fată și vrei să faci hip-hop. Așa cum spune și George Călinescu despre Otilia din creația sa literară Enigma Otiliei: ea este partea lui feminină. Și tu poți să faci mișcări atât masculine, cât și feminine în dans, atât timp cât îți exprimi sinele și te simți liber. Dansul pentru noi a fost, este și va fi salvarea noastră. Cu toții avem momentele noastre în viață când parcă totul s-a sfârșit și nimic nu mai are niciun sens. Personal, am fost de câteva ori atât de aproape să fac „trecerea” din lumea materială în cea spirituală. Dar de fiecare dată când auzeam muzica nu mă puteam abține să nu dansez. Simțul creator se trezea în mine și fiecare celulă din corpul meu voia să danseze, voia să trăiască. Şi când dansam, simțeam că nimeni și nimic nu mă poate opri, că trăiesc cea mai bună variantă a vieții mele în acel moment. Mă simțeam Prometeu, mă simțeam invincibil. Îmi cream propriul Univers, unde niciun rău nu se poate întâmpla, iar singurul dictator era sunetul muzicii care îmi mângâia interiorul îndurerat, iar eu îl mângâiam pe sunet prin creațiile mele. 32


În încheiere, pot afirma că dansul este nu doar o formă de manifestare a emoțiilor și sentimentelo, ci și un mic Univers în care ne putem iubi și putem fi noi înșine. În final, dansul este un poem în care fiecare mișcare reprezintă un cuvânt care prinde viață.

POETUL ȘI STEAUA DIMINEȚII

Sima-Nedelescu Ana, clasa a X-a Colegiul Național „Grigore Moisil”, București Profesor coordonator: Gabriel Mirea

Am decis să scriu aceste însemnări în noaptea de 3 martie 1619, noaptea precedentă sentinței mele. Scriu acestea în temnița Cetății Warwick, pentru ca oamenii să îmi înțeleagă motivele, așa cum a făcut-o iubita mea. Nu îmi pasă dacă voi putrezi de unul singur în temnița asta sau daca voi muri mâine în zori, am decăzut ca vrăjitor, și tot ce am iubit a apus. Înainte de a depăna povestea prin care am ajuns în această temniță cu o condamnare la moarte, voi face o adăugire, pentru o înțelegere mai în profunzime a lanțului de întâmplări. Am trăit cu părinții mei numai 3 ani din viața mea. Eram mezinul familiei, având încă 6 frați mai mari. Însă dintre toți, mama a simțit o diferență în comportamentul meu, susținând că Diavolul însăși lucrează prin mine, așa că mă ducea zilnic la biserica din sat pentru a mă salva. Un moșneag a văzut acest lucru și i-a oferit mamei să mă ia el în grijă pentru a mă ajuta. Ceea ce nu știa mama, însă, era faptul că moșneagul era un vrăjitor al magiei negre, bătrân de peste 300 de ani. Numele lui este Awarnach, și dacă citește aceste însemnări vreau să știe că a fost mai mult decât un tată pentru mine, a ținut loc iubirii unei familii întregi, nu aș fi putut să cer mai mult decât îndrumarea și grija lui. El a fost și cel care mi-a dat numele de Ives, deși părinții mei naturali mă numiseră Oswald. Până să mă antreneze pe mine, Awarnach era cel mai puternic și învățat vrăjitor din Anglia, Scoția și probabil Irlanda. El susține că mama avea dreptate în felul ei. Acel lucru din mine care o speria pe mama mă face cel mai puternic vrăjitor din regat, însă nu și cel mai învățat sau experimentat, și am aflat acestea pe calea mai grea. Cei din Marele Sabat nu credeau că eu aș putea face ceva util pentru comunitatea vrăjitorilor, așa am ajuns să lucrez de unul singur la propriul plan pentru a salva vrăjitoria, dar și regatul. Cu ajutorul unui prieten, John de Critz, pictorul curții, am fost primit la curte ca poet. Primirea mea la curte mi-a schimbat complet povestea. Timp de un an am scris poezii care l-au încântat pe rege

33


nespus, îi plăcea că știam la fel de bine engleză și latină. Scriam poezii despre natură cel mai mult, dar și cu tentă religioasă. Le scriam atât de frumos, ziceau curtenii, de parcă îmi șopteau îngerii. Cele mai multe poezii ale mele erau despre Steaua Dimineții, și deși nimeni nu le înțelegea adevărata frumusețe și semnificație, le ascultau cu mare plăcere. După o vreme, regele James I mi-a încredințat să scriu o poezie omagială pentru regina Anna. O văzusem pe regină doar în treacăt până atunci, dar în ciuda distanței am observat ca era de o frumusețe aparte. Am petrecut nopți întregi scriind o poezie de 13 strofe pentru regină, și încă consider acea poezie ca fiind cea mai valoroasă operă a mea. În seara de 12 decembrie, seară în care regele ma chemat la masă alături de invitați și chiar alături de regină, era ziua de naștere a reginei Anna. M-am îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le aveam și am rugat-o pe fiica croitoresei să îmi facă rost de un pieptăn în schimbul unei poezii pentru mama ei. E o fată cumsecade, așa că a căzut de acord, în plus, având ca și mine, 21 de ani, ne înțelegeam bine. Stăteam deseori la palavre când apucam, ea își mai dădea cu părerea despre poeziile mele, iar eu îmi dădeam cu părerea despre broderiile pe care le făcea ea. Ajuns la cetate, gărzile m-au primit mai frumos decât de obicei. Țineam în mână foile pe care scrisesem poezia pentru regină, rulate , apoi legate cu un șnur. O servitoare m-a întâmpinat la intrare și m-a condus până în sala tronului, unde era așezată o masă mare, cât pentru zeci, dacă nu sute de persoane. Servitoarea mi-a arătat locul meu, care se afla în stânga regelui James. În capul mesei stăteau regele și regina, în timp ce slujitorii roiau în jurul lor. Imediat ce m-am așezat și mi-am spus toate formalitățiile, regina Anna m-a întrebat unde am învățat să scriu atât de frumos. -De la tatăl meu. El mi-a arătat farmecul poeziei, am răspuns ferm, iar ea mi-a răspuns cu un zâmbet cald. Simțeam că ar fi vrut să mă mai întrebe ceva, dar ultimii invitați, veri ai regelui, au ajuns, iar regele James s-a ridicat, ținând un discurs despre iubita lui soție, care, însă, nu părea la fel de încântată de această sărbătoare. Se uita când la rege, când la pocalul de vin din fața ei, până și-a mutat privirea spre mine. A observat că o admiram în liniște și a zâmbit ușor când mi-am mutat repede privirea spre rege. Deși am continuat sa privesc spre rege, o vedeam cu coada ochiului pe regina Anna uitându-se când la mine, când la hârtia înfășurată de pe masă. Regele James ți-a turnat un pahar de vin în cinstea soției sale și m-a invitat să recit poezia. Mam ridicat și am desfășurat sulul de hârtie. Toată lumea ți-a ațintit privirea asupra mea când a început să recit. Regina Anna se uita cu mult interes la mine în timp ce citeam strofele de admirație scrise pentru ea. Am terminat cu versul „Protectoare a regatului fie-ți calea luminată de Steaua Dimineții!”. Am ridicat privirea din foaie și am văzut cum toată lumea mă privea cu admirație, chiar și regele era surprins, însă regina era uimită.

34


Festinul a durat câteva ceasuri, până când soarele deja asfințise, cred că se apropia de miezul nopții. Am vrut să plec, dar aceeași slujitoare care m-a întâmpinat, m-a oprit. -Ești chemat de către alteța sa, spuse calmă într-o voce pițigăiată, arătându-mi direcția cu mâna ei subțire. I-am aruncat o privire lui John de Critz, pictorul care îmi întoarse gestul. Părea la fel de îngrijorat ca mine. M-am uitat în jos, rugându-mă să nu mi se fi descoperit cărțile de magie din locuință. Străbaterea holului până în odaia reginei a părut o veșnicie, dar tot nu a fost suficient ca să îmi pot face ordine în gânduri. Tot ce mai aveam era speranța ca El mă va ajuta în cazul în care ceva rău se întâmpla. Însă nimic rău nu s-a întâmplat, chiar opusul. Regina Anna mi-a oferit un scaun pentru că dorea să discutăm. Mi-a pus câteva întrebări despre poeziile mele și viața mea, la care am răspuns cu drag. Mi-a spus că și-ar dori sa mă aibă pe mine și poeziile mele mai aproape, că ar vrea să mă vadă mai des în cetate. N-am refuzat-o. Nu puteam să o refuz, așa că după ce s-a sfătuit și cu soțul său, sau cel puțin așa a zis ea, am ajuns să locuiesc în cetate. Aveam o odaie numai pentru mine și cărțile mele de poezie și magie. În următoarele săptămâni am avut ocazia de a vorbi cu regina Anna de mai multe ori. Mi-a mărturisit mai întâi ca îi face mare plăcere să discutăm și că sunt preferatul ei de la curte, ca mai apoi să îmi destăinuie că nu îl iubește cu adevărat pe regele James și căsătoria a fost aranjată de tatăl ei danez. Într-adevăr, ea era mult mai tânără și mult prea frumoasă pentru un nesuferit ca regele James. Noaptea se furișa în odaia mea și îi citeam poezii de dragoste, așa mi-am mărturisit dragostea față de ea, iar ea mi-a destăinuit că eu sunt cel pe care îl iubește cu adevărat. Era ca un vis devenit realitate, dar pe care îl anticipasem din prima noapte în care am vorbit de unii singuri. Nu a durat mult până i-am spus ca vreau ca eu să fiu cel care aduce moartea regelui, în interesul de a elibera vrăjitoria, dar și poporul. I-am oferit ei toată încrederea mea, iar ea nu m-a dezamăgit și a păstrat secretul cu sfințenie, fiindcă nici ea nu îl putea suferi pe rege, sau modul în care o tratează pe ea și propriul popor. Chiar s-a oferit să mă ajute, dar a trebuit să îi spun că acest lucru este imposibil, deoarece vraja pe care plănuiam să o folosesc putea fi prea periculoasă chiar și pentru mine, iar dacă șansele mele de supraviețuire erau mici, vraja era letală pentru un muritor de rând, ca ea sau regele. Moartea mea înainte de termen era sigură, dar mi-am dorit ca prin ea să rămână amintirea mea și dorința mea de a face o lume mai bună prin mijloace necurate. Totul decurgea bine, chiar prea bine ca ceva dezastruos să nu se întâmple și totul să fie ruinat într-o secundă. Era lună nouă, 2 martie 1619 când am decis că este momentul ca domnia regelui James să se sfârșească. Am pregătit totul pentru vraja care l-ar fi omorât pe rege, arătând ca o moarte naturală, exact cum scria în cartea de magie. Îi explicasem reginei Anna că este prea riscant și că odată cu regele s-ar putea să mor și eu. A plâns când i-am spus că nu exista cale de întoarcere, dar a înțeles și a jurat să nu mă întrerupă. Rosteam ultimele cuvinte în latină ale vrăjii, când Anna a pătruns în cameră. 35


-Fuerat glorificatus, Luci... -Ives! Oprește-te! Anna mă apucă de mână. Nu face asta, există alte căi! Spuse uitându-se la tăietura sângerândă din palma mea. -Pleacă! Nu mă atinge! Pentru viața ta, pleacă! am împins-o ușor către ușă, dar înainte să mai pot rosti ceva, înainte să poate fugi sau măcar să poată clipi, vraja incompletă își făcu efectul. Energia vrăjii a fost prea mult pentru un muritor de rând, precum regina. Eu am leșinat, însă ea și-a dat viața încercând să mă salveze. O avertizasem! Îi spusesem să fugă dar nu a ascultat, pentru că era hotărâtă să nu mă lase să mor, iar eu nu aș fi putut să schimb asta. Acum este noaptea de 3 martie și începe să se crape de zi, eu mi-am primit sentința de a fi ars pe rug. Închei aici această povestire în care dragostea a învins magia, iar magia a distrus dragostea. Mă semnez Ives, poetul cetății Warwick, împăcat cu propria moarte. Tot ce iubeam s-a sfârșit din vina mea și tot ce rămâne va fi o poezie. Astfel, îmi dau viața în zori în fața focului și a Stelei Dimineții.

ESTE TIMPUL… Căpățână Ioana-Raluca, clasa a XI-a C.N. ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator; prof. dr. Geanina Oprea

Mă plimbam prin parc. Doar cerul infinit, cu al său Cosmos brodat de astrele înghețate, îmi țineau companie în acea noapte, ce de data aceasta, purta o altă strălucire, ceva diferit. Era o noapte ce îmi trezea un sentiment ciudat, necunoscut. Eram și sunt o persoană ce a fost mereu copleșită de șiruri fară limite de sentimente, trăiri, emoții. Dar atunci nu, totul îmi era anonim. Nu puteam să realizez ce simt. Doar picioarele mele mergeau, ascultând de nu știu ce comandă, căci mintea mea era blocată, paralelă cu realitatea. Am mers câteva ceasuri rătăcită undeva prin spațiu. Doamna mea doctor mă avertizase că vor avea să mi se întâmple și astfel de lucruri. Un șoc din care să nu pot să mă mai trezesc; ceva care să mă țină captivă pe veci într-un loc necunoscut, de care doar sufletul meu să știe, căci așa se manifesta boala mea, mintea mea dădea naștere unui abis sumbru, în care voi petrece restul zilelor atunci când trupul meu, creierul meu, inima mea nu vor mai avea capacitatea să înfrunte viața, o explozie ce urma să mă

36


lase în acel abis. Nu credeam că exista ceva atât de puternic care să-mi activeze maladia, dar se pare că îl găsisem, așa că eram condamnată să-mi înfrunt suferința și să ajung la un spital de nebuni. Acum, frica m-a ajuns din urmă și îmi conduc membrele pe aceste holuri uitate de lume, de lumină, de culoare... de viață. N-am să uit ce m-a adus în această stare, iar mereu o să îmi las obrajii inundați de lacrimile-mi reci. Căci nu mai pot decât să plâng... doar să plâng. Și, poate, vă întrebați ce sa întâmplat...? Însă... nici eu nu știu, dar vă voi spune cu puținele cuvinte pe care le mai am. Îi voi scrie o scrisoare, o mărturie a aceleia ce cândva i-a văzut prima sclipirile din ochi și mierea din buze. „Dragă tinere de peste hotare, Sunt eu..., femeia aceea amărâtă, care... te-a văzut zi de zi, abătut de problemele tale, de temerile tale, de miile de întrebări pe care ți le-ai pus până în ultima clipă. Sunt aceea ce a încercat cu strădanie să te ajute, să te îndrepte pe cel mai bun drum. Ți-am șters lacimile și le-am luat în sufletul meu, să plâng eu pentru tine, nu tu, suflet de copil inocent! Te-am ridicat și ți-am dat aripile de care aveai nevoie pentru a zbura, pentru a urma mărețul tău vis. Și, chiar de m-ai uitat în acest loc, și chiar dacă acum ești fericit pe pământurile altor lumi, eu întotdeauna te voi purta în inima mea, ce nu mai are mult de respirat! Doar un singur lucru te rog, amintește-ți ce ți-am spus în acea noapte, sfâșietoare pentru interiorul meu. Întoarce-te într-o bună zi și fii tu acela care să salveze alți îngeri precum tine! Nu uita... Din inimă de mamă îngenuncheată, în fața răutăților ce te-au îndepărtat de mine, te implor să nu uiți care îți este menirea! Cu durere și dor, Mama ta... “ Asta i-am spus când mi-a zis că drumul lui în România a luat sfârșit! Când mi-a zis că nu mai poate să treacă de toate barielele pentru a ajunge la o viață mai bună. M-a chemat în Cișmigiu, parcul în care a învățat să meargă singur. Era parcul care îi văzuse primul pașii, ultimul care îi simțea. Era ultima dată când fiul meu respira aer românesc, el, sânge de dac... cu tărie de roman. Era ultima dată când îi vedeam ochii de un verde atât de pal, când îi auzeam vocea suavă și îi simțeam atingerea fragilă. Era ultima dată lângă fiul meu. L-am înţeles și i-am dat drumul. Îl voiam fericit și cred că... și departe de tot răul de aici, chiar dacă îl despărțeam de mine. L-am îmbrățișat, i-am sărutat fruntea, i-am șters lacrima, așa cum am făcut-o mereu, și i-am grăit: „Privește în spate într-o zi și vino să salvezi alți îngeri!”. A dat din cap, pătruns de o tristețe distrugătoare pentru mine, mi-a pupat mâinile și a plecat... I-am strigat:

37


,,Nu-ți uita menirea, Andrei, nu uita...”! Nu s-a mai întors. S-a pierdut în noapte ca o stea ce cade din infinitul cerului, stea pe care n-am mai revăzut-o. Nu știu cât va mai îndura sufletul meu această durere, dar voi mai scrie o scrisoare, ce sper să ajungă în mâinile copilului meu, atunci când va reveni în această țară. “Țara mea, Te-ai pierdut, țară,… te-ai pierdut! Ai uitat cine ai fost, ai uitat pe ce culmi ai strălucit, ai uitat de tine, țară! Te-ai lăsat condusă de hoți, de oameni răi! Te-ai lăsat mințită, batjocorită, furată, înșelată! Tu, patrie de vis, te-ai transformat într-un coșmar, din care nu mai știi cum să te mai trezești! Doar tu știi, Românie, ce au purtat ale tale pământuri. Ai fost pătată de sânge, ai îndurat bătălii, războaie, ți-au murit mii de oameni, și totuși te-ai ridicat, țara mea! Însă, din nou ai dat de necaz, și comuniștii te-au aruncat! Iar ai pierdut suflete, moment prețioase din trăirea ta! Și ce-ai făcut, Românie?! AI LUPTAT! AI RĂZBIT! AI SUPRAVIEȚUIT! LE-AI ARĂTAT CĂ POȚI FI O ȚARĂ DEMNĂ DE RESPECT ȘI ADMIRAȚIE! Dar acum, patria mea, pământul meu, casa mea, de ce nu mai faci asta? De ce nu vrei să mai răzbești din întunericul ăsta? De ce nu lași lumina ta pură să ne călăuzească calea? De ce ne părăsești, Românie? DE CE? Fiul meu se întreba același lucru. Era devastat de situația de aici! Un copil cu rezultate extraordinare, cu o capacitate atât de mare, cu visul său măreț de a te salva, Românie! Însă a plecat! Respins de societatea ta, respins de propriul popor, doar pentru că putea mai mult decât restul, și-a luat viața în dinți, iar acum excelează prin universitățile Americii. Acela este ținutul lui? Aceea este țara lui? Nu, Românie, nu este, dar ce să facă? Să rămână aici, când toți vor doar să te afunde si mai rău? Singur n-ar fi reușit, căci puțini mai sunt aceia ce vor să te vadă din nou înflorind, tu, boboc de floare rară, țară de daci, țară triumfătoare și falnică! Cum să pierdem, ȚARĂ, bogăția ta? Cum să nu mai avem câmpiile tale verzi, munții tăi de piatră tare, apele tale line, animalele, regii, conducătorii, compozitorii, scriitorii, cetățile, castelele, casele, turnurile? Cum să trăim, Românie, fără de Alba-Iulia sau Iași, Cluj sau Timișoara?! Ai uitat cât ai luptat să fii unită cu surorile tale, ai uitat de Basarabia, de Ardeal? Țara mea de dor, țara mea de suflet, nu uita cine ești cu adevărat și nu mai lăsa acești meschini să te rătăcească pe căi obscure! Țara mea de glorie, dansează pe simfonia ce ți-a fost dată să o trăiești, aleargă pentru salvarea ta! Luptă, Românie, și nu-ți mai lăsa îngerii să-ți plece, căci TU EȘTI CASA LOR, NU ALTE ZĂRI! Ajută-i să te salveze, să te găsească și să-ți dăruiască toată dorința și puterea lor de a te readuce pe culmile, pe care cândva ai strigat, VICTORIE!!!

38


Mi-am lăsat puiul să plece, doar pentru ca într-o bună zi să vină și să te strige! Să-ți spună ție MAMĂ și să te aducă în vârf! Să nu te lase să mori, chiar dacă eu m-am sacrificat pentru tine, țara mea. Trăiește tu pentru copilul meu, pentru nepoții mei și dă-le șansa de a trăi în lumea frumoasă, ce cu mult timp în urmă, zburda pe pământul tău. N-ai nicio vină, Țară, dar mai încearcă o dată să te ridici! Arată-le cine este ROMÂNIA! IzbeșteI și fii fericită cu îngerii tăi! ROMÂNIA, te iubesc… Cu stimă, UN ÎNGER FĂRĂ ARIPI…” Mă uit pe fereastră… plecarea fiului meu și starea în care țara mea se află acum, m-au adus aici. Acesta a fost șocul care m-a închis pe vecie în acest spital. Îmi șterg lacrimile… răsuflu… mă încălzesc cu gândul că, poate, îl voi vedea cu tricolorul în mână într-o bună și îndepărtată zi… cu gândul că te vei trezi din coșmar, țară! Iar până atunci, eu voi număra nemuritoarele secunde, dorindu-mi doar să vă revăd. Mă uit în calendar… LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! AZI SE ÎMPLINESC 100! Poate e timpul trezirii tale… poate a sosit momentul…

AMALGAM DE SENTIMENTE...

Marin Maria Izabella, clasa a XII-a C.N. ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordinator: prof. dr. Geanina Oprea

Sinele a fost mereu ușa către o cunoaștere în profunzime a amalganului de sentimente pe care le simțim în cele mai neașteptate momente. Stările euforice ne fac mintea să se joace, cu noi și cu ceilalți. O bucurie și, totodată, o neliniște emanate constant îți pot schimba viziunea asupra lucrurilor. Viața ne este dată să o trăim, să facem greșeli, să le repetăm și în anumite cazuri să nu ne învățăm niciodată lecția. Imginația nu concepe ideea de euforie. Suntem captivați de necunoscut și mister, vrem să facem toate lucrurile într-un stil mare și să nu ne pese de consecințe. Ne dorim să vedem dincolo de orizont, să captăm secvențe din realitate și să revizuim odată cu fiecare experienţă, limitele

39


mai mult sau mai puțin existente. Destinul eului în esența sa este acela de împlinire, de reușită și de neajuns. Una dintre laturile sinelui, cu un puternic impact, este iubirea. Modul incert prin care pătrunde în mintea și sufletul nostru, ne pune în poziția de-a întreba dacă suntem într-adevăr fericiți. Până la urmă, ce este mai exact această fericire? Zâmbetul apare pe față chiar și la vederea unui apus. Intuitiv, putem spune că este un concept care de-a lungul timpului a primit definiții peste definiții. Fiecare dintre noi are propria sa relație și percepție asupra acestei idei. Cu toții lansăm ipoteze mai mult sau mai puțin idealiste, precum spune Honoré : "Fericirea are nenorocirea să pară ceva absolut". Niciodată nu am putut înțelege conceptul de perfect, fără greșeală și fără părți întunecate. Fericirea? Fericirea este greșită în atât de multe feluri și de multe ori interpretată prost, când nici măcar nu ar trebui să reprezinte un subiect de discuție. Dragostea stimulează creierul, deci ne stimulează pe noi. În momentul în care întâlnim o persoană, aceasta ajunge chiar să ne obsedeze, făcându-ne să ne gândim mereu la ea. Însă, nu doar ne gândim la ea, ne construim un model interior, o imagine care ne ajută în subconștient să prezicem ce va gândi și ce va simți. Firește, relația intră în impas când imaginația se confruntă cu realitatea. Ceea ce ne duce la întrebarea: Chiar ne îndrăgostim de acea persoană sau de imaginea noastră despre acea persoană? Probabil răspunsul nu este niciodată același, uneori viața ne surprinde când ne așteptăm mai puțin și o face prin cele mai ciudate căi. Magia stă în mister, nu? Odată, am ieșit la o cină romantică, cu fericirea. În ciuda tuturor așteptărilor, lucrurile au decurs destul de bine. Mi-a povestit despre ea, cum a umblat prin multe colțuri și cum a șlefuit multe inimi prihănite, iar drept urmare ea a fost aruncată dintr-o parte în alta. Mi-a spus că a auzit mii de povești și a cunoscut nenumărați oameni care au crezut că aceasta poate umple golul pe care îl simt. Aparent ea era o completare ce avea nevoie doar a-și lăsa amprenta, ca apoi aceștia să o înțeleagă și să și-o creeze pe a lor. Acestă fericire cu care am avut ocazia să pot cina, nu e una oarecare! Este una ce trece măcar odată pe la fiecare, universală și pasională din cale afară! Paharele de rośe treceau nenumărate, fericirea se pierdea în marea de idei, iar eu într-însa. Mi-a povestit că și ea a avut un început romantic, într-o seară de august pe plajă. Doi îndrăgostiți se certau și ea s-a băgat în seamă. I-a jigărit, le-a făcut observații și într-un final i-a făcut să înțeleagă nu că sunt unul împotriva celuilalt, ci sunt împreună împotriva problemei. Atunci a realizat că are potențial, că îi poate face pe restul să se simtă împliniți, să vadă lucruri ce nu le văzuseră până atunci; aduce fericire, deci de aici, fericirea. Mi-a spus să nu o păcălesc, pentru că din perspectiva ei, până și realitatea este un paradox. Îi plac cele mai simple lucruri datorită faptului că nu ar exista în lume un pământean care să le aprecieze potențialul. Asta le face unice, ca și ea. Cina s-a încheiat cu bine; mi-a lăsat o carte de vizită unde scria “acolo unde nimeni nu vede, dar toți privesc“, abia așteptam să am nevoie de ea; dar cel mai interesant a fost modul perspicace prin care m-a făcut să înteleg că este precum un om. Pe exterior frumoasă, fină la atingere și dulce la 40


gust, cochilia ei ascunzând, de altfel, extrem de multe. Fericirea plânge în fiecare seară, râde la glume, suferă când o inimă se frânge și mai presus de toate, iubește. Da, sună rău, pentru că așa trebuie; iubirea e un păcat! Păcătoși suntem noi pentru că ne îndrăgostim și pătimim prin fericire, dar într-un final toți ajungem să ne căutăm drumul spre casa făgăduinței. Sună religios, dar să nu uităm că și Dumnezeu a iubit odată o femeie frumoasă. Ha ha, probabil cina lor a fost suficient de specială; fericirea nu mi-a spus nicio poveste despre asta! Este greşită hotărârea de a nu te dărui propriei experiențe, de a-ți mutila propria conștiință. Nu realitatea obiectivă este determinantul hotărâtor al actelor noastre, ci modul în care o privim. Orice individ are capacitatea, cel puţin latentă, de a se înţelege pe sine în măsura necesară pentru a-și rezolva problemele și a-și reorganiza personalitatea. Fiecare dintre noi se comportă în funcție de cum își dă seama de sine și de lumea din jur. Toți oamenii se nasc cu o tendință de realizare, care îi determină să crească, să se dezvolte, să devină persoane mature și sănătoase, capabile să își atingă la maximum potențialul. Această tendință se poate manifesta la diferite niveluri. Motivația de realizare a sinelui reprezintă un criteriu de apreciere a propriilor experiențe. Un eveniment este apreciat ca pozitiv sau negativ în masura în care poate contribui la realizarea sinelui. Pentru înţelegerea comportamentului uman este necesară cunoaşterea percepțiilor individuale privitoare la propriile experienţe conștiente imediate. Satisfacerea trebuinţei de stimă de sine îi permite persoanei să se simtă încrezătoare în propria valoare şi putere, ca rezultat, individul poate să devină mai competent şi mai productiv în toate aspectele vieţii. Persoana trebuie să devină ceea ce este capabilă să devină. Mai presus de orice, persoana trebuie să şi cunoască cu adevărat abilităţile, puterile şi slăbiciunile. Imaginea fadă a plăcerii și suspansul pasiunii odată cu trecerea de la o extremitate la alta duc la un final pur și simple semnificativ. Până la urmă, orice ființă cât de neînsemnată ar fi, constituie centrul unui cerc trasat în jurul ei.

CAPTIVĂ ÎN VIITOR...

De-a lungul timpului, omul a reprezentat cea mai fascinantă creatură! Percepția societății asupra acestui fapt a fost de-a dreptul artistică. V-ați întrebat vreodată cum de am ajuns noi cele mai evoluate specii ale Pământului? Unii spun că ne diferențiază inteligența, personalitatea și rațiunea. Dacă ar fi să cuprindem toate acestea însă, nu am constitui elementele temeinice care stau la baza sinelui? Cum, oare, a evoluat fiecare dintre 41


noi în această societate? Dezvoltarea unui Alter Ego pe parcursul vieții, aici făcând referire la imaginea pe care ne-o creăm noi drept fațadă pentru ceilalți și omul care suntem de fapt, ne-a făcut să avem o pseudoexteriorizare cu noi înșine. În asta constă parodia trăirii pe Pământ, în distorsionarea adevărului general valabil astfel încât versiunea finală să fie pe cât posibil mai favorabilă. O parodie prin definiție ar putea reprezenta o imitație comică, satirică și mai presus de toate un prototip înființat pentru diferențierea percepțiilor omenești. Amuzant, nu? Ei bine, nu tocmai! Societatea este într-o continuă mișcare, o schimbare progresivă în ritm alert, care conduce sau nu către un ideal. Am observat că sinele și-a pierdut din valoare, că lumea ia în derâdere forma sa existențială și reprezentația firească din perspectiva oricărui muritor. Precum este evidențiat în câteva cărți de filosofie, inițierea spre cunoaștere începe cu o confruntare a propriei umbre, toți avem câteva uși închise la care nu am crede vreodată că o să găsim cheia. A te preocupa de tine însuți a devenit un principiu general valabil şi un imperativ permanent care se adresează tuturor indivizilor indiferent de statutul social. Într-un scenariu sceptic, al absolutului, m-aș întreba de ce. De ce lumea a fost conceput astfel? De ce intuiția noastră ne constrânge spre o evoluție inaptă de reușită? Până la urmă, toți înghițim minciuni când inimii noastre îi e foame! Mi se pare din ce în ce mai firesc să văd oameni șterși de emoții și plini de zâmbete răpitor de false. Se spune că trebuie să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Totuși, odată ajunși singuri, ne dezbrăcăm de obișnuință revenind la clipa noastră particulară demnă de savurat pentru eternitate. Sună epic, dar trecând peste caracteristicile individualiste, toți suntem o apă și un pământ. Fiecare dintre noi se caută în cel de lângă el, se pierde în mulțime și se regăsește în pasiune. Stilul autentic prin care fiecare este sedus de acest sentiment nu poate fi descris. Flacăra eului ne arde pe interior și ne topește la suprafață. Unii sunt furtună, unii liniștea ce o preced și alții dezastrul ce îl urmează. Genialitatea incontestabilă a fiecăruia dintre noi este acaparată treptat de ilustrarea sinelui. În istorie există un capitol pregătit special pentru noi și amprenta ce urmează într-un stil ironic, să o împărțim cu lumea. Tot ce am spus par a fi niște afirmații standard, irelevante din punct de vedere real. Suntem fascinați de sensibilitatea emanată și de nebunia care pătrunde prin intermediul câtorva respirații. Vocile interioare nu ne dau pace, se luptă cu noi sub pretextul cine pe cine pune mai repede stapânire. Ele sunt mereu prezente, fie că ajung niște simple sunete de fundal când noutatea ne captivează. Sinele meu nu mă lasă în pace atât de ușor, mă împinge la o diferențiere cât mai atipică de restul. Eu sunt genul care sare pe tipare, nu din ele și care este înnebunit după posesia idealurilor. Cu patos și ardoare încerc să opresc această mărșăluire prihănită a societății, în care luna ține adăpost celor ce se-neacă-n suflare visând la un paradis al desfătărilor, într-o lume a excentricului. Sunt captivă într-un dramatism notoriu al societății în care trăiesc. Contemplez la viitor și sper ca urma lăsată de către mine să fie un model pentru sinele celui cu niște orizonturi indubitabile…

42


CĂLDURA ÎNTUNERICULUI

Căpățână Ioana Raluca, clasa a X-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: prof. dr. Geanina Oprea

Întunericul este cel mai înfricoșător lucru pentru cei mai tineri dintre voi, fiindcă tot ce cunosc ei este strâns legat de simțuri. O gaură neagră te poate fura de pe fața Pământului înainte de a fi putut să îți trăiești viața și micile bucurii ce fac parte din ea. Totuși, întunericul este cea mai bună călăuză în clipele în care trebuie să iei o decizie, nu te va influența, fiindcă este la fel de rece și neutru precum o zi geroasă de iarnă. În ultimele clipe ale existenței tale pe Pământ, tânjești după el, nu mai dăinuie frica de acea gaură neagră ce te va absorbi în neant. Ești împăcat, îți este cel mai bun camarad pentru ceea ce te așteaptă, este răbdător și tăcut. El este întunericul, iar precum voi, are multe fețe, dar toate sunt doar în cugetul și sufletul votru. El este la fel, doar voi sunteți schimbați. Eu fac parte din el, deși sunt doar o biată umbră ce prinde forma unei fete încă necoaptă, ce trudește în fiecare clipă. Nu apar decât atunci când ea este luminată de razele blajine ale soarelui ori când intră în atenția vreunui felinar, dar exist. Am apărut odată cu ea, sunt ea se poate spune, dar cu toate acestea sunt eu. O cunosc mai bine decât oricine altcineva, mama sa i-a cedat întunericului în noaptea nașterii sale, iar tatăl său a făcut la fel după mai bine de un deceniu, dar totuși ea era mult prea fragilă să se arunce în lumea dură și nemiloasă. Își deschisese un atelier de croitorie în speranța că își va câștiga mai ușor traiul, însă satul în care se afla cuprindea oameni săraci ce foloseau hainele până nu se mai puteau spăla, iar tot ceea ce făcea era să peticescă pantalonii celor care îi călcau pragul. Fiecare zi a existenței noastre era la fel, până când micul clopoțel pus mai mult de formă a zornăit atunci când un gentleman înalt, apropiat de vârsta ei, a intrat în camera transformată în atelier. Purta un costum bine croit de un albastru atât de închis încât putea fi bine confundat cu negrul întunericului, dar care îi scotea atât de bine în evidență ochii care păreau purpurii. Părul șaten îi încadra chipul bine definit de o nuanță aurie, semn că soarele îl dezmierdase toată vara ce trecuse. Ea a sesizat cum își ridică bărbia mai mult spre tavan pentru a-și arăta superioritatea, iar ea își înclina galant postura în timp ce îl salută politicos. - Unul dintre țărani mi-a sugerat faptul că ați fi cea mai în măsură să îmi arătați lacul din nord-estul satului și să îmi prezentați informațiile de care am nevoie.

43


Ea s-a oprit pentru o clipă în loc, gândindu-se la cine ar fi cel care a propus această idee. Nu putea, pur și simplu, să iasă la plimbare cu un necunoscut fără a fi însoțită, toți o vor crede necuviincioasă, dar cu toate acestea, eu, cea care o oprește de fiecare dată din a face ceva necugetat am simțit ceva, pentru prima oară ceva nu mă făcuse în totalitate loială neutralității. A dat aprobator din cap ca mai apoi să schițeze un zâmbet involuntar. - Mâine, la o oră de la răsăritul soarelui voi fi aici, îndrăznesc să vă întreb dacă știți să călăriți? Ea îl privi în ochii ce încă aveau acea nuanță purpurie și a aprobat din cap. Vă doresc o zi bună în continuare, domnișoară! Cu aceste cuvinte bărbatul misterios plecă în grabă, fără a mai aștepta vreun răspuns de la biata fată ce părea atât de încurcată încât restul zilei trecu parcă într-o clipă. Noaptea, totuși, parcă era mult prea apăsătoare pentru a dormi, am fost amândouă treze plimbându-ne prin cameră în lumina obscură a lumânării până când s-a luminat. S-a pregătit atent, îmbrăcând o rochie nouă, terminată acum câteva zile, de culoare verde închis. Corsetul este atent lucrat, accentuând cât de bine se poate talia ca mai apoi falduri de material să curgă până aproape de glezne. - Bună dimineața, sunteți gata de plecare? o întrebă cu nonșalanță tânărul când a ajuns în fața croitoriei pe un cal bine construit, negru și cu un altul puțin mai mic probabil datorită vârstei fragede. Ea i-a răspuns la salut într-o manieră politicoasă și a urcat pe cal cu nerăbdare. Nu mai călărise de când murise tatăl său, iar clipa în care s-a aflat din nou în șa doar pentru puțin am putut să îi văd umbra tatălui său. Aceștia au plecat la drum într-un ritm lent, lacul despre care voia să afle informații fiind nu foarte departe de aici. Mergem vară de vară acolo pentru a ne răsfăța cu apa caldă și cu razele soarelui dogoritor. - Îmi puteți spune cum vă numiți, domnișoară? întrebă galant bărbatul în timp ce se uita drept înainte. Ea nu răspunse, fiindcă nu știa dacă trebuie să o facă sau nu, dar acesta continua. În schimbul dezvăluirii tainei numelui tău am să vă destăinui că mă numesc Alec. De data aceasta Alec se uită la ea, ba mai mult a privit-o mai mult cu o clipă pentru a fi sigur de faptul că au făcut contact vizual. Intenționase să îi arate că își dorea cu adevărat să îi afle numele. Ceva nu era bine totuși, simțeam... pentru prima oară ardeam de nerăbdare să îi spună numele. - Alice, spune ea cu un zâmbet dulce pe chip în timp ce coboară de pe cal privind lacul, însă eu eram atentă la el, sau mai bine spus la umbra lui. Soarele bătea înspre ei, iar noi mai că ne uneam, tânjeam după întâlnirea noastră, dar ei s-au depărtat, Alice mergând înspre întinderea de apă. - Voi cumpăra pământul pentru o casă de vacanță, m-a încântat priveliștea de neuitat a lacului, se destăinuie el apropiindu-se, iar eu în sfârșit m-am unit cu umbra sa.

44


Căldură, pentru prima oară de când mă știu întunericul este cald și binevoitor. Îi simt pe amândoi cum se cutremură datorită senzațiilor pe care le trăim. Sunt în stare de șoc pentru o vreme, dar nu vreau ca Alice să se îndepărteze, simțeam căldura pentru prima oară. M-am înșelat, întunericul nu este doar neutru și rece, fiindcă eu sunt parte din el, iar acum sunt atrasă parcă de un magnet de umbra acestui bărbat. Îmi îndrept atenția către cei doi care se privesc în ochi intens și îmi dau seama că și ei simt acea legătură, legătura ce se va transforma mai târziu în iubire.

DE-AR FI SĂ NU MAI FIU

Natea Iulia, clasa a XII-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Andra Tischer De-ar fi să-mi îndrept azi ochii spre soare pentru ultima dată, aș vrea să știu că n-am trăit degeaba. Aș vrea să știu că n-am luptat din ură, ci din datoria fată de sine. Aș vrea să cred că am iubit poate mai mult decât ar fi trebuit, căci iubirea adevărată a fost dintotdeauna cheia ușilor de mult ferecate. De-ar fi acum să pierd agoniseala de-o viață și să rămân doar cu averea ce-o port mereu în suflet, aș vrea să cred c-am deslușit misterul firii umane, dar, vai, ce minciună mi-aș servi de una singură! Fiecare pas înainte nu a făcut decât să-mi întindă la picioare noi drumuri, astfel c-am mers o viață-ntreagă doar ca să aflu la apusul meu că nu m-am înțeles nici măcar pe mine, darămite obscurele cotloane ale minților din jur. Aș vrea atât de mult să știu de-am frânt ori vindecat vreo inimă, căci nimic nu-i mai fragil decât iubirea din care-am fost zămisliți. Aș vrea atunci să-mi iau durerea înapoi, fiindcă prea mult timp au izvorât din ea versuri și lacrimi. De-ar fi să-mi aud glasul pentru ultima oară, aș face-o pentru a mă elibera de tot ce n-am găsit niciodată puterea să spun. Poate că asta îi va indigna pe unii sau îi va inspira pe alții, dar știu că mă va înaltă pe mine spre ceea ce mi-am dorit mereu să fiu. M-aș întreba atunci de ce m-am temut atât de mult de omul care aș fi putut să fiu când știam prea bine că singură tragedie-i stagnarea. Oare cum deam îndrăznit să pun atâtea limite între mine și mine, între ceea ce sunt și ceea ce aș fi putut fi, între ce am gândit și ce am simțit și de ce am fost suficient de hotărâtă să le clădesc și nu să le spulber? Oare de ce am fugit de adevăr atâția ani doar ca să-l caut în disperare în ultimele clipe? Oare când am început să accept vorbe goale doar pentru că nu-mi loveau furioase orgoliul, falsa încredere și, mai ales, iluziile, așa cum ar fi făcut-o realitatea? 45


De-ar fi să-mi luminez chipul azi cu ultimul zâmbet aș înțelege, deși prea târziu, că nu m-am născut înconjurată de reguli, m-am născut să le înlătur pe cele ce m-ar fi putut vreodată ține-n loc. Aș înțelege că libertatea este dictată de minte și nu de gura sau de strânsoarea celuilalt. Aș înțelege că singurul obstacol pe care trebuie să-l depășesc sunt eu, cu mintea-mi umbrită de frici și cu inima-mi scăldată-n speranțe deșarte. Aș înțelege că teama ar fi trebuit să se strecoare-n gândul meu doar atunci când am lăsat marile speranțe să treacă pe lângă mine, doar atunci când m-am ghemuit în mica lume ce mi-a fost clădită de mințile mărunte, fără să pun la îndoială urmările și fără să mă zbat, ar fi trebuit să fiu îngrozită numai atunci când am ales să trăiesc aceeași zi ani la rând și s-o numesc viață, fiindcă n-am cutezat să îmbrățișez schimbarea și necunoscutul. Dar la final am înțeles doar atât, că timpul a furat de la mine tot ce n-am crezut vreodată că miaș dori să am, să simt; timpul a luat cu el și răul și binele, și deznădejdea și speranța, și trecutul și viitorul. Timpul a făcut ceea ce eu m-am rușinat uneori să fac: a luat tot ce i s-a cuvenit și a trecut mai departe...

TU, EU, NOI ȘI RESTUL Noi doi, atât de diferiți și parcă identici. Tu iubești fără măsură și totuși știi mereu când ar trebui să te oprești, îți împarți dragostea între tine și mine pentru că știi că în cele mai geroase nopți sar putea ca doar brațele tale să-ți țină de cald, dar ai speranța că cineva va fi totuși acolo să-ți spună măcar că frigul e mai ușor de suportat în doi. Eu îmi las mereu inima să vorbească și nu tace. Poate din teama de a nu pierde urlă mereu, tremurând, tot ceea ce eu nu pot nici măcar șopti, iar tu știi cât mă încred în ceea ce am de oferit, chiar dacă n-am gustat niciodată dulceața propriei mele iubiri pentru că i-am socotit pe alții mai vrednici de ea, iar pe mine, nedemnă. Ți-e teamă, te înspăimântă gândul că am să te aleg mereu pe tine în locul meu și am s-o fac, căci poate mi-e mai ușor așa să uit de toate fricile ce nu-mi dau voie să aspir la mai mult decât am acum. Mi-e teamă că ai să pleci și, cu inima plină de iubire și cu nimeni în jur s-o pot împărți, voi fi nevoită să pun deoparte armele și să fac pace cu sinele, să uit că nu am prețuit la timp ceea ce am așteptat să prețuiască alții, să-mi iert cruzimea și ignoranța, să încep să cunosc fără să judec, să învăț să iubesc înainte de a urî. Dar împreună nu simțim nici frigul, nici teama, nici durerea, căci amândurora ne este mai ușor să îndurăm suferințele celuilalt și să le abandonăm pe ale noastre, sperând că rănile se vor vindeca cu timpul. Dar timpul nu vindecă, nu alină, timpul nu ne iartă. Așa că da, e timpul să zâmbim în oglindă 46


în loc să ne încruntăm și să plângem doar de fericire. E timpul să trăim și binele, fiindcă răul ne-a amărât inimile pentru prea multă vreme. E timpul să uităm că ieri am iubit oameni care ne-au dezamăgit și să trăim clipa fără să ne îngrozim de gândul că mâine vom iubi năluci, fantome ale celor ce vor pleca fără să privească în urmă, ale celor care se vor schimba și vor uita să-împărtășească acest nimic cu noi, lăsându-ne să ne stingem în singurătate, chinuiți de îndoieli și griji. Hai să uităm că nu suntem perfecți, să nu ne mai fie teamă de greșeli, hai să iertăm ce-a fost, ce e și ce va fi. Hai să acceptăm că oamenii au nevoie unii de ceilalți, că iubirea sinceră nu există doar captivă între două coperți prăfuite și că teama, eșecul, confuzia și deznădejdea fac parte din noi toți și, la final, doar felul în care alegem să ne proiectăm durerea contează și ne definește. Hai pur și simplu să fim; tu, eu, noi și restul…

 Tristeţea nu e altceva decât o stare sufletească în declin.  Nu suntem vinovaţi pentru că ne naştem. Suntem vinovaţi pentru că murim.  Uneori e mult mai folositor să-ţi pierzi speranţa, decât să-ţi pierzi vremea sperând.  Nu vă uitaţi numai la ziduri, oameni. Uitaţi-vă la ceea ce e înăuntrul lor.

47


Critică Combaterea fricii: perspectivă științifică și artistică (I) Vlad - Horațiu Miclăuș, Clasa a XI-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Achim Stoian

Jean Delumeau apare în ipostaza istoricului care explică în amănunt izvoarele fricii în Occident1, unde, în decursul mai multor secole, descoperirea sursei temerilor și înfruntarea acestora a fost preocuparea principală a popoarelor. Pentru a stabili cauzele fricii, Delumeau și-a creat în mod științific, propriul oraș medieval, în cadrul căruia se întâlnesc mai multe concepții, preponderent ale Europei de vest. Cartea sa celebră, Frica în occident, redă amănunțit în incipit procesul de pătrundere în incinta orașului Augsburg prin viziunea lui Michel de Montaigne 2, nefericitul filosof care dorește să intre în cetate. Atmosfera înfiorătoare a întregului mecanism medieval și controlul amănunțit pot fi considerate un preludiu pentru oricine va încerca să intre în cetate, având în vedere starea de alertă comparată cu o adevărată stare de asediu continuă. Asemănător cu orașele medievale ale timpurilor medii apare și burgul lui Radu Stanca pe care îl comparăm cu cetatea lui Jean Delumeau, conturat într-o imagine de ansamblu. Orașul medieval creat de Radu Stanca este unul aparte, deoarece conține o sumedenie de edificii care sunt legate între ele prin poduri și străzi înguste, pe întinderea căruia artistul se pierde adeseori, atunci când dorește să zăbovească sau să cutreiere cotloane și locuri ce presupun îndrăzneală. Fiecare element din curtea medievală este ridicat odată cu crearea unei noi poezii și aparține fiecărui personaj din poezie. Preocupat în cea mai mare parte doar de frica din universul lui, parțial indiferent de ceea ce se întâmplă în exteriorul zidurilor sale, este conștient pe de-a-ntregul de frica dominatoare care ar putea să bântuie și în afara zidurilor. Spre exemplu, surpriza, principalul factor al fricii reale3, este în mare parte trunchiată sau eliminată pe de-a-ntregul de o apărare strașnică, oricând gata să intervină în stare de urgență, precum în realitatea cetății Augsburg, unde ,,este amenajată o pivniță uriașă unde pot fi adăpostiți

Jean Delumeau, Frica în occident (secolele XIV-XVIII) o cetate asediată, București, Editura Meridiane, 1986, vol. 1,2 2 Ibidem, p. 1. 3 René Descartes, Despre pasiunile sufletului, Traducere de Andreea Năstase, Editura ANTET Revolution, pp.98-99. 1

48


cinci sute de oameni înarmați cu cai cu tot, gata pentru orice eventualitate. În caz de război, ei sunt trimiși fără știrea prostimii din oraș”. Este subliniată aici modalitatea de prevenție a unei posibile ,,surprize neplăcute” din orașul Augsburg, pentru a putea menține locuitorii într-o oarecare securitate scutindu-i de o eventuală spaimă ,,de dincolo de ziduri”. În cetatea lui Jean Delumeau principalele surse ale fricii sunt legate îndeosebi de vrăjitorie, de magie, dar și de prezența lui Satan printre rândurile locuitorilor burgului. Demon al nopții, acesta pare a fi compus din mai multe elemente sau ,,agenți” așa cum îi numește autorul. Femeia este unul dintre agenții principali ai lui Satan, deoarece, pe lângă ipostaza unei vrăjitoare, apare și în ipostaza răului absolut prin intermediul farmecelor ei diabolice. Ea este folosită în privința atragerii celuilalt sex în păcat4 ,,Ea este momeala de care se folosește Satan”. Universul ereziei este un determinant al fricii foarte important de care Biserica se va ocupa în permanență pentru stârpirea definitivă a lui. Prin amploarea numărului de deviatori care doar ,,până în anul 1376, lista tuturor ereziilor enumerate în dreptul civil, în total 96 de categorii de deviatori. Dintre acești eretici sau deviaționiști este important să reamintim pe cei mai cunoscuți gnostici, arieni, pelagieni, catari(...) Alții, dimpotrivă, ni se par scoși dintr-un straniu nomenclator de zoologie – borboriți, nidraparastați, tascodrogiți, batrahiți, entacriști, apotaciți, sacofori etc.”5. Putem deduce cu ușurință de ce răspândirea acestor grupări de devianți înspăimântă enorm Biserica, autoritate majoră în statul medieval. Drept urmare, își creează o poliție politică, numită Inchiziție, prin care caută și condamnă principalii suspecți de erezie la moarte. Un alt aspect important este acela că, în viziunea inchizitorilor, în bucuriile sau divertismentele cotidiene necuratul devine inițiatorul lor ,,Satan se strecurase în divertismente, le pervertise, le pângărise, folosindu-le totodată pentru uzurparea ierarhiilor și răsturnarea ordinii sociale.”6. Săracul și Bolnavul în perioada medievală capătă o aură de primejdie, fiind corelați cu ființe care stârnesc frica7. Drept urmare, sunt socotiți ca fiind scursurile orașului, infectând atmosfera cu o spaimă continuă, principala lor ocupație fiind cerșetoria, și sfârșind de cele mai multe ori în ospicii sau închiși de către autorități și obligați să muncească8. Spaima creată de către acești oameni este destul de mare, încât s-a ajuns sa fie vânați precum animalele de către autoritățile burgului 9. În privința morții și a ,,Judecății de Apoi”, nimeni nu este privilegiat să scape sub o formă sau alta de iureșul fricii, care în aceste două situații se intensifică și apare încă de la naștere. Jean Delumeau subliniază foarte mult spaima față de Dumnezeu care îi determină pe oameni cum să acționeze și să

4

Jean Delumeau, op. cit. pp. 211-223 Ibidem, pp. 341-346. 6 Ibidem, pp. 363-365. 7 Ibidem, pp. 373-377. 8 Ibidem. 9 Ibidem. 5

49


gândească10. Astfel aceștia sunt obligați să respecte voia lui Dumnezeu în toate planurile, fiind în cele din urmă dependenți de biserica și constrânși în așa fel, încât acest scut împotriva fricii se transformă într-o închisoare a eului. În final, orașul medieval este mereu surprins într-o stare de alertă continuă asupra căreia se încearcă anumite remedii, una dintre acestea fiind puterea tămăduitoare a bisericii, în sens larg, a credinței. Credința este dublată de o anumită stare civică care modifică simțitor ,,asediul fricilor” transformându-le în lucruri obișnuite. Diferența majoră dintre lumea medievală a lui Delumeau și a lui Radu Stanca se regăsește în puterea conștiințelor care au îndrumat o lume întreagă și care au reușit să afle căi pentru a domina frica, învingând-o și astfel ridicându-se într-o aură de curaj. Totodată, o principală asemănare dintre cele două este, ,,încordarea arcurilor” asupra eliminării ,,Dușmanului”, fiind vorba de Răul absolut. Pentru a cunoaște creația medievală sau bucla sa de existență imaginată, opera lui Radu Stanca trebuie să fie studiată cu o atenție sporită, deoarece complexitatea temelor abundă într-o manieră cavalerească, întru perspectiva unei personalități trubadurești. O altă diferență între burgul lui Delumeau și cel al autorului român este lipsa mijloacelor de intervenție a religiei, caracterizată prin prezența bisericii ca element de echilibru. Pentru poet, credința apare în formă feminină și este însuflețită de sentimentul iubirii, care, de cele mai multe ori, îl ajută pe artist să trăiască o stare de liniște caracterizată aparent prin absența totală a fricii eschatologice. Abordarea lui Radu Stanca este convergentă cu aceea a lui Jean Delumeau din multe perspective, fiind constituite și încercate de omniprezența fricii și de încercarea de a o înlătura. Pentru Radu Stanca, burgul constituie un loc aparte în propria creație, de o importanță similară unui statut divin, cu un status dramatic. Eul liric își rezervă un loc deosebit în cadrul acestui oraș, un turn de veghe aflat la porțile tărâmului. Și-a delimitat acest loc minunat, dar solitar, pentru a putea avea vedere interiorul fiecărei zidiri care servește drept casă și pentru a putea veghea în liniște sau de multe ori într-o cufundare profundă către marea, imaginară, ce se întinde din proximitate, până dincolo de orizont. Așadar, i se atribuie funcția de veghe constantă asupra burgului cât și asupra mării. Se află, negreșit, într-o mare nebuloasă prin faptul că omul, împins de frica din lumea medievală, dorește să călătorească neîncetat pe o mare exterioară, obiectivă, dar și pe marea din sufletul său, fapt ce relevă o nevoia de aventură a oricărui artist. În acest oraș, fiecare personaj este diferit prin felul lui de a-și valoriza timpul sau a-l irosi. Regi, prințese, alchimiști, trubaduri, spectre, călăi, trecători misterioși, făpturi supranaturale compun o enumerație similară tipurilor enunțate mai sus la Delumeau. Vâlva care domnește ziua este recompensată de liniștea nopții, o liniște în care eul liric parcurge labirintul străzilor și al vremurilor trecute. Prin călătoria lui în acest oraș, nu de puține ori trece pe lângă trubadurul mincinos, ipostază a unui cavaler cuceritor sau un bufon încercând fetele 10

Jean Delumeau op. cit. vol.1 pp. 41-44.

50


cuminți din cetate cu vorbe înalte și totodată deșarte ,,Eu am, iubito,-n Spania, un castel./ Porțile lui sunt prinse-n căngi de aur”11. De-a lungul drumului prin cetate se întâlnesc așa zisele vrăjitoare care trebuie arse pe rug pentru a-și putea recupera adevărata lor menire, stabilită de Divinitate. În acest caz, Radu Stanca descrie moartea Ioanei d’Arc, războinica percepută greșit de oameni drept o vrăjitoare, care sfârșește tragic, arsă pe rug ,,Îmi vor cuprinde flăcările-ntâi, picioarele rănite și grumazul”12. După frica de vrăjitoare caracterizată prin persoana Ioanei d’Arc, spaima se intensifică întrun mod accelerat prin prezența nebunului care visează să devină rege. Pentru a-și demonstra eventuala putere, afirmă într-un ton foarte hilar ,,De-aș fi rege-aș reclădi Sodoma/ Și aș stârni din nou în circuri jocul./ Ca să cînt la poalele ei focul/ Aș aprinde înc-o dată Roma”13. Acest personaj este arhetipul perfect care aduce foarte mult cu vagabonzii lui Jean Delumeau, dar și cu tipul deviaționist prin faptul ca ,,ar reclădi Sodoma”. Prin prezența lui, frica din interiorul cetății poetului pare a fi constantă, dar, totuși, acesta resimte mai mult frica singurătății ,,Și peste tot o liniște ca-n clipa,/ Cînd marea se sărută cu pământul.”14 care poate fi mult mai înspăimântătoare, odată ce surpriza se declanșează cu fervoare ,,Intru-n Sibiu livid, sătul de viață./ Dar pregătit pe străzile uitate,/ În fiecare clipă să dau față,/ Cu mortul care umblă prin cetate.”15, o lume în care femeia apare ca un pericol iminent și de netăgăduit în modificarea și modelarea destinelor bravilor cavaleri ai orașului. În această privință, exemplul lui Lactanțiu, preluat după un tipar antic, este unul potrivit, deoarece apare schimbarea totală din cauza dragostei ,,De când te iubesc sunt un om nou cu totul./ Port toga praetextă brodată cu aur”16, sau, cum ar spune Jean Delumeau, în acest tip de seducție, că ,,ea este folosită în privința atragerii celuilalt sex în păcat”. Legat de puterea femeii, de multe ori Radu Stanca își găsește alinarea în brațele iubitei și în tăcerea ei ,,Fă focul și preumblă-te prin casă,/ Fără să spui nimic, nici un cuvînt.../ Vreau să mă simt la tine ca acasă,/ Să nu simt frunzele cum zboară-n vînt...”17 Frica față de moarte este eufemizată prin comparația acesteia cu iubita, convertind această angoasă medievală din burgului său, într-o bucurie dublată de o doză de dorință ,,O! dacă moarteaar semăna cu tine,/ Ea ar putea oricînd, oricînd să-mi vină...”18. Toată agitația specifică timpului mediu din acest oraș creează o stare de asediu asupra timpului, care trece înspăimântător de repede, fără a-l putea fura. În sens larg, multe dintre spaimele lui Radu Stanca pleacă de la noțiunea de timp și trecerea lui iminentă. Pentru a putea păși prin orașul lui, se cufundă într-o aură dramatică, dar și 11

Radu Stanca, Versuri, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, Trubadurul Mincinos, pp. 78-79. Ibidem, Lamentația Ioanei d’Arc pe rug, pp. 123-126. 13 Ibidem, De-aș fi rege, pp. 155-157. 14 Ibidem , Nocturnă, pp. 44-45. 15 Ibidem. 16 Ibidem, Întîia odă a lui Lactanțiu pentru iubita sa, pp. 175-177. 17 Ibidem, Frunzele, p. 368. 18 Ibidem, O! dacă moartea, pp. 362-363. 12

51


de dominație, o dedublare dusă la extreme de către poet, pentru a se putea feri de frică. Așadar, acesta definește o ipostază a sa: ,,Sunt cel mai frumos din orașul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche”19 toată această prefăcătorie se prelungește până când poetul, dându-și seama că nu poate să-și mintă propria ,,natură” și că nu se poate sustrage de la prezența fricii își dă jos masca impenetrabilă ,,Și însăși natura atotștiutoare, /Ea însăși nu știe ce sunt: om sau floare?”20 Studentul imaginat de către Radu Stanca e dornic să pătrundă în toate tainele lumii, curios fiind de supranatural ,,Căci m-atrăgea în chipul lui suav,/ Nu știu ce ochi străin, demonic foarte.”21. Pasionat fiind de cunoaștere, își petrece nopțile citind un manuscris despre spiritualitate și formele ei. Și de această dată, nevoia care îl macină, crearea unei femei drept concretizare a unei emoții pure îl captează cu totul pe Radu Stanca în ipostaza studentului. Încurajat de vecinul lui care practica spiritism își depășește frica, reușind proiectarea imaginii unei zâne îndrăzneț de frumoase și candide ,,O fată cu păr lung, de abur pur,/ Cu sînii goi, săltînd ca niște valuri”22. Frica existentă în interior se devoalează atunci când vecinul său îl întâlnește pe diavol, proiecția adevărată a acestei zâne perfecte. Speriat de această faptă spontană, încearcă alungarea stării de frică printr-o simplă constatare ,,Sau poate totul n-a fost decât vis, ori vreo halucinație pe care, /Am încercat-o lâng-un manuscris, într-un amurg cu vînt și febră mare”. Prin această întâmplare, artistul își consacră statutul de student al vieții, care în timpul cercetărilor sale se înfruntă cu o latură de cunoaștere spirituală. Spaima pare, asemenea unui ingredient magic, generator de noi semnificații lirice, că domină bucla temporală a lirismului specific lui Radu Stanca. Frica are o anumită paloare, adică o diminuare a intensității, aspect original diferențiind radical factorii de eliminare ai fricii din cele două viziuni comparate. Pe când în lumea medievală a lui Delumeau acea înțelegere între Biserică și Stat reușește în mare parte să elimine cauzele fricii sau măcar să le diminueze, în burgul lui Radu Stanca se întâmplă cu totul altfel. Poetul reușește să estompeze izvorul spaimelor cu ajutorul iubitei prezente sau imaginare. Astfel, iubita rămâne un simbol viu al bucuriei, al liniștii și al uitării, atunci când artistul cade într-o stare de spaimă. Prin devoțiunea estetică a lui Radu Stanca de a crea un asemenea oraș medieval asediat de frică, pot spune că spaima pare să se metamorfozeze în bucurie, dacă ajungi la reușite estetice de măsura sa. După cum ne specifică acesta minuțios ,,Până ieri era,/ Astăzi nu mai este! / Și-a-ncetat așa,/ Și-ultima poveste...”23 și cum ultima sa poveste ,,Și-un țipăt plin de groază deodată mă trezi:/

19

Ibidem, Corydon, pp. 115-117. Ibidem. 21 Ibidem, Balada Studențească, pp. 72-75. 22 Ibidem. 23 Ibidem, Cîntec, pp. 237-238. 20

52


Într-un sicriu de scânduri, închis, fără lopată,/ Zburam de zor spre moarte în voia Dunării”24 putem conchide faptul că frica l-a urmat pe de-a-ntregul în burgul vieții sale imaginare.

Convulsiile firii ce poartă conștiința Sfârșitului Oana Cicur, clasa a XI-a, Colegiul Național “Octavian Goga” Sibiu Profesor coordinator: prof. dr. Lidia Pircă Sufletul rătăcitor, măcinat de fundamente morale și eshatologice caută să-și sincronizeze tematic, prin cuvânt, suferința existenței lui. Ca un poet interiorizat, Radu Stanca utilizează tulburările, neliniștile sale cu privire la obsesivul motiv thanatic, transformându-le în materie poetică. Fiind zugrăvit un proces tainic de recompunere a universului uman lăuntric prin aventurarea în autopercepția fondului spiritual interior, poezia lui Radu Stanca devine un jurnal unde durerea ce fierbe se sublimează, învăluindu-se în sensibilitatea creatoare. Macerarea sufletească, dublată de exacerbarea lucidității prin agonic este surprinsă de Eugen Simion prin setea de adevăr, de concret a poetului – „își juca viața ca pe cel mai pasionant dintre spectacole. O juca prin iubirile sale, prin scrisul său, în moartea sa” – care devine un trubadur al adâncului uman. Calitatea de seducător al tainelor lumii stabilește o sibilică legătură cu poeta „cu gustul cenușii pe buze”, așa cum o numește același critic literar pe Constanța Buzea. Cei doi căutători de sensuri sunt uniți de solemnitatea ritualică, aproape liturgică a versurilor, completânduse la gândul expresiei dureroase a ontologicului. Dominantă și în același timp neașteptată este dubla valorificare a toxicității lumii: ca pe o încarcerare a elanurilor euristice sau drept o cale de purificare. Astfel, binefăcătorul (moartea, răul) nu poate exista în afara celui care primește durerea (poetul), această confruntare fiind devoalată de auscultarea propriilor gânduri și frământări cu aparatul sincerității. Conștiința ce ascultă convulsiile firii pe principiul dogmatic al anti-maniheismului este particularizată în opera poetului din burg „Nu pentru orice taină”, ideile poetice găsindu-și corespondent în poezia femeii suferinde: „Măști de sfială”. Binele este amestecat cu Răul, albul și negrul coexistă în nuanțele de gri din cotidian și de aceea sufletul uman devine o ruină încărcată de speranță. Paradoxal, idealul poeziilor nu este replierea în lumea fantasmagoriei sau a infailibilului, ci trezirea la realitate prin împotrivirea în fața iluziei. 24

Ibidem, Poemul Fluviilor, pp. 46-47.

53


În acest sens, creația lui Radu Stanca joacă rolul unui îndemn adresat propriului sine sau întregii umanități, privind raportarea ființei la misterele existențiale („Nu pentru orice taină există un răspuns.../ Apleacă-te și lasă întrebările să treacă”). Poetul sugerează tăcerea, introspecția, acceptând dramatic și lucid limitarea gnoselogică a individului uman care, abuzând de o percepție subiectivă, egoistă, nedreptățește ambivalența durerii – „Înclină-te în fața durerii fără sens/ Căci este cea mai plină de rost și înțelesuri”. Dacă toate aceste sfaturi au în vedere prefigurarea nemărturisită a transcenderii în golul nesfârșit, Constanța Buzea creionează moartea ca pe „clipa de cumpănă”. Aceasta este o coborâre în Infern unde pe apele Styx-ului „curg fragmentar/ Iubirile neîmplinite”. Atitudinea critică față de grandoarea sinelui din cauza căreia realitatea spirituală este obturată de greșeală („Greșești dacă-ți închipui că ai trăit intens”), de eroare („Micile lașități eroarea în sine/ A satisfacției”) conferă poeziilor caracterul de exercițiu spiritual. Sufletul este invitat să-și proiecteze sensul existenței în pustiul său interior pentru a fi capabil să înfrunte moartea, această irezistibilă atracție spre vid. Iubirea este interpretată ca un ultim adevăr, o cale spre desăvârșire la gândul reluării procesului originar de Creație în cuplu. Pentru ca sufletul să nu devină o groapă în care dragostea ar cădea necontrolat devenind neîmplinită, eul poetic imprimat cu o psihologie feminină se descătușează de energii prin urlet. Strigătul, ca expresie profundă a exteriorizării durerii, surprinde „șăgălnicia dogmatică” a poetei (Aureliu Goci), obsesia sentimentului eșecului guvernat de legile maleficului. „Răul de care ne temem” devine sinonim cu „măștile ridicole de sfială”, întruchipând un Mefisto prezent ca o umbră în spiritul uman, dovadă fiind păcatul subteran ce oculteză virtutea prin „frica de moarte”. În contrast cu arderea exterioară a eului feminin, masca lui Radu Stanca se mistuie interior: „în tăcere stăm și ne-amăgim”. Se creionează neputința umană de a se contopi în sonoritatea diatonică a lumii, rămânând fără vorbă în pustiu. Dacă valorificăm versurile femeii a cărei trecere prin lumea aceasta a fost implacabil urmărită de durere: „Pustiul din oameni/ Nuncape în nici un pustiu”, se evidențiază încercarea celor doi poeți de a evita golul adâncit prin îndemnul „să bem paharul cât este încă plin” sau prin fericire. Fără împlinire sufletească, atributul veșnic al spiritului

s-ar dizolva, deoarece „cel mai greu”, cel mai valoros este sufletul fericit pe

care moartea nu îl poate destructura. Însă omul, ca un tainic nubil, amână desăvârșirea și nu se hrănește din bogăția liturgică a paharului care „încă mai e plin”, pierderea acestei calități fiind echivalentă cu stadiul final al umanității – Apocalipsa. Sufletele prăpăstioase, ego-uri experimentale, trebuie privite din prisma tragicului, deoarece această valoare etică determină o concepție despre viață, despre rolul și sensul ei moral unde ființa umană vulnerabilă suferă de perisabilitate. Revitalizând morbid existența umană prin concretizarea interdependenței

om-

moarte, Radu Stanca și Constanța Buzea încearcă să iasă din somn pentru a ști ce doarme în ei: dorurile, grandoarea, tăcerea sau „puținul bine” și răul, comună fiind iubirea eșuată. 54


Așadar, cele două poezii realizează călătorii în Infern spre înțelegerea substanței interioare, creatorii lor lansându-se într-o inițiere dogmatică, moralizantă, unde dominantă este masca indestructibilă a morții.

Bibliografie: 

Goci Aureliu, Geneza și structura poeziei românești în secolul XX, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2001

Manolescu Nicolae; Metamorfozele poeziei, Editura Polirom, 2003

Buzea Constanța, Poema, Editura Albatros, 1977

Stanca Radu, 111 cele mai frumoase poezii, Editura Nemira, 2016

Fantazia lumii materiale în existența obiectivă Drăgulescu Sebastian Daneas, clasa a IX-a Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”, Sibiu Profesor coordonator: Andreea Trifu Poezia are multe ramuri. Formal, ea este atât de variată, încât nu are margini. Sunt mulți autori care au reușit sau reușesc să impresioneze publicul larg, iar una dintre aceste minți luminate a fost Radu Stanca. Prin multitudinea de opere, care sunt niște adevărate bijuterii ale secolului XX, se numără și „Pastel”, o capodoperă lirică, a cărei specie ne este făcută cunoscută încă din titlu. Este o operă modestă din punctul de vedere al volumului, cu o rimă plăcută urechii, respectiv rima încrucișată. Totuși ea reușește să atingă niveluri înalte în privința emoțiilor pe care le transmite. Nu e de mirare faptul că acest pastel are natura drept călăuză. Cele două sunt unite prin frumosul naturii și sensibilitatea operei, care implică armonizarea planului terestru. Tabloul respectiv îmbină atât starea de nesiguranță, cât și introducerea fantasticului. Lumea materială intră în contact cu bogăția imaginației care creează o poveste de vis, o lume în care nu se trăiește fizic, ci doar spiritual. Este un mic spațiu al subconștientului, care își dezlănțuie nelimitarea odată cu adormirea conștientului. Dacă acesta se trezește, revine iar forma perceptibilă care ajută ideea de basm să se reflecte în concordanță cu planul real. Visul își alcătuiește povestea din amintiri reale, fiind transformate în viziuni mai satisfăcătoare și mai palpitante minții.

55


Acesta este cazul operei de față, care cu generozitate își dezvăluie fațetele, iar de aici lucrurile devin interesante. Opera nu are un anumit început, ci mai degrabă este o definiție a tot ceea ce înseamnă „pastel”. După cum spune poetul nostru, „Aici se joacă umbrele-ntre pomi / Săltând zglobiu, de-a v-ați ascunsele”, ideea de tablou al naturii se ramifică în mai multe stagii. Presupunând că acum întâlnim pentru prima oară acest tablou, deducem întâi misterul, neliniștea. Umbrele jucăușe uimesc privirile, dar ni se prezintă minții drept întuneric, o forță necunoscută nouă și apar într-un mediu dens și enigmatic precum o pădure, sugerată de substantivul „pomi”. Modul prin care apar și dispar ne duc cu gândul la fantasme, ființe paranormale ce trezesc sentimente de anxietate. Aici intervine momentul în care ieșim din zona de confort, însă vom fi surprinși de apariția unor elemente cosmice și a unei forme de civilizație: „Iar carul mare-și târâie molcom / Printre frunzișuri osiile, neunsele.”, care sugerează liniștea resimțită, pentru a putea admira ceea ce urmează. A doua strofă introduce fantasticul, prin descrierea superbă a lui Stanca, cu ajutorul figurilor de stil și al imaginilor artistice, în special imaginea dinamică urmată de o metaforă în strofa: „Aici sosește câte un unicorn / Din lacul înnoptat să se adape, / Își vâră-n unde falnicul său corn / Și-mproașcă-n aer stelele din ape.” Unicornul, personaj mitologic, își face apariția ca prim personaj (fantastic) în text. Este un personaj des întâlnit în acest tablou, prezența mai multora dintre acești copitați fiind sugerată de valoarea adjectivală a lui „câte un” . Metafora „Și-mproașca-n aer stelele din ape” sugerează frumusețea naturii în oglindă, prin stelele reflectate în apă, acest simplu proces fiind asociat în text cu magia. Imaginea este întâlnită și în versurile blagiene „Sapă, numai, sapă, sapă / Până dai de stele-n apă”. Mândria unicornului sătul este alungată de o zână a apelor care îl intimidează: „Pe urmă saltă greu, sforăitor, / Și-și leagănă prin stuful des valtrapul, / Pe când ca să-l privească, temător, / Din valuri o undină-și scoate capul.” Urmează stadiul de liniște. După un mic haos creat de un conflict vizual, se trece la o altă latură afectivă, unde se intră în stadiul de meditație, împreună cu o „pasăre măiastră, desprinsă deal surorilor ei cârd”, care simbolizează dorința de a rămâne uneori singuri, reflectând asupra tipurilor de valori care ne atrag doar pe noi și asupra faptului că alții pot lua în derâdere acest aspect. „Aici, când totul tace” și pasărea care „se-ascunde sub raza lunii-albastră” sunt două maniere ale acestei taine spirituale, ce oferă liniștea necesară și sănătoasă, împreună cu priveliștea elementelor cosmice. De aici urmează stadiul de pură fantazie, unde „Nebănuit de nimenea, un cerb / Se pierde printre ramurile dese”, iar „Cerboaica, legănându-se incert, / În fața lui, schimbată-n zână, iese.” Ultimul personaj fantastic încheie frumusețea unui basm. Zâna părăsește codrul, ce poate semnifica splendoarea și povestea, ce au să se sfârșească. În final, apare stadiul de renaștere, în timp ce eul liric intră în starea de recreere, așteptând să adoarmă, pentru a începe din nou aventura creației. Faptul că acesta sosește „purtând pe ochi aceeași mască” ne poate sugera ideea că nimic nu va fi

56


diferit din ceea ce va oferi mai departe spectacolul naturii. Se „întinde pe iarbă, lângă heleșteu”, acest obicei ajutându-l să adoarmă mai curând, astfel reîncepe basmul. Drept urmare, ne-am întâlnit cu natura propriu-zisă care la început ne-a înfricoșat, însă, pe parcursul drumeției am descoperit Frumosul în marele mister al ei, apoi am reușit să intrăm în starea de meditație, de reflectare, formând un pact cu lumea materială. Această „reluare” a evenimentelor și măiestria detaliului formează practic un ciclu al tabloului, un tablou unic de altfel, a cărui capabilitate de a cuprinde fundamentul pastelului este impresionantă. Chiar și cu elementele ireale, creația lui Stanca atinge sensibilități existente în natură, care până la urmă aparține unui topos de basm. Natura creează emoții și este o nemaipomenită comoară. De asemenea, ea ne binedispune prin aspectul ei atrăgător, pe care, din păcate, îl distrugem adesea. În afară de acest aspect, natura ne este dăruită să o reimaginăm, să o înfrumusețăm mai mult cu elementele care au venit odată cu ea, pentru ea. Cu puținele ei rele și răul pe care i-l oferim la schimb, ea categoric reprezintă splendoarea în realitate și influențează drastic vedeniile subconștientului, prin care „Pastel” de Radu Stanca devine un exemplu unic și o adevărată capodoperă.

Bibliografie: Casanova, Pascale, Republica mondială a literelor, București, Editura Art, 2016. Călinescu, Matei, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, București, Editura Humanitas, 2017. Călinescu, Matei, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, București, Editura Humanitas, 2017. Crăciun, Gheorghe, Aisbergul poeziei moderne, Iași, Editura Polirom, 2017. Marino, Adrian, Hermeneutica ideii de literatură, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987. Stanca, Radu, Versuri, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980. Terian, Andrei, Teorii, metode și strategii de lectură în critica și istoriografia literară românească de la T. Maiorescu la E. Lovinescu. O abordare comparativă, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013. Vancu, Radu, Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute, București, Editura Art, 2016. Varga-Santai, Dragoș, Radu Stanca. Sentimentul estetic al ființei, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2005.

57


Structurarea fractal-dinamică a timpului în balada Buffalo Bill

Spârlu Cristina, clasa a X-a Colegiul Național Octavian Goga Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan Definirea timpului este una dintre cele mai dificile sarcini, nu numai din punct de vedere filozofic sau psihologic, dar și fizic. Timpul este una dintre dimensiunile Universului, diferită de cele spațiale prin aceea că ordonează evenimentele într-o succesiune ireversibilă şi totuşi nu este doar atât: timpul este misterul esenţial ( J.L.Borges) de a cărui descifrare s-au ocupat deopotrivă oamenii de știință, dar și artiștii. Dacă în filosofie devenirea este experimentată ca vremelnicie curgând în matca duratei, arabesc ce apare şi dispare pe urzeala Timpului, în geometrie, un domeniu de interes este reprezentat de forma fractală a timpului, figură geometrică dispersată astfel încât fiecare fragment să fie o copie miniaturală a întregului. În artă pe de altă parte, în poezie mai ales, care conciliază armonios primele domenii, retorica temporalităţii a urmărit cu precădere câteva aspecte particulare: obsesia trecerii timpului şi percepţia efemerului, întoarcerea la primordial sau invocarea atemporalităţii lumii. În contextul acestor preocupări se înscrie și creaţia poetului Radu Stanca, Buffalo Bill. Autorul uzitează de un model consacrat, construind o baladă cu substrat parabolic în care verva imaginilor și figurația barocă a decorurilor imaginează o poveste aventuroasă din Far West, a luptei omului cu Timpul, în dorința lui milenară de a-l învinge. E o parabolă a destinului, construită în registru ludic şi parodic, în care aventura confruntării cu Timpul are alura curajului hoțesc, asumată de imaginari briganzi. Pe scheletul descrierii unui jaf, se grefează însă imaginea Timpului devorator. Temele şi motivele sunt aşadar livreşti: poveștile din Far West/ Wild West, văzute ca modalitate de evadare din rutina cotidiană, de forțare a destinului, trama epică construindu-se în jurul hold-up-ului, atacul armat în scopul jafului, nelipsit din acțiunile derulate în deșerturile Vestului Sălbatic. Timpul, devenit suprapersonaj cu o infinitate de fațete, stăpânul tuturor averilor lumii, trebuie capturat, pentru că el înseamnă trecere implacabilă, ruptură de propria ființă, joc al metamorfozelor perpetue. Scopul atacului este aşadar înfrângerea cronoliniarității, prin ruperea pânzei veșniciei și înscăunarea omului, tâlhar al Timpului, într-o ipostază de invidiat. Dacă prima parte a baladei se construiește prin tehnica negației în formă repetată (Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,/ Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,/ Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge) pentru a stimula sau intriga orizontul de așteptare al cititorului, dar și pentru a puncta clar că ţinta hold-up-ului este cu totul alta: Timpul, ipostaziat ca negustor[...] care harnic capitalizează (Ion Negoitescu), călător de vază care epatează prin opulență și a cărui forță 58


este de nestăvilit, partea secundă dezvăluie scopul pentru care este pregătit atacul, un veritabil rapt metafizic (Ștefan Augustin Doinaș): de-l vom prinde-n laţ,[...] Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi/ [...] dacă punem mâna pe el şi pe comoară,/Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,/ [...]/ Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat.... Chiar dacă se pleacă în această aventură de prindere a Timpului cu tot avântul, condiționalul verbului plasează concretizarea dorinței în sfera improbabilului, nu a certitudinilor. Astfel, Timpul, cu a sa curgere ecvațională de clipe egal de prețioase ( anii albaştri sunt veritabila comoară, albastrul simbolizând lucrurile misterioase și aspiraţia spre nemurirea omenească (conform lui P. Portal), se dorește a fi prins în laț, tocmai ca omenirea să dea lovitura cum încă nu s-a dat, adică să ia controlul asupra firului vieții, asupra destinului, să atingă eternitatea, cea mai râvnită bogăție pe care un om și-o dorește. Se remarcă astfel insistența de a fugi din durata efemeră în lumea esenţelor inalterabile, într-o lume în care Timpul îşi lasă din fracţiunile sale eternizate (G.G.Marquez). Prin urmare, balada lui Radu Stanca reflectă un sentiment al temporalităţii în dublă desfăşurare: prima reprezentare este tutelată de imaginea roții ( vezi poștalionul, diligență folosită în vremuri trecute pentru transportul corespondenței), a doua reflectă starea omului care aspiră sistematic spre ne-timp, spre o desfiinţare: iar de-l vom prinde-n laţ,/ În pânza veşniciei de astă dată ruptă,/ Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi. Durata cuprinsă între cele două momente este o fugă continuă ce aminteşte de liniile melodramatice ale lui muzicii lui Bach cu care opera lui Radu Stanca se întâlneşte întrun plan superior, simbolic. Mecanismul textual deosebit de ingenios îi permite poetului să recupereze și să integreze firesc în propriul univers referențial elemente livrești diverse, pe care le re-modelează după geometriile inalterabile ale fanteziei. Astfel, balada este un ecou peste timp al celebrei constatări a lui Miron Costin din Viața lumii- Fug vremile ca umbra și nici o poartă / A le opri nu poate- aforism cu care opera intră într-un subtil dialog intertextual, poetul statuând la rândul său că Timpul este domnul pe care nicio vamă/ Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi, pe de altă parte, recunoaștem în text și o extraordinară simbioză între teoria eminesciană a identității în diversitate, traducere a principiului universal Tat twam asi, și geometria fractală, descoperire a științei mult mai recentă, prin care Radu Stanca postulează imaginea primordială a timpului răsfrânt în oglinzi paralele. Astfel, domnul pe care nicio vamă/ Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi, adică Timpul, este reflectat multiplu, fractal prin imaginea Boierului cu palate şi herghelii în care/ Trag cai de rasă anii albaştri după ei, a negustorului de vinuri, când dulci şi când amare sau a hrăpăreţului pe care nu-l pot momi femei. Creatorul recurge, prin urmare, la neaşteptata şi extrem de complicata strategie a creării unor măşti lirice esenţiale în spatele cărora ascunde, însă tocmai cu scopul de a exprima mai adecvat şi mai exact adevărata esență a viziunii sale artistice: Timpul, patronul omenirii, zgârcit, rece și calculat, nu poate fi oprit de nicio vamă. 59


Prin opțiunea pentru paradigma fractală, asistăm la o punere în forme perceptibile multiple a Timpului, bazată pe ocurențe și omotetii, dar și pe autosimilarități structurante. Recunoaștem astfel dubla natură a timpului, concretă (domn de seamă, călător de seamă) și imaterială (N-are nimica [...] şi nici [...] chip), dar și atenția poetului îndreptată iterativ spre surprinderea figurală a unei identități clare pentru o entitate inefabilă, așa cum este Timpul, care se re-construiește cu fiecare ipostază fragmentară a imago-ului primar. Asumându-și poziția hermeneutului fractalic, Radu Stanca contemplă fascinantul polimorfism al timpului, mulțimea și proporțiile înfățișărilor acestuia fiind astfel oglinda unei prodigioase și inepuizabile imaginații a formelor ce amintește de vizionarismul romantic.

Papillons sau metamorfoza fiorului în cuvântul cu aripi

Andreea Udrea, clasa a VIII-a Școala Gimnazială Ștefan Protopopescu, Slatina, Olt Profesor coordonator: Adriana Mezdrea

Iubirea fericită este un corelativ al reușitei umane, o binecuvântare care înfrumusețează și îmbogățește inventarul destinului pământesc. Există însă oare cu adevărat iubire fericită? Mărturia poetică ne descoperă o altă lume înlăuntrul acestei lumi. Cuvântul poetic ne face să auzim inaudibilul și să vedem imperceptibilul. Experiența iubirii nu poate fi cuprinsă doar de cuvânt, dar devine strigătul sau invocația celui ce-și justifică existența prin celălalt. Iubirea fericită este o utopie. Într-un câmp semantic extins al iubirii se regăsesc și termeni precum tristețe și singurătate, toamnă sau papillons. Poet al fiorului, Radu Stanca cântă minunea clipei îndrăgostirii și descrie în poezia Papillons durerea pe care despărțirea o aduce totodată: Vezi, uneori tristețea acestor clipe șterse.../ Din manuscrisul nopții stă toată să se reverse. Noaptea devine astfel timp al contemplării și reflectării asupra sinelui. Singurătatea cuprinde sufletul ființei poetice, iubirea pe care aceasta o poartă devenind un amplificator al dorului, sentiment intens trăit și mărturisit, ce se materializează în motivul toamnei prin comparația: Precum din vine toamna s-ar rupe și s-ar da... Absența iubitei este metamorfozată deci într-una dintre marile teme al liricii despre care s-a scris și încă se scrie atât de febril. Melancolia toamnei se indentifică în versurile lui Radu Stanca cu însăși absența ființei iubite, este un corespondent al acesteia. 60


Dualitatea sentimentului de a iubi și de a fi îndrăgostit își face simțită prezența din cea dea doua strofă. Deși despărțirea aduce după sine tristețe și singurătate, a fi alături de iubită râmâne cea mai curată dimensiune a propriei persoane ( Tu ești tristețea mare, ești dragostea mea pură ). Eul liric se identifică cu un îndrăgostit fericit, dar care, în iubirea sa oarbă, resimte timpul fără persoana iubită șters și lipsit de semnificație. Iubirea îi colorează viața și tot ea îi transformă nopțile într-un izvor de dulce agonie sufletească. Căci dragostea, în esența sa, reprezintă sentimente confuze ce aduc cu sine conștientizarea extremelor emoționale. Simbolistica poeziei este însă accentuată prin însuși titlul acesteia. Metafora desemnează ceva ce transcede realitatea care o generează. Papillons devine un mijloc de redare indirectă a mesajului poetic, a emoției. Fragilitatea specifică fluturilor este asociată cu ușurința cu care o ființă se poate pierde în amalganul emoțional al dragostei, odată ce gustă din acest fruct dulce-amărui numit iubire. Expresie a sentimentelor confuze, poezia Papillons scrisă de Radu Stanca prelungește fidel în pagină, dâra de sânge, tremurul mușchilor, halucinația, deliciul senzorial, e o proiectare febrilă a interiorității în țesătura plăpândă a versurilor, o epuizare a ființei, o vlăguire a ei ce se identifică în final prin iubire, iubire fericită măcinată de dor și dorința revederii. Bibliografie: Pleșu, Andrei – Despre iubirile fericite în Dilema veche, nr. 331, 17 iunie 2010

Stanca, Radu – 111 cele mai frumoase poezii, ed. Nemira

61


Creaţie Liberă – Poezie Florescu Nicoleta, clasa a VII-a Școala Gimnazială „Aurelian Stanciu”, Salcea, Suceava Prof. coordonator: Hâncu Lăcrămioara

REVEDEAM Revedeam aceeași emoție

Sunt copiii tăi

Cu care adormisem

Ce cerșesc în genele ei

În mădularele&matricele cuiva

Hai să lăsăm perdeaua

Știam că nu face parte din mine

Să-și lase pantofii pe marginea patului

Și ca aș putea pleca

Să facă acel pact

Să-mi revăd familia

Sau despre fericirea de a nu ne întâlni

Dar aveam o alta

Copiii

Fiecare pădure de oameni

Ci adolescenții crispați, ce schimbă lumea

Ce creștea pe spatele meu

Amețim, ca un balaur vopsit de un melc

Nu vedea decât lumina lunii noastre

Ne naștem în chimia lutului de pe "copilul" ei

Doar seara

Și totuși o țin în mine și o iubesc și

Și apoi era smulsă

Când o arăt cuiva, rămânem perplexe amândouă

Fiindcă nu era estetic să ai o familie

Și ne incomodăm parcă

Fiindcă undeva, copiii tăi mor,

Pentru că eu sunt ea

Zilnic

Și nu putem trăi în lumea ei.

Stelele ce se prăbușesc, cu nicio dorință,

62


Moghină Valentina, clasa a XII-a C.N. ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Coordonator, prof. dr. Geanina Oprea ANALIZĂ Și admir și tac și scriu Mă găsesc pierzându-mă-n detalii omenești, riduri, stări, haine, ochi unde mă duc, ce exprimă, ce văd eu, de fapt? Vârsta, timpul, personalitatea, sufletul simt că nu am ajuns la esența omenească Trebuie să găsesc lumina lăuntrică, o simt cum se zbate în fiecare dintre cobaii mei. Vreau să știu, să cunosc tot ce ţine de structura lor. Concluzie: sunt, pur și simplu, suflete învelite în carne și atât…

CONCERT Din străfundul sufletului aud acorduri de chitară electrică, sunt doar sunete haotice ce-mi invocă frica, țipete ce-mi zguduie pereții clădiți cu greu în suflet. Nu vreau să te mai aud! Si tace... până la următorul contact cu memoria. Mă mint cu atâta speranță că voi putea acoperi totul cu vioara, ce-mi încânta timpanul sufletului. dar nu, e acolo, încă e și-l aud în surdină până când îl voi elibera iar... Totuși, e doar un instrument cordofon. Negura îmi învăluie camera unde e ascuns sufletul. acolo unde mă regăseam încă din copilaria timpurie. drama interioară ar trebui să dea naștere uitări, dar nu o face...

63


INTRUSUL Îmi e greu să respir Îmi simt dintr-o dată cutia îngreunată de un corp străin Ce să fie, oare? Cred că e doar prezența ta. Prin preponderenţa lor, Dar oare ale cui? Ale sentimentelor ce constituie un amalgam Râd sau plâng? Nu mi se îngăduie a ști ce simt. Atinge-mă doar cât să o pot numi atingere și pleacă ! Simt un fior rece ce lasă în urma lui dâre de foc. Te simt atât de aproape O, tu, tu, străin de departe…

AGONIE Mă trezesc cu un gând sinucigaș Să uit, să las, să plec, să mor? visele îmi zbuciumă mintea și sufletul iar durerea lăuntrică mă seacă Ochiul sufletului vede mult prea multe , dar eu nu pot să-i dau câte i se îngăduie a fi câtă rațiune în delir. Ce mă fac, oare? Merită o asemenea durere tot ce îmi este permis, însă fără a putea fi împlinit vreun vis, sau trebuie doar Să uit, să las, să plec, să mor...

64


SCENA Emoție, fiecare particulă din mine vibrează Stau, aștept momentul în care voi scapa de Ea, vreau să mă desprind de Mine, Pășesc în timp ce-mi pun masca. intru, iar luminile reflectoarelor îmi întâmpină pielea cu atâta caldură, Simt că mă pot reîncarna! Sunt eu, ceea ce vreau să fiu și nu pot... fără ea, fără scenă și, totuși, fără replici, fără lumini, fără măști. Trăiesc pentru ea! Mult prea clișeic “actor pe scena vieții”! scena pe care simt că renasc de fiecare dată nu are legătură cu cea a vieții. Aici mă pot îmbrăca de zeci de ori în oameni și dezbrăca de stări, îmi pot ascunde lacrimile cu măști, Ceea ce nu pot face pe scena vieții din păcate, nu pot juca ceva ce este jucat deja...

Andreea Ticulescu, clasa a IX-a, Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: prof. dr Lidia Pircă

COLȚUL MEU DE RAI

Am evadat din lumea reală și am ajuns aici. Acum suntem iarăși doi, împreună pe veci. Tu al meu, eu a ta. Imi cuprinzi sufletul în brațe Cum numai tu știi să faci mereu. Te simt atît de aproape, deși știu, Știu că e doar în capul meu. 65


Dar mă bucur că te am, Aici mereu ai rămas cu mine, Aici mă iubești cum o făceai demult, Aici existăm noi, exact cum îi doream. E Raiul meu în care tot ce vreau e să visez. Aici îmi e permis să te iubesc și să nu mai plec Răman pe veci, aici cu tine, Nu mai vreau să mă trezesc.

BIPOLAR ȘI PLIN DE CUGET Mii si mii de pagini scrise cu lacrimi în ochi, Mii si mii de versuri despre tine, despre noi. Milioane de stări trezești în mine, străine Și nu mă controlezi. Trezești furtuna, Dar tu cersești sufletului liniște, Trezești avalanșe de sentimente, Și apoi te plângi că nu le vrei, ci vrei să scapi. Cine să te înțeleagă, dacă și mie îmi e greu? Cine să-ți accepte ție tot? Controlată nu mă dau, Dar nici creația ta să fiu nu pot. Invață să accepți ce sunt, controlează ce simți tu. Eu știu ce simt și n-o să mă mai vezi Să mă cauți când înveți să iubești cu adevărat. Mă găsești unde m-ai lăsat, între pustiu și furtună.

66


SUNT A MEA

Am vorbit iar cu luna Și i-am zis de tine, de mine, de noi, Dar știa totul deja. Ea te păstra în vrăjile ei, te vedeam acolo

DOR DE NOI

Ținea prizonieră iubirea noastră Incercând să despartă două inimi.

Obișnuiam de tine să-mi fie dor,

Am țipat la ea, am plâns, și o uram.

Să duc lipsa a tot ce aveam cândva.

In schimb ea mi-a explicat ce-i fericirea

Dor cumplit, neînțeles

Și din ce sunt făcute visele.

Dor din dragoste prea mare,

Și am înțeles.

Dor din lipsa de putere.

Eu nu depind de tine dragule,

Dar m-am uitat în sus

Eu sunt independentă și mă am pe mine.

Și am descoperit cerul

Poți să zbori, acum te las

Sub care suntem amândoi,

Iubește-te cu luna, îți va fi mai bine.

Și mi-a fost mai bine,

Eu rămân cu mine să ating vise,

Căci ne-aducea atât de-aproape.

Eu rămâân cu mine să fiu fericită.

Acum când îmi e dor ridic privirea Și te am din nou cu mine Două suflete, noi doi Existăm sub același cer Și dorul parcă nu mai e, Deși inima îl simte.

67


Crăciun Denisa Andreea, clasa a XI-a Liceul de Arte “ Hariclea Darclee“ , Brăila Profesor coordonator : Perianu Maria Magdalena

CĂDERE Ai cunoscut lumina, dar eşti în întuneric, Ochi ai avut, dar n-ai văzut că eşti străin, N-ai lepădat a faptei întunecime, Nu ai avut răbdare, Şi timpul te-a învins puţin câte puţin…! Sclipirea ta se stinge, dar tu nu o zăreşti Ai fost orbit să vezi a ta cădere, Trezeşte-te! Nu-i vis!... E vorba de o viaţă… Hai scoală-te, căci inima ta plânge în durere! Întoarce-te!... Unde te duci? Când totul trece, Te-ai înşelat şi te-ai minţit fără să vrei, Învinge slăbiciunea ce-n neputinţă merge Şi nu-ţi mai bate joc De viaţa existenţei…! Priveşte ieri, priveşte azi, priveşte mâine, omule! Şi totdeauna să-ţi priveşti, Ce viaţa îţi aduce în prezent! Priveşte daca poţi şi urma vulturului pe cer, A vasului în largul mării… Să poţi să îţi răspunzi la întrebarea Ce sunt eu? Nimic fără Dumnezeu…!

68


CLIPELE Se scurg Și-n urmă, să uit,

EU VREAU SĂ DORMI

Să le privesc, cum trec Aș vrea!

Peste sat se-aşterne noaptea

Căci cum lovesc

Liniştea în somn se-alintă

Să le ucid, să le înec

Iar în leagănul de vise

În mine de-aș putea

Gândul bun să te cuprindă

Și-aș vrea s-alerg

Şi purtată-n lumi aievea

Să nu mă mai gândesc

Să zâmbeşti copilăreşte

Nicicând!

Să nu ştii dacă vreodată

În gândul nemuririi

E doar gând ce te-amăgeşte

S-adorm veșnic

Sau lumină ce se stinge

Visând...

Şi-n cădere te trezeşte

Căci toată frământarea

Căci eu vreau să dormi iubitule

Nesomn, îngândurarea

Şi să râzi copilăreşte.

E patima deșartă Ființei pe pământ...! Dacă norii plini de doliu Peste boltă dau năvală Aducând ca trist refugiu Umbra-ascunsă şi sfială Ei doar trec, mică făptură! Şi o rază de lumină Vă străbate ne-nţelesul Spună toţi ce vor să zică Vorba lor nu poate ține, Nici atinge Universul!

69


EXISTĂ Este o stare ce nu o pot numi

NOSTALGIE

Este ceva ce nu pot să explic Ce-mi pasă că afară vântul

Este o pierdere a lucidităţii minţii

Dărâmă ultimele frunze

Nu pot să înţeleg…, eu sunt sau nimic?

Că în puterea lui cuvântul Este un nu ştiu ce ciudat!

Acuma tace-n gânduri duse

Ce nu-mi stă în putere să-l cunosc

Când mâna ta tremurătoare

E haosul ce tulbură gândirea,

Se lasă-ncet alinătoare

În mine, peste tot, e foarte mult neant

Adâncul luminându-l.

E clipa ce în tăcerea infernală

Aici în soba lemnele trăsnesc

Aduce pierderi în fiinţa obosită

Şi-mi scald privirea, uitându-mă ce faci

Este o clipă ce-ntunecă seninul,

Aproape-mi eşti şi-n totul eu găsesc

E neajunsul, când firea ta începe să te

Că tu minune eşti şi totuşi taci…!

mintă… Căci nu gândesc la clipa care trece Cu margini şi adâncă e gândirea,

Nici nu mă zbat adâncu-i să-nţeleg

Străin rătăcitor, fără răspuns,

În chipul tău zâmbind copilăreşte

Din noaptea fără de chemare,

E visul meu nebun şi viaţa-ntreagă

Să mă întorc, să strig:“ Oprește, e de-ajuns!“

Minune cu ochi mari şi mâine rece Nostalgie…!

E vidul ce-n tăcere, întreg timpanul sparge E starea obosită când fără să vrei te nărui, Sunt clipele absente ale gândirii zbuciumate, Când eşti răpit, şi vieţii, nimic nu poţi să-i dărui Este o minte tulbure şi obosită E un acel de nu ştiu cum vrăjit Ce-n starea de inconştiență surdă, În firea mea puţin m-am regăsit…!

70


Brenda-Ayana Ştefănescu, clasa a IX-a Liceul Teoretic „Alexandru Vlahuţă”, Bucureşti Profesor coordonator: Laura Ştefan ***

La intersecţia cerului finit

Când mă simţeam mângâiată de lumină,

cu cerul infinit, se află o stea

îmi doream să ajung cât mai repede la izvor.

de unde a-nceput cândva,

Când lumina era înlocuită violent de vreo umbră,

dintr-un dor nemărginit,

mă temeam puţin de universul exterior.

povestea mea. Într-o zi însă am fost atât de curioasă să aflu mai La început eram fără să fiu aievea.

multe,

Nu eram şi nu ştiam că nu-s, dar

încât am evadat.

urmăream atent si oamenii şi vocea,

Mai întâi m-am speriat:

dar şi mustaţa unei pisici, şi fulgul de zăpadă rar,

luminile erau prea puternice,

şi soarele firav de primăvară, şi ploile,

vocile prea ascuţite.

şi zâmbetele, şi lacrimile.

Apoi mi-am amintit: în vis ştiam să mă îmbrac în sunete blânde

Treptat am devenit un gând suav ca floarea de cais

şi un gând limpede.

strecurat tiptil în adâncul unui vis.

Erau cele mai elegante veştminte.

Atunci nu ştiam prea multe şi vedeam cu sufletul ceea ce mai târziu aveam să aflu că sunt vorba,

Am cântat şi lumea m-a ascultat.

emoţia şi gândul.

Vorbele stridente au încetat. Muzica a rămas scutul meu.

Atunci nu ştiam de ce unele sunete mă

Gândul rău îl înving cu celeste acorduri.

împovărează,

Vorba amară o înlătur cu melodii si versuri.

iar altele mă înduioşează. De ce unele sunete sunt povarnice,

La intersecţia cerului finit

iar altele cu gust blând si tonice.

cu cerul infinit, se află o stea

Cel mai mult îmi plăcea lumina din zâmbet

pe care o privesc din când în când

şi mă speriam puţin de nuanţa aspră a vreunui gând

doar pentru a prelua

răstit.

energia astrala uitată si amintirile sacre ce implinesc omul care-am devenit. 71


Badea Ioana Cristiana, clasa a IX-a Liceul de Arte ,,Marin Sorescu" Craiova Profesor coordonator: Melania Angela Cristea OMUL Gândirea mea fuge departe și se împiedică de amintiri blurate cu noi Și prin vise sfărâmate ea vorbește fără pic de ezitare despre tine, omule...

Oare să te văd diseară La colțul străzii lungi unde obișnuiam să mor pe-o bancă? Cred că ai să mă recunoști vorbind singură despre tine, ca o nebună pe o stradă aglomerată...dar totuși pustie. Și cu o privire beată, am să mă uit in ochii tăi și voi încerca Să nu-ți doresc răul...

Ca într-un basm care începe mereu într-un club de noapte și se sfârșește într-un-un lan de grâu, poate atât de banal am ajuns să iubesc un om, care este sau nu mai este om...

FĂRĂ SENS

Cine ești?

Poate dintr-o simplă coincidență...

Eu nu te cunosc.

M-am îndrăgostit

Din vedere doar, posibil...

De un om imposibil de necunoscut

Poate te-am văzut odată pe stradă și m-am îndrăgostit

Atât de tare m-am îndrăgostit! Atât de banal și de imoral...

Ah, da...

Poate că-n fiecare seară, mă gândesc la tine

M-am îndrăgostit, De tine, cel pe care nu-l cunosc,

Poate că în fiecare zi aștept să merg oriunde și să te văd întâmplător

Doar din vedere și din câteva vorbe...

Pe tine, cel de care m-am îndrăgostit orbește, Fără sens... 72


DACĂ-AI ȘTI… Această viață, Acest vârtej de orgolii Și poate chiar această soartă nenorocită Nu-mi permite să-ți spun multe cuvinte Dar mi-aș dori... Atât de tare mi-aș dori Să pot să-ți spun mai mult decât îmi este permis, chiar dacă nu scrie la horoscop... Mi-ar plăcea să-ți spun că vreau să fug într-o pădure, Să-mi construiasc o casă din lemn și vise, Să locuiesc acolo... Eu cu mine și cu-n câine. Într-o pădure albă și cu o iarnă imposibilă... Iar vecini să-mi fie decât brazii și cântecul imaginar al ciorilor... Poate în amorul dorului, Nefiresc și imoral Am să scriu și ai să știi Că în acest tablou nocturn, Tu ești visul meu moral....

NEMURITORUL

Pe aleea casei X ce cânta beată acea damă excentrică, se aude si acum glasul zgâriat al unui om îmbrăcat în alb... Zile, ce ne inundau visele si inima cu fericire ard intr un foc de paie imens în ochii mei roșii... Și vreau sa tip cât pot de tare Să poți auzi vocea mea ce te imploră să declari imposibilul și să te întorci Doar, doar să te mai țin de mână o singură dată... Acum, tu vreodata n-ai sa te mai întorci Și in numele meu, al iubirii si al sorții... Ai murit, nemuritorule...

73


CUM SĂ TE URĂSC? Te rog, învață-mă să te urăsc

Să te urăsc atât încât să devină totul nul

Atât de tare încât să uit cine ești și cum te numești în fața mea... Urăște-mă! Căci eu vreau să te urăsc...

Și să nu-ți mai vorbesc nici de bună sau nebună...

Poate că valuri...

Să te urăsc atât de tare încât să nu te mai privesc când privesc pe altcineva,

Poate că valurile nopții mă fac să uit cu totul de tine și de ceea ce simt când ești cu mine...

Îmi doresc să te urăsc, mai mult decât orice alt lucru dorit în viață și pe lună

Poate că am să uit odată numele tău scris și vorbit peste tot aici și-n alte vieți, Iar când te-ntâlnesc am să tac sperând ca tu n-ai să faci la fel...

Și oriunde pot pleca, doar ca să nu te mai aud... Îmi doresc să mă închizi în inima ta și să rămân acolo închisă fără apă și oarbă pentru tot restul anilor în care îmi este scris să te privesc

Poate că valurile mute mă vor opri din a te mai privi, Dar neîncetat am să aștept zi de zi doar pentru un schimb de vorbe.

Doar să te privesc... Urăște-mă si tu... Te rog, Urăște-mă! Atât de tare încât ignoră fiecare zi bună a mea la primă vedere în săptămână...

Poate ca ale vieții valuri mă vor aduna din vise...

AZI

Te-am văzut odată și mi-a fost de-ajuns să nu te mai uit niciodată. știind că acum și într-o altă viață nu va exista "noi"... Omoară-mă, din priviri! Iar eu am să te aștept tăcută, lipită de geam în noapte doar să te privesc pentru o ultimă dată... Și am să tac... Și am să te ignor... Până când tu ai să dispari din gândurile mele... Dar înainte, aș vrea să pot... Să pot să-ți spun, subtil, încet... În două vorbe, cine ești tu... De unde vii Și cum te numești în fața mea.

74


Paraschiv Anamaria Denisa, clasa a X-a Colegiul Tehnic Energetic, Sibiu Profesor coordonator: Stanislav Ana

MEANDRE

M-am logodit cu soarele etern am purtat veșnicia sură în palme și ceață vineție pe buza lacomă de cuvinte. De ce m-aș aventura acum prin ploaia amară? Să macin cuvinte din smoală, să torc și să gem? Să mistui imagini perfide Tot râvnind la înțelesul suprem? Un sens absolut al fragedelor oase Rostogolindu-ni-se mereu pe sub haine? ... Trăgeam peste suflete genele dense învelite senzual în lumini stroboscopice și refliefuri muntoase. Turuiam claustrofobic din schelete incapabile să ne conțină. Muream în războaie străine, crezând arzător într-o rază senină. Tu băteai furibund cu ciocanul în timpanul vremii mă asurzeau visurile tale metalice, nerostite. Apocrife răbufneau din istoria noastră măsluită... Nimic... sau ...Totul! Iată ceea ce îmi inundă gândul și-mi lasă degetul plăpând și rece.

75


Sima Alis, clasa a X-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan

Raluca Macovei, clasa aXI-a Prof. coordonator: Pop Consuela Colegiul Național „Unirea”, Mureș

*** INSCRIPȚIE PE MARMURA CLIPEI

Mi-ai fost metaforă, mi-ai fost blestem, Mi-ai fost și zâmbet, lacrimă... Acum nu ești, iar eu te chem...

Vântul galant caută luna

Mi-e plină inima patimă.

printre fraze rupte, desperecheate, frunzele, frânturi de stele întârziate transfigurează în poem lumina.

Ai adus soare, bucurie, Apoi pe chip mi le-ai brodat; Dar cum nimic nu ține-o veșnicie,

Deschid taina unui orizont din flăcări

Le-ai luat cu tine și-ai plecat.

cu ajutorul unui mănunchi de chei ruginite, de pe soclul unei iubiri uitate

M-ai purtat sus, până la stele,

culeg pulberea unor albastre ecouri.

Ținându-mă de mână, dar apoi, Mi-ai dat drumul când am ajuns la ele,

Inspir o constelație de litere,

Și mi-ai lăsat un suflet stins în ploi.

în pașii mei presar visare, căci mă declar o călătoare

M-ai strâns în brațe temător

în a universului mistere.

Căci inima îmi tresălta nebună; Azi nu mai ești și îmi e dor

O corabie din sunete aprinse

De noi doi, singuri, împreună.

de culoarea fulgerului mă călăuzește în ardoarea necunoscutului, în oglinda unei respirații interzise.

Mi-ai fost viitor, prezent, trecut, Mi-ai fost ce nu credeam că o să-mi fi. Te-aștept și-acum cu-n dor acut,

Simfonii de fluturi, cascade de visuri

Chiar dacă tu n-o să-mi mai vii.

în sufletu-mi înflăcărat alcătuiesc un arpegiu suspendat pe culmea unei șoapte pierdute-n abisuri. Timpul aleargă pe zidurile trandafirii, înamorat de eterna întoarcere a primăverii...

76


Rândașu Sorina, clasa a IX-a Liceul cu Program Sportiv Suceava Profesor coordinator: Maria Adomniți SCUFUNDAREA E FRESH ȘI HRĂNITOARE la nivelul memoriei se scriu jurnalele supraviețuitorilor ce rămâne la suprafață se păstrează, restul se odihnește cu bărbia proptită la fund și se dizolvă până la schelet, nu îmbătrânește niciodată câteodată nu rămâne nimic deasupra, nici măcar spuma sau o pieliță cât de cât necesară din aproape în aproape te ghidezi cu ușurință se întrevăd coșuri de fum pătrățoase și brațe de bărbat care să le susțină e încă genul de loc unde trăiesc victimele violenței conjugale și cred că doar bărbații pot să genul de loc pe care îl construiești paraclisul memoriei tale găuri nivelate și linii imprecise, fără pasiune fără șoapte desperecheate fără motive pentru care să ne întâlnim și să bem niște cafele cel puțin să ne adresăm două cuvinte genul de loc în care scufundarea e fresh și hrănitoare pentru teroarea că ai 40 și te urâțești genul de loc în care dacă renunț nu sunt slabă sunt un geamantan care s-a umplut și fermitatea niciunei pieli nu mă mai deschide de data asta

77


Traduceri Cȃlniceanu Gabriela, clasa a IX-a Colegiul Național Ecaterina Teodoroiu, Tg.-Jiu Profesor coordonator: Banciulea Ionela-Manuela

ADIEU CHERS AMIS

BIBLIQUE

Je fais la révérence habituelle Et je me retire de la foule. Une autre ombre m'invite. Ma chère ombre, salut!

Au début a été le baiser

N'essayez pas comme à départ De croiser avec moi l'épée. À présent je laisse tout en silence, D'ici j'ai fini avec la création.

Et le monde est né alors de l'ésprit

Restez, comme vous ȇtes, à tables Et faites la fȇte , Personne n'en fiche de moi N'observez pas ma disparition.

Mais des grandes eaux occupent la terre

Je vais a une autre place, Chez un autre banquet, où est plus bien, Je vais à banquet avec la mort. Là a lieu une bonne fȇte.

Une oiseau rougeatre, et l'Ararat

Là on se mange bien Plus différent de tout. Silences de feu nombreux Grimaces qui épouvantent la nature.

Vers l'air neuf et souriant

Et lui était sur ta bouche... Déposé sur ma bouche lui sanctifie l'air,

Du baiser que ne unissions

Et nous mourions silencieux sur sa pouissance... Vient alors une oiseau en vol,

S'éleve de mers victorieux... Et nous nous avons levé avec lui ensemble

En portant par-dessus des abȋmes de l'eau Le baiser de l'Univers.

Et puis à fin la mort, Elle mȇme sert le vin Qui t' ouvert large la Nirvanne.

78


CîrstinaMiruna Alexandra, clasa a XII-a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Istrate-Mateescu Mirela

SI JE DISAIS…

VANITE AU PONT-EUXIN

Tant de paroles, ah! Tant de paroles,

Mer vaine! Mer vaine!

Maissipeu de poésie!

Trop radine, avec ta passion ardente,

Partout des rubans, des collants, des

Avec les eaux que tu asamassées?

symboles,

Maisoùest la goutte pour m’apaiser?

Pas de révolte, nid’euphorie, Partoutunesécheresse immense,

Mer de platine, mer de platine,

Pas d’émotionssincères, mais des masques et

La douceur d’unelarme jamais elle ne

des platitudes,

t’anime,

Par un effort, le poètetrouvesa place,

En vain, j’admiretesméchanteschimères

Et dans le temple ilprend des photos, pas

Et tes illusions, avec un goûtamer.

d’attitudes. Tu es inaccessible dans ton immensité, Où se sontécoulés les moments oùj’évitais

Tu ne connais pas le baiser – ah!- et

Les rythmesalambiqués et vulgaires,

sasuavité…

Où je soignaisl’imagepérimée, Enayant de nouveauxmiroirs bleus et sublunaires? Dans son essence, la poésie, àce moment-là, Chuchotéeendouce, comme des paroles solennelles, Ce n’étaitqu’une profession de foi.Toujours, la foi,c’estune confession éternell

79


Rociu Matei, clasa a VI-a Școala Gimnazială Regina Maria Sibiu Profesor coordonator: Camelia Silea LA VISITE

Depuis un temps la mort me rend visite

LA LAMENTATION DE JEANNE

Presque tout le temps quand le soir tombe

d’ARC SUR LE BUCHER

Il apparait devant la porte, ministre du silence Ça c’est ma faute: que j’ai pas laissé

Et lentement, des mains me prend, avec prudence, le livre

Avec pensée caché,Jeunes proche de la porte Et maintenant,quand la première fois un homme

Et nous restons comme ça chaque fois Jusqu’à tard, à l’aube

Me serre dans les bras,je suis destinée à la mort

Deux connaissances qui veulent faire quelque chose Dans le mystère, une importante affaire

Mais les flammes grandiront toujours L’étrangeorgie grandira elle aussi Prochainement,affamé, mon amour Mon premier Amour, sans le savoir

Il m’embrassera autant Qu’Il pourra plus m’écarter De son corps le mien- dans un anneau blanc On m’aimera de la fumée est du mort brouillard :::

80


Tanțoș Ioana, clasa a VII-a Profesor coordonator: Stanciu Florentina Colegiul Național „Ferdinand I” Bacău LES FEUILLES (Élégie d’automne)

Ne me demandes rien cette nuit, Ni quelle heure est-il, ni quelles sont mes pensées. Laisses-moi plutôt fermer la fenêtre, Pour ne pas voir les feuilles tomber…

Allume le feu et marche dans la maison Et ne dis rien, ni même un mot… Je veux me sentir chez toi à l’aise, Pour ne pas voir les voler au vent…

Habillée dans tes vêtements à coucher, Assieds-toi près de mois avec une pelote,

J’ai besoin d’une souffrance nouvelle Pour que je puisse m’habituer à l’oubli, Car durant une tempête, seule une autre tempête Puisse apaiser, sur les rochers la délivrance. J’ai besoin d’une douleur sans égal, Pour vaincre l’ancienne douleur, Car lorsque je pleurerai en silence Pour ton silence je ne pleurerai pas. Pourquoi es-tu surpris ? Il y a assez de place en moi Pour un volcan qui attend se déchaîner, Il y a assez de place en moi pour le vin Versé, le jours de fête, de coupe en coupe. Je peux reformer plus qu’une blessure, Je suis plus vaste qu’une grotte du temps jadis Et il y a assez de place en moi, peut-être, Pour toi et même pour le silence.

Et dévide tout le temps, sans cesse, Pour ne pas entendre les feuilles, sous les pas, gémir…

Protège-moi auprès de toi, du violent Orage de l’automne qui hante… Et ne me demandes pas cette nuit

Il n’y a pas de place en moi pour moi-même, Je n’y trouve pas ma place, C’est pourquoi je veux une nouvelle souffrance D’où mon tourment puisse aviver le feu C’est pourquoi je veux un nouveau combat Que ma harpe serre entre ses cordes. Car lorsque je brulerai sur maints bûchers Je ne brulerai plus sur mon bûcher en flammes.

Pourquoi les feuilles me terrifient tant…

81


Cicur Oana, clasa a XI-a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Nicoleta Maier DE PROFUNDIS Ich will nicht rein. Noch nicht. Nun warte mal!

Nur ’ ne gebroch’ne Hand unter der Mantilla

Die Burg kann man auch morgen,

Auch noch ein Schwert mit gespalteter Spitze

Wenn ich ihre letzte Treppe

bringen.

Samt rausgehaltetem Schwert aufsteige, öffnen.

Doch morgen, morgen komme ich Kopf hochUnd siegreich, wenn du mich im Feuer lässt.

Die weisen Jungfrauen sollen eine Nacht

Unter dem erröteten Himmel in der Ferne

Noch neben ihren Kerzen wache halten,

Hätt’ ich in dieser Nacht Glück-das steht fest.

So sehen sie im Morgengrauenpracht Den neuen, strahlenden Bräutigam erscheinen.

Hab nun erbarmen, Herr! Ertrag uns, noch! Die Burg mit ihrer Reihe von Schieβscharten

Wenn ich jetzt reinkäm’, wär’ es wider Willen

Kann noch bis morgen warten.

Und würde von dem Kampf, vertrieben,

Oh! Warum öffnest du mir die Tür so früh… Ein ganzes Jahr, durch sonnige Inseln

DIE SCHÖNSTE BLUME

ankerte das Schiff und sammelte am Bord einen Haufen Blumen, denn jede Blume, selbst die schönste ihrer Art war, dort.

,,Was soll ich dir vom Meer bringen, mein Schatz?“ Fragte er eines Tages flüsternd,

Doch da die Blumen eines Abends zu viele

„Von den verlorenen Inseln in der Ferne

waren

Die schönste Blume, die es geben wird.”

Mit goldenen Fischen unter den Armen, Versenkten sie das Feuerschiff Und alle starben von Blumen umschlungen.

Der Mast ist kaum noch zu erblicken. Am Ufer, mit geschlossenen Augen, Hand in

An der Küste zwei Mädchen warten:

der Brust,

„Was wünschtest du dir in diesem Jahr?”

Ein weiβes Mädchen die Weite weiβ

„Ich kann mich nicht mehr errinnern. Ich

betrachtet,

glaube-

In ihren Augen blinzelt ein heidnischer Schlaf.

Die schönste Muschel aus dem Ozean”...

82


Lucaci Daniel, clasa a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Ana-Maria Minea

NUR IN DER NACHT

Komm nur nachts, wenn sich die Stille Geheimnisvoll gegen die Fenster stöβt, Wenn ich mich missmutig in den Raum einsperre In den ich sitze, und hoff, dass du erstehst. Wie ein Dieb,der in mein Haus einbreche, Aber zwischen Ranken, in dem Hofe, feststeckt, Komm nur nachts, wenn sichüber die wachen Augen Ein Bleivorhang herunterlässt. Schals hinter dir her schwenkend Alle Nebel von dem See, Lass‘ bloβ diese Harfe schweigen Die den ganzen Tag nicht mehr ruhn! Und im Schatten des verfluchten Mondes Näherlangsam dich, durch die geschloss‘ne Schwelle Um noch unerwarteter zu werden Als du g‘wesen wärst, mittels des Traums. Weder schön, noch ruhig sind die Tage, so wie diese Nächte, die mich nur verhärten. Wenn du kommst, sanft klatschend, Komm nur nachts, wenn ich‘s aufnehme! Nur nachts, wenn es Vollmond ist Wenn der Himmel sich mit Geflüster füllt geheimnisvoll und Vorzeichen geladen, Und auf dem schwarzen Fels, neben dem Stamme, Ihre Gebärmütter ahnend, jungfräulich, Rehe fallen auf die Knie. Komm nur nachts, wenn es Nacht wird, Und ganz Hermannstadt, ein Friedhof ist. Komme langsam, wie die Stunde, die mir bringt. Den Kuss der Nacht auf Wangen. Ich wohne an der letzten Kreuzung! Der Schlüssel liegt neben der Pforte auf dem Zaun!

83


WÄRE ICH KÖNIG

Die Schreie der gesprächigen Balle.

Ich liebe mich mehr als jeden Und neide jeden, der mich liebt. Alles, was mein kleines Herz begehrt, Ist mir Anlass für Orgien und Feste.

Bis in die tiefen Wälde, wo die Nymphen schlafen Die, wegen so viel Lied, im Schlafe zucken Und dann kommen sie, indem sie hüpfen, Und ihre grünen Lymphen wiegen.

Alles, ws ich will, erfüllt sich gleich, Jede Klenigkeit, von der ich träum, erlang‘ ich Die Selbstliebe hat keine Grenze Und ich genieβ das Leben, königlich.

Ich liebe mich mehr als der Irre Der andauernd vor mir herumspringt. Und wie stolz ich auf die Schuhe bin, wenn ich schreitte, schwank’ ich wie ein Pfau.

Der mit Pforten beladete Hof ergötzt mich immer wieder, Tag und Nacht.

Ich liebe mich mehr als der Panther, Der meine Hände und meine Sohlen leckt, Als der schwarze Knecht und die Odaliske, Die mich nachts mit dem Zither einschläft.

Bis in den Himmel hören sich, entriegelt,

Ungesehen, gesehen, trotz’ ich der Stadt Und streichle mit meinen jungfräulichen Händen Den übereifrigen Schwann, der auf mich zukommt, Um mich sanft mit seinen Federn anzufassen.

Am nächsten Tag würde ich, in Kellern, umbringen. Ich würde meine Füße in Rot anstreichen lassen, Und würde die Bonbons und den Tanz lieben, Abends würde ich ausführen, spazierend mit der Leine, Mal den grünen Windhund, mal den Hahn.

Und in der Tiefe der gesetzlosen Nacht Liebe ich mich so sehr, scheinbar, dass ich mit geheimnisvollen Zeichen gewappnet, wäre ich der König, würde ich ein Erfüchtiger sein.

Wäre ich ein König, dann würde ich Sodom neu bauen Und würde das Spiel im Zyrkus anzetteln. Um an dem Fuβe Roms das Feuer singend Die Stadt nochmal zu entzünden.

Wäre ich der König, würde ich unaufhörlich feiern Und würde die ganze Nacht nur Feste feiern, Aber diejenigen, mit denen ich feiern würde,

Und auf dem Höhepunkt der letzten Party Würde ich, vor so viel Heiterkeit, platzen, Würde ich ewig der erste in Trunkenheit sein Und ewig der erste in jedem Wettstreit.

84


Banciu Maria, clasa a X-a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Mirela Iancu CORYDON Ich bin der Schönste dieser Stadt, Auf den überfüllten Straßen, ausgehend, habe ich kein Paar, So anmutiger Ring im Ohr Und so bunte Krawatte und Weste. Ich bin der Schönste dieser Stadt.

Weshalb grüne Strümpfe, wofür Turban ich trage? Kann auch auf Hintergassen nicht entfliehen... Bänder, Schnüre, Krimskrams mich umhüllen, Wenn ich trete, scheint es mir auf den Boden von einem Sockel abzusteigen, Ein Auge (das rosa Auge) verstecke ich unter dem Monokel Das ganze Bein enthülle ich beim Gehen Aber ich verhülle es rasch, um es wieder zu enthüllen...

Geboren von dem Inzest der Dämmerung und des Lichtes, Den Abgrund verwöhnen meine Blicke. Über mich reden alle in der Stadt, Vor mir die ganze Burg sich fürchtet. Ich bin der Prinz der Schatten, ich bin die Dämmerung ... Kann leidenschaftlichen Blicken nicht entgehen, Gleiten durch mein gebleites Haar, scharf, dünn wie Faden. Mich alle fragend: ob ich der Tod sei, oder das Leben? meinen schwarzen Lippen nachahmend. Das andere Auge amusiert sich und ich lasse das ein.

Das andere Auge (das gelbe) lasse ich sich amüsieren, Sehend, wie alle mir nachfolgen. Ha! Ha! Wenn ihr nun wüsstet, wie gut ihr aussehet, springend mir nachhüpfend, Der Regenschirm mit Katzenkopf grinst Und ich weiß nicht warum, wenn ich meinen Spaziergang genieße, Wenn ich zufrieden bin, neue Versuchungen geweckt zu haben, Aus mir kommen Zungen und giftige Natter hervor.

Mit einem geheimen Bleistift unterstreiche ich meine Schönheit. Ich bade in Apfelwein dreimal jede Nacht Und anstatt der Spucke, habe ich etwas wie eine Milch, Dank der Barettschuhe sehe ich schlanker aus Und dank der Saublutdroge, adeliger.

Aus mir wachsen seidige Äste wie auf Bäumen, Und selbst die allwissende Natur weiß nicht was ich bin: Mensch oder Blume? Oder nur ein Turm veirrt unter Häusern, Ein Turm, von dem Edelsteine fallen?

Alle Zähne in meinem Mund sind Gold gepudert Die Taille gequetscht im Korsett unterm Hemd, Ich rauche nur riesige Opiumpfeifen, Auf meinem Arm ist ein Stier tätowiert Und meine Stirn in Lorbeerblättern umhüllt.

Ich bin der Schönste dieser Stadt, Auf den überfüllten Straßen, ausgehend, kein Paar habe, So anmutiger Ring im Ohr Und so bunte Krawatte und Weste. Ich bin der Schönste dieser Stadt.

Durch lange, geheimnisvoll lackierte Nägel 85


EINLADUNG EINER KÜNSTLERIN Diese traurige Feier wird beenden. Heute feiere ich ein Fest bei mir Ein schlanker junger Mann wird eine Rede halten Über Liebe, Tod, Schulden Und ich frage dich: willst du nicht auch kommen?

All meine Gäste werden Personen sein Mit hohem Ansehen im Himmel und in den Salons, Jeder wird von oben kommen und auf den Flügeln tragend, Feine, lange, beschmückte Manteln.

Möchtest du nicht dabei, im Hinterhof sein, Bei seinem interessanten Vortrag Und dann fast nackt tanzen, Auf der dafür erhobenen Bühne in dem Saal?

Wir bleiben danach am Tisch Wir zwei, die Dozenten und die Frau. Zuviert einer Betrunkenheit neigend Wie es nie gab und nicht mehr geben wird. Nicht später, als gegen sieben Uhr Sag mir, ob du heut‘ Nacht kommst oder nicht, Sag mir, ob du teilnehmen willst An unserem todbesprühten Fest.

Ich, schwarz gekleidet, den Senioren gleichend, Aus "Ars Doloris " werde etwas vortragen Und am Ende eine sanfte Harfenspielerin

Cătană Victor, clasa a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Ana-Maria Minea Doch tu ich so, als wär ich glücklich und auch munter.

DER FUCHS

Und ich werde weiterhin so tun Auch wenn sich mein Schmerz verzehnfachte, Der Diebstahl ist zu groß, als dass ich schreien könnte… So weh tun ausgelebte Träume…

Wie ein junger Spartaner verstecke ich unterm Mantel Den gestolenen Fuchs der vergehenden Zeiten. Wenn er beißt, halte ich meinen Atem und bleibe still Ohne die feiernde Welt zu stören.

Wie ein junger Spartaner verstecke ich in mir Einen Fuchs… der, so lang er ruhig bleibt und tief in meinem Fleisch beißt, in Ordnung ist… Was werde ich aber tun, wenn er zu bellen sich entscheidet?

Ich lache unbekümmert und lache laut Während er tief in mich beißt, Ich fühle mein Blut wie’s aus meinem Körper rauscht

86


Sucaciu Iulia, clasa a XI-a Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Profesor coordonator: Nicoleta Maier DIE BLÄTTER DER BESUCH

Frag’ mich nichts in dieser Nacht, Nicht wie spät es ist, nicht welche Gedanken ich hab‘ Besser las‘ mich das Fenster schließen, Sodass ich die Blätter nicht sehen kann, wie sie von den Zweigen abfallen.

Seit einer Weile besucht mich der Tod Fast täglich bei der Dämmerung, Erscheint mir in der Schwelle, Minister des Schweigens , Und nimmt mir aus den Händen, langsam, sorgfältig, das Buch...

Mach‘ das Feuer und spaziere durchs Haus Ohne etwas zu sagen, kein einziges Wort... Ich will mich bei dir, wie zu Hause fühlen, Ohne die Blätter zu fühlen, wie sie in Wind wehen...

Und bleiben so jedes Mal, Bis spät in morgenliche Stunden, Zwei Bekannten,die hecken still aus,

Hülle dich in Bettkleidung ein, Sitz neben mir mit einem Knäuel, Und erinnere dich immer, ohne aufzuhören, Sodass ich nicht die Blätter höre, wie sie nun ächzen unter Schritten.

Im Geheimen,eine ausgezeichnete Angelegenheit.

Schütze mich neben dir, von dem mächtigen Zorn des alten Herbst, der wütet... Und frag‘ mich nicht dieser Nacht Warum die Blätter mich erschrecken...

87


CORYDON Ich bin der Schönste dieser Stadt, Auf den überfüllten Straßen, ausgehend, habe ich kein Paar, So anmutiger Ring im Ohr Und so bunte Krawatte und Weste. Ich bin der Schönste dieser Stadt.

Weshalb grüne Strümpfe, wofür Turban ich trage? Kann auch auf Hintergassen nicht entfliehen...

Geboren von dem Inzest der Dämmerung und des Lichtes, Den Abgrund verwöhnen meine Blicke. Über mich reden alle in der Stadt, Vor mir die ganze Burg sich fürchtet. Ich bin der Prinz der Schatten, ich bin die Dämmerung ...

Bänder, Schnüre, Krimskrams mich umhüllen, Wenn ich trete, scheint es mir auf den Boden von einem Sockel abzusteigen, Ein Auge (das rosa Auge) verstecke ich unter dem Monokel Das ganze Bein enthülle ich beim Gehen Aber ich verhülle es rasch, um es wieder zu enthüllen...

Kann leidenschaftlichen Blicken nicht entgehen, Gleiten durch mein gebleites Haar, scharf, dünn wie Faden. Mich alle fragend: ob ich der Tod sei, oder das Leben?

Das andere Auge (das gelbe) lasse ich sich amüsieren, Sehend, wie alle mir nachfolgen. Ha! Ha! Wenn ihr nun wüsstet, wie gut ihr aussehet, springend mir nachhüpfend,

meinen schwarzen Lippen nachahmend. Das andere Auge amusiert sich und ich lasse das ein.

Der Regenschirm mit Katzenkopf grinst Und ich weiß nicht warum, wenn ich meinen Spaziergang genieße, Wenn ich zufrieden bin, neue Versuchungen geweckt zu haben, Aus mir kommen Zungen und giftige Natter hervor.

Mit einem geheimen Bleistift unterstreiche ich meine Schönheit. Ich bade in Apfelwein dreimal jede Nacht Und anstatt der Spucke, habe ich etwas wie eine Milch, Dank der Barettschuhe sehe ich schlanker aus Und dank der Saublutdroge, adeliger.

Aus mir wachsen seidige Äste wie auf Bäumen, Und selbst die allwissende Natur weiß nicht was ich bin: Mensch oder Blume? Oder nur ein Turm veirrt unter Häusern, Ein Turm, von dem Edelsteine fallen?

Alle Zähne in meinem Mund sind Gold gepudert Die Taille gequetscht im Korsett unterm Hemd, Ich rauche nur riesige Opiumpfeifen, Auf meinem Arm ist ein Stier tätowiert Und meine Stirn in Lorbeerblättern umhüllt.

Ich bin der Schönste dieser Stadt, Auf den überfüllten Straßen, ausgehend, kein Paar habe, So anmutiger Ring im Ohr Und so bunte Krawatte und Weste. Ich bin der Schönste dieser Stadt.

Durch lange, geheimnisvoll lackierte Nägel

88


Calapod Alexia, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău Profesor coordonator: Popa-Mangu Ionela Zic şi eu...

I’m just saying...

Ce multe versuri, ah! ce multe versuri Şi totuşi ce puţină poezie! Unde te uiţi podoabe, panglici, dresuri, Nicio revoltă, nicio bucurie. O secetă imensă peste toate. Emoţii false, măşti şi platitudini. Poetu-şi face locul dând din coate Şi-n templu poze ia, nu atitudini. … Unde sunt timpii când feream urechea De ritmuri încâlcite şi vulgare, Când şlefuiam imaginea, străvechea, Cu noi oglinzi albastre, sublunare? Pe-atuncea poezia, în fiinţă Şoptită tainic, ca o rugăciune, Era o profesiune de credinţă. Astăzi credinţa e o profesiune.

What many lines, ah! what many lines And yet what little poetry! Wherever do you look adornments, ribbons, signs No joy, no riotry. False emotions, masks and platitude. The Poet must have a fighting attitude But in the temple he takes photos not feud. ... Where is the time when we kept the ear off Tumultuous and vulgar rhythms When we replaced old images With subtle, new blue mirrors? Then poetry was whispered Just like a prayer uttered. It was a profession of faith. Today, faith is a profession.

Vulpea

The Fox

Ca tânărul spartan ascund sub haină Vulpea furată-a timpului ce trece. Dacă mă muşcă tac şi-ndur în taină Fără să tulbur lumea ce petrece.

As the young Spartan I hide under the coat The stolen fox of the time -passing. If it bites me, I suffer in secret Without disturbing the world that is partying.

Glumesc nepăsător şi râd cu hohot În timp ce ea îşi vâră colţii -n mine, Simt sângele ţâşnind cu mare clocot Dar mă prefac că-s vesel şi mi-e bine.

I dazzle indifferently and laugh As it bites me with wrath, I feel the blood spouting with great boil But I pretend to be cheerful and well.

Şi mă voi mai preface-n continuare Chiar de mi-ar fi durerile-nzecite, Prea mare-i furtul ca să ţip că doare… Aşa dor visurile împlinite…

And I will continue to pretend to be fine Even if I were the tired, Too big the theft to scream that it hurts ... That's how fulfilled dreams keep us in pain...

Ca tânărul spartan ascund în mine O vulpe… care atâta timp cât tace Şi muşcă-adânc din carnea mea, e bine… Ce-am să mă fac când va porni să latre?

As the young Spartan I hide inside me A fox ... which keeps silent for so long And bites deep from my flesh, it's good ... What shall I do when it starts barking?

89


Călăuz Bianca, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău Profesor coordonator: Popa-Mangu Ionela Urcuş

Ascent

Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme ... Tu urci colina cu acelaşi pas, Eu mai anevoios şi mai alene.

As unchanged as you still are, That's how changed I’m by the weather... You climb the hill with the same step, I'm more anxious and alky.

Şi totuşi mergem amândoi-nainte Mânaţi de-aceeaşi unică dorinţă, Eu nevoit să calc peste morminte, Tu ocolindu-le cu uşurinţă ...

And yet we both go on Driven by the same unique desire, I have to step over the graves, You lide them easily...

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă, Întortocheat şi greu. Dar sus pe culme, Acolo unde panorama-i vastă, Şi unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

This is our way; coastal road, Twisty and hard. But up on the ridge, Where the panorama is vast, And where, among the cliffs, there’s the old elm,

Acolo cel ce-ajunge dintre noi Nu va privi zadarnic înapoi ...

There the first of one to arrive Will not look back in vain…

Sonet

Sonet

Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut – şi totuşi a pierit, Aşa încât mi-am zis că o să moară Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

You said it'd never perish That minute – and yet it did, So I said to myself it would die and love – but, see, it didn't die.

Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară Şi multe alte-apoi, în şir sporit, Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară. Va dăinui-ntre noi la nesfârşit.

And even if one more night would pass And many others-then, in great string, The Love will never disappear. It will remain between us forever.

De-aceea pune-ţi mâinile pe poale Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale. Eu voi veni cu tainice cununi

That's why put your hands on your lap And wait for me under your windows. I will come with mysterious dangling

Şi amândoi, căutând desăvârşirea, Vom învăţa-mpreună că iubirea-i Cea mai puternică din slăbiciuni...

And both, seeking perfection, Will learn that love is The strongest of weaknesses...

90


Taccone Melissa, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău Profesor coordonator: Popa-Mangu Ionela De-aş fi rege

If I were a king

De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată, Dar pe cei cu care-aş face-o lată I-aş ucide-a doua zi în beciuri.

If I were a king, I would take it all over And I would stretch out all night, But those with whom I would party I would kill them the next day in cellars.

Mi-aş vopsi picioarele cu roşu, Şi-aş iubi bomboanele şi danţul, Seara aş ieşi, plimbând cu lanţul, Când ogarul verde, când cocoşul...

I would paint my feet in red And I would like candies and dancing, In the evening I’d go out holding in the chain, Once the green greyhound, once the cock...

Şi din ţara mea şi-a frumuseţii Tuturor le-aş face câte-o parte, Încât veacuri multe după moarte M-ar cânta tâlharii şi poeţii.

And from my country and the beauty’s I would all share everything with them, Thus, many centuries after my death Both the thieves and the poets would remember me.

Maciuc Medeea-Teodora Profesor coordonator: Arseniu Adelina Școala Gimnazială “Spiru Haret” Bacău

VIZITA

THE VISIT

De la un timp mă vizitează moartea

For a while I’ve been seeing death,

Aproape zilnic la căderea serii,

Almost daily, at the fall of the evening.

Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii,

He appears to me, minister of silence,

Şi-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea...

And slowly takes my book, carefully…

Şi stăm aşa de fiecare dată

And we stay like this every time,

Până târziu, la ore matinale,

Until late in the morning.

Doi cunoscuţi ce pun tăcuţi la cale,

Two acquaintances planning quietly,

În taină, o afacere-nsemnată.

Secretly, a significant pact.

Taccone Melissa, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău Profesor coordonator: Popa-Mangu Ionela Adio la prieteni Fac reverenta cuvenita Si ma retrag din adunare.

91

Farewell, my friends I make the proper reverence And withdraw from the meeting


Strat Antonio Profesor coordonator: Arseniu Adelina Școala Gimnazială “Spiru Haret” Bacău THE VISIT Death has been visiting me for some time, Almost daily at nightfall, He appears on my doorstep, silencer of all, And takes from me this book of mine.

And we stay like this every time, Until late, at morning hours, Two friends that plan quietly, Secretly, an important deal.

Damșa Daniel, clasa a V-a Școala gimnazială „Regina Maria” Sibiu Profesor coordonator: Camelia Silea Inutilmente giri d'avanti alla porta; Per quanto tempo il mio problema resta senza vita, Per quanto voglia scoprire la soluzione Non ti abbandono,stai sicuro,dalla tua prigione.

ARCHIMEDE è IL SOLDATO Di Radu Stanca

Non toccare i miei cerchi, Militare scaltro!E nemmeno ti deve ingannare La loro somiglianza con il tuo arco. Sono solo giocattoli e non mi fanno male

Perché sia dentro le mura o sotto le stelle, Circondato dai miei cerchi, Anche se dormo sulla ghiaia,oppure sulle pellicce preziose Per quanto gli ho , sono libero!

Non incantarti,guardando aspro con l' occhio. Nel loro arrotondamento non c'è errore. E anche sè li vedi sdraiati sulla terra La loro essenza e perfezione. Se butti una pietra nel lago inizia, Le vedi cominciare una danza d' odalisca, Nel fumo soffice si fa pendolare lentamente, Su conchiglie e lumache disegna spirali. Il cervo celeste le porta sù nelle corna. Sono il suo occhio attento mentre dorme. Nella loro forma tutto l' universo ci entra. Matto, guardale da vicino! 92


Iacob Georgiana, clasa a VI-a Școala gimnazială „Regina Maria”Sibiu Profesor coordonator: Camelia Silea

DE CE DAI VOIE VÂNTULUI

POR QUE DEJAR EL VIENTO

De ce dai voie vântului Prin părul tău și să ți-l răvășească? E mângâierea lui, făcută-n tumbe, Mai caldă, mai suvă, mai cerească?

Por que dejar el viento que pase ¿Por tu cabello y lo revuelva? Es su caricia hecha vueltas, ¿Mas caliente, mas suave, mas celestial?

Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meștere în joc, mai fără număr Când te cuprind din cap până-n picioare,

Son sus dedos falsos, Maestros en juegos, sin numero Cuando te agarra desde cabeza asta los pies, ¿Cuando te quito el ramo de tu hombro?

Cănd îți dau jos buchetul de pe umăr?

De ce lași vântul ca să-și pună palma Por que dejas el viento que ponga so mano Oriunde vrea și-ncolăcindu-ți sânul, Donde el quiere y abrasandote, Prin fustele subțiri ce zbor de-a valma, Por las faldas finas que vuelan roclando, Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul? ¿Que te mire con sus ojos blandos el viejo?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă

Por que, cuando te vigila escondido por el cesped Y te quiere besar la boca, -Mientras yo me quedo con las laqrimasA el lo dejas... y a mi no me sueltas...

Și vrea să-ți sărute gura-n voie, -În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbăPe el îl lași....iar mie, nu-mi dai voie....

93


DE-AȘ FI REGE

SI YO FUERA REY

De-aș fi rege-aș duce-o tot in chefuri fiesta Și-aș întinde-ospețe noaptea toată, Dar pe cei cu care-aș face-o lata I-aș ucide-a doua zi in beciuri.

Si yo fuera rey me pasaria todo el tiempo de Y tenderia de comidas toda la noche Pero con los que me pasava el tiempo Los mataria el dia siguente en bodegas.

Mi-aș vopsi picioarele cu rosu, Și-aș iubi bomboanele și danțul, Seara aș ieși, plimbănd cu lanțul, Cănd ogarul verde, cănd cocoșul...

Me pintaria los pies en rojo, Y amaria los bombones y el baile, Por la tarde saldria pasear con la cadena, Cuando el perro verde, cuando el gallo.

Și din țara mea și-a frumuseții Tuturor le-aș face căte-o parte, Încăt veacuri multe după moarte M-ar cănta tălharii și poeții.

De mi pais y su splendor A todo el mundo le haria parte, Asta que centenerios despues de la muerte Me cantarian los ladrones y poetas.

Prin fustele subțiri ce zborde-a valma,

Por las faldas finas que vuelan roclando,

Să te privească cu-ochi blânzi,bătrânul?

Que te mire con sus ojos blandos el viejo?

De ce, cândte pândește-ascuns prin iarbă cesped Și vrea să-ți sărute gura-n voie, -În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbăPe el îl lași....iar mie,nu-mi dai voie....

Por que ,cuando te vigila escondido por el Y te quiere besar la boca, Mirentras io me chedo con las laqrimasA el lo dejas..... y a mi no.........

94


Pițică Giulia Ramona Andreea, clasa a XI-a ColegiulNațional „Elena Cuza”, Craiova Profesor coordonator: Mitruț Monica

O SEA QUE YA NO ME QUIERES O sea que ya no me quieres, ya no quieres tesoros apasionados, a partir de ahora quieres tesoros de verdad, quieres hechos, no quimeras y cuentos.

y nuestras palabras apuntaban hacia otros horizontes en tonos de tristezas y lágrimas monótonas dos frentes ajenas entrecruzábamos.

Ahora me dices que todo tiene su final, ahora me dices que todo ha sido solo un regalo, por lo visto quieres, detrás de los cristales, hacerme creer que te has muerto.

Y a pesar de todo esto, me quedaré con tu hermoso recuerdo, entre docenas y centenares de palabras cuento hoy contigo un muerto más. O sea que ya no me quieres.

Tienes razón, tú y yo hablábamos otros idiomas

95


LA MÁS BONITA FLOR “¿Qué te traigo, cariño, cuando vuelvadel mar?” Le preguntó un día susurrando. “De las islas que se pierden a lo lejos La más bonita flor que haya.”

Apenas se puede ver ahora el mástil. En la orilla, de ojos cerrados y brazos cruzados, Una chica blanca en vano mira mar adentro, Y en sus ojos brilla un ensueño pagano.

Durante un año entero en islas soleadas El barco paró para recoger Un montón de flores, porque cada flor Era la más bonita a su propia manera.

Pero las floresya eran demasiadas, y una noche, Con peces de oro colgando de sus brazos, Hicieron que la nave se hundiera, Y que todos murieran rodeados de flores.

En la orilla, dos chicas están esperando: “¿Qué regalo has pedido este año?” “Ya nome acuerdo. Me parece que – La concha más bonita del océano.”...

96


REDAREA REALITĂȚILOR SOCIAL – ISTORICE PRIN INTERMEDIUL SATIREI, UMORULUI, IRONIEI ÎN PRESĂ Lect. univ. dr. Claudia BUCURA Pe drept cuvânt, marele critic literar George Călinescu spunea: „Hotărît lucru, literatura română a început prin pamflet.” Şi, cu adevărat, satira sau umorul, relaxante, pe de o parte dar şi biciuitoare, pe de altă parte, au reuşit, încă din cele mai vechi timpuri, să atragă atenţia cititorilor asupra unor realităţi pe care le-au putut cunoaşte sau accepta mai uşor sub forma zâmbetului. Apreciind că, „satira ocupă, în cadrul culturii noastre, un loc deosebit de important, ea bucurându-se de o înaltă preţuire atât din partea făuritorilor operelor literare, cît şi în rândul cititorilor”25, Virgiliu Ene opinează că acest gen literar a fost abordat cu predilecţie pe parcursul întregii noastre literaturi, de la autori, anonimi sau nu, ai creaţiilor populare (strigături, cântece satirice), marii cronicari (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Ion Neculce), Dimitrie Cantemir, Ion Budai – Deleanu, Gheorghe Asachi, Anton Pann, I. Eliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica, C.A.Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, George Sion, Gh. Tăutu, George Baronzi, N.T.Orăşanu, Alexandru Depărăţeanu, Ion Creangă, B.P.Haşdeu, Calistrat Hogaş, Ioan Slavici, Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Alexandru Macedonski, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, George Coşbuc, Al. Brătescu-Voineşti, N. Iorga, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, M. Sebastian, Geo Bogza şi până la scriitori contemporani nouă precum Marin Preda, Nicolae Labiş, Fănuş Neagu, Marin Sorescu. Se ştie foarte bine că, o bună parte dintre aceşti scriitori, pe lângă activitatea lor literară concretizată în opere binecunoscute, au desfăşurat şi o permanentă colaborare cu revistele vremii lor, în care publicau poezii, fabule, epigrame, anecdote, fragmente din operele lor literare. Acest lucru dovedeşte strânsa legătură dintre presă şi literatură, deoarece, încă de la apariţia lor sau cu precădere în acele timpuri, gazetele secolului al XIX-lea publicau fragmente literare şi aveau printre colaboratori figuri literare ale epocii. De pildă, una dintre revistele satirice reprezentative ale celei de-a doua jumătăţi de secol XIX şi începutului de secol XX, Gura Satului, s-a bucurat de o strânsă colaborare cu variate personalităţi literare ale vremii, care, multe dintre ele, prin creaţia lor literară, se numără acum printre marii clasici ai literaturii române. Este vorba de colaborarea acestei reviste cu nume precum Ioan Slavici, I. Pop-Reteganul, Gh.Tăutu, B. Petricu, S. Ştefănescu, I. Tripa, sau de republicarea în paginile sale a unor poezii de Grigore Alexandrescu, Alexandru Macedonski, G. Baronzi, Gh. Sion. De asemenea, înaintaşa Gurii Satului, revista satirică Umoristul, a publicat şi ea câteva prelucrări după versurile lui A. Mureşanu sau Gh. Sion. Câteva decenii mai târziu, spre sfârşitul secolului, revista umoristică şi literară bucureşteană Moftul 25

Virgiliu Ene, Satira în literatura română. Studiu şi antologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. XIII.

97


român s-a bucurat de conducerea lui I.L. Caragiale, l-a avut ca prim redactor pe Anton Bacalbaşa şi printre colaboratori, nume precum Emil Gârleanu sau I. Al. Brătescu-Voineşti. Acestea sunt doar câteva exemple care arată felul în care literatura şi personalităţile literare sunt reflectate în presa secolului al XIX-lea. Tot ceea ce se scrie într-un ziar poate fi considerat literatură, într-o anumită accepţiune a termenului. Pornind de la simpla idee că literatura înseamnă „artă sau creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare este limba”26, există deci, fără doar şi poate, o relaţie de interdependenţă între literatură şi presă, fie că este vorba de o presă literară sau de o presă cu caracter politic, social ş.a. Cu precădere în veacul al XIX – lea, care marchează dezvoltarea presei româneşti, autorii articolelor gazetelor, oameni de litere, personalităţi politice sau poate chiar oameni simpli, din popor, realizau un act de creaţie prin scrierile lor, sub formă de versuri sau proză, semnalând acţiuni, portretizând figuri, criticând caractere sau fapte. Ei scriau astfel literatură, care, după jumătatea secolului, a început să primească, de cele mai multe ori, conotaţii satirice, deoarece, prin intermediul satirei putea fi transmisă, în modul cel mai sugestiv, fervenţa evenimentelor politice, sociale şi naţionale ale timpului. Intenţionând să-şi îndeplinească rolul de a biciui defectele morale ale oamenilor sau problemele social – politice, cu o finalitate moralizatoare, satira a reprezentat şi continuă să reprezinte genul literar care a fost cel mai des abordat atât în literatură cât şi în presa tuturor timpurilor. De ce satira şi nu un alt gen literar ? Deoarece, „dacă lupta eroică a poporului nostru pentru năruirea nedreptăţii se cunoaşte, este interesant de urmărit cum satira se dezvoltă şi capătă o deosebită înflorire în special în preajma marilor evenimente istorico-sociale. Este suficient să ne rememorăm semnificaţia anilor 1821, 1848, memorabilul 1907, pentru a cita doar câteva dintre ele.”27 Alături de satiră, umorul reprezintă o „înclinare spre glume şi ironii, ascunse sub o aparenţă de seriozitate; Categorie estetică ce constă în sublinierea incompatibilităţii şi absurdităţii laturilor unor situaţii în general fireşti.”28 În ceea ce priveşte poporul român, se poate spune că umorul este la el acasă. Românul a ştiut dintotdeauna să facă haz de necaz, să-şi ascundă amarul în spatele zâmbetului, să râdă când trebuie să plângă, pentru a se îmbărbăta să meargă mai departe, să lupte, să depăşească marile obstacole pentru ca, în final, să învingă. Iar secolul al XIX-lea stă mărturie pentru această luptă crâncenă a poporului român din Transilvania pentru câştigarea identităţii naţionale, eliberarea de sub jugul austro-ungar, dobândirea libertăţilor naţionale şi a dreptului de a-şi vorbi limba maternă. Oricât de grele, toate aceste străduinţe au putut fi mai uşor suportate prin intermediul umorului permanent prezent în jurnalele vremii. Redactorii publicaţiilor şi autorii rubricilor „au avut convingerea că prin umor învăţăm, în mod agreabil, să distingem discrepanţa dintre real şi aparent,

Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, p. 504. Virgiliu Ene, Satira în literatura română, p. XXII. 28 Dicţionarul explicativ, p. 994. 26 27

98


să ne modelăm conduita, înţelegând şi trăind mesajul proverbelor, zicătorilor, strigăturilor, glumelor şi anecdotelor. Că prin umor învăţăm cum nu trebuie să fim şi ce nu trebuie să facem, ne deprindem să criticăm şi să ne autocriticăm, să ne îndreptăm greşelile şi defectele, să ne eliberăm, prin râs, de tensiunea generată de nedreptăţi şi defecte.”29 Gazetele au ca ţintă principală omul, publicul cititor. Şi, simţind că informaţiile pot fi mai uşor şi mai plăcut percepute de acesta prin intermediul satirei şi umorului, cunoscând faptul că „Omul este singura fiinţă care zâmbeşte şi învăluie în surâs nuanţe fine ale trăirilor, care provoacă râsul, ştie să râdă, ştie de ce râde”30, autorii articolelor ziarelor şi revistelor s-au folosit pe deplin de acestea în dorinţa ca mesajul scrierilor lor să fie bine recepţionat şi descifrat cu plăcere. Făcând parte din aceeaşi sferă de abordare a evenimentelor, ironia este cunoscută ca fiind o „Vorbă, frază, expresie, afirmaţie care conţine o uşoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificaţii opuse sensului lor obişnuit; zeflemea, persiflare” 31. Presa românească a secolului al XIX-lea abundă în comentarii ironice la adresa clasei conducătoare, a sistemului feudal, a modului în care sunt văzute relaţiile conjugale de către femei sau bărbaţi, a proastelor obiceiuri, a vieţii sociale defectuoase, a abuzurilor şi corupţiei ş.a. Aşadar, prin însăşi natura ei, ironia stă la baza umorului, îl declanşează şi îl susţine. Iar revistele apărute în acest veac îmbibat de transformări social – istorice semnificative, în dorinţa lor de a îndrepta nedreptăţile, falsitatea, imoralitatea şi tendinţele societăţii spre non-normalitate, şi-au ales ironia ca principală armă de luptă. Nu există, de altfel, pătură socială sau eveniment, de oricare natură, care să nu fie ironizat în presa satirică a secolului al XIX-lea, în momentul în care limitele corectitudinii şi ale dreptăţii sunt depăşite. Bunăoară, Gura Satului, revistă de o complexitate desăvârşită a subiectelor sale, reprezintă o publicaţie în care pot fi descoperite ironii la aproape fiecare pagină a sa. Spre exemplu, preoţimea, una din categoriile sociale des ironizate de această gazetă, apare în rubrica „Cîntece poporale” picturată astfel: „ Mă culcai seara voinic Şî nu mă durea nemic; Cînd e pre la miez de noapte Mă trezesc cu sînta moarte. Cîndu-i colea pre la prînz, Vine popa cît un mînz, Şî se şterge pre la bot Şî-i pare bine că-s mort; Apoi ia-n mînă o carte 29

Şî-mi mai iartă din păcate Şî-mi ia vaca cea cu lapte, Şî ceteşte un sărindar Şî-mi iea grîul din hambar .......................................... Popa zîce, că nu fură, L-am aflat cu raţa-n gură; Popa zîce că nu ia L-am aflat cu raţa mea.”32

Elena Macavei, Umorul în publicaţii astriste, Sibiu, Ed. Asociaţiunii Astra, 2007, p. 22.

30

Ibidem, p. 13. Dicţionarul explicativ, p. 442. 32 Gura Satului, X, 1870, nr. 39, p. 153, 154. 31

99


Aşadar, publicaţiile veacului al XIX-lea adoptă ironia, umorul şi satira ca forme fundamentale de abordare a realităţilor vremii, ca mijloc de corectare a viciilor, a nedreptăţilor şi abuzurilor politico-sociale, dar, mai presus de toate, ca modalitate de a informa cititorii în modul cel mai serios cu putinţă deşi, paradoxal, stârnindu-le râsul. O delimitare clară între satiră, umor şi ironie nu există şi nici nu poate exista. Simpla ironie indusă de un cuvânt, o expresie sau o frază face ca textul să aibă umor, iar dacă biciuirea defectelor umane sau a unor aspecte din sfera socialului sau politicului au o finalitate moralizatoare, deja se poate vorbi de genul literar numit satiră. Este cert că, satira, umorul şi ironia se află într-o relaţie de întrepătrundere şi interdependenţă. Atunci când se face un comentariu ironic, este evident că acesta ţinteşte să atragă atenţia asupra unui aspect şi să îl corecteze. Nimeni nu îşi propune să stabilească într-un articol, de exemplu, cât este satiră, cât este ironie sau cât este umor. Punctul lor comun este râsul pe care îl stârnesc la cititor dar şi o conştientizare mai puternică a mesajului transmis. În ceea ce priveşte presa secolului al XIX-lea, aceasta înfloreşte cu adevărat prin intermediul satirei şi umorului, care, devin treptat indispensabile succesului său. Mai mult, vorbind despre presa umoristică în general, receptarea sa pozitivă de-a lungul timpului provine din faptul că „istoria presei umoristice adună, cu meticulozitate, savoarea aspectelor grave ale istoriei globale, pe care le abordează şi le zugrăveşte cu veselie.”33 În Transilvania, de pildă, revistele vremii îşi trimit săgeţile satirei într-o combinaţie originală de text şi imagine care îl cuceresc numaidecât pe cititor. Un exemplu de revistă în care cele mai acide mesaje satirice însoţesc imagini caricaturale este Gura Satului, care, adresându-se unei pături largi de cititori, abordează subiecte variate pe care le tratează cu un umor desăvârşit. Iată câteva mostre de satiră transmisă în egală măsură de caricatură şi de comentariul care o însoţeşte: În această caricatură din revista Gura Satului, Nr 18 / 1901, rubrica Cum suntem îl înfăţişează pe personajul „Gura Satului” în încercarea de a găsi calea cea dreaptă, atras fiind în egală măsură de “activitate” dar şi de „pasivitate”. Aceste imagini, sugerează că, pe de o parte, tactica adoptată de Banat era cea activistă, vizând participarea la viaţa politică, pe de o altă parte, conducătorii români din Transilvania susţineau ideea abţinerii de la viaţa de stat ca fomă de protest împotriva asupririi naţionale, tactica lor fiind cunoscută drept tactica pasivismului. Replica primei imagini este intitulată Cum ar trebui să fim, iar aici vremurile înnegurate şi dubitabile din prima imagine primesc un răspuns prin răsăritul soarelui în anul 1881, care a reprezentat anul creării unui singur partid – Partidul Naţional Român – al cărui program

33

Ion Gr. Cherciu, Genuri şi specii publicistice în presa umoristică românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ClujNapoca, 2000, p. 6.

100


prevedea revenirea la autonomia Transilvaniei. Aceea era deci calea cea dreaptă (“Înainte!”).

Un alt domeniu satirizat de revistă este cel al justiţiei sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Aşa cum arată şi caricatura următoare, justiţia din trecut era una verticală, „oarbă”, cazurile supuse judecăţii fiind bine „cântărite”, lucru sugerat de talerele sale în perfect echilibru. Spre deosebire de „odinioară”, în vremurile contemporane revistei, justiţia a primit atributele lumii căreia încerca să-i facă dreptate, devenind, la fel ca aceasta, „despuiată” de orice etică morală, părtinitoare şi arogantă. Aceste noi valenţe sunt sugestiv transmise prin imaginea tinerei domniţe extrem de decoltat îmbrăcată.

Caricatură din revista Gura Satului, Nr.22 / 1874, care compară dreapta justiţie din trecut cu justiţia superficială, asemănătoare unei femei uşoare din vremurile contemporane revistei Neîncetata luptă a românilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru elibarare naţională de sub jugul austro-ungar şi permanenta încălcare a dorinţei lor de a dobândi drepturi egale este foarte bine redată de caricatura prezentată în imaginea de mai jos, în care Pista, reprezentantul maghiarităţii, vine la celebrul personaj „Gura Satului”, oglinda neamului românesc, pe care îl invită, aparent, să îşi aleagă unul din cei doi cai ai săi – cel negru întruchipând egalitatea, 101


iar cel alb supremaţia. Libertatea de alegere nu există însă, deoarece Pista îl avertizează categoric pe român că alegerea calului cel negru, purtător de egalitate, este absolut exclusă. Aşadar, românilor acelor vremuri le era refuzată egalitatea, alegerea lor rezumându-se la a accepta şi a suporta supremaţia austro-ungară. Realităţile sociale sau politice ale vremii sunt permanent surprinse în dialoguri satirice între perechi de personaje binecunoscute în întreaga literatură satirico-umoristică românească, precum Tanda cu Manda, Treanca şi Fleanca, Păcală şi Tândală. Astfel, binecunoscuta pereche Tanda cu Manda, prezentă în aproape fiecare număr al revistei Gura Satului, etalează dialoguri satirice care stârnesc zâmbete pe chipul cititorilor dar în acelaşi timp şi o amară conştientizare a realităţilor satirizate. Un astfel de exemplu este cel din dialogul următor, în care Tanda îl întreabă pe Manda de ce nu a fost primit în dietă proiectul de lege privind ştergerea pedepsei fizice. Răspunsul Mandei vine fără ezitare, spunând că în ţară nu sunt doar unguri şi deci lasând să se înţeleagă faptul că acest tip de pedeapsă era destinat românilor. Sfera socialului nu este nici ea ocolită de săgeţile satirei, ci dimpotrivă ea este des abordată în paginile jurnalelor satirice ale secolului al XIX-lea. De obicei, sunt satirizaţi femeile şi bărbaţii, superficialitatea lor în familie, aplecarea lor către căsniciile din interes dar şi relaţiile familiale precum cea dintre noră şi soacră etc. O altă pereche celebră mai sus amintită, frecvent întâlnită în paginile Gurii Satului este Treanca cu Fleanca. În ipostaza care urmează a fi descrisă, ele vorbesc despre tendinţa bărbaţilor tineri ai acelor timpuri de a-şi alege consoarta după zestrea pe care o are şi nu în urma dragostei pe care ar trebui să i-o poarte. Concluzia Fleancăi este că decât să aibe un astfel de soţ, oricărei tinere i-ar fi mai bine fată mare cum este ea. Aceste câteva exemple de prezentare satirică a unor situaţii politice sau a unor tendinţe sociale nu sunt decât dovada clară a faptului că satira s-a impus în presa secolului al XIX-lea ca gen fundamental în oglindirea adevărului social-istoric al vremii. Dacă ar fi să urmărim tot firul evolutiv al umorului în presa românească, “geneza presei umoristice “e revolta, deghizată prin sarcasm, prin ironie, prin …moft”34, materializată în versuri satirice, proverbe, zicători, strigături satirice, caricaturi, dialoguri umoristice ş.a., având ca scop principal îndreptarea moravurilor, aşa cum spunea J. Santeul: “Ridendo, castigat mores!”35. Acest gen de presă a avut un impact deosebit asupra cititorilor tuturor timpurilor, deoarece ei au simţit dintotdeauna că umorul face parte din viaţa lor, este un mod de a comunica, de a cunoaşte lucruri, de a-i conştientiza asupra unor realităţi şi de a-i ajuta să-şi îndrepte defectele. Tocmai pentru faptul că presa satirică spunea lucrurilor pe nume, cititorii au văzut în ea un prieten şi nu un duşman, acea voce care le exprima sentimentele şi gândurile, de multe ori înnăbuşite sau care îi ajuta să cunoască aspecte politice şi sociale care, de multe ori, s-ar fi dorit mai degrabă să fie neştiute.

34 35

Moftul român, seria I, nr. 23, apud Ion Gr. Cherciu, Genuri şi specii publicistice, p. 19. “Râzând, se îndreaptă moravurile!”

102


Presa satirică a reprezentat, pe de o parte, o modalitate foarte directă de a face cunoscute adevăruri cu zâmbetul pe buze, căci, după cum spunea Ion Gr. Cherciu, “Românii (...) au ştiut mereu să râdă. Tocmai de aceea “diapazonul” râsului lor e amplu: de la veselia deplină, de bună dispoziţie – la râsul plin de adânci reverberaţii, grotesc; de la gluma complice (care face cu ochiul), la înţepătura urzicătoare, la tăietura fermă “în carne vie”, de la naivitatea aparentă, la luciditate implicită ori viu exprimată.”36 Pe de altă parte, acest tip de presă a însemnat o formă cultă de luptă împotriva nedreptăţilor de care au avut parte românii în secolul al XIX-lea, a viciilor sociale, a trădătorilor de limbă şi neam. Ambele aspecte ale presei satirice, atât cel informativ – educativ, cât şi cel militant, fac din acest gen gazetăresc cea mai bună modalitate de exprimare a realităţilor secolului al XIX-lea, care, prin intermediul biciului satiric au putut fi făcute cunoscute generaţiilor următoare de cititori.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Cherciu, Ion Gr., Genuri şi specii publicistice în presa umoristică românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, 2000. 2. ***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984. 3. ***, Dicţionarul general al literaturii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2006. 4. Ene, Virgiliu, Satira în literatura română. Studiu şi antologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1972. 5. Gura Satului, Pesta, X, 1870, nr. 39. 6. Hangiu, I., Dicţionar al presei literare româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. 7. Macavei, Elena, “Umorul, atitudine existenţială şi mod de comunicare”, în Psihologia, nr.1 / 2001, p. 15-23. 8. Macavei, Elena, Umorul în publicaţii astriste, Sibiu, Ed. Asociaţiunii Astra, 2007. 9. Moftul român, seria I, nr. 23. 10. Panaitescu, Val, Humorul, vol.I şi II, Iaşi, Editura Polirom, 2003.

36

Ion Gr. Cherciu, Genuri şi specii publicistice, p. 22.

103


ROLUL SIMBOLULUI ÎN SPAŢIUL DE JOC AL FICŢIUNII

Prof. Ramona Vişan Colegiul Naţional „ Octavian Goga ”, Sibiu Ioan Petru Culianu a demonstrat în chip strălucit că literatura şi universul realităţilor sale multiple reprezintă, ca şi alte sisteme de gândire, un joc al imaginaţiei, iar întrepătrunderea dintre sisteme, o adevărată arta. Lumea îi apare autorului ca produs al unui joc mental, ca o reţea de corespondenţe, accesul la acest hiperspaţiu mental realizându-se prin extaz sau vis. Iniţierea în arta jocului, prezentată în Jocul de smarald, permite surprinderea simultană a mai multor dimensiuni sau lumi şi confirmă faptul că arta jocului nu este altceva decât tehnica depăşirii dimensiunilor care te circumscriu. Ceremonialul fantezist al autorului include dematerializarea, imponderabilul, transparenţa, mişcarea de dans şi zbor, stilizarea jocului şi toate sunt gândite în limitele atitudinii ludice. Procedeul lingvistic, dar şi stilistic ce-i facilitează autorului transcenderea în lumea de dincolo este simbolul. El îşi actualizează simultan o dublă funcţie: de expresie şi de cunoaştere atât a dimensiunii de profunzime a universului, cât şi a conştiinţei umane. Simbolul presupune o deviere de la principiul transfigurării pe baza mimesis-ului şi o substituire a reprezentării prin „ viziune ”, încărcându-se cu semnificaţii ce transcend realitatea nesemnificativă, ternă. Prin intermediul său, zidul concretitudinii este străpuns şi odată cu el sensibilul este convertit în inteligibil. Se deschid astfel: contingentul spre transcendent, realul spre ideal, aparentul spre esenţial şi fenomenalul spre principiile ultime şi spre absolut. „Categorie transcendentă”, a înălţimii, după cum îl definea Mircea Eliade, simbolul este preferat de Culianu pentru că el este singurul mod de a spune ce nu poate fi exprimat cu alte mijloace. El este o modalitate de a elibera gradual absconsul, de a exprima configuraţia interioară, misterioasă a universurilor interioare, de „a da sub o formă enigmatică” (P. Ricoeur), ambiguă, ambiguitatea cuvântului fiind necesară pentru că însăşi lumea li se relevă modernilor vagă. Astfel, senzaţia este de pătrundere într-o lume care nu este în întregime descifrabilă, întrun univers în care există mai multe niveluri de înţelegere a subiectului şi în care dăinuie şi se adânceşte ambiguitatea vieţii însăşi. Opera lui Culianu postulează existenţa unui plan metafizic, al ideilor, iar accesarea acestuia se poate realiza prin iniţiere. Procedeul esenţial folosit pentru a ajunge la esenţa universului e jocul simbolic şi sinestezic, prin care datele disjunctive ale simţurilor sunt sintetizate într-o unică percepţie ce depăşeşte normele comunului. În corelaţie, cele două procedee oferă o privire sintetică asupra lumii în totalitatea ei; ele sunt aşadar modalităţi prin care se exprimă ordinea în micro şi macrococosm, adică ordinea universală, dar şi expresii ale unor “ corespunderi ” într-un plan profund al lumii, devinind astfel cheia spre descoperirea acestei complexităţi ascunse a lumii. Arta, percepută ca joc simbolic, este pentru Ioan Petru Culianu o treaptă între vizibil şi invizibil, manifest şi nemanifest, real şi ireal, o formă de captare a misterului în planul sensibilului. Ea facilitează transferul din planul concret în cel abstract: pornind de la lucrul văzut, auzit, simţit se poate produce “evocarea Ideii”. Cuvintele sunt deposedate de accepţiunile lor “brute sau imediate”, fiind valorificate prin prisma funcţiei lor sugestive şi simbolice, de a conota şi a semnifica metasemic. Simbolul are calitatea de a transpune imediatul în idee, concretul în viziune, tranzitoriul în etern . 104


Prin degrevarea de fenomenal se poate trece din planul efemerităţii şi inconsistentului într-un plan al esenţialităţii, opera fiind o formă de cunoaştere a misterului metafizic: efortul spre disoluţia figurativului până la evanescent trebuie înţeles ca având funcţia de a degreva aparenţele de crasa concretitudine, de a difluentiza fenomenalul pentru a face vizibil dincolo de el un strat de profunzime al realului, prezenţa unei densităţi în plan secund. Prin opţiunea pentru reprezentările diafane, evanescente se încearcă transcenderea interdicţiei cognitive sau a condiţiei tragice a omului, a lipsei de substanţialitate a vieţii şi calităţii ei de fenomenalitate fugitivă, consumată sub semnul relativului şi al nesigurului. Mimesis-ul apare concurat, completat, dar mai ales depăşit de phantasia. „Transcendenţa plăcerii creatoare ”, despre care vorbea Gottfried Benn, se regăseşte şi în „ programul jocului ” lui Ioan Petru Culianu. Lumea creată este una în care autorul poate dispune de o maximă libertate de mişcare, o lume pe care n-o poate percepe decât ca spectacol aflat în permanentă reînnoire. Ochiul deschis în faţa universului reţine caracterul spectacular, schimbările apărute, contemplatorul fiind fascinat de jocul metamorfozelor universului intrat în raza privirii. În perimetrul lui, evenimentele redevin exemplare, gesturile se ritualizează, iar „ vârtejul aproape văzut al cuvintelor ” este capabil să refacă structura materiei de la început. Autorul trasează în lumea configurată largile frontiere ale teritoriului său ludic, lăsându-se invadat de energii regeneratoare şi dominând la rândul său un univers în care trăieşte bucuria învingătorului. Jocul său este un ceremonial al imaginaţiei, mişcarea stilizată a unei fantezii ceşi cunoaşte forţa de transfigurare. În spaţiul de joc al limbajului, se poate observa „ magia lexicală ”( H. Friedrich ), aspectul enigmatic şi obscur al vocabulelor care generează multiple iradieri de semnificaţie, înscriind textul în categoria „ operelor deschise ” interpretărilor plurale (U. Eco). Autorul îşi asumă astfel libertatea de a exprima nelimitat şi fără rezerve tot ceea ce îi insuflau o „ fantezie dicatorială ” ( H. Friedrich ) şi o interioritate lărgită până în subconştient. Concluzionând, Ioan Petru Culianu face parte din categoria „ vizionarilor şi a iluminaţilor ” ( Marcel Brion ) pentru că redă prin intermediul operelor sale metamorfoza lăuntrică a unei naturi saturate de spirit : spiritul a impregnat-o total, a saturat-o şi a schimbato în toată alcătuirea substanţei sale. Bibliografie critică : Culianu, I. P. : Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, Iaşi, Editura Polirom, 2002 Doinaş, Şt. A. : Poezie şi modă poetică, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972 Friedrich, H : Structura liricii moderne, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1969 Huizinga, J : Homo ludens, Bucureşti, Editura Univers, 1977

105


REFLECȚII ASUPRA TRADUCERII Prof. Nicoleta Maier Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu Dacă în ediția anterioară a revistei, am vorbit despre ”traducere” în general, încercând să formulez o definiție și să evidențiez, pe baza mai multor exemple elocvente, dificultățile cu care ne confruntăm în demersul nostru de a transpune un text dintr-o limbă în alta, de data aceasta m-am gândit la o altă abordare. Navigând zilele trecute pe internet, am descoperit câteva citate interesante despre traduceri, pe care aș vrea să vi le transmit și pe marginea cărora aș dori să putem dezbate. Primul dintre ele sună așa:”O traducere este proastă atunci când e mai clară, mai inteligibilă decât originalul. Asta dovedeşte că n-a ştiut să păstreze ambiguităţile, că traducătorul a tranşat: ceea ce este o crimă.”, considera Emil Cioran în Caiete III. 1969-1972 Acest aspect este foarte important, dacă nu chiar decisiv, atunci când ai în față un text de tradus. În fiecare traducător se dă o lupta…să-și asculte primul impuls și să aștearnă pe foaie traducerea? Să cenzureze textul traducerii, acolo unde se implică prea mult emoțional? Să-și reprime dorința de clarificare, atunci când sensul este doar vag întrezărit în text, să lase să domnească aceeași undă de incertitudine din textul original sau să lumineze puțin calea cititorului? Luminând ”întunericul”, iată, Cioran consideră că traducătorul ar comite o crimă, considerând traducerea a fi ”proastă”, deoarece traducătorul nu a păstrat ambiguitățile, care dădeau farmecul operei. Nu de puține ori, cel care traduce se lovește de această problemă, care uneori apare invariabil de dorința de clarificare a traducatorului…ea poate apărea prin însuși folosirea unui termen, care incumbă mai mult înțeles, astfel, clarificând, fără voia lui- de exemplu- mai mult decât autorul a dorit a fi spus de fapt… Astfel că, este destul de dificil a păstra firul roșu, a te înscrie în anumite limite, pe care nu ai voie să le încalci…încălcându-le, trebuie să-ți asumi ca traducător, o lucrare ”proastă„, asa cum o numea Cioran… Tocmai de aceea, Günter Grass este de părere că,”A traduce este forma cea mai profundă de a citi” (Sursa: http://subiecte.citatepedia.ro/despre.php?s=traducere) Pentru a putea transpune un text dintr-o limbă în alta, e nevoie de o citire atentă, repetată a textului. Nu e de ajuns să te oprești la primul instinct, deși se spune, că acela ar fi cel mai bun…Uneori, ca să înțelegi, citești de mai multe ori…ca un croitor, care măsoară de mai multe ori, ca apoi să taie…citești, înțelegi, lași textul deoparte, revii, citești, deslușești…compari conotații, revii asupra lor…este o muncă laborioasă, de care nu toți suntem în stare, și nu oricând! E nevoie să ai o anumită liniște interioară, să poți citi profund. Căci de a citi superficial, de acest lucru, toți suntem capabili. A citi profund, înseamnă a naviga pe mări învolburate, când fiecare val te și ridică, dar te și doboară, dacă nu esti atent…atent la semnificații. Ba chiar te poate „ucide”, aruncându-te peste bord, în total alt sens…

106


Aș vrea să închei cu un citat, care se mulează perfect pe realitatea trăită de noi zilele acestea: "Gândirea comună europeană este opera colosală a traducătorilor. Fără traducători nu ar exista Europa, nu ar exista literatura mondială. Fără traducători eu nu l-aş fi citit pe Cervantes, iar dumneavoastră pe Kafka. Traducătorii sunt de o mie de ori mai importanţi decât deputaţii din Parlamentul European" este de părere Milán Kundera.

ETERNUL PERSONAJ Prof. Camelia Florica Silea Școala Gimnazială Regina Maria Sibiu

Pentru locul femeii într-o lume a bărbaților mi se pare deosebit de interesant punctul de vedere al Tatianei Ciocoi37 din articolul Virilitate şi feminism în literatură, în care autoarea ia în discuție „o foarte recentă Istorie a literaturii şiaideilorliteraredinFranţasecolului XX (ediţie îngrijită de Jean-Claude Berton, Paris, 2002)”, lucrare care, în opinia autoarei, rezervă un capitol aproape insignifiant (Avântul feminismului) principalelor teme abordate de "romanul feminist", astfel considerând un gest minimalizator încercarea de a discrimina literatura feminină, „atât de variată şi de inegală în manifestări”. Aceeaşi autoare aduce ca exemplu în eseul său „faptul că literatura feministă continuă să fie interpretată drept un produs, prin excelenţă, al culturii de masă", astfel, cărţile scrise de femei, ca de exemplu romane ale Sandrei Brown, bestselleruri de ultimă oră ca ale unor autoare ca Nicole Brossard, Ingeborg Drewitz, Christa Wolf sau Ursula Le Guin, se regăsesc separat pe standuri, alături de ghiduri practice pentru tinerele gospodine, cărţi de bucate şi de reţete cosmetice. Un alt exemplu pe care autoarea îl oferă este acela din biografia scriitorului francez Andre Gide unde reține atenţia repartiţia cărţilor în biblioteca familiei. Astfel, lecturile profane se găsesc în biblioteca tatălui, iar cărţile sacre în salonul mamei, aranjat pentru rugăciuni şi meditaţie. De asemenea cărţile pentru copii se aflau în „coada topului”38, ele fiind scrise în majoritate de femei. Dar ceea ce m-a intrigat de-a dreptul este trimiterea aceleieaşi autoare la cartea psihiatrului italian Cesare Lambroso, Femeia criminală şi prostituata (în traducere franceză – La Femme criminelle et la prostituee, apărută în 1895). În primul capitol consacrat "Femeii normale", acest specialist în antropologia criminală demonstra, "din punct de vedere ştiinţific" şi în conformitate cu tezele evoluţionismului darwinist precum şi cu observaţiile de ordin antropometric, că femeia este inferioară bărbatului congenital, fiind din punct de vedere intelectual şi fizic, « un bărbat retardat în dezvoltarea sa ». Aprecierile nu se opresc însă aici, exemplele continuă cu nume ale unor autori din literatura franceză consideraţi misogini ca de exemplu : Karl Kraus, Ch. Baudelaire, Romain Rolland şi Emile Zola, ale căror lucrări au păstrat amprenta unei atitudini persiflatoare la adresa personajelor feminine pe care le prezintă. Postmodernismul presupune însă o eliberare de sub dominaţia gândirii masculine. Astfel, Linda Hutcheon39 este de părere că feminismul nu se confundă cu postmodernismul, pentru că postmodernismul este "ambivalent politic, dublu codificat – critic şi complice – încât 37

Ciocoi, Tatiana,Virilitate şi feminism în literatură, în Contrafort, 7-8 (105-106), iulie august, http://www.contrafort.md/2003/105-106/567.html 38 39

ibidem Hutcheon, Linda, Politicapostmodernismului (traducere de Mircea Deac, Bucureşti, 1997, pag. 178

107


el poate fi (şi a fost) recuperat atât de stânga, cât şi de dreapta, fiecare ignorând jumătate din dubla lui codificare", în timp ce feminismul trece "dincolo de explicitarea şi de construcţia ideologiei, pentru a argumenta necesitatea de a schimba această ideologie, de a realiza o transformare reală a artei ce nu poate avea loc decât odată cu transformarea practicilor sociale patriarhale". Personal consider că în toate etapele istorice femeia a fost considerată (într-un mod recunoscut sau nu) inferioară bărbatului, iar acest mod de a gândi ar putea proveni şi din faptul că, încă de la început, Biblia spune că femeia (Eva) a fost creată dintr-o coastă a bărbatului (Adam) şi tot Biblia spune la Efeseni40, într-o pericopă care se citeşte mirilor la Taina Sfântă a Cununiei, că « femeia să se teamă de bărbat », aceste cuvinte putând fi interpretate de către unii printr-o situare cu un pas înapoi a femeii faţă de bărbat, lăsându-l pe acesta să fie capul familiei. Personal, nu consider că ar trebui atribuită o anume nuanţă peiorativă cuvintelor din cartea sfântă, dându-le astfel bărbaţilor un aer de superioritate bine întemeiat în faţa femeilor sau vreun prilej pentru misoginism. Dintr-un studiu al Gabrielei Mihăilă-Lică41, aflăm câteva coordonate ale cadrului social al secolului al XIX-lea în România, atmosferă surprinsă în multe dintre operele literare studiate în şcoală, când agricultura, deşi înapoiată tehnic, era principala ocupaţie a românilor, iar majoritatea populaţiei până în primul război mondial era reprezentată de ţărani. Privitor la situaţia femeii în familie, aceeaşi autoare arată că42„foarte mulţi susţineau ideea că aceasta preferă să stea acasă, să fie protejată, să se dedice familiei şi copiilor săi, fiind fericită să lase politica pe mâna bărbaţilor. Chiar şi multe femei credeau asta şi făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a nu distruge această impresie.“ Interesant mi s-a părut un alt punct de vedere oferit ca exemplu, acela al autoarei Juliet Mitchell43, care prezintă punctul de vedere al lui Aristotel conform căruia, femeia este doar „un bărbat fără putere“, a cărei „incapacitate“ era numită farmec. Iată deci epoca surprinsă în romanele lui Liviu Rebreanu care au în centru drama ţăranului. Şi în continuare alte observaţii notate de Gabriela Mihăilă-Lică : „Pietatea, puritatea, supunerea, domesticitatea ar fi câteva dintre caracteristicile sale (adică ale femeii). Căsătoria era singurul mod prin care femeia putea să-şi îmbunătăţească condiţia socială şi materială “44. În această perioadă femeile erau dependente din punct de vedere economic de bărbaţi. Astfel, căsătoria juca un rol foarte important în viaţa tinerelor, pentru că dacă rămâneau nemăritate, acestea aveau duoă alternative: puteau fi primite în casa rudelor unde aveau uneori rolul de servitoare sau guvernante sau o alternativă mai onorabilă era călugăria, care de multe ori se făcea fără consimţământul celei implicate. Ioana Pârvulescu este de părere că literatura secolului al XIX-lea preferă „copilele“45: „De la Bolintineanu la Filimon, de la Kogălniceanu la Haşdeu, fata înfiorată de aripi de zburători e împinsă sub ochiul cititorului/cititoarei, lăsând în fundal, uneori ca simplu element de contrast, femeia. 20 de ani este marja superioară a vârstei admisibile. La acest prag romanul 40

Biblia, Efeseni, 5, 20-33

41

Mihăilă-Lică, Gabriela, De la prototip la tip literar în proza românească a secolului al XIX-lea. Femeiaînfamilie, fişier PDF, pag, 1 42

ibidem Mitchell, Juliet, Women – The Longest Revolution, New York, Panthenon Books, 1984, p. 19, înMihăilă-Lică, Gabriela, op.cit., pag, 3 43

44

Mihăilă-Lică, Gabriela, op.cit., pag, 3

Pârvulescu, Ioana, De la doamna B. la doamna T. „Alfabetul doamnelor“, în România Literară, nr. 26, 1 iulie 1998, pag. 7 45

108


se încheie, eroina îşi ia rămas bun de la cititori, rămânând ca în altă carte să treacă în plan secund, în rolul de soţie, dând eventual sfaturi, ocrotind-o sau invidiind-o pe noua eroina nubilă. Nu este greu de văzut că această opţiune estetică traduce situaţia existenţială a epocii, în care 13-14 ani era o vârstă când mariajul fetei trebuia măcar pus în discuţie, dacă nu chiar împlinit. Abia în secolul al XX-lea vârsta eroinei începe să crească, la început timid. (…) În literatura română trecerea la altă vârstă a personajului feminin central se face gradat (…)“. Privitor la societatea actuală, se vorbeşte foarte mult despre egalitatea în drepturi a femeilor şi a bărbaţilor, practica, însă, demonstrează contrariul. Şi atunci, de unde violenţa casnică, în proporţii îngrijorătoare sau abuzurile bărbaţilor aflaţi în funcţii de conducere faţă de femeile aflate în subordine, doar două exemple şi lista ar putea continua. De asemenea, sunt de părere că nici critica românească nu a acordat o atenţie egală literaturii femeilor cu aceea a bărbaţilor şi că criticii literari bărbaţi au luat în discuţie mai puţin personajele feminine, (mai ales cele secundare) favorizându-le pe cele masculine. De exemplu s-a vorbit foarte mult despre Ion din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, dar nu aceeaşi importanţă s-a acordat şi Anei sau Floricăi. Astfel, George Călinescu în lucrarea sa monumentală46 îi consacră Anei trei rânduri, iar Laurei Herdelea un scurt pasaj comparativ cu acela acordat personajului masculin, Ion. La şcoală, le cerem elevilor să caracterizeze personajul principal, adică tot pe acela masculin, scoatem în evidenţă patima şi obsesiile sale, dar mai puţin vorbim despre suferinţa Anei, despre trăirile şi spaimele ei. Concluzia la care am ajuns personal este că discutăm despre ţăranul român în literatură, surprins în diverse etape istorice, dar nu şi despre ţăranca româncă, deşi aceasta i-a fost apropiată. Sau vorbim despre Ilie Moromete ca „cel de pe urmă ţăran“ 47, dar foarte puţină importanţă acordăm Catrinei sau fetelor acesteia, atât noi, la şcoală, cu elevii, cât şi critica literară. Poate că punctul de plecare, însă, rămâne totuşi al autorilor respectivi care, în opinia mea, nu le-au acordat aceeaşi importanţă femeilor ca bărbaţilor din operele lor şi astfel, lumea literaturii rămâne, în mare parte, o lume a bărbaţilor. BIBLIOGRAFIE Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941 Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, (traducere de Dan Popescu), Editura Univers, Bucureşti, 2002 Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului (traducere de Mircea Deac), Bucureşti, 1997 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Gramar, Bucureşti, 2007 Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică. Proza. Teatrul, Editura Aula, Braşov, 2001 Mihăilă-Lică, Gabriela, De la prototip la tip literar în proza românească a secolului al XIXlea. Femeia în familie, fişier PDF Pârvulescu, Ioana, De la doamna B. la doamna T. „Alfabetul doamnelor“, în România Literară, nr. 26, 1 iulie 1998 Pârvulescu, Ioana, Râsul unei nopţi de vrajã, în România literară, nr. 4,1999 Pârvulescu, Ioana, Femeia tuturor posibilităţilor, în România literară 48,1998 http://www.contrafort.md/2003/105-106/567.html

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941, pag.648 47 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura Gramar, Bucureşti, 2007 pag. 250 46

109


PREMIILE EDIȚIEI A CINCEA A CONCURSULUI 2019 Clasamentul secțiunii TRADUCERI: Premiul I: -Cicur Oana, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu -Cîrstina Miruna Alexandra, clasa a XII-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu -Brenda-Ayana Ştefănescu, clasa a IX-a, Liceul Teoretic Alexandru Vlahuţă, Bucureşti -Pițică Giulia Ramona Andreea, clasa a XI-a,ColegiulNa ional „Elena Cuza”, Craiova

Premiul II - Lucaci Daniel, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu - Tantos Ioana, Colegiul Național „Ferdinand I”, Bacău - Gutunoi Filip, Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău - Strat Antonio,Școala Gimnazială “Spiru Haret” Bacău

Premiul III - Banciu Maria, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu - Rociu Matei, Școala Gimnazială „Regina Maria”, Sibiu - Maciuc Medeea-Teodora, Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău

Mențiuni:

-Calniceanu Gabriela, Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu”, Tg. Jiu. -Cătană Victor, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu -Calapod Alexia, clasa a VI-aŞcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău

110


-Sucaciu Iulia, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu -Călăuz Bianca, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău -Hazur Bianca, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău -Taccone Melissa, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială „Spiru Haret”, Bacău

PREMII SPECIALE: - Damșa Daniel, Școala Gimnazială „Regina Maria”, Sibiu - Iacob Georgiana, Școala Gimnazială „Regina Maria”, Sibiu

Clasamentul secțiunii CREAȚIE PLASTICĂ: Premiul I Mădălina Hila, clasa a IX-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Premiul II Rotariu Sabina, Liceul Tehnologic „Scoala Națională de gaz”, Mediaș Premiul III Plopeanu Ana, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Mențiuni: 1. Bacriu Iuliana, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu 2. Kotsch Paula, Școala Gimnazială Cristian 3.Huzoaică Antonia, clasa a IX-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu 4. Tianu Aida, Școala Gimnazială nr. 13, Sibiu Premiul special Dănuleț Denisa, Liceul de Artă Sibiu

Clasamentul secțiunii CRITICĂ LITERARĂ: Premiul I Miclăuș Vlad - Horațiu, Clasa a XI-a ,Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

111


Premiul II Cicur Oana, clasa a XI-a, Colegiul Național “Octavian Goga” Sibiu Premiul III Spârlu Cristina, clasa a X-a, Colegiul Național Octavian Goga Sibiu Mențiuni: 1. Udrea Andreea, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Ștefan Protopopescu, Slatina, Olt 2. Drăgulescu Sebastian Daneas, clasa a IX-a, Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”, Sibiu

Clasamentul secțiunii CREAȚIE LIBERĂ (LICEU): Premiul I Rândașu Sorina, clasa a IX-a, Liceul cu Program Sportiv Suceava Premiul II Tiana Badea, clasa a IX-a, Liceul de Arte „Marin Sorescu”, Craiova Moghină Valentina, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea

Premiul III Crăciun Denisa, clasa a XI-a, Liceul de Arte “ Hariclea Darclee“ , Brăila Ciucă Andreea, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea

Mențiuni: 1. Vasilescu Eliza, clasa a IX-a, Colegiul National de Informatică “Tudor Vianu” 2. Raluca Macovei, clasa aXI-a, Colegiul Național „Unirea”, Mureș 3. Crăciun Raluca, Clasa a X-a C,Colegiul Naţional „Lucian Blaga”, Sebeş 4. Paraschiv Anamaria Denisa, clasa a X-a, Colegiul Tehnic Energetic, Sibiu 5. Căpățână Raluca Ioana, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, RâmnicuVâlcea

Premiul special Marin Maria Izabella, clasa XII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea

112


Clasamentul secțiunii CREAȚIE LIBERĂ (GIMNAZIU): Premiul I Florescu Nicoleta, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Aurelian Stanciu”, Salcea, Suceava Premiul II Prodea Luana, cls. a VIII-a, Liceul de Artă, Sibiu Premiul III Roșu Iustina, clasa a VIIa, Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”, București Mențiuni 1. Subțirelu Iulia, clasa a VII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea 2.Munteanu Darius, clasa a VII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea 3.Brad Catinca, clasa a VII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea

Clasamentul secțiunii ”DIALOG ÎN OGLINDĂ” (LICEU)

Premiul I Alexia Enache, clasa a X-a, Colegiul Național "Ion Luca Caragiale", Ploiești Premiul II Drăgulescu Sebastian Daneas, clasa a IX-a, Colegiul Național „Samuel von Brukenthal”, Sibiu Premiul III Chisă Cristina,, Liceul Teoretic ,,Constantin Noica” Sibiu Mențiuni: 1. Brenda-Ayana Stefanescu, clasa a IX-a, Liceul Teoretic Alexandru Vlahuță, București 2. Bleaja Sebastian, clasa a X-a, Colegiul Național Octavian Goga Sibiu 3. Aldea Andreea Maria, clasa a IX-a, Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”

Premiile Secțiunii ”DIALOG ÎN OGLINDĂ” (GIMNAZIU) 113


Premiul I Bucura Teodora-Ioana, cl. a VI-a, Scoala Gimnazială Nr. 18, Sibiu Premiul II Prodea Octav Ştefan, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială Nr. 18, Sibiu Premiul III Bălan Miruna Andreea, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti, Sector 2

Mulțumiri speciale: Ilinca Bernea (scriitoare), conf. univ Dr. Marilena Milcu, conf.univ Dr. Claudia Bucura, Ing. Iulian Svasta, președintele Fundației Svasta, Tiberiu Drăgan, președintele Clubului Lions Brukenthal Sibiu, Daniel-Samuel Petrilă, Eugen Dornescu, conf. univ.dr. Dragoș Varga, Inspector general adj. Mirela Iancu, prof. Ramona Vișan, prof. Mirela Istrate-Mateescu, prof. Carmen Mărculescu, prof. Geanina Oprea, prof. Mihaela Filip. Notă: Imaginile din revistă au fost preluate de pe Google Image, în general cu specificația ”Nu sunt supuse drepturilor de autor”.

114


115

Profile for Tischer

Revista Concursului Național „Radu Stanca”, ediția 2019  

Revista Concursului Național „Radu Stanca”, ediția 2019  

Advertisement