54
Pe T. nu-l saluta pentru că nu-l vedea îngropat împreună, iar ele au rămas prietene nedespărţite. Vara adunau mure şi coarne, pe care le vindeau cu 5 lei kilul. Le plăcea berea, dar când nu găseau de băut la cârciumă treceau pe la Elena, nevasta şoferului de pe autobuz. Se cinsteau cu câte o ţuică mică, în timp ce Elena povestea ultima ei aventură extraconjugală. O făcea pentru că Mărin parcă se cununase cu maşina şi sta toată ziua plecat. Când era bere se strângea multă lume. Fiecare sta pe unde apuca: pe pietre, pe saci, pe lemne sau pe lăzile de plastic. - Bă, zise Ilie Cioromete către Şoagă, ai auzit? - Ce să aud, mă? (răspunde un glas ca din fundul pământului). - Cum, mă, pe ce lume trăieşti? A scris şi în ziare… - Ce-a scris în ziar, mă?… că eu nu-l citesc… - Ce, eu îl citesc? Erau şi zile când se isca şi câte un mic scandal, care se termina cu sticle şi capete sparte. Toate se lămureau până la urmă şi lumea pleca liniştită acasă. O singură dată Mandache al Floarei a plecat cu salvarea la spital. După două săptămâni era înapoi şi se cinstea cu Ciopleanca, fată mare de peste 70 de ani. Aşa trecea vremea, lăbărţânduse, iar satul cădea câteodată într-o neagră monotonie, ca o ploaie de toamnă nesfârşită. Într-o zi a venit pădurarul cu ordinul primăriei şi a bătut în fiecare poartă. Trebuiau să înceapă tăierea pădurii din deal, a crângului de corni şi aluni. La sfatul popular s-a produs o mare îmbulzeală de cereri, pentru că toţi sătenii voiau lemne de foc. S-a hotărât ca întregul deal să fie curăţat, aşa că toţi sătenii au plecat cu securile în spinare,
cântând şi strigând după iepuri. În două săptămâni dealul era curăţat şi aşa de trist încât ploaia măruntă de toamnă nu mai contenea. A plouat aşa poate o veşnicie, până când nu s-a mai văzut nimic. Lumea de pe fundul mării se distinge doar prin lumina ei proprie. Morţii din cimitirul satului plutesc în ape cu feţele în sus. A mai trecut o altă mie de ani până când pe deal a mai rămas un singur nor roşu. Când l-a împrăştiat vântul, lumea s-a trezit şi a început din nou să umble, până când s-a tocit şi ultima încălţăminte din sat. Pentru prima dată Aurica lui Gheorghe şi-a povestit visul. Ea a văzut dealul care se scufundase şi mlaştina din locul fostului crâng. Dimineaţa de noiembrie, sticloasă ca un ochi de mort, îl găsi pe T înfăşurat în ţolul vechi şi ros. Era atât de frig în casă, încât pisica bătrână sta cu labele sub ea, înţepenită ca întrun ocean de gheaţă. Purecii, când îndrăzneau să facă vreun salt mortal, rămâneau prizonierii aerului. Toată casa semăna cu o mare încremenită şi cel mai greu ar fi fost ca cineva să ia o hotărâre, să rupă vraja de brumă a lunii noiembrie, să pună lucrurile în fireasca lor mişcare. Lumea era înţepenită într-o po-ziţie nefirească, nebăgată în seamă, ca un balansoar vechi. Singur primarul avea obiceiul să treacă pe la ora 11, într-o maşină hodorogită la volanul căreia dormea întotdeauna cu ochii deschişi un şofer venetic. Când începea soarele să-şi scoată limba, dealul apărea ca un nimb uriaş şi toţi se apropiau de ferestre pentru a-l privi până li se înroşeau ochii. Primarul îi saluta pe gospodarii imaginari,
ducându-şi mâna cu degetele strâmbe la pălăria roasă de cari. Unde credea că ar fi vreo femeie făcea o plecăciune şi se descoperea ca în faţa unui mort. Numai pe T nu-l saluta, pentru că nici nu-l vedea. T era cu lumea lui, cu satul pustiu, cufundat ca un vas pe fundul unui ocean şi adormit în burta timpului ca într-un cufăr vechi. Dinspre pădure se auzeau clopotele unei cirezi de vaci, iar în urma lor alerga desculţ un struţ bătrân, cu ochii împăienjeniţi de singurătate. Vacile lingeau bruma de pe arbori, apoi se împungeau până struţul devenea verde de depărtare. Când rămâneau singure dispăreau şi-n locul lor se ridica un abur roşiatic de mlaştină. Toată lumea din sat credea că acolo fusese cândva un cimitir. Morţii, înviaţi de ape, îşi făcuseră casele sub pământ iar aburii ieşeau din plămânii lor bolnavi de tristeţe. Primarul a dat ordin să se închidă toată valea, iar fundătura cu mlaştina să fie înconjurată de o pădure de salcâmi şi de pini. Gardul, înalt de 3 metri, părea să fie al unei puşcării periculoase. Nimic nu ar fi putut însă împiedica aburii roşiatici ai mlaştinii să se ridice în voie şi să plutească în văzul tuturor. Na trecut un an şi pădurea, plantată cu atâta trudă şi migală, s-a uscat iar gardul a devenit şi el mormane mari de rugină. Oamenii, bătrâni de secole, se uitau buimaci prin sticlele ferestrelor la primarul care trece în maşina lui hodorogită şi plină de zgomote suspecte, la şoferul somnambul de la volan. De la ora 11 începea dezgheţul. Femeile scoteau ghivecele cu flori pe prispele caselor şi le udau cu apă sfinţită. Bărbaţii începeau să cioplească plute lungi
AVÂ NTUL LITE R A R & A R T I S T I C / NR . 1 / I A NUA R I E 2 0 1 4