SPECIAL
IV
Pe la 10 şi ceva m-am dus să iau apă, ca să mă spăl. Cineva mă cheamă la poartă, la gard. M-am gândit că oare cine mă cheamă? Cine să ştie că eu sunt aici? Când mă duc acolo, văd un bărbat. Se prezintă. Era o cunoştinţă din Lupeni, bărbatul unei asistente de a dentistului de la Vâscoza. La ei am făcut baie, am mâncat şi am dormit. De la ora 12 până la ora 16, când a trebuit să mă întorc în lagăr.
De la Baia Mare la Vulcan Marian BOBOC: Şi aţi plecat de la Baia Mare la Lupeni. Ileana GRÜNWALD: Nu, la Vulcan, că mama se mutase de la Lupeni. Pe drum, în diverse gări deportaţii tot coborau din vagoanele clasa a II-a. Mama a trebuit să se mute la Vulcan, deoarece tata murise în 1944. Tata, cum am mai spus, lucra la mină, iar noi locuiam într-o casă care era proprietatea minei Lupeni. Din cauza asta, ăia de la mină au dat-o afară din casă şi au mutat-o la Vulcan. Asta se întâmpla 1946. La Vulcan stătea într-o casă în Cocoşvar. Era o casă de colonie, cu o bucătărie şi o cameră.
O surpriză (pentru cititori): Ileana Grünwald avea o fetiţă Marian BOBOC: Mama se mutase cu sora dumneavoastră… Ileana GRÜNWALD: Nu, cu fiică-mea se mutase. Marian BOBOC: Cum, dumneavoastră aveaţi un copil când v-au deportat? Ileana GRÜNWALD: Da, pe Edith. Când m-au dus în lagăr, ea avea un an şi jumătate. Marian BOBOC: În mod normal, dacă se respecta ordinul de deportare, nu ar fi trebuit să vă deporteze, fiindcă aveaţi un copil aşa de mic… Ileana GRÜNWALD: Au spus că asta nu-i interesează, că fetiţa rămâne cu mama mea… Marian BOBOC: Astfel, în URSS, dincolo de drama deportării, eraţi cu gândul şi la fetiţa dumneavoastră. O supărare dublă, ca să spun aşa… Ileana GRÜNWALD: Da, aşa a fost… Marian BOBOC: Şi mama avea destule motive de supărare: moartea soţului ei, deportarea în URSS a ambelor fete, îngrijirea nepoatei Edith… Ileana GRÜNWALD: Doi ani nu am avut dreptul să corespondăm. Nu ştia nimic despre mine şi soră-mea. Dacă mai trăim sau nu… Pe urmă, îi trimiteam mereu veşti despre mine. În 1949 i-am trimis fotografia aia, eu - fruntaşă în producţie, de care v-am spus. Dar eu eram cu gândul tot la fetiţă.
Mama - baricadată în Cocoşvar. Lacrimi, multe lacrimi… Marian BOBOC: Să ne reîntoarcem la momentul ajungerii acasă. Ileana GRÜNWALD: Am coborât în Vulcan, dimineaţa, pe la ora 6. Aici mă aştepta unchiul Lungauer, fratele lui mama. El făcea din Vulcan naveta la Vâscoza, unde lucra ca funcţionar la aprovizionare. Vagonul meu nu avea lumină. Eu mă uitam pe geam, el mă striga… Eu nu ştiam cine mă strigă. L-am văzut şi mi-a spus să cobor,
vineri, 30 septembrie 2011
ca să mă conducă acasă în Cocoşvar, pentru că eu nici nu ştiam unde stă mama, dacă aceasta se mutase. Marian BOBOC: Şi aţi ajuns acasă, după 5 ani de deportare. Cum a decurs momentul revederii cu mama şi cu fiica Edith? Ileana GRÜNWALD: Mama, locuind doar cu Edith, de frică, bloca uşa seara cu masa de la bucătărie… Era femeie singură… Auzind cine e la uşă, ne-a spus: „Staţi că trebuie să trag masa…”. Am intrat. Când ne-am revăzut, am izbucnit amândouă în plâns.
Fata nu a mai recunoscut-o Marian BOBOC: Un moment emoţionant a fost cel al revederii fetiţei… Ileana GRÜNWALD: Nu m-a cunoscut. Avea 6 ani şi jumătate, iar când m-au luat în lagăr doar un an şi jumătate. Era mare. Vorbea, umbla. Apoi, încetul cu încetul, am reluat relaţia mamă-fiică. Dar a fost tare greu, chiar dacă eu mai trimiteam din lagăr fotografii şi mama îmi trimitea fotografii cu Edith.
Viaţa merge înainte Marian BOBOC: După reîntoarcerea din lagăr, viaţa dumneavoastră a început să reintre, încetîncet, în normal. Aveaţi un copil de crescut, trebuia să vă angajaţi… Ileana GRÜNWALD: Da, la 1 noiembrie 1949 m-am reangajat la Vâscoza. Pentru că nu aveam decât gimnaziul, în septembrie 1950, am făcut 3 luni, la Sălişte, şcoala de contabilitate. În timpul cursurilor acestei şcoli, eram cazaţi la familii din Sălişte, eram mulţi cursanţi. Apoi, am lucrat la acest serviciu al întreprinderii, ajungând şef de birou la contabilitate generală. La Vâscoza am lucrat până în 1973, când m-am pensionat. La fabrica asta am lucrat din 1938 până în 1945, când m-au deportat, şi din noiembrie 1949 până în 1973.
www.zvj.ro aprovizionare, de aceea era mai mereu plecat. După ce ne-am cunoscut, în martie 1950 ne-am căsătorit. A trecut fetiţa pe numele lui. Nu am avut copii cu el. În 1968 a fost operat la Spitalul Militar Central, la Bucureşti, iar în 1975 a murit.
Bunică şi străbunică. Nepotul cântă în Liban Marian BOBOC: Şi Edith, fata dumneavoastră? Ileana GRÜNWALD: Ea a terminat liceul la Petroşani; chiar recent s-au împlinit 50 de ani de când a terminat liceul. Apoi, a făcut la Cluj ISE-ul, tot contabilitate ca şi mine. La Cluj s-a căsătorit cu un băiat din Vulcan, Tătaru îl chema. El era student la Academia de Muzică din Cluj Napoca. La repartiţie a trebuit să aleagă între Deva şi Craiova şi a ales Craiova. Aşa a ajuns fiică mea Edith la Craiova. După ce s-au căsătorit, tot la Cluj s-a născut şi Alin, copilul lor şi nepotul meu. Tatăl lui Alin a fost dirijor de cor şi cânta la acordeon şi la chitară. Alin cântă la flaut şi la pian. De 9 ani, are contract în Liban. Ţine foarte mult la mine, că de mic copil, de pe la 6 luni, l-am crescut aici, la Lupeni. Şi el are doi copii, Nana, fetiţa, are 12 ani şi Andrei, băiatul, 14 ani. Prin urmare, sunt şi străbunică.
Final liniştit, fără pic de ură… Marian BOBOC: Şi o ultimă întrebare. După cât aţi suferit în timpul deportării în URSS, îi urâţi pe ruşi? Ileana GRÜNWALD: Nu, deloc. Pentru că populaţiei i-a fost milă de noi. Ruşii obişnuiţi nu au fost cu noi duşmănoşi.
Soţul, un evreu… german Marian BOBOC: Între timp, v-aţi căsătorit. Cum l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră? Ileana GRÜNWALD: Fritz Uziel se numea. Uziel era evreu, născut în 1903 în Germania, la Berlin. În România a venit în 1934, ca să facă armata. Avea şi cetăţenie germană şi română. În 1934 s-a căsătorit. El lucra la UCB, Uzina Chimică Bucureşti. Pe urmă, i-a murit nevasta. În 1946 a venit în Lupeni de la UCB la Vâscoza. Cum şi unchiul meu lucra tot la Vâscoza, i-a arătat lui Fritz fotografiile mele. Atunci el a spus: „Asta o să fie nevasta mea!”. Dar eu nu-l cunoşteam… Unchiul ne-a făcut cunoştinţă, Fritz era funcţionar la
La venerabila vârstă de 91 de ani, tanti Uziel priveşte cu seninate aceste timpuri