1307

II

PRĂVĂLIA CU ISTORII Petroşani, cetate a muncii

Pe Jiu, în sus

Toamnă. Cu ploaie fină şi rece. Cu vânt tăios. Toamnă, care aduce deşteptări zgribulite şi seri înecate în melancolie. Vreme de stat acasă, la colţul sobei, cu un ceai fierbinte alături şi cu o ţigară aromată, înălţând fum ca de tămâie... Şi sunt pe Valea Jiului, fără să ştiu bine cum.

Apa se strecoară plumburie între pereţii înalţi şi drepţi. Clocoteşte, furioasă de atâtea piedici ce i se pun în cale, şi se grăbeşte mereu, către o ţintă ştiută numai de ea. În dreapta, un tunel găureşte piatra ca o carie adâncă. Mai departe, încă unul...

Trei viaducte măreţe strejuiesc valea, singuratece, mărturisind efortul încăpăţânat al omului de a birui stânca. O cale ferată, dusă prin aceste îngustimi prin care apa abia de poate să străbată, e ceva aproape de necrezut. Totuşi, la linia aceasta începută în 1922, se lucrase cu râvnă.

Lăsată apoi în paragină din lipsă de fonduri, lucrările au fost reluate abia acum cu un zel care ar vrea să compenseze cei cincisprezece ani pierduţi.

La Schit

Dinainte, priveliştea sălbatecă se îmblânzeşte. Munţii cu pante îndulcite închipuie o cupă în fundul căreia se adăposteşte Schitul Lainici.

Nu este vreo ctitorie domnească, numărând multe veacuri şi amintind slava vreunui Voevod de seamă. Nu afli aici nici măreţia solemnă a Coziei, nici frumuseţea sălbatecă şi frustă a Arnotei, sau horbota uşoară de piatră şi strălucirea frescelor Hurezului.

Totuşi, aşa cum este, Schitul Lainici opreşte privirile cu un farmec care e numai al lui.

Zidit în zilele lui Caragea de mai mulţi boieri, în frunte cu Calistrata Monaha (oare e aceeaşi „cucoană Paiancă”, călugăriţă, pe care o pomenesc alte izvoare şi care ar fi dăruit întinsele moşii şi satul Porceni Sfântului Locaş?) aşa cum desluşeşte inscripţia de deasupra uşii...

Stau acolo, pe pereţii bisericii, zugrăviţi cam ţepeni, Sărdăneşti şi Brăiloi cu neamurile lor, iar mai la o parte, cum se şi cuvine, spre miazănoapte pare a fi însuşi Vodă Caragea cu Doamna lui, mândră de gătelile ei scumpe, însă prea lumeşti şi prea „de modă” pentru locul acela. Dar faima bisericii n-o fac chipurile lor puţin prăfuite şi nici frescele, remarcabile totuşi ca mişcare şi culoare – pridvorului, în care creaţiunea, Izgonirea din rai, Judecata din urmă sunt impresionant redate, amintind mai curând de meşteşugul de ascuţit realism flamand, decât tradiţiunea bizantină.

Faima i-o face mai mult şirul lung de figuri graţioase, bogat înveşmântate care înconjoară biserica pe dinafară. Ar întruchipa – ni se lămureşte – genealogia Mântuitorului, aşa cum se află în Evanghelia lui Matei.

Sunt aceleaşi aşa zise „Sibile” care împodobesc şi biserica sfinţilor din Bucureşti, paraclisul Episcopiei Râmnicului şi alte câteva biserici din cuprinsul ţării.

Un alai de domniţe în frumoase rochii de brocart, strânse pe mijloc cu paftale scumpe.

Printre ele, tineri purtând spenţere scurte deasupra genunchiului, tivite cu blană, alţii zale războinice sau coroană sau mantie regească.

Meşterul subţire, care a zugrăvit frescele, când lăsând frâu liber închipuirii, când inspirându-se din costumele timpului, le-a lucrat cu destulă fineţe şi fantezie ca ele să fie şi azi un document curios şi vrednic de a fi cercetat.

În trecătoare

După tihnita poiană de la Lainici, defileul se îngustează iar. Ploaia a stat. Aburi uşori se agaţă de tufişuri şi dănţuiesc în dimineaţa cenuşie. Apa Jiului se întunecă. Culoarea ei mărturiseşte bogăţia ţinuturilor către care ne îndreptăm. Ajunge neagră de tot cărbunele pe care-l poartă. Stânci din ce în ce mai înalte, mai strâmbe, mai fioroase îşi arată colţii. Vor cu orice chip să ne închidă drumul. Şi de abia îngăduie cu zgârcenie apei să-şi facă drum.

Deodată scăpăm din strânsoarea lor şi lunecăm pe drum paşnic. Valea e închisă acum între munţi împăduriţi şi încă verzi, un verde crud, primăvăratec, în toamna întârziată. Deoparte Jiul unguresc, de alta Jiul românesc, îşi contopesc aici apele şi-şi unesc puterile ca să sfredelească munţii.

Un singur fag zgribulit îşi tremură frunzele vopsite roşu, a bun venit. Şi suntem la Petroşani.

Oameni şi locuri

Valea asta puţin întinsă e înfloritoare şi bogată. Un şirag de sate vesele, ca un şirag de mărgele se adună împrejurul Petroşanilor: Petrila, Lonea, Vulcan, Lupeni, Uricani, până la Câmpul lui Neagu.

Casele sunt gătite ca fetele la horă, cu flori pe cerdac şi perdeluţe spumoase la ferestre. Şi femeile, rezemate în poartă, îmbrăcate curat cu ii cusute migălos, catrinţe negre şi marame frumoase aşezate peste conciurile mari, învârtite pe urechi.

Sunt Români cu toţi pe aici şi pun prietenie în priviri şi voie bună în vorbă. Ţinutul este socotit printre cele mai de frunte şi mai curat româneşti din ţară.

Trainic înfiptă pe străvechile aşezări dace (în preajma câmpului lui Neagu), populaţia de baştină îşi păstrează cu sfinţenie datinile şi credinţele. Am auzit acolo acea antică legendă a lui Iovan Iorgovan.

Sus, pe muntele care-i poartă şi azi numele – de unde-şi trage Jiul românesc izvoarele – îşi făcuse culcuş un balaur, înspăimântând toată valea.

Acolo l-a aflat viteazul. Şi l-a fugărit din vârf în vârf, pe „Oslea”, pe „Soarbele” (căci era gata să-l soarbă balaurul), apoi pe Cerna în jos l-a ajuns Iovan şi l-a răpus după o luptă crâncenă. Nu este singura ispravă a eroului – care aminteşte pe Hercule –, dar e cea mai de seamă şi mai lăudată.

Peste tot, belşug şi tihnă. Ce va fi fost viaţa oamenilor pe meleagurile acestea acum vreo sută de ani, când trebuiau să se mulţumească cu păşunile şi porumburile sărace din Valea lor şi când

vineri, 18 octombrie 2013

toată bogăţia de acum stătea ascunsă, abia îndrăznesc să închipui. Nu ştiu bine când au început Ungurii aceste exploatări. Dar înfăptuirile de azi depăşesc închipuirea. Acest bazin îngust care pe vremuri de abia hrănea o populaţie de mizerie, azi constituie una din avuţiile cele mai trainice ale ţării. Cărbunele e doar marea bogăţie a Petroşanilor şi fala lor. Bogăţie însemnată şi pentru ţară care, dacă îşi risipeşte fără prudenţă petrolul – de care e ameninţată să fie lipsită peste 20-30 ani – se poate rezema temeinic pe rezervele ei nelimitate de cărbune. Cifrele, într’adevăr, sunt ameţitoare. S’a calculat anume, că singura Valea Jiului dispune de rezerve care ar asigura ţara noastră pentru câteva mii de ani!

În mină

Haină impermeabilă închisă cu curele, băţoasă şi incomodă ca o cuirasă, pantaloni strânşi pe glezne, pălărie cu margini largi, bocanci grei, lampă de siguranţă… Un echipament care intimidează şi încântă totdeodată pe profani. Imaculat albă, îmbrăcămintea noastră pare destinată mai curând unei săli de laborator decât întunecatelor galerii către care ne îndreptăm. În vagonete, ne aşezăm cuminţi, ca nişte copii în prima zi de şcoală. Câte cinci, şi cu un conducător care trebuie să ne supravegheze pe fiecare. Veselia stârnită de deghizarea noastră forţată a trecut. Trenul electric ne cufundă în galeria betonată, tot mai adânc. Lumina soarelui a rămas departe. E numai un punct şi se topeşte în noaptea tăcută dimprejur. Pâlpâie fricoase numai luminiţele noastre, aşa, ca într’o noapte de Înviere.

Cu galeria noastră se încrucişează altele, ducând la alte puncte de exploatare. Reţele de galerii împânzesc astfel munţii. Puse cap la cap, ar împlini distanţa Bucureşti – Braşov (circa 150 km).

Linii ferate electrice străbat în toate sensurile aceste căi subpământene.

Trenul s’a oprit. Am străbătut 2 km în inima muntelui. Ne găsim între straturi de cărbune. Sunt cincisprezece asemenea straturi, alternând cu alte roci, - mi se desluşeşte. Şi grosimea unui singur strat ajunge până la 90 metri…

Nu coborâm – cum aş fi crezut –, ci urcăm până la unul din straturi. Ascensoarele ne aşteaptă.

Sunt puţin deosebite de luxoasele încăperi în placaj de lemn scump, lunecând lin, pe care ne-am obicinuit să le numim astfel. Ne înghesuim într’o cuşcă de tablă, primitivă, unsuroasă, cu şine pentru vagonete, deschisă în părţi. Prindem mâini nedibace în cârlige de fier. Şi aşa, ajungem într’o încăpere largă, de unde pornim pe jos prin „galerii”. Unul câte unul, încovoiaţi, călcând cu stângăcie în bocancii prea mari, făcând concomitent mătănii pe sub grinzile joase, în lumina puţină răspândită de lămpile noastre. Încă o scară, de care ne agăţăm cu greu, cu respiraţia tăiată, încurcaţi în hainele rigide. Şi de abia acum ridic fruntea şi privirile mereu aţintite cu grijă să-şi aleagă drumul.

Ce am în faţa ochilor, izbeşte, aiureşte, întrece tot ce putusem închipui.

Sunt pe alt tărâm. O ceaţă deasă, nefirească învăluie totul… Ca într’un coşmar… oamenii, goi până la brâu, lucind de sudoare, negri ca nişte diavoli, par imenşi, şi sforţarea lor de a sfredeli straturile pământului, uriaşă. Lespezi mari de cărbune se rostogolesc până la picioarele mele.

Zgomotul nesfârşit, uluitor, pătrunde în toate fibrele, răneşte aproape. Un fel de stupoare mă paralizează. Am înlemnit în impresia de la început de a trăi ceva ciudat, în afara tuturor prevederilor.

Trebuie să-mi dau seama de ce simt. Ceaţa cenuşie nu e decât praf de cărbune plutind peste tot în valuri mari. Aerul e de aceea înăbuşitor. Căldura insuportabilă.

Ascult acum explicaţiile, ceva mai stăpână