PRIN LUPA PSIHOLOGULUI
Filmul din minte Psiholog Melinda Boroş
„Filmul este cea mai puţin realistă dintre formele de artă”. (David Mamet, dramaturg, scenarist și regizor american)
S
untem creaturi temporale. Mişcările, percepţiile, gândurile şi conţinutul conştiinţei noastre se desfăşoară în timp. După cum spunea J.L. Borges „Timpul este un fluviu care mă duce cu el, iar eu sunt timpul.” Dar este acest timp ca fluviul lui Borges, sau este o succesiune de momente discrete înlănţuite? Pentru David Hume, în secolul XVIII, spiritul nu era decât „o colecţie de percepţii diferite care se succed cu o viteză inimaginabilă și sunt într-un curent și mișcare perpetuă.” William James, în „Principiile Psihologiei” (1890) credea că, pentru posesorul ei, conștiinţa pare întotdeauna continuă, fără breșe sau diviziuni, chiar dacă conţinutul conștiinţei se schimbă în permanenţă. „Curentul gândurilor” ne duce fără ciocniri de la un gând la altul, de la un percept la următorul, fără între54
JURNALUL MEDICULUI DE FAMILIE
rupere. Gândirea este deci un flux, un „curent al conștiinţei”. James însă și-a pus problema și altfel: „dacă conștiinţa este discontinuă în realitate… și ni se prezintă sub aspect continuu graţie unei iluzii…?” Dacă ar fi scris aceste rânduri câţiva ani mai târziu, asemănarea cu cinematograful nu i-ar fi scăpat. Această analogie a fost stabilită in 1908 de Henry Bergson în cartea „Evoluţia creatoare” din care un întreg capitol este dedicat „mecanismului cinematografic al gândirii și iluziei mecaniciste”. Au avut James și Bergson intuiţia unui adevăr profund când au comparat percepţia vizuală și fluxul conștiinţei cu un astfel de mecanism? În anii 1960-1970 neurologul Oliver Sacks a observat la pacienţii săi cu migrenă că în timpul accesului aceștia pierd sensul continuităţii
vizuale și al mișcărilor și văd în schimb clipind o serie de planuri. În anumite momente sunt clare și distincte și se succed fără să se suprapună, iar alteori sunt estompate ca niște fotografii supraexpuse. Fiecare plan rămâne vizibil până ce apare următorul, iar uneori trei, patru scene sunt vizibile cele mai vechi devenind mai palide și dispărând treptat. Frecvenţa cu care clipește imaginea în timpul episodului migrenos este de 6-12 imagini pe secundă. Pacienţii le descriu ca pe derularea prea lentă a unui film, motiv pentru care Dr. Sacks le-a denumit „viziuni cinematice” (Migraine, 1992). Acest efect vizual nu apare doar în epilepsie ci și în intoxicaţiile cu psihodisleptice precum LSD. În aceste din urmă cazuri mai apare în plus și o trenă vizuală a obiectelor în mișcare, un fel de halou care încojoară și urmează obiectul aflat în mișcare. Psihologul francez Paul Fraisse de la Sorbonna scrie în cartea sa „Psihologia timpului” că „fenomene inaparente sau imperceptibile în situaţii normale sunt susceptibile să devină evidente în oglinda deformantă (ca de bâlci) a patologiei”. Pornind de la această observaţie Dr. Sacks și-a pus întrebarea dacă aceste discontinuităţi perceptuale apar și în condiţii normale. Un exemplu la îndemână este atunci când privim o elice sau o roată care se mișcă cu o viteză constantă și avem iluzia că paletele sau spiţele se mișcă în sens invers pentru scurt timp. Dacă filmăm această mișcare iluzia rămâne, ceea ce denotă că viteza de rotaţie a roţii nu este sincronă cu viteza de filmare (numărul de imagini pe secundă). Atunci se pune problema dacă mecanismele noastre perceptuale clipesc sau sunt asincrone? O echipă de cercetători de la universitatea Duke sub conducerea lui Dale Purves a confirmat că aceste percepţii iluzorii sunt