Page 1

Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu Colegiul Naţional “Octavian Goga” Sibiu Universitatea ”Lucian Blaga” Sibiu Biblioteca ASTRA Sibiu Casa Corpului Didactic Sibiu

RADU STANCA - PAŞII POETULUI PRIN BURGUL MEDIEVAL -

Revista Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică, traduceri şi critică literară “Radu Stanca” Ediţia a IV-a

EDITURA MAGISTER SIBIU 2018


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României “Radu Stanca—Paşii poetului prin burgul medieval”

Coordonatori: profesor Tischer Alexandra, Profesor Maier Nicoleta Tehnoredactare și design: profesor Tischer Alexandra, Schiau Ramona, elevi Frățilă Andreea, Iridon Adrian

ISSN 2393 – 316X ISSN-L 2393 – 316X

Revista cuprinde lucrările prezentate în cadrul Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică „Radu Stanca – Pașii poetului prin burgul medieval”, organizat de Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu (CAER 2018). Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine integral autorilor care îşi asumă consecinţele de orice natură ale nerespectării drepturilor de autor.

EVENIMENT ORGANIZAT CU SPRIJINUL

Coperta: Tancou Alexandra Liceul de Artă Sibiu

2


RADU STANCA “Versuri” Un volum de Versuri din Radu Stanca este (chiar postum) o veritabilă surpriză, pentru că scoate din legendă un poet aproape necunoscut, dacă exceptăm un cerc de prieteni, despre care însă s-a vorbit mereu. Numele lui a fost mai ales legat de frumoasele balade publicate în 1945 în Revista Cercului Literar de la Sibiu. Întrebarea este acum tocmai dacă baladele constituie partea cea mai rezistentă a creației lui, ca în cazul lui Șt. Aug. Doinaș, cu care, de altfel, Radu Stanca este foarte înrudit. Poetul nu e totuși remarcabil cu adevărat în baladele propriu-zise (numeroase), după cum nu e în lirica directă: mai degrabă el are înclinația de a reprezenta lirismul, baladele lui cele mai bune fiind niște false balade, de fapt o formă de „lirică mascată”. Sensul lor nu e în ele însele (în limbă, în construcție, în regia spectacolului) ca la Șt. Aug. Doinaș, dar în prezența celui care le însuflețește. Poetul pune în scenă sentimente și idei, inventând decorul, el este autor și personal, Radu Stanca, dar și Regele visător. Ioana d’Arc lamentându-se pe rug, studentul alchimist, Buffalo Bill, domnul îndoliat din castelul în ruine, Arhimede simțindu-se apărat de cercurile lui în fața soldatului. Baladele pure în care personajele își joacă propriul rol nu au nimic excepțional. E nevoie ca eroii să joace rolul poetului, să fie măștile lui, ca să simțim cum poezia se umple de farmec și de mister. Poetul este uimitor când face el însuși totul: scenariul, regia, decorurile, costumele, intrând până la urmă pe scenă sub un chip de împrumut. E posibil ca orice poet epic să pună ceva din sine în fabulele și în eroii lui; altfel cum am mai vorbi de poezie? Dar la Radu Stanca eroii nu există: ei nu sunt decât măști, autorul însuși travestindu-se în ei, pentru a se ascunde sau pentru a se dezvălui mai bine, uneori numai pentru a se amuza: “Tot ce mica-mi inimă poftește / Mi-e prilej de-orgii și de festine”. Cum liricul poartă totdeauna o mască, în înțelesul că simpla autenticitate nu realizează arta, poezia reprezentabilă a lui Radu Stanca e esențial lirică. Numai că poetul rămâne neconvingător în confesie: îndată ce se pune în scenă însă devine memorabil. El trebuie să ia chipul Ioanei d’Arc spre a-și plânge viața netrăită: “Mă strânge-n brațe zvelt, ca pe-o nuia, / Floare de foc mă face și mă-nclină, / Sfielnicele buze mi le bea, / Iar timpul mi-l dă jos de pe tulpină. // Zvârlindu-și fața-n sus, mă frânge-n dinți, / Pe pulpe-mi cade frânt, pe șold îmi urcă, / Prin părul despletit de șerpi fierbinți / Sute de limbi deodată îmi încurcă, / Și-acoperindu-mi pleoapele cu scrum / Sub stranie îmbrățișare împlinită, / Ca-ntr-o înaltă amforă de fum, / Scăldându-mă, mă duce la ispită. // Eu îmi desfac sandalele și joc / Pe rugul plin de brațele nebune, / Păgândul joc al dragostei, în loc / Să-nalț întunecata rugăciune. // Și-abia acuma văd, privind în jos / Spre limbile ce-aleargă și mă-mbie / Că – păcătoasa! – am un trup frumos / Și-un mijloc zvelt și pur, ca o făclie, // Că degetele mele sunt subțiri / Și sânii mei rotunzi sunt albi ca mieii / Pe care i-am păzit visând oștiri / Și-ntârziind în sipet jocul cheii”. Falsele balade compun o lume ciudată, de gravură veche cu burguri medievale și castele, cu ziduri de cetate și turnuri din care se risipesc cu bătăile ceasurilor, cu străzile înguste pe care se văd cavaleri, trubaduri, neguțători și baroni, ori alunecă negre și tăcute landouri. Dar probabil tabloul e o halucinație a poetului care-și regăsește sufletul rătăcitor în tabloul aceste fantome. Tristețile poetului, care e, în fond, un elegiac minor, se obiectivează, astfel, în umbrele unui teatru chinezesc. Pentru el, Evul Mediu e, de fapt, lumea familiară a copilăriei, către care se întoarce mereu cu nostalgie sau cu suferință. Din sufletul lui ies la lumina zilei tot felul de arătări și el n-are puterea sau poate nu vrea să le alunge: acestea se înstăpânesc asupra lui, trăiesc în locul lui, iubesc în locul lui, calcă nescrise pacte cu diavolul. Un “trubador mincinos” își cheamă iubita în castelul din Spania. Buffalo Bill își adună tovarășii spre a ține calea timpului: “Diseară poștalionul va trece 3


prin strâmtoare / Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut, / Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare / Și flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut” Un domn în doliu și cu fața ca lumănarea merge în turnul unui castle spre a-și întâlni iubita moartă: “Din când în când din sufletul meu seara / Ca dintr-un vechi landou întunecos, / Un domn înalt, în doliu, alb ca ceara, / Lând-un grilaj de poartă se dă jos” În sfărșit, un student cu aer hoffmannian își distilează prin zece de eprubete o iubită amăgitoare ca un fum (poezia este extraordinară): “Și iară că-mtr-o noapte izbutii! / Căci distilat prin zeci de eprubete / Lichidul cu reflexe albăstrii / Iscă un fum cu forma unei fete, // O fată cu păr lung, de abur pur, / Cu sânii goi, săltând ca niște valuri, / O negură dansând jur împrejur / Într-o profuzie stranie de voaluri, / O negură dansând jur împrejur / Într-o profuzie stranie de voaluri. // De-atunci apoi, din ce în ce mai dens, / Din ce în ce mai mult, la ora șapte, / Această experiență fără sens, / El o făcu în fiecare noapte. // În fiecare noapte așadar / Din serul nou creștea încet în aer / Un trup înalt, albastru, sublunar, / Un sul de-argint, subțire ca un vaer”. (Nicolae Manolescu, în Contemporanul, nr. 51, 1966 În Literatura Română Postbelică)

Punctul terminus al unei vieţi gândite şi derulate în coordonatele esteticului coincide cu începutul altei arte, faţă de care arta de a trăi constituie doar un nobil preambul. În traducerea “imaginară” a lui Radu Stanca, “si vis vitam, para mortem” înseamnă, cu certitudine, “dacă vrei să trăieşti (frumos), pregăteşte-te să mori (frumos)”. Condus devreme la “locul hotărât”, la vârsta de patruzeci şi doi de ani, Radu Stanca şi-ar fi dorit o ieşire de pe scenă la fel de ceremonioasă precum îi fusese şi “jocul”, cu reverenţa de rigoare, distins şi plin de eleganţă: “Fac reverenţa cuvenită / Şi mă retrag din adunare. / O altă umbră mă invită. / Stimate umbre, salutare!” (Adio la prieteni). În sfârşitul timpuriu al poetului, Ion Vartic vede o analogie cu meditaţia unui personaj al lui Büchner după care e preferabil a părăsi cât mai curând scena lumii, cu graţii juvenile, spre încântarea spectatorilor. (...) Nu alta era obsesia lui Radu Stanca din ultimele luni de viaţă; cu sănătatea şubrezită de îndelungile şi desele perioade de suferinţă fizică, în Clinica de Boli pulmonare din Cluj, poetul “mai încăpător decât o rană” obişnuia să le spună apropiaţilor săi că a trăi peste vârsta de patruzeci de ani e o “ruşine”. Teamă de bătrâneţe? De decrepitudine? Poza specifică estetului sau o ultimă încercare de autoamăgire? El, “regele visător”, râvnind la o “ţară a frumuseţii” (precum în De-aş fi rege sau în Trubadurul mincinos), nu-şi permite, nici în ultima clipă, luxul de a compromite un ideal estetic căruia îi dedică întreaga viaţă, subordonând propria moarte acestui ideal, mai mult chiar, transformând-o într-o încununare a sa. (Dragoş Varga)

***

4


Dialog în Oglindă Bălan Miruna Andreea, clasa a V-a Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana

Ți le-aș da pe toate Ca să fii a mea. O dorință mică am Și aceea ar putea fi Din cer să cadă praf de stele Tot mereu, noapte și zi.

Numai noaptea Numai noaptea vino, când tăcerea Se loveşte tainic de fereşti. Numai noaptea se trezeşte amintirea Şi ţie ţi-e uşor să o găseşti.

Ion Erika, clasa a V-a Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana

Biblioteca amintirilor se deschide. Poţi să alegi. Îţi spun doar ţie: În liniştea ce ne cuprinde Alege una şi dă-mi-o mie.

Cea mai frumoasă floare - Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare? O întreba în șoapte într-o zi. - Eu mi-aş dori o floare! - Atunci o floare vei primi!

Mi-am făcut multe planuri de seară. Aştept cu nerăbdare să văd ce mi-ai dat. N-aş vrea din trecut un crâmpei iară. Vreau altceva. Poate nu ai uitat!

O floare la fel de încântătoare, Ca un cântec de privighetoare. Când spre mare voi porni Mereu la tine mă voi gândi.

Te rog caută formula potrivită, Pentru o amintire din viitor. De fantastic nu vreau să fiu uimită, Iar de trecut nu prea mi-e dor.

Vai, cât te iubesc, fetiţa mea, Cum nu iubesc pe altcineva. Pentru mine tu eşti o floare, Dulce, parfumată, fără asemănare!

Mi-aşez capul confortabil pe pernă. Sunt surdă la tot ce e în jur. Sub pleoape am deja o diademă Cu diamante de somn pur.

Oprea Daria Ioana, clasa VI-a Liceul de Arte ”Marin Sorescu”, Craiova Profesor coordonator: Gela Enea

Dimulescu Alexandra, clasa a V-a Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana

Poem

Cea mai frumoasă floare

O să rămâi în mine și după ce-o să pleci, Vei fi mereu o umbră pe zidurile reci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, Vei face torsul clipei secretă ursitoare.

Ce să-ți aduc, iubito de pe mare? O întreba în șoaptă într-o zi Poate cea mai minunată floare Numai dacă vara ar veni.

O insulă ciudată cu drumuri și poteci, Cărări în vârf de munte, pe unde o să treci Ce nu duc nicăierea sărmana mea plimbare, Se va-nfunda poteca în semnul de-ntrebare.

Dacă petale colorate Din cer ar cădea 5


Numai noaptea vino, când adierea Se-mbina cu ploile cereşti.

O să rămâi în mine și când vei încerca, Să evadezi din suflet, să fugi din calea mea, Să intri în pădure și să te pierzi într-însa, Când toamna fără nume, din naiul frunzei plâns-a .

Te chem, te-aştept, te strig Vino, în miez de noapte Am cam îngheţat de frig Din tăcerea sumbră se-aud şoapte…

Vezi! Urma ta săpată e în visarea mea, Știam dintotdeauna că tu nu vei pleca, Și pot, oricând îmi place să umblu după dânsa, Visarea unde crește nestingherită clupsa.!

Putem să ne-aventurăm În codrul vechi şi liniştit, Sub cer cu scântei să visam La un viitor mai fericit.

Și te-aș găsi, chiar dacă n-ai vrea să te găsesc, Chiar dacă stai măreață pe jilț dumnezeiesc... Și te-aș afla oriunde te-ai ghemui hoțește, Să împărțim iubirea mai mult decât frățește.

Priveşte cu admiraţie luna Ce stă mândră pe boltă de cer, Roagă-te la ea să nu-nceapă furtună, Eu asta încă mai sper…

Visarea mea e ca un condur împărătesc, Iar gândul mi-e aievea, odorul scump, celest, Ce numai la piciorul tău zvelt se potrivește, Pantoful e pecetea care-n veci ne unește.

Cine mai stă treaz cu noi? Hai să urmăm bravul liliac Ce vânează pe-nserat în toi, E doar nocturn, nu insomniac.

O să rămâi în mine și după ce-o să pleci, Vei crede că pe ceruri au răsărit doi sori, Din inima mea neagră, ca un canar din cușcă, O să răzbată suflul cum gloanțele din pușcă..

Oprea Simina, clasa a VII-a Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana

Tristețea mea ciudată te va ochi și-n nori, Iar stigătul-i cuțit din noapte până-n zori, Tristețea mea țintește mai bine ca o pușcă, Din patimă fierbinte, ca o șerpoaică mușcă.

Statuia unui Scorpion cu clește

Și te-aș zări, oricâte costume ai schimba, Ascunde-te și fugi, dar nu te deghiza, Oricâte măști ți-ai pune, să nu te pot cunoaște, Te voi ghici trăind în dorul ce se naște.

,,Dă-mi la o parte vălul și privește! Ești primul muritor care mă vezi.” Eu sunt statuia unui scorpion cu clește, Sunt respectat aici, ar trebui să crezi!

Visarea mea din sute de mii te-ar descifra, Dincolo de privire, eu nu te-aș confunda. Tristețea mea din sute de mii te-ar recunoaște, De vei pleca din mine, o alta nu renaște!

Ziua mă plictiseam stând aici nemișcat, Doar noaptea mă mai distram ieșind la vânat. Șoriceii neatenți sunt suculenți și gustoși, Dar păianjenii chiar și mari sunt ațoși și grețoși.

Cristescu Marta, clasa a VII-a Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana

Dar când tu, cercetătorule, ai venit Că voi fi mult mai iubit atunci m-am gândit! Ia-mă cu tine, mă voi purta frumos, Iar sculptorul meu îți va fi de folos.

Numai noaptea

Scorpionul fericit a urcat În mașina acestui cercetător, Iar pe drumul anevoios și-ntortocheat L-au întâlnit și pe bunul sculptor.

Numai noaptea vino, când tăcerea Se loveşte tainic de fereşti 6


Dorinţele să ţi le împlinesc, Ca să-ţi arăt cât te iubesc!

Când au ajuns la muzeul aglomerat, Lumea s-a îndrăgostit pe dată de statuia minunată. Cu lucrări, sculptorul pe mulți a impresionat, Niciuna însă ca cea a unui scorpion cu clește fermecată!

Subțirelu Iulia, clasa a VII-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Profesor Dr. Geanina Oprea

Marin Călin, clasa a VII-a Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana

Melcii sufletului meu... De la un timp mă vizitează moartea Aproape zilnic la căderea serii…

De-aș fi rege De-aș fi rege – aș duce-o tot în chefuri Și-aș întinde-ospețe noaptea toată. M-aș uita la frumoasa lună Și-aș zice că mi-e prietenă bună.

Privim în sus, spre deal e-un câmp de maci. Ne doare soarele cel mare, se tânguie prelung arinii, o turmǎ leneşă se târǎ cu praf ȋn ochi şi ȋn copite-n zare…

Amicii lângă mine i-aș aduna Și cu toții am cânta Cântecele vieții noastre bune, Peste culmi și ziduri să răsune.

Pornim strǎpunşi de uscǎciunea vremii spre deal, la macii cu chemǎri de sânge, Prin iarba mare ca o zǎpadǎ-a iernii, prin bârne vechi, un greier mic, anemic plânge... Ȋncet-ȋncet urcǎm spre deal Și vitele nebune de cǎldurǎ, un muget greu de animal ce-ndurǎ ajunşi cu greu la cel din urmǎ mal.

Să se adune în jurul nostru stele, Să cânte cu noi și ele. Să spună povestea unui om ce-și dorește Să ducă o viață regește.

Zamfir Allesia Cristiana, clasa a VII-a Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti Profesor coordonator: Szin Diana

Sosim cu greu la umbra verii Copaci ce-abia adie ȋn suspin Ne-adǎpostim ȋn umbra mierii. Cǎldura asta-i ascuţitǎ ca un spin. Ne prǎvǎlim ȋn macii rupţi de soare. Ne doare-n tǎlpi arsura pământului uscat, se lasǎ seara linǎ ca o boare Mi-i sufletul pe-alocuri ca mâncat!

Cea mai frumoasă floare Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare? O întreba în şoapte într-o zi. Tinereţe, frumuseţe, Spune-mi doar şi vei primi. Două lucruri vreau să-ţi cer: Luna şi Soarele de pe cer! Dar, dacă nu le vei aduce Cearta vei avea, una pe care nu o vei putea duce.

Mi-e dor de clipa micǎ, fugitǎ-n sus la cer. Mi-e dor adânc ȋn mine de clipele albastre. Mǎ uit ȋn josul firii şi vǎd un grănicer flǎmând privind ȋn sufletele noastre…

Dacă asta-ţi vei dori, Voi pleca în zori de zi 7


Bacriu Iuliana Maria, clasa a VII-a , Școala Gimnazială „Ioan Slavici”, Sibiu Profesor coordonator: Rusu Anca Natașa

Și pașii îmi râsună cu îngânare sumbră, Mă poară târâiți prin temple-ntunecate Cu izuri de tămâie, cu geamuri ferecate.

Alter-ego

De unde, nu știu, dar aud chemarea Îmi șuieră - Renunță! Încep să-mi pierd răbdarea! Degeaba încerci să fugi după Lumină! Sunt peste tot! Te aștept! Ești doar o figurină!

Se ține după mine cineva... De mi-aș întoarce capul l-aș vedea Dar groaza m-a cuprins și nu mă lasă Încerc să fug, dar frica dureros m-apasă…

Am coborât în lume să vin să te-nsoțesc Oricât te vei ascunde, mereu eu te găsesc Pot să te iau acuma sau pot să-ți dau iar viață, Dar nu știi prețui, ai inima de gheață!

Mă urmărește umbra-mi și încă cineva. Mă uit pătrunzătoare să-ncerc să pot vedea Îmi văd și necrologul scris de un penel Eu fug de mă-nzăvor în turlă la castel.

La fel ca pân-acuma, greșeli tu ai mai face, Tu, stai cu capul mândru și știi a te preface, La cel căzut pe jos nu i-ai întinde mâna, Flămândului i-ai da sau i-ai lua fărâma?

În turlă, ghemuită, m-ascund târâș sub scară Și inima cum bate m-i-aud a mia oară Și văd aceași umbră pe geam cum ea pătrunde. Încerc din nou să fug, să mă ascund, dar unde?

Ești umbră trecătoare, născută din păcat, În tot oceanul lumii un strop, mic, ne-nsemnat Cerșești acuma zile, cerșești și îndurare Eu te tot strig.Tu? Fugi. E frică sau sfidare?!

Tot ce-mi rămâne-n cap e iarăși ca să fug. Încerc să scap de umbră, în stradă vreau sajung. Sunt toată înghețată, pe-a scării-ultimă treaptă Și văd umbra rânjind, din nou, cum mă așteaptă…

În fiecare zi pierzi timp mereu cu altceva Și uiți ca-n urma ta să lași lumii ceva, În jurul tău vrei lumea, să se-nvârtă tot mereu Și unde faci un pas, acolo sunt și eu!

Și-alerg ca o nălucă, alerg într-o pădure Cu deși copaci înalți, neatinsă de secure. Dar umbra e pe-o rază, pătrunde iute, trece… Îngheț acum de spaimă și-i simt suflarea rece.

Din lumea de unde vin eu, razele sunt reci, Din lumea de-unde vin, e somnul cel de veci. Acolo sunt stăpână, o umbră tristă, încordată Zbor printre cripte reci, mireasă-naripată!

Să fug și de acolo e tot ce am în gând, Dar știu că o să vină alăturea curând. Și-mi simt cămașa udă și palmele-asudate Simt cum întinde mâna, i-o simt acum pe spate…

Cu fâlfâit de aripi vă însoțesc chemarea, Târziu în faptul nopții vă-nvăț și acceptarea, În palma-mi-naripată dansează acum lumina, Și ochii mei mi-s roșii, s-aud cum sorb rugina.

Aș vrea să am puterea să fac un târg de piață Să cer, să fur, să cumpăr o zi, o oră de rămas în viață, Aș vrea doar timp să am să mai repar ceva. Îngenucheată implor o umbră și pe încă cineva.

Împart și eu lumina la căpătâi din sfeșnic. Vă dăruiesc și eu ceva somnu' cel veșnic.. V-ademenesc cu vorbe, cu gândul viclean Vă vând și vă cumpăr, sunt Calul Troian!

Mă-ntorc și strig-napoi cu ură, a mea toată. Și sper să plece odată, să fugă speriată. Dar ea zâmbește, numără, așteaptă și rânjește, Și vede cum în oase frigu-acum îmi crește.

Mă urmărește umbra-mi și încă cineva Mă uit cu disperare să-ncerc să pot vedea Aș vrea capu' să-ntorc, mă-ncearcă o ispită Încerc să mă mai mișc... deja sunt împietrită…

Lumina-mbătrânește și se transforă-n umbră, 8


Șeican Teodora, clasa a VIII-a Școala Gimnazială ”Regina Maria” Sibiu Profesor coordinator: Silea Camelia

Pe timp de ploaie sau de furtuni. Căci soarele o privea în ziuă Și știa ce tânăra făcea. Dar luna, înainte de rouă Secretele i le cunoștea.

Printre stele Știu sufletul acesta care e Îndrăgostit de toate stelele . Privește spre înalt nestingherit, Visând la viitorul infinit.

Sufletul ei se-afla pe bolta gri Și-oceanul ascultând chitara, Dansând lin în zările-argintii O admira-n oglindă, seara.

Știu sufletul acesta care e Îndrăgostit de toate apele. Ar sta pe malul mării în apus, În larg de valuri gândul îi e dus.

Avea praf de lună în plămâni Și stele luceau în ochii-i moi. „Mergând spre lună”, șopti din pășuni, „Niciodată nu privim înapoi.” (După ”Numai noaptea”)

Știu sufletul acesta care e Îndrăgostit de tot ce-i binele. Se uită trist la lupte și dureri, Se simte mic să poarte-așa poveri.

Brenda-Ayana Ştefănescu, clasa a VIII-a Şcoala Gimnazială nr 150, Bucureşti Profesor coordonator: Delia Agica

Știu sufletul acesta care e Transpus în lume de poveste, Cu oameni buni, prințese, feți-frumoși – E un copil, ca alți copii voioși.

Am uitat ”Ce multe versuri, ah! ce multe versuri Şi totuşi ce puţină poezie!” Unde te uiţi e vid, e fals, e rece, Suflete-amorţite, emoţii false, platitudini Născute din vulgare atitudini. Ne-am grăbit Şi am rănit, Căci am uitat să oferim Galant un zâmbet nostim Şi să primim Firesc, fără să cârcotim.

Știu sufletul acesta care e Orice-ar veni, dispus să spere, Va fi frumos, curat și visător, Spre stele, zi de zi privind cu dor. (După ”Deschidere”) Luna și ea Numai noaptea vino, când tăcerea Se izbește tainic de ferești, Când ea parcă uită ce-i durerea Și-n sufletu-i, lună, te topești.

Alergând după ceva, Am uitat. Şi evident am ratat. Am alergat după mult, Şi am uitat bucuriile mici, Oferite de un licurici. Am alergat după perfect Si am uitat să privim atent, Cu emoţii de adolescent. Am alergat după elogii Şi am uitat clipele luminoase Din preajma vorbelor armonioase. Am alergat după putere Şi am uitat că nu avem voie sa călcăm în picioare demnitatea,

Adora luna, căci la fel ca ea Aceasta lucea cel mai tare Când nimeni s-o admire nu era În întunericul cel mare. Și dacă singură ea se simțea Știa să privească la lună, Căci undeva departe, cineva Se uita cu ea împreună. Era ca luna, singuratică Și plină de mici imperfecțiuni, Dar nimeni nu era mai magică 9


Dreptatea şi seninătatea. Am alergat după mărire Şi am uitat să ne bucurăm de un gândăcel cărămiziu Ce luminează chiar şi un cer cenuşiu. Alergând mereu după ceva, Am uitat dezmierdarea fină Şi am ratat bucuria senină.

În final, i-am rugat să îmbrăţişeze muntele şi mi-au spus că au mâinile prea scurte. I-am aşezat eu apoi unul lângă celălalt, aşa cum se aşază cuvintele pe foaie şi au îmbrăţişat astfel muntele începând să simtă, fără să le explic eu căldura soarelui, pătrunsă enigmatic prin rocile muntelui aşa cum cuvintele se aşază în jurul sufletului şi-ţi poartă sentimentele. Omenirea îşi dorea să atingă taina orizontului şi a reuşit să perceapă doar ideea de zbor, căci până a atinge taina orizontului mai are de trecut nişte nori…

Ce multe versuri, ah! Ce multe versuri Şi totuşi ce puţină poezie! Deşi cunoaştem sofisticate nuanţe de mânie Şi calomnie, Am uitat ce culoare au sinceritatea Şi simplitatea.

Omenirea voia să cuprindă marea şi a reuşit să atingă, sfioasă, un val căci până a cuprinde marea mai are de stăpânit un dor puternic, Dorul valurilor de a săruta ţărmul…

Cîrcioroabă Anca, clasa a IX-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Profesor Dr. Geanina Oprea Dor… De dor… Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut - şi totuşi a perit.

Macovei Raluca Colegiul Național „Unirea”, Târgu Mureș Profesor coordonator: Pop Consuela

Omenirea îşi dorea să atingă linia orizontului Dar îi era frică de micile rândunele. Ea voia să cuprindă marea, dar nu-i putea stăpâni valurile. Şi totuşi, o secundă n-am ezitat să arăt omenirii drumul prin creaţiile mele, căci la ce e bun un muzician ce nu-şi lasă chitara atinsă de celelalte suflete?

Cetate mai la vest de apus și est de răsărit Dă-mi la o parte vălul și privește! Ești primul muritor care mă vezi. Nu-ți fie teamă să pătrunzi în cetatea inimii mele, Rupe un petic din cer și pictează-mi chipul din flăcări pe el. Ascultă tăcerea aripilor mele violet, Îndrăznește să mă urmezi prin văpăile timpului, devino tu însuți un serafim, un arhanghel căzut în eternitatea unei cetăți.

Mai întâi, le-am arătat oamenilor frunza cu tot cu dulcele ei întuneric şi i-am făcut să simtă dorul de a prinde una precum şi să citească prima strofă dintr-o poezie... Crezând că e vorba de poezie, a venit grăbită şi luna pregătită cu lumina ei argintie pentru a-mi aduce raze de bucurie şi nostalgie. Dar eu i-am spus: “Azi nu te voi opri pentru mine

Privește, soarele învăluie mușuroiul universului în fluturi invizibili, înainte de a deveni captiv în susurul cuvintelor mele.

Te vreau dăruită oamenilor!” Şi le-am dat-o acestora, aşa rece şi enigmatică Şi i-am pus să se încălzească cu ea.

Simte, stelele plutesc în abisurile pierdute 10


pe filele imaculate ale unui plăpând suflet zămislit din poezii.

Un gând ritmic pe care l-am numit Şi Ieri şi Veşnicie Şi-a ascuns ochii reci Ȋntre cutii, pahare şi panglici Şi-a aşteptat în tăcere Ieşirea mea din cer dintre nori şi din albastru; Ridic mâna către un pamânt pe care Tâmplele mele mute N-au avut curajul să îl caute până acum Ci doar să îl viseze Ȋn galbenul unei nopţi Când plânsul îmi cerea mai multe lacrimi Iar versurile mă voiau nemuritor şi suferind. Până ieri era, Astăzi nu mai este! Un tu ce-a fost lăsat Să spere Să zboare prin destin, către Neunde Când eu îmi vărs iubirea peste smoală Când eu îmi tai aripile Să trăiesc.

Pe un cer prea azuriu o mână modelează cu bucăți de nori povestea unui vis nemuritor ...

Chivu Andrada Cristina, clasa a X-a Liceul ”Constantin Brâncoveanu”, Horezu (Vâlcea) Profesor coordonator: Bocoi Maria Doti Dă-mi la o parte vălul şi priveşte! Eşti primul muritor care mă vezi. Nu vezi ca gura-mi arsă e de sete și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi? Ești om, esti suflet, ești ființa Te-ntrebi dacă e cu putință Dragostea dintre noi... Și plângi cu lacrimi de gheață... Sufletu-ți îngheață Şi-am să te las să hotărăşti De mă iubeşti sau mă urăşti... Din dragoste cu-alint îţi spun Că sufletul mi-e cam nebun…

Devian Antonia, clasa a XII-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Andra Tischer Goblen cu dor

Dar sufletul tău cum rămâne? Sufletu-ti pur, simte ca iubeste ? Ochii-ți tac, inima-ți grăiește Nu mai bate pentru mine Ci pentru muritori ca tine!

Îmi trebuie o nouă suferință Ca să mă pot deprinde cu uitarea, Căci uitarea e penelul poeziei mele Și suferința hârtia. Pictez cel mai frumos pânzele cu durere, Iar muzica cea mai puternică e plânsul.

Pășesc ca o fantomă În urma ei de ceață ... Fiindcă pe malul mării-ntunecate Stătea un suflet sfărâmat ...

Ce om n-a simtit durere odată? Ce om n-a fost prea mult pentr-un trup? Ființe mărunte pe care dorul le face Din infime, infinite, Din praf, stele.

Găinaru George-Sebastian, Clasa a IX-a Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri”, Galaţi Profesor coordonator: Popa Diana-Cătălina

Îmi trebuie o nouă suferință Ca s-o fac o sabie și să lupt În razboiul cu tine, O, Suferință! Căci doar tu te poți învinge pe tine, Cum doar durerea te poate trezi din durere, Și doar iubirea din iubire.

Despre zbor şi alte prăbuşiri Până ieri era, Astăzi nu mai este! 11


în dimineața aceea târzie neîndemânarea mea Sunt croită din dor, Și doar asta îmi dă putere, Căci din fire de suferință se coase revelarea.

mai vărsa o altă cană de cafea pe jurnalul lui Vancu îmi voi spăla hainele și mâinile

Lăzăriciu Paula, clasa a XII-a Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”, Sibiu Profesor coordonator: Petrina Dobrotă

îmi voi spăla biroul când va fi dezordonat și când mi-ar fii greu să mă pierd printre rămășițe

*

zodia cancerului îmi ținea căldură între pereții

atunci când ai strigat ultima dată

dușului cu apă rece

mi-am văzut frica în oglinda din cameră

prima dată m-am gândit cum se simt în mine

se uita la poeziile de acum cinci luni

plămânii când râd isteric

zâmbea și nimic nu-i provoca lacrimi

iar apoi mă întrebam cum arată zilele fără pete

avea fața rece

de cafea știam că orice om rămas singur pe lume o să

atunci când ai atins podeaua udă

strige și o să-și roadă unghiile cu putere

pulsul meu a crescut și mi-am lipit mâinile pe

eu m-am dezlegat de aceea frânghie și pășesc

spatele tău

desculță pe stradă

sper să mă trezesc cu sufletul în palme

acum o oră eram lângă fântâna din Piața Mare

să-l pun într-o cutie neagră și să o împachetez

iar acum tocmai mă trezesc din somn în

cu bandaje murdare de sânge

mijlocul orașului meu

așa va prinde viață

protest

un glas răgușit în nopțile de ianuarie

lângă mine e un poet cu un copil și toată lumea

o să-mi umplu golul cu bomboane de ciocolată

se uită la ei

și cafea prea dulce

regele trist nu observă

iar ziua următoare mă voi trezi acoperită cu un

tăcerea astfel ruptă.

cearceaf alb cu miros de căpșuni o să-mi curăț rănile cu apă caldă

***

o să-mi admir ochii străini,

nu am mai atins de mult cu palmele zăpada dar

umbra mea va crește colosală

ele sunt la fel de vinete ca în anii trecuți. au

pe pereții turnurilor reci.

rămas la fel de sălbatice. au rămas mici și

**

incapabile în așteptarea altor mâini care să ardă

ziua a început bine m-am trezit cu pete de cafea

când mângâie tâmpla. e nevoie de o mulțime de

pe tricou și pagini de pe birou

mâini să îmbrățișez fiecare copil singur din lume. frumoșii copii cu obraji roșii și ochi strălucitori. m-am rătăcit ipohondră și irascibilă 12


în șanțuri albe din care inspir miros înțepător. o să calc pe cadavre până o să-mi umplu plămânii. o să-mi ud apoi picioarele în râul cu Joarză Codruța Manuela, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

apă înghețată. privește-mi zâmbetul crispat și nu te opri. în curând totul se sfârșește și o să îmi pierd mințile fără păreri de rău acum.

Nocturnă altfel... Dragomanu Andreea Anamaria, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Arde lumânarea cerului păzind Sibiul, îl veghează și-l cuprinde în vraja sa. E tăcere, e pustiu, e mormânt, iar liniștea se pierde-n vânt. În centru e forfotă. Sunt chipuri înghețate de oameni reci, inimi secate de vorbe spintecate-n aer, de glasuri dure care taie. Ușor se stinge lumânarea, jelește amorul și uitarea, și cerul iar cuprinde-orașul în vraja sa.

Îndoială nocturnă... Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă zăresc nesfârșirea ce iese din oraș. Aș pleca și eu fără urmă de tristețe, dar ceva mă oprește. Gândul, speranța că acolo, undeva există o cale, o cale ce străbate SubArinii viitori. Îmi întorc privirea spre oraș. Oare aș merita acest sacrificiu?

Seliștean Lavinia Ștefania, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

(După ,,Nocturnă'')

Nocturnă cu bumbac Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă este un cavou mai vechi de o sută de ani în mijloc stă omul galben la față e totul straniu, oamenii tac și suspină încetișor oglinzi acoperite cu cârpe negre de bumbac, bumbacul negru frumos al sibienilor păstrat în turnul sfatului și biserica evanghelică.

Fusoiu Elena Roxana, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip Nocturnă în care mă răzgândesc 13


Norii negri acoperă cerul infinit și un vânt puternic scutură ultimele frunze ale copacilor. Singură, străbat străduțele străine care par să nu se mai termine. Cum voi putea evada din această nesfârșită povară?

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă văd o treaptă pe care va urma să urc după terminarea liceului, la facultatea de medicină. mereu stau și mă gândesc cât de înfricoșătoare pare acea clădire, atât de sumbră, atât de sobră, dar asta este, o să mă obișnuiesc... plec mai departe și mă plimb prin oraș, trec pe lângă multe clădiri în care e câte un mort. Să renunț la acest oraș părăsit, mortuar? Să mă tot gândesc și, poate, o să mă răzgândesc...

Vâlcu Isabell, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip Speranță nocturnă Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă soarele își dă ultima suflare fără pic de agonie întunericul înhață totul în cale, lăsând în beznă această arătare a orașului. în față, mici lumini se contopesc și făuresc un cerc, apărător al nucleului, dând speranță vieții. mă unesc, încet, cu prelingerile luminoase, care dansează nefiresc. sunt captiv într-o lume fabuloasă ca să renasc în alt zid al orașului lui Manole.

Azoicăi Damaris Andreea, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip Pală nocturnă... Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere în care e un mort. Pe partea dreaptă văd sinistru o lumină pală strălucind ca soarele pe cer... doar în Sibiu. florile, tufele, vrăbiile și liniștea sunt, sunt la ele acasă... doar în Sibiu. mă întorc subtil către apus și văd o licărire de-o secundă, un cer bucuros. greu îmi aduc aminte că nu sunt în rai... ci doar în Sibiu.

Șandru Diana, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

Părău Adela, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

Stradă nocturnă... Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Un cav ou plin de oameni fără suflet Cu probleme mii. Pe partea stângă Puținii oameni Calzi și surâzători Mă invită să trec strada.

Povară nocturnă... Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă zidurile groase, roșii, de cărămidă, acoperite de iederă. Pe drumurile prăfuite nu mai circulă nicio mașină. Întregul oraș e pustiu la fel ca sufletele oamenilor care trăiesc în el. 14


De ce dai voie lunii Să-ți mângâie chipul? E ea rază cerească ce știe sfârșitul Și sufletul nostru în negură-ngroapă?

Mezdrea Violina, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

De ce dai voie unei stele micuțe Să crească în sufletul tău plin de iubire? E ea în stare o flacără roșie să-aprindă, Să scuture lanțul ce-acopere zarea?

Astre nocturne... Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă clădiri în paragină îmi urmăresc fiecare mișcare comunicând prin ochii lor celebri apăruți prin ghidurile turistice. E un soare care, totuși, nu-mi topește răceala provocată de gerul iernii. Îmi urmez drumul la fel de singură ca pânacum, Până ce soarele devine lună. O lună ce nu degajă nici măcar căldura imaginară a soarelui. E mai frig decât înainte...

De ce tu, trecutul îl lași să te-ngroape, Să-ți zguduie viața, gândirea răzleață, pasul ușor, vocea ciudată Și magica umbră ce etern mă păzește. E el în stare să-nvingă o umbră-albăstuie Ce scutură pomii și chinuie munții? Lasă iubirea să crescă in tine, Să lupte cu strașnice ghiare. Din pustiul imens cel cu bolți negricioase O magică umbră să-nvie, O flacără ce inundă ținutul Și cheamă-o lumină, Movile uriașe de viață creând.

Acsântoaei Iulia, clasa a XII-a Colegiul Național Pedagogic ”A. Șaguna”, Sibiu Profesor coordonator: Mihaela Filip

Hoinoaia Lavinia,Clasa a XII-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Profesor coordonator: dr. Geanina Oprea

Barieră nocturnă... Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă O clădire neștiută. Îmi pare rău, Destinul meu este departe. Sibiu nu poate cuprinde ceea ce visul meu atinge, Totul este aprins de-o umbră care Desparte fericirea de neliniște. Copiii, pe străzi, luminează viitorul, Sibiule, nu ești bariera gândurilor mele!

Dor… Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut- şi totuşi a perit... Un preş mare de lumină a-ntins luna pe podea printr-un geam lăsat deschis. În odaia-ntunecată timpul ticăie-n ceasornic, vântul suflă în perdea, bufniţa pe sub o creangă capul îşi învârte roată Buhuind… Păpuşi de porţelan crispate amintesc de-un timp trecut, prăbuşit ca un imperiu în braţele propriului rege. În sala tronului acum, din plâns regele n-a tăcut, stă-n pat. Fără s-adoarmă, vede-n faţă, viaţa-i trece Tropăind… Fostul copil priveşte-n oglindă…

Mihu Anda-Maria, clasa a XII-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Andra Tischer Dialog poetic De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească? E mângâierea lui, făcute-n tumbe, Mai caldă, mai suavă, mai cerească? 15


pe chipu-i, timpul se măsoară… Plângând, încearcă să-nţeleagă… când şi cum în vreme s-a pierdut… Sau poate-a murit ?… copil atunci… şi s-a născut a doua oară Un om adult ? Să se găsească cum a fost, pe el de-acum s-ar fi vândut Fericit… Adoarme în zori… perna-i e udă şi păru-ncurcat. Purpura răsăritului prin perdea se strecoară, Se aşază alături… şi mâna-i adie pe chipu-i uscat, Ochii-i atinge şi fruntea-i sărută ca o fecioară,

”Poeţii sunt inima umanităţii.” (Eugene Ionesco)

Mângâind…

16


Creaţie Liberă – Proză Munteanu Darius, clasa a VI-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Profesor Dr. Geanina Oprea

GIGI JUNIOR ŞI PLANETA DE BANI

… Ne înalțăm, ne înalțăm din ce în ce mai repede… pământul dispare sub noi, răsar aproape stelele, luna… pentru că zbor cu racheta mea improvizată cu ce am găsit în garaj. Am muncit un an la ea! Și nu este orice rachetă, este una model ,,Jedi Interceptor”, cum am văzut în Star Wars!... Agh... acum ies din atmosferă, revin imediat! V-am spus că nava asta merge cu viteza luminii, daaa..., sunt un geniu, ce să zici! Așa, unde să merg? De la chestia aia gri, nu este o planetă, pentru că e o piramidă, dar hai acolo! Am și ajuns cu viteza luminii, monitorul meu de bord spune că sunt la 3000 de ani lumină distanță de Pământ, stai să mă uit în oglindă! Da, par mai tânăr! Ajuns la piramidă, am intrat acolo unde scria ,,Parcare”. - Codul de identificare? întreabă o voce. - Ugh... 12356… şi se aude o alarmă pe tot spațiul cosmic. Ups, trebuia să zic 12345! Au venit niște extratereștri mov, mi-au pus cătușe și m-au dus în vârf, unde stătea la un birou un extraterestru diferit. - Șefu’, ce facem cu acest intrus? întreabă unul dintre extratereștrii mov. - Hm..., ce, nu cred! El e! Ochelari, păr negru! Pe inelele lui Saturn! E Darius, zis P’stilla! Onoarea mea! - Tu cine ești? - Oh, scuze, eu sunt Gigi Junior! Îl Cunoști pe bunicul meu, Gigi! Cel mai stare astronaut, cel care a călătorit cu racheta nucleară pe Terra! Bietul de el, dar apoi l-ai salvat! Pentru că el este jumătate gumă, jumătate ascuțitoare, a fost pus într-un magazin. Până ai venit tu și l-ai cumpărat! - Nu cred! Gigi, ce mai face? - E la pensie, e fericit că au mărit pensiile! Așa, tatăl meu s-a născut cu tot și apoi el s-a dus în spațiu, unde m-am născut eu. - Și ce e chestia asta? întreb eu. - A, piramida, este una din 3000, dar este cea mai aproape de Marele Centru Comercial al Universului de pe Nibiru! Eu am creat compania Gumb•s, toate centrele comerciale din univers sunt ale mele! Sunt achtamiliardar! - Tare! - Dar avem o problemă! Afacerea noastră este amenințată de o afacere mică, Rutinversul, condusă de Rutin! - Și cum vom scăpa de ei? - Centrul lor de control este într-un cub de 10 ori mai mic decât această piramidă. Noi doi vom trebui să mergem prin sistemul lor de ventilație, să intrăm în camera în care e generatorul și să instalăm un virus în sistemul lor de operare. - Când? - Mâine dimineață! 17


A doua zi... Astăzi ne-am pregătit, am primit ambii săbii laser, iar eu am primit armură de Titan care cântărea 50 de grame. Când am ajuns lângă cub, am intrat prin sistemul de ventilație. Odată ajuns deasupra camerei cu generatorul, am coborât, observând că acolo erau doi gardieni. - Mâinile suuuuuus...! spune unul dintre ei adormit, pentru că Gigi Junior îi hipnotizează cu ochii lui super himnotizanți. Acesta îl pune pe unul dintre extratereștrii să-și folosească amprenta, pentru ca el să poată instala virusul. Zis și făcut! Apoi am urcat la ultimul etaj și am intrat pe o ușă pe care scria ,,Rutin nu e aici”. Ca prin miracol, Rutin era acolo cu... Kim Jing-Non! Aceștia erau la o masă pe care erau o planetă și o rachetă nucleară în miniatură. - Ha, ha, Gigi Junior! Când voi apăsa pe acest buton, va fi trimisă o rachetă balistică să distrugă Nibiru! spune acesta apăsând pe un buton roșu și ... se sting luminile! - Virusul s-a activat! îmi spune Gigi JR. Avem un minut până când acesta va elimina un miros îngrozitor, să plecăm de aici! Am fugit până la cea mai apropiată ieșire unde ne aștepta o navă spațială, am intrat în ea și am plecat spre Nibiru să sărbătorim! Misiune îndeplinită!

DWARF WARS Cap. 1 … Introducere .......................................................................................................................................................... Într-o galaxie nu foarte îndepărtată, acum nu prea mult timp… Dwarf Wars - O nouă șansă Într-o galaxie stăpânită de imperiu și de forțele întunecate, mare parte din Jedi sunt morți, dar lumea nu știe că mai există o speranță… - Salut, eu sunt Luke Dwarfwalker și trăiesc în universul dwarfilor (conform Wikipedia, un dwarf este o persoană foarte mică de statură). Locuiesc pe planeta Tatupen, o planetă deșertică, ce are doi sori. Universul Dwarfilor este stăpânit de Imperiu. Acesta este la putere de când a învins în Războiul Dwars-clonelor, în anul 165YU. Acesta este condus de Împăratul Palpadwarf, comandantul suprem, Dwarf Vader și de armata lor de Stormdwarfării. Cel mai mare scop al Imperiului este să distrugă mare parte din Univers. Dar, în univers există și forța! Cei care stăpânesc forța sunt jedaii. Ei au și cuțitașe laser. Mai este și rebeliunea, care încearcă să distrugă Imperiul, dar eu am ajutat la asta și totul a început într-o zi normală... Cap. 2. ... Secretul Tocmai împlinisem 19 ani și eram afară, jucându-mă în nisip, când unchiul meu, a spus (locuiam cu unchiul meu, deoarece părinții mei au murit in război): - Luke, dă de mâncare la tulapși (conform Wikipedia tulapșii sunt ca niște capre doar că sunt roz și au antene)! - Bine, acum merg! Le-am dat de mâncare tulapșilor, iar după aceea am mers în camera mea. Acolo era Ben OBI-Dwarf Kenobi, un vechi prieten de familie. - Salut, Luke! La mulți ani! 18


- Mersi, Ben, dar ce faci aici? - Am venit să-ți aduc asta! - Pșiu- -WOW o sabie laser, … deci sunt un Jedi?! - Da, la fel ca mine și ca tatăl tău! - Asta înseamnă că pot fi în rezistență? - Chiar acum vom merge la baza lor! - Tare! Cap. 3. ... Baza Ajunși la bază, am mers la o masă hologramică, unde erau adunați vreo 20 de oameni. - A venit Luke! - Bună, comandant Yoda, eu sunt! spuse un extraterestru verde, bătrân și cu urechile mari. - Bună, Luke, te-am chemat aici pentru că vei fi într-o misiune foarte importantă! spuse un om normal. - Ce trebuie să fac? am întrebat eu. - Imperiul a construit o armă gigantică, Portocala Morții, care distruge planete cu sucul ei. Tu, Dwan Solo, Prințesa Dweia, Dweubaca și Ben veți merge pe ea, furați planurile, ni le trimiteți prin email, iar noi îi vom găsi punctul slab. - Dar cum ne vom infiltra? întreb eu. - Am cumpărat 5 costume de stormdwarfării de la Second Hand. Echipați-vă și plecați în misiune!

Cap. 4. ... Misiunea Noi am intrat fără probleme în portocală, apoi într-o cameră pe care scria ,,Planuri” , de acolo am trimis planurile și am mers să așteptăm navele, când l-am văzut pe Ben duelându-se cu Dwarf Vader. Dar, înainte să facem ceva, acesta l-a omorât pe Ben. Apoi Vader s-a apropiat de mine și a spus: - Luke, sunt tatăl tău! - Tati…! spun eu fericit. - Dar tot sunt rău! spuse Vader dând cu cuțitașul laser în mine. Am fost pregătit și m-am apărat, dar apoi au venit navele și eu m-am urcat într-una dintre ele. Trebuia s-o conduc. Mi-am pus casca și am auzit: - Luke, suntem batalionul 253! Haide să distrugem portocala! Am pornit și am văzut că mai erau 3 nave. - Trebuie s-o luăm prin canalul din sud-estul portocalei și să mergem până în centru unde o să fie un generator pe care trebuie să-l distrugem, trăgând în el! s-a auzit iar vocea. Am mers prin canal și puteam vedea generatorul, dar atunci au apărut 3 nave imperiale, acestea au distrus 2 nave aliate, iar eu una adversă. Erau 2 rachete inamice contra mea, dar atunci au venit 5 nave aliate, care le-au distrus pe cele imperiale și apoi am tras în generator, acesta a explodat, iar noi am reușit să scăpăm la timp. Distrusesem Portocala Morții! La bază am fost premiați cu medalii de aur și am aflat că Vader scăpase. Va continua!

19


PRINTRE STELE... ...... Atunci când seara se așterne peste natură, mă prefac obosită și merg la somn. Părinții mă sărută pe frunte și ies din camera mea. Mă asigur că nu fac zgomot și cobor din pat. Mă îmbrac în costumul meu special, îmi pun aripile de îngeraș, sandalele ciripitoare, deschid fereastra și îmi iau zborul. Mă opresc în fața unei case sclipitoare și bat la ușă. În prag iese Zâna Măseluță. Ne salutăm din priviri și clătinăm ușor capul, nedorind să facem zgomot. Scoate din mânecă un săculeț legat cu ață și mi-l întinde. Înainte să-mi continui drumul, îi fac prietenos cu mâna. Toți oamenii presupun, cred sau sunt siguri că în spatele norilor nu se află altceva decât mulțimea de planete, buchetele de stele, asteroizi, meteoriți, comete și abisul întunecat și rece. Însă ei nu știu un lucru esențial: chiar există extratereștrii! În realitate, ei se numesc „3529”, însă e un nume codat. Dacă luăm, pe rând, a treia literă a alfabetului, „c”, o unim cu a cincea, „e”, adăugăm a doua literă, „b” și alăturăm a noua literă, „i”, „3529” se transform în „cebi”. Populația lor este formată din cebi și ei locuiesc pe Pluto. Îmi pun masca pentru aer și ies din atmosferă. Setez „ultra-viteza” și mă străduiesc să-mi mențin echilibrul, în timp ce înot printre meteoriții ce vin spre mine ca bulgării de zăpadă. După puțin timp ajung pe Pluto. Este prime mea zi de lucru în spațiu și sunt sunt „Aprinzătoare de Stele”. Mi se pare magnific să pot aprinde stelele și să le fac să licărească pe bolta cerească! Mă întâlnesc cu șeful meu, confirmându-i prezența, și iau o pipetă dintr-un sertar. Desfac săculețul și trag cu pipeta 30 ml de praf stelar, apoi mă îndrept către sferele negre ce trebuiesc aprinse. Am primit instrucțiuni stricte, spunând că trebuie să pun doar o picătură de praf stelar pe fiecare stea. Cu ajutorul ultra-vitezei am reușit să aprind stelele de pe o rază de cinci ani lumină într-un timp foarte scurt, iar până la sfârșitul zilei le-am aprins pe toate ce se pot vedea de pe Pământ. Mi s-a spus că trebuie să le aprind doar pe acelea, că de restul se ocupă un ceb devotat ce nu are altceva de făcut. Mi-am luat „La revedere!” de la șef și am plecat spre casă. Am intrat pe fereastra pe care am lăsato deschisă, m-am schimbat și m-am băgat în pat. Ceasul de pe perete îmi spune că nu am stat mai mult de două ore, fiind ora 22. Dar nu pot să dorm așa! Trebuie să-mi văd munca, să văd stelele! Mă apropii de fereastră și privesc stelele ce-mi fac cu ochiul și zâmbesc fericite. Este minunat! Mă bag înapoi în pat și adorm cu gândul la stelele ce dansează voioase pe marmura neagră...

20


Șerban Mina, clasa a VI-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Profesor Dr. Geanina Oprea

UNDE MI-A DISPĂRUT FELIA DE PIZZA? E dimineaţă, iar eu sunt singură acasă, deoarece părinţii mei sunt la serviciu. Nu am absolut nimic interesant de făcut, fiindcă e vacanţă, aşa că mă trântesc înapoi în pat, visând cu ochii deschişi la nişte ciocolată caldă sau, poate, nişte pizza aburindă... Abia acum îmi dau seama: ÎMI E ATÂT DE FOAME! Pot s-o mănânc şi pe Jojo, piticania blănoasă care nu are nimic mai bun de făcut decât să mă lingă pe picioare şi să-şi facă nevoile în mijlocul casei, pentru că nu poate şi ea să înveţe să meargă la baie când trebuie. Aşadar, m-am hotărât: o să distrug toată bucătăria ca să-mi fac o pizza, fiindcă bani nu prea mai am ca să comand una (atunci când am avut, i-am dat aproape pe toţi pentru a-mi repara bicicleta. Eram pe stradă, cu caştile în urechi şi a început o piesă de-a Rihannei, iar eu nu am mai fost atentă la drum şi am dat cu bicicleta intr-un stâlp. Mda!) Deşi durează mai mult până e gata, îmi e atât de poftă! Chiar dacă nu îmi iese tot timpul bine şi s-ar putea să mor otrăvită (sunt 50% şanse), o să încerc să nu mă gândesc la mâncare până nu e gata pizza. În plus, pot să mai înfulec câte ceva din ingrediente în timp ce o fac! Mă ridic din pat, mă schimb de pijamale şi-mi pun muzică în căşti, dând la maxim, pentru a nu o mai auzi pe Jojo cum latră la mine că n-o bag în seamă. Lasă că nu moare dacă nu o mângâi din 10 în 10 minute! *100 years later* Taa-daaa! În sfârşit! Dacă mai stăteam mult să aştept, aş fi înmuiat-o pe Jojo în muştar şi aş fi mâncato! Pe bune! Înainte să fac curat în bucătărie, trebuie să-mi halesc pizza. Nu pot spune că a ieşit impecabil, dar acum aş mânca orice! În fine, dacă mi-ai da să mănânc nişte gândaci, normal că naş face-o! Aprind televizorul şi butonez telecomanda până găsesc „The Simpsons”, îmi tai câteva felii din minunata mea capodoperă şi mă tolănesc pe canapea. Am mâncat două felii şi am dat s-o iau şi pe a treia, dar nu mai era acolo! Sunt foarte sigură că erau trei felii! Unde a dispărut? Mămică, nu-mi pasă că pot să îmi tai alta, o s-o caut pe asta! Dacă am fantome înfometate în casă? - Bob! Amice, tu ai luat-o? Câteodată îmi place să-mi imaginez că Bob, fantoma, a făcut lucruri mai ciudate, de exemplu, când radioul se dă mai tare sau scârţâie podeaua). Acum trebuie să caut felia ca detectivii din desene. Aşadar, iau lupa din sertarul biroului, îmi pun pe cap pălăria de pescuit a tatei, mă îmbrac în halatul de baie şi plec cu paşi uşori, uitândumă după indicii. - Hopa! Uite o pată de Ketchup! *Puţin mai târziu* - Hopa! Uite o bucăţică de blat! Şi am ţinut-o aşa încă vreo cinci minute, deoarece indiciile mă duceau de colo-colo, fără o ţintă exactă. Am ajuns în sufragerie şi am început să mă uit sub masă, pe după televizor şi canapea, apoi am observat că indiciile mă duceau în baie. Când să intru: „Doamne, Dumnezeule!” - Ce pizza irlandezilor pitici s-a întâmplat aici?!? Jojo stătea într-un colţ, mozolită la bot, având o expresie de mulţumire totală pe chip, iar în jur... Suportul pe care a pus mama hainele la uscat era dărâmat, iar hainele erau peste tot, unele pătate, 21


de parcă Jojo ar fi vrut să se ascundă în ele. Acum trebuie să le bag la spălat pe unele, iar pe altele să le pun înapoi pe suport. Şi trebuie să fac curat şi-n bucătărie! Doamneee... Pizza am vrut, pizza am! Mai bine mâncam sticks-uri!

Brad Catinca, clasa a VI-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Profesor Dr. Geanina Oprea

CEALALTĂ LUME... Visez… Dintotdeauna am visat… sufletul meu este un glob plin cu vise ce vrea să se elibereze, să îmi învăluie fiinţa cu speranţă, iubire şi fericire. Inspir adânc... privesc în sus... cerul îmi zâmbeşte cu surâsuri inocente de copil - îi răspund şi eu tot printr-un zâmbet. Voi atinge cerul şi îl voi coborî în suflet! Închid ochii... pornesc dintr-o dată într-un zbor al iluziei, într-o continuă fâlfâire a aripilor albe, pure, translucide, neatinse încă de negura îndoielii. - Spre infinit! îmi spun emoţionată. ................................................................................................................................................... Mă bucur de peisaj! Suntem înconjurați de nori călători, de culorile vesele ale apusului! Mă aflu parcă într-un ocean de culori, o mină de nori. Totul capătă o nuanță de fericire și sincer nu îmi pasă că deasupra culorilor calde se află noaptea, ca o mare de safire, ce mă va învăluie în negru. Eu văd doar că a răsărit luna, iar balonul meu se află parcă într-un labirint de culori. Sunt într-un balon cu aer cald de culoare cărămizie, ce are un coș legat de el, unde stau eu. Sunt așezată pe un taburet de lemn ușor ponosit și văd totul printr-un binoclu de alamă vechi. Tot ce văd are o strălucire unică! Lângă mine, jos, zac două borcane ca două lanter nepline cu licurici. Luminează interiorul, privesc la ei, mă liniștesc: nu sunt singură! Văd o umbră ce stă nemișcată, ce pare că mă cercetează și simt un fior. Are umerii lați și e un pic mai scund decât mine. Îmi dau seama că e un băiat de vreo 19 ani și încerc să îi vorbesc. Deschid gura, dar nu îmi iese niciun cuvânt. Nici măcar nu știu ce să zic.Are în mâini o servietă de culoare maro.O deschide și scoate diferite lucruri din ea. Se uită la fiecare în parte și scoate un sunet. Plânge! Nu știu ce are în mână, nu văd nimic. Par a fi amintiri... Îmi vine să plâng și eu. Nu știu de ce. Îmi întorc capul și mintea mea se umple de atâtea întrebări ca să mai știu ce să fac. Mă aplec deasupra unei margini a coșului și mă uit în jos, spre pământ.Văd o pădure mare și colorată și apoi zic: - Unde suntem? niciun răspuns. Se uită la mine ca și cum aș fi un licurici. Întinde mâna, parcă ar dori să mă prindă, se uită și tace. Apoi, se uită la jurnalul din poala mea, cu imprimeuri florale. Nici nu știu decât timp scriu în el. O adiere îmi frunzărește caietul, îl deschid cu grijă. Poate dacă citesc ce scrie în jurnal, îmi voi aminti tot! În mod inexplicabil renunț, nici nu mai vreau amintiri! De parcă nu mai contează! Nu știu ce să fac, așa că îmi întorc privirea spre podea. Acolo este o gentuță mică, maronie, cu modele mărunte, dar frumos aliniate. Deși nu am mai văzut-o niciodată, mă atrage, ceva îmi spune să o deschid! Nu rezist tentației și găsesc o cutiuță de catifea verde, ușor tocită, înăuntrul 22


căreia se află un stilou cu capac de argint, iar pe el erau frumos gravate două inițiale întortocheate ca două lebede: I și E. Îmi vâr mâna ca un hoț, cu mișcări iuți și găsesc un ursuleț cu un ochi scos, ce-și ține în brațe puiul. Chiar dacă timpul și-a lăsat amprenta asupra sa, jucaria este plină de afecțiune. Scutur geanta și zboară o poză cu trei oameni: o femeie, acum bătrână, blândă și sigur înţeleaptă, stând lângă un bărbat înalt, cu o privire aspră, cum erau bărbații odată, munca citindu-se pe chipul său, și, între ei, răsare o fată slăbuță, îmbrăcată cu o bluză și o fustiță, cu ciorapi până la genunchi și care râdea din toată inima, și care nu seamănă deloc cu adulții! Prea era multă veselie pe chipul ei și fusta și bluza o ajutau, totul era plin de veselie! A mai căzut și un șorț galben, cu două inițiale cusute cu grijă pe piept, la fel, aceleași lebede I și E. Nu trebuia să fac asta! Sunt învăluită în imagini mișcătoare. O văd pe mama cum îl sărută pe tata, acolo, într-un spital. E mult mai tânără și tata mult mai slab. Are în brațe un copilaș plăpând, cu ochii albaștri. Îmi pun în mâini, mâinile mele de bebeluș, un pluș, un ursuleț bej. Sunt în același spital. Mă aflu aplecată asupra unui pat, nici tata nu înțelege... are privirea pierdută. Mama mi-a zâmbit, a luat o cutie de catifea de pe masă și mi-a dat-o, spunându-mi „îți va folosi, scrie-mi”, apoi a închis ochii. O strig! O zgâlțâi! Mă înfurii! O asistentă vine la mine și mă conduce afară, pe hol. Apoi o aud spunându-i tatei: incurabilă! M-am cutremurat! Am fugit acasă! Am 18 ani. Tata nu a rezistat la oras, a plecat departe, într-un cătun, Rogojel, din Apuseni... Oricum, el era speolog, îi plăcea să descopere luminița de la capătul tunelului și multe altele, era fascinat de florile de peșteră, de pădurea lui de stalagmite și de stalactite. În vara aia m-am hotărât să plec de acasă, să explorez și eu lumea. De mică, tata îmi povestea magiile ei „apleacă-ți ochii, când înfloresc copacii, florile, bucură-te de ele! Totul este o minune!” Venise primavara, aveam 19 ani, tata era „cufundat în astre”, știam că va lipsi mult, așa că am plecat. Până să plec am avut un moment de ezitare. Am văzut poza cu bunicii mei, acolo, în Apuseni. Mersesem acolo când aveam 4 ani. Eram atât de fericiți, atât de uniți... nu îmi venea să cred cât timp trecuse de atunci! Am izbucnit în lacrimi! Știam că trebuie să plec, altfel m-aș fi răzgândit! La 19 ani aveam deja altă viață, m-am angajat într-o prăvălie cam murdară, unde vindeam mărunțisuri: cărți poștale, chibrituri, brelocuri și multe amintiri. Stăteam cu chirie într-o mică garsonieră, la mansarda unui bloc vechi de la marginea orașului, de unde mergeam pe jos, în fiecare dimineață, ceea ce mă făcea să mă trezesc la 6:00. Lucram cu oameni de care nu mă puteam lega sentimental, erau într-o continuă goană, păreau hăituiți și... îmi aduceau aminte de cuvintele tatei „nu mai rezist într-un oraș fără sentimente, vlăguit și ros de teamă”! În schimb, îmi plăcea uniforma! Aveam un șorț galben până la genunchi. Singurul motiv pentru care lucram acolo era că aveam un salariu bunicel și puteam economisi câte ceva pentru a deveni jurnalistă. Odată, un coleg de-al meu mi-a arătat un album cu Munții Apuseni. Am discutat, pe o bancă, în parc, ore în șir, împărtășeam aceeași pasiune pentru Apuseni și nu numai. Am plecat de acolo spre casă. Traversam și colegul meu râdea, mă molipsise și pe mine, nu mai fusesem veselă demult, eram pe verde, amândoi, râdeam și aveam aceeași veselie din poză... Mam uitat în dreapta, dar a fost prea târziu...! O mașină ne-a călcat. Cred că am murit amândoi în același timp! Ce moarte stupidă și câtă speranță crescuse deodată în mine! Mă gândesc la tata: va mai găsi, oare, luminița de la capatul tunelului? La înmormântare au venit puțini oameni, a plouat mult. El nu avea părinți, fusese crescut la orfelinat, așa că ne-au înmormântat pe amândoi în cimitirul din cătunul Rogojel, am avut și bocitoare, după rânduiala locului. În jurnal scrie același lucru, doar un pic mai detaliat. Până să mă dezmorțesc din gândurile mele văd că am aterizat. E noapte... dar o noapte prin care se vede totul, sau eu văd totul. Mă aflu pe o colină de nisip și sunt înconjurată de scoici și de mușchi, sau alge. În fața mea se întinde o mare străvezie și limpede. Pentru o clipă am uitat de tot, de faptul că sunt moartă și trăiesc! De tot! Intru în apă. Este cel mai plăcut sentiment! Mă bag cu capul sub apă și văd pești, alge, corali, crabi... de toate. Pur și simplu înot printre ele și nu mai am nevoie de nimic! Băiatul stă lângă apă, pierdut. Îl stropesc și chicotesc. Se uită la mine și intră și el în apă. Simt viață și mă bucur. Plutesc pe apă, cu chipul spre cer și rămân acolo nemișcată, sub constelații, și în mine mai licăre viața... 23


DETECTIV… PENTRU O ZI Okey… să fiu un detectiv! Asta îmi mai lipsea! Dacă tot am ajuns în punctul āsta… hai să începem! Eram un om normal care lucra într-un mic restaurant din colţul New York-ului, preferam sā fiu bucătar, nu detectiv, este una dintre cele mai grele meserii ale mele! Mereu plictisit de viaţă şi cu capul în nori, mă puteam numi visător şi, într-un final, şeful, fiind foarte furios pe ,,micile” mele accidente, m-a concediat! În acea seară, am plecat foarte nervos către micul meu apartament care se afla la circa 45 de minute depărtare, superb! Nu am fost bun de nimic cam vreo patru zile, stăteam, pur si simplu, în pat mâncând popcorn, bombonind despre cât este de nedreaptă viaţa si uitându-mă la ştiri. Oare ce ar trebui să fac, aşa mă întrebam mereu… după un timp îndelungat de gândire, am decis că trebuie să fac ceva! Am decis că cel mai bine ar fi să mă duc la un birou de angajări, să îmi încerc norocul, poate ceva-ceva s-o găsi şi pentru mine! Coadă lungă, feţe triste, vesele, hazlii, o multitudine umană! Funcţionari plictisiţi, prea puţin interesaţi de chinul interior al partenerului de dialog! În sfârşit, este afişat numărul meu, 147, şi mă îndrept încrezător-dezamăgit către ultimul ghişeu, din colţul cel mai întunecat. Mă întâmpină o faţă nouă şi haioasă: ochelari pe vârful nasului, un smoc de păr rebel şi, culmea, şi… roşcat în vârful capului, o barbă mică, ochi albaştri sfedelitori şi un zâmbet până la urechi! Sunt întrebat ce calificări am, unde am mai lucrat, ce experienţă am şi ce mi-ar plăcea să fac. Domnul Jack (acesta era numele năstruşnicului) este puţin mirat de alegerile mele în a-mi câştiga banii de zi cu zi! Este mirat cum un absolvent emerit al Fizicii Cuantice de la Princeton a lucrat ca distribuitor de ziare, specialist meteo la un post de televiziune locală, livrător de pizza şi bucătar. Îi explic pe îndelete că am încercat, de când am intrat la Universitate, să înţeleg dacă în realitate, timpul se contractă sau se dilată. Dezvolt apoi ideea în faţa domnului Jack şi îi expun filozofia mea: că timpul curge diferit, se dilată şi se contractă în felul lui, pentru fiecare individ în parte, depinzând de apartenenţa socială, pretentiile celor din jurul său, meseriei şi aspiraţiilor de viitor. Gingaşul şi originalul partener de conversaţie începe să râdă fericit şi-mi spune că ar fi fost în stare să facă un pariu pe 1 milion de dolari cu cel care dorea să angajeze “un detectiv al timpului”, convins fiind că nu ar fi existat nicio explicaţie logică astfel încât cineva să aibă cunoştinţele şi pasiunea pentru un asemenea job. Şi că, doar educaţia lui de adevărat gentlemen, nu l-a lăsat să facă acest pariu: neamul lui de irlandezi a considerat dintotdeauna dezonorante pariurile, de orice fel ar fi fost ele! Şi uite aşa, m-am angajat în cel mai ciudat, original si neuzit loc de muncă, cel de “detectiv al timpului”, în principiu, slujba era uşoară: trebuia să observ doar într-o zi oameni cu diferite locuri de muncă, să transmit un raport la finalul zilei, fix la miezul nopţii, către o căsuţă poştală din arondismentul 3 şi pentru asta primeam 5000 de dolari. Slujba fixă, pentru o zi! Nemaipomenit, am semnat hârtiile de angajare la compania “Timpul, eterna întrebare”, am mers acasă, mi-am pregătit aparatul de fotografiat, reportofonul, caietul de notiţe, pantofii negri (cei comozi), pelerina de ploaie, termosul cu cafea şi mi-am făcut planul de atac: - Ora 7: Medic la spitalul ,,Hope Zone”; - Ora 8: Profesor la Colegiul Particular “Sf. Andrew”; - Ora 9: Conducător taxi; - Ora 10: Preot la Biserica Catolică din micul meu cartier; - Ora 11: Barman; - Ora 12: Cerşetor. Dragii mei, pe scurt, iată care a fost raportul meu: “În urma investigărilor de teren, ale discuţiilor directe cu cei apropiaţi cazurilor monitorizate, observând comportamentul fiecarui subiect, concluziile mele au fost următoarele: 24


- Fizic, timpul trece la fel pentru toţi, el nu suportă contractarea sau dilatarea, el nu străbate “canalul de vierme” - neajungând astfel în universuri paralele; - Am descoperit însă că timpul a făcut fericiţi sau a întristat pe câţiva dintre subiecţii mei; - Timpul poate avea chiar şi miros, timpul poate să doară; - Timpul poate fi pipăit şi, din când în când, mângâiat.” Nu vreau să vă plictisesc cu întregul meu raport la care am scris fix de la 12 A:M la 11 P:M, cred eu însă că ar fi interesante concluziile pe fiecare subiect analizat: Medicul - a fost întreaga oră agitat, a băut 3 cafele, a acordat 2 consultaţii şi l-am lăsat într-o operaţie preconizată - a durat 4 ore. Am concluzionat că pentru acest prim subiect timpul are o valoare colosală, că, într-adevăr, timpul lui se contract numai prin intensitatea trăirii fiecărei clipe, că timpul lui doare; Profesorul – a fost întreaga oră atent, şi-a controlat fiecare vorbă, a fost concentrat, a răspuns întrebărilor elevilor, şi-a predat lecţia. L-am lăsat vlăguit, cu gândul că mai avea încă 5 ore în acea zi, dar fericit că elevii înţeleseseră lecţia predată! Timpul pentru acest al doilea subiect are o valoare intelectuală, arde cu fiecare vorbă şi gând pe care profesorul le încearcă în faţa elevilor. Timpul îi trece prin inimă, timpul îl poate face fericit! Conducătorul de taxi – a fost fluierat de 3 clienţi, a auzit o pereche certându-se şi o doamnă în vârstă povestindu-i de primul ei bal. Timpul a curs pentru el normal, dar foarte atent la trafic, politicos şi atent cu pasagerii, pentru el ora “a zburat ca un înger pe care-l vezi doar cu coada ochiului”, abia a avut răgaz să mângâie timpul; Preotul – ora lui a fost ceva mai liniştită: a discutat cu o tânară pereche ce urma să se căsătorească duminica viitoare şi a stabilit detaliile înmormântării unui venerabil contabil de la Banca din colţ. Timpul lui a fost aplicat de adevărurile vieţii, pe bucuria şi întristarea fiecărui eveniment. El şi-a trăit ora cu cei pe care i-a consiliat. În fapt, timpul lui a fost timpul altora, a fost un timp şi fericit şi întristat; Barmanul – mereu plictisit, întreaga oră a servit cafea, a spălat ceşti şi s-a gândit la ce film să închirieze pentru seara acelei zile. Timpul lui a fost leneş, prea puţin ancorat în zbuciumul clipei. Timpul lui a curs secundă de secundă mirosind a cafea şi fum de ţigară. Cerşetorul – timp plin de amărăciune, a fost şi fericit (când a primit 3 dolari) şi trist (când parte dintre trecători nici nu l-au vāzut). Timpul acestui om a curs tare greu, în frig şi ploaie, în îndoiala banilor strânşi pentru o pâine. Aşa că, domnule angajator, pot să-ţi spun că, oricât am monitorizat şi analizat timpul subiecţilor mei, în baza celor învăţate în atâţia ani de şcoală şi a celor observate în această zi, pot să-ţi spun doar că: Timpul este doar timp! Clipa de acum este trecută deja, doar când vorbim despre ea! Oamenii se nasc, trăiesc şi mor în timp, sub presiunea sau binecuvântarea lui! Care-i aroma timpului? Este aroma cafelei, a ploii de dimineaţă, a parfumului doamnei profesoare, a gazelor de eşapament, a fiecărei clipe. Timpul sunt clipele mele, amintirile tale, timpul este, de fapt, viaţa pe pământ!” Fix la miezul nopţii am transmis raportul. Am adormit apoi fără vise! De dimineaţă mi-am verificat contul, fusesem deja plătit! Am plecat agale să-mi beau cafeaua la barul din colţ, în drum miam luat şi ziarul de dimineaţā! Am stat la taclale cu barmanul şi am răsfoit ziarul. Surpriza majoră a fost să-mi găsesc raportul la pagina 4 şi astfel am aflat că angajatorul meu era, de fapt, editorul de la “New York Time” care îşi dorise foarte mult un articol despre “Timp”, articol care să nu fie scris de un ziarist. Editorul m-a sunat apoi şi am stabilit să devin angajat permanent al ziarului la rubrica “Ştiinţa, între real şi ireal”. M-am întors acasă fericit, timpul meu pentru acest anagajament fusese de doar o zi, puţin timp, nu? Dar rezultatele fuseseră peste aşteptări! Şi-atunci abia am înţeles cea mai simplă vorbă despre timp: “Nu aduce anul ce aduce ceasul!”. Vă salut pe toţi din timpul meu, către timpul vostru! 25


Subțirelu Iulia, clasa a VII-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Profesor Dr. Geanina Oprea

IARNA DIN SUFLETUL MEU… Resimt osteneala ȋn fiecare pǎrticicǎ din mine, mai sunt câteva zile pânǎ la vacanţǎ. Mǎ aflu ȋn staţie, aştept autobuzul cu numărul şapte, este destul de frig, ninge abundent. Drumul cǎtre şcoalǎ este destul de lung şi de plictisior, de obicei stau şi ascult muzicǎ. Autobuzul soseşte cu o ȋntârziere de cinsprezece minute. Mǎ duc ȋn spate sǎ prind un loc. Mǎ aşez lângǎ un domn ȋn vârstǎ. Are în jur de şaptezeci de ani. Ȋl studiez atentǎ din cap pânǎ ȋn picioare: o pǎlǎrie neagrǎ, destul de mare pentru capul sǎu, ochelari borcǎnaţi, un palton negru foarte lung, blugi negri şi nişte cizme negre. Ce mai, un adevarǎt personaj! Se uitǎ curios la mine, mă uit curioasǎ la el. Aş vrea să intru în vorbǎ cu aşa un vecin de navetǎ, dar ceva mă reţine, probabil timiditatea de care ȋncǎ mǎ tratez. Domnul misterios, probabil bun psiholog, ȋmi simte neliniştea şi, cǎutând adânc ȋntr-un buzunar, ȋmi oferă tǎcut o gutuie. Mǎ uit întrebǎtoare la el, sincerǎ să fiu, nu am mai primit pânǎ acum gutui de la necunoscuţi! Și, dintr-odatǎ, ȋncepe sǎ povesteascǎ, parcǎ desprins din poveţile cărţilor vechi. Și aflu cǎ este de baştinǎ dintr-un mic sǎtuc, cocoţat pe vârful unui deal, de la şosea la cǎtun fiind drum de o jumǎtate de orǎ, ȋn glodul cǎruia, pe timp de ploaie, ȋţi pierzi ȋncǎlţǎrile. Cǎsuţa copilǎriei este lângǎ biserica satului, mult spus acum sat, pentru cǎ au mai rǎmas doar câteva familii ȋn acea lume desprinsǎ de realitǎţile noastre. Și-mi povesteşte vrǎjit, cu blândǎ tristeţe ȋn voce, despre copilǎria lui. Aflu astfel cǎ cel mai iubit anotimp al copiilor de atunci, de altfel ca şi cel al celor de astǎzi, era iarna, cu crivǎţ, cu flori de gheaţǎ ȋn ferestre, cu lemne arzând ȋn sobe şi cu gutui coapte ȋn cuptor. Iarna cu motani ascunşi ȋn firida sobei, cu jocul focului pe pereţii fiecǎrei dimineţi când tatǎ-sǎu aprindea prima cǎldurǎ a zilei. Devin, într-un fel, personaj al poveştii sale! Mǎ vǎd micǎ, micǎ, printre nǎmeţi cât casa, dusǎ ȋn spinare de tata la prima şcoalǎ ȋnfiinţatǎ acolo, ȋn vârf de deal. Mǎ vǎd cu mâinile şi picioarele ȋngheţate la târlie (aşa-i spunea el în copilǎrie la sanie), dar, ȋncercând şi viteza albiei micuţe de lemn (el ȋi zice şi troacǎ). Ce mai, sunt deja ȋn copilăria lui! Ajunşi la şosea, facem o micǎ haltǎ la vǎrul lui unde bem o cǎnuţǎ cu vin fiert şi mâncǎm cozonac, picioarele fiindu-ne atârnate deasupra plitei din bucǎtǎrie (aproape că ne dor cât se ȋncǎlzesc!). Și râdem, şi povestim, şi ne-aducem aminte cǎ se lasǎ seara şi trebuie sǎ urcǎm dealul, ȋnapoi la vatra caldǎ şi la cuptorul parfumat. Ajunşi acasǎ, ne doboarǎ mirosul de turtă dulce: o coace mamǎ-sa şi apoi o-nşirǎ pe aţǎ, ne-o agaţǎ ȋntre tocurile odǎii mici şi avem acum şi-un concurs: cine prinde doar cu gura turtă dulce, a lui sǎ fie. Și ne pregǎtim de Crǎciun, ȋmpodobim chiar coarnele boilor. Pe-ascuns, tata ne-aduce cu greu un brad din pǎdure. Și-i zarvǎ mare, cocoşǎm brǎduţul cu nuci gǎtite în polei, cu bomboane mici şi lumânǎri. Și-i cântǎm bradului, frumos primeniţi ȋn hainele bune cu care mama ne ȋmbracǎ doar de Paşte şi de Obrejenie. Și-abia acum ȋncepe Noaptea de Crǎciun: vin prietenii pǎrinţilor şi ne colindǎ, cor bǎrbǎtesc mângâiat de sunetul viorii scoase de tata din cutia cu pat de catifea. Se bea ţuicǎ fiartǎ şi se mǎnâncǎ şoric, caltaboş, tobǎ şi cârnaţi. Colindǎtorii primesc poame de mere şi de pere şi turtǎ dulce. La miez de noapte avem ochii mici. Nu avem televizor, ce sǎ mai vorbim de tablete sau telefoane! Dar cine sǎ mai aibǎ nevoie de aşa ceva? Uşa dintre cele două camere, a noastrǎ şi a pǎrinţilor, e permanent deschisǎ, pǎrinţii ne spun poveşti, motanul toarce ȋn voie, radioul bâzâie uitat ȋntr-un colţ. Ȋi atât de bine ȋn copilǎria vecinului meu de navetǎ! Parcǎ nu aş mai pleca de acolo! Mai stau preţ de câteva clipe sǎ savurǎm ȋmpreunǎ câte o felie de dovleac copt şi câte o gutuie rumenitǎ ca obrajii fetelor la sǎniuş. Și-atunci ȋnţeleg gestul omului de lângǎ mine: de fapt, el nu mi-a oferit o gutuie, mi-a oferit portiţa prin care am văzut o altfel de copilǎrie! Ȋi mulţumesc mult şi-i spun că povestea lui a fost la fel 26


de fascinantǎ ca un film văzut la Mall, doar cǎ povestea lui a fost ȋn vorbe şi nu ȋn imagini! Și mai înţeleg cât de importante sunt vorbele povestite din suflet! Ajung la şcoalǎ, cobor luându-mi rǎmas bun de la o altfel de copilǎrie pe care eu nu pot sǎ o trǎiesc decât prin poveştile ȋnaintaşilor mei! Nu mai sunt obositǎ, merg zâmbind, gândindu-mǎ la iarna secretǎ din sufletul meu...

Mihalache Denisa, clasa a VII-a Școala Gimnazială Lunca, Iași Profesor coordonator: Petronela Dolhăscu

ORDINUL GRIFONILOR Trăsnetul făcu să piară orice urmă de umanitate din noi. Căzusem în blestemul prostiei pe care-l săvârşim acum. Dacă ascultam de bătrâna femeie ce m-a avertizat atunci când am urcat în trăsură alături de ruda mea dragă, verişoara mea, contesa Daianna Lay, dar nu... Orgoliul meu nestăpânit... De ce am fost blestemată cu asta? De ce? Acum e prea târziu... Furtuna ne-a prins părăsind regatul şi a decis ca pedeapsa să fie pe măsură. Acum doar putem să ne rugăm. Ruga n-a fost în zadar. În calea noastră şi-a făcut apariţia cineva. Eu ies ofensată din trăsură. -Venit-ai să furi bogăţiile contesei? Dacă e cum zic, degeaba ai venit, tâlharule. Aici nu se află nici pic de comoară. -Venit-am să vă îndrum domniţele mele. Acolo unde îmi sunt picioarele să-mi stea capul dacă voi avea vreodată tupeul să am intenții sumbre. Veniți cu mine. Neavând de ales ne-am decis să mergem cu el. -Am ajuns!exclamă el În toată splendoarea lui, castelul legendarilor grifoni din est. Intrăm în castel, ne odihnim puțin după care ne adunăm în jurul șemineului în timp ce ascultăm povestea ordinului grifonilor spusă de Antonio, persoana care ne-a ajutat în timpul furtunii. -Ordinul grifonilor e cea mai veche legendă și mai misterioasă. Acum 100 de ani, s-a organizat un turnir pentru că prințesa Maria nu-și găsea un soț bun. Câștigătorul turnirului primea și prințesa și regatul. Klaus era cel mai neînfricat cavaler din regat. A pus la bătaie un medalion cu spirite demonice și a zis că spiritele sunt libere dacă el va pierde. Un pețitor, deși știa prea bine ce a spus Klaus a intrat în turnir. Numele lui era Silas. Venise și ziua turnirului, iar Klaus era mai pregătit ca niciodată. La fel de pregatit era și Silas. Goarnele răsunară și cimpoaiele cântară. Cei doi cavaleri încalecă și își pregătesc lăncile. Nici două minute nu trecură căci cei doi deja porniră turnirul cu lovituri puternice. Și se luptară, se luptară până ce Klaus cade la pământ. Silas câștigase prințesa, dar pierduse regatul. Pentru că atunci când Klaus a fost înfrânt, spiritele demonice au fost eliberate și din medalion ieșiră cinci grifoni. Regatul era un haos. De frica grifonilor toți cei din regat s-au închis în case. După o întrunire secretă cu Dalia, vrăjitoarea, Silas, fratele lui, Stefan, și cu Dalia decid să pună punct haosului. Dalia a atras patru grifoni înafara regatului.Tânăra vrăjitoare fugea din ce în ce mai repede. La un moment dat aceasta se împiedică și grifonii o ajung din urmă. Erau pe punctul să sară pe fată, dar în acel moment apar Silas și Stefan cu un tapet în mâini.Tapetul a închis grifonii întrun fel de celulă din interiorul acestuia. Totodată cu întemnițarea celor patru grifoni, al cincilea a fost transformat într-o statuie din marmură. Pentru faptele lor eroice, Stefan și Dalia au fost promovați la rangul de duce și ducesă. Nu știați asta, dar o să vă spun acum că Dalia purtase în pântece copilul lui Stefan. 27


Regatul înflori tot mai mult, dar după moartea Mariei și a Daliei castelul a fost părăsit și oricine nu era Freya, fiica Daliei și a lui Stefan, era transformat în statuie de marmură. Atunci când Freya va veni barierele blestemului va ceda și atingerea ei va elibera fiecare viață transformată în marmură. După ce Antonio termină de povestit, ne conduce spre sala tronurilor unde se afla grifonul din marmură și în jurul acestuia alte sute de mii de statui din marmură ce aveau înfățișarea unor oameni. -Noi de ce nu ne-am transformat în marmură? spun eu. Antonio tace, iar tăcerea lui mă scoate din minți. -Spune! mă răstesc eu asupra lui. Antonio tace în continuare, dar mă ia de mână și-mi pune mâna pe o statuie. Aceasta ca prin magie prinde viață. -Cum de?spun eu speriată. -Mulțumesc prințesă Freya! spune statuia care s-a transformat într-un om în fața mea. -Nu ne-am transformat în marmură deoarece tu ești prințesa noastră. Dă-mi voie să mă prezint din nou. Sunt Antonio Stefan Casteliano. Ai crescut mare Freya, fata mea, spune el luându-mă în brațe. -Ai ajuns din nou acasă! mai adaugă el bucuros. În acel moment am început să plâng deoarece nu mi-am cunoscut niciodată tatăl. Mi sa spus că mama a murit și că tata m-a abandonat. Cum am ajuns să fiu rudă cu contesa asta nu mai știu, dar în acel moment nu mai conta nimic altceva. Eram doar fericită că am o familie în șfârșit. După am stat la vorbă cu tata, am rupt blestemul fiecărei statui, mai puțin blestemul grifonului. A doua zi am organizat din nou regatul și de atunci iubirea a dăinuit în regat până la adânci bătrâneți!

28


Durnea Theodora, clasa a VIII-a Colegiul Romano-Catolic „Sfântul Iosif”, București Profesor coordonator: Raluca Faraon „MARGARETA TA S-A OFILIT, TATĂ…”

Fiecare om are un tată. Nu spun ca tatăl acela ar trebui sa fie perfect, dar există… În cazul unora, tatăl este ca o a doua mamă, omul pe care îl iubeşti şi pe care te poţi baza oricând. În cazul altora, cum ar fi al meu, tatăl este ruşinea familiei, un om pe care nu te mai poţi baza, pe care nu îl mai iubeşti și despre care nu vrei să mai auzi. Bineînţeles, nu a fost aşa de la început. Am multe amintiri frumoase cu tata, de pildă prima zi de grădiniţă. Ţin minte ca îmi era atât de frică, încât tata mi-a promis că dacă o să stau măcar o săptămână, o să mă ducă la grădina zoologică. Entuziasmat, a trebuit să fac un compromis, descoperind că îmi place grădiniţa, așa cum îmi plăcea un leu, pe nume Zozo. O altă amintire frumoasă este ziua în care am împlinit şapte ani. Pentru a mă sărbători, părinţii au decis să mergem la pescuit. În ultimul moment, mama ne-a anunţat că nu se simte prea bine, asa că am mers doar cu tata. Cât timp el își aranja undiţa, eu am căzut în apă, iar când am reuşit să ies la mal, am descoperit, amuzat, ca aveam un peştişor în pantaloni, care mă gâdila îngrozitor. Tata a glumit spunând că este cea mai bună captură pe ziua aceea ! Îmi iubeam tatăl, poate chiar mai mult decât pe mama. Mi-a luat mult să accept că el nu se va mai întoarce, că nimic nu va reveni vreodată la normal. Mai demult, tata mi-a cumpărat o floare, într-un ghiveci. Mi-a spus să am grijă de ea. Am numit-o ,,Margareta” şi am udat-o în fiecare zi. Era frumoasă, floarea preferată a tatălui meu… Înainte de culcare, îi cântam, chiar îi spuneam şi poveşti. Îmi amintesc acea zi de parcă ar fi fost ieri. Era o duminică frumoasă, pe care aveam de gând să o petrec cu tata, el promiţându-mi că mă va duce la noul Aqua Park din oraş. Ar fi venit și Ellie, sora mea mai mică, dar ea urma să aibă un important spectacol de balet, motiv pentru care trebuia să se pregătească. Mereu am ştiut că relaţia dintre mine și tatăl meu era una mai specială. Ştiu, majoritatea copiilor o preferă pe mama, dar eu îl puneam mereu pe primul loc pe tata. Poate pentru că eram băiat. Poate pentru că Ellie era foarte apropiată de mama, nu știu… Urma să apară din clipă în clipă. Îl aşteptam în faţa uşii, căci el era cu maşina la service. În timp ce îmi legam şireturile de la tenişi, uşa de la intrare s-a deschis cu forţă, intrând tata, care arăta mai palid ca niciodată. S-a apropiat de mine, cerându-şi scuze. Nu mă mai putea duce în Aqua Park, avea o treabă urgentă. Am încercat să nu par afectat, dar în sinea mea eram foarte trist. Înainte de a ieşi din nou pe ușă, tata mi-a promis ca îmi va explica totul când ne vom mai vedea, apoi a plecat. Desigur, nu am înțeles la ce se referea legat de următoarea noastră întâlnire, dar urma să aflu, chiar în acea seară, când doi poliţişti ne-au vizitat. Au cerut să vorbească doar cu mama, această conversaţie durând aproape trei ore. Aveam o familie frumoasă. Tatăl și mama mea ne iubeau pe mine și pe Ellie. Dar după acea seară, totul s-a schimbat. Tatăl meu, omul cu care mă jucam Monopoly în fiecare seară de joi, care în fiecare dimineaţă spunea un banc nou, acel tată a ucis doi oameni. Când am aflat ce a făcut tata, am început să râd. Credeam că este o glumă. Tata să comită o crimă? Acel tată cum nu mai e altul pe pământ? Omul pe care îl iubeam mai presus decât pe oricine și în care mă încredeam orbeşte? Nici vorbă! Dar, văzând-o pe mama plângând, mi-am dat seama, uşoruşor, că nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât adevărul. Un şoc este puţin spus pentru ce am simţit atunci când am aflat de mizerabila crimă a omului pe care l-am iubit. În loc sa plâng, cum a făcut Ellie, sau să sparg vechile bibelouri cu pisici ale bunicii, cum a făcut mama, eu m-am apropiat de unul dintre poliţiştii care ne-au dat cumplita veste, întrebându-l un singur lucru: ,,Unde este tata?”. Dispăruse, imediat după ce fusese văzut de unul dintre vecinii victimelor. Deşi era aproape dimineaţă, 29


iar eu şi Ellie ne străduiam din răsputeri să nu picăm în plasa ademenitorului somn, poliţiştii ne-au dus atât pe noi, cât și pe mama noastră la secţia de poliţie, pentru a da declaraţii. Prima chemată în camera de interogatoriu a fost, bineînţeles, mama. Îmi aduc aminte cu groază momentele ce au urmat: Ellie a mers la toaletă, eu am rămas singur. În timp ce mă foiam pe scaunul din lemn, deloc comod, am auzit un urlet. Pe măsură ce sursa zgomotului se apropia, am remarcat că aducea mai mult a râset de om nebun, decât a urlet. Apoi, prin faţa mea au trecut patru poliţişti înarmaţi, aprope târând un bărbat. Tata. Cum m-a văzut, acesta a început să-mi vorbească, în acelaşi timp, râzând: – Ryan! a râs el. Ryan, băiete, am reuşit! Am reuşit! Nu, mă înşelam! Nu putea fi tatăl meu ! El nu ar fi ucis nişte oameni nevinovaţi şi cu siguranţă nu s-ar fi mândrit cu acest lucru. Tot ce se întampla era un vis. Da, asta trebuia sa fie! Un afurisit de coşmar, dar urma să mă trezesc curând, iar tata urma să mă îmbrăţişeze şi să îmi spună că el mă va proteja mereu. Bărbatul a fost târât mai departe, dar înainte să apuc măcar să procesez ceea ce tocmai s-a întâmplat, uşa camerei de interogatoriu s-a deschis cu putere, iar buna mea mamă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, s-a uitat rapid în jur, începând să ţipe: – Ellie, unde e Ellie? Unde e sora ta, Ryan!? Deşi încă speriat, am reuşit să îi explic mamei că sora mea era la toaletă, apoi, condus de un ofițer de serviciu, am intrat în camera din care tocmai a ieşit mama mea. Pe tot parcursul interogatoriului mi-au fost adresate întrebări despre ultimele zile petrecute alături de tatăl meu şi despre vreo posibilă schimbare a comportamentului acestuia. Văzând că nu le sunt de nici un ajutor, poliţiştii mi-au permis să plec, repetând apoi procedura cu Ellie. – Ryan? m-a strigat mama, din capătul holului. Plecăm, scumpule. Dar, în adâncul sufletului meu, ştiam că trebuie să mai fac ceva. – Nu. – Poftim? a întrebat ea nedumerită, încercând să zâmbească. – Nu, mamă, nu pot pleca până nu vorbesc cu el. Mama a făcut ochii mari, în timp ce Ellie s-a foit neliniştită, cu lacrimi în ochi. – Dragule, a încercat mama, înteleg că îţi este greu. Şi nouă ne e, a zis ea, arătând spre Ellie, care deja începuse să plângă. Dar trebuie să trecem peste asta. Rămânem împreună, la bine şi la greu, eşti de acord? S-a apropiat de mine, ciufulindu-mi părul negru. Am aprobat cu un gest din cap, încercând să zâmbesc. Pentru un moment, văzând-o pe Ellie plângând şi pe mama ajunsă la capătul puterilor, am înţeles. Am înţeles că eu trebuie să am grijă de ele, să le protejez. Am înţeles că au nevoie de mine, că eu sunt singurul pe care se mai pot baza, singurul în care mai au încredere. Le era greu, iar eu eram singurul care le mai putea ajuta: – Bine!... am oftat, încercând să par cât mai încrezător. Dar nu eram. Nimic nu era ,,bine”. Mă prăbuşeam în propria groapă a orgoliului. Simţeam că trebuia să îl văd pe tata, voiam să discut cu el. Să îmi spună că totul a fost doar o glumă sau un fel de test în care să vadă cum reacţionez, sau nu ştiu, orice! Orice... absolut orice, dar nu realitatea… Mă durea, poate că încă mă mai doare. Dar îl iubeam. Era tatăl meu, nu un străin oarecare. Aveam nevoie de el, de fapt, dacă mă gândeam mai bine, nici nu îmi puteam imagina viaţa fără un tată. Ce urma să se întâmple cu mine, cu familia mea? Oare rudele urmau să ne respingă sau să fie alături de noi? Nu ştiam răspunsul la niciuna dintre multele întrebări pe care mi le puneam în acele momente, tot ce ştiam era că aveam nevoie de explicaţia pe care mi-a promis-o tata. Şi poate acela era momentul potrivit în care să o primesc, dar nu o puteam abandona, pur şi simplu, pe mama. Aşa că am urmat-o. Înainte să părăsesc secţia de poliţie, am mai aruncat o privire în jur… ,,Adio, tată…”. Când am ajuns acasă, am observat, cu tristeţe, că Margareta se ofilise. Ceea ce încă nu am reuşit să înţeleg este: de ce nu eram supărat pe el? Nu mă simţeam îndreptăţit să îl judec, din contră, simţeam că aveam datoria de a-l ierta. Dar ştiam că nu puteam face asta. Şi totuşi, tata mi-a fost alături în cele mai grele momente, a avut grijă de mine, mi-a dat sfaturi. 30


Nici asta nu puteam uita… Era greu, prea greu să închid ochii, gândindu-mă că totul va reveni la normal. Pe atunci, nu aveam cum să ştiu că rana aceasta se va închide, cu timpul, că voi trece peste. Am învăţat ceva în acea noapte? Da, faptul că nu poţi renunţa la cineva pe care îl iubeşti… Un singur lucru mai păstram, un singur lucru care să mă ajute să nu uit de ceea ce am avut odată: o fotografie în care eu, mama, tata și Ellie zâmbeam fericiţi. O poză în care niciunul dintre noi nu ştia că, peste mai puţin de un an, vom ajunge ruşinea oraşului. Patru ani au trecut de atunci. Mă numesc Ryan Phillips și am cincisprezece ani. Nu am prieteni apropiaţi, oamenii continuă să păstreze distanţa. Tatăl meu se va afla în închisoare pentru tot restul vieţii, eu fiind nevoit în continuare să îi port numele, deşi mama a divorţat. Mi-a fost greu să mă adaptez noului regim. Am crezut, cu adevărat, că voi găsi alinare printre colegi și profesori. Am crezut că ei mă vor înţelege, că mă vor îmbrăţişa… Oricum, orice aş fi crezut, a fost doar un vis prostesc. Ţin minte că, încă şocat, am intrat în şcoală cu capul în nori, iar în acel moment toate privirile elevilor şi ale profesorilor s-au îndreptat spre mine, cufundându-ne toţi într-o linişte desăvârşită. Prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, am intrat în sala de curs şi m-am aşezat lângă Elliot, în prima bancă de lângă catedră. Pe atunci, eu şi Elliot eram de nedespărţit, poate chiar cei mai buni prieteni. – Bună, Elliot! Dar înainte să termin ce aveam de spus, prietenul meu s-a şi mutat în cea mai îndepărtată bancă, lângă Ben, eu putând totuşi să îl aud şoptindu-i noului coleg de bancă: ,,Îţi zic, avea o privire de ucigaş!”. Dar nimeni nu a apucat să mai spună ceva, căci profesoara de engleză a şi intrat în clasă, toate privirile aţintindu-se asupra hainelor sale negre. ,,O, nu!”, mi-am spus, ,,Te rog, nu…”. Dar, evident, s-a întâmplat exact ceea ce nu îmi doream eu. Profesoara s-a aşezat la catedră, începând să ne vorbească: – Soţii Adams, toate privirile răutăcioase s-au ațintit din nou asupra mea, au fost nişte oameni minunaţi, cei mai buni prieteni ai mei şi ai soţului meu, îndrăznesc să spun… Soţul meu a fost coleg de facultate cu Robert Adams, în timp ce eu am cunoscut-o pe scumpa de Rosie, Dumnezeu s-o odihnească!, la un târg de cărţi. Presupun că aţi auzit cu toţii despre tragica crimă de azi-noapte… A continuat să ne povestească despre cât de buni au fost soţii Adams, menţionând chiar şi faptul că ,,ucigaşul şi toate rudele sale ar trebui pedepsite!”. De ce toţi aveau impresia că eu am vrut ca tatăl meu să devină un criminal? Ei chiar nu îşi dădeau seama că această crimă mi-a distrus familia, reputaţia, viitorul…? Nu, nu îşi dădeau seama. În acea perioadă a vieţii mele am învăţat că oamenii judecă mai mult decât lasă să se vadă şi că, ,,prietenii” mei, s-au dovedit a fi cei ce m-au vorbit de rău cel mai mult. Toţi îmi spuneau lucruri ca: ,,Unde e tăticul, Phillips?” sau ,,Ce meserie vrei să ai în viitor? Probabil criminal, pentru a-ţi urma tatăl!”. Dar reuşeam, cu greu, să trec peste toate aceste nedreptăţi şi răutăţi, pentru că speram, în adâncul sufletului meu, că totul se va termina. Că mă voi trezi într-o dimineaţă şi că nimeni nu îşi va mai aduce aminte ceva despre trecutul meu şi al familiei mele. Degeaba. În ultima săptămână, ajunsesem să plâng mai des şi să primesc mai mulţi pumni în stomac decât primisem vreodată. Într-o zi, după ce abia am fost salvat de către paznicul şcolii dintr-o bătaie urâtă, în care doi băieţi mai mari m-au atacat, am intrat în clasă şi m-am aşezat, sleit de puteri şi cu sângele curgândumi din nas, în bancă. Richard şi Annabelle au început să arunce cu nişte bucăţele mici, din plastic, în mine. – De unde…? am început, urmând ca apoi să îmi dau seama de unde proveneau bucăţelele. Fotografia mea! Unicul lucru care mă mai ţinea departe de tot haosul din viaţa mea! Singurul care mă ajuta să nu îl uit pe tata, să nu uit familia fericită ce eram odată… Acel lucru era, acum, împrăştiat în zeci de bucăţele, tăiate în grabă de Annabelle şi aruncate în mine de către geamănul ei, Richard. – Nu! am ţipat eu, atât de tare, încât fără să vreau, l-am speriat pe Richard.

31


Acesta s-a dat doi paşi în spate, împiedicându-se de una dintre băncile clasei şi, ghinionul meu, s-a lovit puternic, în cădere, de scaun, chiar lângă tâmpla dreaptă. Şi-a pierdut cunoştinţa, în timp ce un firicel roşu i s-a scurs din cap. – Richard! a urlat Annabelle, luându-şi fratele de mână. Monstrule! Ajutor, fiul criminalului la lovit! a continuat ea. – În biroul directorului, amândoi! Şi să cheme cineva salvarea! a ţipat profesoara de matematică, care abia intrase în clasă. Nervos, am zbughit-o spre locul indicat de profesoară, cu Annabelle plângând şi suspinând în urmă. Eram atât de furios! De ce a dat vina pe mine, dacă ştia că eu nu am avut niciun amestec? Îmi venea să plâng; nu meritam aşa ceva şi sunt sigur că nimeni nu o merită. În acel moment, îmi doream din tot sufletul să fi auzit acea explicaţie pe care mi-o datora tata, cea pe care mi-a promis-o în ziua în care a decis să ia viaţa a doi oameni nevinovaţi. – Phillips? Am rămas surprins. Mă aflam în biroul directorului. – Domnule director, a început Annabelle, Ryan i-a spart capul fratelui meu! – Este adevărat? a întrebat nervos directorul. – Nu, vă jur, eu n-am făcut nimic, dar… – Deci există un ,,dar”! m-a întrerupt el. Prea bine, nu îmi dai de ales, detenţie o lună şi ai face bine să te-nveţi minte! Chiar înainte de a apuca să protestez, Annabelle a mai adăugat ceva, plângând: – Domnule! Nu merită asta! Putea să îmi omoare fratele! – Propui ceva, domnişoară? – Exmatriculaţi-l! Şi aşa am ajuns exmatriculat pe nedrept. Nici la cealaltă şcoală nu a fost mai bine, dar acum, la liceu, pot spune că lucrurile merg mult mai bine. După cum am mai spus, în continuare nu am prieteni apropiaţi, dar oamenii par să fi uitat. Nimeni nu mă mai evită, nimeni nu mă mai batjocoreşte. Între timp, mi-am vizitat tatăl. Pe drum spre închisoare, mama m-a tot întrebat dacă sunt sigur că vreau să fac acest lucru, spunându-mi că nu se va supăra dacă voi renunţa. Nu a vrut să îmi spună adevăratul motiv pentru care se temea să vorbesc cu omul pe care l-am iubit, dar, evident, mi-am dat seama că îmi ascunde ceva. – Ryan, poţi renunţa oricând. În plus, nu eşti obligat să vorbeşti cu el, nici măcar să îl vezi! încerca ea, parcă panicându-se mai tare la fiecare pas. – Mamă, vreau să fac asta pentru că, totuşi, este tatăl meu. Şi pentru că îmi datorează o explicaţie. A strâmbat din nas, dar nu a mai apucat să spună ceva, căci ne şi aflam în faţa camerei de vizite. Un paznic înarmat s-a uitat urât la mine. – Am venit să îl vedem pe Peter Phillips, am spus eu, văzând că mama parcă a înţepenit. Paznicul a dat un telefon, apoi mi-a făcut semn să intru, spunându-mi că tata va sosi imediat. – Te aştept la intrare, scumpule! am auzit-o pe mama. Camera de vizite arăta ca orice altă încăpere. De fapt, aş putea spune că nu am văzut nicio diferenţă între camera aceea și una obișnuită, pe lângă o masă lungă, câte patru scaune pe fiecare parte a ei şi, bineînţeles, pe lângă gratii. M-am aşezat pe unul dintre scaune, aşteptându-mi tatăl. Nu ştiu de ce am vrut să fac asta, dar am simţit că trebuie. Trebuia să îl mai văd măcar o dată, ştiam asta. Dacă, totuşi, urma să îmi spună că acum regreta ce a făcut? Dacă îi era dor de mine, de noi? Am încercat să mă pregătesc pentru o posibilă respingere din partea sa, pe motivul că nu aş fi încercat să ţin legătura cu el, că l-aş fi abandonat. Mă simţeam vinovat de fiecare dată când mă gândeam la asta, dar, imediat, îmi aduceam aminte de motivul pentru care, acum, eram atât de departe unul de altul… Poate că nu ştiam ce să îi spun, poate nu ştia ce să îmi spună. Dar voiam să îl văd. Voiam să vorbesc cu el, să aflu ce avea să îmi spună, lucrul pe care mi l-a promis în ziua aceea.

32


Una dintre uşile laterale, pe care nici nu le observasem, s-a deschis cu putere, urmând să se izbească de perete. Pe ea au intrat doi paznici, ţinând între ei un bărbat încătuşat. Inima îmi bătea cu putere, palmele îmi transpirau. Nu se uita la mine, ci în pământ, la gresia albă. Tata… Se schimbase mult, faţă de când îl văzusem ultima oară. Avea barbă şi multe riduri, toate acestea fiind completate, parcă, de firele albe. Îmbătrânise. Cei doi paznici au părăsit camera, rămânând, probabil, în faţa uşii. – Tată? am spart eu tăcerea. Bărbatul a clipit, apoi a ridicat capul din pământ. El era. Tatăl meu… Dar acum, după atâţia ani, nu îl mai vedeam ca pe omul cel mai drag mie, ci devenise criminalul care a luat vieţile a doi oameni. Dintr-o dată, m-am simţit scârbit. Ce se întâmpla cu mine? Oare am avut impresia că îl pot iubi din nou? – Ryan?... a întrebat tata, parcă temându-se de reacţia mea. – Ia loc, te rog! am zis eu. Avem multe de vorbit. – Cu adevărat, fiule, avem. În momentul în care mi s-a adresat cu ,,fiule”, m-am simţit ruşinat. Ce încercam să fac? Să repar relaţia noastră tată-fiu? Încet, tata s-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Părea atât de trist, încât, pentru un moment, mi s-a făcut milă de el. Dar acel moment a trecut la fel de repede precum a şi venit. – Ce face sora ta? m-a întrebat el, direct. Părea atât de relaxat, încât părea că suntem doi vechi prieteni, ce îşi povestesc unul altuia ultimele întâmplări. – Creşte… Este mai mare acum, mai frumoasă. Tata nu părea mulţumit de răspuns, dar am preferat să nu îi ofer mai multe detalii. Mă simţeam ca şi cum aş fi vorbit cu un străin. Nu spuneam decât esenţialul, fără ceva în plus. – Şi mama ta? Era emoţionat. – Şi-a refăcut viaţa. Am simţit că trebuia să spun ceva mai mult, din respect pentru omul ce a contribuit la creşterea mea. – Are un nou loc de muncă, din care câștigă mult mai bine. Este logodită cu un doctor, Callum Hunt, şi urmează să se căsătorească cu el în iunie. Nu m-am simţit prost pentru că i-am spus asta. Trebuia să ştie că am trecut peste, că am reuşit să ne reechilibrăm viaţa, să ne-o refacem. El nu a scos niciun sunet, părând că se gândeşte intens. – Fiule, a spus în cele din urmă, eu încă te…iubesc. Ştiu că nu mai am niciun drept asupra ta şi că, bineînţeles, nu pot avea pretenţia ca tu să mai simţi ceva pentru mine, dar vreau să-ţi spun că îmi pare rău. Iartă-mă, Ryan! Uită-te în ochii mei şi spune-mi că m-ai iertat, băiete! Părea disperat. Am deschis gura pentru a-i spune că îl iert, dar m-am oprit. De ce să îl mint? Nu îl puteam ierta. Poate acum câţiva ani aş fi putut spune că îl iert, dar nu şi acum. Tot ce mai simţeam pentru persoana din faţa mea era un puternic sentiment de repulsie. – Tată, am venit pentru a-ţi cere o explicaţie. Sper că îţi aminteşti că mi-ai promis una, în ziua în care nu ai mai putut să mă duci în Aqua Park. Îţi mai aminteşti, tată? S-a lăsat pe spate, închizând ochii. – Da, Ryan, îmi amintesc… Erai atât de mic… – Tată! Te rog, explică-mi!... -Nu pot! a ţipat el atât de tare, încât am tresărit. Pur şi simplu nu pot, Ryan… M-am ridicat de pe scaun. – Timp de patru ani, am început eu, am aşteptat. Niciodată nu ţi-am judecat decizia de a lua viaţa a doi oameni nevinovaţi, tată, niciodată. Te-am respectat, chiar şi atunci când toţi cei din jurul meu m-au batjocorit, spunându-mi că eşti un criminal. Te-am iubit… Spunând acestea, m-am îndreptat spre uşă, iar înainte să ies pe ea, l-am auzit pe tata, mai mult şoptindu-mi: 33


– Mulţumesc, fiule... Mama mă aştepta în hol, parcă încercând să îşi păstreze calmul. Cum m-a văzut venind, pe buze i s-a aşternut un zâmbet larg. Am decis să nu îi povestesc mamei nimic despre ziua aceea, nimic despre ciudata conversaţie avută cu tatăl meu, iar ea nu a întrebat. Cu timpul, am reuşit să îl uit. Pentru mine, ,,tata” a devenit un simplu cuvânt. ,,Mă numesc Ryan Phillips, am o soră mai mică, Ellie, şi o mamă minunată”. – „Nu ai tată?”, mă întreabă unii, când mă prezint. – „Nu, a părăsit-o pe mama înainte să mă nasc…”. Căpățână Ioana Raluca, clasa a X-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Profesor Dr. Geanina Oprea

ÎNCHISOARE… "Când mă plimbam prin zarea lustruită de priviri strâmtorate, auzeam cum din depărtări ascunse, îsi făcea simțit glasul firav o pasăre a nopții. Acel glas fin... ciuruit puțin de câteva note stricate, mă atrăgea spre el, ieșind din unda acelor priviri. Mă îndreptam pe o cale unsă cu flori de cenușă spre lumea cusută doar din lacrimi de gheață. Simțeam fiorul sufletelor pierdute cum îmi spintecau fiecare organ, creându-mi o uşoară iluzie, cum că aş pieri din viață trezindu-mă într-un univers cu mii de străluciri de foc. Da... era doar o iluzie, poate că încântarea mea la vederea acelor lacrimi îmi cauzau această eroare a minții! Lumea în care mă lăsasem condus era diferită, nemaivăzută, nemaiştiută. Cred că simțeam teamă, sentimentul îmi era anonim! Mă confruntam cu o serie de emoții, la care nu ştiam cum să reacționez. Nu reușeam să-mi explic cum o astfel de eră poate să-mi cauzeze atâtea reacții la nivelul minții mele, încât mă pierdeam uşor, uşor... fără a mai scoate un cuvânt. Era precum un monstru al mării, ce mă captura în adâncul apei, lăsându-mă fără particulele de aer de care aveam nevoie pentru a supraviețui! Dar, totuși, undeva în sufletul meu, purtam speranța ce îmi trezea o oarecare bucurie că m-am pierdut în acest tărâm. Dintr-odată deschid portalul. Din nou mă rătăcisem în abisul ochilor ei."…. …. Aşa îmi petrec fiecare dimineață de iarnă! Mă uit pe fereastra ce poartă o ramă de lemn uscat în grădina mărginită de înalte coloane de brad. Printre ei, gingaşe ființe de gheață îşi încep dansul pe glasul melodios al unei făpturi cu aripi mici, ce stă în scorbura bătrână a unuia dintre brazi. Dincolo de acest tărâm cristalin se zărește un basm presărat cu culori de foc. Printre norii de fum se lasă văzut un cerc de flăcări. Astrele în fața lui dispar, lăsând cale liberă pentru acest fenomen mirific, numit răsărit! Razele se pogoară peste oglinda apei din grădina mea, fulgii de nea căpătând o culoare roşie. Totul pare să fie desprins din cea mai frumoasă poveste de iarnă, dar, ca fiecare creaţie, aceasta are o stea în jurul căreia văzduhul monoton prinde o strălucire sufletească, încât şi o piatră simte că trăiește! O stea... o femeie! Mă rătăcesc în acei ochi de cristal, în acei ochi ce îmi reflectă adâncul oceanului, negri... doar negri. De fiecare dată mă pierdeam în abisul acelor oglinzi! Îmi dezvăluiau iadul unoeri, iar eu începeam să iubesc căldura! În alte dăți, erau precum nişte fluturi de lumină care cerneau praf magic alb-albastru, reducându-mi cel mai colorat zâmbet pe fața-mi întunecată! O privesc cum atinge elegant, cu buzele sângelui, cana ce o ține cu mâinile-i mici si firave, precum ale unui copil; de fiecare dată trădând-o un zâmbet de jumătate artă… jumătate femeie, când mă surprinde că o sorb din priviri. Încet… încet am ajuns să- mi pun mii de întrebări despre existența aceste femei. Era precum o poezie! Scrisă doar cu cuvinte de aur, recitată doar de cei ce ştiau să i aprecieze adevărata latură feminină! Era un cântec compus din notele firave ale vioarei, acompaniată de fragezimea tobelor şi senzualitatea saxofonului! 34


Când o atingeam, încălcam toate regulile muzeelor, căci avea sensibilitatea unui tablou pictat în ulei, cu culori calde, ce purtau cele mai negre umbre. Cu trecerea zilelor de iarnă, în mintea mea se formase un laborator de concepții despre această ființă feminină. Cred că ajunsesem să o idolatrizez într-un mod eronat, uneori abstract, alteori stupid. Petreceam ceasuri întregi în biroul meu pictând acel chip angelic şi niciodată putând duce la capât acei ochi de smarald. Cred că în al meu suflet se formase teama de a nu pierde această piesă de artă. Diminețile erau de primăvară acum! Tărâmul magic prindea o altă strălucire. Totul era mai viu ca niciodată, doar eu simțeam cum mă scurg într-o ceaşcă de cafea rece. Eu... eu eram prizonier în acei ochi şi acum... Idealurile mele, gândurile mele o aveau ca centru de greutate pe ea. Nu aveam cale de scăpare, destinul meu era mă rătăcesc la fiecare secundă din viaţă. în acel abis nemărginit. Era femeia care reușise să mă țină captiv pentru totdeauna în închisoarea sufletului ei. Iar eu eram nebun să mă aflu acolo...

CLEPSIDRĂ DE NISIP… ,,Nu auzeam decât un sunet straniu ce răsuna cu o putere sfâşietoare printre crăpăturile pereţilor de cărămidă arsă. Vedeam doar o siluetă construită de un negru aprins precum cel al nopţii, ce străbătea fără nicio sclipire sufletească străzile îngheţate ale cartierului. Era doar o umbră a unei insecte prinse în mreaja unei pânze cusute din rouă, uitate în lumina unui felinar prăfuit, felinar ce purta o mantie ruginită de fier ars. Străbăteam străzile aurite, purtat de un vânt rece, dar mângâietor în acelaşi timp, în fiecare noapte. Ajungeam pe o bancă. Ridicam privirea şi nu zăream decât infinitatea obscură a întregului univers de stele. Observam fiecare strălucire, iar uneori aveam parte de moartea unei stea. Nu credeam în visuri sau dorinţe, erau definite de mine ca fiind ireale, aşa că... doar mă bucuram de acea ploaie de lumini, care totuşi îmi punea întrebarea ce vrea să însemne cu adevărat. Ştiu că uneori adormeam... Mă trezeam cuprins de un fior rece, alteori acoperit de o pătură de foc, frunzele pomilor tomnatici îmi ţineau companie; în alte dimineţi eram capturat de teama, frica zilelor pierdute fără rost, şi mă întrebam ce fac? unde merg? ce vreau? CINE SUNT?... … “Îl privesc. Nu cred că în toată existenţa mea am întâlnit un verde mai magic decât al lui. Ochii mei sunt captivaţi de smaraldul acela. Îi aud bătaile inimii. Le fel de tăcute... Vocea îi este precum saxofonul senzual ce cântă în liniştea nopţii, iar atingerea... fulgii de nea din ianuarie. L-am întâlnit şi nu vreau să-l pierd…” … O privesc. Mă doare. Este atât de frumoasă prin splendoarea simplităţii sale, încât mă înnebunește. Cerul senin din ochii ei mă vrăjește, dar... dar este o greşeală! Nu o doresc lângă mine. Nu o iubesc... nu ştiu ce simt pentru ea, ci recunosc doar o oarecare atracţie prostească… Mă îndreptam spre o infinitate de stele, stele cu a lor strălucire ce îmi luminau de fiecare dată calea spre un orizont pierdut. Nu mă îndreptam decât spre propria suferinţă, spre moartea gândurilor mele, spre timpul ce acum regret că l-am lăsat să treacă, marcându-mi sufletul cu durerea unor amintiri, cicatrizându-mă într-un mod atât de crud, încât simţeam înjunghirile a mii de săbii de foc. Complexitatea gândurilor mele mă purtau pe căile unor idealuri absurde, inexistente, dar care îmi redau speranţa unui sfârşit mai bun, căci tot ce îmi doream era doar un deznodământ mai cald...” … “Îmi doresc să-l iubesc în tot acest film care mi-a fost dat să-l regizez, în care mă pot juca pe placul meu cu toate personajele, dar mai ales cu el, oferindu-i doar bine şi căldura sufletească. Vreau ca filmul meu numit viaţă să fie doar despre persoana lui…” … “Îmi doresc sa o văd fericită, dar nu aici. Am o viaţă, pe care vreau să o trăiesc singur, undeva departe, rătăcind, în nopţile adânci ale iernii, dar nu cu ea, ci singur... Eram la scara de piatră udă a unei clădiri prăbuşite şi îmi spuneam că viaţa de unul singur nu valorează nimic. Până atunci, nu străbătusem decât zecile de străzi ale oraşului şi întotdeauna singur, fără nicio companie sufletească… Încalc orice 35


regulă a muzeelor, căci, de fiecare dată când o ating, simt sensibilitatea unei picturi în ulei. O simt precum o copilă, plină de visuri şi iluzii, toate clădite în inima ei de diamant. Dar, alegerea mea nu se va schimba…” … „Sufletul meu îl vrea pe el. Fiecare dimineaţă alături de zâmbetul lui redă nuanţa colorată a inimii mele. Este descris de magica adiere a miilor de fluturi spontani, fragili ai primăverii. Readuce bucuria şi împlinirea. Este cântec uşor rănit, dar care răsună cu un ecou înfiorător…” … „Cu mult timp în urmă mi-am pornit călătoria. La început mă simţeam liber, ca şi cum aş fi evadat dintr-un glob de cristal. Încetul cu încetul am ajuns să vorbesc doar cu luna, stelele; am ajuns sămi fiu propria casă, căci pierdusem totul în ziua în care mă hotărâsem să plec pe acel drum. Nu văd decât un pahar ciobit, cu puţin whisky; o lumină firavă de la lustra pătată şi o oglindă spartă pe jumătate. Două persoane în faţa mea. Sau, mai bine zis, una singură. Jumătate rătăcită, o alta aici cu mine. Nu cred în stele căzătoare, căci nu sunt decât nişte aberaţii ale unor oameni care încă n-au simţit durerea dezamăgirii. Plec... nu de aici, din această cameră, ci din tot ceea ce mi-a fost dat să trăiesc, din filmul meu, ce şi-a găsit sfârşitul... Când am privit pe biroul meu clepsidra cu nisip, m-am întrebat de ce nu se terminase. Mai era puţin. Era ca şi cum rămăsese la fel, căci atunci când am plecat era cu aceeaşi cantitate de pietricele de aur. Într-o seară m-am decis să dau cale de întoarcere, aşa că am ajuns la clasicul meu jazz, la paharul de whisky şi la... ea. Am privit în jur şi nu zăream decât întunericul nopţii. Totul era straniu! Cândva era colorat, magic, dar acum... acum nu era decât ceva ce deja începuse să mă înspăimânte şi mai mult. Plecarea mea de lângă ea a durat câteva luni, luni în care am realizat ce însemna cu adevărat pentru mine. De asta eram acum aici, ca să-i spun tot ce simt. Mergeam dintr-o cameră în alta. Florile erau ofilite. Ea niciodată nu le lasă să piară. Într-un final, am ajuns în grădina sa cu trandafiri. O frumoasă împletitură de margarete era aşezată pe masă, iar langă... o candelă... În acel moment am simţit din nou miile de înjungheturi ale săbiilor de foc şi am realizat, precum un impuls spontan, venit de nici nu ştiu unde, că atunci când stelele cad, un suflet de om se ridică spre nicăieri şi astfel întrebarea mea îşi găsise răspunsul… Ce este ploaia de stele?... Moarte... În aceeaşi dată precum cea de pe flori, eram pe banca dintr-un parc. În acel moment o stea mi-a zâmbit şi acum înteleg de ce. Era ea... aceea ce o pierdusem în infinitul inexistent al vieţii de după moarte. Da... ploaie de stele=moarte… Eram cuprins de nişte emoţii atât de crude... aşa că am revenit în birou. Sunt aici... pe un jazz clasic, într-un birou obscur. M-am întrebat cine sunt?... CINE SUNT?! Pot să mă întreb acest lucru!? Măcar sunt un om? Mi-am dorit să văd, să călătoresc, să descopăr şi am ajuns aici, la lumina întunecată a lămpii. Am fost văzut de către ea precum un prinţ, dar care ascundea o mare de valuri reci. Sunt aici, captivat de melancolia imaginii ei, nostalgia cuvintelor sale, de tot ce am trăit, dar la care am hotărât... să dau uitare într-o zi. Am un suflet... adică... nici nu ştiu, oare am? Se poate numi suflet acela ce este îmbibat în ceva pur, dar, totuşi, ce ascunde o dependenţă de dezamăgire, tristeţe, minciună... răutate? Este suflet acela ce s-a ales doar pe el, dar care, din păcate, s-a întors fiind prea târziu? Prea multe întrebări... cred că până la urmă sunt un suflet unic, ceva ce a fost inexistent până acum... ceva ce a ascuns prea mult ceea ce era cu adevărat... şi ceea ce este în continuare, căci sunt la fel de egoist şi aleg să nu mai fiu un suflet abisal în această lume prea colorată pentru mine... Nu vreau să fiu un Eminescu ce plânge după o Cătălina, sau un Stere, un călător pierdut în propria minte căutând răspuns la o întrebare inexistentă, compunând poezii despre întuneric, abătut doar de durere, tristeţe... NU VREAU SĂ FIU UN SUFLET ABISAL.... Scriu această scrisoare cu roşul sângelui meu ce se lasă scurs pe foaia albă. Mă las pierdut spre nicăieri... Am decis să mă opresc aici... odată cu nisipul clepsidrei mele... căci mă aştepta... doar pe mine... Octavio”

36


COPIE FALSĂ... Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta. Nici cât e ceasul... nici ce gânduri am... ... Vreau doar să-mi asculți tăcerea, care răsună cu un ecou înfiorător printre firavele mele vise. Chipul tău îmi pare străin, dar în acele două sclipiri verzi zăresc stropul de iubire ce îmi spune cu disperare că îl cunosc. Mă îngrozeşte într-un fel! Pare blând, dar dintr-odată aruncă o săgeată ascuțită în sufletul meu, încât nu mai pot să respir. Te ating ușor, îți simt bătăturile feței şi eşti rece... pari desprins dintr-o lume de gheață, dar ochii ăia dezvăluie flăcările. Mă îndepărtez brusc! Nu pot să te înțeleg sau poate nu vreau... Hai să fim doar noi doi! Lasă radioul să cânte în taină!Să aud cântecul fragil al vioarei. Poate reuşesc să te înțeleg, poate înving acele săgeți şi voi pătrunde în irisul tău verde. Dă-mi paharul acela ciobit, stinge lustra pătată, aprinde focul în şemineu şi acoperă fereastra aburită. Vreau să te simt doar pe tine! Aş dori să-ți spun ceva, dar nu pot. Cred că toate cuvintele mele s-au înecat într-o apă ce a curs... a curs spre nicăieri, luând cu ea tot ceea ce voiam să-ți grăiesc. Cu şoapte firave mă dezlănțui în întunericul acesta prea liniștit pentru sufletul meu care arde; şoapte ce te strigă pe tine! Țipă... vor să spună ceva, dar nu pot... Şi nici tu nu vrei să le răspunzi! Corzile mele vocale au fost arse, iar acum am rămas fără glas. Sunt acele cuvinte de gheață pentru tine, dar care, totuși, răsar precum spinii dintrun suflet de foc, cuvinte care zboară prin mintea mea, căutând portalul spre inima ta. Nu vreau decât să mă laşi singur, deşi o parte din mine îmi spune să nu te alung. Să rămân doar eu aici, să mă îmbrac într-o mantie de cenuşă şi să mă las purtat prin universul cusut de infinitatea de stele. Ţi-am spus despre ele? Vrei să ştii? Stelele sunt ochii, ochii de cristal, ce privesc lucrurile pământului, ce îl străbat zi şi noapte, lucruri ca noi, fără nicio sclipire sufletească. Ele plâng cu lacrimi de speranțe şi iluzii, care se sparg în sufletele adormite, dând viață celor mai frumoși spini de iubire. Stelele pier de pe oglinda lucioasă a cerului, pentru a lăsa alte străluciri de praf magic să cearneă lumină peste inimile întunecate. Mor în infinit, dar rămân nemuritoare, precum cântul lin al privighetorii, lansând în urma lor o mreajă de sclipiri argintii, pentru cei ce s-au pierdut căutând luna. Aşa sunt stelele... tu nu... tu eşti prea întunecat, iar lumina lor niciodată nu va ajunge la tine... Nu, nu-mi spune nimic...! Vreau să aud ploaia... Mă pierd ușor prin cântecul lacrimilor ei, lacrimi de vis, care se izbesc de pământul crud. Se distrug! Plânge, plânge pentru că o doare! Simți aerul ăsta sumbru? Este vântul, se scurge printre crăpăturile pereților. Îi ține companie ploii, în durerea ei adâncă... Mă sperie acel strigăt de dor! Răsună prea puternic în codrul uscat de lângă casă, iar lumina ce îl acompaniază mă orbește! Mă simt în mijlocul unei confruntări de emoții si sentimente. Se apropie o furtună a inimii mele. Nu crezi la fel? Eşti tăcut... Tăcerea ta îmi străpunge sufletul, încât simt cum mii de săbii de foc mi-l cicatrizează pe veci. Cred că aceste gânduri... complexitatea lor, mă îndreaptă spre un orizont pictat în culori vii, dar care poartă cele mai întunecate umbre, umbre care îmi trezesc amintirile. Faptele m-au adus aici, lângă tine... lângă fereastra asta udă şi lustra pătată. Oare se va trezi stropul de iubire din ochii tăi sau sfârșitul nostru este aşa?! Vom rămâne singuri în această cameră, cu cântecul de vioară şi inima murdară? Hm... cum mă privești! De mult timp n-am mai vorbit aşa! Cred că deznodământul meu... nu, nu al nostru, va fi să rătăcesc prin mintea mea, căutând un fir de speranță de care să mă leg, putând să străbat lumea! Te voi lăsa aici, în oglindă. Este ultima dată când te văd... Eşti copia falsă a sufletului meu... aşa că decid să mă desprind de tine! Răsuflu oarecum uşurat... am părăsit acea copie neagră a ființei mele. Spărgând oglinda, m-am eliberat de mine! Iau doar un ciob, care să-mi amintească de cel ce am fost şi de curajul pe care l-am avut distrugînd copia mea infidelă... Acum acel strop din ochii mei verzi s-a trezit... iubirea să mă țină captiv 37


în închisoarea ei, cu furtuna, stelele şi radioul! Da, este noapte... ora unsprezece şi patru minute... Am gânduri despre... copii false...

Natea Iulia, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Andra Tischer

CÂND LUMINILE SE STING... Se-aprind lumini. Visele sunt toate-n fața mea, le pot vedea și le pot atinge, iar toate coșmarurile care mi-au călcat speranța în picioare de mii de ori sunt cu mult în urmă. Sunt însă legată de ele și nicicând nu aș putea să respir fără să le simt adânc greutatea. Dar mă înalț, din nou și din nou, căci sunt o balerină, iar scena este destinul peste care îndrăznesc să pășesc cu mintea îmbibată într-un curaj nebun, ca și cum nu ar exista tentații sau frici care să mă arunce în abisul banalului, al cumunului, al normalului. Uneori nu văd în fața ochilor decât acel gol pe care-l cunosc mult prea bine, spre marea mea nefericire, și-n care temerile și eșecurile își dezvăluie colții, gata să sfâșie sufletul ce încă vibrează plin de nădejde în mine. Dar apoi îți întâlnesc privirea, îți văd ochii ce au văzut mereu aceleași lucruri și mă întreb: “ sunt oare un clișeu sau poate o enigmă? “. Nu pot spune despre mine că sunt un clișeu pentru că în minte și în inimă îmi port propriile iluzii și dezamăgiri, iar în zâmbetele și în lacrimile mele se ascunde o iubire pe care nimeni nu o înțelege, însă nici misterul nu mi-e cunoscut. Cum să fiu eu o enigmă, când fiecare pas pe care-l fac dezvăluie tot ce nu am fost vreodată în stare să rostesc. Uneori mă simt asemenea unei pene în vânt, atât de liberă și, totuși, purtată spre locuri pe care nu vreau să le văd, dar îmi amintesc repede că sunt, de fapt, atât de ancorată în realitate încat mă doare. Iubirea pe care ți-o port îmi dă viață, însă simplitatea ființei tale mă ucide fără pic de milă. Prezența ta îmi dă aripi, dar gândul tău ce nu poate zbura peste ale tale porți mereu închise mi le taie cu o cruzime pe care eu reușesc s-o iert. Ce rost ar avea să plutesc spre infinit de una singură? Ce plăcere aș putea găsi în agonia asta a nepăsării în care te stingi fără să-ți dai seama? Aș obosi… Zâmbetul tău îmi vindecă sufletul, dar tăcerea ta, nemilosul tău strigăt mut, mă sfâșie. Chipul ți-e luminos, însă mi-e teamă că-n inimă ții captive prea multe umbre. Ce vrei să ascunzi? Un exces sau o lipsă? Am fost dintotdeauna conștientă că timpul nu stă în loc, nici măcar o secundă, chiar dacă uneori simțeam că dac-aș întinde mâna aș putea prinde o firmitură de eternitate, pe care s-o eliberez în văzduh atunci când îmi vedeam sfârșitul în zare. Cu toate astea, iată-mă așteptând iubire de la cineva care nu va putea niciodată s-o simtă așa cum o simt eu. Am gândit despre tine că ești un om născut pentru a alerga printre reguli, fără a fi în stare să le încalci vreodată, am știut că ai limitele tale – oh, și cât de multe sunt – dar am fost suficient de egoistă pentru a trece cu vederea incapacitatea mea de a înțelege iubirea. Cred că iubirea nu e o teorie pe care s-o înțelegi. Nu e nimic de înțeles, trebuie doar să simți. Mi-am zis că iubirea se poate strecura prin orice crăpătură, că, asemenea vântului, poate răscoli și cele mai temeinice gânduri, dar am uitat că pentru a aprinde focul este nevoie de mai mult decât o simplă adiere. Îți adoram privirea, iubeam acei ochi pătrunzători și reci, dar n-am putut regăsi în ei decât reflexia mea, doar efortul și dorința care veneau dintr-o singură direcție și, din păcate, nu era suficient. Însă nu doar ochii ți-s reci și triști, dragule, ci și inima. Iubirea pentru tine e ca un strigăt de ajutor într-o peșteră, este absurd să aștept ceva în schimb… În inima ta nu se va înălța vreodată un foc, așa că m-am lăsat pradă propriilor mele flăcări, căci dacă-n al tău foc n-am putut renaște, aveam de gând să mor în al meu. Îmi ridic mâinile în aer cu o disperare chinuitoare ce nu m-a mai încercat nici măcar o dată, de parcă mi-aș dori să prind sufletul înainte să mă părăsească, dar la ce bun să-mi impart trupul cu dorința de a iubi omul 38


care nu vrea să fie iubit? Am fost o balerină care a dat mereu tot ce-a avut mai bun pe scenă, iar ție ția plăcut întotdeuna spectacolul. Mi-am frânt sufletul și l-am aruncat în vânt, i-am simțit lacrimile ca pe o ploaie violentă, dar tu n-ai înțeles cât mă doare singurătatea. Ai fost un simplu spectator și n-ai putut ajunge nici cu mintea, nici cu inima în spatele scenei, acolo unde mi-am ascuns toate visele spulberate, toate temerile și toate dezamăgirile. Ai fost un simplu spectator, m-ai putut vedea numai atunci când străluceam la înălțime, căci atunci când greutățile mă țintuiau la pământ păreai a fi orb. Când luminile sunt aprinse sufletu-mi evadează din ghearele umbrelor și mă bucur, fiindcă atâta timp cât muzica mă ghidează, pe ale ei ritmuri pot să zâmbesc. Când luminile se sting, te pierd și mă regăsesc pe mine. Și-atunci, dacă sunt aici, de ce mă simt pierdută? Tomescu Larisa, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Andra Tischer TREN SPRE NICĂIERI Suflete plouate se plimbă în gări părăsite. Trag după ei geamantane pline cu amintiri și clipe de fericire. Au adăugat acolo și tristețile, frustrările și dezamăgirile lor. Și-au acceptat, într-un sfârșit, viața așa cum e ea. Și-au adunat în bagaj toate visele și au plecat în grabă să prindă trenul către fericire. Dar, gara era părăsită. Anii trecuseră peste toate momentele care s-au întâmplat acolo. Peroanele uitaseră săruturile de rămas bun și lacrimile celui ce rămâne în urmă, privind cum o parte din el e închisă într-un tren și se îndepărtează. Uitaseră toate promisiunile, toate părerile de rău. Aproape că Îmi va fi dor devenise o vagă amintire a începuturilor. Aerul era îngreunat de ceața renunțării. Rememorarea mirosului despărțirii îi făcuse pe toți întârziații să zâmbească amar. S-au privit unii pe alții și au realizat că au haine ponosite, prăfuite de speranțe deșarte... Se priveau și încercau să și imagineze plecarea celor fericiți. Se gândeau că tinerii fericiți cu care li s-au intersectat privirile în zilele ploioase de toamnă și în ochii cărora strălucea iubirea, s-ar putea să fie deja pe partea cealaltă, unde totul e fericire și e soare mereu. Era o tăcere apăsătoare. Începeau să simtă lipsa muzicii și a îmbrățișărilor.... privirile acele întrebătoare ale iubirilor pierdute. Începea lupta între dorul fierbinte din interior și înserarea care le umbrea și mai mult inimile incinerate, devenite cenușă. Totul se transforma în lacrimi. Toate dispăreau în ceața uitării. Își imaginau fericirea ca o fereastră simetrică. Apusurile se vedeau ca niște bucăți detașate, pastelurile fermecătoare ale acestuia, întinzându-se peste oceanul care te seducea cu șoaptele retragerii sale înspumate peste nisipul ud. Pânze de păianjen întunecau gânduri și amintiri... teama de eșec și frica de a nu aparține nicăieri, niciodată au creat o atmosferă apăsătoare... Aproape tragică. Nu erau pregătiți să renunțe la nimic. Locul în care trăiau erau clădite speranțe din lacrimi reci, scurse pe obrajii celor care au pășit într-un vid absolut. Se aflau undeva în afară timpului. Erau condamnați la nefericire… Eram acolo cu ei și împărtășeam cea din urmă clipă. A început un vânt puternic și m-am simțit aruncată, izbită de trecutul plin de remușcări și regrete. Într-o secundă poți trăi fericirea ca mai apoi să clipești și totul să devină un haos total. Îmi repet cu glas stins. Nu e nicio dramă în faptul că ne-am iubit și acum... acum, nu o mai facem... Ne-am pierdut din neatenție, printre lucrurile mărunte... dar cum să nu fac din asta o dramă când nu pot ucide iubirea din mine? .... Învăț să trăiesc singură și mi-e frică că umbra ta mă va abandona. Și atunci ce se va alege de sufletul meu căruia îi e teamă că nu te va mai găsi niciodată? Îl voi lăsa să se avânte într-un abis al necunoscutului și al durerii? Iubirea nu se pierde odată cu despărțirea... Ea încă crește, așa, în absență... dar eu m-am luptat să o ascund de tine, de mine, de noi... și m-am luptat cu mine. Mi-a fost o frică cumplită... De întunericul 39


din jurul meu, de privirea ta rece și de indiferența ta... Îmi doream atât de mult să ucid iubirea, să distrug misterul din jurul meu, sperând că voi descoperi eternitatea. Dar am ajuns aici... În întunericul de nepătruns, înconjurat de oameni care plâng, strigă, își urlă durerea, citindu-se pe chipul lor dorința sufletului de evadare din iad. Mi-e frică și încep să-ți strig numele, dar nu mă aud. Te strig în gând și nu-mi răspunde nimeni. Nu rezist fără tine. Oricât de mult am refuza sufletele noastre nu se vor liniști până când nu vor regăsi liniștea ce le-a legat... Un zgomot puternic mă trântește la pământ. Simt cum se scurge sângele rece din mâna stângă... și totul devine neclar. Nu știu cât timp am stat întinsă pe bucata de beton din blestemata gara în care mi-am găsit sfârșitul. Am simțit o mână caldă care s-a aplecat asupra mea și a încercat să mă desprindă de peronul înghețat. Am scos un sunet de durere și mi-a șters praful de amintiri și tot trecutul de pe pleoape și am deschis ochii... l-am recunoscut... Era un nou început... viitorul meu... Nu după mult timp, fericirea era întruchipata in razele soarelui care îmi dezmierdau chipul... simțeam fericire și o liniște ce-mi speria sufletul și inima să tresară. Priveam munții verzi de la fereastra vagonului și simțeam cum crește în mine speranța. Vântul era plăcut și mi-a zburat un ultim gând la tine... și mi-aş fi dorit să te privesc în ochi când aș fi întrebat cu toată durerea pe care urma sa o las în urma cum ai putut renunța şi ai plecat fără să-ți întorci privirea spre mine. Ai împachetat visele și ai plecat. Atâtea întrebări care începeau cu de ce și se terminau în tăcere... M-am rezumat la un singur gând... Dacă iei totul sau aproape totul, ce mai lași decât nimic? Oricum, nu mai conta și apoi am știut... Pentru noi, totul se pierduse. Mi-am lăsat trecutul, întrebările, dezamăgirile și iubirea mea pentru tine printre ruinele gării și am fost fericită.

Matinelli Alexandra, clasa a XII-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Andra Tischer

LA PIERRE DU COEUR „Comme la pierre de travertin, qui battue par le vent, la pluie, par le temps devient plus belle, plus rayonnante, plus pure Aussi mon coeur s’affinet-t-il à travers chaque vague de souffrance, chaque larme brullante d’une passion étouffée....” Îmi plimbam palmele aspre pe suprafața porasă a pietrei de travertin. În lumina soarelui, nuanțele de galben și crem străluceau precum pietrele prețioase. Păsările cântau, prinse în voalul de lumină și vrăjite de misterul în care era cufundată sfera. Urmând cu palma drumul pe care doar eu îl vedeam și simțeam, am ajuns în partea care nu era atinsă de razele soarelui. Galbenulă bolnăvicios al acestor bucăți de piatră mi-a inundat ochii și am fost aproape orbită. Pe retină mi s-a fixat imaginea ochilor tăi bolnavi de disperare și chipul tău albit de spaimă. Era o dimineață de toamnă timpurie, cerul era încărcat de nori cenușii printre care mai aluneca, sfioasă, câte o rază de lumină. Erai așezat lângă fereastră și priveai pierdut spre orizont. La fel îmi priveam și eu cafeaua, mai tare, mai aspră, mai întunecată ca de obice; pentru a treia oară o încălzeam, dar fără folos. M-am gândit la noaptea agitată și la cele câteva ore de somn frământat de care am avut parte. Mă trezeam din când în când, sufocată de coșmaruri și te priveam: dormeai atât de dulce și de liniștit, încât nu te-aș fi trezit nici dacă mi-aș fi dat ultima suflare; te-ai fi trezit dimineața si mi-ai fi

40


sărutat obrazul rece și alb, mi-ai fi lăsat o ceașcă de cafea neîndulcită și mi-ai fi spus ca pleci, dar te întorci curând; ai fi trăit multe zile fără să ști că eu nu mai sunt. Ți-ai întors fața spre mine, ți-ai adunat palma și ți-ai sprijint bărbia. Mă urmăreai cu acea privire de savant, mă analizai, mă desfaceai și mă compuneai la loc după placul tău. Știam că faci asta, îți simțeam privirea cum mă descoase; afișam cel mai larg zâmbet în care ascundeam toată suferința, iar tu-mi zâmbeai înapoi satisfăcut și împlinit, așteptând să-mi termin treaba. Simțeam cum mă scurg odată cu timpul și cum mă risipesc precum praful în raza de lumină din camera stinsă- în acea secundă trăiam doar pentru tine- pentru mine nu mai existam de mult. În acea dimineață ți-am servit inima mea pe tavă. M-am apropiat de fotoliul tău cu tipsia de pe care se prelingeau picuri de sânge, și ți-am zâmbit, din nou. În ochi îți sclipea fericirea, ca întodeauna. Lama argintie și neșlefuită a cuțitului a pătruns cu o cruzime cruntă, punând capăt puternicelor pulsații. Te priveam cu lacrimi în ochi, și printre buzele tremurânde mi-a scăpat un suspin. M-ai privit cu repeziciune, coborând ușor de la ochi, spre buze, pe gât și pe piept. Privirea ți-a rămas fixată pe partea stângă și vedeai cum se scurge viața-mi pe bluza galbenă. Ai fost îngrozit, toată ființa ta se cutremura, dar eu te priveam senină și inocentă. Te-ai ridicat tremurând de groză, ai aprins lumânarea cu care îți aprindeai seară de seară tutunul rulat în foiță subțire; nu a fost nevoie să arunci scântei în tavă . Inima mi-a ars în flăcările iadului și tu mă priveai ca pe Demon. Spaima ți-a pierit din ochi odată cu înăbușirea focului. Probabil că frica ți-a umbrit rațiunea, pentru că, în știintă este clar: nimic nu se pierde, totul se transformă. Ai crezut tu oare că vei putea să mă consumi bucată cu bucată, că mâinile tale înnegrite de păcat vor putea lăsa amprente ca pe o coală albă gata să se cufunde în întuneric? Pentru tine, gustul amar nu va rămâne niciodată din cauza zațului care-ți rămâne pe buze, niciodată nu vei fi urmat doar de umbra ta- prin venele tale subțiri curge sângele roșu aprins, dar se scurg și picuri sângerii pe care o să le simți cu fiecare pulsație. Inima mea se scaldă în suferință și sânge, se îneacă în lacrimi, e spintecată și inundată în valuri de sare, se lasă smulsă și disecată; se stinge în propria cenușă și din propria cenușă se naște; cu fiecare adiere de vânt, fiecare picătură de ploaie, fiecare secundă aspră care trece, devine mai frumoasă, mai radiantă, mai pură...

MEMENTO MORI Mi-am sprijinit capul de peretele rece; cu mâinile tremurânde, mi-am astupat urechile și mi-am ascultat gândurile. Am închis ochii și am văzut sângele picurând în vene. Îmi e dor să aud plânsetul cerului și scocurile vuind. Stăteam la geamul aburit, urmărind picăturile de ploaie și numărându-mi lacrimile. Nu au mai rămas prea multe. Priveam cu atenție apa care parcă se sfărâma sub tălpile oamenilor grăbiți, care treceau precum umbre și dispăreau după cortină. Când, în sfârșit, și ultima urmă de lumină se estompa și cerul se închidea, rămâneam doar eu și ploaia. Ieșeam și mă plimbam pe străzi, îmi spălam gândurile și sufletul. Din aceste plimbări am cules câteva picături și le-am păstrat în sclipirea ochilor mei, nu cumva să sec până la primăvară. Frigul m-a prins în plină suferință și așa am înghețat. Corpul meu a fost câmp de război iar mintea mea lagăr; acolo mi-am trimis inima, după gratii, și-a fost condamnată la tăcere. Adesea mai aud câte un suflu al dânsei, și tresar; petrec ore în șir în tăcere, aștept să aud măcar o șoaptă, o secundă și încă un pic, să știu că mai bate; dar nu simt nimc. Și atunci mă gândesc, dacă inima o ia razna, mintea urmează? Nebunia se naște oare din prea multe gânduri sau prea puține trăiri? Există o legătură atât de strânsă, și în același timp, atât de fragilă între cele două... atât de imperceptibilă. Echilibrul îmi este ceva încă necunoscut. Mă îndrept spre camera în care îmi păstrez pânzele, culorile și pensulele. Mă așez pe scaun și privesc țesătura. Am închis ochii; simt cum vine primăvara. Iau grăbită pensula în mână și o înmoi în paharul cu apă. În apă rămâne un punct negru care se-ntinde precum o pânză de păianjen. Șterg pensula 41


pe tricou, n-am de gând să las nicio urmă de întuneric. Nu în acest tablou. Paleta de culori este în partea mea stângă; caut galbenul, dar nu-l găsesc. Găsesc doar grămăjoare mici de alb și negru scurse de ceva vreme din tuburi. Mă gândesc pentru câteva secunde ce s-a întâmplat cu paleta de culori pastelate și nu-mi aduc aminte nimic. Mai stau o vreme și mă uit țintă la pânză. Atunci relizez și zâmbesc trist: albul și negrul sunt singurele culori pe care le cunosc; niciodată combinate și nici măcar diluate. Nu știu ce înseamnă griul și nici nu pot să îmi imaginez ce se poate găsi între aceste două culori perfect opuse. Așa îmi conduc și eu viața, spre alb sau negru. Spre tot sau nimic. Acțiunile mele sunt extreme și pedepsele pe măsură. Dar... sunt în tabloul greșit... eu nu știu să pictez, n-am ținut niciodată cu adevărat o pensulă în mână, n-am fixat niciodată o pânză în cadru. Nu am o cameră în care să păstrez toate aceste obiecte sau în care să mă regăsesc, am un loc unde doar sufăr, tac și ascult. De multe ori mă simt urmărită de propriile mele greșeli care mă înfundă și mă îngroapă în cele mai întunecate gânduri. Merg pe stradă în miez de noapte și simt zăpada scârțâind în urma mea, aud apa împrăștiată pe asfalt de alte urme decât ale mele, simt un suflu în spatele meu și nu-i vântul de primavară ori adierea caldă a verii; mă întorc speriată și nu văd nimic, merg în continuare mai grăbită cu fiecare pas, împinsă de la spate. Ajung în casa rece și goală și sucesc cheia de trei ori spre dreapta; stau nemișcată doua secunde și mai întorc cheia o dată spre stânga; nu vreau să mă simt în siguranță, oricum nu sunt. Îmi trec tot felul de imagini prin fața ochilor în timp ce privesc tavanul luminat de umbrele frunzelor, imagini, de multe ori, amestecate și neclare. Pentru câteva momente chiar cred că aș putea avea o viață fericită și liniștită, dar îmi pare lipsită de sens; poate ar trebui să încerc să-mi creez eu propria cale și să îmi construiesc fericirea, viața e scurtă și merită trăita din plin... închid ochii pentru câteva secunde, inspir adânc, expir zgomotos...revin la realitate; mintea îmi este în alb. Iau în mână pensula și cu cea mai mare atenție întind culoarea pe țesăturile minții; fac doi pași în spate, să admir opera: „Memento mori”... și răsuflu ușurată. Cuvintele rămân întipărite și eu pornesc la drum, în fiecare zi, rostindu-le în sinea mea, cu zâmbetul pe buze... precum rostești rugăciunea salvatoare înainte să cazi în prăpastie.

Hoinoaia Raluca, clasa a XII-a Colegiul Național ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Profesor coordonator: Profesor Dr. Geanina Oprea

SPLENDOAREA LUNII… … Stătea întinsă pe spate cu mâinile încrucişate sub cap. Părul scurt şi negru ca o umbră din întuneric îi acoperea o mare parte din faţă. Se vedea cu greu o pată de un albastru ce se transforma sub lumina lunii pline într-un galben pătrunzător. Privea în gol. Viitorul i se derula în faţa ochilor, ştia că nu mai poate face nimic. Era înconjurată de dune uriaşe, nisipul îi ardea pielea care, din albul pur, căpăta nuanţe de roşu. Se obişnuise cu gândul... Era doar ea şi Luna şi, totuşi, nu se simţea singură. Auzea nişte bătăi puternice de inimă. Îşi atinge pieptul, nu erau ale ei. Îşi consumă ultima picătură de energie şi speriată se ridică în picioare. Ameţeşte şi îşi menţine cu greu echilibrul. Se întoarce în toate părţile încercând să vadă dacă e cineva. Se comporta ca un beţiv de la care te aştepţi să se prăbuşească din secundă în secundă şi cade... - Mai trăieşti? Sau te-ai dus şi tu ca alţii înaintea ta? Oftează profund… Voia ea să descopere tot ce poate da viaţa şi a reuşit. Acum îşi împarte gândurile cu nebunia. O deranjează, e puţin cam gălăgioasă. Începe să o enerveze. După ce că îi oferă loc de stat, nici nu are bunul simt de a o respecta! Strânge puternic din ochi sperând că în felul acesta va îngropa vocea pustie într-un colţ al Universului. Atmosfera se cufundă într-o linişte mortuală. Îi plăcea fetei, ajunsese să se simtă împăcată cu propria-i persoană. 42


- Mă eviţi? Sper că ştii că ai nevoie de mine! - NU! Taci! Nebunie, îţi ordon să-mi laşi gândurile în pace! Nu mă mai face să aud voci! Te implor! Şi un cristal albastru se topeşte la atingerea nisipului transformându-se în abur, plângea... - Priveşte în sus! Te rog, deschide ochii! Sunt aici dintotdeauna ! Lipsită de încredere, ascultă de acea voce. În ochii ei se putea citi atât libertatea unui porumbel cu aripile întinse către univers, cât şi zbuciunul unei furtuni în acelaşi timp. Îi era frică până şi de propria persoană ! Primul lucru pe care îl zăreşte este Luna. Oare de ce nu îi observase până acum splendoarea? Era fascinată de frumuseţea ei, de tenul ei alb ca varul şi imperfecţiunile argintii care reuşeau să exprime toate emoţiile! Tremura încet şi era incapabilă să-şi controleze corpul. Ochii îi rămăseseră aţintiţi. A fost prima dată când o cuprinsese un sentiment profund de siguranţă şi de iubire! - Tu... vocea... spune fata tremurând. Rămăsese fără cuvinte, gândurile ei toate se transformaseră în impulsuri fără sens. Nu îşi putea explica nimic. - Sunt aici pentru că ai nevoie de mine! Trebuie să mă laşi să te ajut! Trebuie să ieşi din singurătatea pe care ţi-ai construit-o în jurul tău! Priveşte-te! Priveşte în jur! Ce vezi, în afară de rămăşiţe încinse reprezentate de amintiri din sufletul tău? Fata nu schiţa nimic. Îi era greu să audă adevărul pe care reuşise să-l ignore şi să-l ascundă tot restul vieţii ei! În acel moment, o bucată din Lună s-a rupt şi s-a izbit puternic de nisip! Totul s-a transformat în apă limpede şi albastră ca ochii unui bebeluş. Sacrificiu! Acum a mai rămas doar o parte colţuroasă din Ea. Toată perfecţiunea dispăruse! Râuri întregi s-au format în jurul fetei. Fusese ajutată! Setea puternică de libertate i se acordase! Decizia finală îi aparţinea în totalitate! - NU! Nu trebuia să faci asta! Priveşte-te cum te-ai rupt, sfărâmat, fără măcar să-ţi cer ajutorul! ... Nisipul fierbinte a absorbit toată apă şi atunci aceasta a dispărut împreună cu fata care îşi alesese destinul...

43


Helgiu Andreea, clasa a X-a Liceul Teoretic ″Onisifor Ghibu″ Sibiu Profesor coordonator: Nely Constandin

REALITATE? În viață avem urcușuri și coborâșuri. Din păcate în ultima vreme viața mea se destramă din ce în ce mai mult. Totul a început într-o zi obișnuită de vară. Mă întorsesem din oraș, doar ca să o văd pe mama ieșind din apartament. Avea în mână geamantanul roșu și mare. Confuză am țipat după ea însă nu mi-a răspuns și a părăsit blocul. Am intrat în apartament și l-am văzut pe tata plângând. Atunci mi-am dat seama că ea nu se va mai întoarce niciodată la noi, ne părăsise. De ce? La început nu am înțeles de ce a ales să ne întoarcă spatele, dar ulterior am aflat că îl înșelase pe tata de aproape nouă luni și ne-a părăsit pentru altul. Din acea zi, tata nu a mai fost același. Zâmbetul lui atât de frumos și de cald dispăruse complet. A ajuns să își înece amarul în alcool. Numele meu e Bella, iar aceasta este povestea mea. Am 18 ani și sunt în clasa a 11-a. Sunt o adolescentă ca oricare alta, însă umerii mei sunt apăsați de o povară grea. În ultimul timp eu sunt cea care mai aduce banii în casă. Cu tata pur și simplu nu mai poți discuta. S-a închis complet în el și este prezent doar fizic în casă. Tot timpul este cu gândul în altă parte, iar ochii lui tulburi oglindesc doar suferință. Poate vă întrebați cum țin pasul cu școala, din moment ce lucrez, nu? Ei bine... după ce termin orele încep serviciul la restaurant, unde lucrez ca ospătăriță până seara târziu. De obicei când sunt în pauză, îmi fac o parte din teme, ca să îmi mai ușurez viața. Singura zi în care am liber e duminica. Atunci îmi... -Bella? Mă trezesc la realitate. Ana, colega mea de bancă și cea mai bună prietenă a mea, se uita îngrijorată la mine. Îi zâmbesc și îi fac cu mâna. -Hei! Ai ajuns cu două minute înainte să se sune. Asta e o mare realizare. -Știu dar tu ești în regulă? -Cum? Sunt bine. Nu trebuie să îți faci griji. Ana mă analiza atentă. -Ce-i cu cearcănele astea? Îmi doream să îi spun tot ceea ce am pe suflet, dar nu puteam să o fac. Urăsc să îmi plâng de milă. Nu îmi place să îmi arăt punctele slabe, așa că am mințit-o spunându-i că am stat trează toată noaptea. Clopoțelul a sunat brusc, făcându-mă să tresar puțin. Orele au început și s-au terminat surprinzător de rapid. Am ieșit din școală și m-am îndreptat către restaurant. Pe drum mă opresc brusc. Simt ceva umed și rece atingându-mi obrazul. Mă uit în zare. Norii se scuturau, iar acum deasupra întregului oraș cădeau fulgi de nea. Pe chipul meu apare un mic zâmbet. Întind palma și admir fulgii care se topeau imediat cum veneau în contact cu pielea mea. Părul îmi era împodobit în acest timp de mii și mii de fulgi de nea, care refuzau să plece. Îmi reiau drumul și ajung la restaurant. Orele au trecut foarte greu. Nu aveam nici un client. Așteptându-i am descoperit o melodie. De fapt o trupă, a căror voci au ajuns să fie scăparea mea. Trupa este formată din șapte băieți sud-coreeni și se numește BTS. Deși nu înțelegeam versurile, vocile lor atât de calde și de frumoase reușeau să îmi transmită atâtea sentimente și să îmi aducă zâmbetul pe buze, făcându-mă să uit de tot, măcar pentru câteva minute. Într-o zi mă îndreptam înspre casă de la restaurant. Aveam căștile în urechi și ascultam melodiile de pe noul lor album. Dintr-odată cineva a intrat puternic în mine, făcându-mă să mă dezechilibrez și să cad. Telefonul mi-a căzut din buzunar și s-a desprins de căști, iar acum ceea ce ascultam putea fi auzit și de ceilalți. Opresc rapid melodia. -Asculți BTS? Mă uit iritată la băiatul respectiv, care părea să fie de aceeași vârstă cu mine. 44


-Niște scuze că m-ai dat jos și un eventual ajutor nu ar strica. -Oh da! Scuze! Mă ajută să mă ridic. -Taylor. -Bella. Zilele au trecut și oriunde mă uitam îl vedeam pe băiatul acesta. Eram odată în bibliotecă și căutam o carte pentru școală când... -Bună! Tresar. Recunosc imediat vocea. Mă întorc înspre Taylor care afișează un zâmbet angelic. Deranjată de constanta lui prezență îl întreb: -De ce mă urmărești? Acesta se uită surprins la mine, de parcă aș fi întrebat ceva complet anormal. Taylor îmi răspunde calm: -Nu te urmăresc. Te păzesc. Băiatul ăsta mă sperie. Mai bine plec. Asta am și făcut. Mă îndrept grăbită înspre casă. Intru în bloc și mă uit scurt în urmă. Ce ușurare. Nu m-a urmărit. Urc trei etaje până ce ajung în fața unei uși numerotate 27. Bag cheile în broască, le rotesc înspre stânga și intru. -Tată? Era liniște mormântală. Mă îndrept înspre camera tatei și intru. -Tata? Dormea. Mă apropii de pat și îl învelesc. -Noapte bună. Închid toate luminile din apartament și merg la mine în cameră. Mă așez la birou și aprind lampa. Îmi scot manualele de matematică și îmi termin tema. Gândurile îmi zboară din nou la Taylor. Este ceva legat de el. Ceva ciudat și totuși interesant. Liniștea este întreruptă de o voce. -Ce faci? Voiam să țip, dar Taylor îmi acoperă gura. -Liniște. Nu vrei să îl trezești pe tatăl tău. Ce caută Taylor aici?! Mă uitam șocată la el. Acesta se așază pe pat și se uită la posterele de pe perete. -Chiar îți plac așa de mult? M-am prins imediat că întreba de BTS și i-am răspuns: -Da. M-au ajutat prin muzica lor să trec mai ușor peste momentele mele grele din viața mea. Taylor îmi zâmbește, dar eu nu mă las înduplecată și îl întreb: -Ce cauți în camera mea? Acesta nu îmi răspunde, ci se uită mai departe prin cameră. -Răspunde-mi te rog. Ce cauți aici?! Între noi s-a lăsat o liniște sufocantă, liniște care este întreruptă de un chicot. -Tu chiar nu ți-ai dat seama? -Ce să îmi dau seama? Acesta zâmbește din nou și îmi spune: -Sunt cel care te-a vegheat mereu din momentul în care ai fost trimisă pe pământ. Ochii mi s-au mărit. -T-tu ești... Capul a început să mă doară brusc. Am început să îi aud vocea lui Taylor răsunând în ecou zicând: -Totul va fi bine Bella...totul va fi bine...te voi păzi mereu... Nu e pentru prima dată...nu e pentru prima dată când visez acest vis. În fine. E doar un vis. Mă ridic somnoroasă din pat și merg în bucătărie. Zâmbesc când îmi văd ambii părinți. Ce bine că a fost doar un vis.

45


Critică Cicur Oana, clasa a X-a Colegiul Național “Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordinator: prof. dr. Lidia Pircă

Ego-uri experimentale spre dobândirea Adevărului Poezia, încercarea de a reprezenta și de a reconstitui ceea ce strigătele, lacrimile și suspinele exprimă confuz, cea care anexează culoarele virgine ale gândirii contradictorii având rădăcina în pădurea de interpretări, nu a promis salvarea lumii, ci ne-a descoperit câteva drumuri de acces spre înțelegerea ei. Lăsându-se pradă unui vis voluntar, lectorul descoperă poezia ca pe un raport, o experiență umană netransmisibilă, dar imitabilă prin identificarea și trăirea situațiilor. Poeziile lui Charles Baudelaire și ale lui Radu Stanca aduc în prim-plan sufletul uman, metaforizat de experiențe tragice, tragicul fiind definit chiar de poetul ale cărui trăiri s-au mistuit între zidurile apăsătoare ale burgului, ca ,,o valoare etică, pentru că determină o concepție despre viață, despre rolul și sensul ei moral”. Cele două euri ale poeților, aplecate spre sinele izolat de contingent, sunt orbite de obsesia de a-și asuma destinul, de a metamorfoza tensiunea fundamentală în arta ce dezvăluie labirintul fundamental, cea mai apropiată formă de geometria sufletului uman. (Nietzsche) „Ai dreptul să mă-ntrebi” de Radu Stanca și ,,Moartea Sărmanilor” de Charles Baudelaire relevă inima rătăcitoare, ,,starea delicioasă a unui om căzut pradă unei mari reverii”, cum ar fi spus Georges Poulet, elementele sonore și ritmice ale limbajului devoalând puternice frământări ale spiritului. Cuvântul își are originea în unitatea primordială cosmică, ilustrând în cadrul ambilor poeți puterea de a merge spre izvoarele și arhetipurile umanității. (Aşa cum afirma Borges, lucrurile sunt incomparabile, astfel încât nu o să comparăm cele două creaţii lirice, ci doar o să trasăm paralele şi puncte de legătură între ideile poetice desprinse.) În primul rând, se remarcă o legătură specială cu divinitatea. Pornind de la ideea criticului Nicolae Manolescu, cum că liricul poartă totdeauna o mască, în sensul în care simpla autenticitatea nu creează arta, poezia reprezentabilă a lui Radu Stanca nu are personalitate. Acesta adoptă vocea unei colectivități, chiar a umanității, în ciuda faptului că folosește persoana I a pronumelor (mă, mine, mie, - mi, m - ) și a verbelor (am făcut, să bat, văd). Construcția ,,Ai dreptul să” devine laitmotivul poeziei, eul poetic frământat de gândul morții, agățându-se de ultima frântură de ontologic: orgoliul determinat de statutul superior al demiurgului secund. Dumnezeu este considerat ,,Părinte”, ,,Tată”, dar și judecător (,,În a-mi mări pedeapsa meritată”). Viața se transformă într-o insulă depărtată a neînfăptuirilor, în care speranța este dizolvată de umilința unui suflet zdrobit de obsesii thanatice. Dintr-o altă perspectivă este privită moartea de către Baudelaire: ,,moartea consolează și îndeamnă a trăi”. Hugo Friedrich justifică în ,,Structura liricii moderne”, metaforizarea morții în ,,unica lumină”, ,,cârciuma veselă”, ,,îngerul” prin dualitatea eurilor. Omul se găsește mereu încordat spre înalt într-o febră spirituală, fiind sfâșiat în esența sa de satisfacerea polului satanic spre dobândirea celui ceresc. De fapt toată poezia este construită sub forma unor definiții. La fel ca și în cazul lui Baudelaire, ethosul lui Radu Stanca se potrivește afirmației lui Livius Ciocârlie ce mărturisește că poetul cuprins de frisoane ontologice, se simte copleșit până la obsesie

46


și se gândește la o altă lume. Moartea, refugiu absolut, este dublată de conștientizarea perisabilității clipelor, a emoțiilor puternice ,,Avui un dor și iată ca la capăt/Văd ce deșert a fost și ce zadarnic”. În al doilea rând, poetul ce i-a scris lui Negoițescu într-o scrisoare că ,,Trebuie să scriu, să scriu, să scriu. Aceasta este mântuirea”, dorește să se asigure că bogăția sa spirituală și cea materială care are harul euristic, vor fi conservate. Încuierea viselor prefigurează importanța apoteotică a celui ce este expresia căutărilor firii umane, surprinzând fiinţa însetată de cunoaştere, eliberată din lăcaşul trupului, cu nevoia de Absolut. Compătimirea vioarei (,,vioara biata”) sugerează legătura intimă cu sunetul nostalgic al instrumentului ce îi acompania tristețea. George Călinescu spune că scriitorul se hrănește din epoca lui; circumstanțele actului poetic sunt asemenea centrului care influențează circumferința creatoare a artistului. Stilul specific sesizat de Stanca în arhitectura lăuntrică a Sibiului este stilul Bach: ,,sonoritatea diatonică a lui Bach leagă întotdeauna elementele între ele printr-o pânză ce le topește unele în altele și acel destin al umbrelor sibiene, ce topesc locul în păienjenișul lor”. Borges spune că poezia este înainte de toate muzică. Același stil transformă opera, prizonieră perfecțiunii sale materiale, într-una închisă în armonia sa de organism perfect dimensionat, dar și deschisă în posibilitatea de a fi interpretată. Sonoritatea prinde alte contururi în cazul lui Baudelaire, a cărui prozodie creează o muzică insidioasă, paralizantă, îmbătătoare ca un drog, inducându-i cititorului sentimentul unei voluptăți vinovate - ,,E poarta-ntredeschisă spre-un cer necunoscut”. Pendularea între modurile și timpurile verbale din poezia ,,Ai dreptul să mă-ntrebi” trădează complexitatea vieții, discursul liric reunind toată experiența poetului. Ironic, Dumnezeu este considerat ,,darnic, foarte darnic”, lupta dintre întuneric și lumină materializându-se în pustiu. Ultimul vers pune în lumină darul de a scrie, profunzimea răsunătoare a exclamației din aceeași strofă ,, bate-mă, Tată!” simbolizând furtuna de îndoieli a celui ce a încetat să mai spere. În concluzie, prin poeziile citate se stabilește o uniune puternică, atrasă ademenitor de moartea ce deschide porțile visării spre a da frâu liber poeziei interiorizate, sincronizate tematic cu suferința existenței artiștilor.

Bibliografie: • Manolescu Nicolae; Metamorfozele poeziei, Editura Polirom 2003 • Sîrghie Anca, Diaconu Marian, Radu Stanca Profil Spiritual, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2015 • Varga Dragoș, Radu Stanca Sentimentul estetic al ființei, InfoArt Media, Sibiu 2010, Timpul, Iași 2010 • Friedrich Hugo, Structura liricii moderne de la mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea, editura Univers, București, 1998, pag 13-54 • Crăciun Gheorghe, Aisbergul poeziei moderne, Editura Paralela 45, 2009 • Goci Aureliu, Geneza și structura poeziei românești în secolul XX, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2001 • Baudelaire Charles, Florile răului, Editura Minerva, București, 1978

47


Frătean Denisa-Maria, Clasa a XII-a Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Stoian Achim

Iubirea între iluzie și realitate Iubirea este un colaj între „misterium tremendum” și „misterium fascinans”, așa cum afirma José Ortega y Gasset. Ea a creat lumi și universuri, reflectându-se de-a lungul timpului în toate formele de creație, deoarece femeia este cea care inspiră și cea care ambiguizează. Definită ca un „act centrifug de altoire metafizică” de către același filosof, iubirea reprezintă o experiență esențială a omului cu dorința de a crea și de a recrea, de a se înălța până la bolta absolutului. Iubirea, această stare sufletească, acest act cu finalitate autotelică, este cea care a dat naștere primei reprezentări plastice, lucru menționat și în opera „Scurtă istorie a umbrei” de Victor Ieronim Stoichiță. Pliniu cel Bătrân consideră că fiica lui Butades, un olar din Corint, a creat o astfel de operă atunci când a trasat conturul iubitului ei pe un perete al peșterii. În acest caz, umbra are un rol de surogat al prezenței fizice a persoanei îndrăgite, acoperind golul sufletesc al fetei. Tatăl ei este cel care a umplut conturul cu argilă, dându-i consistență, materializând astfel dragostea. Poezia „Doti” de Radu Stanca este o astfel de reprezentare grafică a ființei Cuplului „Ești primul muritor care mă vezi”, opera mizând în primul rând pe o serie de imagini vizuale şi tactile. Pentru a înțelege această operă, precum și celelalte creații ale poetului, consider că este necesară conștientizarea faptului că Radu Stanca a fost și este un poet al „metamorfozei”. El a transformat spațiul geografic obiectiv al Sibiului în poezie, liricizând toate angoasele produse de această cetate barocă în care „fiecare parc este un cimitir”. Această „solidaritate dintre moarte și viață” se regăsește și în poezia „Nocturnă”, reprezentativă prin versurile „Într-un Sibiu livid, sătul de viață/ Dar pregătit pe străzile uitate/ În fiecare clipă să dau fața/ Cu mortul care umblă prin cetate” care scot la iveală convingerile personale ale poetului că „duhul Sibiului” îl urmărește. Ion Vartic în opera „Modelul și oglinda” susține această ipoteză conform căreia, pentru Radu Stanca, „Sibiul constituie un fel de oraș magic care, prin atmosferă, cadru și stil, oferă peisajului intelectual adecvat unei nașteri spirituale a artiștilor, după cum, mai apoi, le favorizează un fel de continuă <<maternitate Frică>>”. Această spaimă l-a urmărit pe autor de-a lungul vieții sale, trăind mereu cu sentimentul propriei efemerități. Pe de altă parte, în poezia abordată putem observa metamorfoza propriei biografii în versuri, „Doti” reprezentând, din punctul meu de vedere, esența vieții de scriitor, punctul pe „i”, deoarece pseudonimul îi este atribuit Dorinei Ghibu, unica dragoste a vieții autorului, cea numită de Radu Stanca „îndumnezeirea mea, mântuirea mea”. Într-o scrisoare adresată acesteia, chiar înainte de căsătorie, el își mărturisește dorința arzătoare de a fi idealul ei de absolut, de a fi Acel Unic zeu întrupat care se poate bucura de frumusețea spirituală a ființei angelice „jur să mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc toate puterile inimii idealurilor tale”. În aceste enunțuri poate fi remarcată „rostirea ca de oracol”(Ștefan Augustin Doinaș), anticipând cursul vieții sentimentale clădită pe niște promisiuni cu valoare de legământ. Elanul pe care destinatarul îl transpune în această epistolă se datorează comuniunii perfecte cu ființa adorată „ești permanent în mine, ai pătruns în locașurile mele lăuntrice prin toți porii ființei mele; îți simt neîncetat făptura ta de fum suav, îți ascult mereu glasul legănător și darnic, ca un clopot de sărbătoare”, „și eşti frumoasă, iubito, pentru că ești toată numai suflet”. Această scrisoare este simetrică din punct de vedere ideatic și al expresiei cu poezia „Doti”, poetul înfăptuind actul transpunerii în cuvintele cărora le oferă greutate și înțeles. Radu Stanca, așa cum afirma Ștefan Augustin Doinaș, reușește să depășească uscăciunea și răceala tradiției, meritul 48


lui fiind „acela de a fi rămas fidel unui principiu poetic, adevărat peste veacuri – acela că lirismul e o substanță, producerea lui implică o disciplină a spiritului, că poeticul răsfrânge o ordine interioară a artistului creator, că el ne prezintă o mirifică oglindă plină de tâlcuri a cosmosului”. Modificând perspectiva, putem observa organizarea poeziei care mizează pe monolog, exprimând sublima stare de dragoste printr-o voce feminină, pe cât de caldă și suavă, pe atât de sinceră și plină de franchețe, trădând masca lirică a poetului care se eternizează în creația sa, fiind ipostaziat în eul creator. Prin această lirică a măștilor, se dezvăluie latura cea mai intimă a sinelui, eul liricii mascate fiind „un eu îndrăzneț, dezlănțuit”, așa cum spunea Tudor Vianu. Criticul literar accentuează faptul că „poetul pune masca pentru a fi mai el însuși”, autorul asumându-și „o mască eterogenă [...] pentru a manifesta mai răspicat sentimentele lui cele mai profunde, acele care aderă la partea cea mai intimă a propriei naturi”. Poezia „Doti” glăsuiește din perspectiva femeii-mister, dar în spatele patimilor și descrierii prezentate se ascund dorințele pătimașe ale eului rostitor, fierbințeala inimii care tânjește să-și aștearnă „palma aspră și pe sân”, cu alte cuvinte, să pătrundă în „templul” ferecat al sufletului iubitei. Măștile poeziei coincid cu măștile poetului, scoțând la iveală subtilitatea creatorului. Limbajul întâlnit în această poezie pare a corespunde percepției poetului Novalis care susținea faptul că „orice cuvânt e incantație”, o evocare și exorcizare a obiectului pe care-l numește. Din această perspectivă, putem afirma că Radu Stanca nu este doar un poet, ci și un alchimist, manipulând Materia Primă, acel „spiritus mundi”, pentru a ajunge la desăvârșire. Aceste asocieri, prezentate de Umberto Eco în „Limitele interpretării”, menționează trei etape în descoperirea Pietrei Filozofale, faze ce se disting între ele prin culoarea pe care materia o capătă treptat. Astfel, „Opera la Negru” reprezintă „coacerea și descompunerea materiei”, noaptea din punct de vedere astronomic sau, adaptând etapele alchimiei la etapele creației, momentul „depietrificării” simbolice, al descoperirii intimității iubitei „Și-azi când mă pipăi simți cum se contractă/ În trupul meu de piatră inima”. „Opera la Alb” se obține în urma unui proces „de sublimare sau de distilare”, așadar este nevoie de rafinament și tenacitate pentru a putea ajunge în acest punct. Misterul este cel care învăluie întregul proces, creând o dimensiune vizionară pentru momentul revelației „O pulbere de-argint mă împresoară/ Și raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi”. Stadiul final este reprezentat de „Opera la Roșu”, roșul fiind o „culoare solară” sau, din punct de vedere poetic, momentul desăvârșirii cunoașterii prin eros a celuilalt „Tăcerea care-acum se înfioară/ E sângele ce-mi susură pe trunchi”. Aluziile culturale sunt cele care îi oferă poeziei o dimensiune profundă, fiind ancorate în mitologie. O primă referință este aceea la vălul Mayei, întruchiparea iluzoriului și a supranaturalului în lume „Dă-mi la o parte vălul și privește!”. Îndepărtând acest „văl”, simbol al măștii, eul liric poate pătrunde în realitatea și esența lucrurilor, poate descoperi adevărata înfățișare a femeii idealizate și esențializate. Versul „Mă socoteai iluzie abstractă” descinde tocmai din această nesiguranță, din această stare de oscilare sufletească între a considera iubita ca pe o entitate de sine stătătoare sau ca pe un vis efemer. Salvador Dali, conștient de această deșertăciune a materialului, de faptul că totul este „caduca et incerta”, a spus că „Într-o bună zi, va trebui să recunoaștem că ceea ce am numit noi realitate este o iluzie mai mare decât lumea viselor”. În asentiment cu această aserțiune este și textul blagian „Din părul tău” care mizează pe aspectul înșelător al aparențelor, fără a pregeta să afirme, totuși, că misterul amplifică farmecul „că vălul se preface-n mister”, așadar mitul Mayei își găsește interpretări distincte la scriitori aparținând unor orientări diferite. În același timp, textul pătrunde în mitologia egipteană, făcând aluzie la „străvechiul AmonRa”, zeu creator, capabil să se readucă singur la viață, „cel ascuns”, asociat adeseori cu Zeus. Toate aceste atribute care îl caracterizau pe zeul soarelui pot fi asociate cu latura misterioasă a celei fără de sfârșit, „Doti” fiind un simbol al luminii lăuntrice și spectrale, al superiorității datorită iubirii sale din care izvorăşte fericirea eului liric. Ecourile acestei poezii pot fi căutate și în creațiile altor scriitori români care au trăit în aceeași epocă sau care au avut anterior aceeași viziune cu poetul „sufletului medieval”. Unul dintre aceștia este romanticul Eminescu, mizând pe îmbinarea iubirii dezamăgite cu liniștea cucerită prin 49


dragoste. Acest contrast poate fi observat și în poezia „Venere și Madonă” ce frapează prin sinceritatea sentimentelor transmise „Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie”. Acest vers poate fi corelat cu stihul „În trupul meu de piatră”, ambii scriitori transpunând în literatură această răceală a ființei iubite, intangibilul, sugerând totodată aparenta discrepanță între cele două suflete care trebuie prinse într-un liant. De asemenea, această poezie eminesciană conține și simbolul vălului „Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece/Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț”, diferența principală între cele două perspective constând în percepția iubitei după căderea acestui „văl”, deoarece eul liric din poezia „Doti” pare a avea o revelație înălțătoare, nu o tendință de a demoniza chipul dezvelit. Actul „furișării” în templu, loc sacru și sfânt, e echivalent cu cel a „dumicării”, parafrazândul pe Tudor Argezi, dar perspectivele celor doi poeți sunt răsturnate, ca într-o simbolică oglindă, fiindcă în poezia lui Radu Stanca, cel care se strecoară este eul viril, pe când în poezia argheziană „Morgenstimmung”, femeia este cea care deschide „Fereastra sufletului” și umple „clădirea toată” cu mireasma neliniștii. Odată pătrunși în acest loc necunoscut, în labirintul lui Dedal, este nevoie de firul Ariadnei pentru a evada și acesta poate fi dobândit doar de către cei inițiați, de cei cărora li s-a arătat „Din bob în bob amorul”(Mihai Eminescu). Conchizând, consider că indiferent de nivelul la care se realizează lectura acestui poem, lectorul nu va pregeta să rămână impresionat de subtilitatea și sensibilitatea care „înfioară”, poezia fiind o anticipare a operei „Altă matematică” de Nichita Stănescu ce va striga „Pieri din mintea mea! Revino-mi în inimă!”. Bibliografie: • Ion Vartic, „Radu Stanca-poezie şi teatru”, editura Albatros, 1978 • Ion Vartic, „Modelul şi oglinda”, editura Cartea Românească, 1982 • Umberto Eco, „Limitele interpretării”, editura Polirom, 2007 • Tudor Vianu, „Opere”, volumul II, editura Minerva, 1972 • Victor Ieronim Stoichiţă, „Scurtă istorie a umbrei”, editura Humanitas, 2008 • Ştefan Augustin Doinaş, prefaţă la volumul de poezii al lui Radu Stanca, editura Albatros, Bucureşti, 1979 • Matei Călinescu, „Conceptul modern de poezie”, editura Paralela 45, 2009

Bădăruță-Hașigan Ionuț, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Andra Tischer

Spectacolul existențial al argonautului cosmic Părăsind “fiinţa oraşului”, “burgul cu umbrele si turnurile sale”, umanistul transilvănean Radu Stanca, iniţiat în nostalgia peregrinărilor în timp ancestral si spaţiu mitologic, creează scenografia lirică a unei experienţe existenţiale, unde Meșterul Manole este Argonaut cosmic al idealurilor colective ale umanului. Dorinţa de a se închide “ca într-o cetate” în care moartea nu poate pătrunde, nu mai e opţiunea viabilă pentru R. Stanca, conectat cu avânt, expansiune şi entuziasm la fluxul noilor cuceriri ale stiinţei. Argonautul cosmic nu e atât de obsedat de moarte “eroul tragic moare sub semnul vieţii, nu trăieste sub semnul morţii”, ci, fascinat la posibilităţile noului spectacol, în care omul devine singurul judecator al “în-scenarilor existentei, erou al unor noi iluzii si clarvăzator care are nevoie de acte si fapte vitejeşti “la ţărmii-ndepărtărilor planete”. R.Stanca, cel care se autodefinea “hidalg 50


al poeziei”, amesteca imaginarul ficțiunii cu tragismul existenței umane în încearcarea ultimativă de a provoca “Destinul Aforismul: nu suntem vinovati pentru că ne naştem. Suntem vinovaţi pentru că murim” confirma corporalitatea lirică a emoţiei si a neliniştii eului anxios. Poezia şi teatrul lui R. Stanca sunt “încorporări de muzical”, limbajul fluidului sonor al ”întâlnirilor muzicale” care generează sensul transfigurării extatice şi configurează dimensiunea muzicală a fiinţei umane. Emoţia, esenţa oricărei creaţii, însoţeşte Argonautul în “muzici mari de ionosfere” în aventura spiritual-existentială a umanului, recreată de noua paradigmă “sub stăpanirea vieţii şi-a raţiunii”. Argonaut, navigator, îndrăzneţ de pe corabia Argos în căutarea “lânii de aur” devine în poezie un “al doilea Noe” atras de “salbatica Tarie” a “fiorului cosmic” în încercarea de salvare a esenţei umanului. Într-un elan de inspiraţie mitologică, în faţa lucidităţii existentiale, poetul subtil desensibilizează tragedia umanului în fata certitudinii finalitătii, aruncând în arca Argonautului “exemplare” fără de moarte, fară bătrâneţe. Încercarea unilaterală a Argonautului de-a crea un nou început e facilitată de exerciţiu intelectual al întelegerii statutului ontologic şi valorii gnoseologice a fiinţei creatoare. Învingând “paznicii de mine ai genunii”, Argonautul arunca victorios “sămânța” noii construcţii existenţiale, a cognitivului raţional, a gândirii logico-rationale, a omului “suflet hoinar”, vizionar şi iniţiatic conectat la ritmurile cosmice. Precum “mirabila sămânță” a lui Blaga, sursă germinativă a lumii vii, fiinţa umană e predestinată creaţiei prin singularitatea şi sacralitatea sa. Seducţia nemuririi, elixirul vieţii și substanţa vitală care îndepărtează moartea și bătrânețea făcând imposibilul posibil sunt idei extravagante în ficțiunile literare. Radu Stanca, ca autor și regizor al spectacolului existențial e atras de ideea restructurării umanului din perspectiva omului care transcende biologia după modelul basmelor copilăriei, în varianta românească a “tinereţii fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte”. Dar temperamental şi expansiv în aventura sa, continuă ideea redesenării tabloului genetic al viitorului umanităţii amintindu-şi că raţiunea este cel mai important mijloc al reflecţiei spirituale, “omul cunoaşte totdeauna prin intermediul raţiunii” (Tolstoi), iar limitele raţiunii umane, spaţiul şi timpul trebuie extinse la dimensiunea temporalităţii şi spatialităţii universale. “Sămânța” aruncată în spaţiul interstelar are potențial de încolțire şi dezvoltare în ionosfera în care se propagă radiaţia solară iar atomii sunt ionizați în ritmuri de “muzici mari”. Muzica are la bază sunetul, sunetul e vibraţie care amplifică energia cosmică, iar întregul univers e vibraţie. Muzica, dimensiune ontologică a omului este “una din rădăcinile poeziei“ (M.Cărtărescu), eliberând omul de emoţii şi pasiuni, integrându-l în universal. Muzica sferelor și astronomia erau instrumentele antichităţii de înțelegere a Universului supus legilor armoniei sunetelor, armonia fiind starea premergătoare frumuseţii şi a luptei împotriva haosului şi a stărilor de dezordine. Pitagora spunea că “în spaţiul stelelor există muzică”, iar Platon asemăna planetele cu notele muzicale, mişcarea lor producând o simfonie muzicală perceptibilă la nivel intelectual. Simplitatea mijloacelor de exprimare fără ornamente a demersul poetic e potenţată de frământările spirituale “de-a marginii nemărginirea toată”. “Făgăduiala dată” sub forma jurământului e întărită de ideea că “făgăduim după speranţele noastre” (La Rochefoulcauld). Omul, fragment de univers, fiinţă raţională îşi permite să supravieţuiască propriei sale gândiri şi raţiuni, să-şi depăşească condiţia umană şi limite experienţei terestre prin divinul lăuntric la întalnirea cu eternitatea şi atingerea nemărginirii. Ideea cunoaşterii integratoare, “Marele Tot” (D.D.Roşca) precum şi a meditației asupra destinului uman are la bază raţionalitatea limitată de emoţii care dă sens existenţei, prin legile ei logice. Tragicul condiţiei umane, “sentimentul tragic al existenţei” și neliniştea metafizica a gândului care zideşte sunt anulate prin eroismul intelectual al raţionalităţii omului. Logos-ul grecesc semnifică atât cuvantul, “fiinţa vorbitoare” dar şi raţiunea , “a doua navigaţie”, cea mai nobilă facultate umană pentru că permite omului să contemple divinul şi cea mai obositoare îndrăzneală pentru că trebuie să te implici cu toată fiinţa (Platon, Phaidon). Experienţa poetică, sufletească şi spirituală a aventurii, emoțională și ratională, creează o stare cathartică, simţită de inimă “sub stăpânirea vieţii” şi percepută de creier sub “stăpânirea raţiunii”.

51


Bibliografie: • Dicţionar de mitologie generală, Victor Kernbach, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989 • Platon, Phaidon sau Despre suflet, Ed. Humanitas, Bucureşti • D.D. Roşca, Existenţa tragică, Ed. Didactică și Pedagogică, 1995

Sima Iulia, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan

Avatarurile creatorului Poezia, teatrul, eseul - o singură creație, emblemă a unei conștiințe baroce ce tinde spre ideea de înscenare, de spectacol și de joc al măștilor, de travestire a confesiunii. Poet manierist, în sensul preluării și redimensionării rafinate a unor stiluri consacrate, Radu Stanca își alege măștile potrivite unei sensibilități obsedate de ideal, trăindu-și cu intensitate și conștient iluziile și deziluziile. Creatorul refuză expresia directă, luând rolul menestrelului evocator de timpuri și evenimente legendare, făcând din artă un „teatru exteriorizat al afectelor“ (Ion Pop). Biografie, convenţie şi iluzie simbolică, acestea sunt, în fond, măştile pe care şi le asumă creatorul şi care îl reprezintă fără încetare: „poetul nu dispare niciodată în spatele iluziilor sale magnifice, care nu se derulează triumfător, independente, ci numai atâta timp cât se amăgeşte şi crede în ele [...]. Poetul minte, desfăşurând ca nişte eşarfe himerele şi tot el e cel care şi le risipeşte la sfârşit, arătându-şi chipul chinuit de o trează durere“. (Ion Vartic) Convenţia literară ocupă tot mai mult teritoriile trăirii, creaţia lui Radu Stanca situându-se sub semnul barocului. Dar relațiile sale cu convenția sunt foarte subtile: el o preia, și-o asumă, se instalează în ea, îi utilizează arsenalul, distanțându-se totodată conștient, rațional de ea, în spirit modern. Această conștiință a convenției, manierismul rezultat din rafinamentul refolosirii, restructurării unui repertoriu moștenit se pot observa în schimbul care se înfăptuieşte pe această scenă lirică între iluzie şi deziluzie, în minuţia detaliului ori în plasticitatea sau estetismul viziunii. Creatorul se travestește într-un constructor de lumi iluzorii, trăind sub semnul frumosului, al idealului, însă al unui ideal refuzat, irealizabil, de unde și tonalitatea nostalgică, elegiacă. De altfel, melancolia, tristețea, reprezintă categoria esențială a liricii lui Radu Stanca, fiind definită de poet ca o „stare intermediară“, de echilibru în dezechilibru“, care estompează marile pasiuni. Ea nu este un element de „dezordine sufletească“, ci, dimpotrivă, un element unificator. Ca și pentru A.E. Poe, melancolia reprezintă tonul cel mai adecvat pentru manifestarea „frumuseții absolute“, dar și o „categorie estetică“ definitorie a creației artistului, reprezentată plural: ca atmosferă, ca principiu care poetizează, lectorul asistând astfel la un transfer simpatetic al unei stări sufletești subiective asupra universului obiectiv, dar și ca obiect poetic propriu-zis, tristețea metafizică din creația lui Radu Stanca fiind un ecou peste timp al versului bacovian: „În parc regretele plâng iar“. Reuşita artistică a lui Radu Stanca vine din faptul că toate creațiile sale au o anume conotaţie scenică, tragicul fiind mai degrabă „jucat“ decât resimţit ca destin, cum mărturisesc poemele Trubadurul mincinos, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, A doua odă a lui Lactanţiu pentru iubita sa, Invitaţie la o artistă, Baladă studenţească, Regele visător şi mai ales Corydon, din care faimoase vor deveni versurile: „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,/ Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de graţios port inelu-n ureche,/ Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta“. Asemenea trubadurului mincinos care inventează pentru iubita sa un castel („Eu am, iubito,-n Spania un castel/ Și, dacă vrei, te fac stăpână în el“), creatorul visează, ca orice adevărat romantic, la lumi ce nu există, puse însă sub semnul timpurilor 52


mai noi, al culturii, al spectacolului. Prin urmare, calculat regizoral „Totul este posibil în cetatea aceasta barocă – Sibiul. Aici timpul, fiind reversibil, atingerile dintre moarte şi viaţă te urmăresc pretutindeni, ca şi umbrele pe stradele înguste şi întortocheate“ (Radu Stanca). Sibiul este așadar o cetate barocă, iar Radu Stanca, poetul ei. Sibiul este un spațiu de sensibilitate imaginar și securizant care are valoarea unui topos, este așadar un loc cultural inventat, care va constitui decorul, atmosfera și substanța lirică a baladelor lui Radu Stanca. În acest context, poetul îşi poartă figura actoricească drept un blazon: el este histrionul care înşală deliberat, regizează spumoase feerii, rămânând însă constant o „natură dilematică, […] interpret și exponent al vremii sale“.( V.Fanache) Neliniştit adesea, atras de meandrele fragmentarităţii sau de labirinturile interogaţiei, eseistul e fascinat de lumea spectacolului, de arta disimulatorie, dar atât de autentică sub raport estetic, a actorului: „s-ar putea spune, printr-un aparent paradox, că Actorul e cel lipsit de memorie, capabil să-şi uite rolul imediat după căderea cortinei, pentru a fi în stare, în seara următoare, să întrupeze un altul sau pe acelaşi, dar mereu altfel. Ca atare, se poate afirma că, prin infidelitatea lui specifică, Actorul e însuşi Don Juan“, un avatar perfect al creatorului/ poetului. Ca orice simbol, hrănit de apele freatice ale mitului, avatarurile creatorului înfloresc mereu altfel. Astfel, Radu Stanca îl visează pe Euphorion. Retras în Sibiu ca într-o Spartă atemporală și într-un timp pur interior, Radu Stanca l-a imaginat pe copilul gol și înaripat al poeziei ca pe omul care tinde spre absolut și care cade, fulgerat, din înălțimea idealului său, care se mistuie în ardența propriei sale lipse de măsură: „Euphorion (…) simbolizează tot ce e nou pe plan spiritual grecesc, apolinic (limitele, ordinea elină) și fausticul modern al europeanului, adică dinamismul, avântul nesăbuit. Preponderând acesta din urmă, Euphorion e mânat spre dezastru“. (Ion Negoițescu – Radu Stanca, Un roman epistolar). Euphorion reprezintă în plan stilistic, din perspectiva lui Radu Stanca, emblema singurei logodne de timpuri pe care un intelectual o putea cultiva întru spirit: aceea a Antichității cu Modernitatea. Conjuncția din care se naște Euphorion/ Creația reprezintă o depășire a separației, a individuației, prin succesive transcenderi îndreptându-se spre nunțile necesare, condiție a nașterii – în iubire – a unicului, viziune ce amintește nu doar de crezul barbilian („Și sfânt doar nunta, începutul”), ci și de mărturisirea lui Rilke: „E atât de multă fumusețe în tot ceea ce începe”.

Bibliografie: • Iulian Boldea, Modelul şi exemplul, în revista Apostrof, ANUL XXI, 2010, NR. 6 (241) • Ion Negoițescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, Editura Albatros, 1978 • Pop, I, Jocul poeziei, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2006 • Vartic, Ion, Radu Stanca. Poezie și teatru, București, Editura Albatros, 1978

State Elena, clasa a VI-a Școala Gimnazială Comuna Viperești, Buzău Profesor coordinator: Magdalena Oancea

Poezia, arta minții! Motto: ,,Ce multe versuri, ah! ce multe versuri / Şi totuşi ce puțină poezie!" Versuri,... poezie! Este un dar divin de a compune versuri, de a face poezie. Poezia este cea mai adâncă emoție a inimii umane, este un produs final al suferințelor, al decepțiilor, dar şi al satisfacțiilor şi al fericirii.Versurile adevărate descriu tabloul sufletului desenat pe pânza emoțiilor. Poezia ne învață să iubim, să trecem peste suferință, să trăim ca şi cum ar fi 53


ultima zi pe pământ. Ea este o artă pe care de multe ori nu o înțelegem sau nu reuşim să o desluşim. Reprezintă un mod frumos de a trăi şi după ce trăieşti ceea ce îți este sortit, poezia înseamnă tot ce laşi în urmă. Poate fi asemănată cu o umbră desenată pe cer. Prin intermediul ei ne exprimăm sentimentele, ideile, emoțiile, trăirile. Pentru mine versurile, poezia sunt un mod de exprimare în care jocul cuvintelor are o importanță aparte care mă face să uit de toate problemele, mă face să intru într-o lume magică de unde nu aş mai ieşi niciodată. Poezia este arta de a aşeza cuvintele, este arta de a te exprima, este o deosebită creație literară. Citind multe poezii,versurile devin pentru mine hrană a spiritului, sensul vieții.Versurile care compun poezia devin distanța dintre inimă şi umbra ei ce se numește suflet, ca apoi la un moment dat putem spune ca poezia este medicamentul salvator al sufletului. Nu oricine poate compune versuri,... dar o poezie? Necesită multă muncă inteligență, imaginație, răbdare, trebuie să exprimi în ea vocea sufletului. De câte ori oamenii au avut sufletul plin au început sa scrie unele poezii fiind şoapte de iubire, altele strigăte de bătăile, altele tânguiri, altele exprimând mulțumirea, depinde de ce anume a fost plin sufletul fiecăruia în momentele acelea, dar fiecare încercând să înfățișeze realitatea sinceră de unii înțeleasă de alții nu. Pentru că poezia nu este o acumulare de emoții ci o evadare de emoții, este haosul condamnat la visare. Şi după cum spune şi Grigore Vieru: ,,Nimeni nu ştie mai bine ca inima, secretul creierului." Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii. Până la urmă poezia este o expediție pe urmele adevărului. Prin intermediul ei, oamenii pot spune în public ceea ce este cunoscut numai în privat. Așadar, ea este revelația creației lui Dumnezeu în eul liric al artistului, este veşmântul în care ne îmbrăcăm viața şi moartea, este oglinda care face frumos ceea ce este deformat. Şi dupa cum spune Ruben B. :,,Poezia-i picătura de cerneală în apă - e rădăcină de culoare - împrăștiată - e creșterea într-o altă culoare..."!

Păsat Diana Gabriela, clasa a VIII-a Școala Gimnazială ”Grigore Hagiu”- Tg. Bujor Profesor coordonator: Nicoleta Mitu

Toast- Radu Stanca Cuvântul se întrupează neașteptat într-un monolog liric adresat, parcă, lumii prietenești, solare, redescoperite și recreate, în clipa de grație a îndrăgostirii. Incantația: ”Ridic acest pahar pentru iubire/ Și-l beau, dintr-o suflare, pân-la fund” răsfrânge starea de binecuvântare, de mulțumire interioară spre afară, molipsind întreg auditoriul cu o stare de bine, favorizată și de gustul ademenitor al licorii bahice. Dorința de a atinge acea stare de grație, de a ieși din sine, poate fi susținută prin locuțiunea adverbială: ”dintr-o suflare„. Întreaga strofă pare a se afla sub semnul revirimentului. Făcând lumină în interior, ochiul devine capabil să-și descopere propria metamorfoză; răsfrângerile spre afară se concretizează într-o hiperbolă și o comparație, expresie a autocunoașterii: ”Sunt încărcat de-atâta strălucire,/ Că văd prin mine ca-ntr-un râu profund.” Printr-un stil confesiv, timpul trecut e salvat prin cuvânt, purificat; acesta aduce cu sine iluminarea, cunoașterea, depășirea limitelor. Enumerația: ”Văd mâlul de demult cum se depune/ Și apa limpezindu-se treptat” ne transformă în martori ai ființării, ai depășirii propriilor limite. Viața presupune situații limită - ”vâltori nebune,” dar și o serie de probe: ”de șapte pietre-n care am sângerat.” Cifra magică șapte ne amintește de divinitate, dar și de basmul unde Binele învinge întotdeauna Răul. ”Mâlul de demult” ar putea reprezenta resentimentele, senzația de insecuritate, gândurile nefaste, anulate de acest nou suflu, de acest nou orizont. Suferința pare a fi necesară pentru această renaștere. 54


Strofa a treia pare să ne proiecteze în momentul incert al genezei, când după haosul inițial, îndrăgostitul descoperă ”petece de cer.” ”Colosala frământare” este o reprezentare hiperbolică a vibrațiilor interioare, a căutărilor specifice, necesare autodepășirii. Metafora ”porțile de fier” amintește de capacitatea cuvântului de a renaște, iar enumerația: ”Să ies la câmpul mângâiat de soare/ Și presărat cu petece de cer” de capacitatea eului liric de a descoperi sacrul în profan, dar și bucuriile simple, autentice. Doar având curajul de a păși în necunoscut, se bucură de acea lumină divină, atinge fericirea sublimă. Trebuie să redescopere frumosul în lucrurile simple, aparent banale, ca o cale spre dragostea adevărată. Momentul propice toastului pare a fi noaptea - asociată cu germinarea și cu creația, dar, în același timp, ar putea fi și o mantie adâncă pentru conștientizarea profundă: ”De-aceea-n noaptea caldă și-nstelată/ Ridic paharul meu ca să-l ciocnesc/ Cu-acestă lume nouă, minunată,/ În care-nvăț din nou ca să iubesc.” Frumusețea edenică a naturii permite redescopirea capacității de a iubi, împăcarea cu lumea, descoperirea sinelui: ”adevăratul chip”. Reflecția lunii favorizează imaginația, privirea în oglindă pentru a alcătui un autoportet. Descoperirea propriei ființe este o cale spre ceilalți, înseamnă bucurie și deschidere. În centrul lumii, pare a fi iubirea, iar prietenii - o cale spre beatitudine. Bucuria de a se adresa lumii se perpetuează încă o vreme, în imagini proaspete ce ating ”mâjirea zilei” cu ”paharul de frumusețe” oferit de divinitate oamenilor.

55


Creaţie Liberă – Poezie Badea Ioana Cristiana, clasa a VIII-a Liceul de Arte ,,Marin Sorescu" Craiova Profesor coordonator: Melania Angela Cristea Vlad, ziua-n care am murit... Cu sfârșitul nu-i un joc E mai mult o negociere Într-o cameră fără uși și geamuri. Am intrat acolo fără să vreau, Am fost împinsă de la spate, de doi oameni cu inima neagră. Îmi spuneau că nu e vina lor, de vină-i destinul meu scris în anonimat... Nu-i cunosc, dar îmi sunt familiari. Sunt sfârșitul anului, împărțit în două jumătăți ale mele şi Vlad... Sunt cerul și pământul unite într-un glob de cristal... Într-un noiembrie ploios. Prima și ultima vedere...

Cu paltonul în carouri Vlad zboară de-asupra acelei grădini de curiozități, Face un popas la noi în teatru. Ne vorbea așa de diplomat, chiar dacă avea blugii rupți și cămașa șifonată! Mi-am pieptănat degetele, scriindu-i câteva cutii cu parfum... Cuvintele lui m-au împușcat în palmă Și dis de dimineață, ochelarii mei nu mai vedeau... Am aruncat în arhivă ziarul și am lăsat amintirea lui acolo.

56


Descoperindu-l pe Vlad

Necunoscutul taximetrist din New York Cânta și cânta și cânta... Ajunge acasă... După zeci de minute, mii de secunde Pune un glob în brad, apoi fuge Aici, la vamă îmi ia bagajul, se uită în el... Ce poate găsi în poșeta unei adolescente de 15 ani? Cu siguranță, nu marijuana. Nu cred că e un simplu taximetrist! Mă așez pe o canapea roșie Vine alergând spre mine Cu beteală de brad și inima colorată-n verde. Aici, în backstage...

Era aceeași persoană plantată în vasul cu flori, Personajul principal al unei naturi moarte, Opusul lui Moș Crăciun, poate chiar dușmanul lui secret Aflat în Japonia acum. Am plecat la stână Și nu pot să gândesc peste granițe. Dintr-o altă dimensiune, viața e mult mai pastorală, Vlad este taximetrist în New York?

Nu pot spune totul decât la sfârșit. Acum eu, Sherlock Holmes, interoghez cazul " taximetristului, dușmanul lui Moș Crăciun". 57


E absurd, de parcă... chiar l-aș cunoaște, cred că-l am la prieteni pe snapchat... Modific povestea... o întorc pe dos, aștept să-l prind, apoi și eu voi dispărea. Comăniciu Alexandru, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan

Scrisoare de adio Sunt zeci de veacuri de la întâia dimineață când am deschis Soarele, Lumea îmi era un puzzle pe care Mi l-am însuşit din plictiseală, Sau poate din singurătatea ce Îmi apăsa umerii precum o povară. În orice caz, schițând mai apoi mările şi oceanele Şi vietățile pădurii, ale văzduhului ce se întindeau-n hectare întregi, Fără ezitare am creat o maşinărie ce părea facil de controlat. Cine-ar fi crezut că după secole trecute în care am învățat Să fiu şi Eu om, să simt ce simți şi tu când spui că Mă-nțelegi, Îmi vor scădea puterile şi Mă voi îmbolnăvi de prea mult Eu atins în lume? Parcă mai ieri eram un rege peste-ntregul univers scăldat în întuneric, Şi voi, neprihăniți copii Mă ispiteați numindu-Mă Cel Atotputernic, Iar azi zac pe un nor ca cenuşa, îmbolnăvit şi turbat de Mine. De ce M-ați ucis spunând că eu sunt Făcător a toate din cer şi pământ? Am şi eu un suflet ca voi toți şi sunt şi eu om, blestemat de soartă Să fiu Dumnezeul vostru şi să am, chipurile, puterea toată Dar eu sunt o simplă şoaptă, un cuvânt, o frunză-n vânt. De-acum sunt un bătrân îndurerat de ispite şi îmbolnăvit, Dar voi sunteți urmaşii Împărăției Mele după cum v-am învățat Să conduceți lumea, să dăinuiți peste tot şi toate pe care vi le-am dat. Copii netrebnici, dar voi nu ştiți, căci prea mult ați chiulit. În voi e o cheie, voi sunteți Rai şi Iad, sunteți virtute şi păcat, Sunteți propriii voştri conducători de-acum, draci şi dumnezei. 58


Alergați de scrieți în ziare, în cronici şi-n afişe cu femei, "Dumnezeu nu mai există, e-un bătrân pensionat!"

Filip Bettina, clasa a XII-a Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”, Sibiu Profesor coordonator: Petrina Dobrotă

oamenii tăcuți poartă greutățile pe umerii lor am visat că mă aflam la o răscruce de drumuri & nu știam unde mă va duce ziua de mâine m-am desprins de tot ce viu de tot ce e realn-am reușit să înțeleg de unde vine frica necontrolată dacă ar putea cineva să ne spună că totul va fi bine (nevoia constantă de încurajare) care e diferența dintre monștri și monștrii sacri? se aude prin difuzor ma gândesc la timpul pierdut & foile mototolite din coșul de gunoi scrisul este un motiv pentru a fi fericit dar știu că /există o diferență între 2 lumi/ /există o diferență între ce am fost și ce sunt acum/ privesc afarăcurând va ploua & ciorile se rotesc deasupra orașului deschid ochii doar pentru a măsura trecerea timpului e ușor să pleci când nu mai e nimic de făcut când nu mai ai niciun scop când te pierzi în minciunile altora va exista mereu un loc de refugiu poate nici nu ar trebui să vorbesc despre asta umblu desculță prin cameră 59


pe fundal sunete stridente de black metal pe birou poza bunicii din altă viață oamenii tăcuți poartă greutățile pe umerii lor am visat că mă aflam la o răscruce de drumuri & nu știam unde mă va duce ziua de mâine m-am desprins de tot ce viu de tot ce e realn-am reușit să înțeleg de unde vine frica necontrolată dacă ar putea cineva să ne spună că totul va fi bine (nevoia constantă de încurajare) care e diferența dintre monștrii și monștrii sacri? se aude prin difuzor ma gândesc la timpul pierdut & foile mototolite din coșul de gunoi scrisul este un motiv pentru a fi fericit dar știu că / există o diferență între 2 lumi/ /există o diferență între ce am fost și ce sunt acum/ privesc afarăcurând va ploua & ciorile se rotesc deasupra orașului deschid ochii doar pentru a măsura trecerea timpului e ușor să pleci când nu mai e nimic de făcut când nu mai ai niciun scop când te pierzi în minciunile altora va exista mereu un loc de refugiu poate nici nu ar trebui să vorbesc despre asta umblu desculță prin cameră pe fundal sunete stridente de black metal pe birou poza bunicii din altă viață

60


ars poetica scrietotul începe când gândeşti fără interdicţii dacă vorbim despre imaginaţie ne gândim la poezie nu-i aşa că arta e frumoasă? nimic nu s-a schimbatdoar timpul care trece uitarea care şterge lacrimi înainte ca visele să devină coşmaruri (te îndepărtezi de uşa încuiată fară regrete) ascultăazi eşti aici & nu e târziu ca să-ţi aduci aminte poetul e efemer iar arta nemuritoare

61


Bacriu Iuliana Maria, clasa a VII-a Școala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Profesor coordonator: Anca Natașa Rusu

Îl întreb ce vrea. Răspunde „Nimic” Și apoi dispare, se face că face Îmi cântă mereu, nici noaptea nu tace.

Tu ai pitici?

Se spală pe dinți, respectă programul Se-mbracă-n mițoasă ca și ciobanul Face ce vrea… face de toate… Mintea îi merge, știe și poate.

Am un pitic ce poartă frac Râde într-una, se crede glumac Când spune o glumă râde doar el Și râde… și râde-ntr-un mare fel.

E piticul meu și-l apăr cum pot Aș vrea să renuț la el, dar nu chiar de tot Câteodată e blând, bun și sfios Dar să nu-i stai în cale când e furios.

Face doar ce vrea în capul meu Țipă, râde fugărind câte un zmeu. Odată mi-a spus că vrea o frățică Să aibă și el sora lui mică.

Din două, trei vorbe, piticul te-ntreabă Dacă mai stai, dacă n-ai treabă… Așa că dacă îl simți puțin nervos Pleacă de lângă el, chiar și pe jos!

Își dă ordine singur, se crede mareșal E singur mereu, dar are un cal. Se știe, el e singur în marele regat, Toți subalternii de nervi au plecat.

E clar pentru el dacă te place Întreb „De ce?” Oftează și tace. Eu, chiar vreau să-l știu fericit E bine să știe că e iubit.

Într-o zi era Guru cel mare În alta, pe mătură o vrăjitoare În fiecare zi e câte-un voinic Dar suntem prieteni, că-i al meu pitic.

În creierul meu el și-a făcut o junglă Ziua e noapte și doarme pe-o dungă Dar de două zile e tăcut și-ngândurat Am aflat și eu că… s-a însurat!

Îl am dintotdeauna, e piticul meu. Mă place și-l plac, mi-e alături mereu. Apare peste tot, își dă cu părerea Eu tot ce hotăresc… a lui este vrerea…

Mireasa lui e tot o pitică Nu e prea mare, tot ca el, mică Își fac planuri să facă copiii frumoși Mulți, mulți la număr… piticii haioși.

În zilele bune e mereu fericit Se joacă și sare neobosit Se-mbracă în panglici și poartă joben Se dă cu parapanta și strigă – Hey man!!! Gândește haotic cu capul lui mic

Îți fac o propunere, să nu-i văd plictisiți E bine pentru noi să-i știm fericiți Să vii cu ai tăi piticuți când or să crească Să socializeze să se-mprietenească.

62


Talpoș Vlad Premiat ediția anterioară Acea durere 1. Durerea este plăcerea cerească în care Pământul renaște tărâmul vindecător Al cunoașterii acelei limite sufletești. Dar viata ne-nfruntă în fata, Minciunii propriei noastre frici? 2. Destinul ne ajută să trecem, În lumea acelor suferinte În care necunoscutul rationalizează Trăirea alor noastre dorinte. 3. -Doamne, reușesc să fiu eu Sau devin sclavul trecutului meu? -Nu, Fiule! Te cureți într-un cristal al prezentului” O strălucire a speranței sclipește a ta Putere! De a fi întruparea mea divină! 4. -Tată, nu știu a-mi dezlega Necunoscuta existentei mele. Suferinta învie pedeapsa sau oferă o bucurie. Dolor sau eros? -Fii părtinitor existenței tale și vei fi erosul meu. Transformă frica în fericirea de a te teme de neștiință. 5. -Jertfa ta, Tată, îmi inspiră căldură pământească evaporată în darurile Simtite prin Rua pe care o rostesc ca Un cuvânt a comunicării mele cu ,,Existența”. -Fiule, Eu îti ofer Harul meu pe Pământ, Căruia să-i culegi roadele prin faptele tale bune, Botezul Domnului să-ți fie o permanentă spiritualitate, Iar Răstignirea înglobează în noi Lumina nestinsă a Iubirii.

6.-Iată, Fiule, de ce nu-ntelegi durerea? Nu te gândești că eu veghez mereu, Acum, cred că spunându-ți Cuvintele mele, Mă voi coborî asupra ta cu Puterea și Blândețea mea, -Tu , fiule, vreau să mă privești din fereastra sufletului tău, Ca pe o sursă neizvorâtă de miruire.

Mihalcea Cosmin clasa a XI-a Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”, Constanța Profesor coordinator: Iftime AliInspirație Frigul, îl simt în oase și în inimă, Ce trăiesc se numește fantezie ciclică – Se repetă încontinuu, sunt sigur că se va opri, Atunci când ura nu se va mai putea stăpâni, Atunci când voi ceda, psihic – nervos Și mă voi duce să caut pacea în cosmos… Între stele, am auzit că acolo îmi e locul. Dar tot pe pământ îmi arde focul, De aici îmi culeg inspirația, cu bune, cu rele. Locul meu e aici, n-am ce căuta printre stele. Acolo zac visele mele, îngropate în materie, Învelite într-un strat mare de necunoscut – Sau poate că sunt doar o bacterie… Un nimeni în neant. Sunt un echivoc constant, Sunt propria liniște, în propriu vacarm. Sufletul meu s-a transformat în ghețar, Iar în lipsă de căldură s-a ofilit subit, Și suferința cunoașterii nu are sfârșit.

Gheorghe Mihaela, clasa a XII-a Colegiul Național „Elena Cuza”, Craiova Profesor coordonator: Maria Drăcea Agnita Se joacă vântul printre brazi. E întuneric, știu. Nu încerca să-l vezi, ci ascultă-i foșnetul pașilor. Cu trupul de sticlă, vântul dansează în piruete sub îndemnul propriei voci ascuțite. Îl auzi? Urmează-i. Grăbește-ți pașii. Treci printre brazi și nu te speria de vuietul care răcnește din umbrele cele mai profunde; așa cântă el… urât. 63


Ai trecut. Poți încetini. De aici, mergi drept în față. Nu te gândi că mulțimea brazilor te împiedică să vezi luna; gândește-te că te protejează … Ai răbdare, o clipă până ce ajungi… Vezi acolo? Arde un felinar. La fiecare colț e câte unul. De aici, drumul e pavat. La prima răscruce, ia-o la dreapta. Urcă dealul acesta. Încă trei pași mărunți și ai ajuns ultimul felinar. Ai grijă unde calci; e puțin abrupt. Înalță-ți privirea. Aceasta e Agnita: locul în care mă pierd adesea ca să mă cunosc. Rîndașu Sorina, clasa a VIII-a Școala Gimnazială „Aurelian Stanciu”, localitatea Salcea, judeţul Suceava, Profesor coordonator: Hîncu Lăcrămioara Poetul cetății Zidurile sunt acoperite de lebede negre Eu sau poetul De obicei suntem aceeași persoană Mă întreb De ce încă mai am var pe buze Când nu fac nimic altceva decât să-mi șterg Vânătăile latente Și să-mi continui drumurile. mi-a promis odată Ardiana că mă învață să port fierul de călcat al bunicii peste câmpiile lemnoase ale Bucovinei dar am auzit că Ardiana este ocupată numără scările pe care urcă prea nefiresc ar fi să coboare iar fierul cel vechi al bunicii nu a supraviețuit impactului și nici atingerilor mele. Ghemuindu-mă sub zidurile înalte ale cetății Afundate în praf Decupam din doi metri și jumătate de tulle niște flori Ca macii aceia dintr-un alt poem Pe care profesoara mea m-a învățat să-i

Stimulez să bată în același ritm Dar nu reușesc Profesoara mea este impalpabilă Iar eu între aceste ziduri sunt și oarbă și surdă Și-o să mă-ntind pe brazdele lungi Să aștept până când poetul se face una Cu cetatea. Ghiţă Maria-Daniela, clasa a XII-a Colegiul Național „Elena Cuza”, Craiova Profesor coordonator: Maria Drăcea Piesa lipsă Tatuajul ascuns de lume Spune o poveste veche Bătrânului de la colțul străzii Care deține oricum multe secrete, Cafeaua cu model ciudat Și parfumul gândului meu Zboară frenetic Pe cămașa ultimului client Intrat în magazin. Lampa de pe noptieră Luminează neîncetat precum Fața bătrânului înțelept. El zboară în magazin. Deasupra, cămașa și lampa care nu mai funcționează demult.

Câmpanu Elena Diana, clasa a XII-a Şcoala Centrală, Bucureşti Profesor îndrumător: Mădălina Scarlat Țtttt, lasă-mă în pace Eu nu vreau să citesc Cu voce tare Sau printre rânduri, Deasupra sau dedesubtul lor. Eu nu vreau să citesc, Căci dacă-o fac, cuvintele iau altă formă Şi-nţelesul lor e al meu: Aşa că eu vreau să citesc doar cu gura închisă. Hai să lămurim asta şi să fie clar – Nu fac eu ordine în măsură Şi nici ton de voce nu vă dau!

64


Și am văzut în tine ceea ce nu au văzut alții Georgescu Maria Luana, clasa a X-a Şcoala Centrală, Bucureşti Profesor îndrumător: Mădălina Scarlat Decor cu sens Stăm şi visăm, Seara. Piesa de teatru s-a terminat, Ne mai trebuie una, pentru fiecare zi. Ne întrecem în scenarii Replici şi glume, Sperând să fie iubite Și, dacă nu, continuăm, învăţăm. Ne obosim, Gândim cuvinte goale, Le rostim pe tonuri energice, Dar inima rămâne seacă. A obosit, Să încerce, să continue, Un joc involuntar, Din care nu poate ieşi. Se simte bine când e acompaniată de voci, Dar jeleşte, când e singură. A uitat sensurile corecte, Pentru că le memorase. A uitat cum să plângă, Pentru că nu a făcut-o niciodată cu adevărat. Dar a iubit, Te-a iubit. Mereu ai fost, vei fi, Dar nu eşti acum. Aşa că speranţa merge mai departe, E miezul nopţii, Acţiunea abia incepe, Un nou scenariu se derulează, fără sens. Și timpul trece iar. Nagy Andrei Mihail , clasa a XII-a Şcoala Centrală, Bucureşti Profesor îndrumător: Mădălina Scarlat Despre ochii tăi Dacă o să cad, să mă ții de mână. Și îți promit să ne ridicăm amândoi, şi-ţi mai promit că nu îți voi da drumul niciodată, pentru că tu-mi eşti motivație şi dor şi putere, dar şi viziune.

şi nu ți-am văzut doar trupul, ci şi gândul şi mintea m-a îmbătat de dorință, dorința de a te avea prin ochi. Și am simțit în tine nenorocire, dar mi-a plăcut, am continuat. Și cu o sete de sărut te-am privit cum îmi aşezai sentimentele cum voiai şi cum te jucai cu propriile-mi dorințe şi nu am mai rezistat tentației, am acceptat, îngere, să te țin de mână. Și acum îți scriu cu cealaltă mână, îți scriu despre ceea ce văd în tine, scriu despre sunetul parfumat al glasului tău şi scriu despre ochii tăi şi scriu doar despre tine. Și cum tu mi-eşti vis, aş vrea să te ating, căci eşti perfectul din mintea mea, şi cum tu mi-eşti aproape, te-aştept să vii în viața mea. - ține-mă de mână! Căldărar Maria, clasa a X-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan Dorurile mele Cutremurarea ce mă cuprinde, Amintirea ce naște dor... Gândul la tine-mi aprinde Tainele visării și aripi să zbor. O, mister! O, taină sfântă! Iubire ce va dăinui mereu... Plai din Rai, maicile-ți cântă Ție, Țețul* meu! Poate doar marea agitată de furtună, Poate doar o rugăciune către Dumnezeu... Pot ele, oare, să mă ducă La tine, Țețul meu? Nu-ți fie teamă! Malul nu-i departe! Nici tu, nici eu... Clipă sau secol nu mă pot desparte De tine, Țețul meu! Al zilei și-al nopții farmec divin, Mai presus de nor și stele 65


Aștept cu-ardoare să ne-ntâlnim Tu și dorurile mele... *Țeț - mănăstire Iulia Bereknyeri, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan

Să-mi iau pălăria veche, Să mă las purtat de gând Și, c-o floare la ureche, Să mergem pe uliți cântând. Rusu Alexandra, clasa a X-a Liceul de Arte ”Corneliu Baba”, Bistrița Profesor coordonator: Andreea Târziu-Gal

Flori din Groapa Marianelor Drumul Ai cules flori din Groapa Marianelor... S-au înecat sub valurile reci Cum se îneacă sufletul meu atunci când pleci. Privindu-te în depărtare, Mă veștejesc... Pe măsură ce soarele dispare, Spuma mării se sparge de țărmul stâncos, Părăsind un suflet pios, Căci ființa mea Ți se închină ție Până atunci când n-o să mai fie. Îmi doresc să fii al meu, Să te văd, să te simt, să te ating, Să îți simt respirația caldă pe obraz, Să știu că nu e doar un miraj. Căci eu eram doar o floare din Groapa Marianelor, Ținută în întuneric și frig. Însă tu te-ai întors să mă culegi...

Hotnogu Felicia, clasa a X-a Colegiul „Iulia Hașdeu” din Cahul, RM Secția Arte, Specializarea „Educație Timpurie” Profesor coordonator: Veronica Popa Chemare Undeva, la miezul nopții, Glasul lumii te mai cheamă, Să apari din-naltul bolții, Să te-ntorci la mine, mamă. Să răsai din frigul iernii, Să răzbești ca firul ierbii... Să m-atingi din când în când Și să-ncep din nou să cânt. Să-ți șterg lacrima sărată, Să zburăm încet, ușor Spre căsuța depărtată, Așteptând un călător.

Pentru brățările vârstei ce încing gleznele și pentru ancorele incertitudinii - uneori aripieu, omul, stagnez. Și inerția mea nu a oprit drumul și oglinda mea copilăroasă nu a oprit drumul și nici mâinile tale din lut nu au oprit drumul. Pașii înapoi nu opresc timpul pașii înainte – nisip copil timid dus de mână ceață roz și iris flămând. Eu, adolescent amputat, am creier, nu gură și vreau să cânt cu muzicanții din Bremmen. Eu, adultul, încă nu sunt ... ramă pentru Dorian Gray mi-am acoperit fața cu mâinile. Astăzi s-a numit mâine și un copil mi l-a furat ca să-l numească ieri. Copilul cu mâinile lipicioase mototolește pietre - eu nu mai am pietre sub tălpiastăzi a trecut și, până la urmă, n-a fost niciodată al meu. Dau drumului capul meu ca să aibă și el un cap să ne rostogolească pe amândoi mai departe.

66


Maier Andreea, clasa a X-a Liceul de Arte ”Corneliu Baba”, Bistrița Profesor coordonator: Andreea Târziu-Gal

Sima Alis, clasa a IX-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan

Avionul

Te-ntrebi

Hârtia mea e subțire -suflet subțire ca hârtianu se rupe, avionul meu e diferit aterizează ușor, atinge alte vieți și se lasă purtat de vânt. Zborul meu e acum între niște pioneze colorate, o hartă pe un perete până la zborul real, cu obstacole. Desenez o linie fină pentru alte avioane și scriu, invizibil aproape, fii liber, nu ești doar un avion de hârtie.

Te-ntrebi ce caut printre rânduri? Cum am ajuns să fiu aici? Eu doar mi-mpărtăşesc din gânduri... Nu sunt nici Stanca, nici Eminovici!

Ungureanu Victor Gabriel, clasa a XII-a Liceul de Arte “Marin Sorescu”, Craiova Profesor coordonator: Enea Gela Mântuire caut întrebări pentru răspunsuri alt eu pentru nemurire // isterizate iele dansează ritmul fecundității fragilă cetate de piatră am plâns când m-am botezat a doua oară în biserica de lemn din centrul meu azi crucile au îngheţat pe acoperiş iar au adus un mort în capelă stele bolnave sclipesc epileptic fără el le curge nasul freamătă a gripă aviară sugerează emoții limitează gânduri suscită impresii fix la apusul soarelui pe metereze gândesc nemișcarea vreau să înțeleg ceva // chiar acea moarte am deschis ochii să cuprind transhumanța doar ca să văd cum se vinde eternitatea pe o mână de mălai ca la piaţă de-abia acum îmi dau seama că mă uit în oglindă adame și evo oare noi suntem?

Bucăţi rupte greoi din suflet, Am aşternut cu teamă pe hârtie Şi uneori mă simt suspect Când oamenii mi-acordă pură simpatie. Poate… sunt cea dificilă Şi de-asta mă ascund în versuri… Adesea mă simt chiar umilă, Şi-atunci cuvintele își pierd din înţelesuri. Şi ştiu, e greu de înțeles, desigur… Nu mulţi observă ce simţim… Dar uneori chiar doare şi te-asigur, Noi nu dorim să suferim! Cotoară Cristina, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor îndrumător: Ramona Vișan O adiere de timp Eu eram orb... Tu dansai prin sufletu-mi de crengi și frunze... Eu eram orb... Tu te jucai prin gândurile-mi vechi, ruginite de timp... Sunetul se armoniza cu firele de lumină Care se stingeau la apus... Mai târziu, prea târziu, ți-am dăruit timpul meu... M-am înfricoșat... ochii mei te percepeau: erai palidă, aveai surâsul morții pe față, te răpeau adieri reci de vânt, îți înghețau sufletul.... Și eu ? Eu, nefăcând nimic la timp, simțeam acum nimicul cum te domină...

67


Ligia Murășan, clasa a XII-a Liceul Teoretic ”Octavian Goga”, Huedin Profesor coordonator: Daciana Loi

soarele plânge pe-o plajă pustie de granit…

Revers 1. …Trecutul meu dormea-n amorțeală de piatră când doi cai au năvălit într-un muzeu de gheață cu haosul împletit în coama lor…

Ochiul ce privește peste nori s-a închis …sau oare doar a clipit?

2. Pulberi din sufletul meu plutesc albe prin aerul atât de opac, încât mă sufocă… Mă înec cu frumusețea unei zile de sticlă… Synapsis Din mine crește un copac… Rădăcinile-i de abanos îmi sfâșie carnea, ramurile îmi străpung ochii… În mine curge cerul, la picioarele-mi obosite stă culcat un ocean de fluidități translucide… Din tălpi se revarsă roua dimineții, coastele mele sunt o colivie pentru păsările războiului. Pasărea păcii se zbate acum pe pământ, cu ultima-i suflare șoptește: Profeția s-a-mplinit! Ora 4 Te-aștept de două eternități, vino să calmezi furtunile din marea de mister când valurile se izbesc nebune de ceasul topit… Inima-mi e înghețată ,

Mohanu Iulia, clasa a XI-a G Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordonator: Ramona Vișan Versuri chinuite Privesc acum foaia mea, Cu scrisul de catifea. Câteva gânduri deșarte, Amintiri de mult uitate. O înșiruire de versuri cu o oarecare valoare sentimentală, Aranjate pe o foaie pătată pe-a locuri de cerneală. Sunt versuri care-ascund secrete, Vise, gânduri și portrete. Nu mai știu nici cine sunt, Sau ce rol am pe pământ. Capu-n mâini îl plec ușor Și strig după ajutor. Un poet neinspirat, Sub un cer nevinovat. Sufletul meu a plecat Într-un loc întunecat. Și aș vrea să fii aici Printre ziduri și chirpici. Însă timpul te-a schimbat Ești un dor, de mult uitat. Când în brațe te strângeam, Respiram încet, plângeam Așteptam ca tu să-mi spui: "Ai grijă de tine, pui!" Dar acum tu ai plecat, Inspirația mi-ai furat. Nu mai știu nici ce să spun Nici poezii să compun. Vântul poartă o răscoală Foile îmi cad în poală 68


Privesc .... O înșiruire de versuri cu o oarecare valoare sentimentală, Fără strop de morală. Găinaru George-Sebastian, clasa a IX-a Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri”, Galaţi Profesor coordonator: Popa DianaCătălina Străin pustiu în gând şi-n vis voi scrie ce a fost demult, despre margini, neputinţe şi-aşteptări ascunse-n timp cu lacătul ochilor voştri translucizi; biroul meu îngust şi rece e sufocat sub cincisprezece pagini fierbinţi pe cele rămase le am în sertar şi scot, temător, câte una, în fiece noiembrie când e târziu şi m-am schimbat; cu inima-n mână aştept să veniţi, literele din sângele meu nu vor fi niciodată suficiente şi-o să vă dau şi (pentru ce?) trăiri poate atunci veţi fi nemuritori; la mine în casă miroase a scorţişoară şi-a străin; ciudat, n-a trecut nimeni de o vreme a trecut doar timp; v-am aruncat ultimul meu ceas şi l-aţi întors până la sfârşit; de doisprezece ori bate pentru ce-a rămas pe foi şi încă o dată pentru nimic. aud ce tot vorbiţi lângă fereastra mea şi n-o să vă răspund în noapte, cuvintele ajung la stele iar eu (pentru cine?) tot scriu pustiu în gând şi-n vis… Haneș Paula Olimpia, clasa a XI-a

Liceul „HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN”, Abrud Profesor coordonator: Liliana Cristina Berindei tu exiști ca să fii eternizat pe-o hârtie în timp ce toate în jurul tău se grăbesc să piară. tu exiști ca să naști în vârful pixului, versuri și-n vârful inimii poetului, speranța că-n haosul ce-i toarce gândurile își mai poate găsi alinarea. poetul e un zeu pustiu, el trăiește în umbra propriilor cuvinte. tu-i ești muză și avânt necesar evadării sale din sine însuși. Devian Antonia, clasa a XII-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor îndrumător: Andra Tischer Autoportret/Prințesa mecanică O singură rază Pare c-atinge Piciorul mecanic al corpului meu. Un sunet constant, Un ritm ca de tobă, Ticăie ‘năuntrul pieptului meu. Mă mișc sacadat. Încerc să vorbesc. Dar scârțâi în loc să îți spun te iubesc. Șuruburi lipsesc Și-un braț e-aruncat Cu mâna-mi lipită De foaia-ndoită. Am încercat să îți scriu Cât de mult te iubesc, Dar tot ce-a ieșit E-un umil “noapte bună”. Robotic m-aplec Cu tot ce-am rămas Spre cheia trântită pe vechiul covor. Apoi o rotesc, descui cutiuța-mi, Și cânt un ultim cântec de dor. 69


Traduceri Bacriu Iuliana Maria, clasa a VI-a Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Profesor coordonator: Rusu Anca Natașa

De ce dai voie vântului?

Why do you let the wind?

De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău să ți-l răvășească? E mângâierea lui făcută-n tumbe Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Why do you let the wind walk through your hair, and mess it? Is his somersault-made caress, Warmer, sweeter,more heavenly?

Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meștere in joc mai fără număr Când te cuprind din cap până-n picioare Când îți dau jos buchetul de pe umăr?

Are his fluttering fingers More skilled in game, more countless When they embrace you from head to toe, When they take off the bouquet from your shoulder?

De ce lași ca vântul să-și pună palma Oriunde vrea și-ncolăcindu-ți sânul, Prin fustele subțirice zbor de-a valma, Sa te priveasca cu-ochi blânzi, batrânul?

Why do you let the wind put his palm Wherever he wants, and coiling your breast, Through the thin skirts that fly chaotic, To look at you with gentle eyes, the old man?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă Și vrea să-ți sărute gura-n voie - In timp ce eu tânjesc cu palma-n barbăPe el îl lași...iar mie nu-mi dai voie…

Why, when he spies on you secretly from the grass And wants to kiss your mouth so much, - While I yearn crying in myself Do you let him... and me, you don’t...

70


Urcuș

Ascent

Pe cât de neschimbată ai rămas Pe atât sunt eu schimbat de vreme… Tu urci colina cu același pas, Eu mai anevoios și mai alene.

As unchanged as you still are Soam I changed by time… You’re climbing the hill at the same pace, Not like me,hard and slowly.

Și totuși mergem amândoi-nainte Mânați de aceeași unică dorință, Eu nevoit să calc peste morminte, Tu ocolindu-le cu ușurință…

But still, we're both moving forward Both led by the same desire, I’m bound to step on graves, While you easly elide them...

Acesta-i drumul nostru, drum de coastă, Intortocheat și greu. Dar sus pe culme, Acolo unde panorama-i vastă, și unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

This is our road; hillside path Winding and tough. But up there, on the top, There where the view is measureless, And where, among the rocks, the old elm lies,

Acolo cel ce-ajunge dintre noi Nu va privi zadarnic inapoi…

There the first of us to arrive Will never look back in vain…

71


Stoian Steluța Roxana, clasa a XI-a Liceul de Arte ”Marin Sorescu”, Craiova Profesor coordonator: Ileana Dora Mirea Nocturn Nocturnă In a faint Sibiu like in chamber Where lies a dead man. On the right side My walls are deaf of silence On the left side the wise heart.

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Am zidurile surde de tăcere. Pe partea stângă inima-nţeleaptă.

There are only gates around and there lie windows And behind the windows eyes glaciating me. In a sluggish Sibiu like in a story Where I wear my visor over my face.

În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre, Iar înferestreochi care mă-ngheaţă. Într-un Sibiu domolca-ntr-o poveste În care port vizierapestefaţă. Cu fiecare pas făcutprinsânge, Tot maiadâncpătrundînnoaptea care Întâi de josîn sus măstrânge, Apoi de sus înjosmăprinde-n gheare.

With every step made through blood Deeper and deeper I am stepping into the night At first from bottom to top, it tightens me, Then, from top to bottom,catches me in its claws.

Stradelelemă-nghitdintr-una-ntr-alta, Iarscărilemăurcăşicoboară, De nu maiştiu: biserica e-n balta Ceruluilarg, sauceru-n eacoboară.

The alleys swallow me in from one into another, And the stairs climb me up and down that I do not even know: the church is in the Wide sky of a lake, or the sky falls in it.

Şipeste tot o linişteca-n clipa Cândmarea se sărută cu pământul. Liliacu-şilinge-n somntruditaripa Şiprintrearborivechifoşneştevântul.

And thriving, there’s the silence as it is When the sea kisses the Earth. The lilac licks his wing in an uneasy sleep And among old trees the wind is rustling.

Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţăluna, Mai multalunecânddecât cu pasul, Şi-n linişteace-ascunde-n eafurtuna Ascult cum bate-n turnulstraniuceasul.

Entering Sibiu how the moon’sengulfed byfog Gliding rather than treading, And in the silence hiding the tempest deep within I listen to the odd tower ‘s clock striking.

Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă. Dar pregătitpestrăzileuitate Înfiecareclipăsădaufaţă Cu mortul care umblăprincetate.

Entering Sibiu, dead pale, sick of life On the neglected streets But ready to deal with, anytime, The dead man wandering through the burg. 72


Frătean Denisa, clasa a XII-a Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu Profesor coordinator: Mirela IstrateMateescu

Doti

Doti

Dă-mi la o parte vălul şi priveşte! Eşti primul muritor care mă vezi. Te-ai furişat în templul meu hoţeşte Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.

Soulève mon voile et regarde! Tu es le premier mortel qui me vois. Tu t’es infiltré à la dérobée dans mon temple Et maintenant, une fois ici, tu connais et tu crois.

Mă socoteai iluzie abstractă, Sămînţă din străvechiul Amon-Ra. Şi-azi cînd mă pipăi simţi cum se contractă În trupul meu de piatră inima.

Tu me considérais un mirage abstrait, Une semence de l’ancien Amon-Ra. Et aujourd’hui, en touchant mon corps stupefait, Tu sens mon coeur battre dedans.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală! Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sîni! Aşa cum stau aici, aproape goală, Sunt mai frumoasă ca un imn păgîn.

Découvre-moi entière, avec audace! Et pose ta paume rugueuse même sur les seins! Et comme je reste ici, presque toute nue, Je suis plus belle qu’un hymne païen.

O pulbere de-argint mă împresoară Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi. Tăcerea care-acum se înfioară E sîngele ce-mi susură pe trunchi.

Une poussière d’argent m’environne Et de longs rayons se dispersent sur mon front. Le silence qui maintenant te frissonne C’est le sang qui susurre à travers mon corps

Cînd ochii mi-s închişi, ciulesc urechea, Iar cînd o-nchid pe ea, din ochi pîndesc. Bagă de seamă! Inima, străvechea, Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc !

Quand mes yeux sont fermés, je dresse l’oreille, Mais, quand je la ferme, j’ouvre les yeux. Aperçois-toi! Mon coeur, très ancien, Comme un signal éternel je le suis!

Streinule intrat aici hoţeşte! Hoinarule căzut în mreaja mea! Ia-mi palma desfăcută şi citeşte: Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!

Étranger, entré ici furtivement! Être errant, tombé dans mon filet! Prends ma paume ouverte et lis attentivement: Là ce n’est pas mon destin, mais le tien.

73


Papillons

Papillons

Vezi, uneori tristețea acestor clipe șterse Nu-i stih s-o poatǎ-ncinge, nici trup s-o poatǎ lua, Din manuscrisul nopții stǎ toatǎ sǎ se verse Precum din vine toamna s-ar rupe și s-ar da…

Tu vois, parfois, la tristesse de ces instants volés Il n’y a as de vers à l’échauffer, ni de corps à l’écarter On la oit du manuscrit de la nuit presque se dissiper Come l’automne se briserait et de mes veines sortirait

Tu ești tristețea mare, ești dragostea mea purǎ, Singurǎtate care luminii mele-i fu, Prin lanurile vieții amiezile se furǎ Și eu sunt beat de tine, sunt orb de-atâta tu…

Tu es mon amour pur, tu es la grande tristesse La solitude qui accompagna ma lumière Parmi les étapes de la vie les midis disparaissent Et moi je suis ivre de toi, à cause de toi aveugle même…

La poarta ta e vinul mai limpede ca marea, Când sufletul mǎ cautǎ, la ce mǎ mai gǎsesc…? Mi-e drag ȋn tine trupul cum dragǎ mi-e și floarea Acestor mâini deșarte ȋn care mǎ privesc…

Chez toi, le vin est plus clair que la mer, Quand l’âme me cherche, pourquoi serais-je là … ? J’aime ton corps comme j’aime toutes les fleurs Que je regarde dans ces mains vides et audelà …

74


Devlemink William, clasa a IX-a Liceul Tehnologic ”Avram Iancu”, Sibiu Profesor coordonator: Craiu Alina

Séparation Il nous faudrait un millénaire pour réparer Ce qu’on a brisé lors de notre séparation dans la soirée Et même alors ce n’est pas sûr qu’on puisse rester Moi ta branche en or, toi ma feuille d’albâtre.

Despărțire Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

Une ombre sera toujours entre nous deux pourtant Nous qui jadis étions collés comme deux mains Sur la poitrine d’une morte, mais éternellement Grandiront des vagues à l’âme apparemment sereines.

O umbră o să stee mereu între noi doi, Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme Pe pieptul unei moarte, şi veşnic între noi Vor creşte neguri numai în aparenţă calme. Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi, Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace. Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Le mot d'autrefois jamais plus nous l’userons, Le rare silence d’antan nous ne le garderons jamais. Nous resterons toujours au-dessus en tant que les dieux et nous aurons Les mains serrées sur les écus sévères et pleins de paix.

Trişti, vom cunoaşte ceasul ,nu după dezmierdări Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii, Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări, Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii.

Tristes, nous saurons l’heure non pas d’après les caresses Mais demandant aux gens autour de nous, hagards Plus morts que les morts, mais seuls et sans adresse, Des fois comme des nuages nous nous croiserons par le hasard.

Săruturile noastre cu flăcările lor N-o să mai incendieze pădurile albastre Iar sufletele noastre, zburând încetişor, N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Tous nos baisers ardents d’antan N’enflammeront plus les mêmes forêts bleues et pâles De même nos deux âmes, en volant tout paisiblement, Ne s’élèveront plus, tombant vers les étoiles.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi Aducerile-aminte şi vom privi la chipul Iubirii care cade şovăitor în noi Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

75


Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi, Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe În timp ce pescăruşul iubirii va muri Bătând încă o dată din largile-i aripe…

Comme des épines nous arracherons au fur et à mesure De nous les souvenirs en reprenant la fable De la passion qui tombe, chavire dans nos natures Comme d’une berge rocheuse en golfe profond le sable. Mais le silence d’antan jamais on ne le retrouvera Et seuls nous passerons nos derniers moments Pendant que la mouette de notre amour mourra Encore une dernière fois de ses grandes ailes battant …

Lamentația Ioanei d Arc pe rug

Lamentation de Jeanne d’Arc sur le bûcher Ma faute, la voilà: ne pas permettre s’approcher Des jeunes avec penséecachée, aux alentours de mon entrée. Et à ce moment, quand pour la première fois un homme Dans ses bras il me tient, à la morte je suis destinée.

Aceasta-i vina mea: că n-am lăsat, Cu gând ascuns, feciori în preajma porţii. Şi-acum, când prima dată un bărbat Mă strânge-n braţe, sunt sortită morţii... Dar flăcările creşte-vor mereu, Creşte-va mult şi strania orgie. Şi, în curând, flămând, iubitul meu, Întâiul meu iubit, fără să ştie,

Mais les flammes, elles vont toujours pousser Même l’orgie bizarre beaucoup elle va grandir Et, vite, affamé, lui, mon bien aimé Mon premier amour, sans le penser

Mă va cuprinde-atât de mult în el Încât nu va putea să mai despartă De trupul lui pe-al meu - şi-n alb inel Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă.

Il s’emparera tant de moi Qu’on ne pourra jamais à m’arracher De lui, de son corps le mien, et en blanche boucle Il continuera m’aimer, brouillard inerte et fumée élancée.

76


Banciu Maria, clasa a IX-a Profesor coordonator Iancu Mirela Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Argonautica Lucrurile lumii acesteia Sînt batute de vînturi ca trestia, Numai dragostea noastra sta dreapta În bataia vîntului si asteapta.

Argonauts Die Dinge dieser Welt Werden vom Wind wie das Schilf geschlagen, Nur unsere Liebe steht aufrecht Vom Winde gepeitscht und wartend.

Desfacuta de toate ispitele Îsi închide cu grija aripile Si de-acolo, din vîrful catargului, E stapîna urgiei si-a largului. Nici un val nu-i abate privirile, Nici un sunet la cîrma rotirile, Printre pîclele moi ce se scutura Numai parul de aur îl flutura.

Entfesselt von allen Versuchungen Sie schließt vorsichtig ihre Flügel Und von dort, von der Spitze des Mastes, Ist sie die Meisterin des Elends und des Weiten.

Împrejurul ei toate furtunile Rascolira cu sete genunile, În zadar însa fura cu toatele. Pîn-la urma scazura si apele.

Keine Wellen lenken ihre Augen ab, Kein Geräusch am Lenkrad, Unter den weichen Flecken, die sich rütteln Nur die goldenen Haare ihr flattern.

Si acum iat-o-n limpede curgere, Lunecînd prin vîltori, printre fulgere, Neatinsa, înalta imagina. Pe cînd toate în jur sînt paragina...

Um sie herum alle Stürme Donnerten die Abgründe, Vergebens war jedoch alles, Letzten Endes versanken die Fluten. Und seht sie jetzt im klaren Fließen, Rutschend durch Wirbel und Blitze, Unberührt, das hohe Bild. Während alles umher zerfällt...

77


Contea Bogdan, clasa a X-a Profesor coordonator: Maier Nicoleta Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Der Postwagen Am Abend wird der Postwagen durch die Straße fahren, Und wir werden ihn am bekannten Ort überraschen, Genau wie die Zeit, in der wir Achsen benutzten, Oder Flinten, wie in der Vergangenheit.

Poștalionul Diseară poştalionul va trece prin strâmtoare, Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut, Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare Sau flinte ghintuite, întocmai ca-n trecut.

Nicht dass wir die blonde Reisende fangen, Die zitternd ihre Halskette zwischen ihren Brüsten versteckt, Den Verlobungsring nicht dem Mädchen wegreißen, Werden wir die Waffen in unseren Händen drehen.

Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni, Nu ca să smulgem fetei inelul de logodnă Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini. Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară Aduce poştalionul şi mai de preţ decât O călătoare blondă, subţire sau sprinţară, Ori saci cu bani de aur, umpluţi până la gât.

Eine edlere Sache, Freunde, heute Nacht Bringt die Post und mehr als Eine blonde, dünne oder geschmeidige Reisende, Oder Geldsäcke voller Gold, bis zum Hals gefüllt.

Diseară, poştalionul aduce-un domn de seamă, Un călător de vază şi-un hoţoman de soi, Aduce timpul, domnul pe care nici o vamă Nu l-ar putea vreodată întoarce înapoi...

Heute Nacht bringt der Postmeister einen edlen Mann, Einen ehrwürdigen Reisender und einen Dieb von Art, Es bringt die Zeit, den Mann, den keinen Zoll jemals zurückweisen könnte...

Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ În pânza veşniciei, de astă dată ruptă, Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.

Also habt keine Angst, es wird ein Kampf Von den leichtesten, und werden wir ihn fangen, Im Netz der Ewigkeit, diesmal zerrissen, Wir, von allen Räubern, werden die reichsten sein.

Iar de vom pune mâna pe el şi pe comoară, Ne-am pricopsit prieteni cum nu ne-am aşteptat, Iar de vom pune mâna pe el în astă seară, I-am dat o lovitură cum încă nu s-a dat.

Und werden wir ihn und den Schatz ergreifen, Werden wir uns bereichern, wie wir es nicht erwartet haben, Und werden wir ihn heute Nacht erwischen, 78


Werden wir ihm zeigen, was er noch nie erlebt hat. Poem

Gedicht

O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, O insulă ciudată cu drumuri şi poteci Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

Du wirst in mir bleiben auch nachdem du gegangen bist, Ebenso undurchdringlich, genauso demütig, Eine seltsame Insel mit Straßen und Wegen Was menen armen Spaziergang niergends hinführt.

O să rămâi în mine şi când vei încerca Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa. Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

Du wirstin mir bleiben, auch wenn du es versuchst In den ald zu gehen und dich dort verlieren, Sieh! Deine Verfolgung ist in meinem Traum geschnitzt, Und ich kann, wann immer es mir gefällt, ihr nachgehen.

Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc, Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte. Visarea mea e ca un condur împărătesc Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

Und ich würde dich sogar finden, auch wenn du dich von mir nicht finden lassen wolltest, Und ich würde dich finden, wo immer du dich verkriechest. Mein Traum ist wie ein königlicher Kondor, Was nur deinem schlanken Bein passt.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă. Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori ; Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă. Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba, Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte. Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra. Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte.

Du wirst in mir bleiben auch nachdem du geflogen bist Aus meinem schwarzen Herzen, wie ein Kanarienvogel im Käfig. Meine seltsame Trauer wird dich in den Wolken treffen; Meine Traurigkeit zielt besser als ein Gewehr. Und ich könnte dich sehen, wie viele Kostüme du auch umziehen würdest, Welche Masken auch immer du tragen würdest, um dich nicht zu erkennen. Mein Traum – würde dich von Hunderttausenden entziffern. Meine Traurigkeit - würde dich von Hunderttausenden erdeuten.

79


Sucaciu Iulia, clasa a X-a Profesor coordonator: Maier Nicoleta Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Studentische Ballade Baladă studențească Aus jenerer schwarzen Nacht weiβ ich Nichts mehr über meinem Nachbarn wie die Asche. Vielleicht ging er in dem Morgengrauen, frühzeitig, weg, Vielleicht starb er, vergeblich den Rauch suchend.

Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu Nimic despre vecinul meu ca scrumul. Poate-a plecat în zori, de timpuriu, Poate-a murit, căutând zadarnic fumul. Sau poate totul n-a fost decât vis Ori vreo halucinaţie, pe care Am încercat-o lâng-un manuscris Într-un amurg cu vânt şi febră mare.

Oder vielleicht war alles nur einTraum Oder irgendeine Halluzination, die Ich neben einem Manuskript versucht habe, In einer Dämmerung mit Wind und groβem Fieber.

Der Besuch Vizita Seit einer Weile besichtigt mich der Tod Fast täglich bei Anbruch der Nacht, Es erscheint in die Schwelle, Minister des Schweigens, Und nimmt aus meinen Händen, langsam, sorgfältig, das Buch...

De la un timp mă vizitează moartea Aproape zilnic la căderea serii, Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii, Şi-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea... Şi stăm aşa de fiecare dată Până târziu, la ore matinale, Doi cunoscuţi ce pun tăcuţi la cale, În taină, o afacere-nsemnată.

Und bleiben wir jeweils Bis spät, bei morgendlicher Stunde, Zwei Bekannten die schweigsam, Heimlich, eine bedeutende Angelegenheit aushecken.

80


Lomnășan Carolin Profesor coordonator: Trifu Andreea Colegiul Național "Samuel von Brukenthal" Sibiu

Frunzele

Die Blätter

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram…

Frag mich nichts in dieser Nacht, Nicht die Uhrzeit, lass Gedanken schweigen. Möchte lieber das Fenster schließen, sacht, Nicht sehen, wieBlätter fallen von Zweigen...

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt… Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-nvânt…

Leg das Feuer an und geh durchs Hause Ohne ’was zu sagen, kein Wort von uns... Möchte mich bei dir fühlen wie zu Hause, Wehende Blätter zu meiden ist mein Wunsch...

Învăluită-nstraie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…

Ein Nachtkleid zum schlafen tragend, Setz dich zu mir, gemütlich, Endlos in Erinnerungen schwelgend, Entgehe ich Blättern,die rauschen,wehmütig...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie… Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele…

Vor dem Mächtigen, du über mich wach, Vor den Zorn des Herbstes, der spukt... Und frag mich nicht in dieser Nacht Wieso die Angst vor Blättern mich erdrückt...

81


Oana Cicur, clasa a X-a Profesor coordonator: Maier Nicoleta Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

O! Dacă moartea…

Oh! Wenn der Tod…

O! dacă moartea ar avea ca tine Brațele lungi și degetele fine, Sânii rotunzi și umerii de piatră Țâșnind din văl ca flacăra din vatră,

Oh! Wenn der Tot hätte, wie du, Die langen Arme und auch feine Finger, Die runden Brüste und steinernde Schultern Vom Schleier lodern, wie vom Herd die Flammen,

O! dacă ar privi, printre agate, Cum ochii tăi privesc pe înserate, Și de-ar umbla, cum umbli tu, alene, Atunci de pașii ei nu m-aș mai teme,

Oh! Wenn sie unter Achate sähe, Wie deine Augen in der Dämmerung blicken, und ob sie ginge, wie träge du gehst, Dann würde ich ihrer Schritten nicht fürchten;

N-aș mai simți fioru-acesta rece Care prin toate fibrele îmi trece Învălurindu-mi aripile-n aer Întocmai ca un tors desprins din caier…

Ich würde nicht mehr den kalten Schauer spüren, Der durch all meine Fibern dringt, Verhüllend meine Flügel in der Luft Genau wie ein Spinnen aus dem Spinnenwickel...

O! dacă moartea ar avea paloarea Obrajilor tăi dragi, înfiorarea Buzelor tale umede și calde, M-aș învoi în unda-i să mă scalde,

Oh! Wenn der Tod die Blässe, deiner lieben Wangen hätte, das Rühren deiner feuchten, warmen Lippen, wollte ich, er mich in seiner Welle baden,

M-aș da pe mânaiei ca să-mi întindă Pe ochi această plasă aburindă, Această fină negură țesută În atelierul ei de zână mută…

Ich lasse ihn mir auf den Augen, diesen damfigen Netz setzen, Diesen feinen, gewebten Nebel In seiner Atelier, der stummen Fee...

O! dacă moartea-ar semăna cu tine Ea ar putea oricând, oricând, să-mi vină…

O! Wenn der Tod mit dir ähnelte, Könnte er jederzeit, jederzeit kommen...

82


Adio la prieteni

Lebewohl, meine Freunde!

Fac reverența cuvenită Și mă retrag din adunare. O altă umbră mă invită. Stimate umbre, salutare!

Ich mache den gebührenden Knicks Und ich ziehe mich vom Treffen zurück. Ein anderer Schatten ladet mich ein. Hallo, gnädigen Schatten!

Nu încercați la despărțire Să-ncrucișați cu mine spada. De-acum las totu-n părăsire, De-acum am rupt-o cu balada.

Versucht ihr nicht, zum Abschied, Mit mir zu streiten. Von jetzt, verlasse ich alles, Von jetzt, bin ich fertig mit dem Liebeslied.

Rămâneți, cum sunteți, la mese Și nu vă pierdeți dispoziția. Nici unuia că plec nu-i pese, Nu-mi luați în seamă dispariția.

Bleibt ihr, wie ihr seid, an den Tischen Und verliert die gute Laune nicht. Keinem von euch kümmert mit meiner Abreise, Ignoriert ihr das Verschwinden.

Eu merg acum în altă parte, La alt banchet, unde-i mai bine. Mă duc la chef la Doamna Moarte, Acolo se petrece bine,

Ich gehe jetzt anderswo, Zu anderen Ball, wo es besser ist, Ich unterhalte mich mit Frau Tode; Dort hat man viel Spaβ,

Acolo se servesc bucate Ca-n altă parte nicăirea, Tăceri de foc nenumărate, Grimase ce-nspăimântă firea.

Dort trägt man Speisen auf, die sehr spezielle sind. Unzählige Stille aus Feuer, Grimasse, die das Wesen erschrecken.

Iar la sfârșit amfitrioana, Ea însăși, îți servește vinul Care-ți deschide larg Nirvana, Care-ți alină-n chinuri, chinul.

Und am Ende, die Hausfrau, Sie selbst dient ihr den Wein, Der öffnet dir umfassend, Nirwana, Die dir in den Qualen, der Qual lindert.

Deci, reverență cuvenită Și mă retrag din adunare! O altă umbră mă invită. Stimate umbre, salutare!

So, mache ich den gebührenden Knicks Und ziehe ich mich vom Treffen zurück! Ein anderer Schatten ladet mich ein. Hallo, gnädigen Schatten!

83


Nisto Andreea, clasa a XII-a Profesor coordonator: Maier Nicoleta Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Wäre ich der König

De-aș fi rege

Wäre ich der König, würde ich nur feiern Die ganze Nacht hin fürstlich all’ bewirten Aber die, mit denen ich würd’ feiern Am nächsten Tag im Keller würd‘ ich töten.

De-aş fi rege-aş duce-o tot în chefuri Şi-aş întinde-ospeţe noaptea toată, Dar pe cei cu care-aş face-o lată I-aş ucide-a doua zi în beciuri.

Ich würd’ auch meine Beine in Rot färben Und die Bonbons und auch den Tanz lieben Abends würd’ ich ausgehen, an der Leine führen, Mal den grünen Windhund, mal den Hahn...

Mi-aş vopsi picioarele cu roşu, Şi-aş iubi bomboanele şi danţul, Seara aş ieşi, plimbând cu lanţul, Când ogarul verde, când cocoşul...

Und aus meinem Land und dem der Schönheit, Würde ich allen einen Anteil geben. Sodass Jahrhunderte nach meinem Tod Räuber und Dichter mich gleich priesen.

Şi din ţara mea şi-a frumuseţii Tuturor le-aş face câte-o parte, Încât veacuri multe după moarte M-ar cânta tâlharii şi poeţii.

Warum lässt du den Wind De ce dai voie vântului Warum lässt du den Wind wehen In deinen Haaren und sie dir zerzausen? Ist seine überpurzelnde Liebkosung Wärmer, milder, himmlischer ?

De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească? E mângâierea lui, făcute-n tumbe, Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sind seine flatternden Finger Erfahrener im unzähligem Tanz, Wenn sie dich ganz umfassen, Den Strauß von deinem Schulter runternehmen?

Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meştere în joc, mai fără număr Când te cuprind din cap până-n picioare, Când îţi dau jos buchetul de pe umăr? De ce laşi vântul ca să-şi pună palma Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul, Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma, Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

Warum lässt du den Wind seine Hand legen, Wohin er will, und deine Brust umschlingen, Durch dünne Röcke durcheinander fliegen, Mit milden Augen dich beobachten, der Greis?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie, - În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă – Pe el îl laşi ... iar mie, nu-mi dai voie ...

Warum… wenn er im Gras geheimlich lauert, Und deinen Mund frei küssen will -Während ich mich nach dir weinend sehne, Ihn lässt du… und mir erlaubst du es nicht... 84


Nadia Ciorba, clasa a IX-a Profesor coordinator: Iancu Mirela Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Die studentische Ballade

Balada studenţească

Seit diejeniger schwarzen Nacht weiß ich nicht mehr Nichts über meinem Nachbarn wie die Asche. Vielleicht ist er beim Tagesanbruch frühzeitig weggegangen, Vielleicht ist er gestorben, vergeblich den Rauch suchend.

Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu Nimic despre vecinul meu ca scrumul. Poate-a plecat în zori, de timpuriu, Poate-a murit, căutând zadarnic fumul. Sau poate totul n-a fost decât vis Ori vreo halucinaţie, pe care Am încercat-o lâng-un manuscris Într-un amurg cu vânt şi febră mare.

Oder vielleicht war alles nur ein Traum Oder ein Trugbild, die ich Neben einem Manuskript versuchte An einer Dämmerung mit Wind und hohem Fieber.

Cătana Victor, clasa a XI-a I Profesor coordonator: Maier Nicoleta Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu

Die Sonnenblume Floarea soarelui

Ich dreh mich um, wie eine Sonnenblume, im Feld, Nach deinem glänzenden Wesen, Und wenn du am Horizont untergehst, Beug ich dann meine Wange zu der Erde.

Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Iar când apui în zarea călătoare Obrazul mi-l aplec cătrepământ.

Ich warte so gebeugt, die ganze Nacht , Und wenn der Morgen dann im Nu aufgeht, Um meine Stirn vom Nebel zu befreien , Heb ich dann mein Gesicht, von Durst gezerrt, zu dir.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa Şi numai când răsaritu dimineaţa, Descătuşând din neguri fruntea grea Eu îmi ridic setos spre tine faţa. Sorb razele pe care le trimiţi Pe câmpul plin de-o harnică speranţă, Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi Se umplu de-o frenetică substanţă.

Ich schlürf alle Strahlen , die du schickest, Auf einem Feld voll fleißiger Hoffnung, Und fühle, schrittweise, wie meine müden Nerven, Von einer frevelhaften Substanz getrunken sind.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg, Şi-mi urcă prin arterele rebele, Până când, împlinit, rodesc şi leg Cu toate florile fiinţei mele.

Und sie durch quert dann meinen ganzen Körper, Und steigt durch meine wilden Adern, Bis ich, erfüllt, reife und binde Mit all den Blumen meines Wesens. 85


Sonet

Sonet

Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut – şi totuşi a pierit, Aşa încât mi-am zis că o să moară Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Du sagtest es wird nie vergehn, Diese Minute - und nun ist sie tot, Ich dacht’, es werde sterben auch die Liebe – doch siehe da, sie ist nicht tot.

Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară Şi multe alte-apoi, în şir sporit, Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară. Va dăinui-ntre noi la nesfârşit.

Und selbst wenn noch ein Abend dann vergeht Und mehrere danach, in einer langen Reih’, Die Liebe, sie, wird nie vergehn. Sie wird in uns für ewig winden.

De-aceea pune-ţi mâinile pe poale Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale. Eu voi veni cu tainice cununi

Drum lege deine Hände in dem Schoße Und warte auf mich, unter den Fenstern dein. Ich werde kommen, mit geheimem Bande

Şi amândoi, căutând desăvârşirea, Vom învăţa-mpreună că iubirea-i Cea mai puternică din slăbiciuni...

Und beide, in der Suche nach Vollendung, Werden zusammen lernen, dass die Liebe Die stärkste aller Schwächen ist...

Lucaci Daniel, clasa a X-a Profesor coordonator: Maier Nicoleta Colegiul Național Octavian Goga Sibiu Despărțire

Abschied

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră.

Wir bräuchten eintausend Jahr um wieder aufzubaun Was wir gestern Abend mit unserem Abschied zerstörten Selbst dann, ist es nicht sicher, ob wir könnten noch sein, Ich dein goldner Zweig, du, meine blaue Blüte.

O umbră o să steie mereu între noi doi (Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme Pe pieptul unei moarte) şi veşnic între noi Vor creşte neguri numai în aparenţă calme.

Ein Schatten wird uns immer trennen (Wir, die damals verbunden wie zwei Hände Auf der Brust einer Toten waren) und zwischen uns, in allen Ewigkeiten, Werden anscheind stille Nebel wachsen.

Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi, Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace.

86


Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace.

Das frühe Wort lässt sich von uns nicht sagen, Die einzigartige Stille last sich von uns nicht schweigen, Wir warden nun für immer, hoch wie die Götter sitzen In nseren Händen auf strengen und fridevolle Schilder.

Trişti, vom cunoaşte ceasul nu după dezmierdări Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii, Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări, Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii. Săruturile noastre cu flăcările lor N-o să mai incendieze pădurile albastre Iar sufletele noastre, zburând încetişor, N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre.

Traurig,werden wir die Stunden, nicht nach Liekosung messen, Sondern Passanten fragend, Toter als all die Toten, allein und ohne Reue, Werden wir uns nur im Kosmos treffen, auch das, nur manchmal, wie die Wolken.

Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi Aducerile-aminte şi vom privi la chipul Iubirii care cade şovăitor în noi Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul.

Unsere Küsse mit ihren lodernden Flammen Werden die blauen Wälder sicher nicht mehr anzünden Und unsere Seelen, langsam schwebend, Werden sich nicht mehr immerwieder fallend erheben

Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi, Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe În timp ce pescăruşul iubirii va muri Bătând încă o dată din largile-i aripe…

Wie all die Dornen allmählig, werden wir entfernen, Erinnerungen, und werden betrachten das Gesicht, der Liebe, die zwischen uns zögernd fällt Wie aus dem Sand der Felswand in einer tiefen Bucht. Aber die damalige Stille werden wirdann nicht mehr finden, Allein werden wir unsere letzten Momente dann verbringen Während die Möwe der Liebe langsam sterben wird Indem sie noch ein Mal hoch ihre Schwingen hebt.

87


Pascu Julia, clasa a XII-a Profesor coordonator: Trifu Andreea Colegiul Național Samuel Von Brukenthal Sibiu

Floarea soarelui

Sonnenblume

Mă-nvârt ca florea soarelui pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Iar când apui în zarea călătoare Obrazul mi-l aplec către pământ.

Ich dreh mich wie ‘ne Sonnenblum’ im Felde, Zudeiner mich verzaubernden Gestalt Wenn du hinter den Horizontsinkst bald, Beuge ich meine Wange hin zur Erde.

Stau noaptea-ntreagă aplecat așa Și numai când răsari tu dimineața, Descătușând din neguri fruntea grea Eu îmi ridic setos spre tine fața.

Die ganze Nacht ich so gebeugt bleibe Und erst wenn morgens aufgehst du, aus dem Dunklen ich meine Stirn erlöse Erhebe ich durstig mein Gesicht dir zu.

Sorb razele pe care le trimiți Pe câmpul plin de-o harnica speranța Si, simt, treptat, cum nervii mei trudiți, Se umplu de-o frenetică substanță.

Ich schlürfe die Strahlen, die von dir gesendet werden Auf dem Feld voller fleißiger Hoffnung, Ich kann spüren, wie meine ermüdeten Nerven Sich füllen mit leidenschaftlicher Mischung.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg Și-mi urcă prin arterele rebele Până când, împlinit, rodesc și leg Cu toate florile ființei mele.

Diese in meinen ganzen Körper dringet Und bis zu den Arterien steigt, die wilden Bis erfüllt, sie Frucht trägt und sich vereinigt Mit den Blumen von meinem Wesen.

88


Creație plastică

Kira Băiculescu, clasa a XI-a Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal” Profesor coord.: Trifu Andreea

Florea Iulia, clasa a X-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

89


Rusu Alexandra, clasa a X-a Liceul de Arte ”Corneliu Baba” Bistrița Profesor coord.: Târziu-Gal Paul

Manta Melissa, clasa a XI-a Colegiul Național Pedagogic ”Andrei Șaguna” Sibiu Profesor coord.: Crăcea Sorana

90


Vintilă Ana-Maria , clasa a IX-a Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coord.: Mărculescu Carmen

Nicolae Maria Irina Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Profesor coord.: Mărculescu Carmen

91


Pindelea Ionela clasa a X-a Liceul de Arte ”Corneliu Baba” Bistrița Profesor coord.: Târziu-Gal Paul

Tancou Alexandra Nicoleta Liceul de Artă Sibiu Profesor coord Avrigean Luminița Profesor coord.: Froman Marcela

92


Rădulescu Adelina, clasa a X-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

Priscorniță-Tonea Miruna, clasa a X-a Liceul de Arte ”Corneliu Baba” Bistrița Profesor coord.: Târziu-Gal Paul

Lazăr Ștefan, clasa a X-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

93


Borangic Cosmina , clasa a IX-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

Petric Ioana-Nicoleta, clasa a VI-a Școala Gimnaliază Ponorel, jud. Alba Profesor coord.: Popa Mirela

Bratu Maria Cristina, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

94


Dinuț Elena-Alexandra, clasa a X-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

Irina-Maria Grec, clasa a X-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Mărculescu Carmen

95


Grancea Iuliana, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

Comăniciu Alexandru, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

96

Grancea Iuliana, clasa a XI-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona


Moldovan Isabella, clasa a XI-a Colegiul Național Pedagogic ”Andrei Șaguna” Profesor coord.: Crăcea Sorana

Maria Moraru, clasa a VII-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Ducu Luminița

97


Șoaita Iosif, clasa a X-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Vișan Ramona

Cotârlea Iulia Alexandra, clasa a VI-a Colegiul Național ”Octavian Goga” Profesor coord.: Mărculescu Carmen

98


Profesor Veronica POPA, Colegiul „Iulia Hașdeu”, Cahul

Poezia, în conexiune cu ştiinţele şi cu alte arte, din perspectivă inter/transdisciplinară Acumulările cognitive din diversele domenii de cunoaştere impun strategii moderne de dimensionare şi de structurare a conţinuturilor. Este nevoie de o modalitate nouă de selecţie a informaţiilor, o descongestionare, noi criterii de organizare, ierarhizare, de creare şi aplicare cât mai potrivite realităţii şi obiectivelor educaţionale privind realizarea unei viziuni integrative la elevi. Din acest motiv, consider acest proiect necesar şi util nu numai mie ca profesor de limbă şi literatură română, dar, mai ales, elevilor şi părinţilor acestora. Nevoia de punţi între diferite discipline s-a concretizat prin apariţia, la mijlocul secolului al XX-lea, a pluridisciplinarităţii. Pluridisciplinaritatea se referă la studierea unui obiect dintruna şi aceeaşi disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată. Psihologia şi neurologia actuale concep intelectul uman alcătuit din capacităţi complexe sau „molare” (lingvistice, muzicale, spaţiale etc.) funcţionând independent una de alta, corespunzând unor „unităţi funcţionale” sau „sisteme comportamentale” (ca limbajul sau percepţia vizuală), în termeni de conţinuturi psihice particulare (lingvistice, muzicale, vizuale) sau ca „sisteme de producţie” legate fiecare şi activate de conţinuturi informaţionale specifice: „S-a acumulat informaţie copleşitoare pentru existenţa neuronilor specializaţi, răspunzând selectiv la proprietăţi invariante particulare (adesea foarte abstracte) ale input-ului senzorial, ca o trăsătură caracteristică de design a sistemului nervos central” [1]. În „Teoria inteligenţelor multiple”, Howard Gardner, realizează cercetări de psihologia cunoaşterii, psihologia dezvoltării, ştiinţe comportamentale şi cognitive. Pornind de la ideile lui Gardner, simţim nevoia unei noi abordări a demersurilor educaţionale, pentru a crea elevului spaţiu de a se manifesta în plenitudinea forţelor lui creatoare, pregătindu-l pentru viitor. În sistemul educaţional, într-o societate viitoare, este nevoie de stimularea creativităţii şi acest lucru este posibil numai prin promovarea interdisciplinarităţii. INTERDISCIPLINARITATEA se referă la transferul metodelor dintr-o disciplină la alta. Ea este o “formă de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere” [2]. “Educaţia are dificila misiune de a transmite o cultură acumulată de secole, dar şi o pregătire pentru viitor, în bună măsură imprevizibil”, menţionează Jacques Delors. Astfel, şcolii, în cazul nostru, profesorului de limbă şi literatură română, îi revine rolul important de a forma o atitudine pozitivă faţă de literatură prin descoperirea afinităţilor ei cu istoria, filozofia, muzica, pictura, sculptura ş.a. Aceste atitudini pot fi formate atât la orele de curs prin îmbunătăţirea curriculei, a proiectelor de lungă durată şi a scenariilor didactice, cât şi în cadrul activităţilor extracurs. La orele de literatură, aplicarea metodelor interdisciplinare sunt mai mult decât necesare demersurilor de interpretare a unor texte artistice, dat fiind faptul că în cele mai dese cazuri, profesorul/elevii sunt nevoiţi, reieşind din mesajul operei, să facă multiple conexiuni între diferite 99


discipline, „să transfere metode din diverse domenii ale cunoaşterii în cel al literaturii şi să le aplice în vederea interpretării textului artistic” [3]. Astfel, devine mai mult decât necesară apelarea la diverse discipline auxiliare. Studierea textului artistic, menţionează distinsul cercetător Constantin Şchiopu, presupune utilizarea mai multor metode specifice literaturii (comentariul literar, analiza literară etc.), însă, în cele mai dese cazuri, profesorul apelează la diverse metode specifice altor discipline, „perspectivele filozofică, psihanalitică, semiotică, structuralistă, mitologico-arhetipală, stilistică, matematică şi, ceva mai nou, cea a informaticii”. Aşadar, interdisciplinaritatea se referă tocmai la acest transfer de metode şi procedee de la o disciplină la alta. În concluzie, putem menţiona faptul că izolarea obiectului cunoaşterii fragmentează perspectiva şi afectează unitatea cunoaşterii. Stabilirea unor punţi de legătură, a unor canale de comunicare între diferite discipline, pe lângă faptul căre prezintă un obiectiv important al studierii literaturii în şcoală, generează noi dimensiuni de interpretare a textului artistic, îi ajută pe elevi să înţeleagă semnificaţia comunicării artistice prin cuvânt în raport cu celelalte moduri/ tipuri de comunicare. De pildă, Ion Gagim, autor al mai multor studii în domeniul filozofiei muzicii, crede că „Glossa” lui Mihai Eminescu stă alături de „Ciaccona” lui Bach: „Aceeași formă, același limbaj metaverbal, aceeași mișcare esential-fundamentală, aceeași înaintare cosmică, aceleași planuri semantice, aceleași etaje de sens, același tempou, metroritm, construcții armonice, structură polifonică, aceeași pornire, aceeași intenție – același final! „Glossa” nu trebuie citită, ea trebuie auzită, ea este „simfonie”. În muzicologie există noțiunea de „simfonism”: simfonismul este gândire sonoră supremă, este curgere – înaintare – devenire – dezvoltare muzicală atotcuprinzătoare, „nestăvilită”, „complete și definitive.” De altfel, imaginarul eminescian este plin de unduiri, reprezentări convergente pentru muzică, ritm, armonie: valurile, izvorul, râul, marea, apa, luna, părul femeii etc. „Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci (…)/ Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate/ Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!” ( „Scrisoarea I”). Inflexiunile sale lirice vin parcă de dincolo de timp, amintindu-ne de sunetul unor instrumente musicale vechi (buciumul, cornul, naiul) relevând solemnitatea metafizică. În poezia marilor romantici, constată Gilbert Durand, muzica este „acea meta- erotica a cărei funcție esențială e de-a împăca contrariile și de-a stăpâni totodată fuga existențială a timpului [4]. În „Eminescu și poezia populară” (p. 220), Ion Rotaru, sublinia că Eminescu face dintr-un cântec popular o bucată de mare valoare muzicală. Eminescu cânta. „El nu avea glas tare, dar dulce și melodios și cânta corect căci avea auz bun. (…) Cântecele populare îl încântau și pe acestea le cânta el cu mare plăcere: „Eu sunt Barbu lăutarul,/ Starostele și cobzarul,/ Ce-am cântat pe la Domnii/ Și la mândre cununii…”, „Dragi boieri din lume nouă,/ Ziuă bună vă zic vouă,/ Eu mă duc, mă prăpădesc,/ Ca un cântec bătrânesc; // Ah! Gândiți c-am fost odată/ Glasul lumii, desfătată,/ Și-nchinați câte-un păhar/ Lui biet Barbu lăutar.” (…) Odată, l-am întrebat cine e autorul cântecului și mi-a răspuns: „Ia, un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său popor; am auzit că l-a compus, l-a cântat și a murit după ce-l cântase” [5]. Contemporan cu Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, născut la 14 octombrie 1853 la Șipotele Sucevei, va scoate în anul 1880 colecția de douăzeci de piese corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români”. În anul 1871, la aniversarea 100


a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Nicolae Telcu și alții, participă și tânărul Ciprian Porumbescu. După această perioadă, urmează cea mai frumoasă etapă a vieții sale artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera operei sale „Crai nou”, piesă în două acte, scrisă pe textul lui Vasile Alecsandri. Ciprian Porumbescu este și autorul celebrelor piese „Rapsodia Română pentru orchestra”, „La malurile Prutului”, „Altarul mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, ”Pe-al nostrum steag e scris unire”. După cum vedem, colaborările artistice între poeți și muzicieni, de-a lungul timpului, au dat naștere celor mai frumoase lucrări îmbogățind astfel patrimoniul culturii române cu opere de valoare. Din motivele consemnate mai sus, considerăm actual și necesar un astfel de studiu și o abordare, axată pe metoda interdisciplinarității în general și a legăturii literaturii cu muzica, pictura, teatrul, în special. Bibliografie: 1. H. Gardner, „Teoria inteligenţelor multiple”, 1993, pp. 282-283; 2. Constantin Şchiopu, „Revista Limba Română”, nr. 9-10, Anul XXI, 2011; 3. Constantin Cocoş, “Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag. 77; 4. Gheorghe Drăgan, „Poetica eminesciană”, Editura Junimea, Iași, 1989, p. 109; 5. T. V. Ștefanelli, „Eminescu cântăeț”, în lucrarea lui Constantin Popovici, „Mihai Eminescu în amintirile contemporanilor”, Chișinău, 1958, p. 78. Profesor Dr. Lidia Carmen Pircă Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu

Ceasul de hârtie risipit pe scenă și în poezie Dominic Stanca este actorul-poet, fiu al Ardealului istoric, conștiință istorică profund contemplativă și insistent evocativă înscrisă în linia „cerchiștilor sibieni” în continuarea demersului promovat de Radu Stanca (vărul său), Ștefan Augustin Doinaș, Ion Negoițescu, alături de Eta Boeriu, Ovidiu Cotruș. Fără a fi întru totul fidel Manifestului Cercului literar de la Sibiu, Dominic Stanca a fost cel mai muzical și autoironic dintre cerchiști, cel mai rafinat pictor al realității etnografice și geografice, realizând tablouri în cromatică sepia așa cum afirma Ion Negoițescu, jucăuș și uman, răbdător și deloc teatral, tocmai el Actorul! Două condeie-flăcări închinate hârtiei, Dominic și Radu Stanca au ars nefiresc de repede pentru a lăsa posterității Drama confruntării cu verbul, cu speranța sau cu neîncrederea în cuvânt, în virtuțiile-i salvatoare (Aurel Felea), iar ceea ce i-a unit nu a fost în exclusivitate legătura de sânge pe linie paternă, ci și burgul medieval unde Radu era „cel mai frumos din oraşul acesta”. Debutul real, de maturitate creativă a lui Dominic Stanca, este considerat textul poetic ”Crengi” publicat în Revista- Fundaţiilor Regale” nr. 10/1944. Debutul editorial al autorului are loc în 1957 cu volumul Roata cu şapte spiţe, în 1968 apare volumul Pentru un hoţ de împărat, iar în 1970 volumul de poezii pentru copii Gri-Ru-gri. 101


Opera sa de referinţă va fi publicată postum: 1977 Strada care urcă la cer, 1981 Timp scufundat, 1984 Un ceas de hârtie. În ritm baladesc, povestea gureșului Gri-Ru-gri este nu doar fantezistă, cât mai ales moralistă. Cel „nevăzut ca duhul casei” părea „întrupat în temelii”. Prezenţa-i era abia intuită („îl ghiceam aici, acolo...”), „mic şi gureş”, „zvon al serii / ş-al tăcerii”. Părea prezent peste tot... „ba la poartă,/ ba sub vatră...” şi totuşi, nicăieri. Curiozitatea copilului e firească. Ce să fie?! „Cântă pragul - cepeleagul?.../ Cântă vatra?... Cântă piatra?...” Se conturează acel joc labirintic prea grăbit („mă grăbii”), periculos ce amintește de „cotobelcul” lui Ion Barbu, „seri tomnatice, cu brume,/ seri pustii, cu vijelii...”, timpul trece obsesiv... „azi aşa,/ mâine aşa...” „Și-l visai...” Ca un transfer în planul oniric, ni se conturează un ipotetic („aşa-mi părea”) portret: „era mic, / mult mai mic/ de-un firfiric,/ bob de nea/ sau peruzea,/ şi sclipea/ ca o mărgea!” Îndrăzneţul scenariu imaginar ni-1 prezintă pe minusculul erou „în chilia lui de piatră / tănguind pe-o cobză spartă...”, copilul de poveste, fireşte, oferindu-se să-i vină în ajutor. Şi... pare că-i zice, ca-ntr-un descântec: „Băiete mic, / fii pe pace/ nu-i nimic! / Mai dibace cobză-ţi vând, / cu trei strune de argint...” Simbolicul „trei” e relevant: „ una zice vers de joc, / cea de-a doua de noroc, / cea de-a treia de alint...” Pentru a-i reuşi jocul, copilul îl cheamă „sfios pe nume...” Şi ce nume! „Gri-Ru-Gri”. întrebarea e... din ce cântă?! Din flaut, din lăută?!... Căutările persistă... „în pervaz/ pe sub viţe de glicine”. Şi, „scobind în temelii”, ca-ntr-un descântec, „Gri-Ru-Gri, băiatule,/ Gri-Ru-Gri, aflatule,/ ieşi din schit.../ Bine-ai venit!” Dezamăgirea e totală. Copilul se simte păcălit. Guralivul cântăreţ e mic, „tare amărât”, „negru şi urât”. Iar răzbunarea pare justificată. „L-am scuipat și l-am zvârlit,/ l-am călcat şi l-am strivit...” Inițierea în tainele ontologice revelează asperitățile vieții și-l determină pe neofit să rostească jurământul că va îndrepta cândva greșelile trecutului: „O, de-o fi cândva ş-o fi,/ altu-n loc dac-ar veni/ îi dau pace, nu-l mai stric/ ş-am să-i zic: - Boblete mic,/ ești un fulg de borangic,/ sau de nea/ picat ca o mărgea!...” Dominic Stanca va prelua anumite caracteristici afirmate de membrii Cercului, ca de exemplu umorul, ironia, atitudina ludică, starea meditativă care străbat opera sa literară, dar și valorificarea idilică a spațiului rural. O creaţie în stil de romanţă: „Răsfoite frunzele'n cărare/ Tot mai spun iubirea noastră mare,/ Tot mai amintesc atâtea seri,/ Îndrăcite frunzele de ieri...”, actualizează reminiscenţe din lirismul unui alt mare ardelean, Octavian Goga, cu-acelaşi melancolic nerv erotic: „Dorurile mele/ N-au întruchipare,/ Dorurile mele-s / Frunze pe cărare...” Aurel Felea a intuit în opera lui Dominic Stanca „un stăruitor fior al crepuscului”, o „blândă obsesie a înserărilor, a veștejirii, a toamnelor, a timpului revolut”, un imaginar poetic stăpânit de o liniște interioară, ușor romantică, ludică „Peste toate clapele/ scutură lumina desfrunzită apele” (Linia rustică). Dominic Stanca a fost o conştiinţă artistică frământată, mereu în căutare de sine, îmbinând deopotrivă trecutul şi prezentul, tradiţia şi inovaţia. El a reușit să recupereze harul oralității, muzicalitatea monorimei din epopee, dăruind cuvintelor izvoare de semnificații reale prin valorificarea ironiei, parodiei și a carnavalescului.

102


Profesor Nicoleta Elena Maier Colegiul Național ”Octavian Goga”, Sibiu

Ce este traducerea? Traducerea este definită drept ”o scriere cuprinzând o transpunere a unui text dintr-o limbă în alta.” În sens larg, traducerea poate fi considerată ca fiind ”procesul transformării unui mesaj emis într-o limbă sursă, în același mesaj, dar formulat în altă limbă - țintă, cu condiția să fie păstrate toate sau relativ toate, calitățile mesajului inițial, prin realizarea echivalenței de sens și de valoare.” În cadrul traducerii indirecte trebuie să ținem seama de fiecare „unitate de traducere”, aceasta fiind cea mai mică porțiune de text care trebuie tradusă ca un tot, iar nu element cu element. Activitatea de traducere are vechi tradiţii. Cea mai faimoasă situaţie este cea de la turnul Babel, neînţeleasă pâna astăzi, care a generat necesitatea apariţiei traducerii pentru a facilita comunicarea între oameni. Încă din vechime oamenii au simţit nevoia de a traduce, deoarece un om, care vorbea o altă limbă decît cea cu care alții erau obișnuiți sau care avea o cultură diferită sau un mod de gândire aparte, era privit cu suspiciune, ba chiar cu dușmănie. T r a d u c e r e a i n t e r v i n e a i c i ș i f a c e p o s i b i l ă comunicarea dintre oameni care posedă limbi diferite, dar şi culturi şi moduri de gândire diferite. În procesul activităţii de traducere , cel care traduce întâlneşte foarte multe greutăţi: de la sensul cuvintelor la trecerea de la o lume etnografică la alta, de la o cultură la alta, cuvintele fiind strâns legate de specificul naţional şi local al vieţii vorbitorilor. Falsele echivalente, cuvinte care coincid total (ca aspect, dar și sonor), dar care au cu totul alt sens ( de exemplu: librarie, library), cuvintele fără echivalent: ”dor”, ”Waldeinsamkeit” dar și oboseala, lipsa de inspirație etc., toate îngreunează munca la o traducere. Iată și câteva exemple de expresii interesante din limba germană, care pot crea probleme unui traducător novice: ”Kummerspeck”: un cuvânt caraghios şi trist, în egală măsură: expresia germană Kummerspeck – care are aproximativ înţelesul de „slănina mâhnirii” – descrie un fenomen binecunoscut oamenilor din lumea întreagă: excesele alimentare din cauze emoţionale (atunci când „mănânci de supărare”). Mulţi oameni caută în mâncare consolare pentru durerile sufleteşti, iar germanii au reuşit să descrie acest fenomen printr-o expresie sintetică, un cuvânt compus cu nuanţe amestecate, tragicomice. ”Drachenfutter” înseamnă literal “furaje pentru dragon”, însă ca expresie se referă la un anumit tip de cadou pe care bărbaţii de origine germană îl oferă soțiilor lor, atunci când au stat până târziu în oraş ori la birou sau când au avut un comportament inadecvat – cadourile presupunând bomboane de ciocolată, flori sau o sticlă de parfum. Cât despre expresia ”Schadenfreude”, aceasta exprimă senzaţia de plăcere, împlinire, pe care unii o au, când altcineva dă greş, are un ghinion sau dă de un necaz. Se spune că o traducere nu e niciodată finalizată, putând să o retușezi de fiecare dată când te apleci asupra ei, iar Goethe menționa că „la traducere trebuie să ajungi până la intraductibil” numai aşa fiind capabil a cunoaşte cu adevarat o limbă străină, un popor străin. 103


PREMIILE EDIȚIEI A PATRA A CONCURSULUI 2018

PREMIUL RADU STANCA Lăzăriciu Paula, Liceul Teoretic ”Constantin Noica”, Sibiu

Clasamentul secțiunii TRADUCERI:

Premiul I 1. Stoian Steluța Roxana, Liceul de Arte „Marin Sorescu" Craiova 2. Frătean Denisa, Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu 3. Cicur Oana, Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Premiul II 1. 2. 3. 4.

Bacriu Iuliana Maria, Școala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Devlemink William, Liceul Tehnologic „Avram Iancu” Sibiu Banciu Maria, Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Nistor Andreea, Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu

Premiul III 1. Ciorba Nadia, Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu 2. Sucaciu Iulia, Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu 3. Cătană Victor, Colegiul Național „Octavian Goga” Sibiu Mențiuni: 1. Pascu Iulia, Colegiul Național „Samuel von Brukenthal” Sibiu 2. Lomnășan Carolin, Colegiul Național „Samuel von Brukenthal” Sibiu 3. Lucaci Daniel, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

104


Clasamentul secțiunii CREAȚIE PLASTICĂ: Premiul I Tancou Alexandra, Liceul de Artă, Sibiu Premiul II Kira Băiculescu, C.N. „Samuel von Brukenthal”, Sibiu Premiul III Rusu Alexandra, Liceul de arte „Corneliu Baba”, Bistrița Mențiuni: 1. 2. 3. 4.

Vintilă Ana-Maria, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Manta Melissa, Colegiul Național Pedagogic „A. Șaguna”,, Sibiu Pindelea Ionela, Liceul de arte „Corneliu Baba”, Bistrița. Florea Iulia, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu.

Premiul pentru originalitate: Rădulescu Adelina, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Premiul special: Petric Ioana Nicoleta, Școala Gimnazială Ponorel (Vidra)

Clasamentul secțiunii CRITICĂ LITERARĂ: Premiul I Frătean Denisa-Maria, Clasa a XII-a , Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Premiul II Sima Iulia, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Premiul III Cicur Oana, clasa a X-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Mențiune •

State Elena, clasa a VI-a, Școala Gimnazială Comuna Viperești, Buzău 105


Păsat Diana Gabriela, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Grigore Hagiu”, Tg. Bujor

Premiul special: Bădăruță-Hașigan Ionuț, clasa a XI-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

Clasamentul secțiunii CREAȚIE LIBERĂ/PROZĂ (GIMNAZIU):

Premiul I Subțirelu Iulia, clasa a VII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Durnea Theodora, clasa a VIII-a, Colegiul Romano-Catolic „Sfântul Iosif”, București

Premiul II Brad Catinca, cls. a VI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Premiul III Mihalache Denisa, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Lunca, Iași

Mențiuni Munteanu Darius, cls. a VI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Șerban Mina, clasa a VI-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea

Clasamentul secțiunii CREAȚIE LIBERĂ/PROZĂ (LICEU): Premiul I Căpățână Ioana Raluca, clasa a X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Premiul II Hoinoaia Raluca, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Premiul III 106


Natea Iulia, clasa a XI-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Mențiuni Tomescu Larisa, clasa a XI-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu Matinelli Alexandra, clasa a XII-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu

Premiul special: Helgiu Andreea, clasa a X-a, Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu″, Sibiu

Clasamentul secțiunii CREAȚIE LIBERĂ/ POEZIE (LICEU): Premiul I Filip Bettina, clasa a XII-a, Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”, Sibiu Premiul II Nagy Andrei, cls.a XII-a, Școala Centrală București Premiul III 1.Câmpanu Elena Diana, cls.a XII-a, Școala Centrală București 2. Rusu Alexandra, clasa a X-a, Liceul de Arte „Corneliu Baba”, Bistrița Mențiuni 1. Georgescu Maria Luana, clasa a X-a , Şcoala Centrală, Bucureşti 2. Comăniciu Alexandru, clasa a XI-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu 3. Ungureanu Victor Gabriel, clasa a XII-a, Liceul de Arte „Marin Sorescu”, Craiova 4. Găinaru George-Sebastian, clasa a IX-a, Colegiul Naţional ,,Vasile Alecsandri”, Galaţi

Premiul Special: Hotnogu Felicia, clasa a X-a, Colegiul „Iulia Hașdeu” din Cahul, RM 107


Clasamentul secțiunii CREAȚIE LIBERĂ/POEZIE (GIMNAZIU): Premiul I Badea Ioana Cristiana, clasa a VIII-a, Liceul de Arte ,,Marin Sorescu" Craiova Premiul II Rîndașu Sorina, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Aurelian Stanciu”,localitatea Salcea, judeţul Suceava Premiul III Bacriu Iuliana Maria, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Ioan Slavici” Sibiu Mențiuni 1. Subțirelu Iulia, cls. a VI- a, C. N. „Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea 2. Badea Ioana Cristina, cls. a VIIa, Liceul de Arte „Marin Sorescu”, Craiova 3. Trifan Oana, cls. a VIII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa

Clasamentul secțiunii ”DIALOG ÎN OGLINDĂ” (LICEU)

Premiul I Cîrcioroabă Anca, clasa a IX-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Premiul II Macovei Raluca, clasa a X-a, Colegiul Național „Unirea”, Târgu Mureș Premiul III Hoinoaia Lavinia, clasa a XII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm.Vâlcea Mențiuni 1. Chivu Andrada Cristina, clasa a X-a, Liceul „Constantin Brâncoveanu”, Horezu (Vâlcea) 2. Devian Antonia, clasa a XII-a, Colegiul Național „Octavian Goga”, Sibiu 3. Dragomanu Andreea Anamaria, clasa a XII-a, Colegiul Național Pedagogic „A. Șaguna”, Sibiu 108


4. Mezdrea Violina, clasa a XII-a, Colegiul Național Pedagogic „A. Șaguna”, Sibiu

Premiile Secțiunii ”DIALOG ÎN OGLINDĂ” (GIMNAZIU)

Premiul I Oprea Daria Ioana, clasa VI-a, Liceul de Arte „Marin Sorescu”, Craiova Premiul II Subțirelu Iulia, clasa a VII-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea Premiul III Bacriu Iuliana Maria, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială „Ioan Slavici”, Sibiu Mențiune Ştefănescu Brenda-Ayana, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială nr 150, Bucureşti Șeican Teodora, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Regina Maria”, Sibiu Oprea Simina, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti

Mulțumiri speciale: Ilinca Bernea, Conf.univ Dr. Marilena Milcu, conf.univ Dr. Claudia Bucura, Ing. Iulian Svasta, președintele Fundației Svasta, Gabriel Tischer, președintele Clubului Lions Brukenthal Sibiu, Conf. univ.dr. Dragoș Varga, Inspector general adj. Mirela Iancu Notă: Imaginile din revistă au fost preluate de pe Google Image, în general cu specificația ”Nu sunt supuse drepturilor de autor”.

109


110


111

Profile for Tischer

Revista radu stanca 2018  

Revista radu stanca 2018  

Advertisement