PERSPECTIVE ISTORICE - nr 8, noiembrie 2013 by ASOCIATIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMANIA, FILIALAL HUNEDOARA

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

INTERVIU cu prof. dr. Vasile Ionaş

Arhiva înseamnă accesul direct, fără interpretări, la informaţia istorică instituţii desfiinţate în 1948 (Prefectura, Camera Agricolă, Camera de Comerţ şi Industrie etc.), iar documentele preluate de la aceste instituţii trebuiau inventariate şi puse la dispoziţia cercetătorilor. Fac aici o mică paranteză şi spun tuturor celor care citesc acest interviu că asta este esenţa muncii de arhivist: inventarierea şi prelucrarea documentelor cu scopul de a le pune la dispoziţia cercetătorilor. - Domnule profesor, ce simţi atunci când atingi o filă care, cine ştie, poate că spune un fapt inedit, o întâmplare istorică pe care o citeşti „în premieră”? - Eu cred că unul din marile plusuri ale acestei munci este acela că ai acces direct, fără interpretări la informaţia istorică. Sigur, sub rezerva că şi cel care a scris un document oarecare este posibil să fi avut doza lui de subiectivism sau de interes particular. Totuşi, la arhive ai şansa de a citi şi afla „la prima mână” informaţii inedite. Cum te simţi? Aş putea spune că extraordinar. Simţi un fior şi apoi parcă creşte şi mai mult dorinţa de a afla încă ceva şi încă ceva şi aşa mai departe. E un sentiment de împlinire şi de satisfacţie pentru munca pe care o faci. Pentru asta, însă, este nevoie ca să fie îndeplinită o condiţie esenţială: pregătirea profesională solidă. Din fericire, în anii în care am lucrat la Arhivele Statului am beneficiat - eu şi întregul colectiv - de multe stagii de pregătire, iar asta m-a ajutat enorm. Tu ştii foarte bine că un document în limba maghiară veche sau în germană, scris în urmă cu câteva sute de ani nu poate fi citit şi înţeles astăzi, nici măcar de cineva care ştie bine nativ al celor două limbi, întrucât limbajul scris al acelor vremuri era mult diferit. Pe de altă parte dificultăţi prezintă şi limba latină medievală care a fost limba oficială a Principatului Transilvaniei până la 1785 şi în care sunt scrise un număr impresionant de documente din arhivele hunedorene. Este necesară aşadar o pregătire specială, multă muncă, studiu şi efort

Îl ştiu mereu implicat în problemele istorice, pasionat cu adevărat de munca sa, mereu preocupat să adune şi să valorifice documente vechi dar şi să pună în valoare o adevărată comoară arhivistică depozitată la fosta închisoare a Devei, actual sediu al Arhivelor Naţionale. Profesorul Vasile Ionaş este, poate mai mult decât oricine, întruchiparea pasiunii pentru munca sa, a dedicării totale şi a permanentei lupte pentru autoprefecţionare. Am avut prilejul să lucrez cot la cot cu profesorul Vasile Ionaş timp de doi ani, atunci când – din postura de student la Istorie – am avut onoarea de a colabora cu domnia sa în calitate de îndrumător pentru lucrarea mea de licenţă. Am văzut bine ce înseamnă să fac cu pasiunea o meserie, am învăţat ce este aceea seriozitate în muncă şi am observat cât de mult trebuie să te dedici lucrului tău pentru a avea rezultate. - Domnule profesor, aţi fost mereu un model pentru mine şi aş vrea ca în acest scurt interviu să aduc în faţa cititorului măcar o frântură din omul, dar şi din arhivistul Vasile Ionaş. Pentru început aş vrea să vă întreb de unde această pasiune pentru munca în arhivă? - Andrei, eu nu mă feresc în aţi spune că a fost o întâmplare angajarea mea la Arhivele Statului. Începutul activităţii mele a fost la Muzeul din Deva, însă la 1 septembrie 1970, printr-un concurs de împrejurări, m-am angajat la Arhive. Încă de la început am fost plăcut surprins de colectivul pe care l-am găsit aici. Oameni de înaltă ţinută profesională şi morală, dar şi un sistem de muncă extrem de bine ordonat şi disciplinat. Pe de altă parte, am constatat că era un volum de muncă uriaş. Se preluaseră fondurile documentare ale unor 1

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA clădire care, la vremea respectivă, a fost considerată propice pentru păstrarea arhivelor. Prin natura construcţiei, clădirea are nişte avantaje certe dacă ne referim la păstrarea de documente. Pe de altă parte, pot să spun că în anul 1970 erau depozitate acolo documente care puse în linie dreaptă însemnau cam 2700 de metri liniari. Astăzi, la Arhivele Naţionale din Deva sunt cam 9500 de metri liniari de documente. Spaţiul este insuficient. Dar, în acest context al depozitării, eu aş vrea să insist şi pe un alt aspect care mi se pare în egală măsură important. Mă refer la numărul de documente care au fost valorificate ştiinţific. Dacă ne referim la documente scrise în limba română, au fost valorificate cam 15-20 de procente din tot ce este depozitat şi arhivat. Dacă vorbim însă de documente scrise în limbile latină, maghiară sau germană veche, procentul celor valorificate ştiinţific scade dramatic, fiind undeva de maximum 10%. Aşadar este încă foarte mult de lucru pentru eventualii cercetători care vor dori să pună în operă informaţiile păstrate în arhiva de la Deva. - Mi se pare cumva că vorbim despre un fel de comoară, ştiută, dar în egală măsură necunoscută, o comoară care aşteaptă să fie valorificată în mod corespunzător. - Da, aşa este. Din păcate, personalul instituţiei este subdimensionat comparativ cu volumul de muncă, iar numărul cercetătorilor care pot să citească şi să înţeleagă cu adevărat o informaţie dintr-un document păstrat la arhive este foarte redus. Lipseşte o şcoală arhivistică adevărată şi pregătirea serioasă pe care să o deprindă o nouă generaţie de istorici şi cercetători. - Ştiu că mulţi ani aţi condus din postura de director instituţia. Care ar fi cea mai importantă realizare şi care ar fi cea mai mare deziluzie legată de acea perioadă? - Da, am fost directorul instituţiei din anul 1995 şi până în anul 2010. Cu regret pot spune că mi se pare cumva că nerealizările sunt mai multe decât realizările. Pe de o parte pot spune că am reuşit cu mare efort să salvăm unele fonduri documentare expuse distrugerii şi aici mă bucur că au fost salvate documente extrem

personal. În anii ‘70 şi chiar ’80 se organizau cursuri de limbi şi paleografii străine, şi astfel am avut şansa de a mă specializa în acest domeniu. - Ştiu că aţi studiat chiar şi în străinătate, la Paris,la Roma... - Da, în 1978 am avut şansa de a merge la un stagiu tehnic internaţional, la Arhivele Naţionale de la Paris. La acea vreme am văzut acolo câteva lucruri care m-au fascinat, fiind extraordinare pentru timpurile respective. Mă refer aici la sistemul complet informatizat pe care arhivele din Franţa îl aveau implementat. La noi nici nu se ştia bine ce era acela un computer! A fost extraordinar să văd cum pot fi organizate lucrurile într-o instituţie arhivistică. M-au impresionat modul cum erau implementate serviciile de conservare a documentelor, cu microclimatul menţinut artificial, serviciile auxiliare precum cel de fotocopiere sau atelierele de restaurare, de legătorie sau sălile moderne de studiu, dar şi biblioteca impresionantă în care găseai toată bibliografia necesară unui arhivist. Acelaşi lucru l-am găsit apoi şi la Arhivele Vaticanului sau, în Spania, la Arhivele Regatului Castiliei. - Când aţi avut primul computer la Arhiva de la Deva şi cum credeţi că ar fi putut fi replicat sistemul francez la arhivele noastre? - Oho, asta e o întrebare bună! Dacă e să o spunem pe cea dreaptă, o adevărată informatizare pentru arhive nu există nici măcar astăzi. Este drept că din fonduri particulare am fost cadorisiţi prin anii 2000 cu câteva computere, dar asta nu înseamnă că putem vorbi despre informatizarea instituţiei. În ceea ce priveşte modelul francez, este de la sine înţeles că la vremea respectivă el nu putea fi transpus în România. Totuşi, între 1970 şi 1987 în ţara noastră s-au construit mai mult de 20 de sedii pentru arhive, nu însă şi la Deva. - Aici nu pot să nu întreb cum a devenit sediu al Arhivelor Statului fosta închisoare a oraşului? Mi se pare foarte interesant. - Trebuie spus din capul locului că instituţia în sine este subordonată Ministerului de Interne. După anul 1964, treptat, deţinuţii au fost scoşi de acolo şi mutaţi în noua închisoare care se construise la Bârcea. Rămăsese aşadar o 2

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de importante. Pe de altă parte, cea mai mare nerealizare este aceea că nu am putut să salvez toate documentele despre care aveam cunoştinţă şi care – din diferite motive – nu am putut să le aduc la arhive, nu am putut să le

salvez. Este un regret pe care îl voi avea toată viaţa. - Domnule profesor vă mulţumim. Interviu realizat de către Andrei NISTOR

VĂ RECOMANDĂM

Competiţia politică în România Competiţia politică reprezintă una dintre caracteristicile fundamentale ale unei societăţi democratice, iar cunoaşterea sistemului instituţional, a comportamentului partidelor şi votanţilor este esenţială pentru a înţelege viaţa politică a unei ţări. Volumul analizează diferite fenomene asociate competiţiei politice, punând accent pe realitatea românească de după 1990. În carte se găsesc informaţii actualizate cu privire la raţionalitatea comportamentului de vot, constrângerile ce limitează capacitatea actorilor politici de a se uni în cadrul unor coaliţii de guvernare sau modul în care schimbarea regulilor de vot şi componenta etnică influenţează preferinţele alegătorilor. Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea În cadrul Editurii Polirom, a apărut Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea a autorilor James Lacey şi Williamson Muray. Unele războaie înseamnă doar câmpuri de luptă şi victime din ambele tabere. Altele însă ajung să schimbe harta lumii. Volumul propune

dr. Ciprian Drăgan

o analiza a ultimilor 2.500 de ani prin intermediul a douăzeci de confruntări armate care au influenţat decisiv cursul istoriei. De la Maraton, unde grecii au respins în repetate rânduri forţele mult mai numeroase ale armatei persane, şi până la invadarea Irakului de către forţele aliate, autorii ne arată cum se elaborează strategiile militare şi cum se iau deciziile pe câmpul de luptă. Toate conflictele sunt prezentate în contextul lor, cu armatele şi liderii participanţi, cu momentele-cheie şi deciziile ce au condus la deznodământul lor, într-un tur de orizont care oferă cheia pentru a înţelege douăzeci de momente cruciale din istoria omenirii. 1.000 de evenimente care au modelat lumea De la trecutul îndepărtat până în secolul al XXI-lea, această carte prezintă o viziune nouă și actuală a evenimentelor istorice până în ziua de azi. Volumul 1.000 de evenimente care au modelat lumea, conceput de National Geographic, prezintă istoria omenirii prin intermediul a șapte capitole fascinante, cu articole numerotate de la 1 la 3

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA dar făcând parte din aceeaşi clasă de vârstă. Autorul Virgil Ierunca povesteşte una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră. Cartea a apărut la Editura Humanitas, din Bucureşti. Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi Apariţia unei „istorii” a Transilvaniei trezeşte interesul mai ales în contextul disputelor politice şi sociale asupra controversatelor probleme ale regionalizării şi, în general, asupra drepturilor minorităţilor din România. Volumul analizează tema identităţii transilvane sub diferitele ei aspecte: reprezentările sociale, istoria mentalităţilor, imaginile pe care românii şi maghiarii ardeleni şi le-au format unii despre alţii, dar şi din perspectiva integrării Transilvaniei în peisajul sociopolitic european şi a receptării modelelor ideologice de civilizaţie promovate de lumea occidentală. „Transilvania mea” se adresează tuturor celor interesaţi de o abordare a problemei ce depăşeşte perspectiva monoetnică tradiţională. Cartea apărută în cadrul Editurii Polirom din Iaşi aparţine istoricului renumit Sorin Mitu. O istorie a Bizanţului Imperiul Bizantin a avut un rol esenţial în păstrarea culturii Antichităţii clasice până în momentul în care Occidentul a fost pregătit să o primească. Importanţa lui stă însă în primul rând în ceea ce a creat şi în bogăţia de idei şi principii, adesea contradictorii, pe care le-a îmbrăţişat. Pornind de la cele mai recente cercetări, Timothy E. Gregory înfăţişează succint întreaga istorie a Imperiului Bizantin, din epoca lui Constantin cel Mare (306-337) până la căderea Constantinopolului (1453), fără a ocoli principalele probleme istoriografice pe care le pune aceasta. Abordată cronologic, istoria politică alternează cu prezentarea vieţii sociale şi economice sau a culturii bizantine, autorul schiţând tabloul unei societăţi pline de culoare şi vitalitate, o veritabilă punte de legătură între Orient şi Occident. Cartea O istorie a Bizanţului a apărut la Editura Polirom, din Iaşi, în cadrul colecţiei Historia, traducerea fiind asigurată de Cornelia Dumitru.

1000, însoțite de ilustrații superbe, note explicative și relatări ale unor martori oculari. Fiecare capitol începe cu un eseu introductiv, însoțit de o cronologie ilustrativă rezumând momentele importante ale acelei perioade. 1.000 de articole individuale prezintă relatări scurte, dar cuprinzătoare, despre evenimente cu rol esențial de-a lungul mileniilor. La persoana întâi fac din fiecare cititor un martor ocular al evenimentului istoric respectiv, prin intermediul cuvintelor rostite de regina Elisabeta, de exploratorul Robert Peary, de dictatorul Benito Mussolini, de Eva Hart, o supravieţuitoare din naufragiul Titanicului, de marea apărătoare a drepturilor civile Rosa Parks şi de mulţi alţii. Cartea a apărut la Editura Litera, din Bucureşti. Istoria secretă a lumii Istoricii din lumea antică au relatat că, de la începuturile civilizaţiei egiptene şi până la prăbuşirea Romei, templele publice din oraşe precum Teba, Eleusis sau Efes aveau alături incinte destinate preoţilor. Cărturarii numesc aceste incinte „şcoli ale misterelor”. Aici elitele politice şi culturale deprindeau tehnici de meditaţie. După ani de pregătire, Platon, Eschil, Alexandru cel Mare, Cezar August, Cicero şi alţii erau iniţiaţi într-un tip de filozofie secretă. Istoria secretă a lumii, a autorului Jonathan Black, apărută la Editura Nemira, sugerează că, folosind tehnici secrete, oameni ca Leonardo da Vinci, Isaac Newton sau George Washington au reuşit să intre într-o astfel de stare alterată de conştiinţă şi au putut accesa un nivel de cunoaştere supranatural. Fenomenul Piteşti Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Piteşti între 1949 şi 1952 merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraţionare ale veacului al XX-lea. Fenomenul Piteşti aparţine aceluiaşi registru, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturării deţinuţilor de către alţi deţinuţi. Ideea îi aparţine pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939), specialist în delincvenţa juvenilă şi partizan al reeducării deţinuţilor tineri cu ajutorul deţinuţilor mai vechi, aflaţi pe calea cea bună, 4

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Apariţie editorială

Sanja Lazarević Radak - Descoperirea Balcanilor Editura „Mali Nemo”, Panciova, 2013

Prof. dr. Mircea Măran

Nemo, Pančevo 2011) este de fapt teza ei de doctorat având subiectul „Imagini ale Serbiei în notele de drum engleze şi americane în perioada interbelică” (Predstave o Srbiji u engleskim i američkim putopisima između dva svetska rata), adaptată pentru o ediţie monografică. Pe lângă calităţile amintite mai sus ale acestei lucrări, mai amintim şi faptul că este vorba despre un subiect până acum aproape necunoscut opiniei publice şi cercurilor ştiinţifice din Serbia, ceea ce amplifică considerabil atât valoarea ştiinţifică a primului volum, cât şi a monografiei care a apărut anul acesta. Analizând cu atenţie principalele discursuri, autoarea reuşeşte, printr-o abordare interdisciplinară, să dovedească că imaginea Serbiei şi a Balcanilor este identică din aspect simbolic cu graniţa dintre lumi şi culturi, explicând astfel într-un mod atrăgător şi original un subiect foarte important şi pentru Serbia de azi. Licenţiat al Departamentului pentru etnologie şi antropologie a Facultăţii de filozofie din Belgrad, Sanja Lazarević Radak îşi susţine în anul 2006 teza de masterat pe tema „Abordarea interdisciplinară a autoritarismului: dimensiunea politică şi posibilele sinteze” (Interdisciplinarni pristup autoritarnosti: politička dimenzija i moguće sinteze), de data aceasta la Catedra pentru studii antropologice interdisciplinare a aceleiaşi facultăţi, la care şia susţinut şi teza de doctorat. Din anul 2007 este angajată ca şi cercetător-colaborator la Institutul de Balcanologie din Belgrad, în cadrul proiectului „Dunărea şi Balcanii: moştenirea cultural-istorică”, obţinând, în 2011, gradul de colaborator ştiinţific. Participantă a numeroaselor simpozioane şi conferinţe ştiinţifice în ţară şi străinătate, Sanja Lazarević Radak îşi completează activitatea ştiinţifică şi ca redactoare a revistei de ştiinţă şi cultură

Volumul intitulat „Descoperirea Balcanilor” (Otkrivanje Balkana) reprezintă cea de-a doua monografie publicată de Sanja Lazarević Radak, doctor în antropologie şi colaborator ştiinţific la Institutul de Balcanologie al Academiei de Ştinţe şi Arte din Belgrad. Ambele monografii reprezintă rezultatul cercetărilor minuţioase efectuate de autoare pe un subiect mai puţin abordat în lumea noastră ştiinţifică, dar deosebit de interesant şi de provocator, întemeiat din aspect teoretic pe abordări critice relevante, scrise într-un stil din care deja la prima vedere se observă deosebitul talent literar şi ştiinţific al Sanjei Lazarević Radak. În centrul atenţiei autoarei este imaginea Balcanilor trecută pe hârtie de călătorii britanici şi americani din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, care în diferite împrejurări au trecut prin ţările balcanice. Prima monografie a acestei autoare, intitulată „La marginile Orientului” (Na granicama Orijenta, Mali 5

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA „descoperirii Balcanilor” coincide cu perioada de ascensiune a imperiului britanic şi cea de decădere treptată a Imperiului Otoman, în care capitalul britanic căuta modalitatea de a scoate folos cât mai mare posibil. Această „producţie” a Balcanilor începe pe la jumătatea secolului al XIX-lea şi durează până pe la 1900, când dispariţia Imperiului Otoman era deja certă. Este anume perioada în care apar primele „schiţe” pe fondul cărora se va forma mai târziu ceea ce azi recunoaştem ca o imagine completă a Balcanilor. Din toate cele expuse de Sanja Lazarević Radak pe cuprinsul întregului text, reies şi concluziile acestei valoroase monografii: ca şi alte teritorii insuficient de cunoscute, nedescoperite, Balcanii au fost supuşi unei retorici caracteristice modului de exprimare imperialist: „necivilizaţi”, „întunecoşi”, „înapoiaţi”, o parte a lumii căreia Occidentul îi aduce lumina civilizaţiei; având în vedere că Balcanii într-adevăr nu au fost colonizaţi în sens fizic şi administrativ, descoperirea lor fiind urmărită de imagini de civilizare şi astfel realizată în sfera ideologică, această prezentare este apreciată de autoare ca una imperială şi mai puţin ca un discurs colonial. Din cauza împrejurărilor istorice specifice, Balcanii nu au fost accesibili călătorilor occidentali până la începutul secolului al XIX-lea. Răscoalele împotriva turcilor şi ajutorul acordat răsculaţilor de către marile puteri europene au devenit principalul motiv pentru începutul călătoriilor occidentalilor în Balcani care, consideră autoarea, devin din ce în ce mai interesanţi. Chiar aceste răscoale, decăderea Imperiului Otoman şi emanciparea naţională a popoarelor balcanice, în special fructificate prin hotărârile Congresului de la Berlin, au permis şi au înlesnit „Descoperirea Balcanilor”, care este şi titlul acestei minunate monografii a Sanjei Lazarević Radak, pe care o recomandăm cu căldură tuturor oamenilor de ştiinţă şi cultură, dar şi publicului larg interesat de acest subiect.

„Sveske” din Panciova, unde îşi are şi domiciliul. Volumul apărut recent şi pe care îl promovăm cu această ocazie, „Descoperirea Balcanilor”, reprezintă o continuare şi o completare a cercetărilor efectuate pe acelaşi subiect, însă realizând o „întoarcere în timp” în secolul al XIX-lea, când de fapt au loc primele „descoperiri” ale Serbiei şi Balcanilor de către călătorii anglo-americani în contextul răscoalelor populare antiotomane şi a emancipării naţionale a popoarelor balcanice, care au rezultat cu formarea statelor naţionale independente şi cu dispariţia stăpânirii otomane în această parte a Europei. Considerată încă un „Orient apropiat”, Peninsula Balcanică începe chiar în aceşti ani să devină interesantă opiniei publice occidentale, publiciştilor şi cititorilor. Aceasta este perioada în care textele despre Balcani cunosc o expansiune considerabilă, în care cărţile despre această lume neobişnuită, sălbatecă şi puţin cunoscută se tipăresc şi se vând în tiraje de invidiat. Această situaţie este, după cum afirmă autoarea, marcată de numeroase crize de identitate caracteristice lumii postcoloniale în cadrul căreia oamenii încă se întreabă „cine suntem noi”, mobilizând ca urmare a instabilităţii politice şi economice răspunsuri în care sunt combinate tinereţea cu „vechimea”, superioritatea cu inferioritatea. Şi, consideră dânsa, aceşti Balcani în care ne întoarcem cu maşina timpului cu două sute de ani în trecut, există şi azi, în special în conceperea simbolurilor şi în felul de a gândi. Întrebându-se ce rost are încă o carte despre Balcani, Sanja Lazarević Radak explică obiectivele noii sale monografii - oferirea de răspuns la întrebarea: de ce Balcanii până azi par a fi „colonizaţi”; este oare şi de ce posibil ai include în cadrele teoriei postcoloniale cu toate că niciodată nu au fost colonizaţi în sens fizic şi administrativ şi, în sfârşit, de ce despre această lume se vorbeşte până în zilele noastre în termeni de necivilizaţie, sălbătecie, lipsă de respect a principiilor democratice. Începutul

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Sursa locală - informaţia globală sau cum ne-a ajutat YouTube să ne promovăm eficient

Andrei Nistor

să spun, virtualul tinde să fie unicul mod de accesare a informaţiilor pentru unele categorii sociale sau de vârstă, astfel încât aţi croi drum către aceste categorii presupune din start să alegi calea virtualului, a online-ului. Din experienţă am mai ştiut şi altceva, şi anume că o mare parte din publicul căruia ne adresăm în mediul virtual, va accesa conţinutul paginii web cu dispozitive inteligente smartphone sau tabletă - astfel că am gândit din start că pagina web trebuie să fie adaptivă. Asta înseamnă că informaţia şi layout-ul se adaptează automat la dispozitivul cu care este accesată. Mai clar spus, este extrem de uşor să citeşti informaţia de pe pagina web, întrucât felul în care ea arată se adaptează dimensiunilor ecranului tău, fie el PC, tabletă sau telefon inteligent. Trecând dincolo de aceste necesare lămuriri, aş spune că cea mai mare surpriză a venit după ce profesorul Simion Molnar a luat decizia de a încărca pe canalul YouTube arhiva domniei sale de emisiuni de televiziune. Realizate de-a lungul mai multor ani la un post local de televiziune, emisiunile grupate sub titlul „Feţele nevăzute ale istoriei” au avut un impact local cert atunci când ele au fost difuzate, Asociaţia Profesorilor de Istorie căpătând un plus de notorietate. Aceste emisiuni care tratau subiecte dintre cele mai interesante, unele chiar inedite, precum istoricul francmasoneriei, au fost adunate cu grijă într-o arhivă media pe care profesorul Molnar a pus-o la dispoziţia APIR. Practic, domnia sa ne-a pus la dispoziţie o adevărată „comoară” jurnalistică, cele aproape 120 de emisiuni fiind digitalizate şi pregătite pentru a fi livrate online. Rând pe rând, emisiune cu emisiune, ele au fost încărcate pe contul de YouTube şi date întregii lumi spre privire şi analiză. Iar când spunem „întregii lumi” ne referim la sensul propriu, conţinutul fiind accesibil oricărui locuitor al planetei,

La final de februarie inauguram noua pagină de internet a Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România „CLIO”, filiala Hunedoara (APIR Hunedoara) – www.apirhd.ro şi, odată cu ea, inauguram şi prezenţa APIR pe reţelele sociale.

A fost creat contul de Facebook (www.facebook.com/apirhd) şi cel de YouTube (www.youtube.com/apirhd), ambele gândite ca anexe ale acestui nou website şi având rolul de a promova activitatea Asociaţiei noastre în spaţiul virtual. De altfel, încă de la momentul în care, împreună cu profesorul Simion Molnar, am decis că este necesară întărirea prezenţei în mediul online, am ştiut că există un public interesat de cunoştinţele pe care le vom transmite. Presupunerea noastră a fost confirmată aproape imediat de realitate, iar mărturie ne stau statisticile de accesare ale canalului YouTube. Nu doresc să facem din acest material o înşiruire seacă de date şi cifre, motiv pentru care vom încerca să aducem în atenţia dumneavoastră lucrurile într-o manieră care să demonstreze că istoria naţională stârneşte interes, că subiectele istorice sunt preferate de o categorie certă de oameni şi, mai ales, că virtualul are astăzi cel puţin la fel de multă importanţă comparativ cu vechile căi de propagare a informaţiei. Ba chiar, aş îndrăzni 7

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA vizualizate de peste 1500 de ori, iar aici merită să spunem că cele mai vizualizate emisiuni sunt cele dedicate istoriei pentru Bacalaureat, serie realizată special pentru elevii din anii terminali de liceu care se pregătesc pentru examenul de maturitate. Interesant este şi faptul că distribuirea pe sexe a celor care au vizionat emisiunile noastre este una relativ uniformă, privitorii de sex masculin având cu cele 54,6 procente un uşor avantaj în faţa doamnelor. Dacă este să ne uităm la ţările din care provin cei care ne-au accesat conţinutul, pe prima poziţie - deloc surprinzător - se află România, urmată pe podium de Spania şi Statele Unite. Pe locurile patru şi cinci în ce priveşte provenienţa utilizatorilor sunt Republica Moldova şi Irlanda. Interesant este însă că pe locul şase ca număr de vizualizări se află Chile. Este demn de remarcat apoi că sunt şi ţări de unde nu te-ai aştepta să ai privitori, însă iată că acest canal YouTube al Asociaţie noastre a stârnit inters şi în Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Japonia, Afganistan, Taiwan, Hong-Kong, Jamaica sau Vietnam. Putem doar să speculăm referitor la naţionalitatea privitorilor, însă nu pare a fi o altfel de explicaţie în afara aceleia că privitorii sunt tot români plecaţi în lumea largă. Privind la dispozitivele cu care este accesat conţinutul, am observat că 84 de procente dintre vizualizări sunt de pe PC, urmat însă de telefonul mobil cu 11,4 procente şi de tablete cu 2,7 procente din numărul total de accesări. Interesant la acest capitol este faptul că au fost şi 48 de vizualizări ale paginii noastre de YouTube de pe televizoare inteligente sau console de jocuri (Xbox, PSP) cu acces internet. Nu dorim să finalizăm acest scurt material fără a cita şi câteva dintre comentariile utilizatorilor postate în dreptul unora dintre emisiunile de pe YouTube. Astfel, un utilizator numit Silviu Pescariu spune că „e tare greu cu istoria”, iar un altul care are indicativul cristi69ro271, spune că „A trebuit sa stau printre straini si sa fiu mai tot timpul injosit ... acest fapt m-a determinat sa-mi cunosc istoria poporului din care ma trag. Cu cat aflu mai multe .... sunt mai mandru ca sunt

indiferent de ţară sau continent. Chiar în primele zile după ce am postat emisiunile am văzut şi impactul lor, analizând statisticile de accesare pe care You Tube le pune la dispoziţia utilizatorilor. Nu mică ne-a fost surpriza văzând că emisiunile noastre au fost vizualizate de câteva sute de ori, fapt pe care l-am considerat de bun augur. Mai mult, ţările din care proveneau cei care accesaseră conţinutul paginii erau nu doar din Europa ci şi din cele două Americi, Asia şi chiar Africa. În acest context, este obligatoriu de precizat că You Tube se remarcă prin acurateţea informaţiilor referitoare la accesări pe care le pune la dispoziţie, unele dintre aceste statistici fiind de-a dreptul impresionante. Nu doar că este posibil să afli de unde a fost cel care a accesat o emsiune sau alta, ci poţi afla chiar şi câte minute a vizualizat o emisiune, din ce ţară, oraş, stradă era cel care a accesat conţinutul, poţi afla chiar dacă era bărbat sau femei, în ce grupă de vârstă se încadra, cum a ajuns să acceseze emisiunea respectivă, de pe ce dispozitiv o accesează şi aşa mai departe. Este incredibil nivelul de detaliu pe care YouTube îl pune la dispoziţie prin statisticile sale, datele respective fiind însă importante pentru orice utilizator, dându-i astfel posibilitatea de a-şi adapta conţinutul în funcţie de ceea ce se cere, de ceea ce caută utilizatorul.

Revenind la statistici, merită spus că până în prezent, emisiunile noastre au fost urmărite de peste 10.400 de ori. Însumând numărul total de minute vizionate până în prezent, ajungem la impresionanta cifră de 111.700 de minute în cele 77 de zile de când acest canal YouTube al APIR Hunedoara este funcţional. Sunt unele emisiuni care au fost 8

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ROMAN. Si va multumesc ptr. emisiunile pe care le faceti. Respect.” Concluzionăm spunând că, într-o lume globalizată, studiul istoriei este şi el global, iar cei care caută informaţia de specialitate o fac

accesând internetul. Demersul APIR Hunedoara de a merge pe calea online-ului este, în aceste condiţii, unul corect şi adaptat vremurilor.

ÎNCEPUTURILE CIVILIZAȚIEI ÎN ZARAND

Prof. Petric Călin Dorin

vetre de foc, fosile de Ursus spelaeus, Equus caballus 2 . În perioada paleoliticului mijlociu grupuri de humanoizi au locuit culmile piemonturilor şi terasele înalte din preajma localităţilor Zimbru, Răstoci, Valea Mare, Ociu, Brotuna, Beliu şi Brad 3. La Basarabasa au fost descoperite pe o terasă înaltă de circa 100 m, urmele unor exploatări de opal, datate în paleoliticul superior 4 . Alte descoperiri, aparţinând aceleiaşi perioade istorice s-au făcut în hotarul satului Prăvăleni, în locul numit “Vârful Cremenii” 5 . La Valea Bradului, în punctele numite “Săcătura” şi “Breaza”, alături de mari cantităţi de opal au fost descoperite unelte paleolitice. În atelierele de prelucrare a pietrei din preajma acestor aşezări erau cioplite vârfuri de lance, răzuitoare, dăltiţe, toporaşe, lame, etc. În staţiunea arheologică Crăciuneşti sau descoperit deasupra straturilor paleolitice, urme ale civilizaţiilor neolitice, constând din ceramică şi unelte de piatră şlefuită. Epoca neolitică mai este prezentă în Zarand şi prin descoperirile de la Prăvăleni, unde au fost găsite două toporaşe din piatră databile la sfârşitul perioadei de tranziţie spre epoca bronzului 6. Perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului este ilustrată prin descoperirile de la Baia de Criş, Birtin, Brotuna, 1F

Străvechi leagăn de cultură şi civilizaţie, Ţara Zarandului constituie una din zonele de referinţă ale istoriei naţionale. Comuna Buceş reprezintă puntea de legătură între două vetre de istorie şi tradiţie românească – Ţara Moţilor şi Ţara Zarandului, prin urmare după cum timpul istoric şi-a orientat cursul ea a contribuit şi în acelaşi timp a „împrumutat” din tezaurul istoric al celor două „ţări”. Ţara Zarandului, cu microzonele sale între care şi cea a Bradului, reprezintă leagănul unor civilizaţii umane îndepărtate. Săpăturile arheologice sau descoperirile întâmplătoare au scos la iveală dovezile existenţei acestor civilizaţii. Cele mai vechi urme de locuire din Zarand datează din paleolitic, vestigii din această perioadă fiind descoperite pe terasele înalte ale localităţii Gurahonţ, în primul rând la Iosăşel 1. În peştera de la Crăciuneşti au fost identificate vestigii caracteristice epocii paleolitice, constând în unelte de silex şi os,

Octavian Floca, Victor Şuiagă, Ghidul judeţului Hunedoara, Deva, 1936, p. 15. 3 Florian Dudaş, Repertoriul arheologic al Ţării Zarandului în lumina ultimelor descoperiri, în Revista Muzeelor, VII, 1970, nr. 5, p. 356. 4 C.S. Nicolaescu-Plopşor, Cercetări asupra paleoliticului superior, în Materiale, III, 1957, p. 281 şi 284-285. 5 Nicolae Cătălin Rişcuţa, Monografia arheologică a depresiunii Brad, Alba Iulia, 1996, (Lucrare de diplomă), p. 24-25. 6 Ibidem, p. 26.

Marton Roska, Cercetări preistorice în Ardeal, în ACMIT, 1926-1928, Cluj, 1929, p. 189. Lucian Roşu, Cercetări asupra paleoliticului de la Iosăşel, în Revista Muzeelor, Bucureşti, VI, nr. 3, p. 257-260.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Bulzeştii de Sus, Crişcior, Grohot, Ribicioara, Ruda, Ţebea, Mihăileni, Buceş-Vulcan 7 , ultimele două locaţii găsindu-se pe teritoriul comunei Buceş. La Mihăileni a fost identificat un topor din piatră de cuarţit-porphir, caracteristic culturii Coţofeni şi păstrat în Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva. În peştera Cizmei, din masivul calcaros Grohot, sub un strat de cultură medievală, au apărut fragmente ceramice aparţinând culturii Coţofeni 8. În peştera cu trei intrări din Băiţa în urma unui sondaj arheologic s-a relevat existenţa a trei straturi de cultură, aparţinând perioadei de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului (cultura Coţofeni), Hallstatt-ului timpuriu şi feudalismului timpuriu, cu un bogat material arheologic 9. Ceramica aparţinând culturii Coţofeni, precum şi topoarele din piatră (andezit negru Băiţa) întregesc zestrea arheologică a Zarandului. Descoperiri din epoca bronzului au fost făcute la Birtin, Brad, Caraci, Ribicioara şi Ţebea 10. La Ţebea, pe „Dealul Ruşti”, a fost descoperită ceramică aparţinând perioadei de tranziţie la epoca bronzului, respectiv aceleiaşi culturi Coţofeni (străchini, castroane, ceşti, căni, având ornamentaţii cu benzi, butoni, incizii) şi bronzului incipient (Grupul Şoimuş). Dovezile arheologice privind epoca fierului sunt ilustrate prin descoperirile de la Baia de Criş, Brad, Ribiţa, Tomeşti. La Baia de Criş s-au descoperit întâmplător, în anul 1881, trei statui-menhir, datate în secolul al VIII-lea î.Hr., dovadă a exploatării metalelor preţioase din cele mai vechi timpuri, de către strămoşii noştri geto-dacii. Ele sunt plasate de către arheologul Octavian Floca în prima epocă a fierului 11. De asemenea în cadrul cercetărilor efectuate în interiorul bisericii din Ribiţa au fost scoase la iveală “fragmente grosiere cu aspect specific pentru epoca hallstattiană” 12.

Cea mai bine reprezentată epocă istorică din Zarand, în urma descoperirilor întâmplătoare sau prin săpături sistematice, este epoca romană. Descoperiri de vestigii romane s-au făcut la Baia de Criş, Brad, Căraci, Crişcior, Dupăpiatră, Mesteacăn, Ribiţa, Ruda, Stănija, Ţebea şi Valea Arsului 13. La începutul secolului al II-lea d.Hr., după o îndârjită rezistenţă din partea autohtonilor daci, armatele romane reuşesc să ocupe o bună parte a teritoriului statului lui Decebal. Dincolo de motivele militare şi de politică externă, înstăpânirea Romei la nord de Dunăre a avut şi un temei economic – nevoia de metal preţios pe piaţa romană în condiţiile secătuirii minelor din alte părţi ale imperiului, precum cele din Dalmaţia, Spania etc. Procedând la organizarea noului teritoriu, romanii acordă o atenţie deosebită exploatărilor miniere, în special celor aurifere din Apuseni. Prezenţa romană în Zarand este atestată prin aşezările miniere grupate de-a lungul văilor afluente Crişului Alb şi având drept centru principal de extracţie mina de la Ruda-Brad. Astfel au fost descoperite unelte de lucru ale minerilor, râşniţe, pive, de asemenea zgură, toate constituindu-se într-un indiciu al existenţei la Băiţa a unor cuptoare pentru redus minereul aurifer; se adaugă galerii în care înaintarea se făcea cu dalta şi ciocanul (Băiţa, Ţebea) sau treptele tăiate în piatră precum cele de la Ruda-Brad, obiecte de uz comun, monede, opaiţe. În paralel se efectua şi extracţia aurului prin metoda spălării din nisipurile aurifere ale Crişului Alb, în zona localităţilor Mihăileni, Crişcior, Baia de Criş, Caraci. Harta descoperirilor de vestigii romane este reprezentată şi la Dupăpiatră, pe teritoriul comunei Buceş – unde a fost descoperit un fragment ceramic dintr-un apeduct roman; se adaugă Stănija, tot în comuna noastră, Ribiţa, Mesteacăn, Valea Arsului. Una din cele mai însemnate descoperiri de epocă romană a fost necropola de la Muncelu-Brad. Aici au fost dezvelite un număr

12F

10F

11F

Ibidem, p. 27-33. Ioan Andriţoiu, Contribuţii la repertoriul arheologic al judeţului Hunedoara, în Sargetia, XIV, 1979, p. 2. 9 Ibidem, p. 21-22. 10 Ibidem, p. 26. 11 Nicolae Cătălin Rişcuţa, Op. cit., p. 42. 12 Adrian Andrei Rusu, Biserica românească de la Ribiţa (Judeţul Hunedoara), în Revista Monumentelor Istorice, anul LX, nr. 1, 1991, p. 5. 8

Nicolae Cătălin Rişcuţa, Op. cit., p. 45-55.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de 129 de morminte 14. Inventarul arheologic al mormintelor cuprinde fragmente ceramice, căni, ulcioare, fructiere, străchini, opaiţe cu un singur arzător, cuie de fier, fragmente de cuarţ şi silex, dar cele mai importante sunt cele 4 stele funerare, de dimensiuni diferite şi păstrate la Muzeul Aurului din Brad. Din analiza ritului funerar şi a materialului arheologic, la Muncelu-Brad este vorba de o necropolă din secolele II-III d.Hr., aşadar din perioada de simbioză şi sinteză a elementelor dac şi roman. Necropola de la Muncelu-Brad este extrem de importantă prin aceea că atestă existenţa uneia sau mai multor aşezări de colonişti-mineri aduşi aici în timpul stăpânirii romane. Asemenea aşezări existau pe toată valea Crişului Alb, unde s-au descoperit urme romane: Valea Arsului (o piuă de fier folosită la zdrobirea minereului), Mesteacăn, Ţebea, Baia de Criş (o aşezare minieră pe o terasă a Crişului, cunoscută prin clădiri, conducte de apă, un rezervor pentru apă, unelte de minerit, etc.), Caraci, pe Dealul Măgura (galerii romane de exploatare a aurului), Ribiţa (urme de spălare a aurului), Stănija (galerii săpate în stâncă) 15. Se presupune, nu fără temei, că în exploatarea aurului, au fost folosiţi şi autohtonii, cu o mare experienţă, dovedită mai ales de imensul tezaur al lui Decebal. Elementul de noutate pe care îl aduc romanii în comparaţie cu dacii este o tehnică superioară de extragere şi prelucrare a minereului şi exploatarea prin galerii, fapt atestat de aşa-numitele „trepte romane” de la Ruda-Brad. În acelaşi timp, se continuă şi rudăritul, care presupunea spălarea aurului cu trocul (albia) – rudarii erau meşteri specializaţi în confecţionarea albiilor din lemn de esenţă moale 16. 13F

Spalarea aurului cu trocul Pentru ceea ce a însemnat aurul Daciei pentru Roma, este edificatoare următoarea constatare: banul de aur înainte de Traian era subţire, ca o foiţă de ţigară, iar la sfârşitul domniei lui, e gros şi masiv. Aceasta arată că sa produs o spectaculoasă reevaluare a monedei de aur a Romei, pe baza exploatării aurului din Dacia. „Se întâmplă, ca să comparăm cu istoria modernă, ceva asemănător descoperirii aurului din California, în veacul trecut, care a declanşat în Statele Unite un <<gold rash>>, cum spun americanii, o goană după aur” 17. Mărturiile arheologice din Zarand ne indică, în primul rând, o îndelungată activitate în domeniul exploatării şi prelucrării aurului, fapt dovedit începând cu statuile antropomorfe descoperite la Baia de Criş, datând din vremea dacilor, pentru ca această activitate în timpul stăpânirii romane să cunoască o amploare deosebită. Este posibil ca în perioada prefeudală, după ce armata şi administraţia romană s-au retras la sud de Dunăre, populaţia locală daco-romană să fi continuat extragerea metalului preţios sub forma micilor exploatări individuale,

14F

16F

15F

Adrian Rusu, Cercetări în necropola Muncelu-Brad, în Materiale, XIII, 1979, p. 173-183. 15 Romulus Neag, Monografia Municipiului Brad (Ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Editura Corvin, Deva, 2004, p. 16. 16 Ibidem, p. 17.

Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 14.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA valorificând rezultatele muncii în raporturile cu popoarele migratoare. Cercetările arheologice efectuate în zona Munţilor Apuseni – la Crăciuneşti, Băiţa, Bulzeşti şi în teritoriul învecinat, completate cu noile descoperiri ale istoriografiei, indică continuitatea populaţiei autohtone în secolele IV-XI şi în această zonă; această populaţie va constitui baza etno-demografică a structurilor

politice româneşti de dinaintea pătrunderii maghiarilor în Transilvania. Descoperirile arheologice de la începuturile evului mediu confirmă organizarea zonei Zarand ca o adevărată „ţară românească”, întemeiată pe vechile instituţii româneşti ale cnezatelor şi voievodatelor, cu stăpânitori de sate, români ortodocşi, care ridică biserici de piatră aflate şi astăzi în folosinţă.

Căi de comunicație antice pe teritoriul de azi al județului Hunedoara

Prof. dr. Lazăr Liviu

principalele stațiuni comerciale aflate de-a lungul lor 1. Concentrarea acestor descoperiri în marile dave și cetăți, în primul rând în zona Munților Orăștiei, ne duce la concluzia că principalele drumuri comerciale și militare duceau spre centrul politic și spiritual de la Sarmizegetusa Regia. În esență, drumurile din epoca preromană au urmat cursul principalelor râuri, în special în zonele de câmpie. Drumurile dacilor nu s-au bucurat de amenajări speciale înainte de epoca romană, nu erau pietruite, fiind cunoscute sub numele de „plaiuri”. Reconstituirea acestor trasee s-a făcut prin metoda clasică de a marca pe hărți toate punctele cu descoperiri din epoca dacică, incluzând cetățile, produsele elenistice și romane, precum și monedele grecești și romane. Cele mai multe dintre drumurile comerciale porneau de la Dunăre și se îndreptau spre Sarmizegetusa Regia, trecând munții prin locuri accesibile, prin pasuri. Dinspre Muntenia spre Transilvania existau mai multe căi de acces. Pe teritoriul de astăzi al județului Hunedoara trecea drumul natural care urca spre nord de la Drobeta și trecea prin pasul Vâlcan pentru a ajunge în depresiunea Hațegului. Acest drum a fost sigur folosit în timpul războaielor dacice. Acest drum era supravegheat de cetatea dacică de la Bănița și

Transportul este o activitate care a apărut odată cu existența omului. Limitele fizice ale organismului uman în privința distanțelor ce puteau fi parcurse pe jos și a cantității de bunuri ce puteau fi transportate, au determinat, în timp, descoperirea unei game variate de căi și mijloace de transport. Ținuturile românești au fost străbătute din cele mai vechi timpuri de marile drumuri de migrație ale triburilor indo-europene venite dinspre est și care s-au stabilit și în nordul Dunării dând naștere civilizației traco-getodace. Despre drumurile dacilor există puține informații, dar putem bănui că ele au fost dezvoltate dacă ne gândim la așezările militare și civile descoperite de arheologi. Multe dintre acestea se află pe teritoriul actual al județului Hunedoara. Dacă ceea ce este vizibil pe teren la Sarmizegetusa și în celelalte cetăți din Munții Orăștiei reflectă înaltul grad de cultură și civilizație din Dacia, inclusiv în legătură cu activitățile din domeniul construcțiilor, putem să presupunem că dacii beneficiau pentru deplasare și de o rețea de drumuri de acces în zonele de interes pentru ei, unele aflate chiar la distanțe mai mari. Pentru a asigura o circulație rapidă, dacii dispuneau de o infrastructură destul de solidă pentru, transport, acces și deplasări de la o locație la alta. Un argument în acest sens sunt materialele de import descoperite în Dacia preromană. Răspândirea descoperirilor de obiecte de import este de natură să pună în evidență căile de vehiculare a mărfurilor și

17F

Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologice, Istoria Românilor, vol. I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 757.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA drumului pe lângă Mureș, între din Apullum și Micia, datând din vremea împăratului Trebonianus Gallus (251-253) 6. În epoca romană, drumurile erau clasificate după două principii: cine era proprietarul lor și după modul în care au fost construite. Problema proprietății era esențială în a determina cine răspundea de repararea lor. După tipul de proprietate, existau trei tipuri de drumuri: drumuri publice (viae publicae); drumuri locale (viae vicinalis) și drumuri private (viae privatae). În funcție de modul în care au fost construite, existau trei categorii principale de drumuri, după clasificarea făcută de juristul Ulpianus în secolul al II-lea: pe primul loc în această clasificare se situează arterele rutiere pavate cu dale de piatră (viae silicae stratae), urmate de drumurile pavate cu pietriş bătut (viae glarea stratae), ultimele amintite fiind căile rutiere care aveau la suprafaţă doar un strat de pietriş tasat şi nivelat (viae terrenae) 7. După formarea provinciei romane Dacia în anul 106, în timpul lui Traian se constată deplasarea centrului de greutate a economiei de la început, pe alte coordonate, având în centru capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa. De la această primă structură de drumuri s-au construit căile de comunicaţie secundare între anumite castre, aşezări, cursuri de apă etc. Legat de acest aspect nu trebuie omise podurile din interiorul provinciei. Partea cea mai spectaculoasă a drumurilor romane a fost construcția podurilor de piatră, pe cursurile de apă de lărgime medie. Ele permiteau continuitatea circulației în orice circumstanță, de exemplu în perioade de umflare a apelor. Adesea, aceste lucrări au traversat secolele și urmele lor se văd și astăzi, de exemplu piciorul podului roman de sub viaductul dintre localitățile Ciopeia și Ohaba de sub Piatră. Evoluţia reţelei rutiere a provinciei a cunoscut o dezvoltare pe măsura ridicării canabelor, a vicilor militari, a aşezărilor locale, a celor de

barat, înspre capitala dacilor, de fortificația de la Cioclovina 2. Foarte folosit în epoca dacică a fost și drumul de pe valea Mureșului, paralel cu râul Mureș. Dinspre vest, acesta era cel mai lesnicios drum de acces circulat din toate timpurile. Drumul era jalonat de o serie de fortificații atent amplasate. Dintre acestea, pe teritoriul de azi al județului nostru erau fortificațiile de la Câmpuri-Surduc, Bretea Mureșană și Deva 3. O rețea de drumuri bună și stabilă a fost construită ulterior de către romani. Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de menținere a dominației asupra teritoriilor cucerite. Pentru șosele, romanii puneau peste cele două straturi plăci de piatră foarte bine cimentate între ele, astfel încât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Primele drumuri construite de romani, unele pe vechile trasee dacice, au avut evident caracter militar. Ulterior însă, prin noi amenajări și prin amplificarea rețelei rutiere, drumurile, ca pretutindeni în imperiu, pe lângă rolul lor militar, au căpătat o importanță primordială în viața economică 4. Drumurile romane din Dacia sunt cunoscute din Tabula Peutingeriana, care este o copie făcută în secolul al XII-lea după o veche hartă romană din secolele II-III (viae publicae), pe care sunt arătate drumurile principale ale Imperiului Roman. Aici, pe Segmentum VII și VIII, sunt prezentate și cele trei mai artere de comunicație care porneau de pe Dunăre de la Lederata, Dierna și Drobeta, și ajungeau în Dacia intracarpatică la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și Apullum. Traseul lor mai detaliat s-a putut stabili pe cale arheologică și cu ajutorul unor stâlpi miliari 5. Un asemenea stâlp, ultimul descoperit pe teritoriul Daciei, se referă la restaurarea 18F

22F

19F

23F

20F

21 F

I. Glodariu, Sistemul defensiv al statului dac și întinderea provinciei Dacia, în „ActaMN”, 19, 1982, p. 32. 3 Florin Fodorean, Drumurile din Dacia romană, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 103. 4 Academia Română, Istoria Românilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 192. 5 Ibidem, p. 193.

6 7

Ibidem, p. 194. Florin Fodorean, op. cit. p.158.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA colonişti, într-un cuvânt pe măsura stabilizării în timp a Provinciei 8. După cucerirea Daciei, romanii pentru care drumul însemna viața conform dictonului „Via Vita” au început imediat să amenajeze o serie de drumuri pornind din Banat. Cele mai importante drumuri romane construite între anii 100-120 d.Hr. sunt drumurile imperiale, folosite în special în scopuri militare. Aceste drumuri asigurau mișcarea rapidă a trupelor dintr-un loc în altul. Toate aceste drumuri s-au desprins din artera rutieră construită de Traian în anul 100 d.Hr. de-a lungul Dunării, pe malul sudic. Axul drumurilor era deseori supraînălţat, pentru a se asigura scurgerea apei de ploaie, acelaşi efect fiind obţinut alteori prin crearea unei pante laterale. Impresionante sunt sectoarele de drum realizate în tehnica rambleului, necesară în zonele mlăştinoase sau în cele muntoase, expuse ninsorilor abundente. Cât priveşte lăţimea drumurilor, aceasta varia considerabil, plecând de la 2 m şi putând atinge chiar 15 m, în funcţie de importanţa arterei respective. Distanţele erau semnalizate cu ajutorul unor borne, (milliarium), a căror denumire derivă din principala unitate pentru distanţă, mila romană, care măsura 1478,50 m. Pentru buna funcţionare a sistemului, pe marginea drumurilor imperiale au fost construite staţii care-l deserveau, oferind animale sau vehicule de schimb, cazare peste noapte etc. La fiecare 15-18 km existau stationes, cu personal numeros, care includea soldaţi şi sclavi pentru îngrijirea animalelor, meşteri pentru repararea mijloacelor de transport etc. La distanţe mai mari, de cca. 44 – 60 km erau amplasate mansiones, hanuri care ofereau oficialităţilor civile cazare peste noapte, cu condiţia prezentării unui document de identificare. Alături erau cauponae, clădiri cu aceleaşi funcțiuni, destinate însă călătorilor particulari şi având o reputaţie dubioasă, fiind frecventate de tâlhari şi prostituate. Reţeaua

de deservire era completată cu mutationes, puncte de staţionare unde se schimbau doar animalele sau mijloacele de transport. S-a calculat că viteza medie a unui vehicul oficial care utiliza cursus publicus (drumul public) era de 50 de mile (75 km.) pe zi 9. Majoritatea acestor drumuri erau realizate în rambleu, fiind formate din 2,3,4 straturi de dale de piatră, pietriș și piatră spartă, grosimea totală fiind cuprinsă între 50100 cm. Calitatea acestor drumuri moștenite atestă o tehnologie superioară, la vremea când erau folosiți caii ca mijloc de transport, precum și căruțele, ori carele de luptă. Construirea drumurilor a fost realizată de armata romană, fiecare legiune având proprii ei arhitecţi, care stabileau traseele şi soluţiile tehnice, execuţia propriu-zisă fiind rezultatul muncii soldaţilor. Administrarea şi întreţinerea căilor rutiere era asigurată de guvernatorii Daciei (legatus Augusti pro praetore), fondurile necesare provenind în principal din tezaurul imperial, dar şi prin contribuţii ale municipalităţilor ori cetăţenilor privaţi, mai ales în cazul drumurilor aflate sub jurisdicţia comunităţilor locale sau care traversau proprietăţi particulare. Drumurile erau proiectate de inginerii romani, care alegeau traseele în funcţie de caracteristicile geomorfologice ale regiunii, de obicei evitându-se zonele inundabile ale luncilor dar şi culmile expuse ale înălţimilor, terasamentele fiind amplasate spre jumătatea pantei. Romanii au preferat întotdeauna traseele drepte, ceea ce a dus deseori la sectoare de drum cu pante abrupte, greu practicabile pentru transportul mărfurilor, cu timpul fiind necesară construirea unor variante mai accesibile traficului comercial. Principalul drum imperial care făcea legătura dintre Roma și capitala Daciei, pornea de la Lederata (Palanca pe Dunăre), urca pe valea Carașului apoi pe la Arcidava (Văradia), Centum Putei (Surduc), Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeș), intra în Transilvania pe la Tapae

24F

25F

Doina Benea, Dacia în sistemul economic roman (II), în, „Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitatis Timisiensis” (BHAUT), IX, 2008, p. 414.

Horia Ciugudean, Despre drumurile romane, (http://patrimoniu-rper.com/pe-drumurile-romane-in-taramotilor/55-drumiri-romane.html).

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA (Porțile de Fier), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ajungând la Porolissum (Moigrad lângă Zalău) 10 . Pe teritoriul județului Hunedoara, acest drum traversa localitățile de astăzi Zeicani, apoi ajungea la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Din capitala Daciei romane, drumul se îndrepta pe direcția nord-est, pe partea dreaptă a râului Bistra, trecând prin localitățile Ostrovel, Ostrovu Mare, Păclișa, Rea, ajungând la Hațeg. Această cale rutieră importantă este atestată și de toponimul „drumul lui Traian” pentru sectoarele Ulpia Traiana – Germisara – Blandiana și Sarmisegetusa – Ostrov 11.

dispuse succesiv, după cum urmează: 1. stratul inferior (statumen) este un nivel de lut bătut. Acest strat a fost aşezat direct peste humusul antic; 2. urma un strat intermediar (rudus), compus din nisip cu granulaţie mică şi mijlocie; 3. peste acest nivel se situa un alt strat (nucleus) alcătuit din pietre aşezate compact, în dungă, pe toată lăţimea sistemului rutier. Peste acest nivel putem presupune că în epoca romană drumul a fost pavat cu lespezi de piatră, care între timp au dispărut. Grosimea maximă a corpului şoselei romane în partea centrală era de 90 cm. În ce priveşte lăţimea căii rutiere, aceasta era cuprinsă între 8 m până la 8,60 m. Valorile sunt destul de mari, ceea ce conduce la concluzia că artera rutieră a avut o importanţă majoră în epocă. Utilizarea continuă a drumului şi traficul intens au determinat într-o bună măsură realizarea terasamentului căii în trei straturi 12. De la Hațeg, drumul roman continua, pe partea dreaptă a văii Streiului, pe direcția nord, trecând prin localitățile Bucium, Covragiu, Bretea Română, Bățălar, Streisângeorgiu, Călan, Batiz, până la sud de Uroi. Potrivit Repertoriului arheologic al județului Hunedoara, urme ale acestui drum imperial au fost sesizate pe teritoriul localităților Ostrov, Păclișa, Totești, Săcel, Vâlcelele Bune, Ruși. În hotarul satului Batiz a fost identificată o porțiune din drumul roman pe partea stângă a Streiului 13. Trecând Mureșul în apropiere de Uroi, drumul imperial o cotea spre dreapta, spre est pe partea dreaptă a râului, diferit față de drumul actual și de calea ferată, care s-a construit pe partea stângă. Calea rutieră romană trecea prin localitățile Rapoltu Mare, Bobâlna, Cigmău, Gelmar, continuând apoi spre Apullum prin localități din județul Alba 14. Pe acest traseu se afla Germisara, localitate menționată în Tabula Peutingeriana, aflată pe drumul imperial Sarmizegetusa – Apulum, între

26F

27F

28F

29F

În campania de cercetări arheologice din anii 1976-1977 a fost cercetat drumul roman în sectorul Sarmizegetusa - Ostrov. Rezultatele investigaţiilor de teren au lămurit în bună măsură traseul acestui drum şi au evidenţiat principalele caracteristici geotopometrice. O secţiune a fost trasată perpendicular pe traseul căii de comunicaţie, la o distanţă de aproximativ 3 km de ultima localitate amintită, într-un loc unde drumul traversează o câmpie mlăştinoasă. Patul căii rutiere era realizat cu ajutorul a trei straturi, 10 11

30F

D. Ursuț, A. Mitulescu, P. Paul, Drumul roman Sarmisegetusa – Ostrov. Aspecte geo-topometrice, în „Sargetia”, 16-17, 19821983, p. 204. 13 Sabin Adrian Luca, Repertoriul arheologic al județului Hunedoara, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, p. 28. 14 Florin Fodorean, op. cit., p. 243.

Academia Română, vol. II, p. 192. Florin Fodorean, op. cit., p. 205.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Petris (Uroi) și Blandiana (Vințul de Jos),la distanța de IX millia passum (13 km față de ambele localități care o încadrează 15 . După Gelmar și Germisara drumul roman urcă pe direcția nord, pe valea Geoagiului, trecând prin localitățile Bozeș, Băcâia, Glod și Almașul de Mijloc, pentru a ajunge la Zlatna. De la Gelmar la Zlatna, drumul roman își păstra direcția nordică și măsura 30 de km 16. Tronsonul de drum de la Geoagiu Băi a fost cercetat de Florin Fodorean pe teren în vara anului 2013, cu ocazia unei periegheze în zona staţiunii Geoagiu Băi, care a acoperit zona situată între valea Geoagiului, la est, satul Geoagiu de Jos la sud şi actuala localitate Geoagiu Băi. Acest drum încadra localitatea balneară Germisara pe drumul imperial Sarmizegetusa – Apulum, între Uroi și Blandiana. Situat la sud-vest de complexul balnear roman, acest tronson se îndrepta spre sud, către castrul de la Cigmău, de unde probabil făcea joncţiunea cu artera rutieră principală care pornea de la Apulum şi, de-a lungul văii Mureşului se îndrepta, prin Micia, spre Partiscum (Szeged). Cercetarea traseului drumului roman de la Geoagiu Băi a început de la locul unde se intersectează astăzi drumul de acces spre staţiune cu un alt drum, pietruit, care urcă panta domoală a platoului Geoagiului, pe direcţia NV-SE. Urmând traseul ultimului drum menţionat, după ce s-a trecut de o serie de case, aflate pe partea stângă, s-a ajuns în dreptul unei cruci de piatră. De aici, în continuare, lăsând în dreapta o pădurice de pini, s-a descoperit drumul roman, conservat excelent pe circa 400 m. Platforma drumului măsoară 5 m, iar lăţimea 3 m. Cu prilejul unei noi periegheze, s-a observat în partea stângă a arterei rutiere câteva blocuri mari de piatră, care ar putea proveni din fostele borduri ce mărgineau calea antică. Tehnica de realizare a pavajului superior era cea obişnuită, prin îmbinarea mai multor locuri poligonale de diverse mărimi (40/45 cm, 38/42 cm), pentru a crea o suprafaţă de rulare optimă. Pavarea

drumurilor cu blocuri poligonale din rocă de diferite tipuri (bazaltică, calcaroasă), atât de caracteristică drumurilor cu importanţă majoră în angrenajul rutier al Imperiului Roman, necesita o tehnologie particulară de exploatare a pietrei şi disponibilitatea de a transporta acest material de construcţie pe distanţe uneori destul de mari. În cazul drumului roman de la Geoagiu Băi, acest lucru nu a fost necesar, deoarece în apropierea căii rutiere antice exista o carieră de travertin, care a fost exploatată şi în epoca romană. Pavarea drumului de la Geoagiu Băi cu blocuri poligonale de travertin trădează, în primul rând, importanţa majoră care s-a acordat, în epoca romană, acestui sector rutier 17. Un alt drum care traversa teritoriul de azi al județului Hunedoara pornea tot de pe malul Dunării, de la Drobeta, unde se afla celebrul pod al lui Apollodor din Damasc, puternică verigă a Daciei cu imperiul. Drumul trecea spre Transilvania, prin Pasul Vâlcan. După aproximativ 7 km, drumul își schimba direcția spre nord-vest și trecea prin localitățile Dealu Babii, pe lângă valea Crevedia, prin Merișor, Crivadia, Petros, Baru, Livadia, Pui, Galați, Rușor, Băiești, Subcetate și Sâtnămăria-Orlea. De aici, drumul își schimba din nou direcția spre sud-vest și trecând prin Vadu, Păclișa, Cârnești și Ostrov ajungea la Sarmizegetusa. Acesta era un drum de mare circulație spre capitala provinciei Dacia. De la Drobeta până la Sarmizegetusa, via Pasul Vâlcan, drumul avea aproximativ 155-160 km 18. Era calea cea mai scurtă de la Dunăre spre capitala Daciei romane, dar în același timp și cea mai dificilă. Ținuturile intracarpatice ale provinciei erau legate de Pannonia, peste șesul Tisei, de două drumuri. Unul venea pe la Partiscum (Szeged), pe malul stâng al Mureșului, spre Micia, Germisara și Apullum, prelungindu-se pe Târnava Mare și prin pasul Oituz până în sudul Moldovei. Acest drum intra în categoria căilor

31F

32F

15 16

33F

34F

F. Fodorean, Infrastructura, suprastructura şi principalele caracteristici tehnice ale drumurilor romane din Dacia Superior , p. 160-161. (http://www.mnuai.ro/docs/apulum/articole/40.%20fodorean .pdf) (consultat la 27.09.2013). 18 Idem, Drumuri romane…, p. 237.

Ibidem, p. 255. Ibidem, p. 258.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de comunicație pomenite de itinerariile antice și ducea de la Micia peste pasul Dobra, prin Szeghedin, în câmpia iazygă. Această cale de comunicație se desprindea din marele drum imperial la Uroi (Petris), și continua pe valea Mureșului în jos până la Micia (Vețel), și de aici mai departe până la Szeghedin. De la Vețel, drumul trecea prin Leșnic, apoi prin Săcămaș, după care cotea spre stânga, trecând prin localitățile Brâznic, Lăpușnic și Dobra pentru a ajunge la Grind (Com. Lăpugiu de Jos), ultima locație a drumului de pe teritoriul de azi al județului Hunedoara 19. Acest drum trebuie să fi legat Micia, prin Făget și Lugoj, cu Tibiscum. De la Grind, o ramură conducea de-a lungul Mureșului, peste Bulci la Cenad și de acolo mai departe. Aceste drumuri comerciale serveau mai mult pentru tranzitul unor mărfuri produse în Dacia romană, prin câmpia Tisei, direct spre gura Dravei 20. O arteră economică importantă desprinsă de la Micia era drumul de legătură cu zonele miniere din Munții Apuseni, care pornea din valea Mureșului, de la Deva, către Brad. Între drumul de pe cursul mijlociu al Mureșului și zona minieră a Munților Apuseni au existat, fără îndoială, artere rutiere de importanță secundară. Un posibil drum ar fi putut exista pe ruta Șoimuș, Toplița, Măgura, Fizeș, Băița, Ruda Brad și Brad. Drumul măsura aproximativ 30 km și avea o orientare generală spre nord. Descoperirile romane de pe acest traseu susțin ipoteza unui drum spre așezările miniere 21. Așezarea de la Micia s-a bucurat de o mare importanță economică încă din primii ani ai stăpânirii romane. Prin ea se făceau schimburile comerciale cu iazygii prin câmpia pannonică. Locul se putea apăra ușor în eventualitatea unui atac dinspre vest, pentru că valea Mureșului aici era foarte îngustă. Garnizoana de la Micia controla și zona minieră din munții Apuseni, amplasată în fața ei, spre care urcau drumuri secundare care se desprindeau din drumul de pe valea Mureșului.

Postul militar de la Micia, situat la 4 km față de strâmtoarea Brănișca, supraveghea navigația pe Mureș și drumul. Comunicațiile și transporturile de mărfuri pe cursul unor râuri interioare, în special pe Mureș, sunt atestate epigrafic. La Micia, statuia unui corăbier ar putea indica existența unui port fluvial legat de traficul comercial cu Pannonia și Câmpia Tisei. Prosperitatea economică a Miciei, o putem întrezări în corelație cu plasarea sa pe o rută de comerț importantă ce făcea legătura spre vest, între provincia Dacia și cele două Pannonii de la Dunărea de mijloc. Pe cursul navigabil al Mureșului au fost amenajate, în partea de nord a castrului, instalații portuare, o stațiune vamală, atestată epigrafic, ca și organizarea unei asociații a plutașilor (nautae) 22. Referitor la stațiunea vamală, menționăm că pentru încasarea taxelor, funcționau un gen de birouri (stationes portori), deservite, se pare, de câte doi sclavi imperiali (servi villici). O inscripție de pe un altar votiv de la Micia, închinat lui Jupiter, pământului Daciei, geniului poporului roman și al comerțului de către sclavul imperial Felix, amintește că acesta, aflat în serviciul vămilor Daciei, a fost avansat de la Micia, unde fusese adjunct al biroului (promotus ex statione Micia ex vi[kario…]), la Pons Augusti (Marga), ca servus villicus 23. Antrepozitele portului evidențiază o intensă activitate de schimburi comerciale prin transportarea mărfurilor pe cursul apei, utilizându-se diferite ambarcațiuni. Toate se constituie în mărturii palpabile și credibile ale unui susținut trafic comercial derulat pe principala arteră rutieră și fluvială care lega Dacia de Pannonia și ținutul iazigilor. Aceste facilități au atras la Micia numeroși negustori, meseriași și oameni de afaceri romani. Descoperirea în zona de sud a castrului, a unui mare tezaur monetar, confirmă faptul că asemenea activități, productive sau

35F

3 8F

36F

39F

37F

Ibidem, p. 252. Ibidem. 21 Ibidem, p. 251.

Ioan Andrițoiu, Necropolele Miciei, Ed. Excelsior Art, Timișoara, 2006, p. 28. 23 Ioan Andrițoiu, op. cit., p. 213.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA comerciale, au făcut posibilă însemnate acumulări de capital 24. Despre drumul roman Apulum-MiciaPartiscum avem informaţii atât de natură epigrafică, cât şi de natură arheologică. Astfel, pe drumul roman care pornea din cel mai important nod rutier al provinciei Dacia, Apulum, și care se îndrepta pe Mureş în jos, spre Micia şi de aici mai departe spre Partiscum (Szeged), s-a descoperit un milliarium din timpul împăraţilor Trebonianus Gallus şi Volusianus. Monumentul epigrafic este o coloană din tuf calcaros foarte poros, cu următoarele dimensiuni: înălţimea: 2,35 m; diametrul: 33 cm sus, 40 cm la mijloc şi 24 cm jos; literele au 5 cm înălţime. Textul inscripţiei de pe milliarium este următorul: „Împăratului Caesar Caius Vibius Trebonianus Gallus pius felix augustus, părinte al patriei, şi împăratului Caesar Caius Vibius Afinius Gallus Veldominianus Volusianus, augustus, părinte al patriei, din Apulum (până la Micia) 45 mii de paşi” 25.

Distanţa indicată între Micia şi Apulum, şi anume XLVM(il/ia) P(assuum) (66,937 km) corespunde cu distanţa actuală dintre cele două localităţi. Miliarul este încadrat cronologic între anii 251-253 d.Hr. şi face dovada unei refaceri mai degrabă decât a unei construiri a drumului de către Trebonianus Gallus şi fiul său Volusianus 26. P.155 În general istoricii care pomenesc miliarul de la Micia îl pun în legătură cu o situaţie de linişte în Dacia, care a permis împăratului să se preocupe şi de organizarea infrastructurii rutiere. Această perioadă este analizată tot timpul în opoziţie cu perioada împăraţilor Valerianus şi Gallienus, considerată mai nesigură. Putem observa însă, analizând repartiţia miliariilor, că în timpul ultimilor doi împăraţi menţionaţi, au existat preocupări intense privind reţeaua de drumuri din Pannonia Inferior 27. Un drum de-a lungul Mureşului a existat, fără îndoială, în epoca romană. Acest lucru a fost, de altfel, postulat de aproape toţi cercetătorii, datorită existenţei unor puncte fortificate sau aşezări de-a lungul Mureşului (Bulci, Aradul Nou, Sânnicolau Mare, Cenad). Cercetările de teren efectuate în vara anului 1980 de către Eugen Pădureanu au lămurit şi aspectele referitoare la modul de construcţie al acestei căi de comunicaţie în zona cursului mijlociu al Mureşului. Este vorba de o porţiune de drum identificată pe teren la vest de localitatea Simeria, în stânga actualei şosele naţionale Arad-Deva-Orăştie. La suprafaţa solului, pe lungimea cercetată (circa 1250 m), calea antică apare sub forma unei dâre de bolovani de râu şi dale din andezit, uşor fasonate. Prin practicarea unui profil s-a putut observa succesiunea straturilor ce alcătuiesc infrastructura acestui drum. Astfel, sistemul rutier era alcătuit din trei straturi succesive. Nivelul inferior constă dintr-un strat de piatră spartă de râu, amestecată cu fragmente de andezit de Uroi, peste care a fost aşezat un

40F

42F

43F

41F

Florin Fodorean, Infrastructura, suprastructura şi principalele caracteristici tehnice ale drumurilor romane din Dacia Superior, (http://www.mnuai.ro/docs/apulum/articole/40.%20fodorean. pdf) 27 Ibidem.

L. Mărghitan, Rolul economic al așezării romane Micia în cadrul provinciei Dacia, în „Sargetia”, XXVI/1, 1995-1996, p. 323. 25 Florin Fodorean, op. cit., p. 74.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA strat intermediar, gros de aproximativ 80 cm, de bolovani de râu. Pavajul drumului consta din dale fasonate, tot din andezit de Uroi, dintre care, potrivit observaţiilor autorului, unele se mai pot vedea şi astăzi. Materialul de construcţie era din orizontul local. Pe laturile căii rutiere s-a constatat prezenţa celor două rigole pentru scurgerea apelor pluviale, ambele cu deschiderea de 1 m. Lăţimea sistemului rutier era de 6,5 m şi, ca şi în celelalte cazuri, în profil s-a putut constata că drumul este bombat 28. Cercetătorii au evidențiat faptul că pe principalele drumuri romane ale Daciei se situa și linia de castre și fortificații. Castrul roman de la Micia, cel mai vestic castru din Dacia Romană a avut rolul de a închide valea Mureșului în fața oricărui atac venit dinspre vest, dinspre câmpia Tisei. De-a lungul drumului roman de la Micia până la vărsarea Mureșului în Tisa, romanii au plasat o serie de mansiones și stationes, nedescoperindu-se nici un castru. Drumul de-a lungul Mureșului a avut o importanță strategică și comercială deosebită, fapt confirmat și de descoperirea de ștampile ale Legiunii XIII Gemina, care atestă o prezență militară romană consistentă pe acest drum. După ce drumul de pe Mureș se unește cu cel imperial care vine de la Ulpia Traiana, la Cigmău, pe malul drept al Mureșului se poziționa un alt castru unde a staționat unitatea de pedites singulares Britannici 29. Pe teritoriul județului Hunedoara s-au făcut descoperiri care pot reconstitui mijloacele de transport ale epocii romane. Astfel, la Micia s-a descoperit un inel de frâu de bronz turnat având forma unei verigi de dimensiuni mici, cu ureche semirotundă și un alt inel de frâu din bronz turnat. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa s-au descoperit piese provenind de la diferite vehicule romane 30. Tot pe materialul arheologic descoperit pe teritoriul județului Hunedoara s-au putut face estimări privind viteza medie de deplasare pe drumurile romane. De exemplu,

pe drumul imperial care traversa zona noastră de la sud la nord-est, care era pavat cu dale de piatră, se asigura o deplasare cu o viteză mai mare decât pe alte tipuri de drumuri. Drumul care lega complexul termal de la Germisara de artera principală era și acesta pavat. În aceste condiții, un călător care se deplasa de la Apulum la Germisara, trebuia să parcurgă circa 40-45 km (30 de mile romane), pentru care avea nevoie de o jumătate de zi. De la Apulum la Ulpia Traiana Sarmizegetusa se putea ajunge într-o zi dacă se mergea 11 ore, distanța dintre cele două importante centre ale Daciei romane fiind de aproximativ 85 km (57,490 mile romane) 31. Dezvoltarea comerțului în provincia Dacia a depins direct de construirea și întreținerea drumurilor, activitate extrem de importantă datorită poziției provinciei în relațiile comerciale cu imperiul. Relațiile comerciale ale Daciei au fost influențate de faptul că provincia a fost orientată spre vest, pe axa Ulpia Traiana Sarmizegetusa-Drobeta și de aici, peste pod spre peninsula italică. Drumul de legătură dintre provinciile vecine Dacia și Pannonia de la Micia spre Partiscum și Lugio au dezvoltat relațiile comerciale cu vestul imperiului. Importanța Miciei ca și punct de control al comerțului rezultă și din faptul că aici a existat o stație vamală pe drumul care ieșea din provincie spre Partiscum. În lumina celor prezentate, rezultă faptul că pe teritoriul de azi al județului Hunedoara a existat încă de pe vremea dacilor o rețea de drumuri și căi de acces care aveau ca punct central capitala regatului dac din Munții Orăștiei. Faptul că și capitala provinciei romane Dacia este localizată tot pe teritoriul județului nostru, a făcut ca rețeaua de drumuri să fie extinsă în perioada stăpânirii romane, drumurile fiind mult mai bine construite și întreținute decât în perioada anterioară.

44F

47F

45 F

46F

Ibidem, p. 255. Florin Fodorean, Drumuri romane…, p. 331. 30 Ibidem, p. 348. 29

Ibidem, p. 351.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Simboluri creştine pe monedele Sfântului Împărat Constantin cel Mare

Pr. Nestor Dinculeană

Viața Sfântului Împărat Constantin cel Mare a reprezentat permanent un subiect fascinant atât pentru istorici, teologi şi arheologi, cât şi pentru cercetători ai elementelor legate de istoria artei din Imperiul Roman. În ciuda importanței perioadei de domnie a împăratului Constantin cel Mare pentru istoria universală şi mai ales pentru istoria creştinismului, descoperirile revenite în urma cercetărilor arheologice sunt cu mult sub aşteptările cercetătorilor. Între sursele literare care aduc informații despre Constantin cel Mare cele mai importante sunt operele autorilor Tacitus, Praxagoras, Victor Aurelius, Eutropius şi Zosimus, însă pentru istoria creştinismului de o importanță covârşitoare sunt scrierile lui Eusebiu de Cezarea şi Lactanțiu 1. Bogăția materialului literar care aduce informații prețioase despre viața Sfântului împărat Constantin cel Mare este întregită şi de o importantă moştenire arheologică formată din monumente arhitecturale, fie cu caracter religios sau care marchează evenimente speciale din viața Imperiului Roman. Un element special care se numără printre sursele istorice importante, privind viața Împăratului Constantin cel Mare şi rolul acestuia în istoria creştinismului, este reprezentat de descoperirile numismatice datate din perioada respectivă. Monedele şi medaliile emise de Constantin cel Mare în timpul domniei sale au dezvoltat un real interes pentru lumea numismatică, iar unul dintre aspectele care a atras atenția a avut a bază elementele creştine inscripționate pe aceste monede şi medalii 2. Monograma lui Iisus Hristos, reprezentată de literele XP, suprapuse peste prima şi ultima literă a alfabetului grecesc (alfa

şi omega), apare pentru prima dată pe un monument epigrafic public, în Elveția, la Sitten, fiind datat din perioada lui Grațian, anul 377. Simbolul respectiv este întâlnit însă, cu 40 de ani mai devreme, în vremea împăratului Constantin cel Mare pe monedele bătute de acesta în imperiu. Multe dintre monedele care conțin inscripții cu simboluri creştine apar după data de proclamare a Constantinopolului ca nouă metropolă a imperiului, investitură care a avut loc într-un cadru festiv în data de 11 mai 330 3. Un personaj istoric din perioada renascentistă care a demonstrat un interes aparte în domeniul numismatic a fost italianul Francesco Petrarca. Nu de puține ori era căutat pentru a identifica inscripțiile de pe monede vechi, după cum el însuşi mărturiseşte în scrierile sale 4, interesul numismaticii perioadei respective fiind centrat mai ales pe descifrarea chipurilor imprimate pe monede şi nu pe alte simboluri sau desene de dimensiuni mai mici. Informațiile numeroase despre numismatica Imperiului Roman fac referire mai ales la perioada dintre anii 47-491, iar în ceea ce priveşte domnia împăratului Constantin cel Mare, răstimpul dintre anii 294-337 a marcat o cercetare bogată privind studiul monedelor cu însemne ale regalității. Primele speculații despre prezența unor simboluri creştine inscripționate pe monedele romane fac referire la perioada domniei lui Gallienus. Pe reversul unor monede datate din perioada anilor 260-268 au identificate cuvintele „AVE IN PACE”, considerându-se că acestea reprezentau un mesaj de apartenență creştină, chiar dacă perioada respectivă este consemnată ca fiind o pagină neagră a istoriei 50F

48F

51F

49F

3 John Harvey Threat, Ricerche critiche intorno alle medaglie di Costantino Magno e de' suoi figliuoli, traduzione di Celestino Cavedoni, Eredi Soliani Tipografi Reali, Modena, 1858, p. 3. 4 Francesco Petrarch, Letters on Familiar Matters XVII- XXIV, translated by Aldo S. Bernardo Italica Press, New York, 2005, p. 57.

1 Jonathan Bardill, Constantine, Divine Emperor of the Christian Golden Age, Cambridge University Press, New York, 2012, pp. 3-4. 2 Ibidem, pp. 5-7.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA creştinismului din cauza persecuțiilor împotriva religiei creştine. Din perioada domniei Sfântului Constantin cel Mare, monedele care conțin simboluri creştine, însumează doar un procent din totalul de 1.363 de monede bătute între anii 313-337. Mai jos voi prezenta doar cinci monede dintre cele mai reprezentative fiecare fiind un simbol a cinci categorii diferite de însemne creştine, anume: monograma XP aşezată pe coiful împăratului, monograma XP aşezată deasupra steagului de luptă, semnul crucii pe altarul de jertfă, poziția chipului împăratului cu ochii spre cer şi monede cu chipul împăratului după moartea acestuia. 1. Primul simbol creştin care apare pe o monedă din timpul Sfântului Constantin cel Mare este reprezenat de monograma XP, inscripționată pe coiful împăratului 5 Constantin . Moneda de argint reprezintă o medalie rară care nu a avut rolul de a fi pusă în circulație, fiind o piesă specială care indică foarte clar un însemn creştin. Moneda apare în perioada următoare luptei lui Constantin cu Maxențiu de la podul Milvian din anul 312. Prezența acestei monede este consemnată de Eusebiu de Cezareea în Viața lui Constantin 6.

Iisus Hristos. Sub steag la bază se poate vedea cum steagul zdrobeşte un şarpe, imagine care face referire la momentul biblic al căderii protopărinților Adam şi Eva în păcatul neascultării şi promisiunea biruinței asupra şarpelui care i-a ispitit 7. 54F

3. O monedă din anul 318-319 înfățişează pe o față chipul împăratului, iar pe cealaltă un altar de jertfă, unde poporul aduce sacrificii divinității. La baza altarului se observă o cruce echilaterală, simbol care certifică orientarea religioasă a poporului în perioada respectivă 8.

52F

55F

53 F

4. Există câteva monede care îl înfățişează pe împăratul Constantin cel Mare, cu capul ridicat şi cu privirea spre cer, imagine intrepretată ca o certitudine a orientarii împăratului spre divinitate. Gestul împăratului, se pare că este împrumutat din cultura grecească şi are rolul de a ascunde un mesaj creştin, dar totodată de a arăta Imperiului Roman dimensiunea sentimentului religios al împăratului Constantin. Moneda reprezentată mai jos datează din anul 328-329, fiind doar un

2. Un alt element numismatic pe care a fost identificat un simbol creştin este o monedă de bronz datată din anul 327 şi care pe revers are imprimat un steag de luptă deasupra căruia se vede clar monograma lui 5

http://www.constantinethegreatcoins.com/symbols/, pagină web accesată la data de 12 august 2013, ora 18:50. Imaginile folosite la ilustrarea textului au fost preluate, în integralitate, de pe pagina web citată mai sus. 6 Eusebius, Life of Constantine, translated by Averil Cameron and Stuart Hall, Oxford University Press, New York, 1999), p. 81. Imaginile folosite la ilustrarea textului au fost preluate, în integralitate, de pe pagina web citată mai sus.

7 http://www.constantinethegreatcoins.com/symbols/, pagină web accesată la data de 12 august 2013, ora 19:00. 8 http://www.constantinethegreatcoins.com/symbols/, pagină web accesată la data de 12 august 2013, ora 19:20.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA exemplar din multele monede de acest gen descoperite de arheologi 9.

313, este într-o oarecare măsură confirmată şi de prezența simbolurilor religioase pe monedele prezentate anterior, medalii caresunt mult mai numeroase, aici fiind prezentate cele mai expresive din punct de vedere al substratului profund religios creşti 12. Chiar dacă pentru arheologia creştină, o valoare incontestabilă au reprezentat-o permanent sursele epigrafice de mari dimensiuni (biserici, cripte, reprezentări iconografice), aceste mici bucățele de aur, argint sau bronz, pe care le numim monede, îşi aduc contribuția vizibilă la tezaurul istoric al începuturilor creştinismului. Arta numismaticii, apărută destul de târziu, începând cu secolul al XIV-lea, a cunoscut o dezvoltare progresivă, iar reprezentanții ei au ajuns să fie socotiți chiar buni istorici, însă despre puțini istorici se poate spune că au ajuns specialişti în numismatică. Pentru a prezenta un singur argument în favoarea importanței numismaticii în redesenarea istoriei, este suficient să spunem că în urma descoperiri şi descifrării unor monede s-a identificat data exactă a războiului dintre Constantin cel Mare şi Licinius, respectiv 316 şi nu 314, cum se preconiza. Mai exact până la anul 315, monedele erau bătute şi în numele lui Licinius, numele acestuia dispare din gravurile de pe monedele romane abia în 316, fapt care confirmă dispariția lui de la conducerea imperiului în acel an. Cercetările numismatice datate din perioada împăratului Constantin cel Mare, au avut un rol extrem de important în conturarea unei imagini privind încreştinarea acestuia şi chiar modul de manifestare al religiozității acestuia. Aşezarea împăratului Constantin cel Mare în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă (în Biserica Romano-Catolică, împăratul Constantin cel Mare nu este considerat sfânt), este un gest pe deplin justificat şi foarte bine argumentat. Este evident faptul că mare parte din succesul pe care creştinismul îl are azi, se datorează indirect şi împăratului Constantin cel Mare.

56F

59F

5. O ultimă monedă importantă prin simbolurile creştine pe care le reprezintă este datată anului 337, în urma morții împăratului Constantin cel Mare 10. Moneda a fost bătută urmaşul împăratului Constantin şi îl înfățişează pe acesta pe o față cu capul acoperit de un văl (vălul morții), iar pe revers împăratul este gravat într-o căruță trasă de patru cai, iar din cer Mâna lui Dumnezeu îl primeşte în ceruri 11. 57F

58F

Împăratul Constantin cel Mare a fost o figură care nu poate trece neobservată în istoria omenirii şi mai ales a creştinătății. Statutul dobândit prin faptul că a fost primul împărat creştin, precum şi fondatorul cetății Constantinopolului, oraş devenit capitala Imperiului Roman, reprezintă două elemente determinante în evoluția ulterioară a succesului pe care creştinismul îl are în întreaga lume. Politica împăratului Constantin cel Mare de promovare a creştinismului şi care a culminat prin Edictul de la Milano din anul 9 http://www.constantinethegreatcoins.com/symbols/, pagină web accesată la data de 12 august 2013, ora 19:25. 10 Dumbarton Oaks Center for Byzantine Studies, Catalogue of the Byzantine Coins in the Dumbarton Oaks Collection and in the Whittemore Collection: 717-1081 ; Pt. 1, Leo III to Michael III : 717-867. Vol. 3, Leo III to Nicephorus III, Volume 3, Dumbarton Oaks, Washington, 1993, p. 9. 11 http://www.constantinethegreatcoins.com/posthumous/, pagină web accesată la data de 12 august 2013, ora 19:30.

J. Bardill, op. cit., pp. 220-222.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Deşi, acuzat de faptul că era adeptul unui sincretism religios, monedele „vorbesc” despre convingerile creştine ale acestuia, mai ales că treptat, însemnele de identificare ale divinităților păgâne, dispar definitiv de pe reversul monedelor constantiniene. Aceste mici elemente de numismatică pot spune foarte mult despre natura credinței împăratului Constantin cel Mare, aşa cum de altfel toate monedele pot descoperi foarte multe informații despre cei care şi-au imprimat chipurile pe aceste bucățele de metal.

Anul acesta s-au împlinit 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a pus capăt prigoanei împotriva creştinilor, devenind el însuşi creştin. Şi azi monedele primului împăratului creştin vorbesc despre personalitate şi convingerile creştine ale acestuia. Tot ceea ce noi trebuie să facem este să ascultăm glasul lor pentru a putea înțelege şi a retrăi istoria de altădată a înaintaşilor noştri creştini.

Considerații cu privire la structura ierarhică din cadrul legiunilor romane în perioada principatului

Prof. Praporgescu Sergiu, Prof. Praporgescu Mioara în armata romană. În condițiile campaniilor militare de anvergură din secolele III-II î. Hr, nevoia sporită de soldați a dus la scăderea censului necesar pentru recrutarea cetățenilor la 4000 de ași, spre sfârșitul secolului al III-lea î. Hr, iar în a doua jumătate a secolului al II-lea î. Hr la 1500 de ași 6. Prin reforma militară a lui Marius censul a fost eliminat ca și condiție de recrutare și toți cetățenii care doreau se puteau înrola în legiuni, durata serviciului militar fiind de 16 ani. Marius promitea soldaților o parte din prada de război 7, iar veteranii urmau să fie împroprietăriți cu loturi de pământ. Pentru membrii ordinului senatorial și ai celui ecvestru, serviciul militar era o etapă necesară carierei senatoriale sau a celei ecvestre, pentru a avea acces la cursus honorum, dar pentru simplii cetățeni serviciul militar, obligatoriu încă de la începuturile republicii, era tot mai puțin atractiv. Tocmai de aceea reforma de la sfârșitul secolului al V-lea î. Hr, atribuită lui Marcus Furius Camillus 8 , prevedea ca soldații să primească o soldă, iar echipamentul și hrana lor să fie asigurate de către stat. Reforma militară a lui Marius făcea cariera militară atractivă pentru cetățenii

Legiunea, marea unitate de infanterie, a fost permanent principalul element al armatei romane, trupa de elită în jurul căreia se organiza dispozitivul de luptă care cuprindea și alte categorii de trupe. Efectivul unei legiuni a fost variat în îndelungata istorei a Romei, fiind cuprins între 4200 și 6000 de soldați 1. În perioada imperiului legiunea număra de la 5000 la 6000 de oameni 2, efectivul obișnuit fiind de 5600 de soldați 3. Soldații din legiuni erau recrutați numai dintre cetățenii romani, iar când situația o impunea legiunile erau completate și cu peregrini, dar numai după ce aceștia primeau în prealabil cetățenia romană 4. Principiile recrutării în legiuni s-au schimbat odată cu evoluția statului roman și cu modificarea interesului cetățenilor pentru serviciul militar. Până la reforma militară a lui Marius, de la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr, soldații din legiuni erau recrutați pe baze cenzitare. Sistemul funcționa încă din perioada regalității, când reforma lui Servius Tullius stabilea un nivel de avere de cel puțin 12.500 de ași 5, necesar pentru recrutarea cetățenilor 60F

65F

61F

62F

66F

63F

67F

64F

Utcenko S.L, coord., Istoria universală, vol. II, Ed. Științifică, București, 1959, p. 112; 2 Bloch Raymond, Cousin Jean, Roma și destinul ei, vol. II, Ed. Meridiane, București, 1985, p. 31; 3 Macrea Mihail, Viața în Dacia romană, Ed. Științifică, București, 1969, p. 180; 4 Ibidem; 5 Utcenko S. L, op. cit, p. 98;

Bloch R., Cousin J., op. cit., vol. I, p. 192; Utcenko S. L, op. cit, p. 342; 8 Ibidem, p. 112; 7

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA săraci din întreaga Italie (lex Iulia în anul 90 î. Hr, lex Papiria și lex Pompeia în anul 89 î. Hr acordau cetățenia unor largi categorii de italici), armata oferind pe lângă soldă și șansa unor prăzi și a unor loturi de pământ. Reforma lui Marius a oferit Romei o armată profesionistă, semimercenară 9, care și-a arătat forța mai cu seamă în secolele I î. Hr – II d. Hr. În perioada principatului soldații și subofițerii din legiuni, mai apoi și ofițerii, erau militari de carieră, care se înrolau voluntar 10 în baza unui angajament pe termen lung, primind o soldă anuală. Durata serviciului în legiune era de 20 de ani, dar se obișnuia prelungirea cu 5 ani, fiind situații în care serviciul militar ajungea și la 30 de ani. Trupele Romei, în perioada principatului, numărau aproximativ 400.000 de soldați 11, înrolați în legiuni, trupe auxiliare regulate, numeri - inițial trupe neregulate, dar ulterior devenite trupe cu caracter regulat, cohorte pretoriene, cohorte urbane, unități de vigilii - recrutați dintre liberți 12 și în forțele navale. În ceea ce privește numărul legiunilor din perioada principatului, putem afirma că acesta a evoluat în strânsă legătură cu operațiunile militare tot mai complexe pe care imperiul a fost nevoit să le susțină, fie pentru a-și extinde posesiunile, din rațiuni economice sau de natură tactică, fie pentru a le apăra. În perioada domniei lui Octavianus Augustus imperiul avea sub arme 25 de legiuni 13 , formate după demobilizarea numeroaselor legiuni recrutate în timpul războaielor civile fie de către Octavianus, fie de către Antonius. La sfârșitul războiului dintre cei doi triumviri erau sub arme 50 de legiuni 14, dar se pare că în anul 33 î. Hr existau chiar 70 de legiuni 15, efective care ruinau finanțele statului roman. Prin urmare Octavianus, victorios, a păstrat 28 de legiuni, însă trei dintre acestea au fost pierdute în anul 9 d. Hr în pădurea Teutoborg, unde

imprudentul general Publius Quintilius Varus a căzut în cursa pregătită de Arminius, principele cheruscilor. Pierderea celor trei legiuni l-a determinat pe Augustus să recurgă la măsuri extraordinare 16 în încercarea de a completa repede efectivele de la Rin. În anul 23 d. Hr, sub domnia lui Tiberius, erau sub arme tot 25 de legiuni 17, fiind cunoscută și dispunerea acestora în provincii: 8 legiuni staționau pe Rin (în cele două Germanii, Superior și Inferior), 3 legiuni în provinciile hispanice (Lusitania, Baetica, Tarraconensis), 2 legiuni în Africa, 2 legiuni în Egipt, 4 legiuni în Siria, 2 legiuni în Panonia, 2 legiuni în Moesia, 2 legiuni în Dalmația. Împăratul Claudius a înființat 2 legiuni în perspectiva campaniei pentru cucerirea Britanniei, încă o legiune a fost înființată de Vespasianus după „anul celor trei împărați” (69 d. Hr), pentru ca apoi numărul legiunilor să ajungă la 30 în timpul lui Traian și la 33 în vremea lui Septimius Severus 18. După această dată numărul legiunilor devine incert și doar Notitia dignitatum 19 mai indică existența unora dintre legiuni. Organizarea legiunilor, structurile de comandă și dispozitivele tactice, cristalizate în primele secole ale republicii romane, au rămas în general aceleași și în epoca imperială. În timpul principatului legiunea era împărțită în 10 cohorte, prima fiind milliaria, cu o mie de soldați, iar celelalte nouă fiind quinqenariae, cu 500 de soldați. Milliaria era alcătuită din cinci centurii, iar fiecare din celelalte cohorte era formată din câte șase centurii 20. Prin urmare legiunea cuprindea 59 centurii de infanteriști, la care se adăuga o trupă de călăreți (equites) care servea drept gardă a comandantului. Dispozitivul de luptă al legiunii cuprindea 30 de unități tactice numite manipuli, fiecare manipulum fiind alcătuit din 75F

68F

76F

69F

70F

77F

71F

78F

72F

79F

73F

74F

Roșulescu Vladimir, Tronul Romei, Ed. Scorilo, Craiova, 1999, p. 53; 17 Tacitus, Annales, IV, 5; 18 Cassius Dio, Historia romana, LV, 23-24; 19 Notitia dignitatum utriusque imperii – „Lista demnităților din ambele părți ale imperiului”, redactată probabil la sfârșitul sec. al IV-lea d. Hr, conține informații despre funcțiile administrative și dispunerea trupelor în provincii; 20 Macrea M., op. cit., p. 180;

Matei C. Horia, Civilizația Romei antice, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 188; 10 Macrea M., op. cit., p. 181; 11 Utcenko S. L, op. cit, p. 634; 12 Bloch R., Cousin J., op. cit., vol. II, p. 34; 13 Ibidem, p. 31; 14 Ibidem; 15 Utcenko S. L, op. cit, p. 592;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA câte două centurii. Această organizare oferea legiunii o mare mobilitate, fapt care de multe ori s-a dovedit decisiv în obținerea victoriei. Legiunea era dispusă pe trei linii de luptă, fiecare linie fiind formată din zece manipuli. În prima linie erau așezați hastati (soldații mai tineri), în linia a doua erau principes (soldații mai experimentați), iar în a treia linie se aflau triarii (veteranii), aceștia din urmă fiind de fapt rezerva aruncată în luptă în situații extreme. Între manipulii din prima linie era o anumită distanță, în dreptul acestor intervale fiind așezați manipulii din a doua linie, iar triarii erau dispuși în dreptul intervalelor dintre manipulii liniei a doua. Primii intrau în luptă hastati, urmați la momentul potrivit de manipulii de principes, care intrau în intervalele dintre manipulii primei linii și se realiza un front continuu. Structurile de comandă ale legiunii urmau o ierarhie strictă, un adevărat cursus honorum în cadrul legiunii, în care foarte importantă era originea socială. Cele mai înalte posturi de comandă puteau fi ocupate doar de cei din ordinul senatorial și din ordinul ecvestru, în vreme ce simplii soldați, recrutați din rândurile plebei, cu greutate reușeau să avanseze cel mult la gradul de centurion. În perioada principatului comandantul legiunilor și al celorlalte categorii de trupe era împăratul, care în calitate de imperator deținea imperium, adică toată puterea militară. Inițial, imperator era doar un titlu onorific, generalul victorios fiind salutat astfel pe câmpul de luptă de către trupele sale, dar de la Augustus, imperator devenea comandantul armatelor romane, guvernatorul tuturor provinciilor și reprezentantul statului în relațiile internaționale 21. Pe toată durata domniei, Augustus a deținut autoritatea militară odată cu titlul de imperator care îi fusese conferit în mai multe rânduri, pentru diferite perioade, potrivit legilor republicane, devenind astfel un imperator perpetuus 22.

Comanda efectivă a unei legiuni era exercitată de legatus legionis, împuternicitul imperial, membru al ordinului senatorial, funcția fiind condiționată de îndeplinirea preturii 23 , iar de la Gallienus comandantul legiunii era un praefectus legionis de rang ecvestru, militar de profesie 24. Comandantul legiunii dispunea de un important corp de ofițeri superiori 25 din care făceau parte tribunii militari, prefectul castrului și centurionii. În ierarhia legiunii, legatul era urmat de tribunii militari, tineri aristocrați care, la vârsta majoratului, trebuiau să îndeplinească cel puțin un an de serviciu militar într-o legiune sau într-o unitate auxiliară 26 . Tribunatul militar era considerat prima treaptă într-o carieră senatorială sau ecvestră și presupunea fie sarcini administrative, îndeplinite de tribunus legionis laticlavius, fie sarcini pur militare, îndeplinite de tribunus legionis angusticlavius. Tribuni laticlavi aparțineau ordinului senatorial, iar tribuni angusticlavi aparțineau ordinului ecvestru. Acești ofițeri sunt menționați în diferite texte literare antice și în cele epigrafice, fie cu precizarea explicită a funcției 27, fie doar ca tribuni 28. Praefectus castrorum legionis era un ofițer experimentat, promovat dintre cen82F

83F

84F

85F

86F

80F

Macrea M., op. cit., p. 180; Petrescu-Dîmbovița M., coord., Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995, p. 236; 25 Domaszewszki A., Die Rangordnung des Römischen Heeres, Beihefte der Bonner Jahrbücher, 14, Köln, ed. II, 1967, p. 172; 26 Moga Vasile, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea XIII Gemina, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 90; 27 Suetonius, Viețile celor doisprezece cezari, Otho, 10; 28 Tacitus, Annales, I, 17; 24

81 F

21 22

87F

Roșulescu V., op. cit., p. 43; Ibidem, p. 42;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA turioni 29 , de regulă dintre primipilares. Prefecții castrelor de legiuni (stativa) aveau în grijă materialele legiunii, organizarea taberei, lucrări de întreținere și alte sarcini administrative 30. Prefectul castrului ținea locul comandantului unității pe durata absenței acestuia din castru 31. Centurionii erau ofițerii de carieră, recrutați dintre plebei, numirea lor în funcție era făcută de către împărat și aveau dreptul de a purta inelul de aur 32. Centurionul comanda o centurie și avea în grijă respectarea disciplinei, desfășurarea exercițiilor militare și alte activități la care participa subunitatea sa. Numărul centurionilor dintr-o legiune era de 60, după cum arată și izvoarele literare antice 33. Gradul centurionului era dat de locul ocupat în cadrul celor 10 cohorte ale legiunii, cei mai importanți fiind cei cinci centurioni ai primei cohorte: hastatus posterior, princeps posterior, hastatus, princeps, primus pilus (primipilus) 34. Centurio legionis cu cel mai înalt grad era primipilus, comandantul primei centurii din prima cohortă a legiunii, acesta fiind ofițerul cel mai important după tribunul laticlav 35. Sarcina sa în luptă era, în principal, protejarea însemnelor unității. După încheierea misiunii, centurio primus pilus primea numele de primipilarius, era promovat în ordinul ecvestru 36 și putea deveni prefect al castrului. Parcurgerea treptelor centurionatului necesita uneori până la 12-15 ani de serviciu militar 37, timp în care centurionii erau mutați de la o trupă la alta, odată cu avansarea în grad, fie în cadrul legiunii, fie în alte unități, inclusiv pretoriene. Ierarhia inferioară a legiunii, așa-zisa militia caligata, îi cuprindea pe principalessubofițerii și pe soldații de rând-caligati sau

milites gregarii. De la Septimius Severus, dintre principales, cei mai înalți în grad erau așanumiții candidati 38 , subofițerii care, după parcurgerea treptelor ierarhiei inferioare, așteptau să fie avansați la gradul de centurion. Dintre candidati făceau parte cornicularii, optiones și aquiliferi. Optio era ajutorul centurionului și avea atribuții militare sau administrative. Optiones erau numiți în funcție printr-un edict imperial, ca și în cazul centurionilor. Principales care aveau în grijă însemnele legiunii erau aquiliferi – purtătorii de acvile (vulturul era cel mai important însemn al legiunii, fiecare legiune având propria aquila), signiferi – purtătorii de insigne militare specifice fiecărei legiuni (fiecare legiune avea ca însemn particular un animal asociat cu perioada zodiacală în care fusese înființată unitatea), imaginiferi – purtau imaginea împăratului, vexilarii – purtau steagurile călăreților. Legații, tribunii, prefecții și centurionii dispuneau de un officium (stat - major) compus din subofițeri și soldați cu sarcini administrative: cornicularii (cu atribuții de secretari, grefieri, judecători ș.a), actarii (cei care aveau în grijă actele referitoare la administrația legiunii), beneficiarii (gradul este legat de o recompensă - beneficium, poate pentru activități de supraveghere sau culegere de informații 39 ), librarii (aveau în grijă registrele privind cheltuielile soldaților), statores (ale căror atribuții nu sunt clarificate), stratores (supravegheau îngrijirea grajdurilor și a cailor ofițerilor). Guvernatorii de provincii dispuneau și ei de un officium, alcătuit din subofițeri ai legiunilor, care cuprindea corniculari, beneficiari, commentarienses (șefi ai protocolului), speculatores (garda guvernatorului, aveau ca atribuții și judecarea crimelor capitale 40, precum și aplicarea unor sentințe capita 41 ), quaestionarii (conduceau anchetele), frumentarii („grânarii” promovați dintre

88F

97 F

89F

90F

91F

92F

93 F

94F

95F

98F

96F

Tacitus, Annales, I, 20; Moga Vasile, Prefecți ai castrului Legiunii XIII Gemina la Apulum, în Apulum, XIII, p. 652; 31 Tacitus, Annales, XIV, 37; 32 Macrea M., op. cit., p. 180; 33 Tacitus, Annales, I, 32; 34 Moga Vasile, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea XIII Gemina, p. 98; 35 Ibidem, p. 104; 36 Macrea M., op. cit., p. 180; 37 Moga Vasile, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea XIII Gemina, p. 109; 30

99F

100F

Ibidem, p. 110; Ibidem, p. 114; 40 Macrea M., op. cit., p. 180; 41 Moga Vasile, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea XIII Gemina, p. 114; 39

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA immunes (cei scutiți de anumite obligații) și munifices (cei supuși la toate obligațiile). Recruții, numiți tirones, erau supuși unui stagiu de pregătire, după care recrutul era angajat și devenea miles ( soldat) cu drept de stipendium (soldă). Prin urmare, structura ierarhică din cadrul legiunilor, bine conturată și cu atribuții foarte precise, a contribuit la buna organizare a acestor mari unități, organizare care asigura în mare măsură forța și eficiența armatei romane, atât în lupte cât și în timp de pace, când soldații participau din plin la lucrările publice. Sistemul de recompense și de promovare din cadrul legiunilor, în epoca principatului, era motivant atât pentru cetățenii săraci, cât și pentru tinerii aristocrați, pentru care armata putea fi o rampă de lansare într-o carieră politică de succes.

principales și centurionis, se ocupau de aprovizionarea cu grâne a trupelor, dar aveau și misiuni polițienești). Printre subofițerii legiunii se numără și tesserarius (cel care transmitea ordinele), custos armorum (avea în grijă armamentul legiunii și conducea atelierele de arme), grupul de aeneatores (cei care cântau la un instrument muzical) – numiți, după instrumentele folosite, bucinatores (bucina), cornicines (cornus), liticenes (litus), tubicines (tuba), apoi equites (cei 120 de călăreți care formau garda comandantului legiunii) și exercitator equitum (instructor al călăreților). Sub comanda prefectului castrului se afla o altă categorie de subofițeri, care aveau atribuții tehnice și administrative: medici, infirmieri, arhitecți, topografi etc. În ceea ce-i privește pe soldașii de rând, milites, aceștia erau împărțiți în două categorii:

O ISTORIE MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A CASTELULUI MAGNA CURIA

prof. Crăciun Gino Mario

În jurul anului 1250 se construieşte puternica cetate a Devei şi tot în aceeaşi perioadă s-a construit o casă nobiliară numită Magna Curia – Curtea Mare, loc de reşedinţă a stăpânilor cetăţii şi ai marelui domeniu, uneori voievozi sau vicevoievozi ai Ardealului. 2 Fiul şi urmaşul lui Zapolya, Ioan al II-lea Sigismund, încă minor sub tutela mamei sale Izabela, având sprijinul lui Soliman I, sosi în Transilvania în anul 1542 şi se opri la Deva, în modesta casă boierească de la poalele cetăţii. Regina va mai reveni adesea la Deva, iar în anul 1549 şi-ar fi adus şi comorile ei, având intenţia de a se stabili în cetatea de la Lipova. 3 Când Cristofor Bathory ajunse principe al Transilvaniei, în funcţiile de „supremus capitaneus” şi de guvernator al ţării fu numit Francisc Geszthy, care era rudă după mamă cu Sigismund Bathory. Primind pe lângă domeniul Devei şi cetatea în dar, Geszthy o renovă în 102F

Indiferent din ce parte te apropi de localitatea Deva, se văd ruinele cetăţii care se înalţă semeţ pe dealul împădurit ce domină valea Mureşului. La poalele dealului, în parcul cetăţii se găseşte castelul MAGNA CURIA, cea mai veche construcţie din oraş, care are elemente în stilul Renaşterii şi baroc, fiind declarată monument istoric. 1

103F

101F

ŞUIAGA, VICTOR, OP. CIT. p. 37, 41 TĂNĂSESCU, CONSTANTIN – Date privitoare la oraşul şi cetatea Deva, în sec. XVI şi XVII, SARGETIA XVIII – XIX, 1984 1985, p. 206 3

ŞUIAGA, VICTOR – Deva – contribuţii monografice, vol. I, Deva, 2010, p. 55, 57

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 1582 şi cu acelaşi prilej termină şi casa de la poalele cetăţii care, mai apoi, în timpul lui Gabriel Bethlen, va fi transformată în clădire rezidenţială sub numele de Magna Curia (Curtea Mare) sau castelul Bethlen. 4 De asemenea, inscripţia de pe placa funerară a mamei lui Geszthy, Sofia Sulyok, decedată în anul 1590, arată că sfârşitul ei intervenise „in appido Deva, in curia filii sui Francisci, sub arce ciusdem sita”, menţionând complexul de clădiri situat la poalele cetăţii aflat în posesia lui Francisc Geszthy. 5

transilvănenilor faţă de împăratul Rudolf al IIlea. 6 Iată cum apare descrisă într-un document de epocă dieta ţinută de Basta la Deva: „prin scrisoarea lui a pus în vedere că: „oricine nu va compărea la adunare, la Deva, este limpede că acela îi este hain împăratului roman, dară cine va fi acolo, mai curând credinciosul lui se va socoti.” Grea treabă asta, pentru aceia care, mai înainte, în trei rânduri sau ridicat împotriva lui Basta, întâi în lupta de la Alba Iulia, al doilea cu Sigismund la Cluj şi cu paşa, când a fost călcat Clujul şi al treilea, că au stat lângă Moise Secuiul, când a pierit la Braşov. De aceea, mulţi n-au cutezat să meargă la adunare, temându-se că Basta îi va lua prinşi acolo. Găsitus-au cu toate acestea, care să nu se socotească mult prea vinovaţi şi tremurând foarte tare în sufletul lor, s-au dus. Iar lui Basta toate oştile îi erau acolo, împrejurul cetăţii. Basta a şi rânduit o casă, un palat, pentru întreaga adunare şi a poruncit să se adune acolo ţara, dar, vezi bine, numai puţini au fost acolo, partea cea mai mare a nobililor era pe la turci şi pe ici acolo. Au intrat deci în palat şi cum şedea acolo în aşteptare, dar înfricoşaţi nevoie mare, aşteptându-şi ceasul morţii, Basta tremite să li se scrie tuturor numele şi vede el că magnaţii nu-s acolo. Cugetând în sinea lui, i se face milă de ei, văzând cât sunt de înspăimântaţi. Îşi trimite solul în faţa ţării să întrebe: „De partea cui sunteţi? Şi cui îi păstraţi credinţă adevărată?” La care ţara răspunde că împăratului roman îi păstrează credinţă. Basta le trimite să li se pună în faţă maldărul mare de înscrisuri în care s-au fost juruit lui Csaki, când cu lupta de la Mirăslău, când l-a fost bătut pe Mihai Vodă. Oamenii de ţară le-au recunoscut pe acelea, că şi acolo erau dintre aceia ale căror peceţi erau acolo. Săvârşindu-se acestea, el trimite alt maldăr de înscrisuri, pe care le-au fost prins pe ici pe acolo, în care le-au arătat credinţă lui Moise, lui Sigismund şi ce-i drept, lângă ei au fost în luptă şi acolo. Şi pe acestea le recunosc mulţi, că îşi cunosc, care mai de care, scrisul 106F

104F

105F

La începutul secolului al XVII-lea, la Deva au avut loc evenimente importante care au decis pentru o vreme soarta Transilvaniei. Astfel, în anul 1601, nestatornicul principe Sigismund Bathory, adversar al lui Mihai Viteazul, se întoarce din Polonia pentru a-şi reocupa tronul şi se refugiază în cetatea Deva. Dar pentru puţină vreme, căci, în acelaşi an, cetatea a fost cucerită de armata austriacă de sub comanda lui Gheorghe Basta, neîmpăcat vrajmaş al lui Mihai. Aprig slujitor al curţii imperiale, Basta va apăra interesele acesteia în Transilvania, recurgând chiar la acte de violenţă împotriva taberei antihabsburgice. Prinzându-l pe Moise Secuiul, îl întemniţează în cetate, iar partizanii săi au fost mai toţi trecuţi prin ascuţişul sabiei. În Dieta convocată la castelul Magna Curia din Deva, la 9 septembrie 1603, Basta a reuşit să smulgă jurământul

TĂNĂSESCU, CONSTANTIN, OP. CIT. p. 210 KOVACS, ANDRAS – Magna Curia din Deva. Contribuţii la istoria construcţiilor, ARS TRANSSILVANIAE, III, 1993, p. 154

FLOCA, OCTAVIAN, BASSA BEN – Cetatea Deva, Bucureşti 1963, p. 19

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ostaşi şi el nu va avea la el graţierea, pe acela deci va fi îngăduit să-l execute ca trădător.” Membrii dietei au acceptat aceasta şiau scris fiecare legământul de credinţă împreună cu numele şi tot omul a dat înscrisul de credinţă şi celui care l-a dat i s-a dat în loc înscrisul de graţiere. Şi acesta trebuie purtat peste tot cu sine şi de-i ieşea înainte valonul sau neamţul sau haiducul sau sârbu, numai atât zicea: „Unde-i graţierea?” şi omul numai ce se lovea peste piept: „Ia aici” şi-o scotea şi io arăta şi îşi vedea numai de drum. Aşa stând treaba atunci cinstita mare adunare s-a risipit, aşa cum spuneam şi a mers în ţară despre graţierea dată de Basta. Şi acolo, pe meleagurile pe care a iernat apoi Basta şi s-a învârtit în iarna aceea, tot omul şi-a scos încris de graţiere, astfel nici un chip nu se putea umbla prin ţară.” 7 Cel care se remarcă drept un constructor pasionat, printre stăpânii care l-au urmat pe Geszthy la Deva, era Gabriel Bethlen, ajuns în proprietatea domeniului Deva în anul 1608, din donaţia principelui Bathory care, astfel, l-a răsplătit pentru serviciile aduse în cursul alegerii sale. 8 Alegerea lui Gabriel Bethlen ca principe al Transilvaniei în toamna anului 1613 a fost urmată de donaţia privind domeniul Deva, făcută soţiei sale Susana Karolyi care rămânea proprietara castelului până la încetarea sa din viaţă, în anul 1622. Această donaţie a fost aprobată în toamna anului 1614 de dieta din Alba iulia şi peste doi ani, reînnoită de cea din Sighişoara. 9 Castelul suferă schimbări radicale. Întrun document din 1614 sunt amintiţi pietrarii din Cluj în frunte cu Ştefan Dioszegi care lucrau la Deva încă din luna iulie a aceluiaşi an, iar în toamnă erau răsplătiţi cu suma de 90 de forinţi pentru munca efectuată. 10 O însemnare din anul 1618 aminteşte despre trimiterea din Cluj a opt care restante de piatră cioplită probabil ancadramente de

mîinii şi pecetea. Se sperie: „S-a zis de-acum – cugetă ei – nici vorbă, se desparte c...tul de ficat; dar – zic ei – nici că mai apucăm vii ziua de mâine”. Săvârşindu-se şi acestea toate, Basta întreabă, iar ţara prin omul său: „Recunoaşte-ţi ori ba starea în care vă aflaţi?” La asta ţara tace. Asta o mai strigă iar, înaintea ţării, de trei ori: „Quid vultis a me ut faciam vobiscum: justitiamme aut gratiam?”(Ce vreţi să vă fac: dreptate oare sau iertare”) Auzind aşa, ţara chibzuieşte. Vede cum stă treaba. Şi când ar fi reiterat Basta a doua oară lucrul acesta, ţara exclamă şi strigă aşa:”Noi petemus justitiam, sed gratiam” (Nu dreptate, ci iertare). Chibzuind îndelung la asta, Basta iese deodată chiar el în faţa ţării şi îi înşiră el însuşi binefacerile lui faţă de ţară. „Cele două urgii martor mi-i Dumnezeu – le-am spulberat cu armele mele, iar voi, pentru facerile mele de bine, în două rînduri a-ţi pus mâna pe arme şi, contrar jurământului vostru, v-aţi dedat la trădări nelegiuite. Iacă aflând acum măria sa împăratul de rebeliunea asta – măcar că a fost poruncit şi acum însă iar porunceşte să-i pedepsesc pe trădători, jupuindu-le capetele să-i trimit acolo, dinaintea ochilor lor. De aceea, ce alta pot face eu, decât după porunca împăratului? Voi sunteţi trădători cu toţii! Şi vedeţi bine că staţi faţă în faţă cu moartea! Eu, însă, iaca, las trei ceasuri de chibzuinţă, atât vouă, cât şi mie însumi”. Auzind aşa ţara vede limpede că deacum, nimeni nu poate avea nici urmă de scuze adevărate; nu că aşa şi pe dincolo ci văd ei limpede pieirea ţării şi a lor înşişi. De aceea au ales delegaţii şi i-au trimis înăuntru la el, să meargă şi să ceară graţierea. Intrând iară în faţa ţării, Basta le grăieşte tare blînd. „Iacă, ridic şi de astă dată armele de pe întreaga ţară şi iau asupra-mi mânia împăratului, şi veţi avea graţia preamăritului împărat roman, deşi fără ştirea sa, dar aşa ca alte ori să nu mai fiţi trădători şi nerecunoscători. De aceea, oricine vrea să rămână în bună pace, să-şi de-a înscrisul de credinţă cu pecetea lui şi aceluia îi voi da graţierea, că oricine nu va avea înscrisul de graţiere dacă-i iese înainte oricine dintre

1 07F

108F

109F

110F

MEMORIALUL LUI NAGY SZABO FERENCZ DIN TÂRGU MUREŞ (1580-1658), BUCUREŞTI 1993, p. 123-127 8 KOVACS ANDRAŞ, OP CIT p. 154 9 KOVACS ANDRAŞ, OP CIT p. 155 10 IBIDEM

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA decor destinate construcţiilor din Deva. De asemenea, este amintit faptul că la sfârşitul aceluiaşi an sunt trimişi la Deva doi dulgheri, Martin şi Paul Aczi (Acs). 11 În 1897, când s-a construit clădirea Tribunalului din Deva, a fost înlăturat edificiul porţii exterioare a castelului, o clădire care încheia inelul dublu al zidurilor de incintă ce înconjura castelul propriu-zis. Pe zidul exterior al porţii se afla inscripţia G(abriel) REX HVNG(arie) D(almatiae) C(roatiae) PR(inceps) TR(ansilvanae) ET SIC(ulorum) C(omes) urmată dedesubt de inscripţia: AZ VR MEGEORIZZE AZ TE BEMENETELEDET ES KIMENETELEDET MOSTANTVL FOGVA MINDEOROKKE A(nno) D(omini) 1621. Această poartă înălţată potrivit inscripţiei în 1621, a fost decorată împreună cu zidurile de incintă dinspre cetate cu creneluri „italieneşti” 12 După moartea principesei Susana Karolyi, domeniul i-a revenit nepotului de frate al principelui Ştefan Bethlen, zis „micul principe” care se căsătoreşte cu o tânără şi prea frumoasă fată de 18 ani Sechy Maria, dar moare curând şi cetatea şi domeniul trec asupra tinerei văduve. 13 În 1634 tânăra văduvă se va recăsători cu nobilul KUN Ştefan şi se va muta la moşia acestuia la Satu-Mare, dar datorită faptului că acesta era brutal şi nu ştia să se poarte, aceasta îşi părăseşte soţul şi fuge la Deva. Acesta înfuriat de refuzul soţiei de a se reîntoarce, vine într-o noapte de februarie 1637 cu o ceată de călăreţi pentru a-şi aduce soţia acasă. La zgomotul făcut de atacatori în faţa porţilor castelului Magna Curia, curajoasa femeie sare pe o fereastră şi fuge în cetate. De acolo trage salve de tun şi de puşti asupra soţului care împreună cu oamenii săi este obligat să se retragă. 14 Rămasă singură în castelul din Deva, tânăra femeie duce o viaţă uşoară, veşnic înconjurată de cavaleri. Fire romantică şi plină de viaţă, făcea escapade, petrecea, umbla călare înarmată cu două pistoale şi însoţită

numai de bărbaţi veseli, hoinărind uneori până la Vinţ. În 1640 vinde cetatea şi domeniul Devei principelui Transilvaniei Gheorghe Rakoczi (1630-1648) pentru suma de 6000 taleri. 15 Cu această ocazie ne-a rămas un inventar destul de confuz al castelului Magna Curia: - Castelul are la parter cinci camere cu uşi ferecate. Există două pivniţe, cea mai mare cu uşi ferecate şi gratii are înăuntru o închisoare - La etaj se mergea pe o scară cu zece trepte şi printr-un coridor din care se intra în sufragerie, o sală veche cu plafon pictat şi uşi vopsite. Există încă 10 camere cu mobilă diferită. Se amintesc apoi sobe smălţuite, fotolii, mese cu picioare italiene, jilţuri de piele şi altele. Existau coridoare şi trepte în spatele clădirii precum şi o uşă care duce în grădină. - Casa valsului. Avea parter şi etaj cu mai multe camere şi coridoare, acoperite cu şindrilă veche şi cu destinaţia petrecerilor şi dansului. În jurul acestei clădiri era o gradină parc din care se putea ieşi pe o uşă în grădina cu vie, iar pe alta în curtea castelului. - Grădina de zarzavat şi de flori este situată lîngă cele două grădini. 16 Noul stăpân, principele Gheorghe Rackoczy I începe în primăvara anului 1641 reparaţii generale la castel pe care îl acoperă cu ţiglă, o mare noutate pentru acele vremuri. 17 După moartea lui Gheorghe Rackoczy I , iul acestuia donă cetatea lui Acaţiu Barcsay în posesia căruia va rămâne până în anul 1687, atunci când cetatea Deva, ca şi alte 11 cetăţi transilvănene a fost ocupată de trupele austriece. 18 În acele vremuri comitatele nu aveau locuri administrative proprii, ci abia în 1777 Curtea de la Viena a dat fonduri pentru astfel de construcţii. La Deva nu s-au dat asemenea fonduri şi sediul comitatului a fost instalat în clădirea castelului Magna Curia, până în anul 1890, când s-a construit Palatul Prefecturii. 19

111 F

115F

112F

113F

116F

117F

118F

114F

119F

IBIDEM p. 58 IBIDEM p. 200 17 TĂNĂSESCU, VICTOR, OP. CIT. P. 212 18 IBIDEM p.213 19 ŞUIAGA, VICTOR, OP. CIT. p. 74

IBIDEM 12 IBIDEM p.155-156 13 ŞUIAGA, VICTOR, OP. CIT. p. 178 14 IBIDEM p. 178

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA După instalarea garnizoanei austriece în cetate, potrivit Tratatului de la Blaj din 1687, urmat de căderea principatului, domeniul a intrat în administraţie fiscală. Regimul fiscal al administrării domeniului a inventat sistemul de închiriere a acestuia. Primul care a beneficiat de avantajele acestui sistem a fost generalul Ştefan Steinville (m. 1720), apoi cu Magna Curia şi cu domeniul Devei s-au răsplătit, în 1736 serviciile contelui Giulio Visconti, maestrul curţii împărătesei Elisabeta Cristina. Acesta mai întâi închiriase domeniul său din Transilvania îndepărtată unui antreprenor financiar, De Nicola, apoi săturat probabil de problemele ridicate de această soluţie renunţă la domeniu la 19 august 1743, în schimbul sumei de 60.000 de forinţi în favoarea guvernatorului Transilvaniei, Ioan Haller. 20 Cu trei luni de zile după tranzacţie, Ioan Haller semna contractul privind refacerile la castel cu antreprenorul şi zidarul Conrad Hammer. 21 Cheltuielile construcţiei din anii 1744 şi 1746 îi amintesc printre meşterii castelului pe Conrad Hammer, pietrarii angajaţi de el, un meşter dulgher, cărămidari şi pietrari care lucrau la apeduct, fac referire de asemenea la sculptorul şi la tâmplarii Iacob Gaşpar şi Andrei, precum şi la doi pietrari angajaţi, la iobagii care au săpat pivniţa nouă, la doi zidari, Ioan şi Laurenţiu Komuves care conduceau lucrările, probabil în lipsa lui Hammer. 22 Rezultatele acestor lucrări se oglindesc în inventarul din 1756. Descrierea castelului începe la curtea exterioară precedată de poarta deja amintită, despre care se menţionează că este refăcută şi decorată cu două blazoane vechi. Poarta următoare, cea a curţii interioare este nouă şi decorată cu statuia Sf. Florian, apărătorul contra incendiilor şi, spre interior, cu aceea a Fecioarei Maria, flancată de statui de îngeri. După aceea urmează clădirea propriu-zisă despre care se menţionează că este nouă, cu două nivele de locuit şi că are patru bastioane

de colţ. Inventarierea clădirii începe dinspre grădina cea mică, scara existentă şi azi permite intrarea la etaj în casa fetelor. Se înşiră încăperile reprezentative cu un inventar minuţios al mobilierului acestora, oglindind apariţia mobilierului baroc, pufuri, tabureţi, masuţe pentru jocul de cărţi şi o galerie importantă de tablouri,. Scene biblice „evreieşti”, sfinţi protectori ai casei; Sf. Rosalia chiar în două exemplare, tablouri laice, cinci miniaturi, o galerie de portrete cu membrii familiei Haller: stăpânul casei, guvernatorul şi soţia, Sofia Daniel; portretul dublu al contelui Sigismund Kornis şi al soţiei sale, Ana Haller, comntele Anton Mikes cu soţia, Susana Haller, Carolina Haller, soţia generalului Francisc (IV), Gyulai şi contesa Maria Haller. Caracterul de reşedinţă reprezentativă este subliniat de existenţa unei săli de audienţe, a sufrageriei mari cu balconul din mijlocul faţadei de cele două camere destinate oaspeţilor, chiar şi de fotoliul „pentru acomodarea prietenilor”, cum se exprimă inventarul. Secretarul guvernatorului, împreună cu oficialii domeniului, judele curţii, exactorul şi provizorul, locuiau la parter unde, spre deosebire de relativ numeroasele latrine de la etaj, nu se găsea nici una. La parter se aflau şi majoritatea magaziilor cu alimente şi unelte, o bucătărie mică şi camera grădinarului. Caracteristică ni se pare, în privinţa lumii transilvănene în plină schimbare şi grădina. Faţă de grădinile epocii anterioare (cea cu pergole a Mariei Szechy în 1634) în preajma castelului se găseau trei grădini. Grădina cu flori, sub îngrijirea unui grădinar german, cu terase sprijinite pe ziduri scunde „italieneşti”, în trepte, şi alei cu bănci din piatră, la est de clădire. Grădina avea o fântână în mijloc, decorată cu statuia unui leu rampant, figura principală a blazonului Haller, corespondent al celeilalte din mijlocul curţii interioare a cărei ţâşnitoare constituie o lebădă cu săgeată în gât, figura dominantă a blazonului familiei Daniel. Ambele fântâni erau alimentate de un apeduct din ţevi ceramice care, probabil, aducea apa de la fântâna de pe dealul cetăţii. Spre nord, în grădină se găsea o seră cu „ferestre franţuzeşti”, încălzită de două sobe

120F

121F

122F

KOVACS ANDRAŞ, OP CIT p. 157 IBIDEM 22 IBIDEM, p. 158 21

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA mari şi adăpostind lămâi, portocali, lauri, viole etc. Grădina dinspre apus, cea cu legume, era îngrijită de grădinarul român al curţii. Cea de-a treia grădină manajeria, pe coasta dealului era „locuită” de cinci cerbi lopătari. 23 În timpul revoluţiei din 1848/1849, în Deva se organizează garda naţională, formată din două companii care sunt instruite în curtea castelului Magna Curia. 24 După ce armata revoluţionară maghiară capitulează la Şiria, iar armata ardeleană la Deva pe 18 august 1849, în zona unde astăzi se găseşte cartierul Ceangăi, Austria instituie dictatura militară, în septembrie 1849 şi desfiinţează comitatele care erau socotite cuiburi de rebeli. Ardealul este despărţit în districte militare, iar acestea în comisariate sau cercuri şi apoi în subcomisariate civile. Fostul comitat Hunedoara aparţine districtului din Alba-Iulia. Un astfel de comisariat se înfiinţează în clădirea castelului Magna Curia. 25 Iată cum apare descris castelul într-un document din 1873: „Sub poalele dealului Cetăţii se găsea vechea clădire Magna Curia, cu multe construcţii gospodăreşti aşezate în partea stângă şi pe locul actualului parc. O grădină mare înconjoară acest castel, care se întindea peste terenul unde a fost Palatul Justiţiei, penitenciarul şi toate casele până către strada Ghe. Lazăr. În partea dreaptă, mergea până la cazărmile din şanţ şi cetatea de pământ. Nu exista atunci nici un parc, întreg terenul forma curtea şi grădina împrejmuite de ziduri. Intrarea se făcea printr-o poartă mare, situată pe locul dintre colţul actual al străzii Aurel Vlaicu şi Parc, în faţa căreia se găsea un pod de lemn peste Pârâul Ciurgăului, care curgea pe aici.” 26 În 1890 domeniul fiscal al Devei se desfiinţează definitiv şi castelul Curtea Mare (Magna Curia) este dat ca local administraţiei financiare a comitatului Hunedoarei. 27 În 1938 clădirea Magna Curia este repartizată Muzeului Judeţean de Istorie, care

până atunci nu a avut o locaţie fixă şi colecţiile muzeale au fost mutate de-a lungul timpului prin mai multe clădiri din oraşul Deva. Clădirea, aflându-se într-o stare de conservare precară, a primit fonduri pentru o serie de intervenţii şi pentru repararea şi consolidarea scării monumentale.

123F

124F

Muzeul va fi supus unei reorganizări generale în perioada anilor 1968-1972, cuprinzând atât reparaţii capitale la clădirea monument-istoric, cât şi la organizarea expoziţiei de bază într-o formă nouă, axată fiind pe profil arheologic în 20 de săli ale castelului. Ultima reorganizare a expoziţiei de bază a muzeului a avut loc în anul 1981, când s-a produs o modificare în profilul muzeului, fiind cuprinse toate epocile istorice până în contemporaneitate, în 22 de săli. După 1990, expoziţia de bază este desfiinţată, clădirea este supusă unui lung proces de reabilitare şi abia după anul 2000, se termină reparaţia castelului. În prezent, al parterul castelului se găseşte expoziţia de ştiinţele naturii şi câteva săli pentru expoziţii temporare.

125F

126F

127F

IBIDEM, p. 158-159 ŞUIAGA, VICTOR, p. 80 25 IBIDEM p. 83 26 IBIDEM p. 110 27 IBIDEM p. 209 24

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Preoţii – elite ale românilor transilvăneni

dr. Ciprian Drăgan

numai un act de restaurare a unor vechi drepturi uzurpate de asupritorii politici, ci şi un început de viaţă nouă, a cărui importanţă ne apare şi mai mult dacă ne gândim că întâiul mitropolit a fost marele arhireu Andrei Şaguna, promovator al vieţii poporului român din Transilvania sub toate aspectele: bisericesc, politic, cultural şi chiar economic 1. Biserica unită sau greco-catolică, cu reşedinţa în Blaj, este a doua confesiune a românilor transilvăneni. Ea a fost întemeiată de o parte a clerului românesc din Transilvania, în preajma anului 1700, în urma acţiunii de expansiune spre răsărit a catolicismului austriac, dar şi prin preţuirea avantajelor pe care poporul român le putea obţine printr-o legătură trainică cu marea biserică creştină a Apusului. Cel mai reprezentativ personaj al acestei biserici este episcopul martir, Inochentie Micu. El a întrebuinţat funcţia politică pe care i-o conferea calitatea de conducător al bisericii unite, pentru a afirma cu deosebită tărie drepturile naţionale ale poporului său. În secolul al XVIII-lea Blajul a fost cel mai important centru şcolar al românilor din Transilvania, iar preoţii au avut un rol important în realizarea formării educaţiei. Biserica greco-catolică nu numai că nu a frânt unitatea naţională, dar a dat naştere, prin imboldul său, unei adevărate resurecţii a naţiunii române în întregul său. Prin legăturile cu Roma, cu Viena şi cu Occidentul în genere, prin seriile de marcanţi intelectuali pe care i-a propus, prin înaltele şcoli ale Baljului, fondate la 1754, ca şi prin cele ce au urmat în alte locuri, prin Şcoala ardeleană, Biserica Română Unită a oferit un temei solid mişcării naţionale şi o coloratură cu totul specială culturii române moderne, prin restabilirea echilibrului între moştenirea sa apuseană şi cea răsăriteană. Urmând pilda lui Inochentie Micu cele două

Cercetarea istoriei formării intelectualităţii româneşti în epoca modernă reprezintă unul din cele mai generoase şi relevante subiecte pentru cunoaşterea procesului de afirmare a culturii şi civilizaţiei române moderne. Intelectualitatea incluzând atât cea laică, cât şi cea ecleziastică, prin gradul său de cultură, ca şi prin efectele resimţite nemijlocit ale statutului politic dezavantajat al naţiunii proprii, este pătura socială care îşi găseşte prima calea spre conştiinţa identităţii naţionale să-şi asumă misiunea formulării şi susţinerii programului de revendicări menite a aduce schimbările structurale necesare pentru ridicarea naţiunii din toate punctele de vedere la locul şi rolul cuvenit în viaţa ţării. Pe două instituţii se bazează edificiul complex al culturii naţionale: biserica şi şcoala. În viaţa celor două milenii a poporului român biserica a jucat un rol deosebit de important. Plămădit în epoca de expansiune a creştinismului, acest popor a fost ocrotit de la început în leagănul bisericii creştine. Întâii lui paşi în viaţă au fost călăuziţi tot de această biserică, deoarece organizaţia bisericească a premers celor dintâi organizaţii politice de amploare ale poporului român. Continuând apoi peste veacuri această funcţie de ocrotitoare a vieţii sale, biserica e fost, în special, cel mai statornic sprijin al culturii poporului român. Dintre cele două biserici naţionale (ortodoxă şi unită), cei mai mulţi credincioşi îi are în Transilvania biserica ortodoxă. Prin statutul Şagunian, ea şi-a dat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o organizaţie nouă, asociind şi elementul mirean la conducerea şi eforturile ei de propăşire. Tot în secolul XIX se înfiinţează Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu, în locul episcopiei care funcţiona înainte aici şi având sub jurisdicţia sa cele două episcopii din apus, a Caransebeşului şi a Aradului. Acesta n-a fost

128F

Olimpiu Boitoş, Progresul cultural al Transilvaniei după unire, Sibiu, 1942, p. 14.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA confesiuni româneşti din Transilvania – ortodoxă şi unită – în momentele hotărâtoare pentru soarta românilor, au mers concertat şi au susţinut emanciparea întregii naţiuni, mai ales începând cu ultima treime a secolului XVIII 2. Deşi idealul naţional era comun, în lupta pentru emancipare, cele două confesiuni româneşti au acţionat o vreme pe căi diferite. În vederea obţinerii drepturilor politice naţionale moderne, în raport cu numărul lor şi cu purtarea sarcinilor publice, românii rămaşi ortodocşi au cerut o vreme foarte insistent extinderea şi asupra lor a „privilegiilor ilirice”, pe când românii greco-catolici au pretins ferm aplicarea prevederilor celei de-a doua diplome leopoldine a unirii. Spre sfârşitul secolului luminilor liderii mişcării naţionale – care era, în marea lor majoritate, clerici – au elaborat revendicările întregii naţiuni de pe o platformă comună, subordonând diferenţele confesionale idealului unic naţional. Apogeul solicitărilor în numa naţional va fi atins după 1740, în timpul domniei Mariei Tereza, interval în care va fi elaborat şi celebrul Supplex Libellus. De data aceasta, lupta se concentrează în jurul diplomei a doua a unirii, iar vehemenţa cu care este atacat Inochentie Micu sfidează nu numai partida catolică, ci şi Stările sau Curtea vieneză. Sensul revedincărilor dinspre prima diplomă a unirii religioase înspre cea de a doua reflectă evoluţia mentalităţii unor elite româneşti, de la o conştiinţă clerical-nobiliară restrânsă, de castă, la una nobiliar-civică, pusă în slujba comunităţii proprii, naţionale, în numele căreia şi episcopul se manifestă ca un nobil cu responsabilitate pentru supuşii săi 3. Mişcarea pentru reunificarea confesională a românilor transilvăneni, cunoaşte forme subtile, mai bine ancorate în problematica socio-politică a vremii. În timpul lui Inochentie Micu – deschizătorul luptei de emancipare politico-naţionale a românilor

transilvăneni – mişcarea de reunificare alternează de la preocupările pentru consolidarea unirii religioase prin cuprinderea astfel a întregii populaţii româneşti în corpul bisericii unite, cu ameninţările de părăsire în bloc a unirii. Un evantai larg de cereri, puteric argumentate, răzbat din memoriile şi petiţiile sale: recunoaşterea românilor ca naţiune politică a Principatului, înfiinţarea de aşezăminte şcolare şi culturale pentru români (inclusiv în mediul rural), numirea românilor în funcţii publice, recunoaşterea statutului şi drepturilor nobilimii româneşti din Făgăraş, Chioar şi Hunedoara, acordarea dreptului pentru români de a învăţa şi practica meserii, precum şi accesul acestora în bresle, dreptul de a deţine proprietăţi imobiliare şi dreptul la cetăţenie. Aceste revendicări se îmbină cu cele sociale: desfiinţarea iobăgiei de pe Pământul Crăiesc, îmbunătăţirea situaţiei iobagilor prin uşurarea sarcinilor dominiale şi acordarea dreptului la liberă strămutare 4. Prin programul şi acţiunea sa politică Inochentie Micu pune bazele unei imagini moderne despre naţiune la românii ardeleni, depăşind conceptul medieval de Stări, formată exclusiv din privilegiaţi 5. Se conturează în filosofia politică românească – pentru prima dată – ideea unui veritabil congres naţional, la care să participe, indiferent de condiţia socială şi apartenenţa religioasă, toţi reprezentanţii românilor din Transilvania. Întrunirea, din inţiativa şi sub egida sa a unei atare adunări, ne dovedeşte existenţa unor mobiluri serioase în lupta politico-naţională de reunificare confesională a românilor. Reacţiunea nobiliară în Transilvania, accentuarea ostilităţilor faţă de români şi chiar îngrădirea după moartea lui Iosif al II-lea a unor avantaje dobândite de biserica grecocatolică au constituit semnalul pentru redeschiderea luptei politico-naţionale româneşti şi manifestarea vădită a unei strânse colaborări între cele două confesiuni. Situaţia

129F

131F

132F

130F

Nicolae Bocşan, Ioan Lumperdean, Ioan-Aurel Pop, Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII-XIX), Oradea, Fundaţia „Trei Crişuri”, 1994, p. 60. 3 Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 141.

David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, pp. 134-136. 5 Nicolae Bocşan, Ioan Lumperdean, Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 75.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA este simultană cu creşterea ostilităţii clerului greco-catolic faţă de episcopul Ioan Bob, mult prea conciliant în raporturile cu autorităţile imperiale şi cu stările privilegiate transilvănene şi în acelaşi timp mai puţin receptiv la mişcarea naţională românească. În aceste condiţii mişcarea naţională demarează în afara curţilor episcopale, prin implicarea unor ierarhi ai celor două biserici, intelectuali, militari ai regimentelor de graniţă, negustori. Acum aveam un început de democratizare, de descentralizare, de adâncirea mişcării naţionale dinspre vârfuri spre păturile de jos ale sociatăţii 6. După eşuarea acţiunilor politice din anii 1790-1792 – unii din protagoniştii mişcării naţionale atât ortodocşi, cât şi greco-catolici precum Aron Budai, Radu Tempea, Ioan Para, Ioan Popovici, Petru Maior, Samuil MicuＬ Igｮ atie Darabaｮt r･lansează înｴr-o＠perioadă de ＠emeｲgenţă a mişcării Supplex-ului, ideea bisericii naţionale, într-un fulminat memoriu din 1789 7 . Este, de fapt, textul cel mai reprezentativ din acest punct de vedere şi a afirmat cel mai răspicat dorinţa de reunificare confesională a românilor ardeleni. Actul politico-religios de la 1789 reprezintă tentativa de reunificare confesională de la sfârştiul secolului la XVIII-lea şi un moment important din mişcarea de emancipare politico-naţională a românilor transilvăneni şi au integrat memoriul de la 1789 în şirul petiţiilor şi memoriilor româneşti prin care au militat pentru dobâdirea unui nou statut politic pentru naţiunea română 8. Proiectul de reunire a bisericilor de la 1789 se încadrează în largul proces european de întărire a bisericii naţionale, proces în care biserica îşi reexaminează poziţia faţă de puterea laică sau de ierarhia bisericească. Respingerea acţiunilor legate de mişcarea Supplex-ului, perioada restituţiilor nobiliare şi a reformismului leopoldin, dar mai ales constituirea deplină a naţiunii române moderne au stimulat, la finele veacului al XVIII-

lea, acţiunile politico-naţionale rezervate reunirii bisericilor româneşti. Într-o perioadă istorică complexă, când în mişcarea naţională îşi fac loc, tot mai insistent, ideile de factură democratică, când se accentuează interesul şi preocuparea elitei intelectuale româneşti pentru păturile de jos ale societăţii, aceasta profitând şi de unele inconsecvenţe şi chiar slăbiciuni ale Curţii din Viena în politica sa religioasă, se erijează în exponentul unor reparaţii istorice şi morale faţă de naţiunea română, mai ales că multe din promisiunile făcute românilor la unirea cu biserica Romei nu au fost respectate. În părţile apusene, revendicările episcopului de Oradea, Ignatie Darabant, concomitent cu mişcarea Supplexului, au ca rezultat, în 1792, înfiinţarea unui seminar la Oradea, din veniturile episcopiei unite pentru un număr iniţial de 26 de bursieri 9 . Desfăşurarea procesului de învăţământ în cadrul seminarului catolic avea menirea, în concepţia forurilor oficiale, să înlesnească aproprierea treptată a clerului unit de cel catolic, accentuându-se astfel legăturile între cele două confesiuni. Pentru contracararea unor astfel de tendinţe, Ignatie Darabant şi urmaşul său, Samuil Vulcan, solicită în repetate rânduri ridicarea unui seminar propriu, distinct de cel catolic, iar în 1801 se preconizează înfiinţarea unei noi instituţii de pregătire a clerului la Beiuş, dar toate aceste eforturi rămân fără ecoul dorit la nivelul forurilor de decizie ale vremii 10. Congresul naţional de la Timişoara, întrunit în toamna anului 1790, consacră în cadrul postulatelor sale un loc important problematicii pregătirii clerului, cerându-se înfiinţarea unui seminar central la Karlovitz cu 120 de clerici şi a unor şcoli clericale în fiecare dieceză ortodoxă, din veniturile mitropolitane, episcopale şi mănăstireşti, din donaţii benevole şi cu sprijinul substanţial al statului 11. Proiectul de rezoluţie pregătit de Cancelaria Aulică ilirică

133F

136F

134F

137F

135F

138F

Ladislau Gyémánt, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania 1790-1848, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 337. 10 Ibidem. 11 Ibidem, p. 338.

Ibidem, p. 81. Ibidem, pp. 83-84. 8 Ibidem, p. 84. 7

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA şi ungară asupra cererilor prezentate acceptă proiectul elaborat, cu amendamentul sprijinului material al statului exclusiv pentru seminarul de la Karlovitz şi al instituirii unei dări pe fiecare familie ortodoxă în vederea constituirii fondurilor necesare. În 1822 iau fiinţă Institutele teologice de la Arad şi Vârşet, cu o durată a procesului de învăţământ de doi ani, mărită ulterior la trei ani. La Arad, limba de predare era limba română, în timp ce la Vârşeţ exista o secţie sârbească şi una română, onorată de profesoratul lui Dimitrie Petrovici Stoichescu, Nicolae Tincu-Velea şi Andrei Şaguna 12. Vasile Georgevici se ridică, în 1822, pentru instituirea unor profesori români la seminarele diecezane înfiinţate, pentru crearea unui seminar general şi numirea de profesori ortodocşi la Universitatea pentru predarea disciplinilor teologice. În proiectele elaborate în anii 1825-1826, Ştefan Pyrker susţine cauza cultivării ortodoxe, ca o premisă a preconizatei generalizări a unirii religioase în Banat, el propunând în acest sens folosirea veniturilor mănăstireşti şi sprijinul material al fondului naţional iliric constituit din lăsămintele episcopale şi contribuţia generală a credincioşilor ortodocşi. Vicarul Nicolae Huţovici şi Consistoriul ortodox sunt solicitaţi să elaboreze un proiect de organizare a viitorului seminar. Propunerile vicarului şi ale Consistoriului, formulate în 1809-1810, consideră posibilă înfiinţarea seminarului preconizat pentru 50 de clerici, cu o durată a procesului de învăţământ de doi ani, doar în cazul unui sprijin substanţial al statului 13. Se cere asftel cedarea în favoarea seminarului a unor bunuri fiscale, a dijmelor, cel puţin pe Pământul Crăiesc, a contribuţiei plătite de cler după averile proprii, precum şi a unei părţi din veniturile alodiale ale comunităţilor româneşti. Propunerile formulate sunt sprijinite în anii următori de către Aron Budai, a cărui opinie e solicitată special de către guvernatorul Bánffy, cât şi de nou-numitul episcop Vasile

Moga. Dar forurile provinciale resping căile propuse pentru finanţarea seminarului, invocând cunoscutele argumente împotriva folosirii dijmelor şi a veniturilor alodiale în favoarea clerului ortodox, iar contribuţia obligatorie şi colectele fiind combătute ca modalităţi de agravare a sarcinilor poporului contribuabil. Ca urmare, propunerile guberniale, prezentate Curţii în 1813, se declară pentru un seminar mai modest, cu 24 de clerici şi doi profesori, întreţinuţi pe seama fondului sidoxial şi cu o durată a procesului de învăţământ de doi ani 14. Dacă biserica greco-catolică din Transilvania nu poate prezenta un bilanţ bogat sub raport administrativ, ca biserica ortodoxă, aceasta se explică pe de o parte prin locul al doilea pe care-l ocupă atât ca număr de credincioşi, cât şi ca stare economică, dar şi prin faptul că ea avea mai puţine necesităţi de această natură decât biserica dominantă. Realizările ei au fost însă deosebit de importante în domeniul învăţământului şi al educaţiei. Înainte de anul 1900 existau trei seminarii teologice unite: unul la Blaj, care pregătea şi clerul eparhiei din Lugoj şi pe cel al vicariatului rutean, al doilea la Gherla şi ultimul la Oradea 15. La Gherla a funcţionat o şcoală normală de învăţători, cu secţii pentru băieţi şi pentru fete. Prima secţie datează din 1859, anul când a fost înfiinţat şi seminarul teologic. Veche este şi şcoala normală greco-catolică din Oradea, care timp de peste 150 de ani a dat învăţători români pentru regiunea de frontieră apuseană. Tot de eparhia Oradei aparţinea şi liceul de băieţi din Beiuş, înfiinţat în 1828, unul din puţinele licee româneşti care au putut exista în Transilvania sub dominaţia străină. Se constată că, sub raport naţional, în majoritatea acţiunilor politice prevalează elementul burgheziei, ca iniţiator şi hegemon al efortului colectiv de emancipare naţională. Ţărănimea, la rândul ei, arătând o conştiinţă deosebit de clară a sensului final al competiţiei pentru putere, trece peste obiectivele de moment pentru a veni în întâmpinarea

141F

139F

142F

140F

Ibidem, p. 339. Ibidem, p. 341.

Ibidem, p. 342. Olimpiu Boitoş, op. cit., pp. 22-24.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA dezideratelor de ordin naţional. Din acest motiv se cere cu insistenţă dregători din neamul său, posibilitatea folosirii limbii proprii în faţa forurilor de stat. Toate acestea demonstrează o incontestabilă tangenţă de ordin social, o interferenţă de interese dintre pătura conducătoare românească alcătuită dintr-o intelectualitate laică şi bisericească, preponderent rurală şi masa mare a ţărănimii române. Aşa se face că fruntaşii politici români vor preconiza atât concepţii politice noi, cât şi idealuri social-democrate cum s-a întâmplat în 1863, la Sibiu, când deputaţii români acţionează pentru desfiinţarea reminiscenţelor feudale, pentru ridicarea socială şi culturală a satului românesc. De aceea atribuirea, de către ziarele nobiliare, conduitei politice mature a ţărănimii a atributului de „agitaţii”, datorate exclusiv intelectualităţii şi mai ales preoţimii, vinovată de „îndoctrinarea” omului simplu şi neştiutor de la sate, înseamnă a nu recunoaşte capacitatea ţăranului român de a discerne între bine şi rău, între ce este drept şi ce este nedrept, a-i nega, în ultimă instanţă, sentimentul naţional pe care-l dovedise cu prisosinţă în timpul revoluţiei. Elocventă, în acest sens, este aserţiunea din ziarul „Telegraful” din 1863 care spunea: „Ţăranii români scăpaţi de pârjolul veacurilor numai cu sufletul în oase au şi ei simţire pentru oamenii lor căci cine poate crede că trecutul a şters din ei iubirea şi simţul de dreptate” 16. De altfel, pentru acei oameni politici români care se identifică, în acţiunile lor, cu aspiraţiile spuse sau nu ale ţăranului român, omul simplu al satului românesc este capabil să exprime sentimente de recunoştinţă, aşa cum fac locuitorii satului Dobra din comitatul Hunedoara când se adresează, în 1860 lui George Bariţiu cu o scrisoare de recunoştinţă, în numele mai multor comune româneşti din comitatul Hunedoara, mulţumind marelui om politic pentru activitatea sa. Cu ocazia alegerilor membrilor pentru Dieta de la Sibiu ce vor avea loc într-un

document emis de către Andrei Şaguna se menţionează condiţiile celor care pot să fie aleşi: a) să fie bărbaţi sau de parte bărbătească care au împlinit 24 de ani, îşi administrează singuri averile şi nu fac parte din clasa şerbilor; b) parohii, capelanii predicatori, doctorii, chirurgii, avocaţii, inginerii, artiştii academici, profesorii, notarii comunali şi învăţătorii comunali por să fie aleşi în cercul unde fac parte. De asemenea poate să fie ales oricine care are drept de a alege în Transilvania şi cei care au plătit contribuţia cu un an în urmă de 8 florini 17. La fel ca şi în timpul revoluţiei de la 1848 viaţa politică sătească este în epoca liberală la o cotă deosebit de înaltă. Astfel alegerea dregătorilor săteşti, în localităţile rurale ale comitatului Hunedoara, mai ales a juzilor, suscită foarte multe acte a căror tentă naţională se relevă în hotărârea cu care satele îşi apară dreptul de a-şi alege în mod liber pe mai marii lor şi în fermitatea cu care sunt respinse amestecurile proprietarilor în treburile săteşti. Semnificativ în acest sens este protestul membrilor români din comisia electorală a circumscripţiei electorale Toteşti, comitatul Hunedoara, împotriva ilegalităţilor comise faţă de populaţia românească la întocmirea listelor de vot în anul 1863. Membrii cer comitatului electoral central al comitatului Hunedoara să ia măsuri pentru curmarea acelor ilegalităţi. De altfel, în legătură cu amintitele alegeri, se manifestă o anumită îngrijorare în tabăra românească în legătură cu comportamentul corpului de alegători români, cu majoritate ţărănească, într-o vreme în care românii nu aveau încă o organizare politică propriu-zisă, un partid politic şi când succesul electoral al naţiunii depindea în primul rând de atitudinea satului românesc. Nicicând, cu excepţia anului 1848, lumea satului transilvănean nu a desfăşurat o activitate politică mai amplă. Efervescenţa 144F

143F

S. Retegan, Conştiinţă şi acţiune naţională în satul românesc din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea (1860-1867), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 13.

SJHAN, Fond Protopopiatul Ortodox Orăştie, dos. 1/1863, f.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA politică era alimentată şi de faptul că funcţionarii locali şi foştii stăpâni de pământ exercitau presiuni asupra sătenilor încercând să profite de lipsa lor de cultură, de lipsa oricărei educaţii politice în mediul sătesc. Cu cine, cum şi unde să voteze, pe cine să asculte dintre cei care li se adresează erau întrebări dificile pentru omul de la ţară. Nu mai puţin importantă este temerea că ţăranii, privind dreptul alegerii ca o nouă sarcină aruncată asupra lor, ar putea să-şi împartă voturile între uniţi şi neuniţi sau că nu-şi vor îngădui să rupă câte 3-4 zile din lucrul câmpului pentru a participa la „campania” electorală 18. Toţii alegători români primesc câteva recomandări ca toţi cei care au dreptul să voteze să meargă să-şi exercite acest drept; în caz contrar va avea de suferit naţiunea română şi religia ortodoxă întrucât nu va fi reprezentată cum trebuie, deputaţii fiind în număr redus neavând nici o şansă în a adopta legi favorabile pentru români. Pentru comitatul Hunedoara un rol deosebit l-a avut protopopul de Haţeg, Ioan Raţiu. Biserica greco-catolică s-a organizat în Petroşeni în 1871, având drept credincioşi exclusiv pe muncitorii veniţi din Banat, din Săcărâmb şi din Roşia Montană. Episcopia de Blaj le trimite în acest an pe preotul Ştefan Radic să-i organizeze. Antagonismul ivit de la început între municitorii veniţi din alte părţi şi băştinaşi adună în mod firesc pe toţi românii, indiferent de religie, în jurul trimis pe seama lor. Prieten bun cu directorul Tallacsek, capătă de la acesta o casă în colonia de muncitori, în care îşi aranjează o capelă cu toate cele necesare, iar în faţa capelei un teren larg pentru viitoarea clădire a bisericii. Cu ajutorul de 5.000 florini primit în 1885 începe această clădire care se termină în 1888 19. Casa de lângă biserică, zidită de direcţiunea minelor este cedată tot atunci bisericii unite în mod gratuit, drept casă parohială.

Preotul Radic a fost ridicat în 1873 la rangul de protopop, dându-i-se jurisdicţie asupra tuturor credincioşilor. După trei ani de convieţuire cu ortodocşii, aceştia încep la 1875 să se organizeze separat şi-şi aduc în 1876 preot pe Avram Stanca. Biserica ortodoxă din Petroşeni, care primise în 1850 preot pe Iosif Popa, rămâne fără conducător spiritual tocmai în epoca de la 1866-1870, când se înfiripă viaţa străină a Petroşenilor. Iosif Popa moare în 1870 şi parohia rămâne vacantă în cea mai acută criză de adaptare la noile formulare de viaţă imprimate comunei de ritmul rapidei sale dezvoltări. După moartea lui Iosif Popa, vine în Petroşeni tânărul preot Ion Săliştean, originar din Covragiu. Cu studiile de teologie abia terminat în 1871 la Sibiu, lipsit de orice experienţă şi necunoscând realităţile din Valea Jiului, n-a putut face faţă sarcinilor care îi reveneau. După un an îi moare soţia. Deznădăjduit pleacă şi el din Petroşeni. Protopopul din Haţeg, Ion Raţiu, de care depind parohiile din Valea Jiului îşi dă bine seama că situaţia de până aici cu preoţi ţărani îmbrăcaţi în cojoace şi opinci, lipsiţi de cultura religioasă necesară, nu mai poate dăinui. Astfel, aduce în 1876 ca paroh în Petroşeni pe Avram Stanca. Luptând pe toate fronturile, pe de o parte să atenueze antagonismul dintre săteni şi „băieşi” în permanent conflict şi pe de altă parte să înfrunte advesitatea străinilor faţă de elementul românesc şi în special ortodox din localitate, Avram Stanca izbuteşte, cu mari eforturi, să strângă, fără cel mai mic ajutor din partea statului şi al Societăţii minelor, din obolul simplu şi sărac al credincioşilor, banii necesari pentru biserica nouă pe care o sfinţeşte mitropolitul Ion Meţianu la 22 iulie 1900, alături de cea veche de lemn 20. Strânşi în jurul preotului lor, localnicii izbutesc apoi, într-un avânt de solidaritate românească, să se organizeze în toată Valea Jiului. Astfel în 1907, parohia Petroşeni avea două biserici în localitate şi 7 filii 21 : Dâlja,

145F

146F

147F

148F

S. Retegan, op. cit., p. 26. 19 Sebastian Stanca, Monografia istorico-geografică a localităţii Petroşeni, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion. D. Sîrbu”, 1996, p. 67.

20 21

Ibidem, pp. 67-68. Ibidem, p. 68.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Băniţa, Dealubabii, Boţani, Vulcan, Lupeni şi Aninoasa, fiecare cu bisericuţa ei. Mai târziu toate acestea au devenit parohii independente. Sporul acesta de credincioşi a dus la 1910 la înfiinţarea unui post de capelan, ocupat în 1912 de Ion Duma. Şcoala n-a existat în Petroşeni până la 1871. În acest an se deschide o şcoală primară cu limba de predare germană, pentru copiii muncitorilor. Şcoala este condusă de învăţătorul Iosif Pelger până în 1895, când se introduce limba de predare maghiară, o dată cu trecerea minelor de cărbuni la societatea Salgó-Tarján. În 1872, statul deschide o şcoală primară în colonia Livezeni cu limba de predare, de asemenea, maghiară şi cu învătăţorul Nagy Miklós, care o conduce timp de 30 de ani. Şcolile acestea sunt frecventate şi de copiii muncitorilor români, nu însă şi de cei ai sătenilor. Cum şcoală primară confesională nu exista, vicarul greco-catolic din Haţeg, Ştefan Moldovan se străduieşte să deschidă încă din 1853 câteva şcoli în Valea Jiului, fără să izbutească să o facă 22. Abia în 1877, preotul Avram Stanca reuşeşte, adunând la început copiii în propria sa locuinţă, să pună temelia unei prime şcoli confesionale în Petroşeni. Şcoala aceasta a funcţionat până în 1884. În acest an, s-a putut închiria o casă ţărănească în care să se deschidă cea dintâi şcoală românească sistematică din Petroşeni, având ca învăţător provizoriu pe Dionie Ungur, mai târziu devenit preot în Rea. Dintre marile personalităţi hunedorene care au contribuit la eforturile pentru emanciparea naţiunii române face parte şi Beniamin Densuşianu. Este membru ales al Dietei române din Sibiu. Activitatea sa cea mai intensă o desfăşoară, însă, în domeniul ecleziastic, contribuind în calitate de protopop al Bobâlnei, vicar al Haţegului şi canonic al Episcopiei Lugojului, la propăşirea Bisericii Române Greco-Catolice. În 12 decembrie 1875 Beniamin Densuşianu a ajuns vicar al Haţegului. După

perioada instalării noul vicar păşeşte cu grijă în rezolvarea problemelor de vicariat. În scopul unei rapide cunoaşteri a diverselor probleme convoacă sinodul vicarial pentru zilele de 3-4 aprilie 1876 23 . În cadrul său noul vicar îşi expune modul său de lucru, consultărilor comune acordându-li-se o deosebită atenţie. Chiar de la aşezarea sa în fruntea vicariatului trece la rezolvarea diferitelor solictări primite din partea Episcopiei sau din partea preoţilor, învăţătorilor şi enoriaşilor. Beniamin Densuşianu nu se mulţumeşte doar cu rapoartele înaintate de preoţi, ci începe o campanie de vizite canonice în scopul cunoaşterii, la faţa locului a problemelor ce frământă viaţa comunităţilor din vicariat. Unele comunităţi se întrec în ridicarea de noi lăcaşuri de cult. Astfel locuitorii din Paroş-Peştera au început să-şi ridice o nouă biserică, fără a cere aprobarea forurilor bisericeşti 24. Starea şubredă în care se aflau casele vicariale din Haţeg, impunea trecerea la repararea lor. La 27 martie 1878, Beniamin Densuşianu cerea episcopiei să-i precizeze din ce fonduri se putea repara casele vicariale 25. Vicarul Haţegului propunea două căi: un ajutor din Fondul religionar romano-catolic ungar sau episcopul să cedeze dispensaţiunile canonice pentru scaunul vicarial, atât din vicariat, cât şi din protopopiatele Ulpiei Traiane şi Jiului. Cu prilejul sinoadelor vicariale Beniamin Densuşianu ridică problema combaterii moravurilor rele din rândul credincioşilor săi. În sinodul din 26 martie 1877, vicarul le cerea preoţilor să lucreze cu zel pentru „abaterea poporului de la beţie, concubinat şi alte fapte” 26. La sinodul din 8 aprilie 1880, pe lângă cei 18 preoţi participanţi sunt prezenţi şi învăţătorii din Lunca Cernii, Răchitova, Densuş, Ştei, Ciula Mare, Fărcădinu Superior, Pâclişa şi Subcetate. Cu acest prilej 150F

151F

149F

152F

153F

Ioachim Lazăr, Beniamin Densuşianu (1829-1915). Din viaţa şi activitatea sa, Deva, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, 2002, p. 134. 24 Ibidem, p. 138. 25 SJHAN, Fond Vicariatul greco-catolic Haţeg, dos. 6/1878, f. 45. 26 Ioachim Lazăr, op. cit., p. 142.

SJHAN, Fond Vicariatul greco-catolic Haţeg, dos. 1/1854, f. 4.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Beniamin Densuşianu cere preoţilor a combate „indiferentismul religionar care a început a se manifesta şi printre poporul nostru”, a trezi interesul poporului pentru şcoală, „a combate beutura de spirtoase şi cu preferinţă a vinarsului otrăvitor”. Vicarul mai cere preoţilor să îndemne „poporul la muncă şi lucru şi la păstrarea câştigului”, pentru prosperaritatea familiei. Beniamin Densuşianu participă la toate acţiunile întreprinse pentru apărarea drepturilor bisericii pe care o slujea. Cu prilejul sinodului vicarial din 14 aprilie 1883, el ţine o cuvântare în care vorbeşte despre caracterul nefast al dominaţiei episcopatului catolic ungar. De asemenea vicarul se ocupa şi de învăţământ cerând preoţilor, în calitatea lor de

directori şcolari asupra stării deplorabile a învăţământului. La încheierea carierei sale de vicar al Haţegului, biserica şi şcoala din comunităţile greco-catolice ale vicariatului înregistrase progrese notabile. În concluzie putem afirma că preoţii ca elite au reprezentat o categorie deosebită în rândul populaţiei din Transilvania. Acest fapt e argumentat de rolul indispendabil jucat de preoţi în viaţa morală, culturală şi chiar politică a enoriaşilor. Preoţii serveau nu numai drept intermediari între Dumnezeu şi această lume, ci erau în acelaşi timp dascăli şi principalii modelatori al opiniei publice în toate problemele care afectau comunitatea.

Vechea mănăstire hunedoreană Plosca

Pr. conf. univ. dr. Florin DOBREI

Înspre nord-est, la circa 12 km de Prislop, în hotarul cătunului Mănăstire (parte a vechii Ploscabaia, cătunul este încorporat actualmente în centrul comunal Ghelari), se găsea, odinioară, un străvechi aşezământ monahal, cunoscut sub numele de Plosca sau Teliuc 1.

străvechi, în care să se fi nevoit, la cumpăna secolelor XIV-XV, unul dintre ucenicii Sfântului Nicodim de la Tismana, întemeietorul chinoviei Silvaşului 2; istoriografia unită o atribuie chiar acestu 3. De altfel, vechimea lăcaşului monahal în discuţie este demonstrată şi de o adresă a Episcopiei Unite a Blajului către Tezaurariatul Transilvaniei, din anul 1829, în cuprinsul căreia se susţine faptul că mănăstirea ar fi precedat în timp cetatea Huniazilor, înşişi Corvineştii contribuind la ctitorirea ei 4. Ipoteza merită să fie luată în calcul, cu atât mai mult cu cât la Hunedoara rezida la acea dată, cu aprobarea aceleiaşi familii româneşti, vlădica Ioan de Caffa, mitropolitul ortodox al Transilvaniei; nu trebuie exclusă nici chiar o posibilă rezidenţă provizorie a sa la Plosca 5. Din păcate, sursele documentare contemporane păstrează tăcerea. Mai mult, 155F

156F

154F

157F

158F

Începuturile mănăstirii nu pot fi precizate cu exactitate. Prin analogie cu alte aşezăminte monahale medievale, poate fi luată în calcul anterioritatea vreunei sihăstrii 1

Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească. Secolele XIVXX, Bucureşti, 1982, p. 305. 3 Iacob Radu, Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 100. 4 Dieceza Lugojului..., p. 352; Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 101; T. Niculescu, op. cit., p. 223. 5 Florin Dobrei, Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Reşiţa, 2010, p. 169-170.

Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 353; Theofil S. Niculescu, Sfintele Monastiri şi Schituri din România, ctitorite de vlădici, călugări şi preoţi, boieri, negustori şi săteni, Drobeta-Turnu Severin, 2002, p. 223.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA lor anexe au căzut pradă flăcărilor 9 ; aici, precum şi pretutindeni în Transilvania (au fost distruse sau înstrăinate peste 300 de aşezăminte monahale ortodoxe), s-a urmat o poruncă similară celei dispuse în ţinutul Oltului făgărăşean, anume ca „mănăstirile de lemn să fie arse pretutindeni, cele de piatră să se distrugă şi să se facă raport Excelenţei Sale, generalului, atât despre restituirea bisericilor, cât şi despre dărâmarea mănăstirilor. Iar dacă cineva s-ar opune în mod temerar preaînaltei porunci regale, dată de mărita comisie, să fie pedepsit negreşit cu moarte prin spânzurare sau prin pierderea capului, ca unii care dispreţuiesc poruncile regeşti şi tulbură pacea şi ordinea publică” 10. De pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) mănăstirea lipseşte 11, semn că, la data întocmirii acesteia, totul era distrus. Revenind la cei doi ieromonahi „turbulenţi”, aceştia, urmăriţi de autorităţi, au fost nevoiţi să treacă munţii în Ţara Românească. Dacă lui Carpie (Paisie) i s-a pierdut definitiv urma, pe Teodosie documentele îl semnalează în anul 1766 la mănăstirea Bulzu din comitatul Alba 12 . Relatarea sa, făcută după revenirea în Transilvania – cităm un fragment din scrisoarea adresată protopopului Simion Stoica din Alba Iulia, la 1 iulie 1766 –, este elocventă: „Ştii bine câtă nevoie am pătimit, [că] fusei prins în Sibiu; mă scoseră din Sibiu cu nemţii, până mă scoasă din ţară afară. Dară, încăşi cu câtă nevoie am trăit în Ţara Românească, până ce am trecut muntele iarăşi dincoace, câtă frică şi nevoie am pătimit, numai având noroc, că fiind şi fratele

nici în secolul al XVI-lea sfântul aşezământ nu apare consemnat în actele vremii, deşi numărul călugărilor trebuie să fi fost în continuă creştere; unii proveneau din Ţara Haţegului sau din împrejurimi, alţii de dincolo de Munţi 6 . Spre exemplu, între vieţuitorii obştii hunedorene s-a numărat, pentru puţin timp, şi cunoscutul copist moldovean Vasile Sturze, cel care caligrafia la Plosca, în anul 1695, un valoros Miscelaneu; pe o filă a sa se găseşte următoarea însemnare: „Această carte scris-am eu Vasilie dascălul moldovanul, când am şezut la mănăstire la Plosca, la Hinidoră, pre sama popei lui Simon, când am şezut în Mada... V[ă]leat 1695, april 11 d[e]ni” 7. Mănăstirea, trecută după 1701 în mâinile uniţilor, a intrat sub „incidenţa” documentelor abia la mijlocul secolului al XVIIIlea, anume într-o perioadă de vădită confuzie şi de acerbe confruntări confesionale 8. Ea a devenit, în timpul răscoalei conduse de călugărul ardelean Sofronie de la Cioara (17591761), un veritabil focar de rezistenţă ortodoxă, ieromonahii Teodosie şi Carpie (Paisie), „instigaţi” de Inochentie Boşi de la Prislop (fost misionar unit, probabil originar din satul Boş) şi de protopopul Mişca din Deva, înscriindu-şi numele între marii apărători ai „legii răsăritene”. Prin urmare, în urma refuzului apelului de reîntoarcere la „sfânta unire”, adresat acestora de către vicarul eparhial Grigorie Maior la 5 februarie 1762, însuşi episcopul Petru Pavel Aron a solicitat baronului Fr. I. Dietrich, membru al comisiei de „dismembrare”, la 12 aprilie 1762, să ia măsuri grabnice pentru arestarea stareţului Varlaam de la Prislop şi a ieromonahului Inochentie Boşi, precum şi „izgonirea călugărilor apostaţi”. Nelimitându-se doar la aceasta, la 5 iunie 1762, generalul austriac Adolf Niccolaus von Buccow a dispus dărâmarea ctitoriilor monastice de la Prislop şi Plosca. Ca atare, bisericile şi clădirile

162F

159F

160F

163F

164F

161F

165F

Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, p. 326-327; Dieceza Lugojului..., p. 472-473; I. Radu, op. cit., p. 85-87, 373-375; Şt. Meteş, op. cit., p. 102; Mircea Păcurariu, Istoria mănăstirii Prislop, ed. a II-a, Arad, 2006, p. 56. 10 Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII (reed.), vol. II, Cluj-Napoca, 2002, p. 226-227; Aurel David, Reacţia Ortodoxiei din Transilvania la „unirea” cu Biserica Romei. Răscoala condusă de călugărul Sofronie (1759-1761), în „Revista Teologică”, Sibiu, an IX (LXXXI), 1999, nr. 2, p. 62-63.

I. Bălan, op. cit., p. 305. Gabriel Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, Bucureşti, 1959, p. 233; Idem, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. II, Bucureşti, 1983, p. 75. 8 Ion N. Moldoveanu, Schituri şi mănăstiri din Transilvania distruse de generalul Nicolae von Buccow, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an CXIV, 1996, nr. 1-6, p. 263. 7

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fişier:Josephinische_Landaufna hme_pg199.jpg. 12 T. Niculescu, op. cit., p. 223; M. Păcurariu, op. cit., p. 123.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Efrem călugărul, care şi el a fost prins împreună cu mine, ştiind sama muntelui şi având cunoştinţă şi cu dumniata, am osârduit să dăm faţă cu dumniata”. Într-adevăr, în vara anului 1766, preotul Nicolae din Abrud sesiza autorităţile guberniale de prezenţa în zonă a doi „şpioni” ai lui Sofronie: Teodosie de la Plosca („prieten cu Sofronie”, stabilit la mănăstirea Bulzu) şi Efrem de la Prislop (aflat „la Ţălna, mai sus de Bălgrad, lângă un călugăr, Athanasie, slujitoriu”). Într-o scrisoare adresată cu acelaşi prilej ierarhului neunit de la Răşinari, clericul arăta că „şpionii aceştia, adecă Efremu şi Teodosie, i-am aflatu unde săntu, prinzândule şi cartea [adresată protopopului ortodox Simion Stoica n.n.]”, acuzându-i, pe nedrept, că „umblă cu minciuni, să aducă alt vlădică în Ardeal”. La instigările sale, „strigaţi de tisturi prin târguri”, cei doi ieromonahi hunedoreni au fost nevoiţi, în luna iulie, să se ascundă; Teodosie a fost prins în scurt timp şi trimis la Alba Iulia. Dionisie Novacovici a ordonat, în septembrie 1766, efectuarea unei anchete, iar în anul următor, la 6 iunie, îl întreba pe preotul Ioan Morariu din Câmpeni: „La Bulzu, la mănăstire, popa Teodosie, şpionul, cu a cui ştire au şezut acolo şi cu a cui slobozenie s-au dus de acolo? Aşijderea şi călugărul Efrem, cu a cui ştire s-au dus la Ţara Romănească şi cu a cui povaţă şi unde să află acum?” 13. De altfel, pe capul celor doi ieromonahi hunedoreni se pusese încă din 26 noiembrie 1764 o recompensă de 50 de ducaţi 14. Din păcate, alte date despre călugării hunedoreni Efrem şi Teodosie nu se cunosc, putându-se doar presupune că, odată eliberaţi, vor fi luat drumul cel fără de întoarcere al pribegiei la sud de Carpaţi. Un alt nevoitor al vechii mănăstiri pare să se fi refugiat în satul învecinat Ghelari, situat la doar câţiva kilometri spre nord de amplasamentul vechiului aşezământ monastic; dovada o constituie

consemnarea în textul pisaniei bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din localitate, „înălţată şi pictată în anul 1770 iunie 17”, a unui „erimonah Ştefu” 15. Întorcându-ne la acel fatidic an 1762, trebuie consemnat faptul că mănăstirea Plosca – dimpreună cu aşezământul monahal zărăndean de la Vaca (azi Crişan) – a fost redusă la rangul de metoc al Prislopului. Cu acelaşi prilej, o bună parte din averea sa mobilă a fost confiscată de episcopul Petru Pavel Aron al Blajului şi folosită, în urma vinderii acelor bunuri, la deschiderea unei şcoli unite în Haţeg; cărţile şi icoanele „rămase”, dimpreună cu odăjdiile, clopotele, stranele şi jilţurile mănăstirii, au fost transferate la bisericile din Hunedoara şi din Lingina (azi Izvoarele). Această soartă au împărtăşit-o şi două icoane de o rară frumuseţe, una reprezentându-l pe „Sfântul Ierarh Nicolae”, cealaltă pe „Maica Domnului Hodighitria”, parte – şi în prezent – a vechiului iconostas al bisericii vechi din Hunedoara 16 ; pentru a fi încadrate alături de celelalte s-a dispus tăierea părţii lor inferioare. Prin compararea cromaticii, a tehnicii de execuţie şi a unor detalii de pictură, istoricul de artă clujean Marius Porumb a concluzionat că amândouă au fost executate de acelaşi meşter, anume ieromonahul Gavriil, autorul ansamblului mural de la Bălineşti (jud. Suceava), ctitoria logofătului moldovean Ioan Tăutu 17 ; diferit, dacă cercetătoarea Corina Nicolescu le datează în secolul al XVII-lea 18, istoricul sibian Mircea Păcurariu susţine că icoanele au fost lucrate în Ţara Românească, fiind dăruite mănăstirii dispărute Plosca de către binefăcătoarea Prislopului, domniţa munteană Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Vodă (1529168F

169F

166F

170F

167F

171F

Sebastian D. Cârstea, Monahismul ardelean în trecut şi astăzi, Sibiu, 2008, p. 320. 16 A. Bunea, op. cit., p. 326-327; I. Radu, op. cit., p. 375-376. 17 Marius Porumb, Zugravii iconostasului bisericii Sfântul Nicolae din Hunedoara, în rev. „Acta Musei Napocensis”, Cluj-Napoca, an X, 1973, p. 677-688. Pentru iconografia bisericii din Bălineşti, a se vedea Ioan Zugrav, Biserica din Bălineşti, în vol. Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974, p. 131. 18 Corina Nicolescu, Icoane vechi româneşti, Bucureşti, 1971, p. 40-41.

A. Bunea, op. cit., p. 327-328; Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, vol. I, Bucureşti, 1906, p. 264, 280-282; Şt. Meteş, op. cit., p. 44-45; A. David, op. cit., p. 65. 14 Gheorghe Duzinchevici, Un nou document asupra activităţii răzvrătitoare a călugărului Sofronie din Cioara, în „Anuarul Institutului de Istorie”, Cluj, an XI, 1968, p. 260.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 1530) 19. Importanţa duhovnicească şi culturală a acestei străvechi ctitorii monastice româneşti nu a putut fi neglijată de autorităţile ecleziastice unite, care au dispus, prin urmare, reînjghebarea sa sub jurisdicţia Blajului; dovada o constituie solicitarea făcută vicarului Filotei Laszlo de către protopopul unit Iosif Pop al Hunedoarei (1762-1779), la 5 ianuarie 1775, de a i se permite repararea mănăstirii: „Într-alt chip de te-i milostivi să avem voie să ţiriţesc stricata mănăstire, să nu fiu depărtat, precum au fost moşii, strămoşii miei, tutorii aceii sfinte mănăstiri” 20 . De asemenea, spre sfârşitul aceluiaşi an, ieromonahul Nichita de la Prislop şi preotul Lazăr din Silvaşu de Sus solicitau episcopului unit Grigorie Maior să dăruiască parohiei silvăşene icoanele şi obiectele liturgice anterior confiscate de la Plosca şi de la Prislop; ierarhul a răspuns sec: „Câte se găsesc la biserica Hinedorii să rămâie acolo în loc [...], iară câte să vor găsi la Lingina (azi Izvoarele), acele toate să se ducă la mănăstirea Silvaşului” 21.

Din 1787 datează apoi un ordin de desfiinţare a unei mănăstiri din Ghelari, emis cu doi ani înainte (1785) 23; cum o mănăstire propriu-zisă nu pare să fi existat la acea dată în localitatea amintită, socotim că măsura antimonastică iosefină a vizat tocmai chinovia de la Plosca. Cu toate acestea, dispoziţia gubernială nu pare să fi avut urmări imediate, de vreme ce, în 1786, era semnalată, „între Plosca şi Ghelari, la călugării din aşa-numita mănăstire [ce] se găseşte în mijlocul pădurii”, o „şcoală românească” 24 . Abia la 27 februarie 1795, vicarul unit Tiron Dragoş al Haţegului recomanda episcopului Ioan Bob transferarea, la Prislop, a călugărului „Teodosie de la Plosc 25, probabil ultimul nevoitor al mănăstirii. Prin urmare, în anul 1804, chinovia era menţionată ca simplă filie a parohiei unite Ghelari 26. Măcinat ireversibil de torenţii ploilor şi de cele două pârâuri care o încadrau, străvechea mănăstire va fi fost părăsită cu totul la cumpăna secolelor XVIII-XIX, materialul de construcţie fiind apoi descompletat în mod sistematic (aşa s-ar explica, la faţa locului, lipsa totală a oricărui indiciu), în scopul recuperării şi al refolosirii sale la ridicarea dependinţelor unui nou aşezământ mănăstiresc; cel dintâi preot slujitor pare să fi fost Petru Pop (18081826) 27. Spre veşnică aducere aminte, doar o cruce, ridicată de un sătean, mai semnalează şi azi răzleţilor trecători prin „poiana Alicului” (antroponim frecvent în zonă), locul unde se ridicase odinioară un modest, dar înfloritor centru cultural şi bisericesc al românilor

172F

176F

177F

173F

178F

179F

174F

180F

În 1780, chinovia a făcut obiectul altei atestări documentare, în acel an consemnându-se faptul că „a fost [cumpărat], pe sama Sfintei Mănăstiri Plosca”, un Chiriacodromion (Bălgrad, 1699), ajuns ulterior la biserica ortodoxă din Lipova (jud. Arad) 22.

Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (coord. Adrian Andrei Rusu), Cluj-Napoca, 2000, p. 292. 24 Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului din Transilvania. 1774-1805, Bucureşti, 1966, p. 26. 25 I. Radu, op. cit., p. 378-379. 26 Dieceza Lugojului..., p. 352. 27 Şematismul preoţilor uniţi ai cătunului Mănăstire în cursul secolului al XIX-lea este următorul: Petru Pop (1808-1826), adm. Cosma Topliţan din Ghelari (1826-1827), Nicolae Boşi (1827-1845), adm. Daniel Silvaşi din Ghelari (1845-1852), adm. Nicolae Popovici din Boş (1852-1854), Gavril Pop (1854-1855), adm. Avel Pop din Boş (1855-1858), Simion Pop-Ulpianu (1858-1861), adm. Avel Pop din Boş (1861), adm. Vasile Ordean din Ghelari (1862), Ioan Ianza (18621864), Ioachim Eli (1864-1900). Cf. Florin Dobrei, Protopopiate, parohii şi filii hunedorene (mss.), f. p.

175F

M. Păcurariu, op. cit., p. 125. Greta Monica Miron, „... porunceşte, scoale-te, du-te propovedueşte”. Biserica greco-catolică din Transilvania. Cler şi enoriaşi (1697-1782), Cluj-Napoca, 2004, p. 469. 21 I. Radu, op. cit., p. 375-376. 22 Maria Basarab, Cuvinte mărturisitoare. Însemnări de pe cărţi româneşti vechi din judeţul Hunedoara, Deva, 2001, p. 95. 20

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA hunedoreni 28. Nucleul acestui nou aşezământ monahal, amplasat în aval, la circa 3 km de vechea locaţie – într-o zonă mult mai facilă supravegherii de către autorităţi –, l-a constituit actualul lăcaş de cult al cătunului Mănăstire, cu hramul „Schimbarea la Faţă”. Aşa cum se prezintă astăzi, edificiul este rezultatul a două etape de construcţie distincte. Din faza iniţială, corespunzătoare începutului secolului al XIX-lea, datează doar turnul-clopotniţă masiv, consolidat în anul 1842 29; pe clopotul de bronz este însemnat „Anno 182(?)”, timpul finalizării bisericii. O descriere contemporană este în măsură să ne înfăţişeze acest prim lăcaş sub toate detaliile sale constructive: „Biserica este ridicată din zid de piatră şi de var, este lucrată simetric, înălţimea bisericii este de doi metri, acoperişul din şindrilă, iar poditura din scânduri de brad. Biserica din această comunitate se împarte în şapte despărţăminte. Altarul, cu boltitura din scânduri de brad, cu două ferestre, în el se află masa sfântă, din zid de piatră. Sacristia se află în stânga altarului, cu boltitura de piatră şi cu o fereastră. Chilia, situată în dreapta altarului, cu o fereastră, o uşă şi boltitura de piatră. Despărţământul ascultătorilor (bărbaţilor) este mai mare decât celelalte, cu patru ferestre şi cu stranele cantorilor pe ambele părţi, iar pe lângă pereţi sunt amplasate scaune de lemn nemobile. Din acest despărţământ se intră în altar pe trei uşi tăiate în frontariul bisericii, dintre care uşa principală din lemn ce se deschide în două părţi. Despărţământul ascultătoarelor (femeilor) este pătrat, cu boltitura de scânduri şi scaune mobile; din acest despărţământ se intră în despărţământul bărbaţilor printr-o uşă laterală în zid, iar în dreapta şi în stânga acestei uşi sunt două ferestre. De acest despărţământ se ţine chiliuţa spre miazănoapte şi spre miazăzi, cu deschidere în despărţământ şi cu câte o fereastră. Despărţământul de sub turn, cu padiment de piatră şi boltitură de zid, face intrarea în despărţământul femeilor printr-o

uşă de lemn; tot de aici încep scările de lemn ce duc în turn. Turnul este ridicat din piatră de munte şi de var. Zidul este puternic, de nouă metri înălţime, acoperit cu şindrilă, iar în vârful turnului se află o cruce mare de fier 30. În anii 1929-1930, în timpul păstoririi preotului Ioan Pascotă, lăcaşul a fost supus unui amplu şantier, cu caracter de rectitorire, în cadrul căreia şi-au făcut apariţia actuala absidă pentagonală decroşată şi nava dreptunghiulară spaţioasă; şantierul, susţinut financiar de credincioşii I. Işfan, I. Oprişa şi P. Vinolea (acesta a primit, în schimb, dreptul de exploatare a pădurii bisericii, însumând „lemn de stejar, de fag, alun şi mesteacăn, întins pe 79 de iugăre şi 700 de orgii pătrate” 31 ) şi coordonat de arhitectul Rudolf Wagner din Hunedoara, inginer al „Comisiunii Monumentelor Istorice”, a fost urmat de sfinţirea lăcaşului la 21 septembrie 1930 32 . Lăcaşul, reparat apoi în anii 1989 şi 2001-2007, a fost împodobit iconografic, în perioada 2008-2009, de pictorul Mihai Minescu din Orăştie. La acoperiş s-a folosit tabla 33. La mică distanţă de lăcaşul de cult, anume peste drumul pietruit care face legătura între Valea Mănăstirii şi drumul judeţean Teliuc-Ghelari, se găseau odinioară acareturile mănăstireşti: stăreţia, chiliile, localul vechii şcoli etc. Năpădite de buruieni, şi astăzi se mai zăresc ruinele fragmentare ale zidurilor fostei „case a călugărilor” (cum o numesc localnicii), probabil o clădire patrulateră (dotată cu o pivniţă înaltă), cu un rol comun, anume stăreţie şi corp de chilii. În cursul secolului al XIX-lea, în jurul acestui complex monahal a luat

181F

183F

182F

28 29

184F

185F

186F

Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale (în continuare: DJHAN), fond Parohia greco-catolică Hunedoara II, dosar 1/1860, f. 105. 31 În plus, biserica beneficia şi de pământ arabil, de loc de fânaţ şi de locuri de case, împărţite, la rândul lor, în 10 loturi distincte, de pe urma cărora se percepea anual taxa individuală de 2 fl. şi 13 cr. Aceste terenuri însumau o suprafaţă de „13 iugăre, 1.540 orgii de fânaţ, 12 iugăre şi 100 de orgii de semănături”. Cf. Ibidem, dosar 1/ 1859, f. 35. 32 Oliver Velescu, Ştiri despre biserici româneşti din Transilvania culese din „Sionul Românesc”, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an XX, 1971, nr. 10-12, p. 585-586; Dicţionarul mănăstirilor..., p. 144. 33 Mihai Marinel Pădurean, Monografia comunei Teliucu Inferior, judeţul Hunedoara, Deva, 2009, p. 81.

I. Radu, op. cit., p. 100-101. Dieceza Lugojului..., p. 353; I. Radu, op. cit., p. 100-101; M. Păcurariu, op. cit., p. 125.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA fiinţă cătunul actual, parte a fostului sat Plosca 34 (inundat, în urmă cu cinci decenii, de apele barajului de acumulare de la Cinciş), denumit, după centrul spiritual în jurul căruia a gravitat întreaga obşte: Mănăstire (cele câteva gospodării existente astăzi sunt încorporate în centrul comunal Ghelari). Până în anul 1948, locuitorii săi au aparţinut, cu preponderenţă, confesiunii greco-catolice 35. Această nouă mănăstire face, la rândui, obiectul altor consemnări documentare. Astfel, în anul 1820, într-un proces verbal al unei „vizitaţiuni canonice” în Protopopiatul unit al Hunedoarei este amintit „popa Petru [administratorul protopopesc Petru Pop n.n.] de la mănăstirea Plosca”; altă vizită „archidiaconală” s-a desfăşurat în anul 1822 36. Lipsa monahilor a determinat însă încredinţarea mănăstirii, spre „administrare”, fie unor preoţi mireni uniţi, fie, în perioada deselor sedisvacanţe parohiale, preoţilor din localitatea învecinată Ghelari. În timpul Revoluţiei din anii 1848-1849, sfântul lăcaş a fost jefuit sălbatic de insurgenţii maghiari, care au luat până şi veşmintele bisericeşti, „[în]cât n-au nici haine cu ce să slujească preotul Sfânta Liturghie” 37. Cu toate acestea, într-o scrisoare din 26 august 1907, administratorul parohial Ioan Bodocan din Ghelari îl înştiinţa pe protopopul Valeriu Traian Frenţiu al Cugirului că formularul care însoţise cererea de iniţiere a unei colecte destinată rectitoririi vechii biserici greco-catolice din Orăştie se păstrează la „sfânta mănăstire Ghelari” 38, semn că sfântul aşezământ îşi păstrase în memoria autorităţilor ecleziastice, precum şi a localnicilor, destinaţia sa iniţială. Dincolo de aceste consideraţii de ordin istoric, aşa cum o demonstrează

preţiosul fond de carte transferat în patrimoniul bisericii „Sfântul Nicolae” din Hunedoara, mănăstirea Plosca a reprezentat, secole de-a rândul, un important punct de reper nu doar pentru monahismul ortodox transilvănean, ci şi pentru întreaga noastră cultură românească. Astfel, este suficient să luăm în calcul rolul său didactic, îndeobşte recunoscut fiind faptul că începuturile învăţământului intracarpatic (şi nu numai) s-au aflat sub semnul satelor, al preoţilor şi al călugărilor, timp de veacuri, în tindele bisericilor săteşti şi ale mănăstirilor, preoţii şi ieromonahii, singurii ştiutori de carte, învăţându-i pe păstoriţii lor nu doar „tainele” rugăciunilor şi ale cântărilor, ci şi pe cele „ale scrisului, ale cetitului şi ale socoatei” 39. Într-adevăr, modestele însemnări de pe filele îngălbenite de timp ale vechilor cărţi de slujbă fac dovada nemijlocită a existenţei unei veritabile şcoli. Astfel, pe un Octoih slavon aflat, la începutul secolului al XX-lea, în patrimoniul catedralei episcopale „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Caransebeş, erau însemnate următoarele: „Scris-am eu, dascălul Moldovan de la mănăstirea Plosca din Ardeal, şi am scris în anul 1695, când au mers Apafi, craiul Ardealului, la Pesta, când au fost Blagoviştenile [praznicul Bunei Vestiri n.n.] în lunea Paştilor şi era frig şi nemţii în ţară” 40. Apoi, pe aceeaşi Cazanie a mitropolitului Varlaam al Moldovei se specifica: „Să se ştie ca această carte am cumpărat-o eu, diac [An]ton[i]e din Delari [Ghelari n.n.], cu 6 florini,

187F

188F

189F

192F

190F

193F

191F

Şt. Meteş, op. cit., p. 103. În anul 1903, în dreptul acestui cătun al satului Plosca (azi Teliucu Superior) sunt înscrişi 171 de greco-catolic şi doar 30 de ortodocşi (cf. Dieceza Lugojului..., p. 354). 36 Maria Basarab, Mănăstirea Plosca – valenţe culturale, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an XXVII, 1997-1998, nr. 1, p. 816. 37 Ioachim Lazăr, Din activitatea mănăstirii Plosca: şcoala de preoţi greco-catolici (1859-1861), în rev. „Corviniana. Acta Musei Corvinensis”, Hunedoara, an V, nr. 5, p. 175. 38 Ioachim Lazăr, Dr. Valeriu Traian Frenţiu, paroh al Orăştiei şi protopop al Cugirului (1904-1912), în rev. „Corviniana. Acta Musei Corvinensis”, Hunedoara, an IV, 1999, nr. 4, p. 168. 35

Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 136-144; L. Protopopescu, op. cit., p. 25; Cornel Stoica, Mircea Valea, Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării învăţământului în ţinutul Hunedoarei de-a lungul vremurilor, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an V, 1968, p. 473; Din istoria învăţământului hunedorean (coord. Cornel Stoica), Deva, 1973, p. 22; Ioachim Lazăr, Contribuţii la istoria învăţământului elementar românesc din judeţul Hunedoara (17801848), în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an XXI-XXIV, 1988-1991, p. 209.

Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş împreună cu monografiile bisericilor, a Episcopiei, a Institutului Teologic şi Pedagogic şi cu bibliografiile celor care au lucrat în aceste instituţii (reedit.), Timişoara, 2000, p. 167.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Neamţul din ţara Moldovei” 47 , un călugăr închinoviat în obştea Neamţului, revenit, peste ani, pe meleagurile natale. În aceeaşi perioadă, un alt ieromonah, Varlaam (viitor egumen al Prislopului), copia „în Doşcior, la mănăstirea cea din gios”, cunoscuta Cazanie (Iaşi, 1643) românească 48 . Cu trecerea timpului, multe dintre aceste cărţi s-au pierdut. În anul 1822, din cele 19 cărţi existente în 1709, se mai păstrau doar 16; în anul 1855, preotuladministrator Avel Pop din Boş mai menţiona doar 11 titluri 49. Recunoscându-i-se aşezământului acest rol cultural însemnat, la amvonul bisericii mănăstireşti a fost numit un preot cărturar: Gavril Pop (1818-1883); vom zăbovi câteva clipe asupra bio-bibliografiei sale. Cunoscutul prelat unit s-a născut la 4 noiembrie 1818, în satul Sălicea (jud. Cluj). După absolvirea Gimnaziului din Cluj şi a Seminarului teologic din Blaj a ajuns profesor de istorie la Blaj (1843-1854), apoi preot la Plosca (1854-1855), viceprotopop al Becleanului (1855-1857), paroh şi vicar la Haţeg (1857-1862), respectiv canonic la Episcopia Lugojului (1862-1883). În timpul păstoririi sale la Haţeg s-a rânduit creşterea numărului şcolilor confesionale şi aducerea unor dascăli calificaţi. A participat la Marea Adunare Naţională de la Sibiu din 1/134/16 ianuarie 1861. De asemenea, a fost numit administrator al „Fondului preoţilor deficienţi”, referent la Tribunalul matrimonial şi asesor consistorial. În plan cultural-teologic, a colaborat la prestigioasele publicaţii ale vremii: „Organul luminării”, „Sionul românesc” (Viena), „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (Braşov) etc. Dintre lucrările sale amintim: Istoria scurtă a românilor de la Olm, povăţuitorul ungurilor încoace, dintr-un fragment al părintelui Clain, Sibiu, 1848; Istoria Transilvaniei din cele mai îndepărtate vremuri până la 1571, în „Programa Gimnaziului din anul 1852-1853”, Blaj, 1852; Istoria Daciei antice, Cluj, 1855; Istoria Ardealului în anul 1848-49 şi drepturile istorice ale românilor, în

de la călugărul Varlaam când şedea în Dăscioru la mănăstirea cea de jos” 41. La 22 martie 1786, existenţa acesteia era clar dovedită, căci un inspector al „domeniului montanistic Hunedoara” consemna că „numai o singură şcoală românească se află între Plosca şi Ghelari, la călugării din aşa-numita mănăstire, dar puţini copii frecventează şcoala, pentru că această mănăstire este aşezată departe de aceste sate şi se găseşte în mijlocul pădurii” 42. În plus, pe un Strastnic (Blaj, 1773) păstrat în biserica din Dăbâca (com. Topliţa) sunt însemnate următoarele: „Eu, Vasilie Popovici, când am scris, oi fi fost de 15 ani [de] când am venit de la mănăstire, 1823” 43; rezultă că, pe la anul 1808, la Plosca se pregăteau în continuare copii. Tradiţia didactică a fost continuată şi în anii 1859-1861, când, sub coordonarea preotului unit Simion Pop-Ulpianu, a fost deschis, în „Ploscabaia”, un curs de preoţie 44; şcoala se afla sub patronajul Camerei Regeşti Montane, de la care parohul-administrator primea anual „210 florini v[alută] a[ustriacă] şi cinci cubuli de grâu” 45. De asemenea, vechea mănăstire a deţinut şi un important tezaur libresc. Astfel, la începutul secolului al XVIII-lea, potrivit unei însemnări făcute pe filele unui vechi Triod slavon (sec. XV-XVI), erau inventariate cărţile „a lu’ besearecii Hinedoarei, împreună cu ale mănăstirii de la Plosca cia din gios: 3 Evanghelii sârbeşti, 3 Ohtae, 2 Trioduri, 1 Penticostariu, 2 Săbornice, o Leturghie, 3 Molitvenice, un Mărgărit(ar) rumânesc bătrân, 3 cărţi greceşti”, pe care „le-amu dat în sama părintelui ermonah Simon şi a părintelui ermonah Varnava, eu le-amu dat, protopopul Gheorghi ot Hinedoară, an 1709 fevruari 16 zile” 46. Cel dintâi ieromonah la care se face referire era Simeon „ot monastir care se zice

200F

194F

201F

195F

202F

196F

197F

198F

199F

Maria Basarab, Însemnări vechi despre învăţământul hunedorean, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an XXVI, 1995-1996, nr. 1, p. 816. 42 L. Protopopescu, op. cit., p. 26. 43 M. Basarab, Cuvinte mărturisitoare..., p. 107. 44 I. Lazăr, Din activitatea..., p. 175-184. 45 46

M. Păcurariu, op. cit., p. 122. Ibidem, p. 104. 49 M. Basarab, Mănăstirea Plosca..., p. 816-821. 48

DJHAN, dos. cit., 1/1862, f. 99.

N. Iorga, op. cit., II, p. 145; Şt. Meteş, op. cit., p. 102.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA în a sa monografie a Mănăstirilor româneşti din Transilvania şi Ungaria; reedităm mai jos textele în discuţie (şi deja citate), cu specificarea că s-au operat intervenţii minime, anume inserări de semne de punctuaţie şi unele întregiri de cuvinte, redate între paranteze drepte. ∗∗∗

„Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, Braşov, nr. 6-18, 1862; Geografia Banatului şi cunoştinţe istorice şi etnografice despre locuitorii Banatului, Lugoj, 1864 etc.; alte studii au rămas în manuscris. Pentru toate meritele sale culturale, în anul 1871 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. A trecut la cele veşnice în ziua de 9 mai 1883, la Lugoj, unde a şi fost înmormântat 50. La sfârşitul secolului al XX-lea firul tradiţiei monahale s-a reînnodat, în anexele monumentalei biserici din Ghelari luând fiinţă, în anul 1997, un schit de maici, grupate în jurul bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” şi folosind, pe post de stăreţie şi chilii, una dintre clădirile aflate în incinta impunătorului complex ecleziastic de aici (ctitorie a vrednicului preot Nerva Florea); numărând în prezent doar două monahii, chinovia este condusă de stareţa Haritina Viliga, fost dascăl la Seminarul teologic-liceal „Sf. Ecaterina” de la mănăstirea Prislop 51 . Din anul 2012, aşezâmântul monahal a primit, ca metoc, fostul schit Alun (com. Bunila). Acesta este, pe scurt, istoricul unei străvechi ctitorii monastice româneşti, ce va fi reprezentat pentru trecutul ecleziastic al meleagurilor ardelene (şi în special a celor hunedorene), secole de-a rândul, un important punct de reper. Pustiită de vitregiile vremurilor şi apoi căzută într-o nemeritată şi lungă uitare, vechea „monastire a Ploştii” reînvie prin intermediul acestor rânduri. Pentru însemnătatea lor istorică, redăm mai jos, sub formă de anexe, două prezentări ale străvechii mănăstiri, făcute, în urmă cu aproximativ un secol, de cunoscutul istoric unit Ioan Boroş, autorul de facto al preţiosului Şematism istoric al Diecezei Lugojului, respectiv de eruditul cercetător Ştefan Meteş, 203F

Plosca-Baia mănăstire În vechime aci a fost mănăstirea călugărilor basiliţi, supusă mănăstirei mame din Prislopul Silvaşului. Într-o representare făcută de cătră Ordinariatul ep[isco]p[esc] din Blaş în 1829 la Tesauriaratul reg[esc] se afirmă că mănăstirea aceasta „longe antiquius est quam castrum Hunyadiense” şi că s-ar fi dotat cu bunuri de cătră familia Hunyadi, care a dat concessiunea şi pentru edificarea bisericei noastre din Hunedora. Ca dovadă, se face provocare la relaţiunea inquisitorie din 1711 şi la protocoalele de la începutul esistenţei Episcopatului Făgăraşului. Documentele originale sau nimicit, pentru că mănăstirea de doue ori a ars. Pentru vechimea mănăstirei ne putem provoca şi la aceea că, între cărţile rituale aflătoare la biserica noastră din Hunedora, se află un „Triod” în limba veche slavă, pe pergament, care a fost trimis mănăstirei din Plosca de cătră ieromonachul Simeon de la mănăstirea Neamţului şi despre care „Triod” se afirmă că ar fi din veacul al XIV[-lea]. Dintre dascălii de la mănăstirea aceasta se amintesce Vasilie Sturza moldoveanul, carele la 1693 şi 1695 a scris [recte: a copiat n.n.], în limba română, „Ceaslovul” şi „Octoichul”. Biserica călugărilor a fost în pădure, pe vale, sub hotarul comunei Ghelar, unde, într-o grădină numită „mănăstirea Alicului”, se află peatra altarului. Aşa să vede că pe la 1775 mănăstirea era părăsită, pentru că ieromonachul Nichita de la mănăstirea Prislopul Silvaşului şi P[opa] Luca, parochul Silvaşului de Jos, cer de la Episcopul Făgăraşului, Grigorie Maior, ca să dispună a se da înapoi clopotele, icoanele şi odăjdiile mănăstirei, cari se aflau la biserica din Huniadora. Primind călugării de la familia Teliuc, supranumit Ploscanul, o poiană mai largă, parochia însăşi, de la acel loc, s-a numit Plosca 52. ∗∗∗

204F

I. Radu, op. cit., p. 128; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ed. a II-a, Bucureşti, 2002, p. 370; Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. 1866-1999. Dicţionar, Bucureşti, 1999, p. 419-420; Maria Razba, Personalităţi hunedorene. Oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport (sec. XV-XX). Dicţionar, ed. a II-a, Deva, 2004, p. 432; F. Dobrei, op. cit., p. 680. 51 Mihai Vlasie, Drumuri spre mânăstiri. Ghidul aşezămintelor monahale ortodoxe din România, ed. a X-a, Bucureşti, 2005, p. 308; M. Păcurariu, Istoria mănăstirii..., p. 141.

205F

Dieceza Lugojului..., p. 352-353.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA din Plosca, ca să se ştie, ermonah Simon ot monastir care se zice Neamţul din ţara Moldovei, să se ştie”. Pe la 1760 avea doi călugări uniţi, ieromonahul Teodosie şi monahul Paisie, cari au trecut la ortodoxi (sic!) şi, devenind Teodosie unul dintre cei mai aprigi propagandişti contra Unirii, a fost arestat; trecut în Ţara Românească, se întoarce în mănăstirea Bulzu [jud. Alba n.n.] şi-şi continuă cu dârzenie misiunea ortodoxă. În 1695 se adăpostise aici dascălul şi zugravul bine cunoscut şi neobosit Vasile Sturdza din Moldova, şi a scris un „Octoih” românesc. În 1762 mănăstirea a fost distrusă, fără să se mai poată reface, iar averea, odoarele şi odăjdiile au fost date episcopului [Petru Pavel] Aaron, care a depozitat o parte din ele, împreună cu icoanele, la biserica unită [„Sf. Ierarh Nicolae” n.n.] din Hunedoara. Mănăstirea avusese o avere bunişoară: 12 locuri de casă, pe cari oamenii au clădit case, plătind o taxă, şi o pădure, care valora înainte de 1913 câteva mii de coroane.

Plosca (în satul Teliucul de Sus) O adresă a Ordinariatului Episcopiei Unite cătră Tesauriatul regesc ne spune, în 1829, pe baza unei cercetări din 1711 şi a altor documente azi pierdute, că mănăstirea Plosca e mai veche ca cetatea Hunedoara şi că ar fi fost înzestrată cu moşii de familia Huniadi. Biserica călugărilor a fost aşezată în pădure, pe vale, sub hotarul comunei Ghelar; piatra altarului se găseşte într-o grădină numită „mănăstirea Alicului”, un credincios care a ridicat o cruce pe locul bisericii. Numele Plosca s-ar fi primit de la familia Teliuc, numită Ploscanul, care a dăruit o poiană mai mare pentru călugării acestei mănăstiri. Pe un „Triod” slavon din sec. al XV-XVI-lea, care acum e la biserica unită din Hunedoara, e notat: „Alu besearecii Hunedoarei, împreună cu ale mănăstirii de la Plosca cia de gios, sântu cărţi: 3 Evanghelii sârbeşti, 3 Ohtae, 2 Trioduri, 1 Penticostariu, 2 Săbornice, o Leturghie, 3 Molitvenice, un Mărgărit rumânesc bătrân; 3 cărţi greceşti le-amu dat în sama părintelui ermonah Simon şi a părintelui ermonah Varnava, eu le-amu dat, protopopul Gheorghi ot Hunedoara, an 1709 Fevruari 16 zile”, şi „Acest Triod este al mănăstirii

Rolul educaţiei în procesul de formare a României moderne

Prof. Toma Elisabeta Mirela

formarea de şcoli româneşti, Ioan Inocenţiu MicuKlein aducea ca argumente istorice originea latină, vechimea şi continuitatea românească în Transilvania. Ideile episcopului greco-catolic vor fi reluate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în anul 1791, în „Supplex Libellus Valachorum”, un adevărat program naţional, politic şi cultural, elaborat de un grup de cărturari români care au creat un spirit cultural-naţional cunoscut sub denumirea de Şcoala Ardeleană. 1 În acelaşi timp cărturari din Principate, Mihail Cantacuzino, Ienăchiţă Văcărescu, Dionisie Fotino, Naum Râmniceanu, argumentau în opera lor romanitatea populaţiei nord dunărene. În întreg spaţiul românesc, ideea unităţii politice este frecvent exprimata sub numele de Dacia, noţiune ce includea toate provinciile istorice româneşti. Totodată a crescut interesul pentru propăşirea şcolii, a spiritului educaţiei prin cunoaşterea specificului naţional. Este semnificativ

Vocaţia educaţională şi ideile referitoare la educaţie au o mare însemnătate în evoluţia unei societăţi, în progresul unei naţii. La români, istoria ideilor despre educaţie, reprezintă un element de referinţă în dezvoltarea culturală, civică, spirituală, naţională. Renaşterea culturală şi spirituală de la sfârşitul Evului Mediu, spiritualitatea medievală din spaţiul românesc, a contribuit la dezvoltarea morală a românilor. În decursul istoriei, Ţările Române au suferit multiple influenţe apusene, răsăritene, orientale în funcţie de conjunctura istorică. Preferinţa către Apus, mai evidentă între secolele XVII-XVIII, se datora şi faptului că românii aparţineau prin originea lor, ariei de cultură romanice şi creştine. Astfel episcopul de Blaj, al Bisericii Unite cu Roma, Ioan Inocenţiu Micu-Klein, s-a afirmat încă din anul 1738 ca un reprezentant de seamă al gândirii politice româneşti, un simbol al spiritului vremii în care a trăit. În sprijinul cererilor sale, printre care se numără şi cele referitoare la participarea populaţiei majoritare româneşti din Transilvania la guvernarea ţării,

206F

Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 24.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA faptul că în calitate de director al şcolilor naţionale româneşti greco-catolice din Transilvania, Gheorghe Şincai a înfiinţat 376 de şcoli şi a redactat numeroase cărţi şcolare, într-o perioadă de 12 ani. Un alt reprezentant al Şcolii Ardelene, Petru Maior alcătuieşte cărţi pentru părinţi între care ”Didahii, adecă învăţături pentru creşterea fiilor.” 2 Referindu-se la colaborarea popoarelor în domeniul culturii scria: „Potrivit cu înţelepciunea este ca toţi neluându-se în seamă întâmplătoarea lor numire, să se iubească unul pe altul ca fraţii şi o naţie să alerge în ajutorul alteia spre înaintarea culturii de la care provine fericirea în comun. „ 3 Ca urmare a activităţii Şcolii Ardelene, Blajul a devenit, în prima jumătate a secolului al XIX-lea cel mai important centru cultural, religios şi politic al românilor transilvăneni. Mulţi intelectuali români formaţi la Şcoala Blajului vor trece munţii şi vor contribui la întemeierea învăţământului în Principatele Române. Istoricul Nicolae Iorga va conferii Şcolii de la Blaj atributul de „Şcoală de renovaţie”. Spiritul educaţiei la români cunoaşte o deosebită intensitate în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea prin apariţia învăţământului modern. Academiile domneşti întemeiate înainte de instituirea regimului fanariot fuseseră grecizate în timpul acestuia. În anul 1814 la Iaşi, datorită lui Gheorghe Asachi şi în anul 1818 la Bucureşti, prin opera lui Gheorghe Lazăr, se repun bazele şcolii superioare româneşti. Şcoala lui Gheorghe Lazăr, care funcţiona în chiliile mănăstirii Sfântul Sava, îşi va forma tradiţii preluate în anul 1864 de Universitatea din Bucureşti. Generaţia paşoptistă şi-a propus pe lângă obiectivele politice, social-economice şi reconstruirea pe principii moderne a societăţii româneşti. Istorici şi oameni politici precum, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu vor acuza cu vehemenţă starea de corupţie şi degradare din Ţările Române, starea de dezorganizare socială provocată în special de efectele negative ale suzeranităţi otomane şi protectoratului rusesc. Frământările secolului al XIX-lea au determinat intelectualitatea română din Transilvania să se preocupe de educaţia şi formarea tineretului în spiritul naţional. Educaţia naţională

era văzută ca o "temelie a naţiunii" şi, de aceea, pe parcursul secolului interesul manifestat asupra acestei probleme a fost unul mare. Pedagogia naţională avea ca scop integrarea tineretului în modul de simţire al naţiunii române prin studiul limbii, istoriei şi al literaturii naţionale. Dacă scopul propus, acela de a ridica nivelul cultural al românilor transilvăneni, era unitar, confruntările de idei între elita transilvăneană nu au lipsit. Influenţele europene în cultura românească din Transilvania au determinat apariţia ideilor de laicizare a statului. Pe parcursul secolelor XVIII şi XIX noul stat laic a preluat asupra sa tot mai multe funcţii sociale pe care biserica le asigurase până în acel moment, cum ar fi: starea civilă, caritatea, asistenţa şi educaţia, devenind noua instanţă protectoare şi paternală. 4 Sistemul de educaţie nu era însă cu adevărat modern, nu răspundea nevoilor dezvoltării culturale. Ca urmare învăţământului i-a revenit un rol tot mai important în procesul istoric al construcţiei României moderne. Încă din primul an al domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în domeniul politicii şcolare devin dominante ideile privind organizarea unitară a învăţământului, extinderea instruirii populaţiei, organizarea şcolilor la un nivel superior şi orientarea lor spre cerinţele economiei naţionale. Spiritul nou al epocii se afirmă tot mai mult în viaţa şcolilor. 5 În cadrul acţiunilor legislative de fundamentare a vieţii socialeconomice şi culturale a tânărului stat naţional român, Legea instrucţiunii publice promulgate la 25 noiembrie 1864, precum şi numeroase alte legi aveau ca bază ideologică programul Revoluţiei de la 1848. Şcoala şi spiritul ei educativ vor sta la temelia României moderne. Învăţământul elementar devine obligatoriu şi gratuit. A fost întemeiat şi învăţământul universitar modern, prin cele două Universităţi de la Iaşi şi Bucureşti. În cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea se desăvârşeşte limba literară modernă şi se creează opere literare deosebit de valoroase, care au devenit clasice pentru cultura românească. Este înfiinţată Academia Română, instituţie care va grupa personalităţi ştiinţifice de prim rang. În epoca Unirii şi ulterior s-a acordat atenţie educaţiei şcolare prin intermediul presei

207F

208F

209F

210F

Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj Napoca, Editura Accent, 2002, p.183 5 Ghe. Smarandache, Învăţământul secundar din Bucureşti între cele două mari reforme şcolare din epoca modernă (1864-1898), în „Revista istorică”, Tom. 1, nr.3, martie 1990, Editura Academiei Române, pag. 249-262.

Ovid Densusianu, Literatura română modernă, Vol. I, Editura Libr. Universală, Bucureşti, 1929, pag. 3 3 C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică Şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pag. 218

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA pedagogice. Publicaţia ”Elevul patriot”, apărută la Bucureşti în anii 1866–1867, îşi fixa ca obiectiv principal să arată tineretului şcolar drepturile şi îndatoririle pe care le are în stat, a contribuit la educaţia civică şi patriotică. În „Revista Pedagogică” ( 1875- 1876), se sublinia deseori, necesitatea educaţiei pentru modernizarea României. Învăţătorii şi profesorii erau participanţi activi ai societăţilor şi asociaţiilor profesionale şi cultural-ştiinţifice, care existau în Bucureşti, precum şi colaboratori ai revistelor literare şi şcolare. Acestea îşi propuneau să dezvolte educaţia tinerilor aşa cum îşi propuse în statutul ei „Societatea pentru învăţătura poporului român”. Încă de la înfiinţarea acesteia în anul 1866, din rândurile ei au făcut parte numeroase cadre didactice. Exprimând cerinţele statului şi ale vieţii „Foaia Societăţii pentru învăţătura poporului român”, arăta în anul 1867 „necesitatea de a se aduna cei ce-şi iubesc ţara în jurul şcoalelor ei spre a le proteja, ale priveghea, a provoca înmulţirea şi îmbunătăţirea lor, a accelera cu un cuvânt, luminarea şi cultura poporului român”. 6 Pot fi aduse în atenţie şi alte proiecte semnificative în plan istoric, care au contribuit la evoluţia naţiunii române. În timp ce societăţile de cultură şi artă, ateneele şi alte instituţii vor participa la crearea unei adevărate mitologii de inspiraţie istorică, Comisia istorică pe care o iniţiase şi o coordonase un timp C.A. Rosetti şi apoi Al. Odobescu, evidenţia rolul istoriei pentru educaţia civică şi patriotică. 7 Alţi mari scriitori vor elabora şi vor susţine idei despre educaţie în general şi educaţie făcută prin intermediul şcolii, precum şi importanţa acesteia în formarea naţiunii române. Astfel scriitorul şi instituitorul Ion Creangă demonstra că educaţia se identifică, cel puţin în primii ani de şcoală cu însuşirea limbii române. Ion Creangă arăta că scopul esenţial al şcolii este de a „învăţa şi de a păstra limba naţională de care se leagă trecutul unui popor”. Totodată el considera şcoala trebuie să facă şi educaţia copiilor. Astfel, la conferinţele pedagogice din august 1883 de la Iaşi, Ion Creangă pleda pentru educaţie completă a copiilor făcută în cadrul şcolii. El arăta că „dacă la ţară nu se poate găsi o educaţie mai bună, apoi

aceasta este din cauza lipsei de şcoli”. Pe când în ţările cu un grad mai înalt de cultură educaţia se lasă parţial şi în sarcina familiei la noi, precizează Creangă „fie la oraş, fie la ţară, trebuie ca şcoala să educe pe copil, binenţeles în strânsă unire cu părinţii; la ţară chiar unii părinţi au nevoie de educaţiune, fiindcă ei nu ştiu încă îndeajuns a deosebi ce este bun şi folositor de ceia ce este rău şi această educaţiune nu se poate da decât de învăţător şi preot prin bunele şi desele exemple la orice prilej li s-ar înfăţişa.” Pentru a fi cineva un bun educator scriitorul considera că trebuia să îndeplinească mai multe condiţii între care: ştiinţa, buna purtare şi maniera, cum şi o îndelungată experienţă însoţită de o atitudine particulară pentru aceasta. 8 Spiru Haret, „marele ministru şi om de bine”, cum l-a considerat Nicolae Iorga, aprecia rolului şi importanţa şcolii româneşti. În raportul către rege din anul 1903, Haret preciza: „Şcoala românească are chemarea sa în viitor. Şcoala trebuie să creeze simţul de solidaritate naţională, fără de care un stat nu poate exista şi care dă unei naţii tărie şi încredere.” Spiru Haret a fost considerat ca fiind unul dintre marii reformatori ai şcolii româneşti. În numeroase rânduri el a accentuat, rolul istoriei în privinţa educaţiei naţionale. El căuta să facă, pe linia educaţiei, din istorie un fel de pedagogie naţională. Într-o circulară, arăta că principala „datorie a şcoalei” este de a forma buni cetăţeni, iar cadrele didactice, trebuie să-i facă pe copii „să preţuiască evenimentele mari ai istoriei noastre”. Prin politica reformatoare, Haret a pus pe acelaşi plan, pentru prima dată, scopul educativ al învăţământului alături de cel instructiv. El scria în această privinţă următoarele: „Învăţământul ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu multe cunoştinţe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, ceia ce se numeşte educaţiunea tinerimii.” 9 Societatea modernă, românească, în plin proces de organizare şi consolidare, însufleţită de idealurile independenţei şi unităţi naţionale, îşi formula tot mai clar obiectivele pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii prin cultivarea 213F

211F

212F

214F

Evoluţia ideilor despre educaţie şi învăţământ în gândirea scriitorilor români din cele mai vechi timpuri până la înfăptuirea statului naţional, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, pag.74 9 Ghe. Smarandache, Spiritul educație la români în epoca modernă, în Studii și articole de Istorie, vol. LXII, Editura Andrada, București, 1997, pag. 100.

Mircea Ştefan, Începuturile Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag. 15-16 7 Alexandru Zub, A scrie şi a face istorie, Editura Junimea, Iaşi, pag. 182-183

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA al XX-lea, şcoala dobândea tot mai mult un caracterul social, dar şi vocaţia democratică, în timp ce spiritul educaţiei îşi găsea rolul fireasc în ansamblul procesului de pregătire a noilor generaţii. Ideile despre educaţie şi învăţământ vor constitui unul dintre factorii care vor grăbi elaborarea şi aplicarea reformelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din primul deceniu al veacului următor, formând cadrul necesar constituirii României moderne.

conştiinţei naţionale, a vocaţiei sociale, prin realizarea sintezei dintre conţinutul instrucţiei şi caracterul naţional al educaţiei. În acest scop, pedagogia şi-a asigurat aportul în domeniul culturii şi al ştiinţelor moderne, pentru soluţionarea democratică a problemelor învăţământului şi educaţiei. Evoluţia de ansamblu a şcolii româneşti rămâne pozitivă, dar erau necesare măsuri legislative, pedagogice şi administrative pentru îmbunătăţirea sistemului de instrucţie şi educaţie a şcolii româneşti în ansamblu. La începutul secolului

Dascălul iluminist Moise Bota (1789-1873)

Preot dr. Pavel Vesa

(1822), devenind focare de difuzare a iluminismului, Aradul se transformă în centrul vieţii culturale româneşti pentru părţile vestice. De aici se porneşte mişcarea pentru emanciparea naţională şi bisericească în care, personalităţi ca Dimitrie Ţichindeal (1775-1818), Constantin Diaconovici-Loga (1770-1850), Moise Nicoară (1785-1861), Iosif Iorgovici (1792-1820) şi alţii, şiau câştigat merite incontestabile. În această perioadă de mare efervescenţă naţională şi socială din prima jumătate a secolului a XIX-lea, şi-a desfăşurat activitatea şi dascălul Moise Bota, care, prin opera lui, diversă şi inegală, acoperă domniile reprezentative ale iluminismului românesc. Este un pilduitor personaj al neamului românesc, în orice domeniu din viaţa publică, dar, cu precădere hărnicia lui acţiona în mod binecuvântat în problemele de educaţie culturală şi naţională. El este angajat în militantismul naţional pătruns adânc de idealul libertăţii omului, solidar cu spiritul iluminismului european pentru care, la fel ca ceilalţi reperezntanţi ai generaţiei luminătorilor, pledează în scrierile sale. A trudit pe tărâmul culturii naţionale şi ecleziastice pentru a împlini testamentul mentorilor săi, fiind considerat un „agitat şi neliniştit”, la fel ca înaintaşii săi. II. Repere istoriografice Viaţa şi activitatea sa au atras atenţia unor cercetători şi istorici din trecut dar şi de astăzi, care îi pun în lumină proeminenta personalitate. În secolul al XIX-lea, în 1875, apărea la Bucureşti lucrarea intitulată Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică a lui Vasile Grigorie Pop 1. În

I. Câteva consideraţii privind contextul politic şi cultural la sfârşitul secolului al XVIII-lea Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, încadrează în plan cultural epoca Luminilor. Ea se afirmă plenar în Transilvania în cadrul mişcării culturale a Şcolii ardelene – enumire prin care înţelegem însăşi şcoala românească istorică şi lingvistică a timpului – aflată prin tot ce a întreprins, prin elaborarea Supplexului (1791), a revendicărilor social-politice, a demonstraţiilor originii şi vechimii nostre, a scrierilor ce au tipărit şi aşezămintelor de cultură ce au fost create în slujba mişcării pentru emancipare socială şi naţională a românilor. În cadrul mişcării ideologice naţionale progresiste din centrele de cultură ale Transilvaniei profilate din vechime, se manifestă acum, mai ales ca centre şcolare, contribuind astfel la crearea unui climat favorabil pentru luminarea şi culturalizarea maselor. Faptul a avut o importanţă covârşitoare în istoria neamului românesc pentru că, iluminismul – iniţiat, coordonat şi susţinut de elita intelectuală reprezentată de corifei, oameni politici, clerici şi dascăli luminaţi – a cuprins şi lumea satelor, dând astfel proporţii fireşti fenomenului cultural, făcându-l să răzbată, cu aportul îndrumătorilor spirituali până în cele mai îndepărtate comunităţi din mediul rural. Una din etapele mai puţin cunoscute ale trecutului cultural din părţile arădene, bănăţene şi crişene, este şi această perioadă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. La începutul secolului al XIX-lea, Aradul a început să aibe în viaţa românească de dincoace de Carpaţi un rol de cea mai mare importanţă. Prin înfiinţarea Preparandiei (1812) şi a Institutului Teologic

215F

Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literatirei române şi literaţilor ei de la începuturi şi până astăzi în ordine cronologică (Ediţie critică,

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA câteva pagini face referiri succinte la viaţa şi activitatea dascălului Moise Bota. Un loc onorabil ocupă şi în Enciclopedia Română apărută sub coordonarea lui Cornel Diaconovici, Enciclopedia Română, tom I, Sibiu, 1896, p. 551 2. Marele istoric Nicolae Iorga, în volumul al II-lea din Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821) 3 , aminteşte, în treacăt, despre o culegere de versuri apărută în 1829, iar în Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea. De la 1821 înainte, aminteşte despre versurile dedicate lui Nestor Ioanovici, primul episcop român al Aradului, şi menţionează că Moise Bota „mai scrisese un număr de piese de ocazie” 4. Moise Bota cu manualele sale şcolare este menţionat şi de Onisifor Ghibu în Din istoria literaturii didactice româneşti 5, iar mai târziu de Vasile Popeangă în monumentalele sale cărţi despre şcolile româneşti din părţile arădene, care conving despre ideile pedagogice puse în practică de iluminatul dascăl arădean 6 . Primul studiu dedicat în întregime vieţii şi activităţii lui Moise Bota, este cel datorat lui Ştefan Pop, Icoane din trecutul cultural al Aradului. Dascălul Moise Bota, apărut, în anul 1929, în mai multe foiletoane din „Biserica şi Şcoala” 7 . Un loc binemeritat şi-a câştigat şi în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (Bucureşti, 1979, pp. 120-121). Ample referiri găsim şi în contribuţiile datorate lui Gheorghe Ciuhandu 8 , Nicolae Bocşan 9 , Pavel Vesa 10 şi Doru şi Mădălina Bogdan 11.

Activ şi zelos, dascălul Moise Bota nu are poate meritul de a fi produs ceva de valoare nepieritoare pentru cultura românească, dar are meritul incontestabil de a fi scris într-un timp când numărul celor ce scriau, nu numai dincoace de carpaţi, dar şi dincolo, era foarte restrâns. III. Naşterea, studiile, intrarea în viaţa publică Născut în anul 1789, după unii la Giula 12, după alţii la Arad 13, într-o familie modestă, ca băiat sărac din popor, a avut mijloace materiale puţine pentru a putea obţine o educaţie înaltă. De aceea el s-a măginit a-şi exploata mai mult talentul natural, care nu i se poate contesta. După absolvirea Şcolii primare, în luna aprilie a anului 1813 se înscrie la Preparandia din Arad, la vârsta de 24 de ani, pe care a absolvit-o după 15 luni, în septembrie 1814 14. Aici a avut ca profesori pe Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici-Loga, Iosif Iorgovici, care reprezintă la un loc curentul de redeşteptare naţională a românilor din aceste părţi, la începutul secolului al XIX-lea. Fiind elev a lui D. Ţichindeal, mai târziu devenindu-i bun prieten, se nutrea mult din cunoştinţele acestuia, cu care, alături de Moise Nicoară şi alţi români din aceste părţi, a luptat pentru o Episcopie românească la Arad, polemizând cu ierarhia superioară ecleziastică de la Carloviţ. După absolvirea Preparandiei a funcţionat ca învăţător în mai multe comune din Banat, militând totodată pentru redeşteptarea conştiinţei naţionale, pe când limba românească – izgonită din Biserică şi Şcoală – avea mare trebuinţă de apărători şi cultivatori. În anul şcolar 1818-1819 este încadrat la şcoala din Lipova unde, în acest an i se încredinţează o clasă alcătuită dintr-un efectiv de 80 elevi, iar în anul şcolar următor, pe lângă

216F

217F

226F

227 F

218F

219F

228F

220F

221F

222F

224F

223F

225F

studiu introductiv şi note de Paul Lăzărescu), Bucureşti, 1982, p. 208. 2 . Biografia lui Moise Bota din această lucrare o datorăm lui Iuliu Vuia. 3 Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII (16881821) (Ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu), vol. II, Bucureşti, 1969, p. 380. 4 Idem, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea. De la 1821 înainte, vol. I (Ediţie şi note de Rodica Rotaru, Prefaţă de Ion Rotaru), Bucureşti, 1983, p. 110. 5 Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice româneşti (Ediţie îngrijită de Octav Păun, Tabel cronologic, studiu introductiv, note şi comentarii de Vasile Popeangă), Bucureşti, 1975, pp. 114, 259, 302. 6 Vasile Popeangă, Un secol de activitate şcolară românească în părţile Aradului. 1721-1821, Arad, 1974, Idem, Şcoala românească din părţile Aradului la mijlocul secolului al XIX-lea. 1821-1867, Arad, 1979, pp. 167-168, 207-208, 233, 236. 7 Ştefan Pop, Icoane din trecutul cultural al Aradului. Dascălul Moise Bota, în “Biserica şi Şcoala”, anul LIII, nr. 41, 6 octombrie 1929, pp. 4-5; nr. 43, 20 octombrie 1929, p. 110; nr. 47, 17 noiembrie 1929, p. 6. 8 Gheorghe Ciuhandu, Episcopii Samuil Vulcan şi Gherasim Raţ. Pagini mai ales din istoria românilor crişeni 1830-1840, Arad, 1935, pp. 336-337

Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986, pp. 227, 302. 10 Pavel Vesa, Episcopia Aradului între 1786-1830, Arad, 2010, p. 153; Idem, Eparhia Aradului în perioada episcopului Gherasim Raţ (1835-1850), Arad, 2008, pp. 308-311. 11 Doru Bogdan, Mădălina Bogdan, Portrete de mari dascăli şi cărturari din secolul al XIX-lea şi al XX-lea, foşti absolvenţi ai Preparandiei din Arad, în vol. “Şcoală. Cultură. Naţiune. Omagiu dascălului şi cărturarului profesor universitar doctor emerit Vasile Popeangă”, Arad, 2010, pp. 64-69. Vezi şi Doru Bogdan, Preparandia din Arad în conştiinţa cultural-istorică a epocii sale (1812-2012), Arad, 2012, pp. 343-348. 12 Teodor Botiş, Istoria Şcoalei Normale (Preparandiei) şi a Institutului Teologic ortodox român din Arad, Arad, 1922, p. 416.; vezi şi C. Diaconovici, Enciclopedia Română, tom I, p. 151; Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979, p. 120. 13 V. Gr. Pop, op. cit., p. 208. 14 T. Botiş, op. cit., p. 416.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA până acum avută” 17. În zadar cerea postul din Lipova fiindcă era sistematic refuzat. În cele din urmă este transferat la şcoala din Făget, unde a căutat să-şi facă numai datoria. Din cauza greutăţiilor familiale este nevoit să părăsească Făgetul şi să se stabilească la Lipova, unde locuiau părinţii soţiei sale. În cel din urmă solicită post de învăţător în părţile caransebeşului sau ale Oradiei, motivând că „în toate datorinţele ale chemării mele de a lumina tinerimea mie încredinţată râvnitoriu am fost, iară zic cauza nu am slugărit”, socotinduse îndreptăţit a primi unul din posturile solicitate. În 1822 Ioan Mihuţ îi oferă „staţia din Vasiova cea cărăşască”, pe atunci vacantă, „iară dacă Moise Bota o va pofti să o capete va fi dator a o cere” 18. În anul 1823, Moise Bota merge la Buda pentru a argumenta nevinovăţia sa. Probabil de această călătorie se leagă şi apariţia volumului Versuri (Buda, 1823, text latin şi chirilic) 19. În anul 1835 reuşeşte să fie ales învăţător în TimişoaraElisabetin, însă Consistoriul eparhial sârbesc nu a validat alegerea pe motiv că a tipărit cu litere latine 20. Ca şi când nu ar fi fost destule aceste necazuri, este nevoit să părăsească Banatul şi să se refugieze la Sibiu, unde, episcopul Vasile Moga (1810-1845), îi acordă multă înţelegere. Reîntors de la Sibiu, în anul 1836 funcţiona ca învăţător în Giroc de lângă Timişoara. Moise Bota milita mereu pentru introducerea alfabetului latin în scrierea „graiului nostru”, a dică a limbii române. Aici, pregăteşte pentru tipar primul volum din Graiul român, tipărit în 1836 la Buda. Nu cunoaştem până când a funcţionat la această şcoală. Un lucru este însă cert, în anul 1846, reîntors în Arad, solicita comunităţii româneşti să fie numit crâsnic la biserica catedrală. În cererea sa menţiona că a slujit învăţământul peste 36 de ani ca învăţător şi în tot acest timp a elaborat „11

clasa pe care o conducea încă din anul trecut, i se mai încredinţează o clasă cu un efectiv de 58 elevi 15. La şcoala din Lipova, alături de colegul său, învăţătorul Vasile Lungu, se integrează în mişcarea naţională promovată de intelectualitatea arădeană al cărui promotor era deja Moise Nicoară, fapt care nu era pe placul autorităţilor, mai ales celor ecleziastice, motiv pentru care are de suferit. Această îndrăzneală îi va aduce învăţătorului M. Bota numai necazuri din partea ierarhiei sârbe de la Carloviţ, mai ales atunci când cerea un post de învăţător, postul din Lipova îi fusese declarat vacant. Pentru recuperarea postului de la şcoala din Lipova, M. Bota a înaintat numeroase memorii, însă toate au rămas fără rezultatul aşteptat. În cea de-a treia „scrisoare” – (n. n. memoriu) înaintată la 19 octombrie 1821 prin care solicita reocuparea postului din care fusese dat afară, subliniează cât de greu a suportat „această patimă şi grea pedeapsă”. Inspectorul general al şcolilor naţionale din Ungaria, Uroş Nestorovici, cunoscând adevărul, s-a situat pe poziţiile Curţii de la Viena. Într-un raport din 25 februarie 1822, inspectorul justifica propunerea de mutare a învăţătorului Moise Bota, prin disensiunile existente întrecomunităţile română şi sârbă, fără a face însă referire la mişcarea pentru drepturile naţionale ale românilor. Inspectorul îl caracteriza ca pe un învăţător abil şi propune mutarea lui iar postul să fie declarat vacant. În petiţia din 22 martie 1822, Moise Bota arăta că a fost înlăturat „fără de a mi se arăta mai vreo cauză” 16. Referitor la activitatea de la şcoala din Lipova, Ioan Mihuţ, fostul său profesor de Pedagogie, Metodică şi Istorie de la Preparandie (1812-1816), notează că învăţătorul Moise Bota şi-a îndeplinit obligaţiile cu corectitudine şi nu a înregistrat nicio reclamaţie împotriva lui. Îl considera ca pe un elment bine pregătit. Cu toate acestea nici I. Mihuţ nu îl poate ajuta să-şi recapete postul de la Lipova, M. Bota fiind cunoscut ca făcând parte din categoria „indivizilor neliniştiţi ai naţiunii valahe”. În 12 noiembrie 1821, Ioan Mihuţ arăta că din ordinul „domnului consilier şi a şcoalelor mai mare inspetor, staţia Lipovii cum a o căpăta nu poate numai alta la alt loc mai şi aceasta iarăşi prin instanţie să o ceară, adăugând la instanţia sa şi atestate despre purtarea sa şi moralitatea sa cea

231F

229F

232F

233F

234F

230F

Ibidem, p. 143. Ibidem, pp. 143, 144. 19 Şt. Pop, op. cit., în “Biserica şi Şcoala”, nr., 43, 20 octombrie 1929, p. 10; V. Popeangă, op. cit., p. 143. Versurile considerate de Nicolae Iorga “slabe”, sunt precedate de consideraţii contra “cârtitorului din Haale”. În 1823, un anume Tököly, sârb din Arad, în urma lui Bartolomei Kopitar mare slavist şi cenzor de cărţi la Viena, atacă anonim operele lui Petru Maior, mort în 1821. Apărarea i-a luat-o Damaschin T. Bojincă (vezi: Enciclopedia Română, tom I, p. 524; Ovid Densuşianu, Literatura română modernă, vol. I, Bucureşti, 1920, p. 67; N. Iorga, op. cit., p. 265, 471; Atanasie Marian Marienescu, Viaţa şi operele lui Petru Maior, Bucureşti, 1883, pp. 42, 43, 44; George Pascu, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, Iaşi, 1927, pp. 230-232). Acestea sunt consideraţiile care preced versurile în discuţie. 20 Şt. Pop, op. cit., nr. 41, 6 octombrie 1929, p. 4; C. Diaconovici, Enciclopedia Română, tom I, p. 151; Gh. Ciuhandu, op. cit, p. 336. 18

V. Popeangă, Un secol de activitate şcolară românească în părţile Aradului. 1721-1821, p. 142. 16 Ibidem, pp. 142, 143.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA felurimi de cărţi româneşti, dintre care până acum trei ani am şi avut norocul a le scoate la lumină”. Cu toate insistenţle sale nu a fost angajat, iar în anii următori revoluţiei de la 1848-1849, îl găsim funcţionând ca notar în Şiclău 21. Mai târziu, prin deceniul şapte al secolului al XIX-lea, încărcat de bătrâneţe şi necazuri, dar având încă inima tânără şi plin de cel mai pur foc patriotic, se stabileşte la Baia de Criş, reşedinţa districtului Zarand, unde, sub protecţia subprefectului Iosif Hodoş (1829-1880), ocupă un post de copist în cancelaria prefecturii. Aici funcţionează până în anul 1873, când, la 19 st. n. ianuarie, trece la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul din Ţebea, aşa după cum citim în Necrologul publicat în „Lumina”: „Necrolog. Moise Bota, cunoscutul scrietor românesc, în etate de 84 de ani a repausatu la baia de Crşu în 19 Ianuariu şi s-a înmormântat în 20 Ianuariu st. n. 1873 în cimitirul din Cebia, unde zace şi eroul Iancu. Activitatea lui literară a lăsat urme neşterse mai vârtos în sintassa scrietorilor noştri dincoace de Carpaţi. Are mulţi discipoli, deşi nu toţi vreau să dee mastrului lor recunoştinţă datorită. Aceasta e convingerea noastră ce ni-am espreo şi faţă de reposatul. Îl gelesc fiii, ficele, consengenii şi naţiunea. Era noi împlinim dorinţa răposatului ce şia arătat-o ginerelui său Murju, ca adecă în “lumina” se-i zică: Fie-i ţărâna uşoară” 22. Astfel, dascălul iluminist Moise Bota îşi doarme somnul de veci „în umbra Luminilor neadormite ale sufletelor lui Iancu şi ale celorlalţi martiri ai neamului” 23. IV. Activitatea didactică şi culturală În deceniul al treilea al seclului al XIX-lea se înregistrează un real progres în domeniul culturii. Învăţătorul Moise Bota, un adept al ideilor iluministe promovate de foştii săi profesori de la Preparandia arădeană, „a mers aşa de departe cu cutezanţa sa căci era în adevăr cutezare pe timpul acela, încât la 1820 a tipărit un mic abecedar cu litere latine”, apărut la Buda şi este prima încercare la români de a tipări cu litere latine o carte de şcoală poporală 24.

Nu poate fi întâmplător faptul că Moise Bota, care era angajat în mişcare pentru emancipare naţională a românilor din aceste părţi, scoate de sub tipar Versuri îndemnătoare către deprinderea tinerimii româneşti întru învăţături ca un dar de gratulaţie pe auritul annu nou MDCCCXXIX, apărută în anul 1829 în Tipografia Universităţii din Buda. Moise Bota a folosit versurile, este adevărat, cu multă stângăcie, pentru a comunica sau întări ideea transmisă, pentru că „genul este cultivat în epocă nu atât pentru virtuţiile sale potice, cât mai ales ca u pretext pentru a transmite o idee, filosofică, politică, morală sau culturală în general” 25. În Versuri îndemnătoare, textul este tipărit pe două coloane paralele cu alfabet chirilic şi cu litere latin. Compunerile sale, scrise într-o limbă greoaie, ezitantă (între forme populare, regionale şi creaţii latinizante) fie că e vorba de fabule, poezii politice (Cântecul vaierii dreptului în patria străină, Cântecul poporului român) sau de vresuri erotice, sunt extrem de prolixe. Rămâne dorinţa sa sinceră de a educa în spiritul dragostei şi respectul faţă de limba strămoşească 26. Moise Bota face elogiul ţărilor care au „bărbaţi excelenţi, cu frumuseţea culturii învăţaţi”. El îşi îndeamnă contemporanii să fie virtuoşi şi energici ţi acţiunea de „procopsire” a tinerilor. Din dragostea pe care el a purtat-o tineretului a izvorât îndemnul de a munci pentru „poleirea tinerimei române”. În concepţia sa, un fapt semnificativ pentru naţiunea română este întrebuinţarea literelor strămoşeşti 27. Cu prilejul alegerii primului episcop român al Aradului, în persoana lui Nestor Ioanovici (18291830), Moise Bota îi face o dedicaţie în versuri, având titlul: Dedicaţie la instalarea mult strălucitului Domn Nestor Ioanovici anteiul ca Român cu mila lui Dumnezeu ritului g. n. u. Drept credincios episcop de Maiestate Sa înălţiatu Imperat şi Craiu Franc I-ul, pe Diecesul Aradului vechiu, Oradiei Mari, Ienopolei şi a Hălmagiului anomit închinat în Arad, apărută la Arad în 1829 28. M. Bota „avu norocoasa inspiraţie de a facilita în stichuri selecte şi întocmite ad-hoc, veselia întârziată a norodului creştinesc românesc pentru

235F

239F

240F

236F

237F

241F

242F

238F

A.rhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Arad, Fond Parohia ortodoxă română Arad-Centru, pachet 1, f. 35; Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, p. 121. 22 “Lumina”, anul II, nr. 3, 21 ianuarie/2 februarie 1873, p. 24. 23 D. Bogdan, M. Bogdan, op. cit., p. 65. 24 V. Gr. Pop, op. cit., p. 208; Gh. Ciuhandu, op. cit., p. 336; Abecedarul a fost semnalat de Iuliu Vuia în „Vatra şcolară” din 1909 (p. 259), şi de „Anuarul învăţământului primar şi normal din regiunea Timişoara pe anul 1924-1943”, Timişoara, 1943, p. 225. vezi şi O. Ghibu, op. cit., pp. 114, 259, 302.

N. Bocşan, op. cit., pp. 227, 302. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, p. 121. 27 V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului la mijlocul secolului al XIX-lea. 1821-1867, p. 233. 28 Cornelia C. Bodea, Moise Nicoară (1784-1861) şi rolul său în lupta pentru emanciparea naţional religioasă a românilor din Banat şi Crişana, Arad, 1943, pp. 125-127. 26

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA reintegrarea ierarhiei proprii, pentru reintronizarea pontifului său” 29 . În acest fel îşi exprima sentimentele sale de bucurie pentru izbânda „lucrului românesc”, primul episcop de neam român al Aradului, făgărăşanul Nestor Ioanovici (1829-1830). În acelaşi an, 1829, pentru aceeaşi izbândă naţională şi ecleziastică a românilor din cuprinsul Episcopiei Aradului, alţi doi tineri români din zonă, Moise Suciu şi Petru Maler Câmpeanu, ambii studenţi la Facultatea de Drept din Pesta, vor dedica şi ei câteva versuri în numele tinerimii studioase 30. Este perioada în care se accentuează tendinţele de introducere a limbii maghiare în şcolile poporale româneşti. Interferenţele culturale românomaghiare au devenit mai pronunţate şi era firesc ca într-o asemenea atmosferă să apară şi lucrări menite să stimuleze predarea limbii maghiare în limbile româneşti. Una din aceste lucrări este Graiul român în limba domnitoare sau modul mai uşor d’a învăţa Românu limba ungurească, de Moise Bota, românescu învăţătoriu din Giroc lucrat. În Buda, cu tipariu a Krăescii tipografii, 1836, un abecedar bilingv româno-maghiar, tipărit cu litere latine. Al doilea volum, Graiul român sau românoungurească limbă sau convorbiri a acestor două limbi prin îndeletnicire mai uşoară învăţată, a apărut în Tipografia lui Iosif Beimel din Pesta în 1847. La Şiclău, unde mai târziu ajunge notar, se cumpăraseră un număr de 10 exemplare din Graiul român în 1848, iar învăţătorul Statevici Ioan din Zeldiş se înscria pentru tomul al doilea 31. Cartea a putut vedea lumina tiparului datorită concursului prenumeranţilor, printre care se găseau mari latifundiari şi funcţionari superiori ai comitatelor bănăţene şi crişene. Elaborată în anii care cunosc intensificarea studiului limbii maghiare, M. Bota face distincţie între „limba domnitoare” şi limba „mămească” a copiilor, pe care o vorbim „noi românimea ca cea mai veche gintă moscească”. În carte sunt mici bucăţi de citire, unele cu conţinut istoric, cum este Despre limba română, în care vorbeşte despre Dimitrie Ţichindeal, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Damaschin Bojincă. Face apel la istorie, subliniind

latinitatea românilor şi permanenţa lor pe pământul vechii Dacii. Iluminismul învăţătorul Moise Bota este evident în toată activitatea lui, un iluminism pus în slujba unor imperative naţionale care îl fac să stăruie şi pe tărâmul cultivării limbii române prin şcoală. Din această cauză, secţia locţiitoare de învăţământ din Oradea a dispus ca această carte să nu mai fie utilizată în şcoli ca manual de citire 32. În 25 februarie 1840, informa publicul românesc că are opt feluri de cărţi gata pentru tipar şi roagă pe cei care doreau să se prenumere să se anunţe la reprezentanţii săi din Arad, Timişoara, Lipova, Logoj, Făget, Şiria, Chişineu-Criş, Pecica şi Oradea. Cele opt „felurimi” de cărţi adunate erau următoarele: 1. Versurile, 2. Crescina morală, 3. Teatru în patru tomuri, 4. Diamantul roman, 5. Cartea de visuri, 6. Amicul naţiei, 7. Apărarea naţiei, 8. plăcerea naţiei 33. După patru ani, în 2 septembrie 1844, întro scrisoare adresată episcopului Gherasim Raţ, prin care îi aducea la cunoştinţă despre scrierile sale, menţionând un număr de şapte titluri gata pentru tipar: „Diamantul românesc, Creştinul moral, Amicul Naţiei, Apărarea Naţiei, Teatru în patru tomuri, Episcopatul Aradului şi viaţa unui adevărat român, gătite fiind, din lipsa meţenă astăzi numai în mansucripte îmi stau”. Cu toate că un an întreg a umblat „printre românii Ungariei, Banatului şi a Transilvaniei”, nu a găsit „ajutorire naţională cătră naintarea numitelor opere să-mi tindă” 34. În anul 1847, Moise Bota pretintă publicului cititor încă o Provocare la prenumerarea operelor sale. După revoluţia de la 1848 înregistrăm apariţia unei perspective istorice asupra actului educativ şi a pedagogiei ca disciplină chemată să-l studize. Activitatea de explicare a continuităţii şi permanenţei istorice pe pământul românesc pe care Şcoala ardeleană a desfăşurat-o cu strălucire a generat căutări şi studii nu numai în domeniul istoriei poporului român şi a limbii sale, ci şi în sfera culturii şi civilizaţiei româneşti. Românii se apleacă spre sfera culturii şi civilizaţiei române nu numai pentru a dezvolta conştiinţa romanităţii noastre şi a dovedi latinitatea limbii ci şi pentru a găsi cultura romană şi greacă, valori şi metode care să stimuleze activitatea naţională a tinerilor. Aşa au

243F

246F

244F

247F

248F

245F

Şt. Pop, op. cit., în “Biserica şi Şcoala”, anul LIII, nr. 41, 6 octombrie 1929, p. 4. 30 Moise Suciu, Semnul bucuriei şi a poftei inimei, Buda, 1829; Pătru Maller Câmpeanu, Simbolul plinelor de bucurie simţiri, Buda, 1829. 31 Vasile Popeangă, Eduard I. Găvănescu, Victor Ţârcovnicu, Preparandia din Arad, Bucureşti, 1964, p. 102.

Pentru amănunte vezi: V. Popeangă, op. cit., pp. 167, 168, 236. Înştiinţare, în “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 30 mrtie 1840, la V. Popeangă, op. cit., p. 236. 34 Arhiva Arhiepiscopiei Aradului, doc. 253/1844. Scrisoarea din 2 septembrie 1844 către episcopul Gherasim Raţ. 33

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA apărut preocupările în domeniul istoriei pedagogiei. Una din primele încercări în acest domeniu aparţine învăţătorului Moise Bota, care, în anul 1856 a început să elaboreze lucrarea intitulată Modul de educaţiune sau creşcerea vechilor egipteni, persieni, greci şi romani, tipărită la Sibiu în Tipografia Closius în anul 1858 (77 p.) 35 . În cuvântul adresat patronului său, directorul şcolar Constantin Ioanovici, Moise Bota precizează că scopul pe care l-a urmărit prin lucrarea sa a fost să prezinte românilor cunoştinţe despre educaţia popoarelor vechi care au luptat pentru înaintarea lor culturală şi în a căror conduită găsim strălucite exemple morale. După exemplul strămoşilor noştri romani, trebuie să asigure educarea tineretului cu mai multă energie şi „mai cu învaporat ţel de naţiune”. Referindu-se la modul de educaţie instituit în viaţa populaţiei vechi, Moise Bota arăta că actul educativ desfăşurat în lumea antică avea ca scop fortificarea corporală a tinerilor şi formarea caracterului lor. El relevă particularităţile actului educativ la persieni, egipteni, greci şi romani, aducând în peisajul pedagogic al epocii concepte noi, cum era educaţia politică şi ştiinţifică. Educaţia romană a reţinut atenţia lui M. Bota prin finlităţile urmărite. El relavă valoarea educativă a caracterului frumos ca ideal al cţiunii formative. Ca urmaşi ai romanilor, românii pot reţine din modul vieţii strămoşilor două elemente, şi anume: 1. trăsăturile frumoase de caracter, modestia, bunăcuviinţa, spiritul de dreptate şi însufleţirea naţională., şi 2. spiritul de unitate de care ei au fost animaţi în diferite momente ale existenţei lor. El considera că românii din Transilvania, Banat, Ţara Românească, Moldova, Bucovina şi Basarabia, trebuie să facă din educaţie un factor de unitate naţională 36. Moise Bota considera lucrarea sa cu problematică istorică din domeniul pedagogiei ca având un mesaj clar pentru contemporanii săi. Reţinem că una din primele încercări arădene în domeniul pedagogiei a fost pătrunsă de ideea că studiul evoluţiei actului educativ trebuie făcut printr-o viziune modernă, pentru a reţine din lumea îndepărtată a anticilor valori educative şi modele de acţiune care să fertilizeze gândirea pedagogică a epocii şi acţiunea formativă în

complexitatea ei. Pentru Moise Bota, educaţia este una dintre acţiunile prioritare în viaţa romanilor, iar orice neglijare a educaţiei tinretului poate întârzia progresul nostru cultural 37. În anul 1856, Moise Bota se adresează din nou publicului larg invitându-i să se prenumere la lucrările sale gata pentru tipar: 1. Metodul de educaţiune; 2. Modul de creşcere a românilor de acum; 3. Moralul creşcinesc; 4. Versurile 38. Din păcate, manuscrisele lui M. Bota, rămase netipărite, s-au pierdut fără a putea cunoaşte, în afară de tematică, şi conţinutul lor. În anul 1861, la Pesta, tipăreşte Calendariu românu pe anulu comunu de la Christosu 1862. Compusu de Moise Bota, Anulu III, cu un cuprins foarte variat 39. Autorul era conştient de originea daco-romană a poporului român, şi cu toate acestea simţea din plin lipsa drepturilor naţionale şi sociale, el neîncetând a spera în vremuri mai bune. În articolul intitulat O privire repede asupra desvoltării şi a luminării omenimei (p. 43-49), apărut în calendarul menţionat, termina astfel: „Dee Dumnezeu ca naţiunea noastră până mai este timp gonită din toate părţile să se bucure de un veitoriu frumos şi măreţ ca fiii ei să rămână credincioşi totdeauna ca apoi cu puteri unite să putem arăta lumii întregi, că suntem din viţa acelora de care s-a înfricoşat lumea întreagă, şi ca să nu fim străini în patria noastră câştigată prin sângele strănepoţilor noştri romani. Să trăiască românimea”. În Soarta omenească şi omul virtuos (pp. 49-51), deplânge greutăţile omului din timpul vieţii datorită faptului că nu caută binele Suprem, „nu ascultă de învăţătura Divinului Absolut”, a lui Dumnezeu. În concepţia sa despre soarta 251F

249F

252F

253F

Ibidem, p. 208. Provocare la prenumeraţiune, în “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, XIX, 1856, pp. 25-26, la V. Popeangă op. cit., p. 236. 39 Foaie de titlu (p. 1); Cronologia care începe de la facerea lumii 7862 (p. 3-4); Semnele cereşti (p. 4); Planeta domnitoare pre 1862 (p. 5); Cele patru anotimpuri (p. 5); Despre eclipsuri (p. 5); Pascalia pre anulu acesta 1862 (p. 5); Calendar creştin (p. 6-17); Genealogia casei domnitoare austriece (p. 18-19); Mai marii clerului bisericii orientale (p. 19-21); Viaţa împăratului roman Traian (p. 22-31); Sentimente de bucurie (p. 32-33); Steaua Roşie, versuri de Moise Bota (p. 34-35); Jurământul, poezie semnată St. (p. 35-36); Un secret, poezie semnată de Emeric B. Stănescu (p. 37-39); Cununa fetei, poezie semnată de Pan Draga (p. 39); Mângâierea de sine, poezie semnată St. (p. 40-41); Dorului, poezie de Pan Draga (p. 41); Zice cine cât o zice, poezie de Pan Draga (p. 41-42); Trecutul preasfântului şi venitoriului (p. 42); O privire repede asupra desvoltării şi a luminării omenimei (p. 43-49); Soarta omenească şi omul virtuos de Moise Bota (p. 49-50); Un răsunet de P. B. (P. 5152); Maxime (p. 52-56); Târgurile cele mai însemnate din Ungaria şi din Banat (p. 57-58).

250F

Cartea are următorul cuprins: Precuvântare; Modul educaţiunei popoarelor vechi (p. 1); I. Modul educaţiunei egiptenilor (p. 2-5); II. Modul educaţiunei persienilor (pp. 6-11); III. Modul educaţiunei grecilor (pp. 11-49); IV. Modul educaţinei romanilor (pp. 50-59); Spre modul educaţinei vechilor câteva puse însemnări (pp. 60-69). 36 V. Popeangă, op. cit., pp. 207-208.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA şi viu grai, a militat pentru promovarea culturală a românilor. În toate scrierile sale s-a referit la necesitatea luminării tinerilor prin dezvoltarea conştiinţei romanităţii noastre şi educarea lor „în limba maicii”. Înregistrăm la el şi cultivarea unui entuziasm romantic pentru cultură. Se arată preocupat de problema educaţiei tineretului în spirit naţional, de promovarea culturală a poporului, luminarea părinţilor, despre rostul şcolii şi al educaţiei şi difuzarea ştiinţei între oameni. Avându-l profesor pe Constantin Diaconovici-Loga, învăţătorul Moise Bota a fost influenţat de ideile acestuia. La fel ca profesorul său, constată cât de uşoară este lumina pentru neamul românesc şi că aceasta se poate face numai prin bărbaţi învăţaţi, şcoli şi cărţi în „limba maicii [...] cum au putut şi alte neamuri, care până n-au început aşa, erau şi ele întunecate”. Iluminismul lui Moise Bota este evident în toată activitatea lui, un iluminism pus în slujba unor imperative naţionale, care îl fac să stăruie şi pe tărâmul cultivării limbii române prin şcoală.

omenească stăruie asupra concepţiilor creştine. Îndepărtarea de Dumnezeu nu are alt rezultat decât intrarea răului în lume. Nădejdea şi credinţa în Dumnezeu ne va putea scoate din tot răul care se abate asupra poporului român. „Fiecare trebuie să aibă răbdare căci timpul va rezolva totul”, era de părere Moise Bota. Îl întâlnim între principalii colaboratori ai almanahului „Muguri” editat la Arad începând cu anul 1859, de Mircea V. Stănescu, „prin conlucrarea junimei clericale şi studioase a claselor gimnaziale superioare” din oraşul de pe malul drept al Mureşului. Cu toate stângăciile oricărui început literar, almanahul a atras totuşi interesul profesorului Aron Pumnul care, cu simţul său cultural şi disponibilitatea sa stimulativă, mai ales pentru tinerimea română, a apreciat lucrarea ca o probă „că tineretul român de la dumneavoastră începe a da semn de viaţă naţională”, după cum îi scria lui Atanasie şandor în 15 iulie 1859. Concluzii Dascălul iluminist Moise Bota s-a afirmat ca unul dintre primii învăţători arădeni, care prin scris

CEL MAI VECHI TRICOLOR ROMÂNESC DIN TRANSILVANIA (1869)

dr. Ioachim Lazăr

acestui tricolor românesc, a avut loc în cadrul bisericii ortodoxe din satul Crişan (comuna Ribiţa), judeţul Hunedoara. Satul Crişan (care până în anul 1930 s-a numit Vaca) a mai oferit asemenea surprize arheologilor sau istoricilor care au păşit pe acolo în decursul anilor. În anul 1934, reputatul istoric, dr. Ioan Lupaş a întreprins în satul Crişan o cercetare pentru culegerea unor date privind Răscoala din 1784, în special despre unul din conducătorii ei, Gheorghe Crişan, născut în acest sat 1. Istoricul Ioan Lupaş a sosit în sat în ziua de luni, 18 septembrie 1934, fiind însoţit de profesorii Liceului „Avram Iancu” din Brad, dr. Ioan Radu şi Dumitru Rusu 2. A fost vizitată şcoala şi „biserica, unde a cercetat cărţile vechi ce se află în biserică, de pe la 1708 începând” 3. 254F

Cercetările întreprinse în diverse instituţii, biserici, case parohiale, şcoli continuă să ne rezerve unele descoperiri deosebit de valoroase pentru istoria culturală şi spirituală a poporului român. Una dintre cele mai importante descoperiri făcute de către noi, în vara anului 2004, a fost un steag tricolor confecţionat în anul 1869, pe care-l considerăm una dintre cele mai valoroase piese. Descoperirea, de fapt redescoperirea

255F

256F

Casa parohială Crişan, Cronica parohială Crişan (Vaca), Jud. Hunedoara, p. 3-30. 2 Ibidem. 3 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA De asemenea, au vizitat monumentul lui Crişan, operă a sculptorului Marcel Olinescu, inaugurat în anul 1929, în urma unei colecte publice organizate la nivelul întregii ţări. Istoricul Ioan Lupaş s-a interesat şi de familia lui Gheorghe Crişan în vederea obţinerii de noi date pentru cartea „ce Domnia Sa o va scrie pentru serbările ce se vor ţine în toamna anului 1934, când se împlinesc 150 de ani de la revoluţia lui Horia” 4 . Cu această ocazie, istoricul a mai aflat că încă se mai păstra casa părintească a eroului, deşi refăcută (după incendiul care a distrus-o parţial în timpul Revoluţiei din 1848, în urma aprinderii satului de către trupele represiv maghiare pătrunse pe Valea Crişului Alb). A publicat imaginea casei în cartea sa Răscoala ţăranilor din Transilvania la anul 1784 5. Pe baza acestei imagini s-a trecut la refacerea Casei memoriale Crişan, inaugurată la 4 noiembrie 1979 6. O altă importantă descoperire a fost legată de existenţa unei vechi mănăstiri ortodoxe care a funcţionat aici vreme de peste două secole. La insistenţele noastre, în vara anului 1990, un grup de arheologi de la Cluj, Bucureşti şi Deva a efectuat un sondaj pe locul indicat de toponimul „La Mănăstire”, aflat în apropierea hidronimului „Pârâul Mănăstirii” 7. În campania din anul următor a fost dezvelit întregul complex mănăstiresc, ridicat în mai multe etape, începând din ultima parte a secolului al XVI-lea. Importanţa descoperirii arheologice de aici a determinat Episcopia Ortodoxă a Aradului şi Hunedoarei să treacă la reactivarea mănăstirii, prin ridicarea unui nou edificiu a cărui piatră de temelie a fost sfinţită la 29 iunie 1992. Revenind la steagul redescoperit de către noi în vara anului 2004, trebuie să menţionăm că el a fost găsit în contextul strângerii unor date pentru întocmirea unei monografii a acestui sat istoric din Zarand, în care s-a născut Crişan, cel de-al treilea căpitan

al Răscoalei din 1784, alături de Horea şi Cloşca. Biserica în care s-a păstrat steagul a fost construită în anii 1844-1852 şi a constituit unul dintre obiectivele cercetării noastre. Au fost cercetate cu de-amănuntul interiorul bisericii, turnul şi mai ales podul. Aruncând o privire printre obiectele bisericeşti scoase din uz şi depozitate aici, atenţia ne-a fost reţinută de un steag înfăşurat în jurul băţului de lemn, având culorile roşu, galben şi albastru. Prima noastră impresie a fost că am descoperit steagul care a însoţit delegaţia comunităţii Crişan la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Dar surpriza a fost totală în momentul desfăşurării steagului, când am văzut inscripţia de pe el. Era un steag tricolor cu aproape 50 de ani mai vechi. Pe tricolor se află inscripţia „Trăiască Dr. J. Hodoşiu, 1869” 8 . Pentru publicarea sa, dar mai ales pentru descifrarea semnificaţiei acestei date, am început o cercetarea a tuturor surselor posibile pentru a afla cărui eveniment important i-a fost dedicat. Toate relatările documentelor de arhivă, presă sau memoriale ne indică faptul că cel mai important eveniment din Zarand, din cursul anului 1869, a fost deschiderea cursurilor Gimnaziului greco-ortodox din Brad. În ceea ce priveşte personalitatea dr. Iosif Hodoş, contribuţia sa la dezvoltarea culturală şi a învăţământului din Zarand este pe deplin cunoscută. În acţiunea pentru înfiinţarea acelui gimnaziu Iosif Hodoş a jucat un rol de frunte între intelectualii români ai Zarandului. El ridică problema înfiinţării şcolii în cadrul adunării comitatului ce a avut loc la 12 ianuarie 1862 9. Amintim că dr. Iosif Hodoş este cel care, în cadrul unor adunări ce au avut loc la Brad (20 februarie), Băiţa (4 martie) şi Hălmagiu (18 martie 1862), a determinat reprezentanţii a 92 de comune din Zarand să ofere împrumutul de stat din anul 1854 „spre

257F

258F

261F

259F

260F

262F

Ibidem. Ioan Lupaş, Răscoala ţăranilor din Transilvania la anul 1784, Cluj, 1934, p. 84. 6 Drumul socialismului, Deva, nr. 6842, 6 noiembrie 1979. 7 Adrian Andrei Rusu, Ioachim Lazăr, Gheorghe Petrov, Mănăstirea Vaca, în „Ars Transilvaniae”, II/1992, p. 145-167. 5

Steagul se află depus la Casa memorială Crişan. Ioachim Lazăr, Învăţământul românesc din sud-vestul Transilvaniei, 1848-1883, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2002, p. 254.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA formarea unui fond solid pentru gimnaziul gr. răsăritean în Brad” 10. În comisia şcolară a comitatului Zarand, din partea cercului Brad, a fost ales şi preotul Ioan Manea din Vaca 11 . Dar cu toate eforturile depuse de elita politică şi intelectuală, aprobarea statutelor noii instituţii de învăţământ a fost obţinută abia la 14 iulie 1869. După serioase pregătiri, deschiderea cursurilor a avut loc în data de 30 septembrie 1869. Fruntaşii comunităţii Vaca (azi Crişan), în frunte cu preotul Ioan Manea şi judele (primarul) Ioan Brana, au confecţionat steagul care i-a însoţit la acest important eveniment cultural. Ei au participat, în anul următor şi la inaugurarea festivă a gimnaziului, care a avut loc pe 21 mai 1870, eveniment la care au luat parte toţi fruntaşii politici şi intelectuali din Zarand şi sute de ţărani din satele învecinate 12. Cu acest prilej, dr. Iosif Hodoş, unul dintre principalii artizani ai înfiinţării gimnaziului, a vorbit celor adunaţi, pe tema: „Despre şcoala la români în genere şi, în special la românii din Zarand” 13. În anul 1872 steagul tricolor a mai fost purtat cu ocazia alegerilor de deputaţi. Protopopul Zarandului, Nicolae Mihălţian invita toţi preoţii la o consfătuire ce s-a desfăşurat în luna mai, în casele preotului Tulea, îndemnând credincioşii să se înscrie pe listele de alegători „fiindcă grea răspundere zace asupra Frăţiilor Voastre şi toată naţiunea se uită asupra voastră” 14. Cu ocazia consfătuirii desfăşurate la Brad, în 1 iulie st. v., protopopul Zarandului le-a cerut tuturor „preoţilor să vie cu credincioşii la alegere, purtând pretutindeni steaguri naţionale” 15. Dar momentul morţii lui Avram Iancu, când a fost deschisă o anchetă a

Ministerului de Interne maghiar pentru arborarea steagului tricolor pe casa lui Ioan Simionaşiu 16, a pus în alertă şi locuitorii satului Crişan, care au luat măsuri deosebite pentru păstrarea cu sfinţenie a acestui tricolor. Conform tradiţiei, el a fost ascuns în partea superioară a turnului bisericii, până în toamna anului 1918, când a izbucnit revoluţia. Atunci el a fost coborât şi purtat în fruntea Gărzii Naţionale Române formată din foşti combatanţi ai Primului Război Mondial şi aflate sub conducerea lui Cor Tănase 17 . Deşi documentele cercetate nu menţionează, credem că steagul tricolor i-a însoţit pe participanţii din sat şi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Un alt moment important la care steagul tricolor a fost dus este cel al sărbătoririi centenarului naşterii lui Avram Iancu, în anul 1924. Cu acea ocazie, cele mai vechi steaguri, dar şi cele care luaseră parte la Adunarea de la Alba Iulia, au împodobit poarta triumfală ridicată la Ţebea pentru primirea Majestăţii Sale Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria 18. Vechiul steag al comunităţii Crişan a fost aşezat atunci pe locul central al porţii triumfale. Apoi el a fost reaşezat la locul său în cadrul bisericii din sat, amintind permanent credincioşilor despre măreţele evenimente la care i-a însoţit pe reprezentanţii comunităţii. Un alt moment, de astă dată critic, în existenţa tricolorului l-a constituit situaţia politică gravă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, cu ocazia reîntoarcerii grosului trupelor sovietice de pe front. Grupuri izolate de soldaţi străbăteau satele, confiscând animale şi obiecte de prin gospodăriile ţăranilor, îmbătându-se şi jignind femeile. Trei soldaţi au ajuns şi în satul Crişan, intrând în conflict cu mai mulţi locuitori, în frunte cu

263F

269F

264F

270F

265F

266F

271F

267F

268F

Ioan Radu, Monografia gimnaziului gr. or. din Brad scrisă din incidentul jubileului de 50 de ani ai gimnaziului, Orăştie, 1920, p. 20. 11 Ioachim Lazăr, op. cit., p. 256. 12 Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate naţională (1848-1881), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1974, p. 321. 13 Ibidem. 14 Alexandru Fugătă, Din trecutul parohiei Crişan, în protopopiatul Zarand, în Telegraful Român, nr. 60, 19 august 1933. 15 Ibidem.

Aurel Decei, Moartea şi înmormântarea lui Avram Iancu în ancheta Ministerului Afacerilor Interne Regal Maghiar, Documente inedite, în Revista arhivelor, 1973, LX, Supliment, p. 443. 17 DJHAN, Fond Prefectura judeţului Hunedoara, Dos. 102/1931, f. 2. Cor Tănase fusese mobilizat în anul 1914, la vârsta de 24 de ani. Era căsătorit şi avea 1 copil. 18 Alexandru Fugătă, loc. cit., p. 1-3.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA preotul Tiberiu Perian 19 care luaseră apărarea unei femei tinere din sat. Se pare că celor trei soldaţi le-a fost aplicată o corecţie severă, întrucât a doua zi au venit în sat cu forţe sporite ca să-l prindă pe preot. Acesta a fost anunţat de către o femeie din sat şi, sărind pe fereastră şi prin grădini, cunoscând topografia locurilor, s-a refugiat în pădurea dintre satele Crişan şi Ribiţa. De acolo, îngrijorat de soarta steagului, a trimis vorbă unui copil din sat, fiul cântăreţului Ioan Golda a Marinii, numit Viorel Ioan, să ia steagul şi să-l urce în turn, la vechiul loc de păstrare din perioada austro-ungară 20. După acest episod, steagul a fost înfăşurat întrun material mai rezistent şi pregătit pentru o mai lungă perioadă de păstrare secretă, care a corespuns persecuţiilor comuniste dintre anii 1947 şi 1964. Înainte de moartea preotului Tiberiu Perian a fost coborât şi expus din nou în biserică pentru puţin timp şi apoi iar depozitat, împreună cu alte obiecte scoase din uz, în podul bisericii, unde l-am redescoperit în anul 2004. Şi acum câteva consideraţii asupra vechimii şi importanţei acestui tricolor românesc. Este cunoscut faptul că la Adunarea de la Blaj, din 3/15 mai 1848, culorile steagului purtat de români erau roşu, alb şi albastru 21. Delegaţiei românilor trimisă la Dieta din Cluj, în frunte cu episcopul Lemeni, i s-a imputat de către maghiari faptul că românii au purtat steag „muscălesc” 22. Oficializarea steagului României, având culorile roşu, galben şi albastru, a avut loc sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, la 1 septembrie 1863. Steagul României se compunea din cel al Moldovei, având culorile albastru şi roşu, şi al Munteniei, ce avea culorile albastru şi galben. De altfel, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a avut un puternic ecou în Zarand. Dintr-o scrisoare a lui

Amos Frâncu, trimisă din Baia de Criş lui Iosif Hodoş, la 14 martie 1861, aflăm că la diferite serbări se cânta, alături de „Deşteaptă-te române”, „Hora Unirii” şi „Marşul lui Cuza”. Deci nu este de mirare că tricolorul oficializat în România era cunoscut şi românilor din Zarand. Cert este că tricolorul românesc redescoperit în biserica din satul Crişan este cel mai vechi cunoscut până acum în această zonă şi unul dintre cele mai vechi – dacă nu singurul - din întreaga Transilvanie. De asemenea, steagul tricolor de la Crişan ne dovedeşte şi puternicele şi statornicele legături dintre românii din Transilvania şi fraţii lor de peste Carpaţi.

272F

273F

274F

275F

Preotul Tiberiu Perian era născut în anul 1907 şi a păstorit credincioşii din parohia Crişan până la moartea sa survenită în anul 1965. 20 Informaţie primită de la preotul Ioan David, în vârstă de 60 de ani. 21 Iosif Sterca Şuluţiu, Tricolorul românesc, în Transilvania, XXXII, nr. 10, 1901, p. 295-305. 22 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

dr. Dorin Petresc

Conglomerat statal hibrid, în care convieţuiau popoare cu tradiţii istorice şi origini diferite, Monarhia austro-ungară se sprijinea pe un aparat birocratic eficient, al cărui prim funcţionar era însuşi împăratul, precum şi pe „o armată mergândă de soldaţi” 1. Armata de linie „cezară şi regească” (Kaiserlich und königlich) devenise o copie la scară mai mică a monarhiei, păstrând în configuraţia sistemică a efectivelor amprenta mozaicului naţionalităţilor. Dacă vom ţine seama de sistemul recrutării, axat pe principiul teritorialităţii, vom observa că organismul militar austro-ungar devenise un teren în care naţiunile din imperiu îşi consolidaseră, încă din timpul fiinţării regimentelor grănicereşti, o însemnată reprezentativitate. Prezenţa românilor din Transilvania şi Banat sub flamura armatei imperiale habsburgice relevă, dincolo de simpla îndeplinire a unor obligaţii militare, coagularea unui discurs naţional în care românii îşi vor construi, încă de la sfârşitul secolului al XVIIIlea, imaginea unui corp naţional solidar, pe care elitele o prezentau în petiţiile înaintate mediilor aulice, precum şi în faţa naţiunilor recepte, spre a le notifica prezenţa şi a impune satisfacerea dezideratelor naţional 2 . În „Secolul naţionalită-ţilor”, cum este definit secolul al XIX-lea, românii din Transilvania dădeau cel mai mare efectiv de militari pentru armata imperială din estul imperiului. Ab initium, ne vom orienta succinta analiză asupra

perioadei 1860-1918, având drept punct de plecare anul profundelor reforme menite să reconfigureze forţa militară austriacă, după eşecurile suferite în Războiul austro-francopiemontez din 1859 3. Cercetătorul care îşi fixează obiectul demersului ştiinţific asupra instituţiei armatei cezaro-regeşti din ţinuturile hunedorene va apela, în primul rând, la izvoarele documentare interne, elaborate de funcţionarii cu uniformă ai organismului militar, precum şi la cele în conexiune cu oficialitatea locală, structurile ierarhice ale puterii centrale, dar şi cu celelalte sfere ale societăţii. Demersul său va întâmpina din start obstacolul legat de puţinătatea sau chiar absenţa izvoarelor de arhivă militară păstrate în Transilvania şi Banat, pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul deceniului doi al secolului XX. O atare „rarefiere” a surselor se datorează, în primul rând, sistemului centralizat de organizare a arhivelor militare cezaro-regeşti 4 , dar şi măsurilor adoptate de către autorităţile militare austro-ungare la finele Primului război mondial, de a transfera aceste fonduri documentare la Viena sau Budapesta 5. Multe 278F

276F

279F

280F

Ory, Edmond, Recrutement et condition juridique des Militaires a Rome dans l’Ancien droit et le droit moderne français et étranger, Nancy-Paris, 1873, pp. 542-543. 4 Sacerdoţeanu, Aurelian, Îndrumări în cercetările istorice, Casa Şcoalelor, 1945, p. 320. 5 Entităţile documentare privind armata cezară şi regească au fost tezaurizate la Viena, la Arhivele de Stat ale Austriei (Österreichisches Staatsarchiv), secţia Arhivelor de Război (Abteilung 4: Kriegsarchiv), cuprinzând documentele Consiliului de Război Aulic (Hofkriegsrates), 1546-1848, Ministerului de Război (Kriegsministerium), 1849-1918, principalele fonduri arhivale ale armatei, colecţiile de hărţi militare (Kartensammlung) stampe şi fotografii (Bildersammlung), precum şi în Biblioteca arhivei de război (Kriegsarchiv-Bibliothek). O parte din materialul arhivistic privitor la istoria românilor a fost identificat şi microfilmat, păstrându-se la Arhivele Naţionale ale României Bucureşti. Cândea, Virgil, Mărturii româneşti peste hotare, vol. I,

277F

M. Constantinescu şi colab., Cu privire la problema naţională în Austro-Ungaria (1900-1918), în vol. Destrămarea monarhiei austro-ungare.1900-1918, Bucureşti, 1964, p. 94. 2 Teodor, Pompiliu, Opţiuni sociale în mişcarea politică românească din Transilvania în epoca revoluţiei democratice, în "Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie", Cluj-Napoca, nr.23, 1980, pp.380-397.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA habsburgice dislocat în hinterlandul hunedorean. Revendicăm analizei fondul documentar Primăria Orăştie, păstrat la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Hunedoara 6, relevant din unghiul de vedere al tematicii propuse deoarece, între 1860 – 1918, în acest oraş funcţionau principalele instituţii militare cezaro-regeşti din comitatul Hunedoarei, atât cele operative, cât şi resorturile recrutării, încorporării şi mobilizării. Arhiva comunităţii orăşeneşti este alcătuită din registre şi documente acoperind ductul cronologic cuprins între anii extremi 1791 – 1952. Pe întreaga perioadă, găsim acte al căror conţinut ilustrează şi problematica militară în perimetrul ţinuturilor Hunedoarei şi al Albei de Jos, dintre « protagonişti » reliefându-se : subunităţile Regimentului confiniar nr. 1 de la Orlat 7; unităţile armatei de linie cezare şi regeşti, cu un rol deosebit Regimentul cezar şi regesc nr. 64 Infanterie Orăştie 8 ; Batalionul k.u.k. 9 nr. 28 Vânători de Munte Abrud; Regimentul nr. 92 Infanterie «Decebal» al Armatei române 10 , constituit la Orăştie,

arhive au fost mistuite de flăcări în timpul războiului ori în zilele mişcării revoluţionare a naţionalităţilor pe fondul destrămării Monarhiei dualiste. Altele s-au pierdut definitiv la Viena, în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale, sau la Budapesta, în timpul mişcărilor anticomuniste din 1956. Dar, şi în absenţa preţioaselor entităţi arhivistice create de unităţile militare ale armatei Dublei monarhii, cercetătorul se poate încumeta în a desluşi adevărul istoric studiind fondurile documentare ale instituţiilor cu care sistemul militar cezar şi regesc a relaţionat, cum vor fi fost spre pildă comunităţile locale sau primăriile. Prin definiţia sa, armata îşi interpătrunde existenţa cu societatea civilă fără de care nu ar putea exista. Pe cale de consecinţă, comandamentele la toate eşaloanele întreţineau relaţii oficiale sau private cu întreaga sferă socială, conexiuni al căror suport a fost documentul.

281F

282F

283F

284F

285F

Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Hunedoara (în continuare S.J.A.N.Hd.), fond Primăria Orăştie, anii extremi 1860 – 1952. O prezentare generală a acestui fond este cuprinsă în * * *, Îndrumător în Arhivele Statului – Judeţul Hunedoara, Bucureşti, 1972, pp. 70-72. 7 Regimentul I grăniceresc român de la Orlat, desfiinţat la 1851, cuprindea în jurisdicţia sa şi teritoriul hunedorean. Regiunea confiniară a Hunedoarei era organizată într-un batalion cu sediul la Haţeg, structurat pe patru companii, care, în 1851, aveau următoarea dislocare: Compania I-a Răcăştie, Compania a II-a Haţeg, Compania a III-a Râu Alb, Compania a IV-a Cugir. Göllner, Carol, Regimentele grănicereşti din Transilvania, 1764-1851, Editura Militară, Bucureşti, 1973, pp. 56-57 ; Bucur, Alexandru, Lupea, Cornel, Ofiţerii români din Regimentul grăniceresc român de la Orlat, Sibiu, Editura Etape, 2001, pp. 9; 15. 8 Informaţia documentară a fondului Primăria Orăştie a stat la baza elaborării lucrării monografice aparţinând autorilor Petresc, Dorin, Lăzărescu, Ioan, Istoria Regimentului cezar şi regesc Nr.64 Orăştie (1860-1918), Editura Corvin, Deva, 2004. 9 K.u.k. (Kaiserlich und königlich) – cezar şi regesc. 10 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale de la Piteşti, respectiv Serviciul Istoric al Armatei, Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, păstrează fondul de documente aparţinând Regimentului nr. 92 Infanterie „Decebal” din Orăştie, unitate militară a Armatei române înfiinţată după 1 Decembrie 1918. Dat fiind faptul că la acest regiment au fost încadraţi o serie de militari din fosta armată cezară şi regească, respectiv de la Regimentul nr.64, în patrimoniul arhivistic nu vom fi surprinşi să regăsim o sumă

Pe baza informaţiei mărunte, culese din actele păstrate în fondurile documentare ale Serviciului Judeţean Hunedoara al Arhivelor Naţionale, se pot urmări nu numai evenimentele intrinseci în care a fost implicată armata de linie cezaro- regească, ci şi relaţionarea acesteia cu structurile administraţiei centrale şi locale, dar şi interferenţele cu sfera socială. Totodată, excursul investigativ va putea evalua arhitectura edificiului instituţional al armatei Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p.50, col.I, nota nr.1; Moisuc, Elena, Adam, Iosif I., Tematica documentelor microfilmate din Arhivele Vienei, în Revista Arhivelor, nr.3/ 1976, pp.267-287.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA după 1918; Centrul de Instrucţie Operativă al Ministerului Afacerilor Interne, între 19481952. Probatoriul documentar conex chestiunilor militare în intervalul 1860-1918, a fost grupat compact de către creatorul arhivei, pe ani, căutându-se, astfel, să fie preîntâmpinată amalgamarea cu acte disjuncte problematicii militare, ceea ce a facilitat organizarea acestora în 78 dosare 11 voluminoase . Expresia lingvistică a marii majorităţi a documentelor este limba germană, ca limbă oficială în statul austriac. După realizarea Ausgleich-ului (1867), însă, asistăm la emiterea a tot mai multe acte în limba maghiară. Dacă oficialităţile militare ale armatei imperiale din comitatul Hunedoarei, în speţă Statul-major, Comanda de rezervă şi Cercul de recrutare ale Regimentului nr. 64 Infanterie cantonate la Orăştie, se străduiau să înfiripe un flux al corespondenţei în limba germană, în schimb, autorităţile comitatense sau chiar cele guvernamentale de la Budapesta purtau un dialog de o factură semantică maghiară, oglindind prin aceasta atitudinea centrifugă a statului ungar faţă de cercurile aulice din Viena. Sunt rarisime documentele redactate în limba română şi despre ele se poate spune că au o frecvenţă mai ridicată în timpul funcţionării Dietei româneşti a Transilvaniei de la Sibiu (1863-1864). De asemenea, piesele conexate la dosarele pentru scutiri de serviciu militar (extrase matriculare de botez, cununie, deces, diverse declaraţii), memoriile unor militari, precum şi circularele sau publicaţiile de legi militare sunt redactate şi în limba română 12. Cu toate acestea, dacă ţinem seama că în Austro-Ungaria limba germană era lingua franca, istoricul care cunoaşte germana va constata că dispune de o serie însemnată de documente în limba oficială a Imperiului,

suficiente pentru a lua notă în relaţie cu multiplele aspecte ale istoriei-realitate. În favoarea obţinerii unor rezultate optime în lucrul cu documentul, în speţă la transcrieri de texte, ar mai rămâne doar familiarizarea cercetătorului cu paleografia gotică de manieră cursivă. Dosarele pe probleme militare din fondul Primăriei Orăştie 13 oferă indubitabile referinţe asupra sistemului militar imperial în conexiune cu aparatul birocraţiei administrative şi comunităţile locale, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la începutul secolului XX, în Transilvania. Un segment important de înscrisuri ilustrează continua preocupare a autorităţilor militare şi a comunităţilor locale pentru soluţionarea problemei încartiruirii şi subzistenţei trupelor: construcţia de case cazarmale 14, chirii pentru cazarea efectivelor 15 , rechiziţii de alimente, obligaţii în muncă, diverse licitaţii pentru servicii în folosul armatei 16 , toate acestea supuse dezbaterii în şedinţele Consiliului orăşenesc. Atât primarul, cât şi consilierii săi, administrau cadrul funcţional-logistic al armatei habsburgice. Şi aici, ne referim la o sumă întreagă de îndatoriri ale primăriei din Orăştie, cum vor fi fost asigurarea spaţiilor cazarmale necesare încartiruirii, intermedierea şi negocierea în privinţa diverselor servicii destinate armatei – trasporturi, asigurarea unor subunuităţi de muncitori, salubrizarea cazărmilor, terenuri de instrucţie, rechiziţii, combustibili lemnoşi, furajarea cailor. Comunităţii locale îi reveneau obligaţii de gestionare a preţurilor practicate pentru chirie şi controlul condiţiilor de cazare 17, pe această filieră, relaţia dintre garnizoana militară şi consiliul orăşenesc fiind, mai degrabă, una de genul chiriaş-proprietar. Componentele armatei de linie erau caracterizate de 288F

286F

289F

290F

291F

287F

292F

întreagă de acte utile subiectului nostru (memorii de personal, evidenţa pensionarilor militari şi a rezerviştilor, registrul istoric al unităţii, registrul cu Ordine de zi pe unitate ş.a.). 11 Pentru perioada de referinţă, documentarul militar al Primăriei Orăştie se regăseşte în 78 dosare. 12 S.J.A.N.Hd., fond Primãria Orãştie, dosarele nr. 9/1875; 11/1876.

Idem, dosarele cu probleme militare pe anii 1860-1918. Ibidem, dosarele nr. 12/1871; 11/1874; 9/1875; 11/1879; 10/1880; 10/1881; 7/1886; 4/1891; 9/1894; 9/1895; 9/1897; 8/1913. 15 Ibidem, dosar nr. 9/1875; 11/1875. 16 Ibidem, dosar nr. 9/1897. 17 Ibidem, dosar nr. 12/1871; 9/1894. 14

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA mobilitate, punctul de staţionare al acestora depinzând de configuraţia sistemului militar la pace sau război. Un regiment îşi perinda subunităţile prin mai multe garnizoane, în decursul timpului. Clădirile militare reprezentau doar spaţii de cazare puse la dispoziţia armatei. Urmărind informaţia documentară, constatăm că, în afară de Regimentul 64, la Orăştie au mai fost găzduite temporar şi alte corpuri de trupă: regimentele 62 Târgu Mureş (1895-1896) 18 , 82 Odorhei (1897-1898) 19, 63 Bistriţa (1899-1902) 20, 31 Sibiu (1903-1906) 21, Batalionul 28 Vânători de Munte Abrud (1907-1910) 22. Planurile de marş (Marschroute), emise de Corpul cezar şi regesc nr. XII Armată Sibiu, înfăţişează apăsătoarele obligaţii logistice din partea populaţiei şi comunităţilor pentru buna derulare a aplicaţiilor militare în părţile Hunedoarei. Spre pildă, la marile manevre militare din 1894, Orăştia şi localităţile din jur erau obligate să asigure încartiruirea şi subzistenţa pentru cca. 6818 soldaţi şi 1196 cai 23. Un alt capitol îl reprezintă asistenţa sanitară a armatei, de ale cărei servicii se bucură nu numai trupa şi ofiţerii, ci şi populaţia civilă în cazuri de forţă majoră, cum vor fi fost epidemiile de holeră, variolă şi gripă spaniolă. Împrejurările întemeierii la Orăştie a unui lazaret militar sunt conexe măsurilor excepţionale adoptate la sfârşitul războiului austro-prusac din 1866, când numărul mare al răniţilor din ţinutul Hunedoarei a determinat edificarea «în Orăştie a unui spital pentru soldaţi răniţi de la bătălie » 24. Soluţia de a se susţine construirea spitalului cu aportul benevol al tuturor localităţilor din circumscripşia militară a Orăştiei relevă, indirect, marele procent al « feciorilor » hunedoreni întorşi din război cu invalidităţi. Funcţionarea neîntreruptă a acestui mic spital

de garnizoană este confirmată de diversele documente existente în arhiva oraşului. Astfel, comandantul militar de aici aloca la bugetul de cheltuieli şi spesele destinate întreţinerii «Casei bolnavilor» 25. De asemenea, Corpul de armată de la Sibiu făcea referire la spitalul trupei din Orăştie în circularele emise autorităţilor locale din teritoriu 26. Acelaşi gen de documente ne ajută să întrezărim edificiul ierarhic al armatei cezaroregeşti din zona Hunedoarei şi a Albei de Jos. Componenta principală o reprezenta Regimentul nr. 64 Infanterie Orăştie, unitate în care românii erau «în deplină majoritate», statisticile oficiale relevând ponderea de 90% din efective 27. Locaţia sistemică a acestei trupe o situează în acelaşi dispozitiv tactic de cooperare cu regimentele din Sibiu, Braşov şi Odorhei, în subordinea Diviziei 16 infanterie din Sibiu 28. La o analiză mai atentă a dispunerii geografice a diviziei, se poate aprecia că aceasta a «moştenit» misiunile tactice ale Regimentului confiniar nr. 1 de la Orlat. Fluxul de documente între aceste eşaloane este vizibil în corespondenţă, rapoarte, tabele cu încartiruirea trupelor şi planurile de marş pe timpul marilor manevre militare. Autoritatea militară supremă din Transilvania, în circumscripţia căreia vor fi fost alocate şi subunităţile din comitatul Hunedoarei, o reprezenta Comandamentul Corpului XII Armată Sibiu, continuator, după 1868, al vechiului Comandament General al Armatei Austriece din Transilvania. Relaţia ierarhică între acest corp de armată şi trupele hunedorene se coagulează şi prin intermediul circularelor, ordinelor de tot felul, rapoartelor de evaluare şi protocoalelor întocmite de comisiile militare de specialitate sosite de la Sibiu la Orăştie. Marea majoritate a acestor înscrisuri, exceptând doar acelea care ţineau de secretul concepţiilor şi operaţiilor tactice la război, treceau prin filiera administraţiei locale. 300 F

301F

293F

294F

295F

296F

297F

302F

303F

298F

299F

Ibidem, dosar nr. 9/1895; 10/1896. Ibidem, dosar nr. 9/1897; 9/1898. 20 Ibidem, dosar nr. 9/1899; 8/1900; 5/1901; 10/1902. 21 Ibidem, dosar nr. 9/1903; 10/1905. 22 Ibidem, dosar nr. 8/1909; 15/1910. 23 Ibidem, dosar nr.9/1894. 24 Ibidem, dosar nr. 6/1866; 10/1868. 19

Ibidem, dosar nr. 11/1874; 8/1909. Ibidem, dosar nr. 9/1897. 27 „Libertatea“, Orăştie, nr.35 / 30.08.1903, p. 3. 28 Şerban, Ioan I., Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în Războiul pentru întregirea neamului. 1916-1919, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2003, pp. 24-25. 26

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA O enumerare succintă a garnizoanelor de pace unde a îndeplinit misiuni regimentul din Orăştie, poate ilustra itinerarul acestuia în timp şi spaţiu geografic. Diversele ordine emise primăriei Orăștie de cancelariile militare (chemări din permisie, lăsări la vatră pe caz medical, urmărirea dezertorilor, internarea în spital a răniţilor, liste cu cei căzuţi ori dispăruţi), ne ajută să-i localizăm pe tinerii hunedoreni din oastea împăratului la: Mantua şi Padova (1860-1861), Viena (1861-1866; 1896-1910 ; 1914-1918), Erlau (1866-1871), Biserica Albă, în Ungaria (1873-1881), Bjelina, în Boemia (1881-1882), Sarajevo (18941896) 29. Experienţa stagiului militar prin ţări străine a modelat mentalitatea provincialului hunedorean. Serviciul în armata cezaroregească a favorizat interferenţa individului cu spaţiul occidental, ceea ce va genera un orizont de cunoaştere considerabil în comparaţie cu cea a micului târg de provincie 30. Baza de recrutare a Regimentului 64 Orăştie a reprezenta-o teritoriul judeţelor Hunedoara, Alba şi Sibiu. Din acest motiv, aşa cum am mai arătat, în conformaţia trupei naţiunea română avea o pondere majoritară. Documentele conexe activităţilor de recrutare, încorporare şi evidenţă militară a tinerilor cu obligaţii militare, ne ajută să desluşim nu numai resorturile juridice, ci şi mecanismele organizatorice ale acestor activităţi. Din circularele, situaţiile şi ordinele privitoare la cei care se sustrăgeau de la serviciul militar sau care dezertau, deducem nu numai circumstanţe referitoare la soldat şi la „hingherii” săi, ci şi atitudinea oamenilor simpli faţă de insemnele statului dualist. Războiul ca formă extremă a politicii externe este sensibil proiectat în documentarul arhival, probând participarea hunedorenilor din Regimentul cezar şi regesc nr. 64 infanterie la beligeranţele în plan european la care Monarhia dualistă a luat parte: Războiul austro-prusac din 1866, ocuparea BosnieiHerţegovina, în 1878, şi, în special, Primul

război mondial. De notat faptul că, în perioada Primului război mondial, documentarul creşte în amplitudine, succesiunea evenimenţială fiind şi mai dinamică. Marea parte a izvoarelor reflectă aspecte legate de: mobilizarea rezerviştilor, căzuţi în război, dispăruţi, invalizi, prizonieri, ajutoare acordate familiilor, colecte, împrumuturi de stat pentru efortul de război, regimul rechiziţiilor, subunităţile de muncă forţată (Landsturm), „frontul de acasă“, exportul de revoluţie bolşevică, Revoluţia din oct.-nov. 1918 şi căderea Imperiului austroungar, constituirea şi activitatea Consiliului Naţional Român şi Gărzii Naţionale Române din Orăştie, listele întocmite pentru Chestionarul Păcăţianu etc. 31 Din perspectiva cercetării istorice, se poate constata că Fondul arhivistic Primăria Orăştie nu reprezintă o entitate informaţională izolată, ci relaţionează, se conexează la tezaurul de date din alte fonduri şi arhive. În concertul noilor orientări istoriografice conexe coagulării unui habitus cultural paneuropean, considerăm justificată preocuparea pentru a releva locul şi rolul jucat de către românii transilvăneni în armata Imperiului Habsburgic, cu focalizarea asupra perioadei 1860-1918. Vehicolul tematic analizat permite racordarea istoriei zonale la mersul politicii central-europene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la finele celui de-al doilea deceniu al secolului XX. Privită din această perspectivă, cercetarea fondului arhivistic Primăria Oraşului Orăştie, păstrat la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Hunedoara, aduce la îndemâna istoricului un complex material documentar, de manieră să releve un mic segment din istoria Europei, la care şi-au adus contribuţia şi locuitorii din ţinuturile Hunedoarei, pe coordonatele pasajului localism regional – universalism european.

304F

306F

305F

S..J.A.N.Hd., fond.cit., dosarele nr. 5/1862; 8/1863; 10/1868; 11/1876; 10/1882; 9/1895; 8/1909. 30 Maior, Liviu, Românii în Armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 50.

S..J.A.N.Hd., fond.cit., dosarele cu probleme militare pe anii 1914-1919.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Mitul Eminescu "Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neânsemnat şi aproape de dispreţuit. Dacă nam fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României.” Emil Cioran "În ziua când tinerii nu-l vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-l mai recită), Eminescu va rămâne un mare nume în istoria literaturii române, dar nu va mai fi printre noi.” Lucian Boia De mai bine de o sută de ani opera şi omul Mihai Eminescu sunt parte integrantă din Pantheonul naţional1. "Mitul Eminescu" cuprinde mai multe componente: în primul rând, poezia, fondul ei de idei şi imagini, perfecţiunea formelor, sensibil deasupra nivelului literaturii române din epocă. Datorită acestei poezii excepţionale Eminescu este "poetul naţional"2 al românilor; în al doilea rând, tragismul unei vieţi chinuite, de "geniu neânţeles", lovit de nebunie la numai 33 de ani; în al treilea rând, însăşi imaginea lui, mă refer la arhicunoscutul portret al lui Eminescu din prima tinereţe, de o frumuseţe ireală. Toate acestea, se înţelege şi frumuseţea lui, şi neînţelegerea celorlalţi şi chinul vieţii, la care se adaugă în primul rând opera, au făcut din Eminescu un mit. După moartea lui îndeosebi, spre 1900, s-a adăugat în conştiinţa publică şi naţionalismul lui, ajungând să fie perceput nu numai ca mare poet, ci şi ca profet al românismului3 Din păcate mitul Eminescu a fost anexat de extremismul şi ideologiile de tot felul, iar în timpul naţional-comunismului ceauşist a fost obiectul unui monstruos cult al personalităţii. Pentru aceasta s-a invocat formula Eminescul al zilelor noastre. De fapt din 1889 şi până în zilele noastre, fiecare perioadă istorică instituţionalizează o imagine a poetului naţional după chipul şi asemănarea contextului socio-politic şi cultural existent la acel moment. A existat un Eminescu al posterităţii

prof. Minel-Dorin Răduți

lui imediate, de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, a existat un Eminescu al bolşevismului anilor ’50 şi al naţional comunismului dintre 1965-1989, şi în sfîrşit a existat un Eminescu post-decembrist.

La moartea lui Eminescu, care a emoţionat mult, un gazetar obscur al timpului, exaltat, a lansat, într-un articol omagial, sintagma poet naţional. Formula a "prins" extraordinar, devenind un clişeu greu de înfrînt. După 1900, Eminescu devine profetul românismului invocîndu-se articole publicate mai ales în ziarul Timpul4 În 1914, A.C.Cuza publică o ediţie numită Opere complete (un erou!), conţinând şi o parte din publicistica eminesciană pe care o utilizează pătimaş în luptele sale politice. Încet, încet cu cât urcăm în secolul XX, gazetarul Eminescu creşte în importanţă aproape depăşind secţiunea lirică a operei sale. Gazeta legionară, Porunca vremii, de exemplu, apărea zilnic, la dreapta fronterspiciului cu ştiutul motto "Cine-ar îndrăgi străinii/ Mînca-iar inima câinii. "1 Anii "50 "îmbracă" mitul Eminescu în haine noi. Prolecultismul face din el un rapsod 66

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA al suferinţelor celor mulţi şi sărmani. Împărat şi proletar6 este titlul favorit şi mult citit în epocă. Romantismul, pesimismul, "filozofia" şi alte lucruri prea decadente pentru o dictatură victorioasă a proletariatului sunt puse între paranteze pentru că deranjază7. Ceva mai târziu, cam prin anii ’60-’70, opera poetului naţional a fost aproape integral accaptate de proraganda comunistă. Mentalul este exacerbat în anii naţional-comunismului ceauşist Eminescu fiind transformat, alături de voievozii medievali, într-una din figurile tutelare ale naţionalismului grandilocvent, portret ritual aşezat în şirul celor pe care mecanismele cultului personalităţii aveau nevoie pentru ca în prelungirea lor să-l poată aşeza triumfal pe dictator. Această extraordinară "filiaţie" a fost "materializată" de către sculptori, pictori, critici, poeţi şi nu în ultimul rînd de către televiziune 8 După 1989 mitul Eminescu este din nou pus la "lucru" mai ales de "patrioţii" grupaţi pe lângă publicaţiile naţionaliste. În acelaşi timp „mitul Eminescu” devine tot mai mult „cazul Eminescu” pentru că au apărut în presa culturală reinterpretări decente sau de-a dreptul curajoase, demitizări şi problematizări care au cam "inflamat" pe "apărătorii" cultului eminescian. Felul în care îl sărbătorim pe Eminescu nu diferă deloc de felul în care îl recităm: gălăgios şi retoric, după modelul unei chermeze promiscui, în al cărei abur fiecare îşi dă în petec. Toţi îl sărbătorim ca pe un precursor al micilor noastre obsesii şi al firavelor noastre ideologii.(...). Îl sărbătoresc mai ales cei pe care el i-a detestat: răii şi famenii, panglicarii, cei cu un zel idolatru, ne oblojim mizeriile lângă templul lui şi îi stricăm liniştea cu festivităţiile noastre dulcege.9 Pentru mine Eminescu este o mare personalitate plină de calităţi şi neocolit de defecte, plural, contradictoriu, fascinant şi viu. Nu pot accepta un Eminescu muzeal, mumificat şi mai ales "folosit". Eu sunt un mare admirator al lui Mihai Eminescu. Citesc poezia lui destul de des. Poate generaţia mea este ultima care îl mai citeşte într-adevăr pe Eminescu.

Gusturile evoluează. Ar fi o tâmpenie să spunem că nu are voie să fie aşa. Va fi cum va fi... NOTE: 1. Rog ca textul şi notele articolului să fie citite în paralel pentru o mai bună înţelegere a ceea ce am dorit să afirm. 2. Marile literaturi (engleză, franceză, germană) nu au "poet naţional ". 3. Lucian Boia, România ţară de frontieră a Europei, Humanitas, Bucureşti, 2002, p.223. O discuţie purtată în cercul Junimii, prin anul 1870, între naţionalistul Eminescu şi scepticul Vasile Pogor ilustrează perfect opoziţia dintre autohtonişti şi admiratorii necondiţionaţi ai modelului occidental "- Ce umblaţi cu istoria românilor? - exclamă Pogor. Nu vedeţi că nu avem istorie? Un poporcare nu are o literatură, artă o civilizaţie trecută, acela nu merită ca istoricii să se ocupe de el... Pe când Franţa produsese pe Moliere şi Racine, românii erau într-o barbarie completă. Atunci Eminescu, care şedea într- un colţ, se ridică şi cu un ton violent, neobişnuit lui, zise - Ceea ce numeşti d-ta barbarie eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor, care se dezvoltă conform propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinului. " Apud, Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească,Ediţia a II-a, HUMANITAS, Bucureşti, 2000, pp. 60 61 4. Eminescu a fost în gândirea sa socio-politică un paseist, respingând, cu intransigenţă de nimic ocolite, noile structuri (sau suprastructuri) create de liberalismul românesc, cu tot ceea ce presupuneau noile rânduieli burgeze. Apud Z. Ornea, Poetul naţional în Dilema, anul VI ,nr. 265, 27 februarie - 5 martie1998, p. 10. 5. "(...) naţionalismul agresiv, xenofobia fudulă se referă mereu la Doina, privind-o ca pe o culme a liricii eminesciene, şi o expresie exemplară de patriotism. În complexul operei sale, Doina e departe de o poezie de primă mână, revelează o stare de năduf, de delăsare pamfletară; a face din ea literă de lege e o nedreptate flagrantă, tocmai fiindcă, pe de altă parte, Eminescu este lăudat pentru universalitatea sa de interes, de informaţie şi de gândire, acestea reale şi de netăgăduit. 67

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA clasei muncitoare, tot ce este negativ se datoreşte ideologiei conservatoare, de influenţa căreia nu a reuşit totdeauna să se elibereze.” Apud, Limba română. Manual unic pentru clasa a VI-a elementară Editura de Stat, Bucureşti, 1950, p.128 8. Scluptorii îl reprezintă pe Eminescu de predilecţie în picoare gol puşcă, sau cu sexul acoperit de o năframă incertă ce sfidează legile gravitaţiei. Pictorii - Sabin Bălaşa a excelat- ilustrând fiecare strofă a Luceafărului cu câte o frescă în Universitatea din Iaşi. Acolo hipopotani graţioşi şi metafizici planează asupra unui peisaj apos-stâncos. Cătălina, călare comod şi totuşi incomod pe grasele zburătoare îşi flutură părul în vânt. Părul pare fixat în această poziţie cu clei. La televiziune emisiunile culturale aduc pe ecran fie critici, fie artişti, fie pun în scenă o melopee sau un florilegiu în intrepretarea unor actori îndrăgiţi. Apud Răzvan Rădulescu, Eminescu văzut de departe, şi Dilema, anul VI , nr. 265, p.7. 9. Apud, Andrei Pleşu, Dilema, nr.2, 1992, p. 6

Cum să fii xenofob când eşti buşit de cultură iudaică şi fiind sensibil uiţi un asemenea grad la mişcările spiritului şi la valorile de mare densitate?" Apud, Imagini succesiunii, convorbiri cu Alexandru Paleologu şi Dilema, anul VI, nr. 265, p.16. 6. „Critica violentă făcută societăţii din timpul său, societate clădită pe ascuţirea luptei de clasă, dovedeşte interesul pe care-l purta poetul problemei sociale şi încercarea sa, la un moment dat, de a-şi închina talentul acestei lumi a exploataţilor din care făcea şi el parte.(...) Ultimele versuri ale poemului vădesc o conştiinţă chinuită, care vede răul din lume dar nu cunoaşte calea pe care trebuie să meargă pentru a distruge definitiv acest rău, nu vede clar rolul proletariatului în zdrobirea exploatării capitaliste.” Apud, Limba română. Manual unic pentru clasa a VI-a elementară Editura de Stat, Bucureşti, 1950, p.124 7. „Tot ce est pozitiv în opera lui Eminescu (dragoste de patrie, de popor şi de creaţiile sale, revolta împotriva exploatării, critica societăţii din timpul său) se datoreşte influenţei

Un socialist autentic - Constantin Titel Petrescu – portret inedit de politician

Prof. dr. Mirela Crâsnic

Constantin Titel Petrescu a avut calităţi rar întâlnite pentru un politician care a trăit, sa afirmat şi a activat în viaţa politică românească. A fost un democrat autentic, adept al moderaţiei şi al măsurii, carismatic, cu un trecut nepătat şi negrevat de nimic imputabil, corect, respectat şi iubit de muncitori, care constituiau electoratul partidului său, reuşind să transforme un partid de cadre într-un partid de mase, toate acestea fiind motive suficiente pentru a-l considera un politician atipic şi de ce nu, un politician de marcă al României. Marea lui neşansă a fost că maturizarea politică, atât a sa cât şi a partidului, a coincis cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi cu cedarea României sferei de influenţă sovietice, iar în acest context avatarurile istoriei nu au putut fi ignorate. Prin urmare destinul său s-a

frânt brusc şi s-a contopit cu destinul ţării. Şi ţara şi el au trecut prin umilinţe greu de imaginat, au cunoscut marginalizarea, izolarea, trădarea şi atotputernicia destinului implacabil. Din acest motiv, analiza vieţii acestui om este un îndemn la reflecţie asupra modului în care un om poate rămâne demn, într-un mediu viciat, indiferent de repercusiuni. Este parcursul unui om, într-un moment în care ţara sa a trecut prin diferite faze de evoluţie, iar la un moment dat, când speranţele tuturor se raportau la o fază evolutivă de creştere, soarta ţării a fost schimbată brusc, de factori externi, fiind raportată la alte coordonate, la care doar câţiva s-au adaptat, în timp ce majoritatea a perceput-o ca pe o anomalie. Constantin Titel Petrescu a intrat în politică pe vremea când era student la drept şi frecventa Cercul de Studii Sociale, unde venea 68

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA şi Constantin Dobrogeanu Gherea, mentorul socialiştilor români. Intelectual „generos”, cu studii strălucite de drept în ţară şi la Paris, Constantin Titel Petrescu ar fi putut face carieră strălucită în oricare dintre partidele de guvernământ, dar a ales să rămână, până la sfârşitul vieţii, cu o consecvenţă nemaiîntâlnită în viaţa politică românească, fidel unei mişcări politice de factură romantică. În partid, el a activat alături de socialişti cu state vechi în mişcarea socialistă: George Grigorovici, Ilie Moscovici, Şerban Voinea, Iosif Jumanca, Ioan Flueraş, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu, Theodor Iordănescu, Ion Pas, şi, deşi nu a dominat evenimentele, precum Ionel I. C. Brătianu sau Gheorghe Tătărescu, îl regăsim rezonând, alături de social democraţi, la evenimentele importante ce s-au petrecut în România şi în Europa, atât în perioada interbelică, cât şi în perioada postbelică. Astfel, în timpul primului război mondial, într-o perioadă tulbure, în care chiar el recunoştea că mulţi politicieni „îşi pierduseră capul”, 1 Titel Petrescu protestează împotriva regimului impus de trupele de ocupaţie, şi din acest motiv a fost încarcerat la închisoarea Văcăreşti. Va fi însă eliberat şi entuziasmat, la fel ca toţi românii, va saluta Marea Unire din 1918 pe care o va considera un act de dreptate socială. În perioada interbelică a fost membru fondator al Ligii Drepturilor Omului, militând, într-un cadru organizat, pentru respectarea drepturilor cetăţeneşti, ignorate de guvernaţi, sau îl întâlnim exercitându-şi atribuţiile de gazetar ori pe cele de avocat. Constantin Titel Petrescu a fost un bun publicist, iar articolele sale, în special cele din presa socialistă stau mărturie. El a fost în acelaşi timp autorul unor broşuri, cât şi a unor lucrări mai ample. Printre acestea se numără: “Ce este socialismul” apărută în anul 1945 şi “Ce este Partidul Social Democrat”, apărută în 1946. În noiembrie 1946 apare, la Editura P.S.D., volumul “Socialismul în România (1835 6 septembrie 1940)”, care reprezintă o primă sinteză a mişcării socialiste din România.

Lucrarea a fost concepută în perioada 19381944, când, datorită dictaturilor instaurate, pluralismul politic a fost stins, iar autorul a avut suficient timp liber, pe care l-a dedicat analizei materialului adunat, fie că era vorba de periodice, broşuri sau amintirile unor social democraţi, reuşind să finalizeze lucrarea la sfârşitul anului 1944. Cartea este scrisă într-un stil vioi, plăcut, chiar dacă autorul, cu modestia şi cu exigenţa care îl caracteriza, recunoştea că „nu este completă” şi că „are lipsuri de amănunt”. Ştefan Baciu reuşeşte, în cartea sa autobiografică „Praful de pe tobă”, o caracterizare plină culoare şi sensibilitate a atmosferei în care trăia şi crea boema interbelică, surprinzând în acelaşi timp şi modul în care s-a alterat viaţa culturală şi politică a românilor după război. Sunt descrise situaţii şi personaje politice şi culturale pe care autorul le cunoaşte în calitate de ziarist, printre ei numărându-se, fireşte, şi Constantin Titel Petrescu. Instaurarea dictaturii regale, la 10 februarie 1938, anulează sistemul întemeiat pe funcţionarea partidelor politice, iar unii social democraţi, încălcând linia partidului, pactizează cu noul regim, în timp ce Titel Petrescu se situează pe poziţia de apărător constant al valorilor social democrate. După desfiinţarea partidelor politice, în perioada 1938-1944, Constantin Titel Petrescu a păstrat legătura cu membrii partidului, întâlnindu-se zilnic la tribunal, acolo unde, de fapt, îşi exercita profesia de avocat. Aceste contacte au avut rolul de a păstra partidul în viaţă, pe o perioadă de 6 ani, timp în care a fost interzisă orice activitate politică. Prin anii 1942-1943 întâlnirile în grupuri mai mari de patru sau cinci persoane, erau riscante. Siguranţa îi ţinea sub observaţie, în special pe ziarişti şi pe politicieni. Ştefan Baciu mărturiseşte că l-a întâlnit pentru prima dată pe Constantin Titel Petrescu la sfârşitul lui august 1944, într-o odăiţă de pe strada Sărindar, unde acesta îşi instalase biroul de director al ziarului „Libertatea“, oficiosul Partidului Social Democrat.

307F

Constantin Titel Petrescu, Socialismul în România. 1835 – 6 septembrie 1940, Biblioteca Socialistă, p.292.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA critică. La spectacole intra în lojă cu câteva secunde după ridicarea cortinei, nu pentru că ar fi avut o problemă cu punctualitatea, ci dintr-o discreţie înnăscută, ştia că avea să fie recunoscut imediat de către cei din jurul său, şi atunci se crea rumoare în sală, situaţie stânjenitoare, pe care dorea să o evite. Se întâmpla ca, uneori, în pauză, publicul să-l aplaude în chip ostentativ. Fireşte că faptul în sine îl măgulea, dar pe de altă parte îl jena. Întotdeauna mulţumea aplauzelor cu o uşoară înclinare a capului sau cu un deget al mâinii drepte ridicat spre pălărie. Extrem de popular, Constantin Titel Petrescu era recunoscut de oameni la teatru, pe stradă sau la restaurant. Actorii Puiu Iancovescu şi Vasiliu-Birlic îl simpatizau în mod deosebit şi îi cereau lui Ştefan Baciu să-l „aducă“ la teatru, deoarece, în acea perioadă, fiind ocupat cu organizarea partidului, el asista tot mai rar la spectacole. Adrian Dimitriu, unul dintre cei mai apropiaţi şi constanţi colaboratori, îl caracterizează pe Constantin Titel Petrescu ca fiind un model de corectitudine şi patriotism, un om lipsit de ură, deşi unii colegi de partid, mai târziu, l-au trădat. Pe mulţi dintre ei Titel Petrescu i-a ajutat să promoveze, pe alţii i-a ajutat material, dar când aceştia s-au întors împotriva sa, din oportunism, invidie sau arivism, i-a dispreţuit şi s-a detaşat de ei cu răceală 2. Deşi era un politician de stânga, Constantin Titel Petrescu a avut relaţii de prietenie cu nume grele din politica românească ca: Dinu Brătianu, Iuliu Maniu, Gheorghe Tătărescu, Alexandru Vaida Voevod, Constantin Vişoianu ş.a. În acelaşi timp, Constantin Titel Petrescu avea relaţii bune cu socialiştii din toată lumea, iar prietenia şi apartenenţa la acelaşi club socialist a fost unul din motivele pentru care Bjorsson, preşedintele Partidului Social Democrat Suedez, îl invită pe Titel Petrescu să participe la

La vremea aceea figura lui Constantin Titel Petrescu era una familiară pentru că imaginea lui era des întâlnită în fotografiile care umpleau paginile ziarelor din anii '30. Cu părul pieptănat pe spate, cu lavalieră neagră şi haine de o discretă eleganţă, având în buzunarul de la veston un ceas cu lanţ, pe care îl consulta mai des sau mai rar, în funcţie de situaţie, cu pălăria elegantă, care-i acoperea capul pe stradă, Constantin Titel Petrescu avea aerul unui socialist romantic, demonstrând, fără tăgadă, celor cu care venea în contact că este un om educat, citit şi atent la gesturile sale. Cultura vastă, meseria de avocat şi vocaţia de ziarist se îmbinau într-un mod fericit desăvârşind personalitatea acestui om, care făcea aprecieri pertinente şi de bun simţ despre scriitorii sau oamenii de ştiinţă ai momentului. Apreciind dinamica şi orizonturile pe care le aveau oamenii de cultură, Constantin Titel Petrescu îşi dorea ca un număr cât mai mare de oameni de ştiinţă, scriitori şi profesori să se înscrie în mişcarea socialistă. Din relatările lui Ştefan Baciu aflăm că Titel Petrescu era interesat de teatru şi literatură, însă, datorită obligaţiilor politice, tot mai numeroase în anii ’40, nu avea timp să meargă nici la premiere şi nici să intre în cafenele sau în librării, aşa încât se informa punând diferite întrebări prietenilor care aveau preocupări culturale sau celor care scriau cronica teatrală din paginile ziarului „Libertatea“. Dar nu mergea doar pe mâna prietenilor, oricât de bine pregătiţi ar fi fost, îşi făcea timp să citească diferitele cronici teatrale şi avea propriile păreri despre un spectacol sau despre un actor. Realizarea propriei sinteze, construite în urma consultării unui om avizat, era pentru Constantin Titel Petrescu un mod inedit de a fi la curent cu viaţa artistică şi literară din România. În perioada interbelică a avut o plăcere deosebită de a asista la premiere sau avanpremiere teatrale, întotdeauna cu invitaţie, nu pentru că nu ar fi avut bani, ci pentru că astfel i se recunoştea de către instituţie pasiunea pentru teatru. Îl interesa tot ce avea legătură cu viaţa teatrului, de la piesă până la actori, de la punerea în scenă până la

308F

Adrian Dimitriu, Note de drum. Lupta pentru supravieţuire a social democraţiei române (1944-1980), ediţia a II-a, Bucureşti, Fundaţia „Constantin Titel Petrescu”, 2001, p.19.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA congresul partidului său, care a avut loc în 13 septembrie 1945 3. În perioada războiului, după preluarea funcţiei de preşedinte al P.S.D., Constantin Titel Petrescu începe reorganizarea partidului, transformându-l în cea de-a treia forţă politică a ţării, fapt demonstrat şi de implicarea sa în lovitura de stat de la 23 august 1944. Evoluţia politică a lui Titel Petrescu a fost constantă. A început ca simplu membru înscris în partid, a ajuns secretar general al P.S.D.R., director al ziarului „Lumea Nouă” oficiosul partidului, vicepreşedinte, apoi preşedinte al P.S.D. în 1943. A deţinut în guvernul Sănătescu funcţia de ministru fără portofoliu pe lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri, fiind primul social democrat care a deţinut o astfel de funcţie. În acea perioadă, în anticamera sa, unde nu se găsea decât o masă şi trei scaune, un număr mare de oameni aşteptau ca să intre în audienţă. Îi primea pe toţi, fără favoritisme, fie că era un redactor de ziar fie că era un anonim venit din fundul provinciei. Politicienii din cercul ministrului ţărănist Virgil Solomon, (Sever Dan, Sebastian Radovici, Ştefan Mihăiescu), îl considerau în acea perioadă pe Constantin Titel Petrescu ca fiind omul cu cel mai mare viitor politic din România. Prin rezerva şi tactul său politic Constantin Titel Petrescu îşi câştiga tot mai mulţi aderenţi, având simpatizanţi chiar şi printre membrii celorlalte partide politice 4. Reacţiona la orice nedreptate şi încerca să ajute persoanele nedreptăţite atunci când acestea îi solicitau ajutorul. Am să prezint un exemplu concludent: după proclamarea armistiţiului, la presiunea ruşilor, s-a luat decizia ca majoritatea ofiţerilor superiori, care deţinuseră posturi de comandă în armată, să fie arestaţi fie că erau „vinovaţi“ sau nu şi s-a dispus încadrarea lor în categoria „criminalilor de război“, motivul real fiind acela că luptaseră împotriva URSS-ului pe frontul de est. Ofiţerii

românii au fost deportaţi în Rusia de unde au fost readuşi în România în 1946 pentru a fi judecaţi. Printre aceştia s-a numărat şi generalul Ilie Şteflea. Ilie Şteflea a comandat divizia 3 infanterie care a luptat alături de germani pentru ocuparea Odessei. După dezastrul de la Stalingrad, din 1942, înţelegând că războiul este pierdut, Şteflea sabotează planurile lui Ion Antonescu, încercând să salveze forţele militare române capabile să o prevină o eventuală ocupare a Transilvaniei. În acest fel, a păstrat în ţară circa 220.000 de soldaţi care ar fi urmat să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad, unde, astăzi ştim că, nu ar fi avut nici o şansă. A reuşit să retragă din peninsula Crimeea circa 46.000 de soldaţi, înainte de intervenţia în forţă a armatei sovietice. După trecerea României de partea Aliaţilor, generalul Ilie Şteflea a fost destituit de la conducerea Armatei a IV-a şi a fost arestat la 11 octombrie 1944, sub pretextul că este omul mareşalului Antonescu. Ştefan Baciu mărturiseşte că a intervenit pe lângă Constantin Titel Petrescu, care era ministru în guvernul Sănătescu, pentru a obţine eliberarea generalului Şteflea. Impresionat de realităţile prezentate şi de consistenţa memoriul redactat de general, Constantin Titel Petrescu a luat legătura cu: Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi cu Nicolae Rădescu (viitorul prim ministru), pentru a rezolva acest caz. După câteva săptămâni, în pofida opoziţiei comuniştilor, Constantin Titel Petrescu a obţinut punerea în libertate a generalului. În ultima clipă, comuniştii au mai pus o condiţie: i s-a fixat generalului domiciliu forţat, cu pază la poartă. Deşi Titel Petrescu a încercat să anuleze această măsură arbitrară, încercând să îl convingă pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care era ministru al justiţiei, să intervină, situaţia generalului nu s-a îmbunătăţit. Ilie Şteflea a fost trecut în rezervă la 10 februarie 1945, iar un an mai târziu murea la domiciliul său din Bucureşti. După înlăturarea lui Antonescu îi regăsim pe social democraţi în calitate de miniştrii sau secretari de stat ca făcând parte

309F

310F

A. C. N. S. A. S. fond Titel Petrescu, vol. 6, partea II, f. 184. 4 A. C. N. S. A. S. fond Penal - Titeliştii, dos. 120, vol. VI, partea II, f. 122.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA din componenţa celor două guverne Sănătescu, dar şi în guvernele Rădescu şi Groza, iar acest fapt demonstrează poziţia importantă pe care P.S.D. reuşise să o ocupe în politica românească. Constantin Titel Petrescu s-a retras din cel de-al doilea guvern Sănătescu, dându-şi demisia din funcţiile ministeriale. Îşi motivează retragerea, mărturisind apropiaţilor: „M-am retras din guvern pentru a mă ocupa de creşterea şi organizarea partidului”. 5 Retragerea din guvern va avea şi o altă urmare: apropierea discretă de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu şi o distanţare faţă de comunişti, sperând să poată astfel contracara hegemonia P.C.R. prin reorganizarea şi creşterea numărului de membrii ai partidului, căci după unele estimări P.S.D. ajunse la peste un milion de membrii. Constantin Titel Petrescu a fost politician până în ultima fibră, politica fiind principala lui preocupare. După 23 august 1944 a avut convorbiri până în zori de zi cu diferiţii fruntaşi social-democraţi, pentru a pune la punct planul de acţiune al partidului. Prin anii 1945 şi 1946, când avea de discutat, într-un mod confidenţial, diverse probleme politice, cu prietenii cei mai apropiaţi îi primea în locuinţa sa, de pe Intrarea Dr. Marcovici, aflată în faţa Cişmigiului, printre cărţi, fotografii şi bibelouri. Aceste întâlniri erau supravegheate de poliţie fiind considerate „întâlniri conspirative”. Faţă de Lucreţiu Pătrăşcanu, care în anii aceia era un „vârf” al comuniştilor, avea o stimă amestecată cu neîncredere, fiind de altfel printre puţinii comunişti pe care-i stima, dar lăsa să se înţeleagă că nu va fi surprins, dacă acesta va fi „devorat“ de proprii săi tovarăşi. Îi considera periculoşi şi s-a ferit, atât cât a putut, prevenindu-i şi pe ceilalţi, de Ana Pauker şi de Gh. Gheorghiu-Dej. Pe comuniştii răsăriţi peste noapte, din dosul tancurilor sovietice, îi considera creaturi fără personalitate, dar le-a subestimat, din păcate, setea de putere.

Mai târziu, i s-a reproşat că n-a ştiut să se impună ca om politic, fiind prea visător, dar toţi cei care l-au criticat nu au ţinut cont de contextul istoric. Viaţa politică din România se alterase, partidele politice fiind desfiinţate în 1947, iar majoritatea politicienilor ajung în închisori. La 9 noiembrie 1945 Constantin Titel Petrescu dictează telefonic ziarului „Ultima Oră” anunţul prin care respinge încheierea oricărui cartel electoral cu comuniştii, însă ziarul „Libertatea”, oficiosul partidului refuză să publice mesajul lui Titel Petrescu 6. De altfel, prin redacţia ziarului „Libertatea” el venea din ce în ce mai rar din pricina multiplelor ocupaţii, dar şi din pricina faptului că redacţia fusese, aproape în întregime, ocupată de filocomunişti. Pentru că articolele sale erau modificate şi apăreau cu numeroase greşeli de ortografie, datorită zelului depus în acest sens de oamenii de încredere ai lui Lotar Rădăceanu, Titel Petrescu a decis ca partidul Social Democrat Independent să scoată o gazetă zilnică, cu titlul „Lumea Nouă”, denumire pe care o mai avusese oficiosul partidului în perioada interbelică. S-a înaintat o cerere, pentru obţinerea autorizaţiei necesare, la Comisia Aliată de Control. Răspunsul a sosit printr-o scrisoare semnată „indescifrabil“ în care era anunţat că autorizaţia se va acorda „de îndată ce ziarul va obţine cota de hârtie necesară pentru apariţia unei gazete zilnice“. În acea perioadă hârtia se acorda discreţionar ziarelor comuniste, iar reviste ca: „Buletinul ARLUS”, „Apărarea Patriotică“, „Frontul Plugarilor“( acesta din urmă fiind ziarul lui Petru Groza), se publicau într-un tiraj de două sau trei mii de exemplare, primind mai multă hârtie decât restul ziarelor, care nu primeau nici măcar minimul de hârtie, necesar scoaterii tirajului anunţat. Era o metodă perfidă de sabotaj, folosită de comunişti, care urmărea să pună marile cotidiene în imposibilitatea de a mai apărea.

311F

312F

F. V. Krasnosselski, Stânga în România. 1832-1948. Tentativă de sinucidere sau asasinat?, Danemarca, Editura Victor Frunză, 1991, p. 221.

A. C. N. S. A. S., fond Titel Petrescu, vol. 6, partea II, f. 167.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Bazându-se pe sprijinul Comisiei Aliate de Control, Partidul Comunist şi-a impus controlul asupra presei scrise şi radiofonice, asupra sindicatelor şi a lucrătorilor din aceste sectoare de activitate. Rezultatul a fost acela al existenţei unei duble cenzuri asupra mijloacelor de informare: pe de o parte cenzura Comisiei Aliate de Control, manifestată prin limitarea aprovizionării cu hârtie tipografică, pe de altă parte refuzul structurilor sindicale ale tipografiilor, coordonate de comunişti, de a tipări orice scriere care reprezenta un atac la adresa guvernului Petru Groza. Farmacistul Micu Radovici, membru social-democrat, a fost numit începând cu 1945 în consiliul de administraţie al fabricii de hârtie Buşteni 7. Acesta încercă, în calitate de administrator, să înlocuiască Consiliul de fabrică care era compus în mare parte din comunişti cu unul format din socialişti. Scopul acestei manevre era de a distribui cota de hârtie în mod echitabil, 8 deoarece hârtia era distribuită în cantităţi mari înspre P.C.R., în detrimentul celorlalte partide politice. Pretinsa criză a hârtiei din anii 19451946 a determinat dispariţia mai multor reviste de înaltă ţinută literară. Virgil Ierunca şi Ion Caraion constatau cu amărăciune că: „am vrea să uităm că trăim epoca jurnalelor intime şi-a adevărurilor clandestine, dar nu putem, pentru că o trăim…Criza culturii e criza libertăţii individuale. (…) A libertăţii criticului de a fi critic. A libertăţii ziaristului de a vorbi. (…) A libertăţii profesorilor de a-şi vedea de şcoală. A libertăţii studenţilor şi elevilor de a-şi vedea de carte” 9. Drama lui Constantin Titel Petrescu începe în octombrie 1945, atunci când comuniştii pun problema unificării celor două partide muncitoreşti. Presiunile se intensifică în 1946, când comuniştii propun participarea social democraţilor şi a comuniştilor pe liste

comune în alegeri. Pentru a-l determina să renunţe la cerbicia cu care apăra independenţa şi autonomia P.S.D., Ana Pauker îi propune lui Titel Petrescu demnitatea de ambasador la Londra, dar incoruptibilul Titel Petrescu refuză. Prin intermediul comunizaţilor din partid, comuniştii reuşesc să forţeze fragmentarea partidului, fapt petrecut în urma Congresului P.S.D. din 10 martie 1946, cu doar câtea luni înainte de alegeri, atunci când Titel Petrescu a fost nevoit să părăsească partidul la a cărui creştere contribuise şi, împreună cu grupul său de fideli, el a creat un nou partid denumit Partidul Social Democrat Independent. După întemeierea P.S.D.I. Constantin Titel Petrescu renunţă la direcţia ziarului „Libertatea“, iar faptul că nu i s-a mai permis de către autorităţi înfiinţarea unui alt ziar l-a costat foarte mult, cu toate că, sporadic, articolele lui apăreau şi în alte ziare. Rămas fără gazetă, legătura lui cu susţinătorii social democraţi s-a îngreunat, iar apoi s-a fracturat din cauza măsurilor restrictive impuse de comunişti. Dispunând de fonduri modeste Constantin Titel Petrescu nu îşi permitea să investească în apariţia constantă a unui ziar, existând şi pericolul unui proces de sabotaj economic în care cumpărătorul era pedepsit mai drastic decât vânzătorul. Acesta a fost motivul pentru care el a renunţat la soluţia cumpărării hârtiei de pe bursa neagră, cu toate că liderul social democrat primise mai multe oferte în acest sens. Social democraţii au decis să facă în permanenţă presiune asupra Comisiei Hârtiei până când, sperau ei, urmau să primească hârtia necesară, dar, în pofida presiunilor, P.S.D.I. nu a primit niciodată cota de hârtie solicitată. Însă nici alte ziare nu erau favorizate, deşi dispuneau de hârtia necesară apariţiei. Astfel, ziarul ţărănist „Dreptatea“ condus de N. Carandino şi „Viitorul“ liberal, condus de Mihail Fărcăşanu, erau cenzurate şi confiscate aproape zilnic. Tipografii, în mare parte comunişti, refuzau să culeagă anumite articole, iar la desfacere bande de „sindicalişti“

313F

314F

315F

A. C. N. S. A. S., dos.3227, vol. 16, PII, f.332. A. C. N. S. A. S., fond Penal, dos. 120, Vol. 5, p. II, f. 318. 9 M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.36 8

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ales. Dacă unii îl criticau, găsindu-l patetic, teatral, Ştefan Baciu îl considera „singurul mare orator al social-democraţiei”. Fireşte că uneori patetismul deriva din însăşi contextul în care oratorul îşi ţinea discursul, iar în acest context am putea include şi discursul ţinut, târziu în noapte, într-o tensiune extraordinară, în sala „Libertatea“ de pe strada Academiei, cu ocazia congresului Partidului Social Democrat. Atunci a fost pusă în discuţie fuziunea P.S.D. cu comuniştii. Într-o sală ticsită până la refuz, publicul fiind compus în marea lui majoritate din oameni fideli tezei expuse de Titel Petrescu, dar şi din agenţi provocatori, cunoscuţi sau necunoscuţi, liderul social democrat a ţinut un discurs dramatic. Timp de peste o oră, sala l-a urmărit magnetizată, aşa cum stătea, în mijlocul scenei, cu coama leonină ridicată, indignat de situaţia în sine, şi nimeni nu a avut curajul să-l întrerupă. Imediat după discurs Titel Petrescu a părăsit sala, pentru că spusese tot ce avea de spus, şi s-a îndreptat spre casă. Nu acceptase să pactizeze cu comuniştii aşa cum, în perioada dictaturii regale, nu acceptase să intre în „Frontul Renaşterii Naţionale“. Ştia că nu era şantajabil, aşa cum era Grigorovici sau cum era Lotar Rădăceanu, care făcuse afaceri cu nemţii şi scrisese articole favorabile dictaturii regale. Era corect, era demn şi înţelegea să rămână aşa, indiferent de consecinţe. Lui Titel Petrescu i s-a propus, cu câteva luni înainte de scindarea Partidul Social Democrat, un post de ministru la Londra. La acea dată social-democraţii aveau trei diplomaţi în străinătate, în ţările unde existau deja guverne socialiste: Anglia, Norvegia şi Elveţia, dar Titel Petrescu a refuzat, justificându-şi neacceptarea prin faptul că locul lui era la Bucureşti, ca lider de partid şi nu în străinătate, chiar dacă şi acolo ar fi reprezentat ţara. Era, la acea vreme, o decizie eroică, dar ea demonstrează că Titel Petrescu era optimist în ce priveşte evoluţia politică a României. Din păcate, Constantin Titel Petrescu n-a putut să creadă că aliaţii occidentali vor lăsa ţara pe mâna ruşilor. Spera în ajutorul „Internaţionalei Socialiste“, aştepta sprijinul partidelor

protestau în faţa chioşcurilor, cerând interzicerea acestor ziare. În 1946 Partidul Social Democrat Independent, la fel ca şi celelalte partide politice, a fost tolerat pentru că urmau alegerile, iar comuniştii, prin existenţa partidelor de opoziţie, se justificau în faţa occidentalilor, demonstrând existenţa unui climat de legalitate, atât de necesar desfăşurării alegerilor. Însă, după alegeri, guvernul a pus în mişcare maşina de represiune comunistă care a dus la lichidarea tuturor partidelor politice, menţinându-se doar P.M.R., în calitate de partid unic. În timpul vizitelor pe care le-a făcut la centrele social democrate din provincie Constantin Titel Petrescu venea mai întotdeauna însoţit de un grup format din colaboratori apropiaţi, nelipsiţi fiind: Adrian Dimitriu, Ilie Dumitru, Ion Pas şi Ion Burcă, muncitorul care a fost o vreme subsecretar de stat la Interne şi care, cu statura lui impozantă, avea curajul să-i înfrunte pe provocatorii „progresişti“ care îşi făceau apariţia la adunările social democrate pentru a huidui şi a crea dezordine. Pretutindeni grupul social democrat era primit cu simpatie. Punctul culminat era apariţia lui Constantin Titel Petrescu fie în sală fie pe scenă. Niciodată nu sosea cu o întârziere studiată, de „vedetă“, şi niciodată nu era înconjurat de gărzi de corp. Îndată ce cobora din maşină era înconjurat de public, purtat pe braţe sau luat pe sus, până la locul unde urma să aibă loc întrunirea. Era îmbrăcat întotdeauna într-un costum gri sau albastru închis, nu se îmbrăca în stil „proletar“, aşa cum obişnuiau să facă unii oameni „de stânga“, închipuindu-şi că în felul acesta vor câştiga simpatia „maselor“. Muncitorii îl aclamau, strigându-l „TovTitel“, fapt ce demonstrează că sufleteşte îl simţeau aproape, fără nici o urmă de cabotinism, deşi acesta era directorul de ziar sau fostul ministru din guvernul Sănătescu. Oamenii îl iubeau pentru că era un orator de mase şi în egală măsură era un subtil conferenţiar, care ştia să atragă atât interesul unei săli arhipline, populate cu muncitori, cât şi interesul unui salon de conferinţe cu un public 74

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de surpare a ordinii constituţionale”, „delict de uneltire contra ordinei sociale”, „complot în scop de trădare, de surpare a ordinei constituţionale şi de răzvrătire”. În 1955, după 7 ani de temniţă, Constantin Titel Petrescu a fost eliberat, dar era deja bolnav. Condiţia eliberării sale a fost semnarea unei scrisori de recunoaştere a regimului comunist, scrisoare care a apărut în ziarul „Scînteia” din 18 decembrie 1955. Va regreta semnarea acestei scrisori, care a fost singurul punct slab din viaţa sa, dar ajunsese la limita suportabilităţii datorită umilinţelor şi bătăilor din penitenciar. Promisiunea că vor fi eliberaţi şi ceilalţi social democraţi închişi l-au determinat să cedeze, însă, odată ajuns în libertate, va trăi un teribil sentiment de culpă, regretând gestul făcut. În ultimii doi ani din viaţă prietenii îl vor căuta, se vor entuziasma împreună la vestea revoluţiei din Ungaria, iar după ce revoluţia a fost înfrântă a fost vizitat din ce în ce mai rar. Părăsit de o parte a tovarăşilor de partid, care pentru a obţine o pensie sau un loc de muncă se reorientaseră, Constantin Titel Petrescu este vizitat doar de fideli şi de informatorii Securităţii, recrutaţi în mare parte din rândul social democraţilor. Aceştia, odată vizita încheiată, se reîntorceau acasă şi întocmeau notele informative. Faptul că a fost filat, urmărit îndeaproape şi provocat la discuţii de către informatori demonstrează că Securitatea îl considera încă un om periculos pentru regimul comunist. Constantin Titel Petrescu a murit în 2 septembrie 1957, în condiţii bizare, iar soţia i-a supravieţuit, dar comuniştii nu au încetat să o şicaneze. În martie 1960 Sofia Petrescu a fost somată de către Ministerul de Interne să-şi părăsească locuinţa. Motivul invocat de comunişti a fost acela că apartamentul în care locuia avea un spaţiu mult prea mare faţă de cel prevăzut pentru o singură persoană, conform decretului 78/1952, şi că existau „interese de stat” ca ea să fie mutată de la o altă adresă. Este adevărat că imobilul acesteia era situat în vecinătatea Ministerului de Interne, comuniştii pretextând că femeia putea observa şi deconspira persoanele care erau

socialiste din Anglia şi Franţa, care între anii 1944-1950, se bucurau, în ţările lor, de popularitate. Atitudinea lui Titel Petrescu a contrastat cu cea a diplomaţilor românii, care, indiferent de culoarea politică, odată ajunşi prin diverse ambasade occidentale au demisionat şi au ales să rămână în exil. Valoroase sunt informaţiile oferite de Ştefan Baciu în legătură cu ultima întrevedere pe care acesta a avut-o cu Constantin Titel Petrescu, înaintea plecări sale spre Berna. Era într-o după amiază ceţoasă şi umedă de noiembrie a anului 1946. Întrevedem pentru o clipă un Titel Petrescu îngândurat, aşezat la biroul de lucru, reflectând la „victoria” în alegeri a comuniştilor, fapt ce îi stârnea temerea că va urma atât lichidarea lui cât şi a mişcării social-democrate. Îi recomandă lui Ştefan Baciu să stabilească contacte cu socialdemocraţia elveţiană, care i se părea mai stabilă din punct de vedere politic decât social democraţia franceză sau decât cea italiană şi îi înşiruie câteva titluri de reviste social democrate ce apăreau în străinătate, pe care şi le dorea, dar care, din cauza cenzurii, nu mai erau difuzate în România. Alături de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, şi poate într-o măsură mai mare decât aceştia, Titel Petrescu a fost un mare incomod, neacceptând complicităţile comuniste. În 1948 comuniştii au preluat puterea în totalitate. Constantin Titel Petrescu a rămas în ţară, a fost izolat, devenind un exilat în propriul apartament, cu telefonul controlat, cu vizitele spionate şi corespondenţa cenzurată. Legătura cu străinătatea a fost întreruptă, iar peste România s-a întins un văl de teroare, ţara transformându-se într-un lagăr. A fost arestat, în noaptea de 5/6 mai 1948, şi închis, printre altele, şi în temuta închisoare de la Sighet. Constantin Titel Petrescu a avut pe parcursul detenţiei o purtare admirabilă. După 4 ani de anchetă „justiţia proletară” a decis, în cadrul unui proces secret, prin sentinţa Tribunalului Militar din Bucureşti din 22 ianuarie 1952, condamnarea lui Titel Petrescu la muncă silnică pe viaţă, transformată apoi în temniţă grea pe viaţă pentru: „crimă de înaltă trădare”, „crimă 75

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA imaginea unei tragedii antice. Şi câte scene dure nu are viaţa acestui om, care a rămas mereu demn, indiferent de forţările istoriei! De aceea nu pot decât să subscriu celor scrise de istoricul Nicolae Jurca în Studiul Introductiv al lucrării „Socialismul în România”: „Parcurgând istoria noastră, dar şi hălăduind prin propria-mi viaţă, mi-am amintit adesea de vorbele, tragic de adevărate, rostite de regele Carol I: Românilor le lipsesc caracterele. Acum, când închei aceste pagini, cu gândul la Const.-Titel Petrescu, i-aş răspunde peste timp, ca istoric, marelui şi austerului rege: Iată un caracter!”.

aduse forţat sau care veneau la minister în interes de serviciu. După expulzarea Sofiei Petrescu, locuinţa acesteia a fost ocupată de un ofiţer de miliţie. În anii ’60 aflăm că, printre puţinii oameni care o mai vizitau pe Sofia Petrescu, ca o datorie de onoare faţă de amintirea ilustrului coleg, se număra doar Adrian Dimitriu. În 1973, printr-o scrisoare adresată C.C. al P.C.R. Adrian Dimitriu cerea reabilitarea lui: Constantin Titel Petrescu, Ion Flueraş, George Grigorovici ş.a. Dacă în trecut Constantin Titel Petrescu entuziasmase masele, fusese purtat pe braţe de către oamenii, la finalul vieţii a ajuns să împartă cu poporul acesta, atât de chinuit, ca într-un act de penitenţă, umilinţele şi dezamăgirile, trăindu-şi ultimele zile în anonimat. După moartea sa a urmat o perioadă în care amintirea lui Titel Petrescu se dilua odată cu dispariţia biologică a celor care l-au cunoscut. De fapt, era doar o decantare a informaţiilor despre viaţa şi imaginea unui om spre care ne întoarcem astăzi pentru a-i contura biografia. Constat că odată cu trecerea timpului imaginea lui Constantin Titel Petrescu este vie, ea nu s-a alterat, că el rămâne un exemplu de etică pentru noi şi sunt fericită că printre politicienii români am găsit, în sfârşit, un caracter. Iar când mă gândesc la destinul acestui om excepţional, involuntar mă bântuie

Constantin Titel Petrescu (1888-1957)

Nicolae Filipescu şi monarhia Motto: Pro rege saepe, pro patria semper Colbert Printre repezentanţii aristocraţiei politice româneşti care aveau să dea ţării numeroase elite s-au numărat şi Filipeştii. Din lungul şir de personalităţi al acestei familii amintim pe Nicolae Filipescu născut, la 7 decembrie 1861 1, în mahalaua Kreţulescului, din Bucureşti.

dr. Doru Dumitrescu

an XLIV, nr. 34, 19 august 1928, p. 543,), dar mai ales de după al Doilea Război Mondial (majoritatea lucrărilor istorice, inclusiv, din nefericire, Dictionarul Enciclopedic, vol. II, literele D-G, Editura Enciclopedică, 1996, p. 315, precum şi Tratatul de istorie a României, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire 1878-1918, Editura Enciclopedică, 2003, p. 667) dau ca dată a naşterii lui N. Filipescu ziua de 5 decembrie, an 1862 sau numai anul, 1862. În ceea ce priveşte locul, C. C. Giurescu consideră, în Istoricul oraşului Brăila, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 241, că naşterea lui Nicolae Filipescu ar fi avut loc la Filipeşti, judeţul Brăila. Studiind, la Filiala Arhivelor Statului a municipiului Brăila, registrul de evidenţă a botezaţilor din comuna Filipeşti din anii 1861 şi 1862, am constatat că informaţia furnizată de marele istoric este inexactă .

316F

În jurul acestei naşteri au apărut o serie de controverse privind atât data, cât şi locul naşterii liderului conservator. Astfel, numeroase publicaţii de după Primul Război Mondial (de exemplu articolul lui B. Cecropide din „Universul Literar”,

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Crescut într-un mediu familial elevat, viitorul lider conservator va urma primii ani de şcoală (învătământul primar) la Bucureşti 2 , fiind, probabil, coleg cu unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Constantin Hiott (18611920), publicist deputat de Vlaşca şi viitor (din 1925) ministru al Curţii Regale. 3 Începând cu 1871, însoţit de părinţi şi de o servitoare 4, va pleca la studii în Elveţia, domiciliind pe strada Pierre-Fatio, nr. 8, etajul 2, din Geneva 5. Aici, la pensionul Roget, avea să urmeze, până în 1880 6, studiile gimnaziale şi liceale, avându-i printre colegi, din ţară, pe Alexandru Calimachi, pe doi fii ai lui Ion Ghica, pe fraţii Grădişteanu 7 , iar dintre străini pe Pascal d'Aix, viitor consul general al Franţei, pe Albert Maunon, viitor consilier de stat sau pe viitorul pastor Franck Thomas 8. Deşi aparţinea marii boierimi şi nu dorea să urmeze o carieră militară, totuşi, la sugestia tătălui său, dar şi ca urmare a sentimentelor şi a pornirilor sale, imediat după

finalizarea colegiului, N. Filipescu şi-a efectuat pregătirea militară ca „soldat bacalaureat”, alături de Ion Grădişteanu, la arma cavalerie, în cadrul Corpului 2 armată 9.

317F

324F

318F

319F

320F

321F

322F

Finalizarea studiilor le făcea în 1884, când la 2 iulie primea, după 3 ani de studii (1880-1883) 10 , diploma de „Bachelier en Droit” 11 , obţinută la 9 ianuarie 1884 la Facultatea de Drept din Paris, cu acordul Academiei din capitala Franţei 12.

323F

325F

326F

327F

Vezi B. Cecropide, Nicolae Filipescu, în „Universul literar”, an XLIV, nr. 34, 19 august 1928, p. 543. Pentru a depista unde a urmat cursurile primare Nicolae Filipescu am cercetat la Filiala Arhivelor Statului a Municipiului Bucureşti, registrele matricole care se mai păstrează din această epocă, şi anume: cele ale Şcolii Generale Nr. 73, Fond 1591, perioada 1859-1967; ale Liceului Sfântul Sava, Fond 1162, dosar 48, clasele I-IV, anii 1869-1870. In extremis, am verificat şi foile matricole ale liceelor Matei Basarab, Dimitrie Cantemir din anii 1869 şi 18691870, dar acestea făceau referire numai la clasele de liceu (începând de la clasa a V-a de astăzi). Mai mult, am cercetat şi arhiva Liceului Comercial Kreţulescu, învăţământ primar pe anii 1869 şi 1870, dar fără rezultat. O şcoală anume care stat în atenţia mea a fost Liceul particular Schwartz-Thierrin, creat în 1847 (Fond 7, nr. 46, dosar 40, clasele I-IV), dar, din nefericire, nu se mai păstreză foile matricole, pentru şcoala primară, decât începând cu anul şcolar 1899-1900. Ca urmare, nici în urma acestor cercetări nu am aflat unde a urmat Nicolae Filipescu şcoala primară. 3 I. G. Duca, Memorii vol. I, Neutralitatea, partea I, (19141915), Editura Expres, 1992, p. 16. Duca spune aici „prietenul său din copilărie”, de unde am putea deduce că ar fi putut fi colegi şi de şcoală, mai ales că s-au născut în acelaşi an. Din nefericire nici Hiott nu relatează, în ceea ce am cercetat, unde anume a urmat şcola primară. 4 pe nume Lucia 5 Archives d'Etat de Genève, Fond AEG Etrangeres, Dg 17, f. 22 6 „Epoca”, an XXII, nr. 302, din 2 XI 1915, p. 1. De fapt studiile au fost finalizate în 1879, deoarece în 1909, an jubiliar al promoţiei sale, Nicolae Filipescu nu a putut participa, trimiţând o telegramă. 7 Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, vol. I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001, p. 192. 8 „Epoca”, an XXII, nr. 302, din 2 XI 1915, p. 1.

Revenit în ţară încă din 1883 şi stabilit definitiv în 1885 13 , Nicolae Filipescu o 328F

„Anuarul Oficial al Armatei Române”, pe anul 1886, Bucureşti, 1886, p. 652. 10 C. Nicolae Stroieşti, Nicolae Filipescu. Patriotul, Omul politic. Conferinţă biografică ţinută la radio miercuri 14 mai 1930, p. 11. 11 Licenţiat în drept. 12 Nicoale Stolojan-Filipescu, Arhiva Nicolae Filipescu, Diploma de „Bachelier en Droit”, nr. 114/2 iulie 1884. 13 „Mesagerul Brăilei”, seria V, nr. (692) 41 de sâmbătă 2 martie 1902, p. 1.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cunoscuse la Paris 14, în timpul studiilor, pe Maria Blaremberg (1865-1954). Viitoarea soţie, Miţa, cum era alintată, era fiica colonelului în rezervă 15 Constantin Blaremberg (1838-1886) – fost aghiotant al domnitorului Cuza şi apoi al lui Carol I şi Prefect al Poliţiei Capitalei (18731875) – şi a soţiei sale, numită tot Maria, născută Băleanu 16. Căsătoria va avea loc în data de 18/30 aprilie 1885 17, la Oficiul stării civile al Comunei Bucureşti, Culoarea de galben. Nunta religioasă s-a desfăşurat în aceeaşi lună, în data de 21 aprilie, la Biserica Batiştei, preot de cununie fiind Calinic, mitropolitul României 18.În urma acestui mariaj cu Maria Blaremberg, Nicolae Filipescu a avut şase copii: doi băieţi şi patru fete. Apartenenţa sa politică, cât şi nevoia de a se exprima în raport cu realităţile vremii, la care se adaugă şi influenţele curentelor din acel timp, l-au plasat pe Nicolae Filipescu, de tânăr, în rândul ideologilor conservatori. Pentru el conservatorismul era, după cum bine a surprins unul din cei care i-au analizat opera în epocă, „o doctrină care, urmând un ideal mai măreţ al rasei, este în stare a face, în urmarea acestui ideal, jerfe mai mari decât alt partid, de altminteri şi el naţional, dar care este mai puternic stăpânit de idei umaniste, ori de grija intereselor materiale” 19. O parte a activităţii acestui om politic s-a identificat cu ziarul “Epoca” pe care l-a condus cu intermitenţe de la fondarea sa în 1885 şi

pâna la moartea prematură din 1916. Încă de la debutul în publicistică, Nicolae Filipescu îşi îndrepta atacurile împotriva monarhiei pe care o considera vinovată de susţinerea la cârma ţării a partidului liberal. Astfel, la numai o luna de la prima sa apariţie în presă (martie1886), Filipescu, prin articolul de fond Constituţionalismul regelui, începea seria atacurilor îndreptate împotriva monarhiei 20 . Considerând că suveranul face abuz de acest cuvânt, nesocotind Constituţia pe care jurase, Filipescu demostra că tot constituţionalismul acestuia monarh constă în înţelegerea greşită a actului fundamental, nu din ignoranţă, ci pentru a-i permite „să ţie la putere pe d. Brătianu” 21. În acelaşi an, pe 20 mai şi pe 2 august, junele condeier revenea în forţă, prin articolele de fond din Epoca, Atribuţiunile regelui şi Monarhia constiuţională, la tema sa predilectă, atacul împotriva monarhiei 22 . Acordându-i regelui „atribuţiuni facultative” 23 , Filipescu constata: „Regele nu îşi poate exercita drepturile ce i le dă Constituţia, ci exercită nişte drepturi ce Constituţia nu i le dă”. Şi aceasta deoarece el abdicase, după părerea ziaristului de la „Epoca”, de la toate prerogativele sale constituţionale şi îşi arogase „nişte drepturi mult mai mari ca cele ce i le dă legea”, creând „în mod făţarnic prin culise” „o putere ocultă, ipocrită şi iresponsabilă”. Pentru a se curma „o asemena stare de lucruri” liderul conservator cerea: 1. „ca regele să exercite în fapt prerogativele sale constituţionale. 2. ca regele să nu iasă din limitele ce îi sunt statornicite de Constituţie” 24.

329F

330F

331F

332F

335F

333F

336F

337F

338F

334F

B. Cecropide, op. cit., p. 543. Credem mai degrabă că cei doi s-au cunoscut la Bucureşti în vacanţe. 15 „Anuarul Oficial al Armatei Române pe anul 1883”, Bucureşti, 1883, p. 683. Acesta era în rezervă din 1879 şi deţinea şi funcţia de adjutant onorific. 16 Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, coordonator şi coautor Mihai Dimitrei Strudza, Editura Simeria, 2004, p. 539. 17 BAR, Msse, Arhiva Nicoale Filipescu, A 3403, documentul c. 18 Ibidem, documentul d. 19 Analiza era făcută de profesorul Nicolae Apostoleanu, din Piteşti, care îşi susţinea în acel timp doctoratul la Paris. – vezi „Epoca”, an XIV, nr. 204, marţi 2 septembrie 1908, p. 2. De altfel, după obţinerea titlului de doctor (1909) cei doi se vor vizita (mai ales la Paris), între ei legându-se o adevarată prietenie, ce s-a manifestat şi printr-o bogată corespondenţă. Apostolescu va deveni, pentru o perioadă, colaborator al „Epocii”. – vezi Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, Fond Nicolae Apostolescu, dosarul 63, f. 11; dosarul 109, f. 17 şi dosarul 175, f. 25.

339F

„Epoca”, an I (nr. 126) miercuri, 22 aprilie 1886, p.1. Ibidem 22 Aceste articole se încadrau în politica generală a ziarului în care mai apăruseră astfel de articole, precum Conservatorismul şi Monarhia regelui Carol I („Epoca”, an I, nr. 187, miercuri 9 iulie 1886, p. 1), Nimic de la rege (Idem, nr. 193, miercuri 16 iulie 1886, p. 1) sau Monarhia naţională (Idem, nr. 213, sâmbătă 9 august 1886, p. 1) etc. Alături de această temă, Filipescu atacase în articolele sale şi guvernarea liberală. – vezi Guvernul reacţionar, „Epoca”, an I, nr. 118, din 11 aprilie 1886, p. 1; Dictatura Revoluţionară, Idem, nr. 141 din 13 mai 1886, p. 1 etc. 23 „Epoca”, an I, (nr. 147), marţi 20 mai 1886, p. 1. 24 Idem, an I, (nr. 208), sâmbătă 2 august 1886, p. 1. 21

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA parafrazându-l pe Gambetta 29şi referindu-se la poziţia regelui în actualele lupte politice şi că regele trebuie „Să se plece sau să plece” 30. Dar atacurile lui Filipescu împotriva monarhiei nu s-au rezumat numai la articolele din presă ci şi la participarea la demostraţii antimonarhice cum a fost aceea din martie 1888, care ducea la căderea guvernului liberal. Fără a intra în amănunte, amintim că impulsivul om politic conservator, aflat, în fruntea „tulburătorilor,” alături de N. Fleva, Caton Lecca, Ion Cogălniceanu, Emil Lahovari”, după cum informa un raport al vremii „ au îmbrâncit armata, au trecut în curte, dedeau focuri de revolvere asupra soldaţilor şi când au ajuns în dreptul uşii de la intrarea deputaţilor, unde se afla domnul deputat Efimescu, Sachelarie şi L. Esarcu, au descărcat o armă care a rănit […] pe uşierul ce fusese trimis de domnu Preşedinte şi care a căzut îndată mort, chiar în antreul Camerei” 31.

În anul 1887, condeierul conservator, proprietar al „Epocii”continua în forţă atacurile împotriva regelui şi a PNL. În articolul Solidaritatea greşelilor, Filipescu, după ce ataca atât guvernul, cât şi pe rege, irittat preciza că această complicitate „a suveranului şi a primului său ministru nu este măcar solidaritatea succeselor, complicitatea actelor măreţe, care din punctul de vedere al adevărului constituţional ar putea încă să fie cultivată, ci este solidaritatea greşelilor care trebuie condamnată şi care trebuie să înceteze” 25. Manifestându-se pentru menţinerea monarhiei ca regim politic, în articolul Ce rege voim 26 Filipescu arăta că grupul în numele căruia scria dorea ca „... monarhia [...] să fie o adevărată monarhie constituţională” şi de asemenea să fie „o monarhie naţională” deoarece numai aşa monarhia se putea angaja prin contract de a nu avea „nici un interes deosebit de acela al naţiunii” 27. Şi totuşi, după aceste atacuri de presă regele Carol I îl graţia pe Nicolae Filipescu şi pe Alecu Balş după întâlnirea contodentă pe care aceştia doi le avuseseră cu Nicolae Xenopol, directorul oficiosului liberal « Voinţa Naţională », incidente care le adusese celor doi ziarişti conservatori 6 luni de închisoare, la Văcăreşti, 300 de lei amendă şi 500 de lei cheltuieli de judecată. Interesant de amintit, în acest context, sunt şi atacurile verbale împotriva monarhiei la cel de-al doilea banchet al “Epocii » din 8/20 noiembrie 1887, desfăşurate la Hotel de France din Bucureşti. Cu această ocazie, Constantin Ressu 28, corespondent al „Epocii” de la Galaţi afirma, la sfârşitul discursului său,

344F

345F

340F

341F

346F

342F

Recunoscând că „a tras un foc cu revolverul” şi găsindu-se la el un „revolver 32 347F

Leon Gambetta, adresasându-se, într-un discurs din 3/15 august 1877, mareşalului Marie Edme Maurice de Mac Mahon, preşedinte al Republicii Franceze (1873-1879), îl soma pe acesta să se supună sau să demisioneze (se soumettre ou se démettre). – vezi amănunte în Alexandru Vianu, Camil Mureşan, Robert Păiuşan, Simona Nistor, Preşedinţii Franţei, Universalia Dialog, Craiova, 1991, p. 63. 30 Redactorul de la „Epoca” comentează că timp de 5 minute „oratorul este împiedicat să plece din cauza aplauzelor asistenţei” – Ibidem. 31 DANIC, Fond Casa Regală, Mareşalat, dosar 31/1888, f. 2. De fapt se dorea, după cum spune Bacalbaşa în lucrarea sa memorialistică, asasinarea lui Fleva, cel însărcinat cu această treabă murdară fiind sergentul de gardişti, Silaghi. Acesta emoţiont însă ar fi greşit ţinta ucigând pe uşier. – vezi C. Bacalbaşa, op. cit., vol II, p. 123. 32 C. Bacalbaşa în lucrarea sa memoriaistică susţine că în urma percheziţiei Parchetului asupra celor doi lideri ai Ligii de rezistenţă nu se găsise nici o armă. – vezi C. Bacalbaşa, op. cit.,

343F

„Epoca”, an II, nr. 332, joi 4 ianuarie 1887, p. 1. Idem, an II, nr. 339, marţi 13(25)ianuarie 1887, p. 1. 27 Ibidem. Revenind la acest subiect în articolul Cum se înduplecă regele, Filipescu arăta că nu sunt decât două căi pentru a-l convinge pe suveran de justeţea cererilor lor: fie să accepte că acest guvern era „funest pentru ţară şi total pentru dinastie”, fie să-l ameninţe cu detronarea şi proclamarea republicii. – vezi „Epoca”, an II, nr. 370, joi 19 februarie (martie) 1887, p. 1. 28 Vezi amănunte despre personalitatea acestuia în G. Panu, Portrete şi Tipuri parlamentare, Bucureşti, Tipografia Lupta,1893, pp. 134-136. 26

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cu şase focuri din care unul descărcat” 33 , (Filipescu) deşi nu recunoştea că ar fi tras în uşier cu arma din dotare, mărturisea judecătorului de instrucţie, că plecase înarmat de la Clubul Unirea 34. Ca urmare, atât pentru el, cât şi pentru N. Fleva, aflat în aceeaşi situaţie, magistratul dădea „mandate de depunere” pentru cei doi deputaţi 35. Cu toate că autorităţile nu reuşiseră să demonstreze că Filipescu şi Fleva erau vinovaţi de uciderea uşierului 36, cei doi deputaţi ai opoziţiei erau închişi la Văcăreşti 37, pentru scurt timp. Peste ani, Filipescu va reveni din nou, în presă, asupra subiectului monarhiei. Matur, scăpat de intransigenţa tinereţii, liderul conservator, milita în 1895 într-un număr al “Epoci” pentru o „Monarhie temperată” în România, în condiţiile în care partidul său se înfăţişa, afirma el, ca un „partid moderat” 38.

Dar şi în practica politică, ca membru al cabinetului, Filipescu va colabora cu regele Carol I căruia, în calitate de ministru de război, îi înainta un raport cu privire îmbunătăţirea situaţiei cadrelor militare.” 39 Ultima confruntare dintre maturul om politic conservator şi bătrânul monarh aveau să aibă loc în cadrul, atât de delicat, al intrării României în Primul Război Mondial. Cu puţin timp înainte de a muri, regele Carol avea o ultimă întrevedere cu Filipescu, în care încerca „poate pentru prima dată în viaţa sa să facă uz de voinţă şi autoritate”, ameninţându-l pe liderul conservator al mulţimilor că dacă nu se astâmpără în a promova intrarea României alături Antanta „va face uz de prerogativele sale, ferind ţara de pericolul unei propagande ce îi poate fi fatală”. 40 Fără a se lăsa intimidat de ameninţările suveranului, Filipescu declara că el nu va urma decât calea „dreaptă şi naturală” a ţării, cu alte cuvinte „războiul cu Puterile Centrale pentru eliberarea 41 Ardealului." De altfel, pentru a şi-l apropia pe neastâmpăratul om politic, regele mai făcuse o încercare pe care o povesteşte, în “Amintirile” sale, în stilul caracteristic, Constantin Argetoianu. Evocând această ultimă invitaţie a regelui la ceai cu tânărul politician de pe atunci, peste ani Argetoianu ne destăinuie şi o parte a convorbirii private avute cu monarhul. Acesta din urmă, profitând de împrejurare, îi

348F

349F

354F

350F

351F

352F

355F

353F

p. 123. După cum spune acelaşi memorialist toţi conducători manifestanţilor aveau la ei revolvere „spre a se apăra în caz că vor atacaţi de bătăuşi”. Take Ionescu şi Al. Djuvara înainte de percheziţie înmânase armele soţiilor lor”. – vezi C. Bacalbaşa, op. cit., vol. II, p. 123 33 În schimb într-o scrisosare către fratele său Ionel I. C. Brătianu, Sabina spune că N. Filipescu ar fi tras 4 focuri. – vezi Din corespondenţa familiei Brătianu, vol. III(1887-888) Bucureşti, 1933-1935, pp. 314-315. 34 manifestaţia plecase spre mitrolopie de la Clubul „Unirea” aflat pe bulevardul Elisabeta din Bucureşti. 35 Ibidem. Au mai fost arestat ziarişti Costaforu şi Radu Creţulescu ultimul de la „L'Indépendance Roumaine”. Apoi arestările au continuat cu Haralamb Fundăţeanu şi Poriade avocaţi, şi probabil Caton Lecca. – vezi C. Suliotis, op. cit.,vol II, p. 475. Arestarea celor doi deputaţi a produs „mare emoţiune în tot oraşul” şi în special printre parlamentari opoziţiei. Ca urmare în şedinţa Camerei P. P. Carp i se adresa lui Sturdza cumnatul său (ministru de Finanţe în guvernul Brătianu) cerându-i să dea ordin „să înceteze această infamie”. La răspunsul lui Sturdza că „N-aveţi decât ceea ce meritaţi” şeful junimiştilor îi „îmbrâncea pe liderul liberal adresându-i epitetul de„Canalie”.– vezi „L'Independance Roumaine”, an 11 nr. din 16/18 martie 1888, p. 2, precum şi T. Maiorescu, Însemnări zilnice.vol III..., p. 88 S-a şuşotit ulterior, în lumea bună, că mult timp cei doi cumnaţi nu şi-au vorbit, nici măcar atunci când se întâlneau la evenimentele de familie. Se vor împăca de abia în 1897 odată cu boala prinţului moştenitor. – vezi T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. V, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 36 36 presa timpului(„Epoca”, „Războiul”) arăta că glontele care îl ucisese pe uşier fusese trasă dintr-o armă de război model 1879 .VeziC. Bacalbaşa, op. cit.,vol II, p. 154. Prin urmare N. Filipescu era scos de sub acuzaţie. 37 Ibidem 38 Idem, nr. 4324, decembrie 1895, p. 1. Referindu-se la cele două partide Filipescu spune că: „Aceste idei de liberalism temperat şi de conservatorism moderat constituie un fond

356F

comun de credinţe ce apropie foarte mult ambele noastre partide, fără ca această asemănare să răpească unuia sau altuia raţiunea lui de a fi şi fără a ştirbi necesitatea a două partide ca condiţiune indispensabilă funcţionării normale a regimului parlamentar. Dar,continuă el mai departe, asemănarea încetează aici” Ibidem. 39 DANIC), fond casa Regală dosar 7/1911, f 1-5 40 C Nicolau- Stroieşti, op.cit, p 32 41 Ibidem. Poziţia sa intransigentă faţă de cerinţa regelui se baza, nu numai pe crezul său şi pe sprijinul popular, ci şi pe susţinerea diplomaţiei puterilor Antantei. Astfel în însemnările sale politice, Ion Bianu spune că „ în vara lui 1914 când la începutul războiului Carol I se opunea intrării României în război în contra aliaţilor (Germania şi Austro Ungaria) Blondel ( ambasadorul Franţei la Bucureşti, nn) într-o întrunire la Sinaia îl poreclea pe rege nu numele „ Le vieux Couthon”( George Couthon revoluţionar francez, apropiat al lui Robespierre şi membru al trioului care alături de acesta din urmă şi Saint Just a condus Franţa revoluţionară în timpul Conventiei iacobine iunie 1793 –iulie 1794 n n). Vezi BAR, secţia Msse, V, varia 6, Arhiva Ion Bianu, Însemnări politice, f.6 vezi şi N PolizuMicşuneşti, Op.cit, p.105

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cerea lui Argetoianu ca în urma influenţei pe care acesta din urmă o avea asupra lui Filipescu să îl determine „la un gest pe care ( şi m-a apucat de haine, el, atât de sobru şi atât de depărtat de cele familiare..) de altminteri conştiinţa strămoşilor săi, dacă nu interesele superiore ale ţării i le cere”! 42 . Cinic Argetoianu ne mărturiseşte că „n-am făcut nici o tentativă” pe lângă Nicu Filipescu (deşi îi promisese lui Carol I n.n.) în sensul cerut de Rege, „mărginindu-mă să-i povestesc scena.” 43 Cu noul rege Ferdinand relaţiile lui Filipescu au fost foarte extrem de reci, agravate deja de disputa dintre cei doi bărbaţi pentru doamna Olga Prezan, soţia viitorului mareşal Prezan. Ca urmare, noul monarh afirma că Nicu Filipescu este un isteric în jurul căruia se grupează toţi franţuziţi.” 44 Influenţat de augustul său tată, o opinie asemănătoare avea şi prinţul moştenitor, Carol care declara că în lupta naţională: „ S-a format acum un trio care aduce nemulţumirea: Costinescu, Take Ionescu şi Filipescu: Singurul convins e ultimul, un biet impulsiv, dus de o nălucă prea strălucitoare. Ceilalţi sunt nedemni de a purta numele de Români. Şi la noi nu este o lege de înaltă trădare”. 45 Dar punctul maxim al acestei confruntări în problema naţională va fi în întâlnirea Ligii Naţionale şi Acţiunii Naţionale de la sala „Dacia” din 15 martie 1915. În cuvântul său Nicolae Filipescu, făcând apel la unire de sus (rege) şi până jos (ultimul ţăran) cerea noului monarh „ca în vremurile furtunoase în cari trăim... să ne dea vitejia”. Ca urmare, Filipescu îi solicita noului suveran ca în acel timp, plin de nesiguranţă, dar şi de speranţă Ferdinand să dea dovadă de bărbăţie şi de va fi cazul şi de jertfă. Încheind în aplauzele adunării, Filipescu rostea cu autoritate cuvintele, rămase adânc în mintea opiniei publice a momentului: „Vei fi cel mai mare voievod al Ţării împodobindu-te cu

titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al întreg Ardealul, al Ţării Româneşti şi al Moldovei... Sau răpus în cel mai suprem avânt de vitejie a neamului, vei fi totuşi sfinţit ca erou naţional. De nu va fi nici una nici alta grozav mă tem că se va alege praful de Ţară şi de Dinastie. De aceea mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este: Să te încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda.” 46 Rezervaţi la început, noi suverani ai României se declarau, în noile condiţii, alături de cea mai mare parte a opiniei publice, optând pentru intrarea României în război alături de Antanta. Deşi timidul 47 Ferdinanad mai avea încă unele reticenţe, în principiu, acesta nu se opunea acestei orientări, dar conform caracterului său prefera să se obişnuiască cu acest gând treptat şi nu dintr-o dată. Ulterior, influenţat de regina Maria îşi va schimba părerea, declarându-i lui Titu Maiorescu, în februarie 1915: „că va trebui poate să facem şi noi ce va face Italia de la care va afla el, printr-un om de încredere, adevăratul gând al Regelui Victor Emanuel II.” 48 În schimb regina care anterior „era foarte sinceră pentru neutralitate considera acum „că vom intra desigur în război alături cu

357F

361F

358F

362F

359F

363 F

360F

Ibidem , vezi şi N Filipescu, Pentru România Mare.... p26. Despre întreaga adunare vezi şi Vasile Netea şi C Gh Marinescu, Op. cit, p. 255, 256. precum şi Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, I-a întrunire a Ligii culturale ţinută la Bucureşti în ziua de 15 februarie 1915. Discursurile, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamului românesc” 1915. Această cuvântare l-a impresionat pe Delavrancea care mişcat ar fi spus „ Nicule lasa-mă să te îmbrăţişez...Ai fost divin.. ne-ai vorbit de cronici.. dar tu ai grăit în cuvinte nepieritoare, „cronica” timpurilor de astăzi. Cuvintele tale vor sfida veacurile şi copii din copii noştri vor şti că tu ai prorocit hotarul de veci al neamului, atunci când l-ai aşezat în alternativa sau a unei AlbaIuliei glorioase sau a unei Turde de sublimă jertfă”. Completându-l Mişu Deşliu unul din intimii liderului conservator ar fi exclamat: „ Îţi spun drept Nicule că am simţit la un moment dat că (mă) sufoc de emoţie”. La acestea oratorul „ cu o oarecare ironie în privire” ar fi întrebat „Ce credeţi că am zgândărit puţin vitejia Regelui, evocând Câmpia Turzii”, vezi N Polizu- Micşuneşti ,Op. cit , p p. 145-146 47 Martha Bibescu, Un sacrificiu regal. Ferdinand al României , Editura „Compania” Bucureşti, 2000. p. 44 Aceasta relatează că regele semnând în albumul familiei Lahovari Regina Maria iar fi spus lui Ferdinand: „Acum că eşti rege trebuie să pui punctele pe „i”. Martha Bibescu comentând arăta că acest obicei al monarhului de nu pune punctele de „i” era un semn de timiditate. 48 Titu Maiorescu, România şi Războiul Mondial, Editura Machiavelli, 1999, vezi şi Martha Bibescu, Op. cit. p. 45

Constatin Argetoinau , op. cit, p.293. Despre părerea lui Filipescu privind poziţia regelui faţă de intrarea României în război vezi şi N Polizu- Micşuneşti, op.cit pp.84 , 85. 43 Ibidem, pp. 293-294 44 G. T. Kirileanu, Op. cit., p 241 45 Carol al II-lea Între datorie şi pasiune. Însemnări Zilnice, vol I(1904-1939), Editura „Silex”, Bucureşti, 1995, p.25.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Tripla Înţelegere.” 49Mai mult, supralicitând, îl asigura pe Marghiloman că, acum este sigură că „ţara nu primeşte o acţiune alături de Germania,” dar această informaţie trebuia dată lui Ferdinand „picătură cu picătură spre a nu omorî pe omul acesta.” 50 Cu timpul efectul acestei inoculări avea să se vadă, în condiţiile în care Ottokar Czernin, excelent diplomat, ambasadorul bicefalei monarhii la Bucureşti, viitor ministru de externe raporta: „am impresia că regele este un obstacol mai mare decât Brătianu. Toată afacerea n-a fost niciodată atât de rea ca astăzi şi eu am pierdut orice speranţă de a realiza vederile noastre.” 51 Şi totuşi relaţiile dintre cei doi oameni politici, regele Ferdinand şi Filipescu, se vor normaliza odată cu participarea celor lor la cea mai mare acţiune, înainte de intrarea României în război, dar şi de sfârşitul prematur al patriotului om politic: Consiliul de Coroană de la Cotroceni (14/27 august 1916). 52 Cu toate că „numai prin ochi vorbea totuşi sufletul lui” 53 Filipescu făcu un ultim efort pentru a participa la acestă acţiune, care, într-un fel, reprezenta recunoaştrea străduinţei sale din ultimii ani. Deşi din „vajnicul luptător nu mai rămăsese decât o umbră” 54liderul conservator avea să se târască până la palat, unde, în capul scărilor, informat de sosirea sa, îl aştepta pentru, pentru a-l sprijini să le urce, însuşi regele Ferdinand.

Plecând din consiliu „Regele Ferdinand a strâns mîna fiecăruia”. Apropiindu-se de acest năvalnic om politic, acum o ruină „bătându-l pe umeri i-a spus: Vous voyez bien que je suis aussi bon roumain que vous.” 55 La scurt timp, la sfârşitul lunii septembrie, Filipescu murea lăsând un mare gol în lupta pentru realizarea idealului naţional. În consecinţă, apreciem că relaţiile dintre N. Filipescu şi monarhie au fost în general antagonice, cu diferite grade de intensitate, pe parcursul activităţii sale politice. Deşi monarhist, prin tradiţie şi educaţie, la intrarea în viaţa politică impetuosul Filipescu va critica atât instituţia cât şi persoana regelui. Ulterior, tangenţial, omul politic conservator va mai ataca sporadic problema monarhică în activitatea sa, fiind neutru şi nu un partizan devotat al instituţiei care se afla în fruntea statului. Spre sfârşitul vieţii şi a carierei Filipescu va deveni un nou critic al instiuţei monarhice mânat, în primul rând, din interese naţionale. Împăcarea care va surveni în ultimele luni ale vieţii sale a fost tardivă şi de convenienţă, fiind făcută aşa cum fusese împlinită şi cea cu Take Ionescu, "uitând trecutul, unitari şi încrezători în faţa viitorului, în faţa marei probleme a existenţei şi unităţii neamului românesc " 56. Iată ce spunea despre el şi visul lui despre unire, marele poet Octavian Goga cu puţin înainte de moartea liderului conservator: „Filipescu apare ca ultimul boier de lege veche, un nepot de domn din veacul al şaisprezecelea, îmbrăcat de la Paris şi vorbind admirabil franţuzeşte. Întrunea calităţile şi defectele rasei. Înainte cu un an când nu se îmbolnăvise încă, uitându-te la el, aveai impresia că trebuie să-l îmbraci în hainele din vremea lui, să-i dai buzduganul şi armura de oţel şi să-l vezi cum pleacă să se bată cu turcii. Curagios, până la temeritate, excesiv de pătimaş, violent ca un tigru şi bun ca un copil, cavaler, dar în acelaşi

364F

370F

365F

366F

367F

368F

369F

371F

Alexandru Marghiloman, Op.cit, p.273 Ibidem 51 DANIC , Fond Casa Regală, dosar 34/1915, f. 1 52 despre acest Consiliu de Coroană şi rolul lui Filipescu vezi printre altele: Ion Agrigoroaei, Consiliul de Coroană de la Cotroceni(14/27 august) Semnificaţia unei hotărâri istorice, Muzeul Naţional Cotroceni. Studii şi articole de istorie şi istoria artei, Editura „Sigma”, Bucureşti, 2001, pp.182-187. I.Gh. Duca, Memorii, Neutralitatea, vol II, Editura „Helicon”, Timişoara, 1993 pp. 159-175, Alexandru Marghiloman, Note Politice, Editura „Machiavelli”, vol II, Bucureşti, 1994, pp, Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp53-87, Constatin Argetoianu. Pentru cei de mîine . Amintiri din vremea celor de ieri, vol III, partea aV-a, 1916-1917, ediţie Stelian Neagoe, Editura „Humanitas” Bucureşti,1992, pp. 1013 11-16, Titu Maiorescu, România şi războiul mondial, Editura „Machiavelli”, Bucureşti,1999, pp.151-153, N Polizu – Micşuneşti, Op.cit. pp. 243-247, Ion Bulei, 1916. Zile de vară, Editura „Eminescu”,1978, pp.217-225 53 N Polizu-Micşuneşti, op.cit. p.242 54 C Nicolau- Stroieşti, op.cit., p.41 50

„Vedeţi deci că sunt la fel de bun român ca dumneavoastră” vezi Constatin Argetoianu ,Pentru cei de mâine . Amintiri din vremea celor de ieri, vol III ,parea V-a, 1916-1917, p12 56 C. Nicolau-Stroeşti, Nicolae Filipescu. Patriotul. Omul Politic. Contribuţii istorico-biografice,Conferinţă biografică ţinută la Radio, miercuri 14 mai 1930

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA timp părtinitor în vindecarea adversarilor, tranşant în soluţii, dar uzând şi de şiretlicuri, spirit de castă pronunţat, având însă atitudini de bunăvoinţă matriarhală pentru ţărani, iubitor de viaţă şi de femei, pasionat de dragostea lui pe care a resimţit-o cu tot cutremurul cărnei, Filipescu este o figură reprezentativă, simpatică. Nu e un temperament de conducător politic, dar are toate mijloacele ca în lumea asta de negustori

necinstiţi să de facă agreat de mulţime. Mie mi-e drag cu toate greşelile lui evidente deasupra cărora străluceşte românismul lui şi marea dragoste pentru Ardeal.” Fără a fi o personalitate controversată, deoarece la el totul este liniar şi previzibil, liderul conservator ne lasă totuşi o umbră de ezitare. Acesta este rezerva pe care o transmit în istorie personalităţile ce urmăresc idealuri. Iar Filipescu a fost o astfel de personalitate.

Carol al II-lea, un monarh controversat

Prof. Simion Molnar, preşedinte A.P.I.R.

La 3 aprilie 1953 se stingea din viaţă la Estoril în Portugalia, cel care fusese regele României, Carol al II-lea, un personaj complex, controversat, care a fost şi a rămas şi astăzi un subiect aprins pentru cercetătorii istoriei şi nu numai. S-au împlinit deci 60 de ani de la moartea sa, context în care ne-am gândit să evocăm personalitatea sa, încercând să punem în atenţia cititorului, atât aspectele pozitive, cât şi cele negative ale vieţii sale. Personaj controversat încă din anii copilăriei, viitorul rege a avut o fire complexă, cu un caracter greu de desluşit, care se reflectă în viaţa lui tumultoasă, plină de contradicţii. A fost iubit sau urât, adulat sau hulit dar a rămas în memoria contemporaneităţii. Marcat puternic de propriile limite şi încordările personale familiale (relaţiile cu părinţii, cu surorile şi fratele, cu soţiile, amantele şi ţiitoarea Duduia), de contextul nefast intern şi internaţional, viaţa prinţului Carol a fost predestinată sorţii de pribeag. 1 O dovadă clară a interesului pe care îl trezeşte şi astăzi personalitatea regelui Carol al II-lea este o bogată bibliografie care se referă atât la viaţa sa personală cât şi la domnia sa între anii 19301940, pe care încearcă să o definească între dictatură şi regim autoritar. Dintre lucrările şi articolele reprezentative amintim doar câteva: Ioan Scurtu, Carol al II-lea, Petre Ţurlea, Carol al II-lea şi camarila regală, Gheorghe Bodea, Viaţa lui Carol al II-lea, Alex. M. Stoenescu,

Istoria loviturilor de stat din România, vol. III, Tratatul de istorie a României, vol. VIII, Al. Gh. Savu, Dictatura regală (lucrare apărută înainte de 1989), precum şi o serie de articole dedicate de revistele de specialitate ca: Historia: Un mogul: Carol al II-lea, Griviţa 33, Diversiunea lui Carol al II-lea, Carol al II-lea un hoţ de lux, Bacalaureat la Castel şi în Istorie şi civilizaţie: Carol al II-lea, un rege nedreptăţit? Precum şi numeroase alte lucrări.

372F

Viitorul rege Carol al II-lea se naşte la 3/15 octombrie 1893, fiind primul copil al cuplului regal Ferdinand şi Maria, şi nepot al regelui Carol I, şi totodată primul născut pe

Bodea, Ghe., Viaţa lui Carol al II-lea, Editura Dacia, 200, pg. 6

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA surorile celui examinat. 3 Convins că studiile la Castel nu reprezentau o garanţie a pregătirii intelectuale a viitorului rege, bătrânul rege Carol I îl va trimite la celebrele cursuri de vară de la Vălenii de munte susţinute de către marele savant şi istoric Nicolae Iorga. Acesta în faţa miilor de participanţi va susţine cu dedicaţie specială pentru principele Carol teme istorice având un caracter naţionalist, sub genericul „Despre însemnătatea românilor în istoria universală”. Revenit peste ani la Vălenii de Munte, de această dată în calitate de rege, Carol al II-lea avea să afirme că: Aici mi-am dat cu adevărat bacalaureatul! 4 Viaţa lui va fi treptat marcată de pasiunile sale amoroase care vor intra nu de puţine ori în conflict cu îndatoririle ce decurgeau din calitatea sa de principe moştenitor şi apoi de viitor rege. De altfel, însăşi Carol care de tânăr a început să îşi consemneze memoriile şi le-a intitulat: Între pasiune şi datorie, care sunt un important izvor istoric, ce trebuie totuşi privit cu circumspecţia cuvenită în general memoriilor, datorită caracterului lor pur subiectiv. Aventurile sale amoroase au consternat Casa Regală pentru că ele puneau în pericol atât prestigiul ei cât şi statutul viitorului monarh, fără a intra în amănunte privind numeroasele sale amante Elena Filotti, Maria Martini, trebuie totuşi să menţionăm episodul Ioana Maria Valentina Zizi Lambrino, cu consecinţe până în zilele noastre. Tânărul principe se căsătoreşte cu aceasta, încălcând statutul Casei Regale, iar evenimentul petrecându-se în timpul primului război mondial, el mai săvârşeşte şi grava abatere a trecerii liniei frontului pentru a merge la Odessa, fapt pentru care ar fi putut fi trimis spre judecata Curţii Marţiale. În urma căsătoriei cu Zizi Lambrino, Carol trimite o telegramă regelui Ferdinand, prin care îl anunţă că renunţă la calitatea sa de principe moştenitor. Familia regală intervine energic, tânărul este trimis la mănăstire, căsătoria este

pământ românesc. În cinstea naşterii sale armata trăgând 101 salve de tun. Va face parte dintr-o familie numeroasă, cuplul regal mai având ulterior încă cinci copii, principesele Ileana, Mărioara, Elisabeta şi principii Nicolae şi Mircea, ultimul mort la o vârstă fragedă. Copilăria sa a fost destul de zbuciumată, educaţia sa fiind disputată între austerul rege Carol I şi nora sa Maria,care făcând parte din generaţii diferite, regina având doar 18 ani, aveau principii radical opuse privind educaţia viitorului moştenitor al tronului. Disputele dintre cei doi privind educaţia principelui, au avut subiect şi alegerea guvernantelor, domnişoara Winter aleasă de regele Carol I nefiind deloc agreată de regina Maria, în locul acesteia fiind numită domnişoara Folliott, apoi elveţianul Mohrlen, care era bănuit de homosexualism, fiind ulterior concediat. 2 Toate aceste frământări din cadrul familiei au determinat caracterul viitorului tânăr care a devenit suspicios, de multe ori neînţelegând ceea ce se întâmplă, dar şi foarte rebel şi autoritar. Educaţia sa se săvârşeşte la castel. În anii de studii a demonstrat adevărate calităţi intelectuale care se vor reflecta mai târziu în preocuparea sa pentru sprijinirea culturii şi a oamenilor de cultură prin intermediul Fundaţiei Regale. Va vorbi fluent limba engleză, franceză, germană şi italiană, va fi pasionat de literatură şi tot în această perioadă dezvoltându-şi preocuparea pentru filatelie şi devenind în timp unul din marii colecţionari ai perioadei. Ca un fapt inedit, putem să subliniem că finalizarea studiilor va avea loc tot la castel prin organizarea examenului de Bacalaureat cu o comisie din prestigioşi oameni de litere şi de ştiinţă ai timpului: Gheorghe Adamescu – limba română, Gheorghe Murgoci – fizică şi chimie, Bogdan Ionescu la matematică. Examenul a fost prezidat de regele Carol I, şi au mai fost prezenţi prinţul moştenitor Ferdinand şi soţia sa Maria, precum şi fraţii şi

374F

375F

373F

Vezi articolul Petre Ţurlea, „Bacalaureat la Castel”, în revista Historia, nr. 59/2006. 4 Idem, pg. 6

Vezi articolul Ioan Scurtu, „Carol al II-lea şi familia sa”, în revista Istorie şi civilizaţie, nr. 17/2011.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA reîntoarcerea sa, dar pe baza unor condiţii: renunţarea la Elena Lupescu, refacerea cuplului regal şi respectarea Constituţiei din 1923. În acelaşi timp, Iuliu Maniu îşi făcea iluzia posibilităţii de a-l controla pe regele Carol al II-lea, aşa cum o făcuse Ionel Brătianu cu defunctul rege Ferdinand I. Tatonările au durat până în anul 1930 când au fost finalizate toate pregătirile de aducere în ţară al lui Carol. Sosirea în ţară a fost anunţată de Carol printr-o telegramă trimisă în dimineaţa zilei de 6 iunie 1930, care avea textul: Sosesc cu întreaga familie. Gică”. Având asupra sa un paşaport fals, pe numele Eugen Nicolas, fostul principe s-a îmbarcat în avionul închiriat în schimbul sumei de 44 000 de franci francezi. Sosirea în ţară nu s-a realizat fără peripeţii, evenimentul petrecându-se într-un anumit fel, dar fiind relatat sub o altă formă, de propaganda vremii. Datorită unor defecţiuni tehnice la avion, acesta nu a putu ateriza la ora fixată, şi nici la locul stabilit, cei care trebuiau să îl aştepte dezamăgiţi fiind au plecat către casele lor. Avionul cu Carol va sosi mai târziu pe aeroportul Băneasa, care era iluminat, la coborâre Carol având surpriza de a nu fi aşteptat de nimeni, intrând şi el la bănuieli de trădare. Cu totul altfel este redat acest moment de către scriitorul Cezar Petrescu, viitorul redactor-şef al ziarului de propagandă carlistă „România”. Iată cum prezenta el momentul sosirii lui Carol: „ Principele pribeag a coborât îmbrăcat în straiul zburătorilor români. La palatul Cotroceni, două regimente de vânători făceau front înclinând drapelele. Principele a trecut trupa în revistă, rostindu-le cu părintească dragoste: Bine v-am găsit băieţi! Îşi găsise într-adevăr băieţii. Şi din toate piepturile voiniceşti şi credincioase au izbucnit urale nesfârşite. Aşa s-a petrecut întoarcerea în ţară. Toată noaptea norodul capitalei, norodul cel de departe, de la toate marginile de hotar, a vegheat cu neastâmpăr în suflet şi cu înduioşare în ochi”. 5 Odată devenit rege sub numele de Carol al II-lea, pas cu pas şi-a pregătit terenul

desfăcută, dar în urma ei va rezulta un copil, Carol Mircea, şi, peste decenii, o întreagă problemă succesorală. Ulterior, este trimis întro călătorie în jurul lumii, deşi anterior principele face gestul de a se împuşca în picior. Crezând că îi vor stăvili pasiunile amoroase, familia regală îi face în Elveţia cunoştinţă cu principesa Elena a Greciei, care ulterior va deveni soţia sa la 10 martie 1921, din această căsătorie rezultând un fiu, viitorul rege Mihai I al României. Din nefericire, căsătoria nu este încununată de succes, Carol al II-lea continuându-şi viaţa amoroasă asupra căreia îşi va pune decisiv amprenta Elena Lupescu Wolf, de care nu se va mai despărţi până la sfârşitul vieţii. De această dată insistenţele familiei au rămas fără ecou şi mai mult, se va ajunge la o ruptură treptată între regina Maria şi fiul ei Carol al II-lea. În acest context intervine o nouă renunţare la tron. Principele îşi abandonează familia şi va rămâne în străinătate trimiţând o nouă scrisoare de renunţare la tron şi luându-şi numele civil de Carol Caraiman. Această decizie survine pe fondul unei crize dinastice, regele Ferdinand fiind foarte bolnav iar presiunea liberalilor conduşi de Ionel Brătianu fiind foarte mare în scopul acceptării rapide a renunţării la tron. În 1927 regele Ferdinand moare; nepotul său Mihai fiind minor, este proclamat rege, sub conducerea unei Regenţe controlată de liberali: preşedintele Curţii de Casaţie, Gheorghe Buzdugan, patriarhul Miron Cristea şi principele Nicolae, fratele lui Carol. Tot în 1927 moare şi liderul Partidului Naţional Liberal, Ionel Brătianu, moartea sa fiind urmată de declanşarea unor aprige dispute politice între liberali şi naţional-ţărănişti. Sesizând momentul prielnic, Carol al II-lea îşi pregăteşte şi el terenul pentru reîntoarcerea în ţară, dar nu oricum, ci ca rege al României. El menţine contacte permanente cu diverşi oameni politici, cu ofiţeri ai armatei, în urma cărora se creează un curent favorabil întoarcerii sale, fiind văzut ca un salvator al situaţiei politice din România, în condiţiile în care Regenţa nu funcţiona. Un sprijin important l-a găsit în rândul membrilor Partidului Naţional Ţărănesc. Liderul acestuia, Iuliu Maniu, susţinând

376F

Scurtu, I., Carol al II-lea, Editura enciclopedică, 2004, pg. 75.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA la sugestia lui Carol al II-lea, legionarii au întocmit „liste ale morţii”, unde se regăseau Elena Lupescu şi se pare că însuşi regele Carol al II-lea. Acest fapt va determina un conflict deschis între rege şi legionari, care va culmina în 1938 cu asasinarea lui Zelea Codreanu şi a altor 12 lideri legionari. Potrivit unor surse istorice, Carol al II-lea s-a amestecat şi în conflictele sociale încercând să mărească starea de tensiune din societatea românească. Un exemplu îl constituie greva de la Griviţa din 1933, unde se pare că acordul încheiat între patronate şi sindicate a fost dinamitat de secretarul de stat de la interne Armand Călinescu şi de către Gabriel Marinescu, viitorii oameni de încredere ai lui Carol al II-lea. 6 Momentul care a declanşat posibilitatea instaurării regimului autoritar este legat de alegerile din 1937, care nu au dat câştig de cauză nici unui partid politic, şi care sau desfăşurat într-o tensiune foarte mare, datorită modului în care au fost organizate de guvernul Tătărăscu. Profitând de acest fapt regele desemnează ca prim ministru pe Octavian Goga, liderul Partidului Naţional Creştin, care obţinuse puţin peste 9 % şi chiar promite acestuia că îl va sprijini să obţină majoritatea parlamentară. Guvernul Goga s-a dovedit a fi un eşec, iar în februarie 1938 regele îl demite pe Goga şi îl desemnează pe patriarhul Miron Cristea, şi printr-o lovitură de stat îşi proclamă domnia autoritară. Asupra perioadei 1938-1940 cât a dăinuit această formă de guvernământ, există păreri controversate cu privire la caracterul acesteia: dictatură sau regim autoritar? Istoriografia comunistă, în special prin lucrarea lui A.G. Savu, Dictatura regală, o consideră ca atare, în timp ce Tratatul de istorie al României, foloseşte ca termen: regim de autoritate monarhică. Consecinţele instaurării noului regim se văd imediat: este elaborată o nouă Constituţie de către juristul Istrate Micescu, sunt interzise prin decret-lege partidele politice, este introdusă cenzura, va fi

pentru instaurarea monarhiei autoritare încercând să crediteze ideea că trebuie să se guverneze deasupra partidelor şi cu diminuarea rolului Parlamentului. De altfel, o primă încercare o şi face cu guvernul de uniune naţională Iorga - Argetoianu, din timpul marii crize 1929-1933, încercare eşuată. Ajunge foarte repede în conflict şi cu naţionalţărăniştii, în primul rând cu liderul acestora Iuliu Maniu, pentru că nu îşi respectă cuvântul, Elena Lupescu reîntorcându-se şi ea în ţară. Chiar dacă nu se afişează public cu aceasta până în 1939, în jurul ei se va crea o camarilă pe care i-o va impune şi regelui cu urmări nefaste asupra domniei. Regina Elena este obligată să părăsească ţara, ea retrăgându-se în Italia, iar fostul rege Mihai, fiul său, detronat de propriul tată, va primi un titlu simbolic, inventat, de Mare Voievod de Alba Iulia. Nici relaţiile cu liberalii nu sunt mai bune, el nutrind un sentiment de răzbunare faţă de aceştia, datorită presiunilor făcute pentru acceptarea abdicării sale. Liderul acestora I.G. Duca la rândul său făcuse o remarcă deosebit de tăioasă la revenirea în ţară a lui Carol, spunând: „Mai bine să mi se usuce mâna decât să o dau cu acest aventurier!”. În 1933 deşi îl va desemna prim-ministru, Duca va avea un sfârşit tragic, fiind ucis pe peronul gării din Sinaia, de către un comando legionar, dar există numeroase suspiciuni care duc la Carol al II-lea şi Elena Lupescu privind implicarea lor în asasinat. Încercând să „dinamiteze” soliditatea partidelor politice, a numit împotriva uzanţelor ce recomandau ca preşedinţii acestora să fie desemnaţi ca primminiştrii ,pe AL. Vaida Voevod – P.N. Ţ., Ghe. Tătărăscu - PNL, provocând frământări în rândul acestora. Odată cu apariţia extremei drepte în România prin înfiinţarea Legiunii Arhanghelului Mihail, devenită apoi Garda de Fier, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea îşi va îndrepta atenţia şi asupra acesteia, încercând să şi-o subordoneze, dar se va lovi de refuzul categoric al lui Zelea Codreanu. Ba mai mult decât atât, la Congresul de la Târgu Mureş din 1936, deşi pe ascuns li se puseseră la dispoziţie gratuit trenurile de către autorităţi

377F

Vezi revista Historia, nr. 101/ 2010, cu titlul „Griviţa 33, diversiunea lui Carol al II-lea”.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA instaurată starea de asediu, iar Parlamentul îşi pierde importanţa. Totodată apare primul partid unic în istoria României, Frontul Renaşterii Naţionale, sindicatele vor fi înlocuite cu breslele şi va fi înfiinţată Straja Ţării, ca mijloc de manipulare a opiniei publice. Apare presa de propagandă carlistă, ziarul „România”, sub conducerea lui Cezar Petrescu, iar treptat se ajunge la un cult exacerbat al personalităţii. Conjunctura internaţională va fi şi ea defavorabilă lui Carol şi regimului său. Apariţia regimurilor fasciste în Germania, Italia, Ungaria, determină creşterea presiunii asupra României şi a graniţelor sale. Relaţiile cu Uniunea Sovietică nu sunt nici ele bune, având în vedere faptul că aceasta nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, la care se mai adăuga şi conflictul privind tezaurul depozitat la Moscova în timpul primului război mondial. Franţa şi Anglia prezentau tot mai puţin garanţia unui sprijin real într-un viitor conflict. Iar Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică erau în suferinţă. În acest context internaţional se va produce la 23 august 1939 semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, cu consecinţe directe prin acordul secret şi asupra graniţelor României. Situaţia internă se va tensiona şi ea foarte mult, odată cu asasinarea primului ministru Armand Călinescu de către legionari, şi replica dură a autorităţilor prin noul prim-ministru Constantin Argeşanu. Pe acest fond, Carol al II-lea încearcă o reorientare a politici externe a României către Germania, dar dezastrul se produce în vara anului 1940, când România este supusă ultimatumurilor sovietic, ungar şi bulgar, suferind pierderi teritoriale prin care România Mare creată în 1918 a fost destrămată. În însemnările sale, regele Carol al II-lea va considera data destrămării României Mari drept o zi sfâşietoare, de adâncă mâhnire sufletească, notând: ”Eu nu mai sunt om, acestea toate mă apasă într-un mod îngrozitor”. 7

Situaţia internă coroborată cu prăbuşirea României Mari, au determinat ca toate acuzele să fie îndreptate către Carol al II-lea. Acesta sesizează pericolul şi încearcă o soluţie salvatoare prin desemnarea ca prim-ministru a generalului Ion Antonescu cu care avusese numeroase conflicte în perioada domniei sale şi căruia îi impusese un regim de exil, la Mănăstirea Bistriţa. Ajuns la conducere, Ion Antonescu îi va solicita regelui abdicarea, având în vedere marile manifestaţii, multe dintre ele manipulate de către legionari. In faţa presiunii, regele va abdica cedând tronul fiului său Mihai I şi va părăsi ţara, punându-i-se la dispoziţie un tren în care va transporta numeroase bunuri materiale în timp fiind acuzat că şi-a însuşit şi nişte tablouri ale Casei Regale pe care bătrânul rege Carol I le lăsase patrimoniului naţional. La părăsirea teritoriului un grup de legionari deschid focul asupra trenului regal, punându-i viaţa în pericol. Privit în contextul european, regimul carlist nu este unul singular, astfel de regimuri autoritare instalându-se şi în Spania, Portugalia, Iugoslavia, Bulgaria, Polonia, Grecia. Trebuie să mai menţionăm faptul că, dincolo de aceste aspecte cu conotaţie negativă, perioada lui Carol al II-lea a fost şi o perioadă de relativă dezvoltare economică, având ca punct de referinţă anul 1938, precum şi de dezvoltarea culturii: literatură, teatru, artă, astfel încât putem să privim toată această perioadă şi pe regele Carol al II-lea între lumini şi umbre. Va pleca în exil însoţit de Elena Lupescu şi după mai multe peripluri se va stabili definitiv la Estoril, în Portugalia. Va mai încerca unele manevre în timpul celui de-al doilea război mondial cu sovieticii, care însă vor eşua. În 1947 se va căsători, în sfârşit, cu Elena Lupescu, iar în 1953 va surveni decesul său. În anul 2003, în timpul guvernării Adrian Năstase, rămăşiţele sale pământeşti şi ale Elenei Lupescu vor fi readuse în ţară şi reînhumate la Curtea de Argeş. De menţionat că nici la Estoril, nici la reînhumarea de la Curtea de Argeş, fiul său, regele Mihai I, nu a participat.

378F

Carol al II-lea, Intre datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, vol. II, pg. 252

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Petru Groza În apărarea intelectualilor

Prof. Anghel Nistor

familiilor lor. El reuşeşte să obţină ştergerea de pe listele de criminali de război a femeilor (ex. Maria Antonescu, Veturia Goga, Lucreţia Barbu) şi a demnitarilor pentru care nu existau dovezi concludente de vinovăţie (ex. Fostul ministru de interne, Popescu şi generalul Stăvrescu). Pe Veturia Goga o salvează de la un process în care fusese implicată pentru colaborarea sa cu Maria Antonescu în Consiliul de Patronaj. La 16 octombrie 1945, la Congresul General al Uniunii Preoţilor Democraţi, Petru Groza anunţă că întreg personalul clerical, care fusese îndepărtat din serviciu pe baza legii pentru purificarea aparatului de stat, este repus în drepturile sale. In perioada următoare Groza reuşeşte să-l înduplece pe bunul său prieten Traian Vuia să se repatrieze şi obţine de la autorităţile franceze copia în mărime naturală a avionului cu care marele inventator a realizat primul zbor mecanic din istorie. La Bucureşti a fost organizată o mare expoziţie şi tot prin grija lui Groza a fost tiparită o carte despre viaţa şi realizările geniului Vuia. Ocupaţia straină şi declanşarea luptei de clasă de către staliniştii ce cuceriseră pârghiile puterii au avut urmări dureroarse pentru mulţi intelectuali, cadre militare şi slujitori ai bisericii. Fără a putea oprii valurile represiunilor Groza a depus eforturi pentru a le atenua. Astfel în 1948 el stopează un plan urzit de Ana Pauker, Vasile Luca şi alţi alogeni care urmăreau executarea tuturor deţinuţilor politici din închisori, printre ei numărându-se lideri ai PNŢ, PNL, legionari, ofiţeri şi generali, foşti membri ai guvernului Antonescu etc. De asemenea Groza obţine eliberarea din detenţie a episcopului Marton Aron, sef al Bisericii catolice, a lui Iuliu Hossu, şi altor capi ai bisericii Greco-catolice, Bartolomeu Anania, vicar patriarhal, a dr.Emil Caba din Deva, dr.Iuliu Haţieganu din Cluj, avocatului Eugen

În relaţiile sale cu intelectualii români, Petru Groza le reamintea deseori cunoscuta povaţă’’ Ţineţi-vă de popor spre a nu rătăci’’. Incă din tinereţe el a stabilit relaţii prieteneşti cuTraian Vuia, Octavian Goga (care i-a şi botezat unul din fii) şi cu alţi viitori oameni celebri în ştiinţa şi cultura naţională. O dată cu realizarea unităţii naţionale la 1918, ca parlamentar şi memru al guvernului îl cunoaşte îndeaproape pe generalul Averescu,ce-l denumea prieteneşte’’ gladiatorul din Bacia’’ şi pe Nicolae Iorga, ce-l considera pe Groza un’’Litovoi modern’’. In perioada 1930-1940 şi in timpul războiului, Groza, el însuşi un antifascist convins, ia apărarea militanţilor supuşi represaliilor. In căutarea unor căi de salvare a ţării de pericolul fascismului şi al unui război, în casa Petru Groza din Deva au fost bine primite personalităţi marcante aparţinând diverselor culori politice, precum Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, printul Calimachi,Mihai Manoilescu, slujitori ai bisericii precum Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, militanti de stânga printre care Petru Constantinescu-Iasi, Mihail Ralea şi alţii. Fiind un politician cu vederi largi, dispus dialogului Groza s-a bucurat de încredere şi preţuire din partea intelectualilor angajaţi în slujirea intereselor naţionale. Numirea sa în funcţia de prim-ministru la 6 martie 1945 a trezit multe speranţe în rândurile intelectualităţii derutate de mersul impetuos al evenimentelor. Primul decret emis de guvernul Groza s-a referit la eliberarea din detenţie a circa 1500 de intelectuali arestati pentru credinţa lor, in acelaşi an desfiinţânduse lagărul de la Caracal. In mai 1945 Groza salvează de la un masacru iminent pe fruntaşii PNŢ întruniţi întro adunare festivă la Ateneul Român.In acelaşi an se opune planului de trimitere la muncă forţată în Donbass a zeci de mii de legionari şi a 88

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA In anul 1954, muzicianul George Enescu îi trimite lui Groza o emoţionantă scrisoare, în care îl informa că se află la Paris ,grav bolnav (paralizat) şi lipsit de mijloace financiare. Imediat preşedintele Prezidiului MAN intervine pentru deblocarea de la CEC a importantei sume de 74 000 de lei ,ca drepturi de autor,care i-au fost trimise lui Enescu. Cu aceasta suma i-au fost asigurate marelui musician o locuinţa corespunzătoare şi un cadru medical pentru îngrijire. Enescu i-a mărturisit prietenului său Groza că dacă Dumnezeu şi medicii îl vor ajuta,dorinţa lui cea mai arzătoare era să se înapoieze în patrie.In acest timp, Groza adresează CC al PMR o scrisoare în care atrage atenţia asupra situaţiei grele în care se află Enescu, propunând măsuri grabnice de ajutoare. Din păcate Enescu n-a mai apucat să se însănătoşească, în anul următor a încetat din viaţa şi a fost înmormântat pe pământ străin. După ce a străbătut în zadar pe la mai multe uşi, Ana Aslan s-a adresat lui Groza. La intervenţia acestuia, savantei i s-au asigurat sediu si fonduri şi astfel a luat fiinţa Institutul de geriatrie, cunoscut în întreaga lume. Pe patul de moarte Petru Groza a făcut un gest nobil: ca ultimă dorinţa, a cerut eliberarea din închisori a unui număr de 60 de intelectuali, dorinţa care i-a fost îndeplinită. Am amintit doar câteva din numeroasele acte umanitare ale cunoscutului politician hunedorean,denigrat pe nedrept de către indivizi orbiţi de ură politică. In emiterea unor judecăţi asupra cuiva trebuie ţinut cont de condiţiile în care a activat, în cazul de faţă ocupaţia străină, când arestările se făceau fără ştirea şi consimţământul primului ministru, iar intervenţiile pentru salvarea celor năpăstuiţi se puteau face doar în cazuri izolate, bine argumentate. Petru Groza, el însuşi fiind urmărit şi etichetat de mai marii vremii, era acuzat că rămăşiţa burghezo-moşierească. Prin acţiunile sale solitare mulţi oameni nevinovaţi au scăpat de pedeapsa capitală,altora li s-au aplicat sancţiuni mai blânde şi foarte mulţi au fost puşi în libertate, reintegrate în funcţii sau trecuti la pensie.

Chişu din Satu Mare, academiceanului Grigore Moisil, filozofului Petru Ţuţea, cărturarului Onisifor Ghibu, istoricului C.C. Giurescu şi altor multor oameni de valoare. O luptă dârză a dus Petru Groza cu proletcultiştii. Iosif Chisinevschi ,ce dirija cultura în România, plănuise demolarea centrului civic al Capitalei. Petru Groza s-a opus acestui plan dement şi astfel au fost salvate de la demolare Ateneul Roman, Hotelul Athenee Palace, Biblioteca Universităţii, Biserica Boteanu şi alte mari edificii de mare interes architectonic şi cultural. După cum se ştie, o serie de proletcultişti alogeni cuibăriţi în structurile statului au pus la cale înlăturarea din funcţii şi a unor cadre universitare şi scoaterea din librării şi biblioteci a operelor scriitorilor români Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Lucian Blaga, etc. Este cunoscuta conspiraţia prin care a fost ostracizat scriitorul Tudor Arghezi de către grupul Iosif Chişinevschi, Mihai Roller, Leonte Răutu, Sorin Toma, A.Toma, Miron Radu Paraschivescu şi a fost înlăturat de la catedra renumitul critic literar şi scriitor George Călinescu. Petru Groza împreună cu M. Sadoveanu şi alţi oameni politici şi de cultură au dus o luptă îndelungată până au reuşit acţiuni de reabilitare. Astfel, în 1953 şi 1954, Petru Groza,în calitatea sa de preşedinte al Prezidiului MAN, s-a referit direct la responsabilitatea lui Chişinevschi şi Răutu în denaturarea politicii statului în domeniile artei şi literaturii şi a lui Roller în istorie. Ca urmare au avut loc reconsiderări importante. In scurt timp a fost ridicată interdicţia asupra scrierilor lui Arghezi, marele poet fiind omagiat şi decorat cu prilejiul împlinirii vârstei de 75 de ani. La solemnitate,în cuvântul său, Groza a declarat câ salută’’ pe cel mai mare poet în viată, poet naţional, pe Tudor Arghezi’’. Totodată, la intervenţia lui Groza a fost eliberat din detenţie şi reîncadrat în învătământul superior fiul poetului Baruţiu.A urmat retiparirea operelor lui Lucia Blaga, ale lui Octavian Goga (Veturia Goga primind drepturile de autor) şi ale altor scriitori de seamă temporar interzişi. 89

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Grigore Constantin Moisil

Prof. Nicolae Stoian

manifestat dragostea de neam militând pentru dezvoltarea culturii româneşti în domeniul istorie, artei şi matematicii. Unul dintre aceştia a fost străbunicul lui Grigore Moisil, pe nume Grigore Moisil (18161891), paroh la Năsăud şi vicar episcopal pentru districtul Rodnei, aprig susţinător al drepturilor românilor, unul dintre întemeietorii primului liceu românesc din Năsăud, în anul 1863. Constantin Moisil (1867-1958), tatăl lui Grigore Moisil, cărturar şi erudit în domeniul arheologiei şi numismaticii, este un iniţiator în ţara noastră, în disciplinele auxiliare ale istoriei, paleografie, heraldică, medalistică, sigilografie. Constantin Moisil îşi începe cariera de profesor la Focşani, apoi din 1899 şi-o continuă la liceul din Tulcea, aici face cercetări arheologice şi numismatice ajungând la descoperiri importante. Devenit cunoscut în lumea ştiinţifică, este adus ca specialist la Cabinetul numismatic al Academiei, la înfiinţarea lui în 1910. Îl va conduce timp de 48 de ani. În paralel funcţionează la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti, iar din anul 1918 la Liceul „Spiru Haret” până la ieşirea la pensie. În 1923 este numit director general al Arhivelor Statului; înfiinţează în 1924 Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie. În 1948 este ales membru al Academiei. Constantin Moisil se căsătoreşte la Tulcea, în anul 1901, cu Elena instituitoare, fiica învăţătorului Hristofor şi a Catrinei Nicolescu. Elena Moisil era înzestrată cu o inteligenţă vie şi cu un puternic simţ al umorului, era dinamică, energică, interesată de pedagogie. Din căsătoria fericită a lui Constantin Moisil şi Elena Moisil se nasc patru copii: Grigore în 1906, Florica în 1909, Ioan în 1910, toţi la Tulcea şi ultimul Gheorghe în 1917 la Vaslui. Toţi cei trei fraţi au intrat în învăţământul universitar; sora lor a fost

Matematicianul Grigore C. Moisil al cărui nume îl poartă un Colegiu Tehnologic, din Deva, a fost un savant universal şi totodată un filosof al ştiinţei, adevărat umanist modern, care a promovat o viaţă întreagă spiritul înnoitor, permanenta căutare a adevărului, umorului fin, combătând superficialitatea, îngustimea specializării, impostura, improvizaţia, slugărnicia. Eseist şi conferenţiar neîntrecut, fascinând auditoriul prin farmecul expunerii sale, el a fost omul marilor delectări spirituale.

Familia Moisil pomenită în documente încă din anul 1758, este originară din comunele Maieru şi Şanţ, judeţul Bistriţa-Năsăud, comune situate în zona Regimentului Nr. 2 de grăniceri români creat pe timpul împărătesei Maria Teresa (1762). Militarizarea acestor comune a avut ca urmare ridicarea socială, politică şi culturală a regiunii; a dat posibilitatea românilor să-şi revendice drepturile nerecunoscute până atunci; a permis apariţia unor figuri de fruntaşi naţionalişti români, oameni de bine care şi-au 90

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA baza unei lucrări privind ecuaţiile fizicii matematice, lucrare în care aplică în mod profund original metodele algebrei la studiul unei clase cu derivate parţiale. După luarea docenţei, pleacă la Roma (1931-1932), apoi la Paris, ca bursier urmând în special cursurile lui Vito Volterra. Activitatea universitară o începe în 1926 ca asistent al marelui matematician Dimitri Pompei, pentru ca ulterior să avanseze conferenţiar şi profesor la Universitatea din Iaşi unde a funcţionat 10 ani deceniu care a fost de mare importanţă pentru crearea sa ştiinţifică şi pentru desăvârşirea personalităţii sale; aici a dat peste matematicieni de o mare valoare ştiinţifică şi spirituală (în frunte cu profesorul Alexandru Myller), peste o bibliotecă de matematică excepţional de bina deodată cu cărţi şi reviste de specialitate; a avut timp să lucreze matematică, să lege prietenii, să petreacă şi să-şi îndeplinească meseria de profesor, pe care a iubit-o atât de mult. În capitala Moldovei ţine un curs de algebră modernă şi se distinge prin lucrările sale de logică matematică, domeniu atunci în plin avânt pe plan mondial, dar prea puţin studiat, încă la noi. În anul 1941, trece profesor la Universitatea din Bucureşti, unde cursurile sale se disting prin noutatea atât a materiei predate, cât şi a modului de prezentare. Temele abordate în cadrul cursurilor sale sunt valabile: analiza funcţională, ecuaţiile fizicii, matematicii, algebra logicii, aplicarea metodelor algebrice în mecanică. Grigore Moisil a fost timp de 41 de ani profesor la Universitatea din Iaşi şi la Universitatea din Bucureşti. De-a lungul atâtor ani a ţinut multe cursuri, multor serii de studenţi. Pe toţi i-a învăţat matematica pe care o vor preda, pe mulţi i-a învăţat şi cum să o predea. O cotitură se produce în activitatea sa atunci când îşi dă seama că logica matematică se poate utiliza în studiul sistemelor automate discrete ca şi al calculatoarelor electronice. Susţine conferinţe în institute de proiectări şi de cercetare, în institutele de învăţământ superior, atrăgând astfel un număr de distinşi

cercetătoare la Biblioteca Academiei şi s-a căsătorit cu profesorul arheolog Emil Condurache, academician. În jurul anilor 1960, numărul academicienilor din familia Moisil era atât de numeros încât fuseseră porecliţi „Clanul Moisililor”. C. Moisil, tatăl istoric, Gr. C. Moisil matematician; Constantin Daicoviciu, nepot după soţie, istoric; Virgil Vătăşianu, nepot tot după soţie, istoric de artă; Tudor Bugnariu, nepot, sociolog; Emil Condurachi, ginere, arheolog. Grigore Moisil, „Grig”, cum îl alinta mama lui, şi cum va rămâne toată viaţă pentru rude şi prieteni se dovedeşte foarte repede a fi un copil de o inteligenţă neobişnuită, de o curiozitate niciodată satisfăcută. Cu permanentele lui întrebări, ajunge să-şi exaspereze până şi mama, deşi ea, învăţătoare din vocaţie, era extrem de răbdătoare cu copiii. Elena Moisil s-a ocupat cu multă răbdare de primul său fiu, l-a învăţat să judece singur, să nu se pripească înainte de a întreprinde ceva şi să muncească ordonat. Viitorul matematician urmează şcoala primară la Bucureşti, la liceul „Mihail Kogâlniceanu” din Vaslui (1916-1918) şi la „Spiru Haret” din Bucureşti (1918-1923) încă de acum dând dovada talentului său multilateral, prin conferinţe pe teme culturale şi istorice. În aceşti ani scrie poezii, chiar şi o piesă de teatru – acestea în afara colaborării la „Gazeta matematica”. După terminarea liceului, s-a înscris la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti, Secţia matematici. Paralel cu facultatea de Ştiinţe a urmat şi Politehnica din Bucureşti (1924-1929), Secţia construcţii. Dar după ce şi-a luat doctoratul în matematici, în 1929, a renunţat la studiile de inginerie. Doctoratul în matematici l-a trecut cu distincţie la Universitatea din Bucureşti, tratând subiectul Mecanica analitică a sistemelor continue în faţa unei comisii prezidate de Gh. Ţiţeica teza fiind publicată în acelaşi an la Paris, de o mare editură de specialitate. După o scurtă specializare la Paris (1930-1931) revine în ţară şi la 1 iulie 1931, la Universitatea din Bucureşti îşi trece docenţa pe 91

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 1976 de Oficiul de Studii al radio-televiziunii arăta că celebru matematician (deşi decedat acum) continuă să ocupe locul I pe lista vorbitorilor preferaţi. A iubit literatura şi arta (stătea uneori zile întregi prin muzee), dar şi oamenii, iubea societatea lor. Epicurean în ale vieţii, aprecia o mâncare sănătoasă, un vin bun, o glumă sau un vals, un schimb de idei. Vorbele de duh: - Marea calitate a unui şef de şcoală este de a fi bucuros atunci când este depăşit de elevii săi; - Explozivul cel mai puternic nu este toluenul, nici bomba atomică, ci ideea omenească; - Nu e de părerea ta cel ce te aprobă, ci cel ce te imită; - Întrebările la care trebuie să răspunzi cel mai sincer sunt cele pe care ţi le pui singur; - Ştiinţa se răzbună ca o femeie, nu când o ataci, ci când o neglijezi; - Spre deosebire de vin, ştiinţa nu trebuie lăsată să se învechească; - Pentru elev este esenţial cum rezolvă problemele; pentru profesor, cum le pune; - Dragostea? Uneori se face, alteori se vorbeşte; - Iubesc oamenii începând cu mine; - Problema morţii e vie (la o anumită vârstă). Grigore Constantin Moisil a fost investit cu funcţii importante, a fost apreciat şi acoperit cu onoruri; a fost preşedintele Societăţii de ştiinţe matematici din ţara noastră şi din 1948 academician; membru al mai multor academii şi instituţii din străinătate. Dar adevărul este că geniul său nu poate fi sesizat într-o singură direcţie a cunoaşterii fiind profund multilateral. Mai acoperitoare ni se pare caracterizarea pe care i-a făcut-o un coleg al său, matematicianul şi eseistul Mircea Maliţa: „Grigore Moisil a fost mai mult decât un savant, a fost mai mulţi savanţi în sesiune permanentă”. Anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la decesul marelui savant.

tineri spre acest domeniu nou al ştiinţei. Ca rezultat, la Bucureşti se creează o puternică şcoală de automatică şi informatică, prof. C. Moisil organizând primele cursuri de calculatoare electronice la Facultatea de matematică din Bucureşti, încă din 1957. În anul 1959 apare lucrarea sa fundamentală Teoria algebrică a mecanismelor automate care are un însemnat răsunet pe plan internaţional, fiind tradusă în mai multe limbi. Ultimele două decenii de viaţă ale savantului au fost de o densitate ştiinţifică deosebită; i-a parte la congrese de matematică pură, de matematică aplicată, filosofia ştiinţei, în toate ţările Europei, în America şi Japonia; ţine conferinţe sau participă la congrese, cu comunicări, în Anglia, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Elveţia, Franţa, Finlanda, Grecia, Italia, Iugoslavia, Japonia, Olanda, Polonia, Suedia, Turcia, Ungaria, URSS, SUA. La o asemenea acţiune a trecut în eternitate, la Ottawa, în seara zilei de 21 mai 1973. Este citat ca sursă de informaţie de mulţi matematicieni reputaţi, precum şi în tratate de matematici moderne de mare valoare mondială. În ţară devine o figură foarte populară, comparabilă cu a lui George Călinescu sau Tudor Arghezi în literatură; scrie o rubrică săptămânală „Reflecţii” la „Viaţa economică”; o parte din aceste articole consacrate relaţiilor dintre ştiinţă şi aplicaţiile ei, calculatoare, economie, matematică, colaborarea între matematică şi inginerie au fost adunate în volumul „Îndoieli şi certitudini”, publicată în 1971. În 1970 deschide o rubrică „Ştiinţă şi umanism” la „Contemporanul”, articolele clocotesc de idei evidenţiind un umanist de tip nou al secolului XX, din a cărui cultură nu lipsesc cunoştinţele ştiinţifice. Geo Bogza aprecia aceste articole că „cea mai mare acoperire de materie cenuşie pe centimetru pătrat; colaborează la Televiziune unde publicul îl iubeşte pentru profunzimea cunoştinţelor sale ştiinţifice, pentru incursiunile sale în poezie, artă, literatură, dar mai ales pentru umorul, vivacitatea răspunsurilor, voioşia, bucuria, nonconformismul său, ancheta întreprinsă în 92

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

BELIGERANȚI ȘI NEUTRI MAI PUȚIN CUNOSCUȚI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Mihai Manea

făcut asemenea declarații de neutralitate sau respectiv, de război, pe perioada celei de a doua conflgrașii mondiale. Multe au fost totuși ocupate, iar, în final, doar puține au rămas neutre pe deplin. Statutul statelor neutre nu a fost deloc ușor, căci a semnificat deseori concesii sau compromisuri cu una sau alta dintre taberele beligerante. Nu de puține ori neutralitatea s-a terminat atunci când statul respectiv, funcție de interesele economice, politice sau militare, durabile sau de conjunctură, a trecut într-o tabără sau alta. I.Europa Albania a fost anexată de Italia în aprilie 1939, cu puțin timp înainte de izbucnirea conflagrației mondiale. Albania nu a fost capabilă să se opună invaziei și a devenit plantforma de lansare a următoarei invazii italiene, cea din Grecia. Odată ce campania germană din Balcani a fost încheiată în 1941, Albania a fost folosită ca bază a garnizoanei italiene din Balcani, care a fost înlocuită de forțele germane, după ce Italia a schimbat tabăra în 1943, trecând de partea Aliaților. Micul stat Andorra a rămas neutru din punct de vedere oficial pe toată durata războiului, fiind sub administrarea comună a Spaniei și Franței. La începutul războiului, în țară a staționat un mic detașament de trupe franceze datorită războiului civil din Spania (1936-1939). Aceste forțe au fost retrase în 1940. După înfrângerea Franței, regimul de la Vichy l-a proclamat pe Philippe Pétain ca noul coprincipe al Andorei. După ocuparea de către germani a întregii Franțe în 1942, unități militare germane au fost mutate în apropierea graniței andoreze, lângă Pas de la Casa, dar acestea nu au trecut niciodată granița. Ca răspuns, forțele spaniole au fost cantonate la La Seu d'Urgell, dar și acestea au rămas pe toată durata războiului în afara granițelor Andorei. În 1944, Charles de Gaulle a stabilit un nou guvern provizoriu și și-a asumat funcția de

De-a lungul istoriei, termenul neutralitate a definit statutul politico-juridic internațional al statelor care, în timp de război, nu iau parte la ostilităţi, ci continuă să întreţină în mod relaţii cu toate statele, inclusiv cu părţile beligerante. Neutralitatea creează drepturi şi îndatoriri speciale care, de regulă, iau sfârşit odată cu încheierea războiului sau în momentul în care statul neutru hotărăşte să intre în conflict. Neutralitatea a impus deseori o situație complexă și, ca atare, recent au fost formulate concepte noi, ca de exemplu: nebeligeranţă sau neutralitate calificată, invocate de statele rămase formal în afara unui conflict, dar care au acordat asistenţă unuia dintre beligeranţi, violând, evident, dreptul la neutralitate. Declaraţia de la Paris din 1856 a constituit punctul de pornire în procesul de instituţionalizare a neutralităţii pe timp de război. Declaraţia a decis asupra unor anumite drepturi ale statelor neutre, ca de exemplu: imunitatea mărfurilor inamice sub pavilion neutru şi imunitatea mărfurilor neutre sub pavilion inamic. A urmat a doua Conferinţă de pace de la Haga din 1907, unde au fost adoptat șase declarații, care reglementează neutralitatea - drepturile şi îndatoririle puterilor şi persoanelor neutre în războiul terestru; transformarea navelor de comerţ în bastimente de război; plasarea de mine automatice de contact; restricţii în exercitarea dreptului de captură; constituirea unei Curţi internaţionale de prize; drepturile şi îndatoririle puterilor neutre în războiul maritim. Prima conflagrație mondială nu a putut aduce respectarea acestei structuri instituţionale a neutralităţii. Prin participarea la cel de-al Doilea Război Mondial a unui număr de 57 de state din întreaga lume întregul edificiu al neutralităţii, restructurat în perioada interbelică, s-a prăbușit. Multe țări au 93

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Elveția nu a fost ferită de ostilități. Mai multe avioane germane au fost doborâte de avioanele de vânătoare elvețiene după ce violaseră spațiul aerian al țării. Mai multe sute de avioane din ambele tabere, care fuseseră nevoite să aterizeze în Elveția, au fost arestate pe aeropurturile țării iar echipajele au fost internate până la sfârșitul războiului. Mai multe orașe elvețiene au fost bombardate din greșeală de Aliați. Deși guvernul elvețian avea o orientare antinazistă, trupele naționale nu au intervenit direct în conflictul european. Elveția a fost, din acest motiv, considerată ca fiind singura țară vest-europeană care a fost capabilă să mențină aparența neutralității de-a lungul întregului conflict mondial. În perioada postbelică au apărut numeroase controverse și revendicări ale averilor aparținind victimelor Holocaustului și ale oficialilor naziști depozitate în băncile elvețiene. Pactul Molotov-Ribbentrop semnat de Germania și Uniunea Sovietică a lăsat Estonia în sfera sovietică de interes. Uniunea Sovietică a amenințat Estonia cu războiul, dacă ultima nu era de acord cu semnarea unui pact de asistență mutuală, care ar fi permis URSS-ului să construiască baze militare în Estonia. Guvernul eston, convins că nu se pot apăra de agresiunea sovietică, a fost de acord cu semnarea acestui pact pe 28 septembrie 1939. Comuniștii estoni au organizat o lovitură de stat cu ajutorul Armatei Roșii în iunie 1940, iar cu ocazia alegerilor organizate în țară în același an, stânga prosovietică a câștigat o victorie, care i-a perimis formarea noulu guvern și proclamarea Republicii Socialiste Estone pe 2 iulie 1940. Estonia socialistă a fost admisă în mod oficial în cadrul URSS-ului ca republică sovietică cu numele de "RSS Estonă". Estonia a fost ocupată de Germania în 1941 după izbucnirea războiului dintre naziști și sovietici. Controlul sovietic asupra Estoniei a fost restabilit în 1944. Pentru o scurtă perioadă de timp în septembrie 1944, în condițiile în care trupele germane părăseau țara, iar trupele sovietice nu sosiseră încă, s-a încercat la Tallinn proclamarea independenței. Estonia și-a recâștigat independența în 1991.

co-prinț al principatului. De asemenea, a ordonat trupelor franceze să ocupe micul stat vecin ca "măsură preventivă" pentru apărarea ordinii. De-a lungul întregului conflict, Andora a fost folosită ca rută de contabandă între Spania și Franța regimului de la Vichy, dar și ca rută pentru cei care fugeau din zonele ocupate de naziști. Danemarca s-a declarat neutră la începutul războiului. Țara a fost ocupată de Germania pe 9 aprilie 1940, ca parte a Operațiunii Weserübung și a capitulat după câteva ore de luptă. Guvernul danez a rămas în funcțiune la Copenhaga până în 1943 și a semnat Pactul Anticomintern. Pe 29 august 1943, guvernul și-a prezentat demisia suveranului, regele Christian al IX-lea, ca răspuns la cererile germanilor pentru noi concesiuni. Țara a fost administrată în continuare de Ministerul de Externe al Reichului. Pe 10 mai 1940, britanicii au ocupat Islanda și Insulele Faroe. Ulterior, Statele Unite au ocupat Groenlanda. Islanda avea să-si proclame independența în 1944. Pe 4 mai 1945, forțele germane din Danemarca s-au predat armatei britanice. Dat fiind faptul că liderul forțelor gernane din insula Bornholm a refuzat să se predea sovieticilor, două orășele din zonă au fost bombardate violent, iar, abia apoi garnizoanele naziste s-au predat. Bornholm a rămas sub controlul sovieticilor până în 1946. Elveția a fost neutră în timpul războiului, dar amenințările germane și concentrările de trupe la granițele țării i-a făcut pe responsabilii militari elvețieni să se pregătească de război. După invadarea Poloniei pe 1 septembrie 1939, Elveția și-a mobilizat complet armata în numai trei zile. Deși naziștii făcuseră planuri pentru invadarea Elveției în 1940, (Operațiunea Tannenbaum), Hitler a renunțat la acțiune, considerând că atacul ar fi fost o risipă de timp și de resurse, fiind preferată organizării invadării Angliei. Spre deosebire de Belgia, Olanda și alte națiuni vest-europene care au fost învinse foarte ușor, Elveția avea o armtă puternică, iar terenul preponderent muntos ar fi ușurat mult apărarea. În ciuda statutului ei de țară neutră, 94

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Aliaților. Garnizoana germană s-a predat la sfârșitul războiului. Cea mai mare parte a populației de origine evreiască de pe insulă a reușit să se refugieze în Anglia, totuși cei câțiva evrei care au rămas pe insulă au fost deportați în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Insula Irlanda era divizată din punct de vedere politic între Éire (cum se numea Republica Irlanda în acea vreme) și Irlanda de Nord. În momentul izbucnirii războiului, Éire mai era încă membră a Commonwealthului Britanic, dar a ales să rămână neutră, singurul stat membru care a făcut așa ceva. Cetățenii irlandezi au fost lăsați liberi să se angajeze în Anglia sau să intre în armata britanică. În total, 38.554 de cetățeni irlandezi s-au alăturat armatei britanice. Éire a acoperit nevoia disperată de forță de muncă și alimente a britanicilor și a relaxat restricțiile cu privire la zborul avioanelor militare engleze în spațiul aerian irlandez. Hidroavionul Catalina care a localizat, în 1941, cuirasatul german Bismarck își avea baza la Lough Erne în comitatul Fermanagh. Spațiul aerian irlandez avea să fie traversat de avioanele de transport transatlantic. Personalul beligerant, atât aliat cât și al Axei, a fost închis de guvernul irlandez, deși oficialitățile irlandeze închidea ochii la „evadările” soldaților aliați. Aliații au primit de la irlandezi rapoarte meteorologice sau cu privire la traficul aerian și naval. Guvernul irlandez a încălcat protocoalele diplomatice confiscând un aparat de emisie radio a legației germane. Atâta vreme cât britanicii nu aveau acces la bazele aeriene și navale care le-ar fi permis să-și protejeze convoaiele de nave de transport de pe ruta occidentală, în Irlanda se manifesta un consens politic conform căruia netralitatea era cea mai înțeleaptă atitudine. Guvernul irlandez era conștient că posibilitățile țării de apărare a insulei de atacurile aeriene sau terestre erau foarte limitate (de exemplu, capitala Belfast era total lipsită de sisteme de apărare antiaeriană), iar alierea fățișă cu guvernul de la Londra ar fi expus țara unor pericole uriașe. Războiul a afectat totuși insula. Dublinul și alte regiuni au fost bombardate de aviația nazistă. Transporturile maritime irlandeze au fost o țintă a atacurilor

Prin pactul Molotov-Ribbentrop Finlanda a fost lăsată în sfera de interes sovietică, iar atunci când i-a refuzat Uniunii Sovietice dreptul să construiască baze militare pe teritoriul său, a fost atacată de mai marele său vecin, declanșându-se astfel războiul de iarnă (30 noiembrie 1939 - 13 martie 1940). După război, Finlanda a căutat să capete ajutor din partea Suediei sau Angliei, dar a fost împiedicată de amenințările URSS-ului și manevrele politico-militare ale Germaniei. Finlanda a dezvoltat relații mai bune cu Germania nazistă, pentru a contracara presiunile sovietice. Cooperarea dintre cele două state a condus la declanșarea de către Uniunea Sovietică a unui atac aerian preventiv înpotriva Finlandei imediat după declanșarea Operațiunii Barbarossa. Se declanșa astfel războiul în continuare, (25 iunie 1941 - 4 septembrie 1944). Regatul Unit a declarat război Finlandei pe 6 decembrie 1941, dar Statele Unite nu le-au urmat niciodată exemplul. Pentru a asigura sprijinul militar necesar opririi ofensivei sovietice, a fost semnat înțelegerea Ryti-Ribbentrop pe 26 iunie 1944, prin care Finlanda și Germania deveneau aliați activi. După oprirea ofensivei sovietice, Finlanda și URSS au semnat un armistițiu, în acest timp Wehrmachtul fiind în retragere din statele baltice. Armistițiul cerea Finlandei să scoată din țară toate trupele germane, ceea ce a dus la izbucnirea războiul din Laponia, (15 septembrie 1944 - 25 aprilie 1945). Finlanda a semnat tratatul care a pus în mod oficial stării de război cu Anglia și Uniunea Sovietică la Paris în 1947. Insulele Canalului Mânecii erau teritorii autonome sub controlul britanic, în dreptul coastelor Franței. Deși din punct de vedere legal Insulele Canalului nu erau parte a Regatului Unit, ele sunt considerate singurele teritorii britanice, care au fost ocupate de germani. Insulele Canalului au fost ocupate de forțele germane, în 1940, după capitularea Franței și după ce forțele britanice au evacuat zona. Insulele au jucat un rol minor în desfășurarea răzoiului. Aici a fost organizată o apărare germană puternică, iar insulele nu au fost atacate decât de mici comandouri ale 95

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA irlandez și britanic au colaborat la elaborarea unui plan comun de respingere a unei invazii germane, sub titulatura Planul W. Islanda a fost la declanșarea războiului mondial un stat liber, aflat în uniune personală cu regele Danemarcei, care era șeful nominal al statului. După invazia germană în Danemarca, în 1940, Islanda a pierdut toate contactele cu regele. Pe 17 iunie 1944, Islanda a devenit o republică independentă și a rupt toate legăturile cu Danemarca. Deși forțele Aliaților au invadat țara în 1940, Islanda a rămas neutră tot timpul războiului. După semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, Letonia a fost obligată să accepte trupe sovietice pe teritoriul ei. Pe 16 iunie 1940, temându-se de o invazie germană, Uniunea Sovietică a prezentat un ultimatum prin care cerea înlocuirea guvernului și acordarea permisiunii unui număr nelimitat de soldați sovietici să fie plasați pe teritoriul Letoniei. În condițiile în care Armata Roșie traversase deja frontiera comună cu o zi în urmă, avea trupe numeroase masate în apropierea frontierei și dispunea de baze militare în vestul țării, guvernul de la Riga a cedat pretențiilor Moscovei și trupele sovietice au ocupat Letonia pe 17 iulie. Pe 5 august 1940, după ce în țară au fost organizate alegeri parlamentare, ale cărui rezultate au fost măsluite, Letonia a fost anexată de URSS. După izbucnirea războiului germano-sovietic, în 1941, teritoriul leton a fost ocupat de Germania nazistă, iar în 1944 a fost recucerit de Armata Roșie. Amândouă forțele ocupante au recrutat voluntari pentru armatele lor din rândul populației civile. Letonii au luptat în două divizii Waffen SS[8]. Poliția auxiliară letonă a fost implicată în Holocaust și a comis atrocități împotriva populației civile. Unități letone formate în cadrul Armatei Roșii au participat la apărarea Moscovei și au avut pierderi grele. Imediat după încheierea primului război mondial, Liechtenstein a semnat un acord vamal și monetar cu statul vecin, Elveția. În 1919, aceste legături dintre cele două națiuni au fost întărite în momentul în care Liechtensteinul a însărcinat Elveția să o reprezinte în relațiile externe. La izbucnirea

neîntrerupte atât ale Aliaților, cât și a Axei. O altă încălcare a neutalității Irlandei a reprezentat-o minarea apelor ei teritoriale, transporturile navale neautorizate și încălcarea neautralității de către submarinele ambelor tabere. Împotriva încălcării neutralității Irlandei, guvernul de la Dublin a protestat cu putere. Belfastul a fost de asemenea bombardat, iar ajutorul dat la stingerea incendiilor de către brigada de pompieri din Dublin a fost socotit un act de solidaritate demn de toată lauda. Éire a suferit datorită limitării aprovizionării cu anumite resurse strategice, precum cărbunele, dar și de impunerea stării de urgență. Pentru stoparea activităților organizației IRA au fost luate măsuri hotărâte, precum internarea activiștilor organizației și trimiterea unora dintre ei în fața tribunalelor militare. Seerviciul nazist de spionaj, numit Abwehr, a menținut contacte secrete cu IRA, ceea ce a dus la temeri cu privire o posibilă insurecție populară. Aceste contacte au atins un maxim adată cu aparției planului IRA de invazie în Irlanda de Nord, (așanumitul Plan Kathleen). Natura și amploarea acestor contacte au continuat să fie o sursă de acuzații publice până în zilele noastre. Britanicii au conceput un plan pentru ocuparea militară a întregii Irlande – așa-numitul Plan W – ca răspuns la planurile germane de invazie – Operațiunea Verde. În 1945, Taoiseach (primministrul) Republicii Irlanda, Eamon de Valera, a făcut o vizită ambasadorului german în Dublin pentru a-și exprima simpatia cu privire al moartea Führerului Adolf Hitler. Această acțiune a fost considerată potrivită datorită statutului de neutralitate strictă a țării. Ca parte a Regatului Unit, Irlanda de Nord a participat la capacitate maximă la conflict. Irlanda de Nord a participat la efortul de război al regatului britanic cu oameni (cam 37.000 de nord-irlandezi s-au oferit voluntari pentru armata britancă), cu alimente, producție industrială. În ciuda solicitărilor Parlamentului Irlandei de Nord, guvernul central nu a declarat înrolarea în masă în regiune. Date fiind temerile privind invadarea Irlandei de Nord prin Planul Kathleen, sau privind invazia Irlandei în urma Planului Green, guvernele 96

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA în condițiile blocadei navale care i-a adus până în pragul foametei, a cucerit admirația națiunilor aliate. Crucea George apare pe steagul Maltei. În ciuda simpatiilor pro-fraceze ale prințului Louis al II-lea în Monaco, el a încercat să păstreze statutul de neutralitate al țării în timpul celui de-al Doilea Războiului Mondial și a sprijinit guvenul de la Vichy, al fostului său coleg de școală militară, mareșalul Philippe Pétain. În 1943, micul principat a fost atacat și ocupat de armata italiană, la cârma statului fiind plasată o administrație fascistă. La scurtă vreme după aceasta, după căderea regimului lui Mussolini în Italia, în 1943, armata germană a ocupat Monaco și a început deportarea populației de origine evreiască. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Portugalia s-a aflat sub controlul dictatorului António de Oliveira Salazar, care se afla în fruntea unui guvern care se asemăna din multe puncte de vedere cu cel al lui Francisco Franco din vecina Spanie. La începutul lui septembrie 1939, Portugalia și-a proclamat neutralitatea, iar simpatia politicienilor era clar de partea Aliaților. Invazia germană din Franța i-a adus pe naziști la Pirinei, ceea ce i-a permis lui Hitler să facă presiuni neașteptate asupra Spaniei și Portugaliei. După declanșarea Operațiunii Barbarossa, în 1941, germanii au fost lipsiți de sursa sovietică de wolfram din Asia, și naziștii au fost obligați să caute tactici comerciale portrivite să facă rost de wolfram din Portugalia. La început, Germania a crescut artificial prețurile în încercarea de a ocoli autoritățile portugheze și de a determina producătorii să vândă direct agenților germani. Salazar a încercat să combată această practică, iar în octombrie 1941 germanii au scufundat un vas comercial portughez, acesta fiind primul caz de acest fel din timpul războiului. Submarinele germane au torpilat un al doilea vas comercial în ianuarie 1942. În ciuda dorinței lui de a rezista presiunilor, datorită amenințărilor naziste împotriva vaselor comerciale portugheze, Salazar a semnat în ianuarie 1942 o înțelegere de vânzare a wolframului către Germania. În iunie 1943,

războiului, prințul Franz Josef al II-lea, care se urcase pe tron cu doar câteva luni mai devreme, a promis să nu implice principatul în război și s-a bazat pe bunele relații cu Elveția. Există mai multe teorii cu privire la relația dintre Vatican, papa Pius al XII-lea și al Treilea Reich, care include Liechtensteinul. O astfel de teorie susține că Germania a făcut planuri pentru ocuparea Vaticanului și numirea unui „papă-marionetă” în Lichtenstein. Ca rezultat al semanării Pactului MolotovRibbentrop, Lituania a fost anexată alături de Letonia și Estonia, fără să opună nicio rezistență. Acest fapt i-a făcut pe unii lituanieni să treacă de partea germanilor, când Hitler a invadat, în 1941, Uniunea Sovietică, sperând să ajute la recucerirea independenței Lituaniei. Unii dintre colaboratorii lituanieni ai germanilor au fost implicați în comiterea de crime de război prin participarea la Holocaust. În cadrul Armatei Roșii a fost formată o divizie de lituanieni, din rândul cărora au murit, după unele date, 11.600 de lituanieni. Când germanii au invadat Franța în drumul spre Țările de Jos în primăvara anului 1940, Luxemburgul, în ciuda statutului de neutralitate, a fost ocupat rapid. Marea ducesă a Luxemburgului s-a refugiat la Londra de unde a susținut lupta împotriva naziștilor. Guvernul Luxemburgului nu a declarat niciodată război Axei și țara a fost efectiv anexată de Germania. Luxemburgul a fost eliberat de trupelele aliate la sfârșitul anului 1944. Malta era colonie britanică în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Consiliul Legislativ al Maltei a reafirmat loialitatea cetățenilor maltezi față de Regatul Unit pe 5 septembrie 1939. Între iunie 1940 și decembrie 1942, Malta a fost una dintre cele mai intens bombardate locuri de pe pământ. Malta a fost asediată și a fost teatrul unui dintre cele mai disputate bătălii ale celui de-al doilea război mondial, unii istorici mergând până acolo încât să numească această bătălie Stalingradul Mediteranei. Malta a fost decorată cu Crucea Sf.George, printr-un decret semnat de regele George al VI-lea al Regatului Unit, pe data de 15 aprilie 1942. Tăria de caracter a populației dovedită sub focul raidurilor aeriene inamice și 97

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA acord cu privire la eventuala participare iberică la conflict sau a unei eventuale acţiuni în Gibraltar. Totuși, guvernul spaniol a permis voluntarilor să se alăture germanilor în lupta împotriva Uniunii Sovietice (División Azul). Cu toate acestea, Spania a fost considerată o țară nonbeligerantă. În momentul în care victoria Aliaților a devenit foarte posibilă, regimul franchist a devenit stric neutru, oficializând această stare de fapt în iulie 1943. Suedia a menținut statutul de neutralitate pe toată perioadă a războiului. Un număr de suedezi au luptat ca voluntari în războiul de iarnă (1939-1940) și în cel împotriva Uniunii Sovietice (1941-1945). Suedia a livrat Germaniei diferite materiale, în principal minereu de fier de cea mai bună calitate, numai astfel reușind să evite se pare o invazie nazistă. Aliații au făcut un important efort de război în Norvegia doar ca să facă presiuni asupra Suediei să se alăture efortului comun de război. Turcia a menținut statutul de neutralitate cea mai mare parte a războiului. În acest timp însă, Turcia a asigurat Germaniei anumite materii prime, în principal ferocrom. În ianuarie 1945, Turcia a declarat război Germaniei, dar nu a participat la nicio acțiune militară. Sfântul Scaun (latină Sancta Sedes) este un subiect de drept internațional public, care reprezintă Biserica Catolică în relațiile cu statele lumii. Sfântul Scaun trebuie deosebit de Vatican, care este un stat de sine stătător. Suveranul Pontif este atât suveran al Cetății Vaticanului (denumirea oficială a statului Vatican), cât și șef al Sfântului Scaun, care este de asemenea subiect de drept internațional public. În 1929 prin tratatul încheiat la Lateran cu Italia, Vaticanul a fost recunoscut ca stat. Teritoriul includea Piața Sfântul Petru, unele proprietăți ale Sfântului Scaun au un statut extrateritorial, asemănător celui al ambasadelor, ca de exemplu: reşedinţa papală de vară de la Castel Gandolfo, Bazilica Laterană, bazilicile Santa Maria Maggiore și Sf. Paul, precum și o serie de clădiri de la Castelgandolfo. În 1917 papa Benedict al XIII la trimis pe Eugenio Pacelli nunțiu la München

britanicii au invocat alianța istorică anglopotugheză cerând să aibă permisiunea pentru a înființa o bază navală militară în Insulele Azore. Salazar a fost imediat de acord. Aliații au promis să acorde tot ajutorul de care erau capabili în eventualitatea unui atac împotriva Potugaliei. În plus, Statele Unite și Marea Britanie au garantat integritatea posesiunilor coloniale portugheze. În 1944, Portugalia a declarat un embargo total al wolframului împotriva Germaniei. În ciuda protestelor violente a ambasadorului german la Lisabona față de înțelegere cu privire la înțelegerea insulelor Azore, Germania nu a întreprins niciodată măsuri de represalii împotriva Portugaliei. Deși se afla sub presiunea politică uriașă a Berlinului și în ciuda prezenței a numeroși spioni naziști în Portugalia, Lisabona a devenit un loc sigur pentru evreii fugiți din calea persecuțiilor fasciștilor din toată Europa. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, refugiații evrei din Europa Centrală au primit statutul de rezident în Portugalia. După invazia germană din Franța, Portugalia a adoptat o politică liberală în privința vizelor, care a permis mai multor mii de evrei refugiați să intre în țară. Pe timpul războiului, Portugalia avea să dea vize de intrare celor care veneau după operațiuni de salvare, cu condiția ca refugiații să nu rămână și să-și continue drumul în altă țară dispusă să-i primească. Portugalia sa alăturat eforturilor făcute de alte țări neutre pentru salvarea evreilor unguri. Peste 100.000 de evrei și refugiați au reușit să fugă din Germania nazistă și teritoriile ocupate de către naziști și au ajuns în locuri sigure, tranzitând prin Portugalia. La începutul războiului, sute de mii de evrei au ajuns în Lisabona, de unde, după o săptămână, plecau mai departe spre Statele Unite. Un mic număr de evrei a hotărât să rămână în Portugalia. Francisco Franco a cucerit puterea în Spania, in urma Războiului Civil din 1936-1939, cu sprijinul important al corpului voluntarilor italieni și al Legiunii Condor. Spania, care se resimțea după încheierea Războiului Civil, nu dispunea însă de resursele necesare participării la un nou război. În 1940, în întrevederea de la la Hendaye, Franco și Hitler nu au ajuns la un 98

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA submarinele germane au început operaţiunile de-a lungul coastelor australiene, atacând vasele militare sau de transport sau porturile australiene. La începutul anului 1942, Australia a devenit o ținată a atacurilor japoneze, atunci când aviația japoneză a bombardat orașul Darwin, prevestind un atac distrugător. Din ianuarie 1942 australienii au luptat în Malaezia (Malaya), Indiile Olandeze Orientale și în Noua Guinee australiană. În august 1942, infanteria austrliană a câștigat prima victorie împotriva forțelor terestre japoneze în timpul bătăliei din Golful Milne. Forțele armate australiene au fost implicate în 1945 în luptele grele pentru recucerirea insulei Borneo. Contribuția Arabiei Saudite la efortul de război al Aliaţilor a fost, în principal, una economică, țara fiind unul dintre cei mai importanți producători de țiței din lume. În ciuda statutului său de neutralite, Arabia Saudită a aprovizionat tabăra Aliaților cu mari cantități de Țiței. Regele Abdul Aziz Al-Saud, în ciuda resentimentelor față de prezența Marii Britanii și Franței în Orientul Mijlociu, era în relații excelente cu SUA și cu președintele Franklin D. Roosevelt. Ca rezultat al acestor relații cu americanii, Arabia Saudită a rămas favorabilă acțiunilor Aliaților. Ceylonul (cunoscut mai târziu ca Sri Lanka), era în timpul războiului colonie britanică și adăpostea o importantă bază navală aliată. Pe 5 aprilie 1942 peste 300 de avioane decolate de pe portavioanele japoneze au bombardat insula. Winston Churchill a afirmat că acesta a fost "cel mai periculos moment" al războiului, japonezii încercând reeditarea succesului de la Pearl Harbor. Vasele britanice fuseseră mutate însă în Atolul Addu, la 600 mile sud-vest de Ceylon. Cu toate acestea, flota britanică a pierdut un portavion, după crucișătoare și două distrugătoare. În urma activităților subversive ale Partidului Lanka Sama Samaja, regimentul de artilerie antiaeriană din insulă s-a rezvrătit și a încercat să predea insula japonezilor în noaptea de 8-9 mai 1942. Rebeliunea a fost însă înăbușită, trei soldați ceylonezi fiind judecați și condamnați la moarte. Liderul revoltei, caporalul Gratien Fernando, a sfidat autoritățile militare

pentru a continua planurile de pace ale papei. Deși Pacelli a izbutit să obțină o întrevedere cu Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, aceasta nu a dat nici un rezultat. În anul următor, Germania a cunoscut înfrângerea, dar şi izbucnirea unor insurecţii comuniste. La Munchen, „roșii“ l-au amenințat de mai multe ori pe nunţiul papal, dar el a reușit să-i domolească. Odată cu formarea Republicii de la Weimar, papa Benedict a înființat o nunțiatură la Berlin și l-a trimis pe Pacelli primul nunțiu. În 1930 Pacelli a fost numit la conducerea Secretariatului de Stat al Vaticanului. În 1939 Pacelli a fost ales papă, sub numele de Pius al XII-lea. La 24 decembrie 1939 a propus lumii un program de pace în cinci puncte. Papa i-a chemat pe catolicii de pretutindeni să împartă cu cei săraci. Papei i sa reproșat deseori că nu a denunțat public Holocaustul împotriva evreilor. Conform unor documente a existat și un plan de a-l răpi pe papa și de-al pune sub „protecţia” Reichului, cu acest caz fiind însărcinat generalul SS Karl Wolff, șeful SS din Italia. II.Asia Agresiunea joponeză de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) a deschis seria atacurilor din zona Oceanului Pacific. Politica agresivă şi cu cu o componentă profund antieuropeană a Japoniei de a crea „Marea Sferă de Coprosperitate a Asiei“ a dus la răspândirea rapidă a ostilităților militare. Australia, ca membră a familiei de state vorbitoare de limbă engleză (Commonwealth), condusă de regele Marii Britanii s-a numărat printre primele țări care au declarat război, pe 3 septembrie 1939, Germaniei. Peste un milion de australieni au luptat în război. Guvernul a reușit să mobilizeze escadrilele aeriene (Royal Australian Air Force), mulţi piloţi australieni luptând în Bătălia Angliei (1940). Apoi, forţele navale (Royal Australian Navy) (RAN) s-au alăturat escadrelor navale ale Aliaţilor în luptele din Oceanul Pacific. Trupele de infanteriști australieni au luptat în campaniile împotriva Italiei și Germaniei din nordul Africii (1940-1943) și din Europa (1943-1944). Începând cu finele anului 1941 Australia a traversat perioada cea mai grea. Astfel, 99

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA (Malaya). Divizia a 4-a de infanterie a luptat în Africa de nord, Siria, Palestina și Cipru mai înainte de a fi trimisă în Italia. Împreună cu Diviziile a 8-a și a 10-a a participat la luptele de la Monte Cassino, după care a fost mutată în Grecia. India a oferit Aliaților baze sigure pentru antrenament și a aprovizionat forțele Commonwealthului cu mari cantități de alimente și materii prime. Peste 2,5 milioane de cetățeni indieni au luptat în cadrul armatei, forțelor aeriene și marinei indo-britanice, formând cea mai mare armată de voluntari. B Conform unor caldcule, India a pierdut cam 1,5 milioane de civili și peste 36.000 de militari, iar peste 64.354 de soldați au fost răniți. În jur de 40.000 de indieni au luptat de partea japonezilor în Armata Națională Indiană, iar aproximativ 4.000 de indieni au fost recrutați de Germania Nazistă în Legiunea Tigru. Pe 23 martie 1942, forțele japoneze au invadat Insulele Andaman și Nicobar. În decembrie 1943 s-a format Mișcarea India Liberă (Guvernul Provizoriu al Indiei Libere), susținută de japonezi. Insulele Andaman au fost redenumite Shaheed, iar insulele Nicobar au fost redenumite Sawaraj. Insulele Andaman și Nicobar au fost aliații Japoniei în această perioadă. Britanicii au reocupat insulele pe 6 octombrie 1945. La începutul războiului mondial, Aliații au cerut ca Iranul să alunge toți germanii care se aflau în acel moment în țară, căci se temeau de acțiunile de sabotaj ale spionilor naziști, care ar fi putut distruge câmpurile pertoliere. Şahul Reza Pahlavi a refuzat să întreprindă o asemenea măsură. Cum cererile germane de petrol erau din ce în ce mai mari, Aliații s-au temut că naziștii vor caute ajutor în Iranul neutru. Aliații aveau mari îndoieli cu privire la neutralitatea Iranului şi, ca atare, au dat un ultimatum Şahului Pahlavi, căruia îi cereau să alunge toți lucrătorii germani. Cum şahul a refuzat din nou, trupele britanice și sovietice au invadat Iranul și, în septembrie 1941 l-au forțat pe şah să abdice. El a fost înlocuit cu fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, care era dispus să lupte cu Puterile Axei. Odată intrat în război, Iranul și-a câștigat supranumele Podul Victoriei datorită poziției sale geografice strategice.

britanice până în ultima clipă. Trupele aliate staționate pe insulă au avut efective crescute de până la trei divizii, datorită importanței strategice deosebite a Sri Lankăi, care era un important producător de cauciuc natural. Raționalizarea a fost făcută și în Sri Lanka, dar cantitățile de alimente distribuite populației erau mai ridicate decât în cazul altor colonii britanice din subcontinentul indian, pentru a preveni creșterii nemulțumirilor populației. Ceylonezii din Malaezia (Malaya) ocupată de japonezi și din Singapore au fost recrutați de japonezi pentru regimentul Lanka al Armatei naționale indiene, destinată luptei antibritanice. Datorită faptului că Peninsula Coreea fusese ocupată de Japonia, guvernul provizoriu al Republicii Coreea în exil în China a fost recunoscut de Aliați după 1941 ca singurul reprezentant legal al poporului coreean. Guvernul provizoriu a declarat război Japoniei și Germaniei pe 9 decembrie 1941, iar mica Armata Coreeană de Eliberare a participat la luptele alături de Aliați la luptele din China și din Asia de sud-est. În 1945, armata coreeană a era pregătită să înceapă lupta de eliberare a țării în cooperare cu armatele americane, dar, cu câteva zile mai înainte de plecarea la luptă, războiul s-a încheiat. Hong Kong se afla sub jurisdicția britanicilor, dar a ajuns sub controlul japonez după bătălia de la Hong Kong (1941). Orașul a fost eliberat în 1945, de sub ocupaţia japoneză. India, care cuprindea regiuni care sunt acum parte a Republicii India, Pakistanului și Bangladeshului, se afla sub controlul politic britanic și a intrat în război odată cu declarația de război a Londrei. Pe 12 septembrie 1939, Camera Superioară a Legislativului Central al Indiei a transmis un mesaj formal de admirație Poloniei, atacată de către nazişti. Divizia a 5-a de infanterie indiană a luptat în Sudan împotriva italienilor, după care a fost transferată în Libia pentru a o apăra împotriva germanilor. Mai târziu, divizia a fost reamplasată în Irak, unde a asigurat paza câmpurilor petroliere. Împreună cu alte opt divizii indiene, Divizia a 5-a a fost mutată pe frontul din Burma și mai târziu în Malaezia 100

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Libanul se afla sub controlul Franței, iar, după capitulare, sub controlul regimului de la Vichy. Libanul a fost trecut de sub autoritatea regimului de la Vichy sub cea a Aliaților în timpul campaniei din Siria și Liban. La 22 noiembrie 1943, generalul De Gaulle a proclamat Libanul independent. Malaezia (Malaya) s-a aflat sub controlul britanic. Între 1942-1945 țara a fost ocupată de Japonia. Partidul Comunist Malaezian a devenit rapid coloana vertebrală a Armatei Antijaponeze a Poporului Malaezian, care a fost cea mai puternică forță de rezistență din țările asiatice ocupate de niponi. Manchukuo (Manciuria) a fost înființat în 1931 ca un stat marionetă al Japoniei și a fost condus de ultimul împărat al Chinei, Pu Yi, care a domnit sub numele de împăratul Kang De. Statul nu a contribuit la efortul de război nipon, dar a rămas un aliat de încredere al Japoniei până în 1945. La finalul războiului, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei, Manchukuo fiind invadată. Aproximativ jumătate din teritoriul statului Manchukuo a fost cedată Chinei, în vreme ce peninsula Coreeană a fost împărțită între Coreea de Nord și Coreea de Sud. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Mongolia era condusă de guvernul comunist al lui Khorloogiin Choibalsan, care un aliat fidel al Uniunii Sovietice. Armata mongolă a luptat alături de Armata Roșie, iar Mongolia a furnizat alimente și materii prime necesare industriei sovietice de război. În 1939, între Mongolia și Japonia a izbucnit un scurt război, țara fiind atacată de trupele nipone staționate în nordul Chinei. Contraofensiva sovietomongolă condusă de generalul Gheorghi Jukov i-a învins în mod decisiv pe japonezi. Ca urmare, Japonia a semnat un tratat, prin care recunoștea "integritatea teritorială" a Mongoliei. Japonia nu s-a mai aventurat să mai atace Mongolia, dar a păstrat un număr foarte mare de soldați la granița mongolă. După ce sovieticii și-au retras trupele din regiune pentru a le plasa pe frontul european de răsărit, forțele mongole au căpătat o mare importanță strategică. Spre sfârșitul războiului, pe 10 august 1945, Mongilia a declarat război

Această poziție geografică era extrem de importantă pentru Aliați. Iranul asigura o rută maritimă de aprovizionare a Uniunii Sovietice prin portul Bandar Abbas și, în continuare, prin calea ferată special construită. Rutele de aprovizionare au devenit cunoscute cu numele colectiv Coridorul persan.. În ianuarie 1942, britanicii și sovieticii au căzut de acord să-și retragă trupele de ocupație din Iran la șase luni de la terminarea războiului. Uniunea Sovietică a instigat la revolte printre azerii și kurzii din Iran și au format Republica Populară Azerbaidjană și Republica Populară Kurdă (decembrie 1945), amândouă conduse de lideri credincioși Moscovei. Irakul era important pentru britanici datorită poziției pe care o ocupa pe drumul spre India, cât și datorită marilor rezerve de petrol. După alungarea otomanilor la sfârșitul Primului Război Mondial, drumul strategic spre India și zăcămintele de petrol au fost apărate de baza areiană britanică de la Habbaniyah și cu sprijinul guvernelor prietene. Datorită slăbiciunii britanicilor de la începutul războiului mondial, Irakul a încercat să se îndepărteze de alianța cu britanicii. Atunci când Înaltul Comandament Britanic a cerut să trimită forțe în Irak, primul ministru al țării, Nuri-es Said, a permis doar unei mici unități engleze să debarce. Ca urmare, el a fost nevoit să demisioneze după ce a avut loc o lovitură de stat pro-germană a unor complotiști conduși de Rashid Ali (aprilie 1941). Cererile ulterioare ale britanicilor de noi trimiteri de trupe au fost respinse de noua conducere. Această nouă conducere a început în secret negocieri cu Puterile Axei. Germanii au răspuns rapid cererilor de la Bagdad și au trimis ajutor militar în zonă prin Siria, aflată sub controlul Franţei de la Vichy. Ca urmare, trupele indiene au invadat Irakul în aprilie și au ajuns la Bagdad și, respectiv, la baza de la Habbaniyah în mai 1941. Armata irakiană a atacat baza Habbaniyah, dar a fost rapid înfrântă, iar Rashid Ali a fost nevoit să fugă din țară. Britanicii i-au forțat pe irakieni să declare război Axei în 1942. Forțele britanice au rămas în Irak pentru a proteja zăcămintele de petrol. 101

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA nu-i oferă nicio șansă Thailandei în cazul unui conflict și a ales să accepte un armistițiu, care permitea japonezilor să folosească teritoriul țării. Premierul thailandez s-a arătat interesat de cooperarea cu Japonia după ce a văzut bunele rezultate ale alianței Malaeziei cu niponii. Ca urmare, Thailanda și Japonia au încheiat pe 21 decembrie 1941 o alianță oficială. Pe 25 ianuarie 1942, Thailanda a declarat război SUA și Marii Britanii. Thailandezii au avut o atitudine împărțită față de această alianță. Unii sprijineau colaborarea japono-thailandeză, considerâd ori că este în interesul național al țării, ori că este pragmatic să te aliezi cu puterea învingătoare. Alții s-au opus total acestei cooperări, formând Mișcarea Thailandezilor Liberi. Când războiul a luat o turnură defavorabilă niponilor, mareșalul Phibun a fost forțat să demisioneze iar Mișcarea Thailandezilor Liberi au preluat puterea și au format un nou guvern. Pe 16 august 1945, Tailanda a revocat declarația de război la adresa Aliaților. În 1941, Filipine era un teritoriu semiindipendent, aflat în strânse relații cu SUA. Armata filipineză se afla sub comanda generalului american Douglas MacArthur. Filipinele a fost printre primele țări invadate de japonezi. Forțele filipeneze și americane au dus o luptă îndârjită de rezistență. Silit să se retragă, generalul MacArthur s-a retras cu cartierul său general în Australia, dar înainte de a pleca a făcut celebra sa declarație: "Am plecat din Bataan și mă voi întoarce". Forțele aliate din Filipine au capitulat în mod oficial la Corregidor, pe 8 mai 1942. A urmat un istovitor marș al prizonierilor din trupele aliaților, denumit și “Marșul morții”. În ciuda acestei capitulări oficiale, mișcarea de rezistență din Flipine nu a începtat niciun moment. Elemente ale armatei filipineze au continuat lupta și au reușit să elibereze majoritatea provinciilor țării. Alte grupuri, precum Hukbalahap, s-au alăturat luptei antijaponeze. Președintele Manuel L. Quezon a fost recunoscut ca președinte al Filipinelor fără întrerupere, până la decesul său din 1944. Forțele aliate de sub comanda lui MacArthur s-au reîntors în octombrie 1944, debarcând la Leyte. La finele

Japoniei și a luat parte la eliberarea regiunilor Chinei de nord ocupate de niponi. Nepal a declarat război Germaniei pe 4 septembrie 1939, cunoscuții luptătorii gurkha luptând de partea britanicilor. Singapore era o colonie a coroanei sub control britanic și așezarea ei strategică a făcut-o de maximă importanță pentru controlarea traficului între Asia și Europa. Pentru aceste motive, Japonia a invadat și a cucerit orașul (7 – 14 februarie 1942). Aceasta a fost o grea lovitură pentru pozițiile britanicilor în Extremul Orient. Orașul a fost redenumit Syonan și a rămas sub control japonez până la sfârșitul războiului. Siria a fost sub control francez de-a lungul întregului război. După capitularea în 1940 a Franței în fața Reichului nazist, Siria a trecut sub autoritatea regimului de la Vichy, care avea o atitudine favorabilă germanilor. Premierul britanic Winston Churchill se temea de posibilitatea unor amenințări la adresa câmpurilor petroliere irakiene, care să pornească de pe teritoriul sirian. Temerile au părut că sunt reale în momentrul în care avioanele Luftwaffe au aprovizionat noul regim irakian al lui Rashid Ali, după ce au fost realimentate la Damasc. În iunie 1941, forțele britanice și ale Franței Libere au invadat Siria, Dar, după ce militarii regimului de la Vichy au rezistat o vreme, trupele aliate au preluat controlul asupra țării. Ocupația britanică a Siriei a continuat până la sfârșitul războiului. Provincia Iskanderun a fost dată Turciei pentru a o păstra neutră în război. Thailanda a fost unul dintre aliații Japoniei pe perioada războiului. În acea perioadă, Tailanda era condusă de mareșalul Plaek Phibunsongkhram, un lider militar naționalist. Thailanda nu s-a implicat în război după izbucnirea conflictului pe teatrul european de luptă, dar s-a folosit de șansa apărută odată cu înfrângerea Franței în 1940, pentru a rezolva unele revendicări teritoriale istorice față de Indochina Franceză. Conflictul dintre Thailanda și regimul de la Vichy este cunoscut ca „războiul franco-tailandez”. În 1941, japonezii au invadat Thailanda. Phibun a considerat că superioritatea militară japoneză 102

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Yemenul era dominat de Regatul Mutawakkilite, care ocupa partea nordică a țării. Acest stat a urmărit o politică izolaționistă în timpul domniei regelui Yahya Muhammad Hamid ed-Din. Țara a rămas neutră pe toată durata războiului. Porțiunea sudică a Yemenului modern, cunoscută ca Protectoratul Adenului, s-a aflat sub control britanic, fiind folosită ca bază de transport și de tranzit de către trupele britanice. III. Africa Uniunea Africii de Sud, ca membru al Commonwealthului Britanic, a declarat război Germaniei, pe 6 septembrie 1939, la scurtă vreme după Marea Britanie. Sub comanda britanică au luptat trei divizii de infanterie și una de blindate sud-africane pe diferite teatre de război, în special în Africa de Nord. Cei mai mulți militari ai Diviziei a 2-a sud-africane au căzut prizonieri la Tobruk pe 21 iunie 1942. Deși s-a spus că în rândul populație afrikaner exista un puternic sentiment pronazist, primministrul Jan Smuts a păstrat ferm țara în rândurile Aliaților. Egipt a devenit complet independent în 1936, dar trupele britanice au rămas să apere Canalul Suez Un tratat anglo-egiptean permitea englezilor să păstreze baze militare provizorii pe teritoriul țării. Egipt a fost considerat atât de Aliați cât și de Axă ca un punct de importanță strategică, în primul rând datorită existenței Canalului Suez. De-a lungul războiului, guvernul egiptean a menținut statutul de neutralitate al țării, dar regele Farouk a fost favorabil permisiunii acordate britanicilor să folosească teritoriul țării ca bază de operațiuni și a plasat marina egipteană sub controlul britanic. La începutul războiului, Italia viza cucerirea Egiptului, dar, după înfrângerea din fața trupelor britanice conduse de Archibald Percival Wavell, a fost nevoită să accepte ajutorul trupelor germane conduse de generalul Erwin Rommel. Succesele lui Rommel în deșerturile Libiei și în Egiptul occidental, care au adus trupele Axei la 160 km depărtare de Cairo, le-a provocat Aliaților o mare spaimă. Ofițeri revoluționari egipteni, (grupul care avea să ajungă la putere în 1952, în frunte cu Abdel Nasser) au complotat să sprijine atacul

conflictului forțele SUA au redobândit controlul asupra teritoriului filipinez. Se presupune că rezervele bogate de petrol din Indiile Olandeze Orientale au fost unul dintre principalele obiective ale atacului japonez din 7 decembrie 1941. Marina regală olandeză și armata olandeză din Indiile Olandeze Orientale făceau parte din Comandamentul americano-britanicoolandezo-australian (ADBACOM), până când, în martie 1942, forțele Aliaților din Indiile Olandeze au fost înfrânte de japonezi. O parte a militarilor olandezi și un număr de vapoare au reușit să se refugieze în Australia, de unde au continuat să lupte împotriva japonezilor. Japonezii au ocupat Indiile Olandeze până la sfârșitul războiului. Noua Zeelandă a fost printre țări care au declarat război Germaniei pe 3 septembrie 1939, după declarația Marii Britanii, diferența fiind datorată în principal diferenței de fus orar. Noua Zeelandă a trimis o divizie pe teatrul de război din Europa și a participat la luptele din Oceanului Pacific. Deși insulele neozeelandeze nu au fost atacate, rata pierderilor de vieți omenești din rândul personalului militar a fost cea mai ridicată dintre rândul națiunilor Commonwealthului, cu excepțiaMarii Britanii. La începutul anului 1942, autoritățile portugheze din Timorul Portughez își mențineau neutralitate în ciuda avetismentelor din partea guvernelor australian și al Indiilor Olandeze, conform cărora Japonia urma să atace insula. Pentru a-și apăra poziițiile din Timorul Olandez, forțele australiene și olandeze au debarcat în Timorul Portughez și au ocupat teritoriul. Populația sau armata portugheză nu au opus nicio rezistență. După numai câteva săptămâni, forțele japoneze au debarcat în Timor, dar au întâlnit o rezistență foarte puterinică și nu au reușit să controleze deplin insula datorită acțiunilor de gherilă lansate de comandourile aliate, care erau susținute de populația locală. Se estimează că între 40.000 și 70.000 de timorieni au fost uciși de japonezi între anii 1942-1945, inclusiv, în cadrul bătăliei pentru Insula Timor (19421943). 103

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA omologului său liberian, Edwin Barclay. În ciuda insistențelor Aliaților, Liberia a șovăit să renunțe la statutul ei de neutralitate și să declare război Germaniei. O declarație de război a fost totuși emisă pe 27 ianuarie 1944. Cea mai mare parte a Marocului a fost protectorat al Franței în timpul războiului. Când Franța a fost înfrântă în 1940, Marocul a trecut sub controlul regimului de la Vichy, fiind oficial de partea Axei, deși în țară s-a dezvoltat o mișcare de rezistență activă. Aliații au ocupat în noiembrie 1942 Marocul în timpul Operațiunii Torch. După această dată, voluntarii marocani, așa-numiții goumiere, au luptat de partea Aliaților. O regiune mică din nordul Marocoului, Marocul Spaniol, era protectorat spaniol și a rămas neutru în timpul războiului, așa cum a făcut și orașul internaținal Tanger. Rhodesia de Sud (în zilele noastre Zimbabwe) era în perioada războiului colonie britanică, fiind astfel acoperită de declarația de război britanică. Unitățile rhodesiene au luptat în Europa, Africa de Nord și în Burma. Trupele rhodesiene nu au avut permisiunea să funcționeze ca unități compozite, deoarece erau constituite în mare parte din coloniști. Un mare număr de militarii rhodesieni, în mod special din unitățile de pușcași nu erau albi, ci ori erau metiși ori de etnie ndebele. Stagiul lor militar nu a fost niciodată recunoscut de guvernul ZANU (PF) din Harare. Viitorul primministru, la fel ca mulți alți albi contemporani, Ian Smith, a luptat sub comandă britanică ca pilot de avion de vânătoare în timpul Bătăliei Angliei. IV. America În timpul celui de-al doilea război mondial, Argentina a fost condusă de o serie de guverne conservatoare, deseori, în mod clar corupte și de junte militare. Armata argentiniană și populația țării, care cuprindea și grupuri importante de emigranți germani, italieni și spanioli, era divizată în acea perioadă între atitudinile favorabile Axei sau Aliaților. În vreme ce majoritatea elitei economice argentiniene era anglofilă și dorea ca țara să se alăture Aliaților, printre militari prevalau sentimentele neutraliste sau chiar favorabile

german, ei considerând că numai așa se putea elibera Egiptul de ocupația colonială britanică. În Etiopia sau Abisinia, cum mai era denumită țara, în momentul declanșării celui de-al Doilea Război Mondial, împăratul Haile Selassie trăia în exil în Anglia, încercând fără succes să obțină sprijinul Aliaților pentu cauza țării sale, după atacul italian din 1935-1936. Mișcarea Patriotică Etiopiană a declanșat războiul de guerilă imediat după căderea orașului Addis Ababa în mai 1936. După ce împăratul a plecat în exil, resturile armatei etiopiene s-au transformat în mici unități de guerilă, care au dus un război clandestin devastator pentru ocupanți. Ca urmare, italienii nu au reușit să aibă controlul total asupra țării. Până în momentul declanșării războiului, chiar și după aceea, continua hărțuire pe liniile de transport și comunicații italiene din regiune a redus nu numai puterea de luptă a ocupantului, dar le-a afectat moralul. Intrarea Marii Britanii în luptă împotriva Italiei a dat un nou imbold mișcării patriotice etiopiene, care a reușit într-un final alungarea italieniilor din Etiopia și Cornul Africii. Campania de elibereare a Etiopiei a început în iarna anului 1940. Împăratul Haile Selassie, care se bucura acum de sprijinul total și de cooperarea britanică, a fost transportat în Sudan, unde a preluat conducerea diviziilor etiopiene. Etiopia a fost eliberată pe 5 mai 1941, la cinci ani după ce împăratul a fost forțat să fugă din țară. Liberia a oferit acces liber pe teritoriul său trupelor aliate în timpul războiului. Teritoriul Liberiei a fost un coridor de tranzit pentru trupele și materialele de aprovizionare pentru Africa de nord, în special a celor care veneau din Parnamirim (lângă Natal), Brazilia. Mai mult decât atât, Liberia a fost o importantă sursă de cauciuc natural, în condițiile în care plantațiile din sud-estul Asiei fuseseră cucerite de japonezi. Rolul jucat în aprovizionarea frontului și a industriei aliaților a dus la îmbunătățirea infrastructurii transportului și la modernizarea economiei. Importanța strategică a Liberiei a fost subliniată atunci când, după încheierea Conferinței de la Casablanca, președintele american Franklin D. Roosevelt a făcut o vizită 104

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Canada a declarat război Germaniei în primele zile ale conflagrației, pe 10 septembrie 1939. La fel ca în timpul primei conflagrații mondiale, unitățile canadiene au luptat sub comandă britanică și au jucat un rol de primă importanță pe teatrului de luptă european. Forțele militare canadiene au avut o contribuție majoră în timpul bătăliei Angliei, bătăliei Atlanticului, campaniei din Italia și bătăliei din Normandia și în raidurile de bombardamente aeriene împotriva Germaniei. Canadienii au participat la luptele din Italia începând cu ianuarie 1944. Efectivele canadiene din Normandia au crescut de la o divizie în iunie 1944 la un corp de armată în august același an. În martie 1945, ambele corpuri canadiene, care se aflaseră până atuci sub comandă britanică, au trecut sub comanda Armatei I candiene. Din 1941, forțele canadiene au participat și la luptele din Asia de Sud-Est, de exemplu la apărarea Hong Kongului. De la sfârșitul anului 1944, vasele de război canadiene și echipajele lor au fost transferate din Oceanul Atlantic în Pacific, pentru a sprijini luptelor marinei regale britanice de aici. Efectivele totale canadiene sau ridicat la aproximativ 1 milion de luptători de-a lungul întregului război. La inceputul războiului, Chile a ales să păstreze statutul de neutralitate, în condițiile în care țara avea legături comerciale foarte bune cu Germania. Până în cele din urmă, Chile și-a distanțat poziția de cea a Axei, oficialitățile chiliene concediind ofițerii progermani. Relațiile cu puterile Axei au fost rupte în 1943, iar, în 1945, Chile a declarat război Japoniei. După atacul de la Harbor, Columbia a rupt legăturile diplomatice cu puterile Axei. Columbia a aprovizionat Aliații cu produse petroliere. În 1943, submarinul german U 505 a scufundat o goeletă columbiană, ceea ce a determinat guvernul comumbian să declare "starea de beligeranță" cu Germania pe 26 noiembrie. Ambasadorul german a părăsit țara și au fost luate măsuri de securitate, precum internarea cetățenilor germani în zone bine precizate. Costa Rica s-a alăturat Aliaților mai târziu în război. Administrația de stânga a

Axei. Războiul a fost considerat de oficialii armatei ca o potențială sursă de venituri obținute prin exportul de produse agricole și industriale ambelor tabere implicate în conflagrație. Până în cele din urmă, guvernul miltar al generalului Edelmiro T. Farrell a cedat presiunilor internaționale și Argentina s-a alăturat altor țări din America Latină și a declarat război Germaniei și Japoniei în ultimele luni ale conflagrației, (27 martie 1945). Mai trebuie notat faptul că în ciuda poziției neutre a guvernului țării, cam 800 de volutari argentinieni au luptat în cadrul forțelor aeriene britanice, sud-africane sau canadiene, în special în Escadrila nr. 164 RAF, care a luptat în Franța și Belgia. Bolivia a declarat război Germaniei la 4 decembrie 1943. La scurtă vreme după declararea stării de beligeranță, președintele Enrique Peñaranda a fost răsturnat de la putere de un grup de complotiști. Noul lider al țării, Gualberto Villarroel, avea simpatii fasciste și antisemite. Presiunile internaționale l-au obligat însă pe Villarroel să rămână în tabăra Aliaților și să elimine din anturajul său pe simpatizanții naziști. Bolivia a fost unul dintre furnizorii importanți de materiale de război pentru Aliați, în special staniu. Brazilia era condusă în perioada războiului de dictatorul Getúlio Vargas și și-a menținut statutul de neutralitate până în 1942. După ce submarinele germane au atacat vapoarele braziline din Oceanul Atlantic, Brazilia s-a alăturat, în 1942, Aliaților, declarând război Germaniei și Italiei. Brazilia a participat la patrularea Atlanticului de Sud și apărarea rutelor comerciale. De asemenea, a permis accesul vaselor militare aliate în porturile țării. Brazilia a trimis un corp expedițonar de 25.000 de oameni în Europa în 1944, fiind singura națiune latino-americană care a acționat militar în mod direct pe tearul de operațiuni din Europa. Brazilienii au luptat în rândurile Armatei a 5-a americane de sub comanda generalului Mark Wayne Clark și a participat la campania din Italia. De asemenea, în Italia au luptat și piloții militari brazilieni, care zburau pe avioane americane de tip P-47. 105

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA importante comunități de emigranți germani. Ceva mai târziu, Guatemala s-a alăturat Aliațiolor, pe 9 decembrie 1941, declarând război Japoniei și trei zile mai târziu Germaniei și Italiei. Mexicul a declarat război Germaniei pe 1 iunie 1942 datorită presiunilor politice din partea guvernului nord-american și după scufundarea a două petroliere mexicane în Golful Mexicului. Spre sfârșitul războiului, Escuadron Aereo de Pelea 201 a forțelor aeriene mexicane a luptat alături de Armata a 5-a aeriană americană în Pacificul de sud-vest. În timpul războiului, Nicaragua era condusă de Anastasio Somoza García, care preluase puterea după o lovitură militară de stat în 1937. Somoza era un aliat fidel al Statelor Unite. Nicaragua a declarat război Japoniei imediat după atacul de la Pearl Harbor. Trei zile mai târziu, pe 11 decembrie, Nicaragua a declarat război Germaniei, iar pe 19 decembrie, a declarat război Bulgariei, României și Ungariei. Panama s-a aflat sub controlul american pe toată perioada războiului. Canalul Panama a asigurat Statelor Unite capacitatea de a transfera rapid trupe șî materiale de război între teatrele de luptă din Oceanul Pacific și cel din Europa European. Guvernul autoritar al Paraguayului sub președinția lui Higinio Morínigo simpatiza cu Puterile Axei. Comunitatea germană foarte numeroasă era la rândul ei înclinată spre sprijinirea lui Hitler. Președintele american Franklin D. Roosevelt a reușit să evite alierea Paraguayului cu Axa, făcând numeroase presiuni politice și oferind ajutoare financiare și militare. În ciuda acestor eforturi americane, Parguayul a declarat război Germaniei doar pe 2 februarie 1945, când era clar că Aliații câștigaseră războiul. Peru a devenit prima națiune sudamericană care a declarat război Axei, după atacul de la Pearl Harbour (1941). Datorită capacităților țării de rafinare a petrolului, cât și datorită apropierii de Canalul Panama, portul Talara din nord-vestul țării a devenit o importantă bază aeriană a Aliaților. Marina

președintelui Rafael Ángel Calderón Guardia era ostilă nazismului și a introdus o serie de măsuri pentru scăderea influenței în regiune. Costa Rica a declarat război Japoniei a doua zi după atacul de la Pearl Harbor, iar la scurtă vreme a declarat război și Germaniei și Italiei. Guvernul din Costa Rica a permis americanilor să înfințeze o bază aeriană pe Insula Cocos. Cuba s-a alăturat Aliaților pe 8 decembrie 1941, când a declarat război Japoniei. Trei zile mai târziu, Cuba a declarat război și Germaniei și Italiei. Baza navală americană de la Guantanamo a fost folosită la apărarea transporturilor maritime aliate în regiunea Mării Caraibilor. Pe 15 mai 1943, o navă militară cubaneză a scufundat un submarin german în apele capitalei, Havana. Cuba a început planificarea mobilizării rezerviștilor pentru a contribui cu trupe la război, dar armata nu a fost gata de luptă până la sfârșitul războiului. Ecuadorul s-a alăturat mai târziu Aliaților în război. Ecuadorul a declarat război Germaniei pe 2 februarie 1945 și a permis SUA să folosescă baza navală de pe Insula Baltra. Din 1931 până în 1944, El Salvador a fost condus de Maximiliano Hernandez Martinez, un admirator declarat al lui Hitler și Mussolini. Cu toate aceste, El Salvadorul a declarat război atât Japoniei (8 decembrie 1941) cât și Germaniei, (12 decembrie), la scurtă vreme după atacul de la Pearl Harbor, motivele fiind în principal economice. Economia statului depindea în mare măsură de Statele Unite. Martinez a îndepărtat germanii din conducerea țării și a internat japonezii, italienii și germanii din țară. Dictatura lui Martinez a fost răsturnată de o grevă generală a salvadorienilor, șeful statului fugind în 1944 în Guatemala. Guatemala a avut la începutul războiului statutul de stat neutru, președintele Jorge Ubico nedorind implicarea țării în conflagrația mondială. Declarația de neutralitate de pe 4 septembrie 1941 a fost întărită de o nouă declarație de neutralitate pe 9 septembrie. Ubico a impus reguli stricte împotriva propagandei naziste în Guatemala, țară în care se afla una dintre cele mai 106

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA petroliere, Venezuela a furnizat mari cantități de țiței pentru Aliați. Până aproape de sfârșitul războiului a menținut o relativă neutralitate, după care a declarat război țărilor Axei. BIBLIOGRAFIE - I.C.B.Dear; M. R. D Foot, eds, Oxford Companion to World War II, Oxford University Press, 2002. - Ashley Jackson, The British Empire and the Second World War, Continuum International Publishing Group, 2006. - Christian Leitz, Nazist Germany and Neutral Europe During the Second World War, New York, 1998. - Jerrold M. Packard, Neither Friend Nor Foe: The European Neutrals in World War II. London, 2000. - William L.Shirer, The Rise and Fall of the Third Reich: A History of Nazi Germany. New York, Simon and Schuster, 1990. - Donald Sommerville, The Complete Illustrated History of World War Two: An Authoritative Account of the Deadliest Conflict in Human History with Analysis of Decisive Encounters and Landmark Engagements. Lorenz Books, 2008. - Allen Todd, The Modern World. Oxford University Press, 1998. - Spencer C.Tucker, Priscilla Mary Roberts, Encyclopedia of World War II: A Political, Social, and Military History, ABC-CLIO, 2004.

militară peruviană a ajutat la patrularea apelor Canalului Panama. Uruguay a menținut un statut de neutralitate pentru cea mai mare parte a războiului, deși s-a alăturat Aliaților în cele din urmă. Pe 3 septembrie 1939, guvernul uruguayan a proclamat statutul de neutralitate, deși președintele țării, Alfredo Baldomir, avea unele simpatii față de țările Axei. Neutralitatea Uruguayului includea o zonă maritimă de exclusivitate de 300 de mile. Niciuna dintre taberele implicate în lupte nu au respectat această zonă maritimă de exclusivitate, iar, în decembrie 1939, a avut loc o luptă navală între o escadră britanică și cuirasatul german de buzunar Amiral Graf Spee. Mai multe națiuni latino-americane au protestat pe lângă ambele tabere. Vasul german a căutat să se refugieze în portul Montevideo, unde a cerut adăpost într-un port neutru, dar a trebuit ulterior să părăsească apele teritoriale uruguayene. La începutul anului 1942, Uruguayul a rupt relațiile diplomatice cu puterile Axei. Pe 15 februarie 1945, Uruguayul a renunțat la politica de neutralitate și s-a alăturat Aliaților. Venzuela și-a înăsprit relațiile diplomatice cu Italia, Germania și Japonia după atacul de la Pearl Harbor (1941). După ce, cu ajutorul SUA, a asigurat securitatea câmpurilor petroliere, mai ales că existaseră informații conform cărora germanii ar fi plănuit un atac în America Latină pentru cucerirea zonelor

Percepţia „inamicului” asupra lumii sovietice în timpul şi în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial

Prof. dr. Livia Coroi

Demersul de faţă presupune o analiză a modului în care a fost percepută societatea sovietică de către militari români în contextul participării la război pe Frontul de Răsărit şi, eventual, în anii de prizonierat (19411944/1948), precum şi de către cetăţeni români de etnie germană deportaţi în URSS în perioada 1945-1949. Sursele constă în lucrări ce reunesc interviuri/mărturii ale unora dintre

cei care au trăit astfel de experienţe, lucrări ce se revendică de la cursul imprimat cercetării istoriei recente, complementar istoriei tradiţionale, în special la nivelul Institutului de Istorie Orală de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi, sporadic, în alte centre universitare, precum: Bucureşti, Arad, Timişoara. Astfel, baza documentară este constituită din interviuri autobiografice 107

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA au fost în ofensivă, fie că se retrăgeau – printrun teritoriu deja cucerit şi în special prin localităţi rurale şi pe la periferia oraşelor. Localităţile erau la mare distanţă unele de altele, „Cât îi de mare Rusia aia, da’ eu n-am văzut comune impacte, numa’ căsi răzleţe pă câmp, fără gard. La ei nu era’ de astea. Nu ştiu cum o fi fost mai demult, da’ când am ajuns noi acolo, nu mai era gard, era ca şi-n câmp. Şi căsi rare şi [Spune apăsat.] distanţă foarte mare între sate. Dacă plecam în marş – numa’ noaptea mergeam, când ne-am apropiat de front – , zâceau ofiţerii: La prima comună cantonăm.; prima comună era la 70-80 de kilometri!”. 1 Aici, se confruntau cu vicisitudini pedo-climatice nemaiîntâlnite: „În Stepa Kalmukă, cât vezi cu ochii, numa’ întindere; soarele răsare ca din apă. N-ai vedea un pom, un pom de Crăciun, să dai miliarde pă el, n-ai vedea o bucată de piatră cât o nucă, să dai mii şi milioane. Numa’ dacă te prindea o ploaie, atuncea te puneai în genunchi şi zâceai: Doamne ia-mi viaţa, nu mă mai chinui! Tăt pământul să prindea de picioare în aşa fel... Aveam căruţe şi cai – nu mai puteau trage căruţa goală, se împotmolea jos, tot pământu’ să ţânea de ea, şi de picioare la fel. Îţi cereai moartea aclea: Doamne Dumnezeule ia-mi viaţa! Ce-am îndurat aclo...!” 2 Un laitmotiv al mărturiilor îl reprezintă referirea la gerul rusesc, în Stepa Kalmukă şi în zona UraliSiberia, temperaturile coborând adesea sub minus 40 de grade Celsius. „Iarna o fost – aaai! să bată Dumnezeu! – foarte frig! Şi viscol! Zăpadă nu am văzut acolo [în Stepa Kalmukă] mai mare de trei-patru degete, în doi ani cât am stat p-acolo. Dar viscol, frig, 50 de grade era, de câte ori! spuneau ofiţerii, noi nu ştiam.” 3 Pătrunzând în imensitatea Uniunii Sovietice, martorii au descoperit o civilizaţie de

realizate cu veterani de război şi cu şvabi deportaţi, care-şi prezintă experienţa dramatică într-o veritabilă poveste de viaţă. Spaţiul căruia i se circumscriu aceste experienţe corespundea sud-vestului Uniunii Sovietice, ca flanc sudic al Frontului de Răsărit, şi unor regiuni din Siberia, ca spaţiu concentraţionar pentru prizonieri şi deportaţi, aceştia aflându-se în lagăre ce se întindeau din Crimeea până în Siberia: Sevastopol, Krivoi Rog, regiunea Donbas (Ucraina), Armavir (Caucaz), Sverdlovsk, Celiabinsk (Urali), Karakanda (sudul Siberiei) ş.a. Contactul cu lumea sovietică a fost din cadrul unor structuri militare sau paramilitare, cu deosebirea că veteranii au fost preponderent inamici, iar deportaţii, în cea mai mare parte a intervalului, foşti inamici; aceştia din urmă au desfăşurat diverse activităţi economice în colaborare cu localnicii şi aveau un regim de viaţă mai puţin cazon decât al prizonierilor, astfel că au putut să-şi creeze o imagine mai complexă asupra modului de viaţă al acestora. În mărturii, desemnarea localnicilor s-a făcut prin termenul de „ruşi”, exceptându-i, uneori, pe cei cu trăsături mongoloide, care erau numiţi „mongoli”. Contextul cunoaşterii societăţii sovietice a fost marcat de câteva dominante: un cadru geografic sensibil diferit de cel din România, existenţa sistemului comunist şi impactul războiului asupra vieţii cotidiene; norma de conduită pentru ambele categorii de martori era de a nu dezvolta relaţii neoficiale cu localnicii. Indiferent în ce postură s-au aflat în URSS, martorii s-au confruntat cu specificul geografic vitreg al acesteia, remarcându-se distanţele foarte mari şi gerul năpraznic. Înaintând în preajma oraşului Stalingrad, martorii veterani vorbesc de atenţionarea pe care le-o făcea propaganda sovietică cum că sar afla la o distanţă de 2.000 km de graniţa României; ulterior, retragerea s-a făcut la pas, timp de aproximativ un an şi jumătate. Ridicaţi în miez de iarnă, majoritatea în ianuarie1945, deportaţii au călătorit cu trenul – trenuri de tip bou-vagon, în condiţii inumane – între două şi şase săptămâni. Veteranii s-au deplasat – fie că

379F

380F

381F

Conform mărturiei lui Popovici Nicolae (n. 1921), satul Rişculiţa, comuna Baia de Criş, veteran; vezi mărturia pe larg în vol. Livia Coroi, Al Doilea Război Mondial în memoria veteranilor din zona Brad, judeţul Hunedoara. Interviuri, vol.I, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013, p. 252. 2 Conf. mărturiei lui Zeriu Nicolae (n. 1920), satul Ţebea, comuna Baia de Criş, veteran; vezi mărturia pe larg în Ibidem, p. 280. 3 Popovici Nicolae, loc. cit., p. 252.

108

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA nivel scăzut, organizată pe principii socialiste şi profund marcată de război. Casele erau extrem de sărăcăcioase: „Căsi din chirpici, ne-ngrădite, acoperite cu stuf – la ţară - , da-n oraşe erau oraşe ca şi pă la noi; da’ vă spun: erau primitivi ăştia de la sate.”. 4 Martorii veterani fac sumare referiri la relaţiile cu populaţia civilă – constituită mai ales din femei, copii şi bătrâni, fiind adeseori încartiruiţi la aceasta. Ei au fost frapaţi de sărăcia localnicilor: „Era sărăcie în Rusia. Era sărăcie goală!”. 5 „Avea patru copii şi le dădea grâu de ăla fiert, cum luau de la colhoz, de-acolo. Api avea grajduri făcute din nuiele, la vaci, şi urât de tot! La ei nu era gard pe lângă casă. Casa era-n câmp şi bătea vântu’. Mai aveau alţii gard făcut din floareasoarelui.”. 6 O deportată ajunsă în Donbas descrie o gospodărie cu aspecte mai puţin obişnuite în mediul ei de viaţă: „A trecut războiul pe acolo, erau oameni amărâţi. Acasă la părinţii bucătăresei am văzut porcul legat cu lanţ. «Păi cum aşa? Şi câinele e liber», am spus eu. Şi mi-au răspuns: «Păi, câinele nu-l fură, dar porcul mi-l fură». Lângă casă nu era gard. O fi ars. Aveau o intrare, acolo erau lemnele, pe urmă un fel de bucătărie cu o sobă zidită, aveau parcă un etaj, acolo dormeau toţi. Pe laviţă. În cameră aveau masă, nu ştiu dacă aveau dulap, nu-mi amintesc, scaune, iarbă pe jos şi capra mânca de-acolo. În casă. Aşa era, pământul şi iarbă pe jos, în casă!”. 7 În înaintarea către Stalingrad, în Stepa Kalmukă, imaginea era deprimantă, realităţile fiind mult diferite de cele din România: „Niciun par bătut în tăt satu’. O fântână şi-o moară de vânt. Biserică sau ceva – absolut nimica! Trăiau cămilele, cămilele trăiau; fiecare casă avea câte o cămilă-două, mulgeau lapte de la ele; corova, vacă, puţâne! ici-colea. Foc, lemne, făceau

numa’ din... baligă; aceea era în jurul clădirii. Cu aceea făceau foc. Casa era jumătate-n pământ, jumătate afară.”. 8 Militarii români luau contact cu un alt tip de societate, una în care unitatea principală de exploataţie în agricultură era colhozul: „Aveau colhozuri [...] Aveau turme de animale [...] erau colhozuri de pomi, erau pomi pă sute de kilometri, fructe, fel şi fel de fructe”. 9 Nivelul de trai era însă scăzut. Avuţia era la colhoz – acolo erau stoguri de grâu – „Erau stoguri de grâu adunat [...] şi pe el plouase şi răsărise deja , răsărise grâul şi s-o aplecat şi cum ploua, curja apa şi ei să băgau acolo şi luau din interior.”, 10 de acolo se aprovizionau trupele de ocupaţie cu carne şi alte alimente, iar uneori şi cu apă. Povestirea presupune adesea comparaţii cu situaţia de acasă: „Că la noi, aicea-i domnie, la noi. Ai apă la discreţie, ai tăticele. Acolo nu era – apa era minată. Nu puteau bea nici ei apă, numa’ la colhozuri; acolo erau puţuri de elea, fântâni de elea, de alimentau animalele.”. 11 Prizonierii de război şi, întrucâtva, deportaţii s-au confruntat cu mari privaţiuni, dintre care cea mai chinuitoare era foamea, în studiul asupra deportării istoricul Doru Radosav socotind-o „epicentrul suferinţei”. 12 Ei descriu o hrană asemănătoare. Alimentul de bază, pâinea, era foarte puţină şi de foarte proastă calitate, fiind de secară sau de ovăz; deportaţii vorbesc şi de îmbibarea ei cu apă astfel că două bucăţele deja făceau 200 de grame (cât era porţia de pâine în unele lagăre). „Ne dădea feliuţa de pită pentru dimineaţă, şi şi pentru de-amniazăzi[...] şi zâcea: «Nu cumva să mâncaţi pituţa toată acu’ dimineaţa, şi peseară n-aveţi!» Noi, când căpătam pituţa-n mână, n-o mai puteai ţânea nici de la fereastra asta la ceialaltă, la ceai! Pita o mâncam goală, ceaiu’ îl beam gol şi vai şi-amar!”. 13 Aproape 386F

382F

387F

383F

388F

384F

389F

390F

385F

391F

Conf mărturiei lui Bolcu Ilie-Adam (n. 1919), Brad, veteran, vezi mărturia pe larg în Ibidem, p. 189. 5 Conf. mărturiei lui Popa Nicolae (n. 1920), Brad, veteran, vezi mărturia pe larg în Ibidem, p. 230. 6 Conf. mărturiei lui Slugan Ioan (n. 1932), satul Cărăstău, comuna Baia de Criş; vezi mărturia pe larg în Ibidem, p. 303. 7 Conf mărturiei Anei Lungu, născută Kungl, deportat; vezi mărturia pe larg în vol. Lavinia Betea, Cristina Diac, FlorinRăzvan Mihai, Ilarion Ţiu, Lungul drum spre nicăieri. Germanii din România deportaţi în URSS, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2012, p. 167.

Zeriu Nicolae, loc. cit., p. 280. Popa Nicolae, loc. cit., p. 230. 10 Bolcu Ilie-Adam, loc. cit., p. 190. 11 Popa Nicolae, loc. cit., p. 230. 12 Doru Radosav, Donbas – o istorie deportată, Ravensburg, 1994, p. 49. 13 Conf. mărturiei lui Ştefan Nicolae (n. 1919), satul Sălătruc, comuna Blăjeni, veteran; vezi mărturia pe larg în vol. Livia Coroi, op. cit., p. 208. 9

109

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA nelipsită din meniu era ciorba de varză în care nu vedeai mai mult de un fluture-doi de varză, caşă (mei fiert în apă), arpacaş, sfeclă furajeră, peşte de proastă calitate, ciorbă de castraveţi acri sau de gogonele ori de varză murată cu mălai sau arpacaş şi raţia de tutun (mahorcă). Uneori însă, şi mai ales în cazul deportaţilor – fiindcă aceştia au avut posibilitatea să-şi ia un bagaj –, au cedat civililor obiecte de îmbrăcăminte în schimbul vreunui aliment: „La lagăr veneau localnici, cu lapte şi alte produse. Şi dădeam haine contra mâncare. Le-am vândut hainele, ca să cumpărăm mâncare.”. 14 Pentru prizonieri, un astfel de schimb era aproape imposibil, singura piesă pe care ruşii ar fi râvnit-o fiind bocancii. Un astfel de martor, care a avut şansa de a nu-i fi luaţi forţat bocancii de către vreun soldat sovietic, povesteşte că „am avut bocanci buni şi i-am schimbat c-un rus. O vinit să-i dau bocancii sămi deie a’ lui mai slabi şi-mi dă o pită. Aio Doamne! Eu când am auzât de-o pită...! I-am dat bocancii buni şi mi-o dat mai răi şi-am mâncat pituţa aceea”. 15 Martorii nu-i condamnă pe ruşi pentru înfometarea la care au fost supuşi în lagăre, precizându-se că şi nivelul de trai al ruşilor era foarte scăzut: „O duceau şi ei greu. Mâncare nu aveai, că nici ei nu au trăit mai bine ca noi.” 16 „Pâinea rea, verde de multe ori, mucegăită. Dar nici ruşii nu au primit altceva.” 17 „Dimineaţa la mâncare ne-au dat pâine de arpacaş. Nu puteam zice nimica, că nici ei n-au avut mai mult.” 18 O deportată croitoreasă care timp de o săptămână a lucrat în casa unui paznic, povesteşte că „într-o săptămână nu au avut o dată să-mi dea un ceai, un ou, un cartof, o ciorbă, nimic, nimic. Atât de săraci erau. [...] Ei dacă au avut cinci găleţi de cartofi, doi trei dovleci şi o sfeclă, nu

aveau pivniţă, le ţineau ca într-un fel de fântână. Dacă ningea, cădea ninsoarea peste legume.” 19 Aceasta în condiţiile în care „Aveau un pământ foarte bun.”. 20 Explicaţii la o astfel de situaţie se puteau afla: „Nu erau gospodari. Acum înţeleg, oamenii erau dezamăgiţi, era comunism, era colectiv, am văzut când am venit acasă că era vai şi-amar.”, 21 regăsindu-se şi neglijenţe de felul: „Am făcut grămezi afară pe câmp, acoperite cu paie şi cu prelate, pentru grâu. Când a plouat, grâul s-a stricat. Şi noi am întrebat, ce facem acum? Iar ruşii au răspuns: «Nu-i nimic, facem votcă!»”. 22 Nici pentru propriul cămin preocuparea nu era mai vizibilă: „Ne chemau pentru că bărbaţii lor nu ştiau să facă un lucru în casă, dacă era ceva de reparat, ne chemau pe noi. Că nu poate să deschidă asta, nu se închide, mă rog. Nu era cine să facă asta. Noi am fost majoritatea meseriaşi”. 23 Uneori, dintre femeile deportate erau selectate croitorese care să lucreze pentru familiile comandanţilor. „Am stat o săptămână la el acasă, m-am grăbit că i-am făcut vreo cinci rochii. [...] Când am ajuns la ei acasă, aveau pernele dezbrăcate, ei dormeau aşa.” 24 Toate acestea ilustrează gradul scăzut al nivelului de trai în societatea sovietică, în timpul şi imediat după război, în pofida faptului că Uniunea Sovietică se impunea ca una dintre marile puteri mondiale şi se declara „stat al oamenilor muncii”. Pătrunzând în teritoriul sovietic, ostaşii români erau automat inamici şi armată de ocupaţie. Ordinul era „să se caute a se apropia populaţia civilă prin măsuri de ordine, dreptate şi respect pentru bunurile sale [...] Spiritul de dreptate şi tratamentul omenesc ce se va aplica populaţiei vor contribui în mare parte la siguranţa noastră.” 25 Era interzis ca militarii să stabilească relaţii cu cu localnicii, iar în caz de

397F

398F

399F

392F

400F

401F

393F

402F

394F

395F

396F

403F

Ecaterina Coman, loc. cit., p. 133. Ibidem, p. 131. 21 Ibidem. 22 Conf. mărturiei lui Nikolau Barthold, deportat; vezi mărturia pe larg în Lavinia Betea et alii, op. cit., p. 195. 23 Conf. mărturiei lui Ianoş Krcsmar, deportat; vezi mărturia pe larg în Ibidem, p. 121. 24 Ecaterina Coman, loc. cit., p. 133.

Conform mărturiei Ecaterinei Coman (născută Klein), deportat; vezi mărturia pe larg în vol. Lavinia Betea et alii, op. cit., p. 131-132. 15 Ştefan Nicolae, loc. cit., p. 209. 16 Conf. mărturiei lui Franz Engel, deportat, vezi mărturia pe larg în vol. Lavinia Betea et alii, op. cit., p. 211. 17 Conf mărturiei Elisabetei Rudolf, deportat; vezi mărturia pe larg în Ibidem, p. 219. 18 Conf mărturiei lui Schupler Rozalia (n. 1924), Beitlug, deportat; vezi vol. Doru Radosav, op. cit., p. 49.

Armata română în al Doilea Război Mondial. Romanian Army in World War II, Bucureşti, 1995, p. 53.

110

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cantonare la aceştia, se cerea vigilenţă maximă. Exista pericolul de otrăvire, „Am avut un coleg, Leon Bochiş, fiu de preot grecocatolic, care o fost otrăvit la Odessa cu sodă caustică.”, 26 şi cel al atragerii militarilor în anumite locuinţe „la femei” şi de a fi masacraţi de către partizani: „Noa, stând cu ea aclo, sara, mă trezesc că intră trei înarmaţi până-n dinţi – cu grenade şi cu automate.”. 27 Din perspectiva populaţiei civile, toţi cei care se încadrau categoriei inamicului puteau fi socotiţi responsabili de abuzurile şi crimele presupuse de război, de moartea sau mutilarea pe front a unor persoane dragi. În ce-i priveşte pe ostaşii români, un veteran povesteşte cum actele săvârşite de unii s-au putut răsfrânge asupra altora: „Era toamna, în noiembrie. Mergeam pe la civili să ne culce. Civilii ziceau că nu ne primesc, că trebuie puşcaţi românii, că românii tot i-or luat.”, 28 iar această situaţie l-a obligat pe martor să se predea unei unităţi ruseşti. Prizonierii de război, fiind internaţi în lagăre de muncă, au lucrat în diverse unităţi economice împreună cu civili, dar în grupe de muncă diferite. În general, relaţiile cu aceştia erau limitate şi nu excludeau reproşurile: „Întrebau câţi ruşi am împuşcat. Mergeam, nu stăteam de vorbă.”. 29 Conştienţi că au ispăşit o injustă vină colectivă, deportaţii precizează: „La început oamenii ne înjurau: fascişti, nazişti. [...] Pe urmă, noi am făcut cunoştinţă cu oamenii. Am lucrat numai cu ruşi. Ăştia au văzut cu cine au de lucru, au văzut cum ne comportăm, ce facem.”. 30 Impresiile privind omul de rând sunt însă covârşitor pozitive, imaginea ruşilor fiind dominată de omenie, pentru ambele categorii

de martori. În cazul mărturiilor veteranilor, acestei calităţi i se adaugă aceea de bun creştin, realitatea dezminţind mesajul propagandistic al autorităţilor române, care vorbeau de „şarpele roşu”: „Poporul ăsta sovietic, cu toate că ziceau – aşa a zis colonelul nostru, Mirişte, că mergem în Răsǎrit să ne luptăm cu şarpele roşu – însă cu totul [altfel] so petrecut aclo. Când am ajuns, la fiecare casă era icoană în colţ, cu Maica Domnului, cu Iisus Hristos, cu câţi toţi sfinţâţi, toţi sfinţii, şi posteau, nu beau vin cât era Postu’ Paştilor, adevăraţi credincioşi, nu ca ai noştri.”. 31 În acelaşi spirit povesteşte un alt veteran: „Ce fu? Cum crăpeţii uşa, în cameră [...] ruşii or fost cei mai prosovalnici [pravoslavnici] oameni. Nu există, doamna profesoară, o cameră să nu existe o candelă spre răsărit! Biata ce babă era în genunchi cu mâinile aşa [împreunate în rugăciune] şi tot Boje! Boje! Boje! [Doamne!] [Îi dă plânsul.]”, 32 aceasta petrecându-se într-o noapte de cantonament al unităţii în casa unei bătrâne, martorul bănuind că şoaptele auzite erau ale unor inamici. Martorii dau de înţeles că şi ei au avut un comportament nu doar corect, ci şi cald şi familiar: „La Crăciun, Crăciunul l-am petrecut acolo, cu pom, ca-n ţară, domnule! cu pom de Crăciun şi cu tăte obiceiurile. Rămânea trăznită populaţia, şi în special copiii! Copiii, câte cinci-şase-şepte, numa’ scoteau capurile de după cuptor, deacolo. Le mai dădeam bomboane şi ăsta... ne ăsta cu ei.”. 33 Referiri la aspectul religiozităţii apar şi în surse scrise de pe front, iar creştinismul oficial pe care administraţia românească îl promova într-o societate în care autorităţile distruseseră sau închiseseră bisericile şi promovau ateismul, s-a putut constitui într-un factor al bunăvoinţei civililor faţă de români. Trecând Nistrul la 20 iulie 1941 în localitatea ucraineană Honikovţi, preotul ce însoţea comandamentul brigăzii româneşti a fost solicitat să oficieze slujba religioasă, iar după aceasta a amenajat o capelă în casa unui

404F

405F

409F

406F

410F

407F

411F

408F

Conf. mărturiei lui Gheorghe Forna (n. 1920), Cluj-Napoca, veteran, în studiul Cornel Jurju, Românii pe Frontul de Est. Războiul între moarte, viaţă şi captivitate, în „Anuarul de Istorie Orală”, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 105. 27 Conf mărturiei lui Creţu Vasile (n. 1917), Brad, veteran; vezi mărturia pe larg în vol. Livia Coroi, op. cit., p. 245. 28 Conf mărturiei lui Crăciun Avram (n. 1915), satul Stănija, comuna Buceş, veteran; vezi mărturia pe larg în Ibidem, p. 178. 29 Conf mărturiei lui Miclea Nicolae (n. 1922), satul Valea Bradului, municipiul Brad, veteran; vezi interviul pe larg în Ibidem, p. 446. 30 Conf. mărturiei lui Hans Bohn, deportat; vezi interviul pe larg în vol. Lavinia Betea et alii, op. cit., p. 203.

Conf mărturiei lui Banciu Nicolae (n. 1915), satul Cărăstău, comuna Baia de Criş, veteran; vezi interviul pe larg în vol. Livia Coroi, op. cit., p. 250. 32 Zeriu Nicolae, loc. cit., p. 273. 33 Ibidem, p. 279.

111

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA localnic, pentru aceştia şi pentru militari. 34 În problema religiozităţii, deportaţii punctează ateismul impus de regim şi povestesc despre bunăvoinţa supraveghetorilor faţă de sărbătorirea Crăciunului, în antiteză cu politica oficială. „Nu am putut ţine acolo nici o sărbătoare, lucram. Nici ruşii nu ţineau. Doar ruşii bătrâni mai povesteau, mai ardeau o candelă, erau mai credincioşi. De frică, bieţii oameni. Biserica din oraş era închisă, nu se putea merge. Am văzut că avea intrarea blocată cu nişte drugi de lemn. În ultimul sau penultimul an am luat o creangă uscată şi am împodobit-o pe post de pom de Crăciun.” 35 Într-un alt caz, „În primul an, în decembrie 1945, am sărbătorit Crăciunul. Ne păzeau un ofiţer şi un soldat. Am cântat cântece, colinde, am făcut pom de Crăciun dintr-o creangă de copac, pe care am împodobit-o cu coji de morcovi şi de cartofi. Aceşti doi oameni, care stăteau afară, au plâns cu noi.”. 36 Unii au avut totuşi posibilitatea să frecventeze biserici ortodoxe – „De două ori am fost la biserică la ortodocşi, unde erau numai bătrâni.”. 37 Impresionantă este promptitudinea şi priceperea cu care bătrânele din teritoriul sovietic îi tămăduiau pe ostaşii români degeraţi şi totodată bunăvoinţa cu care-i primeau în casele lor: „[...] slăbit de icter şi de frig. Degeraseră picioarele la mine şi urechile îngheţaseră. Intru, tăt minte ţân, intru la o casă. Şi când mă băgai, două femei acolo. Şi când mă văzură, numa’ bătură-n pălmi: Oh, malinki, malinki! Oh, copilule, copilule! [Îi vine a plânge.] Şi-mi dederă, îmi unseră urechile, aici, şi imediat se calmă. Îmi degeraseră urechile. Oameni foarte buni, oameni foarte buni populaţia civilă.”. 38 Aprecierea respectivă este întărită de un alt veteran, care a luptat pe ambele fronturi: „Ruşii n-or fost răi la inimă, numa’ vezi, o fost conflictu’ ăsta între... domni. Aşa că nu... Îndrăzneam şi plângeau şi ei de

mila noastă. Erau oameni buni, da’ ce să faci?! Ştiau şi ei că doară nu sântem acolo de bunăvoie.”. 39 Deşi o face extrem de parcimonios, acest martor punctează drama omului de rând nevoit să poarte un război a cărui cauză nu şi-o asuma pe deplin. Tot el face referire la ajutorul primit de la un civil cu prilejul evacuării din Crimeea: „Şi rusu zâce: Luaţi caii – că numai noi doi mai eram înapoi –, luaţi caii ăştia şi fugiţi!”. 40 Chiar dacă este tot un caz singular, lăudabilă este şi oprirea maşinii ruseşti încărcate cu pâine, pentru a le da din aceasta şi soldaţilor români evadaţi din prizonierat, ce se odihneau pe marginea drumului, rătăciţi şi lihniţi de foame. 41 Dominanta a fost o relaţie de înţelegere şi omenie, în condiţiile în care atât soldaţii, cât şi deportaţii, departe de a respecta interdicţia privind comunicarea cu localnicii au interacţionat în situaţii-limită cu aceştia, fie că erau pericolele de pe front, fie că erau gerul sau foamea. Având o mai mare libertate de mişcare, deportaţii recurgeau uneori la cerşit. „Poporul rus a fost un popor foarte bun. Erau buni şi miloşi. Dacă noi ne-am dus în cerşit – spun drept, că am plecat şi-n cerşit. Am fost flămânzi. Nu exista o familie care să nu-ţi dea cel puţin un cartof. Dacă noi am fost aşa mulţi în lagăr. Nici ei nu au dus-o mai bine ca noi.” 42 Sau, altă apreciere: „Ruşii erau nişte oameni buni, cei mai buni dintre slavi, zic eu. Fiecare dintre noi aveam câte o familie din satul ăsta, al minerilor. Erau nişte barăci mici, nişte bordeie acoperite cu tablă. Noi mai duceam la oamenii ăştia lemne, cărbune. Şi ne-au dat de mâncare. Aveam şi eu o familie. Doi bătrâni. [...] Venea bătrâna lângă mine şi mă mângâia. Şi-mi arăta o fotografie cu Rişa al lor care a fost împuşcat la front.” 43 În mai toate mărturiile deportaţilor se regăsesc astfel de aprecieri, un alt deportat precizând că „ruşii de fapt,

412F

417F

418F

413F

419F

414F

415F

420F

416F

421F

34 35

Conf mărturiei lui Bulzesc Rusalin (n. 1919) satul Vaţa de Sus, comuna Vaţa de Jos, veteran; vezi mărturia pe larg în vol. Livia Coroi, op. cit., vol. II, p. 351. 40 Bulzesc Rusalin, loc. cit., p. 350. 41 Crăciun Avram, loc. cit., p. 178. 42 Elisabeta Rudolf, loc. cit., p. 219. 43 Conf. mărturiei lui Hans Bohn, deportat; vezi mărturia pe larg în vol. Lavinia Betea et alii, op. cit., p. 202-203.

Armata Română..., p. 50.

Ecaterina Coman, loc. cit., p. 134. Conf. mărturiei lui Elisabeth Glassmann, deportat; vezi interviul pe larg în vol. Lavinia Betea et alii, op. cit., p. 177. 37 Conf mărturiei lui Böhm Iosif (n.1926), Ardud, deportat; vezi vol. Doru Radosav, op. cit., p. 58. 38 Zeriu Nicolae, loc. cit., p. 278. 36

112

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA populaţia a fost în general foarte de treabă.”. 44 Istoricul Doru Radosav vorbeşte de „solidaritatea întru suferinţă”, considerând că „suferinţa oamenilor din lagăr a reverberat în lumea din afară, marcată şi ea de o mulţime de privaţiuni, după anii celui de-al doilea război mondial.”. 45 Simpatia reciprocă se regăseşte în mai toate mărturiile deportaţilor, din diverse grupuri de studiu: „Ne aveam bine. La rusoaice le-a plăcut de noi. Şi şi noi, n-am avut nimic, aşa, să ne urâm unii pe alţii”, 46 sau: „Cu ruşii ne-am avut bine, am avut multe rusoaice cu care ne-am împrietenit”. 47 „Parteneriatele” stabilite presupuneau şi o doză de afecţiune, chiar prietenie, una dintre martore păstrând o frumoasă amintire Marusiei „prietena din afara lagărului”, care, când a constatat că deportata nu a fost repatriată cu un anumit transport, i-a înapoiat gratis duna pe care i-o plătise cu 15 ruble şi, impresionant pentru deportată, i-a dat un pahar de iaurt pe deasupra. 48 Conştiinciozitatea şi priceperea la locul de muncă puteau să implice un tratament camaraderesc şi pentru prizonieri, precum în cazul lui Bolcu Ilie-Adam, care pe lângă că avea posibilitatea să se deplaseze liber în lagăr şi până la mină, „ăla cu care lucram eu la mină atunci m-o dus la el acasă şi mi-o dat haine, alea a’ lui, şi mi-o dat nişte mâncare, de am mâncat o dată.”. 49 Din mărturii reies diverşi factori frenatori pentru manifestarea şi dezvoltarea ruşilor: unele condiţii geografice vitrege, lipsa proprietăţii private, preocuparea redusă pentru producerea bunurilor industriale de larg consum, la acestea adăugându-se regimul politic opresiv: comunismul, despre care ostaşilor li s-a vorbit ca de „şarpele roşu” [vezi supra] şi la care un martor deportat face

referire în antiteză cu generozitatea omului de rând: „Erau buni şi miloşi. [...] Numai conducerea a fost foarte aspră.” 50 În cadrul general coercitiv, acest ultim aspect se resimţea la nivelul lagărelor de deportaţi prin prezenţa şi intervenţiile represive ale „politrucilor”, un deportat povestind cum a fost transferat într-un lagăr de pedeapsă – Vierovka, în Donbas –, fiindcă la serbarea organizată la cererea autorităţilor, în apropiere de Crăciun, a făcut referire la dorul de casă şi a pregătit cântece de Crăciun, 51 iar în urma altei abateri (îndoielnice), săvârşite de două rusoaice, „Când a aflat politrucul, a doua zi leau dus la mină. Gata, nu mai discutau. Şi tot ziceau: gui, gui, Stalin. Că-i taie”. 52 Societatea sovietică a rămas în memoria veteranilor şi deportaţilor ca una cu un mediu geografic aparte – bogat, dar cu o climă aspră – cu insignifianţa gospodăriei individuale, important fiind colhozul, cu oameni buni, dar mult prea săraci şi asupriţi. Războiul – prin desfăşurare şi consecinţe – a egalizat oamenii în suferinţă: invadatori, populaţie ocupată, prizonieri şi deportaţi; o categorie distinctă ar fi putut fi populaţia sovietică după război, ca oameni liberi; ţara distrusă de operaţiile militare şi regimul opresiv anulau însă în bună măsură avantajele acestui statut. În mărturiile veteranilor, aparte sunt referirile la religiozitatea „ruşilor” şi la ajutorul acordat de femei ostaşilor îngheţaţi în cursul retragerii din Uniunea Sovietică. Deportaţii evidenţiază disponibilitatea civililor în a-i salva de la inaniţie – chiar dacă, adeseori, prin practici negustoreşti. Deopotrivă, martorii evidenţiază nivelul foarte scăzut de trai al ruşilor, cu aspecte care erau sau nu într-o relaţie de cauzalitate cu mediul natural şi sistemul politic. Ceea ce domină însă imaginea populaţiei ruseşti este omenia, „ruşii” empatizând cu semenii lor de altă naţionalitate aflaţi în suferinţă – inamici şi foşti inamici –, confirmându-se „că dincolo de orice împrejurări oamenii de cele mai diferite origini

422F

428F

423F

424F

429F

425F

430F

426F

427F

Conf. mărturiei lui Franz Engel, deportat; vezi interviul pe larg în Ibidem, p. 211. 45 Doru Radosav, op. cit., p. 61. 46 Conf. mărturiei lui Anca Iulia (născută Esch, 1926), Brad, deportat; vezi interviul pe larg în vol. Livia Coroi (coord.), O istorie a zonei Brad. Mărturii, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2013, p. 306. 47 Schupler Rozalia, loc. cit., p. 63. 48 Conf. mărturiei Matildei Jica, născută Ehlinger, deportată; vezi interviul pe larg în vol. Lavinia Betea et alii, op. cit., p. 161. 49 Bolcu Ilie-Adam, loc. cit., p. 196.

Elisabeta Rudolf, loc. cit., p. 219. Hans Bohn, loc. cit., p. 203-204. 52 Ana Lungu, loc. cit., p. 168. 51

113

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA şi ipostaze găsesc apropierea, colaborarea, ca pe ceva firesc şi inseparabil de condiţia umană.”. Martorii vorbesc la cel puţin 45 de ani de la consumarea evenimentelor, dar reamintirea presupune o informaţie amplă, în care se regăsesc atât aspecte generale, cât şi numeroase detalii personalizante, fenomenul războiului, al prizonieratului sau al deportării – toate impunându-se în memoria de lungă

durată prin excepţionalitate şi dramatism – exprimându-se prin fiecare experienţă trăită şi povestită (resemnificată). Mărturiile surprind astfel Marea Istorie la confluenţa cu destine individuale şi colective, amplificând dimensiunea calitativă a acesteia, într-un proces de democratizare a sa – ca scriere şi destinaţie.

Statul Israel, o cruciadă a secolului XX Civilizaţiile urbane au apărut în zona Orientului Mijlociu, rivalităţile dintre ele au dus la dispariţia acestora rând pe rând. Factorul persan a avut un cuvânt important în evoluţiile politice din această zonă. La evoluţia anumitor state şi-au adus contribuţia şi romanii şi grecii. În anii ‘70 ai erei creştine împăratul roman Titus a distrus templul evreilor, factor coagulant al spiritualităţii acestui popor. În anul 135, Ierusalimul este distrus, iar evreilor li se interzice dreptul de a mai locui în regiune. Apariţia otomanilor în sec. XVI în această zonă a adus modificări importante, unitatea acestor triburi arabe a fost realizată prin intermediul religiei musulmane, excepţie făcând Iranul (Persia) care a adoptat siismul 1. ”Soluţia otomană” a constat în aplicarea principiilor dezvoltării unui stat islamic deznaţionalizat dus până la cel mai înalt grad al perfecţiunii. Criza orientală care anunţa prăbuşirea Imperiului Otoman a dat naştere în interiorul acestuia şi implicit în zona semilunii fertile, la mişcări naţionale care urmăreau crearea unor state naţionale pe teritoriul Imperiului Otoman aflat în prăbuşire. Implicarea puterilor occidentale în această zonă a avut serioase consecinţe. Marea Britanie a stabilit nişte frontiere care nu existau, în schimb garanta securitatea artificială a statelor nou formate. 2 Presiunea britanică a răsturnat echilibrele locale.

Prof. Vlaic Sorin

În preajma primului război mondial, Anglia şi Franţa au încheiat acordul secret de la Sykes-Picot care prevedea crearea unui stat arab. 3 Interesele economice dictate de creşterea importanţei terenurilor petroliere au facut ca Anglia şi Franta să nu ia în calcul crearea unui regat arab. Viitorul statului Palestina a fost rezolvat între Franta şi Anglia care, provizoriu, au împărţit administrarea Locurilor Sfinte. Acest proiect anglo-francez a avut şi reacţii arabe, cum a fost sfiarea lui Ibn Saud care a convocat un Congres panislamic unde cerea să i se încredinteze administrarea Locurilor Sfinte. 4 Mişcările antisemite din Rusia şi Europa de Est au declanşat o emigrare rapidă a evreilor în Palestina. La sfârşitul sec. XIX, în Palestina trăiau treizeci de mii de evrei şi şase sute de mii de arabi. 5 În această perioadă ia naştere mişcarea sionistă pentru reconstruirea unui stat evreiesc în Palestina. Ea a fost iniţiată de Theodor Herzl. După primul război mondial în zona Orientului Mijlociu, civilizaţia industrială începe să îşi facă simţită influenţa. Puterile occidentale sunt tot mai interesate de dominaţia zonei, acest fapt face ca arabii să se unească sub mişcarea panarabismului, unde ei caută să îşi păstreze valorile. 433F

434F

431F

435F

432F

Ibidem, pg. 24. Ibidem, pg. 28. 5 1948. Primul război araboisraelian, Benny Morris, Ed. Universitatea Ben Gurion, Tel Aviv.

François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, ed. All, Buc. 2003. 2 Ibidem, pg. 18.

114

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Naşterea statului Israel a fost concretizarea mişcării sioniste, care a militat pentru dobândirea suveranităţii politice a poporului evreu şi pentru întoarcerea pe pământurile stămoşilor săi. Sosirea primilor evrei pe fostele teritorii care au aparţinut în antichitate, a coincis cu prăbuşirea Imperiului Otoman. Situaţia era însă schimbată, dacă la Ierusalim se aflau ruinele templului lui Solomon, între timp, musulmanii şi creştinii îşi înălţaseră momumente de cult care aveau semnificaţii profunde pentru fiecare religie în parte. Conjunctura internaţională în care a luat naştere statul israeliana a fost favorabilă, întrucât situaţia internaţională după cel de-al II-lea război mondial a fost favorabilă apariţiei noului stat. Au existat mai multe curente, fiecare cu o viziune proprie referitoare la formarea noului stat, dar care nu ofereau soluţii clare la eventualitatea izbucnirii unui conflict între arabi şi israelieni. Potrivit lui Claude Klein, în lucrarea “Israel - statul evreilor” 6 , o primă soluţie este oferită de contele Bernardotte, aceasta nu poate fi pusă în practică deoarece iniţiatorul ei, care avea şi calitatea de negociator ONU, este asasinat de grupările ultra conservatoare. Cu siguranţă acestea erau interesate să păstreze situaţia defacto, care în viziunea lor le garanta pastrarea tradiţiilor. Potrivit aceluiaşi autor 7, o altă soluţie este oferită de mediatorul american Ralph Bunche, acesta spre deosebire de predecesorul său reuşeşte să facă paşi importanţi, obţinând acordul celor patru ţări din jurul statului Israel. Demersurile acestuia sunt benefice, deoarece la începutul anului 1949, balanţa se înclina în favoarea statului Israel. Intervenţia SUA determina armatele israeliene conduse la acea vreme de Ben Gurion să se retragă din teritoriile arabe ocupate. Asistăm aşadar la naşterea unui mecanism care va funcţiona permanent până

în zilele noastre în conflictele dintre statul Israel şi lumea arabă. Cu siguranţă problema conflictului arabo – israelian trebuie privită şi prin prisma arabilor. Potrivit lui François Massoulié în lucrarea “Conflictele din Orientul Mijlociu” 8, acesta foloseşte afirmaţia generalului Moshe Dayan care spune “...nu este adevărat că arabii îi urăsc pe evrei din motive personale, religioase sau rasiale. Ei ne consideră nişte occidentali, nişte străini, nişte năvălitori care au pus stăpânire pe o ţară arabă ca să facă din ea un stat evreiesc.” Tratarea cu superficialitate a acestei probleme de către marile puteri, a facut ca o soluţie viabilă să nu fie aplicată, astfel că revoluţia ONU 242/1967, nu a avut nici un efect asupra acestui conflict. Acest conflict trebuie privit şi ca o expresie a Razboilui Rece dintre dintre SUA şi URSS. În timpul confictelor armate s-au realizat poduri aeriene enorme dinspre SUA către statul Israel şi dinspre URSS către statele arabe. Astfel că toate eforturile pentru pace au devenit inutile datorită rivalităţilor dintre Est şi Vest. Ameninţarea unui nou conflict armat a făcut ca unele puteri arabe să intervină ca mediatori. Preşedintele egiptean Anwar al – Sadat, a iniţiat o deschidere către americani, participând la acordul de pace de la Champ David. Pentru a face o comparaţie între conflictele arabo – israeliene şi alte zone, vom încerca o abordare a conflictelor din America Latină, care deşi se desfaşoară în aceeaşi perioadă, au un substrat diferit. 9 În această zonă nu avem o confruntare între cele două blocuri Est – Vest. Confruntarea este generată de ideologii şi sisteme de guvernare. Revenind la problematica formarii statului israelian, vom observa că geopolitica israeliană evoluează în mai multe direcţii. Una dintre acestea sunt cele care îşi propun ocuparea marelui stâng al râului Iordan şi anexarea acestuia pentru a forma Marele Israel, la fel ca în scrierile biblice. Potrivit lui Paul Claval , problema esenţială este alta 10. Frontierele din 1947 – 1949 erau 438F

436F

437F

439F

440F

François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. All, Buc. 2003, p.113. 9 Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie, Ed. Corint, Buc., 2001. 10 Ibidem, p. 160.

Claude Klein, Israel - statul evreilor, Ed. All, Buc. 2000, p. 6768. 7 Op. cit. p. 87.

115

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA dificil de apărat, astfel că ofensiva israeliană în Libanul de Sud, ocuparea înălţimiilor Golan şi a marelui stâng al râului Iordan, au ca justificare crearea unei graniţe de securitate pentru statul Israel. Potrivit aceluias autor, însă din perspectiva arabă vom fi surprinşi să observăm că arabii nu privesc neapărat o ameninţare noile colonii israeliene. 11 Potrivit acestui autor, ţăranii arabi, dar şi marii propietari se bucură atunci când evreii cumpără sau arendeaza loturi de pământ, deorece se crează locuri de muncă şi venituri sigure. Arabii nu sunt obişnuiţi să îşi construiască existenţa pe un viitor îndepărtat, ei sunt interesaţi de prezent şi de viitorul imediat. Acestă problematică a razboiului arabo – israelian a fost abordată din diferite perspective de-a lungul timpului. În Orientul Apropiat, confruntarea dintre israelieni şi palestinieni nu este doar un simplu conflict politico-militar generat de lideri cu anumite pretenţii teritoriale, ci este expresia ciocnirii a două programe politice interior asumate la nivel colectiv, care înglobează dimensiunea religioasă, identitară, mesianică şi care valorifică toate elemente esenţiale care intră în alcătuirea fiinţei colective a celor două popoare. Este un conflict între două “hărţi mentale”; conflictul trebuie văzut nu numai în datele lui exterioare ci şi ca o confruntare între adevărurile subiective deţinute în două memorii colective distincte. Pentru israelieni, această memorie a “geografiei interioare”, a mişcat proiectul politic al dobândirii statalităţii şi aceleaşi forţe adânc înrădăcinate în identitatea fiinţei colective, în speranţele lor mesianice, sunt cele care creionază, transformă şi folosesc politicul în scopul acestor speranţe colective (existenţa coloniştilor şi impactul acestora în politica de stat, constituind mărul discordiei în disputa cu palestinienii). Din sens invers, elitele politice înghiţite uneori de un proiect politic laic şi, în ciuda aparenţei, mult diferit de cel asumat colectiv, încearcă tocmai contrariul. Din această realitate intern-conflictuală ia naştere

o criză foarte adâncă de legitimitate, care poate fi cauza lipsei de putere a liderilor politici ai zonei de a rezolva situaţia politică instabilă de jumătate de veac a întregii regiuni. 12 În cazul palestinian lucrurile stau similar. În 1964, când s-a creat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), ea unea palestinienii sub steagul luptei naţionale, în baze laice. Deşi impunându-se ca autoritate centrală, OEP a fost nevoită să convieţuiască cu o întreagă paletă de organizaţii fundamentate religios, care au contestat-o permanent şi au sancţionat-o împreună cu populaţia ori de câte ori se îndepărta de la proiectul politic palestinian asumat la nivel colectiv (ca exemplu stă însăşi credo-ul declarat al Mişcării Islamice de Rezinstenţă Hamas de a “lupta împotriva Israelului şi împotriva mişcării naţionale reprezentate de OEP”. 13 Organizaţiile palestiniene teroriste, ale căror stategii interioare sunt dominate de dimensiunea religiosă, de una preponderent violentă, au contestat nu numai politica isrealiană, ci mai ales conducerea seculară iniţiată de Arafat. Asemenea organizaţii căpătau putere şi legitimitate numai în măsura în care liderii politici palestinieni investiţi cu acestă autoritate se îndepărtau de la susţinerea intereselor colective palestiniene reprezentate astfel în mentalul colectiv al acestui popor. Nu este vorba în regiune doar de conflictul palestiniano-israelian, ci şi cel palestiniano-palestinian şi israeliano-israelian. cele două societăţi sunt continuu fragmentate, existând chiar pericolul unui viitor posibil război civil. Pentru a face previziuni cu privire la oprirea unui conflict ca cel israelianopalestinian nu este suficient să urmăreşti doar acţiunile şi deciziile luate la nivelul politicului (fie el local, regional sau internaţional). Pentru acest spaţiu, acţiunile autorităţilor politice constituie doar o piesă, uneori fragilă, dintr-un întreg ansamblu pe care-l alcătuiesc identitatea, religia, valorile colective şi care 442F

441F

443F

Liebman, C.S. - Religious and secular conflict between Jews in Israel, Keter Publishing House Jerusalem, 1995. 13 www.ict.org.il.

Tariq Ali, Ciocnirea fundamentalismelor – cruciade, jihaduri şi modernitate, Ed. Antet, Prahova 2006, p. 87.

116

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA acţiunile şi atitudinile islamului vis-à-vis de valorile occidentale. Statul Israel a fost asimilat în lumea arabă, nu doar ca un element străin ci ca un element occidental. Dezvoltarea statului Israel a provocat şi tensionarea lumii arabe, implicit a manifestărilor extremiste. Abordând pe lângă problemele conflictului araboisraelian şi problematica terorismului internaţional vom înţelege mai exact motivaţia pentru care membrii acestei organizaţii acţioneaza. Din această perspectivă conţinutul lucrării poate deveni important în condiţiile în care oferă o aborbare obiectivă a problematicii arabo-israeliene cu ajutorul implicaţiei miturilor prin prisma realistă şi liberalistă. Căutând explicaţii dincolo de acţiunea politică şi de aspectele sociale şi religioase, lucrarea încearcă să perceapă trăirea individului şi doar mai apoi atitudinea colectivităţii. Ce îşi doresc israelienii? Ce îşi doresc palestinenii? Ce îşi doresc în general arabii? Cu siguranţă, fiecare tabără îşi doreşte un echilibru şi o pace convenabilă în regiune. Este ea posibilă? Ne aflăm într-o perioadă în care o personalitate reuşeşte să influenţeze într-un mod major evenimentele. Posibil că va trebui ca aceste societăţi să se maturizeze astfel încât grupurile masive să fie cele care vor avea întâietate în stabilirea regulilor. Ar fi decurs relaţiile israeliano-palestinene astfel dacă Yitzak Rabin, nu ar fi fost asasinat în noiembrie 1995 de un extremist de dreapta evreu? Ar fi avut ele o altă evoluţie dacă Benyamin Netanyahu şi Ariel Sharon nu ar fi preluat puterea din 1996 până în prezent? La prima întrebare răspunsul poate fi dat dintr-o abordare de stânga a problematicii. În acest caz trebuie să avem în vedere faptul că structura socială a societăţii israeliene, corespunde mai degrabă unor atitudini de stânga, astfel că în problema conflictului arabo-israelian, politica lui Yitzak Rabin pare a fi mai realistă faţă de problemele araboisraeliane. În cel de-al doilea caz, politica lui Benyamin Netanyahu şi Ariel Sharon, se bazează pe unele clişee tradiţionaliste ale politicii israeliene. Ea îşi găseşte justificarea atat în plan religios dar şi într-un mental

sunt actori politici ei înşişi în modelarea spaţiului şi în dictarea deciziilor politice reale care afectează regiunea. Conjunctura internaţională face ca acestă regiune să fie una decisivă în acest moment pentru noua configuraţie a lumii. Este important de observat cum se orientează marii actori politici şi care sunt interesele care mobilizează politicile regionale şi mondiale, aceasta pornind de la un element important, anume alegerile palestiniene şi şansele de a se ajunge la o pace ce se lasă aşteptată de decenii. Dar şi ce ar aduce o asemenea pace, dacă se dovedeşte că într-adevăr se doreşte această pace. Articolul încearcă să prezinte războiul privit în “oglindă” din ambele părţi ale taberelor implicate în conflict, cautând totodata să pună accentul pe mentalităţiile colective şi mai puţin pe istoricul evenimentelor. Articolul caută să exprime situaţii, trăiri şi opinii ale actoriilor implicaţi în evenimente. Pe parcursul lucrarii sunt folosite interviuri, declaraţii şi părţi din “Memorii” publicate în diferite lucrări sau articole. Cu siguranţă ne interesează atât parerea unor actori din tabăra israeliană, cât şi a unor actori din tabăra arabă dar nu în ultimul rând perspectiva europeană şi americană vis-à-vis de aceasta problemă. Această abordare, din perspectiva evoluţii mentalităţii personale şi colective, reprezintă o noutate în abordarea problemei. Dealtfel, pe langă toate acestea nu voi încerca să testez urmatoarea întrebare de cercetare, “dacă s-ar lua în considerare implicarea miturilor fondatoare, atunci s-ar ajunge la o mai bună înţelegere a dezbaterii acestui conflict”? În urma prezentării tuturor varialibelor care vor putea testa această întrebare de cercetare, pe baza unei analize a textelor, teoriilor şi miturilor, voi putea concluziona dacă implicarea acestor mituri, va fi una de scces sau dacă nu cumva va avea vreo reacţie a-istorică sau necontextuală. Abordarea problematicii conflictelor arabo-israeliene este importantă deoarece ne poate ajuta ca europeni să înţelegem mai clar 117

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA anume a conflictului între israelieni şi arabi, putem să sugerăm că pentru prima dată ideile de la care s-a pornit pot avea ca şi punct de plecare miturile fondatoare, dintre care am putea reaminti mitul lui Iosua (care v-a fi prezentat în rândurile de mai jos) şi nu numai. Chiar dacă în articolul de faţă sunt abordate doar părerile anumitor autori, asta nu înseamnă că tema se îngustează doar la atât, ci ea este dezbătută în toate limbile, în întreaga lume, deoarece se încearcă să se ajungă la rezolvarea acestei probleme, pentru că este o chestiune care interesează întreaga omenire. Acestea fiind spuse, ne gândim la faptul că la nivel internaţional prezintă o problemă de politică mondială, fiecare din ţările care s-au implicat în a ajuta aceste două populaţii combatante, de fapt şi-au urmărit şi proprile interese. Chiar dacă avem abordari diferite din partea mai multor autori, trebuie să luam în considerare faptul că acest conflict israelianoarab se poate întelege mai bine din punct de vedere teoretic, iar dacă implicăm şi miturile cu ale sale deznodământuri, ne putem da seama care sunt fundamentele care stau la baza acestuia.

format în cadrul comunităţilor de evrei de-a lungul timpului. Articolul nu îşi propune să prezinte evenimente inedite, ci îşi doreste abordări diferite a situaţiei. Literatura referitoare la această problematică este bogată, amintim aici doar câteva lucrării: Conflictele din Orientul Mijlociu – François Massoulié; Ciocnirea fundamentalismelor – Tariq Ali, Liebman care descrie conflictul dintre aceste două tabere, Claude Klein cu statul evreiesc, şi deasemenea nu trebuie uitaţi autorii realismului şi ai liberalismului, dintre care voi aminti doar câţiva precum Dunne, Hoffmann, Baylis şi Smith, şi mulţi alţi ale căror păreri vor fi prezentate pe parcursul lucrării. Atenţia se focalizează pe atitudininile şi acţiunile personajelor, în special pe ceea ce se vrea să se scoată în evidenţă din cartea lui Roger Garaudy şi anume miturile care pun într-o anumită lumină lumea israeliană, cu ideile unui popor ales de Dumnezeu şi cu o ţară promisă de Dumnezeu, care încearcă să îşi revendice toate drepturile prin atacuri la adresa arabă, fară a lua în considerare vreo legislaţie sau vreo împărţire a teritoriului din punct de vedere legal. Dacă ar fi să luăm în calcul care ar fi sămânţa care stă la baza acestei teme dezbătute, şi

În slujba partidului: Organizaţiile Pionierilor studiu de caz – Organizaţia Pionierilor de la Densuş

Prof. Leleşan Loredana

Pretinsă întrupare a umanismului absolut, comunismul a fost înainte de toate o promisiune a salvării, aici şi acum. Departe însă de a realiza „saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii” şi de a construi societatea unde distincţiile de clasă sunt abolite, regimurile comuniste au creat spaţii vidate de libertate şi de autodeterminare personală. Acolo unde partidul deţine monopolul asupra adevărului, subiectul devine, pentru a relua o formulă a lui Arthur Koestler „ficţiune gramaticală”.

Încă de la începuturile instaurării sale în URSS şi, ulterior, în întregul „lagăr socialist”, experimentul comunist a reprezentat forma patologică supremă a ideologiei la putere. Premisele teoretice ale „ipotezei comuniste”, aşa cum au fost ele formulate de Marx, nu pot fi separate de practica socialismului ştiinţific concretizată în reţeta leninistă a fericirii obligatorii sau în cea stalinistă a terorii necesare pentru mai binele democraţiei populare şi păcii între popoare. Fundamentându-se, ca intenţie şi ca expresie practică, pe o ideologie a urii de clasă şi un cult 118

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA al violenţei, regimurile comuniste au impus o culură politică bazată pe frică, suspiciune, ură, fals internaţionalism, suspendarea facultăţilor critice, morală subsumată exclusiv scopului revoluţionar şi înfăptuirii idealului utopic al socieatăţii fără clase, în fond, pe un cult al terorii şi pe o difuzie a minciunii. În locul unei întâlniri a Raţiunii cu Revoluţia ca urmare a cunoaşterii şi acceptării legilor istoriei, aşa cum o profeţea Marx, regimurile comuniste au întrupat contopirea Barbariei cu Ideologia. Având ca scop construirea subiectului perfect manevrabil, preţul plătit pentru realizarea scopului utopic era întotdeauna justificat. Ideologia străbate şi domină întregul sistem; prin ea regimul îşi ţese pânza dominaţiei totale, nu doar asupra politicului, ci asupra spiritului şi a fondului biologic. Obsesia transformismlui – societăţii şi omului – stă în inima proiectului comunist. Renovarea condiţiei umane era în fapt o mutilare spirituală gravă. Înţelegerea avatarurilor regimurilor comuniste presupune o prealabilă comprehensiune a ideologiei şi a mecanismelor sale de condiţionare a subiectului; expresie absolută a puterii, ideologia nu a fost doar „pandantul simbolic al terorii” 1 , ci concomitent forţa care dirija ambiţiile transformatoare. Idealul comunist al „omului nou” presupunea diseminarea totală a ideologiei în societate şi chiar în intimitatea subiectului. Luarea în posesie de către ideologie a individualităţii era criteriul necesar pentru recondiţionarea indivizilor. Organizarea maselor a fost una din modalităţile preferate de control şi manipulare folosite în statele comuniste. Rezultatul, o înregimentare barbară, o uniformitate atomizată şi un colectivism primitiv, corespundea întru totul scopului partidului unic aflat la putere – indivizi obedienţi şi dogmatici, lipsiţi de liberă iniţiativă şi creativitate care vor răspunde mereu afirmativ la apelul partidului şi al conducătorului. Ceea ce defineşte organizaţiile de masă, fie că e vorba de partid, de organizaţiile de tineret, de

copii, de femei, sindicate etc. este lipsa unor relaţii inter-personale şi sociale normale 2 . Indivizii sunt laolaltă, dar nu sunt în comunitate. Sensul sinelui se pierde în logica de masă. În România socialistă, organizaţiile de masă s-au format şi au funcţionat conform cu tiparul sovietic. Ele au urmat mimetic modalitatea de organizare şi acţiune a organizaţiilor de acelaşi fel din URSS: de la modelul ierarhic la uniforme, formă statutară, activităţi, chiar şi denominaţia, organizaţiile româneşti, fie că e vorba de UTC, Organizaţia Pionierilor sau Şoimii Patriei au fost imitaţia perfectă a Comsomolului, pionierilor ruşi sau Organizaţiei Octombriştilor. Organizaţia Pionierilor a fost, alături de UTC, principalul mecanism de îndoctrinare a copiilor şi tinerilor şi, în consecinţă, de producere a „omului nou”: aici începea revoluţia antropologică. Ea a fost braţul întins al partidului asupra copilăriei. Înregimentarea în organizaţia de masă a pionierilor era primul pas spre pregătirea copilului pentru ultima şi suprema înregimentare, în PCR. Ajuns acolo, copilul trebuia să fi devenit deja „omul nou” al comunismului. Doctrină radicală, comunismul a aşezat la baza amplului său experiment de inginerie socială postulatul unei reconstrucţii a umanităţii la nivel social, economic, cultural şi nu în ultimul rând antropologic. Ţelul său ultim l-a reprezantat o nouă aşezare a lumii, construită de un Om Nou: salvarea umanităţii dincolo de propriile ei condiţionări subiective de către clasa destinată acestui scop mesianic de Marx ori partidul unic de tip nou al lui Lenin. Ambiţia ideologiei comuniste de a explica totalitatea lumii şi a da seamă de misterul vieţii a avut în centru o ficţiune centrală transformată prin propagandă în realitate funcţională. 3 Construirea unei realităţi alternative, alta decât cea a faptelor verificabile a fost obiectivul unei ample 445F

444F

446F

Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, Meridian Books, The World Publishing Company, Cleveleand&New York, 1962, p. 317

Vladimir Tismăneanu, Despre comunism. Destinul unei religii politice, Humanitas, Bucureşti, 2011, p.34

119

Cf. Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, p. 474

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA maşinării de propagandă puse în slujba partidului în scopul unei renovări a naturii umane şi condiţionări mentale a subiectului. Crearea Omului Nou era scopul final al tuturor acţiunilor politice. Iar într-un regim totalitar totul este politic pentru că totul a fost politizat. Pentru realizarea „viziunii emancipate a unei lumi în care principiile ce protejează o fiinţă umană de alta nu vor mai fi necesare” 4 dictatura politică şi economică nu era suficientă. Era nevoie de o transformare revoluţionară a naturii umane, alfel spus de dictatura asupra nevoilor umane. Reuşita acestui demers depindea de două componente esenţiale: organizarea şi propaganda. Formele de organizare totalitară, fie că e vorba de partid, sindicate, organizaţii de femei, tineri sau copii, sunt făcute pentru a traduce miniciunile propagandei regimului aflat la putere. Prin intermediul organizaţiilor de masă partidul reuşea, pe de o parte, să simuleze mecanisme şi practici democratice, iar pe de alta o îndoctrinară masivă şi sistematică a membrilor. În ciuda simulacrului democratic, ele rămâneau însă simple instrumente de putere în mâna partidului comunist. Primul care a distins între funcţiile partidului de avangardă şi cele ale organizaţiilor de masă a fost Lenin în celebrul său text Ce-i de făcut: astfel, dacă partidul de avangardă trebuie să fie format doar din revoluţionari de profesie care pot duce la îndeplinire ţelul mesianic al comunismului, fiind în acest scop puţin numeros, extrem de disciplinat şi conspirativ, organizaţiile de masă au dimpotrivă, o cuprindere mult mai largă şi se află sub controlul partidului, menirea lor fiind de a extinde influenţa acestuia şi de a-i propaga ideile în rândul unei mase mai largi a populaţiei. Organizaţiile de masă funcţionează ca nişte curele de transmisie între partid şi masa celor ce muncesc. Teoria leninistă a curelelor de transmisie a fost preluată de Stalin şi concretizată în mod de organizare în Uniunea Sovietică şi, ulterior, după un tipar aproape identic, în toate statele comuniste din

Europa de Est. Organizaţiile de masă (unde Stalin includea sindicatele, cooperativele, organizaţiile cultural-educative, organizaţiile de tineret, de presă etc.) aveau multiple roluri care coincideau adesea cu cele ale partidului unic: aplicarea indicaţiilor venite de la centru, mobilizarea maselor, formau rezerva de cadre pentru partid şi stat, reprezentau interesele partidului şi, în cazul organizaţiilor de copii şi tineri erau prima şcoală a comunismului. 5 Societatea viitoare, populată de omul nou şi lipsită de clase nu putea fi apanajul exclusiv al vechilor oameni, în mare parte contaminaţi de metehnele capitalismului. Pentru a asigura victoria comunismului era necesară îndoctrinarea şi înregimentarea tinerilor şi chiar a copiilor, de la cele mai fragede vârste deoarece, spre deosebire de vechile generaţii crescute şi educate în societatea capitalistă, tinerii sunt liberi de exploatare şi de influenţa valorilor burgheze. Idealul omului nou presupunea aşadar disoluţia totală a autonomiei şi voinţei individuale şi confiscarea politică a subiectivităţii. Două erau presupoziţiile care fundamentau acest demers: pe de o parte, încrederea în puterile transformatoare ale propagandei şi organizării şi, pe de alta, credinţa în maleabilitatea individului: „Deşi colectivist, marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Ambivalenţa se observă foarte bine în cazul atitudinii faţă de tineri, care, pe de o parte, apăreau, din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală, dar, pe de alta, erau trataţi cu infinită suspiciune.” 6 Constituirea organizaţiilor de copii şi tineri în statele comunizate din Europa de Est a urmat tiparul modelului sovietic, precum şi liniile directoare trasate de cei doi „profeţi”, Lenin şi Stalin. Discursul lui Lenin la al III-lea Congres al Comsomolului, text fundamental al

447F

448F

449F

Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti, 2006, p. 138-139 6 Ibidem

Steven Lukes în Vladimir Tismăneanu, Despre comunism..., p. 29

120

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA propagandei comuniste 7 , trasa principalele datorii ale tinerilor; astfel, prima lor sarcină era învăţarea comunismului printr-o armonică îmbinare a teoriei cu activităţile practice. Lenin a deschis astfel calea îndoctrinării masive a tinerilor şi copiilor şi implicarea lor încă din şcoală în activităţile economice. Tinerii au datoria de a-şi însuşi morala comunistă, deplin subordonată intereselor de clasă.

Pionierilor nu făcea excepţie, dimpotrivă, a fost aceea de a servi în angrenajul baroc al cultului personalităţii. La Plenara CC a PCR din aprilie 1966 s-a decis subordonarea Organizaţiei Pionierilor partidului. Congresul al IX-lea al PCR a acordat o atenţie semnificativă pionierilor şi a decis intensificarea activităţilor propagandistice în scopul îndoctrinării de tip comunist. 9 Începând cu octombrie 1971 intrarea în rândurile pionierilor începe să se facă de la vârsta de 7 ani, iar din 1972 se organizează Forumurile Naţionale ale 10 Pionierilor. Organizaţia Pionierilor nu a fost doar un instrument de popularizare şi propagandă, ci concomitent un factor esenţial al politizării învăţământului românesc; legăturile ei indelebile cu şcoala au însemnat nu doar o difuzie propagandistică a ideilor comuniste în rândul pionierilor prin revise, cărţi sau broşuri, ci o organizare constantă şi sistematică a tuturor activităţilor sub directa coordonare a profesorilor care, nu trebuie uitat, erau ei înşişi parte a acestei Organizaţii: comadantulinstructor era un profesor care răspundea de buna funcţionare a Organizaţiei şi îndeplinirea obiectivelor şi sarcinilor trasate şi, de asemenea, asigura legătura cu organele de partid. Mai mult, Organizaţia avea la rândul ei un caracter total şi nu doar unul de masă (deşi progresiv, marea majoritate a elevilor deveneau membri ai acesteia, iar în ultimele decenii aproape că nu existau excepţii): ea decidea asupra întregii activităţi a şcolarului şi încerca o confiscare totală a sferei private prin controlul asupra timpului liber. Cărţile şi broşurile dedicate pionierilor şi activităţilor acestora abundau în referinţe la idealul educaţional comunist, „rolul conducător al PCR”, dominau preocupările pentru educarea politică a tinerilor, pentru organizarea socială a elevilor după modelul brigăzilor de activişti. 11

450F

452F

453F

Organizaţia Pionierilor din România, creată la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a servit tocmai acest scop al „formării comuniste a tinerei generaţii”. Ideologic, ierarhic şi practic, ea a urmat întocmai modelul sovietic. Organizaţia cuprindea copiii între 7 şi 14 ani, era o „organizaţie revoluţionară de masă”, a cărei activitate era coordonată de PCR dar, la fel ca şi în URSS (unde atât Organizaţia Pionierilor cât şi Organizaţia Octombriştilor se aflau sub controlul Comsomolului), ea se afla sub controlul imediat al UTC-ului. Potrivit statutului, rolul Organizaţiei Pionierilor era de a-i face pe pionieri să cunoască, să înţeleagă şi să aplice politica partidului. 8 După venirea la putere a lui Ceauşescu şi mai ales ca urmare a tezelor din iulie principala funcţie a tuturor organizaţiilor de tineret şi Organizaţia 451F

454F

Ghidul pionierului, editată de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, Buc., 1985, pp.19 - 20 10 Ibidem, pp. 21 - 22

A. Salade, Probleme ale muncii dirigintelui, Institutul de Știinţe Pedagogice, Filiala Cluj, Editura Didactică și Pedagogică, 1964; Precuparea consiliilor organizaţiei pionierlior pentru educarea patriotică a copiilor prin

http://www.marxists.org/archive/lenin/works/1907/oct/08.ht m 8 Statutul Pionierilor în Ghidul pionierului, editată de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, Buc., 1985, pp. 43 - 45

121

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Trebuie amintită aici şi Revista de pedagogie, care a avut un rol esenţial în popularizarea componentelor sistemului educaţional comunist: în paginile revistei revenea obsedant ideea lui Lenin referitoare la educaţia de tip bolşevic a copiilor, de la cele mai fragede vârste. Intrarea în organizaţie se făcea în urma unui ceremonial minuţios pregătit; în faţa întregii unităţi de pionieri copiii depuneau jurământul şi legământul pionierului. Viitorii pionieri se angajau să fie credincioşi PCR şi să respecte îndatoririle pioniereşti. Ei primeau cravata – roşie la început, apoi cu bentiţă tricoloră: li se punea la gât cravata – roşie la început, iar mai târziu a fost cravata roşie cu o bentiţă tricoloră şi ei prezentau pentru prima dată salutul pionieresc care era specific Organizaţiei Pionierilor. 12 Primirea în rândul Organizaţiei se făcea de regulă la monumente şi locuri istorice, muzee, case memoriale la locurile de muncă ale părinţilor, în unităţi militare. La Densuş copiii deveneau pionieri de regulă la şcoală, într-un cadru festiv, dar uneori erau duşi la Sarmizegetusa Ulpia Traiana pentru a primi cravata roşie:Puteai deveni pionier la 7 ani, primirea în organizaţie se făcea în cadru festiv, cu ceremonial pionieresc în cadrul adunării de detaşament. De multe ori aceste adunări se organizau în locuri istorice, cum ar fi Sarmizegetusa, erau invitaţi să participe şi părinţii copiilor. 13 Un întreg mecanism simbolic era pus în funcţiune. Toate acestea – cravata roşie, insignele, treslele, băştile, cămăşile albe cu epoleţi etc.- erau simboluri sacralizate ale noii religii laice a cărei profesiune de credinţă era, în modul cel mai paradoxal, ateismul. În România socialistă primirea în Organizaţia Pionierilor era fără

îndoială un moment important atât pentru elev cât şi pentru partidul care mai înrola astfel un soldat în viitoarea armată de cadre. Tocmai de aceea ea primea valenţe simbolice semnificative. Alegerea locurilor cu greutate istorică nu era deloc arbitrară: în faţa vestigiilor trecutului intrarea în Organizaţia Pionierilor devenea momentul unei intrări sacre în lumea mai bună pe care o promitea comunismul. Solemnitatea momentului avea ceva din notele unui ritual religios: în substanţa acelor momente veneraţia palpita ca „marea inimă a naţiunii unite în jurul partidului şi a conducătorului său”. Funcţionarea mecanismului acestei noi sacralităţi „de partid” se asigura prin simbolurile multiplicate şi integrate vieţii cotidiene a pionierului; dintre acestea cea mai importantă, graţie puternicului său simbolism, era cravata de pionier care trebuia cinstită şi onorată prin continua perfecţionare, prin virtuţi personale, prin dragostea şi devotamentul pentru patrie, partid şi adevăr care era întotdeauna adevărul partidului unic. Angajamentul, rostit cu mâna pe drapel, sublinia clar acest aspect: „mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor.” În ordinea ideologică a regimului comunist, cuvântul de pionier era o garanţie absolută a inegrităţii morale, primul pas înspre viitorul revoluţionar de profesie. Purtarea greşită, neconformă cu statutul de pionier şi cu morala comunistă, însemna o pătare a cravatei roşii, o maculare a unui simbol sacru. Ştergerea diferenţelor între subiecţi printr-o atomizare totală e vizibilă şi din analiza îndatoririlor pionierilor din clasele V – VIII: „îndatorirea supremă a pionierilor este aceea de a iubi cu ardoare patria socialistă, punând mai presus de orice interesele ţării; este gata oricând să-şi aducă întreaga contribuţie la apărarea ei, cinsteşte trecutul său glorios, tradiţiile de luptă ale poporului nostru, ale clasei muncitoare, îşi exprimă prin fapte dragostea nemărginită şi ataşametul faţă de

455F

456 F

intermediul activităţilor pioniereşti: raportul Biroului Consiliului municipal Bucureşti, al organizaţiei pionierilor, 1970; Gheorghiţă Fleancu, Rodica CosteaGârleanu, Vârstele în pionierie: diferențierea activității pionierești după criteriul vîrstei, , Editura Politică, 1977; A II-A Conferinta Natională a Organizatiei Pionierilor, Éditura Politică, 1972 12

Interviu cu Iuliu Andrioni, realizat de Fona Gabriela, 7.11.2011, Densuş 13 Interviu cu S.E, realizat de Crăciun Darius, 9.11.2011, Haţeg

122

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA PCR” 14 . Ideologia e omniprezentă şi omnipotentă: inocenţa copilăriei e doar un alt instrument de putere al partidului-stat. Simulând modul de organizare democratic, statutul prevedea şi o serie de drepturi pentru pionieri, precum acela de a participa la activitatea grupei, detaşamentului, unităţii din care fac parte, de a alege şi de a fi aleşi în organele de conducere ale organizaţiei, de a participa la forurile pioniereşti şi la conferinţele organizaţiei, de a face propuneri pentru îmbunătăţirea muncii pionierilor, de a exprima opinii, de a participa la concursuri, excursii. 15 În mod evident, unele dintre ele erau parţial respectate, altele aveau doar aparenţa unor drepturi, fiind mai curând obligaţii disimulate, iar altele, cu precădere cele care priveau libera exprimare şi dreptul la opinie nu depăşeau stadiul declarativ în măsura în care deciziile privind acivităţile veneau întotdeauna de la centru. Libertatea şi spontaneitatea creatoare erau, ca peste tot, doar o iluzie. Pionierii erau organizaţi în grupe, detaşamante şi unităţi de pionieri. O grupă era formată din 10 – 12 pionieri, un detaşament din clasa de elevi, iar unitatea de pionieri cuprindea toate detaşamentele, deci toţi pionierii dintr-o şcoală. Adunările de unitate urmau un anumit ceremonial cu paşi foarte clar stabiliţi: Adunările de detaşament sau unitate se desfăşurau conform ceremonialului pionieresc în cadrul căruia pionierii comandanţi raportau comandantului instructor prezenţa pionierilor. În cadrul ceremonialului adunării de unitate, steagul ţării era ridicat de doi pionieri pe catarg, toată unitatea intonând imnul de stat. 16 Similitudinile cu ceremonialul militar sunt evidente atât la nivel de desfăşurare, cât şi ierahic şi imagistic. Adunările de pionieri seamănă izbitor cu o desfăşurare militară de trupe: Se desfăşurau cu un anumit ceremonial, se prezentau în careu toate detaşamentele, asta când era vorba de unitate, aveau comandanţii lor în frunte, pioneri comandanţi,

dar şi comandanţii instructori de detaşamente. La nivel de unitate se ridica şi drapelul pe catarg, fiecare şcoală avea un catarg în curte, se făcea careul în jurul acestui catarg, pionierii prezentau salutul, erau nişte semnale de trompete şi de tobe, comandantul unităţii, comandantul pionier venea şi prezenta raportul comandantului instructor şi apoi se desfăşura activitatea care avea o anumită tematică. Fiecare activitate avea o temă; de obicei ceremonialul acesta seamăna cu ceva cazon sau milităresc. 17 Aşezarea pionierilor în careu pentru adunările de unitate se face după un regulament strict şi inspirat din cel militar. Astfel, constituirea careului se face în ritmul unui marş executat de trompetişti sau de fanfară. La semnalul „Atenţiune!” pionierii luau poziţia de drepţi, apoi la semnalul „Adunarea!” detaşamentele de pionieri îşi luau locul în careu. La sosirea la locul stabilit, pionierul care conduce ceremonialul dă comanda „Atenţie, stai!”. Pionierii se aşezau pe detaşamente, cu grupele în şiruri paralele, cu pionierii port – drapel în faţă; în imediata apropiere a careului se afla comandantul – instructor şi gărzile port – drapel. După constiuirea careului, pionierul – comandant dădea comanda: „Pionieri, pentru întâmpinarea drapelului, drepţi!”. Trompetiştii sau fanfara execută un marş, iar gărzile port – drapel intrau în careu în pas de defilare şi se opreau la catarg. Ceremonialul continuă în acelaşi ritm şi cu comenzi similare: „Pionieri, pentru onor, la drapel, fiţi gata!”, „Unităţi pentru onor înainte!” 18 Dispunerea pionierilor pe grupe şi detaşamente, mersul cadenţat, marşurile însoţite de ritmul regulat al trompetelor, tonalitatea gravă a comenzilor, pioşenia aproape sacră în faţa tricolorului alături de respectul unanim al ierarhiei şi un efluviu semantic ce escaladează întregul discurs, toate acestea activează o dimensiune militară a ceremonialelor şi a Organizaţiei ca întreg. Uniforma pionierilor urmează şi ea tiparul militar: astfel, băieţii poartă pantaloni

457F

460F

458F

461F

459F

Statutul pionierilor în Ghidul pionierului, editată de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, Buc., 1985, p.45 15 Ibidem 16 Interviu cu S.E, realizat de Crăciun Darius, 9.11.2011, Haţeg

Interviu cu Iuliu Andrioni, realizat de Fona Gabriela, 7.11.2011, Densuş 18 Ceremonialul pionieresc, Bucureşti, 1978 pp. 3-8

123

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA bleumarin, bluză albă, bască albă şi ciorapi treisferturi, iar fetele fustă belumarin, bluză albă, bască albă şi ciorapi trei sferturi; în mod evident, fete şi băieţi deopotrivă poartă cravata roşie cu tricolor, insignă şi alte însemne pioniereşti, paticularizate conform gradului şi meritelor câştigate în cadrul Organizaţiei. Abil camuflat într-un mecanism meritocratic, sistemul de recompense şi avansare în grad se subsumează unei logici militare, ea însăşi extensie a unei logici de partid. La nivelul reeducării staliniste a perioadei Dej sau al disciplinei „umaniste”a „epocii de aur” ceauşiste militarizarea este o consecinţă ideologică şi metodologică firească a ingineriei şcolare comuniste. Organizată ca o miniarmată naţională, uşor de instruit şi de manipulat, masa de pionieri trebuia să asigure viitoarea bază de cadre a PCR. Pentru elev, recrutarea nu era o chestiune de alegere, ci de execuţie. Deşi aflată în subordinea UTC şi ulterior a partidului, Organizaţia Pionierilor avea organe de conducere proprii; în fiecare şcoală funcţiona o unitate de pionieri şi mai multe detaşamente pentru conducerea cărora se organizau alegeri: se alegeau pionierii, hai să zicem într-o formă democratică, adică existau mai multe propuneri, se supuneau la vot şi care dobândea mai multe voturi, acela era ales, fie pionier comandant de detaşament, fie în colectivul de conducere a detaşamentului. La unitate la fel, erau mai multe propuneri şi îmi aduc aminte chiar că era un fel de întrecere, aşa cum vedem astăzi că se fac alegerile, un fel de efervescenţă înainte de adunarea asta, între copii. Fiecare dorea pe cutare sau pe cutare, iar la vot se vedea. Am avut un caz special chiar aici, la Densuş când în urma votului două pioniere au avut acelaşi număr de voturi şi a fost nevoie de repetarea adunării de unitate ca să poată fi stabilită una dintre pioniere ca pionier comandant de unitate. 19 Fiecare detaşament sau unitate de pionieri era condusă de un comandant – instructor de pionieri. În cazul detaşamentelor, acest rol îl aveau profesorii – diriginţi. La alegerile pentru

detaşamente aveau dreptul să participe toţi pionierii clasei, iar pentru alegerile pe unitate fiecare detaşament desemna 5-6 reprezentanţi care alegeau prin vot deschis comandantul de unitate: la alegerile pentru detaşamente se făceau de către toţi pionierii din clasă, alegerile pentru comandantul de unitate de făceau prin delegaţi din fiecare clasă, adică nu votau toate clasele în marea lor majoritate, ci erau reprezentanţi aleşi, fiecare clasă desemna 5 sau 6 sau nu ştiu cât era norma de reprezentare sau 10 pionieri care participau la adunarea generală de unitate şi acolo se făcea alegerea şi, cum am spus, era vot deschis. 20 Dată fiind capacitatea limitată de acţiune a Organizaţiei (în măsura în care activităţile acesteia urmau sarcinile trasate de partid fie prin Organizaţia de UTC fie direct prin activistul de partid) şi vârsta pionierilor, mecanismul de alegere în funcţii nu era întru totul trucat sau falsificat. Nefiind vorba de o miză cu potenţial transformator care să fi putut produce clivaje sau nelinişti la nivelul organelor de partid, pionierilor li se permitea exercitarea unei minime libertăţi în a-şi alege conducătorii; ceea ce nu însemna însă depolitizare sau organizare democratică: „Rangul de pionier aducea cu sine şi o primă lecţie despre democraţia socialistă şi alegerile pentru comandantul de unitate nu erau decât repetiţii generale pentru congresele oamenilor mari. Îmi revin în minte savantele indicaţii ale activiştilor de partid, iniţiindu-i pe pionieri în tainele şedinţelor de municipiu” 21. Din anul şcolar 1977 – 1978 la şcoala Densuş a funcţionat şi o cameră a pionierului, un spaţiu care cuprindea: regulamente, presa pionierilor, panouri specifice, pozele conducătorilor de partid şi de stat, drapelele detaşamentelor şi unităţilor, trompetele, tobele; era o sală amenajată cu obiecte specifice pioniereşti: tobe, trompete, drapele, colecţii de ziare şi reviste, publicaţii, materiale de propagandă. 22 De asemenea, ca în 463F

464F

462F

465F

Interviu cu Emil Danci, realizat de Ursu Lidia la 5.11.2011, Densuş 21 Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, O lume dispărută, Polirom, Iaşi, 2004, p. 367 22 Interviu cu S.E, realizat de Crăciun Darius, 9.11.2011, Haţeg

Ibidem

124

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA majoritatea şcolilor din România, şi la Densuş a fost amenajat un panou de onoare şi o gazetă de perete. Panoul de onoare cu pozele pionierilor fruntaşi era afişat pe culoar, la loc vizibil. La gazeta de perete erau artiole scrise de pionieri privind activităţile desfăşurate, cu laude, cu critici. Prin prezentarea recursivă a meritelor şi realizărilor ele serveau tentativei de a disciplina propagandistic gândirea şi comportamentul elevilor. Alimentarea permanentă a sistemului de iluzii întreţine mirajul unităţii într-o lume în care divizarea e politică de stat. Domesticirea individului, transformarea lui într-o unealtă obedientă, aflată mereu la îndemâna partidului, e una din marile ambiţii ale dictaturii. Într-o anumită măsură, acest demers e mereu sortit eşecului. Organizaţiile de masă din statele comuniste îndeplineau tocmai acest scop alienant. Astfel, îi revenea Organizaţiei

Pionierilor infamul rol de a asigura prima întâlnire a copilului cu ideologia oficială. Sub acest aspect, ea joacă un rol decisiv: asimilarea timpurie a dogmelor marxism-leninismului asigură devotamentul faţă de scopurile pretins măreţe ale partidului. Tocmai de aceea toate activităţile sale trebuie subsumate logicii politice. Organizaţia Pionierilor a reprezentat o ipostaziere perfectă a acestor deziderate; fidelitatea faţă de liniile de acţiune trasate nu a fost niciodată pusă sub semnul întrebării de manieră manifestă. Ascunsă în spatele măştilor inocenţei, Organizaţia Pionierilor şi-a propus confiscarea partinică a copilăriei prin exproprierea spaţiului privat. Intruziunea sa deborda limitele spaţiului şcolar spre o ocupare a spaţiului personal al elevilor prin angrenarea lor în varii activităţi desfăşurate în ceea ce ar fi trebuit să fie timpul liber. Libertatea este o ficţiune conceptuală.

Concepţia leibniziană a armoniei şi provocările modernităţii Prof. Ştefan Florin Opera creată de Gottfried Wilhelm Leibniz(1646-1716) corespunde unei evoluţii culturale care pentru Europa vestică reprezintă legătura între vechea şi noua lume a ideilor 1. Profilul său intelectual devine inteligibil prin raportarea la mediul german unde din cauza Războiului de treizeci de ani, ştiinţa modernă sa manifestat cu o întârziere de cel puţin o generaţie faţă de Occident.Dacă în Anglia sau Franţa, abordările teozofice ori gnostice au avut de înfruntat coaliţia formată din ştiinţă, teologie şi metafizică, în spaţiul german asistăm la dialogul dintre scolastică şi mişcarea religioasă care amalgama doctrina creştină cu filosofia păgână esoterică pentru ca ulterior să fie stabilite contacte cu ştiinţa 2. În Hexagon, geneza ştiinţa moderne se situează în afara tiparelor tradiţionale fixate de religie. Datorită

procesului de autonomizare, cercetarea legilor naturii nu interferează cu explicarea creaţiei divine 3. În scrierile sale, Descartes va folosi metoda generalizărilor a priori emiţând pretenţia cunoaşterii totale a universului material 4. El nu s-a limitat la domeniul ştiinţei, opiniile sale vizând şi sectorul politicii. Referitor la ultimul aspect, filosoful francez afirmă că durabilitatea statelor reclamă înlăturarea normelor şi a tradiţiilor, atitudine care îi va inspira pe exponenţii iluminismului radical din secolul al XVIII-lea 5. Fizica sa mecanicistă este contestată de Leibniz care susţine că în sistemul de interpretare a naturii propus de Descartes este surprinsă aparenţa lucrurilor şi nu esenţa lor. Analizarea legilor mişcării luând în calcul doar cantitatea şi viteza corpurilor este eronată întrucât nu se lua în considerare noţiunea de forţă. În ontologia pe care o 468F

466F

469F

470F

467F

Georges Benrekassa, ,, Cosmopolitismul: cultura veche şi cultura nouă de la Leibniz la Gothe,, în Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, Spiritul Europei, vol.III, Iaşi, Polirom, 2002, p.94 2 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Bucureşti, Humanitas, 1993, p.41

Ibidem, pp.23-24 Ibidem, p.31 5 Andrei Cornea, Noul-o veche poveste, Bucureşti, Humanitas, 2008, pp.174-176 4

125

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA caracteristicilor umane 8 . Soluţionarea raportului universal-particular în contextul ofensivei sinelui începută în Renaştere nu conducea la eliminarea universalităţii, ci la resemantizarea acestui concept pornindu-se de la diversitatea individualului 9. Problematica individului îşi va găsi suportul teoretic în filosofia lui Leibniz în noţiunea de monadă, entitate a cărei evoluţie nu se află în contradicţie cu realitatea. Individualismul corespunzător monadei este diferit de individualismul Renaşterii - care prin proclamarea autonomiei individului prefigurează valorile libertăţile libertăţii şi ale egalităţii 10 - individualism asociat cu destructurarea societăţii din cauza relaţiilor dizarmonice dintre individ şi comunitatea căreia îi aparţine 11. Dezideratul lui Descartes de a face din om ,,stăpânul naturii” în virtutea pretinsei infailibilităţi a raţiunii umane nu se bucură de asentimentul lui Leibniz pentru care veritabilul fundament al realităţii şi implicit al sistemului juridic îl reprezintă voinţa divină care instaurează climatul ,,armoniei prestabilite” 12. Faptul că Dumnezeu a creat lumea nu anulează libertatea indivizilor din activitatea oamenilor nelipsind inteligenţa, spontaneitatea şi contingenţa 13. În noul sistem metafizic, poziţia individului rămâne stabilă întrucât aspiraţiile sale nu se află în opoziţie cu ordinea din Univers. Adversar al teoriei dreptului natural, Leibniz susţine în Philosophical Papers and Letters că adevărata lege naturală este ,, cea care conservă sau promovează societăţile naturale” 14. În realitatea formată din monade

propune, Leibniz porneşte de la premisa că toate corpurile posedă o energie proprie. Afirmând primatul imaterialului asupra manifestărilor fenomenale ale materiei, savantul german va recurge potrivit expresiei lui Alain Renaut la o spiritualizare a realului 6. Principiul indiscernabilelor potrivit căruia nu pot fi întâlnite două fiinţe asemănătoare integral, existând cel puţin o diferenţă calitativă, proprietate ce le conferă o identitate unică, venea să contracareze de asemenea, determinarea pur cantitativă a componentelor realităţii 7.

473F

471F

474F

472F

475F

476F

477F

478F

479F

În explicarea metafizică a istoriei moderne, Leibniz va fonda al principiu cel al individualismului axat pe evidenţierea trăsăturilor care ne deosebesc de semenii noştri, detaşându-se astfel de moştenirea umanismului, curent care urmărea să surprindă în primul rând universalitatea

Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene. O istorie a ideilor occidentale, Iaşi, Institutul European, 2002, p.155 9 Alexandru Ştefănescu, Leibniz şi paradigma individualităţii:de la ontologie la politică şi înapoi, Bucureşti, Paideia, 2011, p.168 10 Rudolf Rezsohazy, Sociologia valorilor, Iaşi, Institutul European, 2008, p. 162 11 Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, Bucureşti, Humanitas, 1995, vol.II, pp.109-110 12 Adrian Niţă, Leibniz, Bucureşti, Paideia, 1998, p.20 13 Alain Renaut, op.cit., p.137 14 Citat preluat după J.B.Schneewind, Inventarea autonomiei.O istorie a filosofiei morale moderne, Iaşi, Institutul European, 2003, p.337

Alain Renaut, Era individului, Iaşi, Institutul European, 1998, pp.110-111 7 Réné Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Bucureşti, Humanitas, 2008, pp.62-63

126

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA fiecare individ are responsabilitatea de a contribui la realizarea celui mai mare bine. În pofida acestui lucru din conduita noastră nu lipseşte noţiunea de iubire de sine sau de interes. Ne iubim pe noi înşine când suntem mulţumiţi de progresele înregistrate pe drumul autoperfecţionării, traseul similar urmat de cei cu care intrăm în contact, generând sentimentul iubirii semenilor noştri. Astfel factorul care defineşte iubirea oamenilor nu este obţinerea plăcerii, ci obiectele care au provocat-o. ,,Iubirea de sine-spune Leibnizprilejuieşte toate viciile şi toate virtuţile morale, după cum este bine sau rău înţeleasă, încât deşi este adevărat că omul nu acţionează niciodată fără interes, este la fel de adevărat că există interese cinstite şi durabile” 15 . Optimismul lui Leibniz din Eseuri de teodicee, lucrare în care se susţine că sursa răului în lume nu se află în Dumnezeu, ci în libertatea oamenilor, cantitatea de bine fiind mai mare decât cea de rău este preluat şi dezvoltat de Alexander Pope în Essays on Man 16.

În privinţa organizării statelor, filosoful din Hanovra a combătut modelele neverificabile, apreciind că în aplicarea teoriei politice trebuie să se ţină cont de ,,ceea ce se practică astăzi în lume”. De asemenea, funcţionarea instituţiilor presupune flexibilitatea în raport cu imperativele epocii şi nu ancorarea într-un trecut desuet. Prin materializarea concepţiei raţionaliste în actul guvernării se înlătură arbitrariul specific monarhilor absoluţi 17 . Corespondenţa începută cu Leibniz în 1697 îl va inspira pe Petru cel Mare în realizarea unui vast program de modernizare a ţării constând în deschiderea întâiului muzeu (Camera de Artă din SanktPetersburg) în achiziţionarea fondului de carte destinat primei biblioteci, în explorarea regiunilor puţin cunoscute cu scopul găsirii de zăcăminte naturale şi minerale. După vizitarea Academiei Regale din Londra şi a Academiei de Ştiinţe din Paris, împăratul Rusiei va înfiinţa Academia Naţională de Ştiinţe 18 . Din însemnările trimise de Leibniz, ţarul va prelua şi principiul utilităţii pe care îl va include în prefaţa la regulamentul militar din 1716, iar prin legea emisă în 1721 va fonda colegiul pentru probleme interne 19. Un alt aspect al activităţii lui Leibniz trimite la neutralizarea intenţiei scriitorilor germani contemporani de a lua ca repere creaţiile literare din Hexagon. În opinia sa, valoarea unei culturi este dată de originalitate şi nu de imitarea servilă a modelului ce deţine hegemonia pe continent. În lucrarea intitulată Îndemn către germani de a-şi folosi judecata şi limba lor însoţit de propunerea unei Societăţi pentru apartenenţa germană sunt criticaţi ,, acei domnişori care, căutând a sta în umbra francezilor, lasă să le scape consistenţa lumii germane incapabili de a vedea cât de serbede sunt oriunde în lume lucrurile impuse cu forţa şi copiate”, Leibniz susţinând în acelaşi text că 482F

480F

483F

481F

484F

15 16

Evelyne Pisier(coord.), Istoria ideilor politice, Timişoara, Amacord, 2000, p.67 18 Geoffrey Hosking, Rusia.Popor şi Imperiu.1557-1917, Iaşi, Polirom, 2001,p.73 19 Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, Bucureşti, All Educaţional, 2001, p.492, nota 6

Ibidem, p.334 Adrian Niţă, op.cit., pp.114-115

127

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA până la stabilirea consensului 25 . Biserica îndeplineşte o importantă funcţie socială şi morală, întrucât în absenţa acestei instituţii oamenii acţionează potrivit instinctelor lor primare, extinderea acestui flagel la nivelul conducătorilor statelor facilitând izbucnirea revoluţiei europene 26. În istoria culturii germane, Leibniz rămâne gânditorul care a trasat drumul iluminismului în afara eclectismului, fixând traseul pe care aveau să-l urmeze discipline precum filosofia, psihologia, etica şi estetica 27. Spre deosebire de Franţa unde teoria lui Descartes va înfrânge opoziţia manifestată de forurile ecleziastice, impunând dimensiunea intoleranţei, în spaţiul german, filosofia lui Leibniz creează un climat de armonie, capabil să împace idei foarte diferite. În scrierea Monadologia, venerarea lui Dumnezeu este realizată în limbajul concepţiei raţionaliste 28, ulterior, Christian Wolf soluţionând raportul raţiune revelaţie prin stabilirea corespondenţelor între cele două concepte 29. Moştenirea intelectuală a lui Leibniz este vizibilă şi la nivelul celebrei publicaţii Die Berlinische Monatschrift (1783-1796) circumscrisă mişcării Aufklarüng-ului, jurnal unde au apărut cele mai diverse opinii referitoare la modernizarea societăţii şi a statului la scara istoriei universale 30 . Într-o scrisoare adresată de Leibniz lui Petru cel Mare este ilustrat conceptul de Weltbürger, respectiv de cetăţean al lumii, cărturarul în cauză concepând progresul dincolo de cadrul îngust al locurilor natale:,, Eu nu fac parte din categoria celor ce sunt fanatizaţi de ţara lor sau de o anumită naţiune în mod deosebit; eu slujesc întreaga umanitate, considerând cerul ca şi patria precum şi pe toţi oamenii de bună credinţă ca pe nişte cetăţeni ai acestui cer.

,,mai bine să fi un german original decât copia unui francez” 20. O altă faţetă a personalităţii lui Leibniz întâlnită în ipostazele de savant, filosof, politolog şi de apărător al religiei rezidă în caracteristica moderaţiei. În procesul cunoaşterii nu va emite puncte de vedere cu valoare absolută, adoptând o poziţie centristă în raport cu adevărul: ‚,mi-am dat seama că majoritatea sectelor au dreptate în mare măsură în ceea ce afirmă, dar mai puţin atunci când neagă” 21 . În calitate de biolog şi metafizician, Leibniz nu va ignora principiile cunoaşterii fizico-matematice elaborate de Descartes, punându-le în consonanţă cu cercetările sale vizând fenomenele vieţii organice. Mai mult decât atât, atunci când exponenţii şcolii de la Cambridge au invocat ,,boala matematică” a lui Descartes, savantul german a arătat că explicarea matematică a naturii a intrat definitiv în patrimoniul ştiinţei universale, orice teorie referitoare despre natură trebuind să ţină cont de aceasta 22 . Atitudinea de conciliere l-a ferit de pericolul nihilismului, reţinând din ideile adversarilor săi lucrurile viabile, rigoarea intelectuală îndemnându-l să-şi critice chiar şi propriile idei 23. Totodată a fost preocupat de realizarea sintezei dintre teologie, ştiinţă şi filosofie fără să privilegieze vreunul din domeniile menţionate. Pe aceleaşi coordonate se situează şi sinteza dintre sistemele filosofice create de Platon şi Aristotel 24. În Nouveaux Essais sur l’entendement humain, lucrare redactată de Leibniz ca o replică la ideile lui John Locke din Eseu asupra intelectului uman, filosoful german consideră că nu există o separare clară între ştiinţă şi religie, dialogul raţiunii cu credinţa mergând

490F

485F

491F

486F

492F

493F

487F

494F

488F

495F

489F

Citate preluate din Anne-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa.Secolele XVIII-XIX, Iaşi, Polirom, 2000, p.26

Ibidem, p.160 Gottfried Wilhelm Leibniz, New Essays on Humanunderstanding Apud J.B.Schneewind, op.cit., p.325 27 Ernst Cassirer, op.cit., p.123 28 William M. Johnston, op.cit., p.26 29 Ernst Cassirer, op.cit., p. 170 30 Victor Neumann, Tentaţia lui Homo Europaeus.Geneza ideilor moderne în Europa centrală şi de sud-est, Bucureşti, All, 1997, p.130 26

Citat preluat după William M. Johnston, Spiritul Vienei.O istorie intelectuală şi socială 1848-1938, Iaşi, Polirom, 2000, p.296 22 Ernst Cassirer, op.cit., p.89 23 Adrian Niţă, op.cit., pp.164-165 24 Ibidem, p.163

128

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Înclinaţia şi gustul meu mă îndeamnă spre binele de obşte” 31. Între 1712-1714, Leibniz s-a aflat la Viena sub protecţia principelui Eugeniu de Savoia, perioadă în care va redacta Monadologia şi Principiile naturii şi graţiei divine. A ocupat poziţia de precursor al filosofiei în Austria 32 , având împreună cu Samuel Pufendorf şi Christian Wolff o contribuţie decisivă la geneza Aufklarüngului 33 . Viziunea leibniziană a armoniei a constituit unul din izvoarele etosului centraleuropean întemeiat pe atenuarea individualismului şi funcţionarea comunităţii în ciuda clivajelor sociale şi etnice, sistem de valori care inspira reforma catolică din Boemia, regiune în care reprezentanţii mişcării filosofice iosefiniste, în principal Bernard Bolzano (1781-1848) au pledat pentru eliminarea disensiunilor dintre cehi şi germani 34. Principiul unităţii substanţei aplicat la oameni, animale şi plante capătă o mai mare consistenţă în momentul folosirii termenului de monadă (1695) 35 . Trăsătura entităţii amintite constând în capacitatea producerii continue a identităţii în diversitate, corespunzătoare istoricităţii este transferată de Herder la nivelul comunităţilor etnice. Cărturarul menţionat va analiza sistemul leibnizian lecturând şi adnotând Noile Eseuri, Monadologia şi Teodiceea 36 . Asemenea monadei, fiecare naţiune este unică, proprietate care nu înseamnă renunţarea la schimburile culturale 37. La fel ca şi înaintaşul său, părintele romantismului european era animat de dorinţa eliminării despotismului spiritual exercitat de Franţa. Sensul noţiunii de kultur trimiţând la evidenţierea particularităţilor naţionale contrasta cu

accepţia termenului francez de civilizaţie tributară cosmopolitismului Luminilor 38 . Influenţele metafizicii lui Leibniz nu s-au limitat la filosofia istoriei elaborată de Herder. Ulterior, Gothe şi Schelling au combătut curentul materialist al împărţirii realităţii în atomi prin afirmarea importanţei monadelor în definirea identităţii personale 39. În ultimele decenii ale veacului trecut, reevaluarea lui Leibniz a fost realizată de filosofia analitică din perspectiva pluralităţii lumilor, importanţa acordată situându-l aproape de Aristotel, Kant şi Hegel. Interpretarea operelor filosofului Saul Kripke şi ale politologului Robert Nozick necesită analizarea trimiterilor pe care cei doi autori le fac la scrierile lui Leibniz, în principal la Scrisorile către De Volder şi la Monadologie 40. Cercetările realizate în domeniul doctrinelor politice îl aşează pe Leibniz în categoria filosofilor care au oferit temeiuri teoretice liberalismului clasic alături de Locke, Adam Smith şi Montesquieu, ideologie care a avut ca trăsături definitorii respectarea legilor aflate în vigoare, caracterul sacru al proprietăţii private şi restrângerea intervenţiei statului. Pe această filiaţie, în ultima treime a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a veacului al XIX-lea, obiectivul dezvoltării graduale a societăţii a fost promovat de ,,Părinţii Fondatori” ai S.U.A., de Mirabeau, Lafayette şi Benjamin Constant în Franţa respectiv de Wilhelm von Humboldt în spaţiul german 41.

496F

503F

497F

504F

498F

505 F

499F

500F

501F

506F

502F

Citat preluat după Victor Neumann, op.cit., pp.129-130 William M. Johnston, op.cit., p.296 33 Eduard Winter, Der Josephinismus und seine Geschichte Beiträge zur Geistesschichte Ӧsterreichs 1740 bis 1848, München-Viena, 1943 Apud Jean Bérenger, Istoria Imperiului habsburgilor, Bucureşti, Teora, 2000, p.335 34 William M. Johnston, op.cit., p.295 35 Adrian Niţă, op.cit., p.17 36 Ernst Cassirer, op.cit., p.354, nota 5 37 Alain Renaut, op.cit., pp.200-201 32

Denis Cuche, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Iaşi, Institutul European, 2003, pp.28-29 39 Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului, Bucureşti, Univers, 1997, p.74 40 Ibidem, pp.74-75 41 Virgil Nemoianu, România şi liberalismele ei.Atracţii şi împotriviri, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 128

129

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

DIMENSIUNI ISTORICO – FILOSOFICE ALE LIMBAJULUI ÎN ÎNȚELEGEREA REALITĂȚII SOCIALE

Prof. Irina Botici

Semnificaţia acestor semne culturale a fost desprinsă din aceea a sistemelor cosmogononice ce reprezintă mesajul semantic dobândit de om prin rezonanţa cu o "conştiinţă cosmică", a cărui conţinut s-a dovedit a fi esenţial pentru întreaga cultură a umanităţii aşa cum notează Lotman. 1 Transferarea "mesajului esenţial" – rezultat în urma raportări fiinţelor umane la natură – într-un limbaj cultural şi transformarea acestuia în text, adică într-o informaţie fixată într-un mod determinant, precum şi introducerea acestei informaţii în memorie colectivă , reprezintă "aria activităţii culturale cotidiene". Textul, mesajul este macrosemnul la care se raportează toate celelalte semne. În aceste contexte, toate fenomenele culturale vor fi raportate la conceptul de semn pentru a putea defini cultura ca ansamblu de semne. Tadeusz Pawlowski susţine ideea uni pansemiotism al fenomenelor culturale, pentru a stabili conceptul de semn sub formele de: pictura figurativă, muzica programatică, semnalele rutiere, utilizarea obiectelor etc. 2 Dificultatea adusă în prim plan este care dintre ele sunt semne capabile să includă existenţa unui cod cultural ce permite codificarea respectiv decodificarea în mesaje cu semnificaţie culturală. Se au în vedere două posibilităţi de grupare în funcţie de măsura în care relaţiile particulare sunt determinate de factorii psiho - culturali, astfel încât relaţia dintre două obiecte A şi B, unul să devină semn al celuilalt. Lotman, reprezentantul şcolii de la Tartu, afirmă că doar ceea ce a fost transpus într-o informaţie sistematică poate fi " bun al memoriei". Acest fapt este surprins prin

Întrucât orice act de gândire generează un act lingvistic în orizontul unei realităţi percepute de către diferiţi subiecţi cu diverse intenţionalităţi, este necesar să evidenţiem conotaţiile de afirmare a faptelor, a realităţilor. Jocul lingvistic trebuie să aibă un sens, o veridicitate informaţională care să elimine orice impas din calea comunicării. Realitatea este ansamblul obiectelor, respectiv un sistem sintactic în care omul îşi caută reprezentările. Între realitate şi gândire se instituie o relaţie de semnificare efectivă fie prin reflectare, fie prin reprezentare conştientă a lumii. Putem vorbi de o primă relaţie semantică a lumii stabilită între reprezentarea mentală şi referenţialul obiectual direct sau indirect perceptibil. Extrinsec, această relaţie se manifestă prin limbaj ca transmiţător de semnificaţie ca o componentă pragmatică. Nu sunt de neglijat obstacolele puse voluntar sau involuntar de subiecţi, fie din încălcarea imperativelor morale, fie din motive ideologice respectiv din motive psihologice, în afirmarea transparentă a limbajului în urma receptări, analizări, cunoaşterii realităţii. În acest scop vom urmări analiza limbajul de la percepţie la reflecţia minţii, de la gândire, la realitate, limbajul ca formă de reprezentare a socialului. De la percepţie la reflecţia minţii - limbajul s-a manifestat la început ca printr-o dimensiune sacră, aceea a cunoaşterii prin rezonanţă nemijlocită a omului cu realitatea, fiind relevată prin trăirea directă a naturii ca parte interioară a ei. Prin nevoia de comunicare omul sintetizează cât mai mult în concept ceea ce exista i se arată în realitate. Urmărind procesul de formare şi dezvoltare a limbajului pe care mecanismul de comunicare îl descrie, în virtutea interacţiunii simbolice, putem desprinde nuclee culturale care au dus la instituirea istorică a unui ansamblu de semne culturale manifestate în limbajul discursului mitic, religios, filosofic, ştiinţific etc.

507F

508F

Lotman I, Studii de tipologie a culturii, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p 21 2 Lotman I, Studii de tipologie a culturii, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p 108

130

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA schema: Viaţă - Text - Memorie, limbajul relevând atât acumulare de date cât şi conservare sistematizare de informaţii, întrucât asimilarea limbajului realităţii de către om presupune şi înţelegerea regulilor comunicării precum şi traducerea lor în text, care este definit de Lotman „obiect a unui sistem coerent de semne " creat pe baza atotcuprinzătorului sistem de semne pe care îl constituie limba ". 3 Prin oglindirea contextului spiritual grecesc se distinge un proces de trecere de la o filosofie a naturii la o filosofie a limbajului. În viziunea lui Aristotel cuvântul era considerat imagine a sufletului "Lucrurile care există se verifică prin cuvânt sunt simboluri ale sentimentelor sufleteşti şi cele scrise sunt simboluri ale lucrurilor care există prin cuvânt, aşa cum semnele grafice nu sunt aceleaşi pentru toţi, iar lucrurile ale căror imagini sunt aceste sentimente sunt de asemenea aceleaşi pentru toţi". Aristotel consideră că limbajul este important în modul de a pătrunde în structura minţii respectiv în structura realităţii. 4 . Există totuşi o dificultate privind stabilirea modalităţii în care mintea omenească este capabilă să oglindească fidel imaginea realităţii. Stagiritul încearcă să rezolve aceasta prin stabilirea unui corpus de reguli prin care cuvântul trebuie să aibă un sens. Sensul cuvântului este explicat de Aristotel prin raportare la principiul identităţii ce vizează existenţa unui raport în care lucrul, realitatea este ceea ce este. Dacă nu există lucrul sau existenţa în relaţie cu elementele lingvistice acestea nu au sens sau au mai multe sensuri nedeterminate. Astfel limbajul îndeplineşte o funcţie de universalitate deoarece acesta ajută la o cunoaştere integrală a lucrurilor ce există în realitate. Un prim orizont ce a rezultat în urma concepţiei aristotelice s-a tradus în evul mediu prin verbalism care a dominat multă vreme ştiinţă. Conform verbalismului numele este un semn caracteristic prin care putem cunoaşte

lucrurile. Nominaliştii (opus verbalismului) consideră că prin formele lingvistice mintea noastră nu poate construi decât o serie de rapoarte cu valoare logică. A doua perspectivă implicită în concepţia aristotelică a fost acea după care folosirea unei limbi presupune o cunoaştere integrală a realului. La Aristotel universalul se afla în realitatea lucrurilor. Pe linia realismului aritotelic se va ajunge prin Toma d’ Aquino la un fel de dualism epistemologic în care obiectele sunt cunoscute prin date senzoriale fiind independente de cel care le cunoaşte. Fr. Bacon, J. Locke, D. Hume sunt premergători 5 acestor orientări. Cercetările asupra problemei cunoaşterii şi intelectului uman în perioada modernă se caracterizează printr-o importanţă vorbirea învăţarea cuvintelor pentru elaborarea unei teorii ale cunoaşterii. J. Locke arată că învăţarea unor cuvinte condiţionează dobândirea ideilor care nu sunt înăscute. „ Legăturile dintre cuvinte şi lucruri nu sunt legături metaistorice, universal valabile cunoaşterea lucrurilor atunci când tinde să aibă o valoare universală trebuie în mod necesar să depindă de cuvintele unei lumi anume". 6 J. Locke este printre primii gânditori care încearcă să sondeze limitele până la care intelectul uman poate scruta realitatea, conturând astfel trepte ale cunoaşterii: prima treaptă este experienţa având ca bază senzaţiile, următoarea treaptă este reflexia ce are ca fundament experienţa internă. Prin modalitatea de cunoaştere reflexivă se traversa pentru prima dată limita de netrecut a cunoştinţelor din experienţa externă. Care sunt izvoarele cunoaşterii din care izvorăsc ideile pe care le avem şi pe care le putem cunoaşte în chip natural? Toate ideile noastre îşi au izvorul din experienţă astfel "toate ideile noastre se nasc din observaţia noastră îndreptată fie spre obiectele sensibile fie spre procesele noastre lăuntrice pe care le percepem şi asupra cărora apoi reflectăm",

509F

511F

510F

512F

Botez, Andrei, , Realism şi relativism, Editura DAR, Cluj – Napoca, 1993 p3 6 De Mauro, T, 1978, Introducere în semantică, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p 32

IDEM, 158 4 Aristotel , , Organonul, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p206

131

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ideile devenind elemente ale gândirii necesare intelectului. 7 Cunoaşterea senzorială devenea astfel problematic, incertă, probabilă. Urmărind problema originii cunoaşterii, Locke afirmă, că oricine vrea să cunoască nu se află altundeva decât în experienţa simţurilor. Filosoful clasifică ideile în funcţie de nivelul de transmitere a cunoştinţelor. La originea ideilor primare stă experienţa simţurilor, ideea de rangul I provine dintr-un singur simţ, cea de ordinul doi din mai multe simţuri, ideea de ordinul III din reflexie iar cea de ordinul IV din simţuri şi reflecţii. Toate aceste idei evocă un nivel de cunoaştere în mod constant prin senzaţii. Ideile ce provin dintr-un singur simţ ne dau cunoştinţă despre lumină, gust, miros, ajutândându-ne astfel să înţelegem ideea de corp şi materie, calităţile originare primare şi secundare ale corpurilor. Ideile care provin din mai multe senzaţii ne comunică idei referitoare la formă, întindere, mişcare, repaus. Ideile ce rezultă din reflexie sunt idei complexe ce se formează prin combinare, compunere, abstractizare, plecând de la ideile simple. Ideile ce rezultă din reflecţie şi senzaţii sunt idei ce concretizează conceptele de putere, existenţă şi unitate existenţă. O mare parte a "Eseului de asupra intelectului uman" este dedicată analizei cuvintelor. A clarifica noţiunile înseamnă se raporta la semne, apoi cuvintele a le raporta la lucruri. Raporturile dintre idei vizează patru probleme: cunoştinţa; judecata; probabilitatea; raţiunea. Cunoştinţa este percepţia unei potriviri sau nepotriviri între două idei. Judecata constă în stabilirea unor relaţii mai mult sau mai puţin sigure între idei. Împrejurările ne face să luăm o hotărâre fără să ajungem la cunoştinţă dinainte. Judecata este un fel de presupunere a raportului dintre potrivire şi nepotrivire dintre idei. Astfel noţiunea are ca temei judecata. Probabilitatea este o aparenţă a concordanţei sau neconcordanţei între idei.

Când certitudinea, probabilitatea nu pot fi obţinute prin confruntarea a două idei atunci avem nevoie de idei intermediare. Ideile intermediare sunt rezultate din aplicarea metodei deducţiei. La baza metodei deducţiei stă raţiunea cu rol dublu: de a ajunge la idei mijlocitoare şi de a concretiza concluziile. Raţiunea ajută la aranjarea între termeni astfel încât să se observe legătura între ei. La fiecare etapă a deducţiei trebuie să existe o percepţie imediat sau o intuiţie. J. Locke ne oferă o perspectivă de a înţelege şi determina limbajul conform percepţiei realităţii ce are ca progres în mintea umană cunoştinţa respectiv judecată. Spaţiul în care se construieşte tabloul realităţii este cel al reflecţiei respectiv al comunicării. Limbajul este cel care susţine acest univers şi pentru a-l înţelege trebuie urmărit modul în care se manifestă gândirea în transmiterea informaţiilor despre fenomenele realităţii. Pentru aceasta vom analiza modalităţile de manifestare a proceselor de gândire, limbaj, comunicare. Limbajul se naşte ca reflecţie a realităţii, iar semnul poate fi considerat ca simbol al acestuia. Primordialitatea logosului în faţa imaginii realităţii se poate reduce la raportul raţiune – percepţie. Percepţia realităţii, cunoaşterea lumii prin simţuri determină construcţia unei lumi în care logosul primează. El este privit ca cel care poate surprinde realitatea în complexitatea sa şi nu doar în reprezentarea fragmentară a simţurilor. Limbajul devine astfel: un instrument necesar de comunicării realităţi, respectiv o modalitate de construcţie a gândirii umane. Mecanismele de comunicare, pe lângă faptul că pun în comun imagini individuale despre lume făurind simboluri, au rolul de a dezvolta un propriu sistem de gândire. Jocul simbolic al intuirii realităţii „nu poate avea un sens în el însuşi decât dacă gândirea îi este suport". Recurgem la limbaj pentru a cunoaşte, pentru a comunica, pentru a surprinde modalitatea de gândire a realităţii de către oameni, nivelul

513F

Locke, John, Eseu asupra intelectului omenesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p.13

132

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA limbii fiind astfel nivelul de pătrundere a realităţii. 8 (Dumitriu, 1991: 189) Limba în care comunicăm este una dintre modalităţile în care se construieşte realitatea, dar şi modul în care se limitează imaginea despre lume. Gândirea este organizată şi limitată de limbă în funcţie de propriile structuri. Francois Bacon a introdus pentru limbaj un idol special idola fori: sunt idoli care apar din „cauza relaţiilor şi tovărăşiei oamenilor". 9 Vorbirea se realizează prin cuvinte care alcătuiesc un dialog care uneori pot fi alese greşit în detrimentul gândirii, respectiv a cunoaşterii: "Cuvintele sunt impuse lucrurilor potrivit cu felul de a gândii al mulţimii şi de aceea noua şi nepotrivita alegere a cuvintelor împiedică în chip uimitor activitatea intelectului" 10 Astfel, limbajul nu constituie un sistem de cunoaştere a realităţii prin gândire, ci şi un mijloc de cenzură a acesteia. În acest scop este necesară valorizarea gândirii ea fiind singura capacitate de a evita capcanele şi erorile de interpretare a realităţii. Ordinea în gândire este necesară dar nu suficientă; este nevoie şi de aducerea în prim plan a unor "distincţii” pe care formele obişnuite de limbaj le trec uşor cu vederea. Prin aceasta se poate crea impresia ca noi avem drept sarcină a noastră să reformulăm limbajul. O asemenea reformă pentru anumite forme practice, îmbunătăţirea terminologiei noastre în vederea evitării neînţelegerilor în folosirea practică, este pe deplin posibilă. Dar nu acestea sunt cazurile cu care avem de-a face. Confuziile care ne preocupă iau naştere atunci când limbajul merge în gol când nu lucrează". 11 Caracterul activ al conştiinţei care cunoaşte a fost ilustrat încă din antichitate. Potrivit lui Platon prin cuvinte care numesc

lucrurile putem înţelege înseşi lucrurile. 12 Aristotel relevă intelectul activ. Saussure consideră că imaginea acustică are rolul de a delimita din "masa amorfă" a gândirii "concepte" văzute independent de semne. Conceptele sunt asociate semnificanţilor ce devin semnificaţii ale semnelor. Prin urmare, pentru Saussure conceptele nu au funcţionalitate reală ci doar în urma delimitărilor realizate prin intermediul semnificanţilor în fluxul indistinct al gândirii fără semne, conceptele devenind astfel rezultatul unei activităţi a conştiinţei. Anton Dumitriu sublinia: "Gândirea este în esenţa ei abstractă şi urmăreşte esenţialul şi generalul prin care se aprofundează cunoaşterea naturii şi transformarea ei. Dar nu e mai puţin adevărat că, gândirea întrerupe fluiditatea şi sparge unitatea, bogăţia obiectelor şi multiplicitatea lor de relaţii". 13 Fluiditatea realităţii consemnată de A. Dumitriu corespunde ideii lui Baldinger prin care realitatea nu mai cunoaşte limite ci numai gradaţii. Limitele sunt de fapt rezultatul conceptualizării al faptului că actul de cunoaştere se realizează prin intermediul gândirii care realizează trecerea din realitate. Potrivit lui Wittgenstein, Carnap limbajul are o funcţie mimetică copiind realitatea, cunoaşterea având un caracter empiric; de aceea este importantă o corectare a modului nostru de a privi realitatea, stimulând gândirea fiecărui om eliberându-ne de automatismele, blocajele mentale curente. Astfel se poate ajunge la sensurile autentice a conceptelor şi la claritatea privitoare la schemele de gândire individuale, la o comunicare nedistorsionată în care expresia lingvistică, acţiunea şi gesturile concordă iar toţi participanţii la comunicare recunosc regulile interacţiunilor. Pentru Searle limbajul este un produs complex ce are valenţe parţial fizice şi parţial spirituale. Raportându-ne la valenţele fizice a limbajului descoperim cadrul natural al omului

514F

518F

515F

516F

519F

517F

Dumitriu, Anton, Retrospective - în capitolul Filosofia semnului Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 189 9 Bacon, Francois, Noul Organon, I, XLIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, p42 10 Dumitriu, Anton, Retrospective - în capitolul Filosofia semnului Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 198

12 Platon, Cratylos, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1931, p338 13 Dumitriu, Anton, Istoria logicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 681

Wittgenstein, Ludwig, Cercetări filosofice” ”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p159-160

133

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA iar a doua valenţă ne dezvăluie cadrul social al omului. În acest context spiritual, limbajul este un "element apriori al societăţii" şi reprezintă ceva un mod de funcţionare a instituţiilor sociale. 14 Astfel, actele de limbaj au un segment al realului dar şi un segment al invenţiei umane omologând partea factuală cu cea instituţională se evidenţiază domeniul ontologiei instituţiilor sociale. Se pot contura acte de gândire independente de limbaj: de exemplu, pentru a comunica dorinţa de a mânca, emoţiile, frica, furia, unde se manifestă gândirea prelingvistică prin atitudini propoziţionale. Diferit de actele de gândire independente de limbaj avem acte dependente de limbaj unde se sintetizează un sistem convenţional de exprimare în care reprezentarea mentală a simbolului semnifică ceva printr-un consens general al realităţii umane. De exemplu, reprezentarea mentală a banului semnifică ceva, doar dacă oamenii cred în semnificaţia acestuia, limbajul poate exista fără bani dar conceptul de bani fără limbaj nu. Actele de vorbire sunt stări de conştiinţă din care se desprinde intenţionalitatea ca un fenomen mental ce implică fenomene de percepţie, acţiune, cauzalitate, dezvăluie studiul sensului şi explorează studiul referinţei. De remarcat este faptul că, deprinderile şi abilităţile primare conţin forme de percepţie şi de acţiune ce au ca fundament fenomene mentale neintenţionate. Se distinge astfel între realitate naturală şi realitate umană, în realitate existând fenomene mentale neintenţionate existente în mediul fizic, natura şi realul în care se manifestă actele intenţionate ca fenomene sociale ce iau naştere printr-un consens public ce generează fapte instituţionale. Astfel, realitatea umană este constituită pe baze instituţionalizate ca un potenţial constitutiv de realitate al limbii, fiind un etalon performativ al limbajului. Aşa cum afirmă Habermas, limbajul este aria care poate depăşi obstacolele de comunicare şi ajută la

conştientizarea distincţiei dintre aplicarea categoriilor la obiecte şi în cele din urmă aplicarea lor la lumea subiecţilor ce comunică şi se cunosc reciproc. În acest caz, imprimarea unui sens controlat în reproducerea realităţii se poate realiza doar printr-o „comunicare nedistorsionată". Comunicarea nedistorsionată presupune evidenţierea condiţiilor, explicaţiilor cauzale a fenomenelor din realitate, pe care o integrează în conştiinţa de sine a subiectului cercetării. Limbajul funcţionează ca sistem semiotic, ca o colecţie de semne manipulate de agenţii care îl utilizează. Este limpede faptul că, prin folosirea semnelor ca modalităţi de referire la realitate intervine în teoria limbajului teoria adevărului care este direct legată de modul de a gândi al agenţilor, deci a modului lor de a percepe realitatea. 15 O altă manieră de a privi limbajul este cea ca şi creator al realităţii sociale conform acceptării şi intenţionalităţii colective. J. Searle surprinde distincţia dintre caracteristicile intrinseci ale realităţii şi caracteristicile extrinseci ale acesteia dependente de observator. Există disocieri între materie şi spirit, natură şi cultură. Relaţia dintre minte trup relevă că există o concordanţă între setul de caracteristici superioare mentale şi cel fizic. Mentalul reprezintă sistemul cultural extras din natură. Distincţia dintre intrinsec şi extrinsec relativ la observator se combină cu cea dintre subiectivitate şi obiectivitate ontologică şi cea dintre subiectivitate şi obiectivitate epistemologică: trăsătura relativă F la observator respectiv, aparenţa lui F preceda în chip logic existenta lui F întrucât corect este să înţelegem că o condiţie ca F să fie este ca F să pară că este. Astfel este explicată ontologiei unei realităţi create social. Aparatul conceptual necesar pentru abordarea unei realităţi sociale în contextul ontologiei ştiinţifice generale cuprinde trei elemente: atribuirea funcţiei, intenţionalitatea colectivă, regulile de constituire. Conţinutul gândirii este în relaţie cu un sistem verbal care acordă realitate

520F

521F

Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p14

Searle, John, 2000, Realitatea ca proiect social, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p37

134

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA faptelor. Cuvintele determină un mod de a gândi, o realitate. Nici o gândire nu este independentă de cuvinte sau de alte simboluri în virtutea căruia am realizat un fapt instituţional. Simbolul lingvistic semnifică ceva dincolo de el însuşi stabilit prin convenţie şi este înţeles de toată lumea. Se realizează o distincţie între faptele dependente de limbaj şi cele independente de limbaj. Faptele sociale nu au nevoie de limbaj; de exemplu, animalele au un comportament de cooperare chiar dacă nu folosesc limbajul verbal, copii interacţionează social fără cuvinte. Faptele sociale au nevoie de limbaj, au în sine o logică cognitivă stabilită social în sine, instituţionalizat prin intermediul unei intenţionalităţi colective. Astfel, Searle concluzionează că: "limbajul are nevoie de limbaj". Societatea, pentru a comunica direct, are nevoie de o formă primitivă de limbaj. În acelaşi timp, pentru a comunica ca o instituţie, în virtutea unei intenţionalităţi colective, prioritate va avea limbajul a cărui formă logică va reprezenta „instituţia socială 16 fundamentală". Orice instituţie socială, pentru a se organiza şi funcţiona, are nevoie de un sistem de elemente lingvistice ce vor relata faptele incluse în instituţie, respectiv strategia de gândire a acesteia, care ce nu poate funcţiona fără existenţa limbajului. Faptele instituţionale sunt dependente de limbaj, iar caracteristica esenţială a limbajului pentru constituirea faptelor instituţionale determină existenţa unor elemente simbolice. De aceea, nu putem concepe faptele instituţionale fără simboluri. Faptelor instituţionale le corespunde o gândire abstractă ce conţine cuvinte şi simboluri. Se evidenţiază o necesitate logică a simbolului lingvistic prin care expresia lingvistică a gândirii este esenţială pentru ca gândirea să se producă. Habermas relevă că valoarea pragmatică a limbajului este realizată prin comunicarea cu transmitere de conţinuturi propoziţionale condiţionată social Astfel, se poate vorbi de o structură instituţională în

dinamica socială. Nucleul instituţional stabileşte o formă determinantă a integrării sociale având un rol decisiv în dinamica socială. Desigur, şi acest nucleu este pus în mişcare la rândul său: "structurile de raţionalitate îşi găsesc expresia în tabloul lumii, reprezentări morale de identitate, care devin practic eficiente prin mişcări sociale şi se concretizează în cele din urmă în sisteme de instituţii, câştigând o poziţie teoreticstrategică." 17 La fel ca Habermas, Humbold consideră că, în folosirea limbajului este angajat implicit telos-ul înţelegerii Verständigung, reciprocitate care poate forma un criteriu de raţionalitate în virtutea unei raţionalităţi comunicative. Înţelegerea se produce atunci când, între membrii comunităţii lingvistice se realizează un acord în privinţa justeţei unei exprimări relative la un fundament normativ recunoscut în comun. Habermas explică conceptul de înţelegere din perspectiva actelor de vorbire de la fel ca Austin şi Searle. El consideră că actele de vorbire sunt unităţi elementare ale comunicării care angajează o parte de conţinut propoziţional şi o interacţiune. Orice act de vorbire exprimă ceea ce este de făcut într-o situaţie determinantă, atât privind condiţiile contingente cât şi structura personalităţii, contextul rolului vorbitor ascultător-vorbitor, societatea, mediul distinct al comunicării determinând reţele de comunicare. Sistemul social este reconstruit pe un plan teoretic luând acţiunea comunicativă ca acţiune fundamentală a societăţii. Mesajul transmis poate fi înţeles doar prin raportare la semne şi doar dacă persoana care îl receptează cunoaşte codul în baza căruia acesta a fost construit. Cu toate acestea, trebuie să existe o anumită responsabilitate la nivelul unei analize deoarece acest demers presupune implicit o trimitere la două domenii: lingvistica şi semiologia. El subliniază faptul că terminologia saussuriană a semnului trebuie înlocuită cu o semiologie prin care se acceptă o dimensiune

523F

522F

Searle, John, Realitatea ca proiect social, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p37

Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p12-13

135

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA experienţei aparţin grupului care îşi exprimă atât propriile dorinţe, cât şi mentalitatea caracteristică într-o dimensiune emoţională de bază. Această dimensiune se bazează pe specificitatea schimbului din cadrul grupului care nu întotdeauna vizează un realism. Dacă există o căutare a fuziunii, se pare că ştim, în mod latent că acest scop este o iluzie. Influenţa unei persoane faţă de cealaltă persoană ţine de semnificaţia păstrată în imaginea informaţiei. Funcţia specifică a acestui fenomen determină o structură complexă a ceea ce este denumit uneori sistem social. Orice informaţie păstrează în sine o logică specifică. Influenţele pregnante într-o astfel de comunicare interpersonală se raportează la un control social care evidenţiază un proces transcultural. În acest context se poate admite ideea conform căreia conduita socială este influenţată de nivelul socio cultural în care se manifestă. Putem deveni conştienţi de tot ceea ce se comunică printr-o analiză veridică intrinsecă şi extrinsecă a mesajului transmis de cei de lângă noi. Sensul realităţii noastre nu-l putem găsi prin ascundere, închidere a ceea ce este de comunicat, ci doar printr-o deschidere către noi înşine şi către mesajele de lângă noi.

semantică în analiza intra-lingvistică, pe de o parte şi o elaborare a unei metasemantici în analiza trans-lingvistică, pe de altă parte. Astfel, se observă o analiză a mesajului în care raţionalitatea constituie un demers nou constructiv. Acesta realizează o distincţie între simbolurile referenţiale şi de condensare. Primele tipuri de simboluri trimit la aceleaşi tipuri de identificare de către persoane diferite, iar celelalte tipuri de simboluri amintesc de ceea ce s-a întâmplat cândva: o glorie sau un eşec. O reticienţă faţă de simboluri poate genera un comportament inexplicabil din partea în care se încearcă a fi manipulaţi. În aceste condiţii este necesar ca rolurile actorilor să fie bine delimitate, astfel încât scopul urmărit să se raporteze la stări emoţionale profunde, chiar la sentimente ostile. Astfel resentimentele dau naştere la relaţii specifice între cel care primeşte şi cel care primeşte mesajul. Una se comunică, alta se percepe, alta este modalitatea de interpretare iar trecerea de la înţelegere la deformare nu este decât o chestiune de principiu. În acest sens, intervenţia în comunicare nu provine doar de la o singură persoană, ci de la mai mulţi. Semnificaţiile

Habitatul rural în Transilvania

Prof. Codrea Camelia-Elena

Ce este habitatul uman Noţiunile de „habitat” şi „aşezare” par a avea, în general acelaşi înţeles. Deosebirea constă în faptul că noţiunea de „aşezare” include atât spaţiul productiv cât şi formele de localizare, iar „habitatul” cuprinde, în mod mai riguros, formele de localizare a comunităţilor umane. Pornind de la locuinţă, care a constituit embrionul unei aşezări permanente, omul a avut întotdeauna în faţă trei mari elemente fundamentale: amplasarea, securizarea şi permanentizarea.

Dintre acestea, amplasarea a jucat rolul cel mai important, fiind luate în considerare factorii geografici-fizici şi economici 1. Plecând de la aceste premise orice aşezare rurală trebuie privită ca o rezultantă a totalităţii factorilor, fizici şi socio-economici, respectiv: - Factori geografici naturali (relief, altitudine, climat, sol, influenţa apelor, etc.) - Factori geo-economici care imprimă o anumită structură şi formă satelor. S-a constatat faptul că 524F

V. S. Cucu, Geografia, aşezărilor rurale, Târgovişte, 2000, p. 22-23.

136

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA geografice 4. Câmpiile, care străbat văile largi, asigură un sol fertil în condiţii climatice normale şi condiţii pentru o mult mai bună adaptare. Dominante sunt structurile adunate, influenţate de prezenţa şi poziţia apelor curgătoare, de poziţia de adăpost şi cea a drumurilor principale şi convergenţa tuturor acestora 5. Zonele de podiş şi cele deluroase au jucat şi ele un rol important înlesnind, prin complexitatea resurselor şi a accesibilităţii, apariţia şi dezvoltarea aşezărilor. Datorită configuraţiei spaţiilor deluroase aşezările au fost cele răsfirate, în funcţie de structurile geografice sau artificiale lângă care se află. Între marile avantaje ale acestor zone enumerăm: resursele de lemn, folosit în construcţii sau pentru foc, de vânat, fâneţe şi păşuni. De asemenea mai trebuie menţionate resursele subsolului 6. Înălţimile au avut de asemenea un rol important. Promontoriile asigurau pe lângă protejarea împotriva fenomenelor naturale (inundaţii, alunecări de teren) şi o protecţie socială şi poziţie strategică. Izvoarele din zonele montane, favorabile păşunatului au generat tipuri de aşezări risipite. În cazul piemonturilor, cu spaţii reduse pentru activităţi economice primare, au apărut aşezări compacte 7. Banatul este spaţiul geografic mărginit la nord de cursul inferior al Mureşului, la vest de râul Tisa, iar la sud de Dunăre. La est, un şir de munţi: Poiana Ruscăi, Ţarcului, şi Cernei desparte această zonă de Transilvani şi Oltenia. Relieful este foarte divers cuprinzând toate formele, aşezate în trepte dinspre vest spre est, de la dealurile piemontane la munţii Banatului, cu altitudini de până la 500 m, continuând cu înălţimile de până la 2000 m ale munţilor Ţarcului şi Godeanu 8. Banatul montan se individualizează, în partea de sud a acestei regiuni fiind formată dintr-o asociere de masive muntoase separate de văi

anumite practici economice, influenţate la rândul lor de factori geografici, generează un anumit tip de aşezare, cu structuri şi forme particularizate. - Factorul istoric ce intervine deseori, direct sau indirect, în geneza şi permanentizarea concentrărilor umane. - Factorii politici şi administrativi. Organizarea administrativteritorială, în cazul nostru medievală, au influenţat poziţia aşezărilor 2. Factori geografici naturali Habitatul rural ce face obiectul prezentului studiu a fost influenţat, în mare măsură, de condiţiile naturale ale reliefului transilvănean, de întinderea pădurilor sau a zonelor mlăştinoase din văile marilor râuri sau din câmpia joasă din vestul acesteia. Pădurea acoperea aproape 50% din suprafaţa Transilvaniei, iar în unele subdiviziuni administrative chiar 60-70%. Totuşi unele zone împădurite care prezintă poiene sau care erau pe margine râurilor au adăpostit aşezări rurale a căror economie s-a adaptat la condiţiile naturale din microregiunea respectivă. În părţile muntoase, în special, în Carpaţii Meridionali, către izvoarele Sebeşului şi în Munţii Poiana Ruscăi, habitatul urca sezonier până la 1000-1200 m, în timp ce în Carpaţii Nordici aşezările nu depăşeau limita de 600 m 3. Localizarea aşezărilor în cadrul văilor (care a avut un rol prioritar), în special a celor mari, generează structuri de habitat aproape identice prin facilitarea agriculturii pe lunci şi terase, prin accesul facil la pânzele freatice şi, mai ales, prin folosirea drumurilor care urmăreau cursurile de apă. La fel, ariile de contact – câmpie şi dealuri, depresiunile subcarpatice şi zona montană, au fost „căutate” pentru concentrarea vetrelor săteşti. Aici se interferează factori fizici şi economici care îmbină facilităţi a două unităţi

527F

528F

525F

529F

530F

526F

2 3

531F

V. S. Cucu, op. cit., p. 122-125. Ibidem, p. 49, 69, 75. 6 Ibidem, p. 75-76. 7 Ibidem, p. 49. 8 D. Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998, p. 11-12. 5

Ibidem, p. 24. Istoria Românilor, vol. III, Bucureşti, 2001, p. 483.

137

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA adânci, împădurite şi depresiuni intramontane. Depresiunile reprezintă principalele spaţii de habitat şi comunicare 9 . Zona adăposteşte aşezări atât în zona depresionară cât şi de-a lungul albiilor râurilor şi pârâurilor care străbat spaţiul montan, la altitudini cuprinse între 200300 de metri 10. Ţinutul Crişanei constituie altitudinea cea mai ridicată a munţilor Apuseni, format din trei masive: Bihor, Vlădeasa şi Muntele Mare. Din munţii Bihorului se desprind, ca degetele, spre vest şi nord culmi muntoase cu altitudini sub 1000 m, separate între ele prin golfuri ale câmpiei şi dealurile vestice traversate de cele trei Crişuri. Acestea, depresiunea Zarandului, pre Crişul Alb, depresiunea Beiuşului, pe Crişul Negru şi depresiunea Vad-Borod pe Crişul Repede, au constituit cele mai importante forme de relief în dezvoltarea habitatului uman. Următoarea treaptă este reprezentată de dealurile piemontane vestice, cu o altitudine scăzută. Ultima unitate geografică este Câmpia de vest a României care reprezintă periferia marii câmpii panonice. Ea este străbătută de văile râurilor Someş, Crasna, Barcău, Crişurile, Mureşul 11. Legat de Crişana, din punct de vedere istoric, Maramureşul este o regiune geografică alcătuită din depresiunea Maramureşului, aflată pe cursul superior al văii Tisei, şi versanții munților care o înconjoară: Munții Oaşului, Gutâi, Ţibleş şi Rodnei spre vest şi sud, Munţii Maramureşului şi Carpaţii Păduroşi la est şi nord. În evul mediu acest teritoriu era aproape în întregime împădurit. Spaţii întinse din Câmpia Crişurilor sau a Careiului, erau acoperite de hăţişuri, păduri şi mlaştini. Acest areal prezenta de asemenea şi zone neinundabile, cum ar fi terasele înalte ale râurilor, văilor secundare şi dealurilor, grindurile şi porţiuni din depresiuni 12. 532F

Transilvania înglobează, în arealul său, întinsa depresiune a Transilvaniei şi spaţiul montan ce o înconjoară, respectiv Carpaţii Orientali, în est, Carpaţii Meridionali, în sud şi Munţii Apuseni, la vest. Altitudinea cea mai joasă este situată în valea Someşului, de 120 m 13. Ţara Haţegului, din punct de vedere strict geografic, este zona depresionară mărginită la est de munţii Retezat, la sud-est de valea Streiului şi munţii Şureanului, la est şi nord munţii Orăştiei şi munţii Poiana Ruscăi. Spre vest zona este mărginită de munţii Ţarcului şi Poiana Ruscăi care se întâlnesc la izvoarele Bistrei bănăţene formându-se Poarta de Fier a Transilvaniei 14. Ţara Bârsei este o depresiune dispusă în interiorul arcului Carpatic, delimitată de localitățile Apața la nord, Bran la sud, Vlădeni la vest şi Prejmer spre est. Este străbătută de numeroase râuri şi pârâuri repezi de munte, fiind delimitată pe o bună porţiune de râul Olt. Ţara Făgăraşului, este desfăşurată sub forma unei fâşii, dispusă pe axa est-vest. Depresiunea relevă două tipuri principale de relief. Acestea se succed dinspre munte, sub forma unui vast amfiteatru cu deschiderea către nord, spre lunca largă a Oltului şi Podişul Hârtibaciului. Relieful colinar format din dealurile submontane perşano – făgărăşene, cu altitudini cuprinse între 500 şi 800 m Această unitate se află în legătură cu alte câteva subunități distincte de relief, compuse, de la est spre vest, din dealurile Perşanilor, central făgăreşene, Măgurei şi Blidăriei. Acest sistem este continuat spre nord de câmpia piemontană, care ocupă cca 83% din suprafața totală a depresiunii. Câmpia piemontană făgărăşeană se extinde de la altitudinea de cca 700 m, către munte, până la aproximativ 400 m, cât măsoară în medie pe Valea Oltului 15. Factori geo-economici Cercetarea habitatului rural, ce reprezintă atât comunitatea cât şi terenul folosit pentru locuit şi valorificat, trebuie să 536F

533F

537F

534F

538F

535F

Ibidem, p. 13-14. Ibidem, p. 401-404. 11 I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana, secolele X-XIII, Oradea, 2006, p. 13-15. 12 C. Cosma, Consideraţii privind structura vieţii economice în spaţiul vestic şi nord-vestic românesc în secolele VIII-X D.H., în Crisia, XXVI-XXVII, 1997, p. 67. 10

138

Enciclopedia geografică a României, Bucureşti, 1982, p. 561. R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 6-7. 15 Enciclopedia geografică …, p. 289-290; N. Popescu, Gh. Drăganu, Geografia României, III, Bucureşti, 1987, p. 603-605. 14

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA urmărească relaţiile strânse şi reciproce cu cadrul geografic 16 . Peisajul a jucat un rol esenţial în amplasarea şi repartiţia aşezărilor influenţând şi practicile economice ale acestora. Înţelegerea acestor factori, la nivelul secolelor X-XVI este o încercare foarte anevoioasă. Sursele privind această chestiune sunt extrem de sumare astfel că o reconstituire istorică nu poate fi realizată decât printr-o abordare interdisciplinară 17 . În funcţie de condiţiile concrete ale diverselor zone geografice, aşezările au avut un caracter agricol, pescăresc, în zonele de câmpie, sau pastoral, minier, în zonele de munte. Cercetările arheologice au surprins existenţa şi derularea activităţilor economice, în special cultivarea plantelor cerealiere şi creşterea animalelor. Acest fapt reiese în primul rând din faptul că aşezările cercetate sunt dispuse în acele zone care au permis, în condiţiile geopedologice din aceea vreme, practicarea acestor activităţi 18. Factorul istoric. Factorii politici şi administrativi Una din cele mai eficiente metode de stăpânire directă a Transilvaniei de către regatul maghiar, încă din timpul cuceririi a fost colonizarea şi aşezarea de populaţii străine în acest teritoriu, în special în zonele deschise, anexate mai uşor şi mai timpuriu. Primul grup etnic important au fost secuii, aşezat încă de la începutul mileniului II. Stratul de bază al secuilor a fost colonizat iniţial în partea de nord-vest a Transilvaniei. De la sfârşitul secolului al XI-lea, odată cu extinderea spre răsărit a regatului maghiar, aceştia au fost aşezaţi în sudul, iar pe măsură ce au fost colonizaţi saşii, după mijlocul secolului al XII-lea, secuii s-au deplasat în colţul de sud-est al Transilvaniei. Celelalte grupuri de secui, care au fost aşezate pe teritoriile unde locuiesc şi astăzi au venit cu un secol şi jumătate sau chiar trei secole mai târziu 19. Aceştia erau organizaţi pe „neamuri”, pe „generaţii”, împărţite în „ramuri” ocupându-se

în special cu creşterea animalelor. „Familiile mari” întemeiau mici nuclee rurale care treptat se contopeau în sate, care erau împărţite în decanate (unităţi de zece gospodării). Această organizare se păstrează până în secolele XIIIXIV când vechea organizare lasă locul unei noi ordini feudale. Sub aspect politic-administrativ, în secolele XIV-XV, aceştia erau împărţiţi în scaune atestate documentar în secolele XIVXV: Telegd, devenit mai târziu Odorhei, Kezd, Orbai, Sepsi, Ciuc, Mureş, Arieş, etc. 20. Colonizarea saşilor pe teritoriul Transilvaniei a fost realizată aproximativ în aceeaşi perioadă dar prezintă unele particularităţi. Aşezarea acestei populaţii de origine germană s-a produs în două etape: prima, petrecută în timpul consolidării puterii centrale şi s-a caracterizat prin enclave cu precădere rurale, iar a doua etapă, în perioada în care autoritatea regală era deja subminată, favorizând formarea oraşelor germane. Trebuie specificate faptul că marile oraşe nu sau aflat în regiuni locuite de maghiari ci de români. Primul grup important de colonişti germani a venit la chemarea regelui Geza II, la mijlocul secolului al XII-lea, în jurul episcopiei de Alba, la Cricău, Ighiu şi Romos apoi în zona Sibiului. Aceştia erau organizaţi în comunităţi (mărci). Câte zece gospodării dintr-un sat formau „zecimi”, iar o sută de sate formau aşa numita Hundertschaft. Pământul atribuit de regalitate s-a întins între Orăştie şi Baraolt şi între văile Târnavelor şi valea Oltului, adică tot sudul Transilvaniei pus Ţara Bârsei şi regiunea Bistriţei. Acest teritoriu era împărţit în scaune. Primele sunt menţionate în secolul al XIV-lea: Sibiu, Sebeş, Mediaş, Şeica Mare şi Mică, Cincu, Sighişoara, Orăştie, Nocrich, Rupea, Miercurea etc. Braşovul şi Bistriţa au primit denumirea de districte 21. Tot în acest cadru trebuie punctat fenomenul de ridicare al cetăţilor care a stimulat rearanjările de populaţie. Acest

539F

540F

543F

541F

542F

544F

R. Popa, Ţara Haţegului …, Bucureşti, 1988, p. 82. D. Ţeicu, Banatul montan …, p. 246-247. 18 C. Cosma, Consideraţii …, 1997, p. 68. 19 Istoria Românilor …, p. 416. 17

20 21

139

Istoria României. Transilvania, Cluj-Napoca, 1997, p. 455. Ibidem, p. 456-457.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA fenomen, ce a luat amploare în secolele XIV-XV şi care a cuprins toată Transilvania, este bine punctat, pe baza documentelor scrise, de Adrian Andrei Rusu în volumul Castelarea Carpatică 22. Componentele habitatului rural Aşezările rurale sunt compuse din: vatra, reprezentând locuinţele propriu-zise şi construcţiile aferente; locul de muncă, interior şi exterior vetrei, unde populaţia îşi desfăşura activitatea; şi populaţia, reprezentată atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ 23. Vatra este locul unde se concentrează, pe un cadru geografic determinat, elemente sociale (populaţia) şi edilitare (locuinţe, dependinţe). Poziţia şi localizarea acesteia influenţează direct atât structura ei cât şi manifestările zilnice ale locuitorilor 24. Aşezările medievale nu erau întotdeauna adunate ci de cele mai multe ori răsfirate, ca case rare, dispuse în crânguri (grupuri de case) cuprinzând uneori un hotar de câţiva kilometri. Forma diferă şi în funcţie de relief, de geografia aşezării, de ocupaţiile locuitorilor. În cazul noilor sate rezultate în urma „roirilor”, casele sunt mai grupate, protejate de un gard viu, şanţ sau val. În cazul satelor aglomerate se poate vorbi şi despre elemente de organizare, cel puţin începând cu secolul al XIV-lea, în sensul în care există un centru al satului, o piaţă unde se ţinea târgul, o biserică din dreptul căreia porneau uliţele (una sau mai multe). De-lungul uliţelor erau dispuse casele pe o parte, mai rar pe ambele părţi (astfel de exemple au fost identificate documentar în zona Banatului, unele purtând şi denumiri: a „bisericii”, a „oraşului”) 25. Complexele de habitat descoperite până acum în săpăturile arheologice sunt tipuri cunoscute pe o arie geografică întinsă şi în mai multe perioade istorice: locuinţe adâncite (bordeie – care sunt întâlnite îndeosebi în aşezările ce aparţine secolelor VII-VIII), locuinţe

semi-adâncite (semi-bordeie) şi locuinţe de suprafaţă, care încep să se generalizeze începând cu secolele IX-X 26. Locuinţele de suprafaţă au forme dreptunghiulare sau ovale, monocelulare (cu o singură încăpere). Modul de construcţie şi felul cum arătau în elevaţie este destul de greu de realizat. Cu toate acestea au existat o serie de încercări de a readuce imaginea acestora atât prin reconstituiri grafice cât şi cu ajutorul arheologiei experimentale (reconstituiri în mărime naturală folosindu-se materiale originale). Podelele acestora erau realizate din lut bătătorit străpunse, la colţuri şi pe mijlocul laturilor, în cazul locuinţelor de mari dimensiuni, de gropi de pari. Un alt sistem de construcţie este acela al tălpicilor, bârne orizontale care delimitează locuinţa. În aceste cazuri casele aveau unul sau mai mulţi stâlpi centrali. Acoperişul este din schelet de lemn, construit în două ape, pentru locuinţele rectangulare, sau conic pentru cele cu stâlp central. Intrarea se realiza pe una din laturile scurte. Între locuinţele semi-adâncite şi cele adâncite diferenţierea se realizează în funcţie de adâncimea podelei. Aceste tipuri de locuinţe se întâlnesc în toată Transilvania, dominând peisajul aşezărilor rurale 27. Indiferent de tipul de locuinţă, toate erau prevăzute cu instalaţii de foc şi gropi de provizii (în cazurile în care acestea lipsesc, ar trebui aduse în discuţie şi alte ipoteze cum ar fi: locuinţele sezoniere sau anexele pentru adăpostirea animalelor). Instalaţiile de foc pot fi clasificate în: vetre simple, cuptoare-pietrar şi cuptoare amenajate în peretele bordeiului sau dintr-un bloc de lut. În inventarul locuinţelor, dar şi a complexelor anexe acestora (gropi de provizii, gropi menajere) predomină în general ceramica, de culoare cărămizie, brună sau neagră. Acesta este în general lucrată la roată rapidă sau înceată, de forme diverse (cele mai multe sunt de tip borcan, urmate de străchini, 549F

545F

546F

547F

550F

548F

A. A. Rusu, Castelarea Carpatică, Cluj-Napoca, 2005, p. 327. V. S. Cucu, op. cit., p. 59. 24 Ibidem, p. 122-125. 25 Haţegan, Ioan, Savulov, Lucia, Banatul medieval, în Analele Banatului, 5, 1997, p. 198. 23

C. Cozma, Consideraţii …, p. 264. A. Bejan, Economia satului bănăţean la începutul feudalismului (sec. VIII-XI), în Analele Banatului S.N., Arheologie-Istorie, XII-XIII, 2004-2005, p. 268-269.

140

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA castroane, tipsii, etc.) cu o ornamentică, dispusă pe gâtul vasului, bazată pe incizii liniare (drepte sau în valuri) realizate cu un obiect ascuţit, pieptenele sau rotiţa. Un alt model decorativ este cel cu unghia care apare în special la ceramica, cunoscută în literatura de specialitate, de „tip arpadian”. Multitudinea de artefacte ceramice denotă una dintre cele mai practicate îndeletniciri medievale şi anume, olăritului. Majoritatea ceramicii a fost realizată în ateliere locale. Din punct de vedere al tehnicii, în evul mediu, se întâlnesc trei categorii distincte: confecţionate la mână, cel realizate la roată înceată şi cele la roată cu turaţie rapidă. Prima categorie aparţine doar perioadei timpurii dispărând din siturile arheologice ce aparţin secolelor IX-X. Cea de-a două categorie, care este predominantă la sfârşitul primului mileniu, începe să dispară şi ea, lent, la începutul mileniului II. Începând cu secolele XXI ceramica lucrată la roată rapidă se generalizează. Aceeaşi evoluţie există şi în ceea ce priveşte calitatea pastei din care era confecţionată ceramica. Dacă la început ea era grosieră, folosind ca degresanţi nisipul cu bob mare, cioburi sau scoici, pasta devine mai fină, în timp, folosindu-se nisipul cu bob tot mai mic 28. Pe lângă acest tip de artefact mai întâlnim, în săpăturile arheologice, şi variate tipuri de unelte: lame de cuţit, seceri, hârleţe, brăzdare, topoare, foarfece, cuie, scoabe, împungătoare din os, fusaiole şi greutăţi din lut, podoabe şi monede, demonstrând diversitatea ocupaţională în evul mediu 29. Principala coordonată a unui habitat se referă la numărul de familii componente şi apoi la mărimea vetrei şi la întinderea terenurilor folosite de colectivitate. 30 În spaţiul transilvănean, pentru perioada de care ne ocupăm, numărul locuitorilor nu poate fi cunoscut decât cu o mare aproximaţie. Reconstituirea structurilor demografice ale satelor presupune un grad de

risc şi aproximaţie având în vedere penuria surselor care se referă aproape exclusiv la stăpânii satelor şi la raporturile patrimoniale. Se mai păstrează documente care amintesc preoţii din anumite sate şi, cu totul excepţional, informaţii scrise referitoare la dimensiunea comunităţile săteşti. 31 Abia cu secolul al XVI-lea odată cu apariţia şi impunerea urbariilor ca mijloc de evidenţă a populaţiei şi de înregistrare contabilă a averii se poate realiza cu mult mai multe şanse de reuşită, acest lucru 32 . De asemenea conscripţiile fiscale şi confesionale ce apar în secolul al XVIII-lea avem izvoare demografice care să ateste sigur numărul de locuitori, ele putând fi luate ca repere în aprecierea evoluţiei demografice 33 . În acest tip de cercetare trebui luate în considerare mai multe aspecte printre care, zona geografică (ponderea numărului de locuitori în zona de câmpie fiind mai mare decât în zonele motane). Astfel evaluările situaţiei demografice la nivelul secolelor XIV-XV sunt diferite în funcţie de zonele cercetate. Evaluări generale, pentru tot spaţiul transilvănean, au fost propuse de Kurt Horedt – o medie de 24 de familii, pentru o aşezare 34, Ştefan Pascu care estimează media populaţiei la 320 de locuitori 35 iar Gyula Kristó propune, pentru perioada arpadiană, o medie de 20 până la 40 de familii, corespunzând unui număr de 80 până la 160 de locuitori 36. Dintr-un document din 1334, ce priveşte aşezările decanatul Orăştie, aflăm că cel mai mic sat avea 25 de case iar cel mai 554F

555F

556F

557F

551F

558F

559F

552F

Ibidem, p. 82. E. Ghiţă, Populaţie şi habitat pe domeniul cetăţii Şiria la începutul secolului al XVI-lea, în Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad, Studii de Istorie, II-III, 2006-2007, p. 14. 33 D. Ţeicu, Banatul montan …, p. 405. 34 K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei sec. IV-XIII, Bucureşti, 1958, p. 46. 35 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Cluj-Napoca, 1979, p. 371. 36 Gy. Kristó, Histoire de I'Hongrie medieval, Rennes, 2000, p. 94, apud I. M. Ţiplic, Necropole medieval timpurii din Transilvania. (sfârşitul secolului IX – prima jumătate a sec. XII), în Relaţii interetnice în Transilvania. Secolele VI-XIII, Bucureşti, 2005, p. 142. 32

553F

C. Cosma, Consideraţii …, 1997, p. 72-73. A. Bejan, op. cit., p. 271-272. 30 R. Popa, Ţara Haţegului … , p. 82. 29

141

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA mare 217 de case 37. Pentru un satele din Ţara Haţegului şi Ţara Maramureşului, din secolul al XIV-lea, Radu Popa propune o estimare demografică de 20 de familii 38 . În Crişana există menţiuni documentare din secolul al XIIlea care atestă faptul că unele sate aveau 3040 de gospodării. În baza acestora cât şi a documentelor din secolul următor, Ioan Crişan a estimat numărul locuinţelor la 25-30 şi numărul persoanelor la peste 100 39. Pentru Ţara Făgăraşului, s-a estimat, în bază documentelor din secolul al XV-lea, un număr de 22-23 de gospodării 40 , iar pentru zona Banatului montan numărul mediu de locuitori pentru o aşezare ar fi de aproximativ 180 de locuitori, ceea ce însemna 40 de familii 41 . Gernot Nussbächer calculează media unităţilor locative la 60-70 pentru satele din scaunele şi districtele săseşti 42. Arheologia medievală nu are întotdeauna răspuns la această problemă, din cauza faptului că există foarte puţine cercetări exhaustive. Există cazuri fericite unde s-a putut determina numărul caselor: Comana de Jos (jud. Braşov), 37 de locuinţe 43. Mărimea satelor şi a populaţie pot fi apreciate cel mai bine abia din secolele XVI-XVII de când datează primele surse ce conţin informaţii cu caracter statistic – urbariile. Aceste componente ale habitatului medieval nu ar fi complete fără cercetarea necropolei aşezării, iar valoarea concluziilor istorice ar fi practic înjumătăţită 44. Fenomenul practicii funerare este compus din cimitir (văzut ca ansamblu), mormânt şi inventarul funerar. În stadiul actual al cercetărilor din Transilvania, pentru perioada secolelor X-XVI,

nu există nici o necropolă cercetată exhaustiv sau sistematic. În cel mai bun caz avem de-a face cu descoperiri parţiale. Spre deosebire de necropole secolelor XIII-XVI, cele aparţinând perioadei anterioare – IX-XII – sunt destul de controversate şi aceasta din punctul de vedere al etnicităţii. Economia satului medieval Informaţiile din sursele istorice privind economia colectivităţilor săteşti transilvănene sunt foarte puţine şi de cele mai multe ori accidentale astfel că săpăturile arheologice oferă noi date care să compenseze această tăcere a documentelor 45. Astfel de analize au fost realizate încă de la mijlocul secolului trecut şi aparţin lui Ştefan Pascu 46 şi Emil Lazea 47. Rezultatele generale ale cercetărilor pot fi valabile şi pentru diferitele teritorii istorice păstrându-se însă proporţiile şi realizându-se nuanţa determinate de particularităţile geografice şi de ritmul de evoluţie a societăţii locale 48. Majoritatea locuitorilor sedentari practicau agricultura, ea fiind principala sursă de existenţă într-o societate în care pământul reprezintă principalul mijloc de producţie. Termenul larg de agricultură include pe lângă sensul strict semantic de cultură a ogorului cerealier şi înţelesul de cultivare a plantelor leguminoase, pomicultura, viticultura, apicultura şi creşterea animalelor. Practica cultivări cerealiere este demonstrată arheologic prin resturile de paie din chirpici cu care erau construiţi pereţii caselor, prin prezenţa râşniţelor de piatră folosite pentru măcinarea cerealelor şi a cuptoarelor de copt pâinea. Tot arheologic este demonstrată şi practica cultivării plantelor textile, prin descoperirea fusaiolelor din lut ars, bitronconice, care erau folosite practicarea meşteşugurilor casnice: torsul şi ţesutul lânii 49.

560F

561F

562F

563F

568F

564F

569F

570F

565F

571F

566F

567F

Documente privind istoria României, veacul XIV, C. Transilvania, vol. III (1331-1341), Bucureşti, 1954, p. 341-342. 38 R. Popa, Ţara Haţegului …, p. 135; R. Popa, Ţara Maramureşului, Bucureşti, 1997, p. 115. 39 I. Crişan, Aşezări rurale …, p. 71. 40 A. Lukács, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII-XVI), Bucureşti, 1999, p. 96. 41 D. Ţeicu, Banatul montan …, p. 406.

572F

R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 117. Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954. 47 E. Lazea, Agricultura în Transilvania în secolul al XIV-lea, în Studii - Revista de Istorie, nr. 2, 1964, p. 249-275. 48 R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 117. 49 A. Bejan, op. cit., p. 273.

G. Nussbächer, Din cronici şi hrisoave, Bucureşti, 1987, p. 90.

I. Glodariu, Fl. Costea, I. Ciupea, Comana de Jos. Aşezările din epoca dacică şi prefeudală, Cluj-Napoca, 1980, p. 69-97. 44 D. Ţeicu, Necropole medievale (sec. X-XIV) din sudul Banatului, în Banatica, 1, 12, 1993, p. 229.

142

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Sursele arheologice sunt completate de cele scrise, documentare sau narative. Diplomatica secolelor XIV-XVI oferă informaţii sumare privind tehnicile agricole sau folosirea animalelor de povară. De la începutul secolului al XIV-lea ne parvine o menţiune privind folosirea îngrăşământului în comitatele Caraş şi Timiş 50. Tot în zona Banatului mai există două menţiuni ale folosirii acestei tehnici, în 1361 şi 1358 51. Astfel de informaţii ne parvin şi din cronicile medievale. De exemplu în Deliberatio, apărut în secolul al XI-lea, episcopul Gerard ne oferă date privind cultivarea grâului şi orzului, care este considerat hrană atât pentru animale cât şi pentru oameni, dar şi despre viticultură, sau despre măcinarea grânelor cu ajutorul râşniţei 52. În ceea ce priveşte utilajul agricol mărturiile scrise sunt extrem de puţine (în secolul al XIV-lea apar două menţiuni ale plugului, principala unealtă folosită în agricultură, în 1338 şi 1396 53 ), astfel artefactele adunate în timpul săpăturilor arheologice sunt esenţiale. Progresele realizate în acest domeniu, în special plugul este atestată în perioada secolelor XIII-XIV. Pentru această perioadă semnificative sunt descoperirile făcute în zona Banatului, la Vârşeţ şi Berzovia 54. Pe lângă aceste informaţii mai avem o sursă care ne întregeşte imaginea asupra folosirii plugului în evul mediu. În 1975, în cursul unor lucrări de curăţare a frescei altarului bisericii de la Streisângeorgiu (judeţul Hunedoara) s-a constatat existenţa a numeroase inscripţii şi desene incizate. Printre acestea şi un număr de douăsprezece pluguri. Aceste desene pot fi datate la începutul secolului al XIV-lea, aducând câteva repere

cronologice sigure într-un subiect destul de slab susţinut documentar 55. Tangenţial cu acest subiect este şi creşterea diferitelor specii de animale. Pe lângă bovine folosite şi pentru muncile câmpului şi ale căror oase reprezintă ponderea cea mai mare din materialul osteologic descoperit în aşezările rurale, în evul mediu se mai creşteau ovi-caprinele, porcinele şi păsările de curte 56. Animalele de tracţiune apar mai des în actele diplomatice mai ales începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Acest fapt se datorează faptului că ele au constituit deseori obiect de litigiu 57. Animalele nu erau folosite doar pentru produse alimentare. Prelucrarea oaselor şi coarnelor de animale a fost practicată în aşezările rurale, în scopuri utilitare gospodăreşti. La fel erau folosite şi coarnele animalelor sălbatice vânate (cerb, căprior, mistreţ). Rezultatul acestei practici este foarte des întâlnit în foarte multe săpături arheologice. Acest tip de material dispune de o durabilitate şi o posibilitate de finisare sporită, faţă de lemn, dar inferioară sticlei sau metalelor. Din ele se pot realiza piese mici ori componente care necesită asamblare 58. În strânsă legătură cu cultivarea cerealelor s-a dezvoltat şi morăritul. Reţeaua deasă a apelor din Transilvania asigura forţa mecanică a numeroaselor mori ce trebuie să fi fost prezente în tot teritoriul 59. Ele au jucat un rol important în economia rurală reprezentând o permanentă sursă de venit. Pe lângă aceasta ele reprezentau şi puncte de convergenţă spre care gravita o întreagă reţea de aşezări 60. 578F

573F

574F

579F

580F

575F

576F

581F

577F

582F

583F

A. A. Rusu, Reprezentări de pluguri pe fresca bisericii medievale de la Streisângeorgiu (jud. Hunedoara), în Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania, Cluj-Napoca, 2005, p. 41-42, 46. 56 A. Bejan, op. cit., p. 275. 57 D. Ţeicu, Banatul montan …, p. 249-250; R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 120. 58 A. A. Rusu, F. Mărginean, Prelucrarea osului şi cornului în Transilvania medievală (început de abordare tematică), în Arheologia medievală, V, 2005, p. 113. 59 E. Lazea, Agricultura …, p. 273. 60 O. Răuţ, Morile medievale din Banat, în Banatica, nr. 12, 2, 1993, p. 42.

Documente privind istoria României, veacul XIV, C. Transilvania, vol. II (1321-1330), Bucureşti, 1954, p. 54. 51 D. Ţeicu, Banatul montan …, p. 248. 52 Glück, Eugen, Unele informaţii provenite din cronicile medievale referitoare la zona Aradului, în Ziridava, VI, 1976, p. 75; Idem, Câteva consideraţii privind lucrarea “Deliberatio” (sec. al XI-lea), în Ziridava, X, 1978, p. 191. 53 E. Lazea, Agricultura …, p. 271. 54 D. Ţeicu, Banatul montan …, p. 248.

143

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Alte ocupaţii ce intră în domeniul agricol sunt: viticultura (primele podgorii medievale sunt atestate documentar în părţile Aradului, începând cu secolul al XI-lea), pomicultura (despre care avem informaţii începând cu secolul al XIII-lea), ocupaţii pretenţioase care presupuneau o serie de cunoştinţe şi unelte de muncă speciale 61, grădinăritul, apicultura şi în funcţie de zonă, vânătoarea şi pescuitul. Pădurile cu luminişuri şi luncile râurilor ofereau condiţii favorabile creşterii albinelor. Apicultura reprezintă o îndeletnicire importantă şi trebuie să fi fost practicată pe scară largă deoarece ceara şi mierea erau folosite la schimburi iar ceara mai era folosită, alături de seu şi grăsimea animală, la iluminarea locuinţelor. Primele atestări documentare apar doar la începutul secolului al XIII-lea, când este amintită dijma de miere dată de ţărani 62. Vânătoarea reprezenta o sursă importantă de produse animaliere. Cercetările arheologice relevă faptul că cele mai vânate sălbăticiuni erau cerbul, bourul şi mistreţul. Există documente, de la începutul secolului al XIII-lea, care atestă faptul că erau sate a căror principală ocupaţie era vânătoarea, chiar unele se specializaseră în vânatul bourilor. De asemenea existau sate care creşteau şoimi pentru vânatul păsărilor mici. Tot din secolul al XIII-lea încep să apară documente din care reiese treptata însuşire a acestei ocupaţie de către nobili, în special a animalelor pentru trofeu, ajungându-se la paza pădurilor, care vor fi integrate domeniului regal. Pescuitul se făcea pe malurile râurilor şi pe afluenţii acestora dar şi pe bălţile ce ocupau mari întinderi din câmpia joasă. Urme materiale ale acestei îndeletniciri, cârlige de undiţă, greutăţi de plasă, oase de peşte, au fost descoperite în săpăturile arheologice. Ambarcaţiuni (luntre, monoxile) au fost descoperite în albiile râurilor Someş şi Crişul Alb. Izvoarele documentare atestă prezenţa, în zonele cu potenţial piscicol a familiilor care se

ocupau cu preponderenţă cu pescuitul şi, de asemenea, prezenţa iazurilor şi eleşteielor ce aparţineau de biserici, mănăstiri sau cetăţi 63. Economia medievală este o economie naturală iar toate necesităţile erau satisfăcute prin producţie proprie a fiecărei gospodării. Meşteşugurile constituie o ocupaţie auxiliară agriculturii nefiind, însă, despărţită de munca agricolă 64. Documentele păstrate ne oferă date preţioase asupra meşteşugurilor rurale din secolele XII-XVI. Din 1169 se păstrează un document, un act de danie pentru mănăstirea Sâniob (jud. Bihor), în care sunt amintite case de meşteşugari: fierari, cojocari, pielarităbăcari, morari, lemnari-strungari, brutari. Se observă, astfel, atât atestarea timpurie a meşteşugurilor dar şi diversitatea lor ce acoperă toate necesităţile unei aşezării 65. Decembrie și iarna sărbătorilor Prof. drd. TRIPA Felicia Rita, Școala structură Andrei Mureșanu Deva Întrucât colindatul este un obicei practicat, cu precădere de Crăciun, am considerat necesară prezentarea legăturii sale cu luna și anotimpul în care se desfășoară. În calendarul gregorian, decembrie este a douăsprezecea lună a anului, cu o durată de 31 de zile. Numele lunii decembrie (lat. December, -bris m. (luna) decembrie) 66 provine din cuvântul latinesc decem, zece, întrucât această lună era a zecea în calendarul roman, care începea la 1 martie. La greci, luna decembrie se numea Poseidon: Marea, cu apa ei albastră sau verde-vineție, […]i-a atras întotdeauna pe elini. […] Ea îi purta pe valurile sale, spre aventuri și fapte glorioase. Dar tot ea le zdrobea corăbiile, pe vreme de furtună, […]. După puterea cerului, fără îndoială, nu era alta mai teribilă decât a mării. Această forță a mării trebuia înduplecată. De aceea, elinii au personificat-o, născocind pe zeul Poseidon. Numele lui vine – după unele păreri – din 586F

584F

587F

588F

585F

589F

I. Crişan, Aşezări rurale …, p. 75. Şt. Pascu, Meşteşugurile …, p. 14. 65 Ibidem, p. 22. 66 G. Guțu, Dicționar latin-român, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 303.

I. Crişan, Aşezări rurale …, p. 73-74. 62 E. Lazea, Apicultura în Transilvania în secolele XI-XIV, în Revista de Istorie, 3, 1979, p. 481-503; I. Crişan, Aşezări rurale …, p. 75.

144

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA sanscritul Idaspati, care înseamnă stăpânul apelor. Romanii l-au numit pe acest zeu: Neptun. 67 La noi, luna decembrie se numește Undrea, Indrea sau Andrea. Această denumire populară își are originea în numele Sfântului Andrei, ocrotitorul României, sărbătorit la 30 noiembrie și a cărui pomenire s-a păstrat încă vie și în luna următoare. Luna lui Undrea este plină de sărbători care sunt însoțite de obiceiuri și practici magice. Decembrie începe în aceeași zi a săptămânii ca și luna septembrie. Este luna zăpezii, a cadourilor, a bucuriilor și a veseliei. Fiind frig, focului îi revine un rol principal. 68 Luna decembrie este cunoscută ca luna cadourilor (s.n. Ceea ce se primește sau se oferă în dar. - Din fr. cadeau. 69). Termenul cadou are ca sinonime cuvintele atenție, dar, surpriză. 70 Moșii acestei luni, Nicolae și Crăciun, își revarsă prinosul de bunătate prin darurile lor. Darul este legat, în mod deosebit, de Crăciun, și nu de o altă sărbătoare, pentru că nașterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, este darul desăvârșit oferit de Dumnezeu umanității Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 71 Acum, omul conștientizează cel mai bine că are în fața lui modelul supreme al dăruirii. Pentru a-și arăta dragostea și smerenia, și el dăruiește ca să se asemene simbolic cu Dumnezeu, care în orice moment revarsă darul iubirii necondiționate asupra noastră, iar viața însăși este un dar al său. În cartea Mentalități și ritualuri magicoreligioase, Nicu Gavriluță prezintă cele cinci daruri dumnezeiești despre care vorbea 5 90F

Dumitru Stăniloae, darul botezului, […]; darul științei, […]; darul cunoștinței […], darul înțelegerii […]. În sfârșit, darul înțelepciunii […]. 72 Înzestrați fiind cu aceste daruri, suntem datori și noi să răsplătim bunătatea divină prin: iubire de semeni, smerenie, milostenie, ascultare, post. Toate acestea constituind daruri și pentru cei de lângă noi. Oamenii practică între ei darul, care trebuie să poarte amprenta iubirii, recunoștinței, aprecierii, libertății spiritului, cu scopul de a produce bucurie, sentiment trăit de ambele părți. Dăruind vei dobândi. […] Efectul va fi suprafiresc, cel ce va dărui astfel, va lua înapoi „har peste har”. 73 În general, darul e pus în legătură cu momentele de sărbătoare, ceea ce este un argument în plus pentru cele menționate mai sus, atât timp cât conștientizăm că sărbătorile țin de relația noastră cu Dumnezeu. Fiecare sărbătoare reînprospătează acestă relație. Termenul de iarnă provine din latinescul hibernum. Iarna astronomică începe la solstiţiul de iarnă (21 decembrie, lună numită și andrea sau undrea, de la numele Sfântului Andrei, luna lupilor, când ei provocau mari pagube) şi se încheie înaintea echinocţiului de primăvară (21 martie). Însă oficial, iarna își face apariția la 1 decembrie (timpul autumnal se sfârșește la 30 noiembrie, când e serbat Sfântul Andrei) şi se termină la 28/29 februarie. În popor, iarna […] începe în ziua de Sfântul Nicolae, 6 decembrie, […], și durează până în prima zi a ultimei săptămâni din luna martie, adică 9 zile după Alexii (penultima săptămână din martie). 74 Romanii antici îl celebrau, în acest anotimp, pe Hefaistos, zeul metalelor şi al meşteşugurilor legate de foc. Această serbare se pliază foarte bine pe faptul că în această perioadă se pun la punct uneltele agricole ce urmează, în curând, a fi folosite (ascuţirea şi îndreptarea fiarelor plugului, verificarea şi repararea celorlalte părţi ale plugului, reparatul sau confecţionatul 595F

5 91F

596 F

5 92F

593 F

594F

597 F

Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Editura Ion Creangă, București, 1973, p. 233. 68 Ioan Țoca, Sărbători religioase, datini și credințe populare, Editura Allfa, București, 2004, p. 109. 69 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul Explicativ al Limbii române, Editura Univers enciclopedic, București, 1998, p. 124. 70 Luiza Seche, Mircea Seche, Irina Preda, Dicționar de sinonime, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 67. 71 Evanghelia după Ioan, capitolul 3, versetul 16, în Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005.

145

Nicu Gavriluță, Mentalități și ritualuri magico-religioase, Editura Polirom, București, 1998, p. 132. 73 Ibidem, p. 133. 74 Ioan Țoca, Op. cit., p. 107.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Nicolae etc. Sărbătorile cu ținere sunt marcate în calendarul bisericesc cu cruce roșie, sugerând că în acele zile se săvârșește Liturghia și în bisericile de parohie, nu numai în mănăstiri, întregul cult public fiind mai fastuos. 76 Obiceiurile de iarnă mențin aceeaşi concepţie a societăţilor tradiţionale premergătoare erei creștine, în privința spaţiului şi timpului, cum că timpul nu era compact şi continuu, existând perioade sacre (sărbătorile), desfășurate în spaţiile profane, în care aveau loc muncile agricole. Sărbătoarea e mai mult decât o condiție, deoarece e privită ca un timp sacru, așa cum se întâmplă ori de câte ori este comemorarea unui sfânt și a faptelor sale. 77 Obiceiurile legate de anumite sărbători de peste an sau de evenimente deosebite din viaţa oamenilor reprezintă un segment de bază al culturii tradiționale româneşti, ocupând un loc important. În societatea rurală populară, fiecare anotimp era însoţit de ritualuri şi rituri privind fertilitatea şi belșugul, formând un adevărat calendar popular. În satele în care tradiţia s-a păstrat intens, obiceiurile au implicat întreaga comunitate rurală. În ciclul sărbătorilor de peste an, obiceiurile de iarnă, cele mai trainice, ocupă primul loc, fiind foarte bine conservate şi supravieţuind, în multiple forme, până în zilele noastre. Solstițiul de iarnă a constituit cel mai important moment din viața comunității tradiționale, având un pronunțat caracter magico – ritualic, cu multe practici uitate sau pierdute pentru totdeauna, dar, totuși, cu multe care se regăsesc și în prezent, colindatul fiind un fenomen activ al acestei perioade.

altor unelte). În iconografie, iarna apare reprezentată prin diverse animale, dar cel mai des are imaginea unui om adus de spate, cu multe cojoace (povara anilor), care se încălzeşte la foc: Iarna e un bătrăn cu barba albă, […], cu țurțuri de gheață la sprincene și la musteți, îmbrăcat în 12 cojoace și tot dârdâind de frig. 75 În relație cu vârstele omului, se poate vorbi de iarna vieţii care este simbolul bătrâneţii nevolnice (anul apare împărţit în patru perioade: copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea). Calendaristic, iarna este un anotimp melancolic, amorţit, un anotimp al întunericului, frigulului şi al morții naturii. În calendarul popular, iarna este socotită ca fiind nepotrivită pentru muncile agricole. Pentru a suplini această perioadă moartă și nefertilă, locuitorii satului continuau şezătorile începute la sfârşitul lunii noiembrie (care făceau trecerea de la toamnă la iarnă). Acum se ocupau de cusut, tors, ţesut, brodat, croşetat, își hrăneau animalele din bătătură pentru a fi pregătite pentru sezonul de lucru, vedeau de oile și caprele gestante, de care se îngrijau până la Sângiorz. În lumea satului, cu prilejul unor momente deosebite sau a unor sărbători religioase, se practică diverse obiceiuri, unele legate de muncile agricole, de practica creşterii animalelor, de momente importante din viaţa omului sau de viitorul său. Printre aceste manifestări, Crăciunul ocupă un loc cu totul deosebit, făcând parte din sărbătorile de iarnă cu dată fixă. Cuvântul «sărbătoare» vine din latinescul servataria (de la servo, -are- «a păstra», «a respecta»). Dies servataria înseamnă «ziua care este respectată». În sens creștin, sărbătorile sunt acele zile consacrate comemorării anumitor momente din istoria mântuirii – cum ar fi Nașterea Domnului, Învierea, Rusaliile etc. – sau comemorării persoanelor sfinte: Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, îngerii și sfinții mari venerați de obștea creștină, ca sfinții Gheorghe, Dumitru,

599F

598F

600F

Vasile Răducă, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura Humanitas, București, 1998, p. 117. 77 Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 1997, p. 177.

Marcel Olinescu, Mitologie românească, Editura Saeculum I. O., București, 2001, p. 257.

146

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Istoricul Sfintei Euharistii „Sfânta Euharistie este taina în care creştinul, sub chipul pâinii şi al vinului, primeşte adevăratul Trup şi Sânge al Domnului, pentru iertarea păcatelor şi câştigarea vieţii de veci”. 1 Taina Sfintei Euharistii este de origine dumnezeiască şi instituirea ei s-a făcut de însuşi Mântuitorul, la Cina cea de Taină, când lisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând Ucenicilor, a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu” 2 ; apoi, luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” 3 şi a mai adăugat Hristos: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”. 4 În esenţa ei, această Taină este o jertfă, un sacrificiu. Dar spre deosebire de celelalte sacrificii, mai mult sau mai puţin profane, sacrificiul euharistie este ceva sfânt şi unic, vizând jertfa cea mai preţioasă. Câtă vreme la popoarele vechi, păgâne se aduceau sacrificii sângeroase, chiar omeneşti, iar la Iudei, ceva mai omenesc, jertfindu-se doar animale, păsări, fructe şi felurite roade, acestea fiind numai preînchipuirea jertfei creştine, în creştinism se aduce o jertfa nesfârşită a Testamentului nou, în care Hristos, sub forma pâinii şi a vinului, în mod nesângeros, prin mâinile preotului, se jertfeşte lui Dumnezeu, după cum mai înainte El însuşi, de bunăvoie, din ascultare de Dumnezeu Tatăl şi mai ales din dragostea către neamul omenesc, s-a dat pe Sine morţii pe cruce, pentru mântuirea noastră din păcatul strămoşesc. În Biserica noastră ortodoxă, această jertfa sfântă se săvârşeşte sub numirea de Sfânta Liturghie, fiind aşezată de însuşi Hristos la Cina

Prof. Tripa Louise Gabriel

cea de Taină prin porunca amintită în Evanghelia după Luca. Ea se săvârşeşte necontenit, pentru toţi oamenii, din timpul Apostolilor şi până în ziua de azi. Jertfa aceasta, în decursul timpurilor a purtat diferite numiri. Astfel, pe vremea Apostolilor i se zicea „pâine” sau „frângerea pâinii”, „trupul Domnului”, „sângele lui Hristos”. De asemenea, mai purta numirea de „euharistia”, adică „mulţumirea”, deoarece prin această jertfă se aduce o mulţumire deplină lui Dumnezeu. Alături de numirea „euharistia”, în primele secole creştine se întrebuinţa şi numirea de „binecuvântare”, întrucât prin jertfa euharistică, se aduc neîncetate binecuvântări lui Dumnezeu Creatorul. Cea mai întrebuinţată şi răspândită numire pentru sacrificiul euharistic însă, a fost şi rămâne numirea de „cuminecătură”, care înseamnă legătura omului cu Hristos şi cu ceilalţi creştini. De obicei, i se mai atribuie jertfei euharisitice numirile: „cina Domnului”, „Cina Domnească”, „masa misterioasă”, „mister”, „dumnezeieştile mistere”, „sfintele mistere”. După fiinţa ei, această Sfântă Jertfa Euharistică este o jertfa de împăcare, de mulţumire, de laudă şi de cerere. De împăcare, deoarece prin ea, creştinul dacă se apropie de Dumnezeu cu credinţă tare şi dragoste curată, dobândeşte milă de la Dumnezeu şi iertare de păcate. De mulţumire, întrucât prin Euharistie mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru binefacerile ce le revarsă, din belşug, asupra noastră. De laudă, fiindcă prin săvârşirea Sfintei Euharistii aducem mereu laudă lui Dumenzeu. De cerere, deoarece „prin îndeplinirea acestui sfânt sacrificiu facem nenumărate cereri lui Dumnezeu, pentru feluritele noastre nevoi sufleteşti şi trupeşti” 5 între celelalte Sfinte Taine, Euharistia sau

601F

602F

603 F

604F

1 Dr. Badea Cireşanu, Tezaurul Liturgic, Tom. III, p. 317. 2

Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetul 26, în Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005. 3 Op.cit., Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetul 28. 4 Op.cit., Evanghelia după Luca, capitolul 22, versetul 19.

605F

147

Dr. Cireşanu, op. cit., pp. 89-91.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Cuminecătura, deţine locul de frunte. Aceasta pe drept cuvânt, întrucât în toate celelalte Taine, Hristos împărtăşeşte credincioşilor numai unul sau altul din darurile speciale ale harului mântuitor, iar, în Taina Euharistiei, Hristos se dă pe Sine însuşi în întregime, ca mâncare şi băutură — însuşi Trupul şi Sângele Său — astfel ca, acei care se apropie de aceasta Taină „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste, să vă apropiați” 6 , se împărtăşeşte nemijlocit cu Domnul şi Mântuitorul lor, se împreună cu însuşi izvorul harului mântuitor, descoperindu-li-se, prin împărtăşire, tot harul şi toată bunăvoinţa lui Hristos Iisus. De aceea se poate afirma cu toată încredrea, că „Sfântul Sacrificiu euharistie este centrul sacrificiului divin ortodox. El este actul prin care credincioşii se leagă între dânşii într-o inimă şi un cuget. Printr-însul se înfăţişează Mântuitorul şi Răscumpărătorul lumii în chip real, împreună cu întreaga lucrare a întrupării, a patimii şi a morţii Sale. Sfântul Sacrificiu este hrana ce deşteaptă simţirile cele sfinte, conştiinţa păcatului omenesc, precum şi îndemnul cître laudă, mulţumirea, cererea şi împăcarea cu Dumnezeu” 7. În ce priveşte partea vizibilă a acestei Sfinte Taine, Liturgica Bisericii noastre Ortodoxe, ne învaţă că se disting trei părţi:  materia în sine;  cuvintele care se pronunţă;  lucrarea însăşi. Cât priveşte materia Tainei, avem două elemente: pâinea şi vinul. Ambele conţin materii nutritoare, care condiţionează viaţa organică. Ele nu numai că susţin corpul omenesc, dar consumarea lor contribuie la întărirea organismului, producând omului şi o anumită plăcere. Prin consecinţă, şi Sfânta Euharistie, nu numai că susţine sufletul celui care o ia cu vrednicie, dar îi argumentează puterile, mai ales cele duhovniceşti, producându-i şi o nespusă bucurie în trăirea unei vieţi mai descătuşate de materie. Semnificativ în folosirea pâinii şi a vinului la

Euharistie este şi efectul asemănător al consumării lor. Anume, după cum este probat faptul că pâinea şi vinul, prin esenţa lor nutritivă, ajută celui care le consumă la înlăturarea unor inconveniente şi defecte de ordin trupesc, tot astfel consumarea Sfintei Euharistii, care în esenţa ei este însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, ajută la înlăturarea defectelor de ordin sufletesc şi conlucrează la curăţirea păcatelor. De altfel, efectul Sfintei Euharistii nu se limitează numai la suflet, ea are putere asupra celui care o ia, cu vrednicie, atât asupra sufletului, cât şi a trupului. Două acte distincte cuprinde Sfânta Euharisitie, şi anume: 1. săvârşirea Tainei; 2. împărtăşirea cu ea. Prima parte, adică săvârşirea Tainei se face la Sfânta Liturghie a credincioşilor. Cea mai importantă parte din această Liturghie o constituie episodul prefacerii, care începe prin cuvintele rostite de Mântuitorul la instituirea Tainei: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu […]” 8 şi culminează cu invocarea Duhului Sfânt, când darurile euharisitce se prefac în însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Împărtăşirea cu Sfintele Taine se face tot în cadrul Liturghiei credincioşilor, anume după ce preotul rosteşte cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. 9 Cât priveşte partea a treia sau lucrarea însăşi, prin care se săvârşeşte Taina, aceasta se face prin binecuvântarea din partea preotului cu semnul crucii, pronunţând cuvintele, întâi cele privitoare la darul pâinii, apoi la al vinului şi, în sfârşit, la ambele daruri. Relativ la persoana care săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei, Biserica Ortodoxă învaţă că ea nu poate fî îndeplinită decât de preotul hirotonit canonic, adică de episcop sau presbiter, sub nici o formă nepermiţându-se săvârşirea Euharistiei de către o persoană fără darul preoţiei. în vechime şi diaconii aveau dreptul să împărtăşească Sfânta Euharistie. Acest fapt rezultă din cuvintele sfântului Iustin Martirul: „Diaconii împărtăşesc fiecăruia,

606F

608F

607F

609 F

Liturghier, Editura Institutului biblic și de misiune ortodoxă, București, 1967, p. 164. 7

Dr. Badea Cireşanu, op. cit., pp. 90-91.

148

Op. cit., Evanghelia după Matei, capitolul 26, versetele 26-28.

Op. cit., p. 164.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA carele este de faţă, din acea pâine şi acel vin şi duc la cei absenţi”. 10 Tot în vechime se obişnuia ca, celor bolnavi sau închişi, să li se aducă Sfânta Euharistie de către diaconi, ori alţi clerici de treapta mai inferioară şi în cazuri excepţionale chiar de către laici. în această privinţă, canonul 58 al Sinodului IV ecumenic precizează următoarele: „Nimeni din cei rânduiţi între mireni să-şi dea sieşi din dumnezeieşti le Taine, tlind de faţă episcopul sau presbiterul sau diaconul. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, ca unul ce face afară din cele rânduite, o săptămână să se afurisească. De aici învăţându-se, a nu cugeta afară de aceia, ce se cade a cugeta”. 11 În prezent, atât celor sănătoşi, cât şi celor bolnavi, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie se face numai de către preot. Privitor la subiectul Sfintei Euharistii, Liturgica Bisericii noastre precizează că sunt numai creştinii ortodocşi, care, prin Botez, s-au încadrat în Biserică şi sunt în legătură cu ea, inclusiv copiii botezaţi. Acestora li se dă Sfânta Euharistie datorită credinţei celor care-i aduc, conform unui vechi obicei al Bisericii creştine. Condiţiile care se cer chiar şi de la creştinii ortodocşi, pentru primirea Sfintei Euharistii, sunt schiţate cât se poate de frumos de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Drept aceia, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul 12 Domnului”. Precizând mai de îndeaproape condiţiile primirii Sfintei Euharistii, ele sunt următoarele:  primitorul să aibă o credinţă tare şi conformă credinţei Bisericii;  să fie lipsit de păcat greu;  să fie capabil din punct de vedere moral, adică să poată distinge

superioritatea Tainei şi să aibe cunoştinţa necesară a religiei creştine, excepţie făcând numai copiii de curând botezaţi;  să fie capabil din punct de vedere fizic pentru împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, adică să poată înghiţi şi păstra cele sfinte;  primitorul, înainte de a se apropia de Sfânta Euharistie, să-şi facă o examinare şi o pregătire duhovnicească şi trupească. Pregătirea duhovnicească rezidă în aceea că ace! care doreşte să primească Sfânta Euharistie, trebuie mai întâi să fi satisfăcut Sfintei Taine a Pocăinţei (Mărturisirii), să-şi facă o sinceră examinare a conştiinţei, să citească rugăciunile prescrise spre a dobândi umilinţa necesară primirii Sfintei Euharistii, să se căiască din adâncul sufletului său de păcatele săvârşite şi, neapărat, să fie împăcat cu toţi înainte de primirea Sfintei Taine, spre a nu ieşi din cadrul poruncii lui Hristos, care ne aminteşte: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău”. 13 Pregătirea trupească se referă la următoarele: cel ce doreşte să primească Sfânta Euharistie, cu excepţia celor gravi bolnavi, trebuie să postească cel puţin o zi înaintea cuminecării şi, de la miezul nopţii, să nu guste mâncare sau băutură. Cât priveşte răstimpul primirii Sfintei Euharistii, Istoria Bisericii ne arată că, la începutul creştinismului primar, credincioşii se împărtăşeau cu Sfintele Taine ori de câte ori asistau la Sfânta Liturghie. Ba mai mult, se spune că îşi duceau Sfânta Euharistie şi acasă, împărtăşindu-se cu ea în zilele când nu se tăcea Stanţa Liturghie sau când nu puteau lua parte la aceasta. Dorul de cât mai deasa împărtăşire cu Hristos a făcut să se introducă în

610F

611 F

613 F

6 12F

10 11 12

Liturgica Bisericii răsăritene, p. 694. Pidalion 1, cf.183, Cf. Lit. bis. răs., p. 694.

Op. cit., Epistola I către Corinteni, capitolul 11, versetele 2730.

149

Op. cit., Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetele 23-24.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cultul bisericesc Sfânta Liturghie a darurilor înainte sfinţite. Mai târziu, când zelul şi evlavia creştina au început să slăbească, părinţii bisericeşti au fost siliţi să reducă obligativitatea Sfintei Euharistii la intervale ceva mai mari. Azi, în Biserica noastră Ortodoxă s-a stabilit prin Mărturisirea Ortodoxă, principiul ca de patru ori pe an să ne mărturisim şi să ne împărtăşim. Pentru cei progresaţi în viaţa creştină se recomandă împărtăşirea lunară, iar pentru cei de rând rămâne obligaţia absolută de a se mărturisi şi împărtăşi măcar o dată pe an, de preferinţă în timpul Sfântul Patruzecimii sau a Postului mare. S-a ales acest timp,

întrucât şi Mântuitorul a dat ucenicilor Săi Trupul şi Sângele Său înainte de serbarea Paştilor, cerându-le şi lor să facă asemenea. Pe de altă parte, întrucât Sfânta Euharistie actualizează moartea lui Hristos, fiind inseparabilă de sacrificiul morţii Lui, se cuvine ca şi credincioşii, măcar atunci când acest sacrificiu sc serbează în timp, să se ia parte la Masa Sfintei Euharistii, ourâţindu-şi păcatele în timpul marelui Post, timp de pocăinţă şi curăţire, pentru ca înnoiţi duhovnieeşte, să poată sărbători cu veselie marele praznic al învierii lui Hristos, aceasta fiind cea mai mare ocazie de a primi Sfânta Cuminecătură.

Manifestări ale religiei populare. Ritualurile de înmormântare practicate în Ținutul Pădurenilor

Prof. Viorel Guţu

Religia este o componentă deosebit de importantă a culturii unui popor, credinţa fiind unul dintre elementele definitorii ale unei naţii, căci în funcţie de felul credinţei se structurează gândirea, viaţa şi comportamentul oamenilor, ea fiind cea care determină răspunsurile la problemele legate de viaţă, de natură sau de relaţia cu Dumnezeu 1. Viaţa religioasă a românilor se manifestă pe două paliere, total distincte şi anume în cadrul religiei oficiale şi în cadrul religiei populare, existând o deosebire între cele două, între religia practicată prin intermediul Bisericii şi religia practicată de locuitorii din lumea satelor. În cazul religiei practicate prin intermediul Bisericii oficiale „legătura cu Dumnezeu” se exprimă public, prin mijlocirea clerului şi după o anumită rânduială, pe când religia populară, cea care este specifică societăţilor rurale, este practicată neoficial, după credinţe vechi în care se găsesc o serie de practici, rituri şi ritualuri religioase, ce corespund unei nevoii fundamentale a ţăranului, aceea de a fi în comuniune directă

cu divinitatea. Aici sentimentul religios este caracterizat printr-un mod special de manifestare, prin trăiri, gesturi, stări şi comportamente specifice, ce definesc credinţa în lucruri şi locuri magice, credinţa în existenta fiinţelor şi fenomenelor supranaturale, în mituri, legende şi superstiţii, în obiceiuri şi ritualuri de factură populară. Formele de manifestare ale acestor practici religioase au un specific popular, adică poporul a modificat de-a lungul timpului motivele religioase oficiale, iar de aici a rezultat un creştinism specific lumii rurale, creştinism care este practicat de oameni printre ale căror preocupări în domeniul religios nu se găsesc şi cele legate de studiul dogmatic al perceptelor religioase oficiale. Altfel spus, în religia populară, oamenii sunt conştienţi de învăţăturile prescrise de biserica oficială, dar nu au prezenţa de spirit sau formaţia necesară să aprofundeze metodologic aceste învăţături şi de aceea îşi construiesc o religie proprie, o religie în care apar atât superstiţii, practici şi ritualuri magice, cât şi elemente religioase creştine. Din această religie rezultă un „creştinism popular” pe care unii cercetători îl definesc ca fiind „ansamblul de rituri şi practici religioase, conservate mai

614F

Costion Nicolescu, Elemente de teologie ţărănească, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2005, p. 5.

150

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ales în mediile rustice şi transmise din generaţie în generaţie, prin stereotipia gesturilor, repetabilitatea formulelor şi periodicitatea acţiunilor” 2. Aşadar, prin creştinism popular înţelegem creştinismul ce are în componenţă atât elemente păgâne, cât şi credinţe şi practici religioase ce au un fundament creştin, dar nu sunt cuprinse în bazele doctrinei bisericii oficiale, ci sunt numai acceptate de aceasta 3. În viaţa spirituală a satului românesc tradiţional, există de asemenea o serie de activităţi prin care omul încearcă să cunoască natura şi viaţa şi încearcă să dea o explicaţie tuturor fenomenelor care se desfăşoară în jurul său, de aceea el apelează de foarte multe ori la ştiinţa populară şi la mitologie 4. Pentru ţăranul român a apela la aceste două domenii este un lucru firesc, este o activitate prin care el încearcă să găsească răspunsuri la întrebările legate de constituţia lumii şi a vieţii, întrebări despre natura şi formele sale înconjurătoare, despre modul de manifestare a diferitelor fenomene şi despre condiţiile care fac ca ele să apară 5. Astfel, după cum spunea reputatul sociolog şi etnograf Ernest Bernea „în câmpul de cercetare al mitologiei şi ştiinţei populare găsim unul din izvoarele cele mai importante ale viziunii româneşti asupra lumii şi vieţii şi printr-un fond comun tuturor manifestărilor de viaţă, găsim însăşi secretul unităţii sociale, economice şi spirituale ale satului tradiţional, care a străbătut secolele” 6. Viaţa spirituală a satului românesc este dominată de numeroase elemente de natură mistico-religioasă, dintre care cele mai importante sunt reliefate în manifestările unor aşa numite ritualuri de trecere ce marchează ciclurile vieţii unei persoane şi reprezintă în plan spiritual, trecerea de la o etapă la alta, de la un rol sau poziţie socială la alta şi care arată

individului că ceea ce trăieşte în plan religios, are un sens ce-l pune în legătură cu marile mistere ale vieţii. Aceste ritualuri de trecere sunt reprezentate printr-un ansamblu de ceremonii ce marchează o schimbare de statut în viaţa omului, existând astfel ceremonii care se fac cu ocazia naşterii, a copilăriei, a pubertăţii sociale, a logodnei, a căsătoriei, ceremonii funerare săvârşite la înmormântare şi ceremonii de iniţiere în diferite societăţi religioase 7. Fiecare dintre aceste manifestări are un rol şi un scop foarte bine determinat în viaţa religioasă a românilor. Astfel, în cazul ceremoniilor făcute cu ocazia căsătoriei sunt incluse ritualuri pentru fecunditate, la ceremoniile de naştere există ritualuri cu rol de protecţie pentru nou-născut, la ceremoniile funerare se săvârşesc ritualuri care să ajute sufletul celui decedat să se integreze în lumea de dincolo sau să apere familia sau comunitatea de duhurile rele, toate aceste practici având o finalitate ce întregeşte caracterul mistico-religios al acestor acţiuni 8. Dintre ritualurile care au fost traduse în literatura de specialitate prin sintagma riturilor de trecere, cele mai importante în ceea ce priveşte practicile şi formele de manifestare religioasă, dar care au şi o importantă încărcătura emoţională, sunt cele legate de moarte şi de înmormântare. Aceste ritualuri ce comportă gesturi şi practici mistico-religioase, se săvârşesc în credinţa că cei vii pot ajuta sufletul celui decedat să se integreze uşor în lumea de dincolo. Totodată aceste practici au şi menirea să apere familia şi comunitatea de acţiunile nefaste ale duhurilor rele şi a altor fiinţe supranaturale existente în credinţele românilor. De altfel, credinţa în lucruri şi locuri magice, în superstiţii şi fiinţe supranaturale se regăseşte în religia populară ca urmare a neputinţei ţăranului de a explica anumite fenomene care se întâmplă în jurul său, astfel având convingerea că viaţa este marcată de

615F

616F

620F

617F

621F

618F

619F

Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti, Editura Institutului Român de Tracologie, Seria Bibliotheca Thracologică XVIII, 1997, p. 20. 3 Ibidem, p. 21. 4 Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Bucureşti, Editura Vremea, 2006, p. 56. 5 Ibidem, p. 57. 6 Ibidem, p. 63.

Claudia Oana Chivu, Obiceiuri de naştere şi botez în mediul rural, Iaşi, Editura Lumen, 2011, p. 28. 8 Arnold Van Gennep, Ritualurile de trecere, Traducere de Lucia Berdan şi Nora Vasilescu, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 23.

151

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA sfârşitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu 10. O sursă importantă pentru cercetarea religiei populare o reprezintă izvoarele inedite reprezentate de legendele, snoavele şi povestirile religioase, cele care printr-o naraţiune orală ne aduc informaţii despre personajele, sărbătorile, obiceiurile, practicile şi credinţele existente în religia populară. Aceste izvoare chiar dacă sunt apreciate şi au referinţe destul de bune pentru cercetare, nu pot avea decât valoarea unui produs rezervat studiului etnografiei şi folclorului, deoarece este clar că atâta timp cât nu se cunosc sursele, metodologia şi evoluţia acestora nu se poate spune că reprezintă baza unei cercetări sistemice a istoriei religiei populare. O astfel de categorie de surse pentru studiul religiei populare îl reprezintă literatura populară religioasă şi cărţile apocrife 11, care în cea mai mare parte poartă interpretările în variantă populară a Sfintei Scripturi şi care determină atitudini şi sentimente religioase specifice credinţelor populare. Referitor la aceste scrieri apocrife, una dintre cele mai cunoscute fiind cea numită Codex Sturdzanus, un manuscris de texte din secolul al XVI-lea, copiate între 1580 şi 1619 de popa Grigore din Măhaciu din Transilvania şi care cuprinde legende apocrife, hagiografice precum: Legenda Duminicii, Legenda Sfintei Vineri, Călătoria Maicii Domnului în iad, Legenda lui Avram, Apocalipsul Apostolului Pavel şi altele, fiind publicat de Bogdan Petriceicu Haşdeu în volumul al II-lea al lucrării filologice Cuvinte din bătrâni în 1879, iar mai recent de Gheorghe Chivu 12. Textele religioase apocrife din acest Codex au fost studiate şi de către Nicolae Cartojan, care într-o lucrare de-a sa, arată că aceste scrieri sunt copii ale unor texte religioase care au circulat pe teritoriul ţării

forţe malefice; ţăranul începe să creadă că există şi practici magice de contracarare a efectelor acestora. Aceste practici magice sunt tocmai aceste ritualuri mistico-religioase pe care oamenii din lumea satului le fac pentru a da siguranţă activităţilor cotidiene ale vieţii, le fac pentru a-şi exprima credinţele religioase şi pentru a respecta şi a perpetua tradiţiile şi obiceiurile din lumea satului românesc tradiţional. Problematica surselor în cercetarea religiei populare. Fiind rezultatul spontaneităţii şi creativităţii colective, religia populară are un caracter eterogen şi complex, având surse foarte variate care înglobează atât elemente de literatură populară, precum şi practici şi manifestări care sunt incluse în reprezentaţiile din cadrul etnografiei şi folclorului. Aceste manifestări ce sunt reprezentate de sărbători, mituri, legende, superstiţii şi practici religioase neoficiale sunt transmise de cele mai multe ori pe cale orală, fiind perpetuate din generaţie în generaţie în lumea satului tradiţional românesc. Astfel, etnografia şi folclorul se afirmă nu numai ca o expresie autentică de transmitere a tradiţiilor culturale, ci şi ca un important mod de transmitere a spiritualităţii arhaice, a vechilor credinţe în spirite şi lucruri supranaturale, în legende şi eresuri populare. La noi în ţară cele mai multe referiri la aceste legende mitologice au fost consemnate încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea în răspunsurile la chestionarul lingvistico-mitologic al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu (1884) şi în cele ale chestionarului despre tradiţiile populare al lui Nicolae Densuşianu (1893). Însă, sistematizarea acestor chestionare mitologice s-a realizat mai târziu, prin efortul a trei mari folclorişti, respectiv Ion Muşlea şi Ovidiu Bîrlea, care au editat Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui Bogdan Petriceicu Haşdeu 9 şi Adrian Fochi cel care a scris Datini şi eresuri populare de la

6 23F

624F

625F

Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. 11 Cărţi apocrife = cărţi religioase nerecunoscute de biserică, cărţi a căror autenticitate este îndoielnică. 12 Gheorghe Chivu, Codex Sturdzanus. Studiu filologic, studiu lingvistic, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993.

622 F

Ion Muşlea, Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la Chestionarul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.

152

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA noastre şi care conţin legende biblice apocrife şi legende apocaliptice care dezvăluiau „tainele vieţii de dincolo de moarte”. În această lucrare Nicolae Cartojan mai afirmă că un alt cleric, Ioan Românul din satul hunedorean Sânpetru copiază în 1620 un volum cu texte religioase apocrife cunoscut sub numele de Codex Neagoeanus printre care se găseşte şi un text numit Ruzdeniţa cu povestiri despre soarta omului după zodia sub care s-a născut 13. Un aport deosebit în studiul religiei populare la avut şi Simion Florea Marian, cel care a valorificat cel mai bine sursele de tradiţie din cultura populară, inclusiv cea religioasă, cea cu origini adânci în spiritualitatea arhaică românească. Atât prin culegerile folclorice, cât mai ales în studiile sale etnografice, Simion Florea Marian aduce din cultura populară mărturii de tradiţie religioasă variate şi pline de semnificaţie religioasă în contextul tematicii abordate. Materialul folcloric şi etnografic cules de către el deschide posibilităţi nelimitate în reconstrucţia obiceiurilor, riturilor şi credinţelor străvechi, iar precizările coordonatelor cronologice a informaţiilor lui, deschide noi căi de cercetare a evoluţiei vieţii religioase a poporului român. El îşi desfăşoară activitatea pe două direcţii principale şi anume: pe valorificarea aspectelor religiei populare, prin culegeri folclorice precum Descântece poporane române, editată la Suceava în 1886, Vrăji, farmece şi desfaceri editată la Bucureşti în 1893 sau Tradiţii poporane române din Bucovina apărută la Suceava în 1897 şi altele. De asemenea, el a fost preocupat de elaborarea unor sinteze complexe despre cultura românească, sinteze în care se regăsesc elemente definitorii ale religiei populare, iar aici amintesc ciclul de Studii etnografice reprezentate de Nunta la români publicată la Bucureşti în 1890, Înmormântarea la români şi Naşterea la români, ambele editate la Bucureşti în 1892.

Lucrările lui Simion Florea Marian constituie şi astăzi o sursă-reper de informaţie pentru cei ce vor să studieze religia populară, deoarece opera sa sintetizează datini, credinţe, practici şi manifestări ale religiei practicate în lumea satului ce are ca sursă ethosul popular românesc, adică acea totalitate de norme şi valori pe care o comunitate tradiţională rurală le trăieşte şi le practică, toate acestea fiind după cum am mai spus, descrise în opera lui Simion Florea Marian, operă care a fost reeditată în mai multe ediţii, ultimele dintre reeditări fiind chiar recente 14. Chiar dacă Simion Florea Marian prezintă datinile, obiceiurile, ritualurile şi credinţele românilor într-o manieră descriptivă, fără o bază metodologică profundă, el face totuşi o cercetare sistematică, deoarece citează sursa de origine a acestor informaţii, modul de manifestare a religiei populare şi chiar înfăţişează reprezentarea în arta şi cultura religioasă a elementelor religiei populare. Aceste caracteristici ale autorului vădesc un spirit larg de cunoaştere a fundamentelor religiei şi în speţă a celei de factură creştin-populară, el semnalează originile străvechi ale acesteia, prin trimiteri către sursele de concepţie primare şi către formele arhaice de manifestare ce s-au materializat în tradiţia poporului nostru. Lucrarea Elenei Niculiţă Voronca Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică 15 este deosebit de importantă, atât prin bogăţia şi diversitatea textelor cuprinse, cât şi prin preocuparea autoarei de a reproduce cât mai fidel oralitatea, adică de a nu omite ori a adăuga nimic în text, chiar dacă i s-a părut „ceva naiv” în ceea ce spun cei anchetaţi în legătură cu aceste credinţe populare, opera în sine a acestei autoare fiind un model de originalitate în ceea ce priveşte problematica surselor.

626F

627F

628 F

Simion Florea Marian, Naşterea la români. Nunta la români. Înmormântarea la români (3 volume), Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2009. 15 Elena Niculiţă - Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Vol. I, Ediţie îngrijită de Victor Durnea, Iaşi, Editura Polirom, 1998.

Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974, p. 21.

153

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Ritualurile de înmormântare practicate în localităţile Lunca Cernii de Sus şi Hăşdău din judeţul Hunedoara În urma unei cercetări pe care am făcut-o în două localităţi din judeţul Hunedoara, am putut obţine importante informaţii referitoare la ritualurile de înmormântare ce se practică în această zonă din sud-vestul judeţului, în Ținutul Pădurenilor. Cu această ocazie am putut observa similitudinile, dar şi deosebirile existente în cadrul ritualurilor de înmormântare ce sunt practicate în cele două localităţi, făcând o analiză comparativă cu ritualurile practicate în alte zone din ţară. Localităţile vizate pentru studiu au fost Hăşdău şi Luna Cernii de Sus, aflate la 32, respectiv 51 kilometri de municipiul Hunedoara, iar interlocutorii pe care i-am abordat pentru elaborarea acestui studiu au fost Ana Rădos de 74 de ani din Hăşdău, respectiv Saltiţa Ştefănescu de 68 de ani şi Cornel Prejban de 71 de ani din localitatea Lunca Cernii de Sus. În această zonă, ritualurile ce sunt incluse ultimei treceri majore din viaţa omului, au o serie de momente distincte, existând astfel ritualuri ce sunt efectuate imediat după deces, ritualuri efectuate înainte de momentul înmormântării sau imediat după înmormântare, precum şi ritualuri efectuate pe parcursul anului sau cu ocazia sărbătorilor dedicate morţilor. Secvenţial, aceste ritualuri se împart şi ele în mai multe etape, fiecare având momentele sale distincte ce cuprind gesturi şi acţiuni mistico-religioase ce sunt săvârşite după nişte reguli ce au fost transmise din generaţie în generaţie. Astfel, atunci când un om trage să moară grija celor din jur este să-i aprindă o lumânare şi să aştepte, fiind păcat să se strige numele muribundului în momentele ieşirii sufletului. Se consideră că acest strigăt poate întoarce sufletul înapoi, suflet care nu-şi va mai găsi astfel odihna şi va încerca să se întoarcă mereu în lumea pământeană. Aceasta credinţă despre deturnarea sufletului de la calea lui firească, se întâlneşte atât în zone mai îndepărtate de Hunedoara, precum Moldova şi

Părerile specialiştilor asupra acestei lucrări sunt împărţite, în sensul ca etnologul Romulus Vuia consideră că Elena Niculiţă-Voronca nu avea suficientă pregătirea ştiinţifică, pe când etnologul Ovidiu Bârlea spune despre această lucrare că este „cea mai reprezentativă pentru acest colţ al Moldovei de Sus” 16. Oricare ar fi părerile specialiştilor, Datinile şi credinţele poporului român este o operă deosebit de importantă, deoarece spre deosebire de unele lucrări publicate în aceiaşi perioadă, masiva operă a Elenei Niculiţă Voronca nu a rezultat din antologarea altor lucrări, ci a fost elaborată prin culegere direct de la sursă. Şi reputatul etnolog Ion Ghinoiu este preocupat de manifestările religiei populare, arătând sursele din care se trag credinţele populare, astfel că într-una dintre lucrările sale, el abordează fascinantul sincretism păgâno-creştin din religia populară românească, făcând şi o amplă prezentare a celor două calendare, cel bisericesc, oficial şi cel popular, ce au coexistat în satul romanesc până în secolul al XX-lea 17. O altă lucrare importantă a reputatului specialist în cultura populară Ion Ghinoiu este lucrarea Lumea de aici, lumea de dincolo 18, un important studiu despre religia populară românească, religie pe care autorul o plasează permanent într-un studiu comparativ cu alte religii, încercând în acelaşi timp să dea o explicaţie întrebărilor pe care şi le pun oamenii despre viaţă şi moarte. Cu alte cuvinte, această lucrare este un studiu al obiceiurilor populare culese din cântece, mituri şi legende populare româneşti şi prin care sunt prezentate concepţiile ţăranului român despre viaţa pământeană şi viaţa din lumea de dincolo. 629F

630F

631 F

Ibidem, Introducere de Lucia Berdan, p.16. Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Editura Elion, 2006, p. 8. 18 Idem, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999. 17

154

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Bucovina, dar şi în zone mai apropiate precum Banatul 19. După cum am mai spus, în această zonă, aprinderea lumânării pentru cel intrat în „ceasul morţii” reprezintă una dintre cele mai importante îndatoriri pe care oamenii o au faţă de muribund, considerându-se că moartea acestuia fără a avea lumină, este un mare păcat. În cele doua localităţi există credinţa că este bine ca aprinderea lumânării să fie făcută de către cineva care nu este rudă apropiată cu cel ce „trage să moară”, existând convingerea că dacă acest lucru ar fi făcut de cineva de-al casei, din milă sufletul nu ar vrea să iasă, iar bolnavul se va chinui înainte să moară. De fapt, această credinţă este întâlnită la locuitorii multor alte zone din ţara noastră, fiind amintită şi de către Simion Florea Marian întruna din lucrările sale 20 , dar şi de Gail Kligman 21. După momentele următoare ieşirii sufletului, în familia celui decedat se declanşează o serie de ritualuri ce au menirea să asigure integrarea celui dispărut în lumea de dincolo. Aceste ritualuri se încep cu scalda mortului, ce trebuie făcută înainte ca trupul celui decedat să se răcească. Spălarea sau scăldatul mortului se face în camera unde a avut loc decesul; dacă decedatul este bărbat spălarea se va face de către doi bărbaţi, iar dacă este femeie se va face de către două femei, scopul simbolic al acestei spălări fiind de a-l spăla pe decedat de păcatele pe care le-a săvârşit de-a lungul vieţii, pentru ca el să meargă cu sufletul şi trupul curat în Împărăţia Cerească. Gail Kligman confirmă că spălatul mortului se face de persoane de acelaşi sex, care nu trebuie să fie rude cu decedatul 22. Acest ritual de spălare al mortului cu apă curată este asemănător în ambele localităţi, existând însă o particularitate distinctă în Hăşdău, în sensul că după ce a fost spălat cu apă, mortul mai este

spălat şi cu apă sfinţită care aduce aminte de apa botezului, dar şi cu vin ce simbolizează sângele Mântuitorului devenit element al sacrificiului suprem pentru iertarea păcatelor. Acest ritual de spălare al mortului cu vin este singular în această zonă, el neexistând în practicile rituale ale locuitorilor din alte localităţi ale Hunedoarei. După spălare se are grijă ca apa folosită la scăldat, să fie aruncată într-un loc ferit unde nu calcă nici oamenii, nici animalele, deoarece există credinţa că această apă ar avea în ea toate păcatele pe care le-a avut decedatul, păcate care au fost curăţate odată cu spălarea ritualică. Aruncatul apei este confirmat şi de Gail Kligman, care spune că „oamenii au grijă să o arunce într-un colţ al proprietăţii, unde nu pune nimeni piciorul […]” 23. De asemenea, în ambele localităţi, oala cu care s-a turnat apa pentru scăldă se sparge sau se aruncă într-un loc ferit, existând în acest caz o deosebire faţă de alte localități din Ţinutul Pădurenilor unde există o practică ritualică de umplere cu nisip a acestei oale, în credinţa că păcatele celui decedat sunt astupate şi el se va înfăţişa fără de păcate înaintea lui Dumnezeu 24. Tot în această zonă se obişnuieşte ca hainele în care a fost îmbrăcat defunctul precum şi aşternutul patului în care a murit să fie arse, existând credinţa că astfel sunt distruse toate faptele rele făcute de decedat cât timp a fost în viaţă. După ce mortul a fost spălat, el este îmbrăcat cu haine noi, este pus în sicriu cu privirea spre răsărit, deoarece se crede că de acolo va veni Hristos la învierea tuturor. Îmbrăcarea mortului cu haine noi are o conotaţie religioasă, crezându-se că aceste haine simbolizează veşmintele cele noi ale sfinţeniei, cu care decedatul se va înfăţişa lui Dumnezeu la ziua Judecăţii de Apoi. După ce decedatul este îmbrăcat, i se aşează mâinile pe piept în cruce, întotdeauna dreapta peste stânga, iar în palma dreaptă se pune o cruce mică din ceară şi douăzeci şi patru de monede cu care mortul să-şi plătească vămile

632F

636F

633F

634F

637F

635F

Ioan Viorel Boldureanu, Credinţe şi practici magice în Banat, Timişoara, Editura Brumar, 2001, p. 43. 20 Simion Florea Marian, Înmormântarea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2009, p. 29. 21 Gail Kligman, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 121. 22 Ibidem, p. 122.

Ibidem, p. 122. Rusalin Işfănoni, Pădurenii Hunedoarei, Deva, Editura Mirabilis, 2006, p. 281. 24

155

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA pe lumea cealaltă. Acest ritual de punere a monezilor în palma dreaptă se practică numai în localitatea Hăşdău, pe când la Lunca Cernii, banii pentru plătitul vămilor, respectiv patruzeci de monede, se pun în sicriu alături de mort. Vedem deci că există diferenţe între aceste două localităţi, chiar dacă ele sunt apropiate geografic, existând însă şi asemănări în ceea ce priveşte aceste practici ritualice, cu zone mai îndepărtate, precum Muntenia, Moldova sau Banat 25. Anunţul decesului se face prin intermediul clopotului de la biserică, care este tras într-un anumit fel, unanim recunoscut de către comunitate, dar ceea ce este caracteristic acestor două localităţi este faptul că aici nu există bocitoare specializate care să „bocească mortul” aşa cum există în alte sate din din Ţinutul Pădurenilor precum Lelese, Bătrâna, Bunila, Cerbăl sau Cerişor. După cum am specificat în aceste doua localităţi Lunca Cernii și Hăşdău, nu există bocitoare specializate, aici morţii fiind jeliţi de către familie, rude şi prieteni, fără a exista însă un repertoriu anume, bocetele fiind adaptate spontan în funcţie de trăirea fiecăruia. După pregătirea mortului urmează confecţionarea aşa-numitei lumânări de stat (Hăşdău) sau lumânarea mortului (Lunca Cernii), o lumânare făcută din aţă de cânepă şi ceară topită, ce are lungimea trupului decedatului şi care este confecţionată în formă de spirală. Ea se aprinde şi se lasă să ardă permanent cât mortul este privegheat în casă, iar după ce se face înmormântarea, la Lunca Cernii, această lumânare este stinsă şi este reaprinsă la parastasul de patruzeci de zile când este lăsată să ardă complet. La Hăşdău ritualul este oarecum diferit, în sensul că după ce este lăsată să ardă permanent în timpul priveghiului, înainte de plecarea mortului spre groapă, această lumânare este împărţită în cinci bucăţi, una se pune mortului în mână când se porneşte cu el la groapă, iar patru bucăţi sunt puse în fiecare colţ al sicriului. Această lumânare specială se confecţionează

în toate zonele din ţara noastră, ea având însă diferite denumiri precum: toiag în Bucovina şi Moldova, lumina de stat în Banat, privighitoare în diferite părţi ale Transilvaniei sau pur şi simplu stat în Muntenia 26. Un alt ritual mistico-religios care se face în această zonă este legarea mortului de mâini şi de picioare cu o sfoară numită piedică, scopul acestei „legări” fiind credinţa că astfel împiedică pe cel decedat să se reîntoarcă acasă după ce este înmormântat. Aşezarea mortului în sicriu este iarăşi un ritual mistico-religios foarte important deoarece de buna lui realizare depinde integrarea celui decedat în lumea de dincolo şi chiar integritatea fizică şi spirituală a familiei şi a comunităţii. Spun aceasta deoarece în aceste comunităţi săteşti mai există încă temerea ca cel înmormântat să nu se facă strigoi şi să facă rău celor rămaşi. Pentru a preîntâmpina acest lucru, în sicriu alături de mort, se pun diverse obiecte cu statut apotropaic, respectiv: seceră, furca de tors, seminţe de mac, rug de mure, obiecte care în credinţa populară dau de lucru celui decedat, care astfel nu mai are timp să iasă din mormânt şi să facă rele. Tot în sicriu se obişnuieşte să se pună obiectele folosite la toaleta mortului, respectiv pieptenele cu care a fost pieptănat, săpunul folosit la spălat, briciul sau aparatul de ras, foarfeca cu care i s-au tăiat unghiile, oglinda sau alte obiecte personale precum ochelarii, bastonul şi altele, toate fiind puse cu convingerea că tot ce a avut contact cu defunctul capătă valoare nefastă pentru cei rămaşi. Ce este totuşi interesant la aceste doua localităţi este faptul că deşi sunt situate în același Ținut al Pădurenilor, aici nu se cunoaşte practica magică numită pusul păpuşilor negre în sicriu şi care în alte sate din zonă precum Roșcani, Bătrâna sau Merișor, se făcea cu convingerea că fiecare astfel de păpuşă pusă în sicriu, devenea substitutul fiecărui membru al familiei şi prelua astfel acţiunile nefaste ale duhurilor rele. Dar după cum am mai amintit, deși această practică este

639F

638F

Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, p. 62.

156

Ibidem, p.115.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA des întâlnită la ,,pădureni” 27 , în localităţile supuse cercetării de faţă, acest ritual nu este cunoscută, ceea ce demonstrează că și între localități din aceiași zonă, ritualurile magicoreligioase,pot fi diferite. Priveghiul sau „păzitul mortului” se face atâta timp cât decedatul este în casă, adică timp de trei zile şi doua nopţi, priveghiul având deopotrivă o însemnătate atât spirituală, cât şi una socială prin faptul că oamenii îşi arată solidaritatea faţă de familia celui dispărut, venind să aline durerea celor îndoliaţi, dar şi să cinstească memoria celui care a decedat. În timpul priveghiului mortul nu se lasă nici o clipă singur, deoarece există credinţa că Diavolul vine la mort, sub diferite înfăţişări, pentru a-i fura sufletul şi de aceea decedatul este permanent privegheat, ziua de cei care lau scăldat sau de rudele mai în vârstă, iar noaptea de către oamenii din sat. În timpul priveghiului se redau aspecte din viaţa celui decedat, se discută cu rudele despre organizarea înmormântării, se povestesc diferite aspecte ale vieţii cotidiene, iar cu ceva timp în urmă, am înţeles de la interlocutorii mei, la priveghi se organizau chiar anumite jocuri, care erau practicate în special de către cei tineri. Această practică a priveghiului este întâlnită în mai multe zone din ţară, fapt confirmat şi de către etnograful Simion Florea Marian care arată într-o lucrare de a sa, că acest obicei se întâlneşte atât la locuitorii din Bucovina şi Moldova, cât şi la cei din Transilvania şi Ţara Românească, adevărata origine a priveghiului trebuind căutată în timpurile cele mai importante ale 28 antichităţii . O altă practică ritualică ce a existat în aceasta zonă, era aceea a împodobirii bradului de înmormântare, practică care se făcea atunci când decedatul era o persoană tânără, indiferent dacă era bărbat sau femeie şi care din păcate nu mai se practică în ultimul timp în zonă. Ritualul începea cu aducerea bradului din pădure de către doi bărbaţi, aceştia fiind întâmpinaţi de către un grup de femei, grup ce

avea în componenţă întotdeauna un număr impar de femei văduve, ce cântau un cântec specific numit cântecul bradului. Acest cântec avea în localitatea Hăşdău următoarea variantă de început: „Un tânăr voinic ne-o poruncit, să te întrebam, brăduţ ’năltuţ/ ce ai gândit/ de teai coborât, din capăt de munte/ cu vârfu' nainte ?/ - După mine au venit/ nouă voinici/ cu nouă topoare/ ca să mă doboare. Şi pe umăr mă luară/ şi în sat să mă coboară. Şi m-or dus la lină fântână/ mijloc de grădină/ vântul să mă bată/, cetina să-mi cadă”. Şi în localitatea Lunca Cerni a existat până în urmă cu circa 30 de ani acest cântec al bradului, brad ce era adus din pădure, transportat la locuinţa decedatului și împodobit în ziua înmormântării, de către tinerele fete cu hârtie colorată şi cu ciucuri de lână în diferite culori, iar după înmormântare era înfipt în pământ, alături de cruce la căpătâiul decedatului. Acest obicei de a pune brad la înmormântarea oamenilor tineri este atestat, după cum spune și etnologul Ion Ghinoiu, pe întreg spaţiul locuit de români 29. Astfel, bradul este purtătorul unui complex de simboluri mistico-religioase, fiind prezent în fiecare din cele trei momente cheie din viaţa omului, respectiv la naştere, la căsătorie şi la moarte. La Lunca Cernii de Sus, în dimineaţa înmormântării, se desemnează oamenii care vor face groapa mortului, aşa numiţii glumiţaşi, unul dintre va lua măsura copârşeului adică a sicriului, cu o nuia din lemn de alun, pe care după ce face măsurătoarea, o va rupe şi o va aruncă în groapă. Pentru acest ritual, el va primi de la rudele decedatului ,după înmormântare, un prosop şi o cană mai mare de sticlă numită bocală. În această localitate numărul oamenilor care sapă groapa decedatului trebuie să fie întotdeauna impar, de obicei punându-se între 15-17 glumiţaşi ce vor primi şi ei după înmormântare prosoape ţesute în casă. În cealaltă localitate, Hăşdău, obiceiul este asemănător, numai că aici numărul oamenilor care fac groapa este mai mic şi ei se numesc gropaşi, în loc de glumiţaşi. Pregătirea pentru înmormântare se începe prin

640F

642F

641F

27 28

Rusalin Işfănoni, Pădurenii Hunedoarei, p. 291. Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, p.147.

157

Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, p. 277.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA scoaterea sicriului din casă cu ajutorul a patru bărbaţi, care au de grijă ca mortul să fie scos cu picioarele înainte, moment în care rudele celui decedat execută un ritual mistico-religios ce constă în închiderea şi deschiderea ritualică de trei ori a uşii, după ieşirea mortului. Acest ritual este amintit și de Gail Kligman care spune că „de îndată ce sicriul a depăşit pragul casei, uşa este închisă de trei ori, pentru siguranţă” 30. Prin executarea acestei practici se urmăreşte ruperea oricărei legături dintre mort şi lumea celor vii şi se încearcă îndepărtarea din locuinţa familiei a prezenţei oricărui spirit malefic. Sicriul este aşezat apoi pentru slujbă, în faţa casei, urmând ca după efectuarea acesteia de către preot, rudele şi prietenii celui decedat, să-i dea acestuia sărutarea cea de pe urmă sau sărutarea mortului, ea reprezentând semnul iertării şi al împăcării, momentul prin care cei vii îşi iau rămas bun de la cel decedat. În timpul efectuării acestui ritual, în zonă există tradiţia să se pună bani în sicriu lângă mort, pentru ca acesta să-şi plătească vămile de pe lumea cealaltă. Înainte de plecarea mortului spre groapă, legăturile cu care a fost „legat” mortul se desfac şi se dă de pomană peste sicriu o găină, a cărei creastă se taie puţin şi cu sângele astfel obţinut se unge puţin colţurile sicriului. Această practică de ungere cu sângele găinii se întâlneşte numai la Lunca Cernii, nu şi la Hăşdău, iar semnificaţia acestui gest este apropiat acelui obicei al datului găinii peste sicriu ce este consemnat şi în multe zone ale ţării, de acest el amintind şi folcloristul Simion Florea Marian în lucrarea Înmormântarea la români 31. Înainte de plecarea mortului spre groapă, la Lunca Cernii se pune la fereastra casei celui decedat, un pahar cu vin şi unul cu apă, cu credinţa că sufletul celui decedat va veni şi va bea din aceste pahare. Şi la Hăşdău există această credinţă a adăpării sufletului, dar aici nu se pune vin, ci numai apă într-o cană, care nu se pune la fereastră, ci se lasă pe masa din casă. La ieşirea mortului din curte

rudele mortului dau de pomană celor participanţi, câte un colac şi o lumânare, rostind formula: să fie de sufletul lui (numele decedatului), iar aceştia rostesc „Să fie primit. Dumnezeu să-l ierte!” Plecarea la groapă se face în alai într-o anumită ordine: întâi praporii, urmaţi de preoţi, după aceea femeile cu bradul, dacă decedatul a fost tânăr, în urma acestora aflând-se carul mortuar, rudele şi prietenii decedatului. Alaiul este încheiat de două femei care la fiecare răspântie de drum, atunci când se face o odihnă (un popas) pentru ca preotul să citească mortului din Evanghelii, execută un ritual specific numit semănatul mortului. În ambele localităţi la înmormântare, una dintre cele două femei seamănă apa în urma mortului, adică cu o lingura se aruncă apă dintr-o cană; prin această practică se crede că se oferă apă sufletului atunci când va trece prin vămile cerului şi totodată se spală locul pe unde trece mortul, ştergându-se orice urmă a drumului de întoarcere. În ceea ce priveşte ritualul săvârşit de cea de-a doua femeie, între cele doua localităţi există o singură deosebire, astfel la Luna Cernii, această femeie merge după mort, având asupra ei o cană în care sunt amestecate seminţe de mac şi tărâţe de grâu, din care presară la fiecare oprire, pe când la Hăşdău se foloseşte numai mac, nu şi tărâţe de grâu. Însă în ambele cazuri, acest ritual se face în credinţa că procedând astfel se dă de lucru celui decedat şi în cazul în care ar vrea să se întoarcă acasă, să zăbovească în numărarea acestor boabe de mac şi să piardă drumul. Momentul efectiv al înhumării este momentul cel mai tensionat al ritualului de înmormântare, familia îndoliată şi cei prezenţi conştientizând, la modul acut, despărţirea de cel decedat. Când trupul celui decedat a fost adus la groapă, preotul face o slujbă prin care se cere lui Dumnezeu să odihnească sufletul celui dispărut şi să-i ierte toate greşelile făcute. După ce sicriul este acoperit cu pământ, se dau de pomană colaci, această practică fiind amintită și de Gail Kligman care confirmă că „toţi cei care participă la înmormântare trebuie să ia cu ei un colăcel pentru sufletul

643F

644 F

30 31

Gail Kligman, Nunta mortului, p. 136. Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, p.197.

158

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA mortului” 32. Astfel s-a împământenit credința că acest colac este „oferit ca semn al ospitalităţii mortului” 33. După ce se vine de la groapă, la casa decedatului se face masa mortului, o cină la care trebuie să participe cei care au condus pe mort la groapă şi unde preotul binecuvântează bucatele ce vor fi servite în amintirea mortului. Pomenile celui decedat se fac în aceste două localităţi la trei zile, la şase săptămâni, la o jumătate de an şi la un an. Referitor la pomenile sau parastasele pentru cel mort, Gail Kligman afirmă că „mesele comemorative sunt oferite la încheierea funeraliilor şi apoi la trei zile, nouă zile, şase luni şi un an după eveniment, la fel ca şi în zilele consacrate memoriei colective, precum ziua morţilor […]” 34. Există obiceiul ca din momentul în care a murit cineva şi până la parastasul de şase săptămâni, o femeie văduvă să execute un ritual numit căratul apei, un ritual ce constă în căratul a patruzeci şi patru de găleţi cu apă la diferite gospodarii. Deosebirea este că la Hăşdău acest ritual se numeşte izvorul mortului şi se face în timp de trei săptămâni de la deces, iar la Lunca Cernii se numeşte slobozitul apei şi se face în timp de până la şase săptămâni de la deces. Acest ritual este întâlnit în multe zone ale ţării, el fiind amintit şi de către folcloristul Simion Florea Marian, care în lucrarea Înmormântarea la români consemnează : „În unele părţi din Ţara Românească este datina ca în aceeaşi zi, în care s-a făcut înmormântarea şi anume nemijlocit după comândare, să se rânduiască o fată care să ducă apa pe la case, în decurs de şase săptămâni, pentru sufletul celui mort” 35. Vedem deci că acest ritual al căratului apei este foarte cunoscut în religia populară, scopul lui fiind acela de a oferi apă sufletului celui decedat înainte de plecarea pe lumea cealaltă. După ce s-au cărat cele patruzeci şi patru de găleţi cu apă, urmează o practică numită datul drumului la izvor, care în ambele

localităţi constă în confecţionarea unei cruci din două scânduri de brad în care se înfig patru lumânări aprinse la colţuri, plus una în mijloc; se împodobeşte această cruce cu flori şi i se dă drumul pe o apă curgătoare, acest ritual reprezentând faptul că a fost terminat căratul apei mortului şi sufletul poate pleca în cealaltă lume. După cum se poate observa, în această zonă a Hunedoarei, chiar dacă unele ritualuri de înmormântare au dispărut din practica efectivă şi nu mai sunt executate ca înainte, totuşi ele sunt evocate de cei mai în vârstă şi conştientizate ca făcând parte din obiceiurile vechi, specifice spiritualității creștine a românilor. Bibliografie Avram, Vasile, Constelaţia magicului – o viziune românească asupra misterului existenţial, Sibiu, Lucrare editată prin Universitatea Creştină Năsăud, 1994. Idem, Creştinismul cosmic - o paradigmă pierdută? Mit şi tradiţie în ortodoxia românească, Sibiu, Editura Saeculum, 1999. Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Bucureşti, Editura Vremea, 2006. Idem, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997. Boldureanu, Ioan Viorel, Credinţe şi practici magice în Banat, Timişoara, Editura Brumar, 2001. Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, vol. I, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1974. Chivu, Claudia Oana, Obiceiuri de naştere şi botez în mediul rural, Iaşi, Editura Lumen, 2011. Chivu, Gheorghe, Codex Sturdzanus. Studiu filologic, studiu lingvistic, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993. Descântece poporane române, Suceava, 1886, Vrăji, farmece şi desfaceri, în Anuarul Academiei Române 1893, seria II , tom XV, Bucureşti, 1893. Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile si folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.

645F

646F

647F

648F

Gail Kligman, Nunta mortului, p. 123. Ibidem, p. 113. 34 Ibidem,, p. 113. 35 Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, p. 295. 33

159

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Fochi, Adrian, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densuşianu, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999. Idem, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Bucureşti, Editura Elion, 2006. Işfănoni, Rusalin, Pădurenii Hunedoarei, Deva, Editura Mirabilis, 2006. Kligman, Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania, Iaşi, Editura Polirom, 1998. Marian, Florea Simion, Înmormântarea la Romani, Studiu etnografic, Bucureşti, Editura Saeculum Vizual, 2009. Idem, Naşterea la români. Nunta la români. Înmormântarea la români (3 volume), Bucureşti, Editura Saeculum Vizual.

Idem, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Bucureşti, 1898-1901. Micu, Samuil, Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor, Introducere de Cornel Câmpeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963. Muşlea, Ion, Bîrlea Ovidiu, Tipologia folclorului din răspunsurile la Chestionarul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970. Nicolescu, Costion, Elemente de teologie ţărănească, Bucureşti, Editura Vremea XXI, 2005. Niculiţă-Voronca, Elena, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Vol. I, Ediţie îngrijită de Victor Durnea, Iaşi, Editura Polirom, 1998.

Cifrele bastonaşe chinezeşti În Antichitatea chineză au apărut şi cifrele propriu-zise formate din bastonaşe(liniuţe orizontale şi verticale) care au provenit din procedeele de calcul manual cu ajutorul bastonaşelor(beţişoare de 10-15 cm lungime şi aproximativ 0,5 cm diametru). Pentru a scrie un număr prin această metodă, chinezii aranjau bastonaşele pe o tablă liniată sau pe un caroiaj şi distribuiau corespunzător bastonaşele începând de la dreapta spre stânga cu coloana unităţilor, până când obţineau reprezentarea numărului într-o numeraţie zecimală şi poziţională asemănătoare celei folosite de noi astăzi. Acest sistem de numeraţie foloseşte o serie de combinaţii sistematice de linii orizontale şi verticale pentru a reprezenta cele nouă unităţi. Simbolurile pentru numerele de la 1 la 5 folosesc un număr corespunzător de linii verticale una lângă alta, iar simbolurile pentru numerele 6, 7, 8 şi 9 sunt reprezentate de o linie orizontală perpendiculară pe 1, 2, 3 sau 4 linii verticale, după cum se poate observa şi din imaginea următoare:

Prof.drd. Lupu Gianina

Fig.1.1. Reprezentarea primelor nouă cifrebastonaşe ale sistemului de numeraţie chinez cu ajutorul liniilor verticale[după Georges Ifrah, The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of the Computer, Published by John Wiley& Sons,Inc,New York, 2000.] Detalii despre acest procedeu de calcul ne-au parvenit doar începând cu secolul al-II-lea î.Hr., însă cifrele-bastonaşe figurează pe inscripţii în bronz şi pe monede, cu multe secole înaintea erei noastre. Deşi este ingenios, acest sistem lasă loc unei serii de ambiguităţi. În primul rând cei care folosesc acest sistem tind să aşeze liniuţele verticale din diferitele ordine de magnitudine una lângă alta. Astfel, 160

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Fig.1.3. Reprezentarea cifrelor-bastonaşe chinezeşti în funcţie de puterile pare sau impare pe care le au multiplii lui 10 [după Rene Taton, Istoria generală a ştiinţei, vol. I, Ştiinţa antică şi Medievală. Ştiinţa în Orientul

de exemplu, notaţia pentru numărul 12 poate fi confundată cu cea pentru numărul 3 sau 21. Chinezii au găsit însă o soluţie şi la această problemă, introducând un al doilea sistem de reprezentare a unităţilor, analog cu primul, dar format din linii orizontale în locul celor verticale. Astfel primele 5 numere erau reprezentate de numărul corespunzător de linii orizontale, iar numerele 6,7,8 şi 9 prin ridicarea unei bare verticale(cu valoarea simbolică de 5) în vârful a 1, 2, 3 sau 4 linii orizontale, după cum sunt ilustrate şi în imaginea de mai jos:

Antic,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.] Această măsură nu rezolvă toate problemele cifrelor-bastonaşe chinezeşti pentru că matematicienii chinezi n-au folosit un semn special pentru zero timp de încă câteva secole. Nereprezentarea simbolurilor din ordinele care lipsesc, a dat şi ea naştere la confuzii. La început a fost lăsat un spaţiu liber unde lipseau caracterele dar această soluţie nu a fost eficientă pentru că, spre exemplu, numere ca 764, 7 064 şi 70 640, puteau foarte uşor să fie confundate după cum demonstrează şi imaginea de mai jos: Fig.1.4. Reprezentarea numerelor 764, 7 064 şi 70 640 fiind utilizat un spaţiu liber în loculcifrei zero[după Georges Ifrah, The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of the Computer, Published by John Wiley& Sons,Inc,New York, 2000.]

Fig.1.2. Reprezentarea primelor nouă cifrebastonaşe ale sistemului de numeraţie chinezcu ajutorul liniilor orizontale pentru a evita confuziile între anumite numere[după Georges Ifrah, The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of

the Computer, Published by John Wiley& Sons,Inc,New York, 2000.] Pentru a evita definitiv erorile, bastonaşele din coloanele de ordin impar, începând cu coloana unităţilor, erau orientate vertical, iar cele din coloanele de ordin par, orizontal. Astfel existau două tipuri de cifre: unul pentru unităţi şi pentru puterile impare ale lui 10: sute, zeci de mii, milioane, etc. şi altul pentru puterile pare ale lui 10: zeci, mii, sute de mii, zeci de milioane, etc. după cum observăm şi din imaginea de mai jos:

Pentru a evita aceste ambiguităţi unii matematicieni au folosit sistemul de numeraţie tradiţional pentru a indica diferitele puteri ale lui 10. Astfel că numerele ca 70 640 şi 76 400 erau reprezentate ca în imaginea de mai jos: Zeci

Sute

Zeci de mii

Fig.1.5. Reprezentarea numerelor 76 400 şi respectiv 70 640 prin combinarea cifrelorbastonaşe cu simboluri ale sistemului de numeraţie tradiţional[după Georges Ifrah, 161

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of the Computer, Published by John Wiley& Sons,Inc,New York, 2000.]

care se bazează pe un principiu hibrid aditivmultiplicativ.

Alţi matematicieni îşi aşezau numerele în căsuţele unui tabel şi lăsau câte o căsuţă goală pentru fiecare ordin de magnitudine unde lipseau caracterele după cum se poate observa şi din imaginile de mai jos:

Bibliografie: 1. Georges Ifrah, The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of the Computer, Published by John Wiley& Sons,Inc,New York, 2000. 2. Rene Taton, Istoria generală a ştiinţei, vol. I, Ştiinţa antică şi Medievală. Ştiinţa în Orientul Antic,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Fig.1.6. Reprezentarea numerelor 76 400 şi respectiv 70 064 prin aşezarea cifrelorbastonaşe într-un tabel unde coloanele care corespund cifrei zero erau lăsatelibere[după Georges Ifrah, The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of the Computer, Published by John Wiley& Sons,Inc,New York, 2000.] Abia din secolul VIII d.Hr., chinezii au început să folosească un semn special( desenat ca un mic cerculeţ) pentru a marca lipsa caracterelor, idee care a ajuns la ei fără îndoială datorită influenţei civilizaţiei indiene. O dată rezolvată această problemă, cunoştinţele matematice ale chinezilor au ajuns la un grad de perfecţiune similar cu cel din zilele noastre. În concluzie, o întrebare firească care se pune referitoare la existenţa cifrelorbastonaşe chinezeşti, este de ce aceştia au preferat acest mod de reprezentare a cifrelor încă din Antichitate în detrimentul sistemului tradiţional, în ciuda faptului că dădea naştere la numeroase confuzii şi ambiguităţi? După părerea mea, o explicaţie în acest sens ne poate oferi faptul că cifrele-bastonaşe erau mai uşor de reprezentat în scris decât ideogramele sistemului tradiţional şi cu ajutorul acestui sistem de numeraţie se puteau efectua mai uşor calculele matematice pentru că este zecimal şi poziţional, spre deosebire de sistemul de numeraţie tradiţional chinezesc

162

ASOCIAลขIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMร NIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

163

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

CUPRINS Andrei NISTOR dr. Ciprian Drăgan prof. dr. Mircea Măran Andrei Nistor prof. Petric Călin Dorin prof. dr. Lazăr Liviu Pr. Nestor Dinculeană prof. Praporgescu Sergiu, prof. Praporgescu Mioara prof. Crăciun Gino Mario dr. Ciprian Drăgan Pr. conf. univ. dr. Florin Dobrei prof. Toma Elisabeta Mirela Preot dr. Pavel Vesa dr. Ioachim Lazăr

dr. Dorin Petresc

prof. Minel-Dorin Răduți prof. dr. Mirela Crâsnic dr. Doru Dumitrescu prof. Simion Molnar prof. Anghel Nistor prof. Nicolae Stoian Mihai Manea

prof. dr. Livia Coroi

prof. Vlaic Sorin prof. Leleşan Loredana

INTERVIU cu prof. dr. Vasile Ionaş VĂ RECOMANDĂM Sanja Lazarević Radak - Descoperirea Balcanilor Editura „Mali Nemo”, Panciova, 2013 Sursa locală - informaţia globală sau cum ne-a ajutat YouTube să ne promovăm eficient ÎNCEPUTURILE CIVILIZAȚIEI ÎN ZARAND Căi de comunicație antice pe teritoriul de azi al județului Hunedoara Simboluri creştine pe monedele Sfântului Împărat Constantin cel Mare Considerații cu privire la structura ierarhică din cadrul legiunilor romane în perioada principatului O ISTORIE MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A CASTELULUI MAGNA CURIA Preoţii – elite ale românilor transilvăneni Vechea mănăstire hunedoreană Plosca Rolul educaţiei în procesul de formare a României moderne Dascălul iluminist Moise Bota (1789-1873) CEL MAI VECHI TRICOLOR ROMÂNESC DIN TRANSILVANIA (1869)

1 3 5 7 9 12 20 23 27 33 40 48 51 57

Instituţia armatei habsburgice din Transilvania (1860-1918), reflectată într-un fond documentar păstrat la Servicul Judeţean al Arhivelor Naţionale Hunedoara: Studiu de caz asupra fondului Primăria Orăştie Mitul Eminescu Un socialist autentic - Constantin Titel Petrescu – portret inedit de politician Nicolae Filipescu şi monarhia Carol al II-lea, un monarh controversat Petru Groza. În apărarea intelectualilor Grigore Constantin Moisil

Statul Israel, o cruciadă a secolului XX În slujba partidului: Organizaţiile Pionierilor studiu de caz – Organizaţia Pionierilor de la Densuş

114 118

66 68 76 83 88 90 93

BELIGERANȚI ȘI NEUTRI MAI PUȚIN CUNOSCUȚI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL Percepţia „inamicului” asupra lumii sovietice în timpul şi în anii 107 imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial

164

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

prof. Ştefan Florin prof. Irina Botici prof. Codrea Camelia-Elena prof. Tripa Louise Gabriel

prof. Viorel Guţu prof.drd. Lupu Gianina

Concepţia leibniziană a armoniei şi provocările modernităţii 125 DIMENSIUNI ISTORICO – FILOSOFICE ALE LIMBAJULUI ÎN 130 ÎNȚELEGEREA REALITĂȚII SOCIALE Habitatul rural în Transilvania 136 Istoricul Sfintei Euharistii 147 Manifestări ale religiei populare. 150 Ritualurile de înmormântare practicate în Ținutul Pădurenilor Cifrele bastonaşe chinezeşti 160

165