ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA
exasperată din pricina fiscalităţii excesive, în 365, un fals membru al familiei împăratului Constantin cel Mare, anume Procopius, s-a revoltat şi s-a proclamat împărat 5 . După înfrângerea acestuia, Valens a pornit o expediţie de pedepsire a vizigoţilor din nordul Istrului, care îl sprijiniseră pe acest uzurpator. Ammianus Marcellinus dă informaţii preţioase despre această campanie militară ce a durat trei ani de zile (367-369) 6. Astfel, în iunie 367, împăratul a trecut Dunărea pe un pod de vase, instalându-se în actuala Muntenie, la Constantiana Daphne, localitate pe care Marcellinus o fixează însă greşit pe malul drept al bătrânului Danubiu. Expediţia nu a avut succes, vizigoţii retrăgându-se din faţa armatei imperiale înspre Munţii Buzăului („Montes Serrorum”); „romeii”, neputând lua decât un număr mic de ostateci, s-au înapoiat la Durostorum (azi Silistra, Bulgaria). În vara anului următor, Valens s-a pregătit să treacă din nou Dunărea, dar a fost împiedicat de revărsarea apelor, petrecându-şi astfel vara într-un lagăr instalat în vecinătatea unui sat al carpilor („vicus Carporum”), nu departe de Carsium (azi Hârşova). În aceste împrejurări, se relatează că au fost trimişi la goţi doi demnitari, Victor şi Arintheus, ce le-au propus, pe rând, condiţii de încheiere a păcii; au fost trimise chiar câteva cete, ce au prădat dincolo de Dunăre. În primăvara anului 369, Valens a reluat expediţia, de data aceasta mult mai jos pe Dunăre, la Noviodunum (azi Isaccea), unde fusese construit un alt pod de vase; o „constitutio” semnată aici, la 5 iulie 369, confirmă ştirea lui Marcellinus. Au fost trimişi la regele Athanaric (367-381), numit de Ammianus „judex potentissimus”, aceiaşi demnitari, spre a li se propune condiţiile păcii 7.Urmăriţi şi învinşi, goţii au solicitat ei 103F
104F
Ramura estică, a ostrogoţilor, a constituit, pe la mijlocul secolului al IV-lea, un alt regat, localizat în nordul Mării Negre, care s-a prăbuşit în jurul anului 375 sub loviturile hunilor. În consecinţă, unii s-au alăturat hunilor, alţii vizigoţilor, pe când marea lor masă s-a refugit în Pannonia. De aici, o parte au trecut în Italia, fiind însă înfrânţi de Stilicon în 406. Cei rămaşi s-au răsculat contra hunilor, câştigându-şi independenţa după bătălia de la Noricum. Susţinuţi de împăratul Zenon (474475; 476-491), ostrogoţii, conduşi de Teodoric (474-526), au cucerit Italia în anul 493, de la herulul Odoacru. Au dispărut de pe scena politică europeană după anul 552, în urma înfrângerii suferite din partea armatei bizantine conduse de generalul Narses; teritoriile deţinute au fost incluse în 555 în Imperiul Bizantin 4. Împăratul a cărui domnie a fost dominată, aproape în exclusivitate, de confruntările armate cu această populaţie migratoare a fost Valens; asociat la domnie de fratele său, Valentinian I (364-375), acesta a inaugurat dinastia valentiniano-teodosiană, prelungită în timp până la anul 457. Întradevăr, domnia sa a reprezentat şir nesfârşit de războaie. Profitând de supărarea populaţiei, 102F
4
105F
5 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropolitană, Timişoara, 1990, p. 65. 6 Fontes Historiae Daco-Romane, Editura Academiei Române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 123-127. 7 Marin Cojoc, Împăraţi şi înalţi demnitari bizantini pe teritoriul patriei noastre (secolele IV-XIII d.Hr.), în rev.
Ibidem, p. 238.
36