Revista Perspective Istorice Nr 3

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

„Fără o viziune clară asupra propriei istorii, un popor va purta mereu pecetea unui viitor incert” - interviu cu domnul Eugen Tomac, secretar de stat pentru românii de pretutindeni – Realizat de Sorin Istrate, Editor Coordonator UNU TV Deva ţării noastre şi promovării valorilor culturale româneşti.

- Cât de mult vă ajută în activitatea dumneavoastră experienţa de istoric şi jurnalist?

- Fără o viziune clară asupra propriei istorii, un popor va purta mereu pecetea unui viitor incert.

Individul va fi prada unui amalgam informaţional, iar societatea va fi privată de fundamentul apartenenţei. Pornind de la această convingere, consider că legătura existentă între activitatea mea prezentă şi experienţa de istoric influenţează în mod direct şi justifică seria de proiecte derulate de către Departamentul pentru Românii de Pretutindeni destinate a proteja şi promova particularităţile culturale, lingvistice şi spirituale ale etnicilor români din statele vecine ale României.

- Cum se prezintă situaţia minorităţilor româneşti din ţările Uniunii Europene, precum şi din celelalte ţări vecine nouă?

- Comunităţile româneşti din statele membre ale Uniunii Europene beneficiază în primul rând de un cadru legislativ favorabil, precum şi de măsuri de facilitare a integrării cetăţenilor români în statele gazdă. Conform datelor furnizate de către misiunile diplomatice ale României, peste 200 de asociaţii româneşti înregistrate în Italia şi Spania asigură reprezentarea comunităţilor româneşti şi peste 5000 de elevi români au beneficiat în anul şcolar 2010 – 2011 de programul Limbă, Cultură şi Civilizaţie Românească desfăşurat de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului în colaborare cu Institutul Limbii Române.

De asemenea, Biserica Ortodoxă Română, prin intermediul reprezentanţilor săi, joacă un rol important în consolidarea comunităţii. Principalele provocări cu care românii din diaspora se confruntă survin în multe cazuri din deficitul de imagine. Însă românii din statele Uniunii Europene au cel mai privilegiat statut, deoarece au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene. În statele din vecinătatea României situaţia este complet diferită, comunităţile româneşti confruntându-se în primul rând cu probleme legate de nerecunoaşterea etnicităţii lor.

Coordonator al Colecţiei LEX Românii de lângă noi „Comunităţi româneşti - drepturi şi norme universale”, ghid juridic apărut în luna decembrie a anului 2004, ce cuprinde legi universale şi europene privind protecţia minorităţilor şi combaterea discriminării pe criteriul etnic, secretarul de stat pentru românii de pretutindeni, Eugen Tomac, este de asemenea coordonatorul studiului “Focus on Romanians” (februarie 2005), raport privind situaţia românilor de pretutindeni, aspecte privind discriminarea românilor din vecinătatea României şi din diaspora. Principalele capitole abordate în acest prim raport public editat în România de după 1989 sunt situaţia învăţământului şi mass-media de limba română din comunităţile româneşti. Cu prilejul Simpozionului Internaţional organizat la Deva de către Asociaţia Profesorilor de Istorie din România – Filiala Hunedoara (In memoriam – Pompiliu Teodor), am adresat secretarului de stat pentru românii de pretutindeni câteva întrebări.

- Domnule secretar de stat, vă rugăm să faceţi, pentru cititorii revistei noastre, câteva precizări cu privire la ce este şi cu ce se ocupă, în cadrul Guvernului României, Departamentul pe care îl conduceţi.

- Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) funcţionează în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în coordonarea primului-ministru. DRP elaborează şi aplică strategia guvernamentală în domeniul relaţiilor cu românii de pretutindeni, în conformitate cu Programul de Guvernare. Scopul tuturor programelor derulate de DRP îl constituie păstrarea şi afirmarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din statele vecine şi emigraţie, conform standardelor internaţionale în materie şi întărirea legăturilor dintre România şi comunităţile româneşti de peste hotare. Politica DRP în relaţia cu românii din emigraţie şi originarii din România are ca obiectiv multiplicarea contactelor între personalităţile sau organizaţiile românilor din diaspora şi instituţiile statului român şi intensificarea colaborării în vederea susţinerii eforturilor de consolidare a statutului european al

1

PERSPECTIVE ISTORICE

ajungându-se ca în sate cu o concentrare de 97% populaţie românească să nu existe o şcoală cu predare în limba maternă. Necesitatea înregistrării publicaţiilor scrise de limba română la autorităţile ucrainene antrenează ingerinţe din partea acestora, iar lipsa finanţării conduce la apariţii neregulate a revistelor şi a ziarelor. În Ungaria, problema retrocedării imobilelor şi a conturilor bancare aparţinând minorităţii române este în continuare nesoluţionată.

Aici intervine rolul statului român de a veghea la respectarea drepturilor minorităţii româneşti din statele aflate în imediata vecinătate.

Prin intermediul unor instituţii de profil precum Ministerul Afacerilor Externe şi Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP), poartă un dialog deschis cu instituţiile europene cu atribuţii în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale şi etnice şi cu organismele guvernamentale abilitate cu gestionarea problematicii minorităţilor naţionale din statele vecine şi Balcani. Aceste demersuri au ca scop asigurarea pentru originarii români atât a drepturilor consacrate de documentele europene în materie, cât şi a celor ce derivă din aplicarea principiului reciprocităţii.

Pentru a consolida relaţia membrilor comunităţilor româneşti din afara graniţelor cu România, am continuat programul de tabere ARC, prin intermediul căruia în anul 2010 circa 2.600 de copii şi tineri români din Republica Moldova, Serbia, Ucraina, Bulgaria, Albania, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Egipt, SUA, Grecia, Italia, Australia şi Siria au putut lua parte la activităţile din taberele de la Sulina, Eforie Sud şi Sinaia. Prin intermediul programului „Descoperă Bucovina”, 900 de etnici români din Ucraina au putut vizita principalele obiective istorice din judeţele Botoşani, Suceava şi Neamţ. Prin programul „Guvernul României îţi oferă o carte”, 20.251 de volume, opere ale literaturii româneşti clasice au fost distribuite copiilor şi tinerilor români de peste hotare. În ceea ce priveşte dezvoltarea mass-media de limba română, dincolo de sprijinul direct acordat instituţiilor reprezentative de profil din afara ţării, în anul 2010 DRP a participat la organizarea unor evenimente menite a spori vizibilitatea presei în limba maternă a minorităţilor naţionale în statele de rezidenţă. În viitor, statul român, prin intermediul

- Ce face statul român şi ce ar trebui să mai facă în continuare pentru susţinerea şi afirmarea identităţii culturale a comunităţilor etnicilor români din celelalte ţări?

- În privinţa vecinătăţii statului român, recunoaşterea statutului de etnic român reprezintă o problemă principală. Recunoaşterea minorităţii aromâne ca minoritate naţională în Albania, cu drepturile care decurg din acest statut, este în continuare un deziderat. Statutul de minoritate etno-lingvistică acordat aromânilor este justificat prin lipsa unui stat înrudit, spre deosebire de greci, macedoneni şi sârbo-muntenegreni. Aceeaşi problemă există şi în Bulgaria, autorităţile susţinând că vlahii şi aromânii, ale căror asociaţii sunt recunoscute - reprezentanţii acestora făcând parte din Consiliul pentru Probleme Etnice şi Demografice - sunt grupuri etnice diferite de cele ale românilor din Bulgaria. Deşi Constituţia statului bulgar garantează dreptul de a învăţa în limba maternă, în prezent, nu există învăţământ de stat primar şi secundar în limba română.

Autorităţile sârbe continuă politica de divizare a minorităţii naţionale române, prin distincţia făcută între români şi „vlahi“. Aceştia consideră că minoritatea română se regăseşte numai în provincia Voivodina, unde este recunoscută ca atare, în timp ce „vlahii” formează un grup distinct.

Astfel, se încearcă excluderea românilor timoceni de la aplicarea prevederilor documentelor juridice bilaterale. În Serbia, doar în regiunea Voivodina există învăţământ public cu predare în limba română, în timp ce în Valea Timocului Ministerul Educaţiei al Republicii Serbia a obstrucţionat desfăşurarea cursurilor de limba română cu elemente ale culturii naţionale române în şcolile din regiune.

Statutul de minoritate naţională este teoretizat în Ucraina prin ansamblul legilor care definesc în plan internaţional standardul în materie.

Ucraina a adoptat integral pachetul legislativ care permite, teoretic, în cazul minorităţii româneşti, să beneficieze de exerciţiul tuturor drepturilor prevăzute. Cu toate acestea, se operează în continuare diferenţierea nejustificată între români şi moldoveni, finanţarea activităţilor asociaţiilor şi a instituţiilor mass-media de limba română este necorespunzătoare, iar procesul de retrocedare a bunurilor care au aparţinut minorităţilor naţionale este profund îngreunat. Învăţământul în limba maternă nu este susţinut într-un mod satisfăcător,

2

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

reprezentanţii minorităţilor naţionale, menit să încurajeze minorităţile să beneficieze de drepturile ce le sunt conferite de lege. Constituţia României, spre deosebire de cele ale ţărilor din vecinătate care se limitează de cele mai multe ori la prevenirea discriminării, asigură drepturile esenţiale ale unei comunităţi minoritare. Acestea includ: dreptul la învăţământ în limba maternă, dreptul la exprimare în limba maternă în faţa instanţelor de judecată şi dreptul la reprezentare în Parlament.

- Poate fi istoria o punte de legătură între românii de pretutindeni?

Ziua Naţională a României este sărbătorită în fiecare an în diverse locuri pe mapamond unde există comunităţi româneşti.

Memoria moştenirii noastre istorice este diseminată prin intermediul acestora. Prin prisma acestui fapt, îmi pot exprima certitudinea că ceea ce leagă o comunitate, indiferent de contextul în care se află, este însăşi istoria acesteia.

- Domnule secretar de stat, vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră.

- Vă mulţumesc de asemenea, dorindu-vă succes în tot ceea ce întreprinde Asociaţia Profesorilor de Istorie din România.

structurilor sale instituţionale de profil, va trebui să continue demersurile vizând susţinerea afirmării identitare a etnicilor români aflaţi în afara graniţelor atât prin intermediul sprijinului financiar direct destinat organizaţiilor şi asociaţiilor acestora, cât şi la nivel politico-diplomatic. În acest sens, va fi necesară consolidarea dialogului cu autorităţile statelor din vecinătate şi Balcani în vederea respectării reciprocităţii în acordarea de drepturi minorităţilor naţionale, respectiv minorităţilor etnice şi lingvistice.

- Consideraţi că există o apropiere suficient de bună între comunităţile româneşti din ţările europene faţă de „ţara mamă”?

- Relaţia existentă în prezent între membrii comunităţilor româneşti din statele europene şi România a evoluat substanţial. A fost creat un cadru instituţional complex având ca scop sprijinirea cetăţenilor şi etnicilor români de peste hotare în păstrarea şi promovarea identităţii lor culturale, lingvistice şi spirituale şi au fost întreprinse numeroase demersuri politicodiplomatice de a stabili un dialog între autorităţile române şi cele ale statelor gazdă în vederea facilitării integrării comunităţilor româneşti. Este necesar însă, o reconfigurare a acestei relaţii, în sensul identificării unor noi modalităţi de a răspunde aşteptărilor beneficiarilor cu un grad sporit de precizie.

- Poate fi considerată România un model pozitiv la nivel european în ceea ce priveşte drepturile acordate minorităţilor aflate pe teritoriul ei?

- România poate fi considerată un model pozitiv în ceea ce priveşte drepturile acordate minorităţilor naţionale atât la nivelul Uniunii Europene, dar mai ales la nivelul Europei Centrale şi de Est. Ţări membre ale UE precum Franţa şi Grecia nu recunosc statutul de minoritate naţională şi în consecinţă nici noţiunea de drepturi ale minorităţilor. Statul român consideră fundamentală garantarea drepturilor minorităţilor naţionale aflate pe teritoriul său prin adoptarea unor măsuri speciale în concordanţă cu convenţiile internaţionale ratificate de ţara noastră, care să vină în întâmpinarea nevoilor acestora. În România, dreptul la identitate etnică, culturală, lingvistică şi religioasă este respectat fără nici o limitare, constrângere sau presiune politică asupra mediului academic, cultural şi educaţional. Există un dialog permanent al autorităţilor române cu

Politician, istoric şi jurnalist român, Eugen Tomac s-a născut la 27 iunie 1981, în satul Babele (fostă General Al. Averescu) din sudul Basarabiei (raionul Ismail, regiunea Odesa, Ucraina). A venit în România la vârsta de 17 ani prin programul de burse oferit de Guvernul României etnicilor români din jurul graniţelor. A studiat la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti (1999-2003), şi a susţinut licenţa pe tema „Basarabia, provincie

3

PERSPECTIVE ISTORICE

Turkmenistan, Ucraina. Este de asemenea redactor al revistei de cultură istorică Magazin istoric, unde a publicat studii despre Basarabia şi românii de peste hotare, dar şi studii privind istoria Statelor Unite ale Americii. Odată cu investirea guvernului Emil Boc a fost numit în funcţia de secretar de stat pentru românii de pretutindeni la Ministerul Afacerilor Externe.

românească la periferia URSS”. Are un master susţinut în cadrul aceleaşi facultăţi pe tema „Mecanisme de deznaţionalizare în URSS” (20032004), la aceeaşi universitate parcurgând şi stagiul de doctorand. A devenit profesor de istorie la Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru românii de pretutindeni, instituţie ce aparţine de Ministerul Afacerilor Externe, unde studiază tineri din Albania, Bulgaria, Macedonia, Republica Moldova, Serbia,

De dragul Părintelui Teofil – zile de sărbătoare la Deva

Prof. Andrei Rosetti

Brâncoveanu sau în alte contexte de viaţă. Tot atunci a fost prezentat publicului devean, pentru care sala Liviu Oros a Casei de Cultură Drăgan Muntean s-a dovedit neîncăpătoare, volumul “Paşi pe calea duhovnicească”, ce cuprinde 12 interviuri cu Părintele Teofil realizate de părintele Sabin Vodă din Alba Iulia. Cartea a apărut prin grija Editurii Reîntregirea din Alba Iulia. Un minunat intermezzo al acelei seri, o surpriză de fapt, a fost interpretarea Canonului în Re major de Johann Pachelbel - o interpretare de excepţie a tinerilor violonişti Maria Jurcă şi Răzvan Anemţoaiei formaţi la Liceul de muzică şi arte plastice „Sigismund Toduţă" din Deva (prof. Mirela Calciu). Aceştia au fost acompaniaţi la pian de prof. Laura Măilă. În debutul celei de a doua zile din agenda evenimentului, în Paraclisul „Sfântul Stelian” al Colegiului Naţional „Decebal” a avut loc Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi o slujbă de pomenire a părintelui Teofil. După acest moment a urmat vernisajul expoziţiei itinerante “De dragul Părintelui Teofil” organizată de Editura Teognost din Cluj Napoca şi Mânăstirea Brâncoveanu şi găzduită la Deva de Galeria Colegiului Naţional „Decebal” (curatori: Pr. Ioan Gînscă şi Andrei Rosetti).

Dedicată celui ce a fost unul dintre cei mai mari duhovnici contemporani, expoziţia a prezentat pe simeze fotografii vechi din colecţia Mănăstirii Brâncoveanu, precum şi fotografii recente realizate de Dorin Berian, Ioan Gînscă, Ovidiu Man, Ovidiu Muraru, Horea Preja, Andrei Rosetti, Pantelimon Şuşnea şi Serafim Vuc. Expoziţia a pus în atenţia celor prezenţi şi fragmente de text reprezentative din cuvântările părintelui. În deschidere au vorbit celor prezenţi monahii invitaţi, prof. Florin Ilieş, directorul Colegiului Naţional „Decebal”, prof.

Simion Molnar, preşedintele Filialei Hunedoara a Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România (APIR)

În perioada 17-18 martie 2011 au avut loc la Deva câteva evenimente dedicate memoriei Părintelui Teofil Părăian, duhovnicul de la Mânăstirea Brâncoveanu, trecut la cele veşnice în toamna anului 2009. În luna martie a aceluiaşi an părintele împlinise vârsta de 80 de ani. De aceea devenii ce i-au fost aproape şi care încearcă şi astăzi să îi urmeze exemplul şi sfaturile, s-au gândit că este potrivit să aibă loc o astfel de evocare în această lună. În prima din cele două zile dedicate Părintelui Teofil a avut loc o întâlnire, în cadrul serilor LOGOS, cu doi dintre monahii care au vieţuit în ultimii ani alături de marele duhovnic. În cadrul acestei întâlniri părinţii Matei Bilăucă de la Mânăstirea Şinca Nouă şi Mihail Bobârnat de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus au vorbit devenilor despre aceşti ani petrecuţi în chilia Mânăstirii

4

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, cel care-l va iniţia în viaţa duhovnicească.

Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţiilor din ţară şi să participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cele 40 de cărţi ale părintelui, în înregistrările cu predici, conferinţe sau interviuri realizate în ultimii 20 de ani.

Fragment din Relatările Dr. Ana Crisnic, în îngrijirea căreia s-a aflat la Deva în ultimele sale zile un mare duhovnic al dragostei şi al bucuriei Teofil Părăian (sursa - Lăcaşuri Ortodoxe) [...] S-a internat în urma unei crize făcută la mănăstire - insuficienţă respiratorie. Iniţial, în ideea de a nu împovăra pe nimeni, părintele a hotărât că nu doreşte să rămână cineva de la mănăstire cu dânsul, că se descurcă singur. Seara părintele era monitorizat, cu perfuzii şi am decis împreună, că voi rămâne eu cu dânsul în salon, unde era singur, pentru a-l ajuta la nevoie.

Cum a fost o noapte cu părintele Teofil pacient? A adormit în jurul orei 22 până la 2.30, apoi s-a trezit, şi-a luat metaniile şi a început să se roage până în jurul orei 4.30. Ce am sesizat în vremea în care dânsul se ruga, ca extrasistolele pe care le avea şi erau destul de numeroase, în vremea rugăciunii au început sa fie din ce în ce mai rare şi multă vreme chiar deloc. La 4.30, când am văzut că

şi Andrei Rosetti, unul din curatorii proiectului.

Argumentul expoziţiei De dragul Părintelui Teofil - găzduită la Deva de Galeria Colegiului Naţional „Decebal” Părintele Teofil s-a mutat la Domnul pe data de 29 octombrie 2009. După aproape doi ani, mulţimile de oameni care îl ascultau şi îi urmau sfaturile continuă să-l asculte, să-l citească şi să-i urmeze sfaturile, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Da, într-adevăr, a trecut, ca fiecare, prin moarte la Viaţă. Şi a rămas prezent în inimile noastre în mod diferit, dar viu. Nu ne mai strânge în braţe cu putere, nu mai auzim vocea lui gravă zicând „Dragă!”, dar ne poartă în rugăciunea lui în faţa tronului lui Dumnezeu - iar aceasta tot o îmbrăţişare a iubirii este.

De-acum, venim la conferinţe şi expoziţii care îi sunt dedicate, şi facem aceasta în mod natural, cu bucurie, fără nici un fel de efort interior special. Şi acesta este miracolul nostru, de la şi pentru Părintele Teofil!

Părintele Iulian Nistea, Paris (www.dedragulparinteluiteofil.ro) „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. ” (Evrei 13, 7) Cine este însă Părintele Teofil? La această întrebare, majoritatea celor care l-au cunoscut ar răspunde un mare duhovnic, sau: un mare părinte duhovnicesc. Dar iată ce spunea Părintele Teofil despre el însuşi: „Dacă e vorba să răspund la întrebarea cine sunt eu ca duhovnic, aş spune că sunt duhovnic mare, mic şi de nimic. Mare, pentru cei ce mă ascultă; mic, pentru cei care nu mă ascultă; şi de nimic pentru cei care mă ocolesc. Cei care mă critică nu-mi iau nimic din ceea ce am, iar cei care mă laudă nu-mi adaugă nimic la ceea ce am.”

PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN (3 martie 1929 – 29 octombrie 2009) - scurtă biografie Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan.

S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează, tot în capitala Banatului, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl

5

PERSPECTIVE ISTORICE

răspuns: «da, dragă, nu ştiu ce mi-a venit aşa să cânt, nu obişnuiesc. Am cântat slujba înmormântării…!!!». Era tare bucuros… Eu am vrut să-l întreb de ce slujba înmormântării, dar am amuţit şi m-am aşezat pe patul alăturat. Precizez, că în perioada internării, la câteva zile de la instituirea tratamentului, se simţea bine, spunea tuturor că dacă se simte tot aşa, mai poate trăi 20 de ani şi îşi făcea planuri de viitor. A participat la trei sfinte Liturghii şi a predicat la una din ele timp de 40 de minute (fiind ultima predică a părintelui – Înălţarea Sfintei Cruci, la biserica Naşterea Maicii Domnului din Deva n.r.). Şi cu toate acestea a cântat slujba înmormântării. În timpul spitalizării au fost zile de sărbătoare în secţia noastră, părintele a cucerit tot ce s-a lăsat cucerit. Ceea ce a urmat la numai o lună de la această internare ne este cunoscut… [...] Se ştie deja că părintele spunea că va merge în Rai şi că nu va merge singur. Mi-a zis că nu concepe Raiul fără noi, că cei care ne-am întâlnit şi potrivit în lumea aceasta vom fi şi în veşnicie împreună.

începe să se mişte, l-am întrebat dacă are nevoie de ceva, iar părintele, uşor mirat, m-a întrebat : «dragă, tu eşti aci ?!» I-am răspuns: «da, de aseară…». Am început să discutăm, l-am provocat în diverse chestiuni, părintele fiind foarte deschis pentru conversaţie. Ceea ce a subliniat atunci, poate ca valoare testamentară, este un alt îndemn de a ţine minte «că numai cu bunătatea pot învinge în viaţă şi că numai cu bunătatea mai ţine Dumnezeu lumea aceasta». Când era tânăr a crezut că oamenii sunt buni, dar a ajuns ulterior la concluzia că nu e aşa cum credea. M-a îndemnat stăruitor spre bunătatea cu care voi învinge mereu, în orice împrejurare. În timpul spitalizării a fost foarte deschis cu tot, deborda de bucurie şi iubire.

Doresc să mai mărturisesc un alt moment care l-am surprins din perioada internării. Într-o zi, în jurul prânzului, am mers în salon să văd ce mai face părintele. Rămăsese singur… Părintele care-l însoţea fiind plecat pentru moment. Şi, spre surpriza mea, când am intrat în salon, părintele cânta «Cuvine-se cu adevărat…». L-am ascultat şi l-am întrebat la sfârşit: «părinte, cântaţi ?» Mi-a

APARIŢII EDITORIALE “Crimele Revoluţiei”, de Grigore Cartianu Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010

Prof. Simion Molnar

primul volum al ziaristului Grigore Cartianu – “Sfârşitul Ceauşeştilor”, care, la puţin timp, a fost urmat de lucrarea pe care v-o recomandăm pentru lecturare. Încă din start, autorul ţine să ne avertizeze că “această carte nu este recomandată celor cu inima slabă ! Si nici celor care mai cred că Scufiţa Roşie îl poate învinge pe Lupul Rău. În lumea reală, lupii câştigă mereu.”

Deşi ziarist, Cartianu surprinde prin volumul muncii de cercetare alături de o echipă de reporteri de la ziarul “Adevărul”, investigaţia lor având rolul unei cercetări istorice.

La fel ca şi în primul volum, autorul apelează la subtitluri sugestive, ca de exemplu “Ei au tras în noi, după 22”, “Căpitanul Lupoi, buzduganul spionului Militaru”, “Toate tunurile pe Sibiu”, “Turiştii sovietici de la Valea Rea”, sau “Moartea vine în pantaloni scurţi”.

În numărul trecut al revistei, am prezentat

6

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

răniţi au fost înregistraţi după fuga lui Nicolae Ceauşescu: 957 şi 2.587. În perioada 22 – 27 decembrie 1989, am asistat la un adevărat război, având în vedere că Armata Română a consumat aproximativ 13 milioane de cartuşe şi proiectile, fără a mai socoti cele ale Gărzilor Patriotice, Securităţii şi Miliţiei.

Lucrarea lui Grigore Cartianu încearcă să prezinte o imagine a sângeroaselor evenimente din decembrie 1989. Desigur că informaţiile autorului trebuie coroborate şi cu alte informaţii ale unor istorici, cercetători, martori ai evenimentelor, pentru a avea o imagine cât mai apropiată de realitate. Numai după aşezarea evenimentelor întrun timp mai îndepărtat, vom putea, însă, să tragem concluziile despre ceea ce s-a petrecut şi să-i dăm dreptate, sau nu, autorului.

Deasemenea, volumul mai este însoţit de o serie de stenograme ale discuţiilor purtate în sediul C.C. al P.C.R. în 22 decembrie 1989, după ora 18, ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale din aceeaşi dată, precum şi ale întrevederii româno – sovietice din 27 decembrie 1989.

Sunt cuprinse şi interviuri realizate cu generalul Victor Atanasie Stănculescu şi cu colonelul Aurel Dragomir, comandantul Şcolii Militare din Sibiu.

Cartea este scrisă într-un ritm alert, care îi asigură o lecturare uşoară şi plină de suspans.

Dincolo de întrebările pe care le ridică autorul, ceea ce rămâne cu certitudine, este bilanţul tragic al evenimentelor din decembrie 1989: 5.205 victime, dintre care 1.116 morţi şi 4.089 răniţi. Din nefericire, cei mai mulţi morţi şi

„Un secol cu Neagu Djuvara”, de George Rădulescu Editura Adevărul Holding, Bucureşti, 2010

Prof. Simion Molnar

„Adevărul”, iar din ianuarie 2008, realizează „Dialogurile săptămânale la masa adevărului”.

Volumul „Un secol cu Neagu Djuvara”, cuprinde o serie de interviuri, pe care le-a realizat cu una din personalităţile de seamă ale culturii româneşti.

Andrei Pleşu spunea despre povestea vieţii lui Djuvara, că „are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant”. Şi tot Pleşu spunea că „Djuvara a trecut prin tot: război şi universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filosofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamei şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani ...”.

La rândul său, autorul dialogurilor, îl caracterizează pe profesorul Djuvara, coborâtor dintr-o veche familie boierească, fiind întruchiparea „omului pe care l-a pierdut România. Definitiv.” „Mi-e teamă, însă – spune autorul – că naşterea unei generaţii asemănătoare cu aceea a profesorului, va dura încă multă vreme de acum înainte”.

Interviurile realizate, prezintă opiniile personale ale profesorului Djuvara, cu privire la diverse evenimente istorice pe care le-a trăit în aproape un secol de existenţă, descrise cu mult har, analizate cu luciditate şi, de foarte multe ori, cu duritate, ca de exemplu în interviurile „Pentru mine, Carol al II-lea era un ticălos afacerist”, „Regele

Licenţiat în drept şi teologie, George Rădulescu se remarcă prin activitatea sa publicistică, fiind redactor în cadrul departamentul „Politică internă” al ziarului „Curierul Naţional”, iar mai apoi, coordonator al departamentelor de „Politică internă” şi „Publicistică” ale cotidianului

7

PERSPECTIVE ISTORICE

democraţie, cu toate inconsecvenţele ei de după 1989.

Neagu Djuvara crede că marea faptă bună a românilor este însăşi trecerea lor prin istorie.

Se cuvine, deci, să introduceţi această carte în peisajul lecturilor dumeavoastră.

Mihai nu l-a putut graţia pe Antonescu”, „Radu Duda împiedică revenirea monarhiei”, sau „În ultimii 75 de ani ne-am stricat cu toată Europa”.

Cartea lui George Rădulescu reprezintă o lectură extrem de interesantă, care ne introduce în atmosfera unui secol agitat, bântuit de două războaie mondiale, de trecerea de la sistemul democratic la sistemul totalitar şi revenirea la

„Biblioteci şcolare din Comitatul Hunedoara (1867 – 1918)”, de Ciprian Drăgan Editura Emia, Deva, 2010

Prof. Simion Molnar

Direcţiei Judeţene Hunedoara a Arhivelor Naţionale, în fondurile arhivistice ale protopopiatelor ortodoxe şi greco-catolice din Brad, Deva, Hunedoara, Orăştie, Haţeg, Jiu şi, de asemenea, pe lucrări generale şi speciale publicate de-a lungul timpului.

Lucrarea este structurată pe trei capitole şi anume: Aspecte culturale din Comitatul Hunedoara în perioada 1967 – 1918; Legislaţia şcolară din Ungaria privind bibliotecile şcolilor, în perioada 1867 – 1918; Structura şi conţinutul bibliotecilor şcolare din Comitatul Hunedoara în perioada 1867 – 1918.

Parcurgerea lucrării ne duce la concluzia că în perioada enunţată de autor au apărut în Comitatul Hunedoarei biblioteci ale şcolilor ortodoxe, greco-catolice, biblioteci ale şcolilor de reuniune grănicerească şi ale şcolilor de stat.

Constituirea bibliotecilor şcolare se datorează contextului politic şi cultural, dar şi interesului dascălilor pentru lărgirea sferei învăţământului.

Scopul înfiinţării bibliotecilor şcolare a fost îndrumarea pentru obţinerea informaţiilor şi influenţarea în formarea mentalităţilor pozitive.

Biblioteca şcolară a dezvoltat interesul elevilor pentru lectură, devenind şi o lecţie de spiritualitate.

Aparent tehnicistă, cartea tânărului Ciprian Drăgan este o lucrare utilă asupra istoriei bibliotecilor şcolare din Transilvania şi devine un stimulent în cercetarea şi aprofundarea problemei bibliotecilor de-a lungul timpului.

Doctor în istorie al Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, domnul Ciprian Drăgan transpune teza sa de doctorat într-o lucrare apărută la Deva, sub egida Editurii Emia, intitulată „Biblioteci şcolare din Comitatul Hunedoara (1867 – 1918)”.

După cum ne spune autorul, „scopul ştiinţific urmărit al lucrării, este acela de a reconstitui imaginea bibliotecilor şcolare, cât mai veridic, scoţând în evidenţă structura şi conţinutul lor”. În elaborarea lucrării, autorul se bazează pe o multitudine de documente cercetate în cadrul

8

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

„Vechea Biserică Parohială a Devei”, de Ionuţ Codrea Editura Cetate, Deva, 2010

Prof. Simion Molnar

ar fi de aproximativ şase secole şi că la început, ea ar fi aparţinut ritului catolic, iar apoi, din sec. al XVI - lea, ar fi trecut în posesia calvinilor.

Lucrarea prezintă o istoriografie a aşezării şi a monumentului, surse cartografice, iconografice şi fotografice. De asemenea, autorul ne introduce şi într-un scurt istoric al oraşului Deva şi a legăturii dintre Cetate şi oraş. În jurul anului 1880, ne spune autorul, biserica a ajuns într-o stare de degradare avansată, astfel încât, odată cu prăbuşirea turnului, a navei, iar apoi a altarului, trebuia luată o decizie. În 1905, conducerea Bisericii Reformate din Transilvania se hotărăşte să construiască o nouă biserică, pe o nouă locaţie.

Anul 1907 va reprezenta şi ultimul an de existenţă al vechii biserici şi începerea construcţiei noii biserici, care va fi terminată în 1910.

Meritul tânărului istoric este acela de a reda devenilor imaginea unei vechi construcţii parohiale, a cărei existenţă a durat şase sute de ani, lucru puţin cunoscut în acest moment de mulţi din locuitorii Devei. Iată de ce, cartea lui Ionuţ Codrea merită a fi parcursă şi a se afla în biblioteca în special a devenilor.

Cartea istoricului Ionuţ Codrea încearcă să ne redea imaginea unui monument pierdut pentru totdeauna şi, în cea mai mare parte, necunoscut tinerelor generaţii devene.

Având în vedere că se referă la un monument dispărut, autorul devean a trebuit să întreprindă o vastă activitate de documentare, consultând bibliografie maghiară şi română, precum şi elemente din domeniul arhitecturii, picturii şi cartografiei.

Despre vechimea bisericii, se presupune că

„Abdicarea Regelui Mihai – documente diplomatice inedite”, de Mark Laszlo – Herbert Editura Humanitas, Bucureşti, 2010

Prof. Simion Molnar

Germania de Est. Lucrarea pe care v-o recomandăm aduce un caracter de inedit în ceea ce priveşte studiile despre Regele Mihai I al României. Aşa cum ne precizează şi autorul, în general, ceea ce ştim despre rege, domnia sa şi abdicarea sa, se bazează pe interviurile acordate de rege, pe surse apropiate familiei regale, pe memoriile unor reprezentanţi ai Curţii Regale, sau ale politicienilor liberali şi ţărănişti, apropiaţi regelui.

Mark Laszlo – Herbert s-a născut la Cluj în 1975. A absolvit Şcoala Superioară de Comerţ Exterior din Budapesta (specializarea Diplomaţie Comercială, 1998), cursurile de masterat la Universitatea Bilkent din Ankara (Relaţii internaţionale, 2001) şi la Centrul European University din Budapesta (Istorie, 2002). Din 2003 este asistent universitar la University of Toronto.

Preocupat de istoria socială a anilor 50 şi 60 în Europa Centrală şi de Est, elaborează o teză de doctorat despre producerea spaţiului socialist în trei oraşe muncitoreşti din România, Ungaria şi

9

PERSPECTIVE ISTORICE

intitulată „Abdicarea Regelui Mihai”.

Iată de ce, lucrarea reprezintă un aspect inedit, prin punerea în valoare a unor surse istorice mai puţin utilizate de către cercetători.

Culegerea de documente nu este focalizată direct pe persoana Regelui Mihai, sau a tatălui său Carol al II-lea, despre care exista temerea că ar fi dorit să revină încă odată pe tronul României, ci reprezintă o modalitate prin care a fost văzută monarhia românească, de subalternii unor şefi de state şi de guverne, prin corespondenţa lor.

Documentele ne vorbesc despre politicienii americani, britanici, francezi, despre experţi, ambasadori, consuli, despre prietenii şi duşmanii Regelui Mihai.

De asemenea, cartea vine ca o contracarare a unei lucrări scrisă de Mihai Pelin şi intitulată „Marele rapt regal”, în care acesta atacă în termeni vehemenţi Casa Regală şi pe Mihai I. Prin publicarea acestor documente, autorul vrea să pună la dispoziţia cititorului, posibilitatea de a-şi forma singur o părere despre ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul anului 1947.

Lucrarea se adaugă, astfel şi altor încercări de a pune în lumină o perioadă extrem de controversată a istoriei noastre contemporane, cuprinsă între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947.

Majoritatea acestor lucrări nu prezintă, însă, surse documentare străine, aflate în arhivele americane, engleze, sau franceze. Începând cu 2005, autorul studiază, întâi la Washington, iar apoi la Londra, corespondenţa dintre autorităţile americane şi engleze şi diferitele lor reprezentanţe din lume, referitoare la abdicarea ultimului rege al României. În anul 2006, autorul descoperă documente asemănătoare şi în arhiva Ministerului de Externe al Franţei. Descoperirea acestor documente, îl determină să le pună în valoare printr-o lucrare

Asumarea (post)modernităţii. Perspectivă teologică asupra istoriei. de Pr. Dr. Vasile Vlad Editura Universităţii Aurel Vlaicu, 2010

Prof. Radu Trifon

Derularea generaţiilor pe scena istoriei indică o succesiune ordonată a evenimentelor şi civilizaţiilor spre o finalitate, ceea ce arată că istoria lumii are un sens. Înţelegerea ortodoxă a sensului istoriei văzute este spre finalitatea eshatologică, şi timpul istoriei are rolul de a pregăti veşnicia Învierii. Dar, dacă e perfect adevărat că umanitatea a fost creată de Dumnezeu pentru îndumnezeire, tot atât de adevărat este că ea s-a mişcat în istorie mai mult într-o autonomizare accelerată în raport cu Creatorul, decât în sensul ei teocentric. În afara perspectivei oferite de gândirea şi experienţa ortodoxă sensul istoriei lumii îşi pierde semnificaţia, finalitatea, însăşi istoria lumii devine o simplă radiografie a manifestării fiinţei umane, o simplă înregistrare a tuturor eforturilor omului de

10

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

suspiciune de superficialitate sau rutină pseudoacademică, întâlnită, din nefericire, într-un segment suficient de semnificativ al lumii academice post-decembriste, informaţii provenite din domenii considerate disjuncte de către o bună parte a „inteligenţei” lumii de astăzi: teologie (atât cea a Sfinţilor Părinţi, cât şi cea modernă, ortodoxă, catolică şi protestantă), sociologie, istorie, filosofie, fizică, politică şi politologie, etc. (465 de note de subsol). Structurată pe capitole şi subcapitole având titluri sugestiv şi ingenios alese, care te îndeamnă la lectură, cartea presupune, totuşi, un anumit efort intelectual, însă acest efort merită cu prisosinţă depus, întrucât perspectiva descrisă şi oferită în paginile ei poate schimba, cu siguranţă, perspectiva personală a fiecărui cititor asupra lumii şi vieţii, asupra lucrurilor esenţiale care ne definesc ca oameni. Din acest motiv consider că lucrarea părintelui profesor Vasile Vlad se adresează în egală măsură studenţilor, indiferent de domeniul de studiu, teologilor, istoricilor, filosofilor, sociologilor psihologilor şi tuturor celor care au ca preocupare majoră manifestarea fiinţei umane sub o formă sau alta, dar şi oamenilor politici, celor care conduc, sau măcar se străduiesc să o facă, destinele acestui neam în complicata societate informaţională globală în care trăim astăzi, fie că vrem, fie că nu vrem.

a-şi depăşi mereu limitele şi condiţionările sale ca fiinţă creată.

S-au scris nenumărate pagini despre societăţile şi modelele istorice, atât din perspectiva ştiinţei, cât şi din cea a teologiei. De cele mai multe ori ştiinţa refuză sa accepte participarea concretă, reală a Lui Dumnezeu în istorie, sau, dacă o face, Acesta e mereu înţeles în perspectiva scolastică, neoaristoteliană în care El s-a retras din lume după ce i-a dat lumii legi necesare şi suficiente care să o conducă, sau în perspectiva acelui protestantism, după care destinul conduce în mod implacabil pe fiecare om şi neam spre finalitatea pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru el. La rândul ei, teologia tinde mai mereu să se rezume la un limbaj convenţional, exprimând un tip de mesaj şters, de cabinet, refuzând o participare vie a omului la scrierea istoriei lumii din perspectiva eshatologică.

Această lucrare a părintelui profesor Vasile Vlad constituie, într-un limbaj comun, excepţia care confirmă regula. Ea prezintă şi reprezintă cu stricteţe viziunea creştin-ortodoxă asupra lumii şi vieţii, asupra sensului istoriei umanităţii, cu rigoarea argumentativă şi descriptivă specifică ştiinţei moderne. Bazată pe un efort deosebit de cercetare şi aprofundare a unei impresionante bibliografii (peste două sute de titluri), cartea sintetizează într-un mod care exclude absolut orice

Biserică, Stat şi Franc-masonerie în Banat şi Ungaria (1848-1889) de Varga Attila Editura Argonaut, 2008

Prof. D. Jula

Napoca. A fost publicată de Editura ,,Argonaut" din Cluj Napoca în seria Historia Nova. La doi ani de la apariţie a primit premiul Academiei Române pentru ,,Cartea anului 2010". Premiul a venit de la sine, manuscrisul iniţial a fost munca celor mai frumoşi ani constituindu-se într-o valoroasă lucrare de doctorat a cărei temă a fost biserica romanocatolică din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pentru a intra în cursa marelui premiu al Academiei lucrarea a suferit modificări majore.

Plecând de la o temă relativ nepretenţioasă s-a ajuns la un titlu trifurcat reflectând în fapt cele trei părţi implicate în realităţile social politice şi culturale ale perioadei 1848-1889. Astfel: cartea se prezintă într-un format elegant, are două volume, este scrisă într-o manieră narativă de gen ,,action" astfel în cât fiecare pagină de lectură se cere redescoperită în alte zeci de pagini. De asemenea

Cartea tânărului istoric reşiţeano-clujean a apărut în anul 2008, sub egida Academiei Române şi a Institutului de Istorie ,,George Bariţ" din Cluj

11

PERSPECTIVE ISTORICE

cea liberală, dualismul austro-ungar şi anul 1889 an în care vine în fruntea episcopiei Alexander Bonnaz iar perioada episcopatului său va fi cea mai înfloritoare din istoria cenadiană.

Cele mai importante surse s-au constituit din arhive, unele nesistematizate sau necercetate vreodată, pe diverse tematici: relaţii internaţionale, învăţământ, viaţă cultural bisericească. Fondurile documentare cercetate au fost cele autohtone, de la Timişoara precum şi alte surse mult mai bogate de la Cenad, Budapesta şi Roma. Insistenţa celor două volume cade pe mediul romano-catolic din Banat în special învăţământul, prin seminarul timişorean.

Cartea este scrisă într-un limbaj nepretenţios introducându-ne într-o lume barocă absolut inedită iar notele din infrapagină vor face deliciul oricărui cititor, avizat sau neavizat constituindu-se ca o lectură paralelă.

autorul însuşi îşi dezvăluie bucuria şi curiozitatea de-a dreptul copilărească de-a transpune informaţiile care aproape în totalitate pleacă de la un fond documentar serios şi atent cercetat.

Autorul transformă cu naturaleţea filologului o lucrare ştiinţifică într-un roman beletristic. De la propria-i introducere până la titlurile alese, cu un nonconformism ce-l caracterizează, cartea ne introduce într-o atmosferă barocă în care tronează figura marcantă a episcopului Alexander Bonnaz din centrul de la Cenad. Dintre titluri voi cita următoarele: ,,Un papă în ofensivă şi un diplomat în halat de baie", ,,Un raport primaţial inedit: cazul preotului ştrengar", ,,Mâna de lucru ochii spre cer.

Restul va veni de la sine!", etc.

Perioada aleasă de Aty Varga concentrează în ea evenimentele cele mai importante care au marcat profund destinul diecezei de la Cenad: revoluţia de la 1848, perioada neoabsolutismului,

Franţa, hegemonie sau declin? de Lucian Boia Editura Humanitas, Bucureşti, 2010

Psiholog Daniela Dumulescu

istorie. Unul dintre cei care cu o deosebită dedicare şi măiestrie scrie o istorie debarasată de prejudecăţile şi stereotipurile care mai bântuie încă scrisul istoric, este Lucian Boia, un cercetător remarcabil, un istoric de şcoală nouă, un spirit critic. Una dintre cele mai recente lucrări ale sale este, Franţa: hegemonie sau declin, o lucrare în care aplică principiile mai sus menţionate, făcând apel la istorie, care, aşa cum mărturiseşte la începutul cărţii sale, nu cunoaşte nici interpretări exhaustive, nici răspunsuri definitive, ea fiind infinit mai complicată decât mitologia.

Recent, o serie de istorici au atras atenţia asupra declinului Franţei, în epoca contemporană. În lucrarea de faţă, Lucian Boia analizează multidimensional şi multicauzal istoria acestei naţiuni, încercând astfel să evidenţieze o serie de constante dar şi modificări ale parcursului istoric al Franţei, menite să explice destinul său.

Structura cărţii relevă o abordare tematică, dar în acelaşi timp logică şi cronologică, care oferă o imagine exahaustivă asupra istoriei Franţei sub diferite aspecte, politic, economic, cultural, ştiinţific etc, însă deopotrivă mental. Astfel, cartea este

Pentru a înţelege trecutul, trebuie să ai curajul să te detaşezi de rigiditatea unui unic punct de vedere şi să îţi asumi o perspectivă pluridimensională a lucrurilor, să încerci să pătrunzi spiritul veacului şi psihologia celor despre care scrii

12

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

readucerea ţării pe primul loc, printr-o politică de anvergură mondială, francezii nu i-au iertat celui de-al Doilea Imperiu decăderea ţării lor. Autorul remarcă faptul că această decădere caracteristică epocii nu se datorează erorilor regimului, cât unei evoluţii istorice de lungă durată.

Capitolul al VI-lea este dedicat abordării problematicii literelor, artelor şi ştiinţelor. Autorul dezbate statutul acestora, ilustrând faptul că limba şi cultura franceză îşi menţine destul de bine poziţia de-a lungul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Domnul Boia realizează o analiză detaliată a limbii şi ştiinţei franceze comparativ cu ceea ce se întâmplă la momentul respective în Germania, Marea Britanie şi SUA. În capitolul intitulat De Gaulle şi cei Treizeci de Ani Gloriosi, Lucian Boia descrie situaţia Franţei în timpul regimului De Gaulle, aducând in discuţie caracteristicile benefice ale perioade, contrabalansate însă de aspecte mai puţin pozitive.

Astfel, autorul dezbate problematica revirimentului demografic, a Franţei bipolare, deopotrivă modernă si tradiţională, şi a modului în care modernitatea câştigă teren. De asemenea, autorul ilustrează politica de decolonizare a lui De Gaulle care a înţeles necesitatea renunţării la imperiu.

Acest lucru avea să-i deschidă Generalului calea spre îndeplinirea marelui său proiect politic: readucerea Franţei la vârf. Ori pentru acest deziderat trebuiau reuniţi toţi cei care refuzau hegemonia americană şi sovietică. Boia surprinde într-o manieră complexă modalitatea în care De Gaulle a înţeles să-şi ducă la capăt proiectul grandios de a face din ţara sa modelul grandios pentru celelalte naţiuni ale lumii, dar şi greşelile pe care le-a comis şi consecinţele de ansamblu ale viziunii şi acţiunii sale. Ambiţiile Generalului se pare că mergeau prea departe, deoarece francezii deveniseră preocupaţi de fericirea individuală, mai mult decât de gloria Franţei, într-o societate care se transformase într-una de consum. În ceea ce priveşte prosperitatea Franţei, autorul remarcă faptul că Nu a Cincea Republică a reanimat economia ţării, ea s-a instalat într-o fază de plină creştere. Cu toate acestea el identifică şi domeniile în care Franţa înregistrează o stagnare, în raport cu celelalte naţiuni europene.

Capitolul al VIII-lea este intitulat sugestiv, Franţa care dă înapoi, Franţa care merge înainte.

Este o analiză coerentă a situaţiei Franţei postgaulliste care, deşi nu atât de influentă ca

structurată în 10 capitole care se încheie cu o concluzie a autorului asupra celor abordate.

Problematicile discutate în aceste capitole emerg unele din celelalte, se înlănţuie etc., explicitând remarcabil complexitatea cauzelor şi maniera în care acestea generează efectele în istorie. În chip evident, puterea şi preeminenţa europeană a Franţei era asigurată nu atât de modernitatea, cât de masivitatea ei.

Elementele cheie care explică destinul istoric măreţ al Franţei până în secolul al XIX-lea sunt numărul locuitorilor şi puterea statului.

Cu toate acestea, autorul remarcă germenii decăderii sale exact în aceste structuri: spre sfârşitul secolului al XVIII-lea: creşterea demografică dădea semne de oboseală, bogăţia era prezentă, însă se baza pe structuri economice tradiţionale, agrare, deja depăşite, ideea de stat puternic risca să devină o frână şi nu un imbold, iar cultura franceză va găsi în secolele următoare un mediu tot mai puţin receptiv.

Revoluţia franceză a avut o putere înnoitoare remarcabilă, mâncând profund ultimele două secole de istorie prin concepte precum egalitate, libertate, naţiune sau democraţie. Mai mult, Revoluţia a operat un transfer de suveranitate de la rege la popor, care astfel a devenit Naţiune. Cu regale se mai putea negocia, cu naţiunea niciodată.

Cu toate acestea, Lucian Boia remarcă dimensiunea conservatoare a acesteia, respective faptul că Revoluţia a creat obstacole în calea capitalismului, fapt ce a fost puţin prielnic schimbărilor structurale. Mai mult, se pare că Revoluţia nu a atenuat numeroasele contradicţii, ci dimpotrivă a inaugurat o perioadă de instabilitate. Autorul remarcă de asemenea că din acest moment, două Franţe se vor înfrunta în permanenţă: Franţa revoluţionară şi Franţa reacţionară, Franţa republicană şi Franţa monarhică, Franţa progresistă şi Franţa tradiţionalistă… În plus, va fi momentul în care se încearcă omogenizarea culturală,astfel, cuvântul minoritar, nu mai figura în dicţionarul politic francez…

Secolul al XIX-lea aduce cu sine o anemie care loveşte Franţa. Boia aduce în discuţie o serie de potenţiale cauze de natură socio-economică, psihologică, dar mai ales demografică. Este vorba despre o scădere dramatică a natalităţii, în timp ce în celelalte ţări europene aceasta creşte.

Deşi proiectul celui de-al Doilea Imperiu viza

13

PERSPECTIVE ISTORICE

toate că astăzi modelul francez pierde tot mai mult teren, se pare că îşi păstrează un loc special cel puţin în rândul unei anumite elite intelectuale de pretutindeni.

Ultimul capitol este dedicat preşedintelui actual, Nicolas Sarkozy, a cărei politică şi viziune este ilustrată şi analizată admirabil de Lucian Boia.

Acesta îl vede pe preşedintele francez un nou Salvator, sosit la momentul potrivit pentru a salva Franţa de la decădere. Personalitatea sa, atât sub aspectul caracterului, cât şi sub aspectul puterii, sunt comparate cu ale lui Napoleon I, Napoleon al III-lea şi Charles de Gaulle. Această paralelă este admirabil realizată, evidenţiindu-se punctele comune şi diferenţele, într-o manieră clară şi logică.

Mitul Franţei care decade astăzi şi cel al unei hegemonii trecute sunt privite exhaustiv de Lucian Boia, printr-o privire de fineţe asupra istoriei, dar şi asupra prezentului, şi printr-o încercare de a identifica legăturile, continuităţile, discontinuităţile, momentele de turnură şi nu în ultimul rând Salvatorii naţiunii franceze. Este vorba despre o încercare de plasare a Franţei în ierarhia europeană şi mondială, sub toate aspectele ei şi într-o anumită măsură de a discuta posibilităţile de evoluţie a sa în viitor, prin raportarea la trecut şi prezent.

Din maniera de abordare a problematicilor prezentate, reiese o plasare a autorului de factură obiectivă, o privire de ansamblu care oferă cărţii o imagine clară şi veridică asupra evoluţiei istorice a Franţei. Mai mult, extrem de interesant este curajul autorului de a sonda, fără a face însă predicţii, avantajele potenţiale ale Franţei în contextul actual al crizei economice şi al globalizării.

Cartea de faţă este extrem de interesantă, atât prin subiect, cât şi prin conţinut, ea abordând o problemă menită să ofere explicaţii legate de restructurarea raporturilor de putere în lume la momentul actual, plecându-se de la argumente istorice valide. La fel ca în celelalte lucrări ale sale, şi aici domnul Boia îşi prezintă opiniile, susţinute de fiecare dată de argumente istorice clare, de date şi statistici bine documentate. Mai mult, autorul dezvăluie complexitatea fenomenelor prezentate şi rosteşte concluziile cu sinceritate şi dezinvoltură, fără nici un sens ascuns, pentru ca ceea ce ştie istoricul să afle şi cititorul.

Franţa mitică a lui De Gaulle, se afla într-o stare bună: eliberată de povara colonială, stimulată de o economie dinamică, protejată de forţa de descurajare nucleară şi reputată pentru libertatea ei de limbaj în dezbaterea internaţională. A fost o perioadă care a scos în evidenţă mai pregnant valorile republicane, societatea s-a îndreptat firesc spre modernizare, extremele politice au slăbit etc.

Cu toate acestea, există o serie de blocaje care au constituit piedici în calea progresului Franţei pe toate palierele. Este vorba despre aparatul birocratic supradimensionat, statul este cel pe care cetăţenii îl consideră responsabil pentru fericirea lor, ori acest lucru depăşea mijloacele acestuia, logica statului era una etatistă şi socială, mai mult decât una economică. De asemenea, astăzi, modelul naţionalist francez pare să creeze disfuncţionalităţi, deoarece realitatea secolului XXI e diferită de cea a secolului XIX, iar multiculturalismul, diversitatea şi fenomenul migraţiei sunt extrem de prezente. A ignora astăzi aceste aspecte, aşa cum a fost obişnuită naţiunea franceză, şi a încerca uniformizarea, este o politică disfuncţională în zilele noastre. Toate acestea, remarcă autorul, construiesc imaginea Franţei care decade. Totuşi, situaţia este mai nuanţată, iar acest fapt este ilustrat de autor prin intermediul diferitor statistici pe care le prezintă şi analizează comparativ şi evolutiv, referindu-se la Franţa şi celelalte ţări ale ale Europei Occidentale, dar şi SUA. Sunt relevate astfel şi o serie de trăsături pozitive care caracterizează Franţa contemporană: natalitatea ridicată, creşterea speranţei de viaţă, dar şi perspectiva actuală a crizei economice americane, care ar putea fi favorabilă unui model liberalis intervenţionist, mai apropiat de cel francez, decât de cel anglo-saxon. Concluzia autorului este aceea că imaginea globală nu confirmă judecata sumară a decliniştilor. Blocajele şi atuurile par mai degrabă să se echilibreze...

Ceea ce pare să înregistreze în mod real o decădere sunt limba şi cultura franceză, mai curând decât domeniul economic. Evoluţia utilizării şi impactului limbii şi culturii franceze sunt analizate detaliat, făcându-se referire la aspecte culturale ce ţin de istorie, personalităţi franceze,pictură etc. la imaginea şi receptarea acestei culturi şi a limbii franceze în lume, comparativ cu limba engleză şi modelul cultural contemporan oferit de America. Cu

ISTORIA ŞI LOCUL SĂU ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT DIN EUROPA 14

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Prof. dr. Doru Dumitrescu, Inspector general MECTS Annei Low Beer, arăta „că istoria este obligatorie pentru numai 5 ani de gimnaziu şi liceu, în majoritatea sistemelor educaţionale şi numai pentru 3 ani în altele, pentru ultimele clase de liceu aceasta fiind opţională”.

Statutul predării istoriei în şcoală Studiului istoriei în Europa a fost reglementat prin Recomandarea Nr. 1283/1996 privind istoria şi predarea istoriei în Europa, adoptată în sesiunea ordinară din 1996, a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi prin Recomandarea 15(2001) privind predarea istoriei în Europa în secolul 21, adoptată de către Comitetul de Miniştri la 31 octombrie 2001, cu prilejul a celei de-a 771 reuniuni a adjuncţilor de miniştri. Ambele documente elaborate la nivel european, au precizat necesitatea cunoaşterii istoriei şi au recomandat guvernelor statelor membre, reformele ce ar trebui întreprinse de fiecare ţară, atât în domeniul predării istoriei, cât şi în pregătirea profesorilor de istorie. Ultimul document menţionat, cuprinde şi o anexă privind Scopurile predării istoriei în secolul 21, în care, printre altele se precizează că, „Predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui să fie o componentă fundamentală a construcţiei europene liber consimţite pe baza moştenirii istorice şi culturale comune, îmbogăţită prin diversitate şi care conţine chiar şi aspecte conflictuale şi uneori dramatice”. Mai mult ea ar trebui „să permită cetăţenilor Europei să îşi formeze şi afirme propria identitate individuală şi colectivă prin cunoaşterea moştenirii istorice comune în aspectele sale locale, regionale, naţionale, europene şi globale”. În demersul nostru, pe care l-am iniţiat după studierea surselor pe care le-am avut la dispoziţie, încercăm să sintetizăm, într-un scurt eseu, studierea istoriei în Europa, fenomen complex şi multilateral în acelaşi timp. Majoritatea informaţiilor privesc date de bilanţ, cantonate la nivelul anului 2002, 2003. În toate statele europene studiul istoriei este obligatoriu în şcoala primară (mai puţin Austria) şi la începutul învăţământului secundar şi începe, în general, la vârsta de 10 ani. În unele state acest proces debutează mai devreme, ca de exemplu în Italia sau Marea Britanie (8 ani respectiv 9 ani), în timp ce în altele de exemplu: Estonia, Elveţia, Lituania, Bosnia-Herţegovina, landul Renania de Nord-Westfalia din Germania, Slovenia, mai târziu (11 /12 ani). Oricum, începând cam la vârsta 10-12 ani, toţi elevii din Europa studiază istoria. Ea nu are peste tot, pe toată perioada şcolarităţii, caracter de obligativitate. Un studiu, e adevărat din 1995, al

Începând de la vârsta de 14 ani în Marea Britanie, Islanda şi Olanda studiul istoriei devine opţional. În şcolile din Irlanda, Grecia, Portugalia, Ţările de Jos, unele landuri germane, istoria devine opţională la elevii de 15-16 ani, în timp ce în Cehia, Irlanda, Malta, Slovenia, Spania, Suedia, caracterul opţional al acestei discipline se aplică începând pentru elevii în vârstă de 17 ani. Singura excepţie o reprezintă Belgia şi Luxemburgul unde istoria se predă obligatoriu între 12 şi 18 ani. De asemenea şi în Italia şi Franţa istoria are caracter obligatoriu, atât în ciclul primar, cât şi în secundar şi ulterior la liceu. Se pare că tendinţa mai sus menţionată, ca istoria să devină o materie de studiu opţională, de la un anumit nivel al şcolarităţii, este din ce în ce mai îmbrăţişată pe continentul nostru. În numeroase state din Europa studiul istoriei este foarte important şi pentru admiterea în învăţământul superior, istoria fiind în multe cazuri, probă de concurs. Unele sondaje, au dezvăluit însă şi un număr mare de elevi care nu optează pentru istorie, în statele unde acest obiect de studiu este opţional, deoarece au de ales dintr-o varietate de discipline.

Timpul alocat studiului istoriei în şcoală Durata studierii istoriei diferă, de asemenea, de la ţară la ţară. Ea se studiază în ciclul primar şi în prima parte a ciclului secundar (când este obligatorie în toate ţările) în perioade diferite de la 3 ani în Marea Britanie, Italia, Grecia, Portugalia,

15

PERSPECTIVE ISTORICE

fie subsumată ştiinţelor umaniste, studiilor sociale, sau eventual studiilor privind mediul sau educaţia cetăţenească.

Sondajele şi cercetările de specialitate au dezvăluit faptul că există mari diferenţe între statele europene în ceea ce priveşte timpul alocat pentru studiul istoriei în şcoală. Studiul istoriei începe la vârsta de 10 ani cu un număr de 1-2 ore de curs/săptămână, o oră de curs având, în general, durata de la 45 de minute la o oră. În majoritatea statelor europene însă istoria se studiază 2 ore/săptămână, la această vârstă. În gimnaziu, într-un studiu al lui R. Stradling, privind curriculumul de istorie în şcolile din Europa, din 1995 se arăta „ că elevul de gimnaziu din Europa de vest, are în medie mai puţin de două ore pe săptămână”, ţinând cont de modul de numărul de săptămâni de şcoală. Pentru elevii de 15 ani şi mai mari în unele state de pe continent istoriei îi sunt alocate 2 şi chiar 3 ore de curs /săptămână, număr ce nu a scăzut după 1989. Atunci când vorbim de elevii de 17 ani, numărul de ore de curs depăşeşte frecvent 3 ore, în unele ţări, mai ales când este vorba despre studierea istoriei ca un obiect opţional. Studierea istoriei sub această formă a dus la creşterea numărului de ore în ţările europene care o practică. În alte ţări, studiul istoriei se realizează în medie 2-3 ore de curs/săptămânal, ca în Estonia şi Ungaria (pe toată perioada şcolarităţii, în aceste ţări istoria fiind obligatorie), iar în Germania câte 34 ore/săptămână, dar aici la nivelul învăţământului primar (ora de curs având 45 de minute).Ulterior până la 15/16 ani, când studiul ei devine opţional, istoria se studiază 2 ore pe săptămână, orele de curs având săptămânal, cumulat o oră şi 30 de minute. În Italia istoria şi geografia se studiază în învăţământul primar 3 ore de curs/săptămână în timp ce în Franţa, aceleaşi discipline şi la acelaşi nivel se studiază timp de 4 ore de curs/săptămână. În Luxemburg şi parţial în Belgia studierii istoriei naţionale în context european, i se acordă 2 ani la sfârşitul şcolii secundare. Acesta se realizează între 1-2 ore de curs/săptămână. În Grecia elevii studiază istoria vreme de 4 ani în cadrul învăţământului primar, câte 2 ore/săptămânal. În statele nordice, Danemarca şi Finlanda, istoria este studiată 2 ore de curs/săptămână, în condiţiile în care profesorii sunt invitaţi să îşi aleagă, împreună cu elevii, obiectele de studiu în cadrul şcolii gimnaziale.

Marea Britanie reprezintă excepţia între ţările din

Austria, Finlanda şi Suedia, 4 ani în Franţa, Irlanda Spania, Danemarca şi Ţările de Jos, iar în landurile germane între 4 şi 6 ani. Dacă la acestea adăugam şi ani în care se studiază istoria în celelalte cicluri de învăţământ obţinem o durată cuprinsă între 8 şi 10 ani, Grecia fiind fruntaşă în studiul acestei discipline. În majoritatea statelor europene, rolul istoriei nu s-a schimbat în cadrul planului de învăţământ, dar în unele, ca de exemplu: Spania, Ucraina, Franţa, Suedia, istoria a pierdut din importanţa sa anterioară şi tradiţională.

Astfel, istoria pierde teren în defavoarea studierii ştiinţelor şi limbilor moderne. În schimb, creşte rolul artelor, sportului şi educaţiei civice. Se ridică unele întrebări legitime, ca de exemplu în Irlanda, unde mulţi dintre profesori sunt nemulţumiţi de faptul că istoria face parte din trunchiul comun, iar ştiinţele nu.

Cu toate acestea, în statele Europei nu au avut loc dezbateri importante pe această temă şi nu sunt formulate nişte concluzii deosebite sau răspunsuri adecvate. Ar trebui să existe o dezbatere importantă cu privire la modul în care profesorii de istorie acţionează pentru a atrage pe elevi pentru studiul istoriei.

Locul şi rolul istoriei în planul de învăţământ Disciplina istorie este disciplină autonomă în Marea Britanie, Portugalia, Belgia, Luxemburg, Grecia, România etc. În unele landuri ale Germaniei, Franţa, Spania, Irlanda, Finlanda, Ţările de Jos şi Austria studiul istoriei este asociat fie geografiei, fie educaţiei civice. În Italia şi Scoţia au loc asocieri sui generis , în unele cazuri, studiul istoriei fiind făcut alături de cel al limbii materne, în prima ţară, în timp ce în Scoţia istoria şi geografia sunt asociate studiului ştiinţelor sociale. În Spania şi Germania (în cel din urmă caz sistemul de învăţământ este structurat pe landuri), denumirea de istorie nu apare în planul de învăţământ pentru nivelul educaţiei primare. În Germania ea este înlocuită de „cunoaşterea de lucruri” (Sachkunde). În Spania putem regăsi studierea istoriei la nivelul primar cu numele de „cunoaşterea mediului” (Conocimiento del medio). În alte state europene, exemplele cele mai elocvente fiind Georgia şi Moldova, elevii studiază, în paralel atât istoria naţională cât şi pe cea universală.

Există şi alte opinii exprimate în ceea ce priveşte studiul istoriei în şcoală, care cer ca ea să

16

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

acceptată o istorie globală a lumii, ea se rezumă în cele mai multe cazuri la la o parte a Europei, alte ţări din bătrânul continent (cum este şi cazul României ) sau continente întregi cum ar fi Africa sau părţi din Asia nefiind prezentate elevilor, în manualele de istorie.

De asemenea, istoria naţională ocupă un rol important în studiul istoriei în şcoală procentul studierii ei fiind de 40/50 %, la sfârşitul anilor ΄90. Profesorii sprijină, în general, studierea acestui gen de istorie , pe care îl leagă de identitatea naţională şi în anumite cazuri de simbolurile naţionale (miturile). Tot legat de studierea istoriei naţionale trebuie menţionat recomandarea Consiliului Europei, încă din 1969, ca istoria minorităţilor să fie inclusă în istoria naţională, recomandare respectată parţial de programele de istorie din Europa. De asemenea, istoria trebuie prin conţinuturile programei să realizeze o educaţie interculturală şi să-l pregătească pe elev pentru statutul de bun cetăţean. În majoritatea statelor din Europa, cu mici excepţii, istoria este studiată de elevi cu ajutorul manualelor opţionale (alternative) al căror număr variază, în funcţie de diferite criterii, de la 2/3 manuale la zece şi peste. Manualele de istorie se află într-o permanentă schimbare. Locul narativului a fost luat de „creşterea rolului activităţilor bazate pe o selecţie de surse istorice” Se regăsesc aici surse istorice diverse (documente, fotografii, hărţi grafice, postere, desene etc.). Elevii sunt solicitaţi să rezolve, diverse activităţi de învăţare pe baza exerciţiilor existente în manuale şi în acest fel manualul de istorie devine instrument de lucru, esenţiale pentru elev, decât o simplă carţe de citire a istoriei.

Probleme privind studiul istoriei în Europa Elevii, priviţi în general, nu consideră că istoria face parte dintre obiectele de studiu foarte importante care se studiază în şcoală. Aceasta se explică prin aceea că, majoritatea dintre ei, apreciază istoria ca un obiect de studiu foarte dificil, dificultate care se datorează, conform studiilor din statele UE, prin aceea că programele de istorie conţin prea multe conţinuturi şi de aceea această disciplină devine greoaie şi plicticoasă.

O altă cauză este şi aceea că şi atunci când istoria este un obiect obligatoriu în şcoală, elevii nu sunt motivaţi în suficientă măsură pentru a o învăţa, deoarece, consideră ei, sunt alte obiecte de studiu mult mai captivante pentru viitorul lor. La

apusul Europei, istoria fiind prezentă pe tot parcursul învăţământului primar, cu două ore de curs pe săptămână, acestea având o durată totală de o oră şi 30 de minute (deci o oră de curs are 45 de minute). În Portugalia istoria şi geografia se studiază iniţial împreună, pe parcursul a 3 ore pe săptămână (o oră de curs fiind 50 de minute), pentru ca începând din ciclul III al şcolarităţii obligatorii să fie studiată independent, tot în 3 ore săptămânal, a câte 50 de minute fiecare. La ciclul secundar, în această ţară studiul istoriei este rezervat numai secţiei de ştiinţe umane, studiul neavând caracter obligatoriu şi fiindu-i repartizate 4 ore.

Conţinuturi şi manuale Menţionăm de la început că „nu există un consens, în Europa în legătură cu modul în care ar trebui restructurat conţinutul curriculumului de istore” (Ann Low-Beer). Abordările sunt multiple (cronologică, tematică, subiecte fundamentale, didactică, etc.), în funcţie de scopul educaţional urmărit. În general, iniţial, în şcoala primară, majoritatea programelor de istorie îi învaţă pe elevi o istorie cronologică , de la preistorie şi până în prezent. Fac excepţie Marea Britanie, Suedia, Finlanda şi Ţările de Jos, care au propuse alte itinerarii în studiul istoriei. Ulterior, studiul istoriei se individualizează, de la ţară la ţară, toate punând accent, la un moment dat, pe schimbările şi impactul pe care l-a reprezentat secolul al XX-lea.

Studiul istoriei implică în multe ţări (Belgia, Luxemburg şi Polonia) o corelare a istoriei naţionale cu cea europeană, în perspectiva comparării civilizaţiilor. În altele ţari ca Austria, unde istoria nu se studiază în ciclul primar, temele existente în programă sugerează confruntarea diferitelor experienţe, europene şi mondiale din domeniile (economic, social, politic) fără a-l uita pe cel cultural. În Franţa unde studiul istoriei este complex (politic, social economic, cultural, mentalităţi etc.) se încearcă un demers istoric ce raportează istoria naţională la marile momente istorice ale umanităţii, schemă ce se aplică, cu unele mici deosebiri şi în cazul Spaniei. Orizontul naţional este prezent pregnant şi în programele de istorie din Grecia, ţările nordice şi Ţările de Jos, precum şi în Germania şi Italia, în aceste ultime ţări impresionând cantitatea şi calitatea informaţiilor existente în manuale. În toate ţările de in Europa elevii studiază puţin istoria locală, iar dacă este

17

PERSPECTIVE ISTORICE

glasuri care cer un curriculum mult mai flexibil, cu mai multe opţiuni deschise spre elevi. Cu toată dorinţa lor uneori, viu exprimată, profesorii au destule probleme în implementarea noilor abordări ale istoriei, deoarece nu sunt şi nu pot fi întotdeauna formaţi în acest sens.

Sunt în continuare însă şi mulţi profesorii de istorie (mai ales în fostele ţări comuniste) care sunt de părere că noua abordare a istoriei în clasă nu vine în întâmpinarea dorinţei lor de a da frâu liber sentimentelor naţionale în faţa elevilor. Ei acuză presiunea venită din partea curriculumului destul de încărcat, mai ales în şcolile vocaţionale, unde li se cere să predea un conţinut foarte mare într-o perioadă mică de timp, care nu lasă loc narativului şi atitudinilor patriotice.

Cu toate aceste creionări negative, în ultimii ani, se identifică o atitudine pozitivă faţă de studiul istoriei, fie prin creşterea interesului pentru studiul acesteia, fie prin menţinerea cel puţin al unui interes stabil. Acesta s-a datorat, în principal, faptului, că elevii au început să înţeleagă, că atât modul în care se organizează demersul didactic, cât şi ceea ce se învaţă la şcoală, la această disciplină, în anul 2004, prin noua tematică propusă (istoria vieţii cotidiene, a femeilor şi a unei societăţi multiculturale alături de conţinuturile clasice) este altceva, în comparaţie cu ceea ce învăţau colegii lor, în 1989. La acest reviriment a contribuit şi faptul că în unele dintre statele UE nevoile şi interesele elevilor au început să fie luate în considerare, iar apelul la noua tehnologie a informaţiei şi comunicării, a adus mai multă deschidere studiului istoriei. Ca urmare, în Marea Britanie, în ultimul timp guvernul conservator a reintrodus istoria la liceu, în timp ce în Franţa există o mişcare tot mai consistentă,) legată de proiectul de crearea Casei Istoriei Franţei) susţinută de istorici şi opinia publică care consideră că esenţial şi primordial este revenirea istoriei la locul pe care l-a deţinut în şcoala, inclusiv prin creşterea numărului de ore.

O altă constatare, într-un alt registru faţă de cele prezentate de mai sus, şi care ar trebui să dea de gândit tuturor celor preocupaţi de destinul istoriei, constă în presiunea constantă şi relativ mare pe care politicul o exercită asupra studiului istoriei şi care nu de puţine ori deformează locul şi rolul acesteia în şcoală. În concluzie putem spune că istoria, ca disciplină de învăţământ, mai joacă, încă, un rol

acestea se adaugă şi faptul că elevii au un rol absolut minor, faţă de ceea ce se întâmplă în clasă.

Ei nu pot, în nici un chip, să influenţeze selectarea conţinuturilor din cadrul curriculumului, alegerea manualului după care învaţă sau a procedurilor de evaluare.

Dacă la acestea amintim şi părerea majorităţii specialiştilor că şi în unele din principalele state ale Uniunii Europene autorii, de curriculum sau de manuale de istorie, nu ţin seama de specificul vârstei sau de abilităţile elevilor, scăderea interesului pentru studiul istoriei se explică. Nu este mai puţin adevărat că în multe cazuri se face abuz de conţinuturi, unele dintre ele fiind prezentate întrun mod foarte complicat, ceea ce creează greutăţi elevilor în înţelegerea semnificaţiei unor evenimente sau procese istorice.

Mai trebuie adăugat la toate acestea că, poate principala problemă care creează dificultăţi studiului istoriei în şcoală, este legată de incapacitatea unora dintre profesori de a găsi modalităţi atractive prin care să transpună istoria în faţa elevilor, cât şi aceea de a pune în valoare capacităţile de gândire ale acestora din urmă. Şi poate, nu trebuie uitat că, o altă cauză, deloc de neglijat, a perceperii negative ale studiului istoriei o constituie şi cerinţele curriculumului de istorie care în majoritatea statelor sunt foarte flexibile, în schimb ce în Belarus, Croaţia şi Ucraina ele sunt deosebit de stricte.

De aceea, în Marea Britanie, de pildă, se poate observa o scădere a interesului pentru studiul istoriei, în mare măsură, din cauzele mai sus arătate în timp ce Spania scăderea interesului pentru studiul istoriei se explică şi prin cele spuse mai sus, cât şi prin interesul din ce în ce mai scăzut acordat instrucţiei, în general, de către tânăra generaţie. În schimb, în majoritatea ţărilor europene, părinţii se declară de acord cu studiul istoriei, pe care nu o consideră dificilă, deoarece aceasta nu este asimilată neapărat unei discipline care excelează prin memorarea datelor.

Ca urmare, direcţia nouă cu privire la predarea istoriei în şcoală, prin deplasarea accentului către formarea de competenţe, abilităţi, valori şi atitudini la elevi (concepţie îmbrăţişată şi de ţara noastră), este larg salutată de o parte a cadrelor didactice aparţinând acestei discipline. O parte a acestora sunt gata să îşi schimbe rolul tradiţional şi să treacă la noi abordări, în predarea învăţarea istoriei. De aceea, sunt tot mai multe

18

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

responsabile a istoriei, într-un climat, în care să se asigure libertatea intelectuală a dascălilor. Acest proces trebuie salutat, continuat şi sprijinit, deoarece suntem siguri că istoria, ca obiect de studiu, va contribui necontenit la înţelegerea reciprocă între cetăţenii responsabili ai lumii contemporane.

important în educaţia tineretului. Scopul său esenţial este de a încuraja dezvoltarea unei conştiinţe mai profunde a apartenenţei la Europa, fără a neglija dimensiunile globale, cât şi cele naţionale şi regionale, precum şi sprijinirea şi promovarea păcii, a stabilităţii şi a democraţiei.

Ca urmare, se impune încurajarea învăţării

Pledoarie pentru studiul istorie locale

Prof. Petric Călin Dorin

Străvechi leagăn de cultură şi civilizaţie, Ţara Zarandului constituie una din zonele de referinţă ale istoriei naţionale. Satele comunelor Buceş şi Blăjeni de azi, au reprezentat puntea de legătură între două vetre de istorie şi tradiţie românească – Ţara Moţilor şi Ţara Zarandului, prin urmare după cum timpul istoric şi-a orientat cursul locuitorii lor au contribuit ori au „împrumutat” din tezaurul istoric al celor două „ţări”.

Din vremuri străvechi îşi duce existenţa, în Zarand, un neam de oameni dârji, care de când se ştiu au trăit în permanentă luptă şi jertfă pe două fronturi. Pe de o parte s-au răsculat ori de câte ori, stăpânirea străină i-a împiedicat să trăiască după firea lor, irosind multă energie în apărarea legii strămoşeşti, iar pe de altă parte, mânaţi de instinctuala poruncă a vieţii, s-au văzut nevoiţi a se măsura necontenit cu muntele, după cum destinul le-a hărăzit a le fi aliat sau adversar.

Societatea românească transilvăneană, la începuturile evului mediu, era organizată în obşti săteşti, cele mai multe fiind situate pe văile râurilor sau în depresiunile montane. În cadrul obştii, pământul era în proprietatea comună şi era periodic împărţit între familii, din trei în trei ani, după necesităţile şi posibilităţile de cultivare. O parte din pământ era folosit în comun (păduri, păşuni, fâneţe), iar o altă parte forma rezerva obştii. Proprietatea familială se limita la casa din vatra satului, la grădina din jurul casei, animale şi unelte de muncă. Organele de conducere ale obştii erau: jude (iudex) sau primar (villions) ori cneaz (kenez), ajutat de oamenii buni şi bătrâni (homines boni et veterani) şi sfatul obştii. Atribuţiile judelui erau importante: liderul scaunului de judecată, aduna dările, împărţea loturile familiale şi se îngrijea de rotaţia ogoarelor şi a culturilor.

Judecata se făcea după „legea ţării”, care cuprindea norme juridice pentru întreaga viaţă socială, în fond, dreptul consuetudinar popular. Cei

A studia istoria locală înseamnă a identifica valoarea relaţiilor care s-au statornicit de-a lungul timpului între oameni şi locuri şi reflectarea acestora în atitudinile, convingerile şi sentimentele celor dintâi.

Elementele de istorie locală contribuie decisiv la dezvoltarea interesului şi a dragostei pentru studiul istoriei, „disciplina cea mai umană dintre toate”, cum o aprecia Nicolae Iorga.

Munca de cercetare şi valorificare a trecutului istoric al fiecărui colţ de ţară, a fiecărei zone este nu doar o datorie profesională a dascălului de istorie, ci şi un demers aducător de satisfacţii deosebite.

Dacă se munceşte cu pasiune şi cu pricepere, cu răbdare, sistematic şi riguros, o dată cu trecerea anilor, de la o clasă la alta, de la o generaţie la alta, sistemul cunoştinţelor despre locurile natale creşte, devine tot mai cuprinzător şi se răsfrânge pozitiv asupra dezvoltării intelectuale, morale şi estetice a elevilor. În mod firesc, în fiecare elev iau naştere sentimentul mândriei naţionale şi năzuinţa că prin munca fiecăruia, contribuie la dezvoltarea satului natal, la afirmarea comunităţii locale.

Pentru a valorifica cu maximum de eficienţă elementele de istorie locală sunt necesare pe lângă pasiune, o pregătire minuţioasă de specialitate şi o măiestrie pedagogică în măsură să concretizeze valenţele formative ale istoriei, în general, şi ale istoriei locale în special.

Elementele de istorie locală sunt un auxiliar oricând la îndemâna profesorului şi în măsură să concretizeze generalul, nu de puţine ori abstract.

Toate lecţiile şi activităţile în care sunt folosite elemente de istorie locală, sunt mai atractive şi au valoare educativă mai mare. În articolul de faţă mă voi opri asupra evoluţiei prin veacurile evului mediu a comunităţilor de pe cursul superior al Crişului Alb, integrate geografic şi istoric Ţării Zarandului.

19

PERSPECTIVE ISTORICE

care sunt chemaţi în faţa judecăţii au dreptul să ducă martori jurători (iuratores), care depun mărturie prin jurământ (iuramentum). Toate acestea sunt norme juridice moştenite de la dacoroma1. Desprinderea din sânul obştii a unor oameni înstăriţi, care acumulează pământurile mai bune şi îşi opresc cea mai mare parte din prăzile de război, duce la formarea unei pături conducătoare: juzii, cnejii, voievozii. Aceştia reuşesc să închege uniuni de obşti, mici formaţiuni statale. Conducătorii acestor formaţiuni politice îşi întăresc puterea prin organizarea unor cete înarmate şi prin construirea unor centre întărite, care erau cetăţile medievale.

Valea Crişului Alb, cu depresiunea Zarand oferea condiţii dintre cele mai prielnice pentru dezvoltarea unor colectivităţi umane. În vestita ţară a Zarandului, socotită din punct de vedere al reliefului şi funcţionalităţii s-au dezvoltat formaţiuni politice româneşti medievale 2. În primele secole ale evului mediu zona Zarandului era organizată ca vatră de populaţie românească, înglobând o serie de districte, ce se suprapuneau în cea mai mare parte culoarului depresionar al Crişului Alb. Formaţiunile politice româneşti din Zarand au rezistat multă vreme expansiunii regatului feudal maghiar şi şi-au ctitorit excepţionale biserici din piatră, cum sunt cele de la Crişcior, Ribiţa şi Hălmagiu. În secolul al IX-lea, Zarandul a fost cuprins în limitele voievodatului lui Menumorut, care se întindea, după cum aminteşte Anonymus 3 în a sa „Gesta Hungarorum”, între râurile Tisa, Mureş, Someş şi pădurea Igfon. Rezultatul primelor incursiuni militare maghiare va fi o vremelnică, dar instabilă stăpânire a teritoriului din partea de vest a Transilvaniei. Lipsa unei organizări, precum şi nomadismul vieţii lor determină, în scurt timp, retragerea maghiarilor spre Panonia, puţini rămânând să locuiască alături de autohtoni.

Populaţia românească revine pe vechile ei vetre, ca urmare formaţiunile teritoriale slăbite vremelnic se refac şi se dezvoltă atât ca întindere, cât şi ca putere economică. “Legenda Sfântului Gerard” atestă existenţa, în secolul al XI-lea a “ţării” lui

Ahtum, cu centrul la Morisena, pe Mureş, succesoarea formaţiunii lui Glad din secolul al IXlea, şi care se întindea spre nord până la Criş, aşadar şi în Zarandul nostru. Aceasta va opune o dârză rezistenţă oştilor maghiare, din nou cotropitoare.

Pătrunderea efectivă a maghiarilor a fost treptată şi de lungă durată, având drept rezultat organizarea teritoriilor nou cucerite în comitate, prima unitate teritorială de acest tip fiind, Bihorul, constituit în 1111. Întinderea Zarandului a fost organizată într-un comitat aparte în secolul al XIIIlea. În 1213 este amintit un oarecare Neurthen, comite curial de Zarand, iar în 1214 este pomenit în documente Dionisie, fiul lui Ompud din comitatul Zarand 4. Eminentul arheolog şi istoric medieval, Radu Popa remarca că, vechiul comitat al Zarandului, din secolele XII-XIII, era situat în jurul localităţii eponime, aflată în zona de şes din sudul Crişanei 5. În conştiinţa românilor, acest teritoriu va păstra necontenit, în decursul evului mediu, imaginea de „ţară românească”, cu zeci de sate conduse de cnezi, juzi sau voievozi. Supravieţuirea unor instituţii româneşti este reflectată şi în organizarea administrativ-teritorială sub forma districtelor. În Valea Crişului Alb sunt atestate opt districte româneşti, dintre care şase într-o diplomă din anul 1390: Hălmagiu, Căpâlna, Vârfurile, Izvorul Crişului, Arăneag şi Cladova. La începutul secolului al XV-lea este amintit districtul Crişul Alb (1404), urmat de cel al Ribiţei (1414) 6. Sunt înşiruiţi unul după altul şi unul lângă altul voievozii zărăndeni din părţile Bradului, „nobili bărbaţi”: Moga şi Laslău din Bolya (de aceştia ţineau satele Bucureşci, Buceş, Dupăpiatră, Crişcior, Zdrapţi, Ţărăţel), Ioan din Brad, Şerban şi Ioan din Ribiţa, urmaţi de Vasile, Ladislau şi Miclăuş, ctitorii bisericii din Ribiţa, aceştia de Ştefan din Birtin. Districtele amintite grupau mai multe comunităţi săteşti, ce erau conduse de cnezi sau juzi săteşti. Comitatul Zarand ajunge să înglobeze localităţile situate în zona Bradului abia în prima jumătate a secolului al XVlea, în urma unor noi acţiuni expansioniste ale

1

Ştefan Pascu, Ce este Transilvania? Civilizaţia Transilvaniei în cadrul civilizaţiei româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 36-37.

2 Idem, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, 1972, p.

35.

3 G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor (Anonymus, Gesta Hungarorum), I, Bucureşti, 1954, p. 91.

4

Ştefan Pascu, Op. cit., p. 35.

Radu Popa, La începutul evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 11.

6 Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I-II, Bucureşti, 1966, p. 210.

5

20

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

statului feudal maghiar 7.

Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi mai ales din secolul următor, instituţiile autohtone şi-au schimbat treptat conţinutul. Voievozii şi cnezii locali intră într-un proces de diferenţiere socială, de la poziţia de fruntaşi ai obştilor la cea de stăpâni ai pământurilor, cu privilegii şi autoritate de feudali.

Pe lângă numărul însemnat de voievozi, în Zarand sunt amintiţi şi un număr relativ mare de crainici. Instituţia crainicilor datează din vremea destrămării obştilor săteşti, când încep să se cristalizeze structuri noi de tip feudal. Crainicii îndeplineau hotărârile scaunului de judecată, strângeau amenzile dictate de acesta, dar serveau şi ca intermediari între slujbaşii regelui şi oamenii din teritoriu 8.

Pe fondul intensificării relaţiilor feudale, tot mai multe sate din Zarand ca şi din alte părţi ale Transilvaniei îşi pierd libertatea devenind posesiuni ale unor stăpâni de pământ, dar mai ales, ale cetăţii regale Şiria, în virtutea unor danii regale. În campaniile militare din secolele XIV-XV îndreptate împotriva pustiilor tătare şi turceşti, s-au distins, prin deosebite fapte de arme, ca încercaţi luptători şi comandanţi, voievozii zărăndeni, Bâlea din Crişcior şi Vladislav din Ribiţa. Pentru faptele lor de arme au fost răsplătiţi de către regele Sigismund al Ungariei, cu danii de pământ 9. Voievozii români din Zarand au dobândit între alte privilegii şi dreptul de a construi biserici de piatră, pe moşiile lor, la Crişcior şi Ribiţa. Pisania bisericii din Ribiţa, datată la 16 iulie 1417, amintea pe ctitorii lăcaşului de cult, Vladislav şi Miclăuş, care închină biserica Sfântului Nicolae, ce o primeşte împărtăşindu-le binecuvântarea sa10.

La mijlocul secolului al XV-lea, în Zarand se impunea stăpânirea voievozilor români din familia Moga de Hălmagiu. Urmaşii lui Moga, cel menţionat în documente la 1445 şi 1451 – Ştefan, Ioan şi Mihai, stăpâneau 48 de sate, pe care le-au organizat în două voievodate: un voievodat mare

condus de Ştefan Moga şi altul mai mic, condus de voievodul Bota 11. În prima jumătate a secolului al XV-lea se plasează cea dintâi atestare documentară a principalelor sate din comuna Buceş de astăzi. În 1445 Capitulul din Alba Iulia introduce pe Iancu Corvinul Hunyade şi pe fiii săi, pe Ladislau şi Matia, în posesia castrului Şiria din Zarand, precum şi în posesia celor şapte districte româneşti, dependente de castrul acesta, şi care cuprindeau 110 sate. Cele şapte districte sunt: Araneag, Valea Cladova din comitatul Arad, Căpâlna, Ciuci, Crişul Alb (Crişcior), Hălmagiu şi Ribiţa din comitatul Zarand. Din cele 110 sate cu populaţie în majoritate absolută românească, sesizăm că şi-au păstrat până astăzi denumirea: Ţebea (1427), Buceş (1439), Mihăleni (1439), Stănija (1439), Ribiţa (1439), Curechiu (1439), Zdrapţi (1441), Râşca (1441), Valea Bradului (1525) 12 - anul din paranteză indică data de la care este consemnat numele satelor. Aşadar, prima atestare documentară a satelor Buceş, Mihăleni şi Stănija datează din 1439. Buceş, în documentul din 1439 Buchafalwa, apare în documente ulterioare cu denumiri asemănătoare: Bwchaz (1525), Bucseni (1733), Bucses (1750), Bucenz (1760-1762), Butsesd (1805), Bucsesti (1850), Bucsesd, Buceşti (1854) 13 . Situaţia este asemănătoare pentru Mihăleni – Mihalyestfalwa (1439), Mihalfalva (1441), Myhalestfalwa (1464), Mihalfalwa (1525), Miheleny (1733) 14. Denumirea sub care poate fi identificată localitatea Stănija în documentul din 1439 este Stanisafal 15. Continuând ideea atestării documentare vom preciza aici că satul Dupăpiatră este atestat în anul 1825, satul Buceş-Vulcan în anul 1856, iar satele Grohoţele şi Tarniţa cu un secol mai târziu, respectiv în anul 1956, odată cu constituirea lor în unităţi teritoriale distincte în cadrul comunei Buceş 16.

Iancu de Hunedoara primeşte domeniul cetăţii Şiria în anul 1444, de la despotul sârb Gheorghe Brancovic, cu dreptul de patron „al bisericilor parohiale din Şiria, Galşa, Mâsca, Baia de Criş şi

7

Ioachim Lazăr, Vălişoara – studiu monografic, Editura Paula, Deva, 2006, p. 20.

8 Silviu Dragomir, S. Belu, Cnezi şi crainici români din Munţii Apuseni şi din regiunea Bihorului în evul mediu, în Acta Musei Napocensis, nr. 3, 1966, p. 177.

9 Ştefan Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în Studii şi cercetări istorice, VIII, 1957, p. 33-36.

10 Silviu Dragomir, Vechi biserici din Zarand şi ctitorii lor în secolele XIV-XV, în ACMI, Secţia pentru Transilvania pe 1929, Cluj-Napoca, 1930, p. 249.

11

Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Cluj-Napoca, 1986, p. 523-524.

12 Romulus Neag, Monografia municipiului Brad., ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Corvin, Deva, 2004, p. 38.

13 Mircea Valea, Anghel Nistor, Mihail N. Rudeanu, Toponimie hunedoreană – de la daci la români, Editura Călăuza, Deva, 2002, p. 170.

14 Ibidem, p. 229.

15 Ibidem, p. 266.

16 Arhiva Primăriei Comunei Buceş.

21

PERSPECTIVE ISTORICE

Băiţa şi al tuturor celorlalte biserici şi capele, fie creştine (latine), fie ale românilor, oriunde în cuprinsul cetăţii numite” 17 . Documentele atestă intrarea a numeroase localităţi din Zarand în relaţii juridice cu caracter feudal, ele făcând obiectul unui act de danie, de confirmare, de hotărnicie, etc. În comitatele Maramureş, Hunedoara, Caraş şi Zarand sunt pomenite în documente, până în 1350, abia 18% din aşezări, iar de la această dată, şi până în 1514, apar 82% din aşezări 18. Împotrivirea obştilor ţărăneşti faţă de procesul de feudalizare a scăzut şi în mare măsură a fost înfrântă de forţele feudale coalizate: regalitate, voievodat, nobilime şi biserica catolică. Unele aşezări beneficiind de avantaje din punct de vedere al condiţiilor economice, politice, culturale şi de mediu, au reuşit să urce treptele ierarhiei societăţii medievale, să obţină un statut juridic superior.

Câteva dintre ele au ajuns târguri (oppidas), altele au devenit oraşe (civitates). Astfel, în 1427, Baia de Criş este considerată oraş (civitas Altumburg), pentru ca după mai puţin de două decenii, în 1444 să fie socotită doar târg (oppidum Keresbanya), dar obţinând dreptul de a organiza târguri săptămânale 19. De o situaţie privilegiată se bucura şi Bradul, încă de la prima sa atestare documentară, în anul 1585 20.

Situaţia social-juridică a locuitorilor Zarandului reiese din urbariul cetăţii Şiria, de la 1525. În domeniul acestei cetăţi sunt înscrise 121 de localităţi, dintre care 44 sunt din zona Bradului; marea majoritate erau sate mici, numai câteva aveau peste 30 de familii 21. În cadrul domeniului se pot distinge unele subdiviziuni, domenii mai mici, precum voievodatul lui Ştefan Moga de Hălmagiu, care cuprindea o bună parte a satelor din zona Bradului. Este amintit de asemenea domeniul Baia de Criş cu cinci sate: Rişca, Ţebea, Ţebea de Jos, Caraciu şi Vălişoara 22 . În anul 1525 figurau ca supuşi ai domeniului cetăţii Şiria următorii locuitori ai satelor din comuna Buceş: Mihăleni (Mihalfalwo) – Jowan Borde, Petrus Borde, Pare Nagh, Jowanus Sido, Tomas Zido, Petrus Roska, Cristan Roska,

Mihal Roska, Dancyul Cyonka, Nekur Chonka, Jowan Popo, Opris Popa, Petrus Cyonka, Johannes Cyonka, Klesnik Kwan, Georgius Faur, Michael Kosa, Janko Mogos, Opris Cyowal, Michael Thapora, Merre Knez 23 – satul era scutit de cens şi de darea în porci şi miei, deoarece servea la moara de scânduri (ad molendinnum serre), adică la fierăstrăul de apă 24 ; Buceş (Bwezez, Buczaz) – Zthano Monah, Ztazano Peter, Marco Bwlcz, Jannus Zerb, Jawan Zerb, Oppris Zerbe, Jowanis Crainik, Oppris Lucov, Mihal Demian, Simon Demian, Janus Dragus, Radwl Dragwl 25 – iobagii de aici aveau obligaţii în porci şi păsări; Stănija (Zthaniza) – Mihal Iloyana, Marco Buzan, Nicolo Iloyan, Micael Cycke, Bucye Peter, Lupsa Keczega, Oppra Zthaniza, Petrus Cozma, Janus Lupsa, Bumdar Lupsa, Marko Kenez, Jowan Karwe, Mihal Bale 26 – cu obligaţii în capre şi păsări; Dupăpiatră – Iwan Haragus, Dan Haragus, Zthan Haragus, Serban Jowan, Frecyka Haragus, Ladislaus Peter, Thomas Alz, Michael Twreyu, Georgius Ekz, Marco Wlad, Simion Slansk, Jowan Zlaw, Dona Duz 27 – cu obligaţii în porci şi miei. Pe lângă iobagi, în urbariu sunt cuprinşi şi libertinii, care efectuau serviciul militar – din Dupăpiatră, erau 3; de asemenea oamenii în slujba cetăţii, “păsărarii” 28– din Mihăleni, erau 2.

Satele româneşti aveau instituţii proprii, în urbariu apărând un Andreas vaida, adică voievod, la Rişca, la fel şi instituţia cnezială apare frecvent în urbariu – Bulbalb şi Dan knez, la Baldovin, Stephanus knez şi Dan knez, la Vaţa de Jos, Marko knez şi Demetrius knez, la Stănija 29. De asemenea, apar juzi – Ianus ozude, din Ruda.

Prin feudalizare, unii dintre voievozi se ridicau spre nobilime, iar alţii erau degradaţi devenind funcţionari ai domeniului feudal.

Datele urbariului din 1525 atestă plata taxei ordinaria, plata nonei sau plata urburii miniere 30.

Urbura era percepută de persoane desemnate în acest scop, urburarii. Pe lângă practicarea mineritului prin săparea de gropi, în paralel se efectua şi extragerea aurului din nisipurile aurifere.

23

Idem, Domeniul cetăţii Şiria la 1525, în Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, III, 1960, p. 75.

24 Ibidem, p. 45.

25 Ibidem, p. 76.

26 Ibidem.

27 Ibidem.

28 Idem, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, vol. II, …, p.

69.

29 Ibidem, p. 76.

30 Ibidem, p. 75-81.

17

Traian Mager, Documente din secolul XV privind Hălmagiul, în Hotarul, 1938, nr. 5, p. 102.

18 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Cluj-Napoca, 1979, p. 26.

19 Ibidem, p. 139, 149, 158.

20 Coriolan Suciu, Op. cit., vol. I, p. 101.

21 Ştefan Pascu, Op. cit., p. 421 22 David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 71.

22

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Două documente din 1445 şi 1446, amintesc pe monetarul Symon din Sibiu, care a dobândit dreptul de a exploata aurul din nisipul Crişului Alb, în zona Băii de Criş, drept întărit de Iancu de Hunedoara.

Alături de mineritul ţărănesc, care se practica de veacuri, prin extragerea din gropi sau prin culegerea din nisipul râurilor, începe să se practice şi un minerit mai evoluat, în minele statului, cu ajutorul unor unelte perfecţionate, de către specialişti aduşi în schimbul unor privilegii. Potrivit uzanţelor timpului, regele lua din toate metalele preţioase urbura, adică 1/8 din aur şi 1/10 din argint 31. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea o importantă exploatare auriferă exista la Brad.

Raportul întocmit de Felicien Herbstein, care vizitează zona în 1585, aminteşte de existenţa a două şteampuri pentru zdrobit minereul şi a unei mine de aur a principelui Transilvaniei la Brad, precum şi a unei exploatări de cupru şi argint la Băiţa. Exploatarea minereului aurifer se făcea în galerii, cu ajutorul unor vagoneţi cu roţi de lemn şi care circulau pe şine de lemn. Un astfel de vagonet, descoperit în mina Ruda-Brad, este expus în Muzeul Tehnic al Căilor Ferate, din Berlin şi este socotit cel mai vechi vehicul purtat pe şine 32.

Pentru secolul al XVI-lea şi parţial pentru secolul următor, datele istorice cu referiri la Zarand sunt relativ sărace. După dezastrul de la Mohacs (1526), Zarandul este expus numeroaselor incursiuni prădalnice din partea turcilor, acţiuni care se înteţesc după ce aceştia cuceresc cetatea Ineu, în 1566. În drumul său spre curtea împăratului Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul, primul unificator al românilor, de la Deva trece prin Brad, Baia de Criş şi Hălmagiu, unde face un popas pentru o noapte 33.

Secolul al XVII-lea va înregistra o evoluţie a şerbiei în formele stabilite în secolul al XVI-lea.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania deschide prilejul de răzvrătire, de fugă de pe moşiile nobiliare a ţăranilor iobagi. Solicitat de nobilimea transilvăneană domnul însuşi a trebuit să reafirme legarea iobagului de moşie.

După căderea lui Mihai Viteazul nobilimea

reacţionează foarte dur. Prin Dieta de la Mediaş, din august 1602, se prevedea urmărirea, pentru a fi pedepsiţi, a tuturor celor care în timpul intrării lui Mihai Viteazul au jefuit atât oameni nobili cât şi pe alţii, au căzut asupra caselor nobiliare, au omorât nobili, le-au prădat bunurile, le-au devastat, le-au ars casele şi alte tâlhării au făcut. Ridicându-se împotriva ţărănimii care s-a răsculat în timpul lui Mihai, dieta interzice purtarea armelor tuturor iobagilor, dar cu deosebire românilor: “Român de acum încolo armă, arc să nu mai poată purta, iar afară de ciobanii care locuiesc la munte, ci sasul şi ungurul să poarte arme” 34. În Dieta din iunie 1607 se iau noi hotărâri pentru pedepsirea celor care de la intrarea lui Mihai s-au dat la oaste străină, ori s-au făcut haiduci 35.

Asemenea hotărâri se mai adoptă şi în dietele următoare, mai ales a celor din anii 1614, 1619, 1620 şi 1626. În faţa presiunilor continue, iobagii din Zarand fug în Bihor, în Partium sau pe domeniile fiscale. Articolul 5 adoptat în dieta din 1640 punea întrebarea de unde îşi ia „episcopul valah autoritatea de a face preoţi din iobagii neştiutori de carte, care doar ocolesc slujirea domnilor lor. El să nu mai îndrăznească sub nici un motiv să facă preoţi din asemenea iobagi, sub pedeapsa pierderii slujbei. Ba şi pe cei popiţi până acum să-i despopească şi să-i lase la mâna domnului” 36. Una din cele mai discriminatorii hotărâri împotriva românilor aparţine Dietei nobiliare din mai-iunie 1632 care preciza că „românimea de acum încolo să nu mai umble călare, cu puşcă, tolbă, sabie şi nici o astfel de armă să nu poarte” 37.

Dieta din anul 1683 constata că „tare a luat proporţii printre iobagi şi slugile ţărăneşti purtarea şi a armelor şi a hainelor de postav, că slugile au ajuns să întreacă starea gazdelor lor”. Iobagii să poarte straie de rând, potrivite sorţii lor. Se poruncea vice-dregătorilor scaunelor, comitatelor şi oraşelor, ca de la toţi cei care încalcă prevederile hotărârilor dietei „să li se ia armele şi hainele” 38.

Aceste prevederi aveau menirea de a perpetua distingerea iobagului de stăpânul său, precum şi de 34

David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1984, p. 113.

35 Idem, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea, vol. I, …, p.

456.

36 Ibidem, p. 455-456.

37 Ibidem, p. 463.

38 Ibidem, p. 465.

31

XXX, Istoria României, vol. II, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1961, p. 227.

32 Al. Cebuc, C. Mocanu, Din istoria transporturilor de călători în România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 97.

33 Vasile Netea, Munţii Apuseni muzeu istoric şi pantheon al poporului român, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977, p. 176.

23

PERSPECTIVE ISTORICE

înfrângă trupele imperiale 42. În şirul luptelor cu caracter antifeudal şi antihabsburgic se înscrie şi mişcarea din primăvara anului 1759, condusă de Sofronie din Cioara, care a cuprins cu o deosebită furie şi intensitate şi ţinuturile de pe valea Crişului Alb 43.

Secolul al XVIII-lea se caracterizează printr-o continuă scădere a pământului iobăgesc, concomitent cu sporirea alodiului nobilimii. Prin creşterea populaţiei pământul ţăranului iobag se divizează tot mai mult. Extinderea suprafeţelor cultivabile prin defrişare scade simţitor. În acelaşi timp posibilităţile de a lua în folosinţă pământuri rămase pustii se restrâng. În aceste condiţii creşte nevoia de pământ, ceea ce duce la o sporire a ostilităţii supusului faţă de stăpânul lui. Dar ceea ce ascute cel mai mult această ostilitate e atitudinea ostentativă a nobilimii, care cu orice prilej proclamă vehement, dreptul ei de proprietate. Dar nici iobagul nu a încetat niciodată de a socoti pământul un drept al său, de-a şi-l numi moşie, cu drept de moştenire şi a socoti totdeauna un abuz încălcarea acestui drept. Ţăranul dependent de nobil nu putea renunţa la gândul că pământul pe care l-a lucrat, la îngrăşat de veacuri cu sudoarea frunţii sale, pentru care a purtat toate sarcinile senioriale şi publice, e pământul lui, “proprietatea lui”.

Ascuţirea contradicţiilor sociale şi naţionale va conduce către marea ridicare socială a iobagilor români, din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

alte categorii sociale ale epocii. Ostilitatea faţă de români creşte, toate legiuirile dietelor nobiliare din secolul al XVII-lea adâncesc mereu separaţia dintre iobagi, în cea mai mare parte români, şi oamenii liberi.

Alte obligaţii grele pentru locuitorii satelor sunt cărăuşiile pentru trupele care trec prin comitatul Zarandului. Cu prilejul Dietei din iulie 1698 se plâng comitatele Hunedoara, Alba şi Zarand, ca şi scaunul Orăştiei, de povara disproporţionată a cărăuşiei pentru ele 39.

Sfârşitul secolului al XVII-lea coincide cu începutul stăpânirii habsburgice în Transilvania.

Prin Diploma Leopoldină (1691) stăpânirea austriacă a dat domeniilor forestiere şi miniere, regimul de domenii ale coroanei. Curtea din Viena a luat o serie de măsuri menite să contribuie la dezvoltarea mineritului în Transilvania – practicarea mineritului de adâncime, cointeresarea capitalului particular. Pe la 1760 minele de la Ruda au ajuns în proprietatea familiei Ribiczei, care le exploatează până în timpul răscoalei din 1784. La 1791 acestea au fost acaparate de către contele Toldalagi şi baronul Zeyk, care au întemeiat asociaţia “Ruda 12 Apostoli” şi “Zdraholt Sfântul Ioan Evanghelistul 40, ce îşi vor desfăşura activitatea până la 1848.

Deoarece introducerea unor tehnici mai înaintate în minerit nu era posibilă în condiţiile muncii iobăgeşti, se va apela tot mai mult la lucrătorii salariaţi, unii aduşi din străinătate. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, la mina Băiţa, aflată în exploatarea directă a fiscului austriac, lucrau aproape 300 de mineri 41. Nu s-a renunţat însă la robotă, dar s-a limitat întrebuinţarea ei la muncile auxiliare, care nu pretindeau o calificare deosebită.

Sarcinile apăsătoare şi nemulţumirile faţă de instaurarea dominaţiei habsburgice, determină izbucnirea în 1703 a răscoalei “curuţilor”, condusă de Francisc Rakoczi II, care a cuprins, în desfăşurarea sa, şi Zarandul, adunând mulţimi de răsculaţi sub lozinca „Pentru Dumnezeu şi pentru libertate”. Răsculaţii înregistrează un succes la 19 septembrie 1703, în lupta de la Brad reuşind să

39

Ibidem, p. 544.

Romulus Neag, Op. cit., p. 59.

41 Alexandru Neamţu, Frământări în rândul minerilor din Transilvania la începutul secolului al XIX-lea. Greva minerilor de la Băiţa din anul 1804, în Studii şi cercetări de istorie, VII, 1957, 1-4, p. 121-122.

40

42

Romulus Neag, Op. cit., p. 57.

Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1884, p. 152.

43

24

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Valorificarea patrimoniului istoric local prin activităţi extracurriculare

Prof. Sorin Vlaic

Istoria locală are o veche tradiţie istorio grafică, pornind de la cronicile tradiţionale care prezentau istoria unui loc sau a unui eveniment, până la însemnări de tip cronică ce povesteau istoria unei localităţi, genul a fost foarte răspândit şi cultivat de istoriografiile tradiţionale. Elevul face cunoştinţă cu trecutul istoric al localităţii sau al neamului său prin intermediul legendelor şi textelor cu caracter istoric. Din această perspectivă, cunoaşterea istoriei locale trebuie făcută prin metode eficiente care să poate duce la cunoaşterea faptelor istorice, aceasta fiind o modalitate de dezvoltare a gândirii critice şi a unei atitudini civice democratice, tolerante şi responsabile. 2 Istoria nu trebuie să le arate copiilor numai modul cum trăiau oamenii în trecut ci şi idealurile care însufleţeau acţiunile lor, pentru că opera marilor personalităţi face mai evidente tocmai valorile comune, ca atare şi existenţa patrimoniului uman. În cadrul orelor de istorie, elementele de istorie locală trebuie să fie luate în considerare pentru exemplificarea, lărgirea şi adâncirea procesului de învăţământ, pentru creşterea eficacităţii muncii didactice şi a calităţii pregătirii elevilor. Prin elementele istoriei locale se înţeleg locuri spirituale, care evocă evenimente social politice în legătură cu trecutul şi cu prezentul localităţii şi împrejurimilor ei, în care se desfăşoară activitatea didactică.

Elementele de istorie locală se referă la dezvoltarea societăţii omeneşti pe un teritoriu determinat începând cu cele mai îndepărtate timpuri şi până în prezent. De o mare importanţă este ca predarea faptele şi evenimentele istorice studiate la un moment dat să fie îmbinate cu elemente de istorie locală, fără ca acestea să fie predate izolate. Elementele de istorie locală acţionează cu intensitate asupra elevilor, îi impresionează profund, fiindcă le sunt apropiate şi adesea date nemijlocit în experienţa lor practică, în experienţa lor de viaţă. Folosirea acestora în cadrul

Valoarea istoriei locale în dezvoltarea sentimentelor de identitate comunitară, naţională şi europeană Istoria ocupă un loc important în ansamblul disciplinelor şcolare ea având un rol important în formarea tinerei generaţii.

Valorificarea elementelor de istorie locală, tradiţie şi folclor în cadrul orelor de istorie şi în activităţile extracurriculare/extraşcolare duce la formarea în rândul elevilor a unor sentimente de apartenenţă la spaţiul geografic în care trăieşte. Europa de azi este un spaţiu al diversităţilor culturale şi spirituale iar coexistenţa acestor diversităţi este posibilă prin promovarea spiritului de toleranţă. Istoria vizează atât latura cognitivă cât şi cea raţial afectivă, contribuind astfel la dezvoltarea cunoştinţelor din toate sferele existenţei sociale, a capacităţilor intelectuale ale elevului în concordanţă cu cerinţele vieţii contemporane, cu progresele ştiinţifice. Împreună cu celelalte discipline, ea contribuie la stimularea interesului pentru ştiinţă şi la formarea gândirii logice şi a spiritului critic.

La începutul noului mileniu istoria se confruntă cu provocări noi care ţin de statutul istoriei (în mod deosebit în şcoala obligatorie), de legătura istoriei cu dezvoltarea acelor competenţe care vor fi necesare elevilor.

Prin studiul istoriei elevii dezvoltă o serie de deprind eri de comunicare şi de analiză a surselor, acestea fiind foarte apreciate de către adulţi de asemenea ei pot deprinde şi competenţe civice, necesare unui bun cetăţean intr-un stat de drept. Istoria predată în şcoală are scop civic, selecţia conţinuturilor fiind făcută în funcţie de vârsta elevilor şi a metodelor de predare şi este puternic influenţată de aşteptările societăţii. Modernizarea învăţământului istoric se încadrează într-un proces de reformă prin trecerea de la studierea separată a istoriei românilor şi a istoriei universale la un studiu integrat, ceea ce constituie un pas înainte. Istoria contribuie la formarea unui anumit tip mintal în rândul elevilor iar în acest sens profesorii de istorie poarta o mare răspundere 1

1

A preda sau a învăța , Ed. Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca 2009. p. 10 2 Ibidem p. 23

Sorina Paula Bolovan, Nicoleta Marțian, Sorin Martian-

25

PERSPECTIVE ISTORICE

însuşirea temeinică a cunoştinţelor. 5

lecţiilor de istorie, prin simpla evocare sau prin procedee metodice adecvate, creează o atmosfera afectivă, care măreşte receptivitatea elevilor, îi face să simtă şi să acţioneze potrivit convingerilor proprii. 3 Valoarea elementelor de istorie locală sporeşte cu atât mai mult cu cât elevii participă activ la descoperirea lor. În acest sens se afirmă eficienţa instructiv-educativă a unor procedee metodice cum sunt: Metoda de interstructurare unde elevul are rolul unui interlocutor activ iar profesorul intervine pentru a reorienta şi pentru a da sarcini. 4 Orientarea direcţiilor de cercetare a elevului trebuie îndreptata în acest sens înspre: • studierea ţinutului natal, din trecut şi din prezent, • excursiile la locurile istorice şi turismul, • vizitele la muzee istorice, • îngrijirea monumentelor istorice, • strângerea, selecţionarea şi clasarea obiectelor, • organizarea muzeului istoric şcolar.

Elementele de istorie locală au o funcţia educativă deosebită. Profesorul poate dispune de materialul de istorie locală indiferent de localitatea în care îşi desfăşoara activitatea. Aceste materiale pot fi găsite pe şantierele arheologice sau în muzee, în arhivă, în colecţiile de documentare sau în diferite lucrări de specialitate cu caracter general sau special. Integrarea elementelor de istorie locală în lecţii satisface în acelaşi timp şi obiectivele de ordin informativ şi pe cele de ordin formativ.

Sub aspect informativ, prin concreteţea lor, îi ajută pe elevi la însuşirea temeinică a cunoştinţelor, la înţelegerea fenomenului studiat, la fundamentarea ştiinţifică a lecţiei.

Sub aspect formativ, elementele de istorie locală stimulează dezvoltarea spiritului de observaţie, a gândirii, a imaginaţiei, duce la formarea aptitudinilor ştiinţifice ale elevilor. De asemenea, contribuie la formarea însuşirilor morale pozitive ale viitorului adult. În predarea istoriei acest material este foarte valoros. El îl pune pe elev în contact direct cu faptele istorice. Prin aceasta, elementele de istorie locală sunt un izvor de cunoaştere, ele ajută la aprofundarea şi

Elementele de istorie locală au şi valoare educativă. Cu ajutorul lor se trezeşte interesul copiilor pentru studiul istoriei şi se cultivă dragostea pentru ţinutul natal ca parte componentă a patriei. În faţa unor vestigii ale trecutului din localitatea lor, elevii rămân impresionaţi, curioşi şi chiar emoţionaţi fapt ce le facilitează realizarea laturii educative a lecţiilor.

Este firesc ca fiecare profesor să adune cât mai mult material local, dar acest material trebuie bine selectat atunci când îl folosim la clasă.

Materialul selectat poate fi expus în cabinetul de istorie iar în cazul în care acesta nu există în clasă se poate organiza “colţul de istorie” unde se pot expune materialele legate de istoria locală.

Elementul local poate fi folosit diferit pe parcursul unei lecţii, astfel poate fi punct de pornire în formarea reprezentărilor şi noţiunilor istorice, poate fi integrat pe parcursul lecţiei sau în fixarea cunoştinţelor.

Se consideră că folosirea elementelor de istorie locală în lecţie, în cercurile de istorie, în cadrul unor excursii, vizite la muzee şi locuri istorice, prin prezentarea unor expuneri prilejuite de comemorarea unor evenimente, organizarea de expoziţii, muzee şcolare, oferă largi posibilităţi pentru cunoaşterea temeinică a trec utului pentru trezirea interesului elevilor faţă de studiul istoriei şi înarmarea lor cu tehnici de autoinstruire şi chiar cercetare, pentru cultivarea unor alese virtuţi morale.

5

Căpiţă, C., Căpiţă, L., Stamatescu, M. – Didactica istoriei I, Bucureşti, 2005

3

Ibidem, p.20.

4 Ibidem , p. 21

26

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

zilelor noastre şi viaţa ei cotidiană sunt rezultatele evoluţiei anterioare şi a activităţii generaţiilor care au trăit înaintea noastră. Prin aceasta elevii îşi vor da seama că prin istorie se pun jaloanele pentru generaţiile viitoare.6 Axarea pe elev a predării istoriei şi geografiei exprimă tipul de relaţii care leagă cele două discipline care au ca bază psihologică faptul că în mediul de viaţă există determinări istorice şi geografice. Elevul de clasa a IV-a nu are nevoie în principiu, să recurgă la lecturi savante pentru a căuta date istorice şi geografice, deoarece acestea fac parte din mediul său imediat sau, mai bine zis, sunt modalităţi de interpretare a mediului respectiv. In clasele de gimnaziu iar mai apoi la liceu elevul va reuşii să îşi formeze o imagine mai vastă asupra evoluţiei istorice. În cazul geografiei, lucrul este lesne de înţeles. Râurile, munţii, vântul, peşterile, fenomenele naturii, îndeletnicirile omului sunt lucruri evidente, iar elevul le are în faţa sa permanent. In condiţiile în care in viitor istoria se va studia ca şi disciplina care să vizeze aspecte ale Europei in general iar istoria romanilor devine parte integrantă, valoarea istoriei locale poate fi pusă foarte bine în valoare prin activitaţi extraşcolare. 7 În cazul istoriei, lucrurile sunt puţin diferite.

Istoria reprezintă trecutul şi de aceea ea nu poate fi întâlnită direct, în mediul imediat. Este adevărat că există izvoare istorice (monumente, situri arheologice, monede, inscripţii, etc.) dar elevul nu simte spontan caracterul lor istoric, ci doar le intuieşte ca pe nişte realităţi actuale.

Pentru a-l face pe un elev de clasa a IV-a spre exemplu să înţeleagă istoria este necesar să pornim de la prezent, pentru că elevul trăieşte în prezent. Unii cercetători susţin că istoria se adaugă prezentului dintr-o necesitate strict culturală, dar analiza prezentului ne dezvăluie structura sa istorică. La elev, interesul pentru istorie nu acţionează singular, ci împreună cu alte interese intelectuale, practice, afective, etc. Copilul care învaţă istoria nu este un istoric în miniatură, ci o fiinţă care îşi dezvoltă adaptarea sa activă. Aceeaşi perspectivă socială este valabilă şi în cazul

În cadrul raportului general-particular, elementele de istorie locală au multiple valenţe instructiv-educative, utilizarea lor dovedindu-se necesară la nivelul tuturor vârstelor de instruire, pornind chiar de la cea preşcolară. Este vorba aici, printre altele, de oferirea accesibilităţii înţelegerii fenomenelor istorice, de posibilitatea desprinderii notelor particulare de cele generale şi deci, de a se forma la elevi o viziune corectă şi completă a evenimentelor istorice de mare putere de convingere, a datelor palpabile (obiecte arheologice, documente din arhiva locală, fapte şi realizări ale anilor văzute “ la faţa locului”), de orientare mai uşoară spre surse de cercetare istorică (mai ales la clasele mari) Istoria naţională oferă o viziune mai largă, ea se bazează pe valorile fundamentale ale creştinismului şi umanismului în acţiune, de transmitere şi dezvoltare a patrimoniului cultural. În acest caz educaţia trebuie să întreţină şi să aprofundeze cunoştinţele elevilor în ceea ce priveşte tradiţiile naţionale şi locale, ale istoriei patriei noastre şi a trăsăturilor ei originale, care constituie aportul nostru la diversitatea culturală a Europei şi a lumii.

Studiul istoriei naţionale trebuie să furnizeze cunoştinţe vaste asupra coerenţei şi legăturilor marilor ansambluri ale naturii şi asupra interacţiunilor dintre om şi mediu de-a lungul timpului. Elevii trebuie să cunoască şi să cultive patrimoniul naţional şi tradiţiile locale pentru a conserva identitatea proprie şi caracterul ei original, dar şi să fie deschişi spre alte culturi la modul de a înţelege multitudinea de mijloace ale expresiei umane şi să înveţe din contrastele care se manifestă. Foarte important este faptul de a aduce la cunoştinţă elevilor de clasa a-IV-a că epoca

6

Lazăr Liviu – Strategiile de învățare activă, fundament al cursurilor optionale de istorie locală, in lucrarea, A preda sau a învăța, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2009. p.

107 7 Sorina Paula Bolovan - Didactica istoriei. Noi orizonturi in predarea, invatarea si evaluarea istoriei prin metode active, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2007

27

PERSPECTIVE ISTORICE

geografiei. Faptele geografice, în ansamblu, constituie condiţiile de mediu în care trăieşte elevul, îi pun probleme de adaptare, îi oferă mijloace de aşi satisface trebuinţele. Legătura dintre istorie şi geografie trebuie văzută în raport cu interesele şi capacităţile elevilor, căci tocmai aceste interese şi capacităţi pretind o pretind o acţiune întemeiată pe un criteriu unitar.

Interesantă este şi atitudinea elevilor din clasele V-VIII faţă de istorie, aceste aspecte devin evidente în momentul în care elevii sunt implicaţi în activităţi extracurriculare organizate de profesorii de istorie sau de geografie. Aceştia încearcă să îmbine informaţia primită cu imaginaţia prelucrând totul prin filtrele prezentului.

Studiul istoriei nu are rost dacă nu ne ajută să explicăm prezentul, adică să adoptăm o atitudine oarecare faţă de fenomenele sociale ale vieţii contemporane. Dictonul „prezentul se explică prin trecut ” este cunoscut. Prin urmare, nu are rost să cercetăm dacă începem cu prezentul sau cu trecutul, pentru că ceea ce contează în studiul istoriei este tocmai raportul dintre cei doi termeni. 8 Şcoala trebuie să se folosească de studierea istoriei pentru o iniţiere mai conştientă în adevăratele valori ale democraţiei. Toleranţa şi respectul faţă de opiniile altora, autoconducerea şi autocontrolul, învingerea prejudecăţilor rasiale, religioase, naţionalist-extremiste, indiferent de convingerile politice personale sunt idealurile pe care orice educator trebuie să le încurajeze dacă nu vrea să se abată de la sarcina sa. 9 Aşadar, istoria constituie unul din mijloacele de reconstituire a trecutului şi de făurire a identităţii naţionale şi culturale. Ea reprezintă, de asemenea o cale de acces către experienţa şi bogăţia trecutului şi patrimoniului naţional. Astfel, orice om are dreptul de a-şi cunoaşte trecutul ca şi dreptul de a-l respinge. Ştim cu toţii că mijlocul şi scopul educaţiei este formarea personalităţii. Psihicul infantil este dominat de spiritul aventurii, prin urmare de eroi, de personalităţi şi de surse de exemplaritate. Dacă şcoala ignoră aceste înclinaţii ale elevului pentru eroi, el şi le va satisface pe alte căi. Nu e de mirare că în comparaţie cu eroii filmelor, personalităţile istorice aşa cum le prezintă de obicei şcoala sunt

puse în inferioritate. De ce? Oare nu cadrul prea rigid in general al orelor de istorie duce la aceasta percepţie?

O altă tratare a personalităţilor, din alt unghi fascinează elevul, îl exaltă. El vine în contact nu cu virtutea, cu bunătatea, cu genialitatea, cu abnegaţia şi curajul, ci cu oameni care au fost în mod concret virtuoşi, curajoşi, buni şi geniali.

Contactul cu măreţia autentică este un indiscutabil stimulent, în sensul că trebuie să prezentăm elevilor biografii ale unor persoane care au avut o contribuţie deosebită la progresul patriei în care au trăit şi al umanităţii, în general. În acest sens, investigarea istoriei locale, a istoriei neamului nu trebuie să recurgă la o simplă memorare a faptelor istorice, ci ea trebuie să devină o iniţiere în modul în care se poate ajunge la cunoaşterea faptelor şi fenomenelor istorice, o modalitate de dezvoltare a gândirii critice şi a unei atitudini civice democratice, tolerante, responsabile. 10 Aşadar, istoria nu trebuie să le arate copiilor numai modul cum trăiau oamenii în trecut, ci şi idealurile care însufleţeau acţiunile lor, pentru că opera marilor personalităţi face mai evidente tocmai valorile comune, adică existenţa patrimoniului naţional. Istoria noastră naţională oferă exemple de numeroase personalităţi, pe care trebuie să le cunoască, să le cinstească şi să le urmeze actualii elevi, viitorii cetăţeni şi personalităţi ale României. 11

10

Emil Verza – Psihologia vârstelor ,Ed. Hiperyon, București 1993. pp. 71-72

8

Nicoară, T. – Istorie locală şi surse orale, Bucureşti, 2005 9 Recomandarea nr.25/2001 a Consiliului Europei cu privire la studiul istoriei in secolul XXI și Memorandumul pentru educația permanentă, elaborat de Uniunea Europeană

11

28

Dulamă, M. E. – Strategii didactice , Cluj, 2000

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Apostolul neamurilor

Minel - Dorin Răduți

frații săi iudei, triumful Dumnezeului necunoscut nu s-ar fi produs și istoria omenirii ar fi fost alta.

Numele lui: Pavel.

Mesajul său: “Iudeii cer minuni și grecii caută înțelepciune dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit,care pentru iudei este o pricină de poticnire și pentru neamuri o nebunie dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci,este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.” (I. Corinteni 1, 2224) Începuturile …

Cu mulți ani mai înainte, la Ierusalim, o mulțime fanatizată îl lapidează pe un iudeu din diasporă pe nume Ștefan. La execuție asistă și un tânăr pe nume Saul sau Pavel, fariseu. Era un om cultivat “a studiat la Ierusalim la picioarele lui Gamaliel, cel mai vestit dintre învățătorii Legii”(2).

Vorbea greaca și ebraica,era cetățean roman, de fel din Tars, oraș important din Asia Mică. El nu participă la lapidare, doar privește. Pavel avea o fire pătimașă,îi ura pe adepții lui Iisus și era gata să sară în apărarea iudaismului pur și dur. Solicită marelui preot de la Ierusalim misiunea de a-i aresta pe cei care îl urmează în credință pe Iisus.

Primește această permisiune și iată-l pe Saul/ Pavel prigonitor oficial al creștinilor.

Drumul Damascului.

Ajunge astfel lângă Damasc în fruntea escortei. Atunci se produce evenimentul nemaiauzit. ”Dar pe când călătorea el și se apropia de Damasc,o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și căzând la pământ, a auzit un glas zicându-i: “Saule, Saule de ce mă prigonești?”

Iar el a zis : ”Cine ești,Doamne?” Și Domnul a zis: “Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești”. Ridică-te.

Intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbații care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriți, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni. Și s-a ridicat Saul de la pământ , dar, deși avea ochii deschiși, nu vedea nimic. Și luându-l de mână l-au dus în Damasc.”(Faptele Apostolilor 9, 3-8) Urmarea viziunii de pe drumul Damascului: mica sectă iudaică va deveni o religie universală.

Credința și faptele Lumea pe care Pavel a început să o

“Că eu de acum mă jertfesc și vremea despărțirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul mio va da în ziua aceea, el, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci tuturor celor ce au Iubit arătarea lui.” (2 Timotei 4, 6-8)

În preajma anului 50 d Hr. un iudeu nu tocmai obișnuit se află la Atena, unde anunța cui voia să-l asculte un Dumnezeu necunoscut. Curioși, filosofii atenieni l-au invitat pe Areopag, rugându-l să-şi expună crezul. În termenii de azi e ca și cum cineva e invitat să vorbească la Harvard, Cambridge și Sorbona. Filosofii l-au ascultat cu toată seriozitatea, până s-a ajuns la învierea lui Iisus(1). În acel moment, filosofii au rupt discuția pentru că învierea lui Iisus nu poate fi demonstrată în chip logic, pentru că este un fapt în care crezi sau nu crezi. Patru secole mai târziu, școlile filosofice ale Atenei erau închise de un împărat creștin.

Dumnezeul necunoscut triumfase! Fără pasiunea, entuziasmul și viziunea acelui iudeu tratat cu superioritate de filosofii greci și repudiate de către

29

PERSPECTIVE ISTORICE

convertească era un amestec de culturi locale impregnate de elenism. Existau o mulțime de zei și religii soterologice: zei și religii care propun salvarea omului, în timp ce religia romană tradiţională, atotputernică la Roma, era o religie rece, care nu oferea nici un fel de salvare, nu oferă nici o speranță. Religiile orientale ofereau soluții după moarte: moartea putea fi depășită. Acestei lumi Apostolul Pavel îi predică o teologie dedusă din propria-i convertire. O primă consecință a unei asemenea abordări este aceea că pe Pavel nu-l interesează gesturile și spusele lui Iisus din timpul vieții sale, așa cum este cazul cu ceilalți apostoli.

Vorbirea lui Pavel despre Iisus este legată de miracolul pascal, moartea și învierea lui Iisus. O a doua consecință este aceea că Pavel concepe scenariul salvării omenirii după scenariul propriei convertiri. Omul vechi moare simbolic unit cu moartea lui Iisus, tot așa cum murise în Pavel persecutorul creștinilor. El învie ca om nou, unit cu Iisus cel înviat din morți, așa cum Pavel a primit o nouă viață pe drumul Damascului. Tocmai acest scenariu-moarte-înviere împreună cu un zeu care suferă, moare și învie a conferit misiunilor lui Pavel printre păgâni atractivitate.(3) Pavel este un predicator extraordinar, cunoaște publicul care stă în fața lui și știe dacă nu să convingă, cel puțin să fie ascultat: iudeilor din Antiohia le amintește de făgăduința către Abraham, grecilor din Atena le evocă pe zeul filosofilor, cel ce a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, si înaintea efesenilor, închinători ai zeiței Artemis, stigmatizează cinstirea adusă idolilor făcuți de oameni și folosirea talismanelor.

Apostolul scrie mult. Scrie Bisericilor sale pentru a le ajuta să nu greșească. În Epistola către Galateni le scrie despre libertate, în Epistolele către Corinteni despre înțelepciune, în Epistola către Efeseni le scrie despre Biserică: în Epistola către Filipeni și în Epistola către Coloseni le scrie despre Iisus. În Epistolele către Tesalonicieni le scrie despre sfârșitul lumii, iar în Epistola către Romani le scrie despre credință.(4) Slăbiciune și tărie.

Pavel l-a iubit enorm pe Dumnezeu. În numele acestei mari iubiri pentru Dumnezeu. Pavel a călătorit, a predicat și a îndurat. ”(Am fost) la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o

noapte și o zi am petrecut-o în largul mării…” (2 Corinteni 11 , 24-25). Pentru Pavel aceste întâmplări din care a scăpat cu viață nu sunt izbânzi; el le recunoaște a fi slăbiciune omenească.

Cu toate acestea Biserica se întărește, iar comunitățile se măresc. Fiindcă Dumnezeu în slăbiciune își arată puterea, în sărăcie bogăția,în smerenie slava. Adevăr pe care nici iudeii, nici grecii nu-l pot înțelege,dar pe care Pavel îl trăiește în apostolatul său: puterea lui Iisus în slăbiciunea lui Pavel. Nu el lucrează ci Dumnezeu.

Moștenirea Experiența atât de aparte a convertirii lui Pavel a avut o importanță deosebită în neînțelegerile dintre el și ceilalți apostoli (Petru și mai ales Iacob). Aceștia l-au cunoscut pe Iisus omul și erau mai apropiați de mediul iudaic al lui Iisus.

Pavel nu crede că e necesar ca pentru a deveni creștin trebuie mai întâi să devii iudeu, să fi circumcis, așa cum sugerau ceilalți apostolic (5).

Pentru a deveni creștin și pentru a te mântui era suficientă credința și grația divină. Pavel proclamă o divinitate care moare și învie, lucru inacceptabil pentru monoteismul iudaic. Decizie fatidică - care va despărți creștinismul de iudaism. Punțile sunt rupte pentru totdeauna! Polemica devine din ce în ce mai vie cu cercurile evreiești și prin aceasta Pavel este unul din fondatorii antisemitismului, în sensul că argumentele lui servesc și au continuat să servească dea lungul veacurilor ideologiilor antisemite.

Posteritatea îl va considera pe Pavel primul teolog creștin și chiar creatorul, într-un fel, al creștinismului. Conciliile ecumenice îi vor dezvolta învățătura. Bisericile tradiţionale îl vor sanctifica. Creștinii pot să se roage lui Iisus, dar îl gândesc pe acesta în categoriile teologice ale lui Pavel.

Pavel este criticat de unii filosofi și mari gânditori ai timpurilor moderne. El este acuzat că a alterat mesajul lui Iisus. Nietzsche, care detesta creștinismul, a afirmat că Pavel ”întruchipează arhetipul celui care aduce vestea cea bună pe care a distrus-o cu cinismul rece al unui rabin. De câte holocausturi ale urii a fost răspunzător acest predicator al vestei celei rele?”. Alții îl acuză pe Apostol că a iudaizat în mod dezastruos creștinismul, iar o ată categorie de contestatari îi resping vehement moștenirea spirituala, chipurile semită. (6) Pe Aeropag, Petru, acum aproape două

30

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

milenii, vestea un Dumnezeu necunoscut pentru mulți; poate și astăzi Dumnezeu a rămas tot așa, dar în schimb cine mai poate ignora mesajul umanist și universalist anunțat filosofilor atenieni în numele acelui Dumnezeu necunoscut!? E greu de găsit un alt mesaj mai important ca mesajul lui Pavel.

3. Vezi și Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Ştiinţifică, București, 1991, p.

317-322 4 .Fernand Comte, op. cit. p. 176 ; vezi și Fernand Comte, Cărțile sfinte, Editura Enciclopedică, București, 1994 5 .Vezi Faptele Apostolilor 15, 1 -2 6. Lucrarea are la bază și notițele pe care le am luat la cursul special” Istoria marilor religii” susținut de prof.

Florentina Cazan la Facultatea de Istorie a Universități din București în anul universitar 1995-1996.

Note 1. Vezi, Faptele Apostolilor 17, 22-25 2. Fernand Comte, Marile figuri ale Bibliei, Humanitas, 1995, p. 174

Aspecte privind activitatea financiar - bancară a Cavalerilor Templului

Prof. Mirela Grădină

sustrăgându-i oricărei alte autorităţi directe ecleziastice, fie ea a patriarhiei din Ierusalim sau a episcopilor. 1 Acest lucru se întâmplă şi în contextul naşterii ideii de „eliberare a Locurilor Sfinte”, văzută ca o cale de mântuire; aceasta, într-o perioadă în care Dumnezeu este „folosit” peste tot şi lumea era stăpânită de misticism şi de frica pedepselor divine. 2 Ideea este lansată de către biserica apuseană care-şi va afirma acum pretenţiile de universalitate şi dorinţa de realizare a unităţii creştine, prin lupta împotriva necredincioşilor. Dar cum creştinismul primitiv condamna războaiele, trebuia găsită o soluţie.

Astfel că Biserica demonstra acum diferenţa dintre războaie: cel just, purtat de un popor pentru a-şi apăra fiinţa sa statală, nu mai este condamnat. De la un astfel de război se ajunge la războiul sfânt, care va sta la baza cruciadelor. Războiul sfânt era purtat pentru a aduce pacea. Sfântul Bernard îl justifica: „Noi vrem pace şi nu purtăm război decât din necesitate, deci nu căutăm pacea pentru a începe războiul, ci purtăm război pentru a obţine pacea”. 3 Ideea de „pace” e folosită tot mai mult întro lume dominată de violenţă; această violenţă este agravată şi de ascensiunea unei noi clase sociale: cavalerii. Profesionişti ai lupte călare, ei sunt, în jurul anului 1000, o adevărată „pacoste” pentru societate. În condiţiile slăbirii puterii regalităţii,

Despre cavalerism şi ordinele militaroreligioase s-au scris nenumărate lucrări, mai mult sau mai puţin obiective, bazate pe fapte reale sau pe o istorie speculativă, lucrări care încearcă însă să acopere aspectele vieţii călugărilor-soldaţi, cu atât mai mult cu cât întreaga lor existenţă este marcată de două idealuri în aparenţă contradictorii : religios şi cavaleresc. Întâlnirea celor două dă naştere unui nou tip de călugăr sau unui nou tip de soldat, a cărui viaţă, urmărită pas cu pas, este chiar fascinantă. Această îmbinare stranie îşi găseşte cel mai bine întruparea în Ordinul Templier. Cavaleri ai dublei vocaţii, ei au atras atenţia încă din timpurile contemporane, prin contradicţiile pe care le-au generat: au depus jurământ de sărăcie, dar au etalat o bogăţie plină de fast, au depus jurământ de castitate, dar erau amestecaţi în diferite intrigi, zvonurile spun că unele dintre ele intrigi amoroase şi erau acuzaţi de practicarea unor ritualuri indecente; au depus jurământ de umilinţă, dar erau acuzaţi de orgoliu şi de mândrie exagerată.

Naşterea Ordinului cavalerilor templieri în societatea Evului Mediu clădită pe război, este încă subiect de cercetare. În mod tradiţional, începuturile Templului sunt plasate în timpul cruciadelor şi în cadrul istoric al Orientului latin.

Mai nou, se spune că, în 1120, un cavaler pe nume Hugues de Payns (Paganis, Payen), urmat de un grup de tovarăşi originari din diverse ţări ale Europei, a decis să formeze un ordin în acelaşi timp monahal şi militar. Un astfel de ordin era o noutate absolută pentru creştinătate. Totuşi, Biserica a acceptat oficial Ordinul, iar papa Inocentiu al II-lea, prin Bula Omne datum optimum, din 1139, i-a pus pe templieri sub autoritatea directă a pontifului,

1

Cerrini, S., Templierii, misterul călugărilor războinici, Editura Litera, 2010, pg. 19-20 2 Columbeanu, S., Radu, V., Cruciadele, Bucureşti, 1971, pg. 13 3 Demurger, A., Vie et mort de l’Ordre du temple – 1118-1314, Paris, 1989, pg. 30

31

PERSPECTIVE ISTORICE

Biserica era singura care putea să ia, în cadrul unor sinoade provinciale, măsuri împotriva agresivităţii cavalerilor. Ea întrevede o soluţie ce îi pune pe cavaleri în slujba credinţei: odată cu includerea în schema de organizare trifuncţională a societăţii, elaborată de Adalberon de Laon, cavalerii puteau folosi lui Dumnezeu împotriva rebelilor. În cadrul războaielor sfinte, cavalerii devin „cei buni”, alături de comunitatea de preoţi. Aceste „miliţii de pace” au o emblemă comună: crucea. Ei încep acţiunea de a aduce pacea, dar şi de a converti. Devin „cavaleri ai lui Christos”, pregătiţi să lupte împotriva adversarilor creştinătăţii. 4

Declanşarea primei cruciade va avea ca rezultat recucerirea Ierusalimului, în 1099. Şi odată cu această şi renaşterea pelerinajelor, care se desfăşurau însă în condiţii precare.

Se impunea astfel crearea unei forţe care să îi apere pe aceşti pelerini. Este momentul de naştere al Ordinului, ale cărui începuturi sunt destul de obscure. După întemeiere, cavalerii vor primi de la regele Ierusalimului Balduin al II-lea o aripă a castelului său, iar canonicii Ierusalimului le vor ceda un teren învecinat cu al lor. Mai târziu, le va fi cedată întreaga reşedinţă regală. Ea va fi identificată cu Templul lui Solomon, din care musulmanii făcuseră moscheea Al-Aksa. De la templu li se va trage şi numele, astfel că ei devin cavaleri ai Templului sau Cavaleri templieri. Însă numele pe care şi-l luaseră ei era de „Săracii cavaleri ai lui Christos” („pauperes commilitares Christi templique Salomonici”); această denumire reflectă exact situaţia în care se aflau la începuturi.

Este de contestat extrema modestie ce îi caracteriza: ei nu cer decât să îi însoţească pe pelerini, pentru a-i proteja şi nu caută să se îmbogăţească. Semnificativ în acest sens este jurământul de castitate, umilinţă şi de sărăcie depus în faţa patriarhului Ierusalimului.

Cu toate acestea, debuturile Ordinului sunt dificile. În ciuda sacralizării războiului purtat pentru creştinătate, ideea că nişte călugări, chiar dacă duc o luptă de pacificare, pot să se războiască şi să verse sânge, răneşte încă multe conştiinţe. Era o idee nouă, la fel ca Ordinul. Acesta era într-adevăr o creaţie originală. Era un ordin care conciliază ireconciliabilul, reunind călugărul şi războinicul, prin eliminarea tuturor surselor de antagonism dintre ele 5 . E o creaţie nouă ce răspunde la nevoia particulară a Bisericii în acea epocă. Asta, deşi nu a fost iniţial, decât manifestarea acelui simţ al adaptării, al preocupării de a răspunde necesităţilor momentului. 6 Din acest moment, Ordinul îşi va mări destul de rapid numărul membrilor, în special datorită elenului religios al epocii şi datorită dorinţei cruciaţilor de a-şi sacrifica viaţa pentru gloria lui Christos. Devin cunoscuţi şi mesajul lor e tot mai bine recepţionat. Însă pentru noi recrutări şi pentru recunoaşterea de către autoritatea ecleziastică occidentală, se impunea plecarea în Europa. Un rol important în această recunoaştere îl

Astfel, prin schema trifuncţională şi prin cruciade, cavalerii sunt integraţi definitiv în ordinea creştină. Vor deveni forţa principală a cruciadelor.

Poate afirmaţia conform căreia, faptul de a fi cruciat reprezintă esenţa cavalerească, restul fiind fără importanţă este exagerată, dar ideea fundamentală rămâne justă: cavalerii se identifică în mare parte cu cruciada, iar aceasta cu războiul sfânt, născut din ideea de a recuceri teritoriile pierdute de creştini şi de refacere a unităţii creştine.

Justificarea se găseşte în teza augustiniană privind apărarea cetăţii lui Dumnezeu. Ea va fi lansată de papalitate, care pe lângă cavaleri, reuşeşte să atragă de partea sa şi regalitatea apuseană.

5 4

6

Ibidem, pg. 33

32

Demurger, A., Op. cit, pg. 41 Pernoud, R., Templierii, Bucureşti, 1996, pg. 7

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

va avea Sfântul Bernard, care va deveni un apărător al templierilor, aşa cum reiese din „De Laude Nova Militiae”, lucrarea dedicată acestora, în care laudă în termeni elogioşi apariţia Ordinului, lăudându-i virtuţile, pe care poate chiar le exagerează. Astfel, el opune fastului cavalerilor laici şi bogăţiei acestora, umilinţa şi sărăcia primilor templieri, puritatea şi disciplina vieţii lor. Sunt istorici care afirmă că Sfântul Bernard ar fi descris de fapt imaginea templierilor aşa cum ar fi vrut el să fie, nu cum era în realitate, dar documentele păstrate îi contrazic în mare măsură. Alături de portretul fizic, Sfântul Bernard le face templierilor şi un memorabil portret spiritual: „Acest cavaler al lui Christos este un cruciat angajat permanent într-o dublă luptă: împotriva cărnii şi a sângelui (...). El înaintează neînfricat, acest cavaler etern veghetor.

El şi-a acoperit pieptul cu cămaşa de zale, iar sufletul şi l-a întărit cu armura credinţei (...)”. 7 Recunoaşterea propriu-zisă a Odinului va avea loc în cadrul Conciliului de la Troyes, din 14 ianuarie 1128, din ziua de Saint-Hilare. Prezenţa Sfântului Bernard este pusă sub semnul întrebării. În cadrul Conciliului are loc recunoaşterea Ordinului şi este stabilit regulamentul acestuia, în plus templierii obţin dreptul de a purta mantaua albă, de a percepe impozite, de a poseda pământuri şi de a avea vasali. Creat şi recunoscut, începe un adevărat „turneu de propagandă” pentru recrutare de noi membri, turneu dovedit a fi un real succes.

La întoarcerea în Orient, Ordinul îşi făcuse deja un renume şi în Occident. Din această perioadă, îi întâlnim pe cavalerii templieri în toate evenimentele majore ale timpului, în Orient.

Despre istoria militară a Ordinului s-a scris mult. Literatura de specialitate şi nu numai abundă în ultima perioadă de cărţi care au ca temă principală istoria Ordinului, aşa cum este ea cunoscută din documente sau cum se presupune că a fost pe baza „moştenirii” lăsate de ordin. Însă originile sale şi istoria sa militară rămân tot mai mult în umbră datorită sfârşitului lor tragic. Lungile procese la care au fost supuşi – comparate de mulţi istorici ai secolului XX cu procesele staliniste din anii ’30 -, acuzaţiile, condamnarea lor, arderea pe rug, blestemul, trezesc şi astăzi interesul istoricilor sau suscită imaginaţia altora.

Mai puţin este este însă cunoscută activitatea financiar bancară a Ordinului. Prin Bula

Omne datum optimum, definită de Marion Melville ca o adevărată „Magna Charta” a templierilor, ei obţin numeroase privilegii; probabil cel care a stârnit cele mai mari nemulţumiri fiind cel prin care erau excluşi de la impozite; ba mai mult, Ordinul putea să le perceapă el însuşi, fără asentimentul episcopului.

Obţinerea acestui privilegiu demonstrează respectul pe care îl câştigaseră templierii şi încrederea papalităţii. Cum altfel ar putea fi explicat acest favor de care se mai bucura în lumea creştină doar Câteaux-ul? Astfel că forţa templierilor va trece de pe teren militar pe unul diplomatic şi financiar. Şi este peste tot.

De la „săracii cavaleri ai lui Christos”, templierii devin bogaţi şi puternici, chiar dacă rămân fideli jurământului de sărăcie. Nici unul, ca persoană, nu deţine bani sau averi. Bogăţia Templului se datorează în mare parte, şi de la început, donaţiilor făcute. Acestea sunt de toate felurile: de la castele, comanderii, mori, la drepturile asupra profitului obţinut din activităţile comerciale desfăşurate într-o regiune. Astfel, conform lui Alain Demurger, donaţiile se pot împărţi în trei categorii: donaţii pro anima, care cuprind bunuri importante ce stau la originea unei comanderii. Cei care fac astfel de donaţii nu pun Ordinului nici o condiţie. Mai sunt donaţii in extremis, făcute de pelerini, şi donaţii care sunt în majoritate recompensate cu o aşa-numită „caritas”. De exemplu, Guillaume Mantelin dăruieşte Templului mai multe bucăţi de pământ, pentru care va fi recompensat cu un cal.

Odată cu înmulţirea donaţiilor s-a format şi averea Ordinului, care începe să o organizeze şi să o amenajeze în aşa fel ca să obţină profit. Mai ales că patrimoniul lor era foarte variat şi dispersat geografic. În această organizare, un rol important îl au schimburile, vânzările şi cumpărările la care recurg templierii. După cum apreciază majoritatea istoricilor, Ordinul avea nevoie de această bogăţie reală, deoarece o folosea în lupta împotriva musulmanilor. Construirea de fortăreţe, de garnizoane, mănâncă o mare parte din venit, la fel ca şi întreţinerea oamenilor, a armelor, a cailor. 8 Acest sistem a dus la exploatarea patrimoniului în câteva moduri noi, în raport cu cele folosite de seniorii laici şi ecleziastici medievali. Interesant este faptul că templierii respectau specificitatea fiecărei 8

7

Flori, J., Philippe le Bel et la Tresor des Templieres, în Revista “L’Histoire”, no. 198/aprilie 1996, pg. 26

Ibidem, pg. 12

33

PERSPECTIVE ISTORICE

regiuni, pe care o exploatau în modul cel mai rentabil. De pildă, în Douzens ei se axează pe culturi de viţă-de-vie, în Anglia pe creşterea oilor, în alte regiuni pe agricultură. 9 Veniturile Templului sunt de două feluri: obişnuite şi extraordinare. Din ultimele făceau parte şi coletele de bani pe care Templul avea autorizaţia să le facă în fiecare biserică occidentală, o dată pe an, sau testamentele în favoarea lor. Însă toate acestea au adus din nou Templul în conflict cu clerul laic. Pentru rezolvarea situaţiei au fost necesare o serie de bule papale, ca “Dilecti filii nostris” din 1198 sau “Cum dilectis filiis” din 1212, care reînnoiau privilegiile Ordinului.

S-a pus problema dacă templierii au fost inovatori sau conservatori. Prima ipoteză este mult mai plauzibilă şi poate fi argumentată prin capacitatea lor de adaptare la condiţiile foarte variate întâlnite în Occident, prin metodele şi tehnicile de exploatare şi de gestiune noi folosite, prin arendările şi închirierile originale numite quevaise. 10 Vor aduce inovaţii şi în sectorul agricol, fiind stimulaţi de profitul obţinut, ce le revenea în totalitate ; astfel, practică asolamentul quadrienal, construiesc canale de irigaţii etc.

Treptat, îşi diversifică activităţile, implicându-se în domeniul bancar, bogăţiile acumulate permiţându-le acest lucru. Activităţile lor bancare încep să fie rapid cunoscute şi recunoscute, şi se vor accentua în ultimii ani de existenţă ai Ordinului. Ele pornesc de la încercările de a facilita pelerinajele în Ţara Sfântă, dar cu timpul obiceiul de a împrumuta fonduri voiajorilor se dovedeşte foarte benefic pentru istoria casei. 11 Astfel că Ordinul va face o specializare exemplară în acest domeniu, onestitatea cavalerilor în ceea ce priveşte afacerile financiare fiind recunoscută şi de creştini şi de musulmani. Ordinul începe să joace un important rol bancar, ca depozitar de resurse numeroase şi bine girate, fiind considerat o adevărată putere financiară internaţională. 12 Primii clienţi ai Templului bancar au fost oameni simpli, majoritatea participanţi la cruciade, dar treptat tot mai multe şi mai importante personaje solicită ca Templul să fie

garantul lor: regii occidentali devin, în timp, clienţi permanenţi ai Ordinului bancar. Printre clienţii importanţi ai Ordinului se numărau şi Blanche de Castilia, Alphonse de Poitieres, Charles d’Anjou etc. În comanderiile templiere era depusă o sumă de bani, acordată pentru un scop precis, dar pe o perioadă determinată de timp. Fiecare depozit era plasat într-un loc special, în trezoreria casei, care nu se putea deschide decât cu acordul deponentului. Bogăţia Templului le permite ca de la simpla gestiune de fonduri să ajungă la o activitate de împrumut şi creditare, atunci când li se solicită.

Ei dispuneau de fonduri proprii, dar şi de fonduri depuse de particulari. Acestea erau folosite în principal în Orient, deci era necesar schimbul de monedă. În plus, ei puteau procura capitalul necesar echivalent celui dintr-o aşezare a Templului în ţara sa de origine. Se evita astfel transportul unor sume mari şi furtul acestora. Templul servea astfel drept bancă de depozit şi aşezământ de schimb. Permitea astfel cruciaţilor să obţină bani în Ţara Sfântă, în schimbul unei dovezi că ar fi efectuat depuneri în trezoreriile din Occident. Exista aici, în genere, ceea ce va deveni poliţa sau cecul reprezentând o sumă depusă. 13 Iar transferul propriu-zis se putea face în deplină siguranţă. În secolul al XIII-lea are loc o creştere a rolului jucat de Templu în domeniul bancar. Deşi inovatori, ei practicau o bancă simplă, dar imitau pe marii bancheri italieni, renumiţii fraţi Albizzo şi Musciato Guidi. Templierii introduce astfel mobilitatea banilor, iar operaţiunile financiare efectuate sunt foarte bine definite: sechestre pe consignatie, plăţi, împrumuturi şi cauţiuni, plăţi la distanţă şi transmiteri de fonduri, încasări şi plăţi prin sistemul conturilor curente. Dintre toate operaţiunile bancare efectuate de Templu, cel mai des întâlnite sunt împrumuturile bancare, pe care ei le făceau persoanelor. Pentru aceste împrumuturi cereau garanţii. Alain Demurger, reputatul istoric, le împarte în trei tipuri: gajuri – pentru argintul împrumutat, beneficiarul trebuia să lase gaj bunurile sale, care rămâneau la Templu dacă împrumutul nu era rambursat la timp. Un al doilea tip de împrumuturi era constituit de dobânzi.

Acestea erau adesea disimulate sub forma unei operaţii de schimbare a unei moderne cu o alta. Şi o ultimă formă de împrumuturi consta în amenzi, dar făcute într-un mod mai original: contractual

9

Demurger, A., Op. cit, pg. 175 Ibidem, pg. 182 11 Melville, M., La vie des Templieres, Paris, 1951, pg. 75 12 Ollivier, A., Les Templieres, Paris, 1958, pg. 22 10

13

34

Pernoud, R., Op. cit, pg. 103

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

epocă de avariţie şi de lăcomie; în plus, au stârnit o serie de ipoteze fanteziste. Cea mai des întâlnită este cea conform căreia templierii practicau alchimia, şi că ar fi găsit piatra filosofală, adică secretul de a transforma plumbul în aur. În ceea ce priveşte raportul dintre casele Ordinului în Orient şi Occident, inegalitatea era vizibilă. Orientul era consumator de oameni, bunuri, cai, argint, pe când Occidentul le furniza.

Dar cerea în schimb oameni şi informaţii. Ordinele în general erau foarte bine plasate pentru a informa sistematic Occidentul despre ceea ce se întâmpla în Orient. Era o metodă ce a fost utilizată şi de papalitate. Astfel, funcţia de bancheri e dublată de cea de informatori ai Occidentului şi de aici de cea de ambasadori şi diplomaţi. Aceasta se datorează în mare parte şi imunităţii de care se bucurau Cavalerii Templului. În aceasta calitate, ei se dovedesc agenţi abili şi fideli; aparţinând multora din familiile nobile ale Europei, ei cunoşteau întreaga lume. Astfel, „organizaţia tentaculară a Ordinului” facilitează desfăşurarea unor activităţi variate pe plan comercial şi politic, acţiuni spre care Templul se îndreaptă odată cu limitarea sau chiar dispariţia motivaţiei sale militare. La fel ca şi pe plan militar, Ordinul se achită de aceste îndatoriri cu seriozitate şi pricepere, nedezminţindu-şi renumele câştigat.

încheiat stipula o amendă în caz de neplată a împrumutului. Această amendă reprezenta între 60-100% din suma împrumutată. Legat de metodele de contabilitate folosite de templieri, ele nu diferă de cele ale epocii. Calculul încasărilor se face cu ajutorul “eşichierului”, adică o tăbliţă pătrată, împărţită în patru dreptunghiuri sau pătrate, prin linii orizontale şi verticale; acelaşi jeton, după careul în care se află, poate însemna un dinar, un sous, o livră sau multiplii săi. Toate marile operaţii financiare al Ordinului sunt apanajul unor comanderii, cea mai importantă fiind cea din Paris.

Aceasta devine centrul tuturor operaţiunilor financiare întreprinse de Templu. Semnificativ este şi faptul că Templul de la Rochelle din Paris conserva tezaurul regal din timpul lui Philippe August. Regii Franţei se vor folosi de Templu ca depozit regal, până la Filip al IV-lea cel Frumos, care în 1295 va transfera tezaurul de la templieri la Louvru, dar doar până în 1303 când tezaurul este readus la Templu, rămânând acolo şi după lichidarea Ordinului.

Recurgând la astfel de “operaţiuni bancare”, ordinul ajunge “richissime”. Însă nimic nu era folosit pentru uz propriu, o mare parte din bogăţia lui fiind folosită pentru apărarea creştinătăţii. Cu toate acestea, bogăţia sa a stârnit numeroase invidii şi ură. Au fost acuzaţi încă din

Grecia şi India, dimensiuni ale spiritualităţii antice în căutarea genezei cuvântului

Prof. Irina Botici

scrierea sa nedescifrată închide încă misterul acestor populaţii autohtone, poate Darvidienii din Nord, amestecaţi cu triburile Drago. Se presupune că ea a dispărut fie din cauza unor cataclisme, fie datorită invaziei acelor Arieni” 1 Evenimentele social-politice de la răspântia secolelor VII şi VI a Ch. aduc în prim plan rivalitatea dintre Atena şi Sparta, care va antrena în cele din urmă întreaga lume greacă. Războiul peloponesiac nu aşează faţă în faţă doar două cetăţi de frunte şi aliaţii lor, ci, de fapt, aici se confruntă două sisteme sociale democraţia ateniană şi regimul aristocratic Spartan, care caută fiecare în detrimentul celeilalte, să-şi impună supremaţia asupra Greciei. După 30 de ani de tiranie instaurată în Grecia de către

Universul spiritualităţii Greciei antice este delimitată “cosmic” în partea de sud-est a Europei ocupând partea de sud a Peninsulei Balcanice şi numeroase insule din Marea Egee, mărginită de Marea Ionică întinzându-se până la Coastele Asiei Mici este învăluită de misterul cuprins între apă, munte, cer, care vor reprezenta principalele puncte de reflecţie pentru mintea raţională a grecului antic. În bazinul gangetic al continentului asiatic s-a dezvoltat o civilizaţie evidenţiată printr-o cultură al cărui mister ne copleşeşte, cu câteva secole înainte de Christos. Cu privire la primele populaţii care au locuit pe teritoriul Indiei, nu există cunoştinţe certe. Unii cercetători susţin, potrivit datelor culese de Morrettaasupra populaţiei pre ariene din Mohenejo-Daro (“Oraşul Morţilor”), că problema “nu a fost încă rezolvată pentru că

1

Agelo .Morretta, Spiritul Indiei, Editura Tehnică, București, 1993, p. 21

35

PERSPECTIVE ISTORICE

supremaţia aristocratic-spartană, Atena îşi va recuceri faima prin războiul purtat împotriva perşilor. Succesul acestor lupte determină o viaţă politică şi obştească a polisului în condiţiile unei democraţii a dus la înflorirea rapidă a filosofiei greceşti.

Indienii erau consideraţi ca fiind un popor religios. În India totul provine din religie şi se întoarce la religie. În decursul timpului, pe acest teritoriu s-au dezvoltat mai multe religii, cele mai importante fiind: brahmanismul, jainismul şi budismul. În acele vremuri, populaţia era stratificată în caste: prima castă era cea a preoţilor (brahmanii), clasa cea mai privilegiată, cea de-a doua castă era cea a militarilor (kshatryas) a cărei menire era să lupte şi să apere ţara, a treia castă era cea a oamenilor liberi (vaishyas), în care se înscriau principalii producători, numărul acestei caste fiind mereu în creştere, a patra castă era clasa servilă (s`undras), care nu trebuie confundată cu casta sclavilor, ultima castă era casta sclavilor (paria). Casta cea mai favorizată era cea a brahmanilor, în interiorul acesteia cultivându-se şi conservându-se religiile, este casta în care s-a dezvoltat cultura indiană ce a generat primii iniţiaţi. În condiţiile social politice greceşti prezentate anterior, este zdruncinată spiritualitatea şi pendulează mai tot timpul între apolinic şi dionisiac – substanţă ontologică de conotaţie tragică se împacă cu esenţa, adoptând consolarea metafizică. Religia pusese la fundamentul civilizaţiei elene mituri care o generau. Gândirea greacă înlocuieşte aceste mituri cu vaste construcţii raţionale “raţiunea nu s-a desprins de mit fără luptă”. 2 Fundamentele culturii indiene le găsim în textele anonime, sacre, eterne, numite Vedele.

Imnurile vedice notează Morretta, “există într-o formă nealterată de-a lungul unui lanţ nesfârşit de creaţie şi distrugere a evoluţiei lumii. În momentul unei distrugeri universale (Pralaya) numai Dumnezeu (Vişnu) există. Când el vrea să creeze Universul, îl crează pe Brahman, apoi dă Brahmanului cunoaşterea Vedelor. În al doilea timp, Brahmanul creează înţelepţii capabili să creeze Mantrele Vedice Perfecte. Astfel acele Mantre vedice au fost revelat Rşi-lor. Vedele sunt

adevărate în eternitate, întrucât lumea însăşia fost creată după preceptele lor, de aceea nu poate exista nici un dezacord între lume şi Vede, şi Vedele însele sunt în aşa măsură adevărate şi eterne.” 3 Acest aspect al Vedelor oferă un punct de reper cu privire la “civilizaţia mnemotehnică” ce se naşte şi se dezvoltă în interiorul culturii indiene.

Imnurile oglindesc întreaga gândire reflexivă a spiritualităţii indiene. Pornind pe limitele conturării limitelor realităţii noastre pluridimensiunale, suntem în măsură să observăm importanţa pe care o are civilizaţia mnemotehnică prin a cărei semnificaţie ne obligă să ne întoarcem la dimensiunile profunde ale vorbirii. Astfel dacă vrem să atingem lumina care în Vede uneşte lumea obiectelor cu desăvârşirea cuvintelor prin considerarea importanţei “ cuvântului în Vede care nu este întâmplătoare, el îşi împlântă rădăcinile în humus-ul unei umanităţi care percepe fiecare lucru simultan, atât în gând cât şi în realitate”. 4 Apariţia filosofiei greceşti este determinată de preocuparea grecului de a găsi claritate în Universul ce îl înconjoară. În secolele VIII-VI a. Ch., în cetăţile ioniene – în special Efes şi Milet – a apărut o clasă care îşi scotea veniturile din meşteşuguri şi comerţ maritim, fiind interesată de dezvoltarea tehnicii şi explicarea fenomenelor naturii. Apariţia acestei clase a dus la dezvoltare a democraţiei, ceea ce a facilitat discutare a problemelor religioase, sociale şi filosofice. În urma reflectării filosofice materialiştii ionieni au pus la baza explicării Universului un principiul material care se află într-o continuă mişcare, transformare. Astfel unitatea fenomenelor naturii în infinita lor varietate va fi surprinsă într-un principiul material. Thales din Milet evidenţiază această unitate prin principiul apei, Anaximandru releva acel ápeiron, materie infinită, Anaximene că aerul este principiul unitar al lumii.Thales şi Anaximene s-au situat încă în domeniul experienţei senzoriale, bazându-se pe intuiţia senzorială, pe când Anaximandru pătrunde în domeniul abstractizării raţionale.

Cu noţiunea ápeiron, a apărut conceptul filosofic de materie care, pentru istoria filosofiei greceşti, este primul concept filosofic raţionallogic. Ápeiron este începutul etern, nemuritor, 3

Angelo Morretta, Cuvântul și tăcerea, Editura tehnică, București 1994, p.47 4 Angelo Morretta, Spiritul Indiei, Editura Tehnică, București, 1993, p.51

2

D.D. Roșca, Studii și eseuri filosofice, Editura Științifică, București, 1970, p.11

36

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

indestructibil. Thales, Anaximandru ca şi Anaximene, si-au propus să găsească materia fundamentală, încercând să arate calitatea nu cantitatea acestui principiu.

Punctul de pornire a filosofiei greceşti îl constituie materialismul ionienilor, care ilustrează esenţa Universului prin acea materie, la început limitată (apa, aerul), iar apoi materia infinită (ápeiron), prin care se face saltul de la o gândire senzorială la o gândire abstractă pregătint terenul pentru acel logos heraclitian. În contrast cu spiritualitatea elenă, cultura indiană se evidenţiază prin substratul mnemotehnicii într-un mediul psiho-fizic în care mintea indianului percepea cu altă intensitate nu numai natura înconjurătoare ci şi semnificaţiile spirituale pe care le ascundea. Prin exerciţiul lor mnemotehnic determină un tip mental a căror circumvoluţiuni dezvoltă anumite facultăţi ale memoriei. Datorită acestui fapt, pentru o “mentalitate modernă” sunt greu de descifrat enigmele lingvistice din conţinuturile vedice dacă nu se încearcă să se pătrundă în particularităţile gândirii reflexiv- intuitive.

Vedele au fost concepute şi transmise oral, apoi în scris astfel şi “limba sanscrită la început avea o altă structură cu timpuri, genuri şi schimbări morfologice mai complexe (...) sanscrita fiind o limbă foarte sintetică, reunind mai multe nuanţe”. 5 Prin intermediul însuşirilor sacre ale Vedelor, putem explica natura sacră a limbii sanscrite, care are o evoluţie de-a lungul timpului şi a generaţiilor vedice. Sanscrita primitivă caracterizează prima generaţie a Vedelor, Rig – Veda iar modul Rik al sanscritei reflectă ereditatea directă a vorbirii.

Al doilea moment al Vedelor este ce al transmiterii orale a învăţămintelor Rşi-lor – înţelepţii genitori a scrierilor sacre. În această perioadă a civilizaţiei vedico brahmanice de transmitere se relevă tradiţia magico – orală, a cărei forţă va determina mai târziu caracterul lingvisticii indiene. Sanscrita acestei perioade este cea a Vedelor: Sama şi Yajur Veda. În această perioadă sanscrita devine limba unei societăţi în formare.

Al treilea moment al Vedelor ilustrează apariţia textelor scrise într-o sanscrită perfectă.

Sanscrita celei de-a patra perioade este Atharva – 5

Veda, aceasta reprezintă cristalizarea limbii sanscrite într-o limbă elaborată: samskrita, caracteristică elitelor culte, în opoziţie cu vorbirea populară Prakrti.

Prin faptul că Vedele sunt considerate, absolute, eterne se afirmă ideea unei revelaţii, din a cărui izvor se naşte o filosofie care, la început, a fost ascultată apoi văzută de către poeţii clarvăzători. Aceştia sunt doar simplii ”purtători a mesajului spiritual ce s-a prezentat într-o formă impersonală. Ceva ce apare mai întâi drept o ciudăţenie populară – puranică – consemnează Morreta – în realitate va deveni conţinutul cel mai înalt şi cel mai pur al vedisimo – hinduismului, transformându-se în epoca cea mai recentă într-o rafinată filologie religioasă”. 6 În tradiţia Vedelor transmise la început oral, fără nici o alterare a textului, remarcându-se astfel arta mnemotehnicii indiene, se păstrează nu numai conţinutul magico – religios, ci se dezvoltă şi o tehnică privind expresiile gramaticale, semnificaţiile corecte ale acesteia. Se poate observa că în cultivarea acestei civilizaţii se manifestă o problemă ce aparţine limbajului (lexicului), iar apoi o problemă gramaticală.

Prin procesul de constituire a Vedelor se desprinde modul de afirmare a limbii sanscrite, care este o limbă silabică, nu alfabetică, ea are un număr de 47 de semne, care se împart în vocale şi consoane. Orice cuvânt se împarte în silabe şi orice silabă este reprezentată printr-un caracter, indiferent de numărul elementelor pe care o compun. În spiritualitatea elenă conceptele, noţiunile au o structură logică şi ascund în ele încărcătură spirituală Logosul reprezintă raţiunea universală ce are sensul de lege, temei, fundament prin care toate se fac. Este de remarcat că la primii învăţaţi greci cuvântul are valoare de principiu ce se prezintă ca o entitate în faţa Universului şi nu în ultimul rând explică realitatea. Logosul este cuvântul veşnic a cărui existenţă este unică, n-au creat-o ”nici zeii nici oamenii ci a fost este şi va fi un foc veşnic care se aprinde şi stinge după măsură”. 7 Principiile ontologice aşezate de filosofii greci la baza Universului nu au fost doar de factură materială, naturală. Au fost gânditori care au 6

Angelo Morretta, Cuvântul și tăcerea, Editura tehnică, București 1994,p51 7 Atanasie, Joja, Istoria gândirii antce, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980, p.14

Idem, p.54

37

PERSPECTIVE ISTORICE

Teoria asupra conceptului a avut o anumită evoluţie de-a lungul gândirii elene. Un prim pas în această evoluţie este atribuit sofiştilor, primii gânditori care au impus orientarea spiritului asupra realităţii logice. În concepţia acestora simţurile noastre au o structură individuală, astfel încât redau lucrurile din lumea sensibilă în mod diferit, ceea ce face ca oamenii să aibă păreri diferite chiar contradictorii fără a putea fi considerate false.

Pornind de la faptul că totul este supus schimbării – atât lucrurile cât şi oamenii – sofiştii considerau că pot fi diferite nu numai părerile oamenilor asupra aceluiaşi lucru ci şi părerile aceluiaşi om asupra unui lucru deoarece părerile depind de starea simţurilor. Întrucât orice opinie poate fi susţinută rezultă ca nu există cu adevărat o ştiinţă care să ducă la adevăruri universale, eterne. Cât de convenabil este şi pentru societatea contemporană o astfel de explicaţie? Astfel sofiştii reduceau conceptul la cuvânt, dar el nu desemna nici o realitate logică nici una ontologică ci era un simplu nume un instrument de convingere.

Prima reacţie promptă împotriva consecinţelor care decurg din viziunea sofistă a fost din partea lui Socrate. Acesta nu putea să accepte că o ştiinţă în general nu este posibilă, că adevărul nu există, ci există doar opinii individuale diferite si schimbătoare. Socrate a reuşit să demonstreze că în părerile individuale şi variabile asupra lucrurilor există ceva general şi invariabil esenţa lucrurilor care este dată de noţiunea generală de conceptul genera.

Prin teoria asupra noţiunii Socrate salvează soarta spiritualităţii elene reprezentând instanţele care trebuie puse în evidenţă atunci când dorim să cunoaştem adevărul. Metoda care o propune este maieutica, prin care opiniile individuale vor ajuta la descoperirea adevărului general prin punere în acord cu opiniile individuale. Problema asupra teoriei noţiunii va fi supusă reflecţiei de discipolul lui Socrate, Platon în dialogul Cratylos , urmărind punctele de vedere distincte dintre naturalişti şi convenţionalişti. Astfel gânditorii greci încep să-şi contureze unele probleme privind teoria asupra genezei cuvântului. În India limba sanscrită este cea care a permis dezvoltarea unei profunde gândiri filosofice şi a unei deosebite culturi de neegalată, în Orient de nici un alt popor. Aceasta era vorbită de un cerc restrâns de iniţiaţi. Ea a fost codificată în reguli gramaticale precise de mulţi gramaticieni indieni

încercat să prezinte esenţa Universului prin intermediul unui principiul unic-arché – a cărui substanţă nu putea fi explicată decât prin sine şi pentru sine, entitate nepieritoare, nenăscută, veşnică.

Unul din reprezentanţii raţionalismului clasic a fost Parmenide. Prin ontologia sa, principiul ce relevă existenţa universului reprezintă un raţionament pe deplin conştient care exclude orice experienţă, negândindu-i cuprinsul acesteia. Prin această concepţie idealizarea principiului are o conotaţie de raţionalizare, conceptualizare, a tot ceea ce există în Univers.

Aceste două direcţii de prezentare a principiilor fundamentale ale lumii reprezintă primii paşi pe care gândirea elenă a realizat-o prin ordonare a datelor experimentale.

Gânditorii eleni urmăreau să explice existenţa Universului la nivel ontologic prin stabilirea unui principiul care să surprindă fie realitatea materială, fie cea spirituală în esenţă să releve ordinea Universului.

Problema spirituală elenă care s-a evidenţiat cronologic nu va mai fi cea de stabilire a unui principiul ci aceea de cunoaştere a conceptului ce stă în faţa explicaţiei naşterii Universului, deplasându-se în acest sens reflecţia filosofică de la nivelul ontologic al conceptului la cel gnoseologic.

38

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

două şcoli total distincte ca şi concepţie asupra rădăcinii cuvântului: Mimamsa- sutra şi Nyaya – sutra. Prima şcoală afirmă importanţa faptului existenţial natural, care stă la baza naturii cuvântului, ilustrând importanţa Vedelor ca legea sfântă Dharma. Nyaya – sutra prezintă rădăcinile cuvântului ca fapt convenţional. Aceste concepţii extremiste vor fi sistematizate mai târziu de Bhartrhari în lucrarea sa Sentenţelor despre cuvinte ( Vakyapadia).

Deşi, prin căi diferite cultura elenă şi indiană descoperă faptul că studierea genezei cuvântului este importantă, pentru a nu crea o realitate falsă de unde orice spiritualitate poate fi spulberată din punct de vedere: axiologic, gnoseologic şi ontologic.

remarcându-se printre aceştia Panini. Gramatica lui Sabda Vidya - Cunoaşterea cuvintelor - descrie ”toată limba sanscrită, până la cele mai mici amănunte, cu o complexitate niciodată întâlnită altundeva, este de fapt cea mai scurtă şi cea mai exhaustivă gramatică din lume. Metoda gramaticală a lui Panini constă în ilustrarea experienţei practice, cât şi a cunoaşterii ştiinţifice.

Problema care o ridică Panini în gramatica sa nu are doar caracter formal ci încearcă să aducă în prim plan interpretările procesului de percepţie ce este generată de experienţă senzitivă, remarcânduse teoria verbului ca rădăcină.

Această teoria a verbului ca rădăcină a fost punctul de plecare în cercetarea cuvântului, atât din spaţiul semnificaţiei cuvântului, cât şi în planul sensului cuvântului. În această direcţie se disting

Cetatea de la Mălăeşti

Prof. Praporgescu Sergiu Prof. Praporgescu Mioara

Hunedoarei 3. În acest context este deosebită activitatea constructivă a micii nobilimi (cnezii români din Maramureş, Ţara Haţegului, Banat şi din alte părţi ale Transilvaniei) care a ridicat, în a doua jumătatea a secolului al XIII-lea şi în secolul al XIVlea, o serie de donjoane de piatră înconjurate de valuri de pământ şi palisade 4. Cnezii români din aceste regiuni şi-au ridicat donjoanele fără aprobarea regelui pentru a se putea apăra în contextul invaziilor tătare şi războaielor civile din regatul ungar. Donjoanele Transilvaniei aparţineau în proporţie de 33,33% regalităţii şi voievozilor, iar 56,49% nobilimii, nobilimea românească a Transilvaniei stăpânind 15% dintre donjoane, în Banat, Haţeg şi Maramureş 5 . După dreptul de proprietate cetăţile din ţinuturile hunedorene, ca de altfel din întreg voievodatul Transilvaniei şi regatul maghiar, pot fi împărţite în cetăţi regale (Deva, Hunedoara, Subcetate-Haţeg), cetăţi nobiliare (Mălăeşti, Cetatea de Colţ, Răchitova, Crivadia) şi cetăţi colective (Orăştie, Sibişel, Cucuiş).

În Transilvania arhitectura militară a evoluat în strânsă legătură cu evenimentele politice şi militare în care a fost implicat voievodatul.

Situaţia istorică de o complexitate aparte a determinat în această zonă apariţia unui mare număr de fortificaţii, diversificate sub aspectul arhitectural şi funcţional, coexistând în timp construcţii de mai mică întindere, din pământ şi lemn, cu fortificaţiile de piatră 1. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în urma dezastrului provocat de invaziile mongole, s-a produs o „încastelare” rapidă 2 mai ales în sudul Transilvaniei, în teritoriile autonome: Haţeg, Făgăraş, teritoriile săseşti şi secuieşti, formându-se o reţea de fortificaţii la graniţa de sud. Rolul fortificaţiilor medievale din judeţul Hunedoara, de pe Valea Mureşului şi din Ţara Haţegului a crescut mai ales de la mijlocul secolului al XV-lea, în contextul devastatoarelor invazii turceşti, când apărarea sud-vestului Transilvaniei se baza în mare măsură pe cnezii români din Ţara Haţegului şi zona

3

Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1986, p. 10.

4 Idem, Despre apariţia primelor donjoane de piatră din Transilvania, în Apulum, XVIII, Alba Iulia, 1980, p. 197.

5 Rusu, Adrian Andrei, Donjoane din Transilvania, în Acta MN, XVII, Cluj-Napoca, 1980, p. 191.

1

Ceauşescu, Ilie (coord.), Istoria militară a poporului român, vol. I, Ed. Militară, Bucureşti, 1984, p. 335.

2 Ţiplic, Ioan Marian, Organizarea defensivă a Transilvaniei în Evul Mediu (secolele X-XIV), Ed. Militară, Bucureşti, 2006, p.

137.

39

PERSPECTIVE ISTORICE

Din punct de vedere arhitectonic fortificaţiile din secolele XIII-XIV întâlnite în ţinuturile hunedorene pot fi împărţite în două mari categorii: cetăţi în sistem castral şi cetăţi colective 6.

Cetăţile în sistem castral din secolele XIII-XIV sunt cetăţile regale şi nobiliare, caracterizate prin dimensiuni reduse şi prin prezenţa donjonului ca element central, înconjurat de o curtină de ziduri sau de un val de pământ. Cetăţile colective sunt de dimensiuni mari având rolul de a adăposti una sau mai multe comunităţi, rurale sau urbane, fiind caracterizate de lipsa donjonului şi de prezenţa a două sau a mai multor porţi de intrare. În secolul al XIV-lea a devenit dominant tipul de cetate în sistem castral cu donjon şi curtină de piatră de formă neregulată. Asemenea fortificaţii se întâlnesc la Deva, Mălăeşti, Hunedoara, Cetatea de Colţ. Se pare că şi cetatea Haţeg a avut o incintă de zid, ridicată probabil la mijlocul secolului al XV-lea 7.

sudică a Ţării Haţegului, cuprinzând satele Sălaşu de Sus, Sălaşu de Jos, Mălăeşti şi Ohaba de sub Piatră 8 . Pentru cnezatul Sălaşului, ca şi pentru celelalte cnezate haţegane, menţiunile documentare datează de la mijlocul secolului la XIV-lea, dată de la care vechile structuri socialpolitice româneşti s-au confruntat cu politica angevină de catolicizare, dar şi cu deposedări de pământuri din partea nobilimii maghiare.

Ascensiunea familiei cneziale sălăşene s-a petrecut către sfârşitul secolului al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea 9. Începând cu primii ani ai secolului al XV-lea menţiunile cnezilor sălăşeni sunt tot mai numeroase, fie în calitate de juraţi sau de martori la introduceri în posesiune, fie ca deţinători ai cnezatului văii Sălaşului 10.

Secolul al XV-lea a marcat maxima extindere a domeniului sălăşan, format din două unităţi distincte, una fiind vechea matcă a cnezatului văii Sălaşului, cu satele menţionate, iar a doua cuprindea părţi de moşie în satele Merişor, Crivadia, Bărişor şi Baru. Forţa economică a cnezilor de Sălaşu este dovedită de ridicarea unei adevărate curţi nobiliare la Sălaşu de Sus 11 , la mijlocul secolului al XV-lea, mult mai extinsă în secolul al XVI-lea 12.

Ascensiunea familiei de la Sălaşu se înscrie în fenomenul de creştere a autorităţii cnezimii din Ţara Haţegului, în contextul luptei antiotomane, mai ales din epoca lui Iancu de Hunedoara.

Posesiunile Sălăşenilor sunt întărite prin actele de donaţie emise de către regele Vladislav în primăvara anului 1444, apoi de către Ladislau Postumul în 1453, iar în deceniul următor de către regele Matia Corvin. Ca semn al importanţei sporite, poate fi văzută adoptarea unui blazon nobiliar de către familia de Sălaşu, unul dintre puţinele cunoscute în mediul românesc haţegan din

Cetăţile regale îndeplineau două funcţii principale, cea militară şi cea economică. Cetăţile nobiliare au avut în general aceleaşi funcţii ca şi cele regale, desigur limitate la domeniul fiecărui nobil, îndeplinind în principal un rol militar şi reprezentând forţa nobilului şi prerogativele lui asupra populaţiei de pe domeniu. Cetatea nobiliară era un semn al independenţei personale, forma şi dimensiunile ei fiind influenţate de puterea economică a fiecărui nobil.

Cetatea de la Mălăeşti aparţinea cnezilor de Sălaş, cnezatul Sălaşurilor, situat în partea

8

Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.

180.

9 Eskenasy, Victor, Rusu, Adrian Andrei, Cetatea Mălăeşti şi cnezatul Sălaşului (sec. XIV-XVII), în AIIA , XXV (1982), ClujNapoca, p. 58.

10 Ibidem.

11 Rusu, Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara și românii din vremea sa. Studii, Ed. Presa Universitară, Cluj-Napoca, 1999, p.

285.

12 Drăguț Vasile, Vechile monumente hunedorene, București, 1968, p. 34.

6

Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 23.

7 Ibidem, p. 175.

40

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

secolul al XV-lea 13. În acelaşi timp în secolul al XVlea a avut loc un proces de stratificare socială şi la începutul secolului al XVI-lea se detaşau două ramuri mai importante, cea a lui Danciu şi cea a Sărăcinilor. Sărăcinii, stăpâni în Sălaşu de Sus şi ai cetăţii de la Mălăeşti, s-au impus pe plan local mai bine de un secol 14, reuşind să se afirme în viaţa politică transilvăneană, în secolul al XVI-lea.

Cetatea de la Mălăeşti este aşezată la capătul de nord al satului, pe o înălţime mărginită la est de pârâul Valea Domnească, iar la vest de pârâul Mălăeşti. Cetatea avea o vizibilitate bună înspre nord, până spre valea Streiului şi Haţeg, ca şi spre est până la culmile care delimitează valea Râului Mare. Cetatea a fost ridicată de familia cnezială din Sălaşu în primele decenii ale secolului al XIV-lea15. În prima fază de construcţie a fost ridicat un donjon înconjurat de o incintă de piatră 16, înaltă de numai 5-6 m. Donjonul, cu plan patrulater, cu laturile de 7,20x7,20x7,25x7,30 m, are ziduri de piatră de râu legate cu mortar de culoare albicioasă, conţinând mult var. La bază are un soclu uşor taluzat, gros de 1,90 m şi înalt de 1,50 m, după care zidul se subţiază de la 1,70 m, la primul nivel, până la 0,90 m, la ultimul nivel. Înălţimea donjonului, în ultima fază de construcţie, era de aproximativ 14-15 metri. Donjonul are un demisol de 2,80 m înălţime, parter şi trei etaje care se sprijineau pe bârne de stejar. Demisolul şi parterul erau oarbe şi circulaţia în interiorul donjonului se făcea pe scări de lemn fixe sau mobile, ceea ce impunea prezenţa unor trape practicate între grinzile care susţineau planşeele.

Intrarea în donjon era pe latura de vest, la mijlocul nivelului al treilea 17 (etajul doi). Uşa de bârne, cu două canaturi, era blocată cu ajutorul unei bârne transversale, ale cărei lăcaşuri s-au păstrat. Intrarea era prevăzută şi cu un pod mobil cu înălţimea de 2,60 m, care era coborât cu baza în dreptul pragului, fiind manevrat cu lanţuri sau frânghii prin fereastra de deasupra, de la nivelul al patrulea. Atunci când era coborât, podul mobil devenea o platformă care uşura accesul, iar când era ridicat dubla uşa propriu-zisă.

Accesul în turn se făcea pe o scară mobilă care era trasă în interior. La etajul întâi (nivelul II) este o singură fereastră mică pe latura de sud, la etajul al doilea (nivelul III) erau ferestre mari pe toate laturile, iar la etajul al treilea (nivelul IV) erau şase ferestre mici, în formă de metereze. Între etajele al doilea şi al treilea se pot observa capetele grinzilor pe care se sprijinea o galerie exterioară.

Nivelul întâi servea drept depozit şi pivniţă, cel de-al doilea ca bucătărie, camera slugilor şi uneori ca locuinţă, nivelul al treilea era cameră a străjilor, iar ultimul nivel era locuinţa cneazului 18. Încălzirea se făcea printr-o sobă de piatră sau de cahle, urmele unei asemenea amenajări fiin surprinse la nivelul al doilea, în colţul de sud-est.

Donjonul este înconjurat, la o distanţă cuprinsă între 5-8 m, de o incintă din zid de piatră susţinută de şase contraforturi. Incinta formează un oval cu diametrul de 22 m, iar zidurile au grosime de 1,50 m şi înălţimea între 4-7 m. Se pare că în prima fază de construcţie, contemporană cu donjonul 19 , curtina nu depăşea 4-5 m înălţime, având drum de strajă şi parapet cu creneluri. În faza a doua curtina a fost înălţată, ajungând la 8,50 m, fiind prevăzută cu parapet şi metereze de dimensiuni mici, pentru utilizarea armelor de foc uşoare.

La sfârşitul secolului al XV-lea o porţiune a curtinei s-a prăbuşit şi reînchiderea ei s-a făcut cu două ziduri adosate donjonului pe laturile de vest şi de sud. În ultima fază de construcţie, în jurul anului 1588, incinta a primit patru turnuri exterioare poligonale, plasate aproximativ în cele patru colţuri. Turnul cel mai mare, din colţul de nord-vest,

13

Rusu, Adrian Andrei, Documentele inedite privitoare la comitatul Hunedoara în secolul al XV-lea, în Sargetia, XV (1981), Deva, p. 93-95.

14 Eskenasy, Victor, Rusu, Adrian Andrei, op. cit., p. 75.

15 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 136.

16 Ibidem.

17 Eskenasy, Victor, Rusu, Adrian Andrei, op. cit., p. 61.

18

Ibidem, p. 62.

Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 135.

19

41

PERSPECTIVE ISTORICE

Într-un document din anul 1528 sunt consemnate nemulţumirile nobililor haţegani faţă de ridicarea cetăţii de la Crivadia de către voievodul Transilvaniei, Petru de Peren.

Printre nobilii haţegani nemulţumiţi erau, cu siguranţă, şi Sărăcinii din Sălaşu care deţineau de aproape 100 de ani posesiunea Crivadia. În secolul al XVII-lea a avut loc dezintegrarea domeniului Sărăcinilor, după moartea, în 1612, a lui Ştefan de Sărăcin, dispărut fără urmaşi în linie masculină. O parte a domeniului Sărăcinilor era luată de familia Kenderesi de Sălaşu, dar cea mai mare parte, inclusiv cetatea de la Mălăeşti, intra în posesia nobilului maghiar Paul Keresztesi, ban de Caransebeş şi Lugoj.

a fost utilizat ca locuinţă, după cum arată cahlele unei sobe datate în 1588. Cele patru turnuri aveau în primul rând rol defensiv, flancând curtinele cu ajutorul unor piese de artilerie. În cursul secolului la XVI-lea cetatea de la Mălăeşti a avut în principal un rol militar, dovedit de modificările aduse fortificaţiilor, necesare în condiţiile extinderii folosirii armelor de artilerie.

Deşi cetatea a continuat să fie folosită şi ca locuinţă, funcţia de locuire a fost preluată în mare parte de curtea nobiliară ridicată la Sălaşu. În secolul al XVI-lea familia de Sălaşu, reprezentată în principal de ramura Sărăcinilor, continuă să joace un rol important pe scena politică după cum arată menţionările constante în documente, alături de alţi nobili de frunte haţegani.

Deschiderea unui coridor istoriografic dedicat munificienţei episcopale: Dr. Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu [Oradea, 1925]

Prof. Dorin Petresc

romano-catolic al Bucureştiului 3, între anii 18871893, alumnusul Iacob Radu şi-a desăvârşit studiile universitare la Colegiul “Sfântul Atanasie” din Roma, context în care audiază cursurile Colegiului Urbanian “De Propaganda Fide”. În ambientul reformator promovat de suveranul pontif Leon al XIII-lea, cu ale sale deschideri către aplicarea modernismului şi pozitivismului în sfera teologiei (Enciclica Aeterni Patris, 1880), tânărul alumnus şia aprofundat studiile în domeniile filosofiei şi teologiei, ambele parcursuri încununate, cum laudae, cu teze de doctorat 4.

O frugală “carte de vizită” a canonicului Iacob Radu, inventariază succesiv: anii de început în cariera ecleziastică, în slujba Parohiei unite a Sărmaşului, din Protopopiatul român-unit al Giurgeului (1894-1896), dar şi contribuţiile la desfăşurarea învăţământului blăjean, respectiv stagiul la Institutul preparandial normal grecocatolic român şi la Şcoala superioară de fete (18961897). La finele secolului al XIX-lea, în perioada 1897-1899, îl regăsim în capitala Regatului

Reperele bio-bibliografice ale Protonotarului apostolic dr. Iacob Radu (1868-1932), fratele episcopului orădean Demetriu Radu, istoric erudit, cu valoroase contribuţii asupra cercetării trecutului Bisericii Greco-Catolice din Transilvania şi Banat, ilustrează un cursus honorum îndelung trudit. S-a născut la 21 decembrie 1868, în localitatea Uifalăul Săsesc, astăzi Rădeşti (jud.

Alba). Cei dintâi paşi în desluşirea cunoştinţei de carte i-a deprins la Aiud, urmând ciclurile primare ale Şcolii confesionale a fraţilor minoriţi (18781880) şi Şcolii elementare evanghelico-luterană.

(1880-1882) 1. În consonanţă cu o mai veche tradiţie de familie, îşi începe studiile la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj (1882-1887) 2.

Luminile “Cetăţii culturale a Sfintei Treimi” – Blajul, revigorate sub semnul reformelor Mitropolitului Ioan Vancea de Buteasa, îl vor ajuta să-şi descopere vocaţia de slujitor al Bisericii şi Naţiunii. Beneficiind de o bursă acordată de Monseniorul Paul Iosif Palma, Arhiepiscopul

3

Dr. Tăutu, Iacob Radu – preotul şi omul, la 40 de ani ai preoţiei sale, în “Vestitorul”, Oradea, anul VIII, nr. 8/1932, p.

5.

4 Iacob Radu, Istoria Diecezei române-unite a Orăzii-Mari, scrisă cu prilejul aniversării de 150 de ani de la înfiinţarea aceleia 1777-1927, Oradea, Tipografia “Ateneul”, 1930, p.

218.

1

D.J.A.N.Ab., fond Şcoala primară evanghelică luterană Aiud, registrul nr. 1/1877-1900: Schulmatrikel der ev. luth.

Elementar-Volksschule A.B. in Nagy Enyed. Klasificationen Jahr 1881/82, f. 83 v.

2 Iacob Radu, Cum am cunoscut Blajul. Amintiri, în “Clutura Creştină”, Blaj, anul XVII, nr.1, 1937, pp. 325-335.

42

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

1914, se transferă la Capitlul Diecezei grecocatolice Oradea, spre a-i fi de ajutor fratelui său, episcopul Demetriu Radu. Este numit canonic capitular şi vicar general substitut.

Activitatea depusă, timp de 18 ani, sub egida Capitlului orădean, s-a dovedit a fi deosebit de prolifică. În semnul recunoaşterii prodigioasei activităţi, Sfântul Scaun l-a înzestrat, începând cu anul 1916, cu distincţia de Prelat domestic pontificiu (Antistes urbanus). Pe tărâmul biblioteconomiei şi arhivisticii confesionale, s-a remarcat prin reorganizarea sistematică a vastei biblioteci episcopale şi laborioasa cercetare în arhiva diecezană, restituind circuitului istoriografic valoroasele Manuscripte rezidente aici.

După Marea Unire de la Alba-Iulia, temeinicele cunoştinţe deţinute de Iacob Radu în sfera dreptului canonic vor fi puse în lumină într-un mod cu totul special: împreună cu episcopul Demetriu Radu, lucrează la elaborarea primului proiect de Concordat cu Vaticanul. În 1924, competenţele administrative şi autoritatea morală i-au fost recunoscute, atunci când era înălţat în funcţiunea de prepozit al Capitlolul catedral al Diecezei greco-catolice de Oradea. Ca om al Bisericii şi al Naţiunii, este mereu prezent în Agora printr-un angajant discurs public, sub egida adunărilor generale ale Reuniunii “Sfânta Maria”, la congresul Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi, în postura de preşedinte, precum şi la adunările generale ale Astrei, unde activa ca membru în Comitetul central al Asociaţiunii. De asemenea, îl vom regăsi în miezul nucleului redacţional care a fondat publicaţia “Vestitorul”. Prodigioasa activitate canonică depusă de Iacob Radu în serviciul Bisericii Creştine Universale nu a trecut neobservată înaintea Sfântului Scaun: în septembrie 1928, papa Pius al XI-lea îl onora cu titlul de Protonotar apostolic “la fel cu participanţii”. La împlinirea a 40 de ani în serviciul Bisericii, regele României îl înălţa în rândul Marilor Ofiţeri ai Ordinului “Coroana României” 5.

După cum se poate remarca, întregul duct biografic al canonicului Iacob Radu posedă atributul unor continue transformări calitative.

Acest veritabil “trend” îşi derulează firul pe cel puţin două paliere. Cel dintâi, mai vizibil, se

României, la Bucureşti, unde a îndeplinit misiunea pastorală de paroh al credincioşilor greco-catolici de aici, precum şi pe aceea de profesor (istorie, geografie şi literatura română) la Seminarul teologic romano-catolic.

Între anii 1899-1902, a ucenicit în serviciul cancelariei Diecezei române unite a Lugojului, onorând o generoasă gamă de funcţiuni: arhivar diecezan, vicenotar şi asesor consistorial, defensor diecezan, catehet la Şcoala industrială opidană.

Una dintre etapele definitorii ale vieţii canoniceşti a lui Iacob Radu o constituie numirea sa în serviciul de Vicar foraneu episcopesc al Haţegului. Cei aproape zece ani ai misiunii pastorale în Districtul vicarial străjuit de culmile Retezatului (1902-1911) reunesc o sumă de realizări notabile: a reformat pe principii raţionale administraţia vicarială; a primenit cu acţiuni novatoare învăţământul confesional greco-catolic şi activitatea clerului secular în parohii; a patronat pelerinaje şi vizitaţiuni canonice; a organizat pietatea populară prin iniţierea “misiunilor sacre poporale”; a restaurat vechi aşezăminte bisericeşti şi a edificat altele noi; a ocrotit patrimoniul documentar şi tezaurul de carte veche, şi lista ar putea continua.

Graţie acestui portofoliu, în august 1911, era numit canonic capitular prebendat la Episcopia din Lugoj, iar doi ani mai târziu, în 1913, noul episcop Valeriu Traian Frenţiu îi încredinţa demnitatea de vicar general episcopesc. În aceeaşi perioadă, a patronat învăţământul confesional greco-catolic din Banat, la cel mai înalt nivel, în calitate de rector al noului Seminar greco-catolic din Lugoj şi profesor de istoria bisericii şi dreptului canonic. Ex officio şi ex catedra, a frecventat mediul elitelor pe coordonatele “Astrei”, bucurându-se de aprecierea societăţii intelectualilor bănăţeni, care îl aleseseră preşedinte al “Casinei Române“ din Lugoj. În anul

5

43

Aspecte privind bio-bibliografia istoricului Iacob Radu au fost prezentate in extenso în raportul nostru de cercetare, intitulat Etape şi momente din biografia istoricului Iacob Radu (1868-1930), Alba-Iulia, 2009, mss.

PERSPECTIVE ISTORICE

consumă pe scara temporalităţii unei vieţi închinate Bisericii Creştine Universale şi Naţiunii române, iar cel de-al doilea, mai elevat, urmăreşte filonul producţiei istoriografice, exersat atât în scrieri, cât şi în angajarea unui dialog public, polemic, cel mai adesea aliniat la problematicile timpului istoric.

După moartea fratelui său, Iacob Radu s-a dedicat scrisului istoric, reuşind să elaboreze şi să publice 11 lucrări în volum, din diverse arii tipologice (monografii istorice, biografii ale unor păstori ai Bisericii Române Unite, semnalarea şi publicarea de izvoare, studii de drept instituţional şi canonic, istorie ecleziastică), precum şi o întreagă pleiadă de materiale publicistice diseminate în presa vremii.

De asemenea, se cuvine a fi amintită şi colaborarea la scrierea Enciclopediei Române de la Sibiu (18981904), cu 73 de articole care explicitează, in extenso, termeni privind: istoria Bisericii Creştine Universale, istoria biblică, patrologia, hagiografia, dreptul canonic roman, ordine religioase şi cavalereşti, foruri şi instituţii ale Curiei romane, dogmatica, istoria Bisericii greco-catolice, biografiile unor suverani pontifi şi înalţi clerici 6.

Descoperirea fondului de „manuscripte”, păstrate în colecţiile documentare ale bibliotecii Episcopiei bihorene, l-au propulsat între colaboratorii pasionaţi ai Academiei Române. Se poate aprecia că a fost un iniţiator în domeniul ştiinţelor auxiliare aplicate istoriografiei confesionale, precum: arhivistica, epigrafia, diplomatica, geografia istorică, biblioteconomia, istoria artei 7.

Demersurile întreprinse de Iacob Radu pe făgaşul evocării personalităţii arhiereului martir Demetriu Radu [1862-1920], fratele istoricului Iacob Radu, sunt continuate prin publicarea broşurii Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu [Oradea, 1925]8.

Lucrarea în sine întregeşte prezentarea biografiei şi activităţii pastorale a acestuia, fiind proiectată ca o alonjă la volumul Viaţa şi operele

Episcopului Dr. Demetriu Radu [Oradea, 1923]9, însă luminile sunt focalizate, de această dată, asupra relevării valenţelor de mecenat ale arhiereului. Din perspectiva formei conceptuale, textul este închegat în tiparele micromonografice dedicate unei entităţi fundaţionale filantropice.

Fundaţiile de binefacere, această categorie de active aflate în administrarea eparhială, aveau ataşate destinaţii precise, statuate prin testimoniul donatarilor şi apostila arhierească în cadrul juridic al Literelor fundaţionale. Ele confereau un prestigiu deosebit donatarului, al cărui nume intra în posteritate sub auspiciile generozităţii şi auxiliumului creştinesc. La nivelul Episcopiei greco-catolice Oradea, tradiţiile filantropismului pot fi remarcate încă din ultima parte a Secolului Luminilor. Cea mai veche instituţie caritabilă – “Fondul Şcoalei primare din Oradea” – data încă din anul 1785 10. În primul deceniu al secolului al XIX-lea, episcopii Ignatie Darabant (1788-1805) şi Samuil Vulcan (18061839) aşezau bazele “Fondului preoţilor deficienţi”, constituit după sistemul cooperaţiei, din cotizaţia clerului diecezan 11. În aceeaşi perioadă, la iniţiativa lui Samuil Vulcan, s-a coagulat capitalul unui “Fond gimnazial şi seminarial”, în scopul susţinerii Liceului greco-catolic din Beiuş şi Seminarului teologic din Oradea 12. Ca resurse financiare ale stipendiilor şi pensiilor sociale, fundaţiile diecezane îşi conturează un status formal în prima jumătate a secolului al XIX-lea, continuând, din câte se pare, practica ajutoarelor caritabile din veacul al XVIII-lea, de genul unor subsidii charitativi 13, însă, de astă dată într-o formulă nouă, adaptată facturii mercantiliste şi raţionale a finanţelor bancare, atât de specifică modernităţii occidentale.

La nivelul diecezelor, avem a face cu perpetuarea practicii consacrate de Sfântul Scaun Apostolic în domeniul încurajării constituirii de aşezăminte fundaţionale pontificale, însă la altă scară 14. Sprijinul bănesc venea, de cele mai multe ori, de la surse private din interiorul Bisericii, o

6

9

Dorin Petresc, Istoricul Iacob Radu (1868-1932) şi colaborarea la “Enciclopedia Română” de la Sibiu, mss. aflat în curs de publicare la redacţia periodicului “Clutura Creştină”, din Blaj.

7 Dorin Petresc, Ataşamentul istoricului Iacob Radu faţă de ştiinţele auxiliare ale istoriei. Preocupări pentru arhivistică: organizarea şi punerea în valoare ştiinţifică a arhivelor confesionale greco-catolice din Diecezele Lugoj şi Oradea, în “Patrimonium Apulense, VII-VIII, Alba-Iulia, 2008, pp. 211219.

8 Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu, Oradea, Tipografia şi Librăria românească S.A., 1925.

Idem, Viaţa şi operele Episcopului Dr. Demetriu Radu, vol. I, Predici, Oradea, 1923.

10 Idem, Istoria Diecezei Române Unite a Orăzii-Mari […], p. 228.

11 Ibidem, pp. 220-224.

12 Ibidem, p. 227.

13 Greta Monica Miron, “… Porunceşte, scoală-te, du-te, propovedueşte…”. Biserica Greco-Catolică din Transilvania.

Cler şi enoriaşi (1697-1782), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2004, p. 87.

14 Şerban Turcuş, Vademecum la Sfântul Scaun, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, p. 218.

44

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

pleiadă întreagă de arhierei şi clerici testimoniinduşi averea pentru susţinerea învăţământului confesional în limba română, asistenţa socială a credincioşilor aflaţi în dificultate (văduve şi orfani), ajutorarea tinerilor studioşi cu burse.

O revigorare a activităţii caritabile se înregistrează în vremea păstoririi mitropolitului Ioan Vancea de Buteasa (1868-1892), care a patronat organizarea raţională a diverselor fonduri şi fundaţiuni. Graţie spiritului chivernisitor al acestuia, a fost posibilă plasarea, până la 1890, a peste 460 000 coroane aur pentru diferitele instituţii de cultură şi opere de binefacere 15.

La cumpăna secolelor XIX-XX, devenise o practică consacrată inventarierea monografică a Fondurilor şi Fundaţiunilor, atât în paginile unor sinteze de serie mică, dedicate rememorării trecutului instituţiilor de învăţământ 16, dar mai cu seamă, în economia şematismelor metropolitane şi diecezane 17 . Pe acest back-ground, un prim exerciţiu metodologic este abordat de Iacob Radu în echipa de elaborare a Şematismului istoric al Diecezei Lugojului, din 1903. Capitolul Fondurile şi Fundaţiunile diecezane 18 , rod al colaborării istoricului Iacob Radu cu Ioan Boroş, trece în revistă nu mai puţin de 19 entităţi filantropice administrate de curtea vlădicească din inima Banatului. Seria este întregită de “O nouă Fundaţie diecezană”, context în care autorii publică temeiul juridic, respectiv actul de constituire a “Fundaţiunii jubiliare a Episcopului Demetriu Radu”, la 10 iunie 1903 19.

Problematica este reluată de Iacob Radu în cadre de o mai mică anvergură, în contextul Istoriei Vicariatului greco-catolic al Haţegului [Lugoj, 1913]. Înşiruind seria administratorilor vicariali, menţionează fondurile lăsate de vicarii foranei

Iovian Nobili, Petru Pop şi Nicolae Nestor întru susţinerea parohiilor, întregirea salariului învăţătorilor, finanţarea şcolilor confesionale din Vicariat, sprijinirea activităţii culturale, acordarea unei burse de studii la Convictul de băieţi din Lugoj 20 . Totodată, ne edifică şi asupra ponderii unor subsidii, provenite din “Fondul Bobian”, în diagrama salariului vicarului foraneu de Haţeg 21.

Preocupări în direcţia consemnării unor date de manieră să sublinieze vocaţia de Mecena a episcopului Radu sunt vizibile încă din primul deceniu al secolului XX. După finanţarea edificării monumentalei biserici, cu alură de catedrală, din vatra satului natal, Tâmpăhaza- Uifalău (astăzi com. Rădeşti, jud. Alba), a cărei punere în operă se ridicase la spese în valoare de 200 000 coroane, şi după susţinerea financiară, cu 16 000 coroane, a tipăririi monografiei comunităţii bisericeşti de aici, operă a istoricului Iacob Radu, episcopul Demetriu Radu rostuieşte temelia unei Fundaţiuni pentru susţinerea acelei biserici, donând, ab initio, 10 000 de coroane 22. Actele de bază ale acestui fond sunt publicate de Iacob Radu în anexele monografiei Biserica Sf[intei] Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău [Oradea, 1911] 23 . Astfel, secţiunea Documente privitoare la fundaţia P.S. Episcopului Demetriu Radu pune în circuit corespondenţa înfiripată, în 1910, între episcopul Demetriu Radu, mitropolitul Victor Mihályi de Apşa şi protopopul Aiudului, sub a căror oblăduire se afla comunitatea confesională română unită din Tâmpăhaza-Uifalău 24.

Cele trei scrisori publicate atestă donaţia de 10 000 coroane din partea episcopului, care urma să constituie capitalul iniţial al “[…] unei fundaţiuni cu numele Fundaţia Episcopului Demetriu Radu pentru Biserica greco-catolică română din parohia Tâmpăhaza-Uifalău”. În acelaşi timp, actele prezentate de istoricul Iacob Radu relevă consfinţirea voinţei donatarului cu girul autorităţii metropolitane asupra Literelor fundaţionale, fixând destinaţia subsidiilor particulare pentru: “[…] întregirea salariului învăţătoresc de la şcoala poporală greco-catolică din acea parohie”, întreţinerea noului edificiu

15

* * *, Biserica Română Unită, două sute cincizeci de ani de istorie, Cluj-Napoca, Casa de editură Viaţa Creştină, 1998, p.

70.

16 Informaţii referitoare la fundaţiile întemeiate de episcopii orădeni Samuil Vulcan şi Mihail Pavel au fost inserate în lucrările lui Traian Fărcaşiu, Istoria Gimnasiului gr[eco]cat[olic] de la Beiuş (1828-1895), Beiuş, Editura “Aurora”, 1896; Ioan Georgescu, Istoria Seminarului român unit din Oradea-Mare scrisă cu prilejul împlinirii a 130 de ani de la înfiinţare, Bucureşti, Tipografia “Gutenberg”, 1923.

17 * * *, Şematismul Veneratului Cler al Arhidiecezei Metropolitane Greco-Catolice a Alba-Iuliei şi Făgăraşului pre anul 1896, Blaj, Tipografia Seminarului greco-catolic, 1896.

18 * * *, Diecesa Lugoşului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, pp.

144-165.

19 Ibidem, pp. 679-683.

20

Iacob Radu, Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului […], pp. 126, 129, 130.

21 Ibidem, pp. 132-133.

22 Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu […], p. 7.

23 Idem, Biserica Sf[intei]. Uniri din Tâmpahaza-Uifalău. Satele şi Poporul. Monografie istorică, Oradea-Mare, 1911, pp. 101102.

24 Ibidem.

45

PERSPECTIVE ISTORICE

bisericesc, precum şi pentru scopuri caritabile 25.

Lucrarea Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu [1925] este deschisă sub amprenta semiotică a unui citat veterotestamentar deuterocanonic, din Liber Ecclesiasticus – Cartea lui Ben Sirah26. Nu întâmplător, Iacob Radu selectează patru fragmente din Biblia de la Blaj din anul 1795 (Biblia lui Samuil Micu), capitolul Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 27, mărturisitoare asupra datoriei morale a contemporanilor de a onora memoria elitelor, în spiritul respectului faţă de înaintaşi şi înţelepciune 28. Apelul la semiotica biblică, prin recursul la expresii de genul: “bărbaţii cei vestiţi în neamul lor”, “povăţuitorii poporului în sfaturi şi în înţelegerea ştiinţei” 29, ne avizează în privinţa motivaţiei principale ce va fi stat la baza elaborării lucrării. Autorul a avut în orizontul discursiv intenţia incrementării în posteritate a faptelor ierarhului martir Demetriu Radu, alături de iluştrii înaintaşi, “[…] bărbaţii cei vestiţi în neamul lor […], care au lăsat nume, ca să se vestească laudele lor” 30 . Cu toată încărcătura de sensuri subsidiară unui atare motto, textul lucrării nu constituie un laudatio, ci mai degrabă un o plachetă pro memoria.

Sub incidenţa concepţiei, lucrarea Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu este alcătuită din cinci secţiuni. Avant la lettre, autorul schiţează un frugal excurs istoric asupra originilor constituirii domeniilor eparhiale şi primelor fundaţiuni episcopale, în părţile Bihorului. În metrica cultivării mitului “Bunului Împărat”, galeria binefăcătorilor este deschisă de suverana

reformatoare Maria Terezia 31, evocată în postura de Landesmutter 32 , donatară a Domeniului episcopal de la Beiuş 33. În acelaşi binom patrimonial, se subliniază strădania episcopilor pentru administrarea profitabilă a avutului Bisericii şi atragerea de subsidii din partea venerabililor membrii ai obştii, mai înstăriţi şi prosperi, “[…] ca din prisosinţa aceluia să îmbogăţească şi împodobească şi pe aleasa mireasă, adecă eparhia sau dieceza lor” 34. Încărcătura semantică a textului, de cromatică liturgică, sugerează solidaritatea creştinecumenică, comuniunea sub haruspiciile carităţii, întru renaşterea Bisericii şi propăşirea Naţiunii române. Ilustrativ poate fi următorul eşantion: “Toţi având acelaşi gând măreţ, de a promova înflorirea credinţei şi de a fi şi culturei neamului spre folos, din cruţările şi hărnicia lor, ca şi o plantaţie bogată de pomi roditori s-au văzut ridicându-se, an de an, biserici şi zidiri […], şcoale şi internate, cari totdeauna au fost adăpost binefăcător, lăcaş de îndrumare şi lumină sufletească şi de creştere creştinească multor generaţiuni şi totodată izvor de lumină şi întărire pentru conştiinţa naţională românească pentru toţi Românii, fără deosebire de confesiune…” 35.

Din cortegiul arhipăstorilor de Oradea, întemeietori ai unor fundaţii filantropice, autorul aduce în prim-plan pe cei doi luminători ai poporului, episcopii Samuil Vulcan şi Mihail Pavel, a căror “[…] bogată a fost dărnicia pentru instrucţia şi educaţia tinerimei”, generozitatea numărându-i, din perspectiva autorului acestor rânduri, “[…] între cei mai mari mecenaţi ai neamului românesc” 36.

Truda meritorie a corifeilor, înscrisă sub semnul propăşirii culturale a Bisericii şi Naţiunii, este evocată prin menţionarea întemeierii Liceului

25

Ibidem, p. 101.

Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu […], p. 3.

27 “Să lăudăm pre bărbaţii cei măriţi şi pre părinţii noştri, întru neamul lor. […] Povăţuitorii poporului în sfaturi şi în înţelegerea ştiinţei poporului. […] Toţi aceştia în neamurile sale s-au mărit şi în zilele lor au fost de laudă. Sunt dintre ei care au lăsat nume, ca să se vestească laudele lor”. Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu […], p. 3.

Iacob Radu a utilizat Biblia de la Blaj din anul 1795 (Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a ceii Noao), Cartea lui Iisus, fiul lui Sirah, Cap. 44, Lauda bărbaţilor celor luminaţi, 1, 5, 8, 9.

28 Sub aspectul mesajului, citatul din Înţelepciunea lui Ben Sirah rămâne programatic întregii opere a istoricului Iacob Radu, developându-i una din laturile profesiunii de credinţă. În scrierile sale, acesta evocă figuri ilustre de episcopi, canonici şi harnici vicari, aşternând o istorie ecleziastică sub semnul recuperării şi omagierii memoriei elitei confesionale a Bisericii Române Unite cu Roma.

29 Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu […], p. 3.

30 Ibidem.

26

31

De menţionat, că această suverană, “Mamă a ţării sale”, a proteguit şi subvenţionat învăţământul în mod constant. Cu câteva săptămâni înainte de moarte, şi-a modificat testamentul printr-un codicil, donând 100000 guldeni de aur în folosul şcolilor din Imperiu. Karl Tschuppik, Marie-Thérèse, traduit de l’allemand par Constantin de Grünwald, Paris, Éditions Bernard Grosset, [1936], p. 363.

32 Landesmutter – “mamă a ţării sale”. Andrew Wheatcroft, Habsburgii. Personificarea unui imperiu, traducere Roxana Popescu, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2003, p. 363.

33 Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu […], p. 3.

34 Ibidem, p. 4.

35 Ibidem.

36 Ibidem.

46

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

greco-catolic din Beiuş 37 şi a unei fundaţiuni asociate, înfiinţarea unei şcoli civile şi a două internate la Oradea 38.

Această recapitulatio coagulează preambulul propriu-zis al lucrării Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu. Pe filiera timpului istoric, episcopul Radu este antamat drept un continuator sârguincios al iluştrilor înaintaşi, întreaga sa operă postându-se pe ductul reformelor inaugurate de Samuil Vulcan şi Mihail Pavel. Iacob Radu se arată exoteric în această privinţă: “Faptele strălucite, inimele învăpăiate de devotament şi iubire faţă de biserică şi de neam ale acestor doi mari înaintaşi le-a avut în vedere şi succesorul lor, Demetriu Radu (1903-1920)”. Pentru legitimarea acestei evidenţe, cea de-a doua secţiune este rezervată listării “munificienţei” episcopului Demetriu Radu, evaluată frugal la donaţii în valoare de cca. 1 288 652 coroane aur 39. Un scurt bilanţ al activităţii pe tărâm filantropic enumeră: edificarea Palatului episcopal de la Oradea, zidirea noii biserici din localitatea natală – Tâmpăhaza, finanţarea construirii bisericii Sf. Vasile din Bucureşti, ridicarea noii clădirii a Academiei Teologice din Oradea, ajutorarea liceului şi orfelinatului din Blaj, a internatului din Beiuş (în timpul Primului Război Mondial), renovarea şcolilor din Beiuş, a Mânăstirii Prislop, repararea unui întreg cortegiu de biserici parohiale, sponsorizarea mesei studenţilor teologi, susţinerea fondului de pensiune al profesorilor din Beiuş şi al Fondului viduo-orfanal, acordarea de burse şi stipendii tinerilor studioşi, investiţii în dezvoltarea staţiunii climaterice de la Stâna de Vale, sprijinirea bănească a Mitropoliei Române Unite de Alba-Iulia şi Făgăraş 40.

Nu lipsită de relevanţă este şi susţinerea financiară, din conturile particulare ale arhiereului, a mişcării politice de emancipare naţională a românilor din aria eparhiei, sponsorizarea periodicului “Gazeta Transilvaniei”, acoperirea speselor de deplasare a delegaţiei bihorene la Marea Adunare Naţională de Alba-Iulia şi suportarea cheltuielilor de echipare a unor Gărzi

Naţionale Române din Bihor 41.

Calitatea particulară a autorului, aceea de frate al episcopului Demetriu Radu, grevează textul cu patina inerentului subiectivism, condeiul accentuând, cum era de aşteptat, tonurile aureolei eroului principal. Însă, dincolo de aceste pulsaţii sufleteşti, se poate remarca filonul critic, axat pe suportul documentar. În virtutea profesării metodologiei critice, al treilea palier al lucrării este alocat publicării unor izvoare documentare conexe constituirii şi administrării Fundaţiunei auxiliare a Episcopului Demetriu Radu: corespondenţă, Litere fundaţionale, decizii ale Capitlului Catedral, evaluări a patrimoniului fundaţional 42. În încheiere, poate fi sesizată o anumită doză de imparţialitate conferită discursului, atunci când autorul ataşează portretul episcopului schiţat de profesorul Constantin Pavel, în panegiricul tipărit sub egida “Anuarului Liceului greco-catolic din Beiuş” 43.

Nota finală a lucrării este încredinţată de autor vocii Sfântului Apostol Pavel, aşa cum rezonează în „Pros Ebraious" - Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel. Apelând la unul din textele paulinice din corpusul canonic novotestamentar – Îndemn la viaţă creştinească şi la credinţă curată, al cărui incipit limpezeşte din nou asupra motivaţiei auctoriale – “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri […]” 44, Iacob Radu reiterează simbolistica mesajului din motto: omagierea, pro-memoria, a elitei ecleziastice şi urmarea exemplului moral al arhiereului în câmpul pietăţii şi munificienţei creştine. Alinierea semiotică a încheierii la deviza de început, precum şi postarea textului lucrării istoriografice între două repere din Vechiul şi Noul Testament, dezvăluie o viziune simetrică a concepţiei, oferind perspectiva teologică a cercului sugerat de integralitatea operei Biblice.

Deşi de modestă întindere, valoarea istoriografică a lucrării Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu rezidă, în primul rând, din faptul că aduce în circuitul ştiinţific o suită de izvoare documentare ce ilustrează impresionanta activitate 41

Ibidem, p. 8.

Ibidem, pp. 9-19.

43 Ibidem, pp. 19-22.

44 “Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, cari v-au grăit vouă cuvântul Lui Dumnezeu, la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa”. Noul Testament, Epistola către evrei a Sfântului Apostol Pavel, Cap. XIII, 7: apud Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu […], p. 23.

42

37

Tema este reluată de Iacob Radu, în Documentaţie. La jubileul Liceului din Beiuş, în “Observatorul cultural-socialreligios”, Beiuş, I, nr. 5/1928.

38 Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu […], p. 5.

39 Ibidem, p. 9.

40 Ibidem, pp. 6-9.

47

PERSPECTIVE ISTORICE

filantropică a episcopului Demetriu Radu.

De asemenea, reţine atenţia încercarea de prezentare monografică a unei fundaţii de binefacere, gen istoriografic puţin abordat până la Iacob Radu, în istoriografia ecleziastică grecocatolică. În arealul scrisului istoric ortodox, se înregistraseră iniţiativele profesorilor Eusebiu Roşca (1856-1944) şi Teodor Botiş (1873-1940) 45, care au inserat pe cortexul ştiinţific date privitoare la diversele fonduri, fundaţii şi stipendii menite a susţine studenţii şi instituţiile de învăţământ teologic, precum Institutul “Andreian” din Sibiu 46, Preparandia şi Institutul teologic din Arad 47. Şi, nu în ultimul rând, autorul Fundaţiunii episcopului Demetriu Radu incrementează în memoria literei tipărite mecenatul unui episcop din scaunul vlădicesc al Oradiei, în ambientul sociopolitic transilvănean din primul deceniu al secolului XX, pe coordonatele sprijinirii învăţământului confesional greco-catolic în limba română, asigurarea unor măsuri de protecţie socială a celor aflaţi în dificultate, precum şi susţinerea, cu resurse băneşti particulare, a infrastructurii eparhiale.

Câteva detalii biblioteconomice sunt de natură să ne dezvăluie că, la scurtă vreme după tipărirea lucrării Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu, aceasta a fost trimisă Bibliotecii Universităţii “Regele Ferdinand” din Cluj, în cadrul Fondului legal 48, amănunt care confirmă una dintre filierele conexiunilor mediului cultural din “Cetatea episcopală a Oradiei” la centrul academic de la poalele Feleacului. În acelaşi timp, sunt probate din nou legăturile canonicului Iacob Radu cu orizontul multicultural al Clujului interbelic, relaţie iniţiată încă din timpul strânsei colaborări cu protopopul greco-catolic Elie Dăianu şi redacţia ziarului “Răvaşul” 49.

Noi repere ale istoriei sunt trasate în ambientul publicistic închinat sărbătoririi centenarului Liceului greco-catolic din Beiuş (18281928).

Articolul Episcopii Orăzii ca patroni ai Liceului din Beiuş, publicat de Iacob Radu în “Observatorul” 50 , oferă prilejul integrării personalităţii episcopului Demetriu Radu în cercul arhiereilor patronatori ai instituţiei de învăţământ beiuşene: Samuil Vulcan, Vasile Erdeli, Iosif Pop Sălăjanu, Ioan Olteanu, Mihail Pavel.

De asemenea, cu titlu de noutate, calitatea de administrator testimoniar al lăsământului fratelui său, îi permite istoricului să estimeze, la zi, activele Fundaţiunii, prin conversia la “leul greu” 51.

Orizontul tematic circumscris Fondurilor de binefacere a fost reabordat, ulterior, de către Iacob Radu într-un nou context istoriografic, atunci când elabora sinteza consacrată trecutului Episcopiei Greco-Catolice române Oradea. În Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari [1930], un capitol de sine stătător, intitulat Fondurile şi Fundaţiunile diecezane, este rezervat radiografierii acestui gen de resurse 52.

Astfel, istoricul recenzează 16 fundaţii, din a căror chiverniseală, după pilda “Talantului cel bun”, Biserica a oferit o mână de ajutor în varii domenii: - asistenţa şi ocrotirea socială a văduvelor, orfanilor de război, preoţilor în pensiune (2 fundaţii); - susţinerea învăţământului confesional de toate gradele, în aria Diecezei (4 fonduri); - acordarea de burse şi stipendii tinerilor studioşi, majoritatea proveniţi din familii nevoiaşe (5 fonduri); - sprijinirea financiară a comunităţilor bisericeşti (4 fundaţii); - acte filantropice şi culturale (3

45

Corina Teodor, Coridoare istoriografice […], pp. 369-372.

Eusebiu Roşca, Monografia Institutului seminarial teologicpedagogic “Andreian”, Sibiu, 1911.

47 Teodor Botiş, Istoria Şcoalei normale (Preparandiei) şi a Institutului teologic ortodox-român din Arad, Arad, 1922.

48 Cartea a ieşit de sub tipar în a doua parte a anului 1925, iar intrarea în colecţiile Bibliotecii Universităţii din Cluj este operată la începutul lunii ianuarie 1926, potrivit ştampilei “Imprimat legal – 8 JAN. 1926” aplicată pe exemplarul cu nr. de inv. 171/1926, cota 212202.

49 Colaborarea istoricului Iacob Radu la periodicul clujean “Răvaşul” şi redactorul şef fondator al acestuia, Elie Dăianu, debutase la finele primului deceniu al secolului al XX-lea, cu studiul Din “Monografia parochiei greco-catolice a 46

Haţegului”, în ”Răvaşul”, Cluj, VII, 1909, pp. 298-310, 363368, 406-409.

50 Iacob Radu, Episcopii Orăzii ca patroni ai Liceului din Beiuş, în “Observatorul cultural-social-religios”, Beiuş, I, nr. 4/1928, pp. 95-98.

51 “Întreaga viaţa sa, petrecută în Scaunul [episcopal – n.n.] din Oradea, a ajutat liceul şi internatul lui, în multe chipuri, iar prin Fundaţiunea sa, care pe lângă binefacerile şi jertfele din viaţă, azi trece peste cinci milioane de lei […]”. Iacob Radu, Episcopii Orăzii ca patroni ai Liceului din Beiuş, în loc cit., p.

97.

52 Iacob Radu, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari […], pp. 222-231.

48

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

fundaţii) 53.

Cu totul inedită este şi menţionarea, de către autor, a existenţei pârghiilor controlului financiar intern54, mecanism coordonat de Oficiul administrativ al fondurilor şi fundaţiunilor diecezane, menit a veghea la corecta şi îndreptăţita gestionare a acestora 55.

Peisagiul munificienţei este întregit cu o plachetă sintetică referitoare la Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu 56 , autorul contextualizând, de această dată, opera arhiereului în back-ground-ul misiunii caritabile dezvoltate la nivelul Diecezei.

Conţinutul în sine al capitolului consacrat munificienţei atribuie istoricului Iacob Radu un câştig calitativ pe tărâmul defrişării unei tematici novatoare ataşate Istoriei Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari, surclasând iniţiativa anterioară a lui Ioan Ardeleanu, din Istoria Diecezei Romane GrecoCatolice a Oradei Mari 57, care nu investigase acest domeniu.

Demersul lui Iacob Radu se încadrează în

“linia tradiţională” pe care se angajase o vexilă a istoriografiei ecleziastice ardelene de factură critică, orientată spre elogiul propriilor valori 58 .

Atât Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu, cât şi celelalte inserturi sau medalioane alocate operei episcopului Radu, sub haruspiciile altruistei Munificientia, reflectă strădania pentru incrementarea în memoria posterităţii a unei personalităţi a Bisericii Române Unite. Dosarul istoriografic “Demetriu Radu” este mult mai amplu, piesele acestuia depăşind cu mult structuralitatea trilogiei ori tripticului.

Avem a ne întâlni, mai degrabă, cu o iconografie întreagă de ipostaze, dintre care, în primul rând, se pot distinge reperele biografice, în lucrările: Biserica S. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Satele şi Poporul. Monografie istorică [1911] 59; In memoriam. Prinos memoriei episcopului Dr. Demetriu Radu, la a zecea aniversare a tragicei sale morţi [1930] 60 ; Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari [1930]61.

Elemente de discurs public şi pastorală de amvon, a căror paternitate este revendicată episcopului, le regăsim în paginile volumului Viaţa şi operele Episcopului Dr. Demetriu Radu, Predici [1923] 62, dar şi în coloanele unor periodice, precum grupajul îngrijit de Iacob Radu sub titlul Din scrierile inedite ale Episcopului Dr. Demetriu Radu: Despre inteligenţă. Conferinţă pentru Ateneul Român din Bucureşti, an 1887 63.

Pe treptele scrisului istoric al lui Iacob Radu, aceste texte sunt integrabile în concertul creionării unui portret complex al episcopului Demetriu Radu, înfăţişându-l în multiplele ipostaze ale arhiereului devotat slujirii Bisericii Lui Christos şi Naţiunii române în ţarina căreia îşi va fi aflat rădăcinile.

53

Informaţiile publicate de Iacob Radu permit a întrezări faciesul actului filantropic susţinut de Episcopia Română Unită Oradea, departajat pe surse de finanţare şi destinaţii: Fondul preoţilor deficienţi, Fondul Viduo-orfanal → asistenţă şi ocrotire socială; Fondul Gimnasial şi seminarial al episcopului Samuil Vulcan, Fundaţiunile prepozitului Nicolae Borbola, Fondul Şcoalei primare din Oradea, Fondul Şcoalei de fete din Oradea, Fundaţiunea episcopului Mihail Pavel → susţinerea învăţământului de toate gradele; Fondul “Cassa diecezană”, Fundaţiunile episcopului Vasile Erdeli, Fundaţiunile prepozitului Nicolae Borbola, Fondul bisericilor sărace → sprijinirea financiară a comunităţilor bisericeşti; Fundaţiunile seminariale, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu, Fundaţiunea Iosif Vulcan, Fundaţiunea prepozitului Teodor Kővári Chioreanul, Fundaţiunea Dr. Hendea → acordarea de burse şi stipendii de studii; Fundaţiunea episcopului Mihail Pavel, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu, Fundaţiunea prepozitului Dr. Florian Stan → acte filantropice şi culturale. Iacob Radu, Istoria Diecezei RomâneUnite a Orăzii-Mari […], pp. 222-231.

54 Calitatea de prepozit capitular îl va fi adus pe Iacob Radu în miezul gestionării resurselor Fondurilor şi Fundaţiilor, dobândind o bună cunoaştere în domeniu, ceea ce i-a permis abordarea dintr-o asemenea perspectivă.

55 “Toate aceste fundaţiuni şi fonduri se administrează din partea Capitlului bisericei catedrale prin organul său: Oficiul administrativ al fondurilor şi fundaţiunilor diecezane, şi sub supravegherea şi controlul episcopului diecezan şi a exactoratului diecezan plenar, care se întruneşte în fiecare an o dată, pentru revizuirea raţiunilor”. Iacob Radu, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari […], p. 230.

56 Iacob Radu, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari […], p. 229.

57 Ioan Ardeleanu, Istoria Diecezei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari, vol. I, Gherla, 1883, vol. II, Blaj, 1888.

58

Corina Teodor, Coridoare istoriografice […], pp. 368-369.

Iacob Radu, Biserica S. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Satele şi Poporul. Monografie istorică, Oradea-Mare, 1911, pp. 4257, 63-67, 101-102.

60 Idem, In memoriam. Prinos memoriei episcopului Dr. Demetriu Radu, la a zecea aniversare a tragicei sale morţi, Oradea, 1930.

61 Idem, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari, 1930, pp.

174-192.

62 Idem, Viaţa şi operele Episcopului Dr. Demetriu Radu, vol. I, Predici, Oradea-Mare, 1923.

63 Idem, Din scrierile inedite ale Episcopului Dr. Demetriu Radu: Despre inteligenţă. Conferinţă pentru Ateneul Român din Bucureşti, an 1887, în “Observatorul”, Beiuş, nr. 7/1928, pp.

187-190; 8/1928, pp. 218-230; 9/1929, pp. 252-254; 10/1929, pp. 283-284.

59

49

PERSPECTIVE ISTORICE

ŢĂRILE ROMÂNE SUB INCIDENŢA ARBITRARULUI POLITIC LA SFÂRŞITUL SEC. AL XVII-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SEC AL XVIII-LEA

Prof. Crişan Dorin

Ungariei şi penetrarea habsburgilor în Transilvania, pe fondul recesiunii otomane, determină în Tara Românească şi Moldova un curent de opinie favorabil ieşirii Principatelor din orbita de dominaţie a Porţii. Reconquista dezlănţuită a contribuit la adâncirea crizei orientale şi la schimbarea raporturilor de forţă din estul Europei. În noul cadru creat de redimensionarea politică a continentului se întrevedea posibilitatea unei acţiuni antiotomane generalizate, în care domnii Principatelor, în mod necesar, urmau să se angajeze.

În sec. al XVII-lea, sub auspiciile spiritului modern de emancipare şi acumulare rapidă, Europa se redescoperă în valorile pragmatice ale raţionalismului politic machiavellic, se reconstruieşte şi redefineşte prin competiţii acerbe pentru stăpânirea Lumii Noi şi expansiunea accelerată, cu deosebire a Austriei, Poloniei şi Rusiei, în chip mesianic de salvator, în estul şi sud – estul continentului, chipurile, pentru eliberarea popoarelor înrobite. Aici, Imperiul Otoman – atotstăpânitor - măcinat de crize şi osificat în structuri social-economice învechite, sfidând demersul istoric al lumii moderne, îşi etala neputinţa printr-un nelimitat despotism, în timp ce popoarele asuprite cu legitimă nerăbdare aşteptau semnalul eliberator al noilor forţe creştine gata să se sacrifice în efortul lor, dar care, paradoxal, viza în subteran, supremaţia asupra lumii balcanice cu largi posibilităţi de expansiune economică şi îmbogăţire. Ce păcat! În acest context istoric plin de speranţă, Ţările Române trăiesc cu intensitate tensiunile revirimentului politic şi cu largă generozitate şi încredere, prin serioase contribuţii, participă la această semnificativă confruntare apărându-şi cu demnitate interesele în faţa manifestărilor diplomatice perfide şi a tendinţelor expansioniste ostile manifestate de aliaţi.

Evoluţia evenimentelor nu ne-a adus răsplata meritată. Efortul nostru naţional încă odată a fost înfrânt, dar a lăsat în urma lui imaginea unui popor erou, matur şi hotărât să-şi împlinească, în momentul oportun, cu orice preţ, suveranitatea istorică într-un stat naţional liber.

Protagoniştii acestui îndrăzneţ demers istoric au fost marii noştri domnitori ŞERBAN CANTACUZINO,CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ŞI DIMITRIE CANTEMIR. Toţi trei militează pentru o monarhie feudală centralizată, forţează nota în raport cu Poarta, se deschid spre modernitate, aspiră la independenţă şi promovează politici luminate. Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683, deschide o nouă epocă în istoria Principatelor. Triumful Ligii Sfinte, recucerirea

Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678 1688) ilustrează încercarea de recâştigare a independenţei prin apropierea Ţării Româneşti de Imperiul Habsburgic. Tratativele cu Viena reprezintă o etapă semnificativă în tendinţele de schimbare a statutului politic internaţional al Tării Româneşti. Pentru împlinirea acestui deziderat Şerban Cantacuzino manifesta în mod deschis orientarea spre întărirea puterii centrale prin mijloace absolutiste care să-i permită, atât suprimarea luptei între partidele boiereşti, realizarea ordinii în administraţie şi stabilizarea

50

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

în paşalâcuri şi căderea în robie. 3 În timpul asediului, trupele muntene şi moldovene formau un singur corp de armată sub comanda domnului muntean – Şerban Vodă. În această ipostază domnul Ţării Româneşti – Şerban Cantacuzino – îşi joacă cu inteligenţă rolul vieţii de subtil agent al creştinătăţii în tabăra turcească.

Războiul turcilor asupra Vienei avea particularităţile lui. Vizirul – Kara Mustafa- nu voia să intre în Viena printr-un asalt care să pună în pericol avuţia pe care spera să o găsească înăuntru şi, în acelaşi timp, urmărea să-şi menajeze viitoarea reşedinţă. Această politică mai puţin agresivă a prelungit perioada asediului, a angajat soldaţii în lucrări obositoare, care le-au creat probleme psihice şi au mărit tensiunea aşteptării, De asemenea, tabăra turcească era lipsită de un serviciu serios de aprovizionare şi măcinată de accentuate conflicte între Kara Mustafa şi Ibrahim Paşa de la Buda care îşi vedea poziţia de beglerbeg ameninţată prin cucerirea Vienei. Într-o astfel de tabără, minată permanent de neînţelegeri şi duşmănii intestine, de lipsă de convingeri, de rea voinţă şi uneori chiar de trădarea, tocmai acelora care trebuiau să fie pildă de credinţă şi devotament, poziţia sufletească a domnilor români, în mod deosebit, a lui Şerban Cantacuzino, se lămureşte de la sine. Ei au făcut tot ce au putut pentru a fi în folosul creştinătăţii asediate punându-şi, nu odată, viaţa şi tronul în primejdie.

Din Relatările lui Del Chiaro,despre activitatea domnului român Şerban Cantacuzino la asediul Vienei rezultă că: “Domnul român prin intermediul lui Kunitz - ambasadorul german în Turcia-asigura serviciile de informare a creştinilor prin curieri din garda personală şi favoriza legături directe între Ducele de Lorena, comandantul trupelor austriece, şi Sobieski pentru a bara ofensiva turcă.” 4 Fapta lui este subliniată în scrisoarea grofului Waldstein - un secretar al împăratului Leopold-adresată domnului român spre mulţumire în care se afirmă: „că prin fapta ce Măria Ta ai făcut în vremea înconjurării Vienei ai câştigat dragostea de obşte a întregii creştinătăţi.” 5

ţării, cât şi dezvoltarea relaţiilor economice în afara Imperiului Otoman care să sporească substanţial veniturile statului. În politica externă victoriile Reconquistei în Balcani şi, în funcţie de semnificaţia lor, pregătea tratativele cu habsburgii în baza unui program foarte ambiţios de guvernare.

Condiţiile în care guvernează, evoluând accelerat de la relansarea ofensivei turce asupra nordului Mării Negre şi Europei Centrale, până la înfrângerea gravă a Turciei sub zidurile Vienei, în 1683 şi transformarea teritoriilor ei în recompense politice de prestigiu pentru Imperiul Habsburgic, Polonia şi mai târziu pentru Rusia, sunt atent valorificate de Şerban Cantacuzino, încercând să-şi consolideze domnia şi să asigure Ţării Româneşti maximum de profit. În această vreme, spune cronicarul Stoica Ludescu: “ Păgânii foarte se înălţase şi se întinse cât nimeni dintre creştini nu le putea sta înainte “ 1 În faţa primejdiei creştinii dezbinaţi au încercat o nouă cruciadă. Iniţiatorul ei a fost Ioan Sobieski, regele Poloniei.

Domnitorii români: Şerban Cantacuzino şi Duca Vodă, văzând slăbiciunea creştinilor, stăpâniţi de îndoieli şi de gânduri triste, sunt prezenţi, la ordin, cu trupele lor în tabăra turcilor şi participă la pregătirea asaltului asupra Vienei construind fortificaţii. Iată cum înfăţişează cronicarul muntean Radu Popescu marea ridicare de oşti turceşti asupra Vienei, la care participă, din ordin şi domnitorii români: “ În al cincilea an al domniei lui Şerban Vodă, au ridicat sultanul Mehmed Turcul oaste mare împotriva nemţilor conduşi de împăratul Leopold, poruncind hanului să ridice toată tătărimea, aşişderea turcii de la Răsărit şi de la Apus… S-au ridicat atunci şi domnii româneşti amândoi şi groful unguresc şi Tukoli groful cu oastea lui şi toţi s-au împreunat la Veligradul turcesc, acolo a rămas împăratul turcesc, iar Kara Mustafa – Vizirul, luând toate oştile, s-au dus drept la Beciu unde este scaunul lui Kesar Leopold şi de toate părţile bătea cetatea.” 2 Neîndoios, acest război a fost privit în toate cele trei ţări româneşti cu mare îngrijorare. Aici toată lumea era conştientă că o victorie a turcilor la Viena ar fi însemnat o imediată transformare a lor

3

1

Papacostea Victor – Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, p. 61, preluat după Del Chiaro – Istoria della Vallachia.

2

4

5

Ibidem, p.62

51

Ibidem, p. 66 Ibidem,p. 67 Ibidem,p. 69

PERSPECTIVE ISTORICE

În primăvara anului 1685, călugărul iezuit Antide Dunod, în calitate de sol al împăratului Leopold I, vizitează Transilvania şi Ţara Românească şi cere, atât lui Mihail Apafi cât şi lui Şerban Cantacuzino: “să rupă făţiş legăturile cu Poarta şi să alcătuiască împreună o confederaţie sub protectorat german”. 6 Impresionat de atitudinea lui Şerban, Dunod solicită generalului Schulz: „să elibereze grabnic Timişoara şi să treacă în Muntenia unde-l aşteaptă domnitorul Şerban Cantacuzino cu 50.000 de oameni pregătiţi pentru eliberarea Constantinopolului.” 7 Lăsând impresia că acceptă sugestiile lui Antide Dunod, Şerban propune voievodului ardelean o alianţă veşnică în scopul de a se apăra reciproc. Ambii se obligă să se informeze la nevoie şi îşi promit adăpost în condiţiile în care sunt maziliţi. În relaţiile cu Moldova lucrurile erau mai complicate. Aici se impunea mai întâi detronarea lui Dumitraşcu Cantacuzino devotat Porţii şi înscăunarea clucerului Constantin Cantemir, “un soldat destoinic, viteaz şi conştiincios, distins în războaiele dintre poloni şi suedezi, acceptat şi de turci”. 8 Proiectele lui Şerban Cantacuzino, deşi păreau realiste, au eşuat.

Ruperea relaţiilor dintre Şerban Cantacuzino şi Mihail Apafi a fost generată în primul rând de atitudinile divergente a celor două principate faţă de ofensiva trupelor austriece. În timp ce Apafi se simţea ameninţat de intrarea trupelor germane în Transilvania, Şerban se temea de năvălirea turcilor şi îşi dorea cât mai aproape trupele imperiale. Era limpede, în faţa acestei situaţii limită, legăturile consacrate prin Tratatul de la Făgăraş, din 1685, între Şerban şi Apafi s-au rupt.

Extrem de nemulţumit Apafi îl denunţă pe Şerban la Poartă acuzându-l că umblă pe urmele lui Mihai Viteazul. 9 Atent la evoluţia evenimentelor, Şerban, cu abilitate, încearcă, atât să reziste presiunii turcilor, printr-o colaborare militară cu Austria, cât şi să tempereze imperialismul acesteia prin stimularea celui polonez interesat de controlul poziţiilor

Ieşirea, sub zidurile Vienei, din tiparele obişnuite ale unei politici docile faţă de turci şi aducerea, prin asumarea unor majore riscuri, de servicii uriaşe victoriei lumii creştine asupra Semilunei avide de putere, a făcut din Şerban Cantacuzino un principe cunoscut şi respectat care, cu demnitate reprezenta interesele unui stat gata de a evada din sfera dominaţiei otomane şi nu a unei provincii otomane răzvrătite care aşteaptă eliberarea, chiar cu preţul integrării într-o nouă formă de dominaţie.

Sub spectrul regenerării ideii de eliberare Şerban Cantacuzino se înscrie în dinamica efortului cruciat cu speranţa împlinirii dezideratelor naţionale fireşti ale unităţii şi independenţei statale. Înţelegând efortul acestei politici, fără preget, Şerban Cantacuzino a acţionat, mai întâi, în direcţia apropierii politice a Ţărilor Române şi în continuare, consecvent, a militat pentru armonizarea intereselor cruciaţilor cu ale noastre şi ale popoarelor din zonă care doreau să se elibereze.

Dar acţiunile lui generoase, foarte repede, s-au confruntat cu interesele economice şi politice divergente ale prezumtivilor aliaţi în spaţiul estic şi sud-estic european. Spre exemplu, Veneţia urmărea să-şi refacă prin cruciadă influenţa comercială în lumea Levantului. Polonia urmărea să-şi recâştige vechiul drum spre Marea Neagră şi Dunărea de Jos, Austria dorea recompense teritoriale în estul, centru şi sud-estul Europei în schimbul pierderii unor importante provincii în vest. În aceste împrejurări cele trei ţări româneşti: Muntenia, Moldova şi Transilvania, care nădăjduiau să devină libere prin acţiunea cruciadei, dintr-o dată, se vedeau a fi ameninţate de imperialismul polon şi austriac.

Din planul ofensiv al cruciaţilor rezulta clar intenţiile Poloniei de a cucerii Moldova şi Muntenia, de a realiza joncţiunea cu trupele imperiale pe linia Dunării de Jos, după ce acestea vor cucerii Ungaria şi Transilvania, de unde, unite, vor înainta spre Salonic, aici vor alcătui o flotă şi vor ataca Constantinopolul.

Prins în mrejele acestor acţiuni, Şerban Cantacuzino acţionează prudent, încercând să-şi convertească aliaţii la gânduri mai bune, să neutralizeze acţiunile intempestive al turcilor şi să câştige simpatie şi prestigiu. În raporturile cu Transilvania şi Moldova încearcă să-şi impună personalitatea, să le controleze diplomatic şi să le unifice acţiunile.

6 7

Ibidem, p. 82

Ibidem, p. 82 Ibidem, p. 84 9 Ibidem, p. 85 8

52

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

economice avantajoase de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

Provocat de plângerea lui Apafi şi chemările lui Şerban, Sobieski luă o atitudine energică faţă de împărat cu rezonanţă la Roma. La intervenţia Vaticanului, Viena a fost obligată să-l asigure pe Sobieski că intenţia împăratului nu este să supună Ţara Românească şi, că dimpotrivă, domnul Şerban Cantacuzino este privit nu ca un vasal, ci ca un aliat. 10 Între timp, Sobieski, pentru a completa banii necesari pregătirii armatei, încheie la 26 aprilie 1686 un tratat cu ruşii prin care le ceda Kievul şi Smolenskul în schimbul unei sume de 150.000 de florini polonezi şi chiar se arată dispus să renunţe la Ardeal în schimbul Moldovei şi Ţării Româneşti. De astă dată intervine din nou Vaticanul care atrage atenţia polonezilor: “că păstrarea românilor în viziunea lui Şerban Cantacuzino este o obligaţie a Cruciadei care vizează eliberarea popoarelor şi nu ocuparea lor şi solicită lui Sobieski o proclamaţie în acest sens. 11 Acţionând în forţă, imperialii îi surclasează pe polonezi, cuceresc Buda, eliberează Ungaria, pătrund cu armata în Transilvania şi-l obligă pe Apafi, care nu este capabil de rezistenţă, să semneze, la 28 iunie 1686, actul de supunere însoţit de un tratat care conferea principelui o situaţie îmbunătăţită. La aceste tratative se pare că au participat şi soli din Ţara Românească şi Moldova.

Acţiunea militară a Poloniei, în schimb, se consumase fără succes. Sobieski, dând dovadă de serioase slăbiciuni, nu reuşeşte să-l câştige de partea lui pe Constantin Cantemir, dar nici intervenţiile lui Şerban Cantacuzino pe lângă domnul Moldovei de al însoţii de partea imperialilor în lupta antiotomană nu primeşte acceptul şi răspunde domnului muntean: “ că rostul lucrului acestuia nu îngăduie sfârşit sigur şi ispravă fericită ţării.” 12 Lipsită de forţă şi de o pregătire temeinică, ofensiva militară polonă treptat se stinge. Paralel, austriecii, tot mai pragmatici, înregistrează importante succese politice şi militare care-i fac stăpâni pe tot cuprinsul dintre Dunăre şi Tisa deschizându-şi largi spaţii spre sud-est cu intenţia de a face din Ţările Române baza viitoarelor acţiuni militare, iar din domnitorul Şerban Cantacuzino

generalul unor vaste mişcări antiotomane în rândul popoarelor din Balcani. În cercurile catolice ca şi în cele austriece entuziasmul era mare. Ideea care domina discursul politic era pregătirea unei mişcări generale antiotomane a popoarelor din Balcani, atacarea Constantinopolului şi scoaterea turcilor din Europa. 13 În acest important efort omul providenţial spre acre se îndreptau toate privirile era Şerban Cantacuzino – domnul Ţării Româneşti - care întruchipa în Balcani ideea Renaşterii Bizanţului.

După căderea Budei şi Seghedinului, Împăratul Leopold I, cere Patriarhului Ecumenic Calinic al VII-lea să îndemne naţiunile creştine la un război eliberator sub protecţia sa, anunţând sprijinul pe care îl acordă lui Şerban Cantacuzino, generalul şi voievodul său iubit, care conduce sub protecţia imperială legiunile creştine din vecinătatea sa. 14 La 1 septembrie 1687, împăratul Leopold I îi cere printr-o scrisoare diplomatică domnitorului Şerban Cantacuzino să ia contact cu generalul Carol de Lorena şi împreună să acţioneze pentru că, subliniază, a sosit momentul colaborării românilor cu armatele imperiale. Şapte zile mai târziu împăratul a semnat la Viena manifestul de răscoală adresat popoarelor balcanice în care Şerban Cantacuzino este prezentat ca împuternicit al său. Însă, în noul context istoric, când trupele imperiale se aşează în Transilvania şi îl silesc pe Apafi să închine Transilvania împăratului, la 27 oct.

1687, când arhiducele Iosif, fratele împăratului a fost încoronat rege al Ungariei şi se urmărea în mod ostentativ realipirea tuturor ţărilor care au aparţinut cândva coroanei Sfântului Ştefan, domnitorul român - Şerban Cantacuzino - se trezeşte, devine mult mai precaut şi cu demnitate, încrezător în destin şi-n numele cel poartă, cere împăratului să-i recunoască dreptul dinastic atât asupra Tării Româneşti, cât şi asupra Moldovei, sub forma unei monarhii româneşti având ca temei dinastic familia Cantacuzino. 15 Răspunsul împăratului trimis prin contele Csaki 13

Ibidem,p. 90

14

Vlad D. Matei – Statulul Juridic al Ţărilor Române între 1600- 1829, în Studii şi Articole de Istorie nr. XLVII – XLVIII, Bucureşti,1984, p. 70

10

Ibidem, p. 87 idem.

12 Ibidem,p. 88

15

11

53

Ibidem, p. 71

PERSPECTIVE ISTORICE

cuprinde un proiect de tratat care prevedea în principal închinarea ţării împăratului şi o sumă de drepturi printre care se remarcă: - Cedarea ţării, prin eliberare, a tuturor teritoriilor ei înstrăinate în decursul istoriei.

- Independenţa Tării Româneşti şi a Moldovei.

- Domnia pe viaţă a Cantacuzinilor asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei.

- Domnul va beneficia de libertate, de un ajutor militar de 6000 de ostaşi şi adăpost la Sibiu în caz de primejdii.

Răspunsul lui Şerban Cantacuzino este unul diplomatic prin care acceptă, în principal, propunerile făcute, dar le condiţionează de o victorie completă a imperialilor asupra turcilor şi de garanţii solide că o supunere a Tării Româneşti turcilor nu va mai fi posibilă.

Lucru irealizabil atunci. Sub formula aceasta Şerban refuză supunerea faţă de împărat şi, aşteptând momente mai bune, reia vechea sa tactică de paralizare a imperialismul habsburgic prin stimularea celui polonez.

Demersul politic formulat de Şerban Cantacuzino în raport cu împăratul Leopold nu s-a împlinit. El a fost întrerupt de moartea sa subită, la 20 octombrie 1688, chiar atunci, când delegaţia trimisă pentru a-l negocia, era pe drum spre Viena.

Prin ieşirea imprevizibilă de pe scena politică, Şerban Cantacuzino a lăsat lui Constantin Brâncoveanu – noul domnitor - şi alte posibilităţi de tratative cu imperialii în avantajul ţării.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688 –1714) Constantin Brâncoveanu a fost un distins domnitor vizionar, care a traversat una din cele mai complexe şi grele situaţii generate de declanşarea Problemei Orientale când, cu stăruinţă, a militat pentru independenţă, apărarea integrităţii teritoriale a ţării şi exercitarea funcţiilor politice ale statului prin efortul conjugat al luptei popoarelor, afirmarea civilizaţiei proprii şi asimilarea valorilor lumii moderne. În acest sens, pentru a ieşi de sub presiunea Austriei şi pretenţiilor ei anexioniste, Brâncoveanu îşi manifestă opţiunea pentru eliberarea ţării cu ajutorul unor noi aliaţi, în speţă: Rusia şi Polonia şi face, în ajunul păcii de la Karlowitz (1699), insistente propuneri Rusiei să deschidă un al doilea front antiotoman în Balcani. 16

Înţelegând complexitatea vremii, Brâncoveanu cu chibzuinţă a desfăşurat o politică de echilibru şi cu multă abilitate a reuşit să păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. El, mai mult ca oricine, a înţeles competiţia marilor puteri şi cu deosebire, politica expansionistă austriacă în Balcani, în lumina experienţei din Transilvania.

Anii domniei lui Constantin Brâncoveanu au fost marcaţi de un real prestigiu şi progres economico-cultural. Reformele iniţiate de el în manieră luministă au contribuit esenţial la modernizarea aparatului de stat, stabilizarea ţării, impunerea unui sistem diplomatic eficient şi creşterea influenţei lui în spaţiul românesc. Cultura şi viaţa artistică din vremea domniei lui exprimă într-un nou registru identitatea ţării pe care a deschis-o influenţelor occidentale.

Dacă acţiunile politice ale lui Şerban Cantacuzino au fost mult mai directe şi deschise, activitatea politică a lui Constantin Brâncoveanu a îmbrăcat chiar de la început haina diplomaţiei, a fost subtil şi discret, prudent şi abil, a acţionat permanent în mai multe direcţii, a fost generos şi amabil, nu a lăsat lucrurile să se desfăşoare de la sine, a fost duplicitar, plin de îndoieli, dar şi un domn distins, elegant, luminat, un spirit dominant, cu o puternică credinţă, deschis dialogului, şi animat de o viziune modernă a echilibrului politic în Europa Centrală şi de sud-est, unde, prin unirea Ţărilor Române viza realizarea unui stat tampon între marile puteri ale Europei. Cu abilitate a controlat dinamica conflictelor din interiorul ţării şi a păstrat echilibrul între competitorii dominaţiei străine. Tot timpul a crezut că îşi poate domina adversarii stimulându-le rivalităţile şi poate pondera vasalitatea otomană prin amabilităţi, uneori credea că poate câştiga chiar independenţa cu ajutorul ascuns al noilor competitori în zonă – Austria şi Rusia - pe care în mod diplomatic îi flata.

El era adeptul unei păci înarmate cu Turcia şi al unui echilibru forţat cu Austria şi Rusia, care-i asigura stabilitatea şi prosperitatea. În relaţiile cu Moldova şi Transilvania preconiza amiciţie şi control care să-i permită o manevră mai largă în spaţiul românesc şi să dezvolte pe întreg cuprinsul ţării unitatea economică şi spirituală a neamului cu tendinţe spre dezvoltarea conştiinţei naţionale. Întinderea corzii şi ezitările politice i-au creat, nu de puţine ori, dificultăţi, dar de cele mai multe ori a

16

Teodor Pompiliu – Monarhia feudală între 1601 – 1716, în Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.259.

54

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

găsit soluţii.

Momentele care l-au determinat pe Constantin Brâncoveanu să treacă la acţiuni hotărâte pe plan extern au fost marile victorii ale Austriei în Ungaria şi înaintarea lor rapidă, începând cu 1688, peste Dunăre în Peninsula Balcanică. În acest context, la 22 noiembrie 1691 Constantin Brâncoveanu solicita generalului Veterani sprijinul Curţii de la Viena atât pentru ţară cât şi pentru el, întrucât şi-a schimbat gândurile şi politica. 17 Noua ipostază de aliat i-a adus domnitorului român înaltul titlu de “Prinţ al Sfântului Imperiu”, simpatia împăratului Leopold I şi garanţia participării la viitorul tratat de pace.

Victoria fulgerătoare de la Zenta, din 11 sept. 1697, a fost decisivă pentru soarta războiului.

Anglia şi Franţa, aliatele necombatante ale Turciei, intervin, fac presiuni asupra Austriei şi pregătesc conferinţa de pace.

Pentru a intra în ecuaţia pretenţiilor teritoriale şi a profita de criza militară a Imperiului Otoman, Rusia ocupă Azovul, în timp ce polonezii opresc invazia tătară la Lemberg. Sub presiunea momentului, Brâncoveanu face noi demersuri, de astă dată, la Constantinopol pentru a fi reprezentat la tratatul de pace. La scurt timp, în iulie 1688, Brâncoveanu primeşte aprobarea Porţii pentru a trimite pe Iordache Porfiriţa, capuchehaia ţării la Constantinopol, la Congresul de la Karlowitz. În perioada precipitată a pregătirilor tratatului de pace, asupra domnitorului român, atât Austria cât şi Polonia, prin reprezentanţe oficiale şi scrisori diplomatice au făcut presiuni prin care pretindeau direct domnitorului Brâncoveanu subordonarea ţării. Foarte prudent, şi de astă dată, Brâncoveanu refuza diplomatic pretenţiile absurde asupra ţării ale competitorilor austrieci şi polonezi, prin expectativă, considerând că îşi poate fixa atitudinea politică numai după ce se va încheia tratatul de pace pentru a putea vedea ce soartă i se pregăteşte Ţării Româneşti. 18 Acum, domnitorul muntean era convins că turcii, deşi învinşi, îşi mai păstrau poziţii importante în Europa şi dispuneau de suficiente resurse care le permitea prelungirea rezistenţei.

Raţionamentul domnului Brâncoveanu se baza pe temeiul negocierilor dintre Austria şi Turcia care

plecau de la situaţia creată de ocupaţia militară prin război. Şi cum Ţara Românească şi Moldova nu au fost ocupate de nici una dintre puterile beligerante, ele, în virtutea dreptului internaţional, urmau să beneficieze de acelaşi statut juridic. 19 În 1698, Constantin Vodă Brâncoveanu a înţeles perfect că habsburgii, prin recenta Cruciadă Antiotomană, nu urmăreau decât satisfacţia unor revendicări teritoriale în detrimentul popoarelor care, în mod disperat, îşi doreau eliberarea În noua situaţie, când Ţara Românească se vede la Dunăre dependentă de un imperiu în decădere şi în Carpaţi ameninţată de dominaţia unui imperiu în expansiune, Constantin Brâncoveanu, domnitorul ei, este obligat să caute şi să găsească un nou punct de sprijin. Era limpede, acest suport putea veni doar dinspre Rusia care se afla în plină afirmare europeană, cu pretenţii teritoriale în nordul Mării Negre. Foarte perspicace, chiar în timpul Congresului de Pace, Vodă Brâncoveanu deschide relaţii diplomatice cu Moscova prin Marele Comis Ghiorghe Castriotul sprijinit de Nicolaie Milescu Spătarul, ataşat pe lângă Cancelaria Rusă pentru limbile latină, greacă şi română. Misiunea solului român era de a cere ţarului să contribuie la eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană. Constantin Brâncoveanu se obligă, ca după eliberare, să apere, cu ajutorul popoarelor creştine, toată peninsula.

Guvernul rus, angajat în tratative cu Imperiul Otoman n-a dat urmare imediată cererii domnitorului român dar, presat de necesitatea ieşirii la Marea Neagră, a dezvoltat relaţii cu Ţara Românească stabilind raporturi diplomatice permanente cu domnul muntean. În 1700 ţarul Petru cel Mare i-a conferit lui Brâncoveanu Ordinul Sfântul Andrei şi titlul de Prim Cavaler. Prin Tratatul de la Karlowitz Turcia a cedat Imperiului Habsburgic Transilvania cu condiţia să renunţe la Moldova şi Ţara Românească şi a respins, cu avizul tacit al Austriei, pretenţia poloneză. În concluzie, pacea de la Karlowitz consemnează raporturi de forţe care nu întrevăd schimbări radicale într-un timp relativ scurt. Prin prevederile ei, Turcia rămâne încă destul de puternică pentru a rezista unor confruntări imediate. Austria nu e încă capabilă să dea lovitura de graţie Imperiului Otoman, iar forţele

17

Ionescu Stefan – Constantin Vodă Brâncoveanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.165.

18

19

Ibidem, p. 183

55

idem

PERSPECTIVE ISTORICE

poloneze şi ruse nu reprezintă încă pentru Poartă un duşman de temut. În această situaţie, Ţările Române balansau între Turcia şi Austria. Aceste două mari imperii stabilindu-şi graniţele pe Dunăre şi pe crestele Carpaţilor supraveghează cu stricteţe atitudinea domnului muntean. Brâncoveanu cunoştea scopurile şi practicile fiecăruia dintre ele.

Ura pe turci, dar se temea de ei, nu avea încredere în imperiali, dar le admitea protectoratul, urmărea cu perseverenţă ideea înscăunării la Iaşi a unui domn loial şi pe cât se poate îndatorat lui şi nu rămânea pasiv nici la agitaţia emisarilor papali printre români. 20 În contextul noilor împrejurări, diplomaţia Ţării Româneşti caută echilibrul politic prin apropierea de Rusia care, chipurile, manifesta o anumită înţelegere pentru poporul român. Tot acum se conturează linia strategică de politică externă a Cantacuzinilor, care vizau îndepărtarea jugului otoman prin forţe proprii sprijinite de Rusia sau de Austria şi, pentru un plus de siguranţă, în aceste vremuri incerte, Brâncoveanu îşi intensifică legăturile cu Moldova şi Transilvania unde primeşte din partea Austriei garanţii de securitate.

Lucrurile se poticnesc în 1707 când, Brâncoveanu stimulat de fiii săi, dornici de funcţii, intră în conflict cu unchii şi nepoţii săi Cantacuzini, în mod special cu Stolnicul Cantacuzino care conducea politica externă a statului. Din acest moment apar divergenţe de tactică între Brâncoveni şi Cantacuzini. Acum, Brâncoveanu devine tot mai discret şi mai sceptic, îşi mută accentele acţiunilor spre politica culturală şi îşi consolidează tronul prin acumulare de bunuri şi împărţire de daruri. Mereu pierde şi recâştigă încrederea turcilor.

Anul 1709 aduce marea victorie rusă de la Poltava asupra Suediei în războiul nordic, care pecetluia ieşirea Rusiei la Marea Baltică. Refugiul lui Carol al XII-lea la Constantinopol şi realizarea alianţei antiruse între Suedia şi Turcia făcea inevitabil războiul ruso-turc aşteptat cu nerăbdare de toate popoarele din Balcani. În această atmosferă incendiară domnitorul Brâncoveanu, omul cu cea mai mare influenţă în zonă, nu putea rămâne pasiv. De la înălţimea prestigiului său s-a angajat faţă de Petru I, ţarul Rusiei, să ridice la luptă pe sârbi şi pe bulgari şi să-l susţină militar cu

30.000 de oameni. În aceeaşi înţelegere se obligă să susţină, pe toată durata războiului aprovizionarea cu alimente a trupelor ruse în schimbul recunoaşterii independenţei Ţării Româneşti şi domnia lui pe viaţă. Înţelegerea urma să intre în vigoare în momentul pătrunderii trupelor ruse pe teritoriul muntean. 21 Evoluţia evenimentelor, în aparenţă, era optimistă. Balcanii erau în fierbere. Toate popoarele trăiau bucuria de dinaintea cuceririi independenţei.

Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, era pregătit de onoruri şi îşi mobiliza ţara pentru victorie. Într-un spaţiu uriaş de aşteptare, la 25 februarie 1711 Petru cel Mare a dat Proclamaţia în limba latină anunţând Europei ridicarea spadei împotriva Turciei, invocând asuprirea barbară a popoarelor creştine.

La 9 aprilie, pregătirile depăşesc uneltirile de culise şi inevitabilul se produce. Marela Vizir părăseşte Constantinopolul cu 50.000 de soldaţi şi se îndreaptă spre Basarabia. Domnii români primesc dispoziţii să se alăture trupelor turceşti.

Odată cu pătrunderea trupelor ruse pe teritoriul Moldovei Dimitrie Cantemir anunţă oficial schimbarea atitudinii prin Proclamaţia de colaborare cu ruşii adresată ţării. Constantin Brâncoveanu se manifestă mult mai prudent. Este împresurat de turci, le simte forţa, nu are încredere în reacţia Balcanilor şi în forţa lui Petru. Consideră momentul inoportun, este duplicitar, ştie că-şi riscă totul, vrea să fie sigur, orice gest necontrolat atrage agresiunea turco-tătară asupra ţării. Ca atare, la ordinul Vizirului, Brâncoveanu a părăsit Bucureştiul şi s-a îndreptat spre Câmpul Tighinei.

Copleşit de importanţa hotărârii, în faţa uriaşei concentrări de trupe turco-tătare şi a celei prea slabe moldo-ruse, domnul muntean preferă expectativa. Conştient că soarta victoriei îl ocoleşte, aşteaptă cu oştile sale la Gura –Urlaţilor rezultatul confruntării. Dezamăgit de situaţie, cu inima alături de pravoslavnicii creştini, trimite zahareaua pregătită pentru ruşi în tabăra turcească şi caută să se retragă. Îndemnul domnului nu este înţeles.

Toma Cantacuzino - spătarul, comandantul oştilor muntene, trece, fără voia domnului, în tabăra lui Petru cel Mare. 22 21 22

20

Ibidem,p. 184

Nicoară Toader - Climatul politic în Ţările Române în a doua jumătate a sec. al XVII –lea şi primele decenii ale sec. al XVIII –lea, în Cultură şi Societate în Epoca Modernă, Editura Dacia, Cluj – Napoca, p. 17

Ibidem, p. 244

56

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Acum începe momentul fatal. Turcii mult superiori numeric nu pot fi opriţi. Bătălia hotărâtoare s-a dat la 18 iulie 1711 în Vadul Huşilor, unde turcii au împresurat armata moldorusă, au copleşit-o şi, fără alimente şi apă, total lipsită de puteri, la 21 iulie 1711 armata creştină a capitulat la Stănileşti pe Prut.

Războiul, în care s-au pus atâtea speranţe în Balcani, s-a terminat, mult înainte de vreme, printr-o grea înfrângere. Condiţiile păcii au fost aduse la cunoştinţa domnitorului printr-un firman al mare lui vizir care şi-a pus puternic amprenta asupra evoluţiei politice a Ţărilor Româneşti. Acum, motivele mazilirii domnitorului au devenit clare.

Turcii caută dovezi suplimentare de trădare lui Brâncoveanu, îi sporesc la maximum toate taxele domniei şi, din umbră, cu abilitate îi pregătesc tragicul sfârşit.

Dezastrul războiului cu intensitate plana atât asupra Ţării, cât şi asupra domnitorului.

Brâncoveanu, constrâns de situaţie, a luat o sumă de măsuri asiguratorii: pedepsirea Cantacuzinilor, întregirea taxelor şi bunurilor solicitate de Poartă, obţinerea protecţiei habsburgilor şi a unui loc de refugiu în Transilvania, cumpărarea de proprietăţi în Polonia. Toate acestea nu îi sunt suficiente.

Cantacuzinii îi aduc grave acuze la Constantinopol.

Turcii s-au simţit trădaţi. Plini de furie, în 1714, l-au omorât sălbatic la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi. 23 Sfârşitul lui Brâncoveanu subliniază dramatismul unei epoci clădită pe spaimele unei lumi în agonie, dar care nu vrea să moară şi îşi consumă lent ultimele momente existenţiale, poate cele mai dramatice ale evului mediu, dar şi speranţele binefăcătoare ale modernităţii, care îşi dezvăluie timid şi fără suficientă încredere zorile şi pentru noi, aşteptând alte luminate schimbări în planul acţiunii politice. În concluzie, politica lui Brâncoveanu a fost o politică de neutralitate, de prudenţă şi aşteptare.

Cu abilitate a reuşit să navigheze printre interesele marilor puteri ale zonei: Turcia, Austria, Rusia şi Polonia şi să păstreze autonomia şi fiinţa statală a Ţării Româneşti, cel puţin la nivelul lăsat de Şerban Cantacuzino. Împotriva turcilor invoca Capitulaţiile care-i

confereau deplină independenţă internă. Pentru Constantin Brâncoveanu poporul român şi Ţara Românească reprezentau o realitate istorică autonomă dependentă de Imperiul Otoman numai din punct de vedere tributar. 24 La sfârşitul sec. al XVII-lea, când criza Imperiului Otoman se agravează şi se conturează ca soluţie generatoare de profit, posibilităţile de afirmare ale Ţărilor Române cresc. Protagoniştii acestui început de construcţie a României moderne sunt distinşii domnitori ai Ţării Româneşti Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu şi apropiat de ei Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

Ei se articulează puternic la noile tendinţe şi orientări politice ale vremii, înţeleg independenţa ca pe o necesitate istorică legată de unire, percep unitatea în mod complex, ca măsură a maturităţii neamului şi unică sursă şi izvor al puterii. Spiritul lor domină epoca, o revoluţionează şi o îmbogăţesc, o integrează în perimetrul marilor culturi europene, fără să-i distrugă moştenirile, realizează înalte sinteze spirituale, cultivă frumosul şi bunul gust în formele cele mai rafinate. Înţelegând marile obiective politice ale dezvoltării neamului şi condiţionarea lor severă de apărare a statuqou-lui, atât Şerban Cantacuzino, cât mai ales, Constantin Brâncoveanu au interpretat rolul de ”Prezidenţi ai comunităţii dace”, cum îi numeşte Iorga în întregul spaţiu românesc. 25 Ei au fost ascultaţi în Moldova şi respectaţi în Transilvania, au acţionat convingător în plan ideologic, politico-militar şi cultural. Ei au lărgit coordonatele solidarităţii româneşti şi au înfăptuit unirea în forme sufleteşti – moral-spirituale pregătind la cumpăna dintre secole naşterea naţiunii române moderne. 26 Ei sunt cei care au pus temelii culturii române, au apărat unitatea spirituală a neamului şi i-au afirmat virtuţile. În timpul lor cultura naţională se deschide umanismului şi raţionalismului vremii, se diversifică, îşi creează instituţii specifice, câştigă personalitate şi atrage atenţia interesului lumii 24

Vlad D. Matei – Statutul juridic al Ţărilor Române între 1600 – 1829, în Studii şi Articole de Istorie, nr. XVII – XLVIII, Bucureşti, 1984,p. 71 25

Nicolaie Iorga - Viaţa şi Domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1914, p,.213 26

Ioan Aurel Pop – Solidarităţi româneşti în epoca lui Constantin Brâncoveanu, în Cultură şi Societate în Epoca Modernă, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1990, p. 88

23

Ionescu Ştefan - Constantin Vodă Brâncoveanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 244.

57

PERSPECTIVE ISTORICE

numeroase, ale oamenilor care-şi asumă riscuri şi, după exemplul lor, înfruntă vremurile, pregătind asimilarea civilizaţiei moderne în societatea românească.

Dar domeniul care le-a solicitat efortul în mod deosebit, fără îndoială, a fost cel politic, care presupunea atât controlul stărilor şi stabilizarea ţării cât şi valorificarea labilului echilibru internaţional în favoarea românilor. Acestui măreţ ideal i-au închinat viaţa, în numele lui s-au jertfit, câştigând peste timp aura supremă a recunoştinţei întregii naţiuni.

moderne. Acum Ţara Românească devine mai interesantă şi mai bine cunoscută. Personalităţi de prim rang ale lumii diplomatice şi culturale ne vizitează şi ne pun în valoare virtuţile. Spaţiul românesc îşi găseşte loc favorabil în reportajele vremii care deschid porţile spiritelor dornice de cunoaştere şi valorificare a bogăţiilor şi frumuseţilor româneşti.

Ei sunt cei care au revărsat lumină în psihologia sumbră a celor care cred că nu se pot ridica peste vremuri. Ei sun cei care menţin şi întăresc optimismul noilor contigente, tot mai

PERSONALITĂŢI ALE ISTORIEI ŞI CULTURII NAŢIONALE EVOCATE DE CĂTRE ŞTEFAN MANCIULEA: NICOLAE IORGA

Prof. Simion Molnar

Profesorul doctor Ştefan Manciulea, reprezintă una dintre cele mai îndrăgite şi stimate personalităţi care s-au format şi activat în „Mica Romă”. Ştefan Manciulea a fost un preot luminat, un savant erudit, un cărturar umanist şi un patriot înflăcărat, care şi-a pus întreaga capacitate şi putere de muncă în cinstirea şi slujirea lui Dumnezeu, a binelui, a adevărului şi a dreptăţii 1.

Studierea vieţii domniei sale, ne relevă o personalitate marcantă, care a urmat îndeaproape tradiţia ştiinţifică şi culturală a Blajului, afirmânduse ca dascăl, om de ştiinţă, dar şi promotor al culturii naţionale. Întreaga sa carieră a fost un model pentru locuitorii Blajului şi nu numai, suportând cu demnitate umilinţe, privaţiuni, întemniţare, pentru convingerile sale religioase şi ştiinţifice 2.

Am avut onoarea de a scrie despre viaţa şi opera profesorului Ştefan Manciulea o serie de articole în diverse publicaţii 3.

Dacă în numărul trecut făceam referire la o proeminentă personalitate a culturii naţionale evocată de către profesorul Manciulea – Timotei Cipariu – ne vom referi în continuare la un alt titan al istoriei şi culturii naţionale, evocat de către profesor, Nicolae Iorga 4.

1

Cornel Tatai – Baltă, Ipostaze cultural – artistice, Editura Altip, Alba Iulia, 2007, Studii Ştefan Manciulea (1894 – 1985), pag.

95 – 97, Ştefan Manciulea aşa cum l-am cunoscut, pag. 98 – 102; 2 Ion Opriş, Istoricii şi Securitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, pag. 383 – 413; 3 Simion Molnar, Istoricii şi Securitatea: cazul profesorului Ştefan Manciulea, în Revista Perspective Istorice, Nr. 1, 2010, ISSN 2067-6042; Simion Molnar, Personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale evocate de către Ştefan Manciulea: Timotei Cipariu, în Revista Perspective Istorice, Nr. 2, 2010, ISSN 20676042; Simion Molnar, Un fiu al Bisericii Unite cu Roma: profesorul Ştefan Manciulea, în Revista Biserica Rediviva, anul III, Nr. 2, 2010;

Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al românilor şi unul din cei mai străluciţi reprezentanţi a acestei discipline, nu numai pe continentul european, ci şi în întreaga lume, şi-a închinat viaţa, activitatea, gândurile şi preocupările, cunoaşterii trecutului istoric al poporului nostru, pe care l-a 4

Ştefan Manciulea, Nicolae Iorga şi Blajul, extras din Bună Vestire, anul X, nr. 4, Roma, Tipografia Poliglotă Gregoriană

58

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

cercetat şi studiat sub toate aspectele. Nicolae Iorga n-a urmărit niciodată, nici câştiguri materiale şi nici laudele contemporanilor, pe ale căror scăderi şi defecte, le-a biciuit şi înfierat cu orice prilej, în modul cel mai necruţător 5.

Studiul pe care profesorul Manciulea îl dedică lui Nicolae Iorga este în direct raport cu relaţia pe care acesta a avut-o cu Blajul istoric şi academic. În 1901, Iorga publică „Istoria literaturii române”, dedicând pagini pline de dragoste şi recunoştinţă corifeilor Şcolii Ardelene 6.

Caracterizând opera istorică a reprezentanţilor Şcolii Ardelene, Nicolae Iorga concluziona: „Această şcoală cercetase tot ce-şi impusese să cerceteze, găsise tot ceea ce voia să găsească, afirmase tot cât îşi simţea datoria să afirme” 7.

Primul popas la Blaj, Iorga l-a făcut în 1901, la invitaţia prietenului său, Augustin Bunea. Vizita n-a rămas fără urmări, fiind răspândită de ziarul Unirea, din 25 mai, iar ca urmare a studiilor întreprinse de către istoric în arhivele din Sibiu, Blaj şi Budapesta, va apărea în 1902, volumul intitulat „Sate şi preoţi din Ardeal”.

Lucrarea era dedicată „preoţilor şi învăţătorilor din românimea de peste munţi, celor prin care se păstrează neamul în aşteptarea viitorului, care atârnă de vrednicia noastră” 8. În aceeaşi operă, autorul îi aduce un omagiu şi lui Augustin Bunea, pentru lucrarea sa „Din istoria românilor. Episcopul Ion Inocenţiu Clain”, arătând că au multe păreri comune în ceea ce priveşte problemele abordate ale românilor din Transilvania şi ale Bisericii Româneşti Unite. Între 1902 – 1905, Iorga îşi continuă călătoriile pe întreg teritoriul locuit de români, făcând ample cercetări în urma cărora apar noi volume, cum ar fi: „Drumuri şi oraşe din România”, „Sate şi mănăstiri din România”, „Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească”, „Neamul românesc din Bucovina”. În 1905, Iorga străbate întreg Ardealul, din Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Regiunea Sibiului, Ţara Haţegului, Hunedoara, Alba Iulia, apoi coborând pe Valea Târnavelor, poposeşte la Blaj,

căruia îi face o amplă descriere, intrând în istoricul şi evoluţia acestuia 9 . Remarcabilă este fraza – sinteză a lui Iorga, ce defineşte Mica Romă: „Aici e pământul sfânt al Blajului, în locurile unde au scris, cu sângele inimilor şi au învăţat pe alţii, cu toată căldura ce stătea întrânşii, acei înainte-mergători ai culturii naţionale româneşti, care au fost blândul călugăr Samuil Clain, asprul muncitor fanatic, Şincai şi cumintele alcătuitor de teorii, Petru Maior”.

Tot în anul 1905, s-a sărbătorit la Blaj centenarul naşterii lui Timotei Cipariu, prilej cu care ziarul Unirea i-a dedicat „părintelui filologiei române” un număr festiv, la care au colaborat cei mai de seamă cărturari şi istorici, în frunte cu Augustin Bunea. Deşi nu a fost prezent la eveniment, Iorga îi aduce un elogiu marelui cărturar de la Blaj, pe care l-a intitulat „Câteva rânduri de dincoace, în amitirea lui Timotei Cipariu”. În toamna anului 1909, românii din Transilvania şi, alături de ei ştiinţa istorică românească, suferă o grea pierdere, prin moartea academicianului blăjean, Augustin Bunea. Din nefericire, prietenul său, Nicolae Iorga, nu a putut participa la acest eveniment, având interdicţia organelor de la Budapesta, de a intra în Transilvania. Pentru a-i aduce un omagiu, Iorga îi închină acestuia un articol în ziarul „Neamul românesc”. „Toate vor trece, dragă părinte Augustine – cine ştie ce viaţă nouă se va sălăşlui în locul de unde vor fi ridicat trupul tău învins de osteneală – dar sufletul tău, niciun mormânt nu va putea să-l încapă, căci e dintr-acelea care au ţintit prea mult spre ceruri în toată trecerea lor pe pământ, ca să nu-şi afle în sfârşit, lăcaşul acolo. Viu te vom păstra în mintea noastră, noi aceia care cu tine viu, am împărţit râvniri şi am schimbat gânduri şi cari navem nevoie să fim acum în chiliuţa ta plină de oameni care plâng, pentru a ne vărsa lacrima cu care întovărăşim trecerea ta la veşnicie” sunt cuvintele cu care îşi încheia articolul Nicolae Iorga 10. Tot cu acest dureros prilej, Iorga a rostit şi în Camera Deputaţilor din Bucureşti, un discurs elogios în memoria celui dispărut. La propunerea sa, reprezentanţii Camerei, au trimis o telegramă la Blaj. Deasemenea şi Senatul României a trimis o telegramă de condoleanţe. „Liga Culturală din Bucureşti”, la propunerea lui Nicolae Iorga, a

5

Ştefan Manciulea, op. cit. pag. 43; Nicolae Iorga, Istoria Literaturii Române, Bucureşti, 1901, pag.

63; 7 Nicolae Iorga, op. cit., pag. 197; 8 Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902; 6

9

Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 59 – 63; Nicolae Iorga, Neamul Românesc, anul 1909, nr. 132;

10

59

PERSPECTIVE ISTORICE

instituit un premiu în amintirea lui Augustin Bunea, stabilind şi condiţiile pentru acordarea lui 11.

Interdicţia aplicată lui Iorga, de a intra pe teritoriile stăpânite de Imperiul Austro – Ungar, a stârnit indignarea în întreaga lume românească. La Blaj, Revista Politică şi Literară atacă această decizie, arătând că „dacă domnul Iorga este oprit să treacă graniţa, ideile lui totuşi vor trece şi vor însufleţi pe toţi, căci sunt suflarea caldă a unui suflet absorbit de dragostea de neam, sunt rotirile de vultur care-şi înalţă zborul peste cele mai înalte piscuri, sunt ploaia de primăvară pe care o aşteaptă cu sete un neam oropsit, pentru ca să-şi întărească sucul vieţii” 12. În anul 1910, Nicolae Iorga a fost ales membru activ al Academiei Române. Vestea care ambucurat pe români, nu a rămas fără ecou nici la Blaj, unde tânărul scriitor Alexandru Lupeanu publică un articol în Revista Politică şi Literară, intitulat „Nicolae Iorga şi Academia Română”.

Un alt prilej de sărbătorire a marelui academician la Blaj, se va petrece în 1911, când se vor împlini 4 decenii de la naşterea sa. Din nou, articole de preţuire deosebită apar în Revista Politică şi Literară, în ziarul Unirea. Drept răspuns, de la Vălenii de Munte, Iorga trimite o telegramă la Blaj, gazetei Unirea, „adânc recunoscător”.

Deasemenea, el este omagiat şi de profesorii din Blaj, care îi adresează o tele-gramă, din care spicuim: „Daţi-ne voie să vă facem cele mai sincere urări de bine, dorind ca Cel Atotputernic să vă bucure de mulţi ani, în puterea energiei de muncă, care acum vă stăpâneşte, ca să puteţi aprinde cu scânteia geniului, inimile lâncezite, spre o nouă viaţă culturală românească, chezăşia cea mai sigură pentru viitorul neamului nostru”.

Tot în 1911, Blajul a sărbătorit o jumătate de secol de la întemeierea ASTREI. Cu acest prilej, în mod cu totul excepţional, i s-a îngăduit de către Guvernul de la Budapesta, lui Iorga, să participe la festivităţi. După ce a ajuns la Blaj, primul drum pe care l-a făcut, a fost la mormântul lui Augustin Bunea, unde, împreună cu soţia sa, au depus un buchet de flori. S-a îndreptat apoi spre Liceul de Băieţi, acolo unde se desfăşurau festivităţile şi, deşi a încercat să treacă neobservat, a fost imediat recunoscut, fiind ovaţionat şi cerându-i-se să ia cuvântul. A rostit cel mai scurt şi cel mai emoţionant discurs „Doamnelor şi domnilor, lui 11 12

Nicolae Iorga nu îi este îngăduit să vorbească în Ardeal”.

Reîntors la Bucureşti, va publica broşura intitulată „Serbările de la Blaj, însemnătatea lor politică, culturală şi literară”.

Iorga atrage atenţia de marea datorie pe care o au românii faţă de Blaj „Cum s-a spus de mai multe ori şi foarte limpede în cursul serbărilor, noi trebuie să fim şi bogaţi, oraşul de cultură de pe Târnave nu mai poate fi crescut prin grija cărţii. Îi trebuie o viaţă economică şi dacă nu i-o vom da-o noi, frică să ne fie că alţii i-o vor da. Băncile ar putea crea aici, din folosul lor, fabrici, cu care şi-ar atrage multe sate şi chiar mii de români, prin viaţa puternică a cărora s-ar învia şi întări oraşul”.

Blajul este evocat din nou, în plin război mondial, când, în 1915, Iorga publică lucrarea intitulată „Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria”.

După realizarea Marii Uniri de la 1918, legăturile lui Nicolae Iorga cu Blajul au rămas la fel de puternice. De câte ori a avut prilejul, el a revenit în Mica Romă, participând la diverse momente omagiale, cum a fost şi cel din 1934, din ziua de 15 mai, când a ţinut un emoţionant discurs, pe Câmpia Libertăţii.

Prin studiul consacrat lui Nicolae Iorga şi legăturilor sale cu Blajul, Ştefan Manciulea îşi aduce un aport deosebit la surprinderea activităţii unor mari personalităţi ale culturii şi civilizaţiei româneşti, care s-au aflat de-a lungul timpului întro strânsă legătură cu Mica Romă.

Ştefan Manciulea, op. cit., pag. 70 – 71; Revista Politică şi Literară, Blaj, an II, nr. 4;

60

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Mănăstirea Franciscană din Deva Viaţa religioasă a Devei este una destul de complexă urmărind, în mare parte evoluţia, din acest punct de vedere, a Transilvaniei. Cronologia edificiilor de cult ale oraşului marchează această desfăşurare complicată în care se întrepătrund, pe lângă factorul religios, atât politicul cât şi socialul.

Mănăstirea franciscană a fost construită într-o perioadă de înflorire a Devei, perioadă în care aşezarea de la poalele cetăţii porneşte pe un drum de dezvoltare rapidă.

Istoriografia monumentului este, cu câteva excepţii, eminamente maghiară. Primul studiu închinat edificiului apare încă din 1884 şi îi aparţine lui Királyi Pál 1. La câţiva ani depărtare, în 1899, Issekuntz Antál reia tema încadrând-o în contextul mai larg, al istoriei oraşului în secolul al XVIII-lea 2. Odată cu trecerea în noul secol, interesul istoriografiei maghiare pentru mănăstire scade. Ea reintră în aria de interes ştiinţific, de această dată românească, odată cu studiile lui Constantin Tănăsescu 3 şi Victor Şuiaga 4, dar în cea mai mare parte, aceştia, reiau informaţiile din cercetările de la sfârşitul secolului al XIX-lea. După restaurarea mănăstirii, care a fost realizată în 2001, de către Ministerului Culturii şi Fundaţia Teleki László, aceştia din urmă editează o lucrare în trei volume în care sunt publicate studii despre toate monumentele care se află sub protecţie lor, printre care şi mănăstirea franciscană. 5 Toate aceste studii pun construirea bisericii şi mănăstirii în legătură cu colonizarea bulgarilor catolici în apropierea oraşului Deva.

Dat fiind obiectul studiului credem necesară o succintă urmărire a drumului sinuos pe care l-a parcurs comunitatea catolică din oraş, de-a lungul secolelor.

Construirea cetăţii regale a dus la apariţia şi dezvoltarea unei aşezări la poalele dealului.

Prof. Codrea Camelia-Elena

Odată cu închegarea sătucului prima grijă a conducătorilor cetăţii trebuie să fi fost ridicarea unei biserici, de rit catolic. Prima fază a bisericii din Deva poate fi datată astfel în preajma anilor de după 1250-1260, perioadă în care se presupune că ar fi fost construită cetatea Devei. Comunitatea s-a dezvoltat destul de rapid, dovadă fiind faptul că numai un secol mai târziu este nevoie ca biserica să fie mărită. 6 Secolul al XVI-lea apare ca o perioadă tulbure în istoria oraşului, ca de altfel în toată Transilvania. Reforma începe să îşi facă simţită prezenţa încă de la începuturi. 7 Între anii 15451560, toţi credincioşii catolici au trecut la luteranism. Tot atunci şi biserica catolică a ajuns în folosinţa reformaţilor. Această situaţie a durat o perioadă scurtă de timp, până când enoriaşii au trecut împreună cu preotul lor Tordai Sándor András, la Calvinism. 8 În a două jumătate a secolului, deşi principii Transilvaniei erau catolici Reforma a fost tolerată. Situaţia s-a schimbat odată cu trecerea lui Sigismund Bathory la alianţa antiotomană, în 1594, şi datorită puternicii influenţe pe care o căpătase, misionarul iezuit, Alfonso Carillo la curtea princiară. 9 Această influenţă a dus şi la începerea unei politici antiprotestante. În zona noastră creşte puterea familiei lui Ştefan Józsika, care devenise cancelar. În Deva, ca şi pe celelalte domenii ale familiei sale, acesta alungă preotul şi învăţătorul, încetând activitatea de păstorire a locuitorilor reformaţi. 10 Această politică religioasă ajunge la apogeu în 1603, când generalul trupelor austriece Giorgio Basta, întruneşte la Deva, Dieta Transilvaniei. Acesta dă un ordin în care se specifică ca într-o serie de oraşe, să nu se exercite altă religie decât cea catolică. În urma acestui ordin mulţi preoţi, printre care cel din Deva, îşi părăsesc parohiile. 11 Această perioadă dramatică pentru

Királyi P., A bolgárok letelepedése Dévára, în HTRTÉ, II, 1884, p. 64-65.

2 Issekuntz A., Adatok Dévai XVIII-ik századi történetéhez, în HTRTÉ, 13, 1902, p. 77-84 3 C. Tănăsescu, Date privitoare la oraşul şi cetatea Deva în secolul al XVIII-lea, în Sargetia, XIV, 1979, p. 261-273 4 V. Şuiaga, Deva. Contribuţii monografice, vol. I, Deva, 2010 5 Lángi J., Mihály F., Erdélyi falképek és festett faberendezések, vol. 3, Budapest, 2006 1

6

I. Codrea, Vechea biserică a Devei, Deva, 2010, p. 56-57 Farago L., A reformatio kezdete Hunzadmegyeben, în HTRTÉ, 13, 1902, p. 53 8 Szöts S., Ref. Templom és Régiségei, Cluj, 1898, p. 67 9 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 516-523 10 Pokoly J., Az erdélyi református egyház törtenéte, vol. I, Budapest, 1904, p. 299 11 Kovács A., Magna Curia din Deva. Contribuţii la istoria construcţiilor, în AT, 3, 1993, p. 159 7

61

PERSPECTIVE ISTORICE

biserica reformată din Transilvania începe să se îndrepte odată cu alegerea lui Mihai Tasnádi Veres, ca episcop, în 1605, şi se încheie odată cu alegerea lui Gabriel Bethlen ca principe, în 1613. 12 După 1688, în timpul lui Carol al III-lea şi al Mariei Tereza, în epoca influenţei iezuite, biserica reformată a decăzut. O parte a comunităţii s-a mutat din oraş iar alţii au trecut la catolicism, numărul reformaţilor scăzând la jumătate. 13 În acest context necesitatea unui lăcaş de cult catolic creşte. Construirea acestuia se integrează perfect în situaţia politică şi socială care apare în secolul al XVIII-lea.

Secolul al XVIII-lea reprezintă pentru Deva şi o evoluţie urbanistică, are loc mărirea târgului cu o nouă „vatră” („Oraşul bulgar” sau al „grecilor” ) precum şi noi construcţii care dau o nouă imagine aşezării. Printre acestea şi două lăcaşuri de cult de rit catolic. Această evoluţie a rămas întipărită într-o imagine a târgului, văzut dinspre sud, fiind publicată de Götffy Borbála, la Budapesta, în 1823 14. Ies în evidenţa turlele a trei din cele patru lăcaşe de cult ale Devei: biserica reformată, în stânga, capela catolică, în mijloc (numită şi biserică armenească, după cei doi fraţi armeni Ştefan Bosnyák şi Martin Bosnyák, care au construit-o în 1766 15 ) şi biserica mănăstirii franciscane, în dreapta. Din peisaj lipseşte biserica românească, construită între anii 1640 şi 1645. 16 Începuturile mănăstirii trebuie căutate în contextul colonizării bulgari, la începutul secolului.

Istoria acestora începe în 1638 când, datorită ocupaţiei turceşti, grupuri de bulgari catolici (din oraşul Chiparovăţ), s-au refugiat şi aşezat în Oltenia, stabilindu-se în Craiova, Târgu-Jiu şi Râmnicul Vâlcea. Apoi în jurul anului 1700 încep să vină în Transilvania, la Vinţu de Jos, Haţeg iar, în 1734, în Banat, la Vinga, Beşenova Veche şi Lovrin. În aceste împrejurări unii bulgari din Craiova şi cei stabiliţi la Haţeg cer să întemeieze un oraş lângă Deva. Johannes Steinville (comandantul militar al Transilvaniei) le oferă terenul dintre canalul Cerna şi râul Mureş.

Astfel, în 1712, 51 de familii de bulgari,

împreună cu călugării lor catolici (Pater Balazs Marinovich, Luca P. Jovecherin şi Antal P. Gungich 17 ) au primit vetre de case, grădini, cu obligaţia de a plăti o taxă anuală de 50 forinţi. 18 Franciscanii bulgari sosiţi au început, după 1714, să-şi construiască o biserică mai mică, temporară, iar lângă ea, chiliile lor. Între 1723-1724 această mică biserică a fost dărâmată, în locul ei fiind construită cea de azi, mai mare. 19 Bunăstarea mănăstirii a tot crescut, iar casa temporară a devenit o clădire cu etaj, cu aripi spre est şi sud, pe care în 1728 le finalizează Gigenorich Antál. Din cauza umidităţii din sol mănăstirea a trebuit reparată încă din 1762. În 1764 părintele Lenich Bonaventura finalizează întreaga construcţie terminând marea mănăstire, din ale cărei ferestre se putea vedea spre est oraşul bulgar, iar spre vest cel al maghiarilor; în sud curgea Cerna şi se deschidea o frumoasă perspectivă spre câmpuri, iar spre nord se vedeau munţii. 20 Biserica cu orientarea est-vest este formată din altar, cu închidere poligonală, navă şi turn.

Intrarea se făcea pe sub turn, la vest, printr-un portal cu ancadrament baroc, încununat de un fronton decorat. Compoziţia, realizată în relief plat, reprezintă Sf. Treime încadrată într-un decor vegetal de morfologie barocă. 21 Urmează, înspre est, nava boltită semicilindric cu penetraţii în dreptul ferestrelor fiind despărţită de altar printrun arc triumfal semicircular. Dedesubt, din altar până la intrarea principală, se afla cripta, unde sunt înmormântate multe familii de bulgari. Când s-a construit biserica, solul era uscat, apoi a început să se infiltreze apa, cripta nemaifiind accesibilă, 22 afectând şi biserica. Edificiul a fost salvat de la prăbuşire doar prin lucrări ample de întărire. Pe latura de sud a bisericii este alipit claustrul, de formă dreptunghiulară, cu curte interioară. Aici se află o fântână cu glaf de piatră realizată de Gheorghe Frankovics. 23 Referire la construirea bisericii se făcea pe o placă, care în timpul reparaţiilor din 1890, s-a 17

Issekuntz A., Dévai …, p. 78 V. Şuiaga, op. cit., p. 67 19 Lángi J., Mihály F., op. cit., p. 43 20 Királyi P., op. cit., p. 65 21 N. Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan, vol. I. Sculptura, Cluj, 2002, p.50 22 După inundarea criptei, înmormântările au fost făcute în jurul bisericii.

23 Issekuntz A., Dévai …, p. 79

12

18

Pokoly J., Az erdélyi református egyház törtenéte, vol. II, Budapest, 1904, p. 22 13 Szöts S., op. cit., p. 67-68 14 N. Edroiu, Izvoare narative despre atacul ţărănesc din 1784 asupra Devei, în Sargetia, 6, 1969, p. 82 15 Issekuntz A., A Dévai piaczon allot hajdani kápolnáról, în HTRT, 10, 1899, p. 65 16 V. Şuiaga, op. cit., p. 52

62

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

distrus:

două goluri în care au fost amplasate statuile Apostolilor Petru şi Pavel, figuri de o autentică factură barocă. 25 În ceea ce priveşte altarul lateral de nord, închinat Sf. Francisc, şi cel de sud, închinat Sf. Anton, figurile originale centrale şi de pe fronton sau pierdut. În locul lor, în 1888, au ajuns noi imagini. Inscripţia F. VIGH F. 1888 de pe imaginea Sf. Francisc se poate interpreta ca „F(ranciscus) Vigh F(ecit)”, identificând autorul lucrării.

Pe lângă aceste altare, din vechea biserică, se mai păstrează şi un amvon bogat ornamentat cu basoreliefuri prezintă scene din viaţa lui Iisus şi o bancă prevăzută cu pereţi laterali bogat decorat. În claustru s-au păstrat patru statui fragmentare, care aparţineau probabil altarelor laterale. Din cauza degradării nu a fost realizată o identificare sigură a lor. Se presupune că ele reprezintă pe Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Ioan de Nepomuk, Sf. Carol din Borrome şi un apostol. În zona în care a fost construită mănăstirea, mărginită de Mureş care în secolul al XVIII-lea curgea mult mai aproape de oraş şi de canalul Cerna, nivelul apei din sol a început să crească încă din aceea perioadă creând probleme construcţiei, după cum am arătat mai sus, necesitând numeroase reparaţii.

Tot aici trebuie amintite şi inundaţiile din 1970 şi 1975 care, după cum dovedesc şi pozele, au afectat biserica, provocând pagube grave, mai ales la decoraţiile de lemn. Umezeala frecventă şi constantă au afectat în aşa măsură lemnăria, încât părţi din picioarele băncilor nu au putut fi salvate la restaurarea din 2001. Culoarea originală a altarelor a fost revopsită de mai multe ori: în 1894 de Victor Papuk care a repictat şi aurit suprafeţele ce iniţial erau prevăzute cu marmură de culoare deschisă, aurite şi argintate; iar mai târziu, în 1929, pictorul Victor Klosz din Tg. Mureş a realizat şi el lucrări la altar. După inundaţiile din 1970 şi 1975 altarele au fost din nou vopsite. Ultima intervenţie a avut loc, după cum am mai spus, în 2001. În ciuda deselor intervenţii mănăstirea franciscană din Deva rămâne una din construcţiile reprezentative ale barocului transilvan, atât din punctul de vedere al arhitecturii dar mai ales datorită minunatelor altare care împodobesc interiorul.

24

25

STRVXERAT HANC AEDEM PIETAS ILLI OBFVIT AETAS IAM NVNC HOC REPARAT PIETAS QVOD LAESERAT AETAS Această clădire a fost ridicată de pietate Dar împotriva ei a fost timpul – MDCXXIV Acum repară pietatea Ceea ce a distrus timpul – MDCCLXII Interiorul bisericii, dedicată Înălţării Mariei, este de o înaltă ţinută artistică, putând fi situată între operele cele mai de seamă ale arhitecturii altarelor din Transilvania. Conform datei de pe spatele statuii centrale a Fecioarei Mariei, altarul a fost realizat în 1777. Din datele documentare păstrate ştim că Sofia Daniel (văduva lui Ioan Haller) a dat banii pentru lucrările în lemnărie, brigadierul Ioan Baranyai, baronul Antál Jósika, Francisc Macskási, Iosif Nopcsa şi Magdalena Haller au donat banii necesari auririi sculpturii.

Cea mai apropiată analogie a altarului rococo, se află în bisericile mănăstirilor franciscane din Baia de Criş şi Mediaş. În cazul Băii de Criş, asemănarea este atât de mare încât se poate presupune că au fost realizate de aceeaşi mână.

Din păcate acesta din urmă a fost vopsit cu ulei maron acoperind inscripţiile şi coloritul sculpturilor.24 Schema compoziţională a altarului de la Deva aparţine rococo-ului, dar statuile policrome au fost realizate în manieră barocă. Mobilierul se compune dintr-o mensă amplă, de pe care se înalţă tabernacolul în formă de dulăpior, cu partea superioară încoronată de un fronton curbat. În partea centrală este realizată o deschidere decorată cu rocaille-uri şi motivul scoicii alexandrine. Din flancurile tabernacolului pleacă un amplu cadru alcătuit din vrejuri vegetale, rocailleuri şi motivul de „flăcăruie”. Toată această expunere teatrală încadrează figura Imaculatei, una din cele mai bine realizate statui de lemn din repertoriul sculpturii transilvănene. Personajul e îngenuncheat pe nori schematici, decoraţi cu capete de heruvimi. Două coloane cu capiteluri compozite servesc drept suport pentru bogatul fronton compus din rocaille-uri uriaşe, desenate în formă de volută. În cadrul acestuia a fost plasat grupul sculptural al Sf. Treimi şi patru îngeri adoratori. În lateralele coloanelor se conturează Lángi J., Mihály F., op. cit., p. 43

63

N. Sabău, op. cit., p. 168-169

PERSPECTIVE ISTORICE

VICARIATUL GRECO-CATOLIC DE HAŢEG 1850-1867 INSTITUŢIA VICARIATULUI

Prof. Alina Bratu

Mărirea nu se va face nici în anii următori şi în 1867 salariul fiind de 126 fl. v.a., din aceleaşi fonduri. Mai mult anul 1867 aduce şi intenţia Ministerului de Culte de a desfiinţa vicariatul. La 26 octombrie 1867, vicarul scrie episcopului că la 18 octombrie sub Nr. 1371 fusese înştiinţat de hotărârea Ministerului că urma să sisteze salariul vicarului şi să înceteze existenţa vicariatului 5 .

Vicarul argumentează importanţa vicariatului pentru biserica unită şi pe cale de consecinţă importanţă unui salariu onorabil pentru vicar.

Instituţia fusese creată „pentru că în aceste părţi atât Română cât şi confiniile banatice cu impostori schismatici să aibă episcopii câte un privighetoriu cu vedea şi activitatea mai mare...” Prin urmare un atare oficiu important pentru Sfânta Unire ar trebui să fie prevăzut şi cu dotaţie importantă, el trebuind să facă faţă şi mişcărilor ce au loc în zonă, având a se „lupta cu inamicii credinţei catolice ca şi în timpurile vechi”, alături de alte obligaţii „în privinţa treburilor bisericeşti, a instruirii tinerilor, a regulării şcolilor şi alte nenumărate...”. Vicarul consideră, în atari condiţii, că desfiinţarea vicariatului ar servi doar „de ocasiune binevenită pentru maniacii credinţei catolice şi respectivu a Schismaticilor din aceste părţi care toţi încearcă pentru micşorarea şi depopularizarea religiei catolice”. Cererea de a nu fi desfiinţat vicariatul este îndeplinită, dar problema plăţii vicarului va persista şi în deceniile viitoare.

Afară de acest salariu, ca paroh primar al parohiei Haţeg , vicarul beneficiază şi de porţiune canonică. Întrucât alături de el funcţiona şi un paroh secundar, această porţiune canonică o împărţea cu acesta şi cu cantorul . Această porţiune consta din „14 fruste de arătură, împărţite în trei călcături, din care 2 sunt ale cantorului, 6 ale parohului şi 6 ale vicarului; este şi loc lăsat de 4 care fân, ce se împărţeşte în două între vicarul şi paroh, până atunci când se va da vicarului plata cuviincioasă când acesta lăsă fondul întreg pe seama parohului ordinar” 6 . Pe lângă acestea vicarul mai primeşte şi jumătate din banii taxelor de dispense, cealaltă jumătate folosindu-se pentru

Instituţia vine din dreptul canonic apusean dar este cunoscută şi în dreptul bisericesc oriental sub denumirea de „horepiscopi” încă din timpul primului sinod de la Niccea.

Vicarul foraneu avea rolul să ajute episcopul în administrarea eparhiei. Până la vicarul Ciril Ţopa am văzut că jurisdicţia lui se întindea şi în comitatul Zarand dar apoi s-a redus doar la Comitatul Hunedoarei şi a rămas aşa până în perioada de care ne ocupăm. După organizarea celor două protopopiate de Jiu şi Grădişte, în 29 martie 1863, vicariatul acoperă protopopiatul Haţegului format din 26 de parohii şi cele 12 filii ale lor. Afară de facilitatea de a da unele dispense de căsătorie, vicarul nu avea jurisdicţie mai mare decât un protopop 1.

La înfiinţare s-a stabilit vicarului o plată anuală de 300 fl. Valută vieneză din fondul religionar transilvan numit şi fond lusitan (v. Anexa I). În 1811 suma a fost redusă la 120 fl.m. c. Sau 126 fl.v. a. Această reducere determină intervenţia din 1844 a vicarului Constantin Papfalvi, care alături de vicarul Rodnei şi al Făgăraşului au cerut împăratului mărirea salariului cu 100%, ca şi la preoţii romano-catolici. Se revendica salariu de 750 fl. m. c., cerere respinsă prin decretul din 21 iulie 1846 când sunt îndreptăţiţi spre fondul bobian, din care ar putea primi ceva mai mult. 2 Informaţiunea lui Ştefan Moldovan din 1855 3 preciza că venitul vicarului era de 120 fl. m. c. , proveniţi di „fondul religiunei r(omano) cat(olică) şi de 60 fl. m. c. din casa clerului uni, deci total 180 fl. m. c. Aceiaşi sumă, la fel repartizată, o menţionează Ştefan Moldovan şi în 1856, când vorbeşte despre necesitatea regulării parohiei Haţegului, din care trebuie „să-şi cumpere bucate, lemne, haine, să susţină familia - case oneste - , cancelaria şi să cumpere cărţi - jurnale” 4.

1

I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p.132 2 Ibidem, p. 133 3 Gh. Naghi, Un manuscris inedit a lui Ştefan Moldovan privitor la Ţara Haţegului la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Sargeţia”, XX, 1986-1987, p. 306-326 4 Arhivele Statului Deva, fond vicariatul Greco-catolic Haţeg, (în continuare A.S.D., f.H.) dosar 4/1856, file 1-5

5 6

64

A.S.D., f. H., dosar 5/1867, file 11-14 Gh. Naghi, op. cit., p. 318

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

casele vicariale. Starea proastă a vicarului şi parohului a determinat o mare parte a poporului să treacă la Biserica ortodoxă „încât au rămas numai săracii unuţi – şi au ieşitu un proverbiu că Biserica unită ar fi Biserica săraciloru” şi numeroase conflicte între vicar şi parohul său secundar Atanasiu Filip pentru porţiunea canonică 7.

La instalarea primului vicar starea parohiei Haţeg era foarte precară. Din raportul vicarului Ţopa din 18 ianuarie 1810 şi din relatările lui Ştefan Moldovan din 1855, aflăm că la început vicarii stăteau în case închiriate. Ioan Raduli a reuşit să edifice case parohiale, cumpărând o casă în oraş, pe care a schimbat-o cu cea care în 1855 exista încă ca şi casă parohială. El a obţinut bani de la episcopie pentru a o reînnoi dar nu o face, însă , la moartea sa a lăsat o sumă de 900 fl. şi 60 de stupi „pro fonde instructo”. La numirea vicarului Constantin Papfalvi casele erau ruinate, acesta având bani pentru repararea lor sau pentru zidirea altora. I. Radu 8 spune că în 1850 casa veche fusese reparată, Ştefan Moldovan 9 că a dărâmat pe rând casa care exista de pe timpul vicarului Raduli, iar în nota despre fondul lusitan se menţionează că „în Haţeg casele vicariale s-au ridicat în 1847 cu oblate şi colecte private” 10. Ceea ce ştim sigur despre aceste case vicariale aflăm în 1857 când Ştefan Moldovan, la plecare conform celor prescrise, preda averea parohului secundar, făcând Conscrierea fondului şi a Realităţilor Vicariale aflătoare în 25 Martie 1857 11 (v. Anexa II). În acel moment casele erau destul de mari, având patru odăi, descrise ca arhitectură şi cu tot ce aveau în dotare, şi cu anexe şi grădină. Referiri la case mai avem doar în 1863, când, la 1 noiembrie vicarul scrie episcopului ca la 30/31 octombrie un foc în apropierea casei vicariale a afectat şi aceste proprietăţi, arzând gardul grădinii şi grajdul, pagubele fiind de 50 fl. v.a., nutreţul şi 3 care de lemne 12.

O înşiruire a vicarilor am făcu-o în capitolul anterior. Ştim că aceste numiri s-au făcut la cerere sau fiind recomandaţi pentru această funcţie de activitatea lor anterioară. În cazul lui Gavril Pop avem o cerere pentru a fi numit în acest post, înaintată episcopului la 18 aprilie 1857, din Bethlen

unde era protopop, considerând că îl recomandă cei 15 ani în care „cu multă sudoare le-am făcut naţiunii noastre” 13. Mai mult el şi-a însuşit cele necesare unei asemenea funcţii ”parte învîţându în lauda prin şcoli, parte fiindu profesoru în Blasu în tempu de 12 ani şi parte servendu ca Protopopu în Betlean acuma de 2 ani”. Purtarea sa a fost întotdeauna conformă legilor iar pentru această funcţie se angajează a răspunde „destulu”. Pentru a fi numit vicar la Haţeg a primit dezlegare de la Episcopia de Gherla, la 16 martie 1857, iar numirea s-a făcut la 5 iunie 1857, cu Nr. 545 14.

Despre numirea lui Petru Pop nu ştim dacă s-a făcut ca urmare a unei cereri (nu am găsit un act în acest sens) sau doar la recomandarea lui Gavril Pop, din 4 octombrie 1862 , care arăta că la 6 octombrie urma să plece cu totul la Lugoj şi-l recomanda pe Petru Pop pentru oficiul vicarial. O cerere a existat pentru acest oficiu, aceea a profesorului Ioan V. Rusu de la gimnaziul din Blaj, care tot atunci ţi-a trimis şi testimoniile şcolare. Nu ştim care au fost raţiunile alegerii, dar la 1 decembrie 1862 găsim prima adresă a episcopului către Petru Pop în calitate de vicar al Haţegului în care i se cere a îndruma clerul la lucrarea pentru stârpirea separaţiunilor din popor 15.

Din documentele păstrate se pot desprinde câteva din obligaţiile, funcţiile vicarului, mecanismul relaţiilor sale cu episcopia şi parohiile.

El joacă rolul unui intermediar între episcopie şi parohii, parohii şi episcopie. Rar comunităţile se adresează direct episcopului, Guvernului sau Ministerului de Culte. De obicei cererile le adresează acestor organe prin intermediul vicarului. La fel episcopia trimite răspunsurile parohiilor prin intermediul vicarului ca şi ajutoarele pe care tot vicarul are datoria de a le împărţi, primind doar din partea parohiilor confirmarea de primire.

Vicarul trebuie să centralizeze protocoalele matriculare ale botezaţilor, cununaţilor şi morţilor şi să trimită episcopiei. În 1859 vicarul a făcut o cerere de a se renunţa la acestea considerându-le fără folos 16. Hotărârea nu vine în sensul pozitiv considerat de vicar, episcopul informând că sunt necesare „spre urmărirea creşterii şi descreşterii

7

A.S.D., f. H., dosar 3/1858 I. Radu, op. cit., p. 136 9 Gh. Naghi, op. cit., p. 319 10 A.S.D., f. H., dosar 5/1857, fila10 11 A.S.D., f. H., dosar 4/1857, file 5-8 12 A.S.D., f. H., dosar 1/1863, file 4-5 8

13

A.S.D., f. H., dosar 1/1857, file 6-7 A.S.D., f. H., dosar 1/1857, file 14-15 15 A.S.D., f. H., dosar 1/1862, file 4-5 16 A.S.D., f. H., dosar 1/1859, file 13-14 14

65

PERSPECTIVE ISTORICE

populaţiuniei în aceste părţi” 17 şi centralizările vor fi trimise şi după 1859.

Altă îndatorire a vicarului era să trimită listele celor trecuţi la alte religii (de obicei la ortodoxie) 18 şi rezolvă problemele dispenselor pentru căsătorie. În această problemă îl întâlnim des adresându-se episcopului deoarece persoane greco-catolice au fost căsătorite de preoţi ortodocşi fără dispensa necesară, cerând intervenţia autorităţilor. În problema dispenselor îl întâlnim adresându-se şi preoţilor care ar trebui să ştie că acestea se dau doar după mai multe „dojane” făcute de către ei şi doar dacă vor avea cauze temeinice pentru care se cere, iar faptul că cei doi ar sta împreună şi fără dispensă să nu mai poată fi considerată o cauză care poate îndreptăţi obţinerea dispensei. Episcopului îi este prezentată o listă cu taxele de dispense pe care consideră că ar trebui să le perceapă pentru diferite grade de dispensaţiuni 19. Răspunsul episcopului va menţiona alte taxe: Nr.crt.

1 2 3

4

S-a dispensat...

Pentru timpul jalei Pentru timpul sacru Pentru a 7-a spiţă de sânge şi a treia de cuscrie, de la al 3 –lea rând Pentru a 6-a spiţă de sânge şi afinitate

Taxa 1 fl.

Taxa propusă de vicar 1,5 fl

1 fl

2 fl

2 fl

3,5 fl

2 fl

3,5 fl

le adresează episcopului 21. În competenţa vicarului intrau şi cererile de ajutoare pentru bisericile comunale 22, ca şi împărţirea ajutoarelor date de episcopie pe seama diferitelor parohii (spre exemplu cele trimise de Reuniunea RomanoCatolică din Viena) 23. În problema numirii de preoţi în parohiile vicariatului intervenţiile sale la episcopie sunt indispensabile pentru rezolvarea problemelor în sensul dorit de comunitate. Primeşte de la comunitate cererea pentru a fi numită o anume persoană ca preot local, vicarul urmând a adresa episcopului cererea. Tot el primeşte şi răspunsul, pozitiv sau negativ, al episcopului şi instrucţiunile necesare pentru instalarea noilor preoţi în parohii.

De asemenea trimite contractele comunităţilor pentru fondurile parohiale, care, de obicei în deceniul şapte , însoţesc cererea de preot 24. Vicarul împarte preoţilor subsidiile ajutorului anual de 4000 fl. anual 25, iar în cele canonice le transmite toate instrucţiunile necesare privitoare la diferite probleme ca şcoala, portul preoţesc, obligaţiile de a avea unele iniţiativa culturale 26.

La cererea episcopului, vicarul trimitea listele cu parohiile şi preoţii lor, uneori şi cu populaţia greco-catolică din comunităţi, oferind astfel date indispensabile unei analize a vicariatului, singurele de altfel pe care le putem folosi 27 şi din care, aflăm dinamica acestor comunităţi.

Date importante despre parohiile vicariatului, care surprind şi activitatea şcolară a acestora, oferă Protocoalele vizitaţiunilor şcolilor şi parohiilor , pe care vicarul avea datoria să le facă anual. Din păcate afară de cele ale lui Ştefan Moldovan, avem doar pentru anii 1861 şi 1862,

Observaţii Numai pentru femei Din această sumă jumătate reveneau vicarului iar cealaltă jumătate pentru întreţinerea caselor vicariale

*Originale se găsesc în A.S.D., f. H. , dosar 1/1859, file 4-6.

21

A.S.D., f. H., dosar 3/1857, file 1, 3-4, 12-13, 21-22, 28-29, 54-55, 56; dosar 2/1857 file 4-5, 67; dosar 3/1859 file 1-2, 6-7; dosar 3/1860 file 21-22, 23-24, 33-34 22 A.S.D., f. H., dosar 5/1860, file 7-8; dosar 4/1862, file 6-7; dosar 5/1864, file 1-2,; dosar 3/1865, file 9-10; dosar 5/1865, file 4-5, 9-10 23 A.S.D., f. H., dosar 3/1859, file 33-34; dosar 3/1860, file 1617; dosar 5/1860 file 17-25, 27-43; dosar 4/1861, file 7-11; dosar 5/1862, file 9-14 24 A.S.D., f. H., dosar 3/1858, file 10-11, 24-25, 57-60; dosar 3/1859, file 37-38; dosar 3/1860, file 28-29; dosar 3/1861, file 1-2; dosar 3/1862, file 19-20dosar 2/1863, file 10-13; dosar 3/1863, file 5-6; dosar 3/1865, file 3-4, 24-25; dosar 2/1866, file 3-4; dosar3/1867, file 14-15, 37-38 25 A.S.D., f. H., dosar 3/1864, file 3-4, 16 26 A.S.D., f. H., dosar 2/1864, file 1-2;dosar 1/1867, file 3-4 27 A.S.D., f. H., dosar 5/1858, file 58-61; dosar 1/1864, file 1-3

Vicarul intervine în problema ajutoarelor atât pentru văduvele preotese cât şi pentru preoţi. Întocmeşte lista văduvelor, primeşte şi împarte ajutoarele 20. Pentru preoţi intermediază obţinerea de ajutoare, primind cererile de ajutor pe care apoi

17

A.S.D., f. H., dosar 1/1859, file 11-12 A.S.D., f. H., dosar 1/1858, file 1-3; dosar 1/1859 fila 1 19 A.S.D., f. H., dosar 1/1859, file 5-6 20 A.S.D., f. H., dosar 4/1864, file 10-11; dosar 3/1865, file 1732 18

66

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

care însă nu cuprind toate localităţile 28.

Prezenţa vicarului la instalarea noilor preoţi era indispensabilă, el trebuind să semneze inventarele parohiilor, ca şi la încheierea contractelor de donaţii ale comunităţilor pentru biserici. Această prezenţă a sa în parohii era necesară cu atât mai mult cu cât trebuia să facă şi unele relatări despre conduita preoţilor şi starea porţiunilor canonice 29.

Funcţia de inspector şcolar districtual plasează vicarul în mijlocul problemelor şcolare, anual având obligaţia de a trimite episcopului ”arătarea specifică şi relaţiunea finală în acelu sensu” 30.

Joacă acelaşi rol de intermediar între comunităţi şi episcopie şi în problema şcolilor, primind de la comunităţi cereri de dascăli, pe care le adresează episcopiei. Tot acestei instituţii îi va trimite şi contractele comunităţii cu învăţătorii.

Vizitele în comunităţi sunt bune prilejuri pentru a îndemna comunele să-şi edifice şcoli, să angajeze dascăli, să afle purtarea acestora, în legătură cu care prezintă rezultatele şcolare ale copiilor (v.

Protocoalele vizitaţiunilor şcolilor şi parohiilor) care rezultate mai depind şi de starea materială, soarta grea a dascălilor nescutiţi de activităţile comunale, cu salariu mic, lipsiţi fiind şi de ajutorul juzilor şi ai satului. Vicarul va încerca chiar să obţină permisiunea ca şcolile să fie edificate mai mici, după posibilităţi, nu aşa cum se cerea legal, de lemn, pe temelie de zid şi cu acoperiş de prăşcilă 31.

Pentru dotarea şcolilor cu manuale vor acţiona toţi vicarii, cel mai activ fiind Ştefan Moldovan, cel care a pus bazele şcolilor din vicariat şi care a contribuit şi la dotarea bisericilor cu cărţi bisericeşti 32 Intervenţia vicarilor o vedem foarte insistentă şi în problema şcolilor din Haţeg. Cu efort se obţin de la comunităţi cote din împrumutul de stat pentru şcoala din Haţeg şi şcolile săteşti 33. În 1857 vicarul este implicat în cererile de prelungire a şcolii preparandiale iar apoi de edificare a unei şcoli

greco-catolice „mai înalte” sau de trecere a şcolii triviale sub jurisdicţia ordinariatului Lugoj. În acest sens vicarul face şi propuneri de a se dota şcoala cu dascăli greco-catolici 34 . Această şcoală fiind în centrul vicariatului, este vizitată de mai multe ori pe an, vicarul fiind prezent aici şi la examenele semestriale, ale căror rezultate le trimite la episcopie 35.

Din această succintă prezentare se poate vedea rolul vicarului de mijlocitor între enoriaşi săi şi forurile superioare, bisericeşti şi administrative ca şi acela de propagator al culturii în satele româneşti recent deziobăgite şi cu o situaţie materială precară.

ANEXA I Notă despre fondul religiunei transilvane catolic „Lusitan” Fundamentul Fondului religiunii Transilvane, e „fondul lusitanic” a cărui patron şi fondator ă însuşi Principele ţării, fiindcă el l-a câştigat şi donat Episcopiei R(omano)Cath(olice)din Tran(silvania). Începutul îl are de la iezuiţii austrieci şi tran(silvani) care în urbea Lisabona din Portugalia ...au depus capitalul de 400000 fl. pentru ajutorarea misionarilor călători pe acolo şi în alte părţi ale lumii.

Iezuiţii au dobândit acest capital prin testament de la un negustor german.

Pombal comitele curiei de la Lisabona în a(nul) 1757 a recuperat acest capital şi apoi ca nasiu de botez la dăruit primului fiu al finului său, fiul consulului său acreditat la Viena.

Curtea Austriei l-a redonat ca o proprietate austriacă şi l-a dobândit în a(nul) 1767, din prima...de până aci, cu 37000 fr. Computatu. Împ(ărăteasa) Maria Teresia au mai adusu din al său la acest fond 20000 fl şi l- a depus la Banul din Viena ci Interes 1%. În a(nul) 1789 din Fondul Studiilor Iezuişilor s-au mai adăugat acestui fond 67 153 fl. 20 cr. În a(nul) 1797 a dispus împăratul ca din Interes (dobândă) să se capitalizeze îm tot anul 5000 fl.

Baytay, episcopul Tran(silvaniei) (1760-1772) a reflectat că ar avea dreptul tran(silvanii) la acest fond, la cerut şi l-a dobândit.

28

A.S.D., f. H., dosar 2/1862, file1-5, 21-24 A.S.D., f. H., dosar 3/1856, file 1-6; dosar 1/1864, file 1-2; dosar 3/1864, file 5-6 ; dosar 3/1865, file 26-30 30 A.S.D., f. H., dosar 2/1860, fila 18 31 A.S.D., f. H., dosar 2/1859, file 110-111 32 Edificatoare în acest sens sunt scrisorile adresate lui T. Cipariu şi publicate de Ioana Botezan, Documente privind istoria învăţământului din Ţăra Haţegului între anii 1850-1860 în „Sargeţia”, VII, 1971, p. 119-127 33 A.S.D., f. H., dosar 2/1859 29

34

A.S.D., f. H., dosar 2/1857, file 37-39; dosar 2/ 1858, file 2930; dosar 2/1859 file 3, 90-91, 98-99, 112-113; dosar 2/1860, file 36-37; dosar 2/1861, file 1-2, 12, 15-17, 27-28; dosar 1/1864, file 6-7; dosar 2/1864, file 36-37; dosar 2/1865, file 14; dosar 2/1867, file 3-4; dosar 2/1868, file 67-68, 98-101 35 A.S.D., f. H., dosar 2/1865, file 57-62; dosar 2/1867, file 2225; dosar 2/1868, file 69-74

67

PERSPECTIVE ISTORICE

La acest fond s-au adăugat pe rând şi alte daruri .În a(nul) 1849 fond(ul) religiunii avea un capital de 429 893 fl. 36 cr. în m. c.

Despre vicariatul Haţegului gr(eco)cath(olic) L apropunerea Exc. Supr. Prefecturii armatei ... s-a dispus prin resoluţiile sale din datele 29 aug(ust): 786 nr. 9614/1172 26 iunie 787 nr. 7248 în respectul militarlimitanee române din Tran(silvan)ia a ridicat trei vicariate în Haţeg, Făgăraş, Năsăud, cu salar 300 fl. din Fondul Religiunii.

Pe lângă aceasta ep(iscopul) Bob a mai dat vicarilor din al său pe anu 500 până cându cu vicar Czopa a încetat acest favoru. În celelalte două vicariate s-au ridicatu case vicariale însă în Haţeg nu până când în a(nul) 1847 s-au ridicat cele de acum, cu oblate şi colecte private.

Salariul vicarial al Fondului lusitan s-a diminuat cu 120 fl. m. c. * Originalul se află la Arhivele statului Deva, fondul vicariatul greco-catolic Haţeg, dosar 5/1857, fila 10

acoiperiţi cu prascilă. Poarta se deschide în două părţi şi are uşă întărită într-o parte a porţii, prevăzută cu încuietoare. În curte se află localuri despărţite în două aşezăminte cărora le lipseşte un acoperiş nou.

Mai încolo se află 1 grajdi pentru 3 cai şi lângă el un şopru pe doi stâlpi, puşi pe stâlpi de stejar, păreţii grajdiului de la talpă până sus sunt parte din lemn de arin, parte de brad, sus are pod de scânduri, jos are poditură de blană de stejar . În fruntea curţii de către răsărit şi miazănoapte este gard nou, în spate şi încolo în grădină, până la jumătatea grădinii se face despărţitura de gard , în stare bună. De la jumătate până în capăt gardul e în stare proastă. În grădină se află 3 meri şi 2 peri mai mari şi alţii mai mici şi mulţi pruni.

Proprietatea vicariatului sunt următarele cărţi: 0 1. Biblia în 4 tipărită în Veneţia în a(nul) 1797 şi împărţită în două tomuri.

2. Noul Testament Racoţian fără parte, tip(ărit) în Belgradla a(nul) 1648 3. Istoria eclesiatică tip(ărită) în H... în a(nul) 1764 0 4. Biblia tip(ărită) în Veneţia la a(nul) 17656 în 4 00 5. Dicţionarul franţuzesc în 4 tip(ărit) în Frankfurt a(nul) 1733 6. Theologia Dogmatică tip(ărită) în Blaj la 1801 şi 1802, tipărită în Vi tomuri 7. Învăţături creştineşti partea III –a în 3 exemplare.

8. Theologia Paraclesică a lui Solomon Vanticu, tom I tip(ărit) în a(nul) 1724 9. Predicaţiile lui Simion tip(ărite) în Augusta 00 Vindelicorum a(nul) 1774 în IV tom(uri) în 8 10. Sistema Religiunei morale a lui Frideric Barth 00 tip(ărită) în Berlin la a(nul) 1790 în 8 11. Theologia lui Valla, în exemplare suplinite, câte un exemplar în 4 tom(uri), unu în 3 00 tom(uri), în 8 12. Turnături m.s. legat în 4 13. Molitvelnic de sub Apafi, fără început 14. Mathesis fără început 15. Selata Latinis Ermonis volum a 3-lea, 4-lea, 500 lea tip(ărit) în Buda 1794 în III Tom(uri) cu 8 16. Iuspublicum universale tip(ărit) în ... a(nul) 4734 17. Ius breniarium juris Transylvaniei tip(ărit în Sibiu la a(nul)1800 18. Pastarasisu tip(ărit) în Blaj a(nul) 1809 19. Catechismus Romans fără parte 20. Marii Institutioness interpretes Sacre tip(ărit) 00 în Viena 1789 în 8 21. Flores Dactorimtip(ărit) în Viena în 1737 22. ...cuvântări catichetice tip(ărite) în ... la a(nul) 1788

ANEXA II Conscrierea fondului şi a realităţilor vicariale aflătoare în 25 martie 1857* 0

Fondul vicarial are lungime 10 , în lăţime la 0 stradă 9 , în capăt 8 , şi se învecinează la răsărit cu eclejia Rom(ano) Cath(olică), de către apus cu Pantelie Munteanu.

Pe acest loc se află în capăt casele vicariale împărţite în patru odăi şi o tindă, dintre care două odăi dinainte suntu clădite de zid, cu două despărţituri de pivniţă sub ele, una boltită cu zid, 1 cu grinzi de stejar.

0 Aceste două odăi au lungime ambele de 4 şi în lăţime 0 de 3 1/2 au tavanul cu stucătură iar pavimentul cu scânduri.; la stradă au patru ferestre şi către curte una, toate cu rame de stejar şi cu închietoarele trebuincioase prevăzute toate aceste 5 ferestre. Au trei uşi mari, buctite şi cu încuietoarele poftite, lipseşte numai cheia de la încuietoarea uşii a se deschide spre tindă.

Se află aici: - un cuptor de fier, 1 teacă împărţită în 25 compartimente, toate din lemn de brad.

Aici sunt puse actele , puse după alfabetul comunelor.

- 1 scaun cu braţele căptuşite cu lână şi îmbrăcatîn postav verde din nou; un scaun vechi cu spate.

Tinda e de zid cu horn de zid. Aici este un cuptor cu o masă slabă,, casa din drept cu o cămăruţă lângă ea din lemn de brad, toate căptuşite cu scânduri, însă prea vechi, coapte şi fără poviment jos. Se află aici 1 patu din tingi compus, 1 scaun lung, cu spate şi 1 icoană a răstignirii, afumată şi veche.

Acoperişul caselor deasupra odăilor din faţă este în stare de mijloc iar deasupra odăilor din spate e cu totul dezolată.

Lângă case în faţă este poarta clădită de zid încorporat în pereţii caselor şi care sunt deasupra bolţii şi 0

68

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

23. Meditationes a S(fântului) Augustin, tip(ărită) 00 la Viena în a(nul) 1755 în 8 24. ....

25. Predicatiele lui Stan Carats tip(ărită) în Gyoron parte a(nul) 1789 26. Moral a lui Barth, tip(ărit) în Halle, 1789, în 00 8 27. Landwirthschefts Wimde tip(ărită) la Praga , 1807 28. Retorica lui Snoar tip(ărită) la Buda în a(nul) 1792 29. Geografia Românească , tip(ărită) la Buda, 1819, legată în II tom(uri) 30. Boerhave, cărţi medicale , tip(ărite) la Viena, 1779 31. Danemaer, Istoria bisericească a Noului Testament, tip(ărit) în Viena la a(nul) 1798 32. ...

33. ...

34. Hazi Onvos, tip(ărit) în Cluj în a(nul) 1789 a 35. Pedagogie nemţeşte şi româneşte, partea III ...

36. Ceaslov cu Acatist, fără început şi sfârşit 37. ....Prestioness de lege naturali,tip(ărită) la Viena , 1788 38. Iustinus, Istoria veche, fără parte 39. Gramatica Germană, tip(ărită) la Posian la a(nul) 1779 40. Gramatica română şi latină, tip(ărită) la Blaj sun Gheorghe Şincai, fără parte 41. Gramatica latină, tip(ărită) în Cluj, la a(nul) 1750 42. Tanalinque latină, tip(ărită) latineşte şi ungureşte, fără parte 43. Cicero, Diofices , tip(ărit) în ... în a(nul) 1773 în 12 44. Oficium Racotianu,tip(ărit) în Târnava, 1769 45. Thomas Sacherupis, Latineşte, fără început 46. Gopinger, Carte de bucătărit, tip(ărită) la Stuthgard, 1790 47. Santa deliptis , tip(ărită) în Vienala a(nul) 1787 48. Floarea adevărului, tip(ărită) în Blaj în 1816, în III exemplare 49. Şematisme ale statului, în 6 exmplare 50. Oratii,alese la instalarea lui carol Ambrosie,

Principele Ungariei, când l-a pus comite peste Comitatul Strigoniului, la a(nul) 1808 51. Articole dietale din anul 1791, tip(ărite) la Clujîn 1793 52. Psaltirea sârbească cu rugăciuni şi poveţe româneşti,tip(ărită) la a(nul) 1703 53. ...

54. Mai multe învăţături pastorale şi oratii în m(anu)s(cris)de Studii, 2 părţi de cărticele rupte 55. Carte de citire sau legendariu românesc,tip(ărit) la Viena în a(nul) 1852, în 5 exemplare În pivniţă este o ladă pentru bucate, stricată şi ăn pod 1 ladă din cele de marfă, fără capac.

Casa în grădină în locu unde a fost stupina.

2 scânduri late şi o grămadă de pari de brad pentru legatul vitelor. În teacă-protocoalele cele vechi de la vicarii Czopa, Raduly, Nobili, compusă din mai multe părţi deslegate şi 2 protocoale gata în ... a vicarului Papfalvi şi altele numai în 10 fascicole şi 3 protocoale ale vicarului Moldovan, 1 dela 1852 6 augustu până la a(nul) 1854 14 oct(ombrie) ; alu lea de la a(nul) 1854 14 oct(ombrie)până la ultim 2 lea adec(embrie) 1856; alu 3 dela 1 ian(uarie) 1857------Iar protocoalele visitaţiunilor canonice în II Tomuri şi Protocoalle ....de căsătorie se voru strapune la ordinaru vicariale. Se voru lasa archivului vicariale şi Inventariulu tuturor averiloru a Bisericiloru Gr(eco)Cath(olice) din vicariatul întregu.

Care consemnaţiune a fondului vicariale şi a Realităţilor de vicariat ţietoare acumu este adeverata şi dreapta cu sub scrierea numeloru nostre şi cu ...sigiliu alu vicariatului ...în Haţegu în 25 martie 1857. Ştefan Moldovan Nou den(umitu) Canonicu la bis(erica) Catholică din Logosiu şi fostu vicariu a Haţegului ca străpunătoriu Athanasiu Philippu Parohul Haţegului ca primitoriu * Originalul se află la Arhivele Statului Deva, Fond vicariatul greco-catolic Haţeg, dosar 4/1858, file 5-8

69

PERSPECTIVE ISTORICE

Regulamentul Organic, primul aşezământ constituţional al românilor Prof. Lavinia Nicoletta LIGA a Ţării Româneşti 2. Partea a doua a raportului urmăreşte lucrările pregătitoare pentru elaborarea regulamentului şi comisiile stabilite pentru reorganizarea ţării până la intrarea în vigoare, şi în sfârşit, partea a treia, ce conţine informaţii privitoare la punerea în aplicare a regulamentului şi începutul reorganizării ţării pe baza acestuia.

Abuzurile administraţiei În preambulul acestui raport, Ştirbei nu s-a sfiit să arate cu curaj abuzurile administraţiei de atunci. El spunea că „nimic n-ar putea arăta mai bine trebuinţa unei reorganizări a Valahiei decât o poveste scurtă a modului de administrare sub domnia celor din urmă hospodari. Această tristă istorisire va face şi mai simţitor binele nepreţuit care rezultă pentru principat din nouăle instrucţiuni cu care va fi acum înzestrat” 3.

Spătăria (Poliţia internă) care avea drept scop „siguranţa persoanelor, a proprietăţilor şi a onoarei” 4 era formată din cătane (aproximativ 2550 pentru 17 districte), împărţiţi într-un regiment (polcovnicie) şi 2 până la 4 căpitănii pe district.

Aceştia proveneau din rândul ţăranilor, singurii răspunzători de siguranţa publică, „nu erau nici îmbrăcaţi, nici hrăniţi de guvern şi în loc să primească o leafă măcar pentru cumpărarea prafului de puşcă şi a plumbului, trebuiau din contră să plătească 7 lei/an spătarului. Principalele cătane erau scutite de la plata impozitelor.

Polcovnicii (coloneii) şi căpitanii erau aleşi la numirea spătarului, care schimbându-se în fiecare an îşi aducea proprii săi subalterni 5.

Raportul subliniază că aceste două categorii nu numai că nu primeau leafă, dar chiar ofereau „cu plăcere bani pentru a fi numiţi”. Sursa principală de bani a acestora era mai ales din „hoţiile ce se făceau cu ocazia inspecţiilor” în teritoriu şi mai ales faptului că „se înţelegeau cu făcătorii de rele”, pe care „îi lăsau să-şi comită hoţiile şi împărţeau în ascuns cu dânşii”. Veniturile

În urma războiului ruso-turc din 1828-1829 şi a tratatului de pace de la Adrianopol, Principatele Române intră sub ocupaţie militară rusă. Pentru prima dată, boierimea română este solicitată în realizarea unui proiect de reforme, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.

La 19 iunie 1829, generalul Jeltuhin a înfiinţat la Bucureşti, comisia de redactare a unei legi fundamentale pentru o guvernare ordonată şi eficientă, avându-l ca secretar pe Barbu Ştirbei. În această calitate, el a întocmit un raport către generalul Kisseleff în care expune situaţia Ţării Româneşti în 1832, amintind de cea dinainte de elaborarea regulamentului, de lucrările pregătitoare şi de punerea în aplicare a acestuia.

Acest raport face parte dintre manuscrisele rămase de la fostul domnitor. Scris în limba franceză, a fost provocat de Kisseleff ca o lucrare explicativă a regulamentului. A fost publicat la iniţiativa fiului fostului domnitor, George Ştirbei, în „Convorbiri literare”, în numerele din decembrie 1888, ianuarie, martie, aprilie şi mai 1889 1.

Raportul conţine trei părţi principale, defalcate apoi pe puncte şi subpuncte. Astfel, o primă parte aduce informaţii legate de starea principatului până la 1829, incluzând aici poliţia internă, organizarea administraţiei, repartiţia impozitelor şi a altor dări asupra comunelor, cauza abuzurilor, veniturile publice şi întrebuinţarea lor, organizarea judecătorească şi alte cauze de sărăcie

2

Raportul lui Barbu Ştirbei către Kisseleff. Asupra stării Valachiei în A. 1832, în „Convorbiri Literare”, Nr. 9, anul XXII, decembrie 1888, pp. 737-751 3 Ibidem, p. 738 4 Ibidem 5 Ibidem

1

Informaţii despre acest raport vezi şi la Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), München, 1987, pp. 63-64

70

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Spătăriei era evaluate astfel, „sub cei din urmă hospodari străini” la suma de 400.000 lei/an, „adică la 28.500 galbeni, galbenul făcând 14 lei după cursul de atunci”.

Spătarul vindea fiecare polcovnicie şi căpitănie cu sume care variau între 4 şi 20.000 de lei. Ştirbei îşi punea întrebarea cât câştigau cele două categorii, în condiţiile în care îşi permiteau să plătească sume atât de mari, în condiţiile în care aceştia nu primeau nici o leafă şi nu aveau nici venituri. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, una din instituţiile organizate tocmai pentru menţinerea ordinii nu era altceva decât un „izvor de abuzuri sistematic organizate, bune numai pentru a întinde demoralizarea în folosul unor oameni, care se bucurau mai cu deosebire de favoarea capului statului” 6.

Aceleaşi abuzuri sunt remarcate de autorul Raportului şi în domeniul administraţiei.

Funcţionarii de toate categoriile de la cei mai mari la cei mai mici (vistierul, ispravnicii –confirmaţi de domn -, zapcii, sameşi, casierii, judecătorii de districte, grefierii) erau atât de rău plătiţi, încât trebuiau să-şi întrebuinţeze „toate mijloacele de a se despăgubi pe spinarea bietului ţăran, care era mereu pus la contribuţie”. Alături de aceşti slujbaşi, erau slujitorii care înlesneau între altele şi strângerea impozitelor, slujitori care nu aveau altă armă decât biciul, „înaintea căruia, ţăranul român se obişnuise a pleca capul şi a cărui vedere numai îl făcea să-i dea tot ce i se cerea, chiar lucruri greu de obţinut de la dânsul prin făgăduieli avantajoase” 7.

Slujitorii, ca şi cătanele, în loc să aibă leafă şi să fie hrăniţi sau îmbrăcaţi, plăteau chiar ei o sumă de 7 lei/an spătarului, fiind obligaţi să-şi cumpere cai şi să-i întreţină. Singura compensaţie o constituia scutirea de la plata impozitului.

O altă problemă importantă a societăţii româneşti o constituia plata impozitelor şi a altor contribuţii, plătite pe cap de locuitor sau ludie. Din cauza contribuţiilor foarte mari, ţăranii nu puteau plăti întreaga sumă, şi de aceea, se asociau în grupuri de 2, 3 sau 4 şi erau consideraţi ca un singur individ, o ludie. Şi în acest caz, Barbu Ştirbei aminteşte abuzurile care se comiteau de către ispravnici în lipsa unor recensăminte ale populaţiei.

De exemplu, dacă un sat avea 10 contribuabili şi plăteau 3 ludii, altul, cu 100 de contribuabili plătea o singură ludie. Alte abuzuri priveau obligativitatea 6 7

acordării de „hrană şi locuinţă turcilor care sub toate pretextele cutreierau Valachia” sau rechiziţiile de orice natură, făcute pe seama ţăranilor. În Ţara Românească puterea judecătorească, ce constituia garanţia de căpetenie a oamenilor, a averii şi a onoarei, în lipsa tribunalelor, era „contopită” în administraţie: perceptorul impozitelor era în acelaşi timp şi magistrat. În lipsa „unui corp cu doctrine”, în condiţiile în care nu exista „un organ natural al legii”, împărţirea dreptăţii se făcea la bunul plac al funcţionarilor. Domnul, este adevărat, avea dreptul de a judeca în ultimă instanţă, toate cauzele civile şi „criminale” (penale), dar acestea erau foarte multe şi se ajungea de cele mai multe ori ca, în cauzele cele mai simple şi mai clare deciziile să fie date cu întârzieri de mai mulţi ani. Dar legile rămâneau fără putere, dreptatea era de obicei sacrificată pasiunilor şi interesului josnic. În ceea ce priveşte procedura penală, Ştirbei era indignat de uşurinţa cu care se dispunea de libertatea şi de viaţa oamenilor. Astfel, capul temnicerilor închisorii din Bucureşti care provenea din cea mai de jos clasă a societăţii, plătit cu o leafă de 250 lei/lună conducea un tribunal compus din 6 până la 9 membri - spune Ştirbei - dintre cei mai ignoranţi şi mai săraci, care primeau o leafă de 50100 lei/lună, şi care nu prea asistau la şedinţele de judecată. Se întâmpla astfel, ca o singură persoană – capul temnicerilor - să judece singur şi chiar în şedinţe secrete toate procesele penale. Ca urmare, Domnul condamna la moarte sau trimitea la ocnă persoana acuzată, fără ca aceasta să fie de faţă şi fără să fie ascultată 8.

Dar cea mai mare problemă a începutului de secol XIX o constituia mentalitatea care cu greu putea fi schimbată. Ştirbei însuşi aprecia că deşi reforme se doreau în Ţara Românească de o jumătate de secol, „stabilirea acestor reforme întâlnea mari piedici. În starea socială mai ales răul înrădăcinat e anevoie înlocuit cu binele. Şi în adevăr cu câte ambiţii, cu câte interese, cu câte prejudecăţi mai ales nu te ciocneşti!…”

Primele reforme În continuarea raportului, se aminteşte că până la intrarea în vigoare a regulamentului, guvernul luase o serie de măsuri, considerate ca fiind în pas cu noua lege care se elabora acum:

Ibidem, p. 739 Ibidem, p. 741

8

71

Ibidem, p. 750

PERSPECTIVE ISTORICE

„este stârpită ciuma” – în primăvara anului 1830 şi odată cu aceasta şi reîntoarcerea bolii prin organizarea lazaretelor, adică toate punctele unde trebuiau stabilite carantine urmau a fi cercetate, angajaţi oameni, ridicate unele clădiri provizorii, etc. Important este că o secţie a comitetului salubrităţii publice a fost însărcinată cu efectuarea acestor lucrări. „Stabilirea acestei instituţii, fu urmărită cu aşa stăruinţă, încât la 1 mai 1831, când se puse în executare Regulamentul Organic, construcţiile necesare erau gata la toate carantinele, edificii comode se ridicaseră la Brăila, Giurgiu, Olteniţa şi Turnu, direcţia era dată pe mâna impiegaţilor munteni. Se şi organizase Comitetul Carantinelor, serviciul întreg era în deplină activitate şi cu aşa bun rezultat, încât boala care bântuia grozav pe malul drept al Dunării, nu mai putu intra niciodată de atunci pe teritoriul Principatului” 9.

La 13 decembrie 1830, în acelaşi context al pregătirii reformelor în vederea aplicării viitorului Regulament Organic, este înfiinţată o nouă comisie, care urma să verifice socotelile de la casele de binefaceri şi de utilitate publică, care nu mai fuseseră controlate timp de trei ani, şi se constatase că „sistemul de delapidare care se lăţise în toate ramurile administraţiei nu cruţase nici acest domeniu” 10 . Alături de Ştirbei, în această comisie mai fuseseră numiţi: consilierul de stat Mavros, Ştefan Bălăceanu şi Gheorghe Bibescu (ca secretar), fiind prezidată de Banul Brâncoveanu.

Comisia urma să redacteze şi un proiect pentru reglementarea acestui domeniu al administraţiei, care de altfel, după deliberarea Adunării generale a Divanurilor a fost adoptat în februarie 1831.

Alte măsuri luate, prevedeau vămile interne şi organizarea „poliţiei de pripas”. În primul caz devenise necesară desfiinţarea lor, pentru că toate tranzacţiile din interiorul oraşelor şi satelor erau supuse „unui drept de vamă sau accis, ceea ce necesita împănarea Valachiei cu o mulţime de slujbaşi care erau ca nişte lipitori: vama era un fel de luare în arendă, astfel că acel ce obţinea dreptul accizelor, percepea pe socoteala sa” 11. Guvernul înlătură această barieră începând cu 1 ianuarie 1830. În cel de-a doilea caz, vornicia de pripas era un fel de poliţie, care urmărea vitele rătăcite ce făceau stricăciuni pe „ogoarele semănate sau pe

câmpiile acoperite cu bucate”, şi care dădeau amenzi proprietarilor acestor vite, însă tot în beneficiul lor. De aceea, măsurile luate au fost de a lăsa satelor şi proprietarilor grija de a-şi veghea vitele şi bucatele din câmp, în caz de probleme, aceştia urmând a se adresa autorităţilor legale 12.

La 5 martie 1830, o nouă comisie era formată din Al. Filipescu, Barbu Ştirbei, Constantin Cantacuzino, colonelul de geniu Bauner, doctorii Esthioti şi Gruman, inginerii Kartel şi Ott, pentru introducerea unor reguli fixe pentru ca „să pue orânduială în deosebitele părţi ale serviciului cu privire la buna stare a oraşelor, lucru lăsat cu totul la o parte printr-o neglijenţă greu de înţeles”.

Lucrările comisiei au fost încheiate la 6 iulie 1830.

Au fost puse în practică unele dispoziţii imediat, cum erau cele medicale – ca fiind mai urgente, urmând apoi să se treacă la aprobarea Adunării generale extraordinare 13. În acest sens un rezumat al unui document este edificator. În anul 1831, sunt aduse mulţumiri celor care au făcut îmbunătăţiri în Bucureşti, adică Bauner, Al. Filipescu, C. Cantacuzino şi Barbu Ştirbei 14.

Se înfiinţează de asemenea, o comisie de „ţinere în ordine a tuturor actelor, în special a celor de stare civilă”; în urma activităţii acesteia a fost redactat un proiect de lege care va deveni o a doua anexă a Regulamentului Organic. Ştirbei încheie astfel cea de-a doua secţiune a raportului: „Şi în adevăr nu e de ajuns să fi cetit această dare de seamă răpede, să fi înţeles câte au trebuit făcute în scurta vreme de 18 luni, de la 15 noiembrie 1829 – 1 iulie 1831, epocă în care toate părţile Regulamentului Organic fură puse în executare, pentru a fi pe deplin convins, că fără toate aceste îngrijiri, prin simpla natură a lucrurilor, ar fi fost cu neputinţă a ajunge la scop. Spiritele trebuiau împrospătate, trebuia introdus în sufletele lâncede sentimentul demnităţii şi arătat prin fapte, iar nu în fraze, binele nemăsurat ce era să iasă din toate. Acest scop fu ajuns, mulţumită activităţii neobosite a guvernului şi mijloacelor sănătoase, care au avut dibăcia de-ale întrebuinţa” 15. În ultima parte a raportului, autorul face un rezumat al principalelor momente de la punerea 12

Ibidem Ibidem, p. 849 14 Această informaţie s-a păstrat într-un inventar: 294 de la Arh. Ist. Centrl., Fond Administrative vechi, Dos. 1587/1831, din păcate, documentele au fost distruse într-un incendiu.

15 Raportul…, p. 856 13

9

Ibidem, p. 848 Ibidem, p. 849 11 Ibidem, p. 846 10

72

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

perioadă o epocă memorabilă în analele Valachiei.

Din cele spuse mai sus rezultă că o reformă în administraţia Principatului era indispensabilă şi că binefacerile ce le datoreşte ţara Curţii din Rusia sunt din cele mai însemnate: ele nu pot fi preţuite în toată întinderea lor, decât de cei ce sunt chemaţi să se bucure de dânsele, şi care simţeau toată povara trecutului; poporul român multă vreme calomniat cunoscut rău n-a avut altă vină poate, decât aceea, de-a se fi dat pradă celor ce aveau interes să-l înjosească, şi nu a aşteptat decât o mână puternică care să-l scoată din starea dispreţuitoare în care ajunsese; în sfârşit Providenţa pare a fi hotărât vremea în care regenerarea Valachiei se putea îndeplini fără zguduire”.

Ajungând la acest punct, se impun câteva concluzii.

Acest raport subliniază dorinţa românilor de a schimba radical societatea românească şi implicit de deschidere a căii de modernizare.

Regulamentele Organice au fost instrumentele de realizare a acestui obiectiv, şi reprezintă „(…) un rezultat al drumului parcurs de ştiinţa şi gândirea politică românească de la generaţia lui Mihail Cantacuzino şi Enăchiţă Văcărescu, la cea a lui Barbu Ştirbei şi Mihai Sturdza”.

în aplicare a regulamentului până în 1833, lucrările adunărilor generale extraordinare din 1831, 1832 şi 1833 care s-au concretizat printr-o serie de legi, necesare societăţii româneşti. În cazul primei adunări, care şi-a ţinut şedinţele între 10 martie – 16 mai 1831, au fost aduse amendamente la regulament şi s-a preocupat de patru proiecte speciale ce prevedeau: hotărârea drepturilor la pensie, organizarea consiliilor municipale în diferite oraşe şi târguri din principat, păstrarea actelor civile şi modul de recrutare, proiecte care vor fi adăugate Regulamentului Organic ca anexe. În sesiunea Adunării din 1 noiembrie 1832, cele mai importante legi dezbătute au fost: legea şcolilor, legea asupra drepturilor şi datoriilor reciproce ale proprietarului şi lucrătorului de pământ, legi relative la partea judecătorească. Adunarea şi-a prelungit lucrările până la 24 martie 1833, tocmai pentru a dezbate aceste legi. Adunarea Generală din 1833 a dezbătut legi ca: cea privitoare la gestiunea averilor bisericeşti, seminariile şi veniturile asigurate preoţilor, codul criminal şi codul de comerţ, legea pentru punerea sub interdicţie a risipitorilor. „Acestea au fost evenimentele – concluzionează Ştirbei – care au semnalat anii 1830, 1831, 1832 şi 1833 şi care vor face din acea

EDGAR QUINET – LUPTĂTOR PENTRU CAUZA ROMÂNILOR ŞI PENTRU UNIREA PRINCIPATELOR

Prof. Gligor Haşa

soţii Michelet, Pierre Leroux, Jules Ferry, soţii Asachi, revoluţionarii români aflaţi în exil şi, în speţă, Maria Cantacuzino, prietena soţiei sale, cea care în 1851 îl ajutase să se refugieze în Belgia.

Edgar Quinet este cel care fundamentează principiul naţionalităţilor, văzând prin acesta unitatea dintre naţional şi universal, aspiraţia spre libertate şi progres a tuturor popoarelor.

Fundamentând ideea de patrie, el exclude şovinismul, Europa fiind în concepţia sa „patria cea mare şi cea mică”. Predicând astfel de idei demne de mileniul trei, la cursurile sale universitare asistenţa era în mare parte alcătuită din italieni, polonezi, români, etc., toţi visând renaşterea patriei lor în spiritul dreptăţii. El îi îndemna să-şi unească forţele pentru „eliberarea de sub tiraniile care le suprimă”.

Un înaintemergător, trăitor cu mintea în mileniul III, a fost Edgar Quinet şi în problema

Edgar Quinet a fost unul dintre spiritele cele mai luminate ale Franţei, istoric, poet, universitar, om politic şi, mai ales, cetăţean, luptător pentru dreptul popoarelor împilate: Italia, Polonia, România. A visat pentru Franţa, cum mărturiseşte, „gloria de a deveni idealul popoarelor moderne”. În cei 12 ani de exil elveţian, casa sa şi a româncei Hermiona Asachi, a fost casa europeană a prietenilor libertăţii, vizitată de strălucite minţi ale vremii.

Vina lui, care a determinat exilul, a fost aceea că a reprezentat în Camera Deputaţilor, opoziţia stângii republicane, care milita pentru instaurarea unei democraţii parlamentare. În anii de exil (19), prin atitudine şi scrieri, a luptat împotriva puterilor care înăbuşiseră în Europa mişcarea democratică de la 1848. Tot aici vor fi găzduiţi, alături de mari revoluţionari ai vremii:

73

PERSPECTIVE ISTORICE

români din Franţa: Odobescu, Maria şi C.A. Rosetti, fraţii Goleşti, fraţii Brătianu. Cu unii dintre aceştia, întorşi în ţară, va rămâne în corespondenţă pentru cauza Unirii. Cei doi soţi vor marca momentele hotărâtoare pentru destinele României. „De o măreţie antică” rămâne scena petrecută în 17 ianuarie 1847 în locuinţa lui Quinet, prin manifestaţia de simpatie organizată de studenţii români. Atunci, marele gânditor şi prevăzător le spune: „... aveţi o patrie de apărat: veţi fi siliţi să o faceţi şi, poate, cu preţul sângelui vostru”. Atunci, acolo, prin Dumitru C. Brătianu, tinerii juraseră să-şi dea viaţa pe altarul patriei.

Nu întâmplător, guvernul provizoriu al revoluţiei muntene, prin Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, va trimite „ambasadorului Principatelor în faţa lumii” o scrisoare: „Scumpe maestre, îţi trimitem primul act al civilizaţiei noastre sociale. El îţi aparţine, căci e opera dumitale. Ideile dumitale ne-au însufleţit”.

După înfrângerea Revoluţiei, Bruxelles-ul devine centrul de propagandă al exilaţilor români, luptători pentru Unire. Edgar Quinet îl atrage şi pe Michelet în sprijinul acestei cauze, care publică în cadrul unei lucrări mai ample, textul „Principatele Dunărene”, simţind ca o datorie militantismul pentru cauza lor.

Conjunctura favorabilă de după Războiul Crimeii, duce la garantarea autonomiei Ţărilor Române, contribuţia lui Quinet fiind esenţială.

Pledoaria lui, romantică, a fost impresionantă.

Lacrimile au pus pecetea pe „dreptul fiinţării lor ca stat naţional independent şi unit”. Cel mai mare prieten străin al românilor din toate timpurile, va trata convingător despre originea românilor, destinul lor în istorie, situaţia geografică, politică (despre care nu se ştia mai nimic, sau se ştiau lucruri de ocară, vorba cronicarului).

Ecoul e răsunător, atât în Franţa, cât şi Principate, prin marile nume care l-au produs. Întâiul receptor şi difuzor va fi, la noi, Asachi, prin intermediul almanahului Albina. Scrisorile curg din toată ţara şi de la toţi oamenii mari ai vremii, pe care, vai, astăzi îi preţuim sau îi dispreţuim pe criterii politice statuate de partide cu caş la gură. În ianuarie 1856 „o deputăţie a Valahiei” îl vizitează pe autorul răsunătorului tratat „Românii”, cu rugămintea de a relua chestiunea Principatelor în vederea Unirii. În ziarul Românul va apare scrisoarea marelui european, adresată lui C.A. Rosetti: „Românii mi-au conformat speranţele pe

afirmării conştiinţei individuale şi în sustragerea acesteia de sub tutela Bisericii (aspiraţiile de universalitate ale unor religii – catolicismul din acea vreme – care conduc la războaie). Intoleranţei religioase, manifestă încă de pe atunci, el îi opune reîntoarcerea la simplitatea iniţială a Bisericii.

Merită să fie ştiute, măcar la aniversări şi comemorări, legăturile marelui enciclopedist cu românii. El se căsătoreşte în 1851 cu fiica lui Gheorghe Asachi, însă relaţiile cu socrul, trebuie privite cu rezervă: Asachi era un iluminist, care, însă, nu a înţeles Revoluţia de la 1848 şi nici necesitatea stringentă a Unirii. Ei se cunosc abia în 1855, iar ginerele are o mare preţuire pentru munca de pionierat a socrului său în toate domeniile culturale: literatură, învăţământ, presă, teatru, comparându-l cu I.H. Rădulescu. Fiica sa, Hermiona Glicheria, a fost, în ţară, o ferventă traducătoare şi va deveni, după căsătoria cu ilustrul francez, o eficientă secretară şi profesoară, învăţându-l limba românească în care să poată citi şi scrie. Ea însăşi va scrie inestimabilul „memorial” al exilului, sub titlul „Cincizeci de ani de prietenie”.

Marele ei merit este acela de a-i fi insuflat lui Quinet simpatia pentru cauza românilor şi interesul pentru chestiunile vitale ale Principatelor.

Prin ea, unul dintre cei mai preţuiţi şi valoroşi oameni ai Europei, la mijloc de secol XIX, va întreţine legături de prietenie cu studenţii şi exilaţii

74

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Se cuvine, dar, aici şi peste tot în România, să-i amintim şi să le mulţumim, ca unora ce aparţin marii istorii a României, măcar cu prilejul sărbătoririi Unirii Principatelor, premisă a Marii Uniri.

care n-am încetat să mi le pun în ei”. În 1866, lui Edgar Quinet, în şedinţa prezidată de Ion Ghica, îi este acordată calitatea de cetăţean român. În 1903, cu prilejul centenarului Edgar Quinet, două străzi din Bucureşti vor purta numele „fraţilor întru adevăr” – Quinet şi Michelet.

Deportarea etnicilor germani în URSS MĂRTURII

Prof. Draia Marius Teofan

Este binecunoscut faptul că istoria Rusiei ţariste, şi apoi a Uniunii Sovietice, abundă în cazuri de deportări masive de populaţie din zonele unde se remarca o rezistenţă mai mare contra sistemului represiv de guvernare, către regiunile cele mai greu accesibile din adâncul teritoriului (Siberia, Kazahstan, Extremul Orient, Vorkuta, Kolâma etc.).

Fenomenul a fost intensificat pe parcursul celui deal doilea război mondial, când conducătorii sovietici au reuşit performanţa de a deporta popoare întregi pe motivul colaborării cu ocupantul.

„Tăcerea a fost, în sfârşit, ruptă prin această îndrăzneaţă operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală”, în astfel de termeni Suddeutsche Zeitung salută apariţia romanului Leagănul respiraţiei, de Herta Muller, care a apărut şi la noi în ţară la editura Humanitas în anul 2010.

Ce este atât de inedit la aceasta carte?

Faptul că a fost scrisă. Faptul că sunt făcute cunoaşte ororile la care au fost supuşi etnicii germani într-o perioada în care la Nurnberg discriminarea şi rasismul erau puse la zid. Leagănul respiraţiei : aici nu sunt evrei ci nemţi, nu suntem la Auschwitz ci în URSS, într-un lagăr de muncă…

După lungi discuţii cu poetul Oskar Pastior (1927-2006) şi cu alţi supravieţuitori ai lagărelor sovietice, Herta Müller a adunat materia epică pe care a contopit-o în acest roman apărut la Carl Hanser Verlag în vara lui 2009, cu doar câteva luni înainte de a i se acorda Premiul Nobel. Dacă în trecut Herta Müller a prelucrat experienţe personale şi elemente ale propriei biografii, de data aceasta ea se ocupă de represiunea colectivă la care au fost supuşi germanii din România. Cartea nu are fir epic. Este o culegere de meditaţii, grupate în peste 60 de capitole. Personajul central al romanului este Leopold Auberg, un bărbat tânăr, de 17 ani, etnic german născut la Sibiu. In destinul său tragic se regăsesc mii de etnici germani din toate statele cedate atât de uşor lui Stalin.

România a fost prima ţară care a cunoscut fenomenul deportărilor masive de populaţie germană pentru că a fost prima ţară ocupată de Armata Roşie şi cedată sferei de influenţă sovietice.

Odată cu semnarea Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, România devine neputincioasă în faţa tuturor hotărârilor luate de URSS în ceea ce ne priveşte politica internă şi externă.

În vara anului 1941, imediat după atacul lui Hitler, Republica Sovietică Socialistă a Germanilor de pe Volga a fost desfiinţată şi întreaga populaţie germană de acolo a fost strămutată în Siberia şi Kazahstan. Cazurile au devenit mult mai dese după ce Armata Roşie a început recucerirea teritoriilor ocupate de trupele Wehrmacht-ului. Au fost învinuite de colaboraţionism cu ocupantul fascist şi deportate în întregime o serie de etnii, printre care: karaceaii şi calmucii (la sfârşitul anului 1943), determinând desfiinţarea R.S.S. Autonome Calmuce; cecenii şi inguşetii (în martie 1944), desfiinţându-se R.S.S. Autonomă Ceceno-Inguşă; tătarii din Crimeea (mai 1944), desfiinţându-li-se Republica Sovietică Socialistă; balkarii (în

75

PERSPECTIVE ISTORICE

decembrie 1944), R.S.S. Autonomă KabardinoBalkară devenind numai Kabardină etc. Şi în rândul altor naţionalităţi (români din Basarabia, ucrainieni, baltici etc.) au fost operate deportări pentru acelaşi motiv. După invadarea ţărilor esteuropene de către Armata Roşie, procedeul a fost extins şi asupra lor, iar primii meniţi a-l experimenta au fost, cum era de aşteptat, etnicii germani 1.

Imediat după ocuparea României de către trupele sovietice au fost luate următoarele măsuri cu privire la etnicii germani: cei care au sprijinit armata germană au fost arestaţi şi condamnaţi; membrilor Grupului Etnic German li sa ridicat dreptul de vot; întreprinderile care au produs pentru armata germană au fost închise; sau suspendat cursurile şcolilor germane în care se făcuse propagandă nazistă etc. 2 Sub presiunea sovieticilor şi din cauza stării de război cu Germania, au mai fost luate şi alte măsuri represive. Astfel, nota telefonică a Prefecturii poliţiei capitalei nr. 33.218 din 28 august 1944 către comisariatele poliţiei de siguranţă cerea prezentarea la comisariate a tuturor cetăţenilor germani şi a membrilor G.E.G. din România. 3 La 31 octombrie, prin nota nr. 75 a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, se cerea primului ministru Constantin Sănătescu internarea supuşilor germani şi maghiari şi întocmirea unor tabele cu supuşii germani şi maghiari, cât şi cu supuşii români de origine etnică germană sau maghiară. 4 Prin ordinul nr. 32.137 al Ministerului de interne, subsecretariatul de stat al poliţiei cerea (la 31 decembrie 1944) ridicarea de acasă a etnicilor germani. 5 Iar prin ordinul nr. 32.475-S al Direcţiunii generale a poliţiei, din 3 ianuarie 1945, se specificau condiţiile referitoare la internarea etnicilor germani. 6 Punctul culminant al tragediei locuitorilor germani din România l-a reprezentat

ordinul nr. 031 din 6 ianuarie 1945 al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control către preşedinţia Consiliului de Miniştri român, privind mobilizarea acestora pentru lucru. El preciza că în perioada 1020 ianuarie 1945 urmau să fie „mobilizaţi toţi locuitorii germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor. Bărbaţii între 17 şi 45 ani, femeile între 18 la 30 ani. Femeile care alăptează copii până la 1 an nu vor fi mobilizate.” Totuşi, ultimul paragraf prevedea unele excepţii: „Vă solicităm să alcătuiţi o listă specială a celor care, deşi intră în această categorie, potrivit statului român sau a organelor locale, merită să fie scutiţi. Aceste liste vor fi înaintate Comisiei Aliate de Control sau reprezentanţilor ei locali.” 7 După cum se constată, imediat după actul de la 23 august 1944, între evenimentele care au bulversat societatea românească s-a reliefat pregnant problema etnicilor germani care s-au găsit deodată complet descoperiţi ca protecţie şi ajutor.

La sfârşitul anului 1944, pe teritoriul ţării noastre numărul cetăţenilor germani era de aproximativ jumătate de milion 8 , ceea ce reprezenta 4,40 % din totalul populaţiei. 9 Numărul deportaţilor germani din România în URSS a fost estimat de diferite surse la 70 000, 75 000, 81 000 sau chiar la 97 762 (după ziarul Presse din Viena, din 28 august 1954). 10 Dintre aceştia, proporţia celor decedaţi în lagărele de muncă era estimată de Dumitru Şandru la 15–20% 11.

Potrivit domnului Nikolaus Pilly 12 , preşedintele filialei din Călan a Forumului 7

Ibidem, p.40 Apud, Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, București, p. 255 9 Apud, Mircea Rusnac, Confruntări politice și electorale în județele bănățene în anul 1946, în Banatica, 14, 1996, p. 402 10 Apud, Ich weiß du mein Vater bist, aber ich kenner dich nicht, Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur – und Erwachsenenbildungsverein ,,Deutsche Vortragsreihe Reschitza”, 1995, p. 9 11 Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, p.13 12 Nicollas Pilly, n. 06.12.1930, autor a nenumărate articole în domeniul tehnic, studii monografice, poezii proză și cântece.

Publică regulat în presa de limbă germană. Este cunoscut ca fiind unul dintre puținii din țară care cântă la …fierăstrău.

Președinte al FDG Călan din 1993, fiind reales de zece ori, domnul Pilly este și reprezentantul forumurilor germane din judetul Hunedoara în organizația regională de la Sibiu și în Forumul Democrat German Român. Din 1993 este numit președinte Honorius Causa al Asociației Foștilor Deportați din 8

1

Dr. Mircea Rusnac, Deportarea Germanilor în Uniunea Sovietică ( 1945). Cu referire specială la Banat, sursa: http://asymetria-anticariat.blogspot.com.2010/03/mircearusnac-deportarea-germanilor-in.html 2 Apud, C-tin Aioanei, Cristian Troncotă, Minoritatea germană din România – o privire istorică, în Magazin istoric, nr.1 / 1995, p. 56 3 Apud, Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, Forumul German al Germanilor din România, 1994, p. 32 4 Ibidem, p. 33 5 Ibidem, p. 37 - 38 6 Ibidem, p. 38 - 39

76

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

German 13, cea mai credibilă cifră este de 75 000 deportaţi, din care s-au mai întors acasă, în 1949 doar 40 000. Diferenţa dintre cei plecaţi şi cei întorşi dumnealui o explică prin faptul că, după punerea deportaţilor în libertate de către autorităţile sovietice, mulţi au fost transportaţi direct în zonele de ocupaţie sovietică din Germania sau Austria, s-au stabilit în URSS sau au sfârşind datorită foamei, accidentelor din minele de cărbune, datorită degerăturilor, cangrenelor, sinuciderilor. În ianuarie 1945 germanii ridicaţi nu erau acuzaţi de ceva anume, ei fiind selectaţi doar pe criteriul etnic şi de vârstă. Fireşte, abuzurile nu au ocolit recrutarea mâinii de lucru pentru reconstrucţia URSS. Unul dintre supravieţuitori, doamna Geller 14 îţi aminteşte că au fost ridicate şi persoane care depăşeau vârsta cerută iniţial pentru că nu se întrunise numărul solicitat. În plus, se nimereau şi alte etnii. Este cazul domnului Slidak (?) care, în ciuda faptului că era slovac, a fost trimis şi el în lagăr doar pentru că vorbea nemţeşte. În acelaşi transport cu ea, se aflase chiar şi un militar român, Fedea. Fusese luat de la Lugoj şi era în haine de soldat, kaki. O fi fost basarabean sau poate luptase pe front în Rusia, nu mai îmi amintesc, dar ştia destul de bine limba rusă. Asta la ajutat în lagăr, pentru că a fost pus translator.

Probabil Fedea era unul dintre acele cazuri amintite de foarte mulţi supravieţuitori, în care deportaţii nemţi evadaţi pe traseu erau imediat înlocuiţi cu civili luaţi la întâmplare din gări sau de pe stradă; etnia, sexul sau vârsta lor nu contau. Totuşi, rămâne întrebarea dacă Fedea chiar era soldat. Să fi luat ruşii un soldat român pentru muncă în lagărele sovietice ? În acelaşi context al abuzurilor, domnul Albert Dautermann îşi aminteşte că din Batiz au fost ridicate două femei tinere care aveau copii sub

un an, pentru că soţii lor erau înrolaţi în armata germană. 15 Se pare că nemţii din Batiz aflaseră de la un călător încă din toamna lui 1944 că era posibilă o deportarea lor. Dar toţi am îndepărtat această veste din sufletul nostru, că aşa e omul, pe toate cele care îi sunt neplăcute le subestimează 16. Chiar şi în dimineaţa în care şi-au făcut apariţia în sat 15 militari români, au mai fost avertizaţi de un alt călător, care le-a strigat din mersul trenului, despre soarta germanilor din Braşov şi Sibiu. Tot nu credeau că ruşii vor îndrăzni să deporteze din România tineri germani nevinovaţi de ororile războiului.

Dar la 3 noaptea, partea satului locuită de germani, a fost încercuită de cei 15 soldaţi înarmaţi, iar la 5 dimineaţa, pe baza listelor întocmite încă din octombrie 1944, au fost ridicate 39 de persoane, 20 % din germanii din Batiz. Toţi au fost duşi la şcoala satului.

Doamna Anna Stuiber, din Reşiţa, relata legat de aceleaşi împrejurări: Cu două zile înainte ca drama să înceapă, am fost avertizată de oamenii care mi-au dorit binele; m-au sfătuit să mă ascund.

Eu însă nu vroiam să cred că lumea trebuia să plătească pentru câţiva, fără să aibă nici o vină. Şi astfel avenit 16 ianuarie. Deja de dimineaţă, dealurile Reşiţei erau ocupate de militari ruşi, şi nimeni nu mai putea să plece din oraş sau să intre în oraş. Eu am sperat până la capăt într-o minune.

Adesea mergeau alături un soldat rus şi unul român. Pe când ei erau pe străduţa noastră, am înţeles că problema era serioasă… De la noi, am plecat eu şi tatăl meu vitreg. Au rămas mama şi sora mea de 14 ani… Duşi ca nişte criminali, păşeam pe stradă în jos, pe lângă vecinii noştri care aveau norocul să rămână acasă, fiind ori prea bătrâni, ori prea tineri, ori au venit pe lume ca români sau unguri. Nu era, în afară de aceasta, nici o vină în acest război? 17 Domnul Dautermann îşi aminteşte cum în decursul zilei au venit femeile de acasă să le mai aducă câte ceva din ceea ce au uitat, pentru că la placare am fost într-o asemenea tensiune încât nu

județul Hunedoara, al cărei sediu este, din 2001, în Călan. În fiecare an, domnia sa este invitat la întâlnirea foștilor deportați din Banatul Montan și județele limitrofe. Soția domniei sale, n.

17 06. 1927, a fost deportată în URSS în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1948.

13 Forumul Democrat al Germanilor din România ( FDGR) este un partid politic al minorității germanilor din România.

Formațiunea politică a fost înființată în timpul Revoluției din decembrie 1989. Este continuatorul Partidului German din România, formațiune politică din perioada interbelică.

14 Geller Ileana Paulina, n. 1924, Călan, deportată la Djerjinsk în 1945; repatriată 1950

15

Potrivit Convenției germano-române din 1941(?), militarii români care doreau puteau să se înroleze în cea germană 16 Albert Dautermann, n. 1927, Batiz; deportat 1954; repatriat1949 17 Ich weiß du mein Vater bist, aber ich kenner dich nicht, p.3940

77

PERSPECTIVE ISTORICE

mai judecam lucid 18. Din păcate, şi în satul Batiz, ca şi în alte localităţi din Banat 19, unii români au sărbătorit plecarea nemţilor. Ameţiţi de băutură, ei îşi făceau planuri cum să-şi împartă casele rămase acum fără stăpâni. În acelaşi timp, unii tineri români încercau să le convingă fetele nemţoaice să se mărite cu ei ca să scape de cumplita soartă ce le aştepta: erau zvonuri că vor deveni prostituatele Armatei Roşii 20. În ţară au fost menţionate cazuri de fete de 17 -18 ani care se aruncau în braţele ofiţerilor români cu rugămintea de a le salva 21. În rândurile populaţiei româneşti, cu excepţia cercurilor de extrema stângă, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfăţişată drept o pierdere mare pentru potenţialul uman şi economic al ţării.

Unele cercuri româneşti din Ardeal doreau protejarea minorităţii germane datorită vechimii lor pe aceste meleaguri şi Germania, indiferent de regimul pe care îl va avea, nu va ierta niciodată României că a consimţit la deportarea lor. 22 În 1944 în judeţul Hunedoara erau aproximativ 500 etnici germani. In ianuarie 1945, din Călan 168 au fost urcaţi în camioane 23 şi duşi iniţial la Deva, unde li s-a făcut vizita medicală. Am stat acolo cam 10 zile. Dormeam pe paie. Au fost vreo 4-5 controale medicale; ne-au făcut şi raze la plămâni. Părinţii aşteptau la poartă. Sora mea mai mare a scăpat la ultima vizită, sănătatea nu o ajuta să pună umărul la reconstrucţia URSS. Pentru câţiva dintre ei, această vizită medicală a însemnat salvarea de la lagăr, fiind trimişi acasă chiar în aceeaşi zi. Cei în putere au fost urcaţi din nou în camioane şi trimişi la Simeria, unde îi aşteptau bou vagoanele 24. Acestea au fost aduse aşa cum se nimerise, cu uşile defecte, cu

scânduri rupte. 25 Maşinile ruseşti i-au transportat până la rampa de descărcare a animalelor şi a mărfurilor grele unde îi aştepta o garnitură de vagoane de marfă, în care, număraţi ca oile, au intrat şi au fost închişi pe dinafara cu un cârlig care nu putea fi manevrat dinăuntru. În toate gările din ţară erau mii de mame, taţi, surori, fraţi veniţi să-i conducă pe deportaţi.

Trupele sovietice îi împiedicau însă se apropie la mai mult de 50 de metri de vagoane. Înainte ca trenul să fie pus în mişcare, au fost aduşi sudori pentru a suda gratii de fier pe ferăstruicile mici ale vagoanelor, cu toate că erau atât de mici încât era imposibil să se poată strecura cineva prin ele. Sudorii le strigau să se ferească de scânteile de la sudură, dar cei din interior nu aveau cum. Erau prea mulţi, aproximativ 40 – 45 persoane într-un vagon, amestecaţi bărbaţi şi femei, aşa cum s-au grupat la urcare, fiind cunoştinţe sau rude.

Apoi, au primit, sub supraveghere, un topor cu care trebuia să facă o gaură de zece pe zece centimetri în podeaua vagonului, care să servească drept WC. Doamna Geller 26 îşi aminteşte: În urmă, pe peron, am lăsat ţipete disperate, plânsete, jale.

Fiecare ne căţăram la cele două gemuleţe cu zăbrele de la vagon încercând să îi mai vedem pe cei dragi. Era un frig cumplit afară, dar nimeni nu-l mai simţea, durerea era prea mare. Săraca mama a leşinat pe peron; nu ştia dacă ne va mai vedea vreodată pe mine şi pe sora mea. Tatăl meu era pe front din 1942 27 şi a luptat numai în Armata Română tocmai pentru a ne salva în cazul în care Hitler era învins. Dar când au venit ruşii, nimic nu a mai contat! Nu a contat nici dacă erai neamţ social – democrat convins, fără nici o afinitate fascistă. 28

25

Edith Oravecz, Țarcul morții, Ed. Vascoremo Company, Brăila 1996, p. 10 Cartea este de fapt jurnalul tatălui ei, Oravecz Fridrich.

26 Geller Ileana Paulina 27 Fusese recrutat din 1939, de la prima mobilizare. În perioada 1939 – 1942 pentru că vorbea șapte limbi, a stat la Centrul de Recrutare Deva, Biroul Ordinului de Chemare ; din 1942 a fost trimis pe front în URSS, iar după 1944, pe frontul din vest, ajungând până la Bîrno, în Cehoslovacia. Aici va sta un an și jumătate, datorită rănilor avute: împunsătură de baionetă în plămân, schijă de grenadă în umărul și fractură la rotula genunchiului stâng... Acasă nu s-a întors până în 1947, după opt ani, dar, cu siguranță, nimic nu i-a adus mângâiere până ce fiice sale nu s-au întors din lagăr, în 1949.

28 Timpul, Reșița, an.VIII, nr. 21 (1890), 27 ianuarie 1997, p. 4

18

Albert Dautermann Nikollas Pilly 20 Albert Dautermann 21 Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, p.69-70 22 Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, p. 71-74 23 Nikolas Pilly : camioane Opel blitz, cu care în anii următori vor fi transportați spre Hunedoara viitorii comuniști ca să facă învățământ politic 24 vagoane pentru transportat animale sau marfa 19

78

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Domnul Ulrich Ernest 29 , descrie şi dumnealui atmosfera din gara Petroşani: În data de 20.01.1945, trenul de marfă cu 1750 de oameni încărcaţi în eşalonul drumului necunoscut s-a pus în mişcare. Mă uitam la săraca mama care a stat ore în şir faţă în faţă cu vagonul de unde îi făceam cu mâna…observând-o cum se confundă cu soldaţii ruşi de care o opreau să treacă liniile ferate până la noi la vagon. A fost cea m ai dureroasă imagine pe care am trăit-o în viaţă până în prezent. Tata nu mai putea sta să ne înghesuim la acele ferăstruici, ci stătea pe băncile din scândură improvizate în vagon. Nu mai putea scoate nici o vorbă, singura mângâiere a lui a fost că am fost împreună. Când trenul a trecut prin dreptul barierei de la Dărăneşti, fostul abator, mii şi mii de oameni ne salutau cu ochii înlăcrimaţi, cu batiste, ne făceau cu mâna. În spatele barierei am văzut doi preoţi. L-am recunoscut pe preotul ortodox, care ţinea o cruce mare în mâna, era crucea cu care mergea la sfinţit de Bobotează. A ridicat crucea spre cer ca Dumnezeu să ne ierte păcatele şi să ne fie ţărâna uşoară, că nu ne vom întoarce niciodată…

Din păcate, nu toţi deportaţii au avut această ultimă bucurie de a-şi lua rămas bun de la rude. Oravecz Fridrich, din Lupeni, îi scria din gara Petroşani soţiei sale: Dragă Monţi, atât cât te iubesc eu pe tine şi pe cele două scumpe fetiţe ale mele, Boby şi Edith, precum şi pe acea bătrână mamă, pe care Dumnezeu a lovit-o cum n-a meritat la bătrâneţe, dar cu toate acestea vreau să-ţi spun că m-a durut îngrozitor că nici una dintre rudele mele nu şi-a sacrificat banii să-şi cumpere un bilet de tren de la Lupeni până la Petroşani să vină să mă vadă în ultima zi, înainte de plecare. Şi rudele tale au făcut acelaşi lucru… Doream atât de mult să-i văd pe toţi pentru a-mi lua într-un fel rămas bun şi de la ei, dar din păcate, în afara de voi, nimeni nu m-a căutat.

Cineva a lansat zvonul că regele Mihai se opune deportării. Unii au început să spere. Întradevăr, clasa politică din România, cu excepţia PNL care tăcea suspect, protesta împotriva deportării etnicilor germani. Dar nu era nimeni care să-i asculte: nici Stalin, care aveau doar avantaje de pe urma deportaţilor, nici Aliaţii, care trebuia să respecte Tratatul de la Ialta.

29

Ernest Urich, n. 5. 09.1926, la Petroșani, și deportat la Dzerjinsck – Don Bas

79

PERSPECTIVE ISTORICE

Drumul spre lagărele sovietice Mărturii ale etnicilor germani Reconstrucţia URSS trebuia să înceapă cât mai curând. Planurile lui Stalin erau măreţe, dar lipsite de orice umanitate, mii de străini au fost urcaţi în trenuri, aduşi cu forţa în lagărele de muncă şi reduşi la sclavaj.

Prof. Draia Marilena Ana

nostru şi am făcut diaree…Când am trecut graniţa nu am mai avut pe cine întreba. 4 Până la Râmnicu Sărat, câte doi deportaţi cu două găleţi puteau coborî în gări ca să aducă apă. Atunci a fugit Platinca cu încă unu… Dar nu i-a fost bine pentru că a stat tot ascuns. 5 Fuga unora nu constituia o problemă pentru ruşi, deoarece în fiecare dimineaţă se făcea apelul, respectiv numărarea capetelor de om. Iar în caz că ieşea cu lipsă, orice trecător putea fi încărcat în vagon în locul celui dezertat. Caz destul de întâlnit până la destinaţie. 6 De la Râmnicu Sărat, deportaţii sunt preluaţi de trupele sovietice, fiind trecuţi sub paza strictă în vagoanele ruseşti. Acestea erau mai mari, în ele sunt puse câte 90 de persoane. Noile vagoane erau mai prăpădite ca ale noastre, mai rupte, mai reci, de parcă purtaseră cu ele gerurile Siberiei. 7 Trecerea dintr-un vagon în altul s-a făcut pe nişte scânduri, fără a mai avea voie să pună piciorul pe pământ românesc 8 . Acum toţi ştiau că nu mai există şanse de scăpare; cei mai mulţi erau siguri că ruşii se răzbună pe ei şi îi aşteaptă Auschwitz –ul sovietic. Teama îi cuprindea pe toţi, nu mai era nici o salvare pentru ei.

Unii au ştiut de la plecare de acasă care era destinaţia, aceasta fiindu-le comunicată de un ofiţer rus, care vorbea bine româneşte. 9 Probabil că toţi ştiau sau bănuiau că vor ajunge în URSS, dar nu vroiau să creadă. 10

Cât timp deportaţi germani au călătorit pe teritoriul României a fost mai bine, dacă se poate spune aşa. Erau vagoane mai mici, cu doar 40–45 de suflete, au avut priciuri 1 şi au putut dormi pe ele, câte 2-3 ore, cu schimbul. Toţi se cunoşteau, proviziile păreau de-ajuns. Iar ceea ce-i liniştea oarecum pe unii era speranţa că se va face o comisie care ar putea să-i întoarcă din drum. 2 Printre gratiile ferăstruicilor, întrebam trecătorii unde suntem şi în ce gară ne aflăm.

Necesităţile fireşti ni le făceam după un paravan de pături pe care ni-l ţineau colegii. Din păcate, eu eram mai aproape de locul de descărcare 3 , lucru care mi-a provocat dureri cumplite de picioare, căci permanent îmi era frig. Curios este că cei mai mulţi din vagon am fost nepăsători faţă de propria noastră viaţă, am devenit imuni la tot ceea ce se petrecea în jurul nostru. Ziua trenul stătea câteva ore în afara gărilor, dar noi nu puteam ieşi. Într-o noapte, am întrebat un om unde suntem. Ne-a spus că în gara Porumbeşti. L-am rugat să ne aducă o sticlă cu apă de băut. Am fost serviţi repede de acel om de bună credinţă, dar apa nu a fost pe placul

4

Ernest Urich, n. 1926, Petroşani, deportat la în 1945; repatriat 1949 p. 89 5 Geller Ileana Paulina, n. 1924, Călan, deportată la Djerjinsk în 1945; repatriată 1950 6 Ernest Urich 7 Edith Oravecz, op.cit., p. 11 8 Geller Ileana Paulina 9 Albert Dautermann, n. 1927, Batiz, deportat la Djerjinsk în 1945; repatriat 1949 10 Nikollas Pilly n. 06.12.1930, autor a nenumărate articole în domeniul tehnic, studii monografice, poezii proză şi cântece.

Publică regulat în presa de limbă germană. Este cunoscut ca fiind unul dintre puţinii din ţară care cântă la …fierăstrău.

Preşedinte al FDG Călan din 1993, fiind reales de zece ori, domnul Pilly este şi reprezentantul forumurilor germane din judetul Hunedoara în organizaţia regională de la Sibiu şi în Forumul Democrat German Român. Din 1993 este numit

1

Băncuţe din lemn Edith Oravecz, Ţarcul morţii, Ed, Vascoremo Company, Brăila, 1996, p. 10 3 WC 2

80

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Mai erau şi unii care refuzau să mai vorbească în limba germană. Dar în faţa lui Stalin, toţi deportaţii erau egali şi nu şi-au putut salva nici aşa soarta. 11 Vagoanele ruseşti nu aveau priciuri, deportaţii stând pe geamantanele de lemn. În vagonul doamnei Geller, bărbaţii au improvizat un WC dintr-o găleată şi o draperie, pentru intimitate, folosindu-se de o sârmă. Cei care erau cu domnul Oravecz Fridrich în vagon au scos un rând de podele din vagon pentru a face din ele priciuri ca să se poată odihni mai bine, cu toate că ştiau că sunt pasibili de pedepse severe pentru distrugerea vagonului. Fuseseră avertizaţi în legătură cu acest lucru încă de la plecare.

Călătoreau mai mult noaptea, ziua stând la marginea gărilor, pe linii secundare, departe de privirile curioşilor. În vagoane, oamenii încercau să se organizeze cum puteau ei mai bine.

Dacă aveau noroc, aveau lemne pentru soba de fier amplasata în mijlocul vagonului. Cu lemne erau aprovizionaţi atunci când se opreau prin gări, dar trebuia să le gestioneze bine pentru că nu erau niciodată de ajuns pentru a rezista frigului. Uneori, în vagon se părea că este mai rău ca afară datorită curentului care pătrundea peste tot…A fost o iarnă cumplită, la Iaşi trenul fiind nevoit să staţioneze mai mult, deoarece nu se mai putea înainta. Nămeţii de zăpadă erau în unele locuri cât locomotiva, iar viscolul făcea să nu se poată vedea mai departe de un metru, îşi aminteşte Oravecz Fridrich. 12 De mâncat, unii mai aveau rezerve de acasă, dar cei mai mulţi aşteptau zeama dată de ruşi. Doamna Geller povestea că nu a fost nevoită să mănânce ciorba rusească deoarece, la plecare, mama le încărcase pe cele două surori cu slănină, cârnaţi, 2-3 pâini mari de 2 kg, fasole uscată. Între cei care nu mai aveau provizii şi aşteptau mâncarea dată de ruşi, s-a aflat şi

Oravecz Fridrich. Dumnealui relata: În gara Pancovo s-a întâmplat ceva extraordinar: am primit de două ori pâine proaspătă şi zahăr…

La Znamen, pentru prima dată de când plecasem de acasă, am primit câte o ciorbă caldă, o adevărată mană cerească, cu toate că aceasta se reducea la o zeamă lungă în care se găseau câteva franjuri de varză. L-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că ciorba, hai să o numesc aşa, nu mi-a căzut bine. Eram mort de foame şi mi-am mâncat porţia, îmbunătăţindu-i calitatea cu gândul la mâncărurile făcute acasă de draga mea soţie, Monţi. Cu zeama asta fără clasificare am reuşit să mănânc şi sfertul de pâine care, de fapt , era şi el un surogat, având în el mai bine de jumătate mălai. În timp ce mâncam mă gândeam cât de repede se poate adapta omul oricărui gen de viaţă, oricât de mizerabil ar fi el, mulţumindu-se cu un minim pentru supravieţuire. 13 A doua zi, cei din acel transport au primit, spre surprinderea lor, mâncare de la Crucea Roşie.

Câte o gamelă cu fasole caldă, destul de bună şi destul de bine gătită, dacă o compar cu ciorba din ajun. Şi sfertul de pâine parcă era mai mare, mai proaspăt, cu mai multă făină de grâu. 14 Ulterior, deportaţii au mai primit mâncarea din partea Crucii Roşii. Noaptea venit la noi soldaţii şi ne-au anunţat să mergem să ne ridicăm două găleţi cu ciorbă. Am plecat cu două găleţi goale, aşa că prânzul l-am servit noaptea şi a fost foarte bine… Decât deloc..

De fapt, începusem să ne obişnuim cu masa dată aiurea. Am spus corect ,,masa,, pentru că nu mi se dădea decât o masă pe zi, dacă sfertul de pâine şi bucata de slănină se poate numi aşa. 15 Două locomotive, care făceau un zgomot îngrozitor, i-a purtat zi şi noapte, fără oprire, prin stepa nord – pontică. Datorită mersului neregulat, cu opriri aiurea şi cu parcurgerea de distanţe mici în multe ore, deportaţii pierdeau noţiunea drumului parcurs. La Odessa au făcut prima escală şi au avut voie să coboare. Eram de nerecunoscut… eram sub orice critică de murdari. În vagon era o mizerie de 2 degete, iar ruşii ne-au pus să o curăţăm. Eram plini de păduchi.

Câţiva dintre noi muriseră. Primii morţi au fost doi fraţi, băiat şi fată. Aveau 18 - 20 de ani.

Erau copiii directorului fabricii de teracotă din Baru Mare. A venit în vagon un NKVD-ist şi a călătorit cu

preşedinte Honorius Causa al Asociaţiei Foştilor Deportaţi din judeţul Hunedoara, al cărei sediu este, din 2001, în Călan. În fiecare an, domnia sa este invitat la întâlnirea foştilor deportaţi din Banatul Montan şi judeţele limitrofe.

Soţia domniei sale, n. 17 06. 1927, a fost deportată în URSS în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1948.

Forumul Democrat al Germanilor din România ( FDGR) este un partid politic al minorităţii germanilor din România.

Formaţiunea politică a fost înfiinţată în timpul Revoluţiei din decembrie 1989. Este continuatorul Partidului German din România, formaţiune politică din perioada interbelică.

11 Albert Dautermann 12 Edith Oravecz, op. cit., p.11

13

Ibidem, p14 Ibidem, p.14 15 Ibidem, p. 15 14

81

PERSPECTIVE ISTORICE

noi un sector de drum. Ne-a spus să-i punem pe rând în pături şi să-i aruncăm din mersul trenului pe câmp. În staţia următoare, NKVD-istul a coborât şi iar am fost sigilaţi înăuntru. 16 Tragedia morţii care pătrunde în vagoanele deportaţilor este relatată şi de Oravecz Fridrich: În drum spre Odessa, temerea mea s-a transformat în realitate. Datorită lipsei de hrană, a frigului şi a mizeriei, în vagonul nostru a murit primul om. Nu ştiu cum îl chema, dar era din Aninoasa.

Evenimentul era pentru noi deosebit de grav şi l-am adus la cunoştinţa paznicilor sovietici care au primit vestea ca pe o treabă extrem de banală. Au oprit trenul la miezul nopţii în câmpul năvălit de viscol, au împăturit cadavrul într-o zdreanţă veche şi zoioasă şi au dispărut cu el în vijelia dezlănţuită cu atâta ostilitate.

Nu ştiu dacă l-au îngropat pe bietul om sau pur şi simplu l-au abandonat în troienele de zăpadă, dar nu ne-am mişcat din loc până la patru dimineaţa când garnitura de tren s-a pus în mişcare. În cele patru ore cât am stat în câmp datorită tragicului accident mi-am ocupat timpul vânând păduchii de pe mine. Pericolul unei epidemii mă cutremura. În februarie 1945, despăducherea era la ordinea zilei, era o activitate tratată de toată lumea cu cea mai mare seriozitate. 17 Lângă gara din Odessa, pe o linie secundară, au coborât toţi din vagoane, sute de nemţi. Erau obosiţi şi dărâmaţi psihic. Au început să se spele cu zăpada topită între palme. Vă daţi seama în ce putoare am stat! Nu ne spălasem de trei săptămâni. Nu aveam cu ce, pentru că apa abia ne ajungea de băut. Datorită păduchilor, eu mi-am tăiat codiţele şi le-am aruncat pe ferăstruică. 18 Oravecz Fridrich descrie şi dumnealui mizeria din vagoane: Situaţia noastră începe să mă îngrijoreze.

Răbdam de foame, de sete, de frig şi acestea începeau să ne marcheze pe toţi. Chipurile noastre arătau jalnic: nespălaţi, cu rufele nespălate, iar noi, nebărbieriţi, cu aspect de oameni ai peşterilor, ne îngrozeam privindu-ne unii pe alţii.

Când au fost coborâţi din tren, erau păziţi de patrule de soldaţi sovietici. Dar oricum nu se punea problema să fugă deoarece erau prea obosiţi, prea slăbiţi şi nici nu aveau unde. Totul în jur era doar alb.

Ascultând mărturiile supravieţuitorilor, te cutremură o imagine cumplită: deportaţii scoşi din vagoane, năuciţi de disperare şi deznădejde, iar printre ei, copii ruşi care căută să ciugulească câte ceva din mizeria pe care nemţii şi-o măturau din vagoane. Erau îmbrăcaţi cu pufoaice murdare, zdrenţuite, iar în picioare aveau valinki ( ? ) . În faţa deportaţilor se descopereau acum ,,beneficiile” aduse de Stalin poporului rus. De când pătrunseseră pe teritoriul Ucrainei, deportaţii avuseseră prin ferăstruicile vagoanelor o imagine dezolantă. Totul în jur amintea de luptele date nu cu mult timp în urmă. Gările erau distruse de război, satele şi oraşele care defilau prin faţa lor purtau rănile adânci ale bombardamentelor.

Comunismul şi războiul i-a sărăcit pe ruşi de tot, iar pentru ei, nemţii erau un pericol economic şi social, pentru că îi lăsa fără locuri de muncă.

La destinaţie, gara Djerjinsk, deportaţii din zona Hunedoara, au ajuns după aproape o lună, în data de 9 februarie 1945. O călătorie istovitoare, tragică pentru cei mai slabi care nu au rezistat frigului, mizeriei şi stresului. Gara era răscolită de război şi transformată într-o imensă grămadă de război. Am fost coborâţi din vagoane şi abia atunci, privind în jur, mi-am dat seama de pustietatea locurilor în care ne aflăm. Cât se putea vedea cu ochii, numai întinderi de pământ arat de cratere bombelor căzute în timpul luptelor a căror urme păreau încă destul de recente.

Pe un platou care mai păstra urmele unei platforme betonate, am fost aşezaţi pe rânduri, pe şiruri şi număraţi, verificându-se constatările cu documentele din mână unui căpitan sovietic.

După încheierea formalităţilor cu autorităţile locale, au fost încolonaţi şi duşi pe jos, prin zăpada care uneori le trecea de genunchi, spre mină. Drumul a fost istovitor, durând peste 10 ore.

Deportaţilor germani, odată ajunşi în lagărele de muncă ruseşti, nu le mai rămânea decât să lupte pentru supravieţuire. Nimeni de acasă nu ştia de ei, autorităţile române, în ciuda protestelor, nu putea să îi ajute cu nimic. Volker Weidermann în Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung din 11 noiembrie 2009, spunea atunci când asculţi poveştile supravieţuitorilor, ţi se pune un nod în gât, tresari la fiecare cuvânt al lor. Şi pe lângă foame, nenorocire, moarte în lagăr, aici este vorba şi despre enorm de mult noroc. Lucru întrutotul adevărat!

16

Geller Ileana Paulina Edith Oravecz, op. cit., p. 13-14 18 Geller Ileana Paulina 17

82

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Constantin Ticu Dumitrescu – „părintele deconspirării”

Prof. Loredana Leleşan

exemplară 1; l-a cunoscut pe Iuliu Maniu la vârsta de 12 ani, iar impresia pe care acesta i-a lăsat-o, copil fiind, l-a urmărit întreaga viaţă, păstrându-i lui Iuliu Maniu un deosebit respect. Familia sa a rămas devotată PNŢ şi idealului democratic atât în timpul guvernării Antonescu cât şi în perioada dictaturii comuniste, când pentru convingerile sale politice democratice a suferit chinurile teribile ale lagărelor de muncă şi închisorilor comuniste.

Că-nfrânt nu eşti atunci când sângerezi/Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s/ Cele mai crâncene înfrângeri/Sunt renunţările la vis. (Radu Gyr, Îndemn la luptă) O afirmaţie de felul practica este criteriul adevărului şi care, în mod aproape paradoxal, nu aparţine nici lui Popper, nici lui Sartori ori vreunui alt ideolog liberal sau teoretician al democraţiei, ci chiar lui Karl Marx, îi pune astăzi în mare dificultate pe marxişti, leninişti, bolşevici „răscumpăraţi”, pe mai vechea sau mai noua stângă: dacă practica „socialismului ştiinţific” a fost reţeta leninistă a fericirii obligatorii sau cea stalinistă a terorii necesare pentru mai binele „democraţiei populare” şi al „păcii între popoare”, ce se mai poate salva azi din „umanitatea” idealului marii revoluţii? Ca o ironie poate, Marx nu ar fi crezut vreodată că propriul său criteriu al adevărului se va aplica unui regim care nu a dus, aşa cum spera el, la depăşirea oricărei forme de inegalitate si a oricărei conştiinţe de clasă, ci la o întâlnire tête-à-tête cu Diavolul în carne si oase. Deoarece, pentru a relua o expresie a lui Vladimir Tismăneanu, diavolul, dacă nu e în detalii, e în istorie. Naivitatea sau idealismul celor care încă mai credeau în „socialismul cu faţă umană” au fost definitiv zdrobite de tancurile de la Praga sau de Armata Roşie la Budapesta. Mizeria utopiei nu poate fi despărţită de utopia mizeriei, aşa cum o spune într-o fericită alegere a termenilor Vladimir Tismăneanu.

Dacă îi dăm dreptate lui Milan Kundera care spunea că istoria totalitarismului poate fi scrisă ca o istorie a luptei memoriei împotriva uitării, atunci Constantin Ticu Dumitrescu a fost fără îndoială apostolul neobosit al acestei „evanghelii a neuitării”. Intransigenţa în faţa unui adevăr care nu a fost niciodată de negociat, a reprezentat pentru el prima sa datorie morală.

Ticu Dumitrescu provine dintr-o veche familie de naţional-ţărănişti, părinţii săi fiind printre membrii fondatori ai PNŢ în Prahova. A fost crescut şi educat în spiritul valorilor tradiţionale, al democraţiei şi dreptăţii. A crescut într-un mediu de efervescenţă culturală şi de o moralitate

Ticu Dumitrescu a urmat destinul politic al familiei sale: de la 17 ani activează în rândurile Tineretului Naţional - Ţărănist (se implică în organizarea manifestaţiei de susţinere a regelui organizată pe 8 noiembrie 1945, încearcă să atragă colegii în această organizaţie, se implică în distribuirea ziarului „Dreptatea”, fiind deseori agresat de comunişti). 2 Este arestat pentru prima dată în ianuarie 1946, pentru că a participat împreună cu alţi elevi la o manifestaţie în cinstea Unirii Principatelor, în ciuda interzicerii sărbătoririi publice a acestei sărbători de către autorităţile comuniste. În timpul campaniei electorale din 1946, campanie în care s-a implicat activ datorită candidaturii tatălui său pe listele PNŢ, a fost din nou reţinut de autorităţi şi purtat pe la diferite secţii de poliţie. În memoriile sale redă atmosfera şi condiţiile în care s-au desfăşurat alegerile din noiembrie 1946, subliniind lipsa de susţinere de care se bucurau comuniştii inclusiv în rândurile

1

Daniela Iamandi, Ticu Dumitrescu: Securiştii îşi stingeau ţigările chiar pe obrajii noştri, fragmente din interviul cu Ticu Dumitrescu acordat CNSAS în anul 2001, în România Liberă, 29 Decembrie 2010 2 Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, vol.I, partea I, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 58-63

83

PERSPECTIVE ISTORICE

unora dintre organizatorii alegerilor 3 , abuzurile, ameninţările, violenţa practicate în scopul intimidării alegătorilor.

A luat în mai 1947 arhiva PNŢ şi a ascuns-o la o soră a mamei sale, iar în 1949 a îngropat-o într-o cutie metalică în grădină. Gestul său curajos a salvat de la închisoare aproape 1000 de persoane care fuseseră înscrise la PNŢ Prahova. 4 După procesul înscenat lui Maniu, tatăl său a fugit, iar după un an Ticu Dumitrescu este arestat, însă eliberat după scurt timp (2 luni), fără nici o explicaţie. După scoaterea în ilegalitate a PNŢ, a continuat activitatea politică anticomunistă.

A fost eliminat din Facultatea de Drept, sub acuzaţia că prin activitatea sa „antidemocratică”, pune în pericol „siguranţa statului”. 5 În decembrie 1949 este din nou arestat datorită informaţiilor furnizate Securităţii de un coleg de liceu, care se va dovedi a fi informator. A fost anchetat de Securitatea de la Ploieşti şi trimis în arest în condiţii inumane: „o încăpere de 1,60 m pe 1,20 m şi înaltă de cel mult 1,80 m. Peste betonul de pardoseală, o scândură lată de 30 cm. (...) Nici o fereastră, nici un orificiu pentru aerisire”. Aici a stat 11 luni. Îşi aminteşte în memoriile sale că celulele erau atât de întunecate încât atunci când era scos la anchetă nu putea suporta nici lumina becului. 6 La aceste condiţii inumane se adaugă şi tratamentul la care erau supuşi: bătăi cu bastonul de cauciuc, lovituri în ficat şi în moalele capului, bătaia la tălpi, „agăţarea în cui”, stingerea ţigărilor pe obrajii anchetaţilor. 7 Cu toate că regimul din temniţele Securităţii era extrem de sever, a reuşit să trimită acasă un mesaj, scrijelit pe un nasture al unui ţăran care a fost eliberat, că Nicu Constantinescu, fostul său coleg era agent al Securităţii. Anchetele dure de la Securitatea din Ploieşti se desfăşurau toate după acelaşi tipar: era deschisă vizeta şi acuzatul era chemat la anchetă, urca în birourile anchetatorilor care se aflau la etajele superioare şi începea ancheta. Metodele de anchetă variau: unii foloseau bătaia (lovituri cu coada de mătură, cu bastonul de cauciuc până la epuizarea fizică a anchetatului; în acest caz, peste victimă era aruncată apă rece şi tortura continua); alţii, mai „umani”, invitau la o ţigară, se interesau de condiţiile de detenţie şi

încercau, prin diferite vicleşuguri, să-i convingă să semneze declaraţia de autodenunţare. Anchetatorii doreau să demonstreze implicarea acuzaţilor în organizarea unor „bande contrarevoluţionare” legionare, maniste, monarhiste sau implicarea lor în acţiuni de spionaj pentru anglo-americani. 8 În urma bătăilor şi tratamentului inuman care i s-a aplicat, s-a îmbolnăvit şi a fost dus la Spitalul de Boli Infecţioase din Ploieşti, însă „umanitatea” securiştilor nu a fost de lungă durată, deoarece este adus din nou la anchetă, fără a fi vindecat complet. Aici este ameninţat cu moartea, este bătut până la pierderea cunoştinţei şi apoi ameninţat cu împuşcarea chiar în curtea Securităţii, dacă nu declară cine sunt colaboratorii săi apropiaţi, ce ştie despre organizarea rezistenţei în munţi. 9 Anchetele de la Securitate urmau toate acelaşi tipar pe care îl trasase, cu ani înainte, NKVD-ul; cu o perseverenţă diabolică, cu un apetit inuman pentru violenţă şi crimă, cu o ură programatică îndreptată împotriva „duşmanilor poporului”, regimul a dorit distrugerea, prin orice mijloace, a persoanei morale şi transformarea deţinutului într-un instrument obedient. Un exemplu în acest sens îl constituie şi „metoda epuizării” - timp de 16 ore a fost anchetat, iar operaţiunea s-a repetat două zile consecutiv. În cartea sa, Ticu Dumitrescu mărturiseşte că „oricine a trecut prin tortura şi celulele negre ale Securităţii ar prefera, dacă i-ar sta în putinţă, să aleagă o lună, două de închisoare decât o zi de anchetă”. 10 În 1950 a fost mutat pentru o lună la închisoarea Târgşor, apoi a fost readus la Securitatea din Ploieşti, unde au reînceput anchetele. Într-una dintre aceste anchete, în februarie 1951 a fost adus în stare de inconştienţă şi i s-au spart timpanele. Cu toate acestea, a reuşit să reziste torturilor, bătăilor fără să trădeze pe alţii, reuşind astfel să salveze multe persoane de la arest. 11 În iunie 1951 s-a desfăşurat un simulacru de proces, în urma căruia a fost condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare, de către acelaşi judecător, colonelul Alexandru Petrescu, care a judecat şi lotul Maniu. După proces a fost mutat la „Cetăţuia Braşov”, unde se întâlneşte cu lotul locotenentului Monea Traian, lotul Zagov din

3

Idem, pp.84-85 Idem, p. 257 5 Idem, p.96 6 Idem, p. 111 7 Daniela Iamandi, România Liberă, 29 Decembrie 2010 4

8

Constantin Ticu Dumitrescu, Op. cit., p. 120 Idem, pp.124-128 10 Idem, p.139 11 Idem, p. 143 9

84

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

organizaţia „Vlad Ţepeş”, din nucleul de rezistenţă din Făgăraş, toţi de o înaltă ţinută morală, oameni excepţionali, care au privit moartea cu demnitate (au fost condamnaţi la moarte pentru acţiunile lor anticomuniste). 12 Condiţiile din închisoare, menite să sfărâme orice rezistenţă fizică şi morală, erau foarte grele: deşteptarea la 5, stingerea la 22; după deşteptare şi seara se deschideau celulele pentru a fi număraţi, iar în acest interval orar nu era permis deţinuţilor să stea pe pat, doar pe marginea patului sau să se mişte prin celulă. După numărătoarea de dimineaţă, se trecea la „spălarea” cu 70-80 ml apă sau mai puţin. Percheziţiile care aveau loc aveau scopul de a umili pe deţinuţi: „trupul era răscolit, lucruri rupte, haine descusute, în timp ce tu rămâneai, în cel mai fericit caz, în cămaşă şi izmene... pentru că de multe ori te obligau să rămâi în pielea goală, indiferent cât de frig era. (...). Totul era umilitor şi când era frig era foarte periculos pentru sănătatea noastră. De multe ori în această situaţie erai lovit fără motiv, îmbrâncit.” 13 În închisori lipseau cele mai elementare îngrijiri medicale: în urma operaţiei de hernie, i s-a inflamat şi infectat operaţia, dar nu a primit nici o îngrijire medicală. La mutarea din închisoarea Braşov, a făcut cunoştinţă cu un alt mijloc de tortură (dintre multele inventate de diabolica maşinărie comunistă, tortura fiind de altfel unul din capitolele la care comuniştii s-au dovedit extrem de inventivi, de o „originalitate” egalată poate doar de Gestapo): duba-vagon (un vagon închis, din tablă groasă, unde au fost înghesuite aproximativ 100 de persoane şi transportaţi cu zăvoarele trase; lăsat la soare în amiaza de august; au ajuns la destinaţie după un drum de 14 – 15 zile, aproape inconştienţi). De la Braşov a fost mutat la Fortul 13 Jilava, unde a suportat cea mai dură percheziţie, însoţită de bătăi: „am dormit sub un prici, alături de alţii, pe betonul umed şi murdar, jos, la şerpărie.

Pentru că pe prici nu era nici un loc liber. Abia dimineaţa, ceva mai refăcut, am realizat în ce iad mă găseam. Umezeală, lipsă de oxigen şi miros pestilenţial, supraaglomeraţie”. 14 Din iadul de la Jilava este trimis la colonia de muncă de la Poarta Albă, un adevărat lagăr de

exterminare, cu mâncare stricată sau foarte rea (ciorbe din morcovi furajeri şi varză), apeluri nesfârşite (în fiecare seară se făcea numărătoarea; deţinuţii erau aşezaţi câte 5, iar dacă se greşea numărătoarea – de cele mai multe ori în mod premeditat pentru a-i umili încă odată pe cei pe care sistemul îi trimisese la pieire, erau ţinuţi în ploaie sau în vânt, pentru a fi reluată. Existau situaţii când se „greşea” de mai multe ori, iar deţinuţii erau scoşi pe platou sau băgaţi în dormitoare, înşiraţi în faţa priciurilor pentru mai multe ore; în felul acesta se lua din timpul, şi aşa redus, destinat odihnei şi refacerii), barăci supraaglomerate, construite din chirpici sau scândură, acoperite de carton asfaltat. La Poarta Albă erau aproximativ 11.000 deţinuţi politici şi aproximativ 1000 deţinuţi de drept comun; dintre cei din urmă se recrutau cei mai fioroşi criminali, brigadierii, care aveau drepturi nelimitate asupra deţinuţilor politici. 15 Primeşte dreptul la scrisoare după 7-8 luni, când poate scrie aproximativ 10 rânduri. A fost mutat de mai multe ori în cadrul coloniei de muncă, la diferite barăci, pentru a fi despărţit de grupul de prieteni pe care şi-l formase şi pentru observarea sa mai atentă. În baraca I3 erau oameni de-ai lui Ţurcanu, însă aici nu s-a reuşit formarea brigăzilor tip Piteşti, ca la Peninsula, unde a existat reeducare după modelul de la Piteşti. 16 În perioada detenţiei nu a făcut compromisuri, din contră, în timp ce era închis la Poarta Albă a încercat să-i determine pe deţinuţi să facă grevă împotriva muncii forţate şi a condiţiilor de exterminare. „Este adevărat că n-am renunţat niciodată, în orice situaţie am fost, la demnitatea mea. I-am sfidat mereu cu asta. Eu nu le-am spus niciodată securiştilor sau temnicerilor mei: „Să trăiţi!", aşa cum cerea regulamentul. Aţi citit asta, cred şi într-unul din documente, când impusesem în celulă să nu le spunem gardienilor „Să trăiţi!" 17.

Colonia de muncă de la Poarta Albă era un adevărat laborator al morţii: în 1952 s-a ajuns la 27 de morţi pe zi. "Dezbrăcaţi în pielea goală, aruncaţi de-a valma unul peste altul, cadavrele acestor fraţi ai noştri alcătuiau o imagine unică, de infern. Ici apărea un cap vânăt cu ochi sticloşi, dincolo picioare numai oase, undeva o mână." 18

12

Idem, p. 150 Idem, p. 157 14 Daniela Iamandi, Ticu Dumitrescu: Morga de la Poarta Albă este adevărata faţă a comunismului şi a Securităţii, fragmente din interviul cu Ticu Dumitrescu acordat CNSAS în anul 2001, în România Liberă, 30 Decembrie 2010 13

15

Constantin Ticu Dumitrescu, Op. cit., p.166 Constantin Ticu Dumitrescu, Op. cit., p.180 17 Daniela Iamandi, România Liberă, 29 Decembrie 2010 18 Idem 16

85

PERSPECTIVE ISTORICE

Condiţiile de detenţie inumane erau dublate de nerespectarea celor mai elementare drepturi ale deţinuţilor. Astfel, regulamentul elaborat chiar de autorităţile comuniste ale vremii, spunea că un deţinut avea dreptul la o scrisoare, un pachet de 5 kg şi un vorbitor, pe lună. În realitate, comuniştii nu îşi respectau nici propriile reguli. De altfel, nu e chiar surprinzător pentru un regim care s-a instaurat în mod ilegal prin furtul alegerilor din 1946 şi care s-a menţinut la putere în acelaşi mod ilegitim şi abuziv, făcând din minciună o profesiune de credinţă. De regulă pachetele erau luate de deţinuţii de drept comun (a primit doar 3 pachete, din cele 9 trimise), iar cărţile poştale nu ajungeau la destinaţie (a trimis prin intermediul unui deţinut de drept comun, deoarece cele trimise sau primite de el în calitate de deţinut politic nu ajungeau la destinaţie). 19 Nu s-a bucurat nici de dreptul la vorbitor 20, pentru că îi era mereu interzis.

Iarna lui 1952-1953 este cea mai grea de la Canal, mii de oameni murind datorită condiţiilor extrem de grele. Sigur, cel mai probabil comuniştii nici nu au prescris în planurile lor şi un drum de întoarcere pentru aceşti deţinuţi, „duşmani ai democraţiei populare”, „agenţi ai imperialismului american”. Grevele 21 , protestele şi sesizările nu aduc nici o îmbunătăţire situaţiei deţinuţilor; la Canal, datorită crizei alimentelor, deţinuţii au mâncat râme, rădăcini, broaşte, frunze. 22 Acesta a fost gradul de dezumanizare în care a fost adusă elita politică, religioasă şi intelectuală a României! În 1953 lui Ticu Dumitrescu îi expirase pedeapsa, dar un deţinut nu era eliberat decât dacă Ministerul Securităţii Statului îşi dădea avizul; în caz contrar, putea fi condamnat administrativ de la 12 la 60 de luni (ceea ce de altfel a fost şi cazul lui, condamnarea sa fiind semnată chiar de călăul Nicolschi, lucru pe care l-a aflat însă mult mai târziu). La plecarea de la Poarta Albă i s-a cerut să semneze o declaraţie prin care se angaja să nu spună nimănui unde a fost şi în ce condiţii a trăit. A refuzat pentru că această tăcere venea în contradicţie cu conştiinţa sa morală „pentru că eu

credeam că nu poţi să te bucuri, chiar şi de o libertate limitată, atunci când ceilalţi fraţi de suferinţă rămân în închisoare” 23 şi în consecinţă nu a fost eliberat.

După refuzul eliberării a fost mutat la colonia de la Peninsula (Valea Neagră). Aici a fost demarat procesul de reeducare de tipul celui de la Piteşti, chiar cu complici de-ai lui Ţurcanu, însă după scurt timp comandantul coloniei de muncă a interzis metodele de reeducare, precum şi legarea deţinuţilor vinovaţi de diferite abateri, de un stâlp aflat pe platoul lagărului. 24 În cele din urmă a fost eliberat la sfârşitul lunii octombrie şi a primit domiciliu obligatoriu 25 la Olarii Vechi. A refuzat şi de data aceasta să semneze declaraţia, fiind de altfel singurul de la Peninsula care a avut acest curaj.

Familia lui Ticu Dumitrescu a avut acelaşi destin tragic: percheziţii ziua şi noaptea, confiscări de mobilă, urmăriri; mama sa a fost condamnată la 200 de zile de închisoare pentru nepredarea cotelor, tatăl său, revenit acasă după o viaţă de fugar de 7 ani (a stat ascuns la Bucureşti, Pucheni, Vadu Sărat), a fost arestat; fratele său Valentin a fost eliminat din şcoală după arestarea lui şi nevoit să muncească pe şantierele de construcţii industriale. 26 Ticu Dumitrescu a stat în libertate 4 ani, din 1954 până în 1958; în această perioadă nu şi-a renegat nici un moment credinţele sale politice. A păstrat legătura cu membrii ai organizaţiei Tineretului PNŢ Prahova, cu foşti colegi de închisoare, cu care participa anual la parastasul pentru Aurel Căzănişteanu 27 a cărui moarte l-a marcat profund, chiar dacă era urmărit îndeaproape de Securitate, a încercat să organizeze împreună cu Remus Radina un marş prin faţa Comitetului Central, cu ocazia Zilei Drepturilor Omului, dar tentativa a eşuat, deoarece nu s-a prezentat altcineva la marş. A mers prin munţi împreună cu Jean Fântâneanu pentru a găsi locuri 23

Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit, vol.I, partea I, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 194 24 Constantin Ticu Dumitrescu, Op. cit., vol I, partea I, p.180 25 În timpul domiciliului obligatoriu foştii deţinuţi erau obligaţi să se prezinte în fiecare sâmbătă la Postul de Miliţie, unde semnau prezenţa. Nu aveau voie să părăsească localitatea decât în cazuri urgente, pentru 7-8 ore. Pe buletin aveau aplicată ştampila „DO”(domiciuliu obligatoriu) 26 Daniela Iamandi, România Liberă, 29 Decembrie 2010 27 Aurel Căzănişteanu a fost preşedintele TNŢ Prahova şi a murit în 1950 în timpul anchetelor de la Securitatea Ploieşti

19

Constantin Ticu Dumitrescu, Op. cit., p.184 Vorbitorul era o baracă de 10 m pe 3,5 m, cu pereţii din plasă de sârmă, armată cu bare metalice. Aici intrau 20-25 de minute şi toată discuţia cu familia dura aproximativ 10 minute. (cf.

Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit,. p.186) 21 Greva foamei într-o colonie de muncă era aproape o sinucidere, o jertfă, în condiţiile grele de muncă.

22 Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, vol.I, partea II, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 506 20

86

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

de refugiu şi rezistenţă în eventualitatea unui război ruso – american. În această perioadă a lucrat în Bucegi, apoi la lucrările în regie proprie ale inginerului Şeitan, pe urmă la TRCl Ploieşti ca simplu muncitor. În 1958 reîncepe calvarul închisorilor, fiind din nou reţinut de Securitate, fără a i se oferi vreo explicaţie (al câtelea oare dintre zecile de mii de deţinuţi sau deportaţi căruia nu i s-a oferit vreo explicaţie şi mai târziu, nici o scuză?!). A fost dus la comandantul Securităţii Regionale Ploieşti (care se bucura de o autoritate aproape absolută – era în epoca în care până şi primii secretari se temeau de securişti), care i-a spus că va fi judecat şi condamnat „întrucât reprezenta un pericol pentru securitatea ţării noastre şi pentru regimul comunist” (aceeaşi acuzaţie care s-a adus de altfel şi lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Ghe. Brătianu şi altor mii de deţinuţi politici, fie că erau ţărănişti, liberali sau legionari). Venirea unui procuror nu a schimbat cu nimic starea de fapt a lucrurilor, deoarece şeful Securităţii i-a spus că fusese deja condamnat pe bază de „trecut şi periculozitate”. 28 În ciuda unor oarecare aparenţe (începuseră să folosească mandate de arestare şi alte metode legale) Securitatea nu s-a schimbat deloc – erai deja un condamnat în momentul arestării.

Probatoriul s-a făcut pe bază de fotografii, rapoarte operative de filaj, note informative luate de la prieteni, colegi, vecini care erau informatori.

Anchetele, dure şi extenuante se desfăşurau în subsolul închisorii şi durau între 8 şi 24 de ore. Cea mai folosită tortură era punerea celui acuzat la un fel de rotisor. „Era o cursă a rezistenţei umane împotriva unui sistem şi a unor metode diabolice de anchetă... Vor învinge ei? Cât vor avea răbdare, cât timp au la dispoziţie? Dar eu, eu, un biet om, cât voi putea rezista?” 29 Toate bătăile se făceau în prezenţa unui medic sau a unui felcer, a căror prezenţă, trebuie menţionat, era formală.

A fost judecat în decembrie 1958, alături de alţi tineri naţional-ţărănişti (Andreica Mihai, Ghe. Ionescu, C. Opriş, Ion Antoniu, Ludu Grigore) şi considerat şef de lot, cu toate că era cel mai tânăr.

A fost trimis la „celula albastră”, unde a stat 2 luni într-o completă izolare şi a fost nevoit să vorbească singur pentru a sparge tăcerea: „În timp ce viaţa afară curgea normal, doar ai noştri se zbuciumau şi îndurau dureri peste dureri şi grele persecuţii. În 28 29

rest, nimănui nu-i păsa de soarta noastră. (...)

Timpul, viaţa, oamenii treceau peste noi”. 30 Fără a se dezice de ideologia sa maniacală, paranoică până la paroxism, prin aceeaşi ilegitimitate şi criminalitate care l-au adus la putere şi menţinut prin fraudă, violenţă, teroare şi poate mai ales minciună (deoarece comunismul nu ura nimic mai mult decât adevărul) în aprilie 1959 a urmat un nou proces înscenat de această dată tinerilor ţărănişti din Prahova, în urma căruia Ticu Dumitrescu a fost condamnat la 23 de ani de muncă silnică de către preşedintele Tribunalului Militar Ghe. Şerbănescu.

Nu li s-au comunicat sentinţele, a aflat abia în 1965 că fusese condamnat la 24 31 de ani de muncă silnică pentru crima de uneltire contra statului. Este admirabil modul de a gândi al lui Ticu Dumitrescu, în aceste condiţii: „Trebuie să rezistăm întâi ca oameni. Să rămânem demni, chiar dacă n-am mai avea nimic de aşteptat decât moartea, să ne considerăm ca oricare ostaş pe front, apărând patria (...). Şi vom apuca acele vremuri (când ţara va fi din nou liberă, n.n.), vom muri cu împăcarea celor care şi-au făcut până la capăt datoria”. 32 După proces a petrecut 3 luni la închisoarea din Ploieşti, apoi a fost mutat la Galaţi împreună cu cei din lotul său. Aici a fost supus la un regim de temniţă: a stat 8 luni în celulă cu un ţăran din Maramureş, condamnat pentru 12 ani pentru că adăpostise pe cineva căutat de Securitate.

Condiţiile de detenţie erau foarte dure: excesiv de frig iarna pentru că nu era căldură în celule, hrană foarte puţină. Închisoarea de la Galaţi 33 este descrisă ca cea mai îngrozitoare dintre toate locurile de detenţie: „nicăieri ca în temniţele Galaţilor n-am întâlnit gardieni mai răi şi mai în totalitate ca aici ... La intrarea în această temniţă m-au izbit uniformele ca de cioclii ale gardienilor, sub care încetase de mult să mai bată o inimă omenească, care străjuiau în toate colţurile. Alţii ne însoţeau lovindu-ne cu sete pe toţi cei 30-40 de deţinuţi politici care ne târam trăgând în urmă lanţurile grele” 34

30

Idem, p.237 A crezut că era vorba de o condamnare de 24 de ani, adevărul aflându-l abia după 1990, în urma obţienrii accesului la propriul dosar 32 Idem, p. 265 33 La Galaţi au fost închişi pentru câţiva ani şi Iuliu Maniu şi Ion Mihalache 34 Daniela Iamandi, Ticu Dumitrescu: "Îmi încleştam fălcile şi gemeam. Atât! N-am urât pe nimeni." , fragmente din interviul 31

Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit, vol.I, partea I, p. 215 Idem, p.220, 250

87

PERSPECTIVE ISTORICE

Pe 3 noiembrie 1961 o garnitură cu 30 – 35 de vagoane, păzite de soldaţi şi de Securitate a plecat din Galaţi: erau mutate la Botoşani aproximativ 3000 de persoane. Pe peronul gării a riscat şi a trimis un bileţel pentru familia sa pe care l-a aruncat în gara Vereşti. Biletul a ajuns la destinaţie. În închisoare a luptat pentru existenţă în faţa unui regim de exterminare prin înfometare, bătaie (bătut crunt de căpitanul Mariuc, a fost salvat datorită îngrijirilor acordate de Ghe. Creţu, un ţăran de pe lângă Huedin) 35 , teroare permanentă, lipsa asistenţei medicale, trimiterea la „neagra” 36 , numeroase percheziţii, tratament violent şi inuman (doctorul Ignalescu nu făcea nimic pentru bolnavi), lipsa unor condiţii minime de igienă (program de baie odată la 2 săptămâni, care se putea amâna cu încă 2, dura foarte puţin şi se făcea afară, indiferent de cât de frig era). 37 Condiţiile de la Botoşani erau degradante pentru orice fiinţă umană: ”O spun şi acum, după atâţia ani, atunci, la Botoşani, am trecut prin cea mai grea şi mai umilitoare încercare prin care poate trece un om”. 38 Nu era nimic de la care securiştii s-ar fi dat în lături pentru crearea „omului nou”.

La închisoarea din Botoşani a iniţiat o grevă a foamei, a cerut să se întâlnească cu un procuror căruia i-a explicat care erau condiţiile din închisori, l-a acuzat pe comandantul închisorii de moartea lui Ghe. Petrescu, preşedintele PNŢ Prahova (moarte care, alături de cea a lui Căzănişteanu, a fost printre cele mai greu de suportat), a scris un memoriu lui Ghe. Ghe. Dej în care îi cerea condiţii similare pentru deţinuţi cu cele avute de comunişti în închisori înainte de 1945 şi rejudecarea proceselor înscenate. Nu se cunoaşte destinul acestui memoriu. Securitatea nu păstra totul în arhive, se „purificau” prin foc, pentru a putea scrie o „istorie curată”, pentru a ascunde „vinovăţia celui care m-au supus, în mod premeditat, unui regim de viaţă de nesuportat pentru fiinţa umană”. 39 Bătut

crunt după ce a făcut din nou greva foamei, este vizitat de un procuror care i-a spus că situaţia deţinuţilor se va îmbunătăţi, că se vorbea de eliberare şi a folosit chiar termenul „abuz” în ceea ce-i privea pe securişti. După 1963 situaţia deţinuţilor s-a ameliorat într-o oarecare măsură: li s-au luat obloanele de la ferestrele celulelor 40 , mâncarea s-a îmbunătăţit, au primit ziare, fotomontaje, filme, dreptul de a fi scoşi la plimbare.

Toate acestea în scopul „reeducării paşnice”. 41 Oficialii din MAI îi aduc la cunoştinţă că vor fi eliberaţi deţinuţii politici, că pedeapsa lui a fost comutată la 6 ani, iar a lotului său la 5 şi că cei care au comis abuzuri vor fi acuzaţi. Cu toate acestea, conducerea PCR se opunea graţierii şi le cerea să-şi repudieze partidul şi să recunoască „măreţele realizări socialiste” (unele reale, dar cum o repetă de atâtea ori în memoriile sale Cu ce preţ?). Pentru Ticu Dumitrescu conştiinţa însă nu se negociază. A refuzat aşadar programatic, cu o admirabilă consecvenţă şi o rar întâlnită putere de sacrificiu, orice compromis cu răul totalitar: „îndurasem prea multe, fusesem martorul atâtor cruzimi. Şi apoi, a-l condamna pe Iuliu Maniu 42 ar fi fost ca şi cum m-aş dezice de propriul meu tată”. A refuzat - „mai bine mort decât învins”, la fel cum a refuzat şi să semneze un act prin care accepta reeducarea; oficialul MAI părea binevoitor, dar, după cum el însuşi mărturiseşte era extrem de neîncrezător: „Suferinţele mele, tinereţea mea pierdută între gratii, torturile îndurate, crucificările şi loviturile de bâtă şi mai ales prietenii ucişi nu îmi dădeau acest drept” 43 . Acţiunile de reeducare 44 au început la

40

După 1950 la toate ferestrele închisorilor au fost montate obloane de lemn care împiedicau lumina soarelui să pătrundă în celulă. Celulele prevăzute cu trei locuri îngrămădeau şi câte 24 de deţinuţi. Până în 1952 nu au existat saltele, fiind folosite rogojinele şi abia din 1954 au apărut cearşafurile şi pernele umlute cu paie.

41 Idem, p. 314 42 „Dar orice vor spune nemernicii acestui neam şi orice vor scrie istoricii în cărţile lor nu va avea o greutate mai mare decât faptul că, timp de 50 de ani Iuliu Maniu a reprezentat cea mai autentică expresie a conştiinţei noastre naţionale” (cf.

Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit., vol.I, partea II, p. 512) 43 Idem, p.325 44 Cea mai de anvergură acţiune de reeducare s-a desfăşurat la Aiud, în perioada 1962 – 1964, când majoritatea legionarilor, în frunte cu N. Pătraşcu, Victor Voigen Radu Gyr, şi-au renegat credinţele politice. Din cei aproximativ 5000 de legionari, doar câteva zeci nu au acceptat această reeducare. 136 de foşti legionari au scris cartea „Despre organizaţia legionară – Crimă şi Terore – Misticism, Masacrare, Trădare”, în care vorbeau în

cu Ticu Dumitrescu acordat CNSAS în anul 2001, în România Liberă, 31 Decembrie 2010 35 Idem 36 „neagra” era o celulă mică,umedă, fără fereastră, în care se dormea pe pardoseala de ciment; deţinutul aflat aici primea hrana o dată la 2 zile; pe pardoseală se arunca apă, mai ales iarna; deţinutul era dezbrăcat în cămaşă şi izmene şi purta lanţuri. Ticu Dumitrescu a fost dus la „neagra” de 11 ori între 1961 şi 1962 (cf. C.T. Dumitrescu, Op.cit., vol I, partea II, p.

506) 37 Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit., vol.I, partea I...., p. 287 38 Idem, p.306 39 Idem, p. 235

88

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Botoşani în aprilie 1963 şi au fost denumite „acţiuni cultural - educative”. În 1964, ca urmare a graţierii generale este eliberat, însă este nevoit să ia, după cum el însuşi mărturiseşte, pentru a treia oară viaţa de la capăt (soţia sa a fost obligată de Securitate să divorţeze, aşa cum se întâmplase şi cu soţiile prietenilor săi).

După 10 luni de tratament şi internări prin spitale şi staţiuni, şi-a refăcut sănătatea extrem de precară, deoarece în închisoare ajunsese la 37 kg.

Constantin Ticu Dumitrescu a fost în permanenţă urmărit de Securitate. Între 1956 şi 1957 şi după 1965 a fost foarte greu să îl urmărească deoarece lucra în diferite zone de munte. Abia în 1966 au aflat unde lucrează, după ce aproape 2 ani l-au căutat pe şantierele Ministerului Construcţiilor şi Industriei, unde declarase că munceşte ca meteorolog. În perioada când avea domiciliul obligatoriu la Fânari, nu a putut fi urmărit, deoarece ţăranii ar fi sesizat uşor prezenţa Securităţii, s-au organizat trei posturi de supraveghere cu activitate simultană: în gara Ploieşti Sud, în gara Zănoaga şi în comuna Potigraf. În 1967 Securitatea îl considera încă „element fanatic”, alături de Constantin Dinu, Andreica Mihai, Constantin Opriş, Ludu Grigore, Ionescu Gheorghe, Antoni Ion. 45 După eliberare nu i s-a permis să-şi continue facultatea şi a lucrat pe şantiere forestiere din Munţii Cernei, Munţii Bucegi, Munţii Oituz şi Munţii Vrancei şi de la Băile Herculane. A prestat diferite munci (şef echipă, muncitor, funcţionar tehnic). După 1970 a devenit şeful unui mic şantier de construcţii forestiere din Vrancea, care a fost timp de 17 ani consecutiv printre cele mai eficiente şi rentabile şantiere din cadrul Ministerului Economiei Forestiere. 46 Annus mirabilis 1989 a adus pentru Ticu Dumitrecu speranţa reînnoirii şi a unei reaşezări a politicului pe adevăr şi criterii etice. Ura instituţionalizată putea fi în sfârşit înlocuită de splendoarea adevărului. În timpul evenimentelor din decembrie 1989 a luat parte activă la mişcările anticomuniste, a pătruns în Comitetul Central, iar în 1990 a devenit membru în CPUN. A prezentat în

timpul dezbaterilor decretului-lege privind alegerile un amendament care completa un articol prin care li se interzicea celor care au făcut parte din organizaţii fasciste să candideze (era poate un semn că „democraţia originală” îşi definea duşmanii în acelaşi fel ca „democraţia populară” şi că deci nu se eliberase de vechile antagonisme?).

Amendamentul său propunea introducerea în textul legii a unei prevederi similare referitoare şi la cadrele de Securitate şi foştii activişti PCR. Preşedintele de atunci al Biroului executiv al CPUN, Ion Iliescu, a refuzat să pună în discuţie acest amendament, iar în consecinţă, Ticu Dumitrescu a demisionat din CPUN. 47 Ticu Dumitrescu a fost un luptător neobosit pentru dreptate şi adevăr. După 1990, în calitate de senator al PNŢ-CD a luptat în mod constant pentru deconspirarea fostei Securităţi şi pentru condamnarea crimelor comunismului. A văzut în aceasta o datorie de onoare faţă de toţi cei care au avut de îndurat persecuţiile şi temniţele comuniste, cu conştiinţa clară că în faţa unor astfel de crime împotriva umanităţii criteriul etic nu poate fi lăsat deoparte. Încă din 1991 a încercat să îi aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de crimele comunismului, dar contextul politic îi era potrivnic (în măsura în care FSN, partid care relua o mare parte din componenţa vechiului PCR şi a aparatului de Securitate, se afla în acel moment la guvernare ducând o amplă campanie de denigrare a partidelor istorice şi a unora dintre foştii deţinuţi politici). Nu a renunţat la demersul său nici când a fost atacat din toate părţile de presă sau de unii oameni politici ai vremii, nici când duşmani ai adevărului i-au înscenat într-un mod odios crime de care nu se făcea vinovat. În presa din vremea respectivă au apărut declaraţii false făcute în numele unor foşti deţinuţi politici care îl defăimau în cel mai îngrozitor mod. 48 Era reacţia disperată a unora de a se ascunde cu orice preţ adevărul.

La iniţiativa sa s-a constituit Asociaţia Naţională a Foştilor Deţinuţi Politici din România, a cărei preşedinţie a deţinut-o din 1990. Lupta sa 47

Idem, p. 369 În ziare pecum România Mare, Adevărul (înainte de 1993), Dimineaţa, Vocea României, prin inetremediul unor ziarişti,s-a dus o campaniei sistematică de denigrare a lui Ticu Dumitrescu.

Astfel, în România Mare au apărut scrisori de la foşti deţinuţi poltici care îl acuzau că a fost turnător, legionar sau chiar torţionar.(cf. România Mare, 19 aprilie 1991) Toate acestea sau dovedit a fi false şi scrise chiar de „redactorii” respectivului ziar (cf. ziarului Expres, 17 iunie 1991) 48

termeni extrem de acuzatori despre C.Z. Codreanu şi legiune (cf.

Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit., vol.I, partea II, p. 156 ) 45 Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit., vol.I, partea III, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 295 46 Vladimir Tismăneanu, Lecţia domnului Ticu Dumitrescu, în Revista 22, 09 decembrie 2008

89

PERSPECTIVE ISTORICE

împotriva comunismului a depăşit barierele naţionale, deoarece s-a implicat activ şi în vederea constituirii Uniunii Internaţionale a Foştilor Deţinuti Politici, deţinând preşedinţia acestei organizaţii în perioada 1991-1999. 49 În eforturile sale de a impune o lege a deconspirării fostei Securităţi Ticu Dumitrescu s-a bucurat de sprijinul unui număr restrâns de persoane, cel mai mare sprijin venind din partea societăţii civile, mai ales a Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan. A fost supus unei campanii de insulte, calomnii, ameninţări cu moartea scrise sau telefonice, au fost chiat câteva atentate la viaţa sa în ` 90 sau `99 în accidente rutiere. Discutarea proiectului de lege a fost tergiversată mai ales de PDSR, aflat la putere, şi de PRM, care trebuie menţionat s-au opus în mod constant şi sistematic adoptării unei astfel de legi, iar după 1996 chiar de parlamentari ai PNŢ-CD (spre marea dezamăgire a lui Ticu şi a unei însemnate părţi a societăţii civile.

Nu putem să nu ne întrebăm care ar fi fost soarta acestei legi şi atitudinea acestor lideri politici dacă Seniorul Coposu ar fi fost încă în viaţă – oare ar fi îndrăznit să îl trădeze şi pe el?). „Moţiunea Ticu” a adunat peste 100 de semnături în Senat şi aproape 200 la Cameră. Erau declaraţi nedemni de a ocupa demnităţi publice cei care au fost dovediţi ca agenţi ai Securităţii sau cei care au făcut parte din aparatul de represiune. La Camera Deputaţilor moţiunea a fost votată cu o largă majoritate, deoarece nu îi viza direct şi ştiau că are mai degrabă o valoare morală şi nu se va aplica. După votul din Cameră, în 1993, a depus primul proiect de lege privind deconspirarea Securităţii şi dreptul la propriul dosar, care prevedea interzicerea foştilor membri ai aparatului opresiv şi activiştilor PCR de a candida pentru funcţii publice şi de a ocupa funcţii de răspundere. Reacţia parlamentarilor a fost în general negativă; a înlocuit proiectul de lege cu un altul care nu mai conţinea măsuri punitive. A iniţiat o lege a lustraţiei şi un proiect de lege privind desfiinţarea tuturor sentinţelor date de Tribunalul Militar comunist (proiect la care a ţinut în mod deosebit).

Demersul său de a adopta legea deconspirării Securităţii a fost stopat chiar şi de lideri ai PNŢ-CD, prin tergiversarea dezbaterilor, aducerea a numeroase amendamente unei legi cu 25 de articole, neîntrunirea cvorumului, supunerea 49

la dezbateri repetate în Comisia Juridică, blocarea la guvern timp de 5 luni a răspunsului. 50 Abia în 1999 a fost adoptată legea 187 care obliga SRI să predea CNSAS toate cartotecile, băncile de date, evidenţele manuale şi computerizate, microfilmele. În realitate acest lucru nu s-a realizat, datorită refuzului SRI (de altfel, SRI a încercat prin toate mijloacele să tergiverseze punerea în aplicare a legii, a refuzat sub masca „siguranţei naţionale” să predea arhivele). Legea prevedea de asemenea că arhivele rămân în posesia aceluiaşi beneficiar, împărţirea securiştilor în 2 categorii: a celor care au făcut poliţie politică şi a celor care nu au făcut.

Legea mai prevedea şi împărţirea arhivelor Securităţii în 2: cele care aduc prejudicii „siguranţei naţionale” şi cele care nu fac acest lucru. O altă prevedere se referea la eliminarea reprezentanţilor societăţii civile din consiliul de conducere al CNSAS. 51 Adoptată în această formulă, legea deconspirării Securităţii nu era nici pe departe ceea ce îşi dorise Ticu Dumitrescu şi prevederile sale modificau mult filosofia legii; astfel, deşi el ceruse expres predarea arhivelor către CNSAS, ele rămâneau în posesia vechilor beneficiari şi cercetătorii aveau doar dreptul de a le consulta; prevederea referitoare la împărţirea securiştilor în 2 categorii era o prevedere absurdă în condiţiile în care Securitatea a fost poliţia politică a PCR astfel că întreaga lege în forma ei actuală aducea grave prejudicii ideii de deconspirare. De asemenea, considerarea unei părţi a arhivelor fostei Securităţi de „importanţă naţională” şi desecretizarea lor ca o atingere a „siguranţei naţionale” era în fapt o tentativă de acoperire a acţiunilor de distrugere a documentelor Securităţii. În aceste condiţii Ticu Dumitrescu şi-a retras paternitatea acestei legi, iar acest gest 52 i-a adus grave acuzaţii. (Ion Cristoiu, într-un editorial intitulat „Suspecta nemulţumire a lui Constantin Ticu Dumitrescu” şi publicat a doua zi după adoptarea legii, a făcut următoarele afirmaţii: „de-aş fi securist sau informator al Securităţii, puţin mi-ar păsa de acuzaţiile domnului senator, convins că acum, la zece ani de la prăbuşirea comunismului, e total lipsit de importanţă ce au făcut şi au dres 50

Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit., vol.I, partea III, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p.431 51 Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, publicată în Monitorul Oficial nr. 603/9 decembrie 1999) 52 Trebuie menţionat că Ticu Dumitrescu a fost în permanent ţinta unor atacuri şi denigrări pentru că a luptat pentru adoptarea legii decosnpirării Securităţii

Vladimir Tismăneanu, Revista 22, 09 decembrie 2008

90

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

unii în anii comunismului. (...) Am urmărit cu un anume surâs bătălia pe viaţă şi pe moarte a lui Constantin Ticu Dumitrescu pentru Legea privind deconspirarea fostei Securităţi”). 53 Sunt afirmaţii ale unui „prestigios” jurnalist român, care la 10 ani de la prăbuşirea comunismului nu a reuşit sau nu a dorit să înţeleagă necesitatea unei astfel de legi pentru întreaga societate românească. Din nefericire, şi ca încă o pată neagră ce apasă asupra societăţii româneşti, nu e un caz particular, ci portavocea unui nucleu destul de larg al celor care nu au înţeles că trecutul nu poate fi depăşit în lipsa unei asumări autentice. E încă surprinzător refuzul unei întregi grupări politice (cel mai recent gest împotriva adevărului şi a redempţiunii fiind acela al PSD-ului de a condamna în unanimitate Raportul Tismăneanu în decembrie 2006 54 şi ale PC-ului de contestare repetată a chiar competenţei acestei comisii de a condamna comunismul) de a accepta o cultură politică întemeiată pe ceea ce Monica Lovinescu numea etica neuitării. În baza adoptării legii, înainte de 2005, CNSAS a primit doar 9000, din cele 1.960.000 de dosare aflate în posesia SRI. Intervenţia preşedintelui României, Traian Băsescu, a obligat SRI, prin CSAT, să predea arhivele, astfel încât până în 30 octombrie 2005 s-au predat aproximativ 1.200.000 de dosare, restul lăsându-se să se înţeleagă că ţin de siguranţă naţională. Nu s-au predat nici atunci cartotecile şi microfilmele 55 originale.

Lupta lui Ticu Dumitrescu cu comunismul nu s-a terminat nici după adoptarea legii; o lovitură importantă dată lui şi legii de deconspirare a Securităţii a constituit-o decizia Curţii Constituţionale din 2008 care a votat în unanimitate neconstituţionalitatea acestei legi. În prezent, CNSAS funcţionează în baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului Tăriceanu nr. 24/2008, ulterior asumată ca lege. Ca o ironie, decizia a fost dată în urma sesizării făcute de nimeni altul decât Dan Voiculescu, personalitate cel puţin controversată asupra căruia există mari suspiciuni (şi chiar o decizie a CNSAS) în ceea ce priveşte colaborarea sa cu Securitatea. A fost declarat neconstituţional tocmai articolul care prevedea că CNSAS poate acorda verdictul de colaborator sau agent al Securităţii pe baza unor probe aflate în

evidenţele organelor de securitate, coroborate cu probe cum ar fi: angajamentul scris şi semnat de cel în cauză, rapoarte, sinteze informative, înscrisuri olografe. În aprilie 2006 a fost înfiinţată Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România cunoscută sub numele de Comisia Tismăneanu, iar Ticu Dumitrescu a făcut parte din această comisie care avea rolul de a studia şi a redacta "Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”, în vederea condamnării oficiale a crimelor comunismului. Era pentru Ticu Dumitrescu o adevărată răsplată pentru eforturile depuse de el aproape 2 decenii pentru deconspirarea şi condamnarea comunismului ca regim ilegitim şi criminal. Era de altfel unul dintre dezideratele demersurilor sale; pentru prima dată Ticu Dumitrescu primea o confirmare oficială pentru toate eforturile şi luptele sale permanente pentru a arăta României faţa adevărată a comunismului şi faptul că nu există un comunism cu faţă umană.

Pe 5 decembrie 2008 se stingea din viaţă, răpus de boală, la Bucureşti, părintele deconspirării. A murit într-o anumită măsură neîmpăcat pentru că legea sa a fost grav ciuntită şi mulţi dintre cei care, în multele lor tentative de anihilare a voinţei şi demnităţii umane, au ucis sau schilodit, fizic ori psihologic zeci sau poate mii de deţinuţi politici, nu erau aduşi în faţa justiţiei şi a memoriei. Ca o recunoaştere a meritelor acestui mare om, preşedintele României, Traian Băsescu l-a decorat, post-mortem cu „Steaua României” în grad de cavaler.

Pentru Ticu Dumitrescu lupta cu comunismul a reprezentat o datorie morală absolută. Lupta sa nu a fost una vindicativă, nici o „obsesie a dosarelor”, ci o responsabilitate faţă de propria conştiinţă şi poate mai ales faţă de cei care nu au supravieţuit gulagului românesc şi pe care el nu i-a uitat niciodată. A fost mereu martor viu al sacrificiului lor întru dreptate şi democraţie. Cu o voinţă incredibilă, nu a cedat niciodată, convins fiind că nu poate supravieţui unei compromiteri a conştiinţei. Şi-a iertat, în mod incredibil, torţionarii, dar a ştiut în fiecare moment al „cruciadei” sale că a spune adevărul e singura cale de salvare în faţa unui regim care a transformat răul în banalitate.

Asemeni lui Havel, Soljeniţîn, Maniu, a ştiut că adevărul e cea mai bună armă contra minciunii

53

Constantin Ticu Dumitrescu, Op.cit., vol.I, partea III, p.481 Afirmaţie făcută de Vladimir Tismăneanu într-o emisiune televizată al B1 TV, 30 noiembrie 2009 55 Idem. P.433 54

91

PERSPECTIVE ISTORICE

comuniste. Viaţa sa întreagă e un îndemn la

onoare, demnitate şi adevăr.

Regimul publicaţiilor în România comunistă.

Cenzura instituţionalizată

Prof. Loredana Vîtcă

când deţinuţii în faza de reeducare de la Piteşti despre ce puteau să scrie, după ce şi dacă au mai ieşit vii? Despre cum li s-a inoculat în minte faptul că sunt nişte declasaţi, nişte paria ai societăţii?

Despre cum şi-au torturat proprii fraţi, cei mai buni prieteni, despre cum şi-au renegat mamele, taţii, familiile, despre cum s-au dezis de Dumnezeu şi au fost siliţi să facă lucruri pe care o minte normală nu le-ar putea concepe? Cum să scrie despre aşa ceva când, prin torturi fizice şi psihice, umilinţe greu de imaginat care le-au distrus complet personalităţile, au devenit ei înşişi, din victime, călăi? Au preferat după aceea nici să nu-şi mai aducă aminte.

Regimul comunist a fost instaurat în România sub presiunea directă a forţelor sovietice de ocupaţie, împotriva voinţei poporului român, în conjunctura geopolitică apărută după terminarea celui de-al doilea război mondial. Acest regim, în momentul când a preluat complet puterea, a distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr de membrii ai vechii clase politice. Totodată, a desfigurat cultura naţională a ţării şi a impus, printr-o directivă ideologică dogmatică, o "nouă cultură", sub deviza "internaţionalismului proletar".

Nici un sistem totalitar nu poate afirma despre sine că îi controlează pe deplin pe cei aflaţi sub autoritatea sa dacă nu le controlează acestora şi modul de a vorbi, de a scrie, într-un cuvânt, de a gândi. Dacă lucrurile nu ar sta astfel, un atare regim n-ar avea prea multe şanse să supravieţuiască.

Comuniştii au căutat să modifice profilul spiritual al oamenilor, să le canalizeze gândirea spre nici ei nu şi-au pus prea multe probleme spre ce, totul era să gândească la fel ca ei, sau mai degrabă să nu gândească deloc. Cu alte cuvinte, privind, mai în adânc, dincolo de închisori, lagăre, deportări, torturi şi bătăi, comuniştii au încercat, de-a lungul întregii existenţe a acestui sistem, să acopere o mare minciună. Iar principalul instrument de a face acest lucru a fost cenzura.

Am ales subiectul cenzurii comuniste deoarece cred că ceea ce defineşte în cea mai mare măsură un popor este cultura sa, modul său de a gândi lucrurile, deprinderile sale cognitive. Or, tocmai aici a lovit cel mai profund comunismul, prin cenzură.

Aici a lucrat, la psihic, modificând tot ce era de modificat. Când unui om îi este răpită libertatea fizică, tot ceea ce îi mai rămâne este libertatea gândirii. Dar comuniştii nu s-au mulţumit cu încarcerarea fizică. Ştiau şi ei că gândul zboară. De aceea, l-au prins şi l-au închis într-o colivie, permiţându-i să cânte doar trilurile pe care le credeau ei de cuviinţă. Tudor Arghezi a fost închis din motive politice la Văcăreşti, în 1919, şi din această experienţă au ieşit „Florile de mucegai”. Pe

Cenzura comunistă a mers mână în mână cu propaganda. Una fără alta nu se putea.

Interesant este faptul că, în primii ani de la actul de la 23 august 1944, propaganda comunistă cerea respectarea libertăţii presei. E drept că se referea de fapt la libertatea presei comuniste, nu a presei în general. Aşa suna şi un articol din „Scânteia” acelor ani: „Libertate pentru presa democratica, da!

Libertate pentru naziştii din presa română, nu!”

Aşa-numiţii nazişti din presa română erau, evident, toţi cei care nu susţineau cauza comunismului. Se aplica şi aici dictonul „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. 1 În anul 1948, cenzura ideologică s-a instituţionalizat, cu efecte asupra tuturor 1

V. Frunză, „Istoria stalinismului în România”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 254

92

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

domeniilor de creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului, şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă, filmele ruseşti au invadat ecranele, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la saturaţie. 2 Cenzura, mai ales după venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, avea să perpetueze, prin filtrul exercitat, înregimentarea socială. Cuvântul scris trebuia să se supună necondiţionat unor canoane impuse de propaganda, partidul trebuie să fie neapărat forţa politică conducătoare, orice substitute, fie chiar şi o metaforă, fiind considerat o abatere de la linie.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, autorităţile sunt interesate nu numai de neutralizarea elitelor afirmate înainte de 1944, ci mai ales de amorsarea unui război ideologic care să dividă lumea culturală şi să pregătească o garnitură „tânără” eficientă şi afiliată politicii oficiale. Încă înainte de oficializarea cenzurii, se realiza un demers de epurare dictat de încheierea Convenţiei de Armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite (12 septembrie 1944), care prevedea „supunerea întregii prese dispoziţiilor Comisiei Aliate, mai concret reprezentanţilor Rusiei Sovietice”. 3 Acest decret semnat de Rgele Mihai prevedea alcătuirea unei Comisii pe lângă Ministerul Propagandei care să aplice art.16 din Convenţie prin „ întocmirea listei tuturor publicaţiilor periodice şi neperiodice apărute în România de la 1 ianuarie 1917 până la 23 august 1944 cu caracter legionar, fascist, hitlerist, şovinist, nazist sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite.”

Deţinătorii unor materiale puse la index sunt somaţi ca în 30 de zile de la publicarea listei să le predea prefecturilor de judeţ şi Depozitului Oficial de Hârtie, pedepsele pentru sabotare mergând de la amendă până la închisoare corecţională. 4

Unii dintre intelectualii care au fost închişi au reuşit să supravieţuiască acestei dramatice experienţe, dintre aceştia menţionăm pe: Nichifor Crainic, Petre Tutea, Vasile Băncilă, Vasile Voiculescu, Ernest Bernea, Radu Gyr, C-tin Noica, Edgar Papu, Anton Dumitriu, Ion Petrovici, Vladimir Streinu. Alţi scriitori şi gânditori au fost marginalizaţi, scoşi din universităţi, urmăriţi de securitate, având domiciliul forţat, cu interdicţia de a publica. În astfel de condiţii de marginalizare s-au aflat Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Liviu Rusu, Mircea Florian, C.R. Motru şi G. Călinescu (scos de la universitate în 1949, deşi a condus Institutul de istorie şi teorie literară şi a fost prezent în publicistică). 5 Intuind represiunea ce avea să urmeze, mulţi scriitori şi intelectuali s-au stabilit în Occident după al doilea război mondial. Ei au continuat să scrie şi să creeze, în româneşte sau în alte limbi, afirmându-se în exil ca exponenţi ai spiritului românesc. Alături de figurile proeminente ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, trebuie amintiţi Aron Cotruş, Ştefan Baciu, Vintilă Horia (care obţine Premiul Goncourt în 1960 pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil”), Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, George Uscăţescu, Al. Ciorănescu.

Practica indexurilor de orice fel se menţine pe toată perioada comunistă, cu fluctuaţiile de rigoare impuse de schimbările politice sau de luările de atitudine a scriitorilor. Dacă până în 1948 sunt scoase din circulaţie 9.000 de lucrări ale căror autori au fost nominalizaţi ca interzişi, până în 1987 există la fondul „S” al Bibliotecii Centrale de Stat 26.549 de unităţi carte şi 16.000 de unităţi periodice în curs de revizuire. 6 Într-o notă, din 30.IX.1959, se dispune scoaterea în întregime din volumul „Păcatele tinereţelor” de C. Negruzzi a poemului „Aprodul Purice”. Era prea „naţionalist”, în condiţiile în care românii trebuia să fie „internaţionalişti” convinşi.

Pentru a nu-i irita pe sovietici, în aceeaşi notă referitoare la Negruzzi întâlnim indicaţia ca următorul fragment să fie eliminat: „Multe parascovenii – de mi-e iertat a împrumuta astă 5

Ana Selejan, Trădarea intelectualilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 101 6 Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate în România 1945-1989, Ed Enciclopedică, Bucureşti 2000, p. 30, Marian Petcu apreciază a fi vorba de 8 779 de lucrări. Surse ale Securităţii susţin că este vorba de 8 438 de titluri.

22

Marin Radu Mocanu, „Cenzura comunistă”, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001, p. 48 3 Decretul este publicat în Monitorul Oficial, nr. 102/4 mai 1945 4 Paul Cernat, O antologie cenzurată în România anilor '80, articol în Observator cultural, nr. 469 din 9-04-2009

93

PERSPECTIVE ISTORICE

zicere poporană – are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavonă”. O altă intervenţie obligatorie din aceeaşi notă elimina cântecul „Ştefan, Ştefan, domn cel mare” din lucrarea lui B.P. Hasdeu „Ion Vodă cel Cumplit”. 7 Să ne aruncăm privirea şi pe nota Direcţiei din 11.I.1960, privind prefaţa la volumul „Fire de tort” al lui Coşbuc, scrisă de Alex. Săndulescu. Sunt eliminate formulări precum „George Coşbuc este fără îndoială cel mai autentic poet al satului românesc de acum trei sferturi de veac...”, „...volumul de proză atât de actual şi azi„ Superstiţiile păgubitoare ale poporului român”, „Coşbuc a surprins cu fineţe momentul când otrăvita opinie publică, în frunte cu părinţii începe să-şi reverse urgia” sau „Doina exprimă de fapt realităţile cele mai crude ale existenţei plugarului, ...căruia îi şopteşte viers de alean, dar şi îndemnul la împotrivire”. Nu se dau explicaţii cu privire la aceste eliminări. Ce să mai spunem de romanul „Uşa” al lui Paul Goma, căruia Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor nu-i acordă „bunul de tipar” şi din cauza „erotismului obsesiv al eroinelor” 8.

Autorilor le mai era interzis să înfăţişeze într-o lumină oarecum mai favorabilă societatea de dinainte de 1944. Despre aceste lucruri nu se putea scrie decât cu ură şi „mânie proletară”, orice încercare de a „umaniza” vreun reprezentant al burgheziei sau, Doamne fereşte!, vreun hitlerist fiind sortită eşecului. Aşa se face că o proză a lui Petru Vintilă („Linia vieţii”) este oprită de la tipărire pentru că are ca temă „integrarea unei familii burgheze în viaţa noastră nouă” 9. O altă proză, a lui Paul Schuster, are aceeaşi soartă fiindcă în ea „un fost ofiţer hitlerist îşi expune concepţiile sale filozofice reacţionare într-o discuţie cu un învăţător” 10. În perioada 1945-1948, tentativa agresivă de recreare a identităţii naţionale excedează prin amploare şi lipsă de discernământ, ea vizează pe lângă istoria şi geografia din timpul monarhiei, figuri emblematice precum Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu sau Mihail Kogălniceanu. De asemenea Tudor Arghezi va fi repudiat în 1948 şi reabilitat în 1955, când devine membru al Academiei iar Lucian Blaga nu mai publică nici o poezie începând din

1947 până în 1959, când represiunile politice îl determină să scrie „O lămurire” pentru Scânteia şi apoi să îşi retragă articolul în urma atacurilor lui Mihai Beniuc din romanul Pe muchie de cuţit.

Ameninţat şi în viaţa de familie, Blaga acceptă până la urmă să colaboreze în 1960 la Contemporanul. 11 O campanie asiduă îndreptată împotriva „misticismului” făcea ca, de pildă, în cărţile pentru copii, termenul de „Dumnezeu” să fie înlocuit cu „Mama Natură” 12. Mai târziu, în „Epoca de Aur”, fotografiile ce înfăţişau biserici erau astfel tăiate, încât crucea nu apărea în clişeu 13.

Scriitorii, în operele lor, trebuia să fie optimişti, mereu cu zâmbetul pe buze. Însă nici chiar autorilor ce îmbrăţişaseră din start ideologia comunistă nu le ieşea întotdeauna. Volumul „Naşterea statorniciei moşii” de Ion Gheorghe este oprit de la tipărire, fiind „necorespunzător din punct de vedere politic” deoarece „nota predominantă a întregului volum este pesimismul”. Pe aceleaşi considerente sunt eliminate poezii şi proze precum schiţa „Drepte şi sigure şi drepte” de Iulian Neacşu, schiţa „Pălăria” de Mihai Vişan, reportajul „Uzina cu suflete de mamă” de Romulus Zaharia. Mai târziu, în 1967, lui Adrian Păunescu i se cenzurează unele versuri publicate în „Gazeta Literară” pentru că erau încărcate de tristeţe, ceea ce nu dădea bine. O altă notă, ceva mai veche, informa: „La începutul lunii ianuarie 1956, „Scânteia Tineretului” a publicat poezia „Moartea albatrosului”, de Nicolae Labiş, poezie îmbibată de un spirit demobilizator. În această poezie era opus simbolului albatrosului ca vestitor al revoluţiei şi al trezirii maselor la luptă un albatros ucis, cu aripa frântă şi murdărită în noroi”.

Romanul „Risipitorii” de Marin Preda este criticat pentru că autorul nu prezentase în detaliu şi nu acordase o maximă importanţă „demascării grupului fracţionist” (Pauker-Luca-Teohari) ca devianţă de dreapta. În opinia cenzorilor romanului, Marin Preda ar fi trebuit să scrie numai de acest lucru, precum şi de repercusiunile pe care acţiunile Anei Pauker et co. le-ar fi avut în special asupra vieţii ştiinţifice şi a celei rurale. Aflăm toate acestea dintr-un referat datat 20.V.1961, împreună cu modificările necesare.

Spre deosebire de scrierile deja existente în biblioteci, articolele şi cărţile destinate publicării se

7

Marin Radu Mocanu, „Literatura română şi cenzura comunistă”, Ed. Albatros, Bucureşti, 2003, p. XXII 8 Nota DGPT din 6.III.1971 9 M.R. Mocanu, op. Cit., p. XXVIII 10 Idem

11

Marta Petreu, Filosofii paralele, Limes, 2005, p 45 Cf. Tiberiu Avramescu 13 Idem 12

94

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

supun unui tip de cenzură palpabilă care are un nume şi un statut legal. Apărută imediat după proclamarea Republicii Populare Române, după instituirea controlului deplin al statului asupra întregii activităţi editoriale prin naţionalizarea tuturor editurilor, tipografiilor şi fabricilor de hârtie, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor are ca sarcină „autorizarea oricăror tipărituri”. În fapt, decretul nr. 214 din mai 1949 care o legiferează sustrage fosta Direcţie a Presei şi Tipăriturilor de sub tutela Ministerului Artei şi Informaţiilor (devenit Ministerul Artelor), plasând-o strategic cu o denumire uşor schimbată, direct în subordinea Consiliului de Miniştrii. 14 Un alt motiv de indignare al cenzorilor era modul în care unii scriitori (până şi dintre cei „convertiţi”) vedeau evenimentele desfăşurate în timpul colectivizării (forţate) a agriculturii. La acestea se adăuga tendinţa majoritară în rândul autorilor de a se încăpăţâna să nu îi prezinte pe muncitori aşa cum îşi doreau autorităţile comuniste. Într-un referat asupra revistei „Viaţa românească” (nr. I-XII/1952), lectorii DGPT se plângeau că „nici o lucrare de proză, cu excepţia romanului „La cea mai înaltă tensiune”, publicată în revistă în cursul anului 1952, nu tratează teme legate de dezvoltarea industriei noastre socialiste, nu are în centrul subiectului figuri de muncitori înaintaţi, eroi principali ai epocii noastre de construire a socialismului. Considerăm că acest lucru este o lipsă de o deosebită gravitate”.

Oficial, istoriografia comunistă vorbeşte despre realizarea colectivizării ca fiind o operă ireproşabilă a partidului, în care ţăranii se înscriau în Gospodăriile Agricole Colective (viitoarele CAP) cu un entuziasm debordant şi antrenându-i şi pe cei mai sceptici în această schimbare senzaţională a statutului lor. Se admite, din vârful buzelor, că s-au comis şi abuzuri, cu totul izolate. Îndatoririle Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor sporesc pe zi ce trece, prin adoptarea a noi şi noi Hotărâri ale Consiliului de Miniştri (HCM).

Astfel, HCM nr. 461/28.V.1951 trasează sarcinile DGPT: eliberează autorizaţii de apariţie pentru ziare, reviste, buletine şi orice publicaţie periodică; acordă „bun de tipar”;

avizează importurile şi exporturile de tipărituri şi difuzarea importurilor; propune retragerea cărţilor şi tipăriturilor necorespunzătoare şi ia măsuri pentru eliminarea lor din librării, biblioteci publice, anticariate; coordonează activitatea serviciilor de presă ale ministerelor şi instituţiilor publice; organizează şcoli pentru pregătirea profesională a personalului, şcoli profesionale pentru personalul redacţional destinat redacţiilor de presă sau publicaţiilor editate de ministere sau instituţii; întocmeşte şi execută bugetul propriu.

Gândită după modelul ramificat al organelor de stat şi de partid, Direcţia Presei paralizează nu numai câmpul literar proaspăt restructurat prin înfiinţarea Uniunii Scriitorilor, ci şi un întreg spaţiu al producţiei ideologice care se întinde de la Direcţia de Propagandă şi Cultură, Direcţia Presei sau Comisia de Propagandă, la specialiştii din Ministerul Culturii şi Învăţământului ce transmit reglementările privind fondurile retrase din biblioteci, întocmesc manuale şi finanţează reviste. 15 Având în vedere că între 1949 şi 1958 numărul de membrii ai Uniunii se triplează (de la 233-250 se ajunge la 606), restructurarea Direcţiei Presei prin înfiinţarea unei Direcţii Literare este pe deplin justificată Într-o anexă la „Instrucţiuni privind activitatea birourilor de cenzură din provincie”, emisă de DGPT, la capitolul „articole interzise” sunt trecute: ştirile, articolele sau imaginile tendenţioase, manifestări ale duşmanului de clasă îndreptate împotriva regimului, Constituţiei sau altor legi ale RPR; ştirile, articolele sau imaginile tendenţioase menite să incite împotriva partidului, a guvernului, a armatei sau organelor puterii de stat; ştirile, articolele sau imaginile tendenţioase îndreptate împotriva URSS, a conducătorilor sovietici; ştirile, articolele sau imaginile tendenţioase care ar susţine sau ar populariza manifestările ştiinţifice, artistice etc. imperialiste sau puse în slujba imperialiştilor, duşmani ai internaţionalismului proletar, antimarxist-leniniste, care urmăresc negarea luptei de clasă sau slăbirea

14

15

Marin Radu Mocanu, op.cit., p. XXIX

95

Paul Caravia, op. cit., p. 46

PERSPECTIVE ISTORICE

dragostei de patrie la oamenii muncii manuale şi intelectuale; ştirile, articolele sau imaginile tendenţioase care propagă principiile religioase dăunătoare legilor ţării, puse în slujba duşmanilor de clasă şi a imperialiştilor; ştirile, articolele sau imaginile tendenţioase de natură să provoace panică despre epidemii, incendii, inundaţii, secetă, nenorociri de mari proporţii, accidente de cale ferată etc., crime, jafuri, tâlhării. Asemenea ştiri nu pot apărea decât după consultarea organelor locale cu avizul Securităţii şi al Direcţiei . 16 Cenzorii vor lua măsuri să nu apară în presă sau să se reproducă în orice alt mod ştiri, informaţii reproduse din presa ori radiouri imperialiste sau din orice alte surse neautorizate; Se vor cenzura din presa locală telegramele sau ştirile radiotelegrafice care nu provin de la Agerpress sau posturile de radio din ţară.

Pentru a apăra „puritatea” partidului şi a poporului, tovarăşii cenzori trebuiau ei înşişi să fie ireproşabil de „puri”. De fapt, pentru cenzură (re)educarea propriului personal (care apoi putea fi/era infiltrat în diverse zone) ajunsese scopul principal al activităţii.

Secţia „Mişcarea cadrelor”, compusă din 3 persoane, făcea parte din Serviciul Cadre (Direcţia Personalului) şi avea obligaţia să urmărească întreaga mişcare de personal a instituţiei, să vegheze la încadrarea justă a salariaţilor; să organizeze o evidenţă clară a prezenţei şi absenţei salariaţilor instituţiei prin condicile de prezenţă; să alcătuiască dosare caziere fiecărui salariat în parte, care vor conţine actele de stare civilă ale salariatului, soţului, copiilor, precum şi carnetul de muncă. (Din „Regulament de funcţionare a Secţiei Mişcarea Cadrelor”, 14 mai 1953). Activitatea acestei secţii indică destul de elocvent atmosfera din cadrul Direcţiei Generale pentru Presă şi Tipărituri.

Ceauşescu participă la Adunarea Generală a Scriitorilor din 1968 în încercarea de a prevenii îndepărtarea intelectualilor din partid evocând pe un ton de povestitor termenii unui contract social propriu comunismului: „scriitorii îşi pot publica operele în voie şi sunt exoneraţi de orice îndatorire financiară, cu condiţia ca ei să scrie pentru mese şi să se lase angrenaţi în malaxoarele unui sistem care cuprinde, pe lângă edituri de stat, reviste literare, Uniunea Scriitorilor, Fondul Lirerar-secţia culturală a Comitetului Central, Comitetul de Cultură şi Artă şi...cenzura.”

Tot în scopuri preventive, existau secţii de propagandă pe tot cuprinsul ţării, periodicele culturale erau lecturate simultan de cenzorii locali (de regulă bilingvi pentru Ardeal) şi centrali dar şi de activiştii din comitetele regionale (judeţene după 1968), lucru nespecificat în legislaţia de rigoare dar practicat de la sine. Controlul diferă totuşi în funcţie de apartenenţa şi felul revistei: o revistă a Uniunii Scriitorilor precum Steaua este mai puţin supusă controlului local decât Tribuna, de exemplu, tot revistă clujeană dar finanţată de minister şi mai vulnerabilă prin aceasta faţă de controlul local. 17 Subunitate a CCES, Centrala Editorială, este reprezentativă pentru cenzura anilor 70. Însărcinată să aprobe planurile editoriale şi tirajele, ea joacă un rol esenţial în formatarea virtuală a ofertei de carte. De asemenea un rol important îl avea şi Biroul de „Sinteze”, un fel de serviciu destinat elaborării unor referate favorabile sau negative cu ajutorul cărora Direcţia Presei dădea avizul final sau de care se servea pentru a masca sursa adevărată a interdicţiei. Chiar şi după desfiinţarea oficială a cenzurii în 1977, Centrala Editorială rămâne un organism activ în reglarea conturilor pe piaţa cărţii. În mod semnificativ, în 1974 dispare şi caseta tehnică de pe verso-ul paginilor de titlu, ceea ce anunţa epoca obscură a manipulărilor economice în condiţiile raţionalizării hârtiei. 18 Desfiinţarea D.G.P.T. trebuie legată atât de întărirea puterii lui Nicolae Ceauşescu, de schimbările economice şi politice din ţară, cât şi de modificările survenite în sistemul identic din U.R.S.S., care a fost modelul instituţiei româneşti de cenzură. În anul 1973 ia fiinţă, pentru prima dată în 17

16

Petcu Marian, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, Polirom, Iaşi, 1999, p 12 18 Marin Radu Mocanu, op. Cit, p. XXXII

Ana Selejan, op. cit., p. 132

96

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

cadrul D.G.P.T., un consiliu de conducere, format nu doar din membrii cei mai importanţi ai instituţiei: Ion Cumpănaşu, directorul D.G.P.T., Antonie Săndescu, Horia Panaitescu, Gheorghe Ionescu, dar şi din „oameni de răspundere din diferite domenii care au legătură directă cu obiectul activităţii D.G.P.T.”: Nicolae Dragoş – şef de secţie, membru al colegiului redacţiei ziarului „Scânteia”, George Ivaşcu – vicepreşedinte al Uniunii ziariştilor din România, redactor şef al revistei „România literară”, Valeriu Râpeanu – directorul Editurii „Mihai Eminescu”, Marin Preda – directorul editurii „Cartea Românească”, Vasile Nicolescu – directorul Direcţiei literaturii, publicaţiilor literare şi scenariilor de film din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Ion Zahiu – director adjunct al editurii politice.

Acest consiliu, format în locul fostului „Colegiu al D.G.P.T.” este schimbarea cea mai importantă care va duce la dispariţia instituţiei (nu a şi a cenzurii, din păcate, în anii ’80 cenzura e la fel de cruntă şi eficientă). Când cineva din afara instituţiei îi comentează sau îi judecă atribuţiile, cândva secrete şi intangibile, propune „îmbunătăţiri” şi „instituţionalizarea mai fermă, mai precisă, mai democratică” a D.G.P.T. (Valeriu Râpeanu), aceasta înseamnă începutul sfârşitului. Într-un sistem comunist nu poate exista o instituţie a cenzurii „democratică” (probabil e destul de dificil şi în alte sisteme) şi de fapt, reprezentanţii din afară doreau să exercite ei controlul total asupra domeniilor pe care le conduceau, încercând să reducă postcontrolul sau supra-controlul instituţiei de cenzură.

Ceea ce se va întâmpla, sub supravegherea atentă a C.C. al P.C.R. 19 Desfiinţarea oficială a cenzurii în 1977 prin decretul nr 472/27 din decembrie 1977, alimentează anomia generală, instituindu-se acum o „personalizare” a cenzurii, intrată în competenţa redactorilor-şefi de reviste şi edituri. Mai mult, controlul ia forma sabotajului financiar în cazul editurilor. Sistemul fix de tarife propriul comunismului alocativ permite practicarea unei forme de cenzură economică mai eficientă decât cea ideologică: numai 20% din banii editurii puteau fi dirijaţi spre tariful maxim, în acest timp 30% onorau tariful mediu şi 50% pe cel minim, nu exista o lege, indicaţia secţiei de presă a CC al PCR era de ajuns.

Sistemul îşi avea o raţiune economică precisă: editurile sau revistele nu plăteau din ceea ce vindeau, ele fiind subvenţionate parţial sau total, cărţile se plăteau înainte de a fi vândute, şi, uneori indiferent de succesul de librărie. Era pentru scriitori un avantaj dar şi o permanenţă incertitudine. La întâlnirea scriitorilor cu Ceauşescu din 1978, aceştia deplâng înrăutăţirea situaţiei financiare a literaturii, asociind-o efectelor produse de dispariţia cenzurii.

Spiritul tranzacţional oficializat de întâlnirile lui Ceauşescu le dă intelectualilor iluzia participării la un act politic contestatar. Neacceptarea regulilor jocului devine sinonimă cu expulzarea din perimetrul lui fizic aşa cum se va întâmpla cu autorii nepublicabili precum Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Constantin Dumitrescu. Odată ieşiţi din ţară, ei fac obiectul listelor de nume prohibite.

Redacţiile din ţară sunt somate să elimine eventuale aluzii ca „ţepe”, „pitic”, „foame”, „frig”, „clown”, „moarte” iar cercurile de rebusişti primesc liste prohibitive de persoane: Nicolae Balotă, Dan Cristea, Sorin Alexandrescu, Grigore Arbore, Mariana Şora, Dorin Tudoran, Dan Culcer, Emil Hurezeanu, Bujor Nedelcovici, Al Căprariu, Gabriela Melinescu, I Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Oana Orlea, Alexandru Papilian, Mihai Ursachi.

Cenzorii şi scriitorii devin maeştrii deopotrivă a deghizării şi autocenzurii, dacă scriitorii dezvoltă o artă a camuflării mesajului subversiv, cenzoriiscriitori, nu ezită să îşi cenzureze chiar propriile creaţii, după cum avem cazul echinoxistului Vasile Sav, care, lucrând şi la Direcţia Presei, îşi retrage din revistă propriile poeme introduse de colegii lui. În anii 80 blocajul instituţional obligă la o ofensivă împotriva temelor impure (religioase, existenţialiste), împotriva cuvintelor şi viziunilor sumbre, neoexpresioniste şi implicit asupra tinerilor dornici de consacrare. Epurările fizice nemaifiind posibile, războiul se concentrează asupra cuvintelor, a fotografiilor, a maşinilor de scris.

Spaţiul instituţional al scriitorilor este afectat în aceeaşi măsură: în 1981 are loc ultimul Congres al Scriitorilor, iar în 1985 întâlnirile Uniunii Scriitorilor sunt boicotate.

Decupajele textelor, topirea cărţilor, confiscările unor manuscrise, epurări fizice de persoane, stigmatizări, sabotări, evidenţa strictă a dosarelor şi instrumentelor de scris creează tabloul liniei oficiale a cenzurii din perioada comunistă. A lupta împotriva cenzurii înseamnă a te confrunta cu

19

Liliana Corobca , Declinul cenzurii comuniste în „Asymetria revue roumaine de culture, critique et imagination ”

97

PERSPECTIVE ISTORICE

insolubile: a scrie bine sub cenzură şi împotriva cenzurii.

un sistem întreg beneficiind de recuzita pe care tot el o furnizează. A fi publicat sau a nu fi publicat devenise o miză politică. Din dorinţa de a fi publicaţi, scriitorii se abandonează unei agonii

DR. PETRU GROZA (1884-1958) Am vrut intenţionat să nu apară articolul la data care aminteşte de instaurarea guvernului Groza, 6 martie 1945. Din mai multe motive.

Primul, nu este vorba de o aniversare ci de începutul instaurării unui regim total antiromânesc.

Al doilea, personalitatea sa este una, cel puţin, contradictorie. Asta dacă facem apel la eufemisme.

Nu a fost membru al partidului comunist dar a fost artizanul implementării comunismului ca regim.

Ciracul lui, Romulus Zăroni, este, avant la lèttre, un Nicolae Ceauşescu, un exemplu pentru cum trebuiau să fie oamenii de stat ai noii ordini socialpolitice. Dr. Petru Groza era un intelectual şi tocmai de aceea este mai grav ceea ce a făcut el. Cariera sa începe cu mult înainte de a se putea şti că un nou regim va domina ţara noastră dar evoluţia sa politică parcă prefigurează toate acestea.

Dr. Gheorghe Firczak

Drept Comercial şi Economie Politică din Leipzig. În anul 1907 îşi susţine doctoratul în ştiinţe juridice cu distincţia „magna cum laudae”. La revenirea acasă, practică avocatura la Lugoj, apoi la Deva. De asemenea, se implică în viaţa Bisericii Ortodoxe, fiind membru laic al Sinodului Mitropoliei Sibiului din anul 1911.

Cariera politică o începe în Partidul Naţional Român, unde are ocazia să fie alături de liderii mişcării naţionale a românilor din Transilvania. A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor au votat Rezoluţia Unirii. La alegerile parlamentare din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, este ales deputat pe listele PNR. În martie 1920 părăseşte partidul alături de gruparea condusă de Octavian Goga şi se înscrie în Partidul Poporului la 17 martie, acelaşi an. Formaţiunea condusă de generalul Alexandru Averescu a fost chemată la putere de regele Ferdinand datorită manevrelor de culise întreprinse de fruntaşul liberal Ion I. C. Brătianu, pentru a determina căderea cabinetului Blocului Parlamentar, coaliţie politică din care făcea parte şi PNR. În guvernul generalului Averescu, Dr. Petru Groza a fost ministru de stat fără portofoliu în perioada 16 aprilie - 13 decembrie 1921. La alegerile din martie 1922 şi cele din mai 1926 devine din nou deputat pe listele Partidului Poporului. Manevrele lui Ion I. C. Brătianu îl aduc din nou pe generalul Averescu la putere. În noul cabinet, primeşte portofoliul Lucrărilor Publice. Îndeplineşte această funcţie până la 14 iulie 1926, devenind după acea dată ministru de stat fără portofoliu. Politica guvernamentală de ignorare a liberalilor îl determină pe Ion I. C. Brătianu să intre în conflict cu generalul Averescu, motiv pentru care fruntaşul liberal a intervenit pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.

Mai mult, la alegerile din iulie 1927 Partidul Poporului nu a întrunit pragul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament.

S-a născut la Băcia, judeţul Hunedoara, la 7 decembrie 1884 ca fiu al preotului ortodox Adam Groza. A urmat clasele primare în localitatea natală, iar cele secundare la Coştei, Lugoj şi la Colegiul Reformat din Orăştie. Între anii 1903-1905, a studiat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice din Budapesta. Din anul 1905 îşi continuă studiile la Berlin, apoi la Facultatea de

98

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Dezamăgit de viaţa politică internă, pleacă într-un exil autoimpus la Deva, pentru a se dedica afacerilor sale. Revine în viaţa publică la 8 ianuarie 1933, când fondează Frontul Plugarilor, o formaţiune politică minoră, care se situa pe stânga eşichierului politic. Imediat, acest partid a intrat sub influenţa Partidului Comunist, care se afla în ilegalitate în acele vremuri. În localitatea natală a lui Petru Groza, la 24 septembrie 1935 s-a realizat acordul pentru constituirea Frontului Popular Antifascist între MADOSZ şi Frontul Plugarilor, ambele formaţiuni fiind satelite ale comuniştilor.

Trei luni mai târziu, aceleaşi două partide, împreună cu Blocul Democratic şi Partidul Socialist, s-au întrunit la Ţebea unde au încheiat un acord prin care se angajau să lupte în comun împotriva pericolului fascist. În următorii ani, formaţiunea lui Petru Groza a rămas în umbra Partidului Comunist. În anul 1943 participă la crearea Frontului Patriotic Antihitlerist. La 20 iunie 1944 se formează Blocul Naţional Democrat având ca membri PNŢ, PNL, PSD şi PCR, care avea ca scop înlăturarea regimului antonescian, ieşirea ţării din alianţa cu puterile Axei şi alăturarea României Naţiunilor Unite. Dr. Petru Groza a revenit în prim planul scenei politice după actul de la 23 august 1944, când regele Mihai îl demite din fruntea statului şi îl arestează pe mareşalul Ion Antonescu alături de principalii săi colaboratori. Astfel, România a ieşit din alianţa cu puterile fasciste. Şeful statului numeşte un nou guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Sănătescu. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant, ca ministru fără portofoliu. România a semnat la Moscova, la 12 septembrie 1944, armistiţiul cu Naţiunile Unite, care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul cu Naţiunile Unite şi angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea Dictatului de la Viena, adoptat la 30 august 1940, revenirea graniţei româno-sovietice la limitele stabilite la 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o ţară cvasiocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Regatul Unit agreau această realitate. La 9 octombrie 1944 s-a realizat celebrul acord între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%. Se realiza un schimb cu Grecia, care, credea Churchill, era necesar să rămână în sfera de influenţă britanică pentru a menţine imperiul colonial

britanic, ceea ce s-a dovedit a fi o iluzie. Pe plan intern, la 13 octombrie 1944, PCR şi PSD au denunţat în mod oficial actul de colaborare cu PNL şi PNŢ în cadrul BND, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. Acest fapt a stârnit o criză politică, timp în care FND a pornit o amplă şi vehementă campanie împotriva partidelor istorice.

Frontul Plugarilor a aderat la noua coaliţie politică de stânga. Din cauza presiunilor acesteia, la 4 noiembrie 1944, generalul Constantin Sănătescu a format un nou guvern de colaborare politică mai amplă. Atât liderii de la Moscova, cât şi comuniştii autohtoni, au considerat că personalitatea şi carisma lui Dr. Petru Groza ar putea asigura legitimitatea în faţa lumii occidentale astfel că în noul guvern acesta devine vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Dar crizele orchestrate de comunişti şi socialişti au continuat, iar Constantin Sănătescu demisionează la 6 decembrie 1944. Şef al noului guvern a fost desemnat generalul Nicolae Rădescu iar Dr. Petru Groza a rămas al doilea om în guvern. FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca „Vrem guvern FND!” Minerul stahanovist Cristea Aron, din Lupeni, cerea în ziarul „Zori Noi”, care apărea la Petroşani ca guvernul Rădescu să plece şi să lase locul unui guvern FND. În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenit secretar general PCR, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea partidelor istorice conduse de Iuliu Maniu şi C. I. C.Brătianu. La Conferinţa de la Ialta din 4-11 februarie 1945, principalii membri ai coaliţiei antihitleriste au hotărât intrarea totală a României în sfera de influenţă sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. În beletristică romanele lui Titus Popovici, „Setea” şi “Străinul” ilustrează foarte bine acest proces de preluare al puterii. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea lor şi confiscarea moşiilor. România se afla într-o mare criză politică. În ziua de 26 februarie 1945 a venit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS. Într-o audienţă la regele Mihai, acesta i-a cerut şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind

99

PERSPECTIVE ISTORICE

„reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice, mai ales pe Iuliu Maniu. Tatonările realizate de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, cerând sprijinul Statelor Unite şi al Regatului, s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu!”. În data de 2 martie 1945, regele Mihai l-a însărcinat pe preşedintele Frontului Plugarilor să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar la 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de acesta.

Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar cinci portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Este începutul unei perioade în care democraţia se transformă în pseudodemocraţie.

Regimul proprietăţii şi planificarea distrug orice formă de economie liberă. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se reduc la posibilitatea preamăririi regimului comunist, în ultimele decenii ale acestuia fiind practicat un nedemn cult al personalităţii dictatorilor ceauşişti. Sigur că instaurarea acestui guvern, la 6 martie 1945, nu este decât începutul unui regim, care nu trebuia să existe niciodată în România, regim care nu a fost instaurat chiar uşor.

La 18 august 1945, ministrul de Externe, Gheorghe Tătărăscu, a primit o notă verbală prin care se arăta că guvernul american „doreşte în această ţară instituirea unui regim reprezentativ constituit din toate grupările democratice”. În consecinţă, SUA nu vor semna un tratat final de pace decât cu un guvern democratic pe deplin recunoscut.

Premierul şi ministrul de externe au respins nota, declarând-o nulă şi neavenită. Ei au susţinut că SUA nu se puteau adresa unui guvern pe care nu-l recunoşteau. O astfel de notă au trimis şi diplomaţii britanici, însă guvernul a avut aceeaşi atitudine. În faţa refuzului lui Dr. Petru Groza de a demisiona, regele Mihai a instituit greva regală începând cu 21 august 1945 şi nu a mai acceptat să contrasemneze actele guvernului. În decembrie 1945 marile puteri au cerut ca situaţia să fie rezolvată prin numirea a câte unui membru PNL şi PNŢ în guvern, după care să se organizeze alegeri libere şi să se asigure libertatea presei, a cuvântului, a religiei şi a

asocierii. Iuliu Maniu a avertizat că fără neutralizarea Ministerelor de Interne şi de Justiţie nu puteau avea loc alegeri libere în România, dar sa raliat în cele din urmă hotărârii. La 7 ianuarie 1946, au depus jurământul în calitatea de miniştri Emil Haţieganu, din partea PNŢ, şi Mihail Romniceanu, din partea PNL. În fond, hotărârile de la Moscova au reprezentat victoria punctului de vedere sovietic, guvernul Petru Groza fiind recunoscut de SUA şi Marea Britanie la 5 februarie 1946. După eşuarea grevei regale, suveranul a adoptat o poziţie mai puţin intransigentă cu guvernul. În vederea alegerilor, forţele politice guvernamentale au constituit, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democratice pentru a depune liste comune la alegeri. BPD era format din PCR, PSD, PNL-Tătărăscu, PNŢ-Alexandrescu, Frontul Plugarilor şi PNP. În schimb, partidele democratice, PNŢ, PNL şi PSDI, au eşuat în tentativa de a crea un front comun al opoziţiei. Guvernul a modificat şi legea electorală, astfel că pentru prima dată la procesul electoral puteau participa şi femeile.

Campania electorală s-a desfăşurat prin săvârşirea a grave şi numeroase abuzuri de către forţele guvernamentale şi atacurile virulente ale opoziţiei împotriva acestora. Deşi Iuliu Maniu, de la Washington şi Londra a primit repetate garanţii că alegerile ce se vor organiza vor fi libere şi supravegheate de puterile occidentale, guvernul nu a ezitat să folosească în procesul electoral principiile staliniste: „Nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile”. Alegerile s-au derulat la 19 noiembrie 1946, prezenţa la vot fiind masivă. Rezultatele oficiale publicate au fost: BPD - 69,81%, PNŢ - 12,88%, UPM - 8,32%, PNL 3,78%, PŢD - 2,36%. Imediat, opoziţia a acuzat guvernul de fraudă, Iuliu Maniu afirmând că rezultatele fuseseră inversate, astfel că, în fapt, PNŢ era cel care obţinuse victoria. În schimb, partidele guvernamentale afirmau că rezultatele alegerilor reflectau adeziunea cetăţenilor la programul BPD, iar incidentele minore care au avut loc au fost provocate de opoziţie. De altfel, era aceeaşi tradiţie electorală românească ca puterea să declare că alegerile au fost corecte, în timp ce opoziţia îi acuza de fraudă. O divergenţă exista între Moscova şi oficialităţile engleze şi americane.

La Washington au sosit rapoarte din partea misiunii diplomatice a puterilor occidentale şi din partea Ministerului de Interne de la Bucureşti, care avea acelaşi conţinut contradictoriu. SUA şi Regatul Unit

100

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

s-au limitat la nişte declaraţii formale, respectând practic înţelegerea privind împărţirea sferelor de influenţă. Memoriile întocmite de Iuliu Maniu şi C. I. C. Brătianu nu au fost luate în considerare, iar la momentul potrivit, regele Mihai a rostit Mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor: „Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanţilor ţării, întruniţi astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieţii parlamentare”.

Reprezentanţii României semnau, la 10 februarie 1947, Tratatul de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, astfel că regimul Convenţiei de Armistiţiu se încheia în mod oficial. Acest fapt însemna că Regatul Unit şi SUA nu mai dispuneau de nici o pârghie pentru a interveni în favoarea opoziţiei, România trecând sub controlul exclusiv al URSS. După alegerile parlamentare din anul 1946, obiectivul politic esenţial al guvernului era acapararea întregii puteri în stat şi lichidarea oricăror forme de opoziţie. Planul a fost elaborat de ministrul de Interne, Teohari Georgescu şi Pantelei Bodnarenko, ofiţer de informaţii sovietic. Încă de la începutul anului 1947, autorităţile comuniste au realizat prin abuz numeroase arestări împotriva adversarilor politici. Autorităţile Ministerului de Interne au reuşit, la 14 iulie 1947, să întindă o capcană principalilor fruntaşi naţional-ţărănişti, care se pregăteau să plece în Regatul Unit pentru a informa diplomaţii occidentali despre situaţia reală din ţară. Acţiunea, numită de comunişti Fuga de la Tămădău, a fost etichetată drept act de trădare naţională şi transformată într-un caz politic major.

Pentru a ajunge la implicarea PNŢ şi a lui Iuliu Maniu, autorităţile au extins acuzaţiile de la tentativă de părăsire frauduloasă a ţării la activităţi cu caracter politic. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri s-a decis dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc. În aceeaşi zi a fost convocată Adunarea Deputaţilor, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, a fost aprobată decizia cu 294 de voturi pentru şi unul împotrivă. Documentul stabilea: „Partidul Naţional-Ţărănesc de sub preşedinţia domnului Iuliu Maniu este şi rămâne dizolvat pe data publicării în „Monitorul Oficial” a prezentului Jurnal. Aceeaşi decizie de dizolvare include şi toate organizaţiile judeţene, de plasă şi comunale ale sus menţionatului partid, organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizaţii sau asociaţii conduse de acest partid”. La 1 noiembrie 1947, Partidul Naţional Liberal a hotărât să îşi

înceteze activitatea. Cinci zile mai târziu, Adunarea Deputaţilor a adoptat o moţiune de neîncredere pentru Gheorghe Tătărăscu, ministru de Externe şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Imediat, reprezentanţii PNL-Tătărescu au demisionat din guvern. Procesul intentat liderilor PNŢ s-a desfăşurat în perioada 29 octombrie - 4 noiembrie 1947. Sentinţa era dinainte stabilită, având la bază nu probe, ci indicaţii politice venite de la Moscova şi prezentate în haină juridică la Bucureşti. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost singurii condamnaţi închisoare pe viaţă.

Regele Mihai şi regina-mamă Elena s-au deplasat la Londra, în data de 12 noiembrie 1947, pentru a asista la căsătoria principesei Elisabeta, moştenitoarea tronului Regatului Unit. Aici, a cunoscut-o pe principesa Ana de Bourbon-Parma.

De acolo, ei au plecat în Elveţia, la Lausanne, unde s-au logodit neoficial în ziua de 6 decembrie 1947.

Cerând încuviinţarea guvernului român, răspunsul venit zece zile mai târziu afirmând că nu era oportună căsătoria la acel moment. Presa internaţională începea deja să speculeze, pe baza antecedentelor tatălui regelui, principele Carol, viitorul rege Carol al II-lea, că suveranul român va rămâne în străinătate pentru o femeie, abandonându-şi prerogativele de monarh constituţional. Pentru a infirma speculaţiile, la 18 decembrie 1947, suveranul a pornit de la Lausanne şi a sosit la Bucureşti trei zile mai târziu. După o întrevedere cu preşedintele Consiliului de Miniştri unde nu s-a ajuns la nici o concluzie, regele Mihai şi mama sa au plecat la Sinaia pentru sărbătorile de iarnă. Emil Bodnăraş a fost învestit în funcţia de ministru al Apărării Naţionale în ajunul Crăciunului, care, potrivit unor informaţii, abia ajunsese de la Moscova, unde primise din partea lui Stalin indicaţiile privind organizarea abdicării regelui Mihai. În seara zilei de 29 decembrie 1947 regele Mihai a fost informat despre cererea formală a şefului guvernului de a-i acorda o audienţă a doua zi dimineaţă. Iniţial, a presupus că este vorba de căsătoria lui. La 30 decembrie 1947 suveranul, împreună cu regina-mamă şi câteva persoane din Casa Regală s-au deplasat la Bucureşti, la prânz ajung la palatul din şoseaua Kiseleff. În scurt timp au sosit şi Dr. Petru Groza, care era însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Primul ministru a fost cel care s-a adresat primul: „Ei bine, Majestate, a sosit timpul să aranjăm o despărţire prietenească”.

Surprins, regele Mihai a întrebat ce trebuie să

101

PERSPECTIVE ISTORICE

înţeleagă prin aceste cuvinte. „Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmei v-am avertizat că trebuie să vă pregătiţi pentru aşa ceva. Trebuie să înţelegeţi că nu mai există în România loc pentru un rege”, a continuat acesta. Regele a răspuns: „Nu dumneavoastră sunteţi cel care puteţi să-mi spuneţi să plec. Această chestiune trebuie să o hotărască poporul”. Premierul preciza că guvernul va aranja problemele materiale, astfel încât familia regală să ducă o viaţă confortabilă. De asemenea, Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut aluzie la un posibil proces ce ar putea fi intentat familiei regale. În acel moment, regele Mihai a declarat că „propunerea dumneavoastră ridică grele probleme constituţionale”. „Ne-am gândit la toate”, răspunde premierul, scoţând o coală de hârtie din pergament alb din dosarul pe care îl ţinuse în mână de când începuse audienţa. „Voi studia această hârtie”, declară regele în speranţa că va mai câştiga timp.

Dar nu fost aşa. „Trebuie să citiţi acum. Nu părăsim această casă-a continuat premierul- până când hârtia nu va fi semnată, chiar dacă va trebui să stăm aici până diseară. Poporul nostru aşteaptă ştirea abdicării. Dacă nu vom avea semnătura dumneavoastră se vor ivi neplăceri”. În acel moment i s-a spus că garda fusese schimbată, că palatul era înconjurat de trupe, iar legăturile telefonice erau întrerupte. Regele Mihai a întrebat pentru ce s-au luat toate aceste măsuri. „Poporul este impacientat Sire, suntem aici de un timp destul de lung”, a zis premierul. „Şi dacă eu refuz să semnez”?, a întrebat regele. Dr. Petru Groza a folosit o ultimă ameninţare: „Dumneavoastră aţi văzut, totul a fost prevăzut. Se poate ivi un război civil. Noi nu putem răspunde de securitatea nimănui. Şi dumneavoastră veţi purta răspunderea”. Trebuie să observăm că în prim planul acţiunii nu este comunistul Gheorghe Gheorghiu Dej ci burghezul democrat Dr. Petru Groza.

După asumarea abdicării de către suveran s-a întrunit Consiliul de Miniştri. Dr. Petru Groza a adus la cunoştinţa miniştrilor acest act şi a fost emisă o proclamaţie a guvernului către ţară, care aducea la cunoştinţă renunţarea regelui la tron şi aprecia că „Astfel, poporul român a dobândit libertatea de de a-şi clădi o nouă formă de stat Republica Populară”. Apoi, s-a deschis şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor, prezidată de Mihail Sadoveanu. În unanimitate au fost aprobate două proiecte de lege. Primul lua act de abdicarea

regelui Mihai I, pentru sine şi pentru urmaşii săi, Constituţia României era abrogată, iar noua denumire oficială a statului devenea Republica Populară Română. De asemenea, se preciza că puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi întrunirea unei Adunări Naţionale Constituante, care se va face la o dată fixată de Adunarea Deputaţilor. Aceasta va adopta noua Constituţie a RPR. Prin al doilea proiect s-au numit membrii Prezidiului Provizoriu al RPR: Constantin Ion Parhon, preşedinte, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ioan Niculi, vicepreşedinţi. Şedinţa s-a încheiat după numai o oră.

Adunarea Deputaţilor a fost dizolvată la 24 februarie 1948. Trei zile mai târziu s-a constituit Frontul Democraţiei Populare, o alianţă electorală formată din Partidul Muncitoresc Român, creat prin unirea PCR cu PSD, Frontul Plugarilor, PNL-Bejan şi Uniunea Populară Maghiară. La 28 martie 1948 sau organizat alegeri pentru Marea Adunare Naţională, forul legislativ, unicameral, al RPR. Primul obiectiv al acesteia a fost acela de a redacta Constituţia Republicii Populare Române, promulgată la 13 aprilie 1948. Dr. Petru Groza şi-a păstrat mandatul de prim-ministru până la 2 iunie 1952. Zece zile mai târziu a devenit în locul lui C. I. Parhon preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, instituţia care asigura în mod simbolic reprezentarea RPR. A deţinut această funcţie până la sfârşitul vieţii. Începând cu anul 1948, autorităţile comuniste au început să impună modelul stalinist de de organizare şi conducere a societăţii. La 11 iunie 1948, guvernul a adoptat legea pentru naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din industrie, transporturi, asigurări şi bănci.

Această măsură a vizat înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea publică în domeniile amintite. A fost creat Comitetul de Stat al Planificării, care promova economia pe baze planificate, având la bază centralismul economic.

Cu pornire din anul 1951, planul de organizare economică era cincinal. Tot după model sovietic sau înfiinţat Gospodăriile Agricole Colective şi Gospodăriile Agricole de Stat, care indicau tipurile de cultură şi fixau preţurile bunurilor agricole. Ţăranii aveau voie să îşi păstreze loturi de pământ, dar care să nu depăşească 0,15 ha. Pe plan internaţional, România a fost membru fondator al

102

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

CAER, din anul 1949 şi al Tratatului de la Varşovia din anul 1955. Îmbătrânit, cu sănătatea şubredă, a fost silit să accepte, la 7 februarie 1953, dizolvarea Frontului Plugarilor, indezirabil pentru comunişti.

Cu toate acestea, nu s-a înscris în PMR, astfel că a reuşit performanţa politică de a se situa în poziţii de frunte în cadrul regimului, fără să fi fost vreodată formal comunist, apoi pemerist. O explicaţie poate să fie abilitatea cu care a reuşit să-şi atragă sprijinul şi încrederea lui Stalin, rememorată întruna din notele sale politice: „M-am apropiat de el.

Acesta stătea pe un soi de cotineaţă, ceva mai înaltă ca podeaua. M-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele şi i-am spus: În sfârşit mi-am

atins idealul de mic copil. Ziua asta va fi cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braţ, m-a ridicat, m-a îmbrăţişat. Îi făcuse o impresie deosebită circul meu şi pe urmă l-am câştigat. Eram un teatralist fără pereche!”. Cred că nu a existat în spaţiul public românesc un oportunist mai mare. Gestul său a fost unul de cabotin perfect. Nici un comunist nu a reuşit să servească mai bine regimul ca acest noncomunist, care a condus ţara în perioada 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1958, când la vârsta de 73 de ani a trecut la cele veşnice.

P.N.Ţ. şi tactica opoziţiei active (octombrie 1926 – noiembrie 1927) Coordonata esenţială a activităţii politice a P.N.Ţ., imediat după formarea sa, a fost lupta împotriva dominaţiei liberale şi pentru cucerirea puterii politice, conform manifestului lansat în octombrie 1926. 1 În presă, întruniri, dezbateri parlamentare naţional-ţărăniştii au condamnat energic activitatea guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Totuşi, unii fruntaşi ai partidului, proveniţi din ramura naţională, au dorit o colaborare cu Partidul Poporului, considerând că aceasta le oferea mai multe şanse în lupta împotriva liberalilor decât dacă rămâneau în opoziţie. 2 La 14 decembrie 1926 s-a ajuns la o întâlnire între Iuliu Maniu şi Alexandru Averescu, în cadrul căreia preşedintele consiliului miniştri le-a oferit naţional-ţărăniştilor 20-30 de locuri în parlament, prin demisia unor membri ai majorităţii, şi 2-3 posturi în guvern. Iuliu Maniu a sugerat fuziunea celor două partide şi organizarea de noi alegeri parlamentare. 3 Aceste condiţii au fost refuzate de Averescu, acesta considerând că popularitatea naţional-ţărăniştilor i-ar fi devansat pe partizanii

Prof. Gheţău Olenca Georgiana

săi, şi, în plus Iuliu Maniu dorea să fie preşedintele noului partid.

Presa vremii scria, în ianuarie 1927, că tratativele dintre cele două părţi nu s-au rupt, deşi ambele părţi neagă acest lucru. Negocierile au fost continuate de persoane „neautorizate”. Fruntaşii ardeleni şi o parte din ţărănişti ar fi fost de acord cu înţelegerea de colaborare, dacă li s-ar fi făcut nişte „condiţii acceptabile”. 4 I. Maniu a declarat la o întrunire a fruntaşilor partidului că oferta de colaborare făcută de A. Averescu era lipsită de sinceritate şi condiţiile prezentate erau dezastruoase pentru Partidul Naţional Ţărănesc.

Majoritatea grupării ţărăniste s-a opus colaborării cu partidul de la putere. I. Mihalache considera că a se vorbi despre o fuziune între cele două partide ar fi fost o pierdere de vreme. Această fuziune ar fi însemnat dispariţia unui organism politic viguros şi omogen şi înlocuirea sa cu „un haos inform, incert, lipsit de reazem social, lipsit de viaţă, de suflet”. 5 Mihalache mai aprecia că această fuziune fusese pusă la cale în cercuri de care liberalii nu erau tocmai străini, că se urmărea de fapt dispariţia P.N.Ţ. prin absorbţie. 6

1

„Patria”, VIII, nr. 229 din 19 octombrie 1926.

Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Editura Paideia, 199, p. 173.

3 „Viitorul”, XIX, nr. 5.648 din 16 decembrie 1926.

2

4

Ibidem, XX, nr. 5659 din 8 ianuarie 1927. „Adevărul”, 40, nr. 13.207 din 7 ianuarie 1927.

6 Ibidem.

5

103

PERSPECTIVE ISTORICE

Tratativele cu guvernul au fost continuate de grupul foştilor conservatori condus de Grigore Filipescu şi M. Cantacuzino. Prin discuţiile purtate cu diverşi miniştri şi reprezentanţi ai P.P. s-a ajuns la precizarea în scris a condiţiilor eventualei fuziuni.

Guvernul menţinea oferta a jumătate din numărul portofoliilor ministeriale şi a 50 de locuri în parlament; se mai ofereau jumătate din locurile de prefecţi şi 2/3 din Consiliile Comunale. 7 Pentru a „testa” independenţa politică a guvernului averescan faţă de liberali, Ion Mihalache a făcut la 24 ianuarie 1927, la Craiova, următoarea declaraţie: „Credem că interesul ţării este garantat prin întronarea principiului de monarhie constituţională. Socotim că acest principiu este mai asigurat prin revenirea prinţului Carol, decât printro Regenţă de 13 ani, care de fapt pune un partid politic pe tron, cu atribuţii de monarh, dar fără răspunderea morală a monarhului. ... Cum la 4 ianuarie s-a făcut un act pe baza acordului dintre Coroană şi ţară – tot aşa, pe baza unui acord între Coroană şi ţară, se poate reveni”. 8 Reacţia guvernului faţă de declaraţia lui Mihalache a fost clară: a interzis publicarea declaraţiei şi a confiscat ziarele care o tipăriseră.

Interpelat în Adunarea Deputaţilor în legătură cu aceasta, Averescu a răspuns că problema dinastică este închisă. 9 După acest episod tratativele dintre naţional-ţărănişti şi guvern au fost întrerupte.

Apreciind că după aproape un an de guvernare sub tutela lui Brătianu îşi consolidase poziţia politică, Averescu a hotărât să iasă de sub influenţa acestuia. Numeroşi fruntaşi ai Partidului Poporului, în frunte Mihail Manoilescu, se pronunţaseră pentru promovarea unei politici independente. 10 Într-o discuţie avută cu Ion I.C. Brătianu, Averescu i-a cerut să îl lase să guverneze cum crede el, în conformitate cu programul partidului. În consecinţă, liberalii au declanşat o campanie împotriva guvernului, cerând demisia acestuia şi formarea unui cabinet de uniune naţională.

Regele, a cărui boală se agrava, dorea ca în momentul morţii sale să existe o destindere a vieţii politice.

La 27 mai 1927, Ferdinand I a cerut lui Averescu să constituie un guvern de uniune naţională. Câteva zile mai târziu a trimis câte o scrisoare şefilor partidelor politice, în care le cerea să participe la formarea unui asemenea guvern. Pe 2 iunie Averescu a adresat câte o scrisoare lui Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Dr. Nicolae Lupu, Nicolae Iorga şi A.C. Cuza prin care le cerea să participe a doua zi la o consfătuire pentru a încerca să rezolve solicitarea suveranului. 11 Iuliu Maniu a comunicat că partidul său ar accepta să participe la un guvern de uniune naţională numai dacă acesta ar fi condus de o personalitate neutră, dacă ministerele de Finanţe şi Interne ar fi încredinţate unor persoane independente politic, dacă erau desfiinţate toate măsurile excepţionale şi se organizau alegeri libere în urma cărora să se constituie un cabinet în funcţie de „raportul de forţe al fiecărui partid”. 12 Cum nici ceilalţi lideri politici nu se arătau dornici să participe la un guvern naţional prezidat de generalul Al. Averescu, acesta a demisionat la 4 iunie 1927.

Partidul Naţional Ţărănesc a primit cu satisfacţie vestea demisiei guvernului şi dorinţa regelui de a se forma un guvern de uniune naţională. 13 În noaptea de 4 spre 5 iunie a fost constituit un guvern condus de Barbu Ştirbey, cel mia influent reprezentant al camarilei regale, cumnatul lui Ion I.C. Brătianu. Pentru că nu făcea parte din nici un partid politic, Ştirbey a reuşit să-şi asigure colaborarea P.N.L., P.Ţ. – Dr. N. Lupu, a unor personalităţi independente (Stelian Popescu şi Constantin Argetoianu), dar şi a P.N.Ţ., care a desemnat pe: Mihai Popovici la Finanţe, Pan Halippa la Lucrări Publice, Gr. Iunian la Muncă, Cooperaţie şi Asigurări Sociale, Sever Dan ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe. 14 Pentru că participarea P.N.Ţ. la guvern alături de liberali îi punea pe cei dintâi într-o lumină defavorabilă, Maniu a declarat că accepta să participe la acest cabinet pentru a da ţării liniştea internă şi pentru a controla legalitatea alegerilor. A

7

Ibidem, nr. 13.212 din 13 ianuarie 1927.

Ibidem, nr. 13.222 din 26 ianuarie 1927.

9 Dezbaterile Adunării Deputaţilor (de aici înainte se va cita D.A.D.), nr. 38, şedinţa din 3 februarie 1927, p. 1035.

10 Ioan Scurtu, op. cit., p. 77.

8

11

„Îndreptarea”, IX, nr. 125 din 3 iunie 1927. „Patria”, IX, nr. 97 din 7 iunie 1927.

13 Ibidem.

14 Ioan Scurtu, op. cit., p. 79.

12

104

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

precizat că miniştrii naţional-ţărănişti au intrat în guvern în calitate de „personalităţi”. 15 Pamfil Şeicaru aprecia că Maniu a acceptat participarea partidului la guvernul prezidat de Barbu Ştirbey din cauza presiunilor exercitate de ceilalţi fruntaşi ai partidului. 16 La 6 iunie guvernul a dat publicităţii un manifest către ţară prin care îşi exprima hotărârea de a asigura aplicarea legilor privind succesiunea la Tron şi la desemnarea Regenţei. 17 Ştirbey declara că sarcina principală a guvernului era să aplaneze conflictele dintre partidele politice, să asigure o libertate desăvârşită alegerilor parlamentare. 18 Potrivit unor informaţii, manifestul guvernului a fost redactat al Florica, în prezenţa lui Ionel Brătianu. Astfel, liberalii i-au făcut pe naţionalţărănişti să se solidarizeze public cu actul de la 4 ianuarie 1926.

S-a anunţat dizolvarea parlamentului şi organizarea de noi alegeri, la 7 iulie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 10 iulie pentru Senat.

Liberalii au început manevre pentru a prelua singuri conducerea guvernului. Pretextul a fost oferit chiar de naţional-ţărănişti, care au cerut ca partidele participante la guvern să se prezinte în alegeri pe liste separate. Liberalii considerau că partidele din guvern nu trebuiau să se lupte între ele. Au propus un cartel electoral în care P.N.L. obţinea 220 de mandate, iar P.N.Ţ. 150 în Adunarea Deputaţilor. Naţional-ţărăniştii nu au acceptat considerând că acest procentaj nu exprimă adevăratul raport de forţe dintre cele două partide. Eşuând tratativele, între cele două formaţiuni s-a declanşat o virulentă dispută publică. Maniu declara: „Noi nu putem să ne prezentăm înaintea alegătorilor noştri pe aceeaşi listă cu hoţii de urne din alegerile trecute şi cu oamenii care în parlamentul trecut au votat legi catastrofale care au adus anarhia în ţară, mizeria şi starea economică insuportabilă din provinciile unite, în special din Ardeal şi Banat”. 19 La rândul său, Ionel Brătianu afirma că nu s-a întâmplat niciodată ca P.N.L. să ceară conducerea guvernului şi să n-o obţină.

Miniştrii liberali au prezentat, în guvern, mai multe manifeste ale P.N.Ţ. în care acesta cerea revenirea lui Carol în ţară. Naţional-ţărăniştii au negat că ar urmări schimbarea ordinii constituţionale şi că manifestele le-ar aparţine. 20 Alcătuit din miniştri care se urau între ei acest guvern nu putea avea şanse de supravieţuire. 21 Brătianu i-a convocat pe miniştrii liberali şi independenţi şi i-a determinat să-şi depună demisiile. În aceste condiţii, Barbu Ştirbey a depus mandatul guvernului.

La 21 iunie 1927 regele Ferdinand l-a numit pe Ion I.C. Brătianu în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri. În guvern a fost cooptat Dr. N. Lupu şi Stelian Popescu.

Iorga considera că acest executiv inaugura un nou „regim al liberalilor, storşi de puteri prin guvernările anterioare, pe care le smulseseră una după alta de la regele aservit lor cu totul”. 22 Brătianu i-a făcut lui Maniu o ofertă de colaborare în condiţiile ştiute, ceea ce acesta a refuzat. Totodată le-a propus lui Mihai Popovici, Grigore Iunian şi Pan Halippa să rămână în guvern.

Aceştia au declinat pentru că nu aveau aprobarea partidului.

Campania electorală desfăşurată în vara anului 1927 a fost extrem de tensionată. Pe primul plan al disputelor politice s-a aflat problema crizei dinastice. Nicolae Iorga cerea revenirea lui Carol în timp ce Alexandru Vaida Voevod afirma: „Când voinţa unui neam întreg ar pretinde revizuirea actului de la 4 ianuarie, oare ce putere ar mai reprezenta acel petic de hârtie?” 23 La sugestia lui I.G. Duca, ministrul de interne, şeful Jandarmeriei, generalul Davidoglu a convocat toţi comandanţii de brigăzi şi regimente, cărora le-a comunicat dorinţa regelui ca P.N.L. să câştige alegerile. De asemenea guvernul a angajat agenţi care să împiedice propaganda partidelor de opoziţie.

Un raport al prefecturii din Tighina, din 22 iunie 1927, arăta că propaganda electorală a P.N.Ţ. în această parte a ţării, a produs o mişcare neaşteptată atât la sate cât şi la oraşe. Se sublinia

15

„Patria”, IX, nr. 100 din 10 iunie 1927.

Pamfil Şeicaru, Istoria Partidului Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist, vol. II, Madrid, Editura Carpaţi, 1963, . 10.

17 „Viitorul”, XX, nr. 5783 din 8 iunie 1927.

18 „Aurora”, VII, nr. 1676 din 8 iunie 1927.

19 „Patria”, IX, nr. 114 din 24 iunie 1927.

16

20

Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 177.

Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 693.

22 Ibidem, p. 694.

23 „Patria”, IX, nr. 120 din 7 iulie 1927.

21

105

PERSPECTIVE ISTORICE

că organizaţia liberală „nu va cruţa nimic pentru reuşita în alegeri”. 24 De asemenea subsecretarul de stat de la interne ordonase prefecţilor să confişte toate manifestele electorale incendiare sau subversive ce s-ar răspândi în judeţele lor. 25 Desfăşurate în aceste condiţii, alegerile sau soldat cu victoria clară a P.N.L., care a obţinut 61.69% din voturi şi 318 mandate de deputaţi. Cu toate ingerinţele guvernului în procesul electoral, P.N.Ţ. a reuşit să obţină 22,09% din voturi intrând în Parlament cu 54 de deputaţi şi 20 de senatori.

Rezultatele arată clar că devenise al doilea partid de guvernământ.

Deoarece starea sănătăţii suveranului devenise critică, la 19 iulie 1927 Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au declarat legal constituite. Câteva ore mai târziu, pe 20 iulie 1927, s-a anunţat moartea Regelui Ferdinand.

Odată cu moartea sa a intrat în funcţiune Regenţa. Totodată, a devenit clar pentru toţi că puterea era de fapt concentrată în mâinile puternicului şef liberal „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion I.C. Brătianu.

Dinastia de la Argeş biruise cu totul pe cea de la Sigmaringen”. 26 În şedinţa din 25 iulie 1927 a Corpurilor Legiuitoare, Maniu considera că Regenţa a fost alcătuită fără concursul liber exprimat al naţiunii, bineînţeles, prin aceasta înţelegând participarea naţional-ţărăniştilor. Totuşi, Regenţa, care exista în fapt, avea obligaţia să asigure respectarea legilor, în primul rând să dizolve Parlamentul şi să organizeze alegeri libere. 27 În vara şi toamna anului 1927 fostul principe Carol a fost vizitat succesiv, la Paris, de Virgil Madgearu, Mihai Popovici, Citta Davila, Viorel V. Tilea, Victor Cădere care i-au transmis dorinţa lui Maniu de a sprijini reîntoarcerea în ţară, cu condiţia despărţirii de Elena Lupescu. Naţionalţărăniştii au dezminţit public orice tratative cu fostul principe.

Brătianu a hotărât să dea o lovitură de graţie carliştilor. Pe 24 octombrie a fost arestat Mihail Manoilescu, unul dintre principalii

susţinători ai lui Carol. Acesta se întorcea de la Paris aducând scrisori pentru Iuliu Maniu, Nicolae Iorga, Alexandru Averescu şi Ion I.C. Brătianu, în care Carol îşi manifesta dorinţa de a reveni în ţară. 28 Partidele din opoziţie au folosit arestarea lui Manoilescu pentru a desfăşura o nouă campanie împotriva guvernului liberal. Într-un interviu acordat ziarului „L’Intransigeant” Carol a declarat că de trei luni, unii şefi de partide, în special ai P.N.Ţ., i-au cerut să facă noi declaraţii în legătură cu succesiunea la tron. 29 Grigore Iunian nega existenţa unei mişcări carliste, susţinând că este vorba doar de împotrivire la regimul instaurat de liberali.

La procesul lui Manoilescu, început în 10 noiembrie 1927, au participat, în calitate de martori, Maniu, Mihalache, Vaida-Voevod, Madgearu, Popovici, are au luat apărarea acuzatului şi au condamnat guvernul liberal.

Manoilescu a respins acuzaţiile cum că ar dori schimbarea ordinii constituţionale, susţinând că a lucrat într-un cadru exclusiv legal, pentru ca fostul principe să intre în regenţă, că nu a urmărit să agite opinia publică. El a subliniat că nu a acţionat împreună cu Iorga şi Maniu.

Ion Mihalache a declarat că el nu ar ezita să-l achite pe Manoilescu deoarece a făcut un act care este expresia unei opinii generale a ţării, iar Maniu a spus că actul de la patru ianuarie putea fi supus revizuirii pe cale legală, deoarece Carol era cetăţean român şi putea fi proclamat regent. 30 La 14 noiembrie Completul de Judecată a hotărât, cu trei voturi pentru şi două contra, achitarea lui Maihail Manoilescu. Această sentinţă a constituit o gravă înfrângere politică a lui Ionel Brătianu şi o victorie a opoziţiei.

De fapt naţional-ţărăniştii au agitat chestiunea „închisă” a fostului principe Carol doar ca un pretext de a lovi în liberali. Acest fapt este dovedit de declaraţiile lui Iuliu Maniu din „Le Petit Parisien” din decembrie 1927, că în cazul în care Regenţa continuă să-i favorizeze pe liberali, naţional-ţărăniştii se consideră liberi, fie să apeleze

24

Arhivele Naţionale Istorice Centrale (de aici înainte A.N.I.C.), fond Ministerul de Interne. Diviziunea Administraţiei Centrale, dosar 713/1927, f. 4.

25 Ibidem, dosar 606/1927, f. 10.

26 Nicolae Iorga, op. cit., p. 625.

27 D.A.D., nr. 29, şedinţa din 25 iulie 1927, p. 128.

28

9.

29

A.N.I.C., fond Casa Regală. Carol Caraiman, dosar 2/1927, f.

Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 131.

30 Ibidem, p. 136.

106

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

la prinţ, fie să instituie republica. 31 După ce au ajuns la putere nu au mai întreprins nimic în direcţia readucerii lui Carol. Ei au apelat la propaganda în jurul lui Carol ca singura soluţie „de a smulge lui Brătianu monopolul politic şi de a se lichida camarila”. 32 În timpul în care s-au aflat în opoziţie, membrii parlamentari ai P.N.Ţ. s-au remarcat prin activitatea lor, mai ales prin atitudinea pe care au manifestat-o faţă de acţiunile întreprinse de autorităţi. În şedinţa Adunării Deputaţilor din 15 decembrie 1926, Carol Davila considera că ţara se afla într-o „excepţională criză economică”, suferă de o mare criză de autoritate şi de una morală.

Originea acestei crize se afla în lungul despotism liberal. Sistemul economic liberal era apreciat drept naţionalist şi xenofob. Dacă acel sistem de dobânzi şi condiţii economice vor continua să existe, nici un producător, nici un intermediar nu va putea să reziste regimului. Deputatul considera că o ţară nu poate suporta la nesfârşit suferinţele cauzate de despotismul unui partid fie el şi patriotic. 33 Liderii P.N.Ţ. au ridicat în Camera Deputaţilor problema funcţionarilor publici din Vechiul Regat, trimişi în Ardeal şi Basarabia. Al. Vaida Voevod afirma că în Ardeal au fost trimişi oameni care nu meritau funcţiile ce li s-au acordat acolo. Aurel Dobrescu a subliniat că în Transilvania au fost daţi afară funcţionari capabili pentru a fi înlocuiţi cu cei din Vechiul Regat. Iuliu Maniu considera că aceşti funcţionari au fost primiţi cu recunoştinţă în provincii dar ceea ce a nemulţumit a fost faptul că din anumite interese de partid sau prietenii, în fostele provincii, au fost aduse elemente din Vechiul Regat eliminându-se, prin ele, funcţionari de „prima clasă”. De şase-şapte ani, funcţionarii din provincii sunt „înlocuiţi, batjocoriţi, persecutaţi, pensionaţi, fără nici un motiv”, nu din cauze obiective, că nu-şi îndeplinesc datoria, ci din interese personale ale celor care conduc viaţa de stat. 34 La dezbaterile privind iniţiativa guvernului de a se înfiinţa un Subsecretariat de Stat al Căilor Ferate pe lângă Ministerul Comunicaţiilor, care să controleze activitatea acestei instituţii, naţionalţărăniştii au răspuns cu ostilitate. D.R. Ioaniţescu

afirma că această măsură ar trebui să fie ultima în cadrul reglementărilor privind căile ferate. Pe lângă un consiliu de administraţie, selecţionat altfel decât prevede legea, căci, din 11 membri 9 sunt liberali, era nevoie de un spirit economic şi de capital social demn de cei 12.000 km lungime ai reţelei căilor ferate. Considera că prin înfiinţarea acestui subsecretariat, rolul ministrului Comunicaţiilor va fi unul foarte redus, deoarece acesta nu va putea decât să coordoneze serviciile ce depind de el.

Deputatul aprecia că instituţia Căilor Ferate nu se putea reface decât pe calea unui împrumut extern. 35 Deputaţii naţional-ţărănişti au luat atitudine şi faţă de proiectul legii pentru revizuirea impozitului pe venitul proprietăţii. D. Căpăţâneanu socotea această lege inoportună pentru că se aflau într-un an de criză agricolă. Această criză se accentuase mult după război şi inventarul agricol fusese complet dezorganizat. Acest impozit, considera Căpăţâneanu, nu putea fi impus decât în cazul stabilizării valutare şi în ansamblul general al politicii statului. 36 Ţăranii nu au avut parte de creditul ce s-a legiferat. În convenţia dintre Banca Naţională şi stat se prevedea suma de 200 milioane lei pentru cooperaţie, care, atât cât se putea, trebuia să aducă inventar agricol, seminţe selecţionate şi tractoare. Suma nu a trecut însă în stăpânirea cooperativelor şi băncilor populare, fără a se cunoaşte motivele. Băncile populare nu puteau face faţă cererilor de împrumut ale ţăranilor, astfel că aceştia se duceau la băncile comerciale, plătind dobânzi de 30-40%. Prin impunerea acestei legi, agricultura ar fi avut de suportat un nou impozit de 1 miliard 300 milioane lei, care ar fi dus la întârzierea întăriri inventarului agricol şi la o scădere a nivelului de trai al ţărănimii.

Valeriu Pop considera că prin această lege erau încurajate categoriile care ştiuseră şi până atunci să se sustragă de la plata impozitelor. Prin urmare P.N.Ţ. a respins această lege. 37 Criticând modul în care a fost conceput bugetul pe 1927, Armand Călinescu aprecia că acesta ar trebui să fie deasupra controverselor de partid şi că ar fi necesar să se conceapă cu asentimentul tuturor factorilor politici. Considera că bugetul prezenta o tendinţă de creştere continuă a

31

„Adevărul”, 40, nr. 13.507 din 29 decembrie 1927.

Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 55.

33 D.A.D., nr. 6, şedinţa din 15 decembrie 1926, p. 371-372.

34 D.A.D., nr. 9, şedinţa din 18 decembrie 1926, p. 480-481.

32

35

Idem, nr. 48, şedinţa din 18 noiembrie 1926, p. 494.

Idem, nr. 10, şedinţa din 19 decembrie 1926, p. 524.

37 Ibidem, p. 635.

36

107

PERSPECTIVE ISTORICE

cheltuielilor statului. Fără a putea satisface vreodată toate nevoile vieţii de stat, era o povară din ce în ce mai apăsătoare pe umerii contribuabililor. Deputatul afirma că o problemă gravă era faptul că atât veniturile, cât şi cheltuielile, erau exprimate într-o monedă instabilă.

Până nu se întrebuinţa o unitate de măsură cu valoare fixă, însăşi baza bugetului era falsă. 38 Armand Călinescu sublinia în continuare că economia naţională era izolată în cea mondială prin planul economic şi financiar. Bugetul public al statului trebuia pus, în primul rând, în raport cu viaţa economică. Nu putea exista o gospodărire publică sănătoasă fără o economie naţională prosperă.

La începutul anului 1927 guvernul a venit cu legea pentru reorganizarea Căilor Ferate. Virgil Madgearu a făcut cunoscut că P.N.Ţ. a propus de mult timp autonomia Căilor Ferate, arătând că numai prin realizarea autonomiei financiare, administrative şi a personalului, se poate asigura o reorganizare, refacere şi înzestrare a acestui domeniu. Prin această lege consiliul de administraţie al instituţiei era modificat prin adăugarea a doi deputaţi şi doi senatori şi prin dispoziţia prin care el putea să coopteze patru membri cu aprobarea Consiliului de Miniştri. Acest consiliu, aprecia Madgearu, nu este reprezentativ ci politicianist. Reprezentativ ar fi fost dacă s-ar fi introdus reprezentanţi ai tuturor intereselor aflate în joc: ai statului, ai economiei şi ai muncitorilor.

Statul trebuia reprezentat de un delegat al Ministerului de Finanţe. Reprezentanţii comerţului, industriei, agriculturii şi muncii trebuiau aleşi de Camerele de comerţ, agricultură, industrie şi muncă. Era necesar să fie şi reprezentanţi ai personalului tehnic de toate gradele. Pe lângă consiliul de administraţie trebuia să fie şi unul de cenzori pentru ca statul să controleze cum se folosesc banii.

Madgearu era de părere că singurul punct pozitiv al proiectului de lege prezentat de guvern era cel care prevedea incompatibilitatea calităţii de membru în consiliul de administraţie cu cea de furnizor direct sau indirect. Se aprecia că această lege va crea un sistem „hibrid”, care va duce la politizarea completă a Căilor Ferate. 40 P.N.Ţ. a luat atitudine, de numeroase ori, împotriva cenzurii şi stării de asediu. Punctul său de vedere era că de la instalarea guvernului Averescu, încălcarea articolului 25 din Constituţie, care garanta tuturor libertatea de a comunica ideile şi opiniile lor verbal şi prin scris a devenit un sistem. 41 Deşi nici cenzura, nici suprimarea, nici suspendarea sau metoda avertismentelor nu erau admise de constituţie, guvernul le-a folosit pe toate. Aceste metode abuzive şi anticonstituţionale au culminat în acţiunea sistematică de împiedicare a partidelor de a-şi exprima în public atitudinea faţă de problemele de stat de la ordinea zilei. Acest abuz guvernamental, considerau naţionalţărăniştii, era îndreptat cu precădere împotriva lor,

Un alt deputat naţional-ţărănist, Ion Răducanu, considera că pentru reforma monetară era necesar să se pornească de la reducerea numărului funcţionarilor, la minimum posibil. El dădea exemplul Austriei, Germaniei, Ungariei, care, deşi state învinse, au putut să-şi restaureze moneda şi finanţele publice, numai înlăturând pe acei funcţionari care nu erau absolut indispensabili. La noi guvernul, din contra a mărit numărul funcţionarilor. 39 În numele P.N.Ţ., D.R. Ioaniţescu a declarat că respinge bugetul.

38 39

40

Ibidem, p. 638-639.

Ibidem, p. 639.

41

108

Idem, nr. 29, şedinţa din 22 ianuarie 1927, p. 895.

Idem, nr. 34, şedinţa din 3 februarie 1927, p. 1031-1032.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

urmărindu-se împiedicarea de a-şi exprima public punctele de vedere faţă de diferitele probleme. 42 O problemă importantă a perioadei interbelice, de care s-a ocupat şi P.N.Ţ., a fost cea a invalizilor, orfanilor şi văduvelor de război. La discutarea în Adunarea Deputaţilor a legii pentru înfiinţarea Oficiului Naţional I.O.V., D.R. Ioaniţescu considera că organizarea unui astfel de oficiu este cel mai frumos lucru pe care o naţiune îl poate, şi trebuie să-l facă pentru aceste victime ale războiului. Pensia şi toate ajutoarele acordate trebuiau înţelese ca o justă despăgubire din partea statului şi nicidecum ca ajutor sau milă. Cea mai importantă problemă era să se asigure acestor oameni pensii care să le permită minimul condiţiilor de trai. Dar cum statul se afla în impas financiar, aceste pensii erau de fapt nişte sume modice.

Se aprecia că statul a recurs la acest oficiu pentru a veni în ajutorul victimelor războiului, fie ei eroii neamului, fie urmaşii acestora. Însă acest ajutor nu se putea face fără bani. Ioaniţescu amintea că în 1920 timbrul familiei luptătorilor fusese transformat într-un timbru de asistenţă socială. Doar 40% din el mergea la invalizii, orfanii şi văduvele de război. Dacă s-ar fi respectat acele dispoziţii în 1927 ar fi existat câteva sute de milioane pentru ajutorarea victimelor războiului.

Cele două guverne, din 1922-1926 şi 1926-1927 au dat complet faliment în această privinţă. 43 Un alt deputat naţional-ţărănist aprecia că aceşti oameni puteau fi ajutaţi nu numai cu bani, cu oferindu-li-se o viaţă demnă, pentru ca prin întrebuinţarea cinstită a muncii lor să redevină cetăţeni folositori patriei. Totodată era nevoie să li se asigure o pensionare dreaptă.

Bani suficienţi pentru plata pensiilor normale către ofiţerii şi soldaţii invalizi de război sar fi strâns dacă s-ar fi făcut revizuirea bugetelor tuturor ministerelor, s-ar fi tăiat toţi diurniştii şi s-ar fi micşorat numărul automobilelor folosite pentru plimbări inutile. 44 În general membrii parlamentari ai P.N.Ţ. au avut o activitate susţinută, implicându-se în toate problemele importante ale vieţii politice externe şi interne. Începând cu a doua jumătate a anului 1927, acţiunea partidului s-a axat pe campania de răsturnare a guvernului liberal.

42

Ibidem, p. 1032.

Idem, nr. 53, şedinţa din 21 februarie 1927, p. 1501-1502.

44 Ibidem, p. 1503.

43

109

PERSPECTIVE ISTORICE

Serpentinele unei ratificări. Tratatul de la Paris.

(28 octombrie 1920)

Prof. dr. Gheţău Gh. Florin Prof. Grădină Mirela

Teritoriul dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră a fost de la începuturile statalităţii româneşti o parte componentă a arealului politicocultural românesc.

Parte firesc organică a ţării medievale Moldova, „în 1392, în scaunul de la Suceava poruncea Roman Muşat (1392-1394), fratele lui Petru, mare, de sine stătător domn: Io, Romanvoievod al Ţării Moldovei de la munte şi până la ţărmul mării. Va fi stăpânit într-adevăr peste vechile cetăţi ale Mării Negre? Poate. În orice caz, dacă nu însuşi acest domn va fi avut Cetatea Albă, cetatea poruncitoare peste valuri, Alexandru cel Bun (1400-1432) a stăpânit-o. Neamul său, vlădica Iosif, era recunoscut de Patriarhia Constantinopolului ca mitropolit al Cetăţii Albe cu reşedinţa la Suceava. La 1408, domnul îşi avea vameşul său aici, ca şi la Tighina, ca şi la Hotin, ceea ce înseamnă că Nistrul era în întregime o apă moldovenească.” 1

În 1480, Ştefan cel Mare (1457-1504), în condiţiile în care nu mai găsea nici un aliat în lupta împotriva turcilor, încheie cu ei pacea, nu şi ostilităţile: în 1484, otomanii cuceresc Chilia şi Cetatea Albă sub comanda sultanului Baiazid al IIlea 2 după cum ne informează cronicarul Grigore Ureche: „Baiazit împăratu turcescu cu mare oaste au intrat în ţară şi au bătut Chilia şi Cetatea Albă, însă nu singur cu puterea sa, ce şi Vladul vodă Călugărul, domnul muntenescu, cu muntenii, încă au mers într-ajutoriu împăratului, cum s-au pomenitu mai sus că au făcut vicleşug asupra stăpânului său, lui Ştefan vodă, de au datu ajutoriu turcilor, şi miercuri în patrusprăzece zile iulie, au luat cetatea Chilia, în zilele lui Ivaşco şi Maxim pârcălabii. Aşijdirea într-acelaş an, miercuri, august

şi Dinu Poştarencu, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2004, p. 17.

2 Coord. Vasile Mărculeţ, Dicţionarul domnitorilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, Bucureşti, Editura Meronia, 2009, p.

188.

1

O pagină din istoria Basarabiei Sfatul Ţării (1917-1918) - de aici înainte se va cita O pagină din istoria Basarabiei..., Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi selecţia imaginilor de Ion Negrei

110

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

5 zile au luat şi Cetatea Albă, în zilele lui Gherman şi Ion pârcălabii.” 3 Ceva mai târziu, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) a reluat în forţă politica expansionistă a Imperiului Otoman. Domnitorul Moldovei Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546) a comis o serie de erori în ceea ce priveşte politica externă ocazionând o invazie otomană. În aceste circumstanţe, sudestul Moldovei (Bugeacul) este ocupat de turci. Tot acum, Tighina este transformată în raia şi i se schimbă numele în Bender („poartă”). Un alt ţinut transformat de Soliman în raia a fost cel al Hotinului. Aceasta era cea mai mare din Moldova, între graniţele sale aflându-se circa 100 de sate cu cetatea Hotinului şi târgurile Lipcani, Briceni şi Suliţa Nouă. 4

suzeranitatea Înaltei Porţi printr-un tratat de alianţă cu Rusia lui Petru cel Mare semnat la Luck (13/24 aprilie 1711). Art. 11 al tratatului stipula: „Hotarele principatului Moldovei, după drepturile sale antice, sunt acelea ce se descriu de râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, marele ducat al Transilvaniei şi cu teritoriul Poloniei după delimitarea făcută.” 7 Un document de cancelarie din Moldova (24 mai 1714) menţionează „Ţara Moldova de dincolo de Nistru”. Acest lucru a fost posibil şi ca urmare a procesului de colonizare a Transnistriei cu moldoveni în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir. 8 În intervalul 1787-1792 s-a desfăşurat un nou conflict armat care a opus Austria şi Rusia Turciei. În urma intervenţiei Angliei, Prusiei şi Olandei, pacea a fost semnată între turci şi austrieci, la Şistov, pe 4 august 1791. Austria obţinea oraşul românesc Orşova şi ratificarea anexării Bucovinei. Între ruşi şi turci a intervenit un armistiţiu la Galaţi în 11 august 1791, iar tratatul de pace a fost încheiat la Iaşi pe 9 ianuarie 1792. Turcii cedau ruşilor oraşul Oceakov şi întreg ţinutul dintre Bug şi Nistru. În articolul III se stabilea că Nistrul va rămâne întotdeauna linia de demarcaţie: „Art. III În virtutea art. 2 din preliminarii, Nistrul va fi întotdeauna limita ce va separa cele două imperii.” 9 Prin acest tratat Rusia obţinea şi recunoaşterea anexării Crimeii. O dată cu sosirea ruşilor la Nistru, începea adevărata tragedie a poporului român. Urmarea a fost dezastruoasă.

Recunoaşterea Nistrului ca frontieră estică a Moldovei însemna implicit extinderea statului moscovit până la Nistru. 10 Războiul ruso-turc din anii 1806-1812 face parte din lungul şir de conflicte militare dintre cele două puteri. Ele aveau drept scop rezolvarea aşazisei probleme orientale, adică împărţirea teritoriilor Imperiului Otoman, aflat în decădere, de către marile puteri europene: Rusia, Austria, Franţa, Anglia. Însă dintre toate acţiunile militare, acest război a avut urmările cele mai nefaste pentru Moldova, teritoriile ei dintre Prut şi Nistru

Domnitorul Moldovei Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574), îşi exercita autoritatea pe ambele maluri ale Nistrului, 5 iar într-un tratat încheiat de către domnitorul Gheorghe Ştefan (1653-1658) cu ţarul Aleksei Mihailovici al Rusiei la 17/27 martie 1656 se stabilea, pe Nistru, hotarul de răsărit al Moldovei. 6 La începutul secolului al XVII-lea domnitorul Dimitrie Cantemir (1710-1711) a încercat să elimine 3

Grigore Ureche, Miron Costin, Letopiseţele Ţării Moldovei, Bucureşti, Editura Ştefan, 2007, p. 50.

4 Petre Dan-Străuleşti, Atlas istoric ilustrat al României, Bucureşti, Editura Litera, 2009, p. 26.

5 Ibidem, p. 28.

6 Ibidem, p. 32.

7

Ibidem, p. 36.

Ibidem, p. 37.

9 Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Bucureşti, Editura Saeculum I.O. şi Vestala, 1996, p. 45.

10 Ibidem.

8

111

PERSPECTIVE ISTORICE

fiind anexate de către Rusia. 11 Ocuparea Basarabiei de către Imperiu ţarist a fost consfinţită prin tratatul de pace de la Bucureşti (16/28 mai 1812).

Tratatul de Pace de la Paris, care a pus capăt în mod oficial războiului din Crimeea (18531856), încheiat la 18/30 martie 1856, obliga Rusia să retrocedeze către Moldova cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad). Această prevedere inserată în tratat de către areopagul european recunoştea de facto şi de jure drepturile imprescriptibile ale Moldovei asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Marile puteri nu au vrut să repare nedreptatea săvârşită în 1812 ci, au dorit doar să îndepărteze Rusia de la gurile Dunării.

La 7/19 iunie 1857 s-a semnat la Viena (Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Regatul Sardiniei, Imperiul Otoman) Tratatul privind stabilirea frontierei între Imperiul Otoman şi Rusia, prin care contrar prevederilor art. 21 al Tratatului de pace de la Paris (1856), s-a hotărât ca Delta Dunării şi Insula Şerpilor să treacă sub suveranitatea Porţii, în loc să fie alipite Moldovei. 12 Paradoxal, acest fapt oricât de negativ ni sar părea a avut un efect benefic, deoarece în 1878 Rusia a primit în schimbul Dobrogei cele trei judeţe din sudul Basarabiei fără Delta Dunării şi Insula Şerpilor, care împreună cu Dobrogea au reintrat în componenţa statului român. După părerea noastră, dacă Delta Dunării şi Insula Şerpilor s-ar fi aflat în componenţa statului român la 1 ianuarie 1878 acestea ar fi fost revendicate de Rusia cu mai mult succes. Pe de altă parte nu putem ignora faptul că marile puteri nu vedeau cu ochi buni un control exclusiv rusesc asupra gurilor Dunării.

Primul război mondial a zdruncinat artificialul eşafodaj etnic creat de dinastia Romanov de-a lungul secolelor. Astfel, spre satisfacţia Puterilor Centrale s-a desfăşurat la Petrograd o insurecţie armată la 25 octombrie/7 noiembrie 1917. Gărzile Roşii au ocupat principalele obiective şi au înconjurat Palatul de Iarnă; guvernul provizoriu a fost înlăturat. S-a creat Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte căruia se găsea V.I. Lenin.

Din considerente strategice, adică nedorind să lupte concomitent pe mai multe fronturi, noul

guvern bolşevic a emis la 2/15 noiembrie 1917 Decretul privind drepturile popoarelor din Rusia.

Acesta a fost publicat în „Izvestia” Comitetului central executiv, nr. 215 din noiembrie 1917.

Articolul 2 al acestui document oficial prevedea: „Dreptul popoarelor Rusiei la autodeterminare liberă, până la separare şi formarea de state independente.” 13 Profitând de contextul favorabil elita politico-intelectuală de dincolo de Prut a proclamat la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească (în componenţa Republicii Federative Democratice Ruse). Aceasta s-a confruntat cu agresiunea şi anarhia bolşevică fapt pentru care a solicitat sprijinul militar al României, care a sosit în ianuarie 1918.

Intrarea trupelor române în Basarabia a precipitat ruptura dintre România şi guvernul comunist care a decis la 13/26 ianuarie ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. Prin acest gest între Rusia şi România a intervenit starea de război. În faţa acestei situaţii reacţia diriguitorilor de la Chişinău a fost promptă, legitimă şi justificată. Aceştia au convocat Sfatul Ţării la 24 ianuarie/6 februarie 1918, care, întrunit în şedinţă solemnă, a votat în unanimitate independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu România.

Noua entitate statală era lipsită de structuri interne viabile şi nu dispunea de o forţă armată proprie cu ajutorul căreia să-şi prezerve independenţa proaspăt obţinută. Pe de altă parte îi lipsea recunoaşterea internaţională, iar Ucraina şi Rusia bolşevică emiteau pretenţii asupra Basarabiei. Republica Democratică Moldovenească nu era capabilă să se transforme într-o ţară de sine stătătoare în contextul acelei perioade. Singura variantă firească şi benefică pentru fragila putere de la Chişinău era unirea Basarabiei cu România mai ale că Germania a acceptat o asemenea variantă.

Liderii basarabeni au înţeles realităţile momentului şi au decis la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea Republicii Democratice Moldoveneşti cu România. Istoricul act de la Chişinău s-a desfăşurat în prezenţa primului ministru Alexandru Marghiloman. Unirea a fost decisă de organele de conducere de peste Prut în mod democratic.

11

Anatol Leşcu, Românii în armata imperială rusă. Secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, Editura Militară, 2005, p. 155-156.

12 Coord. Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 193.

13

Alexandru V. Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Bucureşti, Editura Militară, 2000, p. 237.

112

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

de a liniştii populaţiile minoritare cuprinse între frontierele statelor nou apărute sau întregite.

Indiscutabil, România a cuprins între noile ei fruntarii numeroase persoane de altă etnie. Ungurii sau ruşii – spre exemplu – ştiind politica de deznaţionalizare dusă de conaţionalii lor contra românilor se temeau de un tratament similar, iar tratatul minorităţilor era menit să-i liniştească în această privinţă. Tratatul putea fi folosit de România pentru a contracara propaganda maghiară şi sovietică şi pentru a adormi temerile minorităţilor.

Tratatul minorităţilor a fost încheiat între Statele Unite al Americii, Imperiul britanic, Franţa, Italia şi Japonia de-o parte şi România de cealaltă parte. S-a ajuns la semnarea acestui document: „Considerând că România are, din propria ei voinţă, dorinţa de a da garanţii sigure de libertate şi de dreptate atât tuturor locuitorilor din vechiul Regat al României cât şi celor din teritoriile de curând transferate, oricărei rase, limbi sau religii ar aparţine aceştia.” 14 În viziunea noastră tratatul avea prevederi de bun simţ pentru că obliga România să nu se comporte în felul în care au făcut-o Austro-Ungaria şi Rusia ţaristă în raport cu românii. Mai mult art. 7 specifica: „România se obligă a recunoaşte ca supuşi români, de plin drept şi fără nici o formalitate, pe evreii locuind în toate teritoriile României şi care nu se pot prevala de nici o altă naţionalitate.” 15 Nici un stat care se pretinde democratic nu poate refuza asemenea drepturi locuitorilor săi. Nutrim o vie satisfacţie faţă de realitatea înfăţişată astăzi Europei de către România, care oferă minorităţilor un tratament cel puţin egal în raport cu majoritatea românească dovedind că românii şi-au însuşit lecţiile istoriei şi au ales se respingă tacticile de deznaţionalizare experimentate de către imperiile limitrofe asupra lor. Cu toate acestea, din păcate, se mai fac auzite din când în când discursuri iredentiste din partea unora care contrazicând realitatea vor să acumuleze capital politic.

Ne simţim obligaţi ca înainte să terminăm referirile la acest tratat să mai reproducem un articol din cuprinsul acestuia. „Art. 16 În aşteptarea încheierii unei convenţii generale pentru regimul internaţional al căilor navigabile, România se

Considerăm că, dacă nu ar fi acceptat revenirea la Patria Mamă Basarabia ar fi avut soarta Ucrainei sau a republicilor caucaziene care au fost în final absorbite de Rusia bolşevică. În altă ordine de idei trebuie precizat că unirea s-a realizat în mod condiţionat ceea ce denotă o anumită reţinere din partea diriguitorilor de la Chişinău care se temeau de caracterul „stăpânirii româneşti” ceea ce explică solicitările reformiste şi democratice din textul rezoluţiei de la 27 martie/9 aprilie 1917.

De altfel, pe fondul câştigării războiului mondial de către Antanta şi a realizării unirii Bucovinei şi Transilvaniei cu România, în decembrie 1918, Basarabia, a renunţat la condiţiile din actul votat de Sfatul Ţării în luna martie.

O dată unirea realizată în calea autorităţilor de la Bucureşti se ridica o nouă şi complicată problemă: obţinerea recunoaşterii internaţionale a unirii Basarabiei cu România. Ţara noastră avea nevoie de o asemenea recunoaştere care să dea o valoare juridică pe plan extern drepturilor naturale asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru. Această recunoaştere nu putea veni decât din partea aliaţilor occidentali, însă mai importantă ar fi fost o recunoaştere venită dinspre guvernul bolşevic prezidat de V.I. Lenin de la care nu se putea aştepta în mod real o asemenea atitudine.

La Conferinţa de Pace de la Paris (19191920) delegaţia românească condusă de Ion I.C. Brătianu s-a situat pe o poziţie intransigentă vizând respectarea întocmai a prevederilor tratatului din 4/17 august 1916 în virtutea căruia România a intrat în vâltoarea primului război mondial cu toate că ţara noastră a fost nevoită să parafeze Pacea de la Bucureşti (24 aprilie/7mai 1918) cu Puterile Centrale. Totodată, în calitatea sa de preşedinte al consiliului de miniştri, Ionel Brătianu, a solicitat tratament egal pentru toţi membrii Antantei ceea ce a avut darul să indispună marile puteri. În plus oficialii români au ridicat şi chestiunea recunoaşterii din partea aliaţilor vestici a unirii cu Basarabia aspect oarecum controversat întrucât privea o provincie care făcuse parte dintr-un stat aliat în cea mai mare parte a războiului. În final, contradicţiile au dus la retragerea temporară a României din cadrul negocierilor.

Plenipotenţiarii români au fost ofuscaţi şi de tratatul minorităţilor impus de marile puteri învingătoare. Atitudinea guvernanţilor români a fost după opinia noastră exagerată, cel puţin referitor la tratatul minorităţilor. Acesta avea rolul

14

Arhivele Naţionale Istorice Centrale (de aici înainte A.N.I.C.), Fond Vasile Stoica, Dosar I 79, f. 2.

15 Ibidem, f. 2 v.

113

PERSPECTIVE ISTORICE

obligă a aplica porţiunilor din sistemul fluvial al Prutului, care pot fi cuprinse pe teritoriul ei sau care formează frontierele sale, regimul prescris la paragraful întâi din articolul 332 şi articolele 333338 din Tratatul de Pace cu Germania.” 16 Articolul de faţă reprezintă o recunoaştere a apartenenţei Basarabiei la România fiindcă vorbeşte despre porţiuni navigabile ale Prutului „care pot fi cuprinse pe teritoriul ei sau care formează frontierele sale”.

Cum înainte de unirea de la 27 martie/9 aprilie 1918 Regatul României nu deţinea în exclusivitate porţiuni navigabile ale Prutului textul articolului recunoaşte apartenenţa provinciei de dincolo de Prut la România.

Pentru România cea mai mare valoare putea să aibă recunoaşterea stăpânirii asupra Basarabiei din partea Rusiei. De la întreruperea relaţiilor diplomatice în ianuarie 1918, pe Nistru s-a purtat un război nedeclarat, sovietele organizând adevărate acte de agresiune împotriva statului român. În februarie 1920, Moscova şi-a arătat disponibilitatea de a trata cu România, fapt acceptat de Alexandru Vaida-Voievod. Ulterior, guvernul român a primit noi oferte de dialog, în cursul anilor 1920-1921 desfăşurându-se aşanumitele tratative „Averescu-Cicerin.” 17 Ofertele sovietice erau vizibil nesincere şi dictate de câteva coordonate de interes pragmatic precum îngrijorarea că România ar putea participa activ la intervenţia militară internaţională sau că ar putea veni în ajutorul Poloniei cu care sovietele erau în conflict armat. Astfel, aceste negocieri s-au soldat cu un eşec previzibil.

Oricum, în ceea ce priveşte atitudinea României faţă de războiul civil din Rusia suntem de opinie că intervenind direct ţara noastră ar fi putut împiedica, poate, înghiţirea Ucrainei de către sovietici şi, în acest fel nu ar mai fi existat frontieră directă între Regatul României şi Rusia sovietică.

Dar, pe de altă parte România nu putea subscrie la succesul contrarevoluţiei căci revenirea la regimul ţarist sau la orice alt regim agreat de puterile occidentale ar fi dus în mod implacabil la punerea sub semnul întrebării a prezenţei Basarabiei între frontierele naţionale motiv pentru care guvernul de la Bucureşti a adoptat o poziţie precaută faţă de evenimentele de la răsărit.

Întrucât devenise evidentă câştigarea războiului civil de către bolşevici cu tot sprijinul internaţional acordat „albilor” marile puteri vestice au decis recunoaşterea printr-un act internaţional a unirii Basarabiei cu România. Aşadar, la 28 octombrie 1920 a fost semnat de către Imperiul britanic, Franţa, Italia şi Japonia de o parte şi România de cealaltă parte Tratatul de la Paris.

Acesta a fost publicat în „Monitorul Oficial” din 8 august 1922 şi în preambulul său se precizau fără echivoc motivele care au dus la semnarea tratatului: „Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiei şi să garanteze minorităţilor de rasă, religie sau limbă protecţia ce le este dorită; Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România...” 18 În virtutea celor mai sus arătate articolul I preciza următoarele: „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar.” 19 O mare importanţă aveau şi prevederile articolului IX deoarece semnatarele actului doreau ca Rusia să fie parte a tratatului din momentul în care va avea un guvern recunoscut oficial, dar „... suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu va putea fi pusă în discuţie.” 20 În mod cât se poate de evident semnarea acestui tratat a fost un mare succes pentru România datorat în proporţii egale sacrificiului ostaşilor români în timpul războiului, contextului favorabil şi diplomaţiei româneşti. Pentru prima dată state importante din angrenajul internaţional de putere recunoşteau explicit şi indubitabil drepturile statului român asupra Basarabiei.

18

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/2-8.htm (sait accesat la 20-V-2010).

19 Ibidem.

20 Ibidem.

16

Ibidem, f. 3 v.

17 Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu militarul, omul politic, legenda, Bucureşti, Editura Militară, 2005, p. 314-315.

114

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Pentru intrarea în vigoare a documentului semnat la Paris la 28 octombrie 1920 era necesar ca trei din cele patru semnatare să-l ratifice.

Tratatul a fost ratificat mai întâi de Marea Britanie (14 aprilie 1922) urmată de Franţa (24 aprilie 1924). În această conjunctură pentru diplomaţia românească era vital ca fie Italia, fie Japonia să ratifice acest document. Eforturile Bucureştilor s-au concentrat asupra Romei, deoarece guvernul nipon, având relaţii foarte bune cu Rusia sovietică, s-a dovedit foarte puţin dispus să dea curs solicitărilor româneşti. De altfel, la 20 ianuarie 1925 a fost semnată la Beijing o convenţie sovieto-japoneză privind relaţiile-bilaterale. În anexă figurau scrisorile secrete schimbate de reprezentanţii celor două guverne. La cererea Moscovei, cabinetul de la Tokyo se angaja să nu ratifice tratatul de la Paris până când el nu va fi aprobat de toate puterile semnatare. Deşi acordul sovieto-japonez n-a ieşit la iveală decât după 1990, executivul de la Bucureşti ştia de existenţa lui. În presa internaţională au apărut pe această temă o serie de articole semnate de câţiva diplomaţi din Ministerul de Externe de la Bucureşti. 21 Nu putem duce mai departe expunerea fără a prezenta câteva aserţiuni pe tema ratificării tratatului de la Paris de către „ţara soarelui răsare”. Credem cu tărie că succesul unei întreprinderi de politică externă ţine în cea mai mare parte de felul în care o ţară este reprezentată peste hotare. Spre exemplu, deşi câţiva oficiali niponi au sondat terenul încă de la începutul secolului al XX-lea în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice directe între Japonia şi România, ţara noastră nu a dat curs acestor propuneri.22 Întrun târziu, la 13 septembrie 1917 printr-un decret regal semnat de Ferdinand la Iaşi s-a decis ca Nicolae Xenopol, senator, fost ministru de stat, să fie plenipotenţiar al regatului român la Tokyo, învestit şi cu atribuţia de a încheia o „înţelegere de amiciţie” cu Japonia. 23 Dar la 1 aprilie 1922, din motive bugetare, I.G. Duca, ministrul afacerilor străine, a suprimat Legaţia din capitala Japoniei alături de alte cinci legaţii, cu toate că în acelaşi an Japonia îşi înfiinţase prima sa ambasadă la Bucureşti. 24 Reînfiinţarea reprezentanţei

diplomatice române din Tokyo s-a produs de abia la 1 aprilie 1927. 25 Ne îndoim sincer că se poate câştiga bunăvoinţa unui stat fără ca măcar să fim reprezentaţi cum se cuvine din punct de vedere diplomatic pe lângă respectivul stat. Japonia avea veleităţi de mare putere, iar România nu i-a arătat respectul ce se impunea mai ales că avea nevoie de ajutorul acesteia în chestiunea ratificării. Bănuim că puteau fi desfiinţate alte ambasade secundare în locul celei de la curtea imperială japoneză. Nu spunem că în acest fel Japonia nu s-ar fi apropiat de Rusia sovietică, dar ţara noastră ar fi avut instrumentele diplomatice pentru a face o asiduă campanie în chestiunea ratificării ceea ce nu s-a întâmplat. Şi să nu uităm că relaţiile sovietojaponeze au avut destule momente tensionate în perioada interbelică, care puteau fi exploatate de plenipotenţiarii români.

Dacă în Extremul Orient erau puţine de sperat în privinţa ratificării tratatului de la Paris, în schimb, în Italia au fost obţinute succese notabile graţie demersurilor întreprinse de cel de-al treilea cabinet prezidat de către generalul Alexandru Averescu (1926-1927). Acesta a reuşit să-l convingă pe Benito Mussolini de necesitatea ratificării şi de către Italia a tratatului semnat la 28 octombrie 1920.

Ducele s-a ţinut de cuvânt şi, la 9 martie 1927, Regele Victor Emanuel al III-lea a aprobat tratatul relativ la unirea Basarabiei cu România, ratificarea având loc prin decret-lege. La 23 mai 1927, ambasadorul Italiei la Paris, G. Manzoni, prezenta şefului Quai d’Orsay-ului procesul-verbal de depunere a ratificării tratatului. Se încheia, astfel, cea mai importantă etapă a raporturilor româno-italiene din perioada interbelică. 26 Intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris a reprezentat, desigur, un succes major al diplomaţiei române, dar ţinem să facem observaţia că singura recunoaştere a unirii Basarabiei care ar fi avut cea mai înaltă valoare ar fi fost aceea din partea Uniunii Sovietice. Aceasta însă nu a acceptat niciodată încorporarea Basarabiei la România, iar atunci când s-au creat condiţiile favorabile, în iunie 1940, nu a ezitat să recurgă la ameninţarea cu forţa şi să anexeze această provincie.

Tratatul de la Paris prin care patru state importante de pe mapamond au admis justeţea

21

Petre Otu, op. cit., p. 337-338.

Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. II, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p. 122.

23 Ibidem, p. 125.

24 Ibidem, p. 127.

22

25 26

115

Ibidem.

Petre Otu, op. cit., p. 343.

PERSPECTIVE ISTORICE

deşănţată orchestrată de unii să inventeze un „popor şi o limbă moldovenească” sau un „imperialism românesc” Tratatul de la Paris iscălit la 28 octombrie 1920 şi intrat în vigoare prin ratificarea sa de către Anglia, Franţa şi Italia dovedeşte inconsistenţa unor asemenea afirmaţii clamând totodată dreptul la o Românie cu frontiera pe Nistru.

prezenţei Basarabiei între hotarele României reprezintă o mărturie incontestabilă a drepturilor româneşti asupra provinciei dintre Prut şi Nistru.

Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Basarabia şi Insula Şerpilor sunt expresii ale spaţiului etnic românesc, care, din păcate prin vitregiile celui de-al doilea război mondial continuă să se găsească dincolo de graniţele României. Oricât ar vrea propaganda

UNIUNEA SOVIETICĂ ÎN CRIZĂ.

DE LA PERESTROIKA, GLASNOST ŞI NOVOE MÂŞLENIE LA PRĂBUŞIREA URSS

Prof. Adrian Liga

tonul adesea iritat al discursurilor sale şi atmosfera de urgenţă creată artificial sugera „conştientizarea crizei” 4.

Procesele care au condus în cele din urmă la prăbuşirea acestui tip de societate şi implicit, a acestui tip de superputere, au făcut şi mai pot face obiectul unor studii separate şi de amploare 5. Ele nu-şi găsesc deci locul în articolul noastru. Vom spune doar, sintetizând foarte mult, că dezintegrarea sistemului sovietic monopartid s-a datorat, aşa cum arăta Ernest Gellner, unui proces de deteriorare internă desfăşurat în două etape. În epoca stalinistă regimul fusese bazat pe teroare şi pe un crez obligatoriu pe care puţini îndrăzneau să-l conteste. Factorul teamă a dispărut în bună parte în perioada lui Hruşciov. Pentru majoritatea cetăţenilor sovietici represiunea făcuse loc stagnării. Spre sfârşitul epocii Brejnev încrederea în sistem dispăruse şi odată cu ea şi teama pe care sistemul o inspirase. Rămăsese ceea ce istoriograful Batkin avea să numească „domnia cenuşiului”: o birocraţie inertă, lipsită de voinţă şi coruptă 6.

Deteriorarea internă a sistemului sovietic sa coroborat cu politica de îngrădire euro-asiatică (Eurasian containment/Policy of containment) 7 , pusă la punct de Occident, în frunte cu SUA. Această politică, care şi ea poate fi urmărită pe larg, pe etape, a vizat în mod esenţial să împresoare blocul sovietic. Între cauzele care au condus la spectaculoasa răsturnare a echilibrului lumii bipolare au fost apoi greşelile şi calculele eronate

Antecedentele crizei Analiza crizei care a cuprins Uniunea Sovietică este un demers destul de dificil. Ea îşi găseşte originile în natura sistemului care a creat societatea comunistă sau, după unii autori, chiar mai înainte de crearea acestei societăţi. „URSS a pierdut în confruntarea cu Occidentul (ceea ce nu înseamnă că războiul ruso-occidental s-a încheiat) din pricina sistemului de gândire, nu din cauza inferiorităţii militare. Instituţia imperiului era teribil de învechită, atinsese un prag critic de creştere (vârsta letală) încă din secolul al XIX-lea şi revoluţia leninistă n-a fost altceva decât o tentativă logistică de înnoire a acestei instituţii. Sovietismul, ca instituţie şi ca sistem imperialist de gândire, s-a dovedit a fi o încercare nereuşită de modernizare logistică a imperiului răsăritean” 1 . Termenul de „criză” poate fi considerat un truism dacă el se referă la sistemul sovietic. În ultimii 30 de ani, de exemplu, stagnarea cronică a agriculturii a fost recunoscută deschis şi oficial. Referirile frecvente, cu ocazia congreselor partidului, la necesitatea „rezolvării problemei alimentaţiei” confirmă acest lucru. Eufemisme cum ar fi „impas agricol” sau „stagnare”apar ca semne ale crizei 2.

Fără a intra în hăţişurile economice care definesc o criză, vom spune doar că liderii sovietici i-au definit simptomele pe baza unor consideraţii strategice şi politice şi nu a unor indicatori economici. Acest lucru era în concordanţă cu principalele trăsături ale regimului 3.

Cuvântul „criză” nu a fost oficial utilizat de către liderii sovietici, nici chiar de Gorbaciov, deşi

4

Ibidem, p. 320.

Vezi, de exemplu, studiile apărute în „The National Interest”, No. 31, 1993, ale lui Charles Fairbranks Jr., Francis Fukuyama, Owen Harries, Vladimir Kantarovich.

6 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, op. cit., p. 449.

7 Z. Brzezinsky, The Cold War...,p. 17.

1

5

Ilie Bădescu, Sociologia şi geopolitica frontierei, vol. II, Bucureşti, 1995, p. 35.

2 Agnes Heller, Ferenc Fehér, De laIalta la Glasnost, Timişoara, 1993, p. 35.

3 Ibidem, p. 318.

116

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ale liderilor sovietici. „Judecând greşit situaţia istorică, ei au forţat ofensiva dincolo de limitele acceptabile (...), totodată, în plan intern au supus resursele sovietice unor solicitări atât de mari încât slăbiciunile şi corupţia inerente din sistemul sovietic au luat forme incontrolabile” 8 .

Pe scurt, conduita lor s-a încadrat perfect în conceptul de „supraîntindere imperială” („imperial overstretch”) lansat de Paul Kennedy 9.

Cum s-a exprimat supraîntinderea imperială în faza finală a URSS? Din punct de vedere geopolitic, invazia sovietică din Afganistan ce a avut loc în decembrie 1979, a fost hotărâtă pe baza supoziţiei că SUA nu vor reacţiona. Calculul a fost eronat căci SUA au adoptat, pentru prima dată de la începutul războiului rece, o politică de sprijinire directă a acţiunilor ce urmăreau anihilarea trupelor sovietice. Administraţia Carter nu numai că a sprijinit imediat pe mujahedini, dar a şi pus la cale discret o coaliţie cuprinzând Pakistanul, China, Arabia Saudită, Egiptul şi Marea Britanie, situată de partea rezistenţei afgane.

Aceeaşi importanţă a avut-o garantarea publică de către americani a securităţii Pakistanului împotriva oricărui atac militar sovietic, favorizând astfel un adăpost pentru luptătorii de gherilă 10. Amploarea şi calitatea sprijinului american a crescut constant în anii 80 sub următoarea administraţie, cea condusă de Ronald Reagan. Împreună cu Pakistanul, care a jucat un rol curajos şi decisiv în acest efort, America a reuşit astfel să înfunde Uniunea Sovietică în mlaştina a ceea ce a fost echivalentul unui alt Vietnam 11.

Din punct de vedere geostrategic, „supraîntinderea imperială” a îmbrăcat forma desfăşurării rachetelor SS-20, cele mai bune rachete cu rază medie de acţiune. Ele „băteau” până la o distanţă de 5.500 de km şi puteau fi montate pe instalaţii mobile, ceea ce le făcea greu de identificat 12. Dar această superioritate iniţială în confruntarea globală cu Statele Unite a atras o puternică reacţie americană, cu efecte asupra mecanismului de decizie sovietic în primul rând

(desfăşurarea rachetelor americane în Europa de Vest, programul SDI).

Dar iată cum sintetiza fostul lider sovietic, M. Gorbaciov, situaţia ţării sale:”Angajată în cursa înarmărilor, ţara se găsea, în mod evident, la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle ştiinţifice şi tehnice erau anulate de o economie total birocratică. Nivelul de trai al populaţiei se prăbuşea din ce în ce mai evident. Corupţia pătrundea pretutindeni manifestându-se fără ruşine în toate verigile sistemului de gestionare. Descompunerea atingea chiar şi viaţa spirituală: aparentul monolit ideologic care închidea societatea ca într-o carapace, izbutea din ce în ce mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia şi cinismul oficial” 13.

Din text reiese starea de colaps în care se afla URSS în anii ’80. Această situaţie era agravată, pe plan extern, de angajarea în confruntarea globală cu SUA şi cu „lumea liberă”, prin sprijinirea unui număr important de mişcări armate din ţările în curs de dezvoltare şi prin decizia de a invada Afganistanul. Menţinerea numeroaselor baze militare aflate la mare distanţă ca şi sprijinul diverselor mişcări insurecţionale din Asia, Africa şi America Latină, au cerut un efort financiar care n-a fost susţinut de o creştere economică corespunzătoare. De asemenea, prezenţa masivă a trupelor sovietice în centrul Europei şi activitatea Tratatului de la Varşovia au constituit o grea povară economică. Unele date arată că ocuparea Europei de Est şi cheltuielile cerute de acest tratat au fost mult prea mari. URSS ar fi suportat 90% din cheltuielile Tratatului în timp ce Statele Unite doar 50% din obligaţiile financiare ale organizaţiei NATO 14.

Aceste cheltuieli reprezentau chiar şi în anii de perestroika între 20 şi 30% din produsul naţional brut, ceea ce era un procent extrem de mare dat fiind că ţările vest-europene cheltuiau 3,5% din produsul naţional brut pentru apărare, Japonia – 1% iar SUA în jur de 6,5%. Şi aceasta în condiţiile în care PNB sovietic era mult mai mic decât cel american.

Anticipând puţin, aceste cheltuieli foarte mari la care nu s-a renunţat, oferă o explicaţie pentru eşecul politicii de salvare a statului iniţiată de Gorbaciov. Dealtfel, la şedinţa Biroului Politic din

8

Ibidem, p. 20.

Paul Kennedy, Naissance et déclin des grandes puissances, Paris, 1991, p. 550.

10 Edmonds Robin, Soviet Foreign Policy: The Brezhnev Years, Oxford, New York, 1983, p. 84-85.

11 Z. Brzezinsky, The Cold War..., p. 21.

12 Edmonds Robin, op. cit., p. 92.

9

13 14

117

Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 6.

Sergiu Tămaş, Geopolitica...,p. 115.

PERSPECTIVE ISTORICE

24 martie 1987, liderul sovietic constata: ”Cu 15 ani în urmă depăşisem nivelul real de viaţă din Bulgaria şi România. În prezent, ocupăm ultimul loc dintre ţările CAER. E adevărat, multe lucruri se explică prin cheltuielile noastre militare: înainte de a mânca trebuie să fim în viaţă. Cu toate acestea, bilanţul este trist” 15. Dilema în faţa căreia se afla societatea sovietică era, în contextul războiului rece, profund dramatică deoarece trebuia făcută o alegere între:  Cererile militarilor, şi aceştia exprimau desigur nevoile securităţii;  Aspiraţia în creştere a populaţiei sovietice la bunuri de consum, la condiţii de viaţă şi muncă mai bune;  Nevoile de capitaluri noi în agricultură şi industrie pentru a asigura modernizarea economiei, creşterea producţiei şi, pe termen lung, satisfacerea în acelaşi timp a nevoilor ţării în materie de apărare şi în domeniul social 16.

Conducătorii sovietici nu puteau constata fără neplăcere că „URSS deţine numai 12 sau 13% din PNB mondial” şi că este „nu numai în urma SUA şi a Europei Occidentale, dar este pe cale de a fi depăşită şi de Japonia, iar dacă actualele rate de creştere pe termen lung se menţin, riscă să fie ajunsă şi de China în următorii 30 de ani (...). De aceea, oricare ar fi evaluarea puterii militare actuale a URSS, conducătorii ei nu pot decât să se neliniştească la ideea că ea riscă să fie numai a patra sau a cincea dintre marile centre productive mondiale la începutul celui de-al XXI-lea secol, deoarece această evoluţie va fi plină de consecinţe pe termen lung pentru puterea sa” 17.

Conştiinţa nevoii de schimbare prin reforme cât şi a necesităţii de reînnoire socială au ieşit în cele din urmă la lumină într-o dimensiune semnificativă după după moartea lui Leonid Brejnev. „Dar mai mult de două decenii fuseseră deja irosite. Ca rezultat, tarele ce trebuiau depăşite erau cumulate şi masive” 18.

Atacul iniţial a fost lansat, dar numai pentru o scurtă durată, de succesorul imediat al lui Brejnev, Iuri Andropov. Repulsia împotriva stagnării

şi a corupţiei precumpănitoare ajunsese generalizată 19. În perioada 1982-1983 au apărut primele semne cu privire la o modificare a doctrinei militare sovietice şi a orientărilor sale geopolitice. S-a manifestat dorinţa de a se introduce o nouă destindere în relaţiile URSS-SUA. În rândul militarilor au început să se audă voci care cereau schimbări revoluţionare în conducerea afacerilor militare. Mareşalul Ogarkov, în 1982 a atras atenţia asupra necesităţii de a se trece, în materie de apărare, de la doctrina „distrugerii reciproce asigurate” la cea a „suficienţei rezonabile”.

Totodată, el semnala schimbările rapide ce se produceau prin apariţia armelor „inteligente” şi a noilor tipuri de armament. În acest context, s-a preconizat utilizarea minimă a armelor nucleare şi folosirea noilor tehnologii non-nucleare cu rezultate similare. În toate aceste evoluţii, progresul electronicii era hotărâtor dar în acest domeniu lumea sovietică ceda terenul 20.

Faza Andropov s-a oprit însă brusc odată cu moartea conducătorului inovator, în 1984. Pentru un scurt interval sistemul muribund şi-a câştigat o amânare sub Constantin Cernenko, pe care Brejnev îl preferase iniţial ca urmaş. Dar, la acel moment presiunile sociale acumulate pentru reînnoire erau atât de puternice încât moartea lui Cernenko, în 1985, a împins în prim plan o nouă şi mult mai dinamică personalitate, clar identificată cu reformele nereuşite ale scurtei perioade Andropov 21. Este vorba de Mihail Gorbaciov.

Eşecul politicii de salvare a statului La 11 martie 1985, Mihail Sergheevici Gorbaciov a devenit secretarul general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică 22. Apariţia sa în vârful puterii nu a fost un eveniment anormal.

Ascensiunea lui a reprezentat evidenţierea unei noi realităţi în Uniunea Sovietică. Dacă nu ar fi apărut el atunci, probabil un alt reformator sovietic ar fi devenit lider la mijlocul anilor ’80 23.

La 23 aprilie 1985, în prima sa cuvântare în calitate de secretar general nou ales, Gorbaciov a declarat limpede, la Plenara Comitetului Central al 19

Ibidem, p. 46.

M. Mandelbaum, S. Talbott, op. cit., p. 76.

21 Zbigniew Brzezinsky, Marele eşec..., p. 46.

22 E. M. Dobrescu, op. cit., p. 118.

4 Zbigniew Brzezinsky, Marele eşec…, p. 46.

5 Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 191.

6 Ibidem, p. 367.

20

15

Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 155.

Paul Kennedy, op. cit., p. 554.

17 Ibidem, p. 569-570.

18 Zbigniew Brzezinsky, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, Cluj Napoca, 1993, p. 45.

16

118

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

PCUS, că era neapărat necesar să se treacă la reforme economice de mare anvergură. În anul următor, la 27 februarie 1986, cu prilejul Congresului al XXVII-lea al PCUS, liderul sovietic a lansat oficial programul său de reforme, introducând în lexiconul politic cele două noţiuni: perestroika (restructurare) şi glasnost (deschidere, transparenţă) 24 . Uniunea Sovietică a cunoscut astfel, ultima cotitură a istoriei comunismului. „Uneori, când vine vorba despre transparenţă, se pot auzi voci care susţin că ar fi bine să se vorbească cu mai multă precauţie despre lipsurile şi neajunsurile noastre, despre dificultăţile inevitabile în orice activitate clocotitoare.

Răspunsul care poate fi dat acestor voci este unul singur, un răspuns leninist: comuniştii au nevoie întotdeauna şi în orice împrejurare de adevăr.

Experienţa ultimului an a arătat cât de hotărât susţin oamenii sovietici estimarea onestă, fără compromisuri, a tot ce ne împiedică să mergem înainte. Desigur, cei care s-au obişnuit să muncească de mântuială, să falsifice adevărul, nu se simt bine sub reflectorul transparenţei, când tot ceea ce ce se face în stat şi societate se află sub controlul poporului, în văzul poporului. De aceea trebuie să facem din transparenţă un sistem care să funcţioneze ireproşabil”.

O definiţie pentru perestroika a dat chiar Gorbaciov: „(...) este un sistem complex dar omogen de măsuri legate logic între ele. Ea înglobează sferele socio-economice, socio-politice, spirituale şi culturale ale vieţii” 25. Evident, definiţia nu exprimă mai mult decât stadiul de intenţie.

Glasnost este alături de perestroika, a doua noţiune fundamentală a gândirii politice inaugurate de Gorbaciov. Ea defineşte o atitudine deschisă, curajoasă, critică şi autocritică, având ca finalitate eliminarea tuturor neajunsurilor, a aspectelor birocratice, pe de o parte, şi impunerea unui dinamism autentic, marcat de eficienţă pe toate planurile activităţii, pe de altă parte 26. În fapt, campania de glasnost a fost lansată chiar din 1985, cunoscând mai multe etape tactice.

La început, glasnost se referea, în mare parte, la dezvăluiri ale abuzurilor care aveau loc la nivelul birocraţiei de stat, la risipă şi la proasta administrare a sectorului economic 27. Ca urmare,

„coloanele ziarelor semănau cu un necrolog. O epidemie neaşteptată făcea ravagii în ţară, dar virusul nu-i ataca decât pe înalţii demnitari. Mulţi se retrăgeau <din motive de sănătate> (...) chiar şi Grigori Romanov, despotul din Leningrad, a fost demis la 1 iulie 1985” 28.

Gorbaciov spera să câştige sprijinul populaţiei prin intermediul reformelor politice, al alegerilor cu candidaturi multiple, al libertăţii de expresie, al dreptului la discuţie, însă el spera, de asemenea, să şi-o ralieze reformelor economice.

Acestea erau bazate pe o autonomie mai largă a întreprinderilor, ceea ce implica o renunţare la constrângerile de pe plan naţional în scopul de a concilia imperativele naţionale şi cererea locală în ceea priveşte bunurile de consum. El înţelegea în plus, fără a reveni asupra principiului proprietăţii socialiste, ”să apropie omul de proprietate” (dând pământuri în arendă familiilor de ţărani), să reconstituie o veritabilă piaţă, să practice o politică a preţurilor reale, să ceară întreprinderilor să obţină beneficii.

Sfera glasnostului s-a extins până la a include începuturile unei reconsiderări critice a trecutului, concentrându-se asupra câtorva dintre cele mai elocvente aspecte ale erei staliniste.

Glasnost a dezlănţuit impulsuri puternice pentru reformă în interiorul celor mai importante centre urbane sovietice. Aceasta i-a permis lui Gorbaciov şi tovarăşilor săi, să lărgească amplitudinea campaniei, pentru a include, în 1987, un program din ce în ce mai ambiţios de schimbări îndreptate preponderent asupra planificării şi managementului economiei de stat, cu scopul reînvierii creşterii economice 29.

Pe de altă parte, la Şedinţa Biroului Politic din 14 mai 1987, Gorbaciov anunţa deja: „s-a produs o birocratizare a perestroicii” 30, ceea ce arăta că procesul iniţiat nu se desfăşura liniar, fără rezistenţa structurilor adânc înrădăcinate.

Cele două noţiuni, perestroika şi glasnost erau în strânsă legătură cu o a treia sintagmă: noua gândire (novoe mâşlenie) a politicii externe sovietice. Încărcătura ei a fost exprimată de Gorbaciov astfel: „Primii paşi pe care i-am făcut împreună cu tovarăşii mei pe drumul perestroicii, ne-au convins că nu vom realiza nimic dacă nu eliberăm ţara de sub povara unei hipermilitarizări

8

Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 114.

Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 114.

26 Ibidem, p. 349.

27 Z. Brzezinsky, Marele eşec..., p. 47.

25

28

Renata Lesnik, Hélène Blanc, op. cit., p. 51.

Z. Brzezinsky, Marele eşec..., p. 47.

30 Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 165.

29

119

PERSPECTIVE ISTORICE

devenită de nesuportat, distructivă, dacă nu o eliberăm de dominaţia complexului militaroindustrial, precum şi de uriaşele cheltuieli pe care le făceam pentru a ne păstra poziţiile de supraputere, în afara graniţelor ţării faţă de statele aliate şi cele ale Lumii a treia. O asemenea concepţie ne-a condus foarte curând la o schimbare radicală a politicii noastre externe, orientând-o către sfârşitul cât mai rapid al războiului rece, către încetarea confruntării globale cu SUA şi întregul Occident.

Fundamentarea teoretică, filosofică a acţiunii noastre în vederea reorientării diplomaţiei a fost noua gândire politică, năzuinţă fundamentală realizată rapid prin intrarea Uniunii Sovietice în comunitatea mondială, în curentul civilizaţiei mondiale. Ideile iniţiale ale noii gândiri politice au fost formulate încă din aprilie 1985, pentru a fi apoi dezvoltate în anii 1986-1989, în momentul în care noile concepţii despre relaţiile internaţionale îşi găseau aplicarea în practică” 31.

Cu toate acestea, cuvântarea ţinută de Gorbaciov cu funcţionarii superiori din Ministerul de Externe, în mai 1986, ne arată un lider care continuă să respecte cadrele generale ale strategiei sovietice (chiar extinzând-o şi flexibilizând-o). „Securitatea ţării nu trebuie să aibă cu nimic de suferit. Dar trebuie să învăţăm a nu acorda nevoilor militare mai mult decât e nevoie. Am şi atins un foarte însemnat potenţial militar. El trebuie menţinut la un nivel care să garanteze pe deplin capacitatea defensivă fără a aduce prejudicii economiei. Puterea noastră este astăzi destul de mare pentru a tăia oricui pofta de a ne ataca.

Statele Unite înţeleg prea bine şi îsi dau seama de acest lucru dar nu vor să abandonăm cursa înarmărilor, deoarece destinderea ar putea elibera surse destul de însemnate pentru ca socialismul să se întărească şi, prin aceasta, să-şi mărească potenţialul strategic. Acesta este unul din motivele pentru care administraţia americană se arată atât de agresivă: ea doreşte să facă să eşueze cotitura ce a apărut în direcţia destinderii. Scopul unei asemenea politici e limpede: să încerce să ne epuizeze cu ajutorul cursei înarmărilor. Acest lucru nu se petrece fără a blufa” 32.

Tot cu acel prilej, Gorbaciov a schiţat liniile politicii externe sovietice: „În politica externă este neapărat necesară o activitate pe toate direcţiile.

Planul european este unul dintre cele mai 31 32

importante. Aici poate fi aplicată mai ales, teoria care spune că nu trebuie să considerăm lumea doar prin prisma relaţiilor cu SUA. La modul general, se poate afirma că Ministerul de Externe este prea americanizat, cu toate că nimeni nu are de gând să nege că SUA sunt principala forţă. În legătură cu zona Pacificului – a fost definită drept una dintre cele mai importante. Orientări cheie: Japonia, China, Asia de Sud-Est, Australia şi Noua Zeelandă. În legătură cu Afganistanul, se găseşte printre primele noastre priorităţi în politica externă. Nu putem să tolerăm ca americanii să se instaleze la graniţa noastră din sud. Dar e la fel de limpede că trupele noastre nu se pot menţine mult timp acolo.

Este cazul să intre în joc diplomaţia noastră pentru (...) restabilirea prestigiului diplomatic al tării” 33.

Programul american SDI a făcut obiectul aceleiaşi cuvântări exprimând astfel incertitudinea ce domnea în sfera puterii de la Moscova: „Aţi observat desigur, că SUA fac o mare publicitate la tot ce este de domeniul Iniţiativei de Apărare Strategică: succese, realizări, programe, concepţii.

Dacă ar fi real şi s-ar găsi pe punctul de a atinge supremaţia în acest domeniu, s-ar arăta mai discreţi. Dovada a contrario: tot ce este legat de programul strategic se bucură de o publicitate atât de zgomotoasă, încât este limpede că ţinteşte să provoace din partea noastră o reacţie pe măsură.

Lucrurile acestea trebuie analizate cu abilitate pentru a stabili dacă e vorba de un program şi o ameninţare reală sau doar de un bluf” 34.

Doi ani mai târziu însă, noua gândire politică a lui Gorbaciov a atins momentul de vârf odată cu rostirea cuvântării din 7 decembrie 1988, la ONU. Ea a marcat o nouă etapă pe calea care a dus de la confruntare la o nouă abordare în relaţiile internaţionale. „Uniunea Sovietică a decis să reducă forţele sale armate. În următorii doi ani, efectivul lor va scădea la 500.000 de oameni, iar cantitatea de arme clasice se va reduce şi ea în mod simţitor. Aceste reduceri vor fi făcute unilateral, fără a fi în legătură cu discuţiile începute după întâlnirea de la Viena”.

33

Ibidem, p. 138.

Ibidem, p. 137.

2 Ibidem, p. 220.

3 Ibidem, p. 221.

4 Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală.

O strategie pentru supravieţuirea lumii. Un raport al Clubului de la Roma, Bucureşti, 1993, p. 71.

5 Vladimir Kantarovich, The Economic Fallacy, în “The National Interest”, No. 31, p. 43.

34

Ibidem, p. 16.

Ibidem, p. 137.

120

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

În acest sens, Gorbaciov a hotărât evacuarea din Republica Democrată Germania, Cehoslovacia, Ungaria, a 6 divizii de tancuri, retragerea trupelor aeropurtate şi a altor unităţi, împreună cu ehipamentele şi materialele lor de luptă, în total 50.000 de oameni şi 5.000 de tancuri.

Diviziile sovietice din aceste ţări vor fi reformate, căpătând o structură defensivă.

De asemenea, Gorbaciov a anunţat reducerea efectivelor de personal şi armament ale trupelor staţionate în partea europeană a URSS. Forţele armate sovietice din această parte precum şi cele de pe teritoriile aliaţilor din Europa, se vor reduce cu 10.000 de tancuri, 8.500 piese de artilerie şi 800 de avioane de luptă. Se vor reduce şi grupările forţelor armate staţionate în partea asiatică a URSS, în R. P. Mongolă, prevăzute tot pentru următorii doi ani 35.

Chiar dacă noua gândire a politicii externe sovietice a fost primită foarte bine în Occident şi în lume în general, trebuie bine înţeles că această iniţiativă s-a aflat în legătură cu strategia mai amplă de restructurare – perestroika. Ea nu se putea face în mod real, fără o nouă gândire concepută în termenii destinderii şi a încetării confruntării, care ar fi permis concentrarea eforturilor pentru salvarea statutului de superputere. În final, se va dovedi că adevărata problemă a liderului de la Kremlin ţinea de însăşi existenţa statului său şi nu doar de salvarea unui statut de superputere obţinut, prin mijloacele cunoscute, în răstimpul de după cel de-al doilea război mondial.

Succesul perestroicii depindea într-o măsură destul de mare „de comerţul şi cooperarea tehnologică cu Vestul” 36. Aceasta se putea realiza numai obţinându-i încrederea în plan moral dar şi în plan material (împrumuturi şi investiţii din Occident care să sprijine perestroika). Deficitul bugetar al URSS era ridicat, în 1988, la 190 miliarde dolari, la cursul oficial. Acesta reflecta starea economiei şi, mai ales, că beneficiile promise de perestroika nu începuseră să apară. La sfârşitul anului 1988, inflaţia a început brusc să se accelereze, iar în 1989 şi 1990 s-a pierdut controlul asupra evoluţiei economiei sovietice 37.

Occidentul nu s-a arătat dispus să-i acorde lui Gorbaciov încrederea aşteptată. În schimb, a

căutat pe cale diplomatică să sprijine schimbările din URSS. SUA, la nivelul administraţiilor Reagan şi Bush, a conştientizat riscul şi nevoia de prudenţă.

Ele aşteptau ca succesul reformei să devină evident şi să fie clar că o Uniune Sovietică reformată nu va reveni la trecuta sa politică de confruntare cu Vestul, odată ieşită din criză 38. Până la urmă, noua gândire asupra politicii externe a URSS a fost o politică minimalistă, ce urmărea să obţină înlocuirea „încercuirii capitaliste cu o înţelegere între cele două lumi” 39 . Această politică minimalistă a avut o mare priză la cei care doreau îndepărtarea de confruntarea Est-Vest şi, mai ales, progresul dezarmării şi cooperarea pentru soluţionarea problemelor globale 40.

Există şi opinia demonstrată, care afirmă că dezintegrarea URSS a fost rezultatul exploziei aspiraţiilor naţionale ale republicilor componente. 41 Perestroika gorbaciovistă a presupus, între altele, înlocuirea conducătorilor comunişti naţionali, acuzaţi de corupţie, cu noi conducători, ruşi, numiţi de Gorbaciov 42 . Urmărind evidente ambiţii de putere, disimulate cu grijă în spatele unor lozinci naţionaliste, manipulând dificultăţile economice, promiţând rezolvarea lor rapidă, aceşti politicieni au intrat în opoziţie cu Moscova 43. Antirusismul devine tot mai accentuat căci răul din republici are acum un nume – Centrul – care se identifică cu ruşii dominatori. Situaţia demografică favoriza, în toate republicile, populaţia autohtonă, ale cărei reacţii împotriva imigranţilor ruşi (dar şi împotriva altor comunităţi deportate sau enclave în teritoriile naţionale), se îndesesc şi capătă accente tot mai categorice. Politica restrictivă de cadre, manifestată prin epurările făcute de Moscova, cu precădere la periferia islamică a imperiului, şi prin impunerea de prim-secretari moscoviţi ai partidelor comuniste locale, ca şi noile încercări de accentuare a rusificării, au grăbit înlănţuirea suspiciunilor şi

38

Al. King, B. Schneider, op. cit., p. 72.

Stephan Sestanovich, Inventing the Soviet National Interest, în “The National Interest”, No. 20, 1990, p. 25 40 Al. King, B. Schneider, op. cit., p. 73.

41 Hélène Carrere D'Encausse, Imperiul spulberat: revolta naţiunilor în URSS, 1993 şi Idem, Triumful naţiunilor sau sfârşitul Imperiului sovietic, 1993.

42 Sandra Cristea, Rolul frontierelor naţionale în destructurarea imperiului sovietic, în “Sociologia şi Geopolitica Frontierei”, vol.

II, Bucureşti, 1995, p. 225.

43 Radu Florian, Crizele Europei, Institutul de Teorie Socială al Academiei Române, 1992, p. 161.

39

121

PERSPECTIVE ISTORICE

resentimentelor. În republici au apărut violenţe cu vector făţiş antisovietic 44.

autonomă Nagorno-Karabah”, hotărâre fără nici un efect, situaţia continuând să se degradeze. Ca urmare, la 15 ianuarie 1990, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat un decret privind introducerea stării de urgenţă în regiune. Conflictul din Nagorno-Karabah s-a impus ca generator de noi tensiuni în regiunea Transcaucaziană 47.

Astfel de tensiuni interetnice au izbucnit şi în Georgia, în urma reprimării de către forţele Ministerului de Interne sovietic, a unei manifestaţii paşnice (aprilie 1989). De momentul de agitaţie creat au profitat minorităţile abhază, osetă şi azeră din republică, declanşând conflicte cu autorităţile locale 48. Mai înainte de 12 martie 1989 a fost evitată o baie de sânge la Chişinău, capitala Moldovei unde, aproape 700.000 de moldoveni (din 4.200.000 de locuitori) şi-au exprimat dorinţa de suveranitate şi hotărârea de a-şi apăra limba naţională 49. De asemenea, întreaga Asie Centrală a devenit focar de conflicte, în aceste republici (Tadjikistan, Kirghizia, Turkmenia, Uzbekistan), sentimentele naţionale şi neliniştile economice şi sociale cristalizându-se mai cu seamă în jurul problemei imigranţilor 50. În 1989, membrii opoziţiei care s-a cristalizat în URSS în cadrul Grupului Interregional al Deputaţilor (GID), ştiau deja că „dezintegrarea acestui stat cu ambiţii de imperiu este inevitabilă.

Trebuie întâi de toate, ca fiecare popor să-şi recapete identitatea naţională. Abia după aceea se va putea medita la crearea unei noi Uniuni, întemeiată pe cu totul alte baze” 51. Începutul anului 1990 a fost marcat de sânge şi violenţă. Pe lângă manifestaţiile maselor din Ţările Baltice, pe 14 ianuarie s-a declanşat, împotriva armenilor din Baku, un pogrom de o sălbăticie inimaginabilă. Pe 12 februarie au izbucnit înfruntări sângeroase în Tadjikistan 52.

Paralel, procesul de afirmare a suveranităţii republicilor s-a adâncit. În februarie şi martie parlamentele leton şi lituanian au proclamat independenţa republicilor lor cu toată opoziţia Centrului. Pentru complexul militaro-industrial, spre exemplu, era un dezastru: 24 de uzine şi întreprinderi de armament cu producţie unică,

Gorbaciov va recunoaşte, ulterior, că a subestimat potenţialul dezintegrator din republicile naţionale componente. „Ficţiunea prieteniei indestructibile dintre popoare continua să ne orbească şi rămăsesem încredinţaţi că principalele probleme ale relaţiilor dintre diferitele naţionalităţi din URSS erau rezolvate. Subestimând potenţialul de rezistenţă naţională, căreia democratizarea ţării îi dase un puternic impuls, nu ne-am grăbit să transformăm într-o reală federaţie statul nostru hipercentralizat. De aceasta au profitat forţele interesate în acest sens care speculau această redeşteptare naţională. Rezultatul a fost că procesele naţionale au luat în mai multe locuri un caracter distructiv” 45.

Revolta de la Alma - Ata, capitala Kazahstanului, din decembrie 1986, desfăşurată sub lozinca: „Kazahstanul pentru kazahi” şi sub simboluri naţionaliste clare, a fost reprimată brutal, ceea ce a întunecat definitiv imaginea lui Gorbaciov în această parte a URSS 46. În regiunea autonomă Nagorno-Karabah, enclavă cu o populaţie majoritar armeană (85 % din 200.000 de locuitori) pe teritoriul Azerbaidjanului revendicată atât de Armenia cât şi de Azerbaidjan, situaţia încordată a degenerat într-un sângeros conflict armat între cele două etnii. În ianuarie 1989 a fost instituit Comitetul de conducere specială care a preluat, de la conducerea Azerbaidjeanului, toate prerogativele puterii asupra enclavei, subordonându-se direct organelor centrale de la Moscova. Sovietul Suprem al URSS a adoptat, la 28 noiembrie 1989, o hotărâre intitulată „Măsuri pentru normalizarea situaţiei din regiunea

47

Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 367-368.

Sandra Cristea, op. cit., p. 226.

49 Renata Lesnik, Hélène Blanc, op. cit., p. 129.

50 Sandra Cristea, op. cit., p. 226.

51 Renata Lesnik, Hélène Blanc, op. cit., p. 117-118.

52 Ibidem, p. 146.

48

44

Sandra Cristea, op. cit., p. 225.

Mihail Gorbaciov, op. cit., p. 14.

46 Sandra Cristea, op. cit., p. 225.

45

122

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

absolut netransportabilă se găseau pe teritoriul Lituaniei 53 . În general, puterea centrală şi republicile au ajuns, din acest an, să evolueze pe două linii opuse, fiecare căutând să frâneze activitatea celuilalt şi s-o accelereze pe a sa.

Iniţiativele legislative ale Moscovei nu mai sunt luate în considerare. În general, instituţiile sovietice, au fost dublate de instituţii naţionale la toate nivelurile şi pe toate planurile care şi-au pierdut obiectul şi eficienţa. Experimentul statului sovietic unitar, construit pentru un popor sovietic unificat, a eşuat Ficţiunea poporului sovietic a fost înlocuită cu realitatea naţiunilor 54.

Criza baltică a devenit o metaforă a conflictului care măcina Uniunea Sovietică şi pe Gorbaciov însuşi. Pentru acesta din urmă, modul cum el a încercat să o soluţioneze a însemnat pierderea sprijinului unui mare număr de democraţi şi de naţionalişti. În acelaşi timp, împiedicându-i pe reprezentanţii vechii gărzi să ducă la bun sfârşit ceea ce începuseră la Vilnius, el şi-a atras şi antipatia forţelor de dreapta 55. În ianuarie 1991 Gorbaciov continua să controleze zona de mijloc dintre dreapta şi stânga politică, însă poziţia lui era din ce în ce mai şubredă iar numărul de simpatizanţi scădea vertiginos 56 . Gorbaciov devenea, tot mai mult, o persoană tragică a istoriei unui stat pe cale de destrămare.

Strategia elaborată de el, pentru menţinerea Uniunii Sovietice se baza pe un referendum programat în ziua de 17 martie 1991.

Estonia, Letonia, Lituania, Armenia, Moldova şi Georgia şi-au exprimat intenţia de boicotare a referendumului (ele reprezentau doar 10 % din populaţia totală) 57 . În restul teritoriului, participarea a fost de 80 %, „da-ul” obţinând 76 % din sufragii, mai ales datorită populaţiei rurale şi a celei din republicile Asiei Centrale 58.

Chiar dacă Gorbaciov a obţinut majoritatea voturilor în cadrul acestui referendum pentru „menţinerea unei Uniuni reînnoite”, acestuia i-a venit foarte greu să revendice un mandat discreţionar pentru punerea în practică a propriei linii de acţiune politică 59.

Pe de altă parte, în economie situaţia era dezastruoasă, PNB fiind în cădere. Piaţa liberă, în care adevăraţii reformatori vedeau singura posibilitate de salvare a ţării, era desemnată peiorativ, drept piaţa neagră şi ca atare, s-au instituit măsuri poliţieneşti care să-i descurajeze pe întreprinzători 60 . În plus, prim-ministrul Valentin Pavlov (de la 14 ianuarie 1991), a denunţat ajutorul occidental ca pe un complot al băncilor capitaliste pentru a-şi însuşi bogăţiile ţării. Sub acest guvern, riscul unei dictaturi în ţară a crescut vertiginos.

Instaurarea ei s-a încercat la 18 august 1991 când s-a creat un Comitet de Stat pentru starea de urgenţă, care a cerut demisia lui Gorbaciov aflat izolat în resedinţa de la Foros (în Crimeea). Acest comitet a întâmpinat rapid reacţia forţelor democrate ruse de la Moscova, în frunte cu Boris Elţân (care devenise, la 12 iunie 1991, preşedinte ales al Federaţiei Ruse). El nu a recunoscut Comitetul de Stat ci a lansat un apel la grevă generală şi la unitatea armatei şi a poporului împotriva rebelilor 61. Într-adevăr, în mare, armata a pactizat cu poporul iar numeroase unităţi ale armatei s-au alăturat lui Elţân. Lovitura de stat a sfârşit lamentabil şi Elţân a luat, de fapt, puterea la Moscova. Tentativa de puci (18-21 august 1991) a avut o serie de urmări importante. Ea a accelerat dezintegrarea statului sovietic. Astfel, în intervalul 20-31 august şi-au proclamat independenţa Parlamentele estonian (20 august), leton (21 august), ucrainean (24 august), bielorus (25 august), moldovean (27 august), azerbaidjan (29 august), kirghiz şi uzbek (31 august) 62.

S-au făcut şi ultimele eforturi pentru menţinerea Uniunii. Astfel, la 2 septembrie, o Declaraţie semnată de preşedintele URSS şi de conducătorii a 10 republici (Rusia, Bielorusia, Ucraina, Adzerbaijan, Armenia şi cele 5 republici din Asia Centrală), a anunţat crearea unei Uniuni de tip confederativ. La 18 octombrie 1991, s-a semnat

53

Ibidem, p. 147.

Sandra Cristea, op. cit., p. 228.

55 Panorama politică sovietică din ultimele luni ale URSS era schematic inversată comparativ cu cea care este obişnuită în Occident. „Dreapta” era constituită din comunişti de toate tendinţele (de la neobolşevici la stalinişti, trecând prin brejnevişti), partizani ai economiei planificate; „stânga”, din partizani ai economiei de piaţă (democraţi, reformatori, liberali şi radicali).

56 Michael R. Beschloss, S. Talbott, La cele mai înalte nivele.

Relatare din culisele puterii referitoare la sfârşitul Războiului Rece, 1995, p. 451.

57 Ibidem, p. 496-497.

58 Andrei Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, 1995, p. 242.

54

59

M. R. Beschloss, S. Talbott, op. cit., p. 502.

Ibidem, p. 537.

61 Andrei Graciov, op. cit., p. 265.

62 L'État du Monde. Édition 1993. Annuaire economique et géopolitique mondial, Paris, 1992, p. 503.

60

123

PERSPECTIVE ISTORICE

Eşecul politicii lui Gorbaciov a devenit oficial odată cu demisia acestuia din fruntea unui stat care nu mai exista de fapt (25 decembrie 1991). Locul drapelului roşu, imprimat cu secera, ciocanul şi steaua a fost luat de drapelul rusesc (alb, albastru, roşu), pe turnul de la Kremlin. URSS îşi înceta, astfel, o existenţă de 69 de ani.

Desfiinţarea Uniunii Sovietice a reprezentat unul dintre cele mai importante evenimente de la sfârşitul secolului al XX-lea. Ţinând seama de rolul URSS ca supraputere în relaţiile mondiale din trecutul apropiat, dispariţia sa a schimbat radical ecuaţiile echilibrului internaţional.

Dispariţia URSS nu a fost rezultatul unei înfrângeri militare într-un conflict armat ci al unei prăbuşiri politice şi economice, interne în primul rând. Epoca noastră a cunoscut declinul unei superputeri, a unui imperiu de talia fostelor imperii care au influenţat, de-a lungul timpului, „mersul istoriei”.

Tratatul de Uniune Economică de către 8 dintre cele 12 republici (Azerbaijanul, Gruzia, Moldova şi Ucraina au refuzat să adere la el, într-o primă etapă, dar numai Gruzia îşi va menţine poziţia). La 14 noiembrie 1991, 7 republici (Azerbaijan, Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Bielorusia şi Rusia) au aprobat proiectul de Tratat care prevedea transformarea URSS în Uniunea Statelor Suverane. În final, Tratatul asupra Uniunii propus de Gorbaciov nu va mai fi semnat sub pretextul supunerii textului parlamentelor republicilor respective (25 noiembrie 1991). Eforturile lui Gorbaciov de a împiedica destrămarea URSS au suferit un ultim eşec. Ca urmare, la 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei, reuniţi lângă Brest, au constatat că URSS „a încetat să existe” şi au proclamat crearea unei suprastructuri statale numită Comunitatea Statelor Independente. La CSI au aderat ulterior şi celelalte republici (cu excepţia statelor baltice).

Impactul morţii lui Stalin asupra colectivizării agriculturii în regiunea Hunedoara

Prof. Livia Coroi

şi Tractoare (SMT). 2 Primele GAC-uri se organizează în vara lui 1949; în 6 iulie este finalizat primul Statut-model al Gospodăriilor Agricole Colective şi la 24 iulie sunt inaugurate primele cinci GAC-uri, consfiinţite apoi prin hotărâri de guvern, la 30 iulie acelaşi an. Febra colectivizării cuprinde în scurt timp structurile de putere, şi pentru anul 1950 se sugerează la Centru o normă de 900 de GAC-uri. 3 Confruntările violente presupuse de opoziţia ţărănimii la colectivizare fac ca în septembrie 1951 să se ia în calcul organizarea unor forme intermediare de asociaţii, cu menţinerea proprietăţii ţărăneşti, întovărăşiri agricole după modelul TOZ-urilor sovietice, care să nu se dezmembreze după efectuarea lucrărilor agricole. În regiunea Hunedoara, acestea se vor impune însă în prim-planul colectivizării de-abia de prin 1953, ceea ce poate fi relaţionat cu justificările formulate în 1952 la înlăturarea grupării Anei Pauker (coordonator de referinţă al procesului), dar mai

Colectivizarea agriculturii în România, componentă fundamentală a stalinismului, este enunţată din toamna lui 1948 şi asumată ca sarcină de către regim la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (CC al PMR) din 3-5 martie 1949. Conform Rezoluţiei acesteia, construirea socialismului la sate urmează să se facă prin trecerea la gospodăria agricolă colectivă (GAC). Pentru educarea maselor ţărănimii muncitoare în spiritul muncii în comun, se apreciază că trebuie exploatate valenţele cooperaţiei – potrivit lui Stalin ale celei de consum mai întâi şi, treptat, şi de producţie (în special cooperaţia agricolă). 1 Se consideră că o importanţă deosebită o au diversele forme de asociere în muncă ale ţărănimii, constituindu-se întovărăşiri ale ţăranilor săraci şi mijlocaşi care să-şi comaseze loturile în parcele lucrate cu tractoarele Staţiunilor de Maşini

1

Rezoluţia şedinţei plenare a CC al PMR asupra sarcinilor partiduluiprivind întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii, în Dan Cătănuş&Octavian Roske, „Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică (1949-1953)”, vol.I, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000, p.106

2

Ibidem, pp.107-108 Robert Levy, “Primul val al colectivizării: politici centrale şi implementare regională, 1949-1953”, în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (eds.) Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Iaşi, Editura Polirom, 2005, p.87 3

124

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

ales cu moartea lui Stalin, survenită la 5 martie 1953. Între 1950 şi 1968, exista regiunea Hunedoara, alcătuită iniţial din şapte raioane (Alba, Brad, Deva, Haţeg, Hunedoara, Orăştie, Petroşani), pentru ca din 1952 să intre în componenţa sa şi raionul Sebeş, iar raionului Deva să i se substituie raionul Ilia. În 4 noiembrie 1952, s-a făcut o clasificare generală a raioanelor, în vederea îmbunătăţirii muncii de partid, astfel că raioanele Brad, Hunedoara şi Orăştie intrau în categoria I, ca raioane industrial-agrare (unde urmau să funcţioneze, la nivelul conducerii raionale, atât o secţie industrială, cât şi una agrară), raionul Petroşani intra în categoria a II-a, ca raion industrial (având doar secţie industrială), iar raioanele Alba, Haţeg, Ilia, Sebeş erau cuprinse în categoria a III-a, ca raioane agrare şi având doar secţie agrară. 4 În aria viitoarei Regiuni, primele GAC-uri sau format în martie 1950, în teritoriul a ceea ce avea să fie raionul Sebeş, unde, în anul respectiv, sau organizat nouă astfel de asociaţii; în acelaşi an, patru gospodării s-au format în raionul Alba, trei în raionul Orăştie, iar două în raionul Deva. 5 Colectivizarea reprezenta o temere majoră în lumea satului după preluarea deplinei puteri de către partidul comunist, 6 iar la înfiinţarea gospodăriilor colective, ţăranii îşi exprimau deschis ostilitatea. Astfel, într-un raport din 2 octombrie 1950, se consemnează că în raionul Alba, unde erau 3 GAC-uri, „atmosfera este rea, ţăranii se manifestă că lor nu le mai trebuie gospodărie că ei de ce au fost strânşi cu Miliţia, că numai dacă-i duce cu Miliţia merg şi acum la lucru şi că le ia Statul pământul”. 7 Aspectul opresiv al tacticilor intra în atenţia conducerii superioare şi, într-un Îndreptar de la CC al PMR în conformitate cu Circulara 13/30 ian.1951, se aprecia că în locul muncii politice de masă privind lămurirea şi convingerea cu răbdare a ţărănimii privind superioritatea agriculturii colectivizate, unii activişti au recurs la constrângeri.

Astfel, într-o serie de foste judeţe, printre care Alba şi întrucâtva Hunedoara, ţărani săraci şi mijlocaşi au fost supuşi la prestaţii grele, le-au fost daţi afară

copiii din şcoli, au fost cercetaţi ilegal, nu li s-au vândut mărfuri de la cooperative, mijlocaşii au fost ameninţaţi că vor fi declaraţi chiaburi, au fost impuşi la corvezi, schimbul de teren pentru cei dislocaţi a fost făcut necorespunzător: la distanţe prea mari, de calitate inferioară, în suprafaţă mai mică sau nu s-a acordat deloc. Au fost folosite mijloace de constrângere faţă de salariaţii la stat proveniţi din sate, ei fiind obligaţi să aleagă între pământ şi serviciu. Au fost primiţi chiaburi în GAC şi chiar promovaţi în consiliile de conducere; s-a neglijat politica de îngrădire a chiaburilor. S-au făcut presiuni asupra justiţiei pentru a pronunţa sentinţe ilegale, li s-au făcut promisiuni demagogice (că vor primi preferenţial anumite mărfuri, locuri de muncă sau că vor fi scutiţi de anumite obligaţii faţă de stat). În privinţa semnării Statutului, s-au folosit metode nejuste, fiind chemaţi noaptea la Sfat, la Miliţie sau fiind supuşi la corvezi. Se atenţionează că se vor aplica cele mai grave sancţiuni şi se menţioneză cu titlu de exemplu persoane din ţară destituite şi deferite justiţiei. 8 Autorităţile ţin însă să precizeze că semnalarea unor astfel de abuzuri nu trebuie să demobilizeze echipele de colectivizare, dar e necesar de ştiut că GAC nu trebuie să se constituie pe bază de plan şi până la o dată fixă, ci trebuie create condiţii prielnice, întărită viaţa de partid, analizată situaţia economică. 9 În aceşti primi ani, analizele autorităţilor centrale şi locale erau pe problematica GAC-urilor; la 23 martie 1951, erau 9 GAC-uri în regiune, cu 355 familii şi cu 1229 ha, 10 în ţară fiind 1029 de GAC-uri, cu 65.974 familii şi cu 268.644 ha teren 11 . Întovărăşirile erau văzute ca asociaţii temporare de efectuare în comun a muncilor agricole. Ideea organizării unei astfel de „tovărăşii” a apărut în octombrie 1950, în satul Bacea (raionul Deva), unde s-a încercat, în mod abuziv, să se creeze o GAC, pentru a eşua apoi şi tentativa de a organiza o întovărăşire. 12 La 4 ianuarie 1951, Ministerul Agriculturii transmitea un Plan de acţiune privind înfiinţarea de întovărăşiri de ţărani muncitori, astfel încât ei să-şi lucreze pământul începând din campania primăverii lui 1951 cu maşinile SMTurilor. Se considera că în baza experienţei de doi

4

Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Hunedoara (ANDJH), fond Comitetul Judeţean al Partidului Muncitoresc Român, d.431/1952, ff.191-201 5 Ibidem, d.307/1951, f.1 6 Livia Sicoie-Coroi, Colectivizarea agriculturii în raionul Brad între istorie şi memorie (1949-1962, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009, pp.174-179 7 Ibidem, d.304/1950, f.131

8

Ibidem, d.308/1951, ff.83-84 Ibidem, d. 15/1951, f.83 10 Ibidem, d.14/1951, f.106 11 Ibidem, d.17/1951, f.102 12 Ibidem, d.304/1950, ff.296-297 9

125

PERSPECTIVE ISTORICE

ani, SMT-urile puteau constitui un sprijin efectiv în munca de transformare socialistă a agriculturii, sfaturile populare, sprijinite de organizaţiile de masă, având sarcina de a se preocupa de organizarea întovărăşirilor de ţărani săraci şi mijlocaşi care să-şi lucreze mecanizat pământul.

Avantajele întovărăşiţilor care încheiau contracte cu SMT-urile erau: reducerea impozitului cu 25%, reducerea cu 10% a cotelor şi a tarifelor către SMT, lucrări de randament sporit făcute în exclusivitate ţăranilor asociaţi. Urma să se constituie echipe din membri ai organelor adminstrative locale, ai SMTului şi ai organizaţiilor de masă care să se deplaseze în comune pentru realizarea tabelelor de întovărăşiţi şi contractarea de lucrări între delegaţii SMT-ului şi delegaţii întovărăşirilor. Pentru a se considera înfiinţată o întovărăşire, raportul de constituire trebuia să fie însoţit de Procesul-verbal întocmit de comisia de înfiinţare a întovărăşirilor în faţa organelor sfatului popular, secţiunii agricole şi înscrise într-un registru de evidenţă al sfatului popular regional, raional sau comunal. Se considera că numai procedând în acest mod se li va putea crea o bază solidă întovărăşirilor, cu posibilitatea practicării unui asolament şi o grupare a culturilor, SMT-ul putând acţiona pe cicluri de lucrări în funcţie de specificul fiecărei culturi. 13 Acestea fac ca în cursul anului 1951 să se deruleze campanii în comunele şi satele întregii regiuni pentru formarea de întovărăşiri şi încheierea de contracte ale acestora cu SMT-urile. 14 La 14 august 1951, în raionul Orăştie, erau 10 întovărăşiri cu tractoarele SMT, la o suprafaţă de 35,87 ha, fiind 38 membri înscrişi. 15 În raionul Haţeg erau cinci astfel de întovărăşiri, cu o suprafaţă de 136 ha şi cu 106 familii. 16 La 25 august 1951, existau 51 de astfel de întovărăşiri la nivelul regiunii, raionul Alba fiind cu cele mai multe. 17 La 14 martie 1951, era o SMT Alba, cu 131 muncitori, şi o SMT Orăştie, cu 104 muncitori. 18 După ce din 1951 funcţionau întovărăşiri „de campanie” în jurul SMT-urilor, cu cerinţa de permanentizare şi astfel de eficientizare a lor, în Hotărârea din 18 septembrie 1951 se reglementează constituirea de întovărăşiri agricole de tip TOZ, acestea fiind permanente; în ianuarie

1952 este adoptat Statutul-model al acestora. În perioada imediat următoare, CC al PMR transmite în teritoriu „Instrucţiunile suplimentare pentru organizarea întovărăşirilor agricole TOZ”, cu indicaţii detaliate privind atribuţiile forurilor de putere, la etapele constituirii acestor asociaţii şi la condiţii de număr înscrişi şi de suprafaţă (minimum 10 familii, respectiv 20 ha). Rolul de paleativ al acestor asociaţii reiese şi din instrucţiuni, prevăzându-se ca acolo unde există cereri pentru GAC dar nu sunt întrunite condiţiile de constituire a acesteia, înscrişii să organizeze întovărăşire agricolă, urmând ca, în funcţie de împrejurări, aceasta să se transforme în GAC. 19 Însă lucrurile trenează la capitolul înfiinţării de TOZ-uri şi într-un raport de şapte pagini asupra îndeplinirii hotărârilor din 1 martie şi 18 septembrie 1951, doar şapte rânduri din finalul acestuia presupun referiri la astfel de întovărăşiri, încă nefiind niciuna creată. 20 Nici în ceea ce priveşte GAC-urile regiunea nu stă prea bine. Din evoluţia periodică a numărului de cereri, spre exemplu, în 12 decembrie 1951, din raionul Deva, satele Hărău şi Şoimuş au câte 14 cereri, toate provenite de la ţărani săraci. 21 La 27 martie 1952, existau trei întovărăşiri TOZ, dar numai la nivelul uneia se comasase terenul – Gurasada. 22 La 1 mai 1952, în regiunea Hunedoara erau patru întovărăşiri de tip TOZ – două în raionul Deva (la Gurasada şi Dobra) şi două în raionul Haţeg (la Livadia şi Băieşti). 23 După ce la Plenara din 26-27 mai 1952, Ana Pauker a fost făcută responsabilă de abuzurile săvârşite în procesul colectivizării, Centrul insistă în repetate rânduri pe respectarea principiilor muncii de lămurire şi pe oportunitatea constituirii de întovărăşiri agricole permanente ca formă intermediară în colectivizarea agriculturii. La 1 septembrie 1952, în regiunea Hunedoara se puteau contabiliza 35 de TOZ-uri, ele fiinţând în raioanele Hunedoara, Orăştie, Haţeg, Alba, Ilia, dar neexistând niciuna în Petroşani, Brad şi Sebeş. 24 În 26 septembrie 1952, CC al PMR aducea „Unele complectări la Hotărârea CC al PMR din 18 septembrie 1951” prevăzându-se, spre exemplu, că întovărăşirile agricole se înfiinţează de către

13

19

14

20

Ibidem, d.11/1951, ff.118-121 Ibidem, d.16/1951, ff.57, 104 15 Ibidem, d.311/1951, f.39 16 Ibidem, f.147 17 Ibidem, d.14/1951, f.263 18 Ibidem, d.319/1951, f.74

Ibidem, d.431/1952, ff.246-250 Ibidem, d.703/1952, ff.189-195 21 Ibidem, d.307/1951, f.283 22 Ibidem, d.704/1952, f.1 23 Ibidem, f.6 24 Ibidem, d.431/1952, ff.251-252

126

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

instituţiile raionale sub controlul celor regionale – cu o reducere a implicării directe a acestora în etapele de constituire - şi se prevedea mai riguros încadrarea de tehnicieni pentru efectuarea lucrărilor de comasare, eficientizarea SMT-urilor, precum şi o intensificare a muncii politice şi a controlului efectuat de secţiile CC al PMR. 25 Înfiinţarea de întovărăşiri agricole de tip TOZ se punea de acum cu mult mai multă preocupare, pe acelaşi nivel cu formarea de GACuri, contabilzându-se ca un mare succes în transformarea socialistă a agriculturii creşterea numărului de TOZ-uri. În 15 octombrie 1952 erau 61 de întovărăşiri de tip TOZ, cu 2.048 de familii şi cu 3.132,57 ha. 26

populare de la toate nivelurile. De asemenea, se formau comisii regionale conduse de preşedintele colegiului de partid şi formate din „4 tovarăşi cu nivel politic ridicat, cu atitudine principială şi partinică”. Urma ca faţă de cei care s-au făcut vinovaţi de abateri grave de la politica oficială şi de încălcarea legilor ţării să se ia măsuri „în conformitate cu Hotărârea CC al PMR privitoare la anchetarea membrilor de partid de către Securitatea Statului”. 28 La 1 noiembrie 1952, în raionul Haţeg erau 11 întovărăşiri de tip TOZ şi două GAC-uri (la Râu Bărbat şi Peşteniţa) – toate create în 1952; 29 la fel sunt şi în 27 decembrie. 30 În raionul Orăştie, la 14 decembrie 1952, erau 10 TOZ-uri, cu 248 de membri şi cu 407,81 ha şi patru GAC-uri 31 În raionul Sebeş, la 27 decembrie 1952, exista o întovărăşire de tip TOZ (la Draşov), cu 24 membri şi cu 39,79 ha şi 13 GAC-uri cu 1016 membri şi cu 2.814,88 ha. 32 La 28 decembrie 1952, în raionul Ilia erau 18 TOZuri, cu 618 întovărăşiţi şi cu 777,32 ha., iar GAC-uri: trei, cu 138 familii şi cu 412,31 ha teren arabil. 33 În raionul Hunedoara erau 13 întovărăşiri cu 482 membri şi cu 1.108,69 ha teren. 34 La 17 decembrie 1952 existau 25 de GAC-uri (dintre care 12 în raionul Sebeş, iar în Brad, Hunedoara, Petroşani niciuna), cu 1.508 familii, iar TOZ-uri erau 64, cu 2.167 familii. 35 La 1 ianuarie 1953, în regiunea Hunedoara erau 4 gospodării de stat şi 26 gospodării colective - una în Deva, câte două în raioanele Ilia (deci nu trei) şi Haţeg, câte patru în raioanele Alba şi Orăştie şi 13 în raionul Sebeş. 36 La 1 aprilie 1953, se comunica faptul că în ultimele 15 zile, s-au mai constituit două GAC-uri, provenite din întovărăşiri agricole (una în raionul Alba şi cealaltă în raionul Orăştie), iar în raionul Alba s-au mai format două întovărăşiri, totalul aici fiind de 12. În raionul Ilia, s-au mai înscris 13 săteni în GAC-urile existente; nu s-au făcut însă comasări în ultimele 60 de zile. 37 În 19 aprilie erau 67 de întovărăşiri agricole în regiune şi 31 de GAC-uri – singure raioanele Brad şi Petroşani neavând nicio

La 30 octombrie 1952, CC al PMR dezvăluia aparatului administrativ şi condamna abuzurile săvârşite în Călăraşi, Tr. Măgurele şi Marghita în realizarea colectivizării, reiterând că aceasta trebuie să se facă „numai prin muncă politică de convingere, prin exemplul grăitor al gospodăriilor colective fruntaşe, prin respectarea strictă a principiului liberului consimţământ al ţăranilor muncitori la înscrierea în gospodăriile agricole colective şi în tovărăşiri agricole.” [subl.în text]. 27 În 30 decembrie 1952, era emisă „Hotărârea CC al PMR Cu privire la constituirea unei comisii de partid pentru cercetarea abaterilor săvârşite în domeniul fiscal, al colectărilor şi al înfiinţării de gospodării agricole colective şi întovărăşiri agricole.”. Se prevedea formarea unei comisii la nivel central, conduse de P. Borilă, care să-i cerceteze pe primii secretari şi secretarii comitetelor regionale şi raionale de partid, pe împuterniciţii partidului şi guvernului în teritoriu şi pe preşedinţii sfaturilor

28

Ibidem, f.241 Ibidem, d.703/1952, f.44 30 Ibidem, d.710/1952, f.117 31 Ibidem, d.711/1952, f.153 32 Ibidem, d.712/1952, f.97 33 Ibidem, d.708/1952, ff.101-102 34 Ibidem, d.709/1952, f.85 35 Ibidem, d.704/1952, f.48 36 Ibidem, d.1069/1953, f.159 37 Ibidem, d.1071/1953, f.30 29

25

Ibidem, ff.136-138 Ibidem, d.704/1952, f.44 27 Ibidem, d.431/1952, f.145 26

127

PERSPECTIVE ISTORICE

asociaţie agricolă, iar raionul Sebeş având o întovărăşire şi 13 GAC-uri, pe când Hunedoara era cu 14 întovărăşiri şi o GAC 38 - în satul Sântandrei, comuna Cristur, a cărei situaţie economică era caracterizată drept mediocră. La 15 mai 1953, 15 GAC-uri erau apreciate ca fiind bune, iar celelalte 16 mediocre şi slabe. 39 În aprilie 1953, documentele încep să semnaleze excluderi şi cereri de retragere din asociaţii (mai ales din întovărăşiri), ajungându-se chiar la dizolvarea unora. În raionul Haţeg, o întovărăşire se dizolva (cea din satul Valea Lupului), deoarece din 72 de familii cu o suprafaţă de 88,08 ha, au mai rămas 12 familii cu 6,05 ha, aceştia lucrând vechile lor suprafeţe, nemaiţinând cont de perimetru. 40 La 18 aprilie, prim-secretarul raional raporta regiunii starea de lucruri din 17 aprilie din Valea Lupului. Erau identificaţi instigatori: Alexe Petru (Călare), care l-a trântit pe delegatul sătesc în Cooperativă, Dolneu Alexandru şi chiaburul Suciu Ioan (Lăpăduş) care a refuzat să însămânţeze terenul primit la schimb şi i-a îndemnat pe foştii proprietari să şi-l lucreze, că el nu o face. Sunt menţionaţi şi alţi protestatari „cunoscuţi organelor de Miliţie şi Securităţii şi pentru care au adunat material însă nu au primit aprobare pentru a lua măsuri împotriva acestora”. Sunt şi femei care agită şi le mobilizează pe celelalte împotriva întovărăşirii, printre acestea: Suciu Lucreţia (Lăpăduş) chiaburoaică, Dolneu Maria (fost secretară UFDR) ş.a. Se constată că toţi cetăţenii opun rezistenţă în a-şi menţine cererile şi „se manifestă să li se dea pământul”. În astfel de condiţii, eforturile autorităţilor sunt de a fixa noul perimetru cu cei 12 întovărăşiţi. Pentru situaţii similare, ele solicită foaia volantă pentru a demasca pe uneltitori şi prezenţa Caravanei cu filmul „În sat la noi”. 41 La întovărăşirea din satul Coroieşti, acelaşi raion, din 64 de familii şi 81,97 ha, au mai rămas 17 familii cu 18,61 ha, fiecare lucrându-şi pământul propriu, iar neîntovărăşiţii reluându-şi pământul în proprietate. La întovărăşirea din Livadia, raionul Haţeg, pe o suprafaţă de 4 ha au intrat neîntovărăşiţii şi au făcut însămânţările de primăvară. 42 La aceeaşi dată, 18 aprilie, o brigadă de control de la

Comitetul PMR al Regiunii Hunedoara constata grave abateri în acest raion, cu consecinţe la nivelul colectivizării. Astfel, în satele Bretea-Strei, Pui, Peşteana şi Bucium unde acţiunile vizând înfiinţarea gospodăriilor colective ajunseseră în pragul inaugurării, s-a ajuns ca ţăranii să nu-şi mai menţină cererile, încât nu se putea organiza nici măcar o întovărăşire, dar’mite GAC. La întovărăşirea din Ostrov, din 92 familii au mai rămas 16, la Peşteana, din 42 doar 7, la Râul Alb din 44 au mai rămas 16. Brigada regională identifica drept cauze ale eşecurilor: infiltrarea elementelor duşmănoase influenţate de chiaburi la conducerea întovărăşirii (la Valea Lupului), încălcarea liberului consimţământ la înscrierea în asociaţii, recurgându-se la ameninţări cu evacuarea din sat (la Pui, Bretea-Strei), cu trimiterea la Canal (Fărcădia), sau promiţându-li-se scutiri de corvezi sau înlesniri la impozite. În satul Ostrov, brigada constata că s-au folosit metode coercitive, mai mulţi ţărani mijlocaşi fiind ameninţaţi că dacă nu se înscriu vor fi încadraţi în categoria chiaburilor, recurgându-se şi la convocarea pe timp de noapte la sediu pentru a se înscrie şi a ceda din bunurile proprii autorităţilor, astfel că „prin asemenea metode s-a ajuns la 92 de cereri, care apoi nu au mai fost susţinute de ţărani”. 43 Alte cauze rezidă în munca politico-ideologică nesatisfăcătoare, calitatea îndoielnică profesională şi morală a conducătorilor locali, dar şi în abuzurile săvârşite la executarea lucrărilor de comasare. Spre exemplu, la întovărăşirea din Râul Alb, unde s-a ajuns la 34 familii, au fost 109 dislocări, iar 31 au refuzat să semneze schimbul. La Fărcădia, Berthelot şi Livadia, terenul primit de către dislocaţi nu a fost corespunzător celui cuprins în perimetrul asociaţiei.

Aceasta a făcut ca în unele locuri dislocaţii să se manifeste deschis, precum la Râul Alb şi Pui, unde femeile au ieşit în faţa tractoarelor aruncând cu pietre în tractorişti. Atitudinea de frondă faţă de eforturile de colectivizare ale autorităţilor era pusă de către brigada de control şi pe seama activismului duşmanului de clasă care a exploatat „atitudinea de gură cască a organelor de partid şi de stat”, astfel că la Valea Lupului femeile manifestau în bloc că nu sunt de acord cu întovărăşirea, la Râul Alb chiabura Stoicuţa Ana îndemna oamenii să nu respecte comasarea terenurilor şi să-şi lucreze fiecare pământul său, în

38

Ibidem, f.36 Ibidem, f.42 40 Ibidem, f.48 41 Ibidem, d.1073/1953, ff. 146-147 42 Ibidem, d.1071/1953, f.48 39

43

128

Ibidem, d.1074/1953, ff. 200-201

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Ohaba de sub Piatră, chiaburul Armei Ioan lui Nicolae l-a înjurat şi avertizat pe preşedintele întovărăşirii să nu-i lucreze pământul din perimetru, iar „banditul” Stoicuţa Jiga din Râul Alb, cu ocazia mitingului de doliu închinat lui Stalin, a spus că „Dacă Stalin ar fi murit cu 10 ani mai înainte nu am mai avea noi acum colhozuri şi întovărăşiri”. 44 Se considera că Miliţiei îi revine o bună parte din responsabilitatea eşecurilor colectivizării în acest raion din cauza abaterilor profesionale şi în special pentru toleranţa manifestată faţă de sătenii cu acţiuni deschise împotriva ideii de colectivizare. În acest sens, la 11 aprilie 1953, în Valea Lupului, Alexe Petru, aflat la bodega cooperativei de consum, l-a constrâns pe Popescu Aurel să recunoască în scris că i-a forţat pe oameni să intre în întovărăşire şi l-a învinuit de încadrarea unui sătean la chiaburi, aruncând apoi „cu o furcă după el”, iar pe delegatul satului l-a lovit. 45 În data de 20 aprilie 1953, se înştiinţează Regiunea că 9 familii au fost excluse din două GACuri din raionul Sebeş, ca elemente duşmănoase, ceea ce reducea suprafaţa colectivizată cu aprox.

50 ha. 46 Potrivit informării şefului secţiei agrare către regionala de partid, evoluţia asociaţiilor din regiune, de la 30 aprilie la 15 mai indica o oarecare criză. În Daia Română, raionul Sebeş, 6 familii au fost excluse din GAC, ca elemente duşmănoase, trei dintre excluşi fiind membri de partid. 47 O altă excludere era de la GAC-ul din Peşteniţa, raionul Haţeg, din cauza manifestărilor duşmănoase faţă de GAC şi a denigrării acestei asociaţii, mai ales în satul Peşteana, unde respectivul umbla cu o opincă şi un bocanc spunând că aşa se trăieşte în colectiv – periclitând eforturile de colectivizare din acest sat. 48 Din 15 mai la 1 iunie 1953, modificările înscrierilor sunt nesemnificative, cu un spor de 4 întovărăşiţi şi 6 colectivişti, dar nu toţi cu pământ.

O suprafaţă de 22,86 ha întovărăşite este cedată statului, conform HCM 308/1953. 49 Între 1 şi 15

iunie, în raionul Hunedoara numărul întovărăşiţilor a scăzut cu 10, ei fiind excluşi „ca elemente duşmănoase şi chiabureşti” şi ieşind cu 50,34 ha. 50 La 20 iunie 1953, sunt 31 GAC-uri, cu 1713 familii înscrise (2,08% din totalul regiunii) şi cu o suprafaţă de 5.377 ha (2,83% din suprafaţa arabilă a regiunii), şi 67 întovărăşiri agricole TOZ cu 2.118 înscrişi (22,57%) şi cu 3.442 ha (1,81%); este bine ştiut că în TOZ, ţăranul se putea înscrie şi numai cu o parte a proprietăţii funciare. Sunt două GAS-uri, în raioanele Alba şi Sebeş, cu 2.813 ha. Sectorul socialist cuprinde 18.348 ha, adică 9,65%. 51 În 29 iulie, sunt 66 de întovărăşiri cu 2.111 înscrişi, suprafaţa fiind 3.442 ha, iar în cele 31 de GAC-uri sunt 1733 familii şi cu 5.335 ha. 52. La 15 septembrie 1953, la GAC-uri situaţia apare neschimbată, dar la TOZ-uri din nou sunt 67; sunt 2.129 de întovărăşiţi şi 3.440 ha. Cu toate acestea, situaţia respectivă este însoţită de o anexă în care se precizează existenţa cererilor de retragere din asociaţii; în total, pe regiune sunt 57 de cereri de ieşire din GAC (cele mai multe în oraşul Deva, 39) şi 263 din întovărăşire (în raioanele Hunedoara şi Ilia fiind 145, respectiv 108). Comitetul regional de partid şi cele raionale se angajează să ducă muncă de lămurire pentru retragerea acestor cereri, dar nu exclud nici luarea lor în considerare, într-un final. 53 În 4 octombrie 1953, s-au analizat motivele imposibilităţii inaugurării unei întovărăşiri. de tip TOZ la Târnava de Criş, raionul Brad, ce fusese programată pentru 3 octombrie. Biroul Comitetului raional de partid apreciază că s-a muncit în spiritul Statutului-model al întovărăşirilor agricole, care nu prevede un minimum de înscrişi şi o suprafaţă minimă, fiind 14 ţărani muncitori înscrişi, suprafaţa fiind de 11, 85 ha pământ arabil – pe baza acestor date trecându-se la fixarea perimetrului, măsurarea pământului şi semnarea cererilor de schimb. Şeful Secţiei agrare a regiunii Hunedoara, deplasându-se în raion pentru inaugurare, a constatat însă că nu sunt întrunite condiţiile stabilite de instrucţiunile suplimentare cu privire la TOZ. (Deşi se apreciază că acţiunea ar trebui să continue, 54 o întovărăşire în acest sat nu se formează decât în 1957.) În 29

44

Ibidem, f. 205 Ibidem, ff.205-206 46 Ibidem, d.1071/1953, f.35 47 Ibidem, f.48 48 Ibidem, d.1372/1954, f.54 49 Ibidem, d.1071/1953, f.50. HCM 308/1953: Hotărâre secretă, nepublicată vreodată în MO, referitoare la obligaţia ca proprietarii funciari care aveau un loc de muncă stabil în afara agriculturii, acesta constituind principala sursă de venit, „să predea de bunăvoie” pământul statului. Vezi Acad. Păun Ion Otiman, Viaţa rurală românească pe lungul drum între Flămânzi şi Uniunea Europeană, Discurs de recepţie la Academia Română, pp.21-23, http://www.acad.ro/com2007/doc/acadOtiman45

discursRecetie.doc; vezi şi Valentin Constantinescu, Declanşarea colectivizării forţate a agriculturii în „Analele Sighet”, vol. 7, 1999, p.612 50 Ibidem, d.1071/1953, f.55 51 Ibidem, f.56 52 Ibidem, f.63 53 Ibidem, ff.67-68 54 Ibidem, d.1073/1953, ff.77-78

129

PERSPECTIVE ISTORICE

octombrie1953, apăreau 66 întovărăşiri cu 2.059 membri şi cu 3.302 ha şi 32 GAC-uri, la raionul Alba numărul acestora crescând de la 5 la 6, o întovărăşire transformându-se în GAC. Numărul familiilor colectiviste ajungea la 1.720, iar suprafaţa la 5.421,30 ha. 55 La 26 noiembrie 1953, secţia agrară a regiunii prezenta o informare asupra activităţii pe anul în curs. Se evidenţia faptul că s-au creat 4 GAC-uri, 3 TOZ-uri, în 94 de sate mai erau 1043 cereri pentru GAC, şi în 41 sate, 457 cereri pentru noi întovărăşiri, în 20 de sate erau comitete de iniţiativă pentru noi GAC-uri şi în 21 pentru întovărăşiri; în asociaţiile deja existente s-au înscris 115 noi membri în GAC-uri, şi 129, în întovărăşiri. Au fost 74 de cereri de ieşire din GACuri, cele mai multe la GAC „Petofi Sandor” din oraşul Deva, 41. Cererile au fost rezolvate, cinci au fost excluşi ca elemente duşmănoase şi instigatoare, la 52 li s-a aprobat ieşirea şi li s-a dat pământ din rezerva de stat, doi şi-au retras cererile, iar cu alţi 15 se urma să se ducă în continuare muncă de lămurire. 56 La 1 decembrie 1953, se consemnau 9 TOZ-uri destrămate, 326 retraşi şi cu 690,95 ha ieşite din întovărăşiri. Fiinţau 57 de TOZuri, cu 2.226,92 ha teren arabil şi cu 1621 membri. 57 La 25 decembrie 1953, conducerea regiunii analiza problema întovărăşirilor de tip TOZ, precizându-se că în cele 8 raioane sunt 59 de întovărăşiri, cu 2.503,40 ha şi cuprinzând 1.770 familii. În 54 de comune se socotea că sunt perspective de a se crea asociaţii, în 23 dintre ele întovărăşiri, iar în 21 GAC-uri. Se urmărea ca în special să se acţioneze pentru formarea de întovărăşiri, acolo unde erau condiţii. 58 Statul intervine şi sprijină cu terenuri asociaţiile, căutând totodată o exploatare cât mai productivă a acestora. În baza HCM 308/1953, 7 GAC-uri din raionul Sebeş au fost împroprietărite până la 20 aprilie 1953. 59 HCM 3653/1953 prevedea Instrucţiunile de aplicare a HCM nr.3522/17 oct.1953 privind trecerea unor terenuri agricole rezervă de stat în folosinţă veşnică a gospodăriilor agricole colective şi în proprietatea unor ţărani muncitori cu pământ puţin şi familii numeroase. 60 La 22 decembrie 1953, bilanţul

acestor redistribuiri de terenuri presupunea: 26 GAC-uri împroprietărite cu 1039,33 ha, 311 ţărani întovărăşiţi împroprietăriţi cu 262,05 ha, 2.582 ţărani individuali cu 1.517,72 ha, iar restituiri din HCM 308 s-au făcut către 22 de familii, ele primind 35,72 ha. În raionul Brad nu s-au operat redistribuiri, terenul respectiv aparţinând loturilor zootehnice, iar în raioanele Hunedoara şi Petroşani ele au fost nesemnificative, ca de altfel şi în oraşul Deva. 61 În ceea ce priveşte strategia de constituire a asociaţiilor agricole, se constată că într-un sat se depuneau cereri sau pentru TOZ, sau pentru GAC, urmând ca întovărăşirea să ceară transformarea în TOZ. Astfel, la 18 ianuarie 1954, în raionul Sebeş, în trei sate existau 52 de cereri pentru întovărăşire, cu aprox.32 ha, iar în cinci sate, 42 de cereri pentru GAC, cu c.103 ha, şi nicio cerere de transformare din TOZ în GAC. 62 Că o astfel de strategie era justă, reiese din analiza pe care, la 10 mai 1954, conducerea regională a făcut-o eşecului înfiinţării unei asociaţii în satul Rişca raionul Brad. Acolo, comitetul raional de partid şi-a propus crearea unei asociaţii, oricare ar fi aceasta, aşa că au rezultat 15 cereri pentru GAC şi 15 pentru TOZ. Se considera că apoi greşeala a constat în faptul că s-a convocat o adunare generală comună unde s-a pus problema constituirii unei GAC. Cei care s-au împotrivit au fost catalogaţi duşmani de clasă, la care ţăranii au părăsit adunarea, acţiunea autorităţilor eşuând. 63 Ulterior, Deheleanu Nicolae, şeful Secţiei agrare a raionului Brad, care a condus tot acest demers, căuta vinovaţi printre săteni; numai că el urma să fie schimbat din funcţie la scurt timp, pe motivul recurgerii la metode nejuste. 64 Din analiza făcută de conducerea regiunii, reiese că unii membri de la raionul Brad apreciau că dificultăţile constituirii şi dezvoltării unei agriculturi socialiste în zonă ar fi generate şi de caracterul de nomazi al ţăranilor, ei cutreierând ţara cu diverse produse ale meşteşugurilor locale (olărit, dogărit, spătărit).

Replica Regiunii era de a se constitui cooperative meşteşugăreşti astfel ca produsele să fie valorificate prin cooperaţie, nemaifiind necesară deplasarea lor prin ţară, putând astfel să-şi lucreze şi pământul. Autorităţile locale erau acuzate de incompetenţă, inconsecvenţă, superficialitate, de necunoaşterea documentelor de bază – toate

55

Ibidem, d.1071/1953, ff.73-74 Ibidem, d.1069/1953, ff.105-108 57 Ibidem, d.1071/1953, f.76 58 Ibidem, d.1069/1953, f.262-264 59 Ibidem, d.1071/1953, f.35 60 Ibidem, d.1070/1953, ff.60-66 56

61

Ibidem, d.1071/1953, f.77 Ibidem, d.1073/1953, f.207 63 Ibidem, d.1372/1954, f.97 64 Livia Sicoie-Coroi, op.cit., p.126 62

130

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

una, Haţeg opt, Hunedoara opt, Ilia 21, Orăştie 18, Sebeş trei, oraş Deva două) şi 47 de întovărăşiri de oi. Numărul familiilor era de 2.395 în GAC-uri, 2.148 în TOZ-uri şi 1.743 în întovărăşiri zootehnice.

Gospodăriile colective aveau 7.890,94 ha, întovărăşirile agricole 2766 ha, iar cele zootehnice 11.698 ha teren.

Moartea lui Stalin s-a resimţit în procesul colectivizării în special prin tentativele unor ţărani de a părăsi asociaţiile, prin reducerea ritmului acestuia şi prin reiterarea principiilor muncii de lămurire. Prea puţin a presupus punerea colectivizării sub semnul întrebării cu dezmembrarea unor asociaţii, iar atât cât a fost s-a limitat la nivelul întovărăşirilor. Sincopa dă la iveală o serie de abuzuri invocate drept cauze ale rezistenţei la colectivizare, partidul ignorând cauza fundamentală – ostilitatea ţăranilor faţă de aceasta. Autorităţile se adaptează insitând pe întovărăşirile de tip TOZ, lansând posibilitatea organizării de cooperative de producţie agricolă şi iniţiind întovărăşirile zootehnice. La nivelul gospodăriilor agricole colective, cuvântul de ordine este consolidarea cu recurgerea la diverse artificii pentru creşterea suprafeţei celor existente şi pentru înfiinţarea altora. După Congresul al II-lea al PMR de la sfârşitul anului 1955, colectivizarea se relansează.

acestea făcând ca atitudinea ţăranilor să fie nemulţumitoare. În 10 mai 1954, erau 42 de GAC-uri cu 2.348 familii şi cu o suprafaţă de 6.386 ha teren arabil, adică 3,76% din suprafaţa arabilă a regiunii. Întovărăşiri agricole erau 59, cu 1.684 familii (1,96% faţă de totalul gospodăriilor ţărăneşti) şi cu 2.264 ha teren arabil, adică 1,18%. Faţă de suprafaţa arabilă a regiunii, 190.133 ha, cea din GAC-uri şi întovărăşiri, 8.837 ha, reprezenta 4,64%, iar întreg sectorul socialist: 7,88%. Faţă de numărul gospodăriilor ţărăneşti individuale, care era de 82.408, cele înscrise în asociaţii erau de 4,78% ceea ce autorităţile considerau nesatisfăcător. De un astfel de rezultat se făceau vinovate şi raioanele Haţeg şi Brad, în ultimul neexistând nicio asociaţie, iar în raionul Haţeg neformându-se niciuna în ultimul an; ba mai mult, se înfierează faptul că aici, numărul înscrişilor, în loc să crească, a scăzut, 3 întovărăşiri chiar destrămându-se (una în 1952, iar celelalte două în 1953).

O comparaţie realizată la nivelul GAC-urilor de la inaugurare până la 1 septembrie 1954 indică efective foarte scăzute la înfiinţarea acestora – şi 14 membri! – iar creşterea este de la 1.785 la 2.398, pe 43 de GAC-uri. La 23 decembrie 1954, era un total de 43 de GAC-uri: Alba zece, Haţeg patru, Hunedoara două, Ilia trei, Orăştie cinci, Sebeş 18, oraşul Deva una. Erau 75 de TOZ-uri (Alba 18, Brad

NUMISMATICA, SURSĂ DE INFORMARE ŞI ARGUMENT ISTORIC

Prof. Costa Adela

mai uşor de manevrat în procesul de schimb duce, treptat la apariţia monedei. După unii autori primele monede au apărut în Egina sau în Lidia iar E. Barbelan susţine apariţia ei în Milet, deci oricum, în lumea greacă. 1 Suportul metalic al monedei era din aur, argint, bronz sau alama. Se folosea metoda turnării sau, mai des, a ştanţării. Reprezentările care urmau să apară pe monedă erau redate, întâi, pe tipare (ştanţe) separate pentru, aversul şi reversul monedei, fiind cunoscute sub numele de matriţă şi patriţă 2. Bucata de metal care urma să devină

Dincolo de valoarea intrinsecă a materialului din care sunt constituite tezaurele monetare se află, şi trebuie căutată informaţia istorică pe care o transmite tezaurul şi, în egală măsură, informaţia istorică transmisă de acesta.

Pentru a înţelege aceste aspecte este necesară cunoaşterea câtorva elemente de bază privind apariţia monedelor şi evoluţia lor.

Dezvoltarea economică a unei societăţi duce pe o anumită treaptă a evoluţiei sale, la apariţia surplusului de produse şi odată cu acesta, la apariţia schimbului de mărfuri. Necesitatea evaluării mărfii şi a stabilirii valorii ei de schimb a dus la stabilirea unei mărfi – etalon la valoarea căreia se raporta valoarea tuturor mărfurilor disponibile pentru comerţ. Iniţial schimbul s-a făcut în natură, prin sistemul marfă contra marfă, această formă de comerţ purtând denumirea de troc. Necesitatea găsirii unui mijloc mai eficient şi

1

CORNEL SECĂŞANU, Numismatica. Noţiuni de numismatică greacă, dacă, romană, bizantină şi românească, Bucureşti, 1934, p.8.

2

Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti 1976, p.401402.

131

PERSPECTIVE ISTORICE

monedă („paştila”) se obţinea prin turnare, iar apoi se ştanţa, prin batere, modelul dorit. Cu o singură ştanţă se puteau obţine câteva sute sau chiar mii de monede, activitatea de ştanţare desfăşurânduse în ateliere speciale, supravegheate de puterea statală. Moneda are două feţe: aversul, pe care se imprimă efigia cea mai importantă care individualizează moneda respectivă (chipul emiţătorului, semnul distinctiv al acestuia etc.) şi reversul în care se află imaginea mai puţin importantă şi exerga - o porţiune în partea inferioară a reversului, separată de regulă printr-o linie orizontală şi care cuprinde o parte a legendei o siglă, monogramă sau simbol a emitentului (atelierul monetar) şi anul emiterii. La monedele romane târzii şi la cele bizantine timpurii în exergă se găseşte în ele numele prescurtat al oraşului emitent. 3 Pe teritoriul ţării noastre primele monede au fost emise de cetăţile greceşti, de pe ţărmul vestic al pontului Euxin (Marea Neagră) Histria, Tomis, Callatis 4 ,acestea fiind însă monede greceşti (în sec.V î.Hr.). În Dacia începând din secolul IV î.Hr. pătrund monedele macedonene emise de Filip al IIlea şi Alexandru Macedon, abia în secolul III-II î. Hr. dezvoltându-se la daci o monetărie proprie.

Monetarii daci reprezentau pe avers capul unui zeu iar pe revers un călăreţ, ele emiţând însă drahmele şi tetradrahmele greceşti.

O informaţie deosebită oferă tipurile de monede descoperite în Dacia, fiecare dintre ele dovedind încă odată, existenţa mai multor uniuni de triburi. Sunt atestaţi după emisiunile monetare, piefigii (cărora le aparţin monedele de tip vârtej în Bucureşti), sensi (în N.S. Munteniei şi S. Moldovei cu monedele de tip Dumbrăveni) ratacensi (în podişul Transilvaniei, cărora le sunt atribuite monede de tip Răduleşti-Hunedoara) şi uniunea de triburi din zona Satu Mare care a emis monede de tipul Medieşul Aurit. Odată cu unificarea realizată de Burebista, dacii dezvoltă o nouă monetărie de tip roman, unică pentru întreaga Dacie, care copie fidel emisiunile monetare romane. Perfecta asemănare cu prototipurile imitate (reprezentare, stil, greutate, titlu) care exprimă cantitatea de metal nobil dintr-un aliaj şi se exprimă procentual prin părţi la mie procent, face ca aceste monede să

nu poată fi deosebite de originale. Asemenea monede s-au emis , cu aproximaţie, din deceniul III al secolului I î. Hr. şi până la finele acestuia.

Sunt socotite ca monede dacice cele de aur numite cosoni, descoperite în zona dintre Mureş şi Carpaţi în apropierea cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Ele imită denarii republicani romani şi sunt încadrate în a doua jumătate a sec.I î.Hr. Au fost imitate şi alte monede. Cele emise de Lisimah care au circulat în secolul III-I î. Hr. General în armata lui Alexandru Macedon, Lisimah (360-281 î.Hr.) a primit după moartea acestuia conducerea satrapiei Thracia, în stăpânirea lui intrând şi Dobrogea până la gurile Dunării. A purtat războaie cu regele dac Dromichaites - care l-a luat prizonier. Dintre tipurile de monede bătute de Lisimah amintim starterii şi tetradrahmele 5 În tezaurele de monede antice descoperite pe teritoriul judeţului Hunedoara se găsesc diferite tipuri de monede, dovadă a faptului că deţinătorii lor tezaurizat într-o perioadă îndelungată de timp poate în decursul mai multor generaţii şi le-au îngropat numai în momente de răstrişte, afirmaţie susţinută de faptul că tezaurele au fost găsite, aproape fără excepţie în vase de lut îngropate în pământ. În tezaurul descoperit la Bozeş (Orăştie), nu departe de cetăţile dacice, se găsesc 39 de imitaţii hibride Filip II-Alexandru Macedon, realizate prin ştanţare. Aceste monede care se depărtează de modelul original numite „de tip Hunedoara”, datează din secolul II-I î.Hr. Autorul presupune că monedele dacice – nu imitaţii - nu se mai emit de dinainte de Burebista 6. În alte tezaure scoase la iveală s-au găsit atât monede dacice (cosoni) cât şi romane (aureus) ca la Ulpia Traiana Sarmizegetusa - sau greceşti (stateri, drahme) 7. Tezaurul de la Tisa conţine 50 de tetradrahme şi peste 1000 de denari romani republicani şi imperiali, moneda dacică proprie nefiind însă de loc reprezentat. Întreg tezaurul de argint, se păstrează la Muzeul din Budapesta 8.

Există şi cazuri în care tezaurele descoperite conţin în numai monede romane, acestea fiind 5

C.C.KIRIŢESCU , op.cit. ,p 27, Dicţionar p.377-378.

TRAIAN BĂLAN, Tezaurul de monede dacice de la Bozeş(Orăştie), în Sargetia, IV, Deva,1966,p.51-64.

7 I.WINKLER, Descoperiri monetare la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în Sargetia, XI-XII, Deva,1974-1975, p.117-134.

8 idem, Tezaurul de monede greceşti şi romane descoperit la Tisa (jud.Hunedoara ) în 1872,în Sargetia,VII, Deva,1979 p.27.

6

3

idem , p.75 ,502 şi 261 COSTIN C. KIRIŢESCU, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui vol.I -Bucureşti 1964,p.16-17.

4

132

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

destul de numeroase şi constituind subiectul unor studii de specialitate. 9 Studierea descoperirilor monetare într-o anumită regiune şi perioadă de timp permite rezolvarea unor probleme ale istoriei antice. Pe baza cercetărilor numismatice se cunosc unele aspecte ale raporturilor daco-geţilor cu populaţiile din vecinătate, se delimitează cum am amintit deja – principalele uniuni tribale şi se pot preciza datele şi direcţiile unor atacuri întreprinse împotriva graniţelor statului dac. Totodată, prezenţa unei monede în cadrul unor complexe arheologice dă indicii foarte preţioase pentru stabilirea cronologiei acestora. Importante rezultate au obţinut pe această linie dr. docent Octavian Floca, eminent arheolog şi numismat, director al muzeului devean între anii 1934-1963. 10 La fel de importante sunt concluziile care se pot trage şi din studierea tezaurelor de monede medievale. În Ţara Românească, moneda proprie apare în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu (13641375) caracterul ei naţional fiind reprezentat de acvila cu crucea în cioc. Apariţia monedei proprii este pusă în legătură cu înrăutăţirea relaţiilor cu Ungaria şi este plasată în anul 1365,când se bat primii ducaţii. Pentru Moldova anul 1377 este socotit anul apariţiei monedei proprii în timpul domniei lui Petru Muşat(1375-1391). Numărul mare de tipuri monetare în circulaţie în cele două ţări româneşti, dovedeşte dezvoltarea economică a acestora. 11 În afara monedei naţionale în cele două principate au circulat numeroase monede străine : poloneze (arti şi groşiţe), suedeze (şalăi), veneţiene (zechini) olandeze, (ducaţi şi toleri), ruseşti (ruble, carboave, denghi), turceşti (aspri şi icosari, caragrosul şi megidia etc.) şi tolerii de provenienţă germană, austriacă şi transilvăneană 12 . Şi în teritoriul românesc intracarpatic au circulat o diversitate de monede, pe primul loc situându-se cele ungureşti (florinii de aur, groşii, dinarii şi obolii de argint). Deprecierea treptată a monedei este ilustrată de episodul răscoalei de la Bobâlna când episcopul Gheorghe Lepeş - care nu a încasat dijmele timp de 3 ani a pretins ţăranilor plata

restanţelor nu în dinari deterioraţi, emişi în 1433 ci în dinari noi emişi în 1436. În urma luptei de la Mohacs 1526, Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitate turcească (1541), separându-se complet de regatul feudal maghiar dăinuind sub această formă de organizare, până la încorporarea ei de către Imperiul Austriac, prin pacea de la Calovitz din 1699. În decursul secolelor XVI-XVII dezvoltarea producţiei mesteşugăreşti a dus la amplificarea comerţului la intensificarea schimburilor cu Moldova şi Ţara Românească şi, implicit, la intensificarea circulaţiei monetare.

Baterea monedei proprii în principatul autonom transilvănean a început după pacea de la Oradea 1538 şi au fost emise monede cu stema transilvaniei până la sfârşitul domniei împărătesei Maria Tereza (1780). Au fost bătute, de preferintă, monede de valoare ridicată (ducaţi de aur şi taleri de argint) cu multiplii şi subdiviziunile lor, abia în timpul împărătesei bătându-se şi monedă de aramă. 13 Toate acestea au încadrat sistemul monetar transilvănean în sistemul monetar al imperiului. Predominarea monedei de aur ,se explică prin existenţa marilor zăcăminte aurifere ale principatului. Cele mai importante monetării au funcţionat la Cluj, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Alba-Iulia, Tg. Mureş, Sighişoara, Bistriţa şi Aiud. După 1680 monedele bătute în Transilvania nu s-au mai deosebit de cele bătute în restul imperiului, decât prin semnul monetăriei emitente. 14 Se aflau însă în circulaţie şi monede străine (emise în Austria, Polonia, Turcia, Ungaria, în oraşele şi statele germane etc). Eforturile pentru reglementarea circulaţiei monetare s-au întreprins în timpul lui Gabriel Bethlen (1613-1629).

Multitudinea tipurilor de monede în circulaţie, în Transilvania este dovedită şi de componenţa tezaurelor scoase la lumină chiar referindu-ne numai la cele descoperite în judeţul Hunedoara.

Tezaurul de la Ribiţa cuprinde monede din secolul XV-XVI emise în Ungaria, Polonia, Prusia, Lituania, ducatele Brandemburg-Neumark, LiegnitzBlieg (în Silezia) şi oraşele Danzing şi Swidnica. El însumează 414 monede, ultima fiind bătută în 1592. Faptul că acest tezaur conţine monedă

9

GH.LAZIM, Un tezaur de monede romane din colecţia muzeului din Deva, în Sargetia, VIII, Deva, 1971, p.61-66.

10 MARIA RAZBA ,Personalităţi hunedorene sec.XV-XX.Dicţionar, Deva, 2000, p.190-192.

11 COSTIN C.KIRIŢESCU,op.cit, p.84-85, C.SECĂŞANU, op.cit., p.45-48.

12 C.SECĂŞANU, op.cit. , p.51.

13 14

133

Idem, p.103.

Ibidem, vezi şi p.106.

PERSPECTIVE ISTORICE

măruntă dă notă că a aparţinut unui om de condiţie modestă care, în faţa unei primejdii iminente, l-a îngropat la rădăcina unui pom. 15 Din aceeaşi perioadă sec.(XV-XVI) este tezaurul de la Sălciva (Zam), descoperit într-un ulcioraş de pământ în apropierea unui pârâu.

Conţine 485 monede de argint emise între 14681503, majoritatea în timpul domniei lui Matei Corvin. 16 Din sec.XVI datează monedele care compun tezaurele de la Lăpuşnic ,Dumbrăviţa şi Ohaba Streiului. Ele conţin emisiuni din Ungaria, Polonia ,Austria, Silezia, Prusia, Brandemburg, Imperiul German şi Transilvania (de la Ioan Sigismund II 1556-1559). 17 Pentru tezaurul de la Dumbrăviţa (conţinând 720 de denari de argint cu ultima emisie din anul 1567), autoarea consideră că motivul îngropării lui sunt evenimentele create de schimbările politice produse de desele războaie purtate între Austria şi Imperiul Otoman după lupta de la Mohacs. În legătură cu acelaşi eveniment este pusă ascunderea - prin îngropare a tezaurului de la Ohaba Streiului, compus din 600 de denari.

Din sec.XVI-XVII datează monedele care compun tezaurul de la Călanul Mic. Ascuns într-o pungă de piele şi apoi într-un vas de lut ars acesta cuprinde emisiuni din Ungaria, Polonia, Danzig, Thorun, Elbing, Riga, Austria, Suedia ,oraşe şi state germane confederaţia olandeză, Brabant. De asemenea o monedă foarte veche – 1 dinar imperial roman emis de împăratul Maximinus în anul 236 şi 2 groşi transilvăneni din timpul lui Gabriel Bethlen 1626. Ultima piesă din tezaur este din 1686 fapt care permite fixarea datei îngropării sale ea fiind 1687-1688 dată care trebuie pusă în legătură cu nesiguranţa creată de pătrunderea trupelor austriece în Transilvania după 1685. 18 Pe o perioadă mai lungă de emitere se întind monedele descoperite la Nălaţi-Vad (sec.XVI-XVIII).

Acesta conţine 12 obiecte de cult şi laice şi 806 monede (denari, groşi, ducaţi, taleri, icosari, emişi

în Roma, Polonia, Elbing, Danzing, Riga, Lituania, Silezia, Ungaria, Transilvania, Prusia, Teschen, Salsburg, Alsacia şi Imperiul Otoman). 19 Pentru sec.XVII-XVIII amintim tezaurele de la Vărmaga 20 şi Geoagiu. Acesta din urmă conţine 157 monede emise de Imperiul Austriac, Prusia, Franţa ,state şi oraşe germane şi o piesă de aur de la Maria Tereza.

Numărul mare al monedelor austriece dovedeşte importanţa crescută a acestora în viaţa economică a Transilvaniei. Acumularea tezaurului s-a făcut în două perioade: 1660-1690 şi 1743-1789, întinzându-se pe 129 ani, fapt care dovedeşte că acesta a trecut succesiv în posesia mai multor proprietari, probabil aparţinând aceleaşi familii care dată fiind prezenţa talerilor într-o familie înstărită. Ultima piesă, datând din 1789 ne indică anul îngropării tezaurului care a avut loc cu siguranţă după moartea împăratului Iosif al II-lea (1790) şi a putut fi determinată de frământările care au avut loc după această dată, dar nu trebuie neglijată nici posibilitatea unor evenimente tulburi nesigure de după marea răscoală ţărănească din 1784-1785. 21

În colecţia muzeului devean se păstrează şi monede de tip Sadagura bătute la Cernăuţi care constituie astăzi rarităţi numismatice. 22 Din studierea tezaurelor monetare feudale se pot trage anumite concluzii cea mai importantă fiind aceea că una din trăsăturile caracteristice ale economiei feudale o constituie circulaţia concomitentă a diverse tipuri de monede, atât autohtone cât şi străine. Faptul poate fi motivat

15

GH.ANGHEL, I.P.ALBU, Tezaurul medieval de la Sălciva (sec.XV-XVI) în Sargetia, X, Deva, 1973, p.193-199.

16 GH.ANGHEL, Un tezaur de monede de argint din sec.XVI descoperit la Lăpuşnic, în Sargetia, IV, Deva, 1966, p.109-124, O.PALAMARIU, Tezaurul monetar din sec.XVI de la Dumbrăviţa, în Sargetia, XV, Deva, 1981, p.119-123, idem, Tezaurul de monede feudale de la Ohaba Streiului (sec.XVI) în Sargetia XVIXVII, Deva, 1982-1983 17 O.PALAMARIU,Tezaurul feudal de la Călanul Mic (sec.XVIXVII) în Sargetia, XVI-XVII, Deva, 1982-1983, p.299-309.

18 idem, Tezaurul de la Nălaţi–Vad, in Sargetia XIV, Deva, 1979, p.289-307.

19

idem, p. 675-677 M.D.LAZĂR, Tezaurul feudal din sec.XV-XVI de la Ribiţa, în Sargetia, XIII, Deva, 1977, p.293-305.

21 RODICA IRIMESCU-SOFRONI, Tezaurul feudal din sec.XVIIXVIII, de la GEOAGIU, în Sargetia,V, Deva, 1968, p.165-179.

22 O.PALAMARIU,Monedele de tip Sadagura existente în colecţia Muzeului judeţean Deva,în Sargetia, XX, Deva, 19861987, p.248-251.idem, Repertoriul tezaurelor feudale din colecţia Muzeului Judeţean Hunedoara Deva, în Sargetia, XVIII-XIX, Deva, 1984-1985, p.254-287.

20

134

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

moneda de metal este înlocuită cu bancnota de hârtie ca simbol al valorii, va duce la apariţia în sec.XVIX, a primelor instituţii abilitate a efectua „comerţul cu bani” (bănci, cooperative de credit, etc.).

După 1 Decembrie 1918 o problemă importantă care va sta în atenţia statului roman va fi unificarea monetară, realizată în 1920, 1921, eliminarea din circulaţie a tuturor monedelor străine şi înlocuirea lor cu moneda naţională unică, leul.

prin aceea că în Transilvania s-a bătut foarte puţină monedă măruntă de argint, necesarul pieţii fiind asigurat de moneda venită din afară. Din componenţa tezaurelor care au predominat în circulaţie, monedele poloneze şi maghiare şi în mai mică măsură ale statelor şi oraşelor germane şi ale Confederaţiei Olandeze. Odată cu creşterea influenţei austriece în Transilvania se schimbă şi componenţa tezaurelor, dar eforturile de a înlătura moneda străină nu a fost încununată de succes.

Evoluţia circulaţiei monetare şi importanţa tezaurizării valorilor, chiar dacă după un timp

Conduita preotului între sacru şi privat: portrete ale preotului greco-catolic din Vicariatul Hațegului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

prof.dr. Camelia Elena Vulea

comunităţii sale 2 . Numeroasele responsabilităţi, completate de sarcina întreţinerii familiei, făceau ca poziţia pe care o ocupa să nu fie una uşoară.

Biserica avea rolul de a transmite valorile creştineşti, veghind în acelaşi timp asupra modului în care credincioşii le urmau. Cel căruia îi revenea această sarcină era preotul prin intermediul registrelor parohiale. Prin urmare, una dintre responsabilităţile ce cădeau în sarcina preotului era de a ţine registrele matricole, în două exemplare, conform legii din 1827, pentru ca din anul 1831 să apară formulare tipizate. În aceste matricule erau consemnate evenimentele majore din viaţa indivizilor, devenind un instrument eficient pentru realizarea evidenţei populaţiei.

Obligaţia de ţine anumite tabele statistice îl recomandă ca intermediar între comunitate şi autorităţile laice. Aceste date trebuiau redactate anual şi trimise ordinariatului care, la rândul său, le expedia instituţiilor abilitate 3. De cele mai multe ori această obligaţie este o adevărată corvoadă pentru preoţii care se roagă mereu să fie scutiţi de purtarea acestei sarcini. În repetate rânduri vicarul a intervenit pe lângă episcopie cerând absolvirea

Rolul preotului în comunitate, în secolul al XIX-lea, a fost unul complex şi diversificat, fiindu-i atribuite o serie de sarcini și obligații ce rezultau din poziția pe care o ocupa în ochii comunității rurale românești. El lua parte la toate momentele importante din viaţa unui credincios: naşterea, căsătoria, moartea, fiind considerat liantul care coagulează o comunitate și se implică, chiar coordonează viaţa culturală. O scurtă incursiune asupra câtorva documente de arhivă ne ajută să desprindem cu ușurință mai multe portrete ale preotului, pe măsură ce analizăm relaţiile existente între acesta şi comunitate. Acesta era, pe rând sau toate deopotrivă, preot-duhovnic, preot învăţător, administrator al bunurilor bisericeşti, etc. Preoţii erau cei care îndrumau viaţa credincioşilor în toate aspectele: social, religios, cultural, etc. Rolul social al acestora era unul complex şi implica multiple aspecte care pot contribui la conturarea profilului social al acestui segment al societăţii româneşti. Ei reprezentau adevăraţi lideri ai satelor, la ei se raporta întreaga comunitate căci, aşa cum sublinia şi N. Iorga, “viaţa românilor de dincolo era înainte de toate o viaţă de sat, satele erau conduse de preoţi” 1.

Preotul trebuia să constituie un model de comportament, de ţinută morală în cadrul

2

Sorina Bolovan, Familia şi relaţiile matrimoniale în satul românesc transilvănean în a doua jumătate a secolului al XIXlea în Anuarul Institutului de Istorie (AI.I.C) Cluj, 35, 1996, p.

212.

3 Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Hunedoara-Deva (ANDJHD), Fond Vicariatul greco-catolic Haţeg, dosar 3/1863, fila 1-2.

1

N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, p. 447455; Marcel Ştirban, Spiritualitatea greco-catolică de la 1700 la 1918. Conferinţe. Comunicări. Articole, Cluj, 1990-1992, p. 16.

135

PERSPECTIVE ISTORICE

preoţilor de această sarcină 4, fără a primi vreun răspuns favorabil 5.

Numeroasele circulare ale episcopiei către preoţi oferă o imagine asupra modului în care unii dintre ei înţelegeau să aplice legislaţia.

Neregularităţile existente explică insistenţele permanente ale forurilor civile şi ecleziastice în încercarea continuă de a le remedia. Cele mai multe circulare insistă asupra păstrării cât mai exacte a protocoalelor soldaţilor, a completării corecte e tuturor rubricilor, a comunicării la timp a schimbărilor statutului civil al acestora.

Superficialitatea de care dădeau dovadă unii preoţi putea duce la regretabile omisiuni de persoane.

Aceste atitudini nu trebuie generalizate sau exagerate, iar greşelile privite cu indulgenţă, găsindu-şi circumstanţe atenuante în povara greutăţilor pe care un preot trebuia să le poarte.

Preotului îi revenea sarcina de a păstra şi alte acte oficiale ale bisericii, pentru asta fiind nevoit să colaboreze cu autorităţile civile locale. El era cel care, cu ajutorul scaunului vicarial, avea obligaţia de a înscrie în registrul funciar toate proprietăţile bisericii dobândite prin donaţii sau cumpărări. Neglijenţa dovedită de unii dintre ei în îndeplinirea sarcinilor ce le reveneau şi omiterea întocmirii actelor oficiale a dus uneori la complicaţii, la situaţii neplăcute pentru biserică, ameninţată în drepturile sale dintr-o eroare umană.

Multiplele ipostaze ale preotului impun şi imaginea sa de apărător al drepturilor bisericii şi a averilor ei. Nu de rare ori asupra bunurilor bisericii au ridicat pretenţii diferite persoane, invocând varii motive şi profitând de dezordinea ce domnea în actele parohiale. Anumite persoane au încercat sau chiar au reușit să jongleze, să profite de aceste lacune din activitatea preoţilor şi a organelor ecleziastice locale pentru a obţine avantaje personale. De neclaritatea ce domneşte în arhivele parohiale profită, cel mai adesea, urmaşii preotului, mai ales dacă această funcţie nu se mai transmite în familie. Pe de altă parte, uneori chiar situaţia adversă, când parohia cu beneficiile pe care le presupune, se transmite din generaţie în generaţie poate crea confuzie, voită sau nu, între pământurile bisericii şi cele aflate în proprietatea preotului 6.

Secolul al XIX-lea a statuat rolul preoţilor ca buni îndrumători ai păstoriţilor lor nu doar în cele duhovniceşti, ci şi în probleme culturale, sociale, economice 7. Intr-o rezoluţie a episcopiei, din 10 mai 1863 8 , adresată scaunului vicarial se trasează contururile largi a ceea ce se aştepta şi trebuia să fie un preot. Acesta trebuia “… cu îndoite puteri să se străduiască împlini chemarea sa, nu numai cu viaţă cuvioasă, ci şi cu cuvântul păstorind turma lui încredinţată, în sfânta biserică şi în şcoală, deşteptând-o şi îndreptând-o la adevărata credinţă şi la fapte creştineşti corespunzătoare; ca aşa să se formeze şi să crească generaţiile în privinţa religioasă-morală mai iscusită, precum pentru biserică aşa şi pentru naţiunea noastră mai cu viaţă şi onoare”. Preotul ne apare, astfel, ca un îndreptar moral al comunităţii păstorite.

Slujitorii bisericii se identificau cu păstoriţii lor, de care nu se deosebeau prea mult nici la vorbă, nici la port, nici ca nivel de viaţă. Ei sunt priviţi de către comunităţi dintr-o perspectivă prevalent lumească dar şi cu respect pentru că el nu se limita la oficierea slujbelor şi se implica în toate aspectele vieţii unei comunităţ 9. Comunităţile au văzut în preoţi oameni cărora li se pot adresa în orice problemă. Preotul este alături de enoriaşi în toate momentele vieţii ca mijlocitor între viaţa pământeană şi divinitate. La aceasta a contribuit şi faptul că preotul se află mereu alături de ei chiar şi la munca la câmp. Povara întreţinerii familiei făcea, însă, ca de multe ori, atenţia preotului să nu se îndrepte exclusiv spre turma de păstoriţi.

Precaritatea situaţiei materiale a canalizat eforturile preoţilor spre propriile familii şi abia apoi spre credincioşi. Sărăcia în care, la mijlocul secolului al XIX-lea, trăiau majoritatea preoţilor hețagani ducea uneori la zălogirea unor proprietăţi ecleziastice cu riscul, deloc neglijabil, de a se pierde, printre atâtea zălogiri şi răscumpărări, adevăratul proprietar 10.

Sarcinile la care erau chemaţi să răspundă duc la agravarea stării lor. Într-o plângere din 1862 a preoţilor din vicariat se arăta că, fără un ajutor din partea statului, ei vor ajunge “neajutoraţi, în o cu ea porţiunea canonică, susţinând că aceasta a fost donată de un posesor local soţului ei, fostul preot, şi nu bisericii.

7 Nicolae Bocşan, Cazul mitropoliei române, în Etnie şi confesiune în Transilvania sec. XIII-XIX, Oradea, 1994, p. 136.

8 ANDJHD, fond cit., 3/1863, f. 35-37.

9 Sorina Bolovan, I. Bolovan, Biserica şi familia la românii din Transilvania în secolul al XIX-lea, în A.I.I.Cj”, 32, 1992, p. 95.

10 ANDJHD, fond cit., 1/1854, f. 1.

4

Ibidem, 1/1859, f. 13-14, 17-18.

Ibidem, f. 11-12.

6 Ibidem, 2/1856, f. 1 – văduva preoteasă din Fărcădinul de Sus refuză să accepte ca preotul administrator să lureze în comun 5

136

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

trăia în sărăcie 14. Sarcinile la care erau chemaţi să răspundă se adaugă şi agravează starea lor.

Viaţa peoţimii române era intrisec legată de clădirea şi înzestrarea bisericii, a casei parohiale, de susţinerea scolilor confesionale. Sub oblăduirea şi la îndemnul preoţilor, credincioşii greco-catolici au încercat să-şi refacă bisericile, să le înzestreze cu odoare, să ridice case parohiale şi şcoli.

Exemplul personal al preotului influenţa climatul moral din sat. El avea obligaţia de a combate desfrâul şi concubinajul şi de a veghea la menţinerea unei vieţi morale adecvate. Purtarea lor îşi pune amprenta asupra întregii comunităţi. Ei sunt cei care trebuiau să rezolve problemele legate de moralitatea credincioşilor, de contractarea căsătoriei, de separarea de pat şi masă, în timp ce problemele legate de divorţ cădeau în sarcina vicarului şi a tribunalului matrimonial de primă instanţă de la Lugoj. Preotul, prin comportamentul său, trebuia să reaşeze pe o poziţie nouă şcoala şi biserica, privite ca temelii ale culturii poporului, să vegheze asupra comunităţii în întregul ei, să-i confere încredere în forţele proprii, în şcoală şi biserică.

O percepţie corectă a atribuţiilor distincte şi a superiorităţii clericale o aveau doar unii preoţi.

Existau preoţi care, prin toată viaţa lor, se recomandau ca buni slujitori ai bisericii şi ai şcolii, ca mântuitori ai sufletelor credincioşilor. Este cazul preoţilor Iosif Ulpianu din Grădişte 15 şi a lui Ioan Lazăr din Sântămărie Orlea. 16 Avem şi preoţi care prin tot ce fac aduc atingere statului preoţiei, nerespectând nici măcar ţinuta. Preotul din Ştei a fost unul dintre cei admonestaţi pentru purtarea sa şi pentru faptul că nu poartă ţinuta vestimentară corespunzătoare.

Moralitatea preotului a făcut obiectul atenţiei enoriaşilor şi a superiorilor săi dar acest lucru nu a făcut ca deviaţiile de comportament să dispară. La episcopie ajungeau cazurile de indisciplină, excepţiile comportamentale şi mult prea puţine aprecieri pozitive despre preoţi dinspre credincioşi. Paradoxul constă în faptul că rapoartele anuale ale vicarilor asupra purtării morale a preoţilor nu semnalau nici o deviere de la normă pentru ca de-a lungul anului asemenea semnale să

stare prea mizeră, deplorabilă, înjositoare, derogatoare statului preoţesc” 11. Această cerere comună urma celei înaintate, în 1859, de către preoţii din Păucineşti, Zeicani, Bouţarul de Sus, Bouţarul de Jos şi Bucova, în care se prefigura viitorul lor dacă situaţia nu se va remedia: “… cu dări multe a statutului îngreunaţi şi cu servicii oficiale ocupaţi şi pentru acelea rău proveduiţi, amar de starea şi viaţa noastră şi mai amar decumva această a noastră prea umilă rugăciune nu va fi sprijinită de o părintească şi graţioasă mână de ajutor” 12.

La mijlocul secolului al XIX-lea preotul de ţară nu se deosebea prea mult de ţăranul de rând în preocupările cotidiene, pentru ca la îmbinarea dintre secole acesta să devină un intelectual de vază, cel mai învăţat şi respectat om din sat.

Elementul care l-a detaşat mereu de restul comunităţii a fost ştiinţa de carte, dublată de calitatea de duhovnic, ceea ce îi conferea un capital de încredere şi respect în relaţiile cu poporenii.

Acest statut s-a accentuat în perioada absolutismului, când emanciparea naţională şi socială se putea realiza doar prin intermediul şcolii şi al bisericii.

Biserica intermediază raportul dintre comunitate şi autoritatea laică şi politică. Preotul, în calitatea sa de reprezentant al bisericii, a fost purtătorul de cuvânt al doleanţelor poporului de rând în relaţia cu autorităţile politice, un apărător al comunităţii. Figura sa era, cel mai adesea, apropiată de a ţăranului de rând, alături de care il găsim adeseori muncind cot la cot. Birul şi taxele plătite de către ţărani erau insuficiente pentru a-i asigura un trai decent, conform statutului său.

Preotul era apropiat de sufletul credincioşilor, fiind desemnat cu apelativul de “părinte” până în zilele noastre. El era confidentul lor, persoana cea mai de încredere, căreia îi puteau încredinţa poverile sufletului şi la care puteau găsi alinare.

Buna desfăşurare a acestei misiuni putea fi afectată de “statul cel mizer al preoţilor” 13 care le paraliza orice acţiune eficientă asupra poporului ce se afla “într-o stare demoralizată, dedat blasfemiilor celor mai înfiorătoare…; şi nu respectă pe preoţii lor cum se cuvine”. Uneori chiar şi acordarea unui ajutor financiar era conceput să contribuie la îmbunătăţirea imaginii preotului care

14

Ibidem, 1/1851, f. 1; 3/1858, f. 2, 3-4, 5, 6-7, 8, 44, 45-46, 53, 54-55, 61, 71; 3/1859, f. 1-2; 3/1860, f. 20, 21-22 – este cazul preotului Salamon Raboi din Sălaşul du Sus. 15 Ibidem, 3/1860, f. 23-24.

16 Ibidem, f. 25-26.

11

Ibidem,3/1862, f. 1-2.

Ibidem, 3/1850, f. 4-5, 6-7.

13 Ibidem, 5/1857, f. 4-5.

12

137

PERSPECTIVE ISTORICE

fie trase permanent. Prin urmare, de multe ori, aceste rapoarte pot fi considerate banale statistici anuale în care se nota laconic “stare morală bună”.

Aprecieri pozitive veneau mai ales din partea credincioşilor atunci când aceştia doreau numirea ca preot a unui anumit individ.

Purtarea morală este cea care dă măsura calităţii şi valorii unui preot. 17 O conduită conformă canoanelor bisericeşti poate să atenueze sau chiar să anuleze lipsa unei pregătiri de specialitate.

Această apreciere vine să confirme încă o dată ideea exprimată în aceste pagini că exemplul personal al preotului poate influenţa într-o măsură hotărâtoare comportamentul colectiv al comunităţii. Receptivi mai degrabă la calităţile vocale şi oratorice ale preotului, la atitudinea acestora şi la modul cum poartă oficiul preoţesc, oamenii nu considerau un impediment faptul că preotul lor nu absolvise o şcoală de specialitate.

Comportamentul moral al preotului era cel care induce anumite atitudini în mentalul colectiv.

Astfel, valoarea unui preot se valida prin intermediul colectivităţii păstorite care acorda prioritate calităţii morale şi celei intelectuale pe care, totuşi, o apreciau şi o recunoșteau.

Nu întotdeauna preotul inspiră respect.

Există şi situaţii în care purtarea sau pregătirea sa afectează prestigiul său dar şi relaţiile cu credincioşii. Uneori preotul este calificat ca fiind “tare simplu”, avându-se în vedere pregătirea sa care nu îi permite să organizeze cum se cuvine serviciul divin 18.

Nu lipsesc însă exemplele negative care pătează vaza clerului şi reduc încrederea poporului în păstorii săi sufleteşti. Ei săvârşesc uneori fapte ce contravin canoanelor bisericeşti şi stigmatizează imaginea clericală. 19 Asemenea acte provoacă de obicei o intensă corespondenţă între oficiile episcopale şi cele vicariale. Prin purtarea lor atrag aprecieri negative iar urmările se pot repercuta asupra întregii comunităţi, determinând scindarea acesteia în două părţi: cei care îl acuză şi cei care îl

scuză pe preot dar şi între credincioşii ce se erijează în apărători ai preotului indisciplinat şi vicar.

Un asemenea exemplu a fost cazul preotului Nicolae Casian din Toteşti acuzat de către un proprietar local, Iuliu Ponori, că la “casa parohială vinde băuturi spirtoase, adună oameni acolo, muzicanţi şi mai multe excese şi scandaluri dă ocazie”. Sus-numitul proprietar se arăta atât de indigat de această faptă neconformă cu statutul preoţiei încât s-a adresat direct episcopului din Lugoj. El socotea că preotul, “uitându-şi chemarea sa preoţească”, a dat prilej de scandal chiar în timpul sărbătorii Naşterii Domnului 20 . Această plângere a determinat intervenţia Ordinariatului de la Lugoj, din 12 ianuarie 1861, prin care se cerea vicarului Gavril Pop să acţioneze cu fermitate şi să-l cheme la dânsul pe preotul în cauză pentru “a-l dojeni pentru cele trecute, iar pe viitor a-l opri ca sub nici un titlu la casa parohială băuturi spirtoase să nu mai vândă” 21. Cel mai important lucru este ca pe viitor preotul să nu mai dea naştere unor plângeri asemănătoare din partea credincioşilor.

Vicarul a intervenit imediat pentru a reglementa situaţia 22.

O altă situaţie, menită să arunce o lumină nefavorabilă asupra preotului, a fost semnalată de către episcopie în satul Peşteana 23. Aici “intrând boala de vite”, locuitorii au dezgropat cadavrul unui consătean de al lor crezând că în acest fel vor alunga boala. De acest act “de necrezut în timpurile noastre” este considerat responsabil preotul care, printre alte sarcini ale sale, trebuie să se silească “a stârpi din sânul poporului nostru numeroase prejudecăţi”. În prezentarea acestei situaţii regretabile apare motivul ruşinii, întâmplarea putând “dejosi pe întregul nostru popor înaintea opiniei publice”. În consecinţă, preoţii sunt îndemnaţi “să vă nevoiţi cu arma luminii a împrăştia întunericul de la poporul grijei voastre sufleteşti încredinţat, căci după zisa Sfânta Scriptură, unde e lumina acolo nu are loc întunericul”. Este însă discutabilă capacitatea preotului de a lumina poporul când de multe ori era nevoie să se lumineze mai întâi pe sine.

Rolul preotului de îndrumător spiritual al poporului este adeseori umbrit de asemenea fapte reprobabile care dovedesc, în acelaşi timp, lipsa de

17

Ibidem, 1/1855, f. 3.

Pe baza acestui motiv, proprietarul băilor de fier din Valea Fierului refuză administratorului de aici, preotul Nicolae Popovici, o mărire de salar, considerând că nu are o purtare bună şi o cultură în pas cu cerinţele vremii; vezi ANDJHD, fond cit., 3/1858, f. 50, 51-52; 5/1862 f. 15-16.

19 Vulea Camelia, Preotul între sacru şi profan în vicariatul greco-catolic al Haţegului (1855-1867) în Corviniana, an VI, 2001, nr. 6, p. 241.

18

20

ANDJHD, fond cit., 3/1861 f. 15.

Ibidem, f. 16.

22 Ibidem, f. 11-12.

23 Ibidem, 1/1862, f. 4-5.

21

138

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

pentru a supravieţui. Starea materiala a preotului oglindeşte întotdeauna starea economică a comunităţii pe care o păstoreşte. Un preot şi o biserică săracă ofera indicii clare ale sărăciei oamenilor care nici nu-l pot plăti pe preot. În tot secolul al XIX-lea, preotul a avut un rol important în comunitate, dar aceste derogări de la moralitatea clericală dovedesc că și el este un om ca toți ceilalti, un om ieșit din popor, de care se deosebește prin cunoștința de carte. De-a lungul secolului al XIX-lea preotul a fost figura proeminentă a lumii rurale româneşti din Transilvania. El era slujitorul altarului, părintele spiritual al comunităţii, purtătorul de cuvânt al enoriaşilor săi. La nivelul comunităţii săteşti atributele sale erau: săvârşirea serviciului religios, supravegherea şi îndreptarea credincioşilor pe linia conservării credinţei şi comportamentului moral în conformitate cu perceptele religioase, ridicarea nivelului de cultură al păstoriţilor prin catehizare, combaterea superstiţiilor, întreţinerea şi administrarea averii bisericeşti.

autoritate a preotului asupra păstoriţilor săi sau ignoranţa poporului şi, de multe ori, chiar a preotului. Faptele săvârşite de preoţi pot să se reflecte negativ asupra comunităţii, chiar dacă aceştia nu conştientizează consecinţele faptelor lor.

Nu sunt puţine plângerile credincioşilor împotriva preoţilor.

Nu rare sunt cazurile în care preoţii sunt acuzaţi că nu îşi îndeplinesc serviciul lor. Astfel, vicarul informează Ordinariatul de la Lugoj că, în 15 iunie 1866, cu ocazia unei vizite în Silvaşul de sus, locuitorii i-au înmânat o plângere împotriva administratorului local Lascu Mihuţoni care nu îşi îndeplineşte sarcinile. Cazurile de insubordonare sunt numeroase dar pe lângă aceste probleme şi lăsând la o parte rolurile preotului de îndrumător spiritual al comunităţii, de învăţător al poporului şi de stâlp al unirii, nu trebuie să uităm că şi el este un om ca toţi ceilalţi, supus greşelii. Îl regăsim alături de ţărani muncind pe la proprietari pentru a-şi asigura existenţa; este împovărat cu o familie numeroasă, fiind nevoit să ia pământ în arendă

SILVIU DRAGOMIR - PERSONALITATE A ISTORIEI HUNEDORENE

Prof. Nicolae Stoian

Viitorul profesor, istoric şi academician, vede lumina zilei la 1 (13) martie 1888 în comuna Gurasada. Tatăl său, Simion Dragomir, provenea din Ohaba de pe Secaş, de lângă Blaj şi era notar comunal în sat. De la el a învăţat Silviu Dragomir suprema iubire faţă de „lege şi neam”, după cum singur o va mărturisi mai târziu.

Mama sa, Reghina Dragomir, născută Ciurea, era moaţă, fiica unui muncitor minier din Roşia Montană, de lângă Abrud. În general, ca mai toţi moţii, era mândră şi energică. În familia notarului Dragomir, Silviu venea ca al doilea copil, primul fiind Alexandru. Cât au fost mici, de copii „a văzut” mai mult bunica din partea mamei, care a stat mult timp la Gurasada.

Ea trăise pe viu eroicele evenimente ale Revoluţiei de la 1848 în Munţii Apuseni, era mândră de ele şi le depăna nepoţilor, care îi sorbeau întâmplările relatate. Copilăria i se scurge în epoca memorandistă, de recrudescenţă a mişcării de eliberare naţională a românilor transilvăneni. Şcoala primară o face în comuna învecinată, Ilia, absolvind în vara anului 1897. Râvna şi atracţia către învăţătură se manifestă încă din această

În galeria oamenilor de cultură pe care i-a dat ţării judeţul Hunedoara, alături de Ioan Budai Deleanu şi fraţii Densuşianu, un loc aparte îl ocupă istoricul Silviu Dragomir.

Cunoscut în ultimele decenii maselor largi de iubitori ai istoriei, mai cu seamă datorită popularei şi luminoasei monografii dedicate lui Avram Iancu, el şi-a reocupat locul pe care, de fapt, l-a avut pe merit în istoriografia naţională.

139

PERSPECTIVE ISTORICE

ideii naţionale cu socialul, surprinzând trainicele legături dintre intelectualitate şi mase.

Venind spre istorie din atmosfera dualismului austro-ungar, în care asuprirea naţionalităţilor era ridicată la rangul de politică de stat, va fi în permanenţă, un neobosit căutător al documentelor pentru istoria noastră, mai cu seamă pentru evenimentele cruciale de la 1848 – 1849 din Ardeal, documente pe care le-a scotocit şi copiat cu trudă de benedictin, în arhivele din Carloviţ, Moscova, Viena, Budapesta şi din ţară.

Ca istoric al sud-estului european, Silviu Dragomir s-a distins în principal prin studiile consacrate romanităţii sud-dunărene şi slavisticii în spaţiul Ţărilor Române, în spiritul concepţiei mentorului său, Ion Bogdan. În anii dinaintea primului război mondial, istoricul a cercetat raporturile noastre cu Rusia, îndeosebi pe plan confesional, dar şi cu implicaţiile lor politice în secolele XVII şi XVIII, desţelenind mai ales domeniul relaţiilor transilvano – ruse.

Ulterior a consacrat un spaţiu largf legăturilor istorice dintre Ţările Române în evul mediu, aducând contribuţii substanţiale la istoria unităţii poporului român.

A avut constante preocupări privind lupta de emancipare politică şi socială a poporului român, temă căreia i-a dedicat numeroase cercetări materializate în lucrările despre Ion Buteanu, Constantin Românu Vivu, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Vasile Goldiş.

Silviu Dragomir este autorul prin excelenţă al istoriei Revoluţiei de la 1848 în Transilvania, căreia i-a oferit o temeinică cercetare, prin apelul la o documentaţie copleşitoare, într-o interpretare care, în linii esenţiale, îşi păstrează şi astăzi valabilitatea, concretizată în volumele: Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848 – 1849, Sibiu – Cluj 1944 – 1946. Prin subiectele pe care le-a abordat în acest domeniu, Silviu Dragomir a conturat istoria emancipării naţionale a poporului român în secolele XVIII – XIX, aparţinându-i prioritatea în deplasarea accentului, de la memorialistica revoluţiei, la documentul istoric.

Valoroasa activitate didactică şi ştiinţifică, pusă în slujba istoriografiei româneşti şi-a împletito cu atitudinea exemplară a omului politic, participant la marile momente ale istoriei poporului său. Îl găsim în tinereţe, prezent şi cu rol însemnat în epocalul eveniment de la Alba Iulia, din 1

perioadă, certificatul şcolar având însemnate pe el calificativele Excelent, Foarte bine şi Eminent.

După terminarea şcolii primare, urmează cursurile Gimnaziului din Blaj. Aici, tânărul Dragomir se iniţiază în limbile clasice (latina şi greaca) şi dobândeşte serioase cunoştinţe în limba română, limba maghiară, limba germană şi istorie.

Anii de studii realizaţi la Blaj, cu atâtea dovezi şi exemple ale luptei seculare a poporului român pentru dobândirea de drepturi naţionale, îşi vor pune pecetea pe fizionomia spirituală şi atitudinea politică a viitorului istoric şi om de cultură. Nu cunoaştem exact motivul pentru care tânărul Dragomir face ultimii doi ani ai gimnaziului la Novisad, în Voivodina Sârbească. Se pare că la această acţiune, o contribuţie a avut-o şi consilierul Episcopiei Sibiului, Nicolae Ivan, care l-a îndemnat pe notarul Dragomir să-şi dea unul din băieţi să facă studiile de limbă slavă la un liceu din Ungaria, pentru a putea dezgropa trecutul românilor din documentele slave. În aceşti ani de studii la Novisad, Silviu Dragomir achiziţionează serioase cunoştinţe de limbă sârbă, prefigurând de pe atunci pe unul dintre cei mai buni slavişti ai noştri.

Studiile universitare le face la Cernăuţi şi Viena, în anii 1905 – 1910, urmate de specializarea în Rusia, toate acestea desăvârşindu-i pregătirea de slavist.

Promovându-şi exemenele şi colocviile cu calificative excelente (mărturie stau documentele şcolare ale istoricului, aflate la Filiala Deva a Arhivelor Naţionale), se stabileşte la Sibiu, pentru a se dedica carierei universitare, încadrându-se în pleiada de cărturari ardeleni care vor participa cu dăruire la pregătirea şi făurirea statului naţional unitar român. După Unirea cea Mare, va fi solicitat ca profesor de studii sud-est europene, la Universitatea Daciei Superioare din Cluj.

Format la şcoala criticii istorice pozitiviste, amendată de un necesar spirit naţional cu studii preponderent teologice, dar şi filologice, istorice şi filosofice, la Blaj, Novisad, Cernăuţi, Viena şi specializare la Moscova, Silviu Dragomir a acoperit cu consecvenţă două domenii fundamentale pentru scrisul istoric românesc: slavistica şi istoria Transilvaniei.

Prin lucrările sale, a elucidat afirmarea românească în secolul al XVIII – lea, scoţând la iveală forţa ţărănimii. A fost istoricul care a dat consistenţă istoriografică fenomenului conjuncţiunii

140

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Prin ultima şi cea mai valoroasă lucrare a sa, Silviu Dragomir lasă istoriografiei noastre un model de cercetare, un legământ de militantism şi angajament patriotic, erudiţie în logica istorică, echilibru în stil şi judecăţi.

Ca om, Silviu Dragomir a fost o fire aleasă.

Toţi cei care l-au cunoscut, i-au apreciat înaltele calităţi sufleteşti: loialitatea, altruismul, calda dragoste de neam şi de ai săi şi o bunătate rar întâlnită. A fost prieten şi l-au onorat cu amiciţia lor, personalităţi de frunte ale vieţii politice şi culturale româneşti din prima jumătate a secolului XX: Dr. Petru Groza, Armand Călinescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, Mihail Sadoveanu, Ion Lupaş, Alexandru Rosetti.

Când se stingea din viaţă, în februarie 1962, istoricul mişcării de eliberare naţională a românilor transilvăneni, lăsa în urma lui o viaţă didactică, ştiinţifică şi politică închinată poporului său.

Viaţa şi activitatea profesorului şi istoricului patriot Silviu Dragomir, în ceea ce a avut ea mai valoros, precum şi o bună parte a operei sale, îndeosebi monografiile Ion Buteanu, C. Romanu Vivu, Vasile Goldiş şi mai ales Avram Iancu, plasate în jurul ideii centrale a unităţii românilor, oferă certe valenţe educative pentru tânăra generaţie, contribuind la educarea ei în spiritul tradiţiilor glorioase ale înaintaşilor şi de degajare plenară în efortul contemporan de ridicare continuă a patriei.

decembrie 1918, apoi în anii maturităţii, în fruntea oamenilor de cultură, apărători cu pana ai integrităţii teritoriale a României, susţine conferinţe, întemeiază în 1934 „Revue de Transilvanie”, pentru a face cunoscută opiniei publice mondiale situaţia reală din punct de vedere istoric şi etnic, iar ca om politic, opunându-şi veto-ul său energic Dictatului de la Viena.

Consistenta şi variata sa activitate ştiinţifică şi publicistică, a fost recunoscută la nivel naţional prin alegerea sa, ca membru corespondent în 1916 şi titular în 1928, al Academiei Române, la abia 40 de ani împliniţi, la aceeaşi vârstă la care şi Nicolae Iorga pătrundea în Areopagul culturii şi ştiinţei româneşti. În ultimii ani ai vieţii, Silviu Dragomir îşi va încununa laborioasa activitate ştiinţifică, prin elaborarea amintitei monigrafii despre Avram Iancu. Axată pe activitatea revoluţionară a eroului moţilor, ea îmbrăţişează de fapt întreaga revoluţie a românilor ardeleni de la 1848 – 1849, fiind totodată şi mostră de proză istorică, în care figura acestuia, confundată cu însăşi istoria naţiunii, se proiectează în dimensiuni exemplare în istoria aspiraţiilor româneşti.

Ambele ediţii ale lucrării, din 1965 şi 1968, s-au epuizat în câteva zile, dovedind dacă mai era nevoie, popularitatea conducătorului moţilor şi că monografia dedicată lui de istoricul hunedorean, rămâne o carte de suflet a poporului nostru.

Românii din Serbia

disticte.

Prof. Tiberiu Gaghi

a încerca să înţelegem cauzele care au condus la încălcarea tuturor drepturilor minoritare ale acestora de către autorităţile sârbe. În vreme ce românilor din Voivodina le este recunoscută oficial apartenenţa la minoritatea româna, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din acest statut, respectiv şcoli cu predare în limba română, biserici ortodoxe româneşti ori un mare numar de publicaţii în limba maternă, în Valea Timocului nici măcar nu se utilizează termenul de român, ci de vlah.

Aşadar, vlahii nefiind recunoscuţi oficial ca români, autorităţile au considerat că nu au nicio obligaţie în a le asigura aceleaşi drepturi – prevăzute de altfel prin constituţie - astfel că sute de mii de conaţionali care trăiesc atât de aproape

În Serbia românii trăiesc în două comunităţi

Românii de la Nord de Dunăre (Voivodina), în număr aproximativ de 30.000 de persoane şi cei de la Sud de Dunăre însumând, potrivit recensămintelor oficiale, puţin peste 45.000 conaţionali.

Contrar cifrelor "oficiale", reprezentanţii românilor de la Sud de Dunăre, respectiv românii timoceni, apreciază că numărul acestora este de cel puţin 400.000, opinie confirmată atât de analiştii sârbi cât şi de faptul că, în judeţele Branicevo, Bor, Pomoravlie şi Zaiecear există mai mult de 150 de localităţi populate aproape exclusiv de români.

Aceste explicaţii nu sunt întâmplătoare, relevarea adevărului fiind absolut esenţială pentru

141

PERSPECTIVE ISTORICE

Bisericii Ortodoxe Române. Rezultatul? Biserica Ortodoxă Română nu doar că nu a acceptat să preia în jurisdicţia ei mica biserică din Malainiţa, dar nici măcar nu a transmis vreun răspuns la rugăminţile preotului.

Datorită refuzului de a demola biserica, Bojan Aleksandrovic a primit numeroase ameninţări, că va fi închis, că i se va demola forţat nu doar biserica ci şi propria casă, considerată ca fiind casă parohială, în cele din urmă fiind întradevăr condamnat la un an de detenţie cu suspendare.

De la începutul anului 2005, momentul izbucnirii tensiunilor şi până în vara anului 2006, când s-a decis condamnarea lui, preotul Bojan Aleksandrovic a fost constant chemat la ancheta, fiind permanent hărţuit, încercându-se intimidarea lui. Merită citat aici un fragment din discursul deputatului Marius Rogin din Ședinta Camerei Deputaţilor din data de 23 mai 2005, referitoare la situaţia românilor din Serbia. (...)”Nu pot însă să nu prezint situaţia preotului român Bojan Aleksandrovic (...) La judecătoria din Negotin, în data de 17.05.2006, a avut loc înfăţişarea hotărâtoare în procesul de judecare a preotului Bojan Aleksandrovic, slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea de judecată a Judecătoriei din Nogotin din data de 13.10.2005.

Un fapt interesant care mi-a fost adus la cunoştinţă şi peste care nu pot să trec şi care a fost remarcat de cei prezenţi cu acest prilej este faptul că toţi martorii prezenţi au fost ai Procuraturii şi că procurorul general al localităţii Nogotin, Vojislav Trokic, nu a adresat nici o întrebare martorilor prezenţi. Din declaraţiile celor prezenţi remarcăm faptul că aceşti martori ai acuzării "dădeau răspunsuri care te făceau să râzi" şi care se vedeau că erau pregătite dinainte.

Hotărârea de dărâmare a unui lăcaş al Bisericii Ortodoxe Române (biserica, clopotul şi casa), hotărâre pe care administraţia locală din Nogotin a dat-o prin procedură de urgenţă încă din ianuarie 2005, a fost luată pe baza controlului din 29.12.2004. În ciuda faptului că a cerut aprobările necesare, preotul Bojan Aleksandrovic nu a primit răspuns la cererea de eliberare a documentelor cu privire la condiţiile de construire din 04.11.2003, în fapt fiind vorba de o simplă cerere de legalizare.

Deşi ministerul de resort a hotărât să se renunţe la dărâmare printr-o scrisoare ce a fost

de România uită, de la o generaţie la alta, graiul românesc. Și nu pentru că ei ar dori acest lucru, ci pur şi simplu pentru că nu au dreptul nici măcar la un cuvânt în limba lor în şcoli, biserici sau presă. Și pentru că drepturile lor nu au reprezentat niciodată pentru România un subiect suficient de important pentru a interveni serios pe lângă Belgrad.

Pentru lupta necontenită dusă pentru „rumânii” lui şi pentru forţa fantastică a credinţei de care a dat dovadă, preotul Bojan Aleksandrovic, la doar cei 33 de ani ai săi, a ocupat deja pe drept un loc binemeritat în galeria marilor români de azi şi dintotdeauna.

Bojan Aleksandrovic este cel care a îndrăznit sa fie român într-o ţară în care nu existau, teoretic, români. El este cel care a construit prima biserică ortodoxă românească din Valea Timocului. Și el este cel care, pentru credinţa sa strămoşească, a riscat să platească preţul propriei libertăţi.

,,Pentru românii timoceni nici clopotele nu bat...,, Bojan Aleksandrovic

În anul 2004, cu sprijinul comunităţii de

români (vlahi) din satul Malainiţa, comuna Negotin - judetul Bor, Bojan Aleksandrovic a ridicat în grădina sa o biserică ortodoxă în care s-a putut auzi pentru prima dată după atât de mult timp o slujbă în limba română. Însă bucuria lor a fost de scurtă durată, dat fiind faptul că poliţia din Negotin a obţinut o autorizaţie de demolare, oficialităţi locale sârbe solicitând chiar intervenţia armatei împotriva satelor româneşti, considerate ca răzvrătite, uneltitoare împotriva statului. În acest context a intervenit inclusiv Biserica Ortodoxă Sârbă care a cerut trecerea bisericii nou ridicate sub jurisdicţia ei ori demolarea imediată.

Situaţia devenind extrem de tensionată, iar preotul Bojan Aleksandrovic a solicitat sprijin

142

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

"Ne rugăm de biserica noastră să mai încerce, să ne facă auziţi în lume" - Bojan Aleksandrovic Doar Episcopul-locţiitor de Vârşeţ, Daniil Stoenescu, a înfruntat orice ameninţare hirotonindu-l, la data de 5 iunie 2005, ca preot, duhovnic, iconom stavrofor şi numindu-l protoiereu ortodox român de ,,Dacia Ripensis".

Ulterior însă preotul Boian Aleksandrovic a fost judecat în absenţă de Tribunalul bisericesc ortodox sârb si caterisit pentru că a oficiat slujbe religioase în limba română într-o biserică din Serbia. În documentul prin care preotul a fost înştiinţat cu privire la caterisirea sa, semnat de episcopul Iustin, se arăta că „Bojan Aleksandrovic, fost cleric al episcopiei de Timoc, a dispreţuit pe episcopul său competent şi fără aprobare şi acord al bisericii noastre a fost hirotonit în treapta preoţiei de către un episcop al Bisericii Ortodoxe Române. Ca urmare, pe presbiterul Bojan Aleksandrovic îl caterisim din treapta preoţiei şi îl întoarcem în rândul laicilor fără drepturi şi funcţii“.

Dat fiind faptul că a fost hirotonit de Biserica Ortodoxă Romană, caterisirea lui de Biserica Ortodoxă Sârbâ nu a fost considerata validă, Bojan Aleksandrovici continuându-şi lupta în numele credinţei şi începând lucrările pentru a doua biserică. În pofida faptului că nu a reuşit să obţină autorizaţia de construcţie, doar un aviz pentru un atelier de icoane, părintele Boian Aleksandrovic nu a renunţat...

trimisă şi organelor locale din Nogotin, se pare că autorităţile centrale nu au prea mare influenţă asupra exceselor naţionaliste ale primăriei din Nogotin, care a dat ascultare Episcopului ultranaţionalist, Iustin al Timocului, cunoscut pentru fobia sa antiromânească, din moment ce continuă hărţuirea părintelui Bojan şi insistă în tribunal pentru dărâmarea bisericii din Malainiţa.

Mai mult decât atât, în presa sârbească, care apare la Zaicear, românii, şi, ceea ce este mai grav, România, sunt atacaţi dur de către extremiştii naţionalişti sârbi. Se pare că scopul articolelor este acela de aruncare pe piaţă a unor dezinformări evidente ce urmăresc crearea de tensiuni între sârbii şi românii din Timoc, influenţarea sinoadelor Bisericii Ortodoxe Sârbe şi Bisericii Ortodoxe Române de a lua o hotărâre în sensul eliminării jurisdicţiei BOR asupra românilor din Timoc, în general, şi a protopopiatului Ortodox Român "Dacia Ripensis" cu sediul la Malainiţa, în special.

Ceea ce este şi mai grav este poziţia unor înalţi ierarhi români, una prorusă şi în problema Mitropoliei Basarabiei. Trebuie să spun că în 1830, atunci când sârbii au intrat în zona Timocului, acolo existau deja 88 de biserici şi 17 mănăstiri româneşti care ţineau de Râmnicu Vâlcea. Ca cetăţeni sârbi, etnicii români din Timoc şi-au dat viaţa pentru Serbia şi pe fronturile din Croaţia şi Bosnia, dar şi din Kosovo. Ce-au primit în schimb? Asimilare şi nerecunoaşterea dreptului de a-şi vorbi limba maternă în Şcoală şi Biserică. Dreptul de a nu reveni la Biserica Mamă. Dreptul de a nu-şi construi biserici sau reconstrui bisericile.”

Fără niciun rezultat. Nicio autoritate română nu a intervenit pentru sprijinirea comunităţii românilor din Valea Timocului.

„O să facem biserica asta! O să mă închidă dacă trebuie, dar tot o să facem biserica asta“ În martie 2008, părintele Bojan Aleksandrovic a fost decorat de către ambasadorul

143

PERSPECTIVE ISTORICE

angajamentul său constant faţă de promovarea identităţii culturale, lingvistice şi religioase a românilor din Serbia"...

extraordinar şi plenipotenţiar al României la Belgrad cu Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Comandor, înalta distincţie conferită de preşedintele României, Traian Băsescu "în semn de apreciere deosebită pentru ataşamentul şi

Aspecte ale legăturilor românilor hunedoreni cu Ţara Românească în primele decenii ale secolului al XVI-lea

Lect. dr. Florin Dobrei

Din punct de vedere politic, prima jumătate a secolului al XVI-lea este considerată o perioadă de criză profundă, conflictul armat dintre adepţii lui Ferdinand de Habsburg şi cei ai lui Ioan Zápolya, derulat între anii 1526 şi 1538, constituind apogeul acesteia. La nivel local, luptele purtate în preajma cetăţii Devei şi a castelului de la Hunedoara, incursiunile de jaf turco-tătare şi folosirea culoarului Mureşului sau a depresiunii Haţegului ca spaţiu de tranzit pentru trupele angajate în conflict au constituit evenimente destabilizatoare pentru viaţa obştilor româneşti din cuprinsul comitatului. Climatul de nesiguranţă a fost completat de foametea, molimele şi calamităţile naturale, realităţi curente ale acelor timpuri. Adăugând acestor aspecte şi nemulţumirile de ordin social (cotropirea obştilor săteşti, însoţită de interzicerea dreptului de liberă strămutare de pe o moşie pe alta, prin legarea de glie; obligativitatea participării la oastea ţării, a prestării robotei şi a numeroaselor corvezi: construirea, întreţinerea şi repararea cetăţilor, a drumurilor şi a morilor,

Prin poziţionarea sa frontalieră, actualul judeţ Hunedoara a păstrat, de-a lungul întregului Ev Mediu, intense şi complexe legături cu spaţiul sud-carpatic; relaţiile de natură spirituală au ocupat un loc aparte. Pentru reliefarea acestora este necesară, pentru început, o prezentare succintă a cadrului istoric în care s-au desfăşurat.

Astfel, din punct de vedere administrativ, a fost păstrată, până după anul 1541, împărţirea comitatului hunedorean în mai multe districte, subordonate, potrivit unui document din anul 1371, cetăţii Deva („districtus castri Dewa”). Este vorba de „districtus Hatzak” (al Haţegului, atestat în 1360), „districtus de Hunyad” (al Hunedoarei, atestat în 1360), „districtus fluvii Stryg” (al Streiului, atestat în 1377) şi de „districtus Iofgw” (al Dobrei, atestat în 1387). Spre miază-noapte se întindea districtul Ribiţa („districtus Ribicza”, atestat în 1444), aparţinător comitatului Zarand, iar în partea răsăriteană, scaunul săsesc al Orăştiei (atestat în 1224). Graniţele actualului judeţ au fost „trasate” abia în anul 1876 1.

1

V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj, 1929, p. 152-154, 168; Costin Feneşan, Districtul Dobra şi privilegiile sale până spre sfârşitul veacului al XV-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Cluj-Napoca, an. 18, 1985-1986, p. 309-320;

Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, ed. a II-a, vol. IV, Cluj, 1989, p. 33-40, 63-64; Thomas Nägler, Aşezarea saşilor în Transilvania, ed. a II-a, Bucureşti, 1992, p. 224, 262-270; Istoria românilor III. Genezele româneşti (coord. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu), Bucureşti, 2001, p. 548-549.

144

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

cărăuşiile etc.), fiscal (dări în bani către stat, precum „venitul cămării, „darea capului” şi taxe excepţionale, către stăpânul de pământ, precum „censul” şi „daturile”, şi către Biserica RomanoCatolică, precum „dijma”, la care se adăugau şi cele în produse, anume cereale, vin, miere, animale etc.) şi judiciar (excesele generate de generalizarea dreptului de judecată al stăpânilor de pământ asupra propriilor supuşi, inclusiv cel al „paloşului”), tabloul sumbru al societăţii medievale româneşti hunedorene apare pe deplin conturat 2.

Reacţiile nu au întârziat să apară, protestele îmbrăcând forme felurite. De la acte simple de nesupunere faţă de autorităţile locale, respectiv fuga de pe moşii 3, s-a ajuns, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, la acţiuni complexe care vizau însăşi schimbarea ordinii sociale existente, precum răzmeriţele izolate 4 şi chiar participarea la amplele mişcări ţărăneşti ale timpului. Dacă la răscoala din 1514, condusă de secuiul Gheorghe Doja, românii hunedoreni nu au participat din pricina cantonării oştirii nobiliare la Deva5, în schimb documentele vremii înregistrează implicarea lor directă în cadrul altei operaţiuni de răsturnare a „ordinii” sociale existente, anume cea întreprinsă de Iovan Nenada, supranumit „Ţarul Negru”, în anul 1527. Răsculaţii au pătruns în districtu Haţeg, prin Poarta de Fier a Transilvaniei,

la 14 mai; în timpul confruntărilor dintre nobilime şi ţărani, castelul Corvineştilor a fost asediat, iar 124 de case din târgul Hunedoarei au fost arse. Marşul răsculaţilor a continuat apoi pe valea Cernei şi pe culoarul Mureşului până la Sebeş 6. Şi din punct de vedere religios situaţia rămăsese tensionată. Catolicismul minoritar „oficial” îşi păstra statutul privilegiat în raport cu credinţa populaţiei majoritare, iar măsurile antiortodoxe au fost integral reiterate în legislaţia timpului. Astfel, în anul 1500, regele Vadislav II Jagiełło (1490-1516) a repus în vigoare 7 prevederile diplomei regelui Sigismund de Luxemburg din 1428 8 . În plus, a reînnoit şi decretul lui Matia Corvinul (1458-1490) din anul 1468, prin care se extindea perceperea dijmei bisericeşti şi de la credincioşii „răsăriteni” aflaţi pe domeniile proprietarilor catolici 9. Cu toate că întâi-stătătorii lor spirituali luaseră atitudine (cele mai cunoscute exemple sunt cele ale mitropolitului Ioan de Caffa şi ale colaboratorului său apropiat, protopopul Petru din Hunedoara 10), Bisericii Ortodoxe transilvănene i s-a aplicat în continuare eticheta de „tolerată”.

6

I. Pataki, op. cit., p. XXVI-XXVIII. Atanasie Marienescu, Izvoare pentru istoria bisericească ortodoxă, fasc. II, Sibiu, 1911, p. 45-46; Ştefan Lupşa, Catolicismul din Ardeal şi Ungaria până în anul 1556 (II), în rev. „Candela”, Cernăuţi, an. 15, 1929, nr. 1-2, p. 129.

8 Actul, purtând data de 5 decembrie 1428, preciza, punctual, că: 1. doar catolicii pot deţine posesiuni cu titlu nobiliar sau cnezial; 2. nobililor şi cnezilor li se interzice, sub pedeapsa privării de posesiuni, de a ţine preoţi „schismatici” pe moşiile lor; 3. interzicerea căsătoriilor între catolici şi ortodocşi, a consumului de carne sâmbăta şi a botezării copiilor în rit răsăritean; 4. deposedarea de bunuri a „ereticilor” convertiţi la Ortodoxie, indiferent de statutul social al acestora; 5. interdicţia săvârşirii Botezului ortodox, coroborată cu urmărirea, reţinerea şi confiscarea averii preoţilor răsăriteni care ar încălca această poruncă. Măsurile urmau să fie aplicate, la acea dată, în districtul Caransebeşului; doar ultima prevedere, ca precauţie, viza şi districtele Haţegului şi Mehadiei (cf. Zenovie Pâclişanu, Propaganda catolică între românii din Ardeal şi Ungaria înainte de 1500, în rev. „Cultura Creştină”, Blaj, an. 9, 1920, nr. 1-2, p. 26-27; Şt.

Lupşa, op. cit., p. 115-117; I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I, Timişoara, 1980, p. 85-90; Izvoare privind Evul Mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV- lea (1402-1473), Cluj-Napoca, 1989, nr. 59, p. 78-79). Punctele diplomei au fost reconfirmate în 1478 (cf. Şt. Lupşa, op. cit., p. 138-140; Ioan Aurel Pop, Naţiunea română medievală, Bucureşti, 1998, p. 93).

9 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 62.

10 Florin Dobrei, Ortodoxie şi prozelitism latin în timpul păstoririi mitropolitului Ioan de Caffa al Transilvaniei, în vol.

7

2

Iosif Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studii şi documente, Bucureşti, 1973, p. XXVIIIXXXIV; Constantin Tănăsescu, Date privitoare la oraşul şi cetatea Deva în secolele XVI şi XVII, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an. 18-19, 1984-1985, p. 206; Istoria românilor IV. De la universalitatea creştină către Europa „patriilor” (coord. Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşan), Bucureşti, 2001, p. 139-140. Pentru prezentarea detaliată a cauzelor care au stat la baza acestor nemulţumiri, a se vedea David Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVIlea, vol. I-II, Bucureşti, 1967-1968.

3 Urmare a înăspririi regimului servituţilor senioriale, fuga de pe domeniile regale şi de pe moşiile nobiliare a constituit şi în judeţul Hunedoara o formă predilectă de împotrivire faţă de politica antiromânească promovată de forurile maghiare ocârmuitoare (in extenso, Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ed. a II-a, Bucureşti, 1977).

4 Iosif Jivan, Mişcările ţărăneşti de pe domeniul Râu de Mori (jud. Hunedoara) în secolele XV-XVI, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an. 8, 1971, p. 72, 82; Adrian Andrei Rusu, Cetatea Haţegului – monografie istorică şi arheologică, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an. 16-17, 1982-1983, p. 346-347; C. Tănăsescu, op. cit., p. 205-206; Şerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Bucureşti, 1999, p. 70-71; Istoria românilor…, IV, p. 141, 338.

5 C. Tănăsescu, op. cit., p. 205-206

145

PERSPECTIVE ISTORICE

În aceste condiţii, sprijinul acordat de către ierarhii şi domnitorii Ţării Româneşti fraţilor întru aceeaşi credinţă de dincolo de munţi a fost unul providenţial 11. Pe linie strict ierarhică, este cunoscută „subordonarea” vlădicilor transilvăneni faţă de cei munteni. Această „jurisdicţie” trebuie privită însă în lumina drepturilor şi datoriilor ce decurgeau din însăşi titulatura de „exarhi ai Plaiurilor”, purtată de de mitropoliţii sud-carpatici, concretizate în hirotonirea întâi-stătătorilor ortodocşi ardeleni, dăruirea Sfântului Mir şi vegherea la păstrarea nealterată a învăţăturii de credinţă şi a practicilor liturgice răsăritene 12 .

Această cutumă s-a menţinut, desigur, şi între anii 1488-1550, când, pentru aproape şapte decenii, sediul Arhidiecezei ardelene a fost stabilit la Feleac.

Potrivit unei ipoteze recent formulate de istoricul clujean Adrian Andrei Rusu, unul dintre ocupanţii acestui scaun mitropolitan, anume Danciu (Ştefan), menţionat în patru acte medievale de succesiune (26 ianuarie 1534 13, 15 martie 1538, 25 decembrie 1550 şi 13 februarie 1595 14) eliberate de cancelaria oraşului Cluj, era, probabil, descendetul unei familii preoţeşti din Ţara Haţegului. Într-adevăr, în genealogia cnezilor români de Şerel şi Ruşor (sate aparţinătoare comunei actuale Pui) apare, cu apelativul de „episcopus”, un Danciu, fiul preotului Ladislau, urmaşul lui Mihail; fiul lui Danciu, Ioan, a fost tot cleric. Asemănarea cu mitropolitul Danciu al Feleacului este, aşadar, frapantă, căci şi acela deţinea bunuri, avea un fiu preot, Ioan, şi era urmaş al lui Vasile (posibil „Ladislau” în limba latină), şi el hirotonit 15. Prezenţa preotului Filip din Haţeg la Feleac – pe una din lespezile de piatră din temelia catedralei se găseşte următorul text epigraf: „În anul 7024 [1516 n.n.] s-a scris de păcătosul popă Filip din Haţeg şi în acest an s-a pristăvit Laslău craiul, în zilele mitropolitului chir Şt[efan]” 16 –, un

apropiat sau poate o rudă a sa, reprezintă o dovadă în plus în sprijinul acestei identificări.

Aşadar, preotul de mir Danciu, rămas văduv, s-a călugărit, devenind vlădica Ştefan al Transilvaniei (c.1516-c.1534) 17 . A fost hirotonit, probabil, de mitropolitul Macarie al Ungrovlahiei (1512-1521), la Argeş.

La nivel politic, întrucât se aflau de aceeaşi parte a baricadei în lupta antiotomană, Ţara Românească a păstrat, în general, până la mijlocul secolului al XVI-lea, relaţii de bună vecinătate cu Regatul Ungariei. Din acest punct de vedere, deşi sursele istorice contemporane omit acest detaliu, nu este exclusă ipoteza ca voievozii Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea cel Rău (15081509), Vlad cel Tânăr (1510-1512), Neagoe Basarab (1512-1521) ori Radu de la Afumaţi (1522-1529) să se fi implicat, pe cale diplomatică, în sprijinirea luptei de afirmare naţional-religioasă a românilor ardeleni 18, aşa cum va proceda, în anii 1595-1597, Mihai Viteazul (1593-1601) 19 . Spre exemplu, permisiunea strămutărilor de populaţie ortodoxă transcarpatică spre sudul Transilvaniei, încurajată şi de autoriţile locale, interesate de redresarea vistieriei, poate fi privită în acest sens. Într-adevăr, în jurul anului 1500 sunt atestate în satele aparţinătoare Scaunului Orăştiei mai multe familii de români originare din Muntenia; în deceniile următoare, privilegiile acordate de către Universitatea săsească din Sibiu au făcut ca numărul celor care treceau munţii să sporească 20.

Apoi, au fost intens promovate relaţiile cultural-bisericeşti dintre cele două provincii istorice româneşti. Este suficient să amintim doar permanentul aflux de constructori de locaşuri de cult, zugravi de biserici şi de icoane, sculptori, copişti şi miniaturişti, tipografi, orfevrieri ori cărturari, laici şi clerici deopotrivă, care, circulând raporturilor ei cu Moldova, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 8, 1958, nr. 7-9, p. 409-411.

17 M. Păcurariu, op. cit., I, p. 266.

18 Istoria românilor…, IV, p. 411-419.

19 Samuil Micu Istoria românilor (ed. princeps, după manuscris, de Ioan Chindriş), t. II, Bucureşti, 1995, p. 213; Gheorghe Şincai, Hronica românilor, ed. a III-a (ed. îngrijită de Florea Fugariu), t. II, Bucureşti, 1969, p. 348-349; Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, ed. a II-a, vol. I, Sibiu, 1935, p. 173; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, ed. a II-a, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 221; M. Păcurariu, op. cit., I, p. 438-439.

20 Anton Romoşan, Evoluţia Bisericii româneşti din Scaunul Orăştiei până în secolul al XVI-lea, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 35, 1985, nr. 9-10, p. 659.

„În memoria lui Alexandru Elian” (coord. Vasile Muntean), Timişoara, 2008, p. 361-375.

11 Ş. Papacostea, op. cit., p. 159-160.

12 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a IIIa, vol. I, Iaşi, 2005, p. 438.

13 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, Bucureşti, vol. I, 1929, p. 11-12.

14 Timotei Cipariu, Archivu pentru filologia şi istoria, Blaj, 1867, p. 776-780.

15 Adrian Andrei Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, p. 75-76.

16 Victor Popa, Consideraţiuni critice cu privire la Mitropolia Transilvaniei din secolul al XV-lea şi al XVI-lea şi a

146

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

nestingheriţi prin pasurile Carpaţilor, întăreau prin prezenţa şi operele lor unitatea credinţei ortodoxe 21 . Exemplul cel mai concludent îl constituie prezenţa Liturghierului „smeritului ieromonah Macarie”, început în timpul domniei lui Radu cel Mare şi terminat sub Mihnea cel Rău, la 10 noiembrie 1508, într-un sat mărunt din inima „ţinutului Pădurenilor”, Alun, din comuna Bunila; descoperit de către cunoscutul canonist Liviu Stan, se păstrează, actualmente, în Biblioteca Arhiepiscopiei Sibiului 22. Fireşte, acest ghid liturgic a fost dăruit hunedorenilor de unul din domnii sau mitropoliţii contemporani ai Ţării Româneşti.

Nu trebuie uitate nici hirotonirile de preoţi săvârşite de episcopii de Râmnic şi nici legăturile monahilor haţegani cu mănăstirile gorjene, cele mai apropiate fiind Tismana şi Vişina.

Ambele au beneficiat, la începutul secolului al XVIlea, de sprijinul domnitorului muntean Neagoe Basarab; celei dintâi i-a fost refăcută biserica mare, iar cealaltă apare menţionată în patru hrisoave emise de cancelaria voievodală 23. Potrivit Plângerii sfintei mănăstiri a Silvaşului din eparhia Haţegului, din Prislop, redactată în 1763 de ieromonahul Efrem, aflat în pribegie în Ţara Românească, aşezământul monahal fusese închinat Tismanei chiar de Sfântul Nicodim, ctitorul său. Această „dependenţă” duhovnicească a fost reconfirmată şi prin actul ctitoricesc al domniţei Zamfira 24 (fiica domnului muntean Moise Vodă, domnitor al Ţării Româneşti în anii 1529-1530, stabilită, după uciderea tatălui ei în lupta de la Viişoara, în Ardeal 25), din anul 1564: „Dumnezeu bine au voit/ Şi eu a doao oară m-am înnoit/ De o doamnă mare şi vestită/ Zamfira cea pururea pomenită,/ Fata lui Moisi voevod din Bucureşti./ La anul cinci sute doao zăci preste o mie,/ Mi-au pus a doa oară temelie,/

Noao, frumoasă, de piatră,/ Prea foarte înfrumuseţată/ Şi prea bine întemeiată/ Şi cu zid încunjurată./ M-au înzăstrat cu moşii,/ Cu sate şi cu vii/ Şi cu odoară m-au împodobit/ Întru tot desăvârşit./ Apoi, dupre Sfântul Nicodim au urmat/ Şi Tismanei să-i fiu fată m-au închinat./ Şi aşa, cu a lui Dumnezeu bună vrere,/ Am stătut multă vreme în putere,/ Cu tot Ardealul în buna credinţă întărită,/ De nici un eres clătită” (v. 83-104) 26. De altfel, aceste legături fuseseră întărite chiar şi în timpul regelui Sigismund de Luxemburg (13871437) şi a lui Ioan Huniade – guvernator (14461453) şi căpitan general (1453-1456) al Ungariei –, când călugării de la Vodiţa şi Tismana primeau dreptul de a activa nestingheriţi în comitatul de la fruntariile sud-vestice ale Transilvaniei 27 . Apoi, desigur că şi mulţi dintre credincioşii hunedoreni au luat calea mănăstirilor oltene şi muntene, nesupuse prigoanei catolice sau calvine, mânaţi de dorinţa desăvârşirii lor spirituale.

Posesiunile domnitorilor munteni în Ardeal au avut şi ele menirea de-a întări Ortodoxia transilvăneană, căci prezenţa unui stăpân feudal român, de aceeaşi confesiune cu supuşii satelor respective, însemna, invariabil, o revigorare a vieţii bisericeşti locale 28 . În Hunedoara, acest rol l-a îndeplinit domeniul Geaoagiului de Jos, format din nouăsprezece sate şi o pustă („Török puszta”), dăruit domnului Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1495-1508), la 2 februarie 1508, de către regele Vladislav II (1490-1516). Localităţile care intrau în componenţa acestei vaste feude erau: Almaşul Mic de Munte, Ardeu, Balşa, Băcâia, Bozeş, Cigmău, Homorod, Mada, Poiana, Renghet, Rosán/Rusan (sat dispărut), Techereu şi Voia din actualul judeţ Hunedoara, respectiv Almaş-Joseni, Almaşul Mare, Almaşul de Mijloc, Cib, Glod şi Nădăştie din judeţul Alba 29. În 1 ianuarie 1510, fiica sa, Ana, şi fratele

21

Nicolae Mladin, Biserica Ortodoxă Română una şi aceeaşi în toate timpurile, Sibiu, 1968, p. 15; Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în luptă pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 40.

22 M. Păcurariu, op, cit., I, p. 467.

23 Ibidem, p. 281, 491.

24 Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 103.

25 Ioan Puşcariu, Două Zamfire, domniţe române din secolul XVI, trecute în Transilvania, în „Analele Academiei Române.

Memoriile Secţiei Istorice”, s. II, Bucureşti, t. XXIX, 1907, p. 13; Ştefan Meteş, Moşiile domnilor şi boierilor din ţările române în Ardeal şi Ungaria, Arad, 1925, p. 58-60; Andrei Kovács, Date privind viaţa Zamfirei, fiica lui Moise-Vodă, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Cluj-Napoca, an. 27, 1985-1986, p. 349-351.

26

Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, ed. a II-a, Arad, 2006, p. 32-37, 162-163.

27 Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, ed. a II-a, vol. I, Sibiu, 1935, p.

47-49; Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române, Bucureşti, vol. I, 1977, p. 210-212 (nr. 128), 266268 (nr. 169), 384-387 (nr. 276); Adrian Andrei Rusu, Viaţa religioasă a Haţegului în secolele XV-XVI, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 38, 1988, nr. 5, p. 37.

28 Nicolae Edroiu, Posesiunile domnilor Ţării româneşti şi Moldovei în Transilvania (secolele XIV-XV). Semnificaţii politico-sociale şi cultural istorice, în vol. „Istoria României.

Pagini transilvane”, Cluj-Napoca, 1994, p. 59.

29 Mircea Păcurariu, Legăturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-

147

PERSPECTIVE ISTORICE

său, Vlad, pierdeau această feudă; a fost recuperată, în urma unui tratat de alianţă cu regele Ludovic II Jagiełło (1516-1526), de către domnitorul Neagoe Basarab (1512-1521), la 9 iunie 1517. Între anii 1523-1529/1530, domeniul a fost transferat unor boieri munteni pribegi: banul Pârvu II Craiovescu (în 1526 este amintit, ca proprietar, împreună cu vornicul Neagoe din Periş), marele logofăt Harvat (i-a urmat, ca beneficiar, Giura din Stăneşti, viitor mare postelnic), vistiernicul Oancea (moştenitor, jupanul Alexandru) şi paharnicul Cioară 30. În trei dintre satele hunedorene circumscrise teritorial domeniului feudal al Geoagiului de Jos, au fost construite, în perioada medievală, biserici masive din piatră, ale căror începuturi sunt asociate, în general, tocmai cu această prezenţă munteană în zonă. Este vorba de locaşurile de cult din Geoagiu, Bozeş şi Băcâia. Dată fiind vechimea şi importanţa lor istorică – au fost incluse, ca atare, pe lista monumentelor patrimoniale româneşti –, prezentarea detaliată a arhitecturii, picturii şi statutului lor confesional constituie un demers legitim.

Astfel, la hotarul apusean al „Câmpului Pâinii”, locul unde, la 12 octombrie 1479, tabăra creştină, întărită prin sosirea unui corp armat condus de viteazul Pavel Chinezul, a repurtat o strălucită victorie împotriva oştirii otomane, se află oraşul Geoagiu, atestat documentar, printr-un „comes de Gyog”, în anul 1271 31. În partea nordică a localităţii, la marginea şoselei care leagă Orăştia de Zlatna, se găseşte o ctitorie medievală impunătoare, închinată „Sfântului Ierarh Nicolae”, cunoscută ca „biserica ortodoxă din Suseni”. Aşa cum se prezintă astăzi, edificiul este alcătuit dintrun altar heptagonal semidecroşat, o navă dreptunghiulară spaţioasă (14,90 × 6,42 m), boltită semicilindric (calota este căptuşită cu cărămidă), şi o clopotniţă înaltă, prevăzută cu un foişor închis din lemn şi fleşă zveltă, etajată. Zidurile groase din piatră, străpunse de nouă ferestre largi cu deschideri semicirculare, au fost integral tencuite.

30

31

Accesul în sfântul locaş se face prin două uşi, amplasate pe laturile de sud – în dreptul acesteia a fost adosat un pridvor închis de zid – şi de vest ale edificiului; în turn se ajunge pe o scară metalică exterioară, sprijinită pe peretele nordic.

Particularitatea clopotului mijlociu de bronz, din secolul al XV-lea, o constituie prezenţa mai multor caractere runice, nedescifrate încă, intercalate în suita „crucilor de Malta”; în transcriere modernă, sunt redate în următorul format: „+ mc + cn + cm + iim + + in +” 32. Nu se poate preciza dacă în vechime biserica a beneficiat sau nu de o zestre iconografică, suprafaţa interioară a pereţilor păstrând, până la momentul executării actualului decor în anii 1977 şi 1980, doar câteva straturi succesive de văruială. Aceleaşi incertitudini persistă şi în cazul tâmplei de zid. În schimb, din patrimoniul locaşului de cult făcuseră parte mai multe valoroase icoane; cele mai vechi păstrate datează din anul 1790, fiind executate de „Popa Ioan Maler din Deva” 33.

Se crede că nucleul iniţial al construcţiei – absida altarului şi o navă de dimensiuni medii (9,85 × 6,42), prelungită, probabil, printr-o clopotniţă de zid, dezafectată ulterior – a fost ridicat în anul 1528, vechime sugerată atât de tipologia arhitectonică arhaică, cât şi de masivitatea zidăriei (pereţii ating, în zona inferioară a bolţii trasversale a navei, grosimea de 1,40 m). Cândva după mijlocul secolului al XVIII-lea, edificiului a fost supus unei ample renovări, diferenţele constatate atât la grosimea fundaţiei, cât şi la nivelul bolţilor sugerând că acest spaţiu ar fi fost adosat mult mai târziu; turnul ar corespunde acestei etape 34 . În pofida penuriei documentare, ctitorii sfântului locaş sunt uşor de întrezărit. Aceasta, dacă se ţine cont de trecutul domeniul feudal medieval al Geoagiului de Jos, mai sus enunţat. Dacă datarea transmisă de tradiţie este corectă, atunci actul ctitoricesc trebuie atribuit unuia dintre aceşti demnitari români sudcarpatici, mai îndreptăţiţi fiind în acest sens fie marele logofăt Harvat, cel care a refăcut mănăstirile Gura Motrului şi Kosinitsa (Macedonia),

XVIII, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 13, 1968, nr.

1-3, p. 2-3; N. Edroiu, op. cit., p. 61. Şt. Meteş, Moşiile domnilor..., p. 48-49; Ştefan Lupşa, Mitropolia Ardealului în veacul XVI, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 5, 1960, nr. 7-8, p. 598, n. 81; Ion Toderaşcu, Unitatea românească medievală, Bucureşti, 1988, p. 139-140; N. Edroiu, op. cit., p. 50.

Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 255.

148

32

Gheorghe Petrov, O veche ctitorie munteană în Ardeal biserica „Sfântul Nicolae” din Geoagiu (de Jos), jud.

Hunedoara, în rev. „Acta Musei Napocensis”, Cluj-Napoca, t.

39-40, nr. 2, 2002-2003, p. 347-348, n. 9.

33 Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, ed. a II-a, Bucureşti, 2000, p. 257; Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania. Sec. XIII-XVIII, Bucureşti, 1998, p. 187.

34 Gh. Petrov, op. cit., p. 346.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

fie banul Pârvu Craiovescu, descendent al unei familii boiereşti oltene, cu recunoscute veleităţi monastic-edilitare (Bistriţa, Sadova, Strehaia şi Roaba) 35. Nu poate fi exclusă însă nici posibilitatea ca biserica, începută de Radu cel Mare sau Neagoe Basarab – celui din urmă i se datorează consolidarea lăcaşului de cult din satul Almaşu Mare-Joseni, din actualul judeţ Alba, ridicat în anul 1418 36, aparţinător aceluiaşi domeniu hunedorean –, să fi fost doar finalizată la sfârşitul deceniului al treilea. În acest caz, mormântul medieval descoperit în perioada interbelică sub bordura soleei, în dreptul intrării sudice în sfântul altar, ar putea fi atribuit unuia dintre personajele implicate în actul ctitoricesc 37.

Celălalt sat, Bozeş, se află situat spre nord-est, la confluenţa pârâurilor Geoagiu, Ardeu şi Băcâia, fiind atestat documentar în anul 1407 38. Pe o colină, la hotarul de miază-noapte al acestuia, se înalţă o altă ctitorie ortodoxă din piatră, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, construită, potrivit tradiţiei locale, tot în secolul al XVI-lea. Din păcate, referinţele privitoare la vechimea, arhitectura şi zestrea sa picturală lipsesc cu desăvârşire din preocupările trecute şi recente ale arheologiei şi istoriografiei româneşti. Aparţinător tipului „bisericilor-sală”, cu un altar pentagonal decroşat, o navă spaţioasă, boltită semicilindric, şi un turn-clopotniţă etajat, cu foişor dublu şi fleşă ascuţită, precedat, spre apus, de un pridvor deschis din lemn (adosat în 1938), edificiul, cu ziduri masive din piatră, este acoperit în întregime cu şiţă.

Suprafaţa interioară a pereţilor locaşului, străpunşi de mai multe ferestre înguste, a fost împodobită de un artist popular, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu un ansamblu pictural, grav deteriorat astăzi. Din patrimoniul bisericii au făcut parte şi numeroase icoane pe sticlă, unele de o vechime apreciabilă 39.

La origine, se crede că lăcaşul îndeplinise funcţia unei capele nobiliare româneşti, lipsită de clopotniţă, aceasta făcându-şi apariţia ulterior, o dată cu transformarea ctitoriei în biserică

35

Istoria românilor…, IV, p. 410-411, 414; Gh. Petrov, op. cit., p.

349-353; M. Păcurariu, Istoria Bisericii..., I, p. 331-332, 492.

36 M. Păcurariu, Legăturile Bisericii..., p. 2-3; N. Edroiu, op. cit., p. 61.

37 Informaţie transmisă, în septembrie 2007, de preotul-paroh Doru Puşcaşu.

38 C. Suciu, op. cit., I, p. 99.

39 Ion Miclea, România. Pământuri eterne, Sibiu, 1980, p. 113114; M. Porumb, op. cit., p. 50.

149

parohială 40. Dacă se acceptă datarea transmisă de tradiţie, atunci ctitorii sfântului locaş sunt aceeaşi binefecători români sud-carpatici, semnalaţi documentar în dreptul Geoagiul învecinat, domeniu feudal omonim, din care făcea parte şi satul Bozeş.

De-a lungul văii omonime se întinde cel de-al treilea sat, Băcâia, păstrătorul altei biserici masive din piatră, închinată aceloraşi „Sfinţi Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Parte componentă a domeniului medieval al Geoagiului de Jos, localitatea, atestată documentar, ca „possessio Bokonya”, în anul 1508 41, a trecut, la începutul secolului al XVI-lea, în posesia aceloraşi feudali români, probabil ctitorii sfântului locaş. Pentru datarea edificiului, potrivit tradiţiei, la începutul secolului al XVI-lea pledează, de altfel, atât masivitatea zidurilor, străpunşi de doar câteva ferestre înguste de forma vechilor luminatoare, cât şi absida decroşată a altarului – este prevăzută cu panouri curbe, racordate la o boltă în leagăn – , beneficiind de particularitatea îmbinării în ax a celor patru laturi ale sale; calota semicilindrică a navei este lipsită de penetraţii. Locaşul de cult, consolidat prin trei contraforturi, prezintă o asemănare izbitoare cu biserica cnezială din Bârsău, particularităţile arhitecturale comune conferindu-i o notă similară de arhaism. În acest caz, anul 1760, transmis de tradiţie ca dată a ridicării edificiului, ar corespunde, mai degrabă, uneia dintre renovările radicale la care va fi fost supusă biserica de-a lungul secularei sale existenţe.

Turnul-clopotniţă, cu foişor deschis de lemn şi fleşă etajată elansată, este acoperit cu tablă. Pereţii groşi din piatră au fost împodobiţi la interior, prin secolul al XVIII-lea, cu un frumos decor iconografic, din care astăzi mai sunt lizibile abia câteva fragmente, dar şi acelea grav deteriorate din pricina intemperiilor. Exteriorul fusese înzestrat, de asemenea, cu frumoase fresce, ale căror urme ar mai putea fi descoperite încă sub stratul recent de văruială. Accesul în biserică se face printr-o singură uşă, amplasată pe latura sudică a pronaosului; pentru protejarea intrării a fost adosat un pridvor deschis din lemn. Amplului şantier de renovare din 1900 îi corespund supraînălţarea pereţilor ctitoriei şi înlocuirea vechii învelitori de şiţă cu cea actuală din ţiglă.

40

Geoagiu. Repere monografice (coord. Petru Baciu, Ioan Vălean), Deva, 2007, p. 95.

41 C. Suciu, op. cit., I, p. 60.

PERSPECTIVE ISTORICE

fragmentară a unor raporturi existente nu doar în primele decenii ale secolului al XVI-lea, ci de-a lungul întregului Ev Mediu românesc. Pe viitor, arhivele pot scoate însă la lumina istoriei noi şi noi aspecte ale acestor raporturi frăţeşti, insuficient sau deloc cunoscute.

Într-o perioadă de profundă criză politico-socială, economică şi religioasă, ortodocşii hunedoreni s-au aflat, aşadar, în permanentă legătură cu fraţii de aceeaşi credinţă de la sudul Carpaţilor. Din păcate, penuria documentară nu a permis, pe moment, decât o prezentare

Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol Moştenirea epocii lui Iustinian s-a dovedit efemeră în plan politic, însă în domeniul arhitecturii ea este perenă, ca să nu spunem eternă. Mărturie stă şi Marea Biserică din Constantinopol. În primul mileniu creştin, Europa Apuseană se afla sub stăpânirea barbarilor, chiar şi în Italia se întrerupseseră aproape complet legăturile cu vechile tradiţii. În aceste secole se desăvârşea la Constantinopol prima şi cea mai strălucită înflorire a artei bizantine; sub conducerea lui Iustinian, ea a atins punctul culminant. 1

Prof. Viorel Ciobanu

pur şi simplu că, chiar Sfânta Sofia ar fi de concepţie armenească) şi persană, cultura bizantină dovedindu-se atât o sursă de inspiraţie cât şi o sinteză de importuri, armonios îmbinate. Cu toate aceste influenţe, arhitecţii bizantini au reuşit să creeze în arhitectură o artă proprie, inovând unele aspecte.

Arta bizantină are un pronunţat caracter religios. Ctitorii acestor edificii (împăraţii şi patriarhii) au adus materiale şi meşteri de pe tot cuprinsul Imperiului Bizantin (graniţele sale înglobând teritorii de pe trei continente: Europa, Asia şi Africa).

O inovaţie celebră este cupola cu bază rotundă, care se sprijină pe stâlpi, folosind aşanumitele pandantive. Un pandantiv este un element de zidărie de formă triunghiulară, uşor rotunjit în partea de sus, care face trecerea între marginea arcuită a cupolei şi stâlpii de susţinere.

Pandantivele se află pe cele patru colţuri. 3 Planul bisericii bizantine este cel de cruce greacă cu braţele egale înscrise într-un pătrat. În interiorul acestui pătrat se găsesc patru stâlpi (piloni). Distanţele dintre stâlpi şi ziduri sunt egale.

Prin acest procedeu ingenios s-a mărit rezistenţa construcţiei şi s-a putut susţine mai bine greutatea cupolei (cu pandantivele şi arcurile). Capitelurile, urmând foarte probabil tradiţia ornamentală luxuriantă a Orientului, erau bogat decorate.

Secolul al VI-lea este caracterizat prin abundenţa şantierelor de construcţii. Numeroase clădiri cu caracter religios sunt ridicate în zona răsăriteană a Imperiului. Problemele dificile pe care le-au înfruntat inginerii şi arhitecţii au fost impuse de necesitatea primirii credincioşilor în număr tot mai mare, în incinta clădirilor de cult. Planul central va fi - în acest sens - cel preferat. 4

Imperiul Roman de Răsărit sau Bizanţul a avut o mare influenţă asupra întregii civilizaţii contemporane lui, europene, ba chiar extraeuropene. Alături de aspectele politice, legislative sau religioase, arta bizantină a exercitat influenţe multiple, lăsând patrimoniului cultural mondial, valori inestimabile.

Arta bizantină s-a format pe fondul artei greceşti şi romane. 2 Se întâlnesc influenţe şi din artele altor popoare ale Orientului: mesopotamiană siriană, egipteană, armeană (unii autori consideră, 1

Mihail V. Alpatov, Istoria artei, I, Arta lumii vechi şi a evului mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1962, p. 224.

2 Marin Nicolau-Golfin, Istoria artei, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 98.

3

Ibidem, p. 98.

Mariana Botez-Crainic, Istoria artelor plastice, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, p. 188.

4

150

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

La Constantinopol, cele trei monumente în jurul cărora gravita viaţa capitalei erau Palatul imperial, biserica Sfânta Sofia şi Hipodromul. În domeniul artei, perioada lui Iustinian poartă numele de Prima Epocă de Aur. În arta din epoca lui Iustinian, vechile tradiţii capătă sensuri fundamental noi. De fapt, nu este vorba doar de artă. Iustinian a acţionat în mai multe direcţii: a încercat să restaureze Imperiul Roman (prin victoriile aspra vandalilor, ostrogoţilor şi vizigoţilor), a elaborat un celebru cod de legi şi a construit o splendidă catedrală - Sfânta Sofia. 5 Pe toată durata lungii sale domnii (527565), Iustinian a fost foarte interesat să încurajeze construirea de monumente de arhitectură civilă şi religioasă pe întreg teritoriul vastului său imperiu.

Influenţa construcţiilor constantinopolitane s-a resimţit în Răsărit, spre exemplu în Siria, şi în Apus, în Parenzo, în Istria şi în special la Ravenna. După cucerirea Ravennei, el a terminat construirea bisericilor începute sub dominaţia ostrogotă. Între aceste biserici, două sunt de importanţă deosebită, din punct de vedere artistic: biserica San Vitale şi biserica San Appolinare in Classe (în portul Ravennei, Classis). Principala valoare artistică a acestor biserici constă în mozaicurile lor. 6 Arhitectura timpului a creat un monument unic în felul său - Biserica Sfânta Sofia. La Constantinopol se mai construise anterior o biserică - aceea a lui Sergius şi Bachus, cu o cupolă aşezată pe un octogon. Sfânta Sofia, cu imensa ei cupolă sprijinită pe semicupole, întrece toate aceste clădiri prin proporţiile ei şi îndrăzneţele metode de construcţie folosite. 7 Sfânta Sofia, sau Marea Biserică, aşa cum a fost numită în tot Răsăritul, a fost construită la porunca lui Iustinian pe locul unei mici basilici numite tot Sfânta Sofia („Înţelepciunea Divină”) care fusese incendiată în timpul răscoalei Nika (532). Revolta se răspândise cu repeziciune în tot oraşul, iar cele mai frumoase edificii şi opere de artă au fost distruse şi incendiate; a fost incendiată şi basilica Sfânta Sofia. 8

Ca să facă din acest lăcaş un edificiu de o splendoare extraordinară, Iustinian, potrivit tradiţiei târzii, a poruncit guvernatorilor provinciilor să trimită în capitală cele mai frumoase piese din monumentele antice. Cantităţi enorme de marmură de diferite culori şi nuanţe, din exploatările cele mai bogate au fost astfel transportate în capitală.

Argint, aur, fildeş şi pietre preţioase, coloane din Olympia, Atena, Efes şi Pergam, au fost aduse pentru a da şi mai multă splendoare noului lăcaş. 9

Opulenţa edificiului reflecta şi bogăţia imperiului, a curţii imperiale, puterea credinţei şi superioritatea faţă de barbari, ba chiar un magnet pentru păgânii ce doreau să îmbrăţişeze credinţa creştin-ortodoxă. Grecii spuneau că două treimi din bogăţia lumii se găsesc la Constantinpol şi doar o treime în restul lumii! 10 Împăratul a ales pentru executarea acestui proiect grandios doi arhitecţi talentaţi, Antim şi Isidor. 11 (unii istorici consideră că primul era arhitect, al doilea inginer); Biserica Sfânta Sofia a fost reconstruită de arhitectul Anthemius din Tralles şi inginerul Isidor din Milet. 12 Ambii erau din Asia Mică: Antim din oraşul Tralles, iar Isidor din Milet.

Ambii constructori văzuseră, bineînţeles, bazilicile Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1972, p. 89 (9-35); Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei IV, Ediţie definitivă, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala, 1998, p. 260; Vechea basilică fusese construită încă din secolul al IV-lea, în timpul lui Constantin cel Mare, cf. Le Petit Robert 2, Dictionnaire universel des noms propres alphabétique et analogique, illustré en couleurs, rédaction dirigée par Alain Rey, 1991, Les dictionnairs Robert, Canada 9CC, Montréal, p. 909; XXX, Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, Ed. Univer Enciclopedic, 2005, p.

1282.

9 M. Botez-Crainic, op. cit.,vol. I, p. 188-189.

10 O. Drimba, op. cit., p. 263.

11 A.A. Vasiliev, op. cit., p. 212.

12 M. Botez-Crainic, op. cit., vol. I, p. 188-189; O. Drimba, op. cit., p. 338.

5

A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Iaşi, Editura Polirom, 2010, p. 166-214; „Cel mai grandios exemplu de bazilică cu cupolă” după cum spunea istoricul de artă român V. Vătăşianu, cf. Mariana Botez-Crainic, Istoria artelor plastice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică SA, 2004, p. 214.

6 A.A. Vasiliev, op. cit., p. 213.

7 M.V. Alpatov, op. cit., p.225.

8 A.A. Vasiliev, op. cit., p. 186; Procopius din Caesarea, Istoria secretă, Ediţie critică, traducere şi introducere de H. Mihăescu,

151

PERSPECTIVE ISTORICE

din Asia Mică, în care fusese rezolvată problema unificării dintre tipul cu cupolă centrală şi tipul de bazilică. Probabil că mai cunoşteau şi Panteonul roman, cel mai mare templu cu cupolă al Antichităţii. 13 Ei şi-au asumat sarcina cu mult entuziasm şi au coordonat cu pricepere activitatea a 10 000 de muncitori, realizând un edificiu de 10 000 metri pătraţi. Împăratul inspecta personal construcţia, urmărindu-i evoluţia cu viu interes, dând sfaturi şi impulsionând zelul muncitorilor. Construcţia a fost terminată în cinci ani. Inaugurarea solemnă a Sfintei Sofia a avut loc în ziua de Crăciun a anului 537, în prezenţa împăratului.

Biserica Sfânta Sofia este plină de armonie, de fast şi de strălucire. Unele izvoare de mai târziu povestesc că împăratul, copleşit de realizarea sa, a spus în momentul intrării în biserică „Slavă lui Dumnezeu, Care m-a socotit vrednic de această faptă. Te-am biruit, Solomon!” 14 socotind că Sfânta Sofia a întrecut în măreţie celebrul templu legendar din Ierusalim, dărâmat sub împăratul roman Titus.

Cu această ocazie solemnă, populaţia a beneficiat de multe favoruri, iar în capitală au fost organizate festivităţi impresionante.

Costurile fuseseră norme; se apreciază că a costat 452 chintale de aur; doar monumentalul amvon înghiţise tot tributul Egiptului pe un an! „Opera aceasta de arhitectră – scria istoricul longobard Paul Diaconul – întrece atât de mult toate cădirile înălţate până acum, încât în tot cuprinsul lumii nu se poate afla ceva asemănător.” 15 A fost plămădită de constructorii ei ca o parte componentă a palatului imperial şi trebuia să alcătuiască, întocmai ca şi sala cupolei din termele romane, una din cele mai importante încăperi fastuoase ale acestui complex. În aceasta şi-a găsit o expresie limpede concepţia bizantină a dependenţei bisericii de stat. (...) Un călător occidental din acele vremuri, Liutprand, compara serviciul religios din Sf. Sofia cu o reprezentaţie teatrală. (...) În nici o altă construcţie a antichităţii n-a fost realizată mai convingător decât în Sf. Sofia senzaţia imensităţii universului care se deschide în faţa oamenilor.

Spre deosebire de cupola Panteonului, cea a Sf. Sofia este percepută doar vizual, chiar dacă

stă într-o corelaţie permanentă cu navele laterale şi cu tribunele care fuseseră destinate oamenilor. Întreaga biserică avea o semnificaţie complexă – Universul - prin sinteza tuturor formelor arhitectonice: nartex-ul întruchipa comunitatea, încăperea altarului - preoţimea, altarul însuşi tronul, iar lumânările reprezentau stelele. Aceasta aminteşte întrucâtva de simbolistica orientală.

Dacă templul egiptean trebuia să întruchipeze doar natura, biserica bizantină trebuia să reprezinte întreaga lume, pe Dumnezeu şi pe oameni.

Extraordinara bogăţie de impresii pur arhitectonice corespundea acestor multiple semnificaţii. 16 La exterior, Sfânta Sofia este foarte simplă, datorită faptului că zidurilor din cărămidă goală le lipseau orice ornamentaţie. Chiar faimoasa cupolă părea din afară întrucâtva greoaie. (În prezent, Sfânta Sofia se pierde printre casele turceşti care o înconjoară.) Ca să poată fi apreciată cum se cuvine în toată măreţia şi splendoarea ei, biserica trebuie văzută din interior.

La început, lăcaşul avea o curte spaţioasă, atrium-ul, înconjurată de porticuri, în centrul căreia se afla o frumoasă fântână din marmură. A patra parte a atriumului, care se învecina cu biserica, era un fel de portic exterior sau o galerie închisă (nartex), comunicând prin cinci uşi cu al doilea portic interior. Nouă uşi de bronz (astăzi zidite) duceau din acest portic la biserică; uşa centrală imperială, cea mai mare şi mai înaltă, era destinată împăratului şi suitei. Lăcaşul însăşi, apropiindu-se prin arhitectură de tipul „bazilicii cu cupolă”, formează un dreptunghi foarte mare, cu o magnifică navă centrală, deasupra căreia este suspendată o cupolă imensă, cu o circumferinţă de 31 metri, ridicată cu dificultăţi enorme la 50 de metri înălţime. 17 Planul formează un pătrat cu laturile aproape egale (77x71,7 m). 18 (unii autori susţinând că înălţimea era de 56 metri iar circumeferinţa cupolei de 38 metri).

Patruzeci de ferestre mari, aflate la baza cupolei, permit să pătrundă lumină din belşug, în interiorul catedralei. De-a lungul ambelor părţi ale navei centrale au fost construite arcade pe două etaje, bogat decorate, cu coloane. Podeaua şi coloanele sunt din marmură multicoloră, care a fost folosită şi pentru unele părţi din ziduri. Mozaicuri minunate, care au fost acoperite cu zugrăveală în

13

16

14

17

M.V. Alpatov, op. cit. p. 225.

A.A. Vasiliev, op. cit., p. 212; O. Drimba, op. cit., p. 338.

15 O. Drimba, op. cit., p. 338.

M.V. Alpatov, op. cit., p.226; O. Drimba, op. cit., p. 340.

A.A. Vasiliev, op. cit.. p. 212.

18 M. Nicolau-Golfin, op. cit., p. 98; O. Drimba, op. cit., p. 338.

152

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

perioada turcească, încântau odinioară ochii vizitatorilor. În mod deosebit, făcea o impresie profundă asupra pelerinilor crucea enormă aflată în vârful cupolei care strălucea deasupra unui cer înstelat din mozaic. Chiar şi astăzi pot fi observate sub zugrăveala turcească, în partea inferioară a cupolei, înalte siluete de îngeri înaripaţi. 19 De-a lungul colonadei superioare erau galeriile rezervate femeilor, care erau izolate de bărbaţi. 20 Sarcina cea mai dificilă a constructorilor Sfintei Sofii, o chestiune cu care şi arhitectura modernă se confruntă, a fost ridicarea unei cupole imense şi în acelaşi timp uşoare. Sarcina a fost dusă la bun sfârşit, dar remarcabila cupolă nu a rezistat foarte mult, s-a prăbuşit chiar în timpul lui Iustinian (în anul 558), din cauza unor cutremure puternice şi repetate) şi a trebuit să fie reconstruită la sfârşitul domniei sale, în limite mai puţin îndrăzneţe; restaurări au avut loc în anii 558-562, 975, 1354. 21 Arhitecţii au căutat să înalţe cât mai mult cupola imensă, dar au căutat - precum spunea Pavel Silentiarul, - să trezească impresia că este atârnată în chip miracolos, ca un baldachin de nişte funii de aur. Cupola odihneşte pe pandantive, care fac trecerea spre pilaştri, dar ele nu sunt izolate de rest ci se contopesc cu pereţii şi se reazemă pe semicupolă. Acestea se contopesc cu firidele, care dau, la rândul lor, în galerii deschise. 22 Cupola a fost reclădită de nepotul lui Isidor din Milet (Isidor Junior, între anii 558 şi 562. El i-a micşorat diametrul, realizând o deschidere mai mică, soluţie persistentă până astăzi). Acesta i-a adăugat un cilindru de piatră (tambur) înalt de 7 metri care se îngustează puţin în partea de sus.

Pereţii acestui tambur, tăiat de 32 de ferestre, sunt înclinaţi spre interior.

Pe tambur s-a aşezat calota. În felul acesta, întregul edificiu a devenit mai înalt, mai suplu, mai zvelt. Razele de lumină, pătrunzând prin ferestrele cilidrului cupolei (ale tamburului), cad pe suprafaţa mozaicurilor colorate care acoperă în interior pereţii întregului edificiu. Astfel aceste mozaicuri, cu figuri ori cu motive decorative geometrice, florale şi animaliere, simbolice, capătă o strălucire fără seamăn. Datorită înclinării suprafeţei lor, mozaicurile cupolei aruncă lumina pe care o primesc pe alte mozaicuri, care, la rândul lor, o

trimit pereţilor, ţesând în interiorul edificiului un măiestrit joc de lumini. 23 Interiorul mai era luminat şi de 100 lampadare masive din argint, fiecare susţinând câte 25 de lumânări. 24 Sunetele sunt auzite din toate părţile în mod egal, căci edificiul are o rezonanţă perfectă. Procopius spune că privitorului îi este greu să spună ce i-a plăcut mai mult.

Cupola acestei biserici, cu diametrul de 31 de metri, situată la o înălţime de 56 de metri, era plasată deasupra navei centrale, fiind susţinută de pandantivi, precum şi de două vaste semicupole, dispuse în axul longitudinal al construcţiei.

Dimensiunile, îndrăzneala şi grandoarea bisericii Sfânta Sofia stârnesc o impresie mai puternică decât Panteonul din Roma.

Măiestria decorării edificiului cu marmură, bogăţia capitelurilor şi ornamentaţia arcadelor, cât şi mozaicurile somptuoase fac din Marea Biserică monumentul reprezentativ al epocii împăratului Iustinian. 25 Cei doi constructori mai edificaseră biserici cu cupolă; aceasta era însă plasată deasupra absidei, nu în centrul navei. 26 Ca şi celelalte biserici din timpul lui Iustinian, ornamentaţia Sf. Sofia corespunde precis, până la cele mai mici amănunte, concepţiei care i-a stat la bază. Reprezentările de sfinţi, icoanele, împodobeau doar medalioanele. Se aflau jos, unde se găsea mulţimea. În cupola care reprezenta cerul, nu se vedeau decât nişte minunate fiinţe eterice, cu câte şase aripi albastre. Mozaicurile nartexului au fost adăugate ulterior. 27 Ornanentaţia trebuia să estompeze impresia de masivitate.

Partea inferioară a pereţilor era acoperită cu un placaj de marmură verde cenuşie şi roz.

Silentiarius vorbeşte de câmpii de marmură înflorite. Plăcile erau atât de măiestrit alese, încât vinişoarele confereau întregului placaj o anumită asemănare cu valurile mării. 28 Altarul era din aur, împodobit cu pietre preţioase şi emailuri, în fundul absidei se afla tronul de argint aurit al patriarhului. 29 23

M. Nicolau-Golfin, op. cit., p. 98.

O. Drimba, op. cit., p. 340.

25 M. Botez-Crainic, op. cit., vol. I, p. 188-189; Idem, Istoria artelor plastice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică SA, 2004, p. 214.

26 O. Drimba, op. cit., p. 340.

27 M.V. Alpatov, op. cit., p. 228.

28 O. Drimba, op. cit., p. 338.

29 Ibidem, p. 263.

24

19

A.A. Vasiliev, op. cit., p. 212.

O. Drimba, op. cit., p. 340.

21 Le Petit Robert 2, p. 1601.

22 M.V. Alpatov, op. cit., p. 227.

20

153

PERSPECTIVE ISTORICE

Contemporanii lui Iustinian vorbeau despre Sfânta Sofia cu foarte mult entuziasm; aşa cum au făcut-o şi generaţiile ulterioare. Pelerinul rus din secolul al XIV-lea Ştefan din Novgorod scria în Călătorii la Ţarigrad: „Cât despre Sf. Sofia Dumnezeiasca Înţelepciune, mintea omenească nu poate nici să o spună, nici să o descrie.”

Cu timpul, povestea adevărată a ridicării Sfintei Sofii a fost transformată de literatură într-un fel de legendă, însoţită de un mare număr de întâmplări miraculoase. Din Imperiul Bizantin, aceste legende şi-au croit drum în literatura sudslavă, rusă, precum şi în cea mahomedană, arabă şi turcă. 30 Însemnătatea acestei clădiri nu se limitează numai la latura constructivă. Oamenii acelor vremuri au sesizat desăvârşirea artistică a ei.

Biserica a fost descrisă de istoricul Procopius şi a fost cântată de Paulos Silentiarios, poetul epocii lui Iustinian. 31 Coloanele bizantine sunt legate prin arcade arcuite, care dau impresia unei mişcări ritmice continue. Capitelul bizantin constituie un masiv puţin articulat, acoperit de un ornament dantelat, cu nimic mai prejos decât cel grecesc antic, în ce priveşte fineţea execuţie. Motivele vegetale nu pot fi detaşate de fondul întunecat totul se contopeşte în mici pete, unele întunecate, altele luminoase.

Ornamentul bizantin dantelat repetă în mic, alternanţa de lumină şi întuneric de pe pereţii laterali ai bisericii. 32 Biserica cea Mare, Înţelepciunea Divină adunase însă şi cea mai importantă elecţie de artă religioasă din întreaga lume creştină, obiecte liturgice, icoane, cruci sculptate din diferite materiale, evanghelii, veşminte bisericeşti etc. 33 În ciuda cutremurelor frecvente şi violente, Sfânta Sofia stă neclintită chiar şi în zilele noastre. În anul 1204, când cruciaţii latini au cucerit şi desfiinţat Imperiul Bizantin, Sfânta Sofia a încetat să mai fie sediul Patriarhiei Ortodoxe. În legătură cu impactul cuceririi asupra Marii Biserici, părerile sunt împărţite: unii savanţi spun că „latinii” au avut un impact benefic asupra ei, că a fost consolidată, prin edificarea unor contraforturi, după numeroasele cutremure

anterioare; alţi cărturari susţin că a fost jefuită şi afectată iremediabil de cruciaţi. 34 Pe la jumătatea secolului al XIV-lea, în timpul împăratului Ioan Cantacuzino, se pare, că acesta primise bani din partea Marelui Prinţ al Moscovei, Simeon cel Trufaş, pentru restaurarea bisericii căzute în ruină, dar că basileul ar fi fost nevoit să dea banii ca tribut turcilor otomani. 35 Prin deceniul al III-lea al secolului al XIV-lea, un pelerin occidental, cavalerul burgund Bertrand de la Broquière, lăuda starea excelentă a zidurilor capitalei, dar deplângea ruina palatelor; scria şi de asistenţa la servicii liturgice solemne, dar şi că a văzut în Biserica Sfânta Sofia o reprezentare a misterului celor trei tineri aruncaţi de Nabucodonosor în cuptorul arzând. 36 După căderea oraşului Constantinopol sub turci în anul 1453, biserica a fost transformată în moschee. În seara de dinaintea asaltului otoman final asupra capitalei, 29 mai 1453, în prezenţa împăratului Constantin al XI-lea Dragases, s-a celebrat ultima slujbă creştină în Sfânta Sofia. O slujbă tragică, o adevărată liturghie a morţii. 37 În timpul după-amiezii (29 mai 1453), Mahomed a făcut o scurtă plimbare prin oraş şi a proclamat sfârşitul luptelor. (...)

Chiar în acea seară sultanul porunci să înceteze jafurile, şi arestarea civililor. „Le este oprit tuturor soldaţilor şi oricui din armata otomană, ar fi zis el, să ucidă şi să ia în sclavie pe locuitorii oraşului, femeile şi copiii sau să se dedea la acte duşmănoase împotriva lor. Oricine va călca această poruncă va fi executat.”

Astfel s-a încheiat promisiunea pe care sultanul o făcuse armatei sale de a-i lăsa pe mână oraşul timp de trei zile. 38 34

A.A. Vasiliev, op. cit., p. 512.

Ibidem, p. 587.

36 Ibidem, p. 605.

37 Ibidem, p. 614.

38 Andre Clót, Mahomed al II-lea, cuceritorul Bizanţului, Bucureşti, Editura Artemis, 1993, p. 51-52; (Alţi autori au altă opinie. Potrivit indicaţiei unanime a izvoarelor, jefuirea oraşului, conform promisiunii făcute de Mahomed soldaţilor, a durat trei zile şi trei nopţi. A urmat un jaf teribil, în timpul căruia au fost pierdute valori culturale inestimabile.) A.A. Vasiliev, op. cit., p.

615; (Constantinopolul a fost cucerit de otomani la data de 29 mai 1453, după un asediu de 54 de zile. Cuceritorul Mehmed al II-lea, având atunci 21 de ani şi-a luat numele de Fatih (Cuceritorul). Sultanul a dat cuceritorilor dreptul canonic musulman de a ocupa, jefui şi face prizonieri timp de trei zile, într-un oraş care nu s-a predat.) Aurel Decei, Istoria Imperiului 35

30

A.A. Vasiliev, op. cit., p. 212.

M.V. Alpatov, op. cit., p. 226.

32 Ibidem, p. 228.

33 O. Drimba, op. cit., p. 262.

31

154

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

O tradiţie creştină populară relatează că, în momentul apariţiei turcilor în Sfânta Sofia, se celebra Liturghia; când preotul care ţinea în mâini Sfintele Taine i-a văzut pe musulmani îmbulzindu-se în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în faţa lui, el a pătruns şi s-a făcut nevăzut; când Constantinopolul va trece din nou în mâinile creştinilor, preotul va ieşi din zid şi va continua Liturghia. 39 Intrarea oficială în oraş a avut loc a doua zi, 30 mai. Înconjurat de viziri, de demnitarii Curţii şi de conducătorii religioşi, sultanul a mers călare la Sfânta Sofia, oprindu-se din loc în loc pentru a contempla casele, bisericile şi pieţele acestui oraş pe care l-ar fi vrut cucerit fără să fie distrus: „Ce minunat oraş am îngăduit să fie jefuit şi devastat!” a murmurat el, „şi întreg sufletul îi fu năpădit de durere”, adaugă Kritobulos, Sosit în faţa basilicii, descălecă, uimit de atâta frumuseţe şi măreţie, de catapeteasma, spune Tursun bey, „asemenea cupolei celor Nouă Ceruri”, mozaicurile, „unduind ca o ţesătură lucrată în felurite culori ... zidurile acoperite cu marmură în mai multe nuanţe ... şi, pe boltă, chipul unui om (Christos) lucrat din bucăţele de sticlă aurită şi în numeroase culori.”

După ce admiră „statuile minunate şi nemaivăzute” el urcă, „precum Duhul Sfânt”, pe partea exterioară a cupolei şi prin ferestruici admiră pavajul „asemănător cu o mare împietrită”.

Sultanul vizită şi ceea ce mai rămăsese din palatul imperial, „Palatul Sacru” al împăraţilor Bizanţului, şi acolo, se zice, cugetă asupra nestatorniciei şi deşertăciunii acestei lumi. Fu auzit murmurând aceste două stihuri persane: „Păianjenul şi-a ţesut pânza în palatul împărătesc Cucuveaua şi-a cântat cântecul noptatic în turnurile Afrasiabului.”

Apoi proclamă ca Sfânta Sofia (Aya Sofya) să devină în viitor marea moschee a Istanbulului, capitala imperiului. (...). 40

Ieşind din Sfânta Sofia, sultanul vâzu un oştean care se îndârjea să distrugă un mozaic. Îl lovi cu spada, ca pentru a arăta limpede că oraşul şi întregul imperiu, până atunci al bizantinilor, era de acum înainte al lui şi că nimeni nu mai avea nici cel mai neînsemnat drept asupra lui. 41 O nouă epocă în istoria Sfintei Sofia a început însă după desfiinţarea sultanatului, a Imperiului şi preluarea puterii de către Mustafa Kemal Atatürk, o dată cu proclamarea Republicii laice Turcia, la sfârşitul Primului Război Mondial.

Clădirea a fost deschisă arheologilor şi savanţilor străini, de fapt din anii 1935-1936. 42 A început o amplă acţiune de scoatere la lumină a vechilor ornamente realizate în perioada când Sfânta Sofia era biserică, mozaicurile bizantine au apărut în toată splendoarea lor.

Sfânta Sofia impresionează şi fascinează şi astăzi prin cupola ei, prin ornamentele sculptate ale coloanelor, prin marmura multicoloră a zidurilor şi a pardoselii, dar mai mult prin ingeniozitatea execuţiei arhitecturale; însă mozaicurile minunate ale acestui extraordinar lăcaş de cult au rămas până astăzi inaccesibile, deoarece au fost acoperite cu zugrăveală în perioada turcească.

Călătorul care o vizitează rămâne uimit de frumuseţea arhitectonică a acestei construcţii, de variaţia capitelurilor, dar mai ales de bogăţia, diversitatea şi strălucirea mozaicurilor sale, care se înscriu ca un tot unitar pe fondul arhitectonic.

Otoman, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p.

104.

39 A.A. Vasiliev, Op. cit., p. 615.

40 A. Clót, op. cit., p. 51-52; Sultanul a intrat în oraş călare, după trei zile. S-a dus de-a dreptul la Sfânta Sofia, pe care, făcând rugăciunea de preaslăvire a lui Allah, a transformat-o în geamie. Ulterior i s-au adăugat minaretele. Biograful Cuceritorului, Dursun bey, prezent la această scenă, notează că sultanul, mâhnit de starea de delăsare şi neîngrijire în care se afla „Biserica cea Mare” (MΕΓAΛΕ EΚΚΛΕΣΙΑ), celebră în toată

lumea, a spus versurile acestea persane, al căror autor n-a putut fi identificat până acum: „Păianjenul e perdelar pe bolta lui Chosroes,/ Bufniţa stă de pază în cetatea lui Afrasiyah.”

Aurel Decei, op. cit., p. 104.

41 A. Decei, op. cit., p. 104; A.A. Vasiliev, op. cit., p. 211.

42 A.A. Vasiliev, p. 211.

155

PERSPECTIVE ISTORICE

Consideraţii referitoare la evoluţia bibliotecilor din Transilvania

dr. Ciprian Drăgan

arată că el primea cataloagele unor librării şi edituri străine şi româneşti 3.

Rolul lecturii asupra circulaţiei ideilor, schimbărilor de mentalitate şi ulterior schimbărilor sociale devine tot mai evident. Românii se trezesc la viaţa intelectuală pe tot cuprinsul ţării. Elita posedă bune biblioteci şi comandă sau aduce din călătorii carte străină de actualitate în Occident. Dar şi cei rămaşi acasă doreau să se cultive. Bibliotecile şcolare au jucat, în această situaţie, şi rolul de bibliotecă publică, dar în măsură insuficientă.

Organizarea internă a unei biblioteci este condiţionată de numărul şi diversitatea volumelor ce o compun, precum şi de scopul pentru care a fost constituită şi în virtutea căruia continuă să se dezvolte. Astfel, colecţiile reduse de publicaţii au o organizare empirică, în timp ce marile depozite de cărţi au impus crearea unui sistem bibliologic complex de aşezare, clasificare, catalogare. În planul funcţionalităţii se constată aceleaşi fenomene: bibliotecile personale reflectă şi în organizare, preocupările posesorilor lor; bibliotecile cu caracter muzeistic adoptă, în structurarea lor, modalităţi cu caracter formal, refractarea oricăror înnoiri; bibliotecile publice, receptive la tot ceea ce reprezintă noul în materie de organizare, îşi profilează fondurile, cataloagele, aşezarea cărţilor în funcţie de cerinţele majorităţii cititorilor dintr-o anumită epocă istorică 4.

Transilvania aflându-se sub stăpânire austro-ungară a evoluat parţial diferenţiat. La Braşov biblioteca publică datează din 1835, iar la Sibiu Astra a fondat o bibliotecă publică în 1861, pentru împlinirea programului ei de educaţie şi progres cultural. În această perioadă au continuat să se afirme bibliotecile Brukenthal la Sibiu, Batthyaneum la Alba Iulia, Teleki la Târgu-Mureş şi Bethlen la Aiud. Cea mai importantă bibliotecă transilvană în epocă din punct de vedere al numărului de cărţi a fost însă Biblioteca Muzeului

Istoria unui popor, inclusiv a culturii sale, este legată în mod indisolubil de păstrarea şi transmiterea de-a lungul veacurilor a informaţiei intelectuale. Bibliotecile şi arhivele au fost păstrătoare de cărţi şi documente, implicit a informaţiei istorice în cursul secolelor. Termenul de bibliotecă are semnificaţia de instituţie de cultură în care se achiziţionează, se păstrează, se conservă şi se organizează fonduri de publicaţii, periodice, manuscrise, documente grafice şi iconografice şi alte categorii de documente (stampe, hărţi, fotografii) pentru a satisface cerinţele de informare şi de documentare a cititorilor 1. De asemenea, are sens şi de cameră, sală în care se păstrează şi se citesc cărţile. Documentul scris pe hârtie, foi de pergament sau papirus, este expus în faţa vicisitudinilor naturale şi istorice. Împrejurările istorice ale poporului român au permis într-o foarte mică măsură strângerea şi conservarea în biblioteci şi arhive a documentelor scrise din cea mai mare vechime. Cartea a fost şi va rămâne dimensiunea esenţială a unei biblioteci, iar biblioteca un univers informaţional din cele mai diverse domenii ale cunoaşterii umane.

Dezvoltarea lecturii publice a fost strâns legată de spiritul civic şi de organizarea la nivel local a societăţii. O tradiţie mai veche a existat în Transilvania încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, datorită cărturarilor din vechiul centru cultural al Blajului. Aici au fost păstrate în manuscris multe din vechile cronici ale Ţărilor Române, au fost colecţionate cărţi din ţară şi din străinătate, care au constituit temelia marii Biblioteci Centrale a Blajului. Tot aici a apărut primul mare bibliofil român din Transilvania: Timotei Cipariu 2. Acesta a fost o personalitate, cu multe legături în lumea culturală europeană, care coresponda cu rectori universitari, consilieri aulici, canonici, lingvişti, filologi, editori şi librari. Vasta lui corespondenţă

3

Eva Mârza, Iacob Mârza, Corespondenţa lui Timotei Cipariu – sursă pentru cercetarea cărţii româneşti vechi, în Floarea darurilor. In memoriam Ion Gheţie, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, pp. 235-243.

4 Corneliu, Dima-Drăgan, Biblioteca unui umanist român Constantin Cantacuzino Stolnicul, Bucureşti, 1967, p. 26.

1

Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992, p. 47.

2 N. Georgescu-Tistu, Cartea şi bibliotecile: studii de bibliogie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, pp. 183-184.

156

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Ardelean de la Cluj, care avea să ajungă să deţină un fond de 200.000 de volume la sfârşitul secolului al XIX-lea 5. Trebuie menţionată în Transilvania şi activitatea lui Szabó Károlyi, care a redactat şi a editat monumentala lucrare bibliografică Régi Magyar Könyvtár (Bibliografia cărţii vechi maghiare) 6.

şi intelectuali români, îndeosebi cei preocupaţi de istorie. Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia a fost înfiinţată la data de 31 iulie 1798, din iniţiativa episcopului romano-catolic al Transilvaniei Batthyány Ignác (1741-1798) 9 . Alături de un observator astronomic, mai multe colecţii cu caracter muzeal, biblioteca constituia o parte a fundaţiei culturale de interes public creată de acesta cu denumirea iniţială Institutul lui Batthyani din Alba Iulia. Institutul a fost amenajat în clădirea fostei biserici trinitariene din Alba Iulia. Edificiul, construit în stil baroc în 1719, a suferit modificări în cursul secolului al XVIII-lea impuse de destinaţiile succesive ale acestuia: biserică cu două turle (17191784), depozit al armatei (1786-1792) şi observator astronomic şi bibliotecă (1792-1798) 10.

Nucleul de astăzi al Biliotecii Batthyaneum, totodată fondul-tezaur al acesteia, îl constituie colecţia privată a episcopului Batthyány Ignác, formată din 18.000 de unităţi bibliografice, tipărituri şi manuscrise datate începând cu secolul al IX-lea. Ele au procurate prin achiziţiile efectuate în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea.

Cele mai importante sunt biblioteca arhiepiscopului Vienei, Cristoforo Migazzi, şi cea a bisericii Sfântul Iacob din Levoča. Donaţiile au constituit forma principală de îmbogăţire a fondurilor bibliotecii în cursul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea. Observatorul astronomic a funcţionat numai până la revoluţia din 1849, când a fost bombardat. Ulterior, a fost transformat în muzeu, destinaţie cu care a mai funcţionat vreme de un secol. Biblioteca a funcţionat neîntrerupt până astăzi, fiind administrată de episcopia romano-catolică din Alba Iulia până în 1953. În 1962, a devenit filială a Bibliotecii Centrale de Stat, actuala Bibliotecă Naţională a României.

Denumirea Batthyaneum datează din perioada interbelică.

Cele mai vechi informaţii, care atestă dorinţa conştientă a lui Cipariu de a-şi constitui o bibliotecă, datează din anii lui de şcoală. Timotei Cipariu la vârsta de 30 de ani a reuşit să îşi alcătuiască una din cele mai mari biblioteci particulare româneşti din Transilvania anilor 1820-

Dintre marile biblioteci transilvănene ale secolului al XVIII-lea cea mai cunoscută este aceea a contelui Samuel Teleki 7 , din Târgu-Mureş.

Catalogul bibliotecii sale, publicat la Viena între 1796 şi 1819, în patru volume, realizat de el însuşi, înregistrează circa 40.000 de volume 8. Biblioteca sa deschis pentru public în 1802, iar în jurnalele de evidenţă apar numele a numeroşi cititori, locuitori ai oraşului, titlurile lucrărilor consultate. Figurează 5

Istoria românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 825.

6 Szabó Károlyi, Régi magyar könyvár. Az 1473-ból 1711-ig megjelent nem magyar nyelvü hazai nyomtatványok könyvészeti kézikönyve (RMK), I-II, Budapest, 1897-1885.

7 Acest aristocrat născut în 1739 a primit din copilărie o cultură clasică, sporită în tinereţe la Basel, Utrecht, Paris, Leipzig şi Viena. Cancelar al Transilvaniei, vorbitor de germană şi franceză, cu legăturile intelectuale europene, călător care se întorcea cu lăzi cu cărţi, colecţionarul şi-a constituit o bibliotecă poliglotă, enciclopedică, ilustrând profilul unei epoci marcate de „lumini”. Contele a adunat cărţi şi incunabule în latină, greacă, germană, franceză, engleză, arabă, ebraică şi italiană.

8 Gheorghe Buluţă, Scurtă istorie a bibliotecilor din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 62.

9

Gheorghe Buluţă, Civilizaţia bibliotecilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 37.

10 Biblioteca Naţională a României, Filiala Batthyaneaum, http://www.bibnat.ro/Filiala-Batthyaneum-s75-ro.htm, (accesat 28.06.2009)

157

PERSPECTIVE ISTORICE

1830 11 . Timotei Cipariu a fost în slujba învăţământului toată viaţa: prefect al tipografiei de la Blaj; publicistica a fost o altă faţă a personalităţii sale; reputaţia sa filologică a urcat din treaptă în treaptă; cercetările sale istorice vizează geneza poporului român, demonstrarea continuităţii; relaţiile sale cu literatura sunt sub semnul calităţii, creativităţii. Adunate metodic, cărţi, manuscrise, documente de o inestimabilă valoare au reflectat structura formaţiei sale ştiinţifice.

Alături de copii şi manuscrise de cronici şi letopiseţi, Timotei Cipariu a reuşit să ajungă în posesiunea Diplomatariumului (adunat de Basiliu Pop în anul 1821 cu peste 600 de pagini având două volume) 12. Însumând documente româneşti şi latineşti medievale din cele trei Ţări Române, Diplomatariumul lui V. Popp atrage atenţia prin utilizarea unor tehnici istorice moderne. Volumele dovedeau reale disponibilităţi pentru paleografie, diplomatică, sigilografie 13.

Dintr-un fragment al jurnalului lui Cipariu reiese că el avea relaţii comerciale permanente cu anticarul clujean Burián Pál care avea o pregătire profesională unică în Transilvania. Manuscrisele şi tipăriturile cumpărate în 1846 erau publicaţii referitoare la istoria Transilvaniei, la instituţii juridice şi politice, diete, administraţie, statistică, descrierea ţării 14 . Timotei Cipariu pe lângă manuscrise şi cărţi a căutat să îşi îmbogăţească biblioteca cu un număr cât mai mari de copii şi acte de prin documente vechi. Munca a început-o în arhiva Episcopiei Blajului.

Biblioteca lui Timotei Cipariu, refăcută după 1850 prin manuscrise, incunabule, tipărituri vechi şi noi, i-a ajutat marelui cărturar să pregătească atâtea studii istorice şi filologice prin care a adus o reală contribuţie atât la opera înfăptuită de Academia Română, cât şi de Asociaţiune.

11

Ştefan Manciulea, Biblioteca lui Timotei Cipariu sub aspect istoric, în Mitropolia Olteniei, anul XIX, sept – oct 1967, nr. 9-10, p. 709.

12 Ibidem, p. 714.

13 Vasilie Pop, Disertaţie despre tipografiile româneşti şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre.

Sibiu, 1838. Studiu introductiv, ediţie, note, rezumat şi indice de Eva Mârza şi Iacob Mârza, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p.

50.

14 Jakó Zsigmond, Istoricul Bibliotecii lui Timotei Cipariu, în Philobiblon transilvan, Bucureşti, Editura Kriterion, 1977, p. 324.

158

Referitor la Biblioteca de la Blaj inventarul manuscris datat 14 iunie 1747 poartă patru semnături, dintre care prima este a lui Petru Pavel Aron şi înşiră pe cele 13 pagini ale sale, 283 poziţii, cărţi şi manuscrise care au trecut în grija vicarului general Aron 15. Cele două părţi ale inventarului oglindesc cele două încăperi în care erau păstrate cărţile. Capitolele sunt orientate după provenienţă: ale episcopului de Făgăraş, ale episcopului Ioan Giurgiu Patachi şi ale episcopului Inochentie Micu Klein. Manuscrisul pe lângă calitatea de act administrativ reprezintă un act de cultură şi anume fixează imaginea componenţei de bază, a nucleului unei biblioteci româneşti care urmează să devină un adevărat tezaur de cultură în Transilvania. Se poate afirma că prevalează nu atât lucrările teologice teoretice, cât cele de practică ecleziastică şi cele de drept şi drept canonic. De asemenea, cărţile de istorie sunt bine reprezentate. Putem deduce de aici că alcătuirea acestor colecţii aveau ca scop să fie în slujba activităţii zilnice şi în slujba şcolilor. Mesajul manuscrisului transmite cercul de interese al celor doi posesori principali, episcopii I. Giurgiu Patechi şi Inochentie Micu Klein. De bună seamă şi posibilităţile materiale şi-au spus cuvântul în achiziţionarea de cărţi. Limbile învăţate şi cunoscute, studiile de specialitate efectuate, locurile pe unde i-au purtat paşii şi-au pus şi ele 15

Magdalena Tampa, Din începuturile Bibliotecii de la Blaj – despre inventarul manuscris din 14 iunie 1747, în Biblioteca şi cercetarea, 1979, III, p. 126.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

amprente. Încă nu se ştie în ce măsură cărţile au fost ele cumpărate sau primite, pe ce căi au ajuns la noi, ce posesori anteriori le-au folosit.

Cărţile lui Timotei Cipariu provenite din tipografia lui Johann Froben 16 au fost produse între anii 1525 şi 1569. Aceste cărţi sunt operele sfinţilor părinţi, ale filozofului Ptolemalos Klauditos sau ale istoricului Josephus Flavius.

Catalogul din arhiva personală a lui Timotei Cipariu, de asemenea, semnalează numeroase acte, scrisori, documente, privind intensa preocupare a lui Cipariu pentru continua îmbogăţirea a tezaurului său de cărţi. Lucrările lui Publius Ovidiu Naso în colecţia cipariană sunt 15 opere în 39 de volume 17.

Biblioteca de la Blaj găzduia printre altele o ediţie de Opera ominia, de la 1702, tipărită la Amsterdam, remarcabilă prin notele lui Nicolaus Heinsius. Acest filolog olandez a făcut studii foarte serioase asupra operei lui Publius Obidiua Naso.

Ediţia din biblioteca cipariană are trei volume păstrate în legătură de pergament. În volumul al doilea ce conţine Metamorfozele se constată lipsa însemnărilor manuscrise cipariene. Timotei Cipariu a păstrat în biblioteca sa patru volume ale operelor lui Ovidius comentate de Helvetius, în ediţie veneţiană din 1779. Dintre operele lui Ovidius comentate de Petrus Burmannus, Timotei Cipariu avea o ediţie veneţiană, din anul revoluţiei franceze. Printre operele ovidiene ce se regăsesc în biblioteca marelui bibliofil este şi un incunabul de la 1481, imprimat la Veneţia, de către „Batista de Tortis”. Acest volum este în pergament alb, tipărit în oglindă, adică textul ovidian în centru iar comentariile în cadru. Este foarte valoros întrucât cuprinde o grupare a operelui lui Ovidius, unică printre incunabule: Heroides, cu comentatori Antonius Volscus şi Georgius Alexandrinus sau Merula; Remedia amoris: De medicamine faciei femineae şi trei opuscule De pulice, De Philomena, De nuce 18. Incunabulul ciparian este o raritate. Se mai găseşte în Italia, Franţa şi în Polonia. Această grupare a operelor lui Ovidius (Heroides, cu cei doi comentatori amintiţi, De pulice, De Philomena, De nuce) este unică printre incunabule. Din biblioteca

lui Cipariu au făcut parte şi operele principalilor filologi şi oameni de cultură italieni din secolele XIVXVI. De aici reiese că acesta a reuşit să fie la curent cu marile realizări ale timpului său în domeniul lingvisticii şi culturii europene.

Important de relevat este faptul că lista cărţilor din Biblioteca de la Blaj reprezintă un document, o oglindă a temeliei uneia dintre cele mai importante biblioteci româneşti din Transilvania, bibliotecă ce însumează 5585 opere în 7180 de volume 19.

Unul din oamenii secolului al XVIII-lea care şi-a format la Sibiu o bibliotecă mare şi valoroasă, dar a dorit ca ea să treacă în folosinţă publică, a fost baronul Samuel Brukenthal (1721-1803) 20 .

Amator de artă şi de cunoaştere, bibliofil, baronul adunase peste 15.000 de volume într-o colecţie care a fost deschisă pentru public în 1817, conform testamentului său 21 . Adăugirile ulterioare la fondurile iniţiale, fiecare cu valorile sale remarcabile, au făcut din ceea ce este acum Biblioteca documentară a Muzeului Brukenthal o colecţie de interes special pentru istoria cărţii şi tiparului.

Toate aceste biblioteci erau destul de modeste, resursele financiare nefiind generoase.

Diferiţi intelectuali din oraşele în care apăruseră asemenea aşezăminte le susţineau prin donaţii, ele dezvoltându-se încet dar sigur. Bibliotecile cu profil enciclopedic conţineau carte europeană, îndeosebi franceză, periodice şi carte românească, dar câteodată şi unele rarităţi, care le confereau şi o dimensiune de bibliotecă patrimonială. Frecventate mai ales de cadrele didactice şi elevii din localităţi, dar şi de o pătură relativ subţire de oameni cultivaţi, bibliotecile dobândeau prestigiu şi făceau mândria oraşelor. Publicul nu era numeros, dar era de calitate. Bibliotecile îi ofereau literatură, ediţii din clasicii greci şi latini, carte ştiinţifică, periodice, hărţi 22.

19

Lucia Anderco, Cartea de literatură italiană din secolele XIVXVI din Biblioteca lui Timotei Cipariu, în Biblioteca şi cercetarea, 1983, VII, p. 247.

20 Guvernator al Transilvaniei între 1777 şi 1787, cultivat şi om de gust, umblat prin Europa şi cu relaţii, acest nobil din veacul Luminilor l-a avut în serviciul său, ca bibliotecar, pe Samuel Hahnemann, iniţiatorul homeopatiei.

21 Lucia Anderco, op. cit., p. 247..

22 Gheorghe Buluţă, op. cit., p. 41.

16

Johann Froben om de cultură, ce a introdus caracterele romanice în lumea germană, a editat lucrări de calitate atât în conţinut, cât şi în formă: hârtia, literele, textul curaj şi îngrijit.

17 Magdalena Tampa, Ediţii din Ovidius într-o colecţie de excepţie: Biblioteca lui Timotei Cipariu, în Biblioteca şi cercetarea, 1990, XIV, p. 70.

18 Ibidem, p. 75.

159

PERSPECTIVE ISTORICE

O PARTE DIN ISTORIA ROMÂNILOR S-A SCRIS ŞI LA NANA – O COMUNĂ A JUDEŢULUI CĂLĂRAŞI ÎNFIINŢATĂ PRIN LEGEA ÎNSURĂŢEILOR DIN 1878

Prof. NIŢU MARIN Prof. Liliana Niculiţă

este “Planul Vetrei Mănastirei Negoieştii din Județul Ilfov”, ridicat la anul 1847 de către ing. S. Zefkide și ing. A. Karini. Harta originala este la scara 1/15.000, dimensiunile 75x43cm; din material hârtie pânzată.

Atenționam ca harta inserata de noi in aceasta monografie nu este integrală; ea reprezintă numai partea aflată la E de râul Argeș (practic cea mai întinsă a “Vetrei Mânăstirii Negoiești”) – care ne interesează pe noi in mod direct.

Merită observat că traseul drumului principal (corespunzător actualului DN Bucureşti-Olteniţa) era atunci prin fața mânăstirii – pe latura de V a acesteia, nu pe latura de E ca acum.

Centrul de interes al hărții îl reprezintă “Valea Nanii”. Aceasta are oarecum forma literei “S”, cu cele doua curburi ușor alungite si este orientată pe direcția N-S. Între cele 2 curburi se profilează un pivot, care reprezintă o încrucișare de drumuri: - “Drumul Sării”, cel principal, care venea din N si se îndrepta spre S spre portul Oltenița; pe lângă aceasta, harta consemnează și alte 3 drumuri “ale sării”: doua la V și unul la E de “Valea Nanii”; - “Drumul Peștelui”, care venea pe “Valea Nanii” din S, din spre actualul sat Luica și, după aceea intersecta drumul Gurbăneștilor se îndrepta spre V cu destinația (probabilă București); - “Drumul Gurbaneștilor”, care venea din E, de pe râul Mostiștea (drumul folosit de carele ce transportau spre portul Oltenița produse agricole ale moșiilor Preasna si Gurbaneasca sau de cele care duceau la București peștele recoltat in numeroasele bălți, din bazinul inferior al Mostiștei). În zona pivotului “Valea Nanii” se intersectează cu 2 văi: - “Valea Frecaților”, purtând numele grupului de bordeie din marginea estică a pădurii Negoiasca, dar pe care harta respectivă nul consemnează (valea care se îndreaptă spre V); - “Valea Ovreiului”, care vine din E, paralelă

Motivația Legii Însurățeilor Era de mare folos pentru țară să se populeze moșiile nelocuite. Regulamentul din 1878, emis pentru aplicarea acestei legi si publicată in Monitorul Oficial numărul 135 din 20 iunie 1878, prevedea la articolul 4: “Comunele noi se vor infinita de preferința pe moșiile de câmp (proprietatea statului) care sunt mai puțin populate”…. “Ele se vor statornici in poziții sănătoase și cu izvoare de apa sau pe malurile râurilor. La fiecare comuna nouă se vor reglementa locurile necesare pentru drumuri, piețe publice, primărie, școala, biserică, cimitire, precum si un loc de 4 pogoane rezervat in vatra satului, în trebuința proprietății” (comunitătii - nota noastră)…

Asemenea, se vor rezerva in țarină 17 pogoane pentru preotul bisericii și 17 pogoane pentru învățătorul satului”. După opinia noastră, formularea este improprie; de fapt destinația acestora era instituția bisericii si cea a școlii, pentru buna lor funcționare.

Concluzie: “Vatra Mânăstirii Negoiești” îndeplinea condițiile de mai sus pentru înființarea satului Nana. Înființarea comunei Nana I. Cel mai vechi document care se afla la baza monografiei noastre datează din anul 1847 și

160

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Încercând sa ne explicam absenta din harta a altor așezări omenești (cătune sau grupuri de bordeie), avem următoarea opinie: autorul harții, inginer cadastral, nu a fost interesat de consemnarea așezărilor umane foarte mici si dispersate (chiar daca acestea ar fi existat), ci de distante, perimetre, unghiuri exacte, s.a. care concurau la stabilirea suprafeței (ariei) moșiei Vatra Manastirii Negoiești.

Pe de alta parte, nu excludem probabilitatea ca in jurul băltii din Nana sa se fi înfiripat un cătun sau măcar un grup de bordeie după anul 1847 (anul harții); deci înainte de înființarea oficiala a comunei – definitivata la sfârșitul anului 1882.

P.S. Importanta “drumurilor sării” din zona Nanei care se îndreptau spre Luica, având destinația finala portul Oltenița este confirmata de o adresa din 1864 a Prefecturii Districtului Ilfov către Subprefectura Plasei Mostistea. Aceasta adresa sesiza ca transportul sării de la Slănic (de Prahova) spre Oltenița era împiedicat de către arendașii din satele Dridu, Bidinele, Drăgoiești, s.a. care au arat drumurile respective.

O privire aruncata pe harta ne arata ca traseul continua pe linie dreapta, Prin Măriuta, Fundulea, “Valea Nanii”, Luica.

II. Înfiintarea comunei Nana a fost un proces care a durat 3-4 ani si a parcurs mai multe etape.

1.

O etapa premergătoare o reprezintă “Prescriptul-Verbal” din 28 iulie 18783.

- Comisia ad-hoc pentru judeţul Ilfov, întrunita la moșia statului “Vatra Manastirii Negoiești” din comuna Aprozi-Negoiești, stabilește ca întinderea acestei moșii, înainte de executarea Legii rurale din 1864, era de 3.738 de pogoane (“după datele aproximative comunal si de alte persoane…”)

Prin documentul oficial din 30 mai 18814.) s-a dovedit ca aria acestei suprafețe era eronata (reprezentând mai puțin de jumătate din suprafața reala).

Din documentul sus menționat, selectam mai jos câteva precizări interesante: - În temeiul art. 4 din Regulament se rezerva, în principiu: a) Pentru trebuințe comunale in sat: 2 pogoane pentru școala, 3 pogoane pentru locuința

oarecum cu drumul Gurbaneștilor, și este foarte aproape de aceasta, la S. După opinia noastră aceasta era mai degrabă o vale “a oierilor”, drum al păstorilor transhumanți, care în mod firesc trebuiau sa si poarte oile spre Dunăre, pe lângă bălţi, unde animalele se puteau adăpa.

Pe harta, la V de “Valea Nanii”, este conturat si perimetrul pădurii Negoiasca, fără a fi nominalizata.

La V de această pădure, spre Argeş, harta mai înscrie un drum important: “drumul Călăraşului” orientat de la V spre E. Singurele aşezări omenești, consemnate in central harții menționate, nu sunt decât 2 “cârciumi”, situate aproape de intersecția “Văii Nanii” cu drumul Gurbăneștilor: - una la S, denumita cârciuma “Anichii”; - cealaltă la nord, denumita doar generic “cârciuma”.

Este posibil ca una dintre aceste cârciumi sa fie cea despre care se vorbește treizeci de ani mai târziu (deci după Secularizare) in documentul “Zestrea moșiei Statului Negoiești” (fosta “vatra mănastirii”). În acest act printre diferitele bunuri înregistrate se afla si “una cârciuma, construita din gard, lipita cu pământ, învelita cu trestie, compusa dintr’o odaie si o tinda, evaluata la 150 lei noi.

Cârciuma menționata a fost cu ani in urma proprietatea manastirii si era arendata unei persoane particulare. Ea se aproviziona probabil cu vin provenit din via de 15 pogoane de la Greaca, proprietatea Manastirii Negoieşti.

Cele 2 cârciumi erau amplasate in zona centrala a actualului sat Nana (in apropiere de actuala primărie), la distanta de câteva sute de metri una de alta. În jurul acestei răscruci de drumuri avea sa se întemeieze comuna Nana.

Ea se va dezvolta intr-un ritm susținut in următorii 60 de ani (după înființarea ei in etape efectiv in perioada 1879-1882). Un salt spectaculos l-a realizat după mare împroprietărire din anul 1921, devenind renumita prin bogata sa agricola (cereale si animale) in pragul ultimului război mondial.

O atenționare: Vorbind de “singurele așezări omenești” consemnate de harta din anul 1847, am făcut abstracție de satul si Manastirea Negoiești, amplasate in coltul de sus stânga al harții.

161

PERSPECTIVE ISTORICE

La N, Vatra Manastirii Negoiești La Răsărit, Gurbănești (proprietatea Bisericii Domnita Balada); - La Apus si miazăzi, proprietatea LuicaCotroceni, partea rămasa” Observația noastră: Rezulta din ultimele rânduri, ca partea care s-a destinat cu numele Nana este desprinsa din trupul moșiei Luica-Cotroceni si ea devine, de acum, independenta de aceasta.

“Aceasta parte de moșie este in întinderea (ca) de una mie una suta cinzeci (1.150 pogoane)” – satisfăcând pe deplin necesarul pentru împroprietărirea a 100 de familii in țarina, ca si pentru drumuri interioare si alte obiecte complementare.

Cu riscul de a ne repeta, subliniam ca acest prim lot de împroprietăriri in țarina s-a făcut nu pe moșia Vatra Manastirii Negoiești, ci pe moșia LuicaCotroceni.

“Vatra satului (locurile de casa, in interpretarea noastră) se va așeza la locul numit Nana”.

Acest document marchează primul pas “de jure” (numai ca act decizional) in constituia comunei Nana. Pasul “de facto” va urma in scurt timp, prin delimitarea in teren a parcelelor respective. La 5 mai 1880, deci după ce un an şi jumătate, aceasta operație – ca si cele decise prin trei suplimentari ulterioare, de care vom vorbi mai jos – se afla in plina desfășurare sau chiar aproape de finalizare.

Nota: Actul de decizie din 10 oct 1778 fundamentează si începutul organizării bisericești a noului sat, caci la 6 septembrie 1879 Arhiepiscopia Bucureștilor numește un preot tunar la Parohia Nana. Nu avem dovezi documentare, dar opinam ca aceasta organizare bisericeasca a început efectiv cel mai târziu, in cursul anului 1880.

servitorilor bisericii, 4 pogoane pentru piețe publice ; iar in țarina: 17 pogoane pentru şcoala si 2 pogoane pentru cimitir; b) Pentru trebuințele statului: 4 pogoane, ranga piața.

Observație: S-a omis rezervarea a 17 pogoane in țarina pentru biserica (omisiune care se va corecta imediat după data de 5 mai 1880, in urma sesizării inginerului Scarlat Stravolca).

- Se enunța, orientativ, procedura care va fi urmata: “Se va proceda la punerea in posesiune a locuitorilor in drept, după cerințele treptate ce se vor prezenta, conform art.6 din Regulament, dându-se fiecărui cap de familie cate 10 pogoane amant de hrana in țarina si un pogon pentru casa si gradina in sat”.

Observație: O data cu corectarea suprafeței totale a moșiei Vatra Manastirii Negoiești, documentul din 30 mai 1881 al Administrației Domeniilor si Pădurilor Statului precizează ca au rămas disponibile (la dispoziția statului) pentru împroprietărirea “insurateilor” numai 6.720 pogoane; caci din suprafața totala inițiala de 8.608 pogoane trebuie scăzuta suprafața de 1.888 pogoane reprezentând: 480 pogoane de pădure, 800 pogoane bălti, matca râului Argeș s.a. Si 608 pogoane date ţăranilor clacași prin împroprietărirea din anul 1865.

-

2. Piatra de temelie, in constituirea comunei Nana, o reprezinta “Prescriptul-verbal” din 10 oct 1778, prin care : - Membrii comisiei ad-hoc pentru județul Ilfov deplasați pe moșia Statului LuicaCotroceni, din comuna Luica-Cotroceni, plasa Negoiești, i-au act de faptul ca Administrația Domeniilor Statului a încuviințat “a se infinita pe aceasta moșie o comuna formata din una suta capi de familie, care sa împroprietărească fiecare pe cate un loc de 10 pogoane pământ de hrana în țarina si un pogon pentru casa si gradina in vatra satului…”

“Astăzi 10 oct 1878… am determinat pentru înființarea unei comune de 100 de capi de familie pe aceasta moșie parte numita Nana, in limitele următoare:

3. Pașii in procesul de înființare a comunei Nana După lotul inițial de 100 familii (de la 10 oct 1878), s-au făcut doua împroprietăriri succesive : la 4 noiembrie 1879 ci la 15 februarie 1880, ajungându-se la un total (provizoriu) de 130 familii.

Prin “Actul de împroprietărire suplimentar” din 28 martie 18806 s-au mai pus in posesiune alte 50 de familii ajungându-se la 180 de familii.

Acest ultim total este confirmat de Prefectura Județului Ilfov, la 7 aprilie 18807 .

Printr-un nou “Act suplimentar de

162

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

b) Cele 33 de familii provin din diferite sate sau cătune din zona dar in anul 1880 se stabiliseră deja in Nana (respectând cu promptitudine condiția primordiala a împroprietăririi, stipulata in Legea insurateilor – strămutarea in noua comuna).

4. Ultimul pas “de jure” in procesul de înființare al comunei Nana IL reprezintă “Actul de împroprietărire suplimentar din 17 iunie 1881 5. prin care, membrii comisiei ad-hoc pe județul Ilfov… “Venind la moșia statului Vatra Negoiești din comuna Aprozi plasa Negoiești … am procedat astăzi la punerea in posesiune (numai ca decizie cu efect juridic – nota noastră) a șatenilor in drept, in număr de 60 … (cuprinși in tabela ce urmează)… din care rezulta ca amantul pe care s-au împroprietărit este de 660 pogoane…

Terenul din țarina sa dădea alături de ceilalți, pe moșia Vatra Negoiești prelungindu-se capul, după cum s-a dat si la ceilalți, iar locurile pentru casa se vor da la Nana, alături de cei plasați la noua comuna intrând aceștia in posesiunea la 30 martie 1883, când expira contractul actualului arendaș”11.

Documentul sus menționat mai cuprinde câteva reglementari, pe care le reda mai jos.

Inginerul delegat de Administrația Domeniilor Statului va întocmi cu exactitate planul (“Actul”) de delimitare a proprietăţilor global si individual, având ca termen toamna anului 1882.

După aceea, se vor elibera actele de proprietate individuale, conform art. 14 din Regulament.

Inginerul respective s-a achitat de sarcina, parafând, delimitarea la 20 dec 1882. In partea finala a acestui document este inserata o fraza șablon, care clarifica perspectiva de viitor .

“Mai rămânând din partea de moșie determinate locuri disponibile inga pentru un număr de – capi de familie, pe care urmează a se împroprietări alți șateni in drept ce se vor prezenta cu cereri conform dispozițiilor Regulamentului.”

O atenționare: Ultima mențiune (fraza) aduce precizarea ca numai exista teren disponibil pentru împroprietăriri, in condițiile Legii insurateilor.

împroprietărire”, din 3 iunie 1880 s-au mai împroprietărit încă 20 de familii ajungându-se la numărul total de 200 de familii.

Raportul de serviciu nr. 42, din 5 mai 1880, al inginerului hotarnic S. Stravolca, adresat Administrației Domeniilor si Pădurilor Statului ajungându-se la numărul total de 200 de familii atestată că în momentul respectiv inginerul Stravolca se afla pe moșia Luica-Cotroceni, efectuând delimitarea terenului “dat insurateilor ce-au sa formeze noua comuna numita Nana, de 200 de capi de familie, cu adaosul încă de alţi de 32 capi de familie, atașați aici ca după proprietatea Negoiești ce in total însumează 232 capi de familie”9.

Acest document atesta ca, chiar înainte de 5 mai 1880, forurile competente aprobaseră in principiu, întinderea pana la totalul de 232; iar Actul suplimentar de 3 iulie1880 si următorul oficializau aceasta măsura.

Acest ultim număr (232) este confirmat in doua documente: a) “Tabloul locuitorilor împroprietăriţi pe Luica”. b) Acest table a fost predat Primăriei Luica de către inginerul S. Stravolca, la 29 august 1880. c) “Plan iconomicu al terenului rural dat insurateilor din comuna Nana situate pe proprietatea satului Luica-Cotroceni districtul Ilfov” ridicat de inginerul S.Stravolca si datat 10 decembrie 1880 (Plan – harta, aflat in arhiva Primăriei Nana).

Este actul care parafează etapa I masiva a împroprietăririlor pe baza Legii insurateilor.

Concluzie: La sfârșitul anul 1880, comuna Nana era constituita “de facto” pentru ce 80% din structura ei de baza .

De aceea, tabelul menționat la pct. a), ii înscrie pe toţi cei 232 capi de familie ca obligații fiscal fata de stat începând cu 1 ian 1880. Este interesant faptul ca 33 dintre acești locuitori si-au declarat, ca stat de origine, chiar Nana. Ar fi doua explicații (variante): a) În anii premergători (intre 1847, anul harții ing. S.Zefkide si anul 1880) s-a înfiripat un cătun de case sau de bordei chiar pe Valea Nanii, in apropierea celor 2 cârciumi menționate în harta;

163

PERSPECTIVE ISTORICE

comisiilor administrative (privind proprietăţile bisericii si ale scolii în câteva sate din zona) dovedesc nu numai scrupulozitatea profesionala, ci si simțire patriotica si preocupare sincera pentru dezvoltarea spiritual a ţărănimii noastre – fata de care cei mai mulți dintre conducătorii din veacurile trecute “au fost nepăsători sau rai”… În finalul acestui capitol, consideram util sa prezentam, in rezumat, obligațiile ţăranilor împroprietăriţi in baza Legii insurateilor.

Sunt obligaţii (condiţii) general valabile pe întreaga tara, prevăzute de articolul 6 al Regulamentului (pentru executarea art. 5 si 6 din Legea rurala). Le desprindem din declarația colectiva depusa, cu anticipație, la 6 martie 1881, de 25 de locuitori originari din comuna Luica (si care fac parte din ultimul lot de 60 de împroprietăriţi din Nana).

Ei se obliga ca in termen de 2 ani: - Ne vom strămuta si așeza in comuna nou înființata pe moșia Vatra Manastirii Negoiești (comuna Nana), unde vom fi împroprietăriţi fiecare cu cate un loc de casa; - Vom cultiva acest pământ noi înşine, neavând drept de-al vinde sau inchiria, timp de 30 de ani.

- In cazul ca nu ne strămutam in termen de 2 ani sau ca-l vindem ori îl închiriem, Statul are dreptul de a ne poseda fără judecata; - Actul de proprietate nu n-i se va elibera decât după strămutarea definitiva.

Aceasta măsura, luata la nivel National, este confirmata de Ministerul Agriculturii, care la 28 mai 1883 înştiinţează Prefectura județului Ilfov ca “lucrările pentru împroprietărirea insurateilor sunt definitiv închise. Locuitorii interesați se pot adresa comisiilor de recesamant (în caz ca exista loturi vacante) sau sa indice moșiile statului unde vor sa cumpere pământ” Ultimul pas “de facto” (corespunzător pct.4), in constituirea comunei Nana (finalizarea întregului proces), îl reprezintă “Actul de delimitare al terenului rural al insurateilor din comuna Nana de pe proprietatea statului Vatra Manastirii Negoiești din jud. Ilfov” încheiat de inginerul hotarnic Scarlat Stravolca la 20 dec. 1882. Acest act finalizează împroprietărirea ultimului lot de 60 de locuitori (proveniți 29 din Luica si 31 din AproziNegoiești).

Remarcam aspectul tehnic al acestei lucrări si selectam câteva detalii: “S-a văzut trecut numele si prenumele împroprietăriţilor cu drept de a poseda fiecare cate un pogon in jurul casei in comuna si 10 pogoane in țarina… “ “Făcând recunoaștere pe fata pământului (la fata locului – nota noastră …) şi ridicând un plan cu suprafața terenului in proiecție orizontala …am regulat limitele după cum urmează…” (o serie întreaga de precizări topometrice incluzând, in final, si drumurile cu lățimea respectiva: 8 stânjeni, in sat si 4 stânjeni în țarina). (Dir. Arhivelor Naţionale - document microfilmat - dosar 860, rola 112).

După parcurgerea a mii de filme din arhive, este cazul sa ne desprindem din atmosfera rece a documentelor vechi şi a ne îndreptam gândul, dar si inima, peste negura vremurilor, cu aproape 130 de ani in urma…

Pentru ca noi, fiii satului Nana, să ne exprimam sentimentele de prețuire si recunoștința pentru artizanul neobosit al lucrărilor cadastrale care au pus temeliile satului nostru – inginerul hotarnic Scarlat Stravolca.

Pledoaria lui, prin rapoarte adresate autoritarilor, pentru repararea unor omisiuni ale

Bibliografie Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Administraţia Domeniilor Statului, dosarul 308/1878 al Ministerului Agriculturii Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Mânăstirea Cotroceni, vol. 90/78,vol.121/78.

164

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Relatarile Dr. Ana Crisnic, în îngrijirea căreia s-a aflat în ultimele sale zile un mare duhovnic al dragostei şi al bucuriei - Teofil Părăian profesor bun dacă tu însuţi n-ai copii. Poate că s-ar putea spune tot atât de bine că nu poţi să fii un doctor bun, decât dacă îţi împropriezi pe cei care îi îngrijeşti, dacă ţi-i faci ai tăi, dacă îi transferi în propria ta fiinţă. M-a întrebat mereu, la spovedanie dacă am mâinile lui Dumnezeu. I-am răspuns că partea mângâietoare merge mai uşor decât cea vindecătoare. Tot dânsul m-a luminat din ce motiv este mai greu cu partea vindecătoare : «pentru că vindecarea o dă Dumnezeu cui vrea şi când vrea». Şi un alt răspuns, cu umorul bine cunoscut: «dragă, Dumnezeu vindecă, iar doctorul ia banii».

Odată, l-am întrebat ce model de medic creştin cunoaşte şi mi-a răspuns: Nicolae Paulescu. În acel moment nu ştiam prea multe despre Nicolae Paulescu şi am replicat părintelui: «păi el a fost savant, a descoperit insulina… e prea mult pentru mine» (mă gândeam că îl exemplifică ca model de profesionalism). La replica mea dânsul doar a zâmbit şi am înţeles că trebuie să mai caut. După puţin timp îmi cade în mâini o carte despre Nicolae Paulescu, în care am citit că Nicolae Iorga a afirmat la înmormântarea lui Paulescu că «a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt». Deci acesta era mesajul… A urmat o nouă întâlnire cu părintele şi iam spus ce am descoperit. Mi-a zis: «dragă, acum ai modelul!!!!». În frământările mele vis-a-vis de bolnavi şi modul lor de a se raporta la boală mi-a zis: «nu le baga oamenilor în cap mai mult decât pot ei duce, nu-i asupri cu temerile tale…». Se referea aici la complicaţii şi evoluţia bolilor. Altă dată mi-a zis: «dragă, nu-nţeleg de ce voi doctorii nu sunteţi la una cu gândurile. Credeam că e mai matematică treaba cu trupul. Şi la voi e ca la duhovnici. Câţi duhovnici sunt atâtea păreri.»

Cum se raporta părintele la starea de sănătate a dânsului?

Reproduc câteva gânduri ale părintelui: «am împlinit de curând 70 de ani. Sunt cam pe ducă, nu în înţelesul că mă simt rău şi nici în înţelesul că mă tem de ce poate să vină. Nu aşa, ci în înţelesul că am ajuns la anii vieţii omului. Am fost deja la doi cardiologi şi se pare că sunt la una cu gândurile, pentru că şi aparatele arată la fel, inimă slabă. Astfel stând lucrurile, nu stiu ce mi-ar mai putea face un alt doctor de inimă şi alte aparate.

Cum a început prietenia noastră? L-am cunoscut pe părintele Teofil în anul 1993, când a fost invitat, pentru trei zile, de un vechi prieten, părintele Lazar Magheţ, în comuna Glimboca, unde m-am născut. În acel an absolveam facultatea de medicină şi făceam parte din A.S.C.O.R.. Aşadar, îl cunoşteam pe părintele, de la prima conferinţă a dânsului la Timişoara. Îl ştiam de la distanţă şi iată că Dumnezeu a făcut în aşa fel să ne cunoştem şi de aproape, deoarece de la prima vizită de la Glimboca a urmat o lungă prietenie, îndrăznesc să spun, chiar pentru veşnicie. Părintele a fost cel care a deschis calea acestei prietenii. Am început prietenia prin scrisori. Dânsul mi-a scris primul şi eu am răspuns. Am corespondat o vreme şi apoi, am început să mă spovedesc la dânsul. Odată, la spovedanie, mi-a pus în atenţie acest lucru: «dragă, noi doi am fost prieteni înainte sa-ţi fiu duhovnic».

Voi scrie câteva gânduri despre modul cum m-a îndrumat în activitatea mea de medic şi cum s-a raportat părintele la starea de sănătate a dânsului.

Primul îndemn pe care l-am primit a fost desprins dintr-o istorioară a unui medic care îngrijea bolnavi undeva, în Africa. «Un bolnav din spitalul în care lucra a spus că are mâinile lui Dumnezeu. Aşa se cuvine să gândim cu toţii despre cineva care aduce mângâiere şi uşurare celor ce au trebuinţă de mângâiere şi uşurare. Doresc şi eu ca tu să fi cu adevarat şi pentru totdeauna, şi pentru cât mai mulţi, mâinile lui Dumnezeu».

Următorul îndemn: «te-ai pregătit şi tu să faci bine celor pe care ţi-i v-a trimite Dumnezeu, săi slujeşti în numele Lui? Iţi doresc din toată inima să ai mâinile lui Dumnezeu: mâini mângâietoare şi vindecătoare. Cineva spunea că nu poţi să fii un

165

PERSPECTIVE ISTORICE

în jurul prânzului, am mers în salon să văd ce mai face părintele. Rămăsese singur… Părintele care-l însoţea fiind plecat pentru moment. Şi, spre surpriza mea, când am intrat în salon, părintele cânta «Cuvine-se cu adevărat…». L-am ascultat şi lam întrebat la sfârşit: «părinte, cântaţi ?» Mi-a răspuns: «da, dragă, nu ştiu ce mi-a venit aşa să cânt, nu obişnuiesc. Am cântat slujba înmormântării…!!!». Era tare bucuros… Eu am vrut să-l întreb de ce slujba înmormântării, dar am amuţit şi m-am aşezat pe patul alăturat. Precizez, că în perioada internării, la câteva zile de la instituirea tratamentului, se simţea bine, spunea tuturor că dacă se simte tot aşa, mai poate trăi 20 de ani şi işi făcea planuri de viitor. A participat la trei sfinte Liturghii şi a predicat la una din ele timp de 40 de minute (fiind ultima predică a părintelui). Şi cu toate acestea a cântat slujba înmormântării. În timpul spitalizării au fost zile de sărbătoare în secţia noastră, părintele a cucerit tot ce s-a lăsat cucerit. Ceea ce a urmat la numai o lună de la această internare ne este cunoscut…

Cum ne-a iubit şi m-a iubit părintele ?

Câteva mărturii…

Se ştie deja că părintele spunea că va merge în Rai şi că nu va merge singur. Mi-a zis că nu concepe Raiul fără noi, că cei care ne-am întâlnit şi potrivit în lumea aceasta vom fi şi în veşnicie împreună.

Odată am avut o discuţie cu nişte prieteni care nu aveau un respect deosebit faţă de părintele şi au scos în evidenţă unele «neputinţe» ale părintelui: că mănâncă carne, că mai doarme în strană la slujbe, că e prea larg… Eu i-am luat apărarea părintelui, argumentând cumva toate cele zise de ei. …Am mers la Sâmbăta şi am mărturisit discuţia cu prietenii mei, pentru că am ieşit cam «şifonaţi» din discuţia asta. Replica părintelui a fost una destul de aspră: «tu să nu-mi mai iei niciodată apărarea. Dacă nu mă recomandă viaţa pe care o duc, asta e…». La sfârşitul şederii mele la Sâmbăta, a urmat despărţirea cu mult aşteptata şi obişnuita îmbrăţişare, moment în care părintele mi-a spus în timpul îmbrătişării: «tu mă mai iubeşti pe mine aşa cum sunt? Mănânc carne, dorm în strană…» În final, aş vrea să împărtăşesc un vis pe care l-am avut după ce părintele a plecat la Domnul. L-am visat înconjurat de mulţi oameni, cărora le spunea că acum nu-l mai doare nimic. Le arăta urmele de la acele seringilor de care a avut

Totuşi pentru că tu vrei să faci ceva pentru mine şi vrei să mă ajuţi, mă las dus de tine unde ştii că mă aşteaptă binele şi mai binele. Deci ziua de 14 mai este consacrată sănătăţii mele şi sunt la dispoziţia ta. Şi ca să folosesc o expresie din scara Sf. Ioan Scararul «mă las în mâinile tale, ca fierul în mâinile fierarului». Modelează-mă cum ştii, şi cum vrei…Ştiu deja ca nu stau prea strălucit, dar pe mine nu mă îngrijorează. Doctorii poate ca se sperie, iar eu habar n-am. Poate că e mai bine aşa, mai ales că ştim că unii sunt asupriţi de propriile gânduri şi de informaţiile pe care le au de la alţii. Eu mă las în mâinile lui Dumnezeu şi mă rog să se împlinească voia Lui».

L-am urmărit în privinţă sănătăţii şi ulterior, însă, în continuare, voi aminti perioada de internare a părintelui din luna septembrie 2009, la spitalul din Deva unde lucrez. S-a internat în urma unei crize făcută la mănăstire - insuficienţă respiratorie. Iniţial, în ideea de a nu împovăra pe nimeni, părintele a hotărât că nu doreşte să rămână cineva de la mănăstire cu dânsul, că se descurcă singur. Seara părintele era monitorizat, cu perfuzii şi am decis împreună, că voi rămâne eu cu dânsul în salon, unde era singur, pentru a-l ajuta la nevoie.

Cum a fost o noapte cu părintele Teofil pacient? A adormit în jurul orei 22 până la 2.30, apoi s-a trezit, şi-a luat metaniile şi a început să se roage până în jurul orei 4.30. Ce am sesizat în vremea în care dânsul se ruga, ca extrasistolele pe care le avea şi erau destul de numeroase, în vremea rugăciunii au început sa fie din ce în ce mai rare şi multă vreme chiar deloc. La 4.30, când am văzut că începe să se mişte, l-am întrebat dacă are nevoie de ceva, iar părintele, uşor mirat, m-a întrebat : «dragă, tu eşti aci ?!» I-am răspuns: «da, de aseară…». Am început să discutăm, l-am provocat în diverse chestiuni, părintele fiind foarte deschis pentru conversaţie. Ceea ce a subliniat atunci, poate ca valoare testamentară, este un alt îndemn de a ţine minte «că numai cu bunătatea pot învinge în viaţă şi că numai cu bunătatea mai ţine Dumnezeu lumea aceasta». Când era tânăr a crezut că oamenii sunt buni, dar a ajuns ulterior la concluzia că nu e aşa cum credea. M-a îndemnat stăruitor spre bunătatea cu care voi învinge mereu, în orice împrejurare. În timpul spitalizării a fost foarte deschis cu tot, deborda de bucurie şi iubire.

Doresc să mai mărturisesc un alt moment care l-am surprins din perioada internării. Într-o zi,

166

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Aceste gânduri sunt o parte din amprentele pe care părintele le-a lăsat în sufletul meu. Să-l urmăm pe părintele! Avem o moştenire frumoasă! Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul care a fost şi este părintele Teofil şi să trăim cu încredinţarea că părintele ne iubeşte, ne zâmbeşte şi se roagă pentru noi toţi.

parte pe ultima sută… M-am apropiat de părintele şi l-am salutat. S-a bucurat de întâlnirea noastră…

Eu mi-am dat seama că părintele este cel plecat la Domnul şi l-am întrebat ceva ce îmi «juca» în minte de când a plecat: «Părinte, cum o să fie viaţă fără d-voastră?». Părintele a răspuns: «Ţine minte ce-ţi spun acum. Ne vom întâlni întotdeauna în mod real la Sfânta Liturghie, acolo la Potir suntem toţi». Mi-a luat apoi mâinile în mâinile dânsului şi a zis: «Ai nădejde că eşti în mâinile lui Dumnezeu!!!».

Numai bucurie !!!!

SPRE DEMITIZAREA LUI EMINESCU?

Prof. Dumitru HURUBĂ

gelozie, gândea răzbunător, că i se adresa femeii iubite cu diminutive adiind a folclor de mahala. În schimb, ascultând atent, vom auzi plescăitul de mulţumire al unora şi o entuziastă odă a bucuriei deşănţate cântată de corul detractorilor imbecili.

Nu contează motivele, zic, pentru că ele pot fi inventate, amplificate şi duse până la aberaţii…

Contează că o sumă de neaveniţi, cu acces inexplicabil în unele publicaţii (multe cam aculturale), vor avea materie primă pentru malaxorul reconsiderărilor, al calomniilor şi al demitizărilor. Sunt cei care, din asemenea atitudini şi gesturi, şi-au făcut un adevărat cult, deviza lor fiind: să reinventăm totul după chipul şi asemănarea noastră, fiindcă numai astfel se va vorbi şi despre noi! Că destul ne-a ţinut în ignoranţă şi necunoaştere dictatura comunistă, extinzând ideea de la celebrele şi tot mai… incompletele dosare ale securităţii la viaţa intimă a personalităţilor. Mirarea mea este cu atât mai mare cu cât că, oameni care multă vreme mi i-am simţit apropiaţi sufleteşte şi mă exprimau cu fidelitate în scris sau în vorbit, oameni în căror putere de înţelegere corectă a vieţii în general am crezut, au considerat salutară publicarea scrisorilor.

Nu-i pot înţelege, că de acceptat părerea lor nici nu poate fi vorba în ce mă priveşte. Constat că unul dintre aceştia este şi Cristian Tudor Popescu care, în Adevărul literar şi artistic, al cărei redactor şef era în vremea apariţiei volumului de scrisori, scria, după ce reprodusese un citat dintr-o epistolă a lui Eminescu: “Fragmentul acesta de literatură care nu e literatură, mi-l aduce pe Eminescu alături de câte ori îi citesc acum poezia.”(Adev.lit.şi art.nr.550 din 9 ianuarie 2001). Interesant, însă nu îndeajuns de relevant, poate, aşa că, pentru

Preambul Cât voi avea putere de discernere, bun simţ şi respect pentru valorile literaturii române, nu voi înceta să cred că publicarea ultimelor (?) scrisori dintre Eminescu şi Veronica a fost un gest nepotrivit şi lipsit de eleganţă morală, indiferent de argumentele care au stat la baza acestui act violatoriu. Ca să nu mai vorbesc de nişte interese care nu-mi duc deloc părerea spre ceva foarte clar şi util cititorilor-iubitori sinceri ai creaţiei Marelui Eminescu. Simplu şi omeneşte, aş spune că nu e frumos, dar e puţin având în vedere consecinţele absolut nefaste ale imixtiunii în viaţa intimă a unor oameni. Cu atât mai mult când ei au fost cine au fost… Mă îndoiesc sincer că adevăraţii iubitori ai poeziei eminesciene o vor înţelege mai bine, exultând la aflarea noutăţii că Poetul avea bătături în talpă, că ducea o viaţă de ins obişnuit, că, din

167

PERSPECTIVE ISTORICE

varii motive, ne-a fost interzis. Cu un soi de frenetism – primitiv, i-aş zice – a fost savurată publicarea celebrei „Povestea poveştilor” a lui Ion Creangă, chiar în primul an al deceniului trecut, pare-mi-se. Aproape că s-a auzit o exclamaţie naţională: aha, iată care era adevărata dimensiune morală a răspopitului de la Humuleşti!” Poate că şi francezii or fi exclamat la fel atunci când Simone de Beauvoir şi-a publicat cartea de memorii legate de J.-P.Sartre, în care filozoful era coborât din înaltele sfere ale spiritului său la condiţia de om obişnuit, obligat să suporte neplăcutele şi întristătoarele tare ale vârstei. Astfel s-au aflat lucruri, întâmplări şi situaţii din viaţa intimă a a unuia dintre marii reprezentanţi ai existenţialismului şi fenomenologiei franceze şi nu numai. Evident, părerea mea nu contează, dar continuu să cred că, fapta femeii cu care el a coexistat împărţind bunele şi relele – ca să nu zic altfel – a fost şi va rămâne pentru mine un act de nesocotinţă crasă, de publicitate vulgară despre intimitatea unui om. Ca încercare de definiţie, aş numi intimitatea o zonă a eului nostru în care indiscreţia unora nedublatăde o limită a bunului simţ, poate lua turnura curiozităţii prosteşti.

Desigur, ne place şi este reconfortant să ştim cât mai multe despre cutare sau cutare personalitate şi nu e nimic rău în aceasta, numai că, din punctul meu de vedere, intimitatea, dacă o reprezentăm grafic, apare sub forma unor cercuri concentrice dintre care, cel mai apropiat de mintea şi de sufletul nostru (din punct de vedere fiziologic, biologic, sexologic etc.), ne aparţine în totalitate.

Acceptând ideea, şi dacă o persoană/personalitate nu (mai) poate să hotărască (mental) acest lucru, memorialiştii sunt obligaţi, din respect şi graţie bunului simţ, să ţină seama de acel ultim cerc.

Altfel se ajunge la un subiect din ce în ce mai controversat: demitizarea. Problema în sine este: până unde şi cum trebuie ea făcută pentru a nu degrada şi leza statutul mitului deja construit de-a lungul şi prin grija generaţiilor ? Cât de departe sau cât de adânc se poate merge pentru a nu cădea în banalitate sau, în cazuri şi mai nefericite, în vulgarizare ? Exact în această ordine de idei, demitizările pot da naştere unei întrebări doar aparent simple: bine, demitizăm tot, dar cum va fi viaţa noastră lipsită de mituri şi, înainte de toate, cu ce drept o facem ? Întrebare care, din păcate, este şi va rămâne retorică… Să fie dreptul de a şti a

completarea ideii, domnul C.T.P.mai făcea o afirmaţie cel puţin bizară, scriind în acelaşi editorial: “Până acum, rătăceam prin poezia eminesciană (adică până la cititul scrisorilor din volum, n.DH) ca printr-un imens palat părăsit, singur, bătând la uşi şi ştiind că n-o să-mi răspundă nimeni, ţipând din când în când doar ca să aud ceva, ecoul propriului meu glas.”(id.). Iertemi-se păcatul, dar dacă poezia eminesciană naşte senzaţia de “palat părăsit”, atunci elucubraţiile publicate prin unele reviste trebuie, musai, să aducă a Sahară… In orice caz, acum nu mai există vreun dubiu în legătură cu înţelegerea corectă şi profundă a creaţiei lirice eminesciene de către C.T.P., după ce a aflat că Poetul umbla cu ciorapii rupţi şi murdari şi, probabil, cu unghiile netăiate…

Această atitudine se manifesta atunci, imediat după apariţia cărţii… Acum, lucrurile stau cu totul altfel, fiindcă iată ce spune acelaşi C.T.Popescu la emisiunea „Cap şi Pajură” din seara zilei de 23 iunie 2005, de la canalul de televiziune „Realitatea Tv”, emisiune moderată de Emil Hurezeanu: „Nu sunt de acord cu imixtiunea în viaţa intimă a oricărei persoane.” Este adevărat că, în context, era vorba despre ministrul justiţiei, Monica Macovei care, pentru CTP, o fi cu mult mai… personalitate, dar orişicâtuşi…

Dintr-o oarecare nefericire, poziţia lui C.T.P. având în vedere personalitatea sa, nu va rămâne fără ecou în rânduleţul celor pentru care creaţia lui Eminescu trebuie reconsiderată, iar Poetul reanalizat pentru a vedea dacă locul pe care îl ocupă în literatura română chiar i se cuvine. Dacă nu cumva ar trebui făcută vreo rocadă, apropo de patologica lor dorinţă a demitizărilor. Fiindcă, în ultimii ani, parcă tot mai des se aud voci care agreează ideea unui popor fără mituri. Şi nu e rău deloc, pentru că nemaicrezând în nimic, viaţa ia o turnură convenabilă spre o impersonalizare şi o stare generală finalizată, potenţial, prin anarhie, iar terfelirea valorilor face parte din acest context în care volumul publicat acum face un prim pas.

Promiţător, din nenorocire.

Aşadar, scriu cu destulă întârziere despre o apariţie editorială care m-a pus pe gânduri, neînţelegând subtilitatea ideii de a tipări o asemenea carte. Mă rog…

Curiozitatea omenească este nemărginită, sau, poate, singurele oprelişti sunt tainicele şi de necercetat căi ale Domnului. Încolo, după ’89 mai ales, vrem să ştim tot, cu precădere ceea ce, din

168

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Eminescu aici), ajunge să se vorbească, în sfârşit!, despre ei. În prefaţa intitulată „Istoria unei comori ascunse”, îngrijitoarea ediţiei, Christina ZarifopolIllias, scrie: „Mi-am asumat doar rolul de a fi (…) intermediarul între această comoară ascunsă şi cititorul dornic mai în amănunt secretele unei lumi fascinante.”(pag.6). „Comoară ascunsă”, „lume fascinantă” – sintagme potrivite pentru cu totul altfel de dezvăluiri, cred eu, nicidecum violarea intimităţii unei persoane, chiar dacă aceasta este Eminescu. Straniu mod de a pune problema din partea unei femei, dar există acum şi „circumstanţa”… Simone de Beauvoir. Întrebarea care îmi trece prin minte în această clipă este, însă: dorinţa de cunoaştere a acestor secrete, nu va duce, oare, la devalorizarea însăşi ideii de Eminescu şi, implicit, de celebrul cuplu din literatura română?

Din punctul meu de vedere, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. În aceeaşi ordine de idei, pornirii… generoasă a autoarei i se opune alta, oarecum diametral opusă de care, însă, ea nu ţine seama, deşi notează: „Parcurgând la nesfârşit aceste texte, am fost, multă vreme stânjenită de sentimentul că tulbur intimitatea bine ascunsă şi îndelung păstrată a unor oameni cât se poate de vii.”(pag.7). Oare chiar să o fi bântuit pe autoare asemenea trăiri, sau scoaterea pe tarabă a unor astfel de amănunte au avut la bază cu totul alte interese ? Dacă da – ale cui ? Fiindcă, exceptând două-trei categorii de interesaţi reali – critici, istorici literari, cercetători, dar şi… reconsideratorii ai literaturii apăruţi de prin anul 1990 ca nişte ciuperci otrăvitoare după ploaie, va exista marea masă de cititori/iubitori a celor pentru care ideea de Eminescu era materializată în icoana geniului, restul trebuia să fie tăcere. Pentru că, odată cu publicarea prezentelor scrisori inedite,,pentru foarte mulţi dintre noi, această icoană se va deforma sau, şi mai grav, chiar se va sparge, din moment ce se va afla că în legătura dintre Eminescu şi Veronica, multe momente şi situaţii nu erau diferite faţă de cele obişnuite, ca să nu le spun chiar derizorii… În ultimă instanţă, ipoteştianul a fost un om îndrăgostit de o femeie – lucru firesc, în cele mai dese cazuri, banal – a suferit de-o gelozie feroce, în stare să producă invective incredibile la adresa lui Caragiale. Citez: „Pe pezevenghiul cel de grec, nu-l mai primi, te rog; (…). Tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei arhicanalii ingrate, mincinoase şi spioane…” Tot aici aş încadra

celor care transpiră de plăcere diabolică aflând că Eminescu a avea bătături în talpă ? Să fim serioşi!

Evident, şi ca întotdeauna, părerile sunt împărţite: unii vor să ştie tot, alţii – îmi place să cred că aceştia sun cei mai mulţi – se mulţumesc să-l aibă pe Eminescu într-o cadră a sufletului pe care aş numi-o lojă de onoare, un altar în care neaveniţii sunt profanatorii. Din acel loc, smulgându-l pe Eminescu pentru a-l da în acest fel pe mâna denigratorilor hulpavi, care s-au înmulţit după ’89 îngrijorător, nu îndeajuns de bine gândit, ca să folosesc o sintagmă elegantă. N-aş vrea să fiu înţeles greşit: la urma urmelor, este bine să ştim că Marele Poet a fost un om ca oricare altul, că s-a dăruit muncii (creaţie literară, publicistică etc.) la un nivel al efortului intelectual imposibil de imaginat, a scris editoriale, pamflete, versuri etc., a dus o viaţă nu totdeauna exemplară, a mai participat la câte un chef, s-a mai îndrăgostit din când în când de câte o… arătare (v.Cleopatra Poenaru, Mite Kremnitz…), a fugit de-acasă. Şi-a întrerupt studiile, a ocupat funcţii care acum nouă ni se par ridicole vizavi de genialitatea lui… Deci, a fost pământean de-al nostru! Iar acest adevăr ne însămânţează în inimă un sentiment de linişte şi de solidaritate şi de mândrie că îi suntem urmaşi pe acest pământ cuprins între două ape mărginind durerea noastră dintotdeauna şi, se pare, pentru totdeauna: De la Nistru pân’la Tisa/Tot românul plânsu-mi-sa.” Simţirea lui – simţirea noastră! Este al nostru şi, prin firea lucrurilor, suntem ai lui. Înălţimea spiritului său să fim demni de el. Trebuie să vrem, trebuie ca, prin ceea ce facem, să-i păstrăm identitatea pentru a ne-o păstra pe a noastră – ca individualităţi, ca popor. Cuvinte mari ? Poate, deşi, citind scrisorile sale din acest volum*, parcă-parcă simţim nevoia să ne îmbrăcăm sufletul în haine de mare sărbătoare.

Publicarea acestei cărţi constituie un act de mare responsabilitate culturală, istorico-literară, umană şi, nu în ultimul rând, morală faţă de relaţia dintre Veronica Micle şi Poet. În acest context, eu cred că orice nouă dovadă a acestei relaţii trebuie privită, poate chiar exclusiv, din această perspectivă. Elementele, inedite, desigur, pe care le aduce noua apariţie editorială convin în primul rând specialiştilor eminescologi, dar şi,poate în mai mare măsură, celor care savurează faptul divers ieftin şi salivează bovin la ideea de senzaţie, categorie în care îi includ pe detractorii care, calomniind o personalitate (l-am numit pe

169

PERSPECTIVE ISTORICE

şi dulcea mea amică”(31 oct.1879); „Dulcea mea Veronică”(15 decembrie 1879); „Măi, Poţoţoni”(29 decembrie 1879); „Dragă şi dulce Nicuţă”(5 ianuarie 1880); „Măi, îngeraşule”(14 ianuarie 1880); „Dulce şi dragă Cuţă”(18 ianuarie 1880)… Şi: Cuţică, Veronicuţă, Nicuţă, Momoţel, Nica, Fetiţ(ule) dragă, Bobocel moţat, Nicuţică, Îngerul meu blond, Duduie, Minunică, Fată nebună şi drăgălaşă, Ramură de liliac… Precum şi Veronica lui Eminescu: Miţicule iubit, Eminul meu, Miţicule iubit şi al meu scump şi drăgălaş, Miţule Băet iubit şi drăgălaş, Tropoţel… Eminescu-Tropoţel, două cuvinte care se bat cap în cap generând scânteia unei întrebări: de ce a trebuit, totuşi, să fie publicate aceste scrisori ? Şi îmi îngădui un răspuns riscant, dar, cred eu, nu lipsit de logică: pentru ca detractorilor să li se dea apă proaspătă la moară.

Dar numai atât să fie ? Mira-m-aş!

De aceea, personal consider această apariţie editorială un act tendenţios şi cu repercusiuni destul de grave asupra personalităţii lui Eminescu şi, de ce nu ?, asupra literaturii române…

şi „noutatea” delicioasă pentru bârfitorii de meserie, alergători după senzaţii, că Eminescu i se adresa Veronicăi cu „Momoţi dragă” (Scrisoarea 39, pag.184); iar „Momoţi” poate fi chiar personajul din versurile „Şi ca un înger dintre oameni/În calea vieţii mele ieşi.” Alăturarea termenilor de „Momoţi” şi „înger” mă scuteşte de comentarii – aceasta pentru a simplifica şi concretiza lucrurile.

Pe de altă parte, este foarte adevărat că noi, ajutaţi, e drept, şi de un puritanism stupid dictat şi întreţinut cu mare grijă de fostul regim comunist, de o ideologie încorsetantă a libertăţii omului, am fost vitregiţi de o cunoaşterea reală, sau cât mai aproape-reală a ceea ce s-a numit şi va dăinui sub sintagma „marea dragoste dintre Eminescu şi Veronica; dar aceasta nu înseamnă, nicidecum, să cădem în extrema cealaltă trecând de la o idealizare sobră şi excesiv-rigidă, la exuberanţa descoperirii a doi îndrăgostiţi oarecare, cu supărări şi împăcări, cu reproşuri şi gelozii, cu utilizarea unor diminutive aparţinând mai degrabă amorurilor de mahala, sau expresii care,parcă, se lipesc greu de Eminescu-eminescianism.

Referindu-mă strict la scrisorile din volumul incriminat, mi-e uşor să observ evoluţia relaţiei sentimentale Eminescu-Veronica prin simpla redare a titlurilor: „Scumpa mea amică” (10 august 1879); „Dulcea mea amică”(10 sept.1879); „Dragă

P.S. Este vorba despre volumul „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle. Ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illas.

Editura Polirom, Iaşi, 2000.

170

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

171

PERSPECTIVE ISTORICE

CUPRINS „Fără o viziune clară asupra propriei istorii, un popor va purta mereu pecetea unui viitor incert” interviu cu domnul Eugen Tomac, secretar de stat pentru românii de pretutindeni – Realizat de Sorin Istrate, Editor Coordonator UNU TV Deva De dragul Părintelui Teofil – zile de sărbătoare la Deva, Prof. Andrei Rosetti “Crimele Revoluţiei”, de Grigore Cartianu, Prof. Simion Molnar „Un secol cu Neagu Djuvara”, de George Rădulescu, Prof. Simion Molnar “Biblioteci şcolare din Comitatul Hunedoara (1867 – 1918)”, de Ciprian Drăgan, Prof. Simion Molnar „Vechea Biserică Parohială a Devei”, de Ionuţ Codrea, Prof. Simion Molnar „Abdicarea Regelui Mihai – documente diplomatice inedite”, de Mark Laszlo – Herbert, Prof. Simion Molnar Asumarea (post)modernităţii. Perspectivă teologică asupra istoriei, de Pr. Dr. Vasile Vlad, Prof.

Radu Trifon Biserică, Stat şi Franc-masonerie în Banat şi Ungaria (1848-1889), de Varga Attila, Prof. D. Jula Franţa, hegemonie sau declin? de Lucian Boia Psiholog Daniela Dumulescu ISTORIA ŞI LOCUL SĂU ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT DIN EUROPA, Prof. dr. Doru Dumitrescu, Inspector general MECTS Pledoarie pentru studiul istorie locale, Prof. Petric Călin Dorin Valorificarea patrimoniului istoric local prin activităţi extracurricular, Prof. Sorin Vlaic Apostolul neamurilor Minel - Dorin Răduți, Aspecte privind activitatea financiar - bancară a Cavalerilor Templului, Prof. Mirela Grădină Grecia şi India, dimensiuni ale spiritualităţii antice în căutarea genezei cuvântului, Prof. Irina Botici Cetatea de la Mălăeşti, Prof. Praporgescu Sergiu, Prof. Praporgescu Mioara Deschiderea unui coridor istoriografic dedicat munificienţei episcopale: Dr. Iacob Radu, Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu [Oradea, 1925], Prof. Dorin Petresc ŢĂRILE ROMÂNE SUB INCIDENŢA ARBITRARULUI POLITIC LA SFÂRŞITUL SEC. AL XVII-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SEC AL XVIII-LEA Prof. Crişan Dorin PERSONALITĂŢI ALE ISTORIEI ŞI CULTURII NAŢIONALE EVOCATE DE CĂTRE ŞTEFAN MANCIULEA: NICOLAE IORGA , Prof. Simion Molnar Mănăstirea Franciscană din Deva Prof. Codrea Camelia-Elena VICARIATUL GRECO-CATOLIC DE HAŢEG 1850-1867 INSTITUŢIA VICARIATULUI, Prof. Alina Bratu Regulamentul Organic, primul aşezământ constituţional al românilor, Prof. Lavinia Nicoletta LIGA EDGAR QUINET – LUPTĂTOR PENTRU CAUZA ROMÂNILOR ŞI PENTRU UNIREA PRINCIPATELOR, Prof. Gligor Haşa Deportarea etnicilor germani în URSS. MĂRTURII, Prof. Draia Marius Teofan Drumul spre lagărele sovietice. Mărturii ale etnicilor germane, Prof. Draia Marilena Ana Constantin Ticu Dumitrescu – „părintele deconspirării” Prof. Loredana Leleşan Regimul publicaţiilor în România comunistă. Cenzura instituţionalizată, Prof. Loredana Vîtcă DR. PETRU GROZA (1884-1958), Dr. Gheorghe Firczak P.N.Ţ. şi tactica opoziţiei active (octombrie 1926 – noiembrie 1927), Prof. Gheţău Olenca Georgiana Serpentinele unei ratificări. Tratatul de la Paris. (28 octombrie 1920), Prof. dr. Gheţău Gh. Florin, Prof. Grădină Mirela UNIUNEA SOVIETICĂ ÎN CRIZĂ. DE LA PERESTROIKA, GLASNOST ŞI NOVOE MÂŞLENIE LA PRĂBUŞIREA URSS, Prof. Adrian Liga Impactul morţii lui Stalin asupra colectivizării agriculturii în regiunea Hunedoara, Prof. Livia Coroi NUMISMATICA, SURSĂ DE INFORMARE ŞI ARGUMET ISTORIC, Prof. Costa Adela

172

1 4 6 7 8 9 9 10 11 12 15 19 25 29 31 35 39 42 50 58 61 64 70 73 75 79 82 91 97 102 109

123 130

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

Conduita preotului între sacru şi privat: portrete ale preotului greco-catolic din Vicariatul Hațegului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Prof.dr. Camelia Elena Vulea SILVIU DRAGOMIR - PERSONALITATE A ISTORIEI HUNEDORENE, Prof. Nicolae Stoian Românii din Serbia, Prof. Tiberiu Gaghi Aspecte ale legăturilor românilor hunedoreni cu Ţara Românească în primele decenii ale secolului al XVI-lea, Lect. dr. Florin Dobrei Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, Prof. Viorel Ciobanu Consideraţii referitoare la evoluţia bibliotecilor din Transilvania , dr. Ciprian Drăgan O PARTE DIN ISTORIA ROMÂNILOR S-A SCRIS ŞI LA NANA – O COMUNĂ A JUDEŢULUI CĂLĂRAŞI ÎNFIINŢATĂ PRIN LEGEA ÎNSURĂŢEILOR DIN 1878, Prof. NIŢU MARIN Prof. Liliana Niculiţă Relatarile Dr. Ana Crisnic, în îngrijirea căreia s-a aflat în ultimele sale zile un mare duhovnic al dragostei şi al bucuriei - Teofil Părăian SPRE DEMITIZAREA LUI EMINESCU?, Prof. Dumitru HURUBĂ

173

134 138 140 143 149 155 159 164 166

PERSPECTIVE ISTORICE

174

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

175

PERSPECTIVE ISTORICE

176

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

177