O întâmplare la restaurant Era o zi răcoroasă de iarnă în Praga. Eram în vacanță cu părinții și descopeream tainele marelui oraș. Cerul era plumburiu, cu nori grei ca niște petice de tăciune. Doar câteva raze obosite mai alinau pământul rece. Pe cât de moartă natura, pe atât de viu orașul împânzit cu luminițe colorate, scânteietoare șiraguri de curcubeie. Cutreieram străzile și deodată ne-a apărut în fața ochilor „Casa dansatoare”, o clădire cum nu am mai văzut. Era de-a dreptul copleșitoare. Detaliile erau fine și unice, iar modul în care acei oameni dansau îți purta gândurile pe aripile fanteziei. Ni se făcuse foame, așa că am decis să intrăm și să mâncăm la restaurantul de sus. În fiecare încăpere răsuna muzica, deși nu existau boxe sau radio. Pereții cântau ca prin magie și întreaga casă părea construită pe portative. De la etaj, priveliștea era și mai încântătoare. Ne-am așezat la masă, iar eu m-am dus să caut baia, o adevărată aventură, având în vedere că restaurantul era imens. Din greșeală, am intrat pe o ușă albastră ca safirul și ceea ce am văzut m-a amuțit.
Camera era plină de spiriduși ce cântau vioi și alimentau pereții cu muzică. Unul s-a îndreptat spre mine și m-a întrebat: - Cum ai reușit să intri? - Nu e așa complicat. Pe ușa imensă, albastră. - Nimeni nu o poate vedea, asta înseamnă că ești aici ca să ne ajuți!, a exclamat el. - Cum?! - Lănțișorul tău alimentează clădirea cu muzică și avem nevoie de el ca să nu mai muncim zi și noapte.
- Sunt tare bucuroasă să vă ajut! Părea ireal, dar voiam să îi ajut, așa că le-am înmânat lănțișorul. Mi-au mulțumit entuziasmați, iar camera a dispărut ca prin minune. Am rămas cu fața la peretele dur, fără nicio ușă, dar am simțit în mână ceva. Era un bilețel pe care scria: „Nu îți poți imagina cât îți suntem de recunoscători, iar, pentru asta, oricând vei avea nevoie de ajutor, vom fi acolo!” Am schițat un zâmbet, am pus bilețelul în buzunar și m-am întors la masă.
TEEN SPIRIT 18
