Revista concursului radu stanca by Tischer

Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu

Colegiul Naţional “Octavian Goga” Sibiu Biblioteca Astra Sibiu Casa Corpului Didactic Sibiu

RADU STANCA - PAŞII POETULUI PRIN BURGUL MEDIEVAL -

Revista Concursului Naţional de creaţie literară şi plastică, traduceri şi critică literară “Radu Stanca” Ediţia I

EDITURA MAGISTER SIBIU 2015

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României “Radu Stanca—Paşii poetului prin burgul medieval”

Coordonatori: prof. Tischer Alexandra, prof. Gabos Elena Tehnoredactare și design: prof. Chirilă Diana

ISSN 2393 – 316X ISSN-L 2393 – 316X

Volumul cuprinde lucrările prezentate în cadrul Cocursului Naţional de creaţie literară şi plastică „Radu Stanca”, organizat de Colegiul Naţional „Octavian Goga” Sibiu.

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine integral autorilor care îşi asumă consecinţele de orice natură ale nerespectării drepturilor de autor.

EVENIMENT ORGANIZAT CU SPRIJINUL

Coperta: Tudor Vătăşoiu, după o pictură de Ariana Toader 3

CREAŢIE LIBERĂ Aceeaşi rutină Duda Andrei Cristian clasa a VII-a (Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa) profesor îndrumător: Târziu-Gal Andreea

În fiecare dimineaţă aceeaşi rutină, Pe ochi – acelaşi ghem (arici), Acelaşi roi de licurici, Aceeaşi lumină.

În fiecare după-masă Aceleaşi lucruri, aceiaşi oameni, La asfinţit – acelaşi soare, Aceeaşi lună.

Te ridici din acelaşi pat, Cu aceleaşi picioare – beton armat. Te duci la aceeaşi baie Te simţi potaie. Te îmbraci, te duci la masă Ieşi din aceeaşi casă.

Te simţi potaie. Aceleaşi picioare Acelaşi pat. Aceeaşi lumină – o stingi, Aceiaşi roi de licurici, Arici. În fiecare seară zi Rutină.

Spre acelaşi loc, Pe acelaşi drum, Cu aceiaşi oameni. Vii înapoi – acelaşi drum, Aceeaşi casă, Te dezbraci, te duci la masă.

Alergând pe nori Maroşan David clasa a VII-a (Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa) profesor îndrumător: Târziu-Gal Andreea

Alergând pe nori te vei simţi Înger plutind Deasupra inimilor celor părăsiţi Cu gândurile lor încă iubind. Alergând pe nori te gândeşti La o lume în care Ai vrea să te aprecieze aşa cum eşti, Fără să întrebe Ce? Cum? Care? Alergând pe nori Fără legătură între bine şi rău, Unde nu există nimic despre ură, Acolo vreau eu.

Poarta sărutului Sidor Cristian clasa a VIII-a (Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa) profesor îndrumător: Târziu-Gal Andreea

Pe retina oglinzii se prelinge zâmbetul Mă soarbe din priviri – lumina dispare Ne atingem buzele – orele duse În braţele tale e mereu ora Te muşcam – inima între patru pereţi şi un pat Restul ard – abia acum trăiesc Plutesc Ferestră de iluzii optice Vioară fără corzi – îmi şopteşte Urechile mor şi eu râd – niciodată Vechituri sentimentale, primăvara Chipiu, BMX şi nişte pătrăţele Sub lună – Groapa Marianelor.

Infernul Latca Ana-Maria Liceul De Arte “Regina Maria” Alba Iulia profesor îndrumător: Apostol Nicoleta

cea mică a spus „leul meu frumos, simt că e dimineaţă” leul speriat, culoarea a furat a lăsat manechinul desfigurat apoi negrul de el... minciuni a cântat despre zână ce zână tristă a devenit ea la început de săptămână... s-a rugat frumoasa mea zeului Lunii, să se unească-n spirit, să facă dreptate! iar zeiţa Soarelui să îi fure negrul de pe spate să-i fure toţi pionii să nu mai aibă spate! leul a uitat... că vulpea s-a reîncarnat în femeie zâna avea o cheie oameni vicleni, nu aveţi idee, lacătul se va deschide iar leii? Uşa lor se va închide dar cine zâmbeşte atât de perfid pe cer? nu se poate... nu i-am mai dat niciun semn lui Lucifer

Nu ştim ce suntem... câte lovituri au fost in gânduri din cauza gândurilor tale pentru că infinitatea, simte infinitatea aşa cum ziua, simte noaptea e o atracţie continuă! poate nu e nici sentimentul tău nici sentimentul meu... doar plăcerea de a ne minţi că sunt sentimente! şi pana la urmă, acest gând... poate o să devină sentiment şi dacă nu? avem ceva ce nu au ei infinitul plăcerii ne e sclav în unele zile în care îl plătim cu ce? ei bine sacrificăm nişte suflete care nu au nume, nu au lume

Miracolul iernii Alina Clejeneanu Clasa aVI-a A, Școala Gimnazială,,TRAIAN”, Craiova profesor îndrumător: Nadia Şutelcă

Dimineață îmbracată în maramă albă. Iarna, doamna gerului, scutură din evantai fulgii argintii de nea, pe deasupra munților încoronați cu piscuri albe de zăpadă ce seamănă cu niște telescoape, în oglinda corora alunecă timpul și infinitul. Copacii, încremeniți în tăcere, pe malul apei constituie o hologramă, ce conturează vag chipul îmbătrânit al codrului, care odinioară era verde. Pădurea nesfârșită se înalță între cer și pământ. Albul pur al zăpezii creionează sentimentul rece al iernii. Undeva, în depărtare, unde cerul se unește cu pământul, zările întinse par să aibă un suflet curat ca de copil. Totul este de o lumină alb-argintie, solemnă, întunecată. Luciul apei înghite ușor imaginea copacilor care se reflectă ca într-o oglindă și naște un val fin ca o părere. Lumina umedă și nehotărâtă a dimineții dă lupta cea din urmă cu întunericul nopții. Cu ultimile puteri lumina, simbolul renașterii câștigă bătălia și revine în înălțimile albastre. Dar odată cu ea, aduce și gerul năprasnic, ce îti încleștează fața, vântul-suflul divin și norii grei ca de plumb ce încep să cearnă steluțe argintii, care își continue dansul jucăuș prin văzduh. Astfel, în zările nedeslușite se întâlnește o altă lume neînchipuită, ce este simbolul legăturii dintre teluricși celest.

Ultima zi de toamnă...prima zi de iarnă Andreea Chirvăsuţă cls. a V-a C, Școala Gimnazială ”Traian”, Craiova, Dolj profesor îndrumător: Nadia Șutelcă Într-o dimineață răcoroasă de toamnă, stăteam la geamul casei mele și vedeam cum milioanele de stropi transparenți, ce formau o perdea sclipitoare, dispăreau când atingeau pământul, atunci uscat, acum umed. Vântul, încet, încet își făcuse apariția, fluturând puținele frunze rămase agățate de crengile copacilor. Ochii îmi erau încântați de frumoasele peisaje, dar în acelasi timp erau triști văzând că vremea afară este posomorâtă. Ultima zi de toamnă s-a dovedit a fi prima zi de iarnă. Stropii s-au transformat în minunații fulgi dansatori. După puțin timp totul era acoperit de zăpada imaculată care te orbea cu frumusețea ei, iar țurțurii incepeau să-și facă apariția pe la casele oamenilor. În curți, oamenii de zăpadă și bătăile cu bulgări începuseră să apară din nou. Aceste ocupații au venit împreună cu zămbetul copiilor. Am observat că acest fenomen a adus fericirea pentru toată lumea!!

Metafora Urziceanu Andreea-Mădălina Cls. a VII-a D, Șc. Gimnazială ”Traian”,Craiova, Dolj profesor îndrumător: Nadia Șutelcă Metafora îmi ţese haina de sărbătoare. Prezenţa ei îmi face inima să tresară. Ce-o gândi ea oare? Mă întreb, îmi deschid sufletul şi ea dispare... În aceeaşi secundă, văd peste tot si nu văd nimic. Emoţia-mi străbate pieptul. Precum un film, cu un scenariu deosebit, natura îmi joacă feste. Şi totuşi... Unde s-a dus? Privesc în jur, cuminte. Parcă e iarnă şi nu. Of! De ce a plecat? Mieii zburdalnici mă făceau să mă apropii de ei. Fac un pas şi mă opresc. Soarele mă face să apropii pleoapele, dar nu de tot. Câmpia verde se aşterne precum un covor ud. Acum ştiu. E primăvară. Dar tresar. Deodata, soarele dogoreşte, iar câmpia se face albastră. Se va întoarce oare? Apoi imi dau seama. Sunt la mare. Mă stropesc puţin, de decor, apoi închid ochii şi adorm. Mă trezesc buimăcit, crezând ca e ea. De fapt, este neaua cea rea. Troiene mari se aştern in faţa mea. Ea este în spatele acestui trucaj? Mă las pe spate. E noapte. Stelele n-au nicio valoare. Dar luna e ea? Aştept nevinovat. Deschid ochii. Soarele dimineţii intră pe fereastra mea. Dar ea...

Vis alb... Tulbure Bianca Cls. a VII-a D, șc. Gimnazială ”Traian”, Craiova, Dolj profesor îndrumător: prof. Nadia Șutelcă Vântul bătea puternic, iar lumina era slabă. Stăteam ghemuită lângă sobă în camera mică şi caldă. Priveam din când în când spre ferestruica îngheţată,… parcă aşteptam ceva. Deodată, şoaptele vântului s-au oprit şi la geamul meu a apărut o steluţă, care după o secundă, a dispărut precum o fantasmă. Ceva îmi spunea să mă apropii de geam. Păşind neîncrezătoare spre fereastră am zărit încă o steluţă argintie. Ningea. Un roi de fluturi de argint dansa în aer şi apoi când strălucirea lor nu mai era atât de uimitoare, se transformau intr-o pulbere de zahăr. Trotuarul rece a fost acoperit in câteva clipe de colbul de argint. Casele au fost acoperite de o pânză albă. Copacii şi-au împovărat crengile cu greutatea zăpezii.Pe geamuri, o zână nevăzută picta flori de gheaţă . Totul era alb, iar cerul parcă se luminase. Era prima zi de iarnă! Scriu în jurnalul meu despre miracolul naturii, despre ninsoare şi, la un moment dat, mă opresc şi merg din nou spre geam. Privesc îndelung şi parcă totul amorţise, mai puţin felinarele ce băteau dulce zăpada. Venise iarna!

Acuarelă Crăciun Denisa..Andreea clasa a a VII-a Liceul tehnologic „Anghel Saligny”, Braila profesor îndrumător: Manolescu Camelia Mihaela MOTTO: Tinerețea se încheie cu egoismul, bătrânețea începe cu a trăi pentru alții…! Natura împestrițată cu suflete de acuarele (culori) era totuși un tablou de toamna ca-n visele poeților…! Pe cerul mirat și încă senin, păsările se semnează pe cer, cu litere ce zbor cântat. Femeile își mută primăverile în toamne enigmatice, iar perfectul natural are imperfecțiuni artificiale.Doar un actor pe scenă și mii de spectatori! Rostogolit în grabă, mâncat de gânduri negre, se perpelea un alb de spumă verde pe răchite (frunzișul). Jocul fraged, numai apă, numai soare, a fost lovit în iubirea infinită a universului de efemeriditate. Realitățile amare îmi biruie visele dulci. M-am risipit în mici poeme, ca o pasăre mută, în căutarea cubului sterp. Semințele adevărului cad în extazul fructului oprit, iar apele încremenite-n luminișuri nu se reflectă decât mareea sufletului care produce uneori valuri devastatoare. Privește afara și-ți scaldă interiorul ochilor cu frumos. Se văd stele coapte licărind pe-ntreg hotarul. Pământul înoată în eter, fără colac de salvare…! Satul de-atâtea glorii aleargă spre eșec. Noaptea ne smulge privirile cu raze de-ntuneric topit: oițe de stele pasc pășunile celeste și fac plajă pe zenituri ancestrale. Toamna cerne tristeți de plumb pe chipuri smolite de melancolii bătrâne. Văd oamenii paraleli, înserați în derivație, fără nume și chip. Ceasurile de aur ruginite de timp ne arată întârzieri lumești irefutabile. În anotimpul de toamnă, acest pastel mirific prinde viață trezind și sufletul acuarelelor ce au sa-l picteze, să-I definească prin culori existența! Regina suveranității, se scaldă în oceanul de vise, săpunându-se cu amintiri, iar lacrima dânsei ferecată între gene, moare sugrumată de nehotărârea tristeții…! Fiecare vis pare că închide în el un suflet. Și, cum o atingi cu ochii și cu mintea, sufletul ți se deschide ca un prieten bun…! Codrul este o lume de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă, uluitoare. El se termină atunci când lucrurile încetează să ne mai mire. Copilăria mi-e atât de aproape. Un pas ce l-am făcut chiar ieri, o vorbă ce am rostit-o adineauri, o imagine din mine, vie! O câmpie de ani înfloriți, cu rădăcini ce seva și-o trag din glie. Vântul verde e o stare fără vârsta, el ține de infinit, este singura felie care topește întregul univers înconjurător, vârsta în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele, parte și ele din acest întreg fabulos numită natură! Ea este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile finite și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune. Vântul verde este aerul cu diamante, reînvierea-ntregului univers… Cerul își coboară buchetul de flori. Din înălțimi, prin serafimi suspină printe ramuri cu a glasului lor vrajă. Stau în fața dragostei ce a schimbat universul. O viață care se retrage-n sine, o lumina căutându-și vârsta și un vis ascuns, uitat în cuvinte. Soarele, un rege ce stă deasupra regatului său și dă ordine supușilor săi cu simpla sa privire arzătoare, dând la o parte toate umbrele sufletului, toată singurătatea. Vântul bătând și alergând din ușă în ușă, din hotar în hotar, ca un mesager al fericirii lăsând în urma lui numai zâmbete. Vântul verde este elogiul vieții eterne.Copacii și natura-ntreagă un ceasornic ce-ți arată cât de repede trece timpul și lucrurile ce vor renaște la nesfârșit. Inima codrului e un pom împovărat de rodii sângerii, le-am scuturat și nu s-au scuturat și trebuie să vii!

“Călătorie în spațiul imaginar al creației” Ninge cu îngeri albi în noaptea care sună din trâmbițele întunericului… M-am trezit citind aceeasi pagină a vieții tale, de două ori, memorând-o a treia oară fără a mă îneca în detaliile nesemnificative. Imensul semn de întrebare, de pe cer, dădea răspunsuri precise la întrebările orologiului ce respira în coroana plopilor tot mai greu. Să fi scos la lumină trucurile scrisului enigmatic? Nu ar fi fost greu decât o prelungire a existenței lor…! Armura vremii nu ne apără de sfârșitul timpului, clipele picură din ani lăsându-ne baltă în fața dispariției! Creația sinelui interior este ceasul meu, timpul meu, trăirea mea, goana mea spre ieșirea din existent. Povestiri din toată închipuirea au încrunțit din cauza vârstelor ciuruite de glonțul uitării. Izvoarele cu broboane de lumină visează deversări de râuri, către marile și oceanele lumii. Astrul, cu razele rupte de dinții eclipsei, dospește pe o tavă de zenit, brăzdează singurătatea cu amintiri nefertile. Copacii își leapadă seara plictiseală galbenă a frunzelor, visând la beții de verdeață, iar groaza clănțănind din colții dentuneric, cuprinde pe furiș, lumina curajului…! Visăm ouă de soare în cuiburi de stele, pe ramuri de cer. Absolut toate lucrurile sunt legate între ele cu o trainică verigă de nimic. Eram pus sa veghez aripile de veghe ale supraveghetorului meu.Mi s-a oferit a opta parte dintr-un pătrat de lumină, ca să optez pentru întuneric. Adâncit în sinea mea, mă zbat în înoturi ireale spre suprafața afundată în gând…Liniștea înfiptă în stânca tristețelor trecătoare, îndeamnă la nesupunere resentimentală a sentimentalilor imberbi, iar tu cu lanțuri grele de greșeli, legi existente imateriale, idealizând viitorimi măreț! “Creația o aventură a spiritului” Omul este o ființă neliniștită. Dorința lui de cunoaștere l-a făcut nu numai să exploreze spațiul, ci și să călătorească pe aripile gândului spre teritorii necunoscute. Fie că ne aventurăm în paginile cărților, fie colindăm locuri noi, există întotdeauna ceva de învățat, de simțit, de văzut, de iubit. Cuvântul nu folosește pur și simplu limbajul, ci îl pune în scenă. Cuvântul este expresiv atunci când ne pune de acord cu ceea ce desemnează, atunci cand sunetul său trezește în noi ecoul pe care l-ar trezi obiectul. Imaginea este o creație pură a spiritului. Ea nu se naște dintr-o comparative, ci din apropierea a doua realități apropiate vor fi mai îndepărtate. Cu cât relațiile a două realități apropiate vor fi mai îndepărtate și mai juste, cu atât imaginea va fi mai puternică și cu atât puterea ei emotive și realitatea poetică vor fi mai mari. Omul, acest miracol cald și plin de viață, de complicație și de inocență, vede ceea ce este capabil să vadă cel mai bine prin el însuși. Când dialogul ia sfarșit, sfârsește totul! Mărturisirea lui cu privire la existența creației lăuntrice, este o formă de exploatare a adâncimilor finite, un mod de a fi onest cu propria biografie. Scrisul prelungește fidel, în pagina, dâra de sânge, tremurul mușchilor, halucinația, delirul sensorial. E o proiectare febrile a interiorității în țesătura plăpândă a frazelor, o epuizare a finite, o vlăguire a ei. Lectura face din carte ceea ce marea, vântul fac dintr-o lucrare modelată de oameni: o piatră mai netedă, frântură căzută din cer, fără trecut, fără viitor, asupra căreia nu-ți pui întrebări când o vezi. Lectura dăruiește cărții existența abruptă pe care statuia pare că o capătă doar de la daltă: acea izolare ce o ascunde ochilor care o văd, acea distanță orgolioasă, acea înțelepciune vulnerabilă ce respinge atât pe sculptor, cat și privirea ce ar vrea să o sculpteze încă o dată. Cartea are oricum nevoie de cititor pentru a fi deveni statuie, are nevoie de cititor pentru a se afirma ca lucru fără autor și totodată fără cititor. Creația-o aventura a spiritului! Șoapta adevărului ce puțini o aud. Și tu, care alergi toată viața pe căi ce nu sunt ale tale, și tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul pașilor tăi…! Cuvântul- podoabă a ființei noastre Motto: Cuvântul este cea mai puternică forță din univers de care dispune omul, care îl poate înălța sau distruge fără a lăsa urme…! 10

Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima și de a comunica, de a gândi și de a crea evenimentele din viața noastră. El reprezintă manifestarea ființei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru. Omul e creatorul cuvintelor, le alege, le plasează în forma în care ele trebuiesc să opereze și să-și exercite puterea. Cuvântul e o sămânță, puterea spiritului actioneaza asupra cuvintelor asa cum actioneaza natura asupra seminței. Activitatea forțelor naturii face sămânța să încolțească, deoarece sămânța nu are puterea în ea însăși, este doar un vehicul al acelei forțe. În evanghelia după Ioan, se spune referitor la crearea universului: “ La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”. Creația are la bază cuvântul, iar cuvântul este expresia gândului. În cuvinte se află puterea și energia create de gândire, ce apar în orice loc și în orice vreme. În ziua în care omul va înțelege că are puterea de a-și schimba viața va aprinde în inimă un puternic sentiment de ură sau de profundă iubire. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decat orice sabie cu două tăișuri: pătrunde pânăcolo despartind sufletul și duhul, judecând simțirile și gândurile inimii. Sabia sfântă este dată de Creatorul divin și suveran al tuturor lucrurilor din univers! Valurile întunecate de dureri și gânduri negre, pot fi înlaturate de sufletul frământat doar prin forța proprie, zămislită de harul divin. Minunatul dar va reprezenta ofranda pe sfânta masă din altarul vieții efemere și puterea sacră dată de Dumnezeu prin cuvânt. Inimile vor bate la unison și vei fi plin de încredere, iar nădejdea nu-ți va fi zadarnică! Te vei uita în jurul tău și vei vedea că te poți odihni liniștit… În patria de cânturi, în patria de cuvinte, de șoapte, de murmure, aș vrea să colind într-o rostire de gânduri. Cu brâul de aur dulce și de lumină infinită să cuprind cerul și pământul într-un singur cuvânt, iubire…! Noapte de veghe Nu-ți cer nimic! Vreau doar să-mi asculți sufletul căutând în profunzimea sentimentelor. Vei găsi bucurii simple sau poate întristări necugetate. Sufletul din mine îl vei rupe ca pe-o creangă sau ca pe-o caldă pânză de păianjen ce tocmai țesea în colțuri, sporind răzbunarea ce clocotea și cerea îndurare îngerilor din rai. Străbați în întregul univers și văd o clipă lumina ta puternică ce izbește pieptul meu cu dulci atingeri și îmi strecoară o mângâiere efemeră. Ochii mi-i îndrept către cer și o adiere de vânt îmi atinge obrazul. Nu-mi este frică, căci tu o să bați o noapte-ntreagă către ușa sufletului meu, clătinându-mă îmi vei trezi prin unghere, fericirea! În amintirea nopților confuze, am tot vegheat și-am spart bolta cerească ca să sorb lumina ta. Te-am regăsit după o lungă căutare. Ți-am urmărit călătoria încet-încet, în timp ce tu luceai în depărtarea nopții adânci și reci. Căderi de serafimi în sublimul orizont coboară treptele divine, sărutându-mi sufletul ce se-neca în uitare. În măreața și frageda curte a cerurilor, ne oglindim în puritate luminii. Cu aripile mă îmbrățișezi și-o clipă la pieptul tău mă iei cu o iubire nețărmuită. Căci tu ești strălucire și blândețe, ce încununezi bucuria Demiurgului robust! Nu-mi căuta în suflet vreo minune, căci nu găsești decât doar umilință în orice-aș spune, în tot îmi închipuiesc. Îngenunchez la trupul tău divin, ce-mi dăruie speranță cu cântarul sau cu dantela de la cer, subțire! Atât aș vrea, un înger ce-mi șoptește blând, presimțind firescul meu sfârșit, fireasca bucurie. În prag de despărțire, pentru tot ce a fost sfială și uimire, să fie o ciudată pregătire de-a pleca?...

Cetatea roşie Laicauf Denisa a XII-a B, C.N.”O.Goga”, SIBIU profesor îndrumător: Alexandra Tischer Privirea lui era în sus, spre cerul roşu-sângeriu cu piciorul stâng pe capul însângerat al unei tinere domnişoare... Această scenă sadică se comnsuma acum mult timp, în epoca medievală, în Cetatea Roşie. Totul începe în aşa numitul Sibiu, când Petrus, un preot, face prima însemnare legată de existenţa sa in anul 1283. Era o dimineaţă de vară când oamenii şi-au început activitatea normală la ora cinci dimineaţa, două ore mai târziu de la ultima rugăciune. Adevărat, locuitorii acestei cetăţi erau cu adevarat credincioşi şi păstrau datina exact aşa cum o învăţaseră ei. Petrus privea oameni mişunând în piaţa cea mare, din Turnul Sfatului de unde putea urmări fiecare mişcare a ţaranilor, cei mici şi neînsemnaţi. Dintr-o dată privirea îi fugi spre o domnişoară voluptoasă, tânăra, cu părul castaniu prins sub o boneţică albă, care scotea apă din fântână. Îşi mai trecu odată limba peste dinţi lui cei albi şi ascuţiţi pentru a se asigura că sunt acolo, apoi începu să coboare scările alene. Jos în piaţa mare, călăul îşi curăţa securea de sângele închegat al unui hoţ care îl furase pe brutar. În tot acest timp se gândea la spusele unei bătrâne acuzată de necredinţă “Mai poţi omorî trei oameni nevinovaţi şi apoi capul tău va cădea unde al meu va cădea acum”. Putea fi oare adevărat, oare tot ce îl învăţase biserica despre Dumnezeu se putea termina fără voia Celui-de-Sus, sau poate asta era voia Lui. Petrus se strecură uşor prin piaţă cu hainele călugăreşti auzind de la fiecare om pe lângă care trecea un “Doamne-ajută”. El le zâmbea timid, având grijă să nu îşi arate colţi. Se apropie de domnişoara cea voluptoasă şi îi spuse privind-o în ochii: -Vino după mine, să te spovedesc, păcătoaso! Fetei îi căzu găleata plină de apă udându-i rochia cea sărăcăcioasă peste care stătea un şorţ gălbejit. Mişcându-se robotic îl urmărea pe preot, amândoi pătrunzând uşor în turn dar în loc să urce cei doi coborâră la subsol. Petrus puse mâna pe clanţă dar în acel moment îşi aminti că dupa uşă era ceva ce micuţa domnişoară nu trebuia să vadă. În lumina unei torţe faţa cea albă a fetei părea roşie iar ochii străluceau în aceaşi lumină, o privi în ochii şi îi şopti: -Nu urla! Fata aprobă tremurând, apoi se dădu ăn spate un pas făcându-i loc preotului care părea că trebuie să depună puţin mai mult efort pentru a deschide uşa, o împinse astfel încât el începu să transpire, foamea îşi spunea cuvântul. Din acea camera venea un miros insuportabil. Odata ce uşa se dechise larg fata avu tendinţa de a ţipa dar parcă ceva diavolesc o ţinea de corvile vocale. Supusă, fără să gândească inta în cameră. Petrus lovi un craniu cu piciorul pentru a-şi face loc în camera plină de cadavre, apoi închise uşa cu cheia, în acea linişte mortuala broasca uşi parcă urla, două ţipete înfundate după care liniştea se adânci şi mai tare. Fecioara stătea acum cu faţa la uşa cea mare de lemn cu broasă metalică frumos ornată. În stânga ei era o pictură bisericească cu “Înalţarea la cer”, dar care era plină de pete de sânge. În faţa picturii era o strană pe care statea o Biblie dechisă, iar de aceasta se sprijinea o mână albă care ducea la un trup fără cap, părea a fi proaspăt. Stătea acolo de cel mult trei zile, capetele erau împraştiate asfel încât nu mai puteai ştii fiecare cui îi aparţine. Petrus se năpusti asupra fetei, îi sări la gât, o mângâie lin cu degetele lui fine care au atins numai cărţi, provocându-i fetei un fior plăcut care a făcut-o să respire uşurată scoţând un scurt oftat, apoi îi sări la găt strapungându-i carnea, smulgându-i venele şi secându-le. Simţea cum corpul lui se umple de viaţă şi o plăcere nebună care nu a mai simţit-o până atunci îi mâgâia venele. Îşi dorea din 12

ce în ce mai mult sânge, dulce, ca şi cel din care se înfructa el acum, părea că timpul se opreşte în loc când brusc nici o picătură de sânge nu îi mai atingea papilele gustative, rămăsese cu capul fetei în mână. Nervors, aruncă capul de peretele pictat şi apoi lăsă trupul să se prelingă până ce a ajuns jos. Totul se terminase prea repede. Vroia mai mult. În cap îi veni o idee geniala “Mai vreau, şi pot avea dacă asta doresc!”. Horărât, năvăli în piaţa cea mare unde în desfăşurare era un târg. Cu grijă seduse o domişoară pe care o duse pe o straduţă strâmtă şi căreia îi furase viaţa. Dorinţa deveni şi mai puternică. Începu să ia câte o domnişoară rând pe rând până când în piaţă nu mai erau ţipenie de fecioara. Însă dorinţa lui nu se stăpânise şi porni pe strazile mai lăturalnice răpind femeile tinere, oprindu-le din rugăciune, intrând la ele în casă, smulgându-le de lângă iubiţii lor până ce ajunse la turnul Dulgherilor, unde nu mai erau fecioare. Fericit şi mulţumit de ceea ce făcuse aruncă pe jos şi capul ultimei victime şi triumfător îşi puse piciorul stâng pe el privind cerul roşu. În urma sa nu se vedea nimic decât sânge împroşcat în toate direcţile, trupuri fără cap şi capete fără trup. Piaţa cea mare era pustie iar jos în pivniţa turnului unde uşa a fost lăsată întredeschisă se mai putea vedea capul domnişoarei voluptoase sângerând, privind în gol cu o expresie speriată, cu gura întredeschisă şi cu ochii strălucind în lumina torţei...

Clipe arzătoare Dumitrescu Ioana-Teodora a VIII-a A, Școala gimnazială “Traian, Craiova profesor îndrumător: Mirela Stancu Părea că însuși focul demonic al iadului prinsese în ghearele sale întinsul aurit al holdelor de grâu, scrijelind dâre pârjolitoare pe pânza fragilă a văzduhului. Căldura amețitoare fluidiza atmosfera, încetâțoșând privirea cu tremurul său neclar. Albastrul metalic al cerului căpăta tușe portocalii din ce în ce mai conturate, metamorfozându-se in nuanțe roșiatice aprinse. Potirul incandescent se retrăgea tiptil în spatele siluetelor întunecate ale copacilor ce îl păzeau precum soldații credinciosi ce îsi apără conducătorul. Ultimele cascade de lumină se topeau la orizont, se revărsau peste câmp și se contopeau cu lucirea spicelor printre care se ascundeau macii ca niște stropi sângerii căzuți din imensitatea inaccesibilă a bolții cerești. O briză prevestitoare de rău culcă grâul și se alătură orchestrei naturii, dând naștere unei simfonii nepământene, plină de jale și nostalgie, semn că moartea era așteptată cu resemnare, că războiul a fost pierdut. În întunericul tăcut, scăpărări timide își deschiseră ochii patrunzători, așteptând venirea ei. Dar ea nu se arătă. Avea să fie o noapte fără lună, căci armata învolburată a clăbucilor de fum capturase misterioasa regină, lăsând întregul ținut în negura de nepătruns. În tăcerea mormântală, un cântec sălbatic, vijelios se înălță ca un torent năvalnic din văzduhul blurat, vestind atacul coloanelor plumburii ale cerului. Un fulger scăpără in depărtare, clatind noaptea cu lumina sa spectrală. Tunetele răsunau ca bubuitul greu, dezlănțuit, al apelor careși sparg cătușele de gheață…Se risipeau în vânt apoi se împleteau cu zvonurile nopții, făurind scâncete neputincioase infiorate de neliniști. La fel de brusc cum a început, bătălia dintre cele două spații ale sacrului infinit s-a stins, o pace divină așternându-se peste lume. Un miros stins de flori de câmp împrospătă aerul împietrit amintindu-le spicelor că va veni o nouă zi ce va readuce scânteia vieții, că lumea nu s-a sfârsit încă. Astfel, câmpia adormi pe plușul moale al nopții surâzând cu gândul la întâia rază de soare de a doua zi. Nu peste mult timp, un mărgăritar prea înfricoșat de cele întâmplate ca să doarmă își îndreptă ochii somnoroși spre întinsul câmpiilor unde sclipea flacăra zorilor și răsuflă ușurat, căci pericolul apocaliptic trecuse si viața sa linistită de la marginea lanului de grâu va deveni din nou liniștită și sigură pentru cei ca el.

Colţ de rai Ferenţ Andra Marina cls.a VIIIa, Şcoala Gimnazială „Traian”, Craiova profesor îndrumător: Mirela Stancu Soarele ce vesteşte toamna scaldă grădina într-o ultimă cascadă de lumină. Odată ce ultimul strop de sânge al cerului dispare înghiţit de umbre, plantele adorm în pluşul moale al nopţii, aplecându-şi cupele-nlăcrimate ce visează la norocul zilelor de vară. Trandafiri, crini şi flori de mărgărit se lasă mângâiate de primele raze blânde, dar reci ale lunii, ce împrăştie un praf argintiu şi o pudră încărcată de mister peste natura învăluită în întunericul tainic. Un mic greier îşi începe dulcele cânt, prelungit la nesfârşit de alte câteva sute de cântăreţi nocturni. Păsări iubitoare de noapte îşi întind aripile maiestuoase şi plutesc ca nişte fantasme în negrul intens străpuns de ace înţepătoare de lumină difuză. Zborul lor se încheie odată ce picioarele ating încet iarba firavă, în care sute de insecte îşi găsesc locuinţele ocupate acum de somnoroşi cărăbuşi de foc, furnici harnice sau gândăcei veseli. Un râu îndepărtat îşi face auzit susurul veşnic al apelor de cristal, pe care vieţuitoarele de dincolo de pădurea fermecată le beau cu atâta sete, recăpătându-şi suflul cald după minute îndelungate. Vântul plăpând le dăruieşte viaţă florilor, care par că se trezesc, dansând pentru un moment pe muzica lină a naturii şi plecându-şi sfioase cununile suave şi multicolore de îndată ce aerul încărcat de miresme stinse înceta să le mai susţină trupurile mlădioase. Stelele, mici diamante şlefuite cu măiestrie de o mână divină, se oglindesc în apa străvezie a iazului, care pare acum o bucată ruptă din cer şi aşezată pe pământ. Lumina lor trece prin vitraliile de smarald ale copacilor adormiţi cu scoarţe dantelate migălos, în care bufniţe cântă straniu. Văzduhul capătă nuanţe din ce în ce mai deschise. Pietricelele imaculate îşi pierd strălucirea. Luna moare, ca în fiecare dimineaţă, pentru a lăsa soarele să respire. Un albastru marin colorează imensa pânză a boltei cereşti. În grădină, vietăţile încep să mişune, iar florile îşi ridică încrezătoare capetele încoronate, lăsându-se dezmierdate de primele raze aurii ale zilei.

Și câteodată vreau doar să evadez Bărburiceanu Teodora clasa: a IX-a E, C.N “Gh. Lazăr” Sibiu profesor îndrumător: Carmen Oțoiu Și câteodată vreau doar să evadez. Priveam fără să pot măcar să simt, fără să am vreo reacție, mă simțeam fără suflu,simțeam că ceea ce văd mă amețește, mă sufocă, mă sperie și mă cuprinde printr-un fior pe care îl simt în tot întregul meu cum scurge chiar și ultima stare de liniște din mine. Cobor. Ritmul pașilor pe care îi aud îmi cutremură tot corpul, îmi tulbură gândurile și îmi fac inima să bată după ritmul lor. Dar acum simt că mă înec și că nu mai am scăpare. Simțeam fiecare bătaie a inimii cum se zbate încercând să rupă, să sfâșie, să spargă fiecare strop din mine. Acel sentiment mă încremenise.Nu puteam să vorbesc, să mă mișc.Simțeam acea cadență cum incearcă să mă patrundă și nu pot face nimic ca să trec nevăzută, ca să mă opun si să nu o las să mă ademenească în mreaja în care i-a cuprins pe toți cei care au devenit roboți ai acestui cânt infernal. Plouă. Fiecare picătură ce îmi atinge obrazul seacă în adâncul său. Ritmul era din ce în ce mai alert, agitația o simțeam pompând peste tot. Mii de pași mă inconjoară,strigăte, disperare, oameni ce mă lovesc pentru a înainta în lupta lor împotriva agoniei ploii. Nu înțelegeam unde sau de ce fugeau. Mergeam înainte când ei toți mergeau înapoi,vroiam ca pentru măcar o zi să fiu altfel. Mergeam încet, nu îmi simțeam pașii, priveam în ochii lor disperare dar nu simțeam să îi ajut,priveam totul din afară ca și cum nimeni nu mă vedea.Simțeam cum mă privesc, puteam să deslușesc ce îmi spunea privirea lor. Toți mă priveau nedumeriți. Nu puteam să îmi ascult propriile gânduri,vroiam să se oprească acel zgomot. Trec strada. Începeam să cred că nimeni nu mă vede, începeam să simt că nu aparțin acelui loc, mă simțeam ca un personaj excentric. Nu ar fi oprit nimeni, ar fi trecut peste mine ca și cum nu am fost niciodată acolo. Toți se grăbeau și iși vedeau propriul interes. Nu mă grăbeam, pășeam încet. Claxoanele mă asurzeau. M-am așezat pe o bancă. Priveam în sus. Deși omul de la oraș este mai supus angoaselor,atunci mă simțeam din alt loc,nimic nu îmi putea provoca teamă. Ochii îmi erau împânziți de fiecare strop ce mă pătrundea atât de adânc si mă făcea să orbesc, să nu mai simt, mă încuia în propria-mi lume, departe de unde eram acum. În ceață, vedeam clădirile ce îmi umbreau ochii mei negri, sticloși, atenți. Urmăream cu privirea cum ploaia se prelingea în șiroaie peste acoperișul lor masiv, apoi peste geamurile fine de sticlă și coloanele din marmură, iar apoi se izbeau fără milă de asfalt unde secau într-un ritm infinit. Am tremurat. Un scârțâit a risipit acea stare de reverie în care mă aflam. Era cineva care s-a așezat lângă mine. Era o fată scundă, cu o figură rece care mă speria. M-a ațintit cu privirea și în acea clipă am simțit cum mi se taie respirația. Încă ploua dar ea stătea acolo. Picăturile de ploaie o aținteau de peste tot. Își ținea mâinile strânse și clipea greu. Simțeam că îi era teamă. Priveam în continuare clădirile,mă fascinau,dar nu puteam să mă concentrez, nu înțelegeam de ce era acolo și ce dorea. Îi suna telefonul din ce în ce mai tare, dar nu se mișca. Atunci m-am ridicat,simțeam teamă si vroiam să fug. Era în spatele meu. Vorbea tare la telefon si se grăbea să mă ajungă. M-am oprit și am așteptat să treacă. S-a oprit și ea. Inima imi bătea foarte tare. Nu puteam să fiu altfel dacă cei din jurul meu mă modelau după cum sunt ei. Dintr-o dată simțeam tot, îmi auzeam pașii, fiecare mișcare o simțeam în tot corpul, zgomotul mașinilor, simțeam ritmul pașilor grăbiți, strigăte, zgomot, parcă mă trezisem la realitate și nu mai puteam să evadez din acel loc. Credeam că acea fată era încă în spatele meu,dar dispăruse. Așa e aici, totul e imprevizibil, te adaptezi, fie că vrei,fie că nu, te modelezi după tot ceea ce te înconjoară, ritmul în care se petrec lucrurile. Și de aceea câteodată măcar pentru o zi încerc să mă rup de acest stereotip, să simt si să percep dincolo de limitele impuse de noțiunea de oraș unde omul se cufundă in artificial și se rupe total de ceea ce e defapt si de natură. Vroiam să fiu eu dincolo de locul în care sunt. Dar m-a cuprins. Și nu mai pot da înapoi. Spațiul și timpul sunt cele care ne dictează ritmul în care trăim și este destul de greu să îndepărtăm aceste două aspecte care nu ne lasă să evadăm pe deplin din monotonia și șablonul pe care acestea ni-l impun.

Lume Cocoş Rareş Colegiul Naţional” Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea profesor îndrumător: Constantin Nicoleta

De curând am descoperit o altă lumeoameni care îşi sunt străini, o lume goală de Dumnezeu în care bucuria e confundată cu ura. O lume lipsită de fericire, urâtă... care şi-a pierdut reperele. Am descoperit două categorii de oameni: cei care sunt oamenişi au nevoie de oameni şi cei care nu au nevoie de oameni pentru că nu sunt oameni-sunt singuri. Am fost pus la zid şi împuşcat. Am simţit durerea.... după fiecare glonţ. Ura a reuşit să schimbe dreptatea. A venit ca o tornadă, a măturat totul în cale: realizări,vise, aspiraţii. Îmi leg rănile şi mă ridic. Cu greutate, dar o fac. Răbdarea,speranţa şi credinţa vor găsi în mine forţa cu care să mă ghideze. Sunt fericit că fac parte din categoria oamenilor care sunt oameni Şi nu sunt singuram alături oameni frumoşi la trup şi la suflet. Oamenii răi sunt rămân nefericiţi pentru că..... se otrăvesc cu propria răutate

Statui de oțel Badici Lavinia Colegiul Național "Mihai Eminescu" Constanta profesor îndrumător: Pagalea Irina-Daniela Scânteia parcurge amalgamul de fire, Îi dă cunoștințe despre emoții, iubire, O matematică imagine-a lumii din jur, Un girus sculptat in chip imatur. Caci robotul cerne infinit realitatea In cip-ul ce-i calculeaza lumii etatea Descopera adevărul, înțelege emoția, Dar ceea ce nu simte-i provoacă regresia. El înțelege totul și totuși este nimic, O statuie de oțel, un algoritm desăvârșit, Încăpățânat, dorește să releve lumii cosmogonia, Dar nu poate pricepe sentimentul ce-i dă armonia. Metalul se-ncinge, robotic supliciu, Creația-i apare sub un divin auspiciu Si oricât analizează a omului ecuație Sistemu-i se opune acelei elucubrații. Circuitele contorsionate i se cambrează, profetic,neputincioase, Robotul destoinic, încet, se anihilează, circuitele-i arse mirosind a pucioasa.

Iluzii în dar Ciucă Alexandru cls. a X-a, Colegiul Naţional” Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea profesor îndrumător: Constantin Nicoleta Aş vrea să fiu un dar, Deschis de îndată, Iubit ca niciodată, Şi am sperat… Să fie aşa răsplata? Este greu de reclădit, Ce am făcut, ce am vorbit, Repede, prea repede pentru a fi adevărat… Şi te-ai dus, dor, te-ai destrămat… În sanul clipei ce zboara intre noi ispasesc visul de iubire luna părtaşă colindă arbori goicu glas metalic o intreb în neştire oare ce am căutato victorie? o înfrângere dureroasă... o amintire...

Despărțire Rizoiu Raluca-Mihaela a X-a, Colegiul Național ” Mircea cel Bătrân”, Râmnicu Vâlcea profesor îndrumător: Constantin Nicoleta Nu doream stele, nu doream munți Nu doream lacuri, nu doream punți, Dar tu ai plecat ușor, ușor, Spre alte zări, spre noi chemări, Spre alte stele... nu ale mele. Doar o frântură din chipul tău Atât îmi cere acum sufletul meu. Surâsul tău suav e o alinare, Noaptea când sufletul meu moare. Doar de-o amintire mă mai agăț acum, Doar de-o lacrimă și de un rămas bun Căci înainte să mă înec în mare, Cu tine în gând îmi dau ultima suflare.

Un moment Bernhardt-Radu Ștefan cls. A XII-a, C.N.“O.Goga“, Sibiu profesor îndrumător: Tischer Alexandra

Doar un moment Ne-am zidit după betele de flori Totul era vorbă, un cuget gol, Iar sub pornite ceruri, pe pârâuri pripite, Pe străzi stinse, sub patimă de nor, Alergau umbre, figure cu palid chip, Unele filmau pietre, altele fuste, Chiar în tihnă gustul unei cafele, Erau cu pleoape-nalte Spre mărimi și-nălțimi alese, Cu buze largi la scliptoare sticle, La vorbe de miere și firave fețe, Mereu cu 12 degete pe cârme – Sfidând mistere – Cocoșați cu gât de strut, cu ciocul aprig, Ai lor ochi se cufundau adesea În oglinzi fugânde, ce ca vracii Licăreau emoții, viață și cuvinte Și ca Midas preschimbau Petale-n diamant, ochi-n safir, Ideea-n ideal – Când la suprafată înghițeau guri, Împingeau la deal imenși bolovani, Și săgețile brusc doar împungeau. Noi, departe de bariere transparente, captându-se tablouri culese – eram mitologie – azi umblam ca vedete ne făceam de cap și filozofam, pfai, în nebunie, mă bâzâiai noaptea la trei ceasuri, cu gândul că nu-mi place, dar te jucai cu nervii mei și te distrai de minune, eram încătușați în barcă, cu mâna la ureche, pe obraz, cu ochii confundați, închiși etern, pe covor de stele iar lângă ancora… marmură în vâsle. Vorbeam despre iubire, noi, demoni cu aripi și putere, și ne dădeam ca exemple, ca pretext de perfecție, luptam cu druizi, bestii și stafii ca gladiatori neînvinși, ne curmam noi dorul prin șoareci și taste

ca mai târziu, ca phoenix mai dârz să reînvie. Dar un moment… Lacrimi amare cad ca ceara Pe zăvorul ușii-nțepenite, Zgâriam norii ca-naltele clădiri, Și acum mă dau în necromanție Ca un arheolog desăvârșit. Aud șoapte-n candoare din Penumbra albastră-cenușie – Mi-ai trăznit o groază, Ce ți-am spus… Te-ai văzut pe plaiuri arginitii Străbătute-n nesfârșit privind De astre căzute pe pământ Și-acum, cutezezi în a ta lumină – La mai mult… Îmi ceri să ies din mine, Să-mi toc sufletul în alt trup Iar florile moarte aleg… Un mov adânc. Te uiți la mine ca la un panou în vânt, Și uiți de ce sunt eu, Nu un stâlp înscris, îți spun, Din desele pânze, strălucind, Înțesate între străine, și de ele, Multe edenice gânduri. Ai uitat, nu? Sau n-ai văzut în mine Decât un pâlc plăpând, Și crezând că-l crești Între nuanțe de-ale tale aprinse, Te vei sprijini pe el – Mergând? Așteptând pe-arșită de-asfalt păgân, Prind de veste de monarhi neîncoronați, Ei, aprigi, conduceau cu dulcele venin, Iar crăpând cristale pentru a lor sceptru, Aveau în stele doar coroane, Și păduri cu capul gol – Veștezi le curgeau chipul… Din color în incolor. Și te văd acolo, încă-n imagini, În celula de sub svelte pleoape, Pedepsit de vrajă, te admir necontenit – Când munții cad pe mine ofiliți… Și a ta pictură albă, în zori de zi – Cumplit mă dezgustă. Ai țintit luna, și magic Ai doborât lumea noastră… 19

Vei zări, Un om atroce, pe mine iubind. Adio, îți zic, Măcar aici, Căci, îmi vei rămâne, Ca un strop de vis, Și a ta lume o voi părăsi, Sub felinar stins.

Pentr-un soare perfid. Acum, ceața înecă orașul, Localuri, magazine, spectacole, Clădiri cuprinse, Iar pe deget se găsi prins, Un inel cu ametist. Din zâmbete desenate, gesturi Schițate pe foaie de colb, Din hohote sub dansuri de raze Sentimente oarbe ignorante –

Magia cuvintelor Vulpie Erin Costinel a VI-a A, Şcoala Gimnazialã ,,Traian”, Craiova, Jud. Dolj profesor îndrumător: Şutelca Nadia Aşteptam de ceva vreme şansa de a vã face cunoscutã preferinţa mea în materie de citit. Deşi nu sunt primul la învãţãturã de la mine din clasã, iau mereu note bune şi învãţ uşor la orice materie, pentru cã sunt curios sã aflu lucruri noi despre tot ceea ce mã înconjoarã. Colegii mã considerã un bãiat prietenos şi glumeţ. Iubesc lectura şi evident…pauzele (asta ca dovadã cã sunt glumeţ). Da, sunt un împãtimit al lecturii, deoarece aceasta mi-a daruit întotdeauna un sentiment profund de libertate şi nostalgia necuprinsului. Ce mai atâta vorbã, încercaţi şi vedeţi singuri !Succes! Eu sunt în vacanţã la bunicii mei, în capitalã şi pãşesc pentru prima datã în Biblioteca Judeţeanã. Senzaţia este stranie şi nu o voi uita probabil, prea curând.Tãcerea caldã din jur, liniştea interioarã nerisipitã de cei câţiva cititori şi mirosul discret al cãrţilor,,prãfuite de timp” mã fac sã mã simt fericit parcã fãrã motiv. Mã apropii de fiecare carte-una mai mare,alta mai micã,una mai groasã, alta mai subţire - şi încerc sã descifrez titlurile. Este o senzaţie minunatã! Zãbovesc mai mult timp în faţa unei cãrţi ce este legatã în piele,iar literele aurite ascund adevãruri tulburãtoare.Îmi dau seama rãsfoind-o, cã scrierea unei cãrţi este o artã şi cã implicã mult talent.Urmãresc cu ochii şi celelalte cãrţi şi înţeleg din ce în ce mai bine cã scriitorii au trudit chiar ani la un singur volum. Pãrãsesc cu seninãtate biblioteca, promiţându-mi sã revin şi mai ales,sã mã apuc imediat de citit.

Frig Dumitrache Laurențiu Alin a XII-a E, Colegiul Tehnic Costin D. Nenițescu, Pitești profesor îndrumător: Fețeanu Simona Emilia Vine frigul peste globul de cristal în care joacă marionete şi cai în herghelii bătătoresc drumul de zăpadă ce acoperă urletele păpuşilor din care faci şi tu parte, fac şi eu... căci ne lăsăm oasele să fie supte de măduvă la discreţia timpului feroce şi destinul crud să roadă între canini diafiza ce ne ţine măştile departe una de alta, până ne stingem, până devenim tăcere şi nu putem să fim făclii.

La cetate Mates Tudor a XI-a, Liceul Teoretic “Octavian Goga” Huedin profesor îndrumător: Daciana Loi Cât în viaţă am trudit, Cel mai bine m-am simţit Atunci când am revenit, Lângă stânca ta cea fină, Care sufletu-mi alină Lângă umbra ta cea mare, Ce mă apară de soare. La lumina lunii stam Măreţia-ţi admiram, Cum un om te-a făurit, Şi suflet a investit Zidurile mă privesc, Mă întreabă ce gândesc Eu nu spun cu voce tare, Sufletul din nou mă doare Tu le ştii pe toate cele Şi asculţi şoaptele mele. Fiecare pietricică, Vine jos şi mă oftică. Din cetatea cea mai mare Te îndrepţi spre dărâmare, Şi te transformi din cetate, În fantomă fără fapte.

„Prăfuite reverii” Ghiţulete Miruna, cls. a XI a, Colegiul Național'' Mircea Cel Bătrân'', Râmnicu-Vâlcea profesor îndrumător: Constantinescu Mihaela Cu suflul tău pe umăru-mi murdar. 1. Sunt seri Abandonează-te in mine Şi hai sa vânăm galaxii Ori s-alergăm prin câmpi de maci, Daca n-aş fi, Daca n-ai fi!

Te iubesc precum o non-culoare, Cu-atâta ură si dispreţ! Incât nu cred ca e decât o cale, Spre infinita stare de îngheţ. Nu mă lăsa să mă înclin Fantasmei tale care mă-mpresoară, acum in pat.

3. Un soi bizar de ură O,tu, privire cristalina, Cât întuneric Şi câtă crimă Ascunzi in profunzime?

Alungă-mă,împinge-mă, Intr-un abis necunoscut. Să nu mai văd, să cad, să tac Şi să te uit...

N-am să te las sa mă opreşti Din drum,ca pe un simplu trecător Ci am să calc din ce in ce mai tare, Pământul ce-mi pare Pe dos.

2. Galaxii,destule Aruncă-mi praf de stele-n ochi Să prindă tot un sens fugar Să mă împart în infinit dreaming Dispari,sordidă creatură Căci sufletul mi-e plin de ură, Iar ochii sunt goi de poveşti. 4. Tu rămâi

dreaming dreaming

5. Delir dreaming

dreaming

Dulce lună plină, Gânduri împletind, Suflete plângând, Noaptea prefăcând, In aţă albă.

dreaming

Mă întind in depărtare, Doar de-aş ajunge-o! Căci îmi e dor de aştrii Şi de el, O,el.

Nu vreau să-mi fie teamă de povesti Şoptite-n taină,după ferestre; Ori prin mansarde rănite de timp Păienjeni,iele,tablouri rupestre. Taine ştiute doar de pădure, De marele eu al acestui pământ Hai să mai stăm, Vorbeşte mai tare, Căci copacii-si petrec Sinistra înmormântare. Zâmbind,privind in depărtare, Acceptă, Eşti singur in pat, Si mâine tot la fel de singur. Nu iţi doreşti sa fii copac? Zâmbeşte,se-apropie timpul.

Un liliac albastru mă priveşte, O adiere blândă-l urmăreşte Mă mint dar totuşi ştiu, că Totul se prelinge infinit, Pe-acest fir de albă aţă! 22

6. xx

dreaming

vorbim despre iertare dreaming si despre acea scrisoare pe care a citit-o înainte sa vadă ca bucătăria e goală iar cutia poştală e luată de vânt si nimeni n-o mai poate căuta căci ce-a fost de găsit, e prea demult pierdut.

O femeie bătrână imbrăcată in negru se-asează langă mine pe banca crestată de zile si-apusuri mă priveste dreaming si-mi întinde o ţigară. peste treizeci de minute,

”mind is a razorblade” Costel ONOFRAȘ cls. a XII-a, Liceul Teoretic,,Constantin Noica" Sibiu profesor îndrumător: Dobrotă Petrina închide toate ușile teama că altcineva ar putea citi mesajele crește. mâinile unui străin obsedat de iertare se apropie de tine (spre dimineață, dumnezeu ca o lamă de ras ne va vorbi despre oamenii care stau la coadă să cumpere covrigi. trebuie să facem o hartă cu locurile unde ne place să simțim atingerile. este un exercițiu de încredere să mâncăm singuri. repetăm motto-ul zilei de azi: ai atâția prieteni printre tăietorii de lemne. un alb plimbă un câine negru. fiecare obiect ocupă locul celuilalt) fratele tău poartă șosete cu spiderman își dorește să primească scrisori și cd-uri cu bob dylan nimic din ce ți-au povestit cei de la parter nu a fost adevărat frica de a scrie despre ecrane mentale și devotamentul nostru în fața tabletelor de serotonină urmărești paznicul care se apropie – pe strada unde locuia colegul tău din generală doi copii cântă “shine bright like a diamond”– luminile orașului sunt semnul că nu ai ajuns destul de sus

Marian Prundurel Cosmina cls.a XI-a, C.N. "Gheorghe Lazăr", Sibiu profesor îndrumător: Oțoiu Carmen E întuneric, e frig şi mai şi plouă. Stau ascunsă pe o alee îngrozitor de înfricoşătoare la 12 noaptea. De ce? Pentru că sunt o soţie oribilă care nu are încredere în propiul soţ. Nu m-am considerat niciodată o persoană geloasă, chiar nu credeam că îmi pasă dacă soţul meu se întâlneşte cu alte femei, scumpul şi prostuţul meu Marian nu ar fi în stare să facă aşa ceva. Dar totul s-a schimbat acum câteva săptamâni. Eu şi Marian eram plecaţi într-o călătorie de afaceri. Mă rog, el făcea afaceri iar eu îi cheltuiam banii prin magazine, bani, pe care îi meritam din plin având în vedere ca eram şi încă sunt o femeie destul de gospodină: ştiu să fac trei feluri de mâncare şi mai ştiu şi cum să spăl hainele la maşina de spălat şi ghici ce, ştiu şi să calc. Programul nostru era ceva de genul: el se trezea la 8 şi pleca să se întâlnească cu şeful lui, eu mă trezeam la 10 si mergeam la o întalnire cu cardul lui de credit. De la 10 pana la 17 îmi clăteam ochii prin vitrinele magazinelor şi cumpăram doar lucruri de care chiar aveam nevoie, cum ar fi două-trei rochii, câteva perechi de pantofi, creme, farduri, chestii necesare cum ziceam. Dupa ce se întorcea de la importantele sale întâlniri de afaceri, Marian mă lua de mână si ne plimbam prin oraş unde mă rasfaţa cu dulciuri si îmi zicea mult prea multe glume, după un timp te saturi de bancuri, crede-mă. Toate bune si frumoase deocamdată. Eram în Bucureşti de trei zile şi dimineaţa urmatoare plecam înapoi spre Sibiu. Marian dormea iar eu mă chinuiam să îmi înghesui noiile achiziţii în bagaj. În timp ce mă căţaram pe bagaj şi trăgeam ca o bezmetică de fermoar, un telefon sună. O data, de două ori, de trei ori. Nu avea cum să fie al meu, telefonul meu avea o melodie mult mai faină ca ringtone, deci sigur era telefonul lui Marian. Nu obişnuiesc să îi citesc mesajele, pentru că nu e frumos şi sunt destul de plictisitoare, dar ceva din mine îmi spunea să îi iau telefonul şi să vad cine îi scrie dragului meu soţ la 12 noaptea. Am rezistat tentaţiei şi m-am culcat, corecţie, am încercat să mă culc. Nu puteam sa dorm, ceva mă ţinea trează. Erau mesajele de pe telefonul lui, sau poate cele trei cafele pe care le băusem. Nu, sigur erau mesajele. M-am ridicat, am luat telefonul şi am deschis mesajele. Speram să fie nişte mesaje super plictisitoare care să mă adoarmă imediat, dar dimpotrivă, cand le-am citit, ochii mi s-au deschis larg, inima a început să îmi bată cu putere iar mâinile mele se îndreptau automat spre gâtul nenorocitului de Marian, gata să îl sugrum îl somn. Mi-am scuturat repede capul şi m-am depărtatde el. M-am uitat din nou spre telefon doar ca sa mă asigur ca am cititi bine şi că nu mi-am închipuit totul. „ Ceau” „Ce faci?” „Când te întorci? Trebuie să te văd.” Measajele erau tot acolo. Nu scria de la cine sunt şi nu am găsit alte mesaje precedente de la numărul respectiv. Eram foarte agitată si aveam impulsul să sar pe el şi să îl iau la bătaie, dar m-am abţinut, aveam nevoie de dovezi mult mai solide. Dimineaţa următoare nu am scos nici un cuvant, nici pe drumul spre casă nu i-am zis nimic. Bănuiesc că a fost o calatorie destul de plictisitoare pentru el, dar cui îi pasă, eu eram prea ocupată sa îmi fac planul de atac. Aveam de gând să îl urmăresc si să îl surprind în timp ce se întâlnea cu nenorocita aia. Îi verificam telefonul în fiecare seara. La vreo două zile de la întoarcerea noastră, în timp ce luam cina, îi sună telefonul. Se uita spre el, îl înşfacă şi liniştit, pleacă pe hol ca să vorbească. Eu, fiind o persoană foarte agilă, m-am strecurat cât mai aproape de el, ca sa aud convorbirea. Nu zicea prea multe, raspundea scurt, mai mult vorbea persoana de la celălalt capăt. Spre sfârşitul 24

conversaţiei, dragul meu Marian îi spune tipei (ştiam sigur că e o ea, doar femeile vorbesc aşa mult la telefon) să îi trimită un mesaj cu ora şi locul întâlnirii. Ca de obicei, am aştepat să adoarmă şi m-am uitat din nou prin telefonul lui. Nu am gasit mesajul dar am vazut că are alarma setată să sune la 2 dimineaţa. Destul de dubios, având în vedere că el nu pleacă la serviciu decât la 8. M-am pus în pat, uitându-mă încontinuu la ceas. Exact la 2:00 telefonul începe să-i vibreze. Se ridică uşor şi opreşte alarma. Am asteptat să aud cum încuie uşa de la intrare şi am sarit din pat. Eram îmbracată deja si gata de acţiune. Am ieşit din bloc şi l-am urmarit până la un alt bloc care îmi era foarte cunoscut. A sunat la interfon şi a intrat. Daca m-aş fi mişcat mai repede poate aş fi reusit să prind uşa şi să intru şi eu. În timp ce aşteptam să iasă din bloc ca să îi pot învineţii ambii ochi, mi-am amintit brusc cine locuia în blocul respectiv: Ana, o tipă foarte draguţă, care ne-a ajutat pe mine si pe Marian să găsim un apartament. Nu mi se mai părea aşa de draguţă acum, defapt o blestemam cum stiam eu mai bine. Dintr-o data parcă dorinţa de al confrunta pe Marian a dispărut şi nu mai eram nervoasă, eram doar tristă, aşa că am plecat spre casă ca să plâng singură în baie. Am reuşit să adorm într-un sfârşit. Peste ceva timp am simţit patul mişcându-se, semn că Marian s-a întors din excursia lui nocturnă. Înainte să adorm am gândit planul perfect. Aveam de gând să o chem pe Ana la o cafea şi să îi confrunt atunci pe amândoi, îmi şi imaginam cum aveam sa îi arunc cafeau în faţa dragului meu Marian. Spre dimineaţă, Marian mă striga ca un disperat din bucătărie. Am reuşit sa îl ignor pentru câteva secunde dar devenea din ce în ce mai insuportabil. Eram nervoasă, foarte nervoasă. După ce că mă înşală, mă mai si trezeşte dis-de-dimineaţa. Am ieşit din cameră si-am zbierat: -CE VREI? Marian stătea în mijlocul bucatărie, cu ochii larg deschisi, vizibil surprins de reacţia mea. S-a apropiat precaut de mine, m-a luat de mână şi m-a dus cu el spre balcon, în timp ce-mi vorbea. -Bună dimineaţa şi ţie, văd ca eşti binedispusă dimineaţa asta. Am o surpriză pentru tine... -Surpriză? Am spus eu incredibil de calmă, fiind un pic confuză. Ce surpriză? Poate era Ana şi ăsta era modul lui de a îmi spune că mă părăseşte pentru ea şi ca o să fugă în lume împreună. Să vezi ce palmă surpriză îi pregătisem eu dacă pe balcon era nenorocita de Ana. Ajungem la balcon şi Marian trage draperiile şi deschide uşa. Era gol, nu era absolut nimic. Dintr-o dată Marian se apleaca iar eu mă abţin să nu îi trag un şut in fund cât pot de tare. Se ridică şi îmi întinde un ghemotoc mic de blană cu doi ochii albaştrii ca cerul. -Surpriză! zice el entuziasmat în timp ce îmi pune în braţe pisoiul. Eram mută. Mă uitam la el şi nu ştiam ce naiba se întâmpla. -Nu îmi zi că nu îţi place. Mai înnebunit să îţi iau o pisică. Şti cât m-am chinuit să păstrez secretul? M-am trezit cu noaptea în cap ca să mă duc după el. Clar sunt cea mai oribilă soţie. Cum am putut să cred că draguţul meu Marian mă putea înşela pe mine vreodată?! Am strâns pisoiul la piept si l-am pupat pe obraz. -Dragul de tine, deci după scumpetea asta ai fost aseară. Şi eu care credeam că mă înşeli. -Da! Stai, ce??

Deja-vu Minea Teodora cls. a VII-a, C.N. “Gh. Lazăr” Sibiu profesor îndrumător: Corina Ciobotă Pe coridoarele Colegiului „ Gh. Lazar” este gălăgie mare. Pauza mare s-a sfârșit dar copiii încă nu s-au obișnuit cu ideea de a intra la ore. Toți copiii își văd de treabă în continuare de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic… Profesorul de istorie intră în clasă. Se așază la catedră și ora începe. Această oră va fi una dintre cele mai frumoase de până acum, dar ea nu știe încă asta… - Unde rămăsesem ora trecută? întreabă profesorul clasa. - Suntem abia la lecția despre Franța. răspunde o fată din prima bancă, care permanent învață. - Mulțumesc. Astăzi, după ce ascult pe cineva, vă voi preda lecția despre Principatul Transilvan. Să vedem cine nimerește azi la catalog… Crețu. In picioare! - Titlul lecție pentru azi este…. …Încep să mă plictisesc. Mă uit pe pereți în căutarea unui lucru demn de urmărit, când, deodată se aude un sunet ciudat, ca acela al unei detunături. Mă uit în stânga, apoi în dreapta. Observ că nimeni nu a auzit nimic…. O a doua descărcare de muschetă face să tresară zidurile școlii. „Imposibil! Chiar să nu audă nimeni?” îmi zic disperată. Atunci un băiat mai fricos se adăpostește sub bancă. „Oare profu’ chiar nu îl vede?” Mă ridic și mă îndrept spre el. - Ce ai pățit? Ai auzit cumva ce am auzit și eu? - Nu știu, dar am auzit o bubuitură de parcă ar fi căzut toată școala pe mine! - Hai, nu fă acum pe rănitul! Și eu am auzit asta numai că nu cred că a fost decât un pistol. Hai afară să vedem ce se întâmplă, nu ești curios? - Ba sunt, dar gândește-te că dacă ne prinde cineva, ne poate împușca și pe noi! Cum să ies afară tocmai acum? - Ți-e frică! zic eu cu răutate și ies valvârtej din clasă. Ceilalți nici că auzeau ceva. Afară totul era schimbat. „Ce Dumnezeu s-o fi întâmplat? Ce s-o întâmplat cu mine? Sigur am eu o problemă!” încerc eu să mă calmez. Dar, din nefericire, aveam dreptate. Chiar se întâmplase ceva în afara școlii… Pe stradă umblau o grămadă de soldați în tunici albastre, călare pe cai. Mergeau când la trap, când la pas, urmați de soldați care mergeau pe jos, aliniați la perfecție. Vis-a-vis de școala noastră – unde eu mă obișnuisem să fie un chioșc de ziare – acum se afla o curte mare, pavată, iar în spatele curții se înălța o clădire mare care semăna cu un palat… Intru în clasă albă ca varul la față dar, nimeni nu mă vede. E ceva normal pentru mine așa că nu bag in seamă. Profesorul îl ascultă în continuare pe Crețu. Mă uit pe geam în speranța că a fost doar nu vis… Culmea! Se văd doar mașini circulând și oameni grăbiți care trec strada, nimic mai mult. Încerc să ies din nou pe hol dar, cum am ieșit din clasă, cum m-am izbit de un zid de fortificație. - Te simți bine? - Da… așa cred. De ce? Te-am încurcat cu ceva? comentez eu fără să știu cu cine vorbesc. - Nu. răspunse scurt străinul, ajutându-mă să mă ridic. Sunt d’Artagnan, căpitan de mușchetari în serviciul regelui. Era un bătrân peste care anii care au trecut nu au lăsat urme prea adânci. - Doamne, Dumnezeule! În ce epocă sunt? întreb eu speriată și gata să o iau la fugă încotro văd cu ochii. - Păi nu ai învățat tu la istorie despre Franța? - Ba da…. zic pierdută în spațiu. - Vino cu mine să îți arăt câmpul de luptă. Fii cu băgare de seamă să nu te nimerească vreun glonț! 26

„Ești nebun, omule? Cum să ne plimbăm pe câmpul de luptă în plin război?” mă gândeam eu, dar o forță mai mare decât forța voinței mele mă atrăgea într-acolo, era forța curiozității mele. Așa că am pornit deci către Belle Isle care trebuia asediat. - Vezi tu, începu d’Artagnan, proiectarea cetății a conceput-o Porthos, bravul meu prieten… Dar dintr-o dată… un glonț își face loc printre luptători și mă doboară străpungându-mi umărul stâng… * - Și până la urmă Belle Isle a fost cucerit? îl întreabă profesorul de istorie pe elevul ascultat. - Da. Căpitanul mușchetarilor a folosit fiecare greșeală a adversarului în favoarea sa. Războiul s-a încheiat cu Franța biruitoare. - Foarte bine, Crețule. Văd că te-ai pus pe învățat. Totuși ai avut mici scăpări: de fapt oamenii prim-ministrului Fouquet au proiectat cetatea asediată. Oricum, ai nouă pe ziua de azi! Te poți așeza în banca ta, mulțumesc. Am spus deci că vă voi preda o lecție nouă despre una dintre principatele române, Transilvania. Știți că Transilvania a fost… * …Parcă se întâmplă ceva cu mine. Aerul nu mai e același, se simte mult praf și parcă e irespirabil. Ridic mâna ca să-l întreb pe profesor dacă pot deschide geamul dar, spre surprinderea mea acesta mi-a spus că nu simte nimic. Aerul devenea din ce în ce mai prăfuit și de abia mai puteam respira. Am ridicat a doua oară mâna dar de data asta profesorul, enervat pe mine că tot insistam să deschid geamul, m-a scos pur și simplu afară. „Aici îmi e mai bine… Oh, Doamne! Ba nu, e groaznic!”. Aerul era aici insuportabil. „Ies afară din școală, poate mă voi simți mai bine” îmi spun. Când ajung afară…ce să vezi? Un oraș fără asfalt pe străzi, fără nici o urmă de mașină, numai niște căruțe risipite pe bulevard. Parcă cunosc sentimentul acesta dar nu îmi pot aminti nimic în legătură cu el, e ceva foarte bizar, nu îmi pot explica…Merg mai departe pentru a explora noul oraș. Spre mirarea mea Piața Mare era invadată de oameni care, după câte mi-am putut da seama, construiau…Turnul Sfatului. „Tot timpul mi-am dorit să văd cum a fost construit Turnul Sfatului. „Cred că nu deranjez pe nimeni dacă stau puțin și mă uit la ei. Stau la umbra unui copac și e atât de bine încât nu cred că mă voi ridica prea curând de aici. Și, în plus, unde mă voi duce dacă mă voi ridica? Nicăieri, acesta-i răspunsul!” Și zicându-mi aceasta am adormit…un somn atât de dulce încât nu ai fi vrut niciodată să mai scapi din el… * - …deci până ora viitoare aveți de învățat etapele din construirea Turnului Sfatului. completează profesorul. - Ai auzit și tu ceea ce am auzit eu? îmi șoptește colegul de bancă. - Eu? Nu, nu am auzit nimic. Ce ai auzit? - Era ceva ca o împușcătură…Auzi încă una… „Deja-vu”...

O stea ca o lacrimă… Mirea Daria Alexandra clasa a VIII a – Scoala Gimnazială “Traian”, Craiova profesor îndrumător: Mirea Ileana Soarele atârna leneş pe umerii orizontului…Lumina crepusculară îmbiba cerul în nuanţe de un roşu palid, legănându- se pe azurul înalt al cupolei nemărginite. Deja a început să coboare uşor umbra înserării, topindu-se ca mierea peste conturul estompat al zării tainice. Privesc la prima stea, prima făclie care deschide cerul într-un bulevard de felinare şi găsesc lumină. Porţile boltei iau orizontul în maini şi treptat, din ele încep să iasă pulberi de sclipiri. Pare că plouă, dar sunt doar stelele care au fost aprinse în cer de câte un gând sihastru... Oare aceste lumini infinite au şi alt rol decât cel de a purifica negura adâncă a nopţii ? Poate că atunci când o lacrimă fierbinte îşi prelinge suferinţa pe obrazul fin al unui om şi apoi cade, întoarsă de vânt, spre pământ, se transforma în stea. Când negura din suflet dispare, iese la iveală lumina caldă, lumina pe care orice tristeţe pierdută în abisul gândurilor o caută. Atunci cand pereţii sufletului strâng mintea învolburată, lumina este singura care poate contura drumul spre fericirea absolută. Stelele sunt acea lumină care iese din zambetul sinceritătii. Atunci când consideri că o stea lumineaza pentru tine, înseamnă că ai gasit drumul de iesire din acest labirint al gândurilor în care te pierzi fără nici măcar să iţi dai seama. Luna îsi face tacuta aparitie, înflorind pe pânza cerească, scufundată în cerneală. Clipesc, şi pentru un timp, îi pot vedea genele albe conturând doi ochi negri si adânci. Oare stelele sunt chiar lacrimile ei?...

Linişte Cora Ioan-Radu a XII-a, Colegiul Naţional “Emanuil Gojdu”, Oradea profesor îndrumător: Andrei Carmen Elena

Lângǎ şosele şerpuinde, pe trotuar, îmi gǎsesc liniştea.

Aleile noi...şi vechi... ce apar... apoi dispar... îmi gǎzduiesc liniştea şi gândul.

Gândul meu poate, acum, sǎ conveargǎ, alǎturi de felinarele care umbresc chiar stelele cu lumina lor, spre infinit...sau spre nimic.

Doar luna emanǎ un parfum de amarant. În lipsǎ de stele, ea contemplǎ constelaţiile de felinare.

Lectura - O lume între lumi Gioroceanu Nuria Cls. a VI-a, Școala Gimnazială ”Traian”, Craiova profesor îndrumător: Nadia Șutelcă Lectura este poarta către sufletul oricărui autor...O lume paralelă realului pe care toţi o regasim in adâncul minţii...Un univers în înaltul cerului, bogat in basme unde mişună personaje de poveste...Un loc închipuit ce face legătura intre cer si pământ. Puţini sunt însa cei ce pot descifra tainele ascunse pe care cărţile le învăluie in mister. O umbră cenuşie cotropeşte minţile celor ce nu mai pot visa. Ochii sunt poarta cea mai sinceră spre suflet în care se oglindesc amintirile ce încă zburdă libre prin privire. Nevoia de a visa apartine oricui, aceea de a lua primul tren spre această lume mirifică, aruncăndu-se profund în lecturile preferate. Podul dintre vechi şi nou este infinit, pavat cu amintirile celor ce îl trec. Vise se aştern în urma paşilor, rămânând în spate pentru totdeauna. Sentimentul melancolic asemenea lacrimilor ce se prăvălesc pe chipul palid al uitarii te poartă departe de trupul omenesc, înalţându-te deasupra tuturor în bolta cerească. Primele raze de soare luminează slab peste marea învolburată a norilor ce se sparge la zona dinspre miazăzi, creând astfel legământul etern al lui Dumnezeu cu noi, cei de sub soare. Acest tablou imaginar este conturat de personalitatea noastră originală ce îi atribuie un plus de culoare sau dinamism, zugrăvind astfel un nemaivăzut pastel.

Ochii orașelor Balaci Oana Clasa: a VII-a, C.N. "Gheorghe Lazăr", Sibiu profesor îndrumător: Corina Ciobotă Vântul vâjâie puternic răscolind sticloșii nori, Dar mulțimea nu îl simte, Prea grăbiți, nepăsători. Aflați constant într-o detenție, De ce să mai dea atenție La praful ridicat în urma lor Pe pavajul argintiu în lumina zorilor? Piața orașului odinioară vie E acum tainică, pustie. Umbrele oamenilor au fost urcate în tramvaie Și transportate la periferie. Singurii ochi deschiși rămân Geamurile de la podurile caselor, Ochii triști ca ai fantasmelor Veghind neîncetat nimicul asurzitor, Ochii orașelor.

Copilărie postmortem Popa Teodor Ioan Vlad cls. a IX-a , Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu profesor îndrumător: Carmen Oțoiu

Soarele metalic lumina sec blocurile înalte. Copiii din mahala se jucau cu mașini din vremuri demult apuse; unii priveau calendarele vechi din gunoaie în care vedeau scene de Crăciun, fără însă să înţeleagă ce sunt aceia fulgi de zăpadă. Mașinăriile de oțel și noile invenții acoperiseră tot pământul acesta. Nu mai exista nimic în afara lor, doar o pădure nesfârșită de blocuri. Singurele animale care mai existau pe tărâmul acesta erau corbii negri şi argintii care își făceau cuiburile pe vechii stâlpi de telegraf. Nici vreme nu mai exista aici, doar una şi aceeaşi dimineață şi lumina obositoare a unui soare de oțel, iar în duminici câte o ploaie scurtă. Nici oamenii nu mai erau aceeași. Erau tăcuți și reci. Nu mai credeau și nu mai sperau în nimic. Erau precum blocurile lor, nu spuneau nimic, nu își aduceau aminte de nimic și nu iubeau căci nici nu știau ce înseamnă iubirea cu adevărat. Nu ştiau nici că sunt morţi: fuseseră morţi încă din viaţă! Şi ei şi copiii lor. Tot ce știau era că trebuiau să creadă în coloniști. Vechiul popor care trăia deasupra norilor. Cei care pentru oamenii de aici, precum Ben, erau precum fiinţele magnifice care le aduceau soarele acela obositor și ploile scurte din zilele de duminică. Dar ei erau fericiți, căci nu știau cu adevărat ce este fericirea. Așa erau toate zilele din lumea lui Ben; și el era la fel. Până într-o zi când, deşi soarele strălucea la fel de puternic, plouase nesfârşit. Era duminică. Se trezi buimac și îi trebui ceva timp să îşi amintească cine este. I se părea că cineva bătea la ușă. Apăsă pe clanță și deschise. Îl învălui un parfum necunoscut de magnolii. Dar magnoliile nu erau permise în lumea aceea! Nu era nimeni. În prag văzu un pachet mic violet. L-a luat cu grijă. Se așeză la fereastră și începu să desfacă pachetul privind în tot acest timp ploaia de duminică. Rupse hârtia violet și găsi o carte. De mult nu mai văzuse hârtie. Era o carte de povești. Începu să citească. Și citi şi citi, până ce adormi obosit și cu ochii roșii. Și atunci ochii minţii au început să i se înalţe. Pentru prima dată. Nu erau numai poveşti: erau veşti! Din lumea reală i le trimitea cineva drag. El era acum primul om treaz din lumea de-aici. Şi se trezea tot mai mult şi creştea într-însul adevărata viaţă, pe măsură ce văluri ale uitării şi nedorinţei îl părăseau şi se risipeau în pământul metalic. Redeveni copil. Cartea de poveşti era a fiului său. A ştiut atunci că, pe măsură ce o va reciti, rolurile se vor inversa şi el va deveni fiul fiului său. *** În scurt timp, oamenii de acolo începură să îl creadă nebun. Dar ei erau nebunii și el singurul om treaz. Le spunea că sunt morţi şi că trebuie să învie, dar sufletul lor era uscat precum o cochilie goală. Dar el visa și spera şi credea în întoarcerea la copilărie a tuturor. Credea în povești. *** Și lumea aceasta se schimbă odată cu o nouă poveste. Soarele strălucea metalic pe cerul de plumb. Doi albatroși mari intrară pe fereastră în încăperea lui Ben. Îl luară încet în ghearele lor ca de fildeș și îl purtară sus în înalturi, acolo unde nici un alt om nu mai ajunsese. Tot drumul a fost un vis frumos – aşa cum frumos e doar adevărul! Marile păsări au zburat neobosite, trecând de vechiul soare de tinichea, până ce au ajuns la sfârșitul lumii. Acolo albatroșii se opriră. Ben se trezi la hotarul necunoscut. - Ridică-te în picioare, i-au spus ei. De aici vei continua să mergi singur. Lumea asta e pe sfârșite. Oamenii ei încă nu s-au trezit: tu trebuie să-i trezești. Şi asta mai înainte de a-i izbi întrepătrunderea veacurilor. 30

- Dar cum…? - Lumea vie de-afară va fi să intre în lumea de-aici. Zi-le povești, spune-le ce auzi şi ce vezi, tot ceea ce visezi din lumea de-afară. Când albatroșii plecară Ben ştia ce are de făcut. Închise ochii şi văzu suprafața rece a unui lac nesfârșit. Totul era înghețat și tăcut. În depărtare o umbră albă începu să se apropie de el. Bătrânelul cu barba lungă îl privea zâmbindu-i din interior, din propria sa conştiinţă: - E timpul să visezi şi să vezi. E timpul să creezi timpul. Construiește o nouă lume din veacurile ce le primeşti prin poveşti. Trezește oamenii de aici din coșmarul coloniștilor. Eu ştiu deja că ai să o faci. Nu ştiu prea multe dar, în ceea ce te priveşte, îmi amintesc perfect viitorul. Bine, nu trebuie să mă priveşti aşa uluit. Nu-mi amintesc chiar tot despre tine. Tot ceea ce îmi amintesc despre tine în viitor este că ningea, oamenii deveneau copii și învățau să iubească.

Ultima Săptămână Botîlcă Cristina Mihaela cls.a XII-a, Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” Snagov, Jud. Ilfov profesor îndrumător: Mureşanu Camelia Ziua 3 Stejarul este umbra și soarele meu El ma apără și tot el mă aruncă în cele mai negre vise Pe el îl văd când închid ochii și plouă Iar stropii de divinitate se preling printre ramuri Ca printr-un labirint Și zorii cântă ode uitării Și preamăresc ultima clipă de lumină Pentru că atunci stejarul este cel mai frumos om.

Ziua 1 Sunt singură Și stau într-un lac de umbre mișcătoare Sub lună. Razele ei se opresc în brazi Și nu mă văd, Cum nu se vede cârtița sub pământul rău Și aștept să pice câte o stea Să își arunce lumina până la mine Să pot vedea lacul Și umbrele Și luna.

Ziua 4 Și iar ninge și mă plimb printre adieri de viață. E frig Și în casă-i soare Dar eu prefer să stau aici, în munți Și să mă minunez cu ochii la Dumnezeu Și la vârfurile înghețate. Să văd prin ele Tocmai până în cealaltă lume, Unde se schimbă anotimpurile în fiecare zi, Nu ca aici, Unde toată viața-i o iarnă nesfârșită, Iar soarele nu apare decât dacă îl strigi. Dar de unde glas, când toate gurile sunt înghețate? Așa că aștept să iasă cineva din munte Și să strige și pentru mine.

Ziua 2 S-a topit soarele De atâta caldură. S-au stins norii De la ploaie. Și acum e frig și întuneric Nicio umbră nu iese de sub pietre Iar șopârlele mișună peste tot. Sunt mii Și nu pot să calc pe ele Pentru că mi-e milă. Câinii nu mai latră Iar cocoșul e mut de frică Pentru că dimineața Aduce tot frig și întuneric.

Să îl curețe Și să îl lase inghețat până la primăvară.

Ziua 5 Aseară am coborât până în Infern În somn. M-am găsit pe un râu Și era ceață Și miros de ceară. Pluteam în infinitul gol Și mi s-a făcut sete, Dar am uitat tot până dimineață.

Ziua 7 Se face ziuă în curând. Vai! Ce am mai umblat azi-noapte... L-am vizitat pe Dumnezeu Și am stat de vorbă, Așa cum facem în fiecare noapte. Ne întâlnim în lumea de mijloc Sau în oglindă Și vorbim până dimineață. Azi-noapte însă am plecat. Am deschis ochii Și l-am vazut pe Lucifer Dormind pe tavan. Eram trează prea devreme Și am vrut să adorm din nou Dar nu am mai putut.

Ziua 6 Nu se aude nimic pe luncă Soarele încă nu s-a spart Iar luna e pitită dupa ceață. Nu știu unde sunt Dar îmi place liniștea din jurul meu. E un câmp in față Și e negru și ars, Iar stelele îl fac și mai urât, Și ciorile stau drepte în plopii bătrâni Și cheamă iarna în urma lor, Să vindece omul,

Agonie Umbră de lume Ciocîrlan Maria Teodora cls.a X-a, Colegiul Naţional Mircea cel Bătrân, Râmnicu-Vâlcea profesor îndrumător: Constantin Nicoleta

Daniela DORDEA cls.a XI-a, Liceul Teoretic,,C-tin Noica" Sibiu profesor îndrumător: Dobrotă Petrina Lucrurile lumii acesteia Sunt bătute de vânturi ca trestia, sunt strigăte mute ce plimbă răni cu ele idei rătăcite prin tumult de gânduri ascunse aşteptând în haine zdrenţuite, o umbră de soare fără privire de gheață.

Nemuritor poet uitat, Pe raftul rece al bibliotecii filocalice. Un cititor îngândurat, Prin urbanistice peisaje. Umbra unui vis pierdut, Printr-un ungher de anticariat. O poezie-n agonie, Pe patul ei alb de hârtie.

Desfac un timp între două lumi, ce a rămas, trimit către infinit. Iluziile nu pot răspunde la întrebările lumii. Am ajuns la capăt, dar aici începe totul...

Pe pagini roase stau istorii, Povesti de dragoste nemuritoare. Printre acestea în doua rânduri, Idila inimilor noastre.

Potop de gânduri se apropie, din alte timpuri. Ciocnire de cuvinte, eliberare din captivitate. Începe refrenul unui nou suflet care gravitează în jurul unei trăiri confuze, tăcerea devină lovitură letală paşii se sparg pe străzile învechite umbre de răsărit şi încercări. 32

Renaștere dintre ziduri Simion Alexandra Maria cls a XI a, C.N.”Gh.Lazăr”, Sibiu profesor îndrumător: Oțoiu Carmen

Credea, simțea, striga în gura mare Că semenii lui merită deplina sa crezare.

Doar ca să-i demonstreze că ce simte Este adevărat și pur, și nu o minte.

Fugea, cotea, sărea peste o sută De critici ale scepticilor, crezând că nu-l ajută.

Dar Polul Nord nu are câtă gheață Avea frumoasa-ascunsă după-a ei față. L-a prins în fine mreje stropite cu rouă Și, o clipă, i-a dat o viață nouă, Un nou avânt. Dar clipa-i clipă. Cât ai clipi, farmecul ei e risipă.

Trăia într-o naivitate-amețitoare, Sperând că are lumea la picioare. Vedea doar zâmbete și bune intenții. Nu deslușea motive egoiste sau pretenții.

Bietul idiot se zvârcolea uitat În plasa păianjenului adorat.

De dimineața până seara împărțea Surâsuri, încurajări, etcetera.

Grele suspine în valuri arunca În punga aerului ce îl sufoca.

Sufletu-i era deschis ca porțile-ndreptării Așteptând un păcătos de ceilalți dat uitării.

Mirosul greu al spaimei, al trădării, Îi străpungea și inima, iar Mării

Ochii săi o sublimă adorare nutreau Pentru o fată cu irisuri căprui ce scăpărau

Îi încredința ale lui lacrimi sure, Reci ca al Crivățului urlet.

Cu scântei aprige de pură indignare Când îl zăreau în a reveriei stagnare,

Cu un suprem efort s-a eliberat. Dar o lecție profundă a învățat:

Privind-o de după gene dese, plăpânde, timide, Ce-ale Marianelor cutii cu secrete păreau a deschide,

De mii de ani naivitatea-aduce crude sentințe; Chipul uman este brăzdat de fine aparențe. O vreme, nici nu îndrăznea Să o privească-n ochi. Încă-l durea

Păzind doi aștri negri, luminoși în felul lor, Ca spațiul vid din umbra stelelor.

Ușurința sumbră cu care Era cât pe ce să îl omoare...

Ea nu simțea cum inima lui bate Cu vii speranțe, gata de-a străbate Un catralion de kilometri țepeni, surzi, Pompând viață până în norii uzi

Ziduri uriașe de oțel s-au înălțat În jurul sufletului sângerând, trădat. Spini sălbatici i-au încrustat cu rune Inima strânsă de suspiciune.

Genele plăpânde, săgeți înveninate, Negrii săi ochi, țărmuri abandonate.

Batjocura sau răutatea. Ura sau vanitatea.

Gândurile lui, noduri de confuzie, Sufletul său, nevoie de transfuzie

Dar dragostea arde mocnit În inima cetății. Înzecit

De curaj. Străduțe pietruite Sunt venele lui. Făurite Din cel mai dur titan, sculptate scuturi Obrajii săi palizi. Medievali fluturi

Zelul lui se întoarce, de-a iubi De a ierta și de a absorbi Șocul insultelor catapultate Spre fortăreața sa, acum aruncate

Cu aripi din cenușă zboară În fortăreața ce nu o doboară

În coșul de gunoi. Un teanc de poezii Transmit dragostea lui în provizii Spre viitorul incert.. Spre neant, Spre zeci de ani de progres incitant.

Ritmul libertăţii Haneş Paula Olimpia cls. a VIII-a, Şcoala Gimnazială Vidra, jud. Alba profesor îndrumător: Vesa Elena Libertatea, deşi o căutăm toţi, nu o dobândim niciunul îndeajuns… Do, Re, Mi.. şi pianul amuţise. Mâinile reci au fost luate de pe clape. Tânărul se ridică uşor, respiră adânc şi îşi luă „La revedere”... Să fie acesta începutul sau sfârşitul? Poate sfârşitul, dar acesta încă nu se terminase. Tristeţea veştejită se citea pe chipul celor doi părinţi. Erau zile grele, seci... erau zile de spus „La revedere!”. Războiul striga tot mai tare şi strigătul era unul plin de vinovăţie. Tinerilor li se cerea să plece spre tăişul zării. Ca de fiecare dată, se întorceau mai puţini decât plecau. Echipați, cu regret, dar speranță, formau coloane neprivind înapoi, pentru a nu-şi împovăra şi mai mult sufletul. Printre acele coloane se afla și Andy. Un nume prea nevinovat pentru sfârșitul ce se aproprie. Cărându-și bocancii grei, se gândea la familie și la refugiul său, pianul... Știa că pornește într-o nouă călătorile, dar până să o sfârșească trebuie să o cunoască. Și astfel începuse totul... Pentru Andy, prima zi a fost cea mai dificilă. Încăpere nouă, colegi noi. Unii îi erau prieteni, alții... ceva mai puțin de-atât. În prima zi tot ce a avut de făcut a fost să doarmă. Poate aceasta a fost cea mai grea misiune acolo. Sudoarea rece îi curgea pe frunte. Gândul îi era acasă, trupul într-o încăpere plină de străini, dar totuși goală... S-a stins lumina, s-a stins zâmbetul, dar ochii au rămas deschiși. Andy nu dormise o noapte întreagă. Așa treceau nopțile acolo, iar diminețile erau și mai goale. Clapele pianului de acasă au fost brusc înlocuite cu o uniformă și mult efort fizic. Erau zile grele, dar și altele mai puţin grele în care te furișai să trimiți o scrisoare acasă. Erau zile în care arșița te dobora la antrenamente, dar și zile în care te târai prin noroi și ploaie. Erau zile în care renunțai și priveai totul cu o indiferență vastă, dar mult mai multe erau zilele în care te ridicai, priveai cerul și mergeai mai departe. Lui Andy i se făcuse dor de tot ce însemna „acasă”. Acum nu el cânta la pian, ci pianul cu el - pianul vieții sale. Do-urile era notele cele grele, prezente deseori, dar cântecul libertății sale avea și La-uri și Mi-uri, însă la fel ca în orice cântec, odată scrise, notele nu mai pot fi șterse. Andy trebuia doar să învețe cum să-și scrie partitura pentru „cântecul” său, având grijă de poziția fiecărei note. Pe parcursul unor zile lungi sunetul pianului se rătăcise în focul de arme ce sfâșia totul în cale. Au urmat zile și mai lungi în care roșul era culoarea proeminentă. Pieriseră oameni nevinovați ce și-au pus speranța în Dumnezeu și în alte generații. După zile în care tancurile, exploziile și armele se răsfrângeau în rămașițe, dezastre și durere... veni și soarele. Tot ce a fost delicat a pierit, iar regretul era mai mare ca niciodată. Multe fețe cunoscute și îndrăgite erau furate de eternitate, dar fața pe care noi o căutăm încă lupta, lupta cu ea înseși. Andy vedea în jurul său ură, răzbunare și ruine, dar știa că după aceste Do-uri va merge acasă. Cu o ultimă privire își luă la revedere de la tot ce însemna război. Încă mai vroia să folosească armele, dar arme precum: pacea, dragostea și recunoștința. Andy nu mai vroia să împartă gloanțe, vroia să împartă zâmbete, așa cum reușea odată. Vremurile grele, lungi și goale și-au pus amprenta asupra lui, dar încă își mai dorea libertatea. Cântecul libertății sale nu era încă terminat. Mai avea nevoie de La, Si şi Do. Pe Fa și So le-a găsit luptând pentru patrie. Respiră adânc și se urcă în camionetă... Călătoria era aproape gata. Când drumul pe care a început a merge, a fost spre casă, înca un Do apăru pe partitura libertății sale. Casa, care odinioară răsuna blând în bucurie, era acum adormită. Niciun pas făcut de Andy nu se auzea... sau poate doar „pasii” lacrimilor lui... Când intră înăuntru, în casă mai era doar pianul abandonat în urmă cu mulți ani. Destinul îi șoptise că trebuie să-și termine cântecul. Se așeză lângă pian și-și zise: „Am căutat libertatea întotdeauna și am găsit-o printre clapele tale, pianule! M-am întors să-mi cânt ultimele note și să te părăsesc iar, ca să pornesc într-o altă călătorie. Cântecul acesta, al libertății mele, îmi oferă într-adevăr libertate, dar se termină într-un final și el...” Andy... Andy a fost doar un om, un om simplu, ce-și scria partitura propriei vieți. A fost atent la note, la poziția lor, dar de multe ori pianul era stăpân și aducea note grele ce nu mai puteau fi șterse. Andy a alergat mereu după ceva ce niciodată, aici, nu va primi cu adevărat. A alergat după libertate. Când în sfârșit primise oarecum ce-și dorea, a realizat că uneori libertatea nu e aici, ci în ceea ce abandonăm. Libertatea e locul în care ne găsim refugiul. Un pian, un loc liniștit, un suflet... Libertatea e ceea ce iubim. Libertatea e iubire, iar pentru a-i cunoaște ritmul, trebuie de multe ori să trecem printr-un război. Zâmbind, Andy apasă un La... Oftând, un Si... Plângând, un Do... 35

Sibiu… by Night Man Sergiu cls. a XI-a, C.N „O.Goga” Huedin profesor îndrumător: Daciana Loi

Dragă cititorule, înainte de a purcede în această minunată călătorie în mintea unui adolescent care tânjește după atenție și, în special, după afecțiune, te rog să nu te aștepți la o poveste plină de lumină, sclipici, zâne sau vampiri, și nici să încerci să digeri sau să găsești sensul cuvintelor și întâmplărilor prezentate. Însă te rog să-ți găsești simfonia care te face să visezi luna și nimfa din povești, să te lași purtat de ea în timp ce vei parcurge cele ce urmează... Nu mai pot să fac asta. Am văzut, mirosit, atins, simțit, gustat câte o părticică infimă a fiecărei rase cotropitoare care m-a alungat. Am pierdut totul înafară de simțul rațiunii care se încăpățânează să execute un dans pe o sfoară întinsă deasupra unei vid de incertitudine, frică și suferința. Dar cum poți să te consideri pierdut când mai ai asemenea amintiri? Locuri acoperite cu pulbere de aur care adună lacomă iubirea zeului Amon. Întinderi nesfârșite de cristal care adăpostesc creaturi ce-mi seamănă. Chiar și acele blestemate vârfuri îmbrăcate în haine făcute din nori... reci... pustii... ca sufletul meu. Nu credeam că le voi duce dorul vreodată. În mijlocul lor... tuturor darurilor pe care mi-a fost dat să le găsesc... veșnic... urmărindu-mă. I-am urât, și încă îi urăsc. Și totuși... de ce îmi este dat să-i înțeleg? Să le văd sufletul? Să citesc suferința și patima din ochii lor ? Oare..., de ce îi disprețuiesc? Am avut absolut tot ce mi-am dorit. Am avut parte de acea clipă de fericire care pare un ideal de neatins. Iar mai apoi am clipit... si totul s-a terminat. Ei mi-au luat totul... casa, familia, sufletul pereche. De ce acum, după atâta timp, m-am hotărât să revizuiesc acele momente? Nu... nu mai are rost. Cel puțin pot să mă bucur de miracolele ce mi-au rămas. Oare sunt unicul exemplar al unei rase demult pierdute? Oare mai există confrați care știu să valorifice curgerea neînsemnată a fluxului temporal? Nu m-am oprit niciodată să adresez întrebări fără răspuns. Partea cea mai plăcută este încercarea de a găsi răspunsul bazându-mă pe propriile cunoștințe despre ei. Mă doare mult prea tare să mai continui. Aici îmi e dat să-mi sfârșesc călătoria spre o lume pe care așteptam să o descopăr? Ce altceva mai pot face decât să-mi iau un ultim și sincer “Rămas bun!”? Însă cuvintele mele se vor ciocni de zidul ignoranței ridicat în cinstea valorilor care le promovează societatea primitivă pe care o voi lăsa în urmă. Îmi e dor de umbra zâmbetului tău. Oare mă vei aștepta dincolo? Presupun că voi afla în curând. Membrele mele amorțite refuză să mă asculte. Privesc în jos... Mă orbește marea de lumină ce se apropie cu brațele deschise vestindu-mi iminentă trecerea în neființă. Poate că totuși aveam să însemn ceva dacă locul unde aveam să adorm pare a fi un festival mai mult sau mai puțin grotesc care celebrează orice altceva decât astrul care mă privește neputincios. Luna..., draga de tine! De multe ori tu ai fost singura care ai știut să mă asculți... uneori aveam impresia că îmi dădeai răspuns nesfârșitelor mele vaiete. Însă de ce ești privită ca fiind obscură și morbidă? Singură stai în calea umbrelor care amenință să ne cufunde în întuneric. Aș vrea să te fi cunoscut și ceilalți la fel de bine ca mine. Trupul tău palid... buzele albe, echilibrate, pure. Cele mai încântătoare safire care m-au privit, părul azuriu, mantia de întuneric, sceptrul care le comandă stelelor. Numai eu am reușit să le văd? Îmi pare rău că te părăsesc. Aproape că nu am simțit. Nici nu știu, defapt, cum am ajuns în acest mausoleu ramificat. Se prea poate ca cineva să-mi ofere un ultim omagiu. Altfel nu aș vedea rostul florilor care plutesc deasupra mea, de culoarea cireșului. Încerc să privesc mai departe. Oh, da, le văd. Unul după altul visele mele sunt purtate departe. În fond, nici nu e prea greu ca tovarășul meu de călătorie să-și fi oprit un mic suvenir după ce m-a susținut atâta timp. Le văd cum se îndepărtează. Dar unul... doar unul. A refuzat să mă părăsească. Și-a croit drum prin labirintul ocrotitor până când, în cele din urmă, mi-a învelit trupușorul. 36

Vă las în urmă pe voi cei ignoranți. Nu pot spune că a fost o plăcere să vă cunosc. Dar să iau parte în spectacolul vostru grotesc? Poate că nu v-ați gândit la faptul că o ființă atât de neînsemnată ca mine a avut darul să vă înțeleagă. Dar nu aș vrea ca cele din urmă momente de luciditate să se rezume la critică și reproșuri. Mulți mi-au spus că, pentru o ființă ca mine, era doar o chestiune de timp până când voi descoperi ce planuri îmi va pune la dispoziție raiul. Acum nu știu ce să cred... Prea multă profunzime pentru un lucru atât de neînsemnat. Aceste ultime cuvinte ale păsării care a străbătut Mapamondul. Adio! Mi-am jurat că nu voi mai face asta de atâtea ori. Și tot de atâtea ori am făcut-o. Cât voi mai trece prin chinul de a-mi aduce aminte de tine? Știu că depinde doar de mine. Însă cum poți să renunți la ceva ce ți-a adus pentru câteva ore pacea sufletească după care tânjeai de atâta timp? Echilibrul, sentimentul acela plăcut care te urmărea și îți conferea o siguranță interioară mult prea intensă pentru a realiza ceea ce se întâmplă în jurul tău? Oare realizez pe deplin ceea ce se întâmplă acum? Sper că nu așa îmi este dat să-mi consum și ultima părticică infimă de echilibru mental de care mai dispun. Și totuși, dacă așa mi-a fost scris să degust iadul în care m-am născut, cel puțin voi avea certitudinea că am știut ceea ce înseamnă sentimentul nenorocit numit dragoste. Pentru ultima dată sau pentru o ultimă dată. Nici nu știu cum să încep. Teoretic, ar trebui s-o iau de la început. Dar au fost atâtea încât mi-e imposibil să aleg unul anume. Te-am cunoscut de prea multe ori ca să pot să spun momentul precis în care s-a produs legătura. Și totuși. S-a întâmplat. Acea primă întâlnire. M-am simțit exact ca un pui de mangustă vărgată ce iese din vizuină pentru a întâmpina lumina soarelui. Și trebuie să spun, niciodată nu am realizat ce plăcută și caldă era lumina. Iar după, lucrurile au mers atât de normal pentru mine încât nu mi-am dat seama de faptul că orbisem complet. Nu știu cum sau de ce am fost o cu totul altă persoană după ce am renăscut. Însă nu mi-ai spus, iar acest lucru avea să mă coste mai târziu. În cele din urmă, am aflat adevărul. Da, recunosc am uitat ce înseamnă să îți pese câtuși de puțin de tine. Atenția mea era centrată în jurul tău. Lucrul acesta îl regret din cale afară de mult. Însă mai pot face ceva acum? Sunt doar un biet sclav al curgerii timpului. Ca tine, ca ceilalți. Nu îmi este permis să conserv momentele de fericire, doar să încerc să-mi aduc aminte gustul lor. Însă, din păcate, l-am uitat. Da, sună cât se poate de absurd. Dar fericirea pare un subiect interzis. Un ideal imposibil aș putea spune în situația actuală. Cum să uit noaptea în care toate idealurile mele au fost spulberate? Iar dacă nu mă puteam numi o ființă umană înainte, după - am devenit o epavă a fostului eu. Mă bucur că nu foarte multă lume a realizat acest lucru. Au fost câțiva, cei care s-au dovedit a fi prieteni adevărați, oricât de clișeu ar putea suna. Deveniseși un medicament. Propria mea morfină de care nu mă despărțeam cu nicio ocazie. Nu credeam să intervină ”sevrajul”. Da. Aveam atât de mult nevoie de tine încât nu realizasem că nu mai există nicio diferență între mine și un proaspăt client al unei clinici de dezintoxicare. Apoi acea perioadă în care nu mai găseam un motiv rațional pentru care să continui să lupt. Poate că nu ști, dar numai dorul pe care încă ți-l purtam a fost cel care m-a împiedicat să mă cufund pentru eternitate în visare, devenind eu însumi un altar al sacrificiului. Dorul. Nu știu cum aș fi putut să continui în viața de apoi știind că suntem despărțiți. Oricât de disperat ar putea suna asta...mi-ai salvat viața de prea multe ori. Ce fac acum? Nimic. Profit de singurătatea pe care mi-o oferă cetatea. Holurile sunt pline de oameni ignoranți care celebrează. Ce? Nu știu. Interesul meu pentru umanitate a scăzut până la punctul în care îmi doresc să trăiesc pe o insulă pustie. Doar un lucru e cert. Încă mă gândesc la tine. Dacă cineva mi-ar fi spus acum câteva luni că vei dispărea, aș fi stat în calea lui și i-aș fi oferit o doză din ura mea interioară ce izvorăște din vidul sufletesc. Însă acel cineva spunea adevărul. Atunci când credeam că imposibilul se produsese deja, mi-am dat seama că ai părăsit lumea muritorilor. Nu înțeleg cum și de ce. S-a întâmplat atât de brusc. Atunci am avut certitudinea că singurul lucru care îmi era destinat rămânea singurătatea. Și astfel ajungem în momentul prezent. Oare ce a 37

fost acel obiect care a căzut din cer cu câteva minute în urmă deranjându-mi fluxul gândurilor? Dar mai contează? Nu. Fără tine viața e uscată. Ca și inimă mea care se chinuie să mai bată. Mi-aș dori să o pot opri fără să doară. Dar nu am această posibilitate. E târziu. Nimeni nu mă așteaptă oricum în fortificația numită acasă. Însă răcoarea începe încet, încet să pună stăpânire pe mine. O altă noapte în care somnul părea mai departe ca niciodată. Cearșafurile răvășite stau martore tăcute ale incapacității mele de a mă putea odihni. Locul unde ne-am întâlnit? De ce-mi vine în minte acum? Nu contează. Simt cum pașii mă îndreaptă spre el. Zidurile au fost confidentul nostru tăcut. Ascunzându-ne, protejându-ne, admirându-ne. Acum trec pe lângă ele. Le ating. Însă au tăcut. Oare de ce nu îmi mai vorbesc? Întregul univers a decis să-mi întoarcă spatele. Am trecut de ele. Marmura îmi gâdila ușor picioarele. O privesc. Mă privește. Dar și ea a tăcut. Îmi ridic privirea. Te văd acolo. Stând pe piatră. De ce te văd? Știu că ai murit. Știu că nu mai exiști. Însă te văd. Cum se poate...? Iar acum o a doua persoană a apărut de niciunde lângă tine. De unde ai apărut? Și de ce vă uitați unul în ochii celuilalt? De ce vă apropiați capetele unul de celălalt? Te strig. Nu mă auzi. De ce nu mă pot mișca? Aș vrea să alerg să te strâng în brațe. Iar acum chipul de lângă ține își schimbă trăsăturile la infinit. Nu știu cine este. Oare am înnebunit? Însă nu va primi niciodată un răspuns. De ce? Pentru că eu sunt cel care hotărăște mersul lucrurilor. Nu pot să mă consider tiranul propriului univers, nici Dumnezeul acestuia. Tot ce pot să zic este că am putere de decizie. Cât de crud și egoist sună! De ce-mi fac asemenea griji? Nimeni nu mă poate auzi, iar într-un moment ca acesta mă bucur. Sunt o enigmă cu picioare. Sau mai rău. Așa m-au catalogat. Și sunt bucuros că merit atenția unor ființe care, prin toată superioritatea pe care încearcă să o emane, vor fi nevoite să suporte ideea că îmi vor rămâne veșnic inferioare. Revenind la cele spuse anterior. Da. Eu am încercat să relatez două puncte de vedere complet diferite. Și sunt de părere că am reușit. Cine sunt eu? Asta rămâne ca tu să decizi. Momentul de visare a luat sfârșit. Privesc prin crăpăturile uniforme. Ce amalgam elegant de stâncă și lumină! Îi mulțumesc că m-a încurajat să-mi expun ideile în fața voastră. Până acum, locurile nu mi-au vorbit atât de adânc... Calmul, frumusețea, cultura, totul! Atât de echilibrat! Atât de neînțeles și, totuși, dornic de a-mi împărtăși mie și numai mie secretele sale! O siluetă singuratică care se bucură de scenariul mirific. Aristocrat și modern. Deschis și enigmatic.Acestea au fost gândurile și trăirile pe care m-i le-a provocat... “Sibiu… by night”!

Sufletulnopţii CălinaFlorian-Chiriac a VIII-a A, Gimnazială “TRAIAN”,Craiova profesor îndrumător:Stancu Mirela Peste pădurea adormită se pogorau cascade de lumină stelară, râul de Frunze ale unei sălcii plângătoare scânteind ca nişte picături fine de smarald. Lacul strălucea pe fondul verde crud al poienii ca un strop de sânge translucid. Apa: sângele pădurii. Papura îşi etala mândră tulpina dreaptă şi sângerie, iar florile de nufăr licăreau solare, corăbii plutitoare care navigau plăpânde printre talazurile lacului. Iarbă plângea, îngânată de cupele-nlăcrimate ale clopoteilor că safirele, cu gândul la norocul zilelor de vara ce-au trecut... Flori de mărgărint îşi întind chipurile palide către bătrână luna, împrăştiind miresme şerpuitoare printre trunchiurile copacilor încă verzi, înclinându- se uşor către ochiul de lumină care curge lin, ca mierea, dintre stele. O piatră seacă şi moartă se încălzeşte în îmbrăţişarea unei rochiţe-a-rândunicii, cupele ei umplându-se cu lacrimi amare de nectar, pe care un bursuc le soarbe gurmand, sătul de viermi, panglici unduitoare, reci şi ude. Doar un corb cu penele de diamant întunecat se ascunde în pluşul moale al nopţii, încercând să spargă coaja unei nuci înspăimântate. Dar o scapă, şi porneşte în zborul lui negru, reverberând în pădurea tainică. Şi zboară, ca şi cum noaptea ar fi a lui, ca şi cum el ar fi o fărâmă de cer fâlfâitor, ca şi cum ochii lui sunt stele şi penele lacrimi printre razele crescânde ale soarelui. Şi suliţele de lumină o răpun pe regina Lună, dar melancolia crepusculară şi sufletul întunericului, corbul, nu mor.

Tristeţe de primăvară Nica Bogdana Gabriela Şcoala Gimnazială nr. 2 „ Traian ”, Craiova profesor îndrumător:Stancu Mirela

Luna scămoasă, apare luminând nepăsătoare şi tăcută, iar pe cer se văd stelele ca îngeri cu aripi diafane, ce fâlfâie pe umerii goi. Degetele astrului nopţii ca din ceară albă, torc dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior cu lâna ca argintul. Torc fire de-o mătase albă, fina, strălucitoare; raze vii ce cutreieră aerul. Salcâmii cu miros dulce, tăinuie cărările risipite. Acele molatice miresme îmbătătoare, combinate cu aromele tari de buruieni te învăluie binişor în atmosfera nocturnă. Ai putea spune că te afli sub o imensă boltă de templu, sprijinită de mii de coloane, din înălţimea căreia cu greu mai străbate lumina ferestrelor ogivale încununate de vitralii scânteietoare. Lumina aceea se destrăma îngheţată de văzduhul greu dând naştere unui caleidoscop fermecător într-un univers necunoscut şi enigmatic. Duhul primăverii ce revărsase valuri de întinerire, accentuase farmecul florilor ca tăiate in rubin. Acesta crea privelişti răpitoare încât ai fi spus că îţi pune sub ochi o salbă de mărgaritare pe o tavă de smarald. Noaptea aducea o gingăşie stranie acestor dulci făpturi venite din universul policrom însa acum dominate de o singură culoare. Copacii parcă încă mai şoptesc imnuri de veselie la adierea vântului răcoros, iar narcisele albe cu miezul auriu îşi plâng dorul după razele calde ale soarelui, căci tainica mângâiere a lunii e rece şi stearpă. De departe se aude murmurul lin al râului, cu ape spumegânde, ce peste maluri strâmbe saltă. Doar fructul roşu al măceşilor le mai împinge pe ape să-şi murmure dorul împrăştiind pretutindeni petele lui de sânge. Acest cântec de leagăn cuprinde firea în somn etern, iar timpul se pierde în tristeţea apei, care plânge necontenit. Plânge după vremurile pierdute, după lucrurile pe care nu le-a putut schimba în curgerea ei nebună. Plânge cu picături de întuneric topit căci numai noaptea işi poate spune oful. Ziua, parcă nimeni nu aude râul ce curge pe coline dulci cum îşi fredonează melodia fără de încetare.

„Dialog în oglindă”

Năzuinţe

Efemer

Matei Mara Irina cls.a V-a, Şcoala Gimnazială,,Maria Rosetti’’ profesor îndrumător: Dogaru Angela

Matei Miruna Cls.a VIII-a, Şcoala Gimnazială Nr.10,,Maria Rosetti’’, Bucureşti profesor îndrumător: Szin Diana

,,Ce să-ţi aduc iubito de pe mare? O întreabă-n şoaptă într-o zi.’’ Căci drumul este lung şi chiar mă doare, Gândindu-mă când ne vom regăsi…

,,De pe-o zi pe alta-mbătrânim Nu cu săptămânile,cu anii.’’ Cum să facem ca să te oprimTimpule ? Nebun,străin…

Ce să-ţi aduc iubito de pe mare, În ziua-n care-acasă voi veni? ,,Adună-mi în acvariul minţii, Toţi peştii din ocean rătăcitori, Iar în albumul vieţii strânge-mi Imagini,peisaje,multe flori…

Aduni tot în drumul tău rătăcitor, Speranţe,vise şi iluzii... Pentru noi oamenii eşti trecător O taină plină de confuzii. Aş vrea să pot să te opresc în loc, Să te-nfăşor încet pe un mosor... Realizez că totul e un joc Pe care tu-l câştigi aleator…

Eu n-am să pot călători vreodată Acolo unde doar în vise-ajung, Adu-mi acasă marea toată Să-mi stingă focu-atunci când plâng…,,

Iar cel ce pierde-ntruna sunt doar eu, Tu,timpule,te scurgi la fel mereu...

Regele puternic Brebenel Cristian Cls. a VI-a, Școala Gimnazială Regina Maria, Sibiu profesor îndrumător: prof. Camelia Silea Mă iubesc mai mult ca pe oricine Și-s gelos pe-oricine mă iubește. Eu, regele puternic, sunt mai presus decât orice nobil Toți cavalerii îmi dau mie puterea De a distruge alte castele. Toți sătenii mi se închină mie, Și numai porunca mea o ascultă. Chiar și bufonul care îsi urăște slujba, Mă iubește foarte mult. 41

Cel mai frumos talisman Cercel Emanuela Clasa a IX-a B, Colegiul Tehnic de Industrie Alimentară “Terezianum”, Sibiu profesor îndrumător: Iancu Mirela Maria Ce să-ți aduc, iubito, de pe mare?" O întrebă în șoapte într-o zi. Un talisman, cu piatra cea mai mare De nicăieri, de-aici, de unde-o fi!

Se scurse-un an de rătăciri deșarte, Ea gândul de la el și-l luă deodată, Și fără să-și dea seama, într-o noapte, Se dărui bijutierului viclean îndată.

Și când corabia se smulse de la mal, Unduitoare, zveltă și fără regrete, Catargul se-arcui ca sărutat de val, Și-o lacrimă se scurse pe-ndelete.

Dar, iată cum pe țărmul plin de alge, Se vede soarele scoțând raze de foc, Și acostând, corabia, el distinge, Risipa nestematelor, muțind pe loc.

Pieri în larg corabia, printre spume, Ducând cu ea un chin apăsător, El suspină, gândind ce îi va spune, De nu se va întoarce-nvingător…

Cu bucurie mare și plin de-ncântare, Comoara încărcă, cu atâta-avânt, Dar greutatea ei fu mult prea mare Și scufundă rapid corabia în adânc.

Trecură zilele, chiar nopțile cu lună, Pe niciun țărm el un găsi comoara, Și insomniile-și dădeau mână cu mână, Și deznădejdea era cea mai grea povară.

Zadarnic vru să strige după ajutoare, Zadarnic se luptă-n tăcere matelotul, Iubita-și admira piatra cea mare, Din sticlă ieftină și-și lăuda norocul.

Micul poet Chiva Ana-Maria Cls. a VI-a, Școala Gimnazială “Regina Maria”, Sibiu profesor îndrumător: Camelia Silea “Numai noaptea vino când tăcerea Se loveşte tainic de fereşti” Când luna răsare peste micul oraş Când oamenii obosiţi se îndreaptă către casă. Pe cerul negru, plin de spirite şi umbre Se aprind una câte una, Stelele La fel ca făcliile micului oraş. Dar seara asta nu e una oarecare, Ci e una magică, în care, Eu, micul poet, am puţină inspiraţie.

Un vis în noapte Ciovică Radu-Mihai Cls. a VI-a, Școala gimnazială “Regina Maria”, Sibiu profesor îndrumător: Camelia Silea Numai noaptea vino, când tăcere Se loveşte tainic de fereşti, În noapte, stelele lucesc Şi luna parcă îmi vorbeşte Închid ochii să adorm, Adorm, visez, trăiesc într-o poveste. Plutesc pe cerul plin cu stele Întind o mână către voi Şi ajung chiar să vorbesc cu ele Despre o lume minunată În care sunteți voi.

La ville noir Pașcalău Ioana Daniela Cls. a XI-a, Liceul Teoretic “Octavian Goga” Huedin prof.îndrumător: Daciana Loi „În turn s-au pornit iarăşi vechile plângeri. Liliecii stau toţi cu aripile-n jos. Iubito!” păstrez amintirea țăranilor din noi sub unghii roase de alte vremi păduri crescute milimetric așteaptă să-mi uit reflexia pe unghii negre vopsite cu acuarelă în vene mi se zbate ceasul Strassbourgului în miez de noapte miros de sânge evanghelic se-adulmecă în strada mare pe dunga neagră stau ațintiți în noapte ochi de beton și păsări cu piroane în cioc… 43

Privirea ta Ciubotaru Sebastian Cls. a VIII-a,Școala Gimnazială “Regina Maria”, Sibiu profesor îndrumător: Camelia Silea Ce să-ți aduc iubito, de pe mare? O întreabă în șoapte într-o zi. Ești ca o floare înflorită, A primăverii vestită. Parfumul tău, cel dulce, Tot timpul aminte mi-l voi aduce. Frumusețea ta neîntruchipată S-o privesc îmi este greu, Deoarece tu nu ai defecte Iar defectul tău sunt eu. Privirea ta, Ca a îngerilor Mă face să fiu mai bun Să uit de vremea când eram nebun. Mă gândesc la tine, La timpul când, Sub razele de lună Tu mi-ai dat primul sărut! Priveam în ochii tăi senini Cu ochii mei în lacrimi Și mă-ntrebam încetișor Oare vom fi-mpreună-n viitor?

Toast Fleischer Markus cls. a XII-a, Colegiul Naţional Pedagogic "Andrei Şaguna" profesor îndrumător: Filip Mihaela Ridic acest pahar pentru iubire Şi-l beau, dintr-o suflare, pân-la fund. Anii mei-s pierduţi într-o menire, De lirică visată în profund, Sculptez încet treptele viitorului, Dar tot mă pierd în fumul norului. O viaţă aruncată pe hârtie Mic poet urban, dimineaţa scos din beţie, Creez noaptea cu sufletul şi cu gândul Ceea ce nu a văzut Pământul: Artă în rime În profunzime, Arunc privirea în trecut şi mă umplu de mânie Atâta hârtie aruncată, parcă e o mumie Când văd că tot ce am scris e-apreciat doar de praf, Mă simt actorul principal într-un jaf. Regizor este de temutul timp cu care mă tot bat, Însă mi-e tot mai greu, înjur e doar negru mat. Arma mea e doar stiloul Cu el îmi pictez tabloul, Un suflet bun orbit de singurătate Pierde aer în cele patru pătrate, Pe el îl simt cum îmi respiră în ceafă Mult nu mai durează, sunt prins doar de o agrafă. Mă vrea numai pe mine Dar mă gândesc că totul o să fie bine Îi şoptesc încet la ureche ultimele... mele... ele... versuri După, rămân să fac doar nişte mersuri: Ia-mi harul de a scrie rime, Dar lasă-mi harul de a face bine...

O floare Oprişa Alexandru clasa a VII-a A, Şcoala Gimnazială nr. 20 Sibiu profesor îndrumător: Rusu Anca

„Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?” O întrebă în şoapte într-o zi. (Radu Stanca, Cea mai frumoasă floare”)

Şi bravul marinar plecă în zare Lăsându-şi dragostea ca mortul între vii...

O rup, o smulg şi plec spre zori! Dar navigând entuziasmat spre casă Am realizat treptat ceva Că nu există doamnă mai frumoasă Ca doamna mea nu-i nimenea.

« Un an de căutare, prin insule pustii, Un an de navigare doar pentru a găsi O prea-frumoasă floare, dar oare eu voi ştii Pe-o insulă frumoasă, când oare voi păşi?

Ajuns acas' cu zâmbetul pe buze Îi sar în braţe cu mâinile deschise Cerându-mi foarte multe scuze Căci aruncasem floarea ei din vise.

Dac-aş găsi eu floarea, ce bucurie mare S-o duc la prea-iubita, firava mea fecioară Să îmi zâmbească doară ca razele de soare... Ca ea nu mai găseşti, ca pe-o floare rară!

Mă întrebam intrând de ce S-a pus pe canapea plângând Spunându-i că-i trebuie a trece Tot ce-i gonea acum prin gând.

Când dintr-o dat-apare în tulbure zare O insulă frumoasă cu ape curgătoare! Nu este insula o oarecare – E plină de păduri, de multe căprioare.

Explicând ce s-a-ntâmplat In toată aventura mea Şi de ce floarea-am aruncat Ce am căutat-o-n toată lumea.

În gând zicându-mi că în aceasta oare Găsi-voi ce tot caut de vreme-ndelungată, Cea mai frumoasă, delicată floare Încep să caut cu inima-mbătată.

I-am spus că ea e unica şi singura O floare mai frumoasă ca oricare, Că ea e cea ce-mi poate-asigura O viaţă fericită, uimitoare!

Prin văi adânci şi peste dealuri, Până când văd măiestrele culori Stropind cu farmec peşteri şi păduri

În van Verzescu Andrei clasa a VII-a A, Şcoala Gimnazială nr. 20 Sibiu profesor îndrumător: Rusu Anca „Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?” O întrebă în şoapte într-o zi. (Radu Stanca, Cea mai frumoasă floare”) Un marinar îndrăgostit de-o floare Ce n-avea seamăn între mii! El se întoarse dup-un an Cu-o perlă minunată Dar căutarea-a fost în van Căci fata nu-l aşteaptă... Pe ţărm stă marinaru-n aşteptare Cu unic, adorabil dar: O lună albă din corali cu soare Dar vai, fu totul în zadar!

La început... Cârţan Claudia clasa a VI-a A, Şcoala Gimnazială nr. 20 Sibiu profesor îndrumător: Rusu Anca „La început a fost sărutul, Şi el era pe gura ta...” (Radu Stanca, „Biblică”) La început ai fost Tu, Cel ce amarnic mă iubea! Acum te văd plângând în zare, Şi simt în ochii tăi apusul, Privirea-ţi e neiertătoare Iubirea piere, moare sărutul... Şi încă mai sper cu naivitate Sărutului că nu vei da uitare Iar gura mea cu puritate Mai plânge după iertare!

Mama Lupu Antonia clasa a VI-a A, Şcoala Gimnazială nr. 20 Sibiu profesor îndrumător: Rusu Anca

Rază de soare Secăşan Daria clasa a VI-a A, Şcoala Gimnazială nr. 20 Sibiu profesor îndrumător: Rusu Anca

«De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti Nu cu săptămânile, cu anii» (Radu Stanca, „Cupa”)

«Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare» (Radu Stanca, „Floarea-soarelui”)

Dar pentru mine pururi eşti Cuvânt preasfânt, naivul „mami”.

Tu eşti mereu la mine-n gând, Soare - fiinţă fermecătoare!

Din zi în zi eşti tot mai obosită Şi nopţile nu poţi să dormi Iar ca să nu fii necăjită Ţi-aş da, de aş putea, din al meu somn.

De când te-am văzut prima dată, Lumina zilei de joi, A devenit o zi venerată A iubirii dintre noi.

E greu, eu cred, să fii mămică Dar este magic, e frumos E şi mai greu, zic, să fii fiică Dar nu atât de curajos.

Cu zâmbetul tău încântător, Cu raza plină de şoapte Ai inspira orişice pictor Să-ţi copieze lumina în noapte.

Cândva va fi să vină vremea Să am şi eu copilul meu Dar tu să nu devii curând bunică Mamă iubită – timpule rău!

Adio, mamă... Stoina Denisa clasa a VI-a A, Şcoala Gimnazială nr. 20 Sibiu profesor îndrumător: Rusu Anca «Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare» (Radu Stanca, „Floarea-soarelui”) Iar chipul tău frumos şi blând E ca un mândru soare. Mi-ai dat toată iubirea ta, Mai mult nu se putea! Iar eu îţi dau inima mea Cu veşnic legământ. În sufletul meu tu eşti Un înger păzitor, Ştiu sigur că încă mă iubeşti Chiar de dincolo de nor.

Mămica mea, tu, floare rară Cât pe pământ ai fost Ţi-am spus cu inimă şi suflet mamă Chiar de-am fost mic şi prost. Şi-n loc de-adio am să-ţi spun Să nu uiţi niciodată, În gând te am şi-am să fiu bun Cum ai fost tu odată! 48

Dialog înălțător Oșlobanu Constantin clasa a XI-a D, Colegiul Național ” Octavian Goga” Sibiu profesor îndrumător: Elena Gabos „Nu cu săptămânile, cu anii” Măsori tu timpul veșnic curgător, Și ca să uiți deșartele-ți iluzii Mă faci al tău părtaș în viitor. „Sigur nu-nțelegi ce s-a-ntâmplat” Căci în pustiul sufletului meu, Îți voi atinge sufletul curat, Așa cum îmi doresc mereu, mereu. „Cupa s-a ciocnit ș-acum e spartă,” Dar apa vieții, din pocal, nu se mistuie Și doritor să-mpărtășesc aceeași soartă, Astern un gând pios lângă a ta statuie. „De pe-o zi pe alta-mbătrânești,” E legea firiii pentru toți, se știe, Dar tu-n al nostru suflet tânăr ești, Nu doar o viață, ci o veșnicie.

De vorbă cu bardul bătrânului burg Papp Paul, clasa a XI-a D, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu profesor îndrumător: Elena Gabos

Spuneai că niciodată n-o să piară" Nici un cuvânt din câte mi-ai şoptit, Acea frumoasă zi de primăvară Dura-va pentru noi la infinit. "Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară"! De risipirea ei tu pari să nu te temi, Şi clipe dulci, duioase odinioară, Ţi-aduc aminte de acele vremi. "Şi amândoi, căutând desăvârşirea," Şi ascultând al inimii îndemn, Vom învaţă-mpreună că iubirea Cea trainică e sentiment etern!

Dialog între generaţii Lupoaica Gabriela clasa a XI-a D, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu profesor îndrumător: Elena Gabos ,,Îmi trebuie o nouă suferinţă Ca să mă pot deprinde cu uitarea,” Să pot să mă eliberez de tine, Din brațele durerii adânci ca marea. ,,Căci numai cînd voi plînge în tăcere” Durerea în cenușă se preface, Din patimă adâncă-n nepăsare Din strigăt mut în grăitoare pace.

,,Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,” Și bietu-mi trup, povară inutilă, N-avunge apa mării să îmi stingă focul, Când dragostea se schimbă-n milă.

,,Pentru tăcerea ta nu voi mai plînge” C-a fost doar zbucium și durere Pătrunsă ca otrava-n al meu sânge Mă lasă istovită de putere.

,,Căci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,” O să renasc din propria-mi durere, Sublim poet, răsar în mine mugurii Speranței care-n veci nu piere.

Nocturnă Lambadarie Arina Clasa a VI-a C Școala gimnazială Regina Maria Sibiu profesor îndrumător: prof. Camelia Silea Într-un Sibiu ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Văd un zid uriaș de piatră Plin de turnuri și soldați mari Pe punctul de atac, dar mă mir că nu eu eram inamicul, De care toti se temeau. Mă urc pe zid și mă uit în larg, Încep să văd fum, umbre greoaie, de tătar!

Mai vreau o zi Gîbu Ana Maria Cls. a XI-a, Colegiul Naţional “Grigore Ghica” profesor îndrumător: Hură Mihaela

Poem în palmă Oprea Camelia Valentina Cls. a IX-a, Liceul “Udrişte Năsturel”, Hotarele

mai vreau o zi

profesor îndrumător: Mihăilă Simona

când s-a dat startul nu eram pregaătit de zbor de ceva timp tot adun grăbit „cercurile mele” chiar dacă par „simple jucării şi nu fac rău”

Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare? O întreba în şoapte într-o zi. Posibila iubire în recea noapte, Doar şoapta prezentului - expirat. Ce ploaie deşirată în cercuri goale, S-adie unde odihnite de nesomn!… Ţi-aduc, iubito, astă mare?... Te-ntreb în şoapte zi de zi.

rezemat de malul înţepenit în dimineţi ţâfnoase „sunt ochiul lui atent” doar „când adoarme”

Atâtea stele căzătoare ating Pământul de la picioarele tale, Le-aprind durerea mersului agale, Să străluceşti şi-n lumea de apoi.

„numai noaptea” dau drumul jocului „când tăcerea se loveşte” de razele lunii „când se umple cerul cu şoapte” numai atunci nu trebuie respectate regulile iar tu poţi să vii de nu... am să te caut „şi după ce-o să pleci” prin labirinturi cu intrări fără ieşiri chiar şi atunci „când vei încerca” pe-ascuns „să intri în pădure” visând îmi ascund lacrima în palmele învineţite „tristeţea mea” din zori sau din amurg „te va ochi şi-n nori”

Te recunosc în ţărmul tâmplei strânse De palmele – minunii de pătruns ascuns, Cuvântul meu, iubito, e doar şoaptă, Tu, viaţa mea de nepătruns ascuns.

învăluită-n albul înaltului aduni cuvânt lângă cuvânt însemni cu răbdare locurile goale dintr-un colţ de lumină în care m-am rătăcit atunci te voi preface în „cea mai frumoasă floare” învăţând mersul cu paşi mici mai vreau o zi

Veşnicie în doi Oprea Camelia Valentina Cls. a IX-a, Liceul “Udrişte Năsturel”, Hotarele

profesor îndrumător: Mihăilă Simona Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră, Căi necunoscute ne caută pierdute, În secole pierdute cenuşă încă ardă. Cu inima în mână vorbesc în mii de doruri Cum cerul ia cuvântul în chip demonic, E-atâta poezie în seara amintirii noastre, Rimând în versuri fine de crud încrucişat. Cerul deschide braţele nebunei despărţiri, Oasele sfărmând în mii de ani culoare, Păstrăm seninul în pulsul destrămării, Ne vom iubi în veşnicia destinului în doi.

Iubire dantelată Matinca Salia Şcoala Nr.10 „Maria Rosetti“, Bucureşti Profesor îndrumător: Szin Diana Numai noaptea vino, când tăcerea, Se lovește tainic de ferești, Doar ochii tăi îmi amintesc de vremea, Când cu glasu-ți dulce îmi spuneai poveşti. Îmi doresc din nou să cânte stelele, Sub lumina lunii argintie să-ți văd chipul, Să dansez printre nori și să-ți ating aripele, Să nu simt cum zboară timpul. Și precum un demon alb din rai venit, Precum o mare-nvolburată, Așa a fost și așa va fi menit, Să întâlnesc iubirea-ți dantelată!

Dialog peste timp David Morariu clasa a XI-a D, Colegiul Național ”Octavian Goga” Sibiu profesor îndrumător: Elena Gabos

De greul veşniciei conceput, Să nu fi fost sorbit în chaos...și în ape.

” Să nu te-atingi de cercurile mele” Rostea poetul burgului, șoptit Vicleanul fur, cu arcul lui rotit, Ignoră tot și...trece peste ele.

”În fumuri moi se leagănă agale” Te-ntreb acum cu glas șoptit, Candoare, visuri, timpul netrăit, Ori doar răceala nepăsării mele.

”În rotunjirea lor stă actul sacru” O buclă-n timp, sau punte peste vremi. De risipirea lor, tu pari să nu te temi, Dar siguranța ta e doar un simulacru.

” Înconjurat de cercurile mele” Pieri-voi eu din viață strămutat Sau voi rămâne veşnic adorat Fără să mi se şteargă numele?

”Esența lor e tot idee pură” Dar tu nu știi, prea asprule oștean, Căci ignorând frumosul, tu trăiești în van, Scuzându-te că legea vieții este dură.

”Ecou în timp, cuvântu-mi nerostit” Străbat aceleași străzi cu pasul moale, Cătând zadarnic umbra dumitale, Poetul meu de suflet, prea puțin citit.

”În forma lor tot cosmosul încape” Căci nu-i cuvânt al cărui început

Iubire călătoare Șebu Alexia Cls. a V-a ,Școala Gimnazială “Regina Maria”, Sibiu profesor îndrumător: Camelia Silea

O să rămâi în mine și după ce-o să pleci, La fel de nepatrunsă, la fel de de-mbietoare Cu vocea ta cea călătoare Prin inima mea ce doare. O, acum sunt singur printre călătoare, Călătoare inimi reci. Dar unde vrei să pleci? Departe, pe rătăcite poteci.

Copilărie, stai! Teodora Șeican Cls. a V-a,Școala Gimnazială “Regina Maria”, Sibiu profesor îndrumător: prof. Camelia Silea

Fac reverența cuvenită Și mă retrag din adunare, Din școala mea cea mult iubită, Eu mă îndrept spre larga zare.

Și ce ne stă în față oare? Peste obstacole sări-vom. În drumul nostru către soare, Bune și rele întâlni-vom.

În urmă-i las pe toți colegii Cu care-am împletit șiragul De cifre, rime și solfegii – Acum spre viață trecem pragul.

Dar, oricum, le vom face față C-am învățat cum să luptăm Și vom păși frumos în viață, Când toți la drum o să plecăm. Melancolia intră-n suflet – Copilărie, nu pleca! Și peste ani al tău răsunet În inima mea va cânta!

Scara Teodora Șeican Cls. a V-a, Școala gimnazială „Regina Maria” Sibiu profesor îndrumător: Camelia Silea

Aici a fost odată o scară ce ducea La cer. Şi lîngă scară un înger trist veghea! Și-a vegheat ani mulți la rând Pân sufletul i s-a făcut pământ.

Curând el auzi, strigând un glas, Era pierdut, eroul ce-a rămas, Zdrobit de alții, înșelat Un chip anemic de bărbat.

Ș-apoi timid a-ntins aripa Crezând că asta îi e clipa Și vrând să piară a uitat Că-i în cetate, nu-i salvat.

Timid se trage din fereastră Ca cel rămas să nu-l zărească Ci să rămână încă cu speranță, Că înger fiind rămâi în viață...

Întrebări Vanu Cătălina Cls. a V-a, Școala gimnazială “Regina Maria”, Sibiu profesor îndrumător: Camelia Silea La ce ajută dușmănia Când la un pas e armonia?

Fac reverența cuvenită Și mă retrag din adunare. Încet, pe vârfuri, ca o frică Venită seara la culcare.

Sunt întrebări care m-apasă Și-mi pasă tot ce se-ntâmplă, Dar dintr-o singură bătaie Pare că totul se sfărâmă.

Și merg tiptil, tiptil spre casă Să nu m-audă sau să vadă nimeni, Sunt o fantasmă-mpărătească Pe care oamenii o cred asemeni.

Și anii trec încet ca valul… Și mari ne facem și apoi O pasăre măiastră vine Și ne aduce înapoi.

E lumea mică sau e mare? De ce e lumea-așa de crudă?

Abdicare Braşoavă Dana Ştefania Cls.a XII-a, Colegiul Național “Ecaterina Teodoroiu”, Târgu-Jiu profesor îndrumător:Marinela Pirvulescu La început a fost sărutul şi el era pe gura ta noi ne-am pierdut în ziua când am văzut primul sfânt cum ne abdică din icoane -pe atunci, credeam că rugăciunile sunt vise ce aşteaptă la poarta RaiuluiAm pierdut în ziua când ceilalţi au bătut 4 cuie ruginite în Dumnezeul nostru din perete. Ne-am pierdut după fiorii răsăriţi în rama aurită de farisei.

Matei Alexandra Școala Gimnaziala Hodac profesor îndrumător: Sandor Veronica

Scara

Toast

Aici a fost odată o scară ce ducea La cer. Şi lîngă scară un înger trist veghea! Și-a vegheat ani mulți la rând Pân sufletul i s-a făcut pământ.

Ridic acest pahar pentru iubire Şi-l beau, dintr-o suflare, pîn-la fund: Căci am iubit și-am să iubesc întruna Și mări și văi și ploi și luna.

Ș-apoi timid a-ntins aripa Crezând că asta îi e clipa Și vrând să piară a uitat Că-i în cetate, nu-i salvat.

Te văd cum treci prin mintea mea nebună Cum arde soarele pe câmp, nu vrea sapună Cum curge apa rece spre vărsare, Cum merge pasarea tăcută la visare.

Curând el auzi, strigând un glas, Era pierdut, eroul ce-a rămas, Zdrobit de alții, înșelat Un chip anemic de bărbat.

De ieri aud profund cum totul e-n mișcare, Cum arde tristul suflet în văpaie. Stau singur și-ți ador făptura, Că-i numai ea, ca-i numai una...

Timid se trage din fereastră Ca cel rămas să nu-l zărească Ci să rămână încă cu speranță, Că înger fiind rămâi în viață...

Matei Alexandra Clasa a VIIIA

PROZĂ

Lună foc Hoha-Pop Diana clasa a VII-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa profesor îndrumător: Târziu-Gal Andreea « Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare ? » O întrebă în şoapte într-o zi. (Cea mai frumoasă floare, Radu Stanca) - Haide, luno, continuă… Nu, nu se mai auzeau sunetele lunii. S-a oprit din vorbit. Eu eram cu picioarele în apa mării. Îmi trece peste corp un voal de vânt şi mă udă precum plânsetul norilor. Mă uitam cu binoclul minţii la Lună să-i desluşesc taina poveştii. Prin toate craterele mă uit, căutând răspunsul. Mă uit prin marea Lunii, dar secretoasa nu-mi dă nici măcar un indiciu O,dar ce i-ai putea aduce iubitei tale de pe mare? I-ai putea aduce valurile şi să-i spui cum le-ai prins.Cum le-ai pus un frâu de scoici şi şa de alge. Cum ai încercat să le linişteşti cu versurile tale lunare şi le-ai pieptănat coama în coadă de peşte. I-ai pune valurile în borcan ca nu cumva să fugă în ocean şi munca să-ţi fie în zadar. Şi o mică, mică, mică scoică ataşată ca să o laşi să simtă solul mării. Sau cadoul ei ar putea fi fantastic. Ai putea să cercetezi cu migală fiecare centimetru din plajă ca să găseşti un frumos fir de nisip şi să-i scrii cu o peniţă de boare numele ei cu scrisul cel mai demn pentru ea. Să-l aşezi, cuminte, pe o algă, să-l înfăşori bine, nu cumva să se lase dus de vânt şi să le spui norilor să îl trimită celei dragi. Sunt atâtea, atâtea, atâtea cadouri în acest burg al apelor.burgul apelor,cel subacvatic sau cel de la suprafaţă… Subacvaticul este adâncul, misterul şi liniştea.Însă suprafaţa e puritatea,cuminţenia şi gălagia. El e un rege şi ea o inimă de leu…2 burguri insolubile, 2 minunăţii… - Dar spune-mi, Lună, unde găsesc o câmpie de flori în vastul ocean? - Cu atenţie cauţi…în stele…în umbre…în proprii ochi…după care în valuri…iar la sfârşit închizi ochii…mergi cu barca prin livada Gândului…urmezi stolul de lumini…și deschizi ochii…Unde ești, copil al Lunii? Am făcut exact ce mi s-a spus, ca un copil cuminte, ascultător și…am deschis ochii…! Mi-am ținut respirația puțin. Pentru că ceea ce am văzut, cu proprii ochi era fabulos. Lumini peste tot pigmentate cu toate derivatele culorilor și îmbibate în pură strălucire a stelelor. Da,da! erau artificii. Costume țesute din sunetele eleganței, simfonii de viori, contrabasuri şi trompete, totul! Asezonate cu pene alese dintr-o paletă rasială varită.Culori care nu există încă pe Pământ. Erau rochiile doamnelor. Și Doamne…Cărămizile puse la centrimetrii egali. Dar nu arătau rigide. Arătau ca niște oglinzi Da,da,da! Erau castele… Şi apoi mai erau sunetele. Muzica naturii. Urletele lupilor și cântecele bufnițelor. După care muzica oamenilor “Ține-ți caii acum Dormim până la apus În păduri fugim. 57

Adânc în sunetul muntelui” Melodia îmi mângâia timpanul. S-a așezat cuminte pe urechea mea, a coborât cu o scăriță să își ia perna cu ea. Se așează lângă timpan și îi cântă … îmi cântă. Îmi delecta livada Gândului și umbra și ochii și stelele și valurile şi tot! O armonie a acestui foc liber și frumos, în chipuri de ”Ileana Cosânzeana” și de ”Făt Frumos”. Dar nu arătau deloc la fel. Între două chipuri găseai măcar 100 de diferențe. Eram într-un burg medieval. Așa că spune-mi, Luno, și tu, poetule…poți prinde acest foc care pleacă?

Cetatea poetului Bodescu Ştefania clasa a IX-a, Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistriţa profesor îndrumător: Târziu-Gal Andreea - Intraţi, vă rog! Spune ghidul. Încăperea era imensă. Ai fi zis că nu era cetate, că era galeria gigantică a unei peşteri. Pe jos - murdăria lăsată de miile de paşi ale turiştilor. Angajaţii nu puteau şterge toate urmele, nici măcar ale propriilor paşi. Pereţii erau albi. Într-o ordina armoniaosă, coloane în formă de cărţi susţineau totul. Tavanul avea cupole largi, de sticlă, prin care puteai vedea cum e vremea afară. Puţină lumină intra, prin cupole, în cetate. - Haide, hai, mai repede! Şoptea ghidul, iar şoapta lui forma alte şoapte în încăperea imensă, chiar mai şoptite decât primele şoapte. Înainte să pozez sala principală, ne-am luat bilete şi am pornit prin labirintul de camere şi saloane. Ne-am rătăcit prima dată. Angajaţii de acolo ne-au arătat calea. Tur de cetate. Nimic nu aducea cu ce aducea sala principală. Fiecare încăpere era diferită de cea precedentă, ca şi cum în cetate locuiseră sute de persoane, din zeci de epoci, cu mii de mofturi. Unele săli erau mici, erau modeste, dar frumoase. Altele erau uriaşe, grandioase, cu sculpturi şi gravuri în cele mai mici colţuri. - Aceste săli au fost meşteşugite ani întregi înaninte de a fi ocupate, au zburat cuvintele ghidului. Unele săli erau luminoase, altele întunecate, unele doar aveau obloanele trase. - Putem face poze? - Doamne fereşte! Voi nu ştiţi că asemenea edificii se deteriorează cu pozele voastre? Nici vorbă! Unele săli adăposteau arme. Alte săli aveau instrumente muzicale. În unele mergeai doar pentru a vedea sute de portrete. Unele săli păstrau în vitrine sunete, altele imagini, puţine păstrau mirosuri, dar majoritatea erau încărcate de cuvinte. - Domnu’ ghid, ce scrie aici? - Vorbeşte despre flori şi natură... - Da ? - Haideţi! Să mergem mai departe! vedem şi alte săli... Unele săli cântau. Alte săli aveau pardoseală ce scârţăia la fiecare pas. Unele, cele mai multe, curgeau lin. Tavanul îţi picura în ureche. - Pot să iau o ură din canapeaua asta? Mi-e tare sete... - Nu! Urlă ghidul în şoaptă. Nu atingeţi exponatele! 58

Ghidul vorbea şi vorbea şi mai multe cuvinte pluteau în urma lui decât în vitrine. În săli vorbea despre vorbe, încurcat în sine, iar pe scări schimba cuvinte cu turiştii plictisiţi care mergeau în faţa grupului. Băga cuvintele în pipă şi le fuma şi în urma lui rămâneau norişori de cuvinte. Pot să jur că am văzut un semn cu o ţigară tăiată cu roşu, aici, pe undeva... Scări urcau şi coborau. Unele camere mai sus, altele mai jos. Urcatul şi coborâtul mă ameţeau, o ameţeală plăcută ca şi cum ar fi fost un antrenament pentru creier. - Cât mai avem de urcat? Se văicărea unul dintre turiştii de mai devreme. - Mai avem...hâh..puţin. Halal proprietari, n-au putut pune şi ei un lift pe-aici! Ar fi fost mai uşor să ajungi aşa, la ce nivel vrei! Huh... aşa, în sfârşit. Haideţi! Hai mai repede! Voi, din spate, nu vă pierdeţi! Eu stăteam mereu în urmă. Eu voiam să citesc toate cuvintele, voiam să admir toate sălile, să focalizez imaginea, să le fac poze cu ochii. Fugeam în continuu, să nu mă pierd de grupul alert, cu ochii şi picioarele plictisite. Apoi tot ei se aşezau pe băncile din galerii cât mă aşteptau. În final, înapoi, jos, în sala mare. Dar nimeni nu mai era acolo. - Unde sunt ceilalţi? am întrebat. - Care? a spus ghidul, curăţând pipa. - Restul grupului! - Ah, da. Vreo trei sunt acolo, alţi şase la baie, încă trei au urcat în autocar. Apropos, pornim în zece minute către următoarea cetate. S-a uitat la ceas. Arş, am întârziat cu vizita asta! Eu nu ascult, calculez rapid membrii grupului. - Şi restul? - Restul? A, da! Restul sunt la magazinul de suveniruri. S-au întors. Ne-am regrupat. -Ei, asta a fost cetatea poetului! Sper că v-a plăcut. Acum haideţi, am întârziat deja... - Domnu’ ghid, am o întrebare, a strigat timid un copilaş cu ochelari. - Ah... da? - Acolo, arată cu degetul, de ce nu am intrat, în sălile alea? - Acolo nu e voie. Vezi cordonul roşu? Înseamnă că acolo nu intră turişti, numai angajaţi. La ieşire am vorbit cu băieţelul. - Când o să fiu mare, spunea el, vreau să fiu şi eu angajat! Tu ce te faci când o să fii mare? - Eu, am spus uitându-mă în urmă, eu o să mă fac arhitect de cuvinte.

arhitect de cuvinte

Despărțire Cîrstoiu Ștefania Irina Cls. A X-a, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea profesor îndrumător: prof. Nicoleta Constantin Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră. Nu știu de ce sau cum măreții Zei ne-au pedepsit și nici să mă gândesc nu vreau la glasul tău plăpând, la pielea ta de lapte, la ochii de azur sau la buzele catifelate de un roșu sângeriu. Ușa e închisă și închisă va rămâne până ce tu ai să apari înveşmântată în voalul tău croit cu fir de aur. Eu, iubito, eu … despre mine ce să spun? Voi rămâne pe uscat, ancorat pentru vecie pe portul cel uitat, și voi rămâne și voi aștepta ca tu să apari, să-mi mângâi cu drag obrazul și sămi șoptești cu dor acel cuvânt atât de sacru cepe Zei i-a mâniat! Și vom pluti împreună pe cele șapte mări albastre spre necunoscut… Dar oh! Iubito, cred că mă sufoc! Le simt mânia, gelozia, le simt puterea cea cerească! Simt cum lumea mă urăște și devin, ușor, ușor, cu grijă mare și atenție cenușa cea rămasă din focul cel etern. Oh, scumpo, nu sunt Pheonix, nu mă voi ridica! Inima mă doare și lacrimile mi-au năvălit peste obraji. Dar nu mă mișc, nici să respir nu cuget a o face. Tăcerea e prea mare, prea mormântală, prea sumbră și perfectă. Tăcere. Este prea multă tăcere. Prea multă pentr-o cameră așa de mare. Prea cumplită, prea dureroasă, sunt prea firav fără tăria ta! Prea firav, prea lipsit de apărare, sunt un copil ce odată a fost bărbat. Sunt un simplu trecător, un simplu spectator, un martor al crimei despărțirii noastre! Sunt un Romeo, iar tu o Julieta, pedepsiți de către crudul destin, despărțiți de către Marii Creatori, de către lume, de către Univers! Și te văd iubito, te văd în fiecare clipă. Îți văd zâmbetul și râsul ți-l aud, îți văd scâteia irisului și obrajii de rubin... Oh! Iubito! Mi-a sosit ceasul! Ghimpii mi-au străpuns trupul, otrava lor se răspândește, inima mi-o i-a la goană, iar gâtul mi-e încleștat, soarele atinge luna, lumina cunoaște întunericul, focul se stinge în apă, iar inima mea se spulberă într-o pulbere albastră! Te văd. Ești așa frumoasă, așa inocentă, splendidă și plină de culoare! Nu-ți face griji, nu te speria, suntem aproape, cosmosul ne cheamă. Aripi îmi cresc din umeri, iar sângele îmi cade. Un ultim sacrificiu, știu, o ultimă strigare. Un ultim gest de sfidare, o ultimă revoltă. Iubito, îmi este frică… mă simt din ce în ce mai rece, lacrimile au încetat, inima o pauză a luat, gâtul îmi este eliberat, iar ochii mei de safir mult prea cristalini s-au fixat în depărtare, mult după ușa de cireș, după clădirea mult prea veche, mult după ziduri și mult după oceane, țări și continente. Te-am găsit, îmi spun, te-am găsit. Te văd zăcând într-o prăpastie privind apusul singură. Și mă întorc print-o clipire, iar chipul tău mi-a răsărit în ultima clipă, și un cuvând mi se strecoară printre buzele trandafirii, unul singur printr-o răsuflare: iubire… eu șoptesc… iubire... Și aripile mi-au crescut, una mai albă decât ceara, iar una mai neagră decât noaptea. O singură bătaie, și trupul mi-l părăsesc, o singură bătaie, iar eu mă zvârcolesc, o singură bătaie în timp ce pescărușul iubirii moare…

CRITICĂ

O viziune expresă asupra poeziei ,,Frunzele - Elegie de toamnă" de Radu Stanca

Cîrstina Miruna Alexandra Cls. A VIII-a, Şcoala Gimnazială ,,Regina Maria’’, Sibiu profesor îndrumător: Negru Camelia

Radu Stanca (1920-1962) a fost un regizor de teatru, poet şi dramaturg postbelic, reprezentând simultan o personalitate de marcă a culturii române. În opinia mea, creaţia artistică ,,Frunzele - Elegie de toamnă" este o operă de referinţă a lui Radu Stanca, graţie ideilor şi sentimentelor puternice transmise. Titlul poeziei aduce în prim-plan un element caracteristic sezonului autumnal: ,,frunzele", a căror cădere generează profundele sentimente de melancolie ale eului liric: ,,Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, / Să nu văd frunzele cum cad din ram…". De asemenea, structura ,,elegie de toamnă" prefigurează, într-un fel sau altul, mesajul poetic al operei, anticipând totodată stările de nostalgie şi de deznădejde determinate de trecerea ireversibilă a timpului. Titlul acestei creaţii se află într-o strânsă legătură cu mesajul transmis. Având în componenţă patru catrene cu rimă încrucişată, poezia ,,Frunzele - Elegie de toamnă" de Radu Stanca redă expresiv incertitudinea şi teama eului poetic insuflate de sosirea toamnei: ,,Şi nu mă întreba în noaptea asta / De ce mă înspăimântă frunzele...". Deşi căderea frunzelor este un fenomen aproape iminent în anotimpul tomnatic, acest aspect îl înfioară şi îl tulbură pe poet, determinându-l să se gândească la clipa morţii: ,,Fereşte-mă în preajma ta, de vasta / Urgie-a toamnei care bântuie…". Din punct de vedere stilistic, limbajul artistic utilizat este inedit, contribuind la conturarea unei atmosfere sumbre şi calme. Opera debutează cu un verb la imperativ ce sugerează tristeţea apăsătoare a eului liric ce i se instalează în gânduri, odată cu sosirea toamnei, cea de-a treia fiică a bătrânului an: ,,Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, / Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.". Dorinţa expresă a poetului de a fi alături de persoana iubită este reliefată în primele două versuri ale celui de-al treilea catren: ,,Învăluită-n straie de culcare / Aşază-mi-te-alături c-un ghem". Imaginea auditivă ,,frunzele, sub paşi, cum gem…", realizată prin intermediul unei sugestive personificări, accentuează atmosfera nostalgică a discursului liric. 61

În concepţia poetului, căderea frunzelor se identifică metaforic cu trecerea rapidă şi ireversibilă a timpului, fapt ilustrat în secvenţa ,,Şi nu mă întreba în noaptea asta / De ce mă înspăimântă frunzele…". Astfel, eul liric îşi propune să ignore atât imaginea deprimantă a frunzelor ce cad, cât şi foşnetul acestora, implorându-şi iubita să îi fie alături (,,Vreau să mă simt la tine ca acasă, / Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…" ; ,,Şi deapănă mereu, fărăncetare, / Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…" ). Punctele de suspensie utilizate frecvent amplifică starea de melancolie a poetului, stârnită de impresia că anii au trecut mult prea repede. În concluzie, tind să cred că poezia ,,Frunzele - Elegie de toamnă" se individualizează între creaţiile lui Radu Stanca, graţie concepţiilor şi ideilor exprimate.

O interpretare a poeziei “NUMAI NOAPTEA” Radu Stanca

Iordache Ana-Maria Cls. a X-a, Colegiul Național ,,Mircea cel Bătrân”, Râmnicu-Vâlcea Profesor îndrumător: Constantin Nicoleta

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor. Voi, cei care stiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă să nu mă ucideţi. Radu Stanca s-a năcut la 5 martie 1920 în oraşul Sebeş, într-o casă de pe strada Sicolorum, nr. 53 şi a murit la 26 decembrie 1962. A absolvit facultatea de litere şi filosofie din Cluj. A compus multe poezii, a fost colaborator la ,,Revista Cercului Literar”, a fost professor de introducere în estetica teatrului la conservatorul popular şi a primit Premiul ,,Sburatorul” pentru piesa de teatru în manuscris ,, Dona Juana”.În anul 1951 s-a născut Barbu Stanca, unicul fiu al scriitorului. A petrecut foarte mult timp la Sibiu, loc în care se află şi un teatru care îi poartă numele.Radu Stanca a scris ,, Seara medievală’’, ,,Invitaţie la o artistă’’, ,,Adio la prieteni’’ și multe altele. Discursul poetic ,,Numai noaptea” este o creație lirică în versuri ce dezvăluie gândurile, metamorfozele interioare neodihnite și sentimentele poetului față de iubita care îi lipsește și care devine o proiecţie necesară în visul de iubire. De-a lungul anilor s-a dovedit că oamenii nu pot trăi singuri, ei trebuie să aibă alături o persoană care să îi iubească și să îi sprijine. Mitologia propune modelul universal al Androginului ca sinteză de principii complementare. În Banchetul, Platon prezintă o explicație a iubirii și formării acesteia. Aici cititorul află ”mitul androginului”, povestit de un personaj al lui Platon. După această legendă, la început trăiau pe pământ ființe androgine. Arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: două femei, doi bărbați sau un bărbat și o femeie. Aceștia dețineau o putere foarte mare, puteau face aproape tot ce gândeau. Aplicând principiul “coincidentia oppossitorum” în analiza câmpurilor semantice ale poeziei, se observă că acestea sunt construite pe oximoronul „întuneric”- „lumină”.Poetul spune că vrea să fie cu iubita imaginară în întunericul nopții și în lumina lunii pline. Lumina este expresia unor forțe fecundatoare cerești, după cum apa este adeseori expresia forțelor creatorare ale pământului. În Asia Centrală se spune că lumina este căldura dătătoare de viață și sămânța căsătoriei dintre cer și pământ. De asemenea, lumina este considerată expresia puterii cerești, a fricii și a speranței omenești, iar odata cu dispariția ei, ar dispărea și viața. În tradiția crestină, porumbelul care vine la Maria și întruchipează Duhul Sfânt a putut fi socotit ca o expresia a luminii. Lumina poate apărea nu numai ca o epifanie masculină, dar și ca una feminină. Lumina urmează întunericul, atât în ordinea manifestării cosmice, cât și în cea a iluminării interioare. Întunericul este o energie ce apare natural și este o parte a realității din dualitate. Răul este un întuneric dezechilibrat, în care există prea multă concentrare negativă și o mare focalizare pe lipsa de iubire și singurătate. Sibiul, element autobiografic este asemuit cu un cimitir, un loc pustiu, tăcut, întunecat și înspăimântător. Cimitirul sugerează schimbarea sau dispariția. Dacă pământul mormântului este bine întretinut sau dacă se plantează flori pe el, familia va fi fericită. Dacă pământul este neîngrijit, este semn că se va suferi de singurătate și pesimism.Sibiul este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei. Poetul este afectat profound de lipsa unei iubite și încearcă prin intermediul imaginatiei să găsească o cale către fericire, așa cum și în zilele noastre fiecare om are dreptul la fericire, doar dacă știe să o găsească. În timp, cercetătorii au arătat că oamenii nu pot fi compleți fără să primească iubire și fericire.Radu Stanca a căutat cu încredere şi şovăiala omului sensibil drumul spre fericire, cu speranţa ascunsă că într-o zi va fi găsită şi cheia uitată ,,pe zăplaz” care să deschidă uşile dorului. 63

Parcul Tematic. Radu Stanca Costel ONOFRAŞ Cls. a XII-a, Liceul Teoretic ,,Constantin Noica" Sibiu prof.îndrumător: Petrina DOBROTĂ ,,Nu cunosc decât o poezie tristă", spuneRadu Stanca. Poate că nici nu mai era nevoie de o astfel de aserţiune – în textele lui Radu Stanca, totul scânceşte – ca Iov în încercări – sub cea mai cruntă şi cea mai abjectă dintre singurătăţi – aşa cum e a fiecăruia. Pentru că poezia lui Radu pune sub reflector, ca firele care se despart din ciorchine, ratarea din singurătate, blestemul din singurătate, martirajul din singurătate, hipnoza, asfixia, teatrul absurdului, boala din şi a singurătăţii. Citeşti poezia Sunt cel mai frumos din oraşul acesta cu siguranţa înspăimântată că tu eşti cel din fotografii – senzaţie unică pe care ţi-o dă autenticitatea, fie: convenţia autenticităţii – şi, mai ales, literatura de prim raft – chiar sub auspiciile nefericite ale unei metafizici deloc jucate (pentru că cine mai gustă, astăzi, o poezie de adâncime, tentată de baleieri ontologice, edificată pe schelării moderniste & cu frontoane mitologizante, cu discurs ades patetic şi cu retorică largă?). O neagră aventură exilează în lumină un subiect gata îngenuncheat. În poezia lui Radu Stanca, ţi se arată un soi de poezie la limita dintre masculin şi feminin, androginul simte nevoia să confirme acel statu constituendi, ajungând la un complex al celebrității, ori al narcisismului prin excelenţă: ,,Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe,/ Prin părul meu vânăt, subţiri trec ca aţa,/ şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa?” (Sunt cel mai frumos din oraşul acesta). Acest eu liric bolnăvicios se simte constant claustrat, într-n ,,regat al omului ameninţat”: ,,De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase?/ Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…”. Construită pe schelării moderniste, poezia curge spre un background al citadinului, aducând parcă aminte cititorului de spleen-ul din scenografiile bacoviene: ,,Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,/ Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.” Discursul poetic al lui Radu Stanca surprinde prin caracterul interjecţional, practicat ca o revenire (in)voluntară la un anumit primitivism al limbajului. Versurile abundă în exclamaţii, în vocative & dezarticulări pe care eşti tentat să le atribui unei imersiuni hipocoristice (doar textele sunt monologuri ale unui regresat), minimalizante, în ultimă instanţă colocviale, pentru ca apoi, la o mai atentă lectură, să percepi funcţia lor fatică (într-un registru low, i-am spune - expresionism): este sunetul şi întoarcerea sunetului, lovitura de bumerang pe care ai uitat că l-ai trimis în aer şi care te loveşte cu şi mai mare forţă – doar tu eşti impulsul şi genitorul: ,,Sunt cel mai frumos din orașul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche,/ Atât de graţios port inelu-n ureche/ Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta" (Sunt cel mai frumos din oraşul acesta). Desigur, amplitudinea viziunii ar deplasa poezia lui Radu Stanca înspre zona neoexpresionismului, la fel cum sound-ul arghezian, sumbru şi ludic ar menţine-o în parametrii modernismului înalt şi prin aceasta, inautentic şi găunos. Şi-atunci: de ce am credita poeziile lui Radu Stanca, prin ce sunt noi şi proaspete, prin ce loveşte - cu izbitură directă – textul acesta cu extaze generalizatoare şi cu vertijuri alegorizante, un text care vorbeşte despre ascendenţe antibovarice, despre jainisme & zboruri frânte şi imanente? Ideea în volută, subordonarea şi retorica parantetică nu sunt prietenoase; peisajul dezolant, geometrizarea memoriei, arpentajul intim – cu precizie inginerească, cu insolenţă şi impudoare de matroană – nu-şi îmbrăţişează cititorul. Ce mai rămâne? Grotescul supliciului, spectacolul umbrelor, părul vânăt -, fiindcă 64

aceastae ceea ce propune Radu Stanca: un spectacol imund, un bestiar al interiorităţii unde răul proliferează şi jocurile sunt pierdute – şi tocmai aici e regula jocului -, unde binele e un anotimp amânat pentru că ,,Născut din incestul luminii cu-amurgul,/ Privirile mele dezmiardă genunea,/ De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul." şi pentru că ,,Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul". În această grafie ortodoxă a haosului, Radu Stanca mizează pe virilizare – pe de-sensibilizare, s-ar zice -, deşi textul aleargă cu viteza unei mașini de curse spre un patetism care, într-o scriitură nesigură, ar devia în deşănţare; tocmai obiectivarea este cea care salvează textul şi, oricât de intimă ar fi tăietura, nu ai sentimentul voyeurismului: poezia lui Radu Stanca nu este a eului, ci a unei specii careşi amuşinează, individual, tunelul & labirintele, cu teama de a nu-şi încrucişa drumul cu alt spectru, purtător al aceloraşi anateme. Deasupra meschinăriilor celor într-un mod fatal legate de o mână de pământ se găseşte conversia posibilă: ,,C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,/ Fac baie în cidru de trei ori pe noapte/ Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,/ Pantofi cu bareta-mi ajută zvelteţea/ Şi-un drog scos din sânge de scroafă, nobleţea.” Ce lipseşte din această scenografie expresionistă este detaşarea şi dezlănţuirea diluvial-escatologică a cadrului - ori măcar masca celui care frânge legăturile cu obiectul repulsivităţii. Secvenţele care supravieţuiesc sunt glosolalii concentrice, cuvântul alcătuind, ca-n blestem, alte mii de spaţii concentraţionare, până la demascarea artificiului contrariant şi până la înfierarea caraghioslâcului ubicuu imposibile: ,,Prin lungile, tainice, unghii vopsite,/ Umbrela cu cap de pisică rânjeşte/ Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,/ Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite,/ Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.” Sinestezică, dar prin asta, amalgamată şi incomprehensibilă, lumea poeziei lui Stanca se desface în fâşii de o picturalitate halucinantă: ,,Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,/ Şi însăşi natura atotştiutoare/ Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare?” Damnat din stirpea lui Mazilescu, Radu Stanca este un autor care merită cu prisosinţă un restitutio. I se va găsi acum, cu Eu sunt cel mai frumos din oraşul acesta, un loc în care lumea l-a rejectat – iar mâna asta a fost câştigătoare – să-şi fi dorit să fie un nume de serie.

TRADUCERI traducere: Latca Ana-Maria cls. A X-a, Liceul De Arte “Regina Maria”, Alba Iulia Profesor îndrumător:Apostol Nicoleta Frunzele (Elegie de toamnă)

The Leaves (An Elegy of Autumn) by Radu Stanca

Radu Stanca

Don’t ask me anything tonight Not even about the time, not even about my thoughts You’d better let me close the window In order not to see the leaves falling from the branch

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Light the fire and fill the house with your walk Don’t say anything, not even a word… I want to feel here like home Without sensing the leaves floating in the wind…

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt... Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Dressed for the beauty sleep Come beside me with a ball of thread Always unrolling never ceasing So that I don’t hear the leaves under my feet moaning…

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Around you, keep me away from the farreaching Autumn’s wrath that haunts And do not ask me tonight Why the leaves frighten me…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

traducere: Albu Amalia Şcoala Gimnazială,,Regina Maria’’ din Sibiu profesor îndrumător: Negru Camelia Urcuş

Ascent by Radu Stanca

Radu Stanca

You’re still unchanged Not like me, who’s changed by time… You’re climbing the hill with the same pace, Not like me uneasily and lazily.

Pe cât de neschimbată ai rămas, Pe-atât sunt eu schimbat de vreme... Tu urci colina cu acelaşi pas, Eu mai anevoios şi mai alene.

We are still both moving forward Led by the same longing in our hearts, I’m bound to tread on graves, While your path moves easily away…

Şi totuşi mergem amândoi-nainte Mânaţi de-aceeaşi unică dorinţă, Eu nevoit să calc peste morminte, Tu ocolindu-le cu uşurinţă...

This is our trail; a path of hillside Winding and tough. But on the top of the ridge, Where the view is immense, And where, among the rocks, the old elm tree lies,

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă, Întortocheat şi greu. Dar sus pe culme, Acolo unde panorama-i vastă, Şi unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

The one of us who arrives there Will never look back in vain…

Acolo cel ce-ajunge dintre noi Nu va privi zadarnic înapoi...

traducere: Albu Amalia Şcoala Gimnazială,,Regina Maria’’ din Sibiu profesor îndrumător: Prof. Negru Camelia

Why do you let the wind?

De ce dai voie vântului? de Radu Stanca

Radu Stanca

Why do you let the wind to walk Through your hair and mess it? Is his somersault-made caress, Warmer, sweeter, more heavenly?

De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească? E mângâierea lui, făcute-n tumbe, Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Is his fluttering fingers More skilled in the game, more countless When they embrace you from your head to your feet, When they take off the bouquet from your shoulder?

Why do you let the wind put his palm Wherever he wants, and coiling your breast, Through the thin skirts that fly away, To look at you with gentle eyes, the old man?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie, - În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbăPe el îl laşi... iar mie, nu-mi dai voie...

Why, when he spies on you through the grass And wants to kiss your mouth so much, -Why I crave for it crying to myselfIt’s him you let…and me, you don’t…

traducere: Albu Amalia Şcoala Gimnazială,,Regina Maria’’ din Sibiu profesor îndrumător: Negru Camelia

Frunzele- Elegie de toamnă de Radu Stanca

The leaves- Autumn elegy Radu Stanca Don’t ask me anything tonight Neither what time is it, or what’s on my mind, You better let me close the window, So I don’t see the leaves falling off the branch…

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am, Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Start the fire and walk around the house Without saying anything, not a word… I wanna feel your place like home, Not to feel the leaves flying through the wind…

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt... Vreau să mă simt la tine ca acasă Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

All dresses in sleeping clothes Lay down next to me with a ball, And always disentangle, don’t stop, So I don’t hear the leaves, under steps, how they moan…

Învăluită-n straie de culcare Aşează-mi-te-alăturea c-un ghem Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Keep me safe next to you, from the vast Bane of the autumn that haunts… And don’t ask me tonight Why I’m frightened of the leaves…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

traducere: Gog-Ciceu Daniel cls. a VIII-a, Şcoala Gimnazială,,Regina Maria”, Sibiu profesor îndrumător: Negru Camelia

Arhimede and the soldier Arhimede şi soldatul de Radu Stanca

Radu Stanca

Don't touch my circles! You shifty soldier! And don't let their resemblance With your bow, fool you. They are just toys that won't harm.

Sa nu te-atingi de cercurile mele, Ostas viclean ! Si nici sa nu te-nsele Asemanarea lor cu arcul tau. Sunt simple jucarii si nu fac rau.

Don't watch them dumbfounded, with bitter eye. Their circleness holds the holy act That makes exist the ball, the vase And this is not a lance. It is a compas.

Nu te uita prostit, cu ochiul acru. In rotunjirea lor sta actul sacru, Care-mplineste sânul, mingea, vasul. S-aceasta nu-i o lance, e compasul…

Come closer, better demurely. Their circleness has no mistake. Even if you see them lying on the clay Their essence is still pure idea.

Apropie-te mai bine cu sfiala, In rotunjirea lor nu e gresala. Si chiar daca le vezi întinse-n zgura Esenta lor e tot idee pura.

If you throw a rock in the pond it will make circles. You can also see them leap. In fluffy smoke you see them swinging slowly On shells and snails they apear as spirals.

Daca arunci o piatra-n lac se isca, Le vezi stârnind un salt de odalisca, In fumuri moi se leagana agale, Pe scoici si melci desfasura spirale.

The heavenly deer wears them in his horns I am his alert eye when he sleeps. In their shape, the whole univers fits in. Look closer, you crazy.

Cerescul cerb le poarta sus în coarne Sunt ochiul lui atent când el adoarme. In forma lor tot cosmosul încape. Priveste-le, nebunule, de-aproape !

Meaningless you spin on your door. As long as my problem stays dead, As long as I try to find the answer Be sure, I won't leave your prison...

Zadarnic te-nvârteşti pe lânga poarta. Cât timp problema mea ramâne moarta, Cât ma framânta sa-i aflu deslegarea Nu-ti părăsesc, fii sigur, închisoarea.

I’m so handsome Radu Stanca

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta de Radu Stanca

I'm the most handsome man in this town When I go out, the streets being full, no one is better then me, With such grace, I wear my ring in the ear I have such flowering tie and vest. I'm the most handsome man in this town.

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta, Pe strazile pline cand ies n-am pereche, Atat de gratios port inelu-n ureche Si-atat de-nflorite cravata şi vesta. Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

Born in the incest of the twilight light, My eyes caress the abys, Everyone in town is talking about me, Of me is secretly afraid the whole borough. I am the prince of darkness, I am the twilight...

Născut din incestul luminii cu-amurgul, Privirile mele dezmiarda genunea, De mine vorbeşte-n oraş toată lumea, De mine se teme în taină tot burgul. Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…

There isn't any way to get rid of the fiery looks, Through my dark hair, thin like wires, They ask me: Am I life? Am I death? Why am I wearing green socks? For what fez passing? There isn't any way to escape even on the streets...

Nu-i chip sa mă scap de priviri patimase, Prin parul meu vanat, subtiri trec ca aţa, Şi toti ma intreabă: sunt moartea, sunt viaţa? De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase? Si nu-i chip să scap nici pe străzi marginaşe…

Ribbons, strips, nothings I cover myself, When I walk, I feel like walking on a pedestal Earth. An eye (the pink one) I hide it under the monocle And the whole leg, when I step I reveal it, But I quickly hide it, so I can reveal it again...

Panglici, cordelute, nimicuri m-acopăr, Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu. Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu Şi-ntregul picior cand pasesc il descopar, Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

traducere: Tăgîrţă Daniel cls. aVII-a,Şcoala Gimnazială,,Regina Maria” din Sibiu profesor îndrumător: Negru Camelia

The leaves (Translation from Radu Stanca’s Poetry)

Frunzele

Don't ask me anything this night, Not even what time it is, nor what I think. Better let me, close the widow, So I don't see the leaves fallin’...

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Light the fire and walk around the house Without saying anything, not even a word... I want to feel at you like at home And not to feel the leaves flying in the wind...

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt... Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Wearing the sleaping clothes, Sit near me like a clew And always spinning, without stopping Not to hear the leaves, under my steps, how they are groaning...

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Watch me around you, from the vast Plague haunting the autumn... And do not ask me tonight Why leaves frightens me...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

de Radu Stanca

Lamentation’s Joan of Arc at the stake (Translation from Radu Stanca’s Poetry)

Lamentaţia Ioanei d'Arc pe rug de Radu Stanca

Aceasta-i vina mea: că n-am lăsat, Cu gând ascuns, feciori în preajma porţii. Şi-acum, când prima dată un bărbat Mă strânge-n braţe, sunt sortită morţii...

This is my fault: that I didn't let With a hidden thought, boys around the gate. And now, when for the first time a man Is hugging me, I'm dumbed to die.

Dar flăcările creşte-vor mereu, Creşte-va mult şi strania orgie. Şi, în curând, flămând, iubitul meu, Întâiul meu iubit, fără să ştie,

But the flames will be always growing, A lot will grow, the strange party And, soon, hungry, my love, My first love, without knowing.

Mă va cuprinde-atât de mult în el Încât nu va putea să mai despartă De trupul lui pe-al meu - şi-n alb inel Mă va iubi fum zvelt şi ceaţă moartă.

Will take me so much into himself, As if he won't be able to break. His body from mine - and in a white ring He'll love me tall smoke and dead fog.

traducere: Bernhardt-Radu Ştefan cls. a XII-a B, Colegiul Naţional “Octavian Goga”, Sibiu profesor îndrumător: Almăşan Cosmina

Prin urmare nu mă mai iubeşti

Therefore you love me no longer

de Radu Stanca

by Radu Stanca

Therefore you love me no longer, you no longer wish gold to broil, from now on you wish gold in soil, deeds, not yarns and truths that sunder. Now you say that all shall meet its end, now you say that all have been but gifts, perhaps you wish beyond many rifts me to feel life you've failed to mend. You’re right, we were talking a split prose we riven worlds ushered with same chords and under woes and tears in monochord, from two unbound foreheads one we rose. And of you I still shall ever keep a blissful spot in my many dreams, among tens and hundreds of schemes With you I see one more dead asleep. Therefore you love me no longer.

Prin urmare nu mă mai iubeşti, nu mai vrei comori înflăcărate, vrei de-acum comori adevărate, fapte, nu himere şi poveşti. Zici acum că toate-au un sfârşit, zici acum că toate-au fost doar daruri, vrei pesemne dincolo de geamuri să mă faci să cred că ai murit. Ai dreptate, alte limbi vorbeam şi-alte zări ţinteam cu-aceleaşi vorbe sub tristeţi şi lacrimi monocorde, două frunţi străine-ncrucişam. Şi cu toate-acestea am să-ţi port o frumoasă aducere aminte, printre zeci şi sute de cuvinte număr azi cu tine încă-un mort. Prin urmare nu mă mai iubeşti.

Sonnet by Radu Stanca

Sonet de Radu Stanca Spuneai că niciodată n-o să piară Acel minut – şi totuşi a pierit, Aşa încât mi-am zis că o să moară Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit. Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară Şi multe alte-apoi, în şir sporit, Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară. Va dăinui-ntre noi la nesfârşit. De-aceea pune-ţi mâinile pe poale Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale. Eu voi veni cu tainice cununi Şi amândoi, căutând desăvârşirea, Vom învăţa-mpreună că iubirea-i Cea mai puternică din slăbiciuni...

You said that never would it get to fade That minute – and even so it failed to stay, So I told to self that life it shall forbade Yet love – you see, with death it didn't pay. And even if another dusk should sink And others on, in flocks flying promptly, Our love, the one we know, will never shrink. Between us it will last for eternity. Thus settle your two hands on your laps And near your windows let time elapse. I will arrive with crowns in mysteries And us both, in seeking for fulfillment, Our love we shall master in agreement That is the mightiest of frailties…

Traducere: Virca Ruxandra Cls. a XI-a, C.N. "O. Goga", Sibiu profesor îndrumător: Almăşan Cosmina Poem

Poetry

O să rămâi în mine şi după ce-o să pleci, La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare, O insulă ciudată cu drumuri şi poteci Ce nu duc nicăirea sărmana mea plimbare.

You will stay in me even after you go, The same mysterious, attractive, A weird island with roads and paths Which lead to nothing my poor walk.

O să rămâi în mine şi când vei încerca Să intri în pădure şi să te pierzi într-însa. Vezi ! Urma ta săpată e în visarea mea Şi pot, oricând îmi place, să umblu după dânsa.

You will remain in me even after you will try To go into the woods and get lost. Look! Your digging trail is in my dreaminess And I can, whenever I like, chase her.

Şi te-aş găsi chiar dacă n-ai vrea să te găsesc, Şi te-aş afla oriunde te-ai ghemui hoţeşte. Visarea mea e ca un condur împărătesc Ce numai la piciorul tău zvelt se potriveşte.

And I would find you even if you wouldn’t want to be found, And I would discover you wherever you would crouch stealthily. My dreaminess is a majestic pointed shoe Which only at your slim foot fits.

O să rămâi în mine şi după ce-o să zbori Din inima mea neagră, ca un canar din cuşcă. Tristeţea mea ciudată te va ochi şi-n nori ; Tristeţea mea ţinteşte mai bine ca o puşcă.

You will remain in me even after you will fly From my dark heart, like a cannary from kennel. My weird sadness will follow you through skies; My sadness aims better than a weapon.

Şi te-aş zări oricâte costume ai schimba, Oricâte măşti ţi-ai pune să nu te pot cunoaşte. Visarea mea – din sute de mii te-ar descifra. Tristeţea mea – din sute de mii te-ar recunoaşte. Floarea-soarelui Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Iar când apui în zarea călătoare Obrazul mi-l aplec către pământ.

I would find you as much as costumes you would change, As much as masks you would put, so I would not to know you. My dreaminess- from hundreds of thousands would find you. My sadness- from hundreds of thousands would recognize you. The sunflower I am twisting, like a sunflower, on the field, After your sparkling creature, And when you go down in the wandering horizon I am bending my cheek to the ground.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa Şi numai când răsari tu dimineaţa, Descătuşând din neguri fruntea grea Eu îmi ridic setos spre tine faţa.

I am staying the whole night bent like that And just when you rise in the morning, Unchaining from the mist the heavy forehead I am rising thirsty my face to you.

Sorb razele pe care le trimiţi Pe câmpul plin de-o harnică speranţă, Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi Se umplu de-o frenetică substanţă.

I drink the brightness you send, On the full field with living hope, And I fell, gradually, how my tired nerves Are filling with passionate substance.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg, Şi-mi urcă prin arterele rebele, Până când, împlinit, rodesc şi leg Cu toate florile fiinţei mele.

And this goes through my whole entire body, And raises through my stubborn artery, Until when, completed, I bear and bind With all the flowers of my creature.

traducere: Radu Vărzaru 75

C.N. „O. Goga”, Sibiu profesor îndrumător: Bâja Maria

Chant

Cântec

1. Jusqu’hier c’était Aujourd’hui encore n’est pas Et on cesse comme ca Aussi le dernier récit.

Până ieri era, Astăzi nu mai este ! Şi-a-ncetat aşa Şi-ultima poveste.

Jusqu’il y a une heure N’a pas encore sonné l’horloge Et maintenant il nous reste Seulement un pas à faire.

Pân-acum un ceas Nu bătuse ceasul Şi-acum a rămas De bătut doar pasul.

Seulement un seul pas Derrière lequel Une mystérieuse voix De la miséricorde appelle

Doar un singur pas Dincolo de care Misteriosul glas Ţipă îndurare.

Aucun moment N’existe plus Pour pouvoir comprendre L’instant vécu.

Nici o clip, nu, Nu ne este dată Clipa ce trecu S-o cuprindă toată.

On perd par goutte Ah! Et avec chacune Encore, un hop de plus Et alors, l’oubli

Pierdem câte-un strop, Ah!cu fiecare, Încă,înc-un hop Şi apoi…uitare.

Jusqu’hier c’était Aujourd’hui encore n’est plus Et on cesse comme ca Aussi le dernier récit.

Până ieri era, Astăzi nu mai este ! Şi-a-ncetat şi ea, Ultima poveste.

traducere: Tinca Carmen Școala Gimnaziala Hodac profesor îndrumător: Sandor Veronica

Moment cinegetic de Radu Stanca

Moment de chasse Émerveillé et feutrée La fôret dort en sa facination discrète Ni pas, ni cri ni appel Ne bris la vaste silence Laissant son ventre sur les pierres, Se reposent en abîme les grands foyers Dans un arbre à feuille pâle Profond dort un lucane Je sais pas a quoi il rêve Que de son rêve soudain il saut Il ôte le tête abasourdi Et bouge de l’ail subit Un chasseur dans la dense nuit Arrête son cheval et il saisit

Încremenită și tăcută Pădurea doarme-n vraja mută Nici pas, nici țipăt, nici chemare Nu sparge vasta nemișcare. Lăsându-și pântecul pe pietre, Dorm în adânc imense vetre Într-un copac cu frunza smeadă Grea, doarme pasarea de pradă Da nu știu ce visează-nalta Că dintr-o dată-n vis tresaltă Își scoate capul buimacită Și, brusc, loveste din aripă Un vânător în noaptea multă Oprește calul și ascultă

traducere: Pletosu Ana-Maria cls. aX-a, C.N. „Octavian Goga”, Sibiu profesor îndrumător: Istrate-Mateescu Mirela

Biblică

Biblique Radu Stanca

Radu Stanca

La început a fost sărutul Şi el era pe gura ta... Depus pe gura mea sfinţi văzduhul, Şi lumea s-a născut atunci din duhul Sărutului ce ne unea...

Au commencement fut le baiser Et il se trouvait sur ta bouche… Déposé sur ma bouche il sacra les nues Et alors le monde est né de l'esprit Du baiser qui nous unissait

Dar ape mari cuprinseră uscatul Şi noi muream tăcuţi sub greul lor... Veni atunci o pasăre în zbor, Pasăre roşie, şi Araratul Se înălţă din mări biruitor... Iar noi ne-am ridicat cu el odată Spre zarea nouă şi înseninată Purtând peste abisele genunii Sărutul de la începutul lumii.

Mais de grandes eaux envahirent la terre ferme Et nous mourions en silence sous leur poids Alors un oiseau vint comme un éclair, Un oiseau rouge, et le Mont Ararat Montait victorieusement des mers Et nous nous sommes levés une fois avec lui Vers le ciel clair et serein En portant le baiser du commencement du monde Par-dessus des abysses profonds

traducere: Tinca Carmen cls. A VII-a, Școala Gimnazială Hodac profesor îndrumător: Sandor Veronica

Scara

Échelle

de Radu Stanca Aici a fost odată o scară ce ducea La cer. Şi lîngă scară un înger trist veghea! Acum din scara-aceea n-a mai rămas decît Cenuşa amintirii şi îngerul urît.

Ici était une fois, une échelle qui menait Au ciel. Et près d’échelle, un triste ange surveillait! Maintenant de cette échelle n’ a resté que Le charbon cassé et l’ange affreux.

Noi stăm alături dornici să o urcăm din nou Şi auzim din ceruri un sacrosanct ecou Care ne cheamă-ntr-una, în sus, spre paradis. Dar scara-i putrezită şi-urcuşul interzis.

Nous restons unis, détermines de nouveau gravir En entendent du ciel un liturgique écho, Qui nous réclame toujours, au paradis, en haut. Mais l’échelle est purrie et la montée interdite.

Ce altă cale oare s-alegern am putea? Ca să ajungem iarăşi la 'cea mai pură stea? Ce treaptă trebuieşte urcată fără greş Ca să putem fi iară-ntrecei chemaţi aleşi?

Quel autre voie choisir on peut ? Pour obtenir la chaste étoile de nouveau ? Quel echelle il faut sans erreure monter Pour être de nouveau mandaté?

O stelă funerară e tot ce-a mai rămas Şi-un înger trist de piatră ce şade fără glas. El stă cu fruntea-ntoarsă pe-un scut rotund şi frînt Şi drămuieşte-n sine mormînt după mormînt.

Une funéraire étoile est toute que j’ai gardé Un ange de pierre trist et muet. Avec sa face laissée sur son pavois cassé Il cache dedans, caveau après caveau.

Aici a fost odată o scară ce ducea La cer. Şi lîngă scară un înger trist veghea. Acum din seara-aceea n-a mai rămas nimic. Iubito! Impleteste-o din nou din borangic..

Ici était une fois, une échelle qui menait Au ciel. Et pres d’échelle, un ange triste surveillait! Maintenant de cette soirée n’a resté que poussière Amour! En soie, de nouveau couds-la...

traducere: Gal Carla cls. A X-a, C.N. „O. Goga”, Sibiu profesor îndrumător: Istrate-Mateescu Mirela

La coupe Cupa Radu Stanca Nu cu săptămânile, cu anii. Ca o cupă suptă în pierzanii Dintr-o dată simţi că te goleşti. De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti.

On vieillit d’un jour à l’autre alors Sans mesurer les semaines, les années Ainsi qu’une coupe par tous les vices creusée Soudain on sent le vide à l’intérieur.

Părul vechi cu care te-ai culcat Seara, dimineaţa este altul. Ai făcut pe negândinte saltul, Singur nu-nţelegi ce s-a-ntâmplat.

Anciens cheveux poussés la veille Précédent, ce sont d’autres, le matin T’as fait un saut inattendu, ardent Pas de conscience à ce réveil.

Totul a fost brusc, neprevăzut, Cupa s-a ciocnit şi-acum e spartă. Şi prin trupul tău, ca printr-o poartă, Peste noapte doi s-au petrecut.

Un tout ici issu, imprévu La coupe s’est écrasée et donc, cassée Et par ton corps, passage débouché Les deux, pendant la nuit, on a vu.

Doi drumeţi setoşi care-ar mai bea Cupa ce stă-n ţăndări la o parte, Unul vine repede din moarte, Celălalt se-ndreaptă-ncet spre ea.

Deux voyageurs assoiffés, buvant La coupe s’abandonnait de leurs côtés L’un s’élance de la mort vers liberté L’autre se dirige vers elle, tremblant.

N-are nici un rost să-ţi mai sporeşti Casa, acareturile, banii. Nu cu săptămânile, cu anii, De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti.

Inutile qu’on agrandisse encore Sa maison, ses biens, richesse dorée Sans mesurer les semaines, les années On vieillit d’un jour à l’autre alors.

Vanitate la Pontul Euxin

Vanité au Pont Euxin

Mare zadarnică ! Mare zadarnică ! Arsă de patimă eşti prea nedarnică. Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mer insignifiante ! mer insignifiante ! Toujours mesquine, mais de passions brulante. Le ventre plein des eaux jamais potables La goutte te manque pour m’éteindre le sable.

Mare de platină, mare de platină, Tu nu eşti dulce nici cât o lacrimă, Încât degeaba ţi-admir stihiile Cu gust amar, ca zădărniciile.

Puis mer de platine, puis mer de platine, La larme la plus douce n’est jamais ta mine, C’est inutile que je t’admire l’abîme D’un goût amer, qui a senti l’infime.

Inaccesibilă şi neavută, Nu cunoşti gura – ah ! – care sărută...

T’es inabordable dans ta pauvreté, Ignorant la bouche qui-ah !-donne les baisers…

De ce dai voie vântului

Pourquoi permets-tu au vent de...

De ce dai voie vântului De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească? E mângâierea lui, făcute-n tumbe, Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Pourquoi permets-tu au vent de souffler Dans tes cheveux et les éparpiller? C'est sa caresse, faite en culbutes Plus chaude, plus douce, plus céleste?

Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meştere în joc, mai fără număr Când te cuprind din cap până-n picioare, Când îţi dau jos buchetul de pe umăr? De ce laşi vântul ca să-şi pună palma Oriunde vrea şi, -ncolăcindu-ţi sânul, Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma, Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul? De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie, - În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă – Pe el îl laşi... iar mie, nu-mi dai voie..

Ce sont ses doigts flottants Plus calés en jeu, plus innombrables Quand ils te couvrent de pied en cap Quand ils enlèvent le bouquet de ton épaule Pourquoi permets-tu au vent de mettre sa paume Là où il veut et sur ton sein Par les jupes minces qui volent pêle-mêle Te regarder de ses yeux doux, le vieux? Pourquoi, quand il t'espione caché en herbe Et qu’il veuille embrasser ta bouche à l'aise Tandis que j'y aspire, moi aussi, les pleurs en barbeTu le lui permets, mais moi, tu ne me permets pas...

Les feuilles Frunzele (Elegie de toamnă) Radu Stanca

Ne me demande rien cette nuit Ni même l’heure, ni même de mes pensées Laisse-moi plutôt fermer la fenêtre Pour ne pas voir les feuilles tomber des branches

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fais le feu et promène-toi dans la maison Sans rien dire, ni même un mot Je veux être chez toi comme chez moi Ne pas sentir les feuilles s’envoler au vent

Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt... Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Voilée en vêtements de lit Assieds-toi prés de moi, avec une pelote Et dévide toujours, sans cesse, Pour que je n’entende pas les feuilles gémir sous des pas...

Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Défends-moi de la vaste violence De l' automne qui fait des ravages... Et ne me demande pas cette nuit Pourquoi les feuilles m'épouvantent...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie... Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele...

Traducere:Bălășel Ioana-Virgilia cls a XI-a, Colegiul Național "Mircea cel Bătrân", Râmnicu-Vâlcea profesor îndrumător: Corbeanu Elena

Les voies inconnues de l'âme

Vanitate la Pontul Euxim

Vanité au Pont Euxim Mer vaine! Mer chimérique! Brûlée de passion et si radine De toute l’eau que tu recueils dans ton ventre. Tu n’y vais goutte qui me soulage.

Mare zadarnică! Mare zadarnică! Arsă de platină ești prea nedarnică. Cu toată apa ce-ai strâns-o-n pântece. N-ai stropul care să mă astâmpere.

Mer de platine, mer de platine, Tu n’as même pas la douceur d’une larme Et j’ai beau admirer tes ombres Au goût amer celui des chimères Inaccessible et dèmuni Tu ne connais pas! Ah- la bouche qui embrasse.

Mare de platină, mare de paltină, Tu nu ești dulce nici cât o lacrimă, Încât degeaba ți-admir stihiile Cu gust amar, ca zădărniciile. Inaccesibilă si neavută, Nu cunoști gura! Ah!- care sărută.

traducere: Luca Diana cls. a X-a, C.N. „O. Goga”, Sibiu 81

profesor îndrumător: Istrate-Mateescu Mirela

Biblică Biblique La început a fost sărutul, Au début fut le baiser, Și el era pe gura ta… Sur ta bouche… Depus pe gura mea sfinți văzduhul, Déposé sur ma bouche, il benit le ciel, Și lumea s-a născut atunci din duhul Et le monde naqui alors de l’esprit Sărutului ce ne unea … Du baiser qui nous reliait... Dar ape mari cuprinseră uscatul Mais de grandes eaux recouvrirent la terre Și noi muream tăcuți sub greul lor… Et nous fumes écraser sur leur fardeau… Veni atunci o pasăre în zbor, Quand un oiseau surgit en vol d’aile, Pasăre roșie, si Araratul Un oiseau rouge. Et l’Ararat Se înalță din mări biruitor… Se dressa des eaux victorieux… Iar noi ne-am ridicat cu el odată Et nous nous ressuscitâmes, Spre zarea nouă și înseninată Et nous nous dirigeâmes Purtând peste abisele genunii Vers le nouveau horizont éclairée Sărutul de la începutul lumii. Portant, par-dessus des profondeurs du gouffre. Le baiser du commencement du monde.

traducător: Paraschiv Lorena cls. a X-a, C.N. „O. Goga”, Sibiu profesor îndrumător: Istrate-Mateescu Mirela

Radu Stanca - Floarea-soarelui

Tournesol – Radu Stanca

Mă-nvârt, ca floarea-soarelui, pe câmp, După făptura ta strălucitoare, Iar când apui în zarea călătoare Obrazul mi-l aplec către pământ.

Je bouge en cercle comme le tournesol sur le champ Pour suivre votre brilliant visage Et quand tu descends à l’horizon Je penche mon visage au sol.

Stau noaptea-ntreagă aplecat aşa Şi numai când răsari tu dimineaţa, Descătuşând din neguri fruntea grea Eu îmi ridic setos spre tine faţa.

Je reste toute la nuit penché comme ça Et seulement quand tu te lèves le matin Liberant des brouillards ton lourd front Je soulève avidement mon front vers toi.

Sorb razele pe care le trimiţi Pe câmpul plin de-o harnică speranţă, Şi simt, treptat, cum nervii mei trudiţi Se umplu de-o frenetică substanţă.

Je bois à petits coups les rayons que tu envoies Sur le champ plein d’un laborieux espoir Et je sens progressivement mes nerfs trimés qui Se remplir d’une frénétique substance.

Aceasta îmi străbate trupu-ntreg, Şi-mi urcă prin arterele rebele, Până când, împlinit, rodesc şi leg Cu toate florile fiinţei mele.

Elle traverse mon corps entier Et monte à travers mes rebelles artères Jusqu’à ce que, content, Je bourgeonne et fleurisse complètement.

La fille et le dragon – Radu Stanca Fata şi zmeul - Radu Stanca Dans ses bras il avait des vipères Et dans son mince corps un serpent Il était adoré par les belles filles Jouant lentement des harpes

Avea în braţe vipere, Şi-n trupul zvelt un şarpe, Îl îndrăgeau frumoasele Cântând molcom din harpe.

Mais le souverain commanda Que celui qui le vaincra Sa fille cadette et le trône Comme récompense recevra

Dar domnul ţării porunci Ca celui ce-l dă gata Fata mezină îi va fi, Cu tron cu tot, răsplata.

Obliquement tombent les épées maintenant Les yeux remplis des larmes Un corps tombe aux cendres Un autre reste coincé sur lui.

Cruciş cad spadele acum, Şi-n ochi mijeşte plânsul. Un trup se prăvăleşte-n scrum, Altul stă-nfipt pe dânsul. Dar fata-nmărmurită-n prag Îşi rupe sânul, greul. « Vai, nu voinicul mi-a fost drag, Ci zmeul ! »

Mais la fille figée sur place Rompt sa poitrine, ses peines Oh, le jeune homme, je ne l’ai pas aimé Mais le dragon !

traducere: Piţu Ştefan Cls. a X-a,C.N. „O. Goga”Sibiu, Sibiu profesor îndrumător: Istrate-Mateescu Mirela Biblique

Biblica

Au début c‘était le baiser Et il était sur ta bouche... Déposé sur ma bouche, il sanctifia le ciel, Et le monde est né quand l'esprit Du baiser nous avait uni...

La început a fost sărutul Şi el era pe gura ta... Depus pe gura mea sfinţi văzduhul, Şi lumea s-a născut atunci din duhul Sărutului ce ne unea...

Mais des eaux avaient couvert la terre Et nous mourions en silence sous leur poids... Vint donc un oiseau en vol, Un oiseau rouge, et l'Ararat, Il grandissait victorieux... Et nous nous levâmes avec lui àla fois Vers l'horizon nouveau et illuminé Reportant des abîmes profonds Le baiser de l'origine du monde

traducere: Stafie Andreea- Iuliana Clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială Lucieni, jud. Dȃmboviţa profesor îndrumător: Mariana Stere

FILLE ET DRADON-KITE RADU STANCA

Oblique les épées tombent maintenant, Et les yeux scintillent le pleurs. Un corps il peut se jeter en cendre, Autre reste fiché sur lui.

Avoir dans les bras vipers, Et en corps mince un serpent, Qu΄il chérissait beau Chantant lent dans les harpes.

Mais la fille pétrifiée dans seuil Elle casse le sein, poids. " Hélas, pas courageux j ̓ étais cher, Mais Kite!"

Mais le seigneur du pays commande Comme celui qu ̓il lui donnera prêt La jeune fille lui sera, Avec le trône, avec le tout, récompense.

traducere: Tămășel Adina cls. a X-a, C.N. „O. Goga”,Sibiu profesor îndrumător: Istrate-Mateescu Mirela

La fille et le dragon

Fata şi zmeul

Il y avait des vipères dans les bras, Et dans son corps mince un serpent, Les belles le chérissaient En jouant doucement des harpes.

Avea în braţe vipere, Şi-n trupul zvelt un şarpe, Îl îndrăgeau frumoasele Cântând molcom la harpe.

Mais l`empereur du pays commanda Qu’à celui qui le tuera Sa plus jeune fille lui soit, Avec le trône,toute récompense.

Dar domnul ţării porunci Ca celui ce-l dă gata Fata mezină îi va fi, Cu tron cu tot, răsplata.

Maintenant, en croix, les épées tombent Et dans les yeux scintillent les larmes Un corps s`écroule en cendre Un autre reste coincé sur lui.

Cruciş cad spadele acum, Şi-n ochi mijeşte plânsul. Un trup se prăvăleşte-n scrum, Altul stă-nfipt pe dânsul.

Mais la jeune fille étonnée, au seuil Se casse la poitrine, le poids. „Hélas,c`était pas le brave celui que j`aimais Mais le dragon!”

Dar fata-nmărmurită-n prag Îşi rupe sânul, greul. „Vai, nu voinicul mi-a fost drag, Ci zmeul!”

Biblique

Biblică

Au début c`était le baiser Et il était sur ta bouche... Deposé sur ma bouche, il bénit le ciel, Et alors, le monde est né De l`esprit du baiser qui nous unissait...

La început a fost sărutul Şi el era pe gura ta... Depus pe gura mea sfinţi văzduhul, Şi lumea s-a născut atunci din duhul Sărutului ce ne unea...

Mais de grandes eaux avaient balayé la terre Et nous mourions en silence sous leur poids... Donc un oiseau en vol venait, Un oiseau rouge, et l`Ararat Se leva des mers, vainqueur... Et nous nous sommes levés avec lui à la fois Vers le nouvel horizon clair Portant sur les abîmes profonds Le baiser dès le début du monde.

Traducere:Lazăr Nicolae Alexandru Colegiul Naţional Lucian Blaga Sebeş profesor îndrumător: Todor Cornelia

Cupa

La coupe Radu Stanca On vieillit d’un jour à l’autre alors Sans mesurer les semaines, les années Ainsi qu’une coupe par tous les vices creusée Soudain on sent le vide à l’intérieur.

Nu cu săptămânile, cu anii. Ca o cupă suptă în pierzanii Dintr-o dată simţi că te goleşti. De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti.