Vezi lucrurile din afara lucrurilor, simţi mult mai eficient în momentele de încordare, știi să rostești discursurile pe care nu ţi le-ai fi putut atribui niciodată, asculţi muzicalitatea CLIPEI într-o formă de sublimare totală, ești așa cum ar fi trebuit să exiști dintotdeauna pendulând acustic între apanajul vulgului și elocvenţa elitelor. Înstrăinarea vine doar atunci când simţi acut inutilitatea sentimentului de participare în treburile cetăţii, când îţi accepti cu prea multă ușurinţă condiţia de marginalizat prin această victimizare forţată pe care artistul în genere și-o stabileste drept piedestal. În cele din urmă ţine de structura interioară a fiecărui personaj în parte, a fiecărui actor inclus în scenariul unui spectacol delirant adus în prim-planul existenţei. Rezistă întotdeauna personajul principal, actorul înzestrat cu calităţile necesare oricărui formator de opinie. Pentru că până la urmă despre aceste lucruri TREBUIE să se vorbească. Radicalizărilor de orice tip ar trebui să li se răspundă cu o necesara doză de toleranţă, dar în același timp și printr-o vehementă contestare artistică, pentru că impactul este multiplicat atunci când formele de exprimare sunt variate, mai ales în momentele în care ne raportăm involuntar la sisteme de valori răsturnate. Portretul unei Românii misterioase cu accente mistice, străbătută de legende bizare și dominată în mare parte de un peisaj și o naturaleţe fabuloasă îi face pe cei mai mulţi intelectuali/ artiști occidentali să ofere adevărate mostre de lobby în favoarea unui teritoriu despre care vorbesc mai bine și mai mai frumos decât oricare ambasador însărcinat cu promovarea imaginii României în lume. Poate că ar trebui întrun târziu să se pună mai mare accent pe utilitatea oricărui scriitor român aflat dintr-un motiv sau
188 • G e l u
Vlaşin