Issuu on Google+

GELU VLAȘIN

DON QUIJOTE RĂTĂCITORUL


© Editura EIKON, 2009

Cluj-Napoca, str. Bucureşti, nr. 3A Redacţia: tel/fax 0364-117246; 0728-084801 e-mail: edituraeikon@yahoo.com Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803 e-mail: eikondifuzare@yahoo.com web: www.edituraeikon.ro

ISBN 978-973-757-228-8

Coperta: Sorin LUCA Editor: Vasile George DÂNCU Tehnoredactare: Francisc BAJA


Gelu Vlaşin

DON QUIJOTE RĂTĂCITORUL Jurnal iberic

E

I

K

2009

O

N


4

• Gelu Vlaşin


I

RĂTĂCITORUL

Don Quijote rătăcitorul

5


6

• Gelu Vlaşin


Bobby şi morile de vânt D

on Quijote rătăcindu-și privirea. Don Quijote surprins de nemărginirea câmpiei. Don Quijote printre „sepele” încărcate cu frunze și struguri arămii. În fine. Don Quijote fără Sancho Panza, Rocinante și mai ales fără Dulcineea. Gândul străfulgeră iluminând adânciturile unei grote izvorâtă dintr-un pământ unde apa și-a pierdut orice noţiune de-a exista, cutremur de fapt, cutremurător gândul, zic. Străfulgerarea lui îngrozită sau poate mai degrabă îngrozitoare. Lumea, ca orice lume, cu tumultul ei sterp și lasciv. Două păsări de pradă într-un zbor de recunoaștere deasupra unor capete plecate (de acasă). Nimicul, proprietar și el peste pustietatea care macină până și pietrele de moară – celebre altădată (după spusele unuia zis Cervantes). Animalul și-a făcut culcușul așezându-și blana peste nisipul roșiatic. Poate că lupul roșu, cu dinţii lui în formă de seceră și ciocan, o să-l ocolească măcar pentru câteva secole. Benja zice că dracul n-a fost chiar atât de negru, dar parcă poţi să-l crezi pe unul cu daltonismul cât casa! Altul, un pic mai celebru, gângurește inofensiv: la vida es una mierda pero vivir es de puta madre!!! Câtă bătrâneţe cu înţelepciunea ei o fi trecut pragul casei de lut în care-și târâie existenţa, câtă mierda și câtă cruntă disperare de-a exista, dar mai ales cum știe s-o Don Quijote rătăcitorul

7


spună. Adevărul elitelor tulbură întotdeauna complexul gigant al maselor exaltate de intelectuali provinciali. Mamă + mamă = cuplu ideal, spune legea, și chiar mai mult decât atât. Într-o localitate cu aproximativ 5000 de locuitori există doar 37 de baruri. La capitolul respectiv suntem pregătiţi și noi să intrăm în Europa – vociferează un puști venit pe plaiuri hispanice să-i buzunărească pe vașnicii descendenţi ai conchistadorilor de altădată. Don Quijote aleargă până la magazinelul din colţ să-și cumpere de-ale gurii apă (de gură!), pastă (de dinţi!) și eventual vreo chapata – un fel de franzelă (singura cu gust de pâine!!!). În parc, băncile au fost deja ocupate și niciunul nu dă semne de oboseală. Cumplit poate să fie – mă întreb – să stai toată ziua pe bancă și să nu obosești deloc! Un altul, cretinuţ din născare, dar bogat de pute – ca să nu spun putred – îmi explică proprietăţile fantastice ale marijuanei, cică stimulează intelectul și te energizează. Îl privesc înduioșat. Are în jur de 40 de ani dar poţi să juri că s-a pensionat anul trecut! Privirea pierdută, ochii injectaţi și faţa pământie. Locuiește la vreo 180 de km de Madrid și aproximativ 100 de Toledo. Se consideră un intelectual desăvârșit, dar n-a fost niciodată în del Prado sau în muzeul El Greco din Toledo, iar despre Alvaro Mutis nu știe absolut nimic. Fumează aproximativ 5 poro pe zi, iar în curtea interioară a casei și-a pus câteva plante de maria. Este foarte mândru de plantele lui, deși, la o adică, dacă ar avea o denunţie, ar putea chiar să ajungă la carceră pentru această „minunată recoltă”. Don Quijote nu vrea să se plictisească! Așa că-l abandonează pe bietul Drogoman și face un paseo pe calle buenavista în speranţa că o să-l reântâlnească pe Bobby, vechiul său amic patruped,

8

• Gelu Vlaşin


Bobby – un mastin imens de toată frumuseţea – este săracul, proprietatea Drogomanului așa că, atunci când stăpânul își mai aduce aminte, se fericește cu ceva mâncare, atât cât să nu moară de foame. Stă tot timpul legat în lanţ și „păzește” o fostă fermă de iepuri – actualmente ruinată! Cam de două ori pe săptămână reușesc să mă strecor și să-i dau câte ceva de mâncare. Iniţial a fost extrem de suspicios, mai ales atunci când am vrut să-l mângâi pe cap, bietul câine! Cred că niciodată, nimeni n-a mai făcut acest lucru. M-a privit speriat, urmărindumi cu atenţie traiectoria mâinii, apoi a început să tremure, din ce în ce mai tare. I-am vorbit cu blândeţe și după câteva zile am reușit să-i ating ceafa. A închis ochii, și-a lăsat coada așteptând parcă resemnat să-l lovesc. Cu câtă bucurie mă aștepta apoi să trec pe la el; câtă fericire și recunoștină citeam în ochii lui străvezii de atâta suferinţă. Dar cine-o fi Don Quijote – îmi spun – privindu-mă în oglinda mare din holul unei case cu ziduri groase și ferestre întunecate, și de ce morile de vânt?! Pe o colină, câteva zeci de mori de vânt mă incită la drumeţie. Sunt câţiva km – zic eu – și după vreo 10 km de-abia mai respir pe o căldură infernală. Înșelătoare câmpia manchegă. Morile parcă s-au îndepărtat și mai mult. Mă întind la umbra unui măslin și culeg o măslină neagră, tentantă, imensă. Mușc din ea cu poftă și în secunda următoare mă sufoc de-a binelea. Un gust izbitor de amar îmi invadează gura, scuip și iar scuip, minute în șir. Un bătrân mă bate pe umăr: tinere, zice, olivele astea nu se mănânca așa, ele au un conţinut toxic și din cauza asta trebuie să fie tratate cu niște substanţe speciale. Drăcie – zic, și morile aste care de-abia se mai văd... ehe-hei, zice moșul, doar Don Quijote poate să le ajungă. Don Quijote rătăcitorul

9


Mă întorc supărat și o iau pe o cărare printre sepele pline cu struguri îmbietori. N-o să gust – îmi spun – n-o să gust. Într-o jumătate de oră sunt înapoi! Hijo de puta – urlu eu, cum se poate una ca asta! Mă îndrept spre granja, la ferma părăsită. Bobby mă întâmpină fericit. Haide, a sosit și timpul tău. Ia-ţi zborul – îi zic – în timp ce-i desfac zgarda. EȘTI LIBER! Bobby mă privește înmărmurit și din ochiul stâng i se prelinge o lacrimă. O culeg și mi-o strecor în suflet; de-acolo, nimeni nu poate să mi-o culeagă.

10 • G e l u

Vlaşin


Înmormântarea Seniorului de Orgaz D

on Quijote rătăcește, rătăcitorul, într-o zi cât alţii în șapte și chiar mai mult decât atât, nu degeaba i se spune rătăcitul. Hoinărește pe străduţele înguste desprinse parcă dintr-o peliculă antică, casele înalte, cu ziduri groase de piatră, ferestrele cu zăbrele de fier – cu siguranţă – datând încă dinaintea lui Franco. Dulcineea a plecat și-n locul ei câteva păsări de pradă și-au făcut culcuș proaspăt. Poate că timpul nici n-a trecut în zadar sau poate că nici existenţa lui nu este atât de sigură. Dincolo de gratiile ferestrelor parcă moartea domnește autoritar. Nici un zgomot. Nici o mișcare suspectă. Totul se desfășoară într-o discreţie totală. Parcă-i văd așezându-se la masa îmbelșugată. Ghiftuiţii! Ghiftuindu-se, sorbindu-și licorile roșiatice din cupe largi, aburite. Drogomanul m-a invitat întro seară la masă; cică dă bine să-ţi faci prieteni noi. Fructe de mare, scoici, jamon serano, chorizo iberico, vin tinto cosecha 1984, grandomanie sau pur și simplu bunăstare?! Bârfe de tot soiul, de-a dreptul de prost gust. Telenoveliști desăvârșiţi proveniţi și parveniţi dintr-o familie superbogată. Nici mai mult și nici mai puţin de un miliard de pesetas capital deductibil. Asta înseamnă ceva bănet! (1 euro egal Don Quijote rătăcitorul

• 11


166 și ceva de pesetas). Don Quijote îmi plânge de milă – parcă ar zice bossul cel mare, capul familiei, el padre de todos – vipera șefă – mărinimos din fire cu cei apropiaţi lui: unchiul Isidro – mort acum 5 sau 6 ani – și mătușica Luisa decedată cam tot de-atâta vreme. Glumele lor stupide. Comer mucho es malo... beber mucho es malo... fumar mucho es tambien muy malo... follar mucho es... dificil! Și cu toţii se prăpădesc de râs. Daţi naibii maurii ăștia – zice Don Quijote – neputând prinde din zbor esenţa interpretativă a unei glume de zile mari. În hol, o replică după un tablou de El Greco: Retrato del beato Juan de Avila – 1580. Aha! Care va să zică voi vă pricepeţi și la artă – cugetă Quijote, și începe să le susţină o pledoarie despre Iglesia Santo Tome din Toledo și despre celebra pictură găzduită în interiorul ei: El entierro del Senor de Orgaz semnată de pictorul El Greco și realizată între anii 1586–1588 la comanda parohului don Andres Nunez de Madrid contra unei sume de 1200 ducados. Pictura este considerată astăzi drept una dintre primele 3 compoziţii din lume, iar valoarea ei artistică este inestimabilă. DIVIS BENEFICIIS. ET PIETATATII. S. / TAMETSI PROPERAS. SISTE PAVLVLVM VIATOR. ET ANTIQVAM VRBIS NOSTRAE / HISTORIAM ACCIPE. D. GONYALVS RVIS A TOLETO ORGAZI OPPIDI DOMINVS... zice inscripţia comemorativă de pe epitafio sepulcral. Și încă vreo alte aproximativ 166 de cuvinte! Sau pre limba lor ar suna cam așa: para recuerdo de los beneficios divinos y para fomento de la piedad. Aunque tengas prisa, detente un poco caminante y acoge una historia antigua de nuestra ciudad, contada brevemente: Don Gonzalo Ruiz de Toledo, Senor de la villa de Orgaz... Și Don Quijote dă-i

12 • G e l u

Vlaşin


și dă-i, vreo două ore în șir, spre disperarea auditoriului. Că biserica Sfântul Toma din Toledo mai are și alte picturi celebre. Că unul, pe numele lui Louis Tristan ar fi pictat un tablou în anul 1620 intitulat Cristo de la Expiration – și care se află de asemenea expus în holul bisericii, că în interior există picturi de Hernando de Avila, sec. XVI, sculpturi de Los Condes de Fuensalida, sec. XV și Alonso Cano, sec. XVIII și multe alte minunăţii de am rămas gură căscată și eu și Don Quijote al meu și alţi vreo câţiva curioși aflaţi prin apropiere. Don Quijote primește chiar o invitaţie – din partea Asociaţiei Scriitorilor și Artiștilor Spanioli pentru a participa la o conferinţa despre Poetica de el entierro del conde de Orgaz, susţinuta de Felix del Valle y Diaz – director al Real Academia de Bellas Artes y Ciencias Historicas de Toledo și susţinută în aula din strada Leganitos, 10 din Madrid. Se spune că aici o să participe la discuţii scriitorii Maria Angeles de Armas și José Lopez Martinez. Adevărul este că nimeni nu poate bănui ceea ce ar putea să se întâmple după o conferinţă de acest gen. Așa că, să trăim și să vedem! De văzut ar fi foarte multe chestii. Cu timpul stăm mai prost, gândindu-mă că o călătorie simplă cu metroul madrilen costă 0,95 euro. Totuși, nu pot rata o expoziţie de artă contemporană „situată” în Salonul Consejeriei de Las Artes din Madrid – adică una fel de Sala Dalles din Capitală. Diferenţele se „nota” așa că nici nu mai are rost să fac vreun comentariu. Problema este cu bieţii tineri artiști spanioli care – în vizibilă criză de inspiraţie – și-au afișat nudurile pe toţi pereţii, spre deliciul puștanilor dornici de senzaţii tari. Slăbuţ, foarte slăbuţ, zice în sinea lui Don Quijote, gândindu-se la ceea ce văzuse anterior prin expoziţiunile similare Don Quijote rătăcitorul

• 13


din zonele estice ale Europei Ne(b)unite. Poate că lumina vine totuși de la răsărit și poate că – dincolo de rătăcirile noastre zilnice – există un CEVA care ne propulseză dincolo de LIMITE. Din nefericire, suntem atât de nebăgaţi în seamă încât nici nu știu dacă vreodată o să CONTĂM cu adevărat în istoriile universale ale artelor frumoase. Rămâne doar să ne consolăm cu ideea că DINCOLO de cuvinte există NECUPRINSUL, iar dincolo de necuprins rămânem NOI, cei mai oropsiţi dintre oropsiţii planetei. Halal consolare!

14 • G e l u

Vlaşin


Drogomanul şi Zgârciomanul D

rogomanul adună pietre rotunde, pătrăţoase, cu forme ciudate, cu tot soiul de crăpături și găuri, în care el descoperă cu exaltare viaţă. Viaţa chipului nevăzut, viaţa creaturilor de dincolo de viaţă. Drogomanul are și o colecţie întreagă de perdise – un fel de prepeliţe – pe care le îngrijește mai ceva decât pe propriile lui odrasle. Drogomanul mai are și odrasle, odraslele sunt (trebuie s-o recunoaștem cinstit!) cea mai mare realizare personală: blonde, cu ochi albaștrii și cu părul cârlionţat. În rest, marile lui realizări sunt: o grămadă de pietre, adunate pe parcursul mai multor ani, perdisele, niște iepuri – pe care-i îngrijește Zgârciomanul (un alt personaj tambien catastrofic!), un (fel de) buncăr de piatră – unde vrea să-și facă un adăpost pentru vremuri de răstriște, o nevastă, frumușică și destul de dezgheţată la minte și celebrele plante de maria pe care și le îngrijește singur și pentru care ar fi în stare să facă moarte de om. Cam astea ar fi marile realizări ale personajului în cauză. Mintea lui de găinușă răsfăţată a reușit să-i producă frăierelului de papa o mulţime de necazuri, începând cu Guardia Civil și terminând cu nenumăratele afaceri pe care le-a demarat și pe care într-un timp relativ scurt Don Quijote rătăcitorul

• 15


le-a falimentat. O fermă de porci cu toate dotările moderne aferente – falimentată în mai puţin de un an, o crescătorie de iepuri – falimentată după un an de chinuite afaceri, o fermă de păsări – falimentată încă înainte de-a fi demarată afacerea, o fermă de ovine – falimentată din lipsă de ciobani profesioniști! Drogomanul este un fixist sadea. Nici o idee (care nu-i aparţine!) nu este bună. TOATE ideile lui sunt – dacă nu geniale – atunci cel puţin extraordinare, iar ideile lui sunt atât de catastrofice încât nici nu pot fi puse în aplicare fără asumarea unor riscuri majore și cum nimeni nu este nici dispus nici predispus la asemenea categorii de riscuri, atunci – din fericire pentru ceilalţi – ideile rămân în fază de proiect. De fapt, ar exista cineva dispus la sacrificiu dar încă nu are puterea necesară, este vorba de Zgârcioman – supranumit și Guisante (mazăre) datorită consumului exagerat de conserve de mazăre. Economicosul și-a lăsat nevasta și copilul în ţară ca să-și poată agonisi avere, numai că a cam uitat de ei și le trimite doar așa, din când în când vreo 40–50 de euro, la modul în care el deţine în conturile personale cam 6500 de euro! Biata lui familie are datorii de milioane la întreţinere și este pe punctul de-a nu mai avea ce să mănânce pentru că singura sursă de venit sunt cei 40-50 de euro primiţi o dată la două luni și banii de șomaj care sunt așa cum știm cu toţii: egal cu zero! Don Quijote nu suportă zgârciomanii. Don Quijote nu suportă ipocrizia zgârciomanilor, tonteriile lor – sclaviile totale în faţa drogomanilor maniaco-depresivi. Zgârciomanul este (pe deasupra!) bolnăvior cu cerebelul – puţintel, puţintel da’ se mândrește fudulul cu el, că vorba aia prostul nu e prost destul dacă nu e și fu(n)dul! Ca să nu mai vorbim de faptul că

16 • G e l u

Vlaşin


într-o zi s-a supărat pe un amic și i-a crăpat capul cu un cuier din lemn masiv. I-au pus medicii de la urgenţă la copci de arăta săracul ca o cucoană venită de la coafor. Pe alt amic l-a săpat cu răbdare și l-a turnat pe la șefuţi până a rămas respectivul fără loc de muncă, dar întotdeauna după faptă și răsplată, era cât pe ce să-și piardă nevestica, pentru că minciuna are picioare scurte și dânsa a fost informată despre contul baștan pe care-l avea iubitul soţ la bancă. A trebuit să facă vreo trei drumuri până în ţară ca să liniștească apele, vă daţi seama cât a cheltuit bietul om și ce luptă aprigă s-a dat între zgârcenia lui monstruoasă și dorinţa de a-și păstra familia integră! Slăbise Zgârciomanul în trei săptămâni cam 15 kg! Dar după ce și-a convins familia să vină cu el în străinătăţuri, să vezi și să nu crezi: i-a pus băiatu’ pe toţi la recuperări de le săreau fulgii muncind pe câmpiile mănoase ale Castiliei la Mancha. Don Quijote și-a amintit brusc de proverbul cu lupul care-și schimbă părul dar năravul ba! Lupul ăsta zgârcioman și-a schimbat de atâtea ori părul încât de-abia mai rămăsese cu câteva fire, dar năravul ba! Urla animalul ca un descreierat la lună de-și luaseră vecinii lumea-n cap. Tuna și fulgera în stânga și-n dreapta agitându-și labele ca un ceaușist înflăcărat; omul, Zgârciomanullup, era înfierbântat de-a binelea când cineva cuteza să-l contrazică. Dânsul era polivalent, policalificat, omnipotent, autodidact și atotștiutor. Dacă trandafirul era alb el afirma cu tărie că anterior fusese roșu. Îi rămăsese mentalul ipregnat cu roșul aprins al aparatului de partid și de stat, că doar stătuse în posturi înalte pe vremea împușcatului. Fusese șofer de director și dăduse mâna după revoluţie cu cel puţin doi portari de miniștri! Într-o zi a fost chiar la câţiva metri Don Quijote rătăcitorul

• 17


distanţă de un subsecretar de stat. A ratat șansa vieţii lui! Dar aici, în ţările calde s-a schimbat și destinul partizanului de găinării comunale. Aici a primit posturi de conducere (a tejerei!) și a învăţat să stea în patru labe, noua poziţie – substitut al poziţiei de drepţi pe care-o asimilase în cadrul perioadei de instrucţie militară, înaintea programului de G.A.Z. unde era abonat zilnic. Zgârciomanul patruped se integrase perfect, devenind omul de bază al Drogomanului turmentat spre „fericirea” celor câţiva angajaţi care aveau să-și piardă în scurt timp locurile de muncă. Cărătorul de paporniţă al Drogomanului avea să-și vadă visul îndeplinit cu cei patru ochi pe care-i poseda încă din prematură naștere. El să fie șeful, el să comande și tot el să execute. Patronul posesiv era și el superîncântat că putea să plătească un singur om în loc de patru și că avea la orice oră din zi și din noapte un slugoi de nădejde în stare să răstoarne munţii bolovănoși ai Pueblei de Almoradiel pentru a aduce în curtea lui ca să-ţi definitiveze măreaţa operă de artă pe care obsedatu’ o compara cu piramidele egiptene. Ceea ce însă nu știa nici Zgârciomanul și nici iubitul lui amic bolnăvior, Drogomanul, era faptul că nu putea să fie considerată operă de artă o lucrătură tembelă care n-avea ABSOLUT NIMIC în comun cu ceea ce generic se numește artă. Dar cum poţi demonta stupizenia colosală a celor doi irecuperabili când limita lor intelectuală n-ar fi fost în stare s-o depășească sub nici o formă pe a galinaceelor plimbăreţe din imensa curte cu dafini și smochini în care-și târâie existenţa Stan cel Zgârcioman cu Bran Drogoman.

18 • G e l u

Vlaşin


Obositu’, Paulo Coelho şi alte deprimisme O

bositu’ este un personaj cât se poate de pitoresc în peisajul cotidian al metropolei madrilene. Un fel de drogoman și zgârcioman. Adicătelea întrunește ambele caracteristici. Obositu’ n-are nici un fel de scrupule în ceea ce privește abordarea unei aroganţe supreme. Autostima este factorul primordial în raportarea lui faţă de mediul înconjurător. Autostima și egocentrismul pe care le afișează cu o seninătate imperturbabilă, spre disperarea celor din jur. Totul se raportează la un singur cuvant: EU! Restul sunt simple obiecte decorative sau instrumente experimentale sau, în cel mai fericit caz, elemente compensatorii. Obositu’ privește cu superioritate evidentă tot ceea ce înseamnă relaţionare, în timp ce Don Quijote ascultă extaziat Linkin Park – nobody’s listening somewhere I belong from the inside – de la Meteora citire sau, cum afirma recent într-un interviu scriitorul José Luis Sampedro: „la mayoria està futbolizada o granhermanizada”. Paulo Coelho deţine în continuare locul 1 în topul vânzarilor de carte atât în Spania cât și în multe alte ţări ale Europei sau Americii Latine, cu cele Unsprezece minute ale sale. Cu zeci de milioane de Don Quijote rătăcitorul

• 19


cărţi vândute în întreaga lume, Coelho este cu siguranţă unul dintre scriitorii cei mai populari la ora actuală. Cred că doar Stephen King ar putea să-l egaleze din acest punct de vedere. Filmul Los lunes al sol de Fernando León de Aranoua a obţinut recent un alt premiu important, Navaja de Bunuel atribuit anul trecut peliculei Lucia y el Sexo, de Julio Medem. Se pare că există un reviriment al cinematografiei spaniole, dovadă fiind și Oscarul obţinut de Pedro Almodóvar cu pelicula Hable con ella. Filmul Los lunes al sol a fost revelaţia anului 2002 din clipa debutului și până la Festivalul Cinematografic din San Sebastian, unde a câștigat Concha de Oro pentru cea mai bună peliculă, un premiu care se adaugă la cele 5 premii Goya câștigate pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor principal, Javier Bardem, și cel mai bun rol secundar, pentru Luis Tosar. Pelicula a fost desemnată pentru a reprezenta Spania la premiile Oscar, însă Academia de la Hollywood nu a nominalizat-o între cele cinci finaliste. Între timp, la Sevilla, câteva sute de scriitori s-au reunit la cel de-al VII-lea Congres al Scriitorilor din Spania pentru a dezbate aspecte legate de Legea Proprietăţii Intelectuale. S-au spus multe lucruri acolo: că Guvernul nu respectă Directivele Uniunii Europene în ceea ce privește împrumutul bibliotecar, că noua lege de proprietate intelectuală restrânge drepturile de autor, că societatea spaniolă este infantilizată și atrasă tot mai mult în capcana literaturii de consum. Dar lucrurile astea parcă leam auzit și pe la alte „case”. Așa că hai să trecem la lucruri mai serioase. Cum ar fi Premiul Planeta 2003 obţinut de scriitorul chilian Antonio Skármeta cu nuvela sa, El baile de la Victoria. O carte tip scenariu

20 • G e l u

Vlaşin


cinematografic, având 50 de capitole distincte în care autorul are o extraordinară grijă pentru ritmul naraţiunii în așa fel încât finalul să devină incitant. Personajul principal este Angel Santiago, un tânăr de 20 de ani care părăsește închisoarea datorită unei graţieri nesperate, după ce în prealabil este violat cu consimţământul comandantului închisorii, pe care promite să-l ucidă cu prima ocazie. Al doilea protagonist este Vergara Grey, delicvent notoriu, specialist în seifuri și îndrăgostit de bani, dar și de soţia lui. Grey părăsește închisoarea jurând că niciodată n-o să mai comită vreun delict, pentru că în închisoare și-a pierdut tot ceea ce avea mai drag pe lume: soţia, fiul și banii. Al treilea protagonist este o puștoaică de liceu care vrea să devină dansatoare. O poveste depre marginali și marginalizare, despre victime ale sistemului, despre speranţe și iluzii deșarte. O carte care merită citită. Aoleooo... am uitat cu totul de Obositu’ și Nașparlia lui. Da’ nu-i nimic, data viitoare Don Quijote o să poposească din nou pe la ușa voastră. Cu condiţia ca ea să nu fie din întâmplare închisă!

Don Quijote rătăcitorul

• 21


Porcul iberic şi metroul de Madrid D

on Quijote nici nu se mai minunează descoperind că prin zonă porcul este considerat simbol naţional. Au ăștia la porci de nu-ţi vine să crezi. Dar cel mai mare și mai tare și mai cu multă căutare este celebrul cerdo iberico, un porc imens, negru, grohăitor de mama focului, căruia i se mai spune și pata negra. De pata negra, de pata negra, nosomos todos de pata negra – urlă o puștoică numită Melody (care cică ar avea mare succes muzical). Mă rog, treaba ei, oricum Don Quijote nu este mare amator de Operation Triumfo, o emisiune-spectacol, un fel de „școală a vedetelor” dar foarte bine produsă, cu publicitate imensă și cu foarte mult impact la public, mai ales la cel „tânăr și neliniștit”. În fiecare luni începând cu ora 22, puștimea hispanică (și nu numai) se postează (și prosternează!) în faţa televizorului și până după miezul nopţii străzile sunt de-a dreptul pustii. Or fi bând esticii – cugetă Don Quijote – da’ nenea ăștia iberici beau de sting! Adevărul este că au și cu ce, și după ce! Asta se nota după formele rotunjoare ale distinșilor domni și mai ales ale distinselor doamne. Burţile lor curgânde în formă de valuri-vălureţe au un aspect de-ţi vine s-o iei la fugă. Bârfe! – vociferează amicul meu,

22 • G e l u

Vlaşin


îndrăgostit lulea de o vecină care bate sigur peste sută (la kg mă refer!) Mănâncă oamenii ăștia fără absolut nici un fel de discenământ. Multă carne de porc, în special jamon, multe dulciuri – adică tone, iar la capitolul mișcare... să mai vorbească și alţii! Copiii arată bieţii precum niște mingiulii, iar părinţii lor nici nu se prea sinchisesc de asta. O statistică spune că obezitatea în Peninsula Iberică tinde să egaleze cota Statelor Unite – unde chestiunea a devenit o problemă naţională. Asta lăsând la o parte precocitatea tinerilor (sau mai degrabă a tinerelor!) care-și încep viaţa se(d)xuală cam pe la vârsta de 12 ani! Așa că, niciodată nu poţi să știi cam câţi ani poate avea o duduiţă Dulcineea care-ţi face ochi dulci pe stradă sau în metrou. La 12-13 ani, puștoaicele arată cu cel puţin 5-6 ani mai mature. Don Quijote își amintește cu nostalgie de Dulcineea lui și, cuprins de dorinţe febrile și ascunse, dă o fugă până în El Toboso, la domiciliul-muzeu al distinsei amoreze. O casă tipic spaniolă, ferestre cu gratii, curte interioară, câteva flori (cam amărâte!) și nimic mai mult! Armurile atârnă pe toţi pereţii de parcă ar fi trecut pe acolo zeci de cavaleri. Dar parcă poţi să ști?! Metroul din Madrid are 11 linii care însumează 173 de km! Stă și cugetă Don Quijote cam cât i-ar trebui ca să le parcurgă pe toate – 160 de staţii! O călătorie simplă costă 0,95 euro, un bilet cu 10 călătorii costă 5 euro, cel mai ieftin abonament 32,30 euro, iar studenţii beneficiază de un tarif redus, adică 22,05 euro. Cei mai avantajaţi sunt însă pensionarii, care beneficiază de un abonament cu tarif unic: 8,65 euro. Dacă ne gândim că o zi de muncă înseamnă de la 40 de euro în sus, atunci parcă-ţi mai vine inima la loc. Spun 40 de Don Quijote rătăcitorul

• 23


euro pentru cei care lucrează în agricultură, pentru că în construcţii se pot câștiga și 50-60 de euro! Ca să nu mai vorbim de alte domenii, iar preţurile la multe dintre produsele de bază sunt mai mici decât în România, spre exemplu, poţi cumpăra un litru de lapte la cutie cu 0,45 euro! E-adevărat că pentru o marcă precum Pascual sau Puleva plătești 0,85 euro, dar orișicât. Așa că nu mai trebuie să mire pe nimeni de ce românii dorm prin parcurile orașelor spaniole și de ce TOTUȘI nu se întorc în ţară. Ca să-i mai treacă supărarea, Don Quijote face turul orașului Madrid într-un autobus special: MADRID VISION. Există 3 rute: ruta 1 – MADRID ISTORIC – Teatro Real, Palacio Real, Puerta Toledo, San Francisco, Plaza Mayor, Puerta del Sol, Museo Reina Sofia, Museo Thyssen, Atocha, Jardin Botanico, Museo del Prado, P. de Alfonso XII, Puerta de Alcala, Barrio de Salamanca, Plaza Colon, Plaza de Cibeles, Gran Via, Plaza de Espana... ruta 2 – MADRID MODERNO – Museo del Prado, Plaza de Cibeles, Plaza de Colon, Museo de Escultura, Museo de C. Naturales, Nuevos Ministerios, Plaza de Lima, Santiago Bernabeu, CSI Cientificas, Museo Lazaro Galdiano, ABC Serrano, El Corte Ingles, Museo Arqueologico, Puerta de Alcala, Puerta del Sol, Circulo Bellas Artes... ruta 3 – MADRID MONUMENTAL – Gran Via, Circulo Bellas Artes, Museo Thyssen, Museo del Prado, Plaza de Cibeles, Museo Arqueologico, Puerta de Alcala, Plaza de Espana, Palacio de Liria. Biletul poate fi utilizat pentru toate cele 3 rute cu condiţia să nu se depășească două zile consecutiv. Don Quijote rezistă eroic la prima rută, după care abandonează mijlocul de transport undeva pe Gran Via și nu se oprește decât într-o cafeteria para tomar un cafe cortado.

24 • G e l u

Vlaşin


Cam pofticos cavalerul nostru și puţin cam nesăbuit! Preţurile pe Gran Via sunt atât de pipărate încât nici nu-ţi mai vine să te ridici de pe scaun după ce vezi nota de plată! Dar ambianţa este cât se poate de plăcută. Pe Gran Via agitaţia este atât de atractivă mai ales pentru cei obișnuiţi cu așa ceva, doar Parisul cu celebra arteră Champs Élysées mai poate egala atmosfera și eleganţa de pe Gran Via. Apropo de Paris, are DOAR cu vreo 200 de staţii de metrou mai mult decât Madridul, adică în jur de 360! Mă gândeam cu durere la București și la ritmul în care se construiesc la noi staţiile de metrou. Da’ nu-i nimic, le vom plăti acestea, deocamdată românii și-au propus să colonizeze Spania! Nu știu dacă la ora asta mai există vreo localitate în care să nu fie măcar un român. Și lăsând la o parte micile mizerii naţionaliste (afișate uneori cu obstinenţă de către posturile de televiziune spaniole!), adevărul este că românii sunt foarte apreciaţi, atât pentru hărnicia lor, cât și pentru faptul că sunt comunicativi și se integrează foarte ușor. Normal că există și uscături, dar cu atâta uscăciune autohtonă parcă nici nu mai contează. Așa că, Don Quijote încalecă pe-o șa și v-a spus povestea așa...

Don Quijote rătăcitorul

• 25


El Greco toledanul P

oate că nici gândurile nu-mi mai aparţin sau poate e un chin, spun spiridușii ghidușii înlănţuiţi într-un dans muribund. Stau și privesc cerul peste capetele cocorilor străpunși de ceaţa densă, poate că nici bunurile nu-mi mai sunt bune spun ca să sune, spun ca să pot spune, săracul duhul sau poate sărac cu duhul. Imagini răsturnate peste capetele proaspete ale skinerilor autohtoni sunt niște peoni în căutarea timpului pierdut. Cum se mai pot lămuri lucrurile într-un cerc restrâns – cugetă OMUL DE LUT. Don Quijote-l privește viclean străbătând un ocean mai atlantic sau chiar pacifist. Lamentări de rigoare, consolări pe măsură, tratamente preferenţiale. Drogomanul și-a cumpărat alt câine întrebându-se cu mirare cum s-a întâmplat întâmplarea, două perechi de ochi îl privesc indignate albastrul strălucește intens un fulger coboară. Drogomanul începe să ţipe que no quiero murir, que no quiero murir. Un iepure cu gâtul rupt îmi face semne să tac. Poate că nici timpul nu-mi mai aparţine „lasă, nu-i nimic, găsești o soluţie... am încredere în tine...” – lasă, nu-i nimic, o să-mi curăţ dușmanii unul câte unul – vociferează candida candidă, un praf alburiu învăluie misterul DOAMNELOR ÎN MOV. Nici Dulcineea nu mai știe cum se topește marzapan-ul în gurile flămânde ale turismului nesătul așa că ar

26 • G e l u

Vlaşin


fi mai bine să-mi iau geamantanul și să plec sau poate că nici plecatul nu mai este o soluţie viabilă. Don Quijote, Don Quijote pe unde-o mai fii umblând Rocinante cel viteaz?! Dar Sancho Panza pe unde și-o mai fii odihnind oasele?!... o pată verde întunecându-mă / o pată verde / ca un gândac nesătul / cuibărindu-se în mintea mea / o pată verde / scormonind, râcâind, holbându-se / la rănile din care / se scurge mustind / vinul păcătoaselor fapte / cu ochii bulbucaţi / mă înjunghie sălbăticiunea / o pată verde mai am / pe care aștept / s-o acopere toamna... cam poeţilă nenea ăsta zis Quijote – rostește o păpușă cu inima de porţelan verde. Intrarea în muzeul El Greco din Toledo costă 2,40 euro dar pentru studenţi preţul este la jumătate. Domenikos Theotokopoulos – El Greco, s-a născut în insula Creta în anul 1541, pe care o abandonează la vârsta de 20 de ani. În jurul anului 1560 ajunge la Veneţia unde cunoaște maniera de a picta a maeștrilor Tiţian și Tintoretto, care își concentrau atenţia asupra studiului culorilor și a luminii. După 10 ani, în 1570, pictorul călător El Greco poposește în Roma, unde studiază opera lui Michelangelo (fapt ce avea să-l influenţeze mai târziu în compoziţiile spaţiale), dar în același timp nu abandonează fascinantul colorit veneţian. În 1577 El Greco ajunge în Spania, atras, precum alţi mari artiști ai vremii, de opera construită în El Escorial de Felipe II, dar mai ales pentru promisiunile făcute unor importante personalităţi din Toledo. Și astfel Toledo se convertește în noua să patrie iar numele său rămâne unit pentru totdeauna cu acest oraș unde-și va dezvolta propria manieră de a picta. În operele lui El Greco predomină temele religioase dar în egală măsură este considerat un excelent portretist. Moare în anul 1614 lăsând Don Quijote rătăcitorul

• 27


în urma sa importante lucrări, mare parte dintre ele putând fi admirate în Casa–Muzeu El Greco din Toledo. La parterul muzeului pot fi văzute picturi de El Greco dar și opere ale Școlii Spaniole din sec XVII, printre care picturi de Luis Tristan (principalul discipol), dar și ale propiului fiu, Jorge Manuel Theotokopoulos. La etaj predomină impozante picturile celebre ale lui El Greco: El Apostolado, La Vista y Plano de Toledo și Los Retratos de los hermanos Covarrubias. În aceeași sală poate fi admirată și una dintre cele mai importante lucrări: Las Lagrimas de San Pedro (Lacrimile Sfântului Petru), una dintre cele mai emoţionante picturi religioase din toate timpurile. Impresia lăsată după vizitarea acestui muzeu este una de absolută emoţie și uimire deopotrivă. Emoţie în faţa unui artist desăvârșit și uimire pentru o compoziţie picturală de-a dreptul remarcabilă. Don Quijote rămâne mut, fără grai, fără puterea de-a mai rosti un cuvânt. Se așează pe o băncuţă din faţa muzeului și rămâne așa, nemișcat, minute și minute în șir. Lumina care vine de la răsărit sau poate că lumina nu-i a noastră. Don Quijote urmărește fumul de ţigară alunecător pe care-l savurează Cuţa. Pe unde-o fii călătorind Miși la cort engles – denumirea codificată a gropilor de gunoi din Spania – sau rătăcitor pe străzile înguste ale sătucului Cabezamesada. Peaici doar câţiva români s-au încumetat să ajungă. La o populaţie de 500 și ceva de locuitori supravieţuiesc și vreo 13 români. Pe pământurile secătuitei peninsule hispanice agricultorii specialiști din estul sălbatec își petrec reumatismele consolidându-și păcatele unei existenţe damnate. Cum poate să se numească altfel viaţa unor bieţi emigranţi sin papeles urmăriţi de spectrul unei descinderi a poliţiei sau

28 • G e l u

Vlaşin


așteptând cu disperare o lege care să le reglementeze statutul juridic pe teritoriul spaniol. Tremurând prin frig și ploaie, spetindu-se, muncind uneori în ritm sclavagist, lipsiţi de drepturi și protejaţi doar de bunul Dumnezeu, fericiţii emigranţi visează cu ochii deschiși la o viaţă lipsită de grijile existenţei de mâine. O căsuţă – proprietate personală, o mașină – desigur la mâna a doua și eventual ceva bani puși deoparte – pentru zile negre! O fi mult?! O fi puţin?! Rămâne ca timpul să decidă acest lucru. Pentru că, de cele mai multe ori s-a adeverit proverbul că banii nu aduc fericirea dar, în același timp, cum poţi să fii fericit când vezi în jurul tău atâta mizerie, atâta suferinţă și mai ales atâta sărăcie...

Don Quijote rătăcitorul

• 29


Premiile Nobel şi cărţile electronice D

on Quijote și-a lăsat părul să-i cadă peste umăr și-a tot căzut părul până când n-a mai rămas nici un fir și uite așa s-a trezit chel de-a binelea scăfârlie lucitoare, minte care doare, armură de-oţel Don Quijote-i chel. Dar cu toate acestea căldura nu-l ocolește deloc. Mă refer bineînţeles la cea interioară pentru că pe-afară sunt vreo câteva grade șiun vântuleţ andaluz de-ţi vine s-o iei la sănătoasa. Adevărul este gol-goluţ, adică un pic de cros nu strică la corazon – indiferent că este latino sau nu corazon latino este un cancion bonito livrat pe piaţa muzicală de David Bustamante – un produs 100% al emisiunii Operation Triumfo, prima ediţie. Ceilalţi componenţi s-au lansat și ei cu piese și chiar cu albume de mare succes atât în spania cât și în afara graniţelor: David Bisbal – cu peste 1.500.000 de discuri vândute, Rosa, Chenoa, Manu Tenorio, Formula Abierta – mas, te chiero chiero mas y nunca tu me das..., Alejandro, Natalia tineri cu vârste cuprinse între 19 și 24 de ani, arhinecunoscuţi deveniţi peste noapte vedete incontestabile, ca să nu mai vorbim de rezultatele financiare, pentru că aici poţi trăi bine mersi din drepturile de autor fără să fie necesar să prestezi diverse munci suplimentare

30 • G e l u

Vlaşin


pentru a-ţi câștiga existenţa. Aici valoarea artistică este recunoscută și are un preţ mai mult decât suficient (singura conditie este să te faci – totuși – remarcat). Asociaţia Scriitorilor și Artiștilor Spanioli – cu ocazia împlinirii unui secol de la instaurarea Premiilor Nobel – celebrează un ciclu comemorativ cu 5 conferinţe despre Juan Ramon Jiménez, Jacinto Benavente, Jose Echegaray, Vicente Aleixandre și Camilo José Cela aducând în acest fel un omagiu celor cinci scriitori de talie universală care au reușit prin cuvintele lor să dobândească cele mai înalte cote de recunoaștere internaţională. Don Quijote o să fie prezent la Conferinţele care vor fi susţinute la Museo De La Ciudad din Madrid în perioada 7 noiembrie–12 decembrie 2002 de către Joaquin Benito De Lucas – doctor în Filologie Romanică, catedra de Literatură de la Universitatea Autonomă din Madrid, poet câștigător de importante premii literare, fost profesor în Damasc, Berlin, New Delhi, Otawa, membru corespondent al Academiei de Bellas Artes y Știinţe Istorice din Toledo; Alejandro Fernandez Pombo – președintele Asociaţiei Presei din Madrid, fost director al unor importante ziare, reviste și agenţii de presă de nivel naţional, a publicat numeroase cărţi și a cochetat mult timp cu critica literară obţinând importante premii de literatură și jurnalism; Jorge Urrutia – doctor în Filologie Romanică, catedra Universităţii Carlos III din Madrid, fost director al Institutului Cervantes din Lisabona, poet, eseist, critic literar, autor de cărţi de poezie și eseu, expert în semiologie și cinematografie; Jose Javier Aleixandre – președintele Asociaţiei Scriitorilor și Artiștilor Spanioli, ziarist, poet, narator dramaturg, corespondent al ABC în Orientul Mijlociu Don Quijote rătăcitorul

• 31


și redactor șef al Actualităţii Spaniole, a publicat nenumărate articole, interviuri și critică de teatru, a primit numeroase aprecieri de-a lungul traiectoriei literare; Jose Montero Padilla – doctor în Filosofie și Litere la Universitatea Complutense din Madrid, profesor de Istoria Teatrului la Școala Superioară de Arte Dramatice de la Facultatea de Educaţie din cadrul Universităţii Complutense, autor de numeroase articole asupra literaturii spaniole, moderne și contemporane. Don Quijote răsfoiește revista de cultură Mirador publicată de Asociaţia Scriitorilor și Artiștilor Spanioli, descoperind nume importante ale literaturii spaniole contemporane: José Lopez Martinez, Carlos Murciano, Leopoldo de Luis, Mario Antolin, Emilio Porta, Manuel Carrion Gutiez, Encarnacion Huerta, Fernando Almena, Enrique Gracia, Juan Manuel de Prada. Publicaţia este trimestrială și cuprinde articole interesante despre literatura și arta contemporană spaniolă. Numărul din octombrie 2002 cuprinde printre altele și un articol despre cărţile electronice semnat de Santiago Solano Grande. Autorul încearcă să ne convingă de faptul că, economic vorbind, cărţile electronice sunt mult mai accesibile pentru că elimină intermediarii, studiul de piaţă, tipografia, depozitele, transportul, distribuţia. Exemplu: Cartas de relacion de Hernan Cortes, pe hârtie ocupă 235 de pagini, în format electronic 810 KB, adică o dischetă de 3 ½; costul în varianta tipărită este de 14, 12 euro iar în varianta electronică 5 euro, nu mai punem la socoteală faptul că o carte electronică putem să o cumpărăm la domiciliul propriu, nu ocupă spaţiu fizic, nu se deteriorează și este disponibilă în tiraj nelimitat! Dar, în același timp, cărţile electronice

32 • G e l u

Vlaşin


– făcând parte integrantă din universul digital – încearcă să revoluţioneze mentalitatea asupra cuvântului scris, ceea ce presupune asumarea unui risc iminent de respingere mai ales din partea cititorului tradiţional, însă viitorul este cel care decide, iar Jason Epstain, un editor american cu 50 de ani cu o strălucitoare activitate editorială (revista The New York Review of books sau monumentala Library of America) este cât se poate de optimist în ceea ce privește piaţa de carte electronică. Un alt articol super-interesant este cel semnat de poetul și criticul Leopoldo de Luis – principalul biograf al scriitorului Vicente Aleixandre – care comentează asupra unui poem inedit semnat de câștigătorul premiului Nobel pentru Literatură, Vicente Aleixandre și descoperit în casa doctorului Ramon Castroviejo, medicul care l-a operat de cataractă în noiembrie 1980. Poemul se intitulează Ratita (numele unei căţelușe care convieţuia în casa medicului) și este de-o splendoare absolută: casi no se mira / lo que no se ve / pero mira, mira / lo que yo me se /... lana de amor puro, / calor, luz y fe: / tu dios te contempla; / tu sabes; „yo se”. /... Pero, diminuta, / „Ratita esta en pie. / ciencia es amor, dice” / y mira a quien ve. / Tu dios te conceda / lo que tu le des! /...

Don Quijote rătăcitorul

• 33


Biserica Sfântului Toma M

ă strecor printre străduţele înguste ale orașului-cetate Toledo, lăsând undeva în urmă zidurile groase ale celebrei catedrale în interiorul căreia mi-am petrecut aproape o zi întreagă, fascinat de minunăţiile pe care le-am văzut la tot pasul. Undeva, într-o piaţetă străjuită de arbori și invadată de porumbei albi, răsare turnul impunător al unei biserici. Intuiţia îmi spune că în interiorul ei o să descopăr lucruri miraculoase. Mă apropii cu pași grăbiţi și citesc pe frontispiciu următoarea inscripţie: Iglesia de Santo Tome. Prima surpriză se produce la intrarea în biserică, atunci când un individ frumos îmbrăcat mă anunţă cu politeţe că trebuie să plătesc un euro și 20 de cenţi. Dar cum intrarea în catedrala din Toledo m-a costat „doar” 7 euro, mă consolez cu ideea că trebuie să merite și că, dacă până acum n-am fost dezamăgit de ceea ce-am văzut, înseamnă că nici de acum încolo nu o să fiu. Și într-adevăr investiţia mea a meritat cu prisosinţă. Pentru că, în holul bisericii, pe fundal, tronează una dintre cele mai importante compoziţii picturale din lume: El Entierro del Senor de Orgaz (Înmormântarea Seniorului de Orgaz), purtând semnătura pictorului El Greco, datată în anul 1588. Seniorul de Orgaz, pe numele lui real don Gonzalo Ruiz de Toledo, a fost unul dintre marii binefăcători ai acestei parohii. El s-a născut în Toledo

34 • G e l u

Vlaşin


în jurul anului 1263 și era descendentul unei familii nobiliare toledane – Esteban Illan. În tinereţe a trăit în apropierea regelui Alfonso X, apoi a ocupat postul de primar al orașului Toledo și notar-șef al Castelului pe durata domniei lui Sancho IV el Bravo. A fost la comanda trupelor regale în Sevilla, iar după moartea regelui Fernando IV a fost, pentru o perioadă de 13 ani, tutorele regelui Alfonso XI, care a rămas orfan la vârsta de un an. A fost recunoscut pentru mărinimia și pentru numeroasele acte de caritate pe care le-a realizat de-a lungul întregii sale existenţe. A murit în anul 1323, iar în testamentul său și-a manifestat dorinţa de-a fi înmormântat în liniște și fără fast, într-unul dintre locurile cele mai discrete și mai intime ale bisericii Sfântul Toma. În anul 1586, la aproape 250 de ani de la moartea Seniorului de Orgaz, parohul bisericii Sfântul Toma, don Andres Nunez de Madrid, îl însărcinează pe pictorul Domenikos Theotokopoulos, El Greco, pentru a realiza pictura cunoscută sub numele de Înmormântarea Seniorului de Orgaz. El Greco, care era el însuși enoriaș al bisericii Sfântul Toma, semnează un acord cu parohul în data de 18 martie 1586 în care erau fixate, de formă foarte precisă, iconografia zonei inferioare a tabloului. Lucrarea a durat doi ani și a fost plătită cu suma de 1200 de ducaţi. Până în acel moment, niciodată nu s-au plătit atâţia bani pentru un tablou în Spania. Tabloul este considerat astăzi drept una dintre cele mai impresionante compoziţii din toate timpurile și una dintre cele mai importante picturi realizate de El Greco. Tabloul reprezintă cele două dimensiuni ale vieţii: jos, pământul; sus, cerul și viaţa fericită cu Dumnezeu. În partea inferioară – pământul – centrul este ocupat de cadavrul Seniorului de Orgaz care este coborât cu toată veneraţia și cu tot Don Quijote rătăcitorul

• 35


respectul în mormântul său. Pentru această solemnă ocazie coboară din cer episcopul și doctorul Sfântul Augustin împreună cu diaconul și primul martir a lui Cristos, Sfântul Ștefan care, cu delicateţe, depun corpul în mormânt. La această înmormântare asistă – anacronic desigur – parohul Andres Nunez de Toledo, cel care făcuse comanda pentru această pictură. În partea opusă se află un călugăr franciscan, altul augustin și un călugăr dominican. Pe rândul din centru, un grup de personaje contemporane cu El Greco – incluzându-l pe el însuși alături de fiul său, privind în faţă – invitând la contemplarea acestui mister extraordinar pe cale de-a se înfăptui. Între partea inferioară și superioară – între cer și pământ – conexiunea este realizată de sufletul nemuritor al Seniorului de Orgaz, reprezentat de un nou născut ridicat în mâini de către un înger. În partea superioară – cerul –, apare în plan central Isus Cristos îmbrăcat în alb, judecătorul viilor și morţilor. Dumnezeu Tatăl i-a dat putera de-a judeca și EL o face cu îndurare, cum stă mărturie chipul său senin și gestul mâinii drepte indicându-i Sfântului Petre să deschidă porţile cerului pentru a intra sufletul defunctului. Fecioara Maria, mama lui Cristos, ocrotește maternal sufletul care se ridică până la cer. În partea dreaptă apare un grup de sfinţi care trăiesc fericiţi în viaţa eternă. Nu lipsesc de aici nici referirile la Vechiul Testament cu prezenţa unor personaje precum David, Moise sau Noe. Ansamblu din acest tablou ne invită să contemplăm misterul în plenitudinea sa: prin Isus Cristos, omul s-a născut pentru a trăi. Moartea nu are nici o putere asupra lui. Pictorul El Greco a izbutit să transmită un mesaj de speranţă născut din vestea bună venită din partea lui Isus Cristos, Domnul vieţii și al istoriei.

36 • G e l u

Vlaşin


Don Quijote şi del Prado D

on Quijote străbate mări și ţări. Don Quijote ajunge la marea întrebare, la marea înghesuială, la marea hărţuială și la marea îndoială; mare este și turnul bisericii datând din secolul XVI, mare este și îngrijorarea pentru noile atentate ale grupului ETA, mare este și catastrofa ecologică provocată de un petrolier în apropierea coastelor spaniole din zona Galiciei, mare, imens de-a dreptul este și muzeul del Prado din Madrid. Străjuit de statui și arbori, la capătul unei străzi care-i poartă numele, muzeul este de-a dreptul impozant. Urcând treptele care duc spre intrare mă întâlnesc cu un amic parizian pe care nu-l mai văzusem de câţiva ani, zice: domnule, ce mică-i lumea! ne-am cunoscut la intrarea în muzeul Louvre din Paris ca să ne reîntâlnim după ani și ani la intrarea într-un alt muzeu – de data aceasta în capitala Spaniei. Michel mă îmbrăţișează sporovăind vrute și nevrute despre politica de globalizare, despre Europa Unită și despre noile tendinţe literare ale începutului de mileniu. Eu vorbesc despre literatura pe internet și cărţile electronice, despre condiţia scriitorului în contextul social actual și despre Don Quijote Rătăcitorul, prietenul meu nedespărţit. Orarul muzeului este de marţi și până duminică de la 9 la 19, ultima intrare se face cu o jumătate de oră înainte de închidere iar preţul Don Quijote rătăcitorul

• 37


de intrare este de 3, 01 euro, iar pentru studenţi de 1,5 euro, pensionarii, șomerii și minorii sub 18 ani au drept de intrare gratuită. Muzeul este organizat pe două etaje, parter și subsol. La subsol, Tesoro del Delfin, cofetăria și restaurantul, la parter, Pictura Spaniolă din sec. XII-XVI, Pictura Flamandă din sec. XV-XVI, Pictura Germană din sec. XV-XVI, Pictura Italiană din sec. XIV-XVI și Sculptura. Aici pot fii admirate lucrări de El Greco, El Bosco, Tiţian și Rafael. La primul etaj întâlnim Pictura Spaniolă din sec. XVII-XVIII, Pictura Flamandă din sec. XVII, Pictura Olandeză din sec. XVII, Pictura Franceză din sec. XVII și Pictura Italiană din sec XVII. Opere de Velasquez, Rubens, Goya, Caravaggio și Ribera. Este locul cel mai impresionant al muzeului, aceasta și datorită modului de distribuire a tablourilor în cele peste 50 de încăperi aflate la acest etaj. Cel de-al doilea etaj cuprinde Pictura Spaniolă din sec. XVIII, Pictura Britanică din sec. XVIII, Pictura Franceză din sec XVIII, Pictura Germană din sec. XVIII, Pictura Italiană din sec. XVIII și Sculptura. Desene și lucrări de Goya și Tiepolo. Expusă după criterii cronologice, pictura spaniolă este redată începând cu Pictura murală romanică din sec. XII și până la operele lui Goya din sec. XIX. La parter, împreună cu Pictura medievală și renascentistă, întâlnim picturile lui El Greco. Galeria centrală expune lucrări de Ribera și Murillo, iar în sala basilica și sălile adiacente sunt expuse picturi de Velasquez și Secolul de Aur, culminând cu operele lui Goya, care sunt distribuite între acest etaj și următorul. Pictura italiană are dedicate 16 săli de expoziţii, unde putem admira lucrări de Fra Angelico, Mantegna, Botticelli, Tiepolo și Giaquinto, iar la parter operele lui

38 • G e l u

Vlaşin


Rafael și cele ale școlii veneţiene – Tiţian, Tintoretto, Veronese și Bassano. Pictura flamandă și olandeză este reprezentată de Weyden, Bouts, Memling și El Bosco – la parter, iar la etaj un important ansamblu de picturi realizate de Rubens, van Dyck și Brueghel. Relaţiile spaniolo-franceze din sec. XVII și achiziţiile unor regi cum ar fi Felipe IV și Felipe V stau la baza colecţiei de pictură franceză găzduită în muzeul del Prado, cu lucrări de Poussin și Claudio de Lorena la etajul principal și de Ranc, van Loo sau Watteau la etajul secund. Pictura germană este redusă din punct de vedere numeric, dar de mare calitate prin colecţia de pictură cuprinzând lucrări din sec. XVI–XVIII. La parter, una dintre săli este dedicată lucrărilor capitale ale lui Alberto Durero, Lucas Cranach și Baldung Grien. La etajul secund, altă sală este atribuită pictorului neoclasic Anton Rafael Mengs. Aduse din Italia între secolele XVI și XIX, cele peste 220 opere de sculptură clasică din muzeul del Prado ilustrează perioade cuprinse începând cu arta arhaică greacă și până la perioada elenistică și lumea romană. Colecţia de sculptură este completată cu lucrări semnate de Leoni, comandate pentru Carlos V și Felipe II în sec XVI. În diversele săli ale muzeului sunt repartizate diverse obiecte de artă decorativă, ceramică, mese și scaune de piatră, sculpturi de format mic. Colecţia cea mai importantă este alcătuită de așa numitul Tesoro del Delfin, care a aparţinut lui Felipe V și care este expusă la subsolul muzeului. Muzeul are în colecţia lui și peste 4000 de desene – cele mai importante fiind desenele și ilustraţiile purtând semnătura lui Goya. Calendarul expoziţional cuprinde următoarele titluri: Goya. La Don Quijote rătăcitorul

• 39


Tauromaquia – procesul creativ, expoziţie deschisă în perioada 10 octombrie 2002–7 ianuarie 2003; El Arte En La Corte De Felipe V – pictura, expoziţie deschisă în perioada 30 octombrie 2002–26 ianuarie 2003; Carlos De Haes (1826–1898) – expoziţie deschisă între 15 octombrie 2002 și 12 ianuarie 2003; Flores Espanolas Del Siglo De Oro – 15 noiembrie 2002 până în 2 februarie 2003; Vermer Y El Interior Holandes – 19 februarie 2003–18 mai 2003. Și cu asta basta! Adică ar mai fi o mulţime de lucruri de spus și de descris dar Don Quijote este încă sub efectul minunăţiilor văzute așa că ar trebui să-l lăsăm să se odihnească vreo două-trei sute de ani ca să poată povesti celor care vin toate peripeţiile lui în interiorul muzeului unde, dacă nu ai o hartă, riști să te învârţi în cerc o zi întreagă și să nu poţi vizita decât cel mult parterul muzeului!

40 • G e l u

Vlaşin


Marzapan de Toledo R

ătăcit rătăcitor Don Quijote bântuie prin catedralele și muzeele orașului Toledo ca o stafie sidefie, ca o maree neagră, ca o seceră secerând cu privirea trecătorii grăbiţi. Mulţi asiatici cu ochii pironiţi minute în șir pe câte un tablou, cu aparatele de fotografiat agăţate la gât ca o piatră de moară cocoșându-le spinarea firavă. Aiiiiiii... ngggduuu... ocinoci... cuvinte scurte, repezite, rostite cu intensitate ridicată, americani zgomotoși hohotind la fiecare pas, germani sobri și cât se poate de rezervaţi, francezi vociferând pe străduţele atât de strâmte și de întortocheate încât uneori îţi trebuie o jumătate de zi ca să găsești drumul de întoarcere. Toledo este capitala comunităţii autonome Castilla la Mancha și a provinciei cu același nume situată în chiar inima peninsulei iberice, deasupra unui promontoriu de granit înconjurat de albia râului Tajo; cetatea își are origini străvechi datând încă din perioada celtică cucerită de romani sub comanda lui Marco Fluvio în anul 192, primește numele de Toletum. Un secol mai târziu este cucerită de vizigoţi și de arabi până când în anul 1085 este revendicată de regele Castilliei, Alfonso VI. Acesastă notabilă localitate manchegă încununată de splendorile trecutului se constituie într-unul dintre cele mai frumoase locuri ale Castilliei la Don Quijote rătăcitorul

• 41


Mancha, atât pentru atracţia pe care o exercită edificiile sale, cât și pentru delicioasele preparate culinare, dintre care se remarcă celebrul marzapan. Plimbarea pe străzile înguste este un bun prilej pentru cunoașterea acestui autentic paradis în care se pot descoperi monumente arhitectonice din aproape toate epocile, ceea ce transformă orașul într-un adevărat muzeu, declarat patrimoniu mondial de către organismele internaţionale. Unul dintre cele mai importante monumente este Catedrala din Toledo, considerată una dintre cele mai importante din lume, construcţia fiind începută în anul 1226 și finalizată în 1493. Structura a fost proiectată în stil gotic și se caracterizează prin robusteţea liniilor și prin influenţele maure, baroce și neoclasice la nivelul ornamentelor. Interiorul templului este constituit din 5 cupole imense iluminate prin vitralii multicolore în care se succed numeroase capele decorate cu sculpturi, picturi și piese de argintărie. În capela Mayor se află o mare sculptură în lemn și mormintele cardinalului Mendoza, Alfonso VII, dona Berenguela, Sancho III, Sancho IV și Maria de Molina. Dintre celelalte 22 de capele distribuite pe lateralele catedralei merită văzută capela de los Reyes Nuevos desemnată de Alonso de Covarrubias drept panteonul familiei Trastamara, capelă ce cuprinde obiecte sculptate în lemn de nuc și mormintele lui don Juan I și soţia sa dona Leonor. Capela de Santiago sau del Condestable, care figurează printre cele mai mari opere gotice, adăpostește mormintele lui don Alvaro de Luna și dona Juana de Pimentel, sculptate în secolul XV de Pablo Ortiz. În capela de San Ildefonso găsim mormântul arhiepiscopului don Alonso Carrillo de Albornoz. Capela de la Descension găzduiește

42 • G e l u

Vlaşin


mormintele lui Juan de Borgona și Felipe Vigarny. Capela Mozarabe poartă semnătura lui Juan Frances. Capela Santa Eugenia este atribuită mormântului episcopului don Castillo, opera lui Covarrubias. Don Quijote ajunge în camera tezaurului unde ar fi vrut el să rămână mai mult timp, dar după câteva minute a fost invitat politicos să părăsească sala, probabil datorită curiozităţii exagerate pe care și-a manifestat-o pe parcursul întregii vizite. Politicos, politicos, dar puţin cam neprvăzut, așa că rămâne pentru următoarea vizită. Don Quijote se grăbește spre casa profesorului unde-l adăpostește pe Arthur – câinele labrador și pe Rocco – rotwaillerul copiilor domnului profesor. Rocco are vreo 80 de kg și este mai blând decât un mielușel, deși gabaritul spune cu totul altceva. De altfel nici faţa nu-l avantajează din punctul ăsta de vedere. Arthur pare un biet pui subnutrit chiar dacă – la categoria lui – este un exemplar cât se poate de bine proporţionat. Deocamdată, se înţeleg destul de bine până la capitolul mâncare, unde Rocco nu prea este dispus să facă nici o concesie, dar la fizicul pe care-l deţine poate că ar fi mai bine să-l înţelegem! Doar Antonio nu poate să înţeleagă pe nimeni, nici măcar pe propriul fiu de fapt nu-și întelege (uneori) nici chiar propriile idei. Imprevizibil artistul asta nebunatic...

Don Quijote rătăcitorul

• 43


Barcelona mi amor D

on Quijote Ratăcitorul își îndreaptă privirile către nordul iberic în căutarea timpului pierdut, sau poate mai degrabă în căutarea timpului care-o să vină. Plutește în atmosferă o boare primavărătecă, un vântuleţ îmbietor și molatec, un zvon alburiu ca un clinchet de clopoţel. Un verde proaspăt îţi ispitește privirea, trecătorii au întipărită pe faţă o expresie de largheţe nedeslușită, păsările dau recitaluri gratuite în parcurile care împânzesc orașul. A venit vremea unei călătorii. La drum Rocinante, bravule! Să batem la porţile Barcelonei. Să-i salutăm cum se cuvine pe bravii catalani! Originile orașului Barcelona se pierd undeva prin sec. I î. Chr., pe vremea Imperiului Roman, care-și stabilea coloniile în apropierea muntelui Táber. În Catalunia romanii au construit mici orășele bine legate între ele care formau o adevarată reţea, cu centrul de putere în Tarraco, capitala provinciei. Unul dintre aceste mici orășele purta numele de Barcino. Câteva secole mai târziu orășelul avea să-și consolideze nucleul urban printr-o expansiune care avea să stabilească definitiv viitorul Barcelonei. În scurt timp avea să devină un adevărat centru politic, religios și comercial. Amprenta gotică avea să se aștearnă ca o ploaie primăvăratecă peste piaţa Sant Jaume în zona

44 • G e l u

Vlaşin


Santa Maria del Mar, în la Ribera și în multe alte locuri. În doar 20 de ani (1900–1920), Barcelona reușea să-și scadă procentul de analfabetism de la 40% la doar 18%. Ambiţiile Barcelonei de a se converti într-o metropolă modernă erau deja vizibile. Politicienii și industriașii de noua generaţie își uneau eforturile pentru a pune în aplicare ambiţioase planuri urbanistice. Din păcate însă, Războiul Civil avea să-și pună o amprentă sumbră peste Barcelona. Ulterior, încetul cu încetul, orașul avea să-și recapete demnitatea și să reintre în circuitul european al marilor metropole. Jocurile Olimpice aduceau Barcelonei în 1992 impulsul economic de care avea nevoie pentru a-și transforma radical înfăţișarea. Barcelona de astăzi este o metropolă fascinanta și seducătoare, plină de ritm și invadată de cultură. Totul converge spre ţinta supremă a fiecărui lucru bine făcut: nemurirea. Limbile oficiale sunt catalana și castelana și sunt vorbite de către majoritatea populaţiei. Statutul de capitală a Cataluniei a convertit Barcelona într-un miraj turistic spre care se îndreaptă anual milioane de englezi, francezi, germani, italieni și portughezi. Fascinantul Antoni Gaudi atrage și el ca un magnet iubitorii de cultură și artă autentică. Dar atracţiile sunt nenumărate. Sculptura Girafei Cochete, efectele optice din Sala de las Croniques, celebrul orologiu solar din Casa de les Puñes, statuile lui Ramon Berenguer, biserica Sant Felip Neri, Capela Santa Agata, imaginea impozantă a operei del Sagrado Corazón, sculpturile din Porta de la Pau și din Pla de Palau, Anella Olimpica, Palau St. Jordi, impresionantele fântâni arteziene Fonts de Montjuic, Catedrala, Piaţa Regelui. Cu o populaţie de peste Don Quijote rătăcitorul

• 45


un milion și jumătate de persoane, o densitate de peste 15.000 locuitori pe km pătrat, cu un salariu mediu de peste 1700 euro și cu o speranţă de viaţă situată în jurul vârstei de 78 de ani, Barcelona este o destinaţie preferată pentru mulţi aventurieri. De ce n-ar fi și Don Quijote Rătăcitorul unul dintre aceștia?!

46 • G e l u

Vlaşin


Conil de la Frontera – ultima frontieră V

reţi o vacanţă de neuitat?! Vreţi o vacanţă exotică, incitantă, interesantă așa cum n-aţi mai văzut/auzit/ întâlnit?! Luaţi-vă pe urmele lui Don Quijote Rătăcitorul și-o să descoperiţi ultima frontieră: Conil de la Frontera – o localitate andaluză situată la vreo 40 de km de Cadiz, pe malul Oceanului Atlantic, în apropierea Gibraltarului. Plecarea din Madrid – staţia de autobuze Mendez Alvaro, cu liniile Socibus, până în Cadiz. Preţul unui bilet dus-întors, 35 de euro. Durata călătoriei: aproximativ 7 ore. Condiţiile de transport: excelente! Există legatură din Cadiz spre Conil de la Frontera din oră în oră. Imaginile se derulează cu repeziciune prin faţa ochilor. Căsuţe rustice, foarte îngrijite, albe, construite în stil oriental, fără acoperiș, cu terase împodobite cu vegetaţie exotică. Pretutindeni întâlnești palmieri și cactuși, foarte multe flori de un colorit impresionant, mirosuri de pește prăjit, străduţe înguste, localnici foarte ospitalieri. O ambianţă extrem de primitoare, un aer oceanic proaspăt și puternic, o senzaţie de altă lume – în sensul frumos al cuvântului. Aterizez pe o străduţa scurtă și cochetă, la vreo 50 de metri de plajă – Calle Extramuros 24. În curtea interioară mă întâmpină Don Quijote rătăcitorul

• 47


un imens arbore exotic. Tanti Juani mă salută de la etajul 2 și îmi urează bun venit. Gata! Don Quijote Rătăcitorul pornește în explorarea împrejurimilor. Situat în perimetrul așa-numitei coaste gaditane Costa de la Luz, Conil de la Frontera are o suprafaţă de 88 de km pătraţi și o populaţie de peste 17.000 locuitori având ca principale ocupaţii comeţul și turismul. Restaurantele, barurile, magazinele cu obiecte artizanale împânzesc pur și simplu străzile incredibil de înguste, situate în pantă – o adevărată încântare pentru excursioniști. Parohia de Santa Catalina – sec XVII, Iglesia de la Misericordia – 1779, Capela del Espiritu Santo – sec. XVII, Iglesia de Ntro. Padre Jesus Nazareno – 1715, Torre de Guzman – sec. XIV, Las Torres – Vigias, Puerta de la villa sunt doar câteva dintre reperele istorice ale localitaţii Conil de la Frontera. Impresionante sunt interioarele caselor, cu renumitul patio andaluz – curtea interioară, o adevărată bijuterie: flori de toate nuanţele împrăștiate în toate colţurile posibile, arbuști exotici – în special palmieri, o întreagă panoplie de cactuși, ceramică pictată, gresie, scăriţe care duc la terasa de pe acoperiș. Majoritatea caselor te întâmpină cu ușile de la intrare deschise. O imagine de ospitalitate extremă, întâlnită și la noi în ţară mai ales în zona Maramureșului. Renumele unor localuri precum: El Castillo, El Punto, Portillo, Quintanale, Cabalache, La cantina unde poţi să te delectezi cu delicioase meniuri bazate exclusiv pe produse de pescărie: gambas plancha, gambas al ajillo, langostinos cocidos, tortillas de camarones, mero a la marinera, calamares rellenos, atun encebollado, cipirones al ajillo, pulpo alinada, puntillitas fritas, chocos fritos, boquerones,

48 • G e l u

Vlaşin


paella de mariscos sau renumitul gazpacho andaluz. Plaja este imensă și sălbatecă în același timp, cu mici golfuri tocmai bune pentru practicat nudismul, cu nisip foarte fin, cu scoici mari și pietre ciudate. Cu o istorie care se pierde undeva prin timpurile fenicienilor, cu legenda lui Hercule circulând între baștinași, cu invaziile bizantine și vizigote, cu o predominantă arhitectură musulmană, Conil de la Frontera este renumit și datorită partidelor de pescuit, mai ales în privinţa peștelui ton. La începutul sec. XVI, populaţia era de câteva sute de locuitori, ajungând în finalul sec. XVIII la 4000. Astăzi, localitatea Conil de la Frontera este renumită pentru serviciile turistice deosebite, pentru plaja foarte bine situată și, normal, pentru preţurile practicate – mult mai scăzute decât în alte zone turistice similare. Asta și datorită faptului că majoritatea locuitorilor practică turismul rural, oferindu-și spre închiriere propria locuinţă. Preţul unei camere, dotată cu toate facilitaţile, este între 20 și 40 de euro pe zi în funcţie de perioadă. Un meniu te poate costa între 9 și 17 euro, iar o excursie până în Tanger, Maroc, în jur de 50 de euro. Dincolo de orice închipuire, Conil de la Frontera este o ultimă frotieră la care visează orice muritor. Chiar și muritorul/ nemuritor, Don Quijote Rătăcitorul, care și-a văzut în cele din urmă împlinit visul. Conilul este o splendoare a naturii, un loc fascinant și exotic, o destinaţie pe care n-ar trebui s-o rateze nimeni. Oricât de târziu ar veni ea – vorba proverbului: mai bine mai târziu decât niciodată.

Don Quijote rătăcitorul

• 49


Nunta regală în Madrid D

on Quijote Rătăcitorul își îndreaptă pașii cu mare grabă spre Piaţa Cibeles, ca să vadă în toată splendoarea lor aranjamentele florale și edificiile publice înfășurate în lumini multicolore izvorâte din reflectoare imense și imaginativ plasate. Pregătirile pentru nunta secolului au fost aproape finalizate, detaliile bine puse la punct, invitaţii deja încep să apară din toate colţurile lumii. Unul dintre cei mai importanţi designeri spanioli, Pascua Ortega, a fost desemnat să se ocupe de proiectul decorării Madridului. O explozie de culori a invadat străzile metropolei. Predomină culorile roz, argintiu, alb și galben. Catedrala Almudena a fost împodobită sobru, cu tapiţerii din Patrimoniul Naţional și flori albe pe fond verde. Cele mai luxoase hoteluri din Madrid, Ritz, Palace, Villa Magna și Santo Mauro, au fost puse la dispoziţia membrilor distinselor Case Regale veniţi din cele mai îndepărtate ţinuturi pentru a asista la nunta regală, dintre Principele Felipe de Borbón și Doña Letizia Ortiz. Felipe de Borbón y Grecia s-a născut în Madrid la data de 30 ianuarie 1968. Copilăria și-a petrecut-o jucându-se cu surorile lui în grădinile din Zarzuela până în momentul intrării la colegiul Nuestra Señora de Rosales, unde a studiat împreuna

50 • G e l u

Vlaşin


cu ceilalţi copii ai elitei aristocraţiei spaniole. Și-a continuat apoi studiile în Canada. Condiţia lui de moștenitor al tronului l-a obligat să urmeze cariera militară în Academia Generală Militară din Zaragoza, la Școala Navală de Marină și la Academia Generală din San Javier. După terminarea stagiului militar, Principele s-a înscris la Universitatea Autonomă din Madrid, unde a studiat dreptul și economia, ceea ce l-a convertit în primul principe spaniol universitar. Ulterior, a făcut și un master în Relaţii Internaţionale la Universitatea din Georgetown, SUA. A avut o viaţă sentimentală destul de agitată, printre femeile care i-au intrat în graţii numărându-se Isabel Sartorius, Gigi Howard și modelul danez Eva Sannum, relaţie care a durat aproape 5 ani de zile. Letizia Ortiz Rocasolano a venit pe lume în data de 15 septembrie 1972 în Oviedo. Nepoată și fiică de ziariști, s-a licenţiat în jurnalism, la Universitatea Complutense din Madrid, urmând apoi cursurile unui master în audiovizual și studii de doctorat în Mexic. A lucrat în diverse redacţii printre care ABC, Agenţia EFE, Bloomberg TV, CNN. În anul 2000, Letizia Ortiz a fost angajată la Televiziunea Spaniolă unde a prezentat emisiunea de Informaţii Săptămânale apoi Telejurnalul Dimineţii, în ultima perioadă fiind prezentatoarea ediţiei secunde a Telejurnalului, împreună cu Alfredo Urdaci. Este câștigătoarea Premiului Lara pentru jurnalism și a Premiului Principelui de Asturias. A fost căsătorită timp de un an și jumătate cu Alonso Guerrero, un profesor din Institutul Ramiro de Maetzu. După divorţ, a mai avut o relaţie sentimentală cu prezentatorul de televiziune David Tejera. Principele Felipe și Letizia Ortiz Don Quijote rătăcitorul

• 51


s-au cunoscut în 17 octombrie 2002 cu ocazia unei mese organizate de Pedro Erquicia, prezentator și director al programului Documente TV. Aici se pare că Principele a început să dea semne de vădit interes faţă de ziarista Letizia Ortiz cu care s-a întreţinut în discuţii amiabile mai multe ore. Relaţia care începuse deja a fost extrem de discretă, foarte puţini fiind aceia care puteau să bănuiască vacanţele petrecute în Mallorca de către cei doi îndrăgostiţi. În data de 5 octombrie 2003, Principele își anunţă oficial familia în legătura cu relaţia sentimentală. După foarte puţin timp, Familia Regală anunta oficial căsătoria celor doi. Cei 1400 de invitati pentru nunta regală au fost primiţi oficial în Palatul Regal. Pentru prima dată a fost invitat și un șef de guvern în persoana președintelui José Luis Rodriguez Zapatero. N-a lipsit de la acest important eveniment nici Regele Mihai al României. Din păcate însă, ploaia a fost prezentă pe întreg parcursul ceremoniei religioase precum și în timpul traseului străbătut de către cei doi miri prin capitală. Cu toate acestea, mii de persoane au ţinut să-i vadă pe cei doi recent căsătoriţi și s-au înșiruit pe întreg parcursul anunţat oficial. Zeci de mii de turiști au invadat Madridul ca să admire fantasticul design al metropolei. În semn de omagiu adus victimelor atentatului terorist din 11 martie, au fost plantaţi în piaţa Atocha, 192 de arbori, în principal măslini și chiparoși. Au fost acreditaţi pentru retransmiterea ceremoniei nunţii regale peste 3400 de ziariști din 37 de ţări. Securitatea este asigurată de către peste 20.000 de agenţi ai corpurilor speciale de poliţie și garda civilă. Timp de 3 luni înainte de nuntă, poliţia a verificat fiecare casă în parte aflată pe itinerariul străbătut de către familia regală în timpul nunţii și a

52 • G e l u

Vlaşin


instalat detectoare speciale de metale și explozive în diverse puncte strategice ale capitalei. Madridul arată noaptea extraordinar iar lumea a împânzit pur și simplu centrul capitalei, paralizându-l în întregime. Adevărul este incontestabil. Capitala arată ca într-o poveste fantastică, cu milioane de lumini și flori, cu multă animaţie și, mai ales, extrem de primitoare. Jocul de lumini și reflectoare este imposibil de descris în cuvinte. Dincolo de orice controversă, acest eveniment este unul care are loc o dată la o jumătate de secol. Așa că... Don Quijote Rătăcitorul n-avea cum să rateze o asemenea ocazie, în ciuda secolelor pe care le duce în spinare.

Don Quijote rătăcitorul

• 53


Picasso – maestrul ceramist într-o continuă desăvârşire P

icasso (Pablo Ruiz Blasco) s-a născut la 25 octombrie 1881, în Malaga – Spania, fiul lui José Ruiz Blasco și al Mariei Picasso Y Lopez. În anul 1889, la vârsta de 8 ani, Picasso picteaza primul tablou în ulei, numit Micul picador (El pequeño picador). În anul 1892, după mutarea familiei în La Coruña, unde tatăl avea postul de profesor, Picasso se înscrie la Institutul da Guarda. În 1893 scrie și ilustrează o revistă intitulată Albastru și Alb (Azul y Blanco) și descoperă muzeul del Prado din Madrid, în timpul vacanţei de vară. În anul 1896 se instalează pentru prima dată într-un atelier personal de pictură, pe strada de la Plata din Barcelona, iar în 1897 studiază, o perioada de timp, la Școala de Arte Frumoase (Escuela de Bellas Artes) din San Fernando. În anul 1900, după o escală în Paris, unde expune câteva tablouri, Picasso se stabilește în Madrid, pentru o scurtă perioadă de timp. Un an mai târziu se întoarce în Paris la atelierul prietenului sau, Casagemas, care se sinucide în urma unei decepţii amoroase. În același an, începe să semneze tablourile cu numele mamei – Picasso, iar în 1904 se stabilește definitiv, la numărul 13 de pe strada Ravignan din Montmartre, Paris. Apollinaire

54 • G e l u

Vlaşin


semnează în 1905 prima critică asupra tablourilor lui Picasso, în revista La Plume. După multiple pelegrinari prin Europa, unde-i cunoaște pe Matisse și Derain, Picasso descoperă cubismul. În 1911 expune tablouri în galeria Stieglitz din New York. Încet, încet, Picasso trece de la cubism la neorealism, nu înainte de-a parcurge diverse etape existenţiale, cu incursiuni la Napoli, Roma, Florenţa și Milano, cu Cocteau, Baletul Rus, Olga Kohklova – devenită între timp, muză și soţie, cu vizita la Paris unde-l cunoaște pe André Breton, apoi Londra, apoi în 1920, nașterea primului fiu Paul, apoi sculpturile care încep să-i ocupe o bună parte din timp. Dar despre biografia tumultoasă a celebrului Picasso s-au scris nenumărate cărţi. Ne oprim acum asupra unei perioade mai puţin cunoscute a lui Picasso – artistul multivalent, care-și găsește sfârșitul în 1973, la vârsta de 92 de ani, fiind îngropat în castelul de Vauvenargues.Una dintre faţetele cele mai puţin cunoscute ale celebrului Picasso – aceea de ceramist și sculptor, poate fi descoperită vizitând cele 40 de lucrări expuse în Sala Goya din Circulo de Bellas Artes – Madrid. Expoziţia este deschisă publicului până la data de 12 septembrie. Picasso ceramistul reușește să surprindă prin virtuozitatea debordantă a ideilor, transformând în obiect de artă tot ce atinge. Picasso a descoperit această nouă formă de expresivitate graţie familiei Ramié din Valauris. Aici și-a manifestat pentru prima dată interesul pentru prelucrarea argilei, dar și pentru diversele tehnici de fabricare și pictare a ceramicii. Picasso reușește în final să descifreze și tainele acestei arte, ajungând să se exprime liber în diversele forme picturale transpuse pe sute și sute Don Quijote rătăcitorul

• 55


de vase și cupe. Un total de peste 4000 de obiecte de ceramică au luat forma și s-au metamorfozat în opere de artă, trecând prin mâna maestrului. Antropomorfice și zoopomorfice forme au luat calea nemuririi. Fascinat de ideea luptelor de coridă, Picasso și-a pus amprenta în lucrările sale asupra acestui aspect, imaginându-și luptele cu tauri sau toreadori/ picadori în poziţie de atac, într-o manieră distinctă și provocatoare. Dar și alte subiecte l-au inspirat pe artist: capete de capră, chipuri și trupuri de femei, porumbei. Picasso și-a lansat studiul asupra acestui domeniu în anul 1946, deși primele încercări avea să le facă încă prin anii 1902-1906, la Paris, sub îndrumarea sculptorului Paco Durrio. Obiecte multiforme, de reminiscenţă arabă și spaniolă, mai puţin cunoscute, încearcă să redimensioneze valoarea unui artist de excepţie. Nu lipsesc nici piesele concepute într-o formulă foarte personală, rezultat al propriei intuiţii artistice. O expoziţie deosebită în memoria unui artist desăvârșit.

56 • G e l u

Vlaşin


Garda Palatului Regal D

on Quijote Rătăcitorul își ia delirul și-l îmbracă în haine noi, apoi se așează în faţa Palatului Regal în așteptarea ceremoniei de schimbare a Gărzii Regale. De plictiseală începe să recite un poem: „îmi place aerul proaspăt din mâinile tale... rotunjindu-mi starea... rotunjindu-mi începutul de zi... rotunjindu-mi anul care trece... care vine... care-o să-mi cânte la căpătâi precum pasărea de pradă... îmi place aerul cu tine... doar aerul cu tine respirând... îmi place privirea cu care-mi străpungi umbra... cu care-mi alungi umbra... cu care-mi îngropi trupul în groapa comună... în groapa celor care te-au sfâșiat cu lăcomie... în groapa gropilor îngropate... în groapa celor fără de căpătâi... îmi place aerul proaspăt... iubindu-mă... într-o zi mi-am văzut ochii... erau ascunși în braţele unei caracatiţe văduve... mi-am luat sacul în spinare și mi-am aruncat neputinţa la picioarele unui crocodil cu aripi galbene... apoi am iubit câteva femei frumoase... într-un final... mi-am scris memoriile pe o piatră de moară și mi-am agăţat-o de gât... era colierul meu preferat... azi... te-am întâlnit și mi-a fost dor de mine... celălaltul... haide... ce mai aștepţi... iubește-mă... cu drag...” Palatul Regal din Madrid este rezidenţa oficială a Regelui Spaniei utilizată doar în cadrul ceremoniilor oficiale. Originile palatului se regăsesc în sec. IX, când regatul musulman din Toledo construiește Don Quijote rătăcitorul

• 57


un edificiu defensiv utilizat ulterior de regii Castiliei. În sec. XVI pe acest edificiu se costruiește vechiul Alcazar, care este distrus într-un incendiu în 1734. Regele Filip V decide apoi să construiască Palatul Regal pe ruinele fostului Alcazar. Toată construcţia a fost realizată din piatră și cărămidă pentru a fi astfel protejată de un potenţial incendiu. Lucrările au durat 17 ani după care, în anul 1764, regele Carlos III și-a stabilit acolo resedinţa. Decoraţiunile interioare sunt de o splendoare absolută. Pot fi remarcate în Sala Tronului, Camera Regelui, Sala de Porţelan (Carlos III), Salonul Oglinzilor (Carlos IV), Sala de Mese (Alfonso XII). Decoraţiunile din Sala Tronului s-au păstrat intacte încă din timpul domniei regelui Carlos III. Mobilierul a fost realizat în Napoli, iar Velásquez a adus din Roma, în 1650, leii de bronz care pot fi admiraţi în camera tronului. În palat se află și o selectă Galerie de Pictură unde pot fi admirate lucrări de Juan de Flandes, Caravaggio, Velásquez, Goya. Grădinile palatului sunt magnifice și datează din epoca regelui Filip II. Piaţa Orientului, situată în partea de est a palatului este străjuită de sculpturile înfăţișând regii Spaniei, sculpturi realizate în timpul regelui Fernando IV. Sala Armelor (Armeria) este considerată pe drept cuvânt una dintre cele mai importante din lume, adăpostind armuri aparţinând membrilor familiei regale. În Piaţa Armeriei are loc ceremonia de schimbare a Gărzii Regale care poate fi vizionată și de către public în anumite zile prestabilite de administraţia palatului. Don Quijote Rătăcitorul s-a rătăcit pe acolo într-o zi „prestabilită” și a rămas cu gura căscată admirând splendoarea costumelor și frumuseţea de nedescris a ritualului. Așa că nu s-a putut abţine și iată ce-a ieșit.

58 • G e l u

Vlaşin


Gaudi şi fascinaţia geniului creator D

on Quijote Rătăcitorul, colindătorul, hoinarul, egocentricul, favorizatul, surghiunitul. Ah, Barcelona, mi amor! Cu reumatismul articular a lui Gaudi, cu studiile făcute la școala maestrului Berenguer de pe strada Monterols, cu amintirile de la Școala de Arhitectură din Barcelona, cu prietenia eternă a lui Joan Mortorell, cu moartea venită pas-pas, pe o linie de tramvai în Barcelona anului 1926. Antonio Gaudi (1852-1926) a lăsat în urma lui impresionante lucrări de arhitectură urbană printre care cea mai renumită este Sagrada Familia, Catedrala Barcelonei moderne. Fiul unui cazangiu din Reus-Tarragona, Gaudi a fost un foarte atent observator al naturii, atras în primul rând de forme, culori și geometrie. Principalul susţinător a lui Gaudi a fost industriașul Eusebi Guell, care a finanţat construcţia unui palat, a unei biserici și a unor pavilioane pentru rezidenţa de vară, precum și a unui oraș-grădină. Construcţia templului Sagrada Familia a fost comandată lui Gaudi de către Asociaţia Credincioșilor Sf. Iosif în anul 1883, artistul etalându-și virtuozităţile arhitecturale și muncind efectiv la acest adevărat Don Quijote rătăcitorul

• 59


simbol al Barcelonei până la sfârșitul vieţii, în anul 1926. Abordând într-o formă extrem de originală geometria construcţiei, Gaudi reușește să creeze o adevărată operă de artă care atrage anual milioane de turiști. O altă lucrare purtând semnatură lui Gaudi este parcul Guell, un vis transformat în realitate, un oraș-grădină, un monument arhitectural ce reflectă ideea de simbioză dintre om și natură. Casa Mila (La Pedrera) este fructul ambiţiei personale a señorului Pere Milà, căsătorit cu o văduvă foarte bogată și care și-a dorit dintotdeuna să trăiască într-o casă spectaculară. Apelând cu încredere la serviciile celebrului Gaudi, señor Milà va deveni în scurt timp beneficiarul uneia dintre monumentalele case ale Barcelonei, intrate în patrimoniul cultural naţional. Alte opere purtând amprenta inconfundabilă Gaudi sunt Casa de las Batines (Leon), Palatul Episcopal (Astorga), Catedrala din Palma de Mallorca, El Capricho (Camillas), Casa Vicens, Casa Batllo, Casa Calvet, Colegiul de las Teresianes, Cripta Guell, Școala de la Sagrada Familia, Lampadarele din Piaţa Regală, Finca Gruell, Turnul de Bellesguard. Gaudi spunea la un moment dat că „toate operele de artă trebuie să aibe calitatea de a fi seducătoare, altfel nu pot fi considerate opere”. Admirând lucrările lui Gaudi, mi-am dat seama că avea perfectă dreptate. Cea mai mare calitate a construcţiilor este aceea că sunt atât de seducătoare încât imaginea lor îţi rămâne întipărită pe retină pentru totdeauna. O adevarată bucurie și desfătare a privirii. Halucinant! Sau mai bine spus: genial! Fascinanta fantezie a geniului creator.

60 • G e l u

Vlaşin


Oraşul cu 1000 de feţe – Cadiz C

âte chipuri stranii poţi întâlni pe o plajă întunecată din Cadiz?! Câte umbre îţi însoţesc pașii în pelegrinarile tale, rătăcitorule Don Quijote?! Câţiva pescăruși pendulează povocator în liniștea unui splendid apus de soare. Pe faleză, o mulţime de curioși se plimbă sfidând ameninţătoarele valuri. Doi îndrăgostiţi își dau jos ultimele obiecte vestimentare și se aruncă în ocean, contopindu-se întrun fascinant joc de lumini și umbre. Câţiva pescari își pregătesc bărcile pentru ieșirea în larg. Un miros de pește prăjit îmi inundă simţurile. Involuntar, pașii se îndreaptă spre o terasă aflată foarte aproape de faleză. Un gazpacho și o porţie imensă de bocherones! Cadiz, orașul cu o mie de feţe, orașul aflat la răscrucea dintre mit și legendă, cu imagini de antichitate, cu vitejiile lui Hercule și fascinaţiile din Troia, cu interesantele incursiuni feniciene, cu gaditani celebrii. Considerat unul dintre cele mai vechi orașe ale Occidentului, Cadizul este o încântare pentru majoritatea turiștilor care poposesc pe aceste meleaguri. Excelenta poziţionare a orașului avea să-i aducă într-un timp relativ scurt o faimă deosebită. Timp de secole, Cadizul a fost principala destinaţie a comercinţilor mediteraneeni. Pentru greci, insula Don Quijote rătăcitorul

• 61


avea să devină un principal obiectiv de studii știnţifice, iar pentru romani, un loc renumit unde puteau să-și repare ambarcaţiunile avariate, dar și punctul strategic pentru cucerirea Iberiei. Cadiz recunoștea supremaţia romană abia în anul 205 a. C. în condiţii încă necunoscute istoricilor. Schimbarile structurale nu au întârziat să apară, astfel, în locul celebrelor cisterne feniciene avea să fie construit un apeduct, care avea să dispară o dată cu decadenţa Imperiului Roman. Începând cu secolul VIII, Cadizul avea să intre în colimatorul intereselor comerciale musulmane, a căror manieră, prea puţin eleborată, era, conform aprecierilor occidentale, mai apropiată de piraterie decât de comerţul autentic. În secolul IX, regii Seviliei se gîndesc și la securitatea coastelor de sud, occidentale și decid construirea unor fortificaţii de apărare, precum și intensificarea construcţiilor navale. Regele Alfonso X avea însă planuri măreţe. Stabilește că portul Cadiz poate deveni principala poartă pentru cucerirea Africii și, în consecinţă, impulsionează comerţul și redimensionează arhitectura unui oraș aflat în vizibilă decădere. Astfel, în secolul al XIII-lea, andaluzii navigau deja pe coasta occidentală a Africii și Insulelor Canare, în căutare de aur, sclavi și alte lucruri, concurându-i pe vecinii portughezi, cu care aveau frecvente conflicte de interese. Cadizul, reedificat, conta cu un impresionant castel înconjurat de ziduri groase din care astăzi se mai păstrează doar cele trei porţi de acces în oraș: Arcul de la Rosa, El Populo și cel de las Blancas. Începutul sec. al XVII-lea însemna pentru Cadiz reconstrucţia lui de tip fortăreaţă. În anul 1598 se iniţiază reedificarea orașului – sub coordonarea lui Cristobal de Rojas. Se construiesc principalele castele, Santa Catalina, San Sebastian

62 • G e l u

Vlaşin


și Puntales și se stabilește primul plan al orașului, cu proiecte clare de fortificaţii. În 1693 se construiesc zidurile de la Puerta de Tierra – proiect definitivat de Jose Baruala în anul 1756. Cu o populaţie de peste 134.000 de persoane, Cadiz-oraș se încorporează în Bahia cu același nume, compusă din municipiile San Fernando, Puerto Real, Ciclana, Puerto de Santa Maria și Cadiz. Aceasta arie cuprinde o suprafaţă totală de 592 km și o populaţie de 402.256 locuitori, constituindu-se într-un important centru industrial, turistic și comercial al Andaluziei. Puerta de Tierra, Alameda, Piaţa San Antonio, Faţada Atlantică, Teatrul Falla, Parcul Genovez, Monumentul Las Cortes de Cadiz, Campo del Sur, Piaţa Florilor, Torree Vijia, Portul Cadiz, Catedrala, Plaja la Caleta sunt doar câteva dintre principalele repere turistice. Suficiente însă pentru a încerca o incursiune în acest îndepărtat ţinut andaluz, de o încântare desăvârșită. Oricum, Don Quijote Rătăcitorul își pregătește deja, minuţios, următoarea escală, Galicia și vă dorește tuturor, oriunde v-aţi afla, o vacanţă cât mai plăcută!

Don Quijote rătăcitorul

• 63


Madridul intercultural – jazz şi premii literare D

on Quijote Rătăcitorul întinerește printre mugurii exotici ai Grădinilor Regale madrilene din Casa de Campo. O explozie de culori anunţată cu bucurie de tamburinele incitante ale puștilor inșiruiţi pe aleea principală. În Colegio Mayor Universitario – San Juan Evanghelista din Madrid, pregătirile sunt în toi. Se deschide oficial Festivalul de Jazz, ediţia XXIII-a. Bateristul Dave Weckl, Tom Kennedy, saxofonistul Gary Meek, Steve Weingart, Kurt Elling – unul dintre cei mai inovatori și mai interesanţi vocaliști din ultimul timp, trio Laurence Hobgood, pianistul Kenny Werner, saxofonistul Gary Bartz, chitaristul Russell Malone și pianistul Benny Green sunt doar câţiva dintre protagoniţtii acestui eveniment. Douăzeci și trei de ani de jazz autentic în CMU San Juan Evanghelista. Invitaţiile deja s-au epuizat, locurile cele mai bune au fost rezervate cu mult timp înainte, pasionaţii mișună prin zonă precum furnicile în căutarea hranei de toate zilele. Între timp se anunţă o surpriză pentru luna iulie în Palau de la Musica Catalana. Patti Smith, unul dintre numele cele mai reprezentative ale curentului new-wave o să susţină un concert

64 • G e l u

Vlaşin


și o să-și lanseze noul disc intitulat Trampin. Cu siguranţă că nu trebuie pierdută o asemenea ocazie unică. Patti Smith m-a încântat întotdeauna cu poemele ei de o ciudată rezonanţă, dar și cu melodiile pe care le-a prezentat în ultimul album. Dacă tot suntem în teritoriul muzical, atunci de ce să nu vorbim și de Pedro Almodóvar, invitat special de către directorul Operei din Paris, ca să pregătească un spectacol de... operă! Gerard Mortier, directorul Operei din Paris este aproape încrezător în șansele pe care le are în legătură cu aceasta foarte revoluţionară iniţiativă, bazându-se pe antecedentele care l-au făcut deja cunoscut în întrega Europa. Pentru Mortier, Almodóvar este precum Verdi pentru că filmele lui reprezintă mari sentimente populare, iar muzica ocupă un loc important în scenariu. Probabil că o să se ţină cont în principal de compozitori de talia lui Caetano Veloso sau chiar de alţii totalmente noi pe scena muzicii simfonice. Oricum, stagiunea 2004-2005 a Operei din Paris include și două reprezentaţii în colaborare cu Teatrul Regal din Madrid: Din casa morţilor de Janáček și Flautul fermecat de Mozart. Într-un colt de stradă câţiva cârcotași sporovăiesc despre scriitoarea Laura Restrepo, câștigătoarea Premiului Alfaguara 2004 cu cartea Delirio, în care este tratat subiectul violenţei columbiene, o istorie despre dragoste, minciună și teamă, despre care José Saramago afirmă că este... ameţitoare! Același nobelist Saramago și-a lansat recent în librăriile spaniole cartea Ensayo sobre la lucidez, o carte în care scriitorul portughez vorbește despre conștiinţă și gândire asupra sistemului democratic actual. Eseul despre luciditate a stârnit controverse în ţara de origine, majoritatea presei portugheze Don Quijote rătăcitorul

• 65


afirmând că propunerea scriitorului este o aberaţie politică. Nu același lucru se spune despre scriitorul Jorge Semprún, câștigătorul importantului premiu José Manuel Lara, cu nuvela Douăzeci de ani și o zi. Semprún s-a impus în faţa scriitorilor Jesus Ferrero cu Las trece rosas, Rodrigo Fresan cu Jardines de Kensington, Andres Trapiello cu Los amigos del crimen perfecto și Ignacio Martinez de Pison cu El tiempo de las mujeres. Premiul este în valoare totală de... 150.000 de euro! Acestea fiind spuse, Don Quijote Rătăcitorul aleargă besmetic în jurul parcului Retiro încercând să mai prindă un loc la festivalul de jazz San Juan Evanghelista iar Sancho Panza privește răsăritul de lună în speranţa că o să-i vină suficientă inspiraţie pentru a scrie nuvela câștigătoare a premiului José Manuel Lara de anul viitor.

66 • G e l u

Vlaşin


El Circulo de Bellas Artes D

acă treci întâmplător prin Madrid și vrei să te informezi despre tot ceea ce se petrece mai important în domeniul culturii, cu siguranţă că nu trebuie să ocolești El Circulo de Bellas Artes, o instituţie privată de utilitate publică, declarată monument istorico-artistic naţional, având un caracter multidisciplinar: arte plastice, știinţă, cinema, dans, filosofie, literatură, muzică clasică, muzică contemporană și teatru. El Circulo de Bellas Artes are drept obiective difuzarea culturii naţionale și internaţonale, sprijinirea dialogului între diversele discipline artistice, promovarea culturii spaniole către alte ţări, formarea și sprijinirea tinerilor artiști și creatori, participarea copiilor și tinerilor în cadrul activităţilor culturale. El Circulo de Bellas Artes dispune de o suprafaţă de 15.000 m2, care adăpostesc patru săli de expoziţii, un etaj cu ateliere de creaţie, șase săli polivalente, o bibliotecă, un teatru, două săli istorice: Salonul de Dans și Sala Coloanelor, un studio cinema, un post de radio și o cofetarie-restaurant. În aceste spaţii au loc anual peste 1000 de diferite manifestări culturale, expoziţii, conferinţe, seminarii, ateliere de creaţie, concerte, teatru, dans...Teatrul Fernando de Rojas din Circulo de Bellas Artes găzduiește în 25 octombrie, lansarea cărţii Cabo Trafalgar (Capul Don Quijote rătăcitorul

• 67


Trafalgar), scrisă de Arturo Pérez-Reverte și editată de Alfaguara. Arturo Pérez-Reverte s-a născut în Cartagena, în noiembrie 1951 și s-a dedicat exclusiv literaturii abia după experienţa a peste 21 de ani de muncă în domeniul presei, radioului și televiziunii, mai ales în domeniul reportajelor cu privire la conflictele internaţionale. A scris numeroase romane de succes, încununate cu importante premii literare atât în Spania cât și în afara ei: El Húsar / Husarul (1986), El maestro de esgrima/ Maestrul de scrimă (1988), El Club Dumas/ Clubul Dumas (1993), La sombra del águila/ Umbra vulturului (1993), La Carta esférica/ Scrisoarea sferică (2000), La reina del sur/ Regina sudului (2002). La sfârșitul anului 1996 apare colecţia Las aventuras del capitán Alatriste/ Aventurile capitanului Alatriste care în mai puţin de doi ani avea să se convertească în colecţia cu cel mai mare succes din toate timpurile. Arturo Pérez-Reverte a fost primit în Academia Regală Spaniolă la 12 iunie 2003. În 21 octombrie se vor împlini 200 de ani de la celebra La batalla de Trafalgar (Bătălia Trafalgarului), în care s-a înfruntat armata coaliţiei hispano-franceze cu armata britanică aflată sub comanda lui Nelson, în apele spaniole de lângă capul Trafalgar. În memoria acelei cumplite bătălii, apare cartea Cabo Trafalgar (Capul Trafalgar), purtând semnătura scriitorului Arturo Pérez-Reverte, o îmbinare perfectă între relatarea istorică și acţiunea spectaculară. Vineri 22 octombrie, eseistul și romancierul austriac Robert Menasse prezintă în Circulo de Bellas Artes, La expulzion del infierno/ Die Vertreibung aus der Hölle (Alungarea din Iad), prima lui carte tradusă în limba spaniolă, în colaborare cu

68 • G e l u

Vlaşin


Alianza Editorial, Ambasada Austriei și Instiutul Goethe. La expulzion del infierno/ Die Vertreibung aus der Hölle (Alungarea din Iad) este un roman despre identitate, voluntarism și impuneri, despre capacitatea extraordinară de supravieţuire a fiinţei umane. Robert Menasse s-a născut la Viena în 21 iunie 1954 și a studiat filologia, filosofia și știinţele politice în universităţile din Viena, Salyburg și Mesina. Timp de 6 ani a fost profesor la Universitatea San Paolo din Brazilia. Cărţile lui au primit numeroase premii literare și academice. La expulzion del infierno/ Die Vertreibung aus der Hölle (Alungarea din Iad) este un roman despre dezrădăcinare și respingere, despre Inchiziţie și nazism, aceste Iaduri din care este atât de dificil să evadezi. Viktor Abravanel, profesor de istorie la Universitatea din Viena este personajul cel mai important al acestei cărţi care merită să fie citită. Actualmente, scriitorul Robert Menasse trăiește într-o continuă deplasare între Viena și Amsterdam. În episodul următor, Don Quijote Rătăcitorul o să vă spună câteva cuvinte despre expoziţiile din Circulo de Bellas Artes, printre care și Desde el puente de los años (De pe podul anilor), dedicată poetului Paul Antschel, născut în Bucovina anului 1920, convertit mai apoi în parizian, deși întreaga să operă poetică a scris-o în limba germană, utilizând pseudonimul de Celan, anagrama numelui scris în limba română: Ancel.

Don Quijote rătăcitorul

• 69


Europa se construieşte cu cărţi L

a Madrid, căldură mare, mon cher! În parcul Retiro și-au dat întâlnire peste 383 de expozanţi în cadrul celei de-a 63 a ediţii a Târgului de carte din Madrid. Recent câștigător al Premiului Lara, scriitorul Jorge Semprún ţine o conferinţă la deschiderea oficială a târgului de carte, în pavilionul Europa. Semprún, evocându-l pe Marlaux, vorbește despre operele în care protagoniștii sunt oameni solitari care luptă pentru cucerirea lumii înconjurătoare: Don Quijote, Robinson Crusoe și... Idiotul – personajul incitant a lui Dostoievski. Don Quijote Rătăcitorul începe să simtă o afinitate specială faţă de surprinzătorul și incisivul discurs al scriitorului Jorge Semprún. După consideraţia că un bun cultural nu poate circula „precum o mașină de cusut”, Jorge Semprún a evocat, „în acest istoric moment al aderării de noi membrii în cadul Uniunii Europene”, figura filosofului ceh, Jan Patočka – destul de puţin cunoscut în Spania, și împrejurările ciudate în care și-a găsit șfârșitul în anul de graţie 1977. Tot în cadrul alocuţiunii rostite, Semprún a menţionat, într-un mod extrem de favorabil, cultura ţărilor estice, vorbind în special despre România

70 • G e l u

Vlaşin


și Ungaria, care, în viziunea scriitorului, fac parte integrantă din Europa, atât prin poziţia lor geografică, cât mai ales prin aportul adus marii culturi europene. Iată că, încet-încet, personalităţile culturii europene încep să reconsidere atitudinea lor despre literatura ţărilor din estul europei. Nici că se putea un „ambasador” al culturii românești, mai bun decât Jorge Semprún. Dovada că premiul obţinut în România, a fost, până la urmă, de bun augur! La o terasă stau la taclale cu Adrian Mac Liman – scriitor și analist politic, membru al Grupului de Studii Mediterane din cadrul Universităţii Sorbona – Paris, autorul binecunoscutelor cărţi: Palestina – el volcan, Ed. Popular, Madrid 2001, și El caos que viene, Ed. Popular, Madrid, 2002. Unul dintre cei mai avizaţi specialiști internaţionali în problemelele Islamului și Orientului Mijlociu, Adrian Mac Liman îmi povestește despre viziunea greșită asupra atentatelor din 11 martie, despre Bin Laden, pe care a avut ocazia să-l cunoască personal, despre similitudinile emigraţiei românești în raport cu emigraţia spaniolă din anii ’70. Adrian Mac Liman este un fascinant interlocutor, foarte documentat și plin de energie, un atent investigator al problemelor integrismului radical islamic, un scriitor și jurnalist de primă clasă. Undeva, la câţiva zeci de metri distanţă, Mario Benedetti acordă impasibil autografe, în timp ce căldura devine din ce în ce mai insuportabilă. Scriitorul britanic Graham Swift și spaniola Elvira Lindo au susţinut un dialog interesant în cadrul unui ciclu de conferinţe patronate de Circulo de Lectores. Asociaţia librarilor din Madrid a acordat Premiul Cartea anului 2003 unei cărţi de mare impact – Cartea iluziilor de Paul Auster. O foarte interesantă expoziţie fotografică – Africa en la Don Quijote rătăcitorul

• 71


mirada, a scriitorului și jurnalistului polonez, Ryszard Kapucinski, este prezentată în Pavilionul Europa, pe toată durata târgului de carte, adică mai precis până pe 13 iunie. Don Quijote Rătăcitorul așteaptă cu nerăbdare următorul sfârșit de săptămână (11 iunie, orele 18,30) în care scriitorii români își vor da întâlnire în Pavilionul Europa. Și-au anunţat prezenţa: Alexandru Ecovoiu, Liliana Popescu, Denisa Comănescu, Joaquin Garrigos, Esperanza Morais și Ramon Sánches Lizarralde.

72 • G e l u

Vlaşin


Viitorul Europei şi culturile naţionale D

on Quijote Rătăcitorul primește invitaţia de a participa la manifestările culturale prilejuite de Zilele culturale românești în Madrid, organizate de Institutul Cultural Român în colaborare cu Ambasada României la Madrid. Un program atractiv și interesant, cu prezenţe notabile, printre care Maia Morgenstern, Manuela Cernat, Augustin Buzura, Stelian Oancea, Ansamblul folcloric Someșul Napoca, artistul popular Grigore Leșe, Trupa de dans contemporan condusă de Liliana Iorgulescu, Inter Art. Dar una dintre cele mai interesante manifestări a avut loc în Circulo de Bellas Artes din Madrid, în sala Valle Inclàn, și s-a intitulat El futuro de Europa y las culturas nacionales (Viitorul Europei și culturile naţionale). Aici au fost prezenţi din partea română Stelian Oancea, ambasadorul României la Madrid, Eugen Uricaru, președintele Uniunii Scriitorilor din România, Basarab Nicolescu, cercetător în cadrul Centrului de Studii Știinţifice din Paris și director editorial al editurii Oxus, Emil Hurezeanu, analist politic și jurnalist, Cornel Ungureanu, critic și istoric literar, Mircea Anghelescu, șeful catedrei de Literatura Română Don Quijote rătăcitorul

• 73


din cadrul Universităţii București și Adrian Mac Liman, membru al Centrului de Studii Mediterane din cadul Universităţii Sorbona, ziarist consacrat la diverse cotidiene spaniole și specialist în problemele Orientului Mijlociu. Partea spaniolă nu s-a lăsat nici ea mai prejos, afișând artileria grea, prin prezenţa unor importante personalităţii ale culturii hispanice: Fernando Savater, filosof, scriitor, profesor în cadrul Universităţii Complutense din Madrid, Jorge Fuentes Monzonis, ambasador în misiune specială la Comunitatea Europeană, Tomas Jimenez, șeful biroului de presă al Comisiei Europene, Fernando Valenzuela, traducător și jurnalist, Fernando Lainez, președintele grupului Dialogos Europeos și director al revistei cu același nume. Discursul fascinant al filosofului Fernando Savater s-a bazat pe diversitatea culturală și specificul naţional, aducând în discuţie necesitatea unei reale deschideri a culturii europene spre alte culturi mai puţin cunoscute, cum ar fi cele care aparţin estului Europei, menţionând expres cazul României, care contează cu atâtea figuri importante aparţinând literaturii, filosofiei, muzicii, poeziei, artei în general, dar care n-au beneficiat până acum de traduceri importante la nivel internaţional, asta și datorită spectrului dictaturii care a marginalizat intelectualitatea română, dar și altor cauze la fel de profunde. Fernando Savater spunea că a sosit vremea ca Europa să beneficieze de aceste opere care ar putea sta așezate oricând alături de altele importante ce aparţin deja marii culturi europene. Personalmente, păstrând o simpatie deosebită pentru intelectualii români, Fernando Savater a menţionat aici relaţia amicală pe care a menţinut-o cu Emil Cioran, de-a lungul timpului. Basarab

74 • G e l u

Vlaşin


Nicolescu a impresionat printr-un discurs în care a vehiculat ideea relaţiei dintre identitate și diversitate, apofatismul cuantic – gândirea printr-o cunoaștere a misterului, teorema lui Godell și logica terţului inclus, o teorie aparţinând gânditorului român Ștefan Lupașcu. Oscilând între oximoroni și visul ultim al matematicilor, care este axiomizarea lor totală, Basarab Nicolescu a menţionat de asemenea importanţa mecanicii cuantice – știinţa infinitului mic în raport cu principala dogmă filosofică postmodernă, care presupune existenţa unui singur nivel de realitate. Basarab Nicolescu a amintit și despre importanţa celor trei nivele – macrofizic, microfizic și ciber-spaţiu/ timp, în conexiune cu principiul cauzalităţii locale și al discontinuităţii. Concluzionând în cele din urmă că nu există nici o cultură dominantă, Nicolescu a menţionat despre coerenţa la nivelul naturii și valoarea epistemologică a lucrurilor, utilizând un termen nou despre globalizare și anume interdependenţa. Viitorul Europei, conform teoremei terţului inclus, este acela de situare sub forma celui de-al treilea pol în viziunea unei eventuale tripolarităţi mondiale aflate încă în stare latenţă. Strălucite au fost și intervenţiile lui Emil Hurezeanu, Jorge Fuentes, Tomas Jimenez, Fernando Lainez, comentariile profesorilor Cornel Ungureanu și Mircea Anghelescu, concluziile lui Eugen Uricaru, Adrian Mac Liman sau Fernando Valenzuela. O atmosferă intelectuală de gală în Circulo de las Bellas Artes din Madrid, un regal hispano-românesc, o reuniune foarte reușită care merită toate felicitările pentru organizatori. Don Quijote rătăcitorul

• 75


Gisèle Lestrange & Paul Celan D

esde el puente de los años este numele unei expoziţii organizate în Circulo de Bellas Artes din Madrid, expoziţie dedicată poetului Paul Antschel, născut în Bucovina anului 1920, convertit mai apoi în parizian, deși întreaga să operă poetică a scris-o în limba germană utilizând pseudonimul de Celan, anagrama numelui scris în limba română: Ancel. Expoziţia Desde el puente de los años este deschisă publicului larg în perioada 23–31 septembrie în sala Goya din Circulo de Bellas Artes și reprezintă atât o viziune amplă asupra operei acestui poet, cât și relaţia creatoare pe care acesta a menţinut-o de-a lungul timpului cu Gisèle Lestrange. Paul Celan (Paul Antschel) s-a născut la data de 20 noiembrie 1920 în localitatea Cernăuţi. În anul 1942, părinţii acestuia, evrei de origine, au fost deportaţi și mai apoi uciși într-o tabără nazistă de refugiaţi. Obligat să abandoneze facultatea din orașul natal, Paul Celan a fost deportat și el întro tabără de muncă forţată, de unde a fost eliberat doi ani mai târziu, în 1944. După o perioadă de 3 ani petrecută la București, Paul Celan părăsește România cu destinaţia Austria, Viena. În 1948 se transferă în Franţa, obţinând la scurtă vreme

76 • G e l u

Vlaşin


cetăţenia, predând cursuri de limba germană la Școala Normală Superioară din Paris. Printre importanţii poeţi pe care i-a tradus Paul Celan în limba germană s-a numărat și Arthur Rimbaud sau Osip Mandelstam. În anul 1951 Paul Celan o cunoaște pe Gisèle de Lestrange, născută în 1927 dintr-o familie aparţinând aristocraţiei catolice franceze, care îi va deveni soţie și muză în același timp. Gisèle Lestrange era și o apreciată graficiană, având la bază o notabilă formaţie artistică. Astfel că lucrările grafice ale Gisèlei Lestrange se intercalează armonios cu parcursul poemelor scrise de Paul Celan. O dragoste totală, o iubire fulminantă, o poveste dramatică aproape imposibil de descris în cuvinte. După o teribilă acuzaţie de plagiat în legătură cu poemele pe care le-a tradus din Yvan Goll, poet evreu de origine, Paul Celan suferă o puternică depresie, este spitalizat în mai multe rânduri pentru ca, în final, să se sinucidă aruncându-se în Sena. Moartea acestuia, în 1970, avea să fie comentată în majoritatea mediilor de comunicare occidentale. Prima colecţie de poeme, apărută în 1952, a inclus și faimosul poem Death Fugue, poem deseori comparat cu alt celebru poem, scris de Sylvia Plath, Little Fugue, un poem în care moartea este personificată, un poem care descrie câmpurile de exterminare de la Auschwitz–Birkenau. Scriind o poezie înscrisă în linia ascendentă a suprarealismului, de o factură impunătoare, autentică și bogată în imagini biblice, Paul Celan încerca în acest fel să-și exprime sentimentul artistic în legătură cu absurdităţile vieţii moderne și dificultăţile de comunicare. Expoziţia organizată în Circulo de Bellas Artes din Madrid, Desde el puente de los años, este Don Quijote rătăcitorul

• 77


dedicată vieţii celor doi artiști, Paul Celan și Gisèle Lestrange-Celan, uniţi într-un destin comun până la finalul vieţii. Materialele expuse reprezintă atât o mărturie istorică, cât și o reafirmare valorică a conexiunilor dintre poezia lui Paul Celan și lucrările grafice purtând semnătura Gisèlei Lestrange. În această impresionantă expoziţie pot fi admirate manuscrise și corespondenţă, bibioteca, tablouri, gravuri, jurnale intime, agende, precum și numeroase fotografii. Am văzut născându-se lucrările ei alături de poemele mele, născându-se din aceste poeme, și știu bine că Atemkristall, care dealtfel mi-a deschis drumul către poezie, s-a născut din lucrările ei (Scrisoarea lui Paul Celan către Gisèle Celan-Lestrange, 20 mai 1965).

78 • G e l u

Vlaşin


Târguri de carte şi alte fantasme C

ea de-a 62-a ediţie a Târgului de carte din Madrid și-a deschis porţile sub tema „Las tres culturas” – iudaism, islamism și creștinism, reunind un număr de 126 de librării, 199 de edituri, 26 de distribuitori, 31 de organisme oficiale și 120 de activităţi culturale. În Spania se editează anual peste 60.000 de titluri ceea ce face ca interesul pentru acest târg să fie unul maxim. Dovadă sunt vânzările de anul trecut – peste 8,7 milioane de euro! În anul 2000 s-au vândut peste 500.000 de cărţi! Târgul se desfășoară în aer liber – Parcul Retiro și este deschis vizitatorilor între orele 11,00–14,00 și 18,00–21,30. Intrarea e gratuită. Reducere 10% pentru majoritatea titlurilor expuse. Și-au anunţat prezenţa Mario Vargas Llosa, Pedro Almodóvar, Angel Gonzales, Fernando Leon de Aranoa, Javier Canaves, Juan Jose Millas, Jose Luis Sanpedro, Antonio Rubio, Maria Jiménez, Cristina Morato, Lolo Rico, Luiz Mateo Diez, Agel Antonio Herrera, Javier Reverte, Joaquin Sabina, Boris Izaguirre, Almudena Grandes, Antonio Gala, Juan Manuel de Prada, Maria Tena, Alejandra Vallejo Nagera, Pedro Miguel Lamet, David Tores, Ian Watson. Don Quijote rătăcitorul

• 79


Căldură este sufocantă de-a dreptul în ţinuturile astea iberice, cu temperaturi care pendulează în jurul cifrei 40. Asta nu înseamnă că trebuie să te ascunzi în vreo peșteră sau să stai închis toată ziua în casă – deși tentaţia ar fi destul de mare. Îmi zic: superb sfârșitul ăsta de săptămână, ce-ar fi să mă plimb în parcul ăla mare despre care am citit multe și mărunte prin diverse publicaţii. Zis și făcut! Cobor în staţia de metro Ibiza și văd la ieșire o pancartă pe care scria cu litere albastre Parcul Retiro – 50m. La intrarea în parc, mă întâmpină un individ care mă anunţă oficios că s-a deschis cea de-a 62-a ediţie a Târgului de Carte din Madrid. Mă uit mai bine la el și nu-mi vine să-mi cred ochilor! Mario Vargas Llosa! „Prietene, îmi zice Llosa, era cât pe ce să te induc în eroare, nu-i așa?! Cu sacoul meu cel nou și cu ochelarii ăștia pe care-i utilizez foarte rar am reușit eu să-l păcălesc până și pe amicul nostru Almodóvar.” Pedro Almodóvar îmi face semne de încuvinţare din interiorul unei gherete cu băuturi răcoritoare și mă întreabă din nou când scriu scenariul ăla pe care i l-am promis data trecută și pe care vrea să-l arate unor amici de la Hollywood. Stau la taclale vreo câteva zeci de minute despre ultima carte publicată de Llosa la Editura Alfaguara – El paraiso en la otra eschina și despre aventura lui Pedro cu filmul Hable con ella. Llosa îmi spune că i-a plăcut Bucureștiul și că vrea să mai vină în România. Pedro mă întreabă ce mai face Ceaușescu și nu reușesc să-l fac să creadă că o duce bine-mersi în Ghencea. Fotografii, autografe etc.

80 • G e l u

Vlaşin


Darie Novăceanu –

El regreso del Gladiador D

on Quijote Rătăcitorul își încarcă bateriile existenţiale cu o doză de imprevizibil. În Circulo de Bellas Artes din Madrid a fost invitat un gladiator de sorginte balcanică, dar înstrăinat în ţinuturi hispanice și hărţuit încă de spectrul apocaliptic al instituţiei de supraveghere și control, pe care unii o deplâng, iar alţii o înjură, dar care și-a pus amprenta definitivă pe mentalitatea intelectualului român „de cursă lunga”. Darie Novăceanu privește cu interes apariţia invitaţilor în sala Antonio Palacios, de la etajul 4. Despre Antologia de poezie română contemporană tradusă în limba spaniolă vor spune cuvinte laudative Antonio Dominguez Rey și Pyo Serrano, doi dintre amicii poetului și traducătorului Darie Novăceanu. Se vor auzi aplauze sporadice precum și versuri recitate din cartea El regreso del Gladiador (Întoarcerea Gladiatorului). Un gladiator balcanic, asemenea celor care se încumetau să-și dispute întâietatea cu preţul vieţii, în arenele Imperiului Roman. Probabil din cauza asta cineva spunea că „vacile mioritice poartă nume de flori, iar câinii de imperatori romani”. Probabil din cauza aceasta cei doi interlocutori hispanici vorbeau atât de frumos despre poezia românească. Probabil din aceeași cauză printre Don Quijote rătăcitorul

• 81


cei din sală se afla și realizatoarea emisiunilor de la TVR, Mariana Șipos, inimoasă și comunicativă ca întotdeauna. Sunt antologaţi 42 de poeţi, de la Tudor Arghezi și George Bacovia până la Traian T. Coșovei și Matei Vișniec. N-au fost ignoraţi nici Barbu, Vinea, Blaga, Tzara, Naum, Doinaș, Labiș, Sorescu, Mălăncioiu, Buzea, Blandiana și mulţi alţii. Poate că unii nu și-ar fi meritat locul, iar alţii nu se regăsesc în aceste pagini. Dar aproape întotdeauna a existat o doză de subiectivitate. Nu există antologii perfecte. Cineva îmi șoptește că vor mai fi și alte manifestări culturale românești în Circulo de Bellas Artes din Cale Alcala 42. În 17 mai și-au anunţat prezenţa Augustin Buzura, Maia Morgenstern, Manuela Cernat și ambasadorul României la Madrid, Stelian Oancea. Joi, 20 mai, masă rotundă cu tema „Viitorul Europei și Culturile Naţionale”. Din partea română participă Stelian Oancea, Eugen Uricaru, Emil Hurezeanu, Cornel Ungureanu, Basarab Nicolescu, Mircea Anghelescu. Vineri 21 mai, recital Grigore Leșe și spectacol de dans contemporan cu grupul Inter Art. În perioada 17-21 mai, între orele 17,3019,45-22,00 este programată proiectarea unui ciclu de filme românești sub cupola aceluiași Circulo de Bellas Artes din Madrid: Patul lui Procust, Felix și Otilia, Tănase Scatiu, Pădurea Spânzuraţilor, Ochi de urs, Pădureanca, Adela. Miercuri 19 mai, lansarea revistei Plural, număr special în limba spaniolă. Marţi 18 mai, ora 20,00, dansuri populare românești cu grupul folcloric „Someșul Napoca”. Motive în plus de rătăcire pentru rătăcitorul Don Quijote.

82 • G e l u

Vlaşin


Juan Manuel de Prada – notiţe iberice A

re și el vreo 32 de ani și foartre mult „nerv” artistic. Poate că nu m-ar fi interesat individul ăsta dacă nu i-aș fi citit câteva texte (excelente) în revistele hispanice (letras libres, que leer, abc) și dacă n-aș fi auzit vorbindu-se (despre el) pe la (colţurile) ASAS (Asociaţia Scriitorilor și Artiștilor Spanioli). L-am și auzit (de câteva ori) exprimându-și opiniile critice în legătură cu mișcarea literară spaniolă. Nu prea se înghesuie la... apariţii publice, dar nici nu este un introvertit incurabil. Și-a ales și un pseudonim de toată frumuseţea (la ultimul concurs literar organizat de către Editura Espasa): „Încântatul orgolios”! Cred și eu că a avut de ce să fie încântat Juan Manuel de Prada (și orgolios) mai ales după ce a fost anunţat (zilele trecute) că este câștigătorul Premiului Primavera cu nuvela La vida invizible. Valoarea premiului (una simbolică, desigur) este de (doar) 200.000 de euro! Vizibil marcat de personalitatea maeștrilor Camilo José Cela și Francisco Umbral, Juan Manuel (născut în nordul Spaniei, Barakaldo-Vizcaya) își pune semnătura în mod frecvent în paginile abc-ului și participă consecvent la programul de televiziune Don Quijote rătăcitorul

• 83


coordonat de José Luis Garci. Dar Juan Manuel de Prada nu este la prima „întâmplare” de acest fel. Este – de fapt – un recidivist (la capitolul premii) adjudecându-și un alt prestigios premiu, Premiul Planeta 1997 cu La tempestad. În finala pentru prestigiosul Premio Primavera a mai fost nominalizat și Pablo Aranda Ruiz cu (deja cunoscută) nuvelă La otra ciudad. Deși se spune că „banii nu aduc fericirea” totuși mă încearcă un soi de invidie colegială gândindu-mă că trebuie să aștept un an de zile că să-mi pot și eu depune manuscrisul pentru concursul organizat de Editura Espasa. Până atunci însă, o să mă mulţumesc și cu premiul Uniunii Scriitorilor din România...

84 • G e l u

Vlaşin


Pablo Neruda – arta de a scrie poeme N

emiloasele cuvinte. Sau mai bine spus, cuvintele ascuţite ca o sabie cu două tăișuri. În 12 iulie 2004 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea poetului chilian Pablo Neruda. Câștigător al Premiului Nobel, poet al dragostei și al compromisului, Neruda este considerat, la ora actuala, unul dintre poeţii cei mai citiţi din întreaga lume. Cartea lui, Veinte poemas de amor y una cancion desesperada (Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec disperat), publicată în anul 1924, la vârsta de 20 de ani, a fost vândută de-a lungul timpului într-un tiraj de aproape 10 milioane de exemplare. Pablo Neruda (Ricardo Eliezer Neftalí Reyes Basoalto) s-a născut în 12 iulie 1904 la orele 09,00 pm, pe strada San Diego (actulamente Pablo Neruda) din Parral – Chile, dintr-un tata agricultor – Jose del Carmen Reyes, și-o mamă profesoară – Rosa Neftali Basoalto. Neruda își pierde mama la doar o lună de la naștere. Doi ani mai târziu, tatăl său se recăsătorește cu Trinidad Candia Marverde. În anul 1910, Pablo Neruda intră la Liceul de baieţi din Temuco.La 18 iulie 1917 publică pentru prima dată, în ziarul La Mañana, un articol intitulat Entusiasmo y perseverancia (Entuziasmul și perseverenţa), articol purtând Don Quijote rătăcitorul

• 85


semnătura lui Neftali Reyes. În 30 noiembrie 1918 publică în revista Corre – Vuela, poemul Mis ojos (Ochii mei) purtând aceiași semnătură, Neftali Reyes. În octombrie 1920 adoptă definitiv pseudonimul de Pablo Neruda pentru toate publicaţiile lui. În anul 1921 călătorește la Santiago, unde frecventează cursurile Institutului Pedagogic, pentru cariera de profesor de franceză. La scurtă vreme după editarea volumului Veinte poemas de amor y una cancion desesperada, devine poetul cel mai popular din Chile. Anul 1927 avea să-i aducă o carieră diplomatică tumultoasă, începută în calitate de consul onorific în Rangun – Birmania și continuată apoi în diverse alte ţări. În 6 decembrie 1930 se căsătorește cu María Antonieta Hagenaar Vogelzanz, devenind, un an mai târziu consul în Singapore. În anul 1933 publică o altă carte de referinţă – Residencia en la Tierra, iar între anii 1934 și 1936 este rezident în Spania. La 5 mai 1934 este numit consul în Barcelona iar în 4 octombrie se naște la Madrid Malva Marina, fiica sa. În anul 1936 divorţează. Apar mai târziu carţile Espana en el corazon – inspirată de războiul civil spaniol, Los versos del capitan, Las uvas y el viento, Canto General – 1950, Odas elementales – 1954. La începutul anilor 50, Pablo Neruda era tradus în aproape toate limbile posibile și venerat în America Latină. A murit la data de 23 septembrie 1973, în clinica Santa Maria din Santiago de Chile, la doar 2 ani de la câștigarea Premiului Nobel pentru literatură. În majoritatea ţărilor de sorginte iberică au avut loc o mulţime de acte comemorative dedicate aniversării a 100 de ani de la nașterea poetului chilian Pablo Neruda.

86 • G e l u

Vlaşin


În Spania, la Radio Naţional au fost incluse în cadrul buletinelor de știri, informaţii, interviuri și reportaje despre viaţa poetului, cu intervenţia în direct a scriitorului Mario Vargas Llosa, în cadrul programului Buenos Dias. Radio 5, Radio 3 și Ateneul din Madrid au organizat de asemenea diverse acţiuni comemorative. Foarte multe edituri spaniole au publicat diverse cărţi despre opera și viaţa poetului. În Chile manifestările culturale au culminat cu vizita președintelui statului, Ricardo Lagos, împreună cu peste 300 de invitaţi, în orașul Parral – locul de naștere al poetului, la bordul unui tren special intitulat Trenul Poetului.

Don Quijote rătăcitorul

• 87


Iubire fără vârstă D

on Quijote Rătăcitorul s-a îndrăgostit peste noapte. Ochii ei hipnotici aveau să-i populeze visele. Poate că era doar fantasma lolitelor întâlnite de-a lungul orelor intense de lectură sau poate vreo peliculă recent vizionată la francofili. 13 ani avea iubita lui Novalis, 13 ani soţia lui Edgar Allan Poe și 15 ani soţia lui Machado. Și încă altele. Alicia lui Lewis Carroll, Lolita lui Nabokov, Nicolas Jones-Gerlin s-a transformat peste noapte în inamicul public numărul 1 din Franţa, datorită nuvelei Rose Bombón. Scandalul a luat proporţii având implicaţii politice și judiciare. Cartea a fost la un pas de a fi interzisă, dar încă se mai așteaptă o sentinţă a tribunalului la acuzaţiile aduse de către o asociaţie de protecţie a minorilor care afirmă că „utilizarea persoanei I-a în naraţiunea lui Simon banalizează tragedia”. Editura Gallimard susţine ideea că este o operă de ficţiune și că trebuie luată ca atare. Același lucru îl susţine și autorul. Don Quijote Rătăcitorul este și el solidar cu toţí îndrăgostiţii planetei dar cum unul dintre marile subiecte ale societăţii occidentale continuă să rămână sexualitatea infantilă, parcă Don Quijote Rătăcitorul se gândește să-și alunge fantasma în groapa adâncă a subconștientului. Alice în Ţara Minunilor, una dintre cele mai cunoscute opere de

88 • G e l u

Vlaşin


literatură pentru copii, are și ea o poveste plină de peripeţii. Lewis Carroll (Charles L. Dodgson) a făcut o adevărată pasiune pentru o fetiţă în vârstă de 13 ani. Portretele descoperite printre manuscrisele scriitorului englez, precum și corespondenţa acestuia, relevă dragostea lui netăgăduită pentru Alice Linddell... o iubire extrordinară, o pasională poveste de amor! Alice Linddell era fiica unor prieteni de familie, apropiaţi ai lui Lewis. Motivul rupturii relaţiei dintre familia Linddell și Lewis Carroll nu a fost niciodată scos la iveală, însă Alice a fost obligată de mama ei să ardă corespondenţa tutorelui-admirator. Înarmat cu jucării și uneori purtând un volum cu aventurile Aliciei, Carroll patrula prin parcuri și staţii de tren cu alura îndrăgostitului seducător. După pierderea Aliciei, spuneau apropiaţi de-ai scriitorului, Lewis Carroll a căzut într-o stare depresivă din care n-a mai putut fi recuperat niciodată. Lucruri asemănătoare s-au petrecut și cu Novalis (Friedrich Leopold von Hardemberg) îndrăgostit de Sophie von Kun, care avea pe atunci „venerabila” vârstă de... 12 ani! Un an mai târziu, cu toată opoziţia părinţilor fetei, Novalis se căsătorește în secret cu micuţa Sophie care, doi ani mai târziu, avea să se înbolnăvească și să moară, lăsându-l pe scriitor într-o cumplită tristeţe. Annabel Lee (Virginia Clemm), la doar 13 ani avea să devină soţia lui Edgar Allan Poe. Leonor, în vârstă de 13 ani, a fost iubita poetului spaniol Antonio Machado, cu care avea să se căsătorească un an și jumătate mai târziu. Sophie, Virginia, Leonor. Toate aveau să sfârșească tragic, răpuse de boli necruţătoare. Și toate la puţin timp după ce și-au împărtășit iubirea. Novalis, Allan Poe, Antonio Machado, un triunghi Don Quijote rătăcitorul

• 89


al poeţilor îndrăgostiţi care au lăsat în urma lor creaţii nemuritoare... Nemuritoare au rămas și numele fetiţelor-muze care, pentru o scurtă perioadă de timp, aveau să populeze existenţa suferinzilor poeţi. Căutători de naturaleţe și inocenţă, trăind într-o lume aproape lipsită de valenţele afective, neînţeleși, damnaţi și uneori minimalizaţi, acești minunaţi artizani ai amorului platonic, fără vârstă și fără limită, au lăsat în urma lor creaţii nemuritoare și tulburătoare...

90 • G e l u

Vlaşin


Îngerii călători D

on Quijote rătăcește printre vise. Parcă nici noaptea nu se mai sfârșește și nici frământările lui, parcă timpul s-a oprit la cumpăna dintre noapte și zi. Parcă și povestea se spune singură ca o rază de speranţă pentru cei care mai au conștiinţă: „... doi îngeri călători s-au oprit să-și petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea și a refuzat să-i lase pe îngeri să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-au oferit o cămăruţă la subsol. În timp ce-și făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete și a reparat-o imediat. Când Îngerul cel Tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger a răspuns: „Lucrurile nu sunt întotdeuna cum par a fi”. În noaptea următoare, îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţina mâncare ce o aveau, ei i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran și pe soţia lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp. Îngerul cel Tânăr s-a înfuriat și l-a întrebat pe cel bătrân, cum se putea întâmpla un asemenea lucru? Primul om avea tot, și totuși tu l-ai ajutat, a spus el. A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, tu i-ai lăsat vaca să moară. Don Quijote rătăcitorul

• 91


„Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi”, i-a răspuns Îngerul cel bătrân. Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie și era incapabil să împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani Îngerul Morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeuna cum par a fi. Uneori chiar așa se întâmplă când lucrurile nu se desfășoară așa cum ar trebui. Dacă ai credinţă, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare e întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu știi până foarte târziu. Unii oameni intră în viaţa noastră și pleacă repede. Unii ne devin prieteni și stau aproape de noi lăsându-și minunatele amprente asupra inimii noastre și nu mai suntem aceiași pentru că ne-am făcut un prieten bun! Ieri este istorie. Mâine este un mister. Astăzi este un dar. De aceea se cheamă prezent! Cred că acestă viaţă este specială, trăiește și savurează fiecare moment. Ia acest mic înger și ţine-l aproape de tine, el este îngerul tău păzitor trimis să vegheze asupra ta...”. Apoi Don Quijote ascultă înmărmurit o altă poveste care se derulează printre miresme de ambrozie și tămâie, povestea porcului înaripat și a cărăbușului îndrăgostit: „... o zi însorită de iarnă-iarnă, cu multă zăpadă și miros de frezii amestecat cu ambrozie... este ziua de atunci de 21 februarie. După ce a simţit o strânsoare pe tot corpul, chinuitoare, dintr-o dată totul s-a terminat și a început ceea ce avea să fie nesfârșitul: scurmături prin noroi, mocirle și de astea. Ce marfă de viaţă! Are la dispoziţie o întreagă lume, iar cel mai mare lux este să plouă și să mocirlească, iar satisfacţia supremă este să domine animalele mici

92 • G e l u

Vlaşin


și neajutorate, lăbărţându-se cu spinarea lui lată, dublată de o burtă imensă, cu un rât lung și colţi zdrobitori dobândiţi încă de la prematura naștere și educaţi de mă-sa de când era mic și cât Prâslea de voinic. Îl protejase o vreme, dar mai apoi îl ducea la vânătoare ca să-și facă rost singur de carne sau, în cel mai rău caz, de rădăcini sau ghinde. Așa trăiește porcul ăsta și acum, scurmând și iar scurmând, războindu-se cu alţii mai de soi, epuizându-și viaţă după viaţă și moarte fără de moarte... Chiar dacă pentru majoritatea fiinţelor momentul nașterii este alcătuit din poezie și basm, istorisite în mod stupid, de mama, eu îmi aduc aminte totuși ceva: era îngrozitor de frig, o zi cu o zăpadă așa de mare de m-am crezut pe Hymalaia. Mi-era atât de frig și de frică, că-mi venea să fac pe mine. Eram foarte scund și de abia puteam respira, iar contrastul dintre faţa mea și pământul plin de frunze ude și ghinde putrezite era scris cu litere de-o șchioapă. Așa a început periplul meu porcesc și am tot sperat că adolescenţa mă va face un tânăr vajnic și feroce, priceput la fizionomii și alte chestiuni materialist-dialectice și când colo, ce să vezi?! Un pirpiriu de purcelaș fragil, la fel de alb și cu un simţ estetic special, de asta mă decoram tot timpul cu noroaie proletare, scund și crăcănat, sensibil ca o fat�� mare, mult prea delicat faţă de bărbatul care mi-aș fi dorit să fiu. Pielea mea, altfel translucidă, emana o esenţă volatilă care făcea unori să mă înalţ cu vreo zece, douăzeci de centimetri de la pământ, un fel de compensare divină a staturii mele. E atât de multă forţă în ea! În felul ăsta exist, vieţuiesc supravieţuind, acoperindu-mi faţa cu noroaiele cotidiene, protejându-mă cu frunzele arborilor pe care-i întâlnesc în timpul înălţărilor mele...” Don Quijote rătăcitorul

• 93


Premii şi drepturi de autor T

omas Eloy Martinez, autor argentinian în vârstă de 68 de ani, recunoscut pentru una dintre cărţile cele mai compromiţătoare scrise la adresa istoriei patriei sale – Sagrado o Santa Evita, a obţinut, datorită cărţii El vuelo de la reina, Premiul Alfaguara de Novela; premiul este dotat cu suma de 196.000 de euro și o sculptură de Martin Chirino! Juriul a fost alcătuit din Jorge Semprún, Rosario Ferre, Augustin Diaz Yanes, Rosa Regas, Jesus de Polanco și Carlos Monsivais. Premiile Barco de Vapor și Gran Angular, dedicate literaturii pentru copii și tineret – ediţia 2002, au fost câștigate de Laura Gallego Garcia (La leyenda del rey errante) și José Maria Latorre (La mirada de la noche). Premiile au fost în valoare de 100.000 euro! Fernando Villamia a obţinut cu povestirea El Traje Premiul Hucha de Oro în valoare de 30.000 de euro! Harold Bloom a fost desemnat câștigătorul Premiului Premi Catalunya în valoare de 80.000 de euro! Juan José Millas și nuvela sa Dos mujeres en Praga a obţinut Premio Primavera echivalat cu suma de (doar) 200.000 euro!(!). Păi cu asmenea cifre – cugetă Don Quijote, într-adevăr că se poate trăi numai din scris. Când mă gândesc la valoarea premiilor acordate scriitorilor români mă apucă râsul plânsului, dar, decât deloc mai bine-

94 • G e l u

Vlaşin


ţi plătești întreţinerea restantă și poate mai reușești să-ţi cumperi niște pixuri chinezești, vreo câteva coli de scris și două trei kile de parizer! Cu asemenea perspective încurajatoare așa-ţi vine să scrii cărţi de literatură de nici nu mai știi pe unde să le publici. Ce să mai vorbim de drepturile de autor și de alte activităţi conexe rezultate din acestea. În cel mai fericit caz, dacă ai ceva relaţii pe la editură, poţi și tu obţine câteva zeci de cărţi în plus. Despre bani... poate doar în visele cele mai îndrăzneţe așa că, Don Quijote își ia calul și muncește ca hamalul...

Don Quijote rătăcitorul

• 95


Războinicii lui Xian C

e poate fi mai fascinant decât o călătorie în trecutul îndepărtat?! O călătorie printre războinicii de altădată, printre săgeţi și suliţe înșiruite de-a lungul și de-a latul câmpiei, printre călăreţi cu armuri impunătoare și scuturi vâjâind în vâltoarea bătăliei finale. Don Quijote Rătăcitorul își aruncă privirile peste teritorii pline de legende și întâmplări adevărate. 8000 de soldaţi mărșăluind în jurul unui mormânt, cel puţin aceasta se pare că a fost ideea iniţială. 8000 de figuri din argilă construite pentru liniștea mormântului unui rege chinez, Qin Shi Huang. Războinicii lui Xian, acesta este numele dat celor 8000 de soldaţi din argilă, reprezentaţi în diverse ipostaze și exprimând multiple atitudini, soldaţi concepuţi la dorinţa expresă a regelui. Mai mult decât atât, acesta a dat ordin că după terminarea lucrării în mausoleu, acesta să fie complet îngropat, ceea ce a dat naștere unui adevărat munte artificial. Mausoleul avea să fie descoperit de un ţăran din regiunea Xian abia în anul 1974, din pură întâmplare (în timp ce facea săpături în muntele Li pentru construirea unui fântâni) și 13 ani mai târziu era declarat Patrimoniu Cultural al Umanităţii – UNESCO. Până acum au fost descoperiţi în această regiune a Chinei peste 1500 de soldaţi din argilă, dar se presupune că numărul total

96 • G e l u

Vlaşin


ar depăși cifra de 8000. Datorită unui acord semnat între Fundaţia Canal (președinte – Ignacio González) și Forumul din Barcelona (director Jordi Oliveras), acord semnat în prezenţa consilierului pentru cultură al Comunităţii Madrid, Santiago Fisas, chiar în ziua comemorării nașterii marelui filosof Confucius, zece dintre acești războinici se află la Madrid unde pot fi admiraţi împreună cu alte peste 170 de obiecte aparţinând dinastiei Qin (221-207 î.C.) și Han (206 î.C. – 220 d.C.). Războinicii din teracotă sunt în mărime naturală și sunt adăpostiţi în salonul de expoziţii a Fundaţiei Canal, Arte Cuarto Depósito din Piaţa Castilia – Madrid. O sală impresionantă, totalmente nouă, de peste 2000 de metri pătraţi. Războinicii lui Xian este una dintre cele mai impresionante expoziţii de artă funerară chineză văzută vreodată în Europa. După o escală făcută în cadul Forumului din Barcelona, unde au avut peste un milion de vizitatori, Războinicii lui Xian s-au hotărât să debarce și la Madrid, spre încântarea vizitatorilor care au dat năvală începând cu data de 4 noiembrie. Această expoziţie permite realizarea unui parcurs începând cu epoca primului împărat chinez Qin Shi Haung, iniţiatorul celebrului Zid Chinezesc și până pe vremea lui Hanwudi. Între războinici se distinge figura unui arcaș, a unui general și a unui acrobat, alături de armurile lor complete, realizate din piatră. Apar aici și câteva mici figurine precum și animale domestice construite din ceramică. Vizita începe cu proiectarea unui film video care încearcă să prezinte într-un mod original istoria respectivei epoci chineze, precum și date inedite referitoare la ceea ce poţi să decoperi puţin mai târziu, amplasat chiar în mijlocul sălii de expoziţii: Don Quijote rătăcitorul

• 97


Războinicii lui Xian. Pe marginea salonului de expoziţii sunt amplasate diverse panouri cu imagini din timpul săpăturilor arheologice precum și date despre grandiosul Mausoleu în care au fost descoperite statuetele. Expoziţia Războinicii lui Xian a costat în jur de un milion de euro și poate fi vizitată în fiecare zi, până în data de 9 ianuarie, între orele 10-24, cu excepţia zilei de luni, zi în care se închide sala de expoziţii la ora 20,00. Intrarea costă 3 euro pentru adulţi și 1 euro pentru copii sau pensionari.

98 • G e l u

Vlaşin


Povestea Adrianei D

on Quijote privește liniștit pe fereastra unei cămăruţe ce dă într-un mic părculeţ cu arbori care încă mai au frunze. Minunăţie mare într-o zonă în care domină uscăciunea și culorile gri, iată și o pată verde într-o lume roșcată, na, că mi s-a pus iar pata (verde?!) – murmură cavalerul rătăcitor cuprins de melancolii patriotarde. Adriana i-a explicat astăzi cum că de fapt, pe-aici, cam toţi ar fi cam duși cu pluta. Rămasă orfană de tată, Adriana și-a luat lumea-n cap, disperată să mai facă „muncă patriotică” pe la patronii unor baruri din localitatea de baștină. Plecată din ţară de la un câștig de aproximativ 750.000 de lei lunar (adică 21 de euro și ceva centime!) Ady a crezut – în prima fază – că l-a prins pe Dumnezeu de un picior. Pentru că mama ei, o femeie energică și plină de optimism, venită pe aceste plaiuri (deloc mioritice!) cu ceva timp în urmă, i-a spus cam ce sumă câștigă lunar îngrijind niște bătrâni: 500 de euro, cazare și masă gratuit! Dar ceea ce a uitat să-i mai spună a fost faptul că în primele 7 luni de zile de străinătăţuri n-a prea găsit de lucru și că a „supravieţuit” în condiţiuni nu tocmai excepţionale. Dar biata fată s-a lămurit într-un timp relativ scurt că socoteala de-acasă nu este aceeași cu socoteala din târg. Primele 3 luni și le-a petrecut la Madrid fiind „însărcinată” cu Don Quijote rătăcitorul

• 99


îngrijirea unei femei retardate în vârstă de 37 de ani, dar cu comportament de fetiţă. Toată ziulica trebuia să suporte capriciile capriciosului personaj. 84 de păpuși (cu cap de porţelan, cu cap de pluș, cu cap de cauciuc) fiecare purtând nume, fiecare având locul ei în aranjamentul camerei, fiecare având mai multe garderobe. Don Quijote își imaginează cele 84 de creaturi azvârlite prin toată casa. Don Quijote ascultă poveste cu heidi și cele 15 casete video pe care Adriana trebuia, vrând-nevrând, să le vizioneze aproape zilnic, astfel încât acum a ajuns în situaţia de-a nu mai suporta desenele animate, plimbări prin parcurile pentru copii, mâncare pentru copii, filmuleţele pentru copii, răutăţile specifice copiilor răsfăţaţi, urletele de nemulţumire ale unei mame puţin cam „sărită de pe fix”. Acum a scăpat de aceste chinuitoare și umilitoare îndeletniciri dar, vorba ei: „am sărit din lac în puţ”. Pentru că în acest moment îngrijește de o bătrână în vârstă de 89 de ani, paralizată, imobilizată la pat și fără posibilitatea de a vorbi. Singura modalitate de comunicare sunt niște urlete îngrozitoare pe care biata femeie le scoate la intervale regulate de timp. Mâncare cu linguriţa, spălat zilnic, mirosuri imposibile, urlete imposibile, umilinţe greu de imaginat pentru cineva care n-a trecut niciodată prin așa ceva. Adriana, absolventă de liceu economic, spune că în viaţa ei n-ar fi crezut că o să ajungă la un asemenea grad de umilinţă, ceea ce înseamnă că limitele umane sunt imposibil de definit, vociferază Don Quijote, nedezlipindu-și ochii de pe fereastra peste care a început să se aștearnă umbra. Și când te gândești că Spania este una dintre teritoriile cele mai căutate de către turiști. Germani, francezi, americani, japonezi și alţii și mulţi alţii... DAR... adevărul statisticilor

100 • G e l u

Vlaşin


este imbatabil și de netăgăduit: 520 de monumente, 312 castele, 924 de biserici, 134 de mănăstiri, 34 de peșteri, 16 grădini, 982 baraje, 461 de poduri, 42 aeroporturi, 92 de staţiuni balneoclimaterice, 201 faruri pentru navigaţie, 1472 de vârfuri muntoase, 55 de orașe cu peste 100.000 de locuitori, 19.538 de localităţi. Curios este faptul că aici este considerată localitate chiar și o așezare montană care are 4 locuitori! De altfel există multe localităţi montane cu 7, 9 sau câteva zeci de locuitori... Dar cele mai importante localităţi sunt: Madridul – cu peste 3.000.000 de locuitori (mă refer strict la populatia din interiorul metropolei) și o suprafaţă de peste 600 ha, altitudine 529 m, Barcelona – 1.500.000, 100 ha, 18 m altitudine, Valencia – 800.000, 135 ha, 13 m altitudine, Sevilla – 700.000, 141 ha, altitudine 12 m, Zaragosa – 600.000, peste 1000 ha, 200 m altitudine... mănăstirea de San Quirce din Los Austines a fost construită în stil romanic pe ruinele unei foste abaţii vizigote din secolul X și poate fi vizitată doar în prima zi de marţi din fiecare lună! Există sute de mănăstiri datând din sec XII – XVIII, construite în stil gotic, renascentist, romanic, baroc sau maur... Localitatea Alfonso XIII din Sevilla are în jur de 700 locuitori și este situată la o altitudine de peste 3000 de metri... Agua Amagra din Almeria are 340 de locuitori și este situată la peste 2500 de metri, mai are rost să vorbim de peisaje, monumente sau trasee turistice?!... Într-o ţară recunoscută pentru serviciile ei turistice ireproșabile, pentru ospitalitate și mai ales pentru confortul oferit?! La modul în care transportul în comun este realizat în autocare de lux, indiferent de localitate, număr de locuitori sau potenţialul economic. Ai-ai-ai, Don Quijote, rătăcitorule, cum ţi Don Quijote rătăcitorul

• 101


se rupe inima în milioane de bucăţi! Ia-ţi lancea și du-te cât vezi cu ochii și războiește-te cu toate morile de vânt care-ţi ies în cale! Și mai ales nu privi înapoi cu mânie, lasă răzbunarea pentru cei săraci cu duhul și duși cu pluta. Ca să nu spun luaţi de val! Pentru că, ce val, că valul trece – tu rămâi la toate rece – c-Occidentu mult te-ntrece... de e rău sau de e bine tu te-ntreabă și socoate că speranţa e pe ducă ș-o să scape cine poate... (extras din folclorul „diasporei hispanicorumanoide” – de dată mai recentă!).

102 • G e l u

Vlaşin


Fast food-ul şi literatura de sertar A

mericanii consumă în medie 3 hamburgeri și 4 pungi de cartofi prăjiţi pe săptămână. În anul 2000 americanii au cheltuit 110 miliarde de dolari în așa numita mâncare rapidă. Mai mult de jumătate din adulţi și a patra parte din copiii americani sunt obezi sau au exces de greutate. În fiecare zi, 200.000 de persoane contactează boli de origine alimentară, 900 sunt spitalizaţi și 14 dintre ei mor. Dacă ar fi să facem o statistică și în peninsula iberică, cifrele ar fi la fel de îngrijorătoare. Dacă ar trebui să facem o statistică în zona românească, cifrele ar fi atât de liniștitoare încât am putea să mâncăm liniștiţi câte doi hamburgeri pe zi dacă buzunarul ne-ar permite, dar cum buzunarul românului este cât se poate de curăţel, șansele de-a ajunge vreodată statisticile astea îngrijorătoare sunt de-a dreptul nule! Dacă s-ar detecta în schimb vreo boală provocată de consumul exgerat de covrigi prăjiţi, atunci cu siguranţă că cifrele ar da peste cap orice statistici mondiale. Cel puţin studenţii români ar intra cu siguranţă în cartea recordurilor pentru consumul de covrigi, covrigei, pateuri cu brânză sau cornuri. Să-i vezi pe la cozile interminabile din Piaţa Romană sau la Universitate. Don Quijote și-aduce aminte Don Quijote rătăcitorul

• 103


de perioada studenţiei și suspină din toţi rărunchii, i s-a cam făcut dor de un covrigel proaspăt, crocant, cu multă sare de-ţi dădeau lacrimile când mușcai dintr-unul și pe urmă alergai pe coridoarele universităţii în căutarea unui robinet care să nu fie defect. La sediul central al McDonald’s din Oak Brooks, statul Ilinois există așa numita Universitate Hamburgesă.În fiecare an, mii de tineri se înscriu aici pentru a obţine licenţa în hamburgesologie. Bieţii absolvenţi aproape că nici nu știu ce-i așteaptă. În fiecare lună sunt asasinaţi 5 angajaţi datorită jafurilor la care sunt supuse unităţile în care lucrează și care de cele mai multe ori sunt situate în locuri destul de izolate – cel puţin așa susţine ziaristul de investigaţii Eric Schlosser în cartea sa intitulată Fast Food. Spre exemplu în anul 1998 au murit în Statele Unite mai mulţi angajaţi ai fast food-urilor decât agenţi de poliţie. Numărul accidentelor de muncă în aceste locuri este de trei ori mai mare decât în restul fabricilor nordamericane, dar există multe presiuni și intervenţii la cel mai înalt nivel pentru a calma și uneori mușamaliza orice incident apărut. Adevărul este că acest tip de negoţ oferă americanilor în fiecare an peste un milion de locuri de muncă, ceea ce înseamnă un procent de 90% din totalul noilor posturi oferite pe piaţa de muncă. Cifre deloc de neglijat, așa că, să închidem ochii și să înfulecăm hamburgeri fără să ne pese de consecinţe (?!). Unul dintre pionierii acestui tip de negoţ, Carl N. Karcher, născut într-o fermă din Ohio, a început afacerile repartizând pâine cu o camionetă la restaurantele și magazinele din zona orientală din Los Angeles. De reţinut că și-a lăsat automobilul personal drept garanţie pentru a obţine un credit bancar necesar pentru a-și putea

104 • G e l u

Vlaşin


deschide un local modest de hot dogs. Mai târziu, avea să devină proprietarul uneia dintre cele mai mari reţele de mâncare rapidă din USA, prieten cu Reagan, cavaler de Malta și invitat de nenumărate ori la mesele private oferite de Papa în Vatican. Un alt caz celebru este J.R. Simplot, care și-a abandonat școala pentru că mai târziu să devină unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri și aceasta datorită faptului că în anul 1953 a intuit că a vinde cartofi prăjiţi congelaţi poate fi o bună afacere. Don Quijote ar mai putea vorbii și despre fraţii Richard și Maurice McDonald, care au început cu două afaceri falimentare pentru ca astăzi să fie proprietarii unei reţele de peste 17.000 de fast food, am putea scrie sute de pagini despre arta și cultura hamburgerilor că tot n-o să ajungem la nici un rezultat. Ba mai mult, poate ne trezim și cu ceva ameninţări din partea modeștilor și oneștilor proprietari de afaceri cu mâncare rapidă așa că mai bine lăsăm afacerile pe seama afaceriștilor și ne ocupăm de lucrurile mărunte care nu dau bătaie de cap nimănui, cum ar fi literatura de sertar și mult (și bine!) așteptatele revelaţii literare ale sfârșitului de mileniu...

Don Quijote rătăcitorul

• 105


Vlăduţ cel Grozav şi Tigre cel Teribil V

lăduţ are 4 ani și un pic, un tată fost specialist la o agenţie de publicitate din România, actualmente agricultor în Spania, o mamă fostă specialistă import-export, actualmente gospodină și o mulţime de prieteni de toate naţionalităţile. Iubește dulciurile – în special ouăle de cicolată, sucurile de fructe, dacă se poate cât mai acidulate, jucăriile – trenuleţele electrice, mașinuţe, animale mici cum ar fi pisicile și iepurașii, cărţile de colorat, plastelina și fructele. Știe deja să citească, să scrie, să numere, să deseneze și mai ales să construiască cetăţi și castele de nisip. Nu suportă fantomele care se ascund mereu numai prin locuri întunecate, șoarecii care intră pe fereastră, oamenii care mint și care sunt răi, nu suportă să nu fie luat în seamă sau să fie contrazis. Este foarte inteligent și suficient de seducător pentru a nu i se putea refuza nimic. Tigre este un motan de vreo șase luni, tigrat, foarte jucăuș, fără mamă, fără tată (fără fraţi, fără surori) rămas orfan încă de pe la frageda vârstă de câteva zile! A fost descoperit mai mult mort decât viu într-un ungher al unei clădiri foarte vechi (despre care se spune că ar fi bântuită de fantome). Imediat a fost adoptat (Don Quijote – iubitorul

106 • G e l u

Vlaşin


de animale – fiind de-a dreptul încântat de noua „achiziţie”) și „hrănit” într-un mod atât de original (cu un biberon special confecţionat) încât nici astăzi nu știe să-și bea laptele din farfurioară! Modul în care știe el să mănânce este de-a dreptul hazliu. Tigre își bagă tot căpșorul în farfuria cu lapte, iar când și-l scoate afară arată ca un pisoi extraterestru! Toată ziua nu face altceva decât să se joace, să mănânce mult și să doarmă ore-n șir sau să stea la taifas cu alte pisici, cocoţat pe gardul de piatră al vecinilor. Este de-o inteligenţă sclipitoare, știe să joace fotbal, să facă salturi spectaculoase peste diverse obiecte și să se strecoare prin crăpăturile cele mai mici cu putinţă. Vlăduţ a reușit să vină în Spania doar de câteva luni, împreună cu mama lui, după o perioadă de doi ani în care nu-și mai văzuse tatăl. Reîntâlnirea a fost la început destul de rezervată, copil reușind cu mare greutate să-și recunoască părintele. Drama clasică a românilor plecaţi de acasă în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de trai. Dar lucrurile au evoluat favorabil și astăzi Vlăduţ este aproape nedespărţit de tatăl său. A început să înveţe limba spaniolă, frecventează o grădiniţă unde are deja foarte mulţi prieteni și unde aproape toate fetiţele s-au îndrăgostit de el. Acasă are în permanenţă un tovarăș de joacă și un „obiect” pe care se pot experimenta diverse tipuri de tortură: Tigre! Vlăduţ este încântat că are cu cine să se joace iar Tigre este fericit că are cine să-l îndoape toată ziua cu bucăţi de carne și salam, spre disperarea părinţilor care-și descoperă zilnic provizile diminuate. Dar oare ce poţi să-i reproșezi unui copil care te bombardează la fiecare 10 secunde cu obsedanta întrebare: de ce? Dar de Don Quijote rătăcitorul

• 107


ce lemnul arde și bucata asta de fier nu. Dar de ce soarele se ascunde în nori. Dar de ce Tigre vrea să stea toată ziua pe gard. Dar de ce?! Și atunci când se bucură o face din tot sufletul folosind termeni cât se poate de expresivi: grozav, extraordinar, superb! Vlăduţ cel Grozav și Tigre cel Teribil sunt doi pitici care zburdă toată ziua și care știu să se bucure de libertate și de privilegiul de-a nu mai fi torturaţi de existenţa zilei de mâine. Șansa de-a fi împreună este șansa tuturor celor care-au înţeles că există locuri în lume unde visele pot deveni realitate.

108 • G e l u

Vlaşin


Neaşteptatul Nobel pentru literatură C

ea de-a 10-a femeie laureată din istoria Premiului Nobel, premiu valorat la suma de 1,1 milioane de euro, este o necunoscută pentru foarte multă lume. Austriaca Elfriede Jelinek, în vârstă de 57 de ani, una dintre cele mai controversate și polemice scriitoare contemporane de limba germană, împotriva tuturor pronosticurilor avea să fie cea care spulbera visurile de glorie ale canadiencei Margaret Atwood, considerată drept favorită de către mulţi editori occidentali și de peste ocean. Din păcate însă, pentru aceasta din urmă, Premiul Nobel avea să mergă într-o direcţie surprinzătoare. Considerată drept o feministă convinsă, Elfriede Jelinek intră astfel în generoasa istorie a Premiului Nobel alături de: prozatoarea suedeză Selma Lagerlof (1858 – 1940), câștigătoarea Premiului Nobel 1909, prozatoarea italiană Garazia Deleeda (1871 – 1936), Nobel 1926, prozatoarea norvegiană Sigrid Undeset (1882-1949), Nobel 1928, americana Pearl S. Buck (1892 – 1973), Nobel 1938, poeta chilenă Gabriela Mistral (1889-1957), Nobel 1945, dramaturga și poeta germană Nelly Sachs (1891-1970), Nobel 1966, prozatoarea sudafricană Nadine Gordimer, născută Don Quijote rătăcitorul

• 109


în anul 1923, Nobel 1991, prozatoarea americană Toni Morrison, născută în 1931, Nobel 1993 și poeta poloneză Wislawa Szymborska, născută în 1923, Nobel 1996. Austriaca Elfride Jelinek, nu era totuși chiar atât de necunoscută cum părea la prima vedere. Ea și-a câștigat renumele internaţional odată cu transpunerea cinematografă a romanului Die Klavierspielerin (Pianista) (1983), realizată de Michael Haneke având în distribuţie pe Isabelle Huppert (Erika Kohut), Benoît Magimel (Walter Klemmer), Annie Girardot (mama), Anna Sigalevitch (Anna Schober), Susanne Lothar (dra. Schober), Udo Samel (Dr. Blonskij), Cornelia Köndgen (Dna. Blonskij). Acest film a obţinut Marele Premiu al Juriului plus două premii la sectiunea de interpretare la Festivalul de la Cannes – 2001, nu înainte de-a stârni protestele publicului pudibond, datorită scenelor hard, gen sado-maso. Filmul a fost prezentat și în România la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF) în iunie 2002. De altfel, romanul Pianista a fost publicat pentru prima dată în România la editura Kriterion în anul 1993, trecând aproape nebăgat în seamă. Scriitoarea Elfride Jelinek s-a arătat destul de surprinsă aflând că este câștigătoarea Premiului Nobel, declarând că n-o să poată participa la festivitatea de premiere din motive de sănătate. Desigur că mă bucur, n-are rost să neg, dar simt în realitate mai multă disperare decât bucurie. Nu mă simt pregătită ca persoană pentru a face faţă opiniei publice, a declarat aceasta agenţiilor austriece de presă. Boala de care amintea Jelinek este așa numita fobie socială, de care suferă de mai mulţi ani și care se manifestă la intervale regulate de timp. Elfride Jelinek s-a născut la data de 20

110 • G e l u

Vlaşin


octombrie 1946 în Mürzzuschlag (Estiria), având sorginte ceho-evreiască. A copilărit în Viena iar la vârsta de 4 ani a primit ore de balet și de limba franceză, apoi, mai târziu, și-a format o vastă cultură muzicală; în 1960 deja studia pianul și compoziţia la Conservatorul din Viena, după care s-a înmatriculat la Universitatea din Viena, unde a studiat Teatrul și Istoria Artelor. În 1967 și-a întrerupt studiile în favoarea scrisului. Publică texte în proză în diverse reviste literare, încă înainte de editarea primului roman intitulat Wir sind Lockvögel baby, în anul 1970. Între preocupările sale figurează critica socială și analiza condiţiei femeii în societatea modernă, subiecte care pot fi desprinse cu ușurinţă din operele sale. Feministă convinsă și apărătoare a ideilor de stânga, Elfriede Jelinek a suferit în Austria susţinute atacuri din partea partidelor de dreapta, mai ales în timpul guvernului condus de Jörg Haider, când operele ei au fost interzise în teatrele publice austriece. Sunt elogiată drept autoare dramatică și eu în realitate nu știu mai nimic despre teatru. Scriu împotriva teatrului. Nu-mi imaginez nimic mai absurd, decât niște persoane vii într-un scenariu, declara scriitoarea Elfriede Jelinek în 1998 la câștigarea Premiului Georg Büchner, cea mai mare distincţie de limbă germană. Actualmente, Elfriede Jelinek figurează printre cei mai importanţi autori contemporani de limbă germană.

Don Quijote rătăcitorul

• 111


Dureroasa fascinaţie a cămăşii de forţă U

neori actualitatea este consecinţa firească a unui trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, alteori însă, ea nu reprezintă decât o stare nefirească de lucruri sau, în cel mai bun caz o reverenţă simbolică a efemerului faţă de eternitate. Poate din această cauză există unele zone ale imaginarului mai puţin explorate, zone din care se pot naște adevărate opere literare și nu numai. O adevărată revelaţie te încearcă atunci când, anesteziat în conformismul unor lecturi constant agasante, prin conţinutul agresivist și vădit comercial, descoperi un altfel de univers, o altfel de lume, îndepărtată prin situare temporală, bizară și terifiantă prin manifestare și totuși atât de actuală încât ai sentimentul identificării personajelor în real. Acest sentiment l-am avut lecturând o carte incitantă prin titlu dar de-a dreptul impresionantă prin conţinut: Cămașa de forţă, purtând semnătura scriitorului Leonard Oprea. Scriitorul Leonard Oprea s-a născut în localitatea Prejmer din judeţul Brașov la data de 16 decembrie 1953. Disident anti-comunist, a participat la revolta de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, a fost interogat și persecutat de Securitate. Din anul 1999 trăiește în SUA. A debutat editorial în anul 1984 cu cartea Domenii

112 • G e l u

Vlaşin


interzise, Editura Albatros. A mai publicat printre altele: Radiografia clipei, Editura Dacia, 1990 (ediţia a II-a revizuită și adăugită a apărut la Editura Curtea Veche Publishing în 2003), Cămașa de forţă – Editura Nemira 1992 (ediţia II-a, revăzută și adăugită a apărut la Editura Curtea Veche Publishing în anul 2004), Cele Nouă Învăţături ale lui Theophil Magus despre Magia Transilvană, Editura Polirom, 2000 (varianta electronică la Editura LiterNet, 2003), Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Povești despre Om, Editura Polirom, 2001 (versiunea engleză a apărut 1stBooks Library, Ingram Book Group, SUA, 2003), Meditaţiile lui Theophil Magus sau Simple Cugetări Creștine la Început de Mileniu III, Editura Polirom, 2002 (variantă electronică la LiterNet, 2004). Cămașa de forţă este un roman cursiv și foarte bine structurat la nivel stilistic, o mărturie șocantă a unei existenţe damnate, petrecute sub semnul incertitudinii și al angoasei, într-un sistem social și politic incredibil de fals și lipsit de valoare, într-o adevărată prăpastie a lamentării patologice și a dezumanizării controlate. Acţiunea se petrece într-o staţiune balneo-climaterică, situată într-o zonă cu priveliști magnifice, în apropierea unei comune ce purta numele de Mănăstiri, tocmai bune pentru alimentat depresiile inginerului electronist Damian Inochente, nevrozatul, paralogicul alflat în staţiune pentru tratament împotriva unei ciudate stări psihice, pacientul principal din acest sanatoriu grotesc și persuasiv în același timp. Pasionat de pictură (El Greco, Cézanne, Munch, Van Gogh), literatură (Thomas Mann, Lermontov, Sei Shonagon, Kafka), muzică (Ray Charles, Dizzy Gillespie, Oscar Peterson, Louis Don Quijote rătăcitorul

• 113


Amstrong) și valorizator al unor principii aparent incompatibile cu mediul înconjurător, Damian Inochente își trăiește drama vieţii sub semnul unor incertitudini cotidiene, urmărit de fantasmele unei copilării supuse rigorilor paternale, subjugat de propriile dileme existenţiale, lasat pradă unei lumi reale aflată într-un dezechilibru total, în care singurele modalităţi de supravieţuire nu lăsau loc prea multor alternative: conformism, autism sau dizidenţă. Damian este însoţit în pelegrinările lui reale sau imaginare de alte personaje la fel de stranii poate tocmai prin realismul dureros de care dau dovadă în diverse împrejurări: bătrânul Caraiman – un moșuleţ simpatic și manierat, fost administrator de pieţe, actualmenete pensionar, venit și el să-și aerisească mintea în acest ţinut pe care parcă-l cunoștea de-o viaţă și în care își făcuse un adevărat statut privilegiat printre ceilalţi clienţi veniti la tratament, Clavdia – amor/ muză și parteneră de conversaţii și plăceri ezoterice, soţii Cruceriu – profesori de desen tehnic, echilibrul perfect între frustrare și consolare, între bridge și table, Doctorul – omul care vrea cu orice preţ să-l convingă de iminenţa unei boli inexistente, un sanitar al credinţei, Zbârcea – profesorul de filosofie cu studii făcute la FF, un autentic om nou, provenit din rândul clasei muncitoare, Arpegia – mult curtata asistentă, femeia-păpușă, fantasma erotică a insistentului domn Doctor, Chimet – ţăran cooperator și mic producător de vinuri, ţuică, legume, dar cu o bună filosofie a vieţii. Apar și alte personaje dispuse efemer în funcţie de capacitarea textelor aparţinând unor pacienţi ai sanatoriului. Lecturarea textelor nebunilor adevăraţi, adunate de Clavdia într-un dosar negru, avea să-i producă

114 • G e l u

Vlaşin


lui Damian Inochente adevărate incertitudini cu privire la boala prescrisă acestora. I se păreau nefiresc de bine scrise și prea pline de miez pentru a fi atribuite unor alienaţi – poate din cauza asta apăreau și viziunile lui Damian inspirate parcă din filmografia lui Stanley Kubrick. Damian lecturează pasionat din textele nebunilor aproape în fiecare zi, împărţindu-și timpul între plimbările tentante și carnalul erotic al Clavdiei, încercând să-și onoreze statutul de bolnav închipuit, statut cu care a fost blagoslovit, conform unei formule consacrate a sanatoriului. Istorioarele bolnavilor sunt adevărate confesiuni, bijuterii literare, pagini dintr-un jurnal îngozitor al unor vremuri care au încercat să transforme umanul în inuman, intelectualul în bolnav psihic, iar noţiunea de conștiinţă în simplu citat desuet. O lume a idioţilor care nu se îmbolnăvesc niciodată, a bolnavilor închipuiţi, a lichelelor gata să apere cu orice preţ avuţia statului, o lume de coșmar dantesc în care poţi rezista doar dacă nu vei încerca niciodată să-ţi depășești propriile limite. Cum să nu fi bolnav într-o lume fără miros, se întreabă la un moment dat, Damian, cum să nu primești un diagnostic de tipul: autosimbolism al spaimelor înstrăinării când mașinăria infernală a unui sistem diabolic era în stare să deconstruiască orice tip de identitate, era în stare să transforme personalităţile, să le destructureze total. Scriitorul Leonard Oprea reușește prin Cămașa de forţă să aducă în prim-planul literaturii române un roman de-o complexitate incredibilă, foarte bine construit, în registre multiple, abordând o tematică variată, reușind să evidenţieze o altfel de lume, aparent îndepărtată și totuși atât de actuală prin reminescenţele teribile pe care le-a lăsat în Don Quijote rătăcitorul

• 115


sufletele unor oameni care au trăit coșmarul existenţial din epoca de aur, o carte care merită citită atât în cheia unei retorici eclectice, cât și în registrul elitist și criticist al celor care vor să descopere cu orice preţ marele roman.

116 • G e l u

Vlaşin


Despre oameni U

n eveniment literar de mare anvergura s-a consumat sâmbată 11 iunie în Pavilionul Europa din cadrul Târgului de carte Madrid 2004, într-o atmosferă de gala, cu participarea scriitorului Alexandru Ecovoiu, traducătorului Joaquin Garrigos, poetei Liliana Popescu, poetei, traducătoarei și editoarei Denisa Comănescu, editoarei Esperanza Morais, scriitorului Ramon Sanchez Lizarralde, scriitorului și jurnalistului Adrian Mac Liman, care a pus în discuţie caracterul exotic al literaturii române în raport cu literatura europeană. Replicile scriitorilor au fost cât se poate de prompte, atât Alexandru Ecovoiu, cât și Denisa Comănescu menţionând faptul că literatura română n-are, în ansablul ei, nici un fel de caracteristică exotică și că viziunea unor confraţi europeni este cât se poate de greșită.În fond, Adrian Mac Liman nu a vrut să conteste valoarea literaturii ca atare, ci mai degrabă modul în care aceasta se raportează la celelalte literaturi europene. Adevărul incontestabil este acela că literatura română este prea puţin cunoscută la nivel internaţional, în primul rând, și datorită statutului ei de literatură exotică, prin aceasta înţelegându-se dificultatea ei de receptare lingvistică. Joaquin Garrigos aduce în discuţie faptul că literatura română beneficiază Don Quijote rătăcitorul

• 117


de handicapul utilizării unei limbi care nu este de circulaţie internaţională, ba mai mult, care este considerată limbă rară. Cu toate afinitaţile și sorgintea ei latină, limba română este una dintre cele mai defavorizate dintre toate limbile de provenienţa latină, atât datorită poziţionării ei în arealul geografic, cât și datorită izolării la care a fost supusă în regimul dictatorial comunist. Esperanza Morais îl pomenea în acest context, pe scriitorul american de origine română Norman Manea, unul dintre scriitorii români cu cea mai mare audienţă internaţională. Succesul unui autor vine, în primul rând, susţinea Esperanza Morais, din abilitatea și agilitatea agentului literar, instituţie care, în România actuală, este cât se poate de ignorată. Faptul că Norman Manea este atât de cunoscut în toată lumea se datorează în mare măsură agentului său literar. Ramon Sanchez Lizarralde mai spunea și despre faptul că literatura română s-a afirmat pe plan internaţional doar prin „fugitivi,” scriitori care s-au identificat în cele din urmă în cultura altor comunităţi literare europene și internaţionale. Ramon Sanchez mai afirma la un moment dat că, din păcate, literatura română n-a reușit în perioada dictaturii ceaușiste să scoată la iveală un scriitor de talia lui Ismail Kadare sau Milan Kundera, deși ar fi putut exista cel puţin câţiva la fel de valoroși. În centrul atenţiei publicului spaniol și român s-a aflat, cum era și de așteptat, prozatorul Alexandru Ecovoiu, autorul unui roman care a făcut multă vâlvă atât în ţară, cât și în afara graniţelor: Saludos. Alexandru Ecovoiu s-a născut în Bucureștiul anului 1943. A fost răsplătit cu cele mai importante premii literare românești printre care se pot menţiona: Premiul Uniunii Scriitorilor din

118 • G e l u

Vlaşin


România, Premiul Academiei și Premiul Asociaţiei Scriitorilor din București – 2003. Cărţile lui au fost traduse în Franţa și Germania și sunt pe punctul de a fi traduse și în Spania. Alexandru Ecovoiu este considerat la aceasta ora unul dintre cei mai valoroși prozatori români. Reuniunea literară din Pavilionul Europa, sub egida Târgului de carte din Madrid, a avut parte de o audienţă destul de numeroasă, deși poate că ar fi fost necesară o mai bună promovare din partea organizatorilor. Oricum, iniţiativa este lăudabilă ţinând cont de audienţa foarte mare pe care o are Târgul de carte din Madrid atât în rândul vizitatorilor, cât și în rândul expozanţilor.

Don Quijote rătăcitorul

• 119


Patapievivi şi „Omul recent” la Madrid Omul recent (El hombre reciente) – această provocatoare, nonconformistă și densă reflexiune filozofică asupra modernităţii se anunţă la fel de polemică și aici pe tărâmul iberic.

21 noiembrie 2005, orele 17,30, strada Noblejas, 7 – Școala de Litere din Madrid. Agitaţie mare, moncher. Feţe luminate, iluminate și candide au dat năvală cu bună știinţă dar și cu bună intenţie la o întâlnire de gradul 3 cu filozoful/ umanistul Horia Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român, venit să-și prezinte cartea Omul recent în traducere spaniolă (El hombre reciente) realizată de Ileana Scipione în complicitate evidentă cu Ștefana Dianu și Ioana Zlotescu – directoarea Institutului Cervantes din București, carte publicată la Editura Altera. Într-un mediu specific iberic și-au făcut simţită prezenţa diverse personalităţi spaniole și române: Carmen Posadas, Ignacio Gómez de Liaño, Julia Escobar, poetul Juan Carlos Suñen – directorul Școlii de Litere din Madrid, Javier Ruiz Portella – directorul Editurii Altera, teologul Gabriel Ramirez, Miguel Fonda-Ștefănescu – președintele FEDROM (Federaţia Asociaţiilor Românești din Spania), precum și câteva oficialităţi diin cadrul

120 • G e l u

Vlaşin


Ambasadei României la Madrid. Vorbitorii spanioli au încercat să sugereze faptul că dincolo de posibilele dificultăţi de receptare datorate în primul rând raportării unui context istoric aproape necunoscut în Peninsula Iberică, El hombre reciente vine să continue într-un fel polemica deschisă o dată cu publicarea acestei cărţi în România. H.R. Patapievici a avut un excelent discurs în care a încercat să demonstreze și să valorizeze diferenţele conceptuale dintre modernism și modernitate referindu-se cu precădere la caracteristicile omului modern, ale cărui deprinderi nu sunt relaţionate strictamente modernităţii ci mai degrabă excesului ei, în timp ce soluţionările ar putea să vină dintr-o reorientare a perceptelor înspre finalitatea care se poate transforma într-o permanenţă dacă ar fi să considerăm veridic accesul fiinţei la viaţa de după moarte. Această intervenţie a dat naștere unor dezbateri care au suscitat interesul celor prezenţi prin anvergura și înalta ţinută intelectuală a interlocutorilor care au reușit să vizualizeze intenţionalitatea omului recent. În realitate, oricine poate să susţină orice atâta timp cât acest orice este o sumă de influenţe notabile asupra existenţei personale – afirma la un moment dat H.R. Patapievici, adeptul unui tip de individualism totalitar și mai ales asumat într-o societate aflată într-un lung și anevoios proces de schimbare de mentalitate. Există unele concepte și distincţii care trec dincolo de orice tradiţii – spre exemplu contestantele transcedentului și imanentului care pot fi transformate într-o nouă formă distinctă de adecvare – o teorie care mă duce cu gîndul aproape instantaneu la depășirea limitele canonului estetic occidental și la revelaţiile tardive Don Quijote rătăcitorul

• 121


ale lui Harold Bloom, ca o consecinţă firească a decriptării eclectice a modernităţii nonconforme unei radicale și inflamante afirmaţii purtând semnătura lui Nietzsche: Dumnezeu e mort. Nici un credincios, mai mult sau mai puţin erudit, nu poate refuza timpul în care trăiește, dar în același timp, utilizându-și forme abstracte ale imaginarului, poate să creadă că lumea aceasta este un dat, o încercare prin care Dumnezeu nu face altceva decât să demonstreze cât este de prezent, de viu, de actual. Desigur, cartea lui Patapievici nu trebuie privită ca un text infailibil, ci mai curând ca un manifest personal, un piedestal făcut discernământului, contestabil dar demn de luat în consideraţie, care încearcă să repună în circuit valorile unui tradiţionalism istoric anihilat în perioada ultimei jumătăţi de secol. Revalorizarea divinităţii în contexul unei religiozităţi instituţionalizate și de cele mai multe ori controvorsate nu face altceva decât să confirme și să stârnească animozitatea intelectualităţii majoritare faţă de cea minoritară constituită din elite și uneori parcă prea susceptibilă de elitism.

122 • G e l u

Vlaşin


Moartea bîntuie la Madrid Î

n mod normal ar fi trebuit să mă trezesc pe la 7,00 ca să ajung în staţia de metrou în jurul orei 7,25. Opresc alarma ceasului în ideea că o să mai lenevesc vreo câteva minute. Leneveala mea avea să dureze mai bine de un sfert de oră, ceea ce face să nu mai ajung la timp în trenul care trece prin Atocha. Aud sirene urlând. Un anunţ în staţia de metrou: Circulaţia este întreruptă pe linia Atocha din toate direcţiile. Sună telefonul. Beatrice, colega mea, îmi spune cu vocea sufocată de emoţie că au avut loc explozii în câteva staţii de metrou și mă întreabă dacă sunt bine. Vestea mă șochează. Trebuie să fac un larg ocol pentru a ajunge în Legazpi. În metrou, aglomeraţie infernală. Telefoanele ţârâie încontinuu. „Atentat cu bombe”! „Explozii în 3 staţii de tren”! „Foarte mulţi morţi și răniţi”! Oameni agitaţi cu feţele tumefiate de emoţie. La ieșirea din metrou, în Legazpi, care se află la o distanţă destul de mică faţă de Atocha, câteva zeci de ambulanţe cu sirenele urlând sinistru. Mașini de pompieri, poliţie, ambulanţe... Toată zona Atocha este blocată. Trec în autobuz la câteva sute de metri și imaginile devin de coșmar. Văd o parte din staţie complet distrusă și în zona liniilor un tren fumegând. Bucăţi de fier, vagoane complet distruse, sânge, bucăţi de cadavre... Ambulanţe... Câteva Don Quijote rătăcitorul

• 123


elicoptere survolează zona. Foarte multe ambulanţe cu sirenele urlând înfiorător. Sunt complet bulversat. La radio se anunţă un prim bilanţ. 60 de morţi și peste 150 de răniţi. Abia acum îmi dau seama că și eu aș fi putut urca în trenul acela. M-a oprit lenea sau poate mai degrabă destinul. Televiziunile arată imagini de la faţa locului. Șocante. Teribile. Politicienii dau declaraţii de solidaritate cu familiile victimelor. Campania electorală se suspendă. Mai erau doar câteva zile până la alegeri. Se spune că la originea atentatelor ar sta gruparea separatistă ETA. Și totuși... altcineva aduce în discuţie posibila implicare a grupărilor islamice. Parcă mai are vreo importanţă! Cifrele se succed cu repeziciune. Bilanţul este acum de aproape 200 de morţi, printre care sunt și mulţi români, și în jur de 1400 de răniţi. Înfiorător. Pe Nadir, Clara Nicollet, moderatoarea listei de discuţii îmi transmite un mesaj, întrebându-se dacă nu am păţit ceva. Mă simt mai bine. Un strop de umanitate într-un ocean de nepăsare. BBC îmi solicită un interviu. Răspund cu greu întrebărilor. Încă nu mi-am revenit din șoc. Cât de cumplită este imaginea morţii! Poate că ar fi mai bine să ne bucurăm din plin de fiecare clipă care ne-a fost dată și măcar pentru o perioadă de timp să încercăm să fim mai buni, mai toleranţi unii cu alţii.

11 martie 2004 Azi dimineaţă am trecut din nou prin Atocha... unele trenuri au fost puse deja în circulaţie... am trecut la câţiva zeci de metri de trenul în care au explodat mai multe bombe... arată îngrozitor... trei dintre vagoane arătau ca niște adevărate cratere... complet distruse... fără uși... fără ferestre... cu

124 • G e l u

Vlaşin


acoperișul pulverizat... un miros infernal de carne arsă și de sânge încă mai persistă în zonă... mi s-a făcut rău... îmi venea să vomit... printre victime au fost și o mulţime de români care mergeau de dimineaţă la muncă... mulţi dintre ei încă mai sunt spitalizaţi... teroarea se citește pe chipurile trecătorilor...teroarea și oroarea... sunt confirmaţi 198 de morţi și peste 1400 de răniţi... de nedescris... de neimaginat... cutremurător...

12 martie 2004 Am fost în pavilionul nr 6 din IFEMA, Madrid unde se aflau și câţiva zeci de români în așteptarea identificarii cadavrelor… vroiam să dau și eu o mână de ajutor, măcar să-i încurajez… atmosfera era de o cumplită tristeţe... oameni cu feţele sfâșiate de durere... ţipete sfâșietoare în momentul în care se anunţau numele persoanelor chemate la identificare... zeci de voluntari de la Crucea Roșie încercau să încurajeze familiile. Cineva din sală a întrebat de ce nu sunt lăsate familiile victimelor să vadă cadavrele. Un poliţist a spus că n-au ce să mai vadă acolo în afară de bucăţi de carne în pungi de plastic. O femeie din judeţul Alba își caută cu disperare băiatul dat dispărut. Avea doar 18 ani. Medicii i-au luat femeii probe de ADN pentru a încerca să-l identifice printre cele 40 de cadavre rămase încă neidentificate. Femeia plângea și încerca să se încurajeze singură: „el e un copil fricos, poate că s-a ascuns pe undeva. Poate că i-a fost frică să vină acasă”. Un apropiat al familiei îmi spunea că femeia era singură și că soţul ei murise în ţară într-un accident de mașină. Alte ţipete, alt cadavru identificat. În spitale mai sunt 266 de răniţi, 17 care se zbat între Don Quijote rătăcitorul

• 125


viaţă și moarte, 41 în stare foarte gravă. Pâna acum sunt 200 morţi. Printre morţi au fost identificaţi și 8 români. O tânără româncă așteptă îngrijorata noutăţi despre prietenul ei dat dispărut și care nu era identificat printre cadavre. Alţi români așteptau sufocaţi de emoţie și plâns, vești despre rude și apropiaţi. Atmosfera era de o trisţete copleșitoare. Oameni căzând pe jos la anunţarea identificării vreunui cadavru. Ţipete, agitaţie, la miezul nopţii mă întorc spre casă cu sufletul încărcat de suferinţă. În „pavilionul morţii” mai rămăseseră 38 de cadavre neidentificate, probabil că printre ele se mai află și români...

13 martie 2004 Cutremuratoarea moarte Mirosul înfiorator al morţii. Și sirenele urlând. Zeci și zeci de sirene huruind într-un marș funebru. Firicele de fum izvorând ici și colo din grotele făcute în tavanul vagoanelor de tren. Firicele de fum și vaietele celor răniţi. Unii alergau besmetici printre linii. Alţii stăteau cu ochii pironiţi spre cer. Alţii își trăiau clipa ultimă. Ultima suflare. Pompieri, sanitari, poliţie, vecini curioși, vecini sufletiști, veniţi să dea un prim ajutor celor răniţi. Îmi spuneam că am avut noroc. Dar acum, nu cred că a fost suficient doar atât. Pentru că am trăit din plin evenimentele acelea. Și pentru că m-au marcat profund. Poate și pentru că sufletul meu n-are forţă. N-are puterea de-a trece dincolo de înţeles, dincolo de sens. Dacă a existat vreunul. Dacă sensul acestor întâmplări poate avea vreo conotaţie oarecare. M-au durut îngrozitor acele priviri pierdute. Acele vaiete disperate. Acele imagini macabre. Apoi am fost în „pavilionul morţii”,

126 • G e l u

Vlaşin


IFEMA, transformat într-o imensă morgă. Sute de cadavre înfășurate în saci negri de plastic. Sute de cadavre înșiruite precum într-o peliculă din lagărele de exterminare naziste. În 13 saci erau adunate bucăţile de carne. În 13 saci de plastic erau niște bucăţi de carne fără nici o identitate. „Por favor, dime algo de mi hijo”… „por favor, estoy buscando a mi marido”… „por favor”… „por favor”... Omul cu portavocea intra în salon stârnind vaitele mulţimii. Anunţa identificarea unui cadavru. Un om cu o portavoce. Ca într-un film de groază. Oameni prăbușindu-se. Oameni în toată firea pierzându-și cunoștinţa. Am văzut acolo suferinţa. Am văzut acolo atâta suferinţă cât nu mi-aș fi putut închipui vreodata că există. Și suferinţa aia m-a cuprins și pe mine ca-ntr-o menghină. Simţeam un vârtej în stomac, o ameţeală continuă și greu de definit în cuvinte. Eram și eu unul dintre suferinzii aceia. De fapt, cred că eram suferindul cu cea mai mare doză de conștientizare a suferinţei. Pentru că în interiorul meu s-au descărcat imagini grotești. Și poveștile cutremuratoare ale celor cu care am stat de vorbă. Poate că sună patetic. Poate că unii vor crede că sunt exagerarile firești ale unui biet scriitor aflat în faţa unui spectacol macabru și nimic mai mult. Dar eu știu că adevărul este altul. Adevărul meu este acela pe care l-am trăit și mai ales acela pe care l-am simţit prin toţi porii. Nimeni nu-și poate imagina cum este să te simţi suspendat între viaţă și moarte. Nimeni, dintre cei care n-au fost acolo. Să vadă. Să audă. Să miroasă. Și mai ales, să simtă moartea plutind prin aerul aproape irespirabil. Am trăit și eu emoţia atentatelor din America. Le-am trăit oarecum detașat, la fel cum au făcut-o și ceilalţi. Ceilalţi care n-au fost acolo. Le-am privit cu emoţie și atât. Acum însă mi-am dat seama câta Don Quijote rătăcitorul

• 127


diferenţă există. Ce înseamnă să vezi imaginile reale. Ce înseamnă să simţi că-ţi tremură picioarele și că nu mai poţi să rostești nici un cuvânt. Printre cadavre au fost mulţi români. Printre răniţi au fost o mulţime de români. Printre voluntari au fost și români. Unul era la urgenţe. Altul era la asistenţă socială. Unii adunau datele despre morţi, răniţi și dispăruţi. Printre românii de acolo s-a aflat și un psiholog. Singurul psiholog român care s-a oferit voluntar în „pavilionul morţii”. Care a stat de vorba cu familiile victimelor, încercând să le ajute. Ascultându-le durerea. Ascultându-le suferinţa. Cine ar mai fi putut face altceva pentru acei oameni cuprinși de panica disperării?! Acolo am văzut și solidaritate. Solidaritatea unor oameni care s-au cunoscut pentru prima oară. Solidaritatea unor oameni pentru care nu mai există nici un fel de criteriu de separare etnică, religioasă, socială. Imaginea asta am văzut-o doar în timpul Revoluţiei din România. Imaginea unor oameni solidari. Imaginea unor oameni dispuși să dea o mâna de ajutor. Necondiţionat. Fără să-și aștepte recompensa. Mi-e greu totuși să înţeleg de ce nu există solidaritatea asta și în alte împrejurări. De ce atâta egoism, individualism, egocentrism. De ce lupta asta fără scrupule pentru poziţie socială, materială, profesională. Cineva îmi vorbea despre lipsa de patriotism. Dar oare nu cumva se confundă din ce în ce mai mult patriotul cu patriotardul? Nu cumva populismul este faţeta reală a unor principii expuse cu graţie de amatorii senzaţiilor tari? Cert este că dincolo de orice trăire intensă, trăire fericită, există și o clipă în care simţi că moartea plutește în jurul tău. Că moartea plutește și că n-are discernământ. Și gândul ăsta te cutremură. Să vezi atâta moarte, să simţi mirosul ei îngrozitor, să auzi scâncetul ei

128 • G e l u

Vlaşin


lugubru. Și apoi să încerci să-ţi revi și să te bucuri de viaţă. Să te bucuri de clipele care ţi-au fost date. Sau care ţi-au mai rămas. Chiar dacă nimic nu mai poate fi la fel ca altădată. Pentru că viaţa merge înainte și noi o dată cu ea. Cutremuratoarea moarte ar trebui să ne facă să vedem cu alţi ochi ce se întâmplă în jurul nostru. Și să dăm o mână de ajutor celor care au nevoie. Celor pentru care ziua de mâine este o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Deschide-ţi mintea și priveste în jurul tău. Poţi să schimbi lumea. Pentru că lumea ești TU.

Don Quijote rătăcitorul

• 129


130 • G e l u

Vlaşin


II

DISCURSURI VEGETALE MIORITICE

Don Quijote rトフトツitorul

窶「 131


132 • G e l u

Vlaşin


Complexele lui Agamiţă D

imineaţa, când mă scol (că de ridicat nici un poate fi vorba fără ajutor extra) din patul meu nupţial – zice nea’ Agamiţă – mă trezesc (de obicei sculatul mă oboseste putinţel) obsedat și posedat de idei consonante cu fantasmele mele cotidiene și nu mă pot abţine să nu scot un urlet de bucurie când îmi văd în oglindă ceafa – așa-i zice el organului cu careși gândeste textele – și să constat că este așa cum o știam: pătrată! În colţul din stânga-sus încă mai păstrez amintirea unui prim orgasm pe care l-am avut din naștere, spre stupoarea medicului veterinar care mă asista și spre deliciul moașei comunale, care-și vedea astfel visul împlinit chiar înainte cu câteva zile de-a intra în monopauză (că despre meno încă nu se auzise pe vremea aceea). În colţul din dreapta-sus am ascuns un orgasm total, pe care-l păstrez cu sfinţenie pentru vremuri mai bune, când inspiraţia o să mă umple de recunoștinţa naţională și când oamenii de bine din întreg universul or să dea buzna să-mi citească și să-mi admire textele pline de savoarea umectată a excitaţiei falice. În colţul din dreapta-jos n-am nimic (de ascuns) pentru că totul este la vedere (din punctul de vedere al vederii). Și poluţiile adunate în timpul adolescenţei întârziate și masturbările frecvente din wc-ul facultătii și felaţiile (altora) care mi-au Don Quijote rătăcitorul

• 133


umplut neuronul cu obsesii și cunnilingusul ăla pe care l-am executat fără voia mea pe vremea când aveam funcţii înalte (pe sub birouri joase) – nu ca alţii care au „pupat Piaţa Universităţii”! În colţul din stânga-jos, jos de tot, în străfunduri (aproape de nivelul zero), „zace și suspină tânara domniţă (valahă și internaută) dulce și suavă ca o garofiţă”... și pudică de nici n-ai putea zice că nu-i fată mare. Aici e aici! Aaaaaaaaahhh! Dddaaaaaaaaaaa... Aaaașșaaaaa... Aaaaccuuuuuuumm... și... dintr-o dată răsare ca pasărea Phoenix un poem de toată frumuseţea spurcăciunii, plin de transpiraţie muncită (că de inspiraţie nici pomeneală), plin de saliva băloasă și extraordinar de îngrozitoare, plin de spasmele scremute ale nașterii, plin de toate veleităţile unei orgasmice făcături (că altfel nu i se poate spune) în faţa căreia, de bucurie și fericire, îmi vine să vomit și iar să vomit. Nea Agamiţă se oprește din istorisit și începe să vomite în stânga și-n dreapta de nu mai puteau bieţii editori să prididească spălând băltoacele mizerabile prin care se aciuiau din când în când porcii neînţeleși de cartier & mahala sau brotacele nesatisfăcute pe care distinsul făcător le întâlnea la tot pasul în peregrinările lui intelectualisecsice...Poate că nu-i to(n)tul pierdut – vociferau animalele domestice – poate că secsul nostru este făcut (ca) să gândească, poate că noi secsim nu muncim, poate că impotenţa noastră ne împiedică să vedem adevărul gol-goluţ sau poate că pur și simplu nu suntem încă în stare să pricepem că unii au în loc de creier un imens falus prin care se scurge inspiraţia înspăimântată... Sau poate că totul nu este decât o simplă cacialma de dragul șederii în cetate...

134 • G e l u

Vlaşin


Dandanache pudibondul D

espre Agamiţă cred că v-am povestit câte ceva într-un episod anterior. Astăzi o să vă istorisesc incredibila aventură a incredibilului Dandanache – măr dulce cu Agamiţă și soră vitreg cu Cetaţeanul Tormentat. Dandanache este un om veșnic revoltat, un cetăţean răvășit de grijile ecologismului (literar) și frământat de pacea planetară. Este de găsit pretutindeni, atât la dreapta eșicherului „celor-ce-și-împart-premiile-între-ei“ cât și la stânga „celor-ce-fac-umbră-degeaba-literaturii”. El poate fi comparat cu zburdalnicii copii din flori (de mușeţel) sau cu nimenilungii (da, da, NIMENILUNGII!) datorită extraordinarelor aptitudini de căţărător pe care și le etalează în lupta lui acerbă pe culmile literaturii de consum. Omul, prin însăși natura lui – zice don’ Dandanache – este o fiinţă raţională, deci pudibondă. Nu ca alţii, cum ar fi numitul Agamiţă, nefericitul meu măr dulceamărui, care nici nu merită să poarte această nobilă titulatură (po(i)et) cu care mama lui de natură l-a înzestrat (poate chiar fără voie!) în detrimentul nostru, al celor ce suferim din aceasta dureroasă pricină. M-am născut într-o familie de ‘telectuali – perorează Dandanache – diplomaţi în ceea ce privește felul lor de-a fi, trecuţi prin multe școli ale vieţii – inclusiv Gheorghe-Gheorghiu-Dej, dacă Don Quijote rătăcitorul

• 135


ar fi să-i dăm crezare Cezarului – și trebuie să-i dăm crezare pentru că Cezarul este lait-motivul existenţei noastre textieriste așa cum lait-motivul băuturilor răcoritoare fără multă cofeină este cocacola lait! Încă de pe băncile școlii primare mi-am format o educaţie aleasă de alţii – drept mărturie stau diplomele de pionier fruntaș, utecist de frunte și secretar de partid cu propaganda pe facultate. Eram într-adevăr pe facultate de vreo câţiva ani, când au început ăia să tragă de mine. Unii ziceu că ar fi fost fraţii mineri, alţii că fraţii securiști, da’ parcă mai contează! Fraţii tot fraţi rămân! Ăștia care trageau de mine, ziceau ba că aș fi unealta perfectă a noului regim, ba că mândria mea patriotică ar fi un simbol justiţiar, ba că discursul meu de lemn revoluţionant este în concordanţă cu tezele expuse la nu știu ce congres. Mă rog, cert este că m-am dat jos cu greu de pe facultate abia atunci când niște vânători verzi au început să tragă după cai verzi pe pereţi. M-am dat eu jos și ăia m-au și făcut revoluţionar! Că altfel nici nu se putea. Ori mă făceam revoluţionar ori mă făceam terorist și mă puneau la frigorific așa, cât ai zice pește congelat! Toţi cei care erau daţi jos astăzi, mâine se făceau revoluţionari și urcau la loc sau chiar mai sus! Într-o bună zi mi-am dat seama că nu lăsasem nimic în urma mea și că orgoliul meu nu poate fi satisfăcut așa de ușor. Ce mi-am zis eu, Dandanache revoluţionarul. Hai să mă fac scriitor universal! Zis și făcut. În timp ce studiam un tratat de chimie organică, mi-a venit brusc inspiraţia… Nici nu mai știu câte păsărele ciripitoare și câte steluţe strălucinde au fost reciclate pe colile reciclabile ale caietelor studentești pe care le-am găsit în podul facultaţii de electrotehnică, materiale de construcţii și motoare industriale. Că

136 • G e l u

Vlaşin


mare-i podul tău, Domnule Rector! Zeci de coniţe cu roșeaţă în obrajori și cu neuroni la nivelul minim au vărsat lacrimi fierbinţi pe umărul meu poetic. Zeci de tineri singuratici și neînţeleși mi s-au alăturat până la identificare. Zeci de revistuţe cu tiraj confidenţial mi-au solicitat poeme, fragmente de proză, eseuri, comentarii critice și alte opere pe alese. Eram universal! Eram polivalent, multifuncţional, atotștiutor… ERAM UN MONSTRU AL LITERATURII! Pe situl meu www.poiezie, futbal, idile și reţete culinare.ro s-au îngrămădit toţi îngrămădiţii de pe planeta naţională și chiar mai mult decât atât. Au venit unii chiar și din alte ţări. Din ţara oașului, din ţara bârsei, din ţara moldovei… Siteul meu a devenit o varză din care mă înfrupt cu tot organul meu bucal. Aici poate fi întâlnit și poetul Ștefan cel Mare, Nosferatul, Emineminescu, Luna de pe Cer și mulţi alţii. D’aia sunt eu împotriva lu’ Agamiţă! Pentru că omul ăsta are în loc de creier un falus imens, pe când eu, zice cu emfaza don Dandanache, am în loc de creier un greier care-mi cântă versuri kilometrice despre dragoste și iubirea de moșie „ca un zid” care „nu se înspăimântă de-a ta faimă Baiazid”!.

Don Quijote rătăcitorul

• 137


Anarhismul Cetăţeanului Tormentat D

intr-o tormentă incendiară s-au născut legendele Cetăţeanului Tormentat. Tormenta este un fel de tornadă prin care s-au năpustit vrăjitoarele înspre pământ în intenţia lor de-a stopa inspiraţia trubadurilor plimbăreţi care-și revărsau cântările lor asupra bietei populaţii antice, destabilizand și proliferand idei reacţionare cum ar fi libertatea de expresie, dreptul la liberă circulaţie, dreptul de-a avea drepturi... Tormenta din care s-a născut Cetăţeanul Tormentat a fost una cu aromă de vodka săniuţa – numai așa explicându-se apetitul acestuia pentru băuturile tari și datul de-a huţa-huţa cu... săniuţa! Domnul turmentat s-a născut din dragoste de alcoohol și fmi. Studenţia și-a petrecut-o într-un bairam continuu, spre disperarea profesorilor care vedeau în el un nuevo Nosferatu’ și spre satisfacţia femeilor nesatisfăcute care vedeau în el un excelent produs de consum. Tormentatul s-a îndrăgostit atât de mult de coridoarele facultăţii încât nu-i mai venea să le părăsească. Și uite așa, au trecut anii și cetaţeanul a devenit cel mai cunoscut individ pe care l-a avut vreodată Universitatea. Scandalagiu de profesie, „mentor” și promotor al ideilor fără

138 • G e l u

Vlaşin


ideal și al principiilor fără principii, Cetăţeanul Turmentat și-a construit o turmă pe care-o păstorește cu mult drag și spor, pe câmpiile asfaltice ale ţinutului mioritic. Populaţia iubitoare de turme l-a supranumit Conducătorul Turme-n Chat – probabil influenţati de limbajul astronaut pe care-l utilizează uneori distinsul nostru personaj. Cu poezia s-a întâlnit întâmplător, în timpul unei reprize de box tailandez, pe care o susţinuse cu unul dintre colegii lui de bodegă. Acesta, în perfectă legitimă apărare, l-a pocnit, direct în moalele capului, cu o carte pe coperţile căreia sătea scris cu litere de-o șchioapă: Antologie de poezie americană. Curios din fire, Cetăţeanul Turmentat a pus mâna pe acest obiect de atac și l-a răsfoit cu disperare. Nimic! Nici plumb, nici bronz și nici vreun alt metal în interiorul acesteia. Și-atunci, de unde aceasta forţă care l-a făcut să ia contact imediat cu podeaua camerei?! Răspunsul a venit o dată cu lecturarea capitolului referitor la Allen Ginsberg – un basketbalist al beatnicilor americani, de care s-a îndrăgostit într-un mod ireversibil și totodată fatal. Cetăţeanul Tormentat a devenit mama răniţilor și guru bieţilor neînţeleși ai străzilor capitalei... Adunându-și cu greu trupul din crâșmele desuete ale cartierelor rău famate, cetăţeanul universal s-a autoproclamat rege peste șleahta rătăcită remarcându-se printr-un limbaj demn de grotele epocii de piatră. Ideea lui de bază: ANARHIA SALVEAZA POEZIA! Încetul cu încetul și-a dat seama că ipostaza lui de Cetăţean Tormentat nu-l favorizează prea mult, așa că, ce s-a gândit distinsul nostru personaj: poate că ar fi mai bine dacă s-ar transforma în clown. Zis și făcut! Și iată că au început să se manifeste bufoneriile distinsului nostru tormetat, Don Quijote rătăcitorul

• 139


la început mai timid, apoi din ce în ce mai agresiv până când au ajuns aproape de limita suportabilului, atrăgându-și antipatia tuturor celor care l-au considerat iniţial doar un biet Cetăţean Tormentat și nimic mai mult.

140 • G e l u

Vlaşin


Mesaj de la Fantoma S

a văz’ și să nu crăz’ (!). Mă trezesc eu binedispus (și cu ochii mari precum baba-oarba din vârful ciurilii) și pus pe șotii încă de cu soarele ce nu mai răsare de vreo câteva zile și ce-mi văd ochilor: o doină de jale dintr-o vale tristă – numită și valea plângerii de sine – pe care-o doinește un vajnic Don Quijote Rătăcitor pe plaiurile mioritice ale jurnalismului balcanic (?!). Ori e bolnavioară, ori gura nu-i tace... drăguţule bace! De trei zilencoace (și în‘colo) mă tot încearcă un junghi... îmi zic: o fi de la capriciile tinereţii fără bătraneţe și-a vieţilor de apoi. Apoi îmi beau liniștit cafeaua cu lăptic smântânit (să nu care-cumva să poposească prea mult nenea colesterolu’) și citesc (voluptându-mi neuronul ultim) ultimele știri mondene ale tărâmului hispanic. Deodată... pooooc! Simt așa o zdruncinatură spasmodică. Îmi zic: o fi căzut guvernul lu’ Aznar în capul opoziţiei zapateriene sau poate vreun helicoptero d’ăsta Apache cu care se zbenguiau peninsularii de ziua lor fatidică, adicătelea taman ieri! Da’ n-a fost să fie. Bușitura cu pricina venea de la compu’ meu uitat deschis tot weekend-ul. Dăduse ortu’ popii răspopit și suportase caii putere ai distinsului nemţoi (pe numele lui adevărat Schumi) care-și parcase bolidul taman în mesageria mea virtuală! Ce mai puteam să zic?! Don Quijote rătăcitorul

• 141


Mi-am desfăcut iritat correo electronic și de-acolo au tâșnit precum fântânile arteziene (din grădina Blanduziei) cuvintele alambricate ale unui ortac giudecător! Cică mersul mioritic s-ar executa cu două picioare deși toata lumea (bună) occidentală știe că prin spaţiul danubiano-pontic se circulă cu trei sau uneori cu două perechi! Da’ mă rog... ce-i în mână (și-n pantaloni) nu-i minciună d’aia înclin eu să cred că nu tot ce zboară se mănâncă (mai ales dacă zburătoarele poartă mitraliere printre pene). Noi ne ducem existenţa cu drag și spor da’ cu gându’ la popor deși uneori ar vrea să ne ia valul mediteranean și să ne azvârle în bietele străfunduri galactice ale prosperitaţii. Da’ noi... nu și nu! Așă că... stăm strâmb și judecam drept spre disperarea celor mulţi și nevăzuţi care veghează la bunăstarea întregului popor. Da’ dacă ţara arde și baba se piaptănă atunci ne-am hotărât și noi să contribuim la stingerea incendiului aruncând cu apă chioară în ochii vecinului miop. Care va să zică domnu’ ziaristu’ vrea să se bată cu toată ţara! Păi ţi-ai și găsit cu cine, rătăcitorule! Văd eu de la distanţa asta mai bine decât vedeam în vremurile tulburi ale idealismului meu infantilizat. Văd eu cum se duc pe apa sâmbetei toate pretinsele revelaţii ale sistemului politic și social. A dispărut până și ideea de societate civilă! Ce să mai vorbim de altele mai „sfinte”! „Comunismu’ n’o muritu’ numa-un pic s-o hodinitu’” scria pe frontispiciul unei reviste revoluţionare bistriţene ce purta numele unei formaţii nordice de muzică, AHA! Barosanii nu mai pot fi clintiţi nici cu buldozerele Șantierului naval Constanţa! Restu-i doar apă de ploaie făcută să mai feștelească niţel faţa murdară a unei ţărișoare invadate de mizerie, corupţie și mai ales incultură! Cât privește belitu’ Barosanilor de viţă nouă, eu zic

142 • G e l u

Vlaşin


să te-astâmperi (cu vreo două trei bericele) și să te ocupi de lucruri mai sfinte (și mai utile) cum ar fi cântatul în strună sau săritura din doi în doi (adică huţa-ţuta) cică se câștigă al naibi de bine și nici nu ai greţuri. Cât despre prezenţa publică, mai bine s-o lăsăm acolo unde zace și să vorbim despre cum e să faci totul fără să faci nimic sau cum e să faci ca să taci! Mă omule, vezi-ţi de treabă! Fă-te și tu naibi un consilier cu probleme de imagine pe la vreun partid mai influent și câștigă-ţi (în sfârșit) măcar un loc de veci mai decent. Cică s-ar face reduceri în Bellu pentru cei care luptă cu morile de vânt!

Don Quijote rătăcitorul

• 143


Nu tot ce zboară se mănâncă P

rintre politici devastatoare și promisiuni deșarte, printre suferinţe autentice și ignoranţe de cea mai joasă speţă, printre neputinţele existenţiale și înflăcărate discursuri patriotarde, iată că se mai pot întâmpla și lucruri cu adevărat bune, mai ales pentru românii care au ales, într-un fel sau altul, să plece în străinătate pentru a-și încerca norocul. Unii mai sceptici s-au arătat îngrijoraţi de exodul masiv al forţei de muncă, alţii au făcut adevărate pronosticuri pesimiste, dar în cele din urmă realitatea s-a dovedit că poate depăși orice așteptare. La ora actuală, în Italia se află cea mai mare comunitate românească din Europa, cu aproximativ 800.000 de români. Pe locul doi se află comunitatea românească din Spania, cu peste 500.000. Se estimează faptul că în momentul de faţă s-ar afla în afara graniţelor ţării peste 2.000.000 de români. Acestea nu sunt datele oficiale, dar cred că sunt foarte apropiate de adevăr. Să facem un calcul simplu. Presupunem că, în medie, fiecare român aflat în străinătate trimite acasă lunar în jur de 70 de euro, deci 840 de euro anual. Este o sumă relativ ușor de obţinut. Normal că unii nu reușesc să trimită nimic, iar alţii trimit mult mai mulţi bani, dar, așa cum am specificat, haideţi să facem o medie. 2.000.000 de români care trimit anual 840 de euro, înseamnă, nici mai mult nici mai puţin decât... un miliard șasesute

144 • G e l u

Vlaşin


optzeci de milioane de euro! 1.680.000.000! Cum vi se pare această sumă?! Nu-i așa că pare de-a dreptul incredibilă?! Acesta este totuși un mare adevăr. Anual intră în România în jur de două miliarde de euro trimiși de către românii aflaţi la muncă în străinătate. Exact același lucru s-a petrecut în Spania acum vreo 30 și ceva de ani. Peste un milion de spanioli au părăsit teritoriul iberic în căutare de muncă prin Europa, în special în Germania. Ce s-a întâmplat ulterior? Majoritatea banilor proveniţi din munca în străinătate au luat drumul Spaniei. Mai mult chiar, încetul cu încetul, o dată cu primele semne de redresare a economiei, spaniolii aflaţi la muncă în străinătate s-au întors la casele lor. Și-au construit sau cumpărat case, și-au deschis afaceri. Intrarea în Comunitatea Europeană le-a facilitat obţinerea de fonduri speciale pentru dezvoltarea infrastructurii. Astfel, în mai puţin de 30 de ani Spania, dintr-o ţară cu foarte mari dificultăţi financiare și sociale, a ajuns una dintre ţările europene cu cea mai mare creștere economică, cotată pe picior de egalitate la masa negocierilor europene, alături de Germania și Franţa. Sunt aproape convins că același lucru se va întâmpla și în cazul României. Majoritatea românilor aflaţi în străinătate se vor întoarce trepatat acasă. Chiar dacă mulţi dintre ei nu vor să recunoască acest lucru. Indiferent de politicile și politicienii care se vor perinda prin diversele posturi guvernamentale, indiferent de promisiunile mai mult sau mai puţin deșarte pe care aceștia le vor face, România se află cu siguranţă pe drumul cel bun. Totul depinde acum de modul în care vom încerca să ne schimbăm radical mentalitatea. Adică să încercăm puţin să nu mai credem că tot ce zboară se mănâncă. Don Quijote rătăcitorul

• 145


Adevăruri subiective C

red că există la ora actuală o efervescenţă poetică extrem de interesantă chiar dacă, din punctul de vedere al scriitorilor consacraţi, aceasta se manifestă mai degrabă într-o zonă obscură, propice diletantismului și subculturii. Manifestările poetice cele mai ample se desfășoră în mediul virtual, pe internet, acolo unde oricine poate să-și posteze creaţiile literare semnate cu numele real sau cu pseudonim. La prima vedere ai senzaţia că te găsești într-un Babilon autentic în care nimeni nu înţelege ce spune celălalt, în care se poate întâmpla orice în orice clipă. Dar lucrurile nu stau chiar așa, chiar dacă în marea lor majoritate acești scriitori internauţi sunt cât se poate de dezinhibaţi, debarasaţi total de prejudecăţile stilistice ale generaţioniștilor, adică ale protagoniștilor literari asupra cărora și-a pus amprenta definitiv stigmatul unui trecut prea încărcat de compromisuri. Acolo, în acea lume virtuală extrem de permisivă și progresivă în același timp, se produc importante creaţii literare, multe dintre ele putând sta oricând în paginile revistelor literare de calibru. Este adevărat însă că există și foarte multe poeme sau fragmente în proză publicate pe internet care n-au nici un fel de veleităţi literare dar, până la urmă, publicul este cel care descalifică respectivele creaţii prin comentarii extrem de acide

146 • G e l u

Vlaşin


la adresa semnatarilor. Avantajul scriitorilor tineri care-și asumă publicarea textele pe net este acelă că pot simţi în direct pulsul cititorului, pot să evalueze șansa reală de receptare a unei creaţii literare, pot să primească diferite comentarii critice expuse astfel unui posibil schimb de replici între autorul în cauză și publicul cititor. Se creează o foarte interesantă conexiune, pe de o parte între cititor și creator, pe de altă parte între diverșii cititori ai respectivei creaţii literare. Cred că în momentul de faţă există mult mai mulţi cititori de literatură virtuală decât cei care apelează la formatul clasic, această atât datorită facilităţii de accesare gratuită a diverselor site-uri și reviste literare care apar pe internet, cât mai ales datorită faptului că în mediul virtual își publică operele cu precădere scriitorii tineri și foarte tineri, cei care fie nu au avut acces la publicarea în mediul clasic, fie că nu mai au încredere în revistele literare de pe piaţa românească. Oricum, știm cu toţii că spaţiul acordat poeziei de către revistele de literatură este unul destul de redus, ca să nu mai vorbim despre ritmul de apariţie al acestora. Rapotat la ceea ce se întâmplă în mediul literar, eu cred că poezia își urmează cursul firesc indiferent de comentariile mai mult sau mai puţin obiective ale diverselor tabere și grupuri care s-au format în ultima vreme. Cei mai vehemenţi mi se par însă tocmai acei scriitori din generaţiile trecute care n-au mai produs pe piaţa literară nimic important de-a lungul ultimilor ani. Probabil din acestă cauză încearcă să găsească o justificare plauzibilă pentru eșecul mai mult decât lamentabil în care s-au complăcut cu bună știinţă. Dezinteresul publicului faţă de literatură este alimentat în primul rând și de indiferenţa cu care tratează mass-media românească Don Quijote rătăcitorul

• 147


actul cultural, dar și de lipsa de interes a instituţiilor abilitate să se ocupe tocmai cu promovarea și finanţarea activităţilor culturale. În ceea ce privește categorisirea scriitorilor în funcţie de generaţie, mi se pare o chestiune mai degrabă administrativă decât valorică. Recunosc eficienţa generaţionistă doar în măsura în care a reușit să se impună la nivel de promovare a intereselor de grup, dar în același timp trebuie menţionată ineficienţa la nivel de promovare a unor autentice valori. Spun această gândindu-mă că de fapt generaţiile n-au reușit să scoată la suprafaţă elitele, poate doar cu câteva excepţii. Majoritatea celor care s-au impus în literatura română au evitat cu precădere apartenenţa la grupările care-și revendicau instituirea generaţionistă. Același fenomen se întâmplă și astăzi, mai ales cu scriitorii care au într-adevăr ceva de spus în literatura ultimilor ani. Mă refer cu precădere la scriitorii tineri, pentru că ceilalţi, consacraţii, deja s-au complăcut în ipostaza de apartenenţi la diverse generaţii literare mai mult sau mai puţin apreciabile din punct de vedere valoric. Faptul că există un punct de referinţă în literatura română revendicat de generaţia 80, nu a făcut altceva decât să trezească antipatiile și renegarea foarte vehementă a tinerilor scriitori care văd în acest act o încercare de acaparare forţată a unui teritoriu care aparţine în fond acelor care au reușit într-adevăr să lase ceva în urma lor și nu a tuturor acelora care se auto-revendică grupării optzeciste. Din păcate însă, în spatele celor care încearcă să promoveze ideea generaţiilor literare se ascund fie oportuniștii care n-au valoare, dar au influenţă datorată poziţiilor cheie ocupate în diverse redacţii de reviste culturale, fie scriitorii de mâna a doua, care în imensa lor frustrare încearcă să iasă în

148 • G e l u

Vlaşin


evidenţă cu orice preţ. Normal că există loc pentru toată lumea și că trebuie să fie luată în considerare literatura în ansamblul ei, dar trebuie să ţinem cont și de realităţile actuale în care tinerii scriitori s-au debarasat de modele și stereotipii și încearcă să se impună într-o altă formulă, mult mai agresivă și mult mai lipsită de prejudecăţi literare. Nu mă refer la unii tineri scriitori care sunt utilizaţi pe post de vârf de lance tocmai în idea discreditării unei întregi mișcări literare, ci mă refer la acei tineri care au înţeles că adevărata lor șansă este individualitatea și nepartenenţa la vreo grupare sau grup de interese mai mult sau mai puţin culturale. Generaţia 2000 există doar în măsura în care au existat și celelalte generaţii literare, cu singura diferenţă că aceasta din urmă mi se pare mult mai incisivă și cu o nuanţă valorică mult mai bine definită. Firesc, dacă ar fi să luăm în calcul doar faptul că această generaţie literară s-a născut într-o cu totul altă lume decât toate celelalte la un loc. Probabil din această cauză există atâtea voci care încearcă din răsputeri să acrediteze ideea că poezia și literatura în general se află într-o criză fără precedent, sau că tot ceea ce se scrie astăzi nu reprezintă altceva decât o continuare a ideilor promovate de către generaţiile anterioare. În fond, realitatea este mult mai crudă. Scriitorii tineri s-au încrâncenat într-o negare susţinută a tot ceea ce înseamnă model cultural românesc, preferând să-și îndrepte interesul asupra modelelor culturale occidentale sau de dincolo de ocean. Acest lucru s-a datorat în mare măsură incapacităţii scriitorilor consacraţi de a înţelege noile tendinţe literare ale tinerilor, precum și necesitatea lor acută de afirmare într-o cu totul altă direcţie decât aceea cunoscută în vechiul sistem de valori. Don Quijote rătăcitorul

• 149


Dacă ar fi să analizăm în profunzime întreaga producţie literară a generaţiei 80, din păcate nu putem reţine decât vreo câteva nume cu adevărat importante. Tocmai aceste nume s-au remarcat printr-o mai mică virulenţă revendicativă. Deschiderea către postmodernism adusă de către optzeciști are importanţa ei raportată la contextul politic și cultural din respectiva perioadă dar, în același timp, nu se poate nega nici aportul adus de către scriitorimea tânără actuală care, în ciuda tuturor pronosticurilor, a reușit să se detașeze net atât în ceea ce privește abordarea tematică, dar mai ales în privinţa procedeelor stilistice și a subiectelor tratate. Există similitudini între un anumit gen de scriitură actuală și postmodernismul vehiculat de optzeciști, dar nu se poate generaliza, pentru că s-a diversificat atât de mult nivelul de scriitură încât practic aveam de-a face cu nenumărate direcţii stilistice care nu pot aparţine unui singur concept literar, chiar dacă acesta s-ar numi postmodernism – un termen atât de permisiv, maleabil și încăpător. Au apărut în ultima vreme atât de mulţi poeţi tineri valoroși încât practic mi-e foarte greu să-i nominalizez doar pe trei dintre ei. O să încerc să fac acest lucru cu menţiunea că mi-am îndreptat atenţia asupra celor mai tineri dintre cei apăruţi în ultima perioadă de timp. Mă refer în primul rând la Claudiu Komartin, apoi la Eugen Suman și nu în cele din urmă la una dintre cele mai bune poete pe care le-am citit în ultimii ani și anume Andreea Drăguleasa. Sunt doar trei dintre scriitorii foarte tineri (cred că nici unul dintre ei nu a depășit vârsta de 21 de ani) care vor schimba în câţiva ani faţa literaturii române. Foarte aproape valoric se află un întreg pluton de scriitori tineri și foarte tineri

150 • G e l u

Vlaşin


dintre care aș dori totuși să-i menţionez pe Teodor Dună, Dan Coman, Marius Chivu, Bogdan Iancu, Ioana Baetică, Ruxandra Novac, Ionuţ Chiva, Zvera Ion, Mihai Vakulovski, Mitoș Micleușanu, Constantin Vică, Iulia Stoian, Claudiu Banu, Oana Cătălina Ninu, Rita Chiribuţă, Andrei Nicolescu, Alexandra Vatamanu, Cosmin Ciotlos, Martin Emilian Balint, Tudor Creţu, Andrei Peniuc, Adrian Urmanov, Răzvan Ţupa, Elena Passima, Constantin Virgil Bănescu, Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea sau pe mai „veteranii” Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Cezar Paul Bădescu, Zvetlana Cârstean, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Iulian Băicuș, Ioana Bradea, Paul Cernat, Cecilia Ștefănescu, Adela Greceanu, Angelo Mitchievici, Bogdan Ciubuc, Ana Maria Sandu, Ioana Nicolae, Victor Nichifor, Sorin Gherguţ, Alexandru Vakulovski, Alexandru Matei și nu în ultimul rând pe „răzvrătitul răzvrătiţilor”, Marius Ianuș. Toţi acești scriitori au apărut pe firmamentul literaturii române în ultimii 10 ani și au demonstrat prin valoarea creţiilor că literatura română se află pe un drum bun și că speculaţiile unor critici și scriitori din vechiul val sunt cât se poate de subiective. Sunt doar 50 de scriitori cărora cu siguranţă că li se mai pot adăuga fără nici un fel de compromis valoric alte câteva zeci. Compartimentarea generaţionistă n-are absolut nici o relevanţă pentru varietatea ipostazelor interioare ale poeziei. În fond, poezia nu a ţinut și nu ţine niciodată cont de vârsta biologică. Citiţi poemele Norei Iuga sau Angelei Marinescu și-o să vă daţi seama câtă dreptate am. Tinereţea interioară și Don Quijote rătăcitorul

• 151


mai ales clipele trăite la nivelul intens al existenţei sunt acelea care dau tonusul unui poem. Pentru că poezia adevărată se naște din suferinţă, iar suferinţa este într-un fel una dintre motivaţiile cele mai puternice pentru o creaţie literară cu adevărat autentică și valoroasă. Restul nu sunt altceva decât biete exerciţii de mediocritate cu care s-au împânzit în ultima vreme rafturile librăriilor. Dar, așa cum am spus și în alte ocazii, literatura adevărată iese întotdeuna la suprafaţă, chiar și în cele mai întunecate clipe ale existenţei.

152 • G e l u

Vlaşin


DoDu made by Wayfalua D

oDu, îmi spuneam la un moment dat: poate că lumea-i prea mică sau ambiţiile mele prea mari, îmi spuneam, EU, de parcă n-aș fi avut doar 4 ani când mă cocoţam în vârful clăii din Valea Ciurilii ca să văd cerul mai de aproape. Mi se parea pamântul atât de mic, de acolo, din vârful acela impozant încât, dacă n-ar fi venit tânu să mă ameninţe cu furca lui uriașă, aș fi stat întreaga noapte să privesc cerul incredibil de albastru, în speranţa c-o să vină vreun ozeneu și-o să mă ducă în lumea aia dintre stele. Stele am văzut eu, ce-i drept, puţin mai târziu, când a pus tânu mâna lui de piatră pe umărul meu fragil, strângându-mă atât de tare încât am văzut stele verzi. Mă ţîpurigule, mă! tu-ţi muma care te-o făcut. Pă mă șpuriule, dacă pcicai din vârfu jârezî șî-ţ fărmai tăte șioantele?! Și-mi ţinea tânu o teorie moroșănească – era de prin părţile Moiseiului, Dumnezeu să-l ierte, încât îmi venea să intru în pământ de rușine. Mai bine mi-ar fi dat o bătaie zdravănă decât să-mi spună cuvintele acelea. Tata l-a moștenit în mare măsură și avea obiceiul să mă certe în loc să mă bată. Dar, odată, într-o vară de neuitat, și-a încălcat „principiile”, a pus mâna pe o jordie de mesteacăn și mi-a tras o „bătută cu strigături” de n-am putut să dorm vreo două, trei nopţi. Făcusem un pariu cu niște amici: care sparge cu Don Quijote rătăcitorul

• 153


praștia mai multe stopuri de la remorcile forestiere parcate în apopierea pădurii de pe Strâmba – locul nostru preferat de întâlnire și joacă. Ce-i drept, n-am ieșit campion, dar știu cu siguranţă că am obţinut un „premiu” de nu l-am uitat nici în ziua de azi. Asta, dragă DoDu, ca să-ţi dai și tu seama cât de precoce eram, în materie de „premii”! La școală am fost întotdeauna printre primii, dar nu știu cum se făcea că mai totdeauna trebuia să împart premiul I ori cu fiul șefului de post, o jigodie agresivă și limitată care mă fugărea prin curtea școlii strigând: Geluuu purceluuuu... Geluuuuu purceluuuu și care-mi trăgea ghionturi la gimnastică de-mi dădeau lacrimile de furie și neputinţă, ori cu băiatu’ lui nenea primarul, un exemplar bubos și pârâcios, care pășea cu mândrie patriotică pe urmele lu tac-su, om uns cu toate alifiile, pcr-ist de nădejdie și beneficiar al unei „rente” lunare, pentru beneficii aduse în folosul comunităţii! Prin clasa a VIII-a, profesoara mea de română, d-na Huniar, care mă avea la suflet și care mă fascina ori de câte ori deschidea gura, avea o voce impresionantă și caldă în ciuda unei fizionomii care n-o avantaja deloc, m-a trimis cu încredere la olimpiada de română, în ciuda protestelor unor odrasle premărite care-și revendicau acest drept, dar care n-aveau nici în clin și nici în mânecă cu tot ceea ce ar fi trebuit să însemne literatura română. Unul dintre subiectele de la olimpiadă a fost unul cât se poate de ciudat: descrieţi în versuri impresia voastră despre Ștefan cel Mare! Și uite așa, vrândnevrând, am scris eu prima poezie, de sorginte patriotică, cu care am și luat un premiu, spre fericirea profesoarei și disperarea colegilor. La sfârșitul clasei a VIII-a, mi-am luat traista în băţ și am plecat întrun oraș apropiat, cel mai apropiat cu putinţă, la

154 • G e l u

Vlaşin


Năsăud, unde, singur cuc, am dat examen la liceul George Coșbuc, unul dintre cele mai renumite din zonă. Dat examen, luat examen, bucurie mare! Naveta cu autobuzul, în fiecare zi vreo 30 de km dus și 30 întors. Dar parcă n-a fost așa infernal, doar mă obișnuisem cu naveta în primii mei ani de școală când trebuia să parcurg 8 km zilnic (dus-întors), din Tranzbordare – ţinutul de baștină al Vlașinilor și până în Telciu, localitatea în care se afla Școala Generală. Dar, draga DoDu, haide să nu mă lungesc prea tare. Foaia mea de parcurs a fost una foarte lungă și plină de peripeţii. Cu vacanţele petrecute „în câmpul muncii”, la CAP-ul din Sânmihaiul de Câmpie, apoi ultima treaptă de liceu facută într-un alt oraș, Bistriţa, la vreo 45 de km de casă, Revoluţia făcută cu zb-ul în mână ca să nu vină teroriștii arabi cu elicopterele și să distrugă sediul aflat în paragină al unei primării de provincie, cu patriotisme înflăcărate: noi tinerii, tineretul liber, schimbare, jos comunismul, cu întâlniri nocturne la sediul ziarului AHA, cu O.C. Hogea investigând activităţile ilicite ale deja nou formatei nomenklaturi, cu idealismele desuete și nopţile albe, cu festivalurile de teatru de la Sângeorz experimentandumi veleităţile actoricești într-un rol de pomină, cu vizitele mele, din ce în ce mai sporadice în zona ţinuturilor natale, apoi Clujul, apoi Bucureștiul. Frecventând Cercul de lectură a lui Ioan Bogdan Lefter sau cenaclul Litere de la Universitate. Când mi-am depus actele pentru prima bursă, din 5 locuri oferite, obţinusem locul 6! Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă n-aș fi aruncat o privire pe lista celor acceptaţi, descoperindu-l, cu stupoare, pe unul dintre colegii mei de grupă, un individ absolut insipid, o nulitate în toată splendoarea descriptivă a Don Quijote rătăcitorul

• 155


definiţiei. Sângele meu de moroșan a început să clocotescă. Mi-am prezentat contestaţia, propunând, nici mai mult, nici mai puţin, o competiţie deschisă cu beneficiarul celei de-a 5-a poziţii de pe listele celor acceptaţi la bursă. Și uite așa, cu mare tam-tam și cu riscul de-a intra în colimatorul apocalipticilor profesori universitari, m-am trezit cu o petiţie în care eram informat că, în urma analizei atente a contestaţiei mele, a fost suplimentat un al 6-lea loc pentru bursele pariziene. Hi, hi, hi! M-am trezit abia în Paris, locul în care mi-am ratat șansa de-a deveni cetăţean francez, pe motive de orbire, înainte de plecarea din ţară având nefericita inspiraţie de-a mă îndrăgosti. Așa că, am dat cu piciorul ofertelor franţuzești și m-am întors la marea iubire care, în marea ei mărinimie și recunoștinţă, m-a părăsit câţiva ani mai târziu în favoarea unui profesor din facultate. Apoi crize, ani întregi de zbenguială psihotică, alcool, proletarism cu Marius Ianuș prin crâșmele cele mai deșucheate ale Bucureștiului. Și, normal, multe, multe pome. Nimic ieșit din comun, până în ziua în care am întâlnit-o pe Ioana Pârvulescu. Am stat la taclale și, printre alte minimalisme, i-am dat să citească vreo câteva poeme. Nu mă cunoștea aproape deloc, mă văzuse de câteva ori cu ocazia unor evenimente culturale. M-a sunat după câteva zile și mi-a spus că i-au plăcut foarte mult poemele mele și că, dacă n-am nimic împotrivă, ar vrea să le arate unor colegi din redacţia revistei România literară. La două săptămâni de la întâmplare eram invitat la redacţie. După o discuţie directă cu Constanţa Buzea, m-am trezit faţă în faţă cu Nicolae Manolescu. Aproape că mi s-a tăiat respiraţia. Mi s-au înmuiat picioarele de emoţie. Vezi tu, DoDu, eu primisem o educaţie tipic

156 • G e l u

Vlaşin


ardelenească în care factorul respect avea o conotaţie aproape mistică.Așa-l vedeam eu pe Manolescu. Un colos! Mi-a strâna mâna, Manolescu, și mi-a spus: tinere, îmi plac versurile astea și dacă n-ai nimic împotrivă aș vrea să le fac o prezentare în revistă. N-am fost în stare să scot nici un sunet, am aprobat, aproape mecanic, bâiguind un fel de răspuns gutural. Apoi, lucrurile s-au succedat cu o viteză ameţitoare. L-am cunoscut pe Traian T. Coșovei care mi l-a prezentat apoi pe Liviu Ioan Stoiciu. Ioan Es. Pop mi-a dat o rubrică în pagina de cultură a Ziarului Financiar, Stoiciu mi-a propus un loc în redacţia Vieţii românești, iar Iosif Naghiu m-a primit secretar administrativ la Asociaţia Scriitorilor din București. Premii, festivaluri de poezie, multe prietenii, primele invidii, primele răutăţi. Într-o zi, cu pretextul unei invitaţii la un festival de literatură din Belgia, am plecat din nou în străinătăţuri. Am plecat în ideea că de data asta n-o să mai gafez precum o facusem la Paris. După un scurt popas în Franţa, am plecat în Spania. Și n-am mai gafat! Cel puţin, până acum. Tot ceea ce am obţinut ulterior a fost datorat oprimismului meu nativ și spiritului meu de luptă. Sunt și eu, ca și tine, un Don Quijote Rătăcitor, dragă DoDu, un combatant, incisiv cu impostura și intolerabil în faţa mediocrităţii. Cam ăsta ar fi răspunsul meu. Poate că e suficient sau poate că nu. Dar asta, oricum, contează prea puţin. În urma mea a rămas doar scrisul. Și nevoia permanentă de a-mi depăși propriile limite. Atât și nimic mai mult.

Don Quijote rătăcitorul

• 157


Ioşca Naghiu sau arta de a (ne)muri ...cîteodata stau și mă întreb dacă nu cumva moartea este o piramida răsturnată în spatele căreia s-au ascuns toţi îngerii întunericului. Cîteodată lumina mă înspăimântă mai mult decât neagra noapte cu obercăiala ei sinistră și uneori fantasmagorică. Câteodată nici nu mai știu cum arătau bunicii mei plecaţi în lumea celor drepţi. Azi noapte l-am visat pe unul dintre oamenii pe care i-am respectat întotdeauna pentru echilibrul și bunătatea de care a dat dovadă în diverse împrejurări, dramaturgul Iosif Naghiu. Stătea la biroul mereu plin de cărţi și ciorne de hârtie mototolită, învăluit într-un imens nor de fum alburiu. Ochelarii atârnau cuminţi pe nas. Stătea cu privirea aţintită undeva într-un gol numai de el perceput, cu bărbia căzută și cu mâinile împreunate ca-ntr-o ultimă rugăciune. Un grup de orbi într-o sală de cinema îl privea cu suspiciune și neîncredere ca și când maestrul aventurier Martin Alonso Pinzon s-ar fi aflat de cealaltă parte a încăperii înfruntându-l cu mândrie perfidă pe bietul Columb. Dintr-un raft de cărţi mai mulţi scriitori, prăbușiţi printre coperţile groase și prăfuite, au început să vocifereze: nu poţi înainta în cultură dacă nu ai în urmă o grădină cu statui. Mi-am adus aminte brusc de cuvintele lui Iosif Naghiu rostite cu

158 • G e l u

Vlaşin


cîţiva ani în urmă la un pahar de vorbă în redacţia revistei Viaţa Românescă. Mi-ar fi plăcut să-l invit la o plimbare prin Cișmigiu sau la o partidă de baschet în Ghencea. Dar nu vroiam să-l deranjez tocmai acum cînd își găsise liniștea în biroul de la Asociaţia Scriitorilor din București. În curtea cu castani din N. Golescu 15 s-au adunat cîţiva dintre prietenii din copilarie, printre care Andrei Blaier, Romulus Vulpescu și George Astaloș, hotărâţi să-l ademenească până în Fundeni la un v-aţi ascunselea. Picăturile jucăușe de ploaie loveau fără milă fereastra îngeţată în așteptare. O lumină palidă cobora peste acoperișurile caselor învecinate, transformându-le pentru cîteva clipe în bastioane necunoscute. Parcă ar fi fost o teribilă Teamă de păsări plutind peste chipurile ravașite ale pietonilor grăbiţi sau o imensă Glugă pe ochi. Parcă nici înserarea nu mai vroia să vină și nici vuietul nu se mai auzea dinspre Piaţa Romană. A treia caravelă venea purtată de vînturile neștiute ale Teatrului Odeon în timp ce mulţimea curioasă începea să dea semne de nerăbdare. Mult așteptatul spectacol avea să înceapă peste cîteva clipe. Strada devenise neîncăpătoare pentru spectatorii care se înghesuiau în așteptarea gongului. Cîţiva puștani de la Institutul de teatru s-au căţătat în copacii din apropierea clădirii. Iosif Naghiu își îndreaptă pașii spre fereastra larg deschisă. Un salt acrobatic în gol și spectacolul începe: Mi-aţi scormonit toate ungherele vieţii și morţii, nu v-aţi temut să scormoniţi până și în tainiţele cele mai ascunse ale trecutului meu, unde și mie mi-a fost rușine să mai privesc. N-am zis nimic. Dar pâna și absurdul acesta are o limită, deși, dacă mi-aduc bine aminte, chiar eu am teoretizat ideea că lumea contemporană ţine parcă neaparat să demonstreze, o dată mai mult, Don Quijote rătăcitorul

• 159


că pretutindeni aparenţele pot să înșele, că nu tot ceea ce apare ca adevărat reprezintă într-adevăr, adevărul. Apoi își întinse braţele spre cer și își luă zborul lăsându-și spectacolul neterminat. Un final neprevazut din care personajul principal și-a luat zborul spre un ţinut îndepărtat în speranţa că a reușit să lase ceva cu adevărat important în urma lui.

160 • G e l u

Vlaşin


Despre inteligenţă şi strategii subliminale D

e aproximativ 14 ani asistăm neputincioși la un circ demn de Cartea Recordurilor. Ne azvârlim vieţile în vâltoarea existenţială de parcă n-ar mai fi existat nici un trecut, de parcă totul ar fi început o dată cu lansarea la apă a conceptului democraţiei postmoderne. Literalmente vorbind, ne-am emancipat într-un mod barbar, utilizând mijloace tribale și apelând cu prea mare încredere la noile coordonate social-economice uzitate pe alte ţinuturi, mai mult sau mai puţin mioritice. Rezonăm animalic la orice vulgaritate ieftină, cădem în extaz letargic atunci când agresivitatea se zvântă pe ecranul teve-ului, gângurim suav atunci când politicienii dau în stamba cea de toate zilele. În fond, suntem un popor masochist, doar nu degeaba au fost atâtea suferinţe seculare. N-avem orgoliu, n-aveam puterea de-a depăși propriile limite, nu suntem în stare să spunem NU atunci când ar trebui cu prisosinţă. Din cauza asta prosperă toţi imbecilii, hahalerele și afaceriștii de ocazie. Ne umilim în faţa oricărei umbre de putere, ne așezăm în patru labe atunci când ar trebui să urlăm de indignare. În schimb, încă ne mai cramponăm în idiosincrazii naţionaliste, alimentate de bieţi psihopaţi paranoici, Don Quijote rătăcitorul

• 161


ne lamentăm cu poziţia geografică și istoria defavorabilă, cădem repede în patetisme de doi bani și ne vindem familiile la colţ de stradă. Suntem sau nu suntem patrioţi?! Putem vedea și reversul medaliei sau doar stema cea prea mult trâmbiţată?! Aveam sânge latin sau prin venele noastre circulă cea mai penibilă și odioasă amestecătură întâlnită vreodată?! Intelectualitatea epatează doar de dragul discordiei, prostimea înghite în sec acceptând cu prea mare ușurinţă mitocănia fără limite a celor care se cred stăpânii ţării, clasa mijlocie practic nu există, presa poate fi cumpărată cu prea multă ușurinţă, în funcţie de diverse interese politice sau financiare, marionetele sunt scoase la înaintare cu surle și trâmbiţe, clovnii politici sunt puși să facă figuraţie, doar ca să susţină diverse interese financiare, iar bieţii scriitori trăiesc din mana cerească în speranţa că poate, întro buna zi, or să primească în sfârșit atenţia cuvenită. Corupţia se simte ca la mama ei acasă, în timp ce bietul muritor de rând, identificat în proporţie de 80% din populaţia României, se tot întrebă până când mai poate suporta atâta infamie. Neguţătorii de iluzii au prosperat în așa hal încât fiecare se crede un mic/mare Dumnezeu, în zona lui de acoperire. Nu poţi să mai faci aproape nimic. Are atâta influenţă încât ar putea să-ţi închidă oricând gura, la propriu sau la figurat. Controlează afaceri contondente, are la degetul mic responsabili ai diverselor organismele statale, cumpără oricând un ziarist considerat incoruptibil, face și desface legile scrise sau nescrise ale convieţuirii sociale. O caracatiţă sumbră care a cuprins întreg teritoriul românesc. Românii se înghesuie să plece din ţară cotropind ţinuturi altădată nebăgate în seamă, sclavagindu-se pentru o minimă bunăstare, călcându-și în picioare

162 • G e l u

Vlaşin


principiile prestabilite. Cei 7 ani de acasă nu mai au astăzi nici o valoare, violenţa pare să cucerească tot mai mulţi adepţi tineri, moralitatea cade în dizgraţie și desuet, iar mândria nu mai are nici un fel de prejudecată. Cu toate acestea, românul spune că este optimist, că speră s-o ducă mai bine în următoarele secole, că simte certitudinea intrării pe nu știu ce ușă sau fereastră în Comunitatea Europeană, că americanii sunt fraţii noștri întru toate cele. Iată însă că am asistat zilele trecute la cea mai inteligentă mișcare politică și electorală din ultimii 14 ani. Nu știu încă în ce măsură a fost sau nu premeditată dar știu că beneficiile vor fi într-adevăr notabile în cel mai scurt timp cu putinţă. Naţiunea este suficient de încrâncenată încât să nu mai suporte manierismele politice ale unor oameni, altfel de bun simţ, dar fără coloană vertebrală. Poate că într-o societate normală, un asemenea erudit ar fi avut câștig de cauză. Dar, într-o zonă geografică îmbâcsită cu parveniţi de tot soiul, cu politicieni făcuţi la apelul bocancilor, cu îmbuibaţi care cred că lor li se cuvine totul, un asemenea om distins și elevat ar fi avut toate șansele să cadă întotdeauna pe locul doi, dacă nu cumva și mai jos. Discursul cel mai abordabil și cu cel mai mare impact public nu poate să fie decât al celui care nu ţine cont de absolut nici o regulă, al celui care la adăpostul unui limbaj ultra-concret, spune lucrurilor pe nume, adică fără prea multe ocolișuri. Astfel, o mișcare, aparent dezastroasă, aparent melodramatică, se poate transforma în cea mai inteligentă mișcare politică și electorală pe care a avut-o România, în ultimii 14 ani. Nu sunt un Nostradamus și nici un mare strateg politic, dar intuiţia mea îmi spune că această stratagemă, mai mult sau mai puţin voluntară, o să aducă suficiente Don Quijote rătăcitorul

• 163


procente în plus încât, în final, să fie considerată drept cea mai subtilă și subliminală din cate s-au cunoscut vreodată. Oricum, prefer să felicit un posibil strateg necunoscut decât să adulez la nesfârșit cretinismele electorale pe care unii încearcă să le pompeze cu nesaţ unei populaţii ajunse în prag de apoplexie existenţială, afirmând că acestea sunt cele mai moderne și mai eficiente cu putinţă. Naţiunea preferă discursurile și atacurile dure, la persoană, dar nu mai poate suporta chiar atâta opulenţă și minciună făţișă. În fond, orice greșeală mai devreme sau mai târziu trebuie plătită. În rest, opozanţi sau guvernanţi, cei care au furat până acum or să fure bine-mersi și în continuare, conform alternanţei la... prosperitate! Vorba proverbului: „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba!”.

164 • G e l u

Vlaşin


Deprimismele literaturii române P

rintre atâtea opinii răzleţe, agresive, subversive, controversate parcă nici n-ar mai avea rost să-ţi faci simţită prezenţa într-o lume din ce în ce mai preocupată de materialisme efemere, într-o lume în care se vorbește doar despre vedete și vedetism, despre politică și fotbal, despre violatori în serie și criminali sadici. Splendoarea s-a transformat în tv-show iar sinceritatea și-a luat lumea-n cap, în timp ce intelectualii polemizează virulent, parcă prea virulent pentru o lume atât de virulentă. Pretutindeni întâlnești doar chipuri crispate, preocupate, încrâncenate. Ai sentimentul că trăiești într-o lume bizară, fantasmagorică, din care au dispărut frumuseţile simple, zâmbetele, fascinaţia. „Time is money” este sloganul general valabil. Și cu toate acestea, se mai întaplă și lucruri frumoase. Mai ales în zona „obscură” a literaturii române, zona celor „tineri și neliniștiţi”, pentru care deocamdată ușile încă se sfiesc să se deschidă. De fapt, adevărul este că scriitorii tineri vin cu atâta forţă încât au creat o adevărată angoasă, o panică generalizată în rândul „consacraţilor” din literatura română. Fenomenul „internaut” a căpătat proporţii de-a dreptul incredibile, unii dintre scriitorii tineri Don Quijote rătăcitorul

• 165


ajungând să fie mai bine receptaţi decât maeștrii lor. De fapt, ei au ajuns în ipostaza de nu-și mai recunoște maeștri, de-a nu mai recunoaște „valoarea consacrată”, de-a renega tot ce înseamnă „șaptezecist”,„optzecist” etc. Acest sentiment pornește dintr-o aprigă dorinţă de revanșă împotriva tuturor acelora care, în altruismul lor exagerat, au ignorat aproape cu desăvârșire ceea ce se petrece în zona literaturii tinere. Ignoranţa are întotdeauna preţul ei. Iniţiativele sunt multiple, iar cei care se încumetă să pornească la drum în aventura site-urilor și paginilor web sunt din ce în ce mai numeroși. Există site-uri literare românești care au depășit cu mult cifra miilor de vizitatori zilnici și în care activitatea literară, comentariile, criticile sunt febrile. Există deja lideri de opinie, există valori recunoscute, întâlniri, evenimente literare. Este adevărat însă că facilitatea publicarii în variantă electronică este în primul rând una de natură financiară, dar nu pot fi ignorate nici avantajele cu privire la posibilităţile de distribuţie și promovare a unei cărţi apărute pe net. Unele edituri au înţeles foarte repede că trebuie să se adapteze noilor tendinţe și au demarat proiecte ambiţioase în vederea publicării și în variantă electronică. Deocamdată și-au dezvoltat siteurile de prezentare și au experimentat vânzarea prin poșta electronică. Rezultatele au fost extraordinare, de multe ori cifrele obţinute din vânzarea pe net au depășit cu mult cifrele obţinute prin vânzarea cărţilor în librării. Este un început, încă timid, dar sunt convins că într-un timp nu prea îndepărtat o să asistăm la un fenomen mult mai amplu în acest domeniu, atât de cotroversat astăzi. Dacă ar fi să-l citez pe Harold Bloom probabil că aș începe cu descrierea liniară a limitei canonului occidental

166 • G e l u

Vlaşin


desfoind acele pasaje prin care este sugerată duplicitatea interpretativă a simbolului estetic. Dar n-am să fac acest lucru cel puţin din două motive; o dată pentru faptul că metoda de analiză a textelor, potrivit afirmaţiilor lui Alain Vaillant, reprezintă în fond o banală axiomă sintagmatică și în al doilea rând pentru că limita canonului estetic occidental a fost deja depășită. Conform previziunilor făcute de Alexandre Leupin într-un articol intitulat „La fin du sex” și apărut în Art Press (noiembrie 1999), epoca sexismului a început să apună, iar încercările puerile de revigorare au fost și vor fi sortite eșecului. Astăzi nu mai impresionează pe nimeni utilizarea unui limbaj literar vulgarizat doar în intenţia de-a capta binevoitoarea atenţie a publicului cititor. Potenţialul cititor de astăzi este afectat de receptarea unei realităţi cu vădite caracteristici epistemologice în care să-și poată regăsi posibile puncte de congruenţă care să-l determine la acţiune și implicare. Într-o societate extrem de dinamică, în care sistemele informaţionale au desfiinţat efectiv toate barierele, mai ales în ceea ce privește comunicarea, era firesc să se întâmple lucruri extrem de interesante și pe tărâmul culturii. Site-urile pe Internet, paginile web destinate literaturii și artei sunt de ordinul miilor și chiar sutelor de mii. În orice clipă ești conectat la informaţii de ultimă oră și poţi comunica oriunde, oricând și cu oricine de pe întreaga planetă.Nici chiar Michael Moorcock, vizionarul sf-ismului, n-ar fi putut bănui, acum vreo câţiva ani, ce-o să se întâmple în această zonă de interes. Minimialismul, fugitivismul, biografismul, nonmetrismul, post-textualismul și mai ales deprimismul sunt idei culturale care au încercat să decripteze și într-un fel să deconstruiască fundamentele canonului estetic occidental. Don Quijote rătăcitorul

• 167


Deprimismul (ref. fr. – deprimisme) este un curent literar desprins din zona new wave și se caracterizează prin abordarea tematică a unei realităţi bazate pe suprimarea conceptului de individualitate și pe încarcerarea lui într-un sistem globalizant, destructiv și restrictiv (conexiuni multiple cu depressionismul francez și neo-realismul american). Debarasat de nebuloasa unor ficţiuni premontorii, deprimismul reușește să se evidenţieze tocmai prin forţa lui de-a rezista valoric într-un sistem în care se diferenţiază clar două opţiuni majore: a) elitismul – și migrarea textelor literare întrun micro-univers de tip eclectic; b) mercantilismul – și opţinea cititorului cotidian pentru lecturarea unor texte aproape lipsite de veleităţi literare. Teoria formalistă a limbajului poetic demonstrează evaziunea funcţiei poetice, care depășește câmpul poeziei, incluzând orice discurs, orice text în versuri sau proză, primit și receptat ca mesaj literar, demonstrând că literatura poate fi depistată pretutindeni, în orice specie de scriere. Cert este faptul că nimeni nu-și mai poate asuma rolul de-a monitoriza valoric tot ceea ce se întâmplă în acest imens teritoriu artistic. Și totuși... Poezia, în conceptul deprimist, nu este o esenţă, nu este o matrice localizată într-o anumită zona a poemului, ci este dispersia spaţiilor albe difuzate pe toata suprafaţa lui, cuprinzând elementele minimalului compatibile cu orice experienţă umană,condiţionată prin existenţa unor contexte valorizate de componenta experienţială pe care un autor o controlează poetic. Semnificaţiile latente explorate în cuvinte nu trebuie doar să pozitiveze receptarea poetică prin

168 • G e l u

Vlaşin


potenţiale formule metaforice. Deprimismul propune conceptul minimal de abordare a unei realitati dificile/dinamice/dureroase, care își supune individualul prin absorţie. Această critică a formei apreciază forma prin raportare la obstacolele antiformale învinse, deci prin raportare la elementele anestetice reale transformate în materiale ale imaginaţiei estetice. Deprimismul are intenţia de a depăși sfera liricului tradiţional și de a include în conceptul de metaforă toate transferurile complete de termeni și de structuri vizionare, demonstrând că elementul negării tradiţionalismului este un argument pentru credinţa ad litteram în capacitatea mitică a cuvântului poetic de a-și conţine propria semnificaţie. Sloganul impus de către Editura Polirom: Votaţi literatura tânară, în urmă cu câtva timp, a produs o importantă mișcare în zonele de influenţă ale culturii române. Semnalul a fost dat însă de multă vreme, o dată cu apariţia pe scena literară a unor componente artistice de natură revendicativă, în stare să bulverseze tradiţionalismele locale și să conteste valorile consacrate ale literaturii contemporane. Cel mai important pas a fost facut la jumătatea anilor 90, când a început să se cristalizeze în cadrul Facultăţii de Litere din București, o suită de manifestări culturale sub conducerea criticului Ioan Bogdan Lefter și a scriitorului MIRCEA CĂRTĂRESCU. Cafeneau Critică, moderată de către Ioan Bogdan Lefter, avea să aducă în subsolurile facultăţii, mai precis în incinta barului de la Litere, un public numeros, interesat de noile tendinţe din literatura română. Discuţiile purtate acolo erau fascinante, invitaţii, în marea lor majoritate, importante personalităţi ale culturii române. Era o adevărată aventură să intri după începerea Don Quijote rătăcitorul

• 169


dezbaterilor, sala devenind neîncăpătoare cu o jumătate de oră înainte. În același renumit spaţiu, sau alteori în vreun amfiteatru din facultate, aveau loc săptămânal întrunirile cenacliere ale cărui amfitrion era fară îndoială Mircea Cărtărescu. Deși semnalul fusese dat încă înainte vreme de răzleţele reuniuni ale studenţilor literaţi, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Cezar Paul Bădescu, Zvetlana Cârstean, Mihai Ignat, Doina Ioanid, Iulian Băicuș, totuși adevăratul impact se produce o dată cu venirea lui Mircea Cărtărescu la cârma cenaclului. În scurtă vreme avea să apară și revista cenaclului, Litere Nouă, foarte citită în rândul studenţilor și iubitorilor de literatură tânără. Aici s-au format într-un spirit liber și non-conformist tinerii scriitori și citici dintre care, majoritatea, aveau să confirme așteptările: Paul Cernat, Marius Ianuș, Cecilia Ștefănescu, Angelo Mitchievici, Bogdan Ciubuc, Mihai Grecea, Ana Maria Sandu, Domnica Drumea, Ioana Nicolae, Victor Nichifor, Sorin Gherguţ, Alexandru Vakulovski, Alexandru Matei și mulţi alţii. Câţiva ani mai târziu avea să se constituie un grup cenaclier foarte interesant și la Uniunii Scriitorilor din România, mai precis în Sala Oglinzilor, grup moderat de către scriitoarea și traducătoarea Nora Iuga. Aici aveau să-și dea întâlnire atât scriitori consacraţi cât și scriitori foarte tineri. Mulţi dintre ei proveneau din cadrul Atelierului Literar condus de poeta Nina Vasile la Biblioteca I.L.Caragiale din București: Adela Greceanu, Elena Vlădăreanu, Andrei Peniuc, Adrian Urmanov, Răzvan Ţupa, Elena Passima, Claudiu Komartin, Constantin Virgil Bănescu.

170 • G e l u

Vlaşin


Un fel de boom literar s-a produs însă în ultimii doi ani și actulamente asistăm la o adevărată inflaţie de scriitori foarte tineri. Încă nu au forţa de-a pătrunde în toate mediile literare dar, după toate previziunile, într-un viitor apropiat au toate șansele să devină purtătorii de ștachetă ai literaturii române. Valorile consacrate ale literaturii, cei care ocupă actualmente poziţii decisive în redacţiile revistelor literare, edituri, comisii literare, televiziuni sau radio, au toate motivele să se impacienteze. Noul val, mult mai virulent și mult mai bine organizat, stă la pândă gata de atacul final. Au la dispoziţie autostrada virtuală, primitoare și la îndemâna oricui. Este suficient să accesezi cuvintele cheie: literatură, poezie, proză, cultură ca să-ţi dai seama că internetul a devenit de o potenţă extraordinară. Aici își dau zilnic întâlnire sute și chiar mii de tineri mai mult sau mai puţin scriitori, comentându-și textele, expunânduși scrierile, schimbând opinii. Numele unora dintre ei deja sunt cunoscute, aprecierile unanime, textele incitante. Rămâne ca timpul să confirme acest lucru și în alte medii decât cele virtuale. Numele celor care au avut șansa de-a se face deja cunoscuţi prin scrierile lor sunt Claudiu Komartin, Teodor Dună, Dan Coman, Marius Chivu, Bogdan Iancu, Ioana Băeţică, Ruxandra Novac, Ionuţ Chiva, Zvera Ion, Mihai Vakulovski, Mitoș Micleușanu, Constantin Vică. Dar sunt și alţii, foarte buni care-și așteaptă cu nerăbdare ieșirea în lume: Iulia Stoian, Eugen Suman, Claudiu Banu, Andreea Drăguleasa, Oana Cătălina Ninu, Rita Chiribuţă, Andrei Nicolescu, Alexandra Vatamanu, Cosmin Ciotlos, Martin Emilian Balint, Tudor Creţu. De-a lungul timpului, aveau să apară mulţi oportuniști Don Quijote rătăcitorul

• 171


încercând să-și revendice paternitatea mișcărilor literare. Însă adevăratul deschizător de drumuri a fost, fără nici un fel de îndoială, cenaclul Facutăţii de Litere condus de Mircea Cărtărescu. Acest adevăr o să ocupe cu siguranţă un capitol important din istoria literaturii române contemporane. Așa cum criticul Nicolae Manolescu a făcut din Cenaclul de luni o adevărată epopee literară. Într-o măsură oarecare, literatura română actuală nu este în criză, așa cum încercă să speculeze o anumită parte a scriitorimii consacrate. Dimpotrivă, aș putea spune fără nici un fel de ezitare că se află pe drumul cel bun și că, lăsând la o parte inconvenientul de-a se situa printre literaturile prea puţin cunoscute în Europa, are totuși forţa de-a impacta. Ceea ce nu se mai întâmplă cu literatura occidentală de foarte multă vreme. Șansa reală a scriitorilor tineri este aceea că au început să cocheteze cu texele scrise în alte limbi. Poate că într-o bună zi vor avea șansa de-a fi promovaţi și în afara graniţelor. Până atunci însă, așteptăm cu încredere apariţia primilor agenţi literari profesioniști și bineînţeles cât mai multe burse literare în străinătate, oferite tinerilor scriitori.

172 • G e l u

Vlaşin


Introspecţii internaute N

-aș vrea să-l parafrazez pe un (alt) poet (recent „metamorfozat” în prozator de calibru) și să susţin ideea(tica) non-utilităţii pentru că ne-putinţa de a scrie poezie (lipsa inspiraţiei/muzei/geniului?!) nu-mi dă târcoale și nici nu mă face să-mi schimb „profilul” doar așa... de dragul internaţionalizării! Eu nu cred în poezia construită/fabricată/rumegată cum nu cred nici în poezia răbufnită din isteriile existenţiale. Poezia se naște (într-adevăr) din suferinţă, din suferinţa cotidiană/continuuă/amplă... din suferinţa reală (ne-disimulată) dar și din încrâncenarea de-a exista (supravieţui) într-o lume predominant pragmatică și (din ce în ce mai mult) lipsită de sensibilităţi... dar... să revin (cu picioarele pe pământ) la subiect. În România (de azi) există o mulţime de poeţi care nu sunt deschiși spre „lumea dinafară” pentru că limita lor de suportabilitate nu le permite un asemenea risc. Și nici nu (pre)văd rostul unei escapade în alte lumi (paralele) întunecate și anoste când lumea lor este atât de frumos colorată (deși cuprinsă într-o disperare fără margini). Păi tocamai aici este „schepsisul”. Oamenii ăștia chiar sunt convinși că „amprenta” lor poate fi definitorie pentru literatura română. „Marcându-și” teritoriul poetic ei nu fac altceva decât să-și de-limiteze opţiunile. Este și asta o formă de ego-centrism (dar ce ne-am Don Quijote rătăcitorul

• 173


face totuși fără ego-centrici). Căutarea „formulelor” (cu orice preţ) face parte (uneori) dintr-un fel de strategie mediatică de efect care nu are aproape nici o legătură cu valoarea textelor. Căutând la nesfârșit formule de evidenţiere nu faci altceva decât să-ţi irosești energiile (creatoare). Ideea poeziei șoc este (deja) depășită... Atâta doar că uneori suntem dispuși să căutăm atât de mult încât ne pierdem de-a dreptul identitatea. Căutând modele/matrice/formule poetice ne rătăcim printre monștrii și sfârșim (tragic) îngropaţi în mocirla eșecului... Nu știu dacă ai avut ocazia să le cunoști (personal) pe Mariana Marin sau pe Angela Marinescu. Nu există ideea de-a te complace. Există doar trăirea intensă întrun lung șir de întâmplări care nu-ţi aparţin dar în care (involuntar) te simţi azvârlit. Nu ai de ales. Trăiești în autism și te complaci într-o existenţă definită de sistem. Iată una dintre temele dublului. Crezi că Gheorghe Iova ar putea să se schimbe vreodată și să devină brusc un om sociabil/calm/normal/neironic?! Păi de-abia atunci s-ar cutremura lumea de plictiseală și monotonie. Adevărul este că nu oricine poate să-și expună părerile în legătură cu ceea ce a citit/citește. Sau dacă o face își asumă riscul de-a fi blamat/ironizat/contestat/desfiinţat. Să nu-ţi imaginezi (însă) că n-a fost vizitat nici un site sau că n-au fost citite poemele. O mare parte dintre poeţii noștri „consacraţi” (precum și o mare parte dintre cei tineri) au scris/scriu un fel de „poeme pe bandă rulantă”, biete propoziţii dulcege și plictisitoare, depășite la nivel stilistic/expresiv, maculatură inutilă, tocmai bună pentru ambalat produsele alimentare din pieţele bucureștene (și nu numai). Își imaginează (cu naivitate și alienare) că producţia literară este mai bine apreciată/reprezentată dacă

174 • G e l u

Vlaşin


(din punct de vedere cantitativ) inundă tarabele și rafturile librăriilor. Despre calitate să mai vorbească și alţii (dacă au chef ). De ce trebuie să ne sperie o realitate (dureroasă?!) și de ce trebuie (întotdeauna) să așteptăm de la alţii ceea ce noi nu suntem în stare să facem?! Am ajuns în situaţia de-a ne citi producţiile literare unii altora. Și ce dacă?! Cartea (de poezie, proză, teatru) „produs de consum” nu mai are căutare? Păi cum să se schimbe ceva (din unghiul ăsta de vedere) când există o distribuţie super-precară iar modalităţile de promovare sunt aproape inexistente. Regulile spun: să ne deranjăm cu poezie, dar să ne asumăm deranjul! Există poezie adevărată/frumoasă/interesantă/ expresivă și există poezie optuză/primitivă/falsă și de duzină. Există poeţi cu vocaţie și talent, există poeţi care-și trăiesc poezia, există poeţi autentici și există poeţi („second-hand”) de mâna a doua (numiţi în limbajul breslei literare: „versificatori”)... Există poezie pe care-o citești cu interes și plăcere la fel cum există poezie care-ţi provoacă (înca de la prima lectură) un sentiment de lehamite. Depinde foarte mult de modul în care funcţionează „molozul subliric”. Dacă vorbim despre textualism, deconstructivism, minimalism, biografism, fracturism sau deprimism, atunci cu siguranţă că trebuie să ne debarasăm de ideile preconcepute, cum ar fi aceea că poezia, prin însăși natura ei, trebuie concepută pe o structură liricoidală/metaforică și că ea trebuie să trezească în noi (cititori/receptori), un sentiment de plăcută/dulceagă și nesperată somnolenţă. Într-o societate în care spiritul de revoltă zguduie existenţa fiecăruia dintre noi, necesităţile de receptare s-au schimbat radical. Chiar și cea mai sensibilă duduiţă din cartierul Drumul Taberei are în ea o doză de Don Quijote rătăcitorul

• 175


pragmatism destul de necompatibilă cu vizualizarea unui poem în care predomină metaforele iluminante ale poetului posedat de lirism. Eu știu că iarna și-a intrat în drepturi depline și (o dată cu ea) au apărut deja asteniile. Da’ nici chiar așa! Războiul e pierdut pentru cei care s-au născut perdanţi și pesimiști. Spiritul de luptător al unora dintre noi ne face să credem cu tărie că războiul nu e pierdut și că trebuie să luptăm până la capăt. Care este capătul, asta numai bunul Dumnezeu poate să știe. Important este să credem cu tărie în ceea ce facem. Altfel, intrăm în capcana depresiilor absurde și ne trezim cu toţii atârnând în ștrengurile unei comodităţi desuete și citadine. Da’ parcă tot mă încearcă așa, o curiozitate... Nu știu ce se mai aude cu distribuţia de carte prin România – că eu aveam o imagine cât se poate de nefastă (aproposito de aceasta). Poate că e mai bine să stea cartea pe un raft (la loc de cinste și necitită) decât să putrezească într-un depozit. Așa, poate are șansa de-a fi citită (undeva/ cândva peste ani și ani)de vreun amic (pofticios de lectură) sau de vreo amantă (dornică de „senzaţii tari”). Tocmai aici e problema. Cum vrem noi să avem cititori de poezie când poezia noastră seamană cu o „baba-cloanţa”?! Păi cititorii de poezie (se presupune) că au o anumită doză de sensibilitate, că încercă să descopere filonul afectiv, lirismul... Cu genul de poezie șoc (scrisă doar pentru a impresiona „masele” de pacienţi incurabili care n-au mai încăput în spitalele de psihiatrie) n-o să reușim niciodată să avem cititori de calitate. Problema receptării poeziei este una de natură... face-to-face adică: stai așa (tu & cititor & intelectual sau ne), tranquilito, lipsit de grijile existenţiale și... ce te gândesti (la un moment dat)- ce-ar fi să mă delectez/deconectez/

176 • G e l u

Vlaşin


relaxez, lecturând un volumaș de versurele (așa, de vreo 40, 50 pag.). Și... începe spectacolul de lumini și umbre: „muie”, „borâturi”, „căcat”, „pula mea”, „futut în cur”... Buuuun – îmi zic eu, savurând preţioasele versuri. Care va să zică, „limbajul străzii”, „literatura forte”, „dezinhibare”?! Păi ce rost are să mai citesc?! Dau o raita prin Ferentari sau în Piata Reșiţa și... gata! M-am deconectat! Am oroare de metaforisme/dulcegarii/blablaială dar nici nu pot accepta un limbaj suburban doar de dragul de-a fi și eu în pas cu moda de cartier. N-am cum să văd poezie într-un text scris de un „șmenar infect și libidinos” (cum se auto-proclamă unii) convertit în purtător de stindarde revoluţionare (post-revoluţionare). Că vorba aia: „după război mulţi viteji s-arată”! Există și texte literare scrise cu nerv/noncomplexe/ne-prejudecăţi dar aparţin altor meridiane... Cine vrea să-și câștige cititori printre „băieţașii de cartier”, n-are decât. Avem libertate de expresie/ exprimare/manifestare... Problema este alta. Cum poţi tu (potenţial cititor) să te identifici cu mesajul transmis?! Furiile tale (nedefulate/ refulate) se răsfrâng asupra textului și desfătarea lecturii este totală (?!). Dar ce te faci dacă-ţi vine așa, o acreală pe limbă?! Să fie oare de la fiere?! Să fie de la versul ăsta plin de venin?! Poezia română o să devină mai accesibilă când românul o să-și permită să cumpere o carte fără să-i pese că rămâne fără banii de pâine pe o săptămână! A încercat cineva să ofere pe stradă (gratuit) 100 sau 200 de cărţi?! Să-l văd eu pe românul ăla care refuză. Du-te apoi la el acasă și-o să-ţi găsești cartea „la loc de cinste” în bibliotecă sau pe un raft „la vedere... ba mai mult, te trezești că ţi-o și comenteaza mai ceva decât „comentatorii” noștri literari. Don Quijote rătăcitorul

• 177


Eu pot să-ţi confirm (din proprie experienţă) acest lucru. Aveam eu vreo 5,6 amici, „colindători”! Și colindam noi standurile pe la târguri de carte (sau librării) în speranţa că o să prindem ceva reduceri mai semnificative! Nu vreau să-ţi spun cum plecam noi „dărâmaţi” psihic... Și cam ce „efort financiar” trebuia să facem pentru a cumpăra una sau (cel mult) două cărţi. (Poate ne spune și nouă un student din România care este bursa pe care-o primește și ce poate să-și cumpere cu banii respectivi.)

178 • G e l u

Vlaşin


Literatura minimalistă – Votaţi literatura tânără E

xistenţa unei cărţi pe rafturile librăriilor nu înseamnă nici propulsarea scriitorului în elita literaturii, nici îmbogăţirea lui peste noapte. Fără o susţinută campanie de promovare, cartea în cauză tinde să rămână un simplu obiect de lux la care nu poate să aspire muritorul de rând. Asta în cazul unei ţări precum România, unde „muritorul de rând” se gândește prima dată să nu moară de foame și abia după aceea se mai gândește și la... alte lucruri. În altele se poate și mai rău! Foarte nemulţumit s-a arătat și editorul spaniol, Luis Magrinya în legătură cu receptarea cărtii lui Andrew O’ Hogan, un scriitor britanic. Cartea acestuia, Los Desaparecidos (Dispăruţii), a fost aproape ignorata de către cititori, vânzările situându-se cu mult sub așteptări. Aceasta în ciuda unei foarte bune critici de întâmpinare și-a unei agresive publicităţi. Lectorul occidental este mereu în căutarea senzaţionalului, ori, cartea lui Andrew O’ Hogan, deși bine scrisă, nu atinge nici o clipă vreun element senzaţionalist. Dintr-un tiraj de 2000 de exemplare tipărite, s-au vandut 200, ceea ce pentru un editor spaniol înseamna o catastrofă. Probabil că în România vânzarea unui tiraj de 200 de exemplare înseamnă un succes de casă, deși unii Don Quijote rătăcitorul

• 179


afirmă că se pot întampla lucruri interesante și întro ţară est-europeană cu nivel de trai foarte scăzut. În schimb, Editura Destino a fost extrem de mulţumită cu vânzarea unui tiraj de 5000 de exemplare din cartea scriitorului român, Mihail Sebastian – El accidente (Accidentul)! Se aud în schimb, lucruri foarte bune și în legătură cu iniţiativa unei edituri de a promova literatura tânără. Scriitorii în cauză sunt foarte bine cotaţi, lectura cărţilor validează calitatea lor, promovarea se dovedește de foarte bun impact, bine gândită. Sloganul „Votaţi literatura tânără” este pe buzele tuturor celor interesaţi și dornici să asiste la o schimbare de ștacheta în zona blazată și îmbătrânită a prozei românești. Ioana Băeţică, T.O. Bobe, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Adrian Schiop, Lucian Dan Teodorovici, autori foarte tineri, cu reale veleităţi literare, foarte cunoscuţi în cercul, din ce în ce mai mare, al scriitorilor de „ultimă generaţie”. Poate că aceasta este una dintre puţinele șanse de afirmare a literaturii tinere. Să găsească girul unui editor important. Rămâne de văzut care o să fie impactul final asupra cititorului, pentru că critica românească deja s-a pus în mișcare, iar semnele sunt cât se poate de încurajatoare. Votez și eu literatura tânără cu ambele mâini, dar nu cu ochii legaţi... Votaţi și voi literatura tânără!

180 • G e l u

Vlaşin


Literatura în mediu virtual A

cum vreo câţiva ani buni, pe la începuturi de nou mileniu, Societatea Culturală Noesis, reprezentată de Remus Cernea, bătea pe la diverse porţi, mai mult sau mai puţin cenacliere, oferind invitaţii pentru participarea la o preselecţie care avea drept scop publicarea și promovarea literaturii tinere pe internet. În acea vreme au fost destul de puţini care s-au încumetat să-și ofere creaţiile spre publicare în mediul virtual. Unii pentru că nu aveau încredere în această formă de promovare, alţii pentru că nu prea știau dacă merită efortul sau nu. Mai exista și posibilitatea de copiere și distribuire gratuită a respectivelor cărţi, editate în format electronic, ceea ce la drept vorbind nu prea era o soluţie agreată în mediile literare. Cert este că eu n-am ezitat nici o clipă, conviins fiind că aceasta este una dintre modalităţile alternative de promovare a literaturii. Astfel am încredinţat Societăţii Culturale Noesis volumul meu de versuri Atac de panică, volum publicat în format clasic, abia după câţiva ani, la Editura Muzeului Literaturii Române. Majoritatea celorlaţi scriitori au încercat să fie cât mai prudenţi cu putinţă oferind Societăţii Culturale Noesis cărţi deja tipărite în format clasic. Surpriza mea a fost cu atât mai mare atunci când, în cadrul unei festivităţi foarte bine organizate, Noesis i-a recompensat pe Don Quijote rătăcitorul

• 181


scriitori oferindu-le drepturi de autor, un gest aproape singular, chiar și raportat la ceea ce se întâmplă astăzi în lumea editorială românească. La puţină vreme după acest eveniment avea să apară în lumea virtuală unul dintre cele mai complete și profesionale site-uri culturale românești: LiterNet. Ambiţia LiterNet-ului a fost încă de la bun început aceea de-a respecta condiţia valorică atât în privinţa design-ului, cât și a conţinutului. Dovada este absolut relevantă, cu puţin timp în urmă, LiterNet a sărbătorit editarea cărţii cu numărul 100! Ţinând cont de faptul că toţi membrii redacţiei lucrează voluntar, adică fără nici un fel de retribuţie, cred că această sărbătorire poate fi considerată un adevărat triumf. Cred că merită evidenţiaţi cu prisosinţă, pentru efortul deosebit pe care l-au depus în mod voluntar, toţi membri redacţiei LiterNet: Gusztav Demeter, Andreea Demirgian, Iulia Cojocariu, Laura Coman, Dora Ionescu, Radu-Ilarion Munteanu, Delia Oprea, Răzvan Penescu, Anca Șerban, Corina Ungureanu. Majoritatea cărţilor sunt editate în condiţii grafice deosebite, lăsând la o parte faptul că majoritatea autorilor publicaţi reprezintă valoric eșantionul cel mai important al culturii române. Aruncaţi vă rog o privire pe site-ul LiterNet și-o să vă convingeţi de acest lucru. Normal, în spaţiul virtual se poate întâmpla absolut orice. Dar, cu toate acestea, nu cred că se poate vorbi cu adevărat despre poluarea spaţiului virtual, mai ales în privinţa site-urilor culturale. În fond, publicul este cel mai în măsură să se pronunţe asupra calităţii informaţiilor furnizate. Dacă ar fi să ne luam după aparenţe, site-ul Agonia poate fi considerat un site cultural în spaţiul căruia se poate întâmpla absolut orice. Dar, dacă ai timpul și răbdarea

182 • G e l u

Vlaşin


necesară pentru a urmări cu atenţie ce se întâmplă acolo, poţi descoperi lucruri foarte interesante. Site-ul Agonia s-a născut în ideea unui site personal și este opera lui Radu Herinean. Actualmente a devenit unul dintre site-urile care adună zilnic peste 3000 de cititori. Chiar dacă în principiu poate oricine să-și pună pe site propriile creaţii literare, totuși există un filtru editorial care nu permite publicarea textelor cu caracter obscen, apoi, chiar dacă valoarea literară a unor texte este derizorie, totuși, publicul este cel care punctează sau depunctează acest lucru. Dovezile în acest sens sunt cât se poate de clare. Un text literar derizoriu nu va avea niciodată prea multe vizualizări, iar comentariile vor fi cât se poate de critice la adresa autorului respectiv. Normal că există formate deja câteva „grupuri de influenţă” pe Agonia, dar niciunul nu încearcă să promoveze non-valoarea indiferent dacă este vorba despre poezie scrisă în stil clasic (cu rimă) sau postmodern (în vers alb). Literatura în mediu virtual are mai mari șanse de popularizare, mai ales în rândul tinerilor, chiar dacă mulţi dintre ei încă nu au posibilitate accesului liber la internet. De cele mai multe ori însă, tinerii utilizează internetul ca principal mijloc de informare culurală, dat fiind faptul că majoritatea site-urilor culturale au accesul gratuit, iar informaţiile sunt actualizate zilnic. Desigur, eu personal sunt de părere că cele două forme de editare (în format clasic și în format electronic) n-ar trebui să fie considerate niciodată concurenţiale, ci mai curând complementare. Aș vrea să menţionez faptul că majoritatea editurilor occidentale importante au înţeles acest lucru și utilizează cu mare succes ambele variante de editare. Câteva importante edituri românești au preluat din mers Don Quijote rătăcitorul

• 183


această iniţiativă, cu rezultate de asemenea remarcabile. Cifrele de afaceri rezultate spre exemplu din vânzarea cărţilor pe net au depășit uneori cifrele obţinute din vânzarea cărţilor în librării. Eu cred că internetul este o formă rapidă și extrem de eficientă pentru promovarea și eventual vânzarea unei cărţi de literatură și nu numai. Gândiţi-vă numai la posibilităţile multiple pe care le are internetul. Spre exemplu, în momentul în care trebuie să-ţi elaborezi un proiect literar sau o lucrare, ce faci în primul rând?! Te împotmolești într-o bibliotecă, așteptând cu înfrigurare să vezi dacă ai disponibilă cartea sau cărţile respective sau dai fuga la un internet și copiezi pe o dischetă, în căteva minute, toate informaţiile de care ai nevoie?! În ultima vreme chiar și bibliotecile clasice au înţeles cât de important a devenit internetul, punând la dispoziţia publicului adevărate baze de date informatizate care ușurează fantastic munca oricărui potenţial cititor. Cu un simplu click, poţi descoperi dacă există în bibliotecă respectiva carte, dacă este disponibilă, cine a editat-o și în ce an, ba chiar și o mică descriere a conţinutului acesteia. Vrei să știi care sunt cărţile publicate de un autor? La fel de simplu: un click și... gata! La întrebarea: Citește lumea literatură on-line? aș vrea să vă răspund într-un mod cât se poate de concret. Cartea mea editată la LiterNet intitulată Poemul turn a avut în prima lună de la publicare aproape 1000 de descărcări, ajungând în acest moment la aproape 3000. Nu mă refer la numărul de vizitatori, ci la acele persoane care și-au descărcat în mod gratuit această carte în calculator. Cred că niciuna din aceste persoane nu a făcut acest lucru doar pentru împovărarea hard-disk-ului. O altă dovadă ar fi numărul zilnic de cititori care vizitează site-urile culturale și

184 • G e l u

Vlaşin


care, în unele cazuri (LiterNet, Agonia, Cafeneau. com) depășește cifra de cîteva mii. Și mai știu că există foarte mulţi români care cumpără cărţi prin intermediul internetului. Deocamdată, majoritari sunt cei care se află în afara graniţelor tării și care vor totuși să păstreze o cât mai bună legătură culturală cu România. Poate că ar fi interesantă o statistică a celor care utilizează internetul pentru procurarea cărţilor de care au nevoie. Sunt convins că anumite edituri, printre care Polirom, Humanitas, Compania sunt în stare să ofere aceste date care, în mod surprinzător, s-ar putea să șocheze multă lume. Deși mai avem încă multă distanţă de recuperat pentru a putea ajunge din urmă nivelul de prezentare a site-urilor culturale occidentale, totuși, luând în considerare mijloacele financiare de care dispun editorii români, cred că merită cel puţin încurajaţi pentru efortul pe care l-au depus în susţinerea și promovarea culturii române. Cred că, în acest sens, o mai mare importanţă și un mai mare sprijin ar trebui să acorde mass-media românească pentru promovarea iniţiativelor acestor site-uri. Așa cum am precizat anterior, nu cred că cele două medii de publicare, clasic și electronic, ar trebui considerate rivale. În ceea ce privește nivelul valoric al revistelor on-line faţă de cele tipărite pe hârtie, cred că lucrurile sunt cât se poate de echilibrate. Există reviste culturale în format clasic de foarte scăzut nivel valoric, așa cum sunt și în mediul virtual reviste culturale de proastă factură. În categoria de elită a revistelor literare virtuale, încercaţi să accesaţi spre exemplu site-ul revistei Respiro. În privinţa scriitorilor tineri nu trebuie să ne facem nici un fel de probleme. Aceștia sunt la fel de bine reprezentaţi în ambele ipostaze, atât în mediul virtual, cât și în Don Quijote rătăcitorul

• 185


mediul clasic. Textele lor circulă cu vădit interes, sunt receptate, comentate, criticate poate chiar mai mult decât își imaginează unii. În văditul meu egocentrism aș mai vrea să vă dau un exemplu: site-ul meu literar a avut până acum peste 6500 de vizitatori. Poate și din cauza aceasta eu sunt unul dintre scriitori care promovează intens ideea literaturii publicate în format electronic. 3 cărţi din cele 4 publicate până acum în format clasic, Tratat la psihiatrie, Poemul turn și Atac de panică au fost publicate și în format electronic, la Equivalences, LiterNet și Noesis. Cred cu sinceritate că internetul este modalitatea cea mai impactantă și rapidă de promovare a unei cărţi, asta fără a mai pune la socoteală facilitatea extraordinară de distribuţie comparativă cu sistemul tradiţional, care la ora actuală funcţionează cât se poate de lent și ineficient.

186 • G e l u

Vlaşin


Estetica îndepărtării L

ăsând la o parte scutul impactant al mioritizării precoce și snobismul cu care ţi-ai blindat multiplele existenţe artistice refulate/defulate în paginile epopeice ale operelor complete, ajungi într-un târziu și la miezul acela prea puţin tangibil în care simplitatea gesturilor devine prioritarul element de comunicare nonverbală, liantul necesar între imaginarul artistic și sufocanta realitate citadină. Străbătând meridianele în căutarea unui altfel de raportare creativă ești obligat uneori să constaţi cu amărăciune vizibila discordanţă între ceea ce îţi imaginai despre teritorialitate sau mai bine spus despre microuniversul românismului ereditar și ceea ce constaţi în momentul în care dogmele/ doctrinele rămân undeva într-o îndepartată situare temporală. Nuanţele devin mult mai vizibile, conceptul discutatului minimalism urban este mult mai impactant la nivel de imagistică, stridenţele se estompează până la disoluţie devenind simple mecanisme mai mult sau mai puţin utile într-un mediatic sistem de valori în care se încearcă reabilitarea unei mentalităţi colective ale cărei principii predominante erau criteriile oportunismului și promovarea piramidală a intereselor personale. Îţi vine mult mai ușor acum să cataloghezi lucruri pe lângă care ai fi trecut cu nepăsare în alte împrejurări. Don Quijote rătăcitorul

• 187


Vezi lucrurile din afara lucrurilor, simţi mult mai eficient în momentele de încordare, știi să rostești discursurile pe care nu ţi le-ai fi putut atribui niciodată, asculţi muzicalitatea CLIPEI într-o formă de sublimare totală, ești așa cum ar fi trebuit să exiști dintotdeauna pendulând acustic între apanajul vulgului și elocvenţa elitelor. Înstrăinarea vine doar atunci când simţi acut inutilitatea sentimentului de participare în treburile cetăţii, când îţi accepti cu prea multă ușurinţă condiţia de marginalizat prin această victimizare forţată pe care artistul în genere și-o stabileste drept piedestal. În cele din urmă ţine de structura interioară a fiecărui personaj în parte, a fiecărui actor inclus în scenariul unui spectacol delirant adus în prim-planul existenţei. Rezistă întotdeauna personajul principal, actorul înzestrat cu calităţile necesare oricărui formator de opinie. Pentru că până la urmă despre aceste lucruri TREBUIE să se vorbească. Radicalizărilor de orice tip ar trebui să li se răspundă cu o necesara doză de toleranţă, dar în același timp și printr-o vehementă contestare artistică, pentru că impactul este multiplicat atunci când formele de exprimare sunt variate, mai ales în momentele în care ne raportăm involuntar la sisteme de valori răsturnate. Portretul unei Românii misterioase cu accente mistice, străbătută de legende bizare și dominată în mare parte de un peisaj și o naturaleţe fabuloasă îi face pe cei mai mulţi intelectuali/ artiști occidentali să ofere adevărate mostre de lobby în favoarea unui teritoriu despre care vorbesc mai bine și mai mai frumos decât oricare ambasador însărcinat cu promovarea imaginii României în lume. Poate că ar trebui întrun târziu să se pună mai mare accent pe utilitatea oricărui scriitor român aflat dintr-un motiv sau

188 • G e l u

Vlaşin


altul în afara graniţelor ţării. Poate că ar trebui ca aceștia să fie mult mai bine localizaţi geografic și promovaţi în mass-media românească pentru că mulţi dintre aceștia reprezintă România în orice acţiune individuală pe care o întreprind, indiferent dacă este vorba de publicarea unei cărţi peste ocean sau susţinerea unei conferinţe la vreo universitate europeană. Din păcate, încă mai există în România o reticenţă faţă de tot ceea ce înseamnă scriitor român stabilit în străinătate. Știu acest lucru pentru că și eu la rândul meu am făcut parte dintr-un mediu literar în care predominante erau frustrările și catalogările aspre/ nedrepte asupra celor care și-au „abandonat” teritorial ţara, „fugitivilor” care nu mai vor să știe de unde și cărei zone literare aparţin de fapt și de drept. Aceste bariere imaginare nu fac altceva decât să estompeze cursul firesc al demersului artistic european prin care scriitorul/ artistul român poate să-și promoveze opera în zone altădată inaccesibile. Deschiderea filonului european de cultură este atât de mare încât aproape oricine poate să-și încerce șansele „globalizandu-și” scrierile în limbi de circulaţie internaţională. Trebuie doar ca cineva să reușească realizarea conexiunilor necesare. Unii au reușit prin forţele proprii, alţii apelând la situarea lor socială, alţii utilizând conjuncturile favorabile. Totuși, din acest punct de vedere n-avem o instituţie abilitată care să se ocupe cu această chesiune, deși existenţa Institutului Cultural Român pare să infirme această afirmaţie. Așteptăm cu încredere ca vorbele să se transforme în fapte și cultura română să poată fi promovată cel puţin la nivelul vecinilor noștri din Europa de Est. Este de-a dreptul strigătoare la cer inexistenţa unui centru cultural sau institut cultural la Madrid, ca să nu mai vorbim Don Quijote rătăcitorul

• 189


de ineficienţa diplomatică a celor îndreptăţiţi să se ocupe cu promovarea culturii române în ţinuturile iberice. Poate că totuși o să se găsească o soluţie în privinţa utilizării spaţiale a unui teritoriu cultural imens din care pleacă majoritatea ramificaţiilor înspre alte zone de interes ajungând până dincolo de Ocean în America de Sud. Apelând la subterfugii diverse și atipice pentru „păstrarea” intactă a legăturilor afective cu ţinuturile de baștină, scriitorii români din diaspora reprezintă un potenţial imens, de cele mai multe ori neexplorat în ţară, fapt întristător pentru majoritatea celor care, deși aflaţi în afara graniţelor ţării, totuși gândesc/ simt și mai ales suferă românește, chiar dacă de cele mai multe ori refuză să recunoască acest lucru.

190 • G e l u

Vlaşin


Ultimul discurs vegetal E

xistă o predilecţie fantastică a bietului muritor de rând spre metafizica lucrurilor pe care își imaginează că le înţelege în profunzime și faţă de care în mărinimoasa lui accepţiune poate să-și permită mici derapaje de egocentrism sau infatuare. Etichete multicolore invadează caracterial o structura bizară, poate chiar amorfă dar prea plină de sinele atotcuprinzător care-și propulsează cu vehemenţă nimicnicia în faţa unui public aparent interesat în reprezentări pompoase și vizibil promoţionale, poate chiar prea vizibil pentru ochiul deja format al unui public de mare ţinută și pe cale de dispariţie, care vrea cu orice preţ să-și respecte statutul și principialitatea. Zeci de tinichele atârnate la panoul de onoare al acestor atât de privilegiaţi bufoniarzi fără de care poate am reuși să respirăm puţin mai proaspăt într-o atmosferă oricum plină de impurităţi metaforicozoidale, zeci de patalamale sclipitoare în stare să impresioneze afectiv pe oricine predispus la gângureală. Dar... Există întotdeuana și un revers al medaliei... Lumea se plictisește repede, tinichelele devin ceea ce erau de fapt, niște simple și banale înscrisuri conjuncturale, iar vocalizele înfierbântate ale împătimiţilor de glorie cotidiană devin atât de stridente încât nimeni nu le mai acordă nici un fel de importanţă. Singura mea nedumerire Don Quijote rătăcitorul

• 191


apare însă atunci când aceste false valori literare/ sociale/ politice/ culturale încep să-și imagineze că lumea întreagă le aparţine și că TREBUIE neapărat să fie luate în seamă în orice împrejurare, chiar și atunci când în mod normal se discută despre cu totul altceva decât sfera lor de interes imediat și minimal. Trăiască deci oportunismul înflăcărat, trăiască nonvaloarea și stridenţa cotidiană, trăiască vedetismul efemer și, de ce nu, trăiască discursurile vegetale tocmai bune într-o societate în plină criză de identitate morală...

192 • G e l u

Vlaşin


Mac Liman – Bin Laden şi alte confesiuni A

drian Mac Liman este un ziarist spaniol de origine română, scriitor și analist politic, membru al Grupului de Studii Mediterane din cadrul Universităţii Sorbona – Paris, autorul binecunoscutelor cărţi: Palestina – el volcan (Palestina – vulcanul), Ed. Popular, Madrid 2001, și El caos que viene (Haosul care vine), Ed. Popular, Madrid, 2002, și este unul dintre cei mai avizaţi specialiști internaţionali în problemelele Islamului și Orientului Mijlociu. S-a născut la București acum aproximativ 60 de ani și a trăit în capitală până la vârsta de 14 ani, undeva în zona Batiștei. Tatăl acestuia a fost, în perioada interbelică, directorul revistei literare Discobolul, amic bun cu Eugen Ionescu, Emil Cioran și alţi scriitori foarte cunoscuţi în anii ’30. În această revistă, Eugen Ionescu a debutat cu primul poem, înainte de-a se „converti” în dramaturg. După întoarcerea pentru prima dată în ţară, petrecută acum vreo câţiva ani, mai precis în anul 2001, Adrian Mac Liman a început să-și recupereze treptat memoria întâmplărilor din copilaria îndepărtată. Amintirile grădinilor superbe și ale străzilor Bucureștiului de altă dată i-au invadat memoria cu farmecul lor. La întoarcerea în România, după Don Quijote rătăcitorul

• 193


mai bine de 40 de ani, Adrian Mac Liman avea o strângere de inimă, emoţionându-se la gândul că totul o să fie de nerecunoscut. Și cu toate acestea, a avut plăcuta surpriză să descopere că multe dintre zonele pe care le știa din copilărie și-au păstrat farmecul, deși au suferit importante transformări. N-a fost dezamăgit nici de imaginea noului București și nici de oameni. Oameni care l-au impresionat prin erudiţia și inteligenţa lor. Oameni care și-au păstrat o anumită demnitate culturală. Adrian a rămas cu sentimentul că în sfârșit, după aproape jumatate de secol, o paranteză existenţială s-a închis. Adrian Mac Liman a plecat din ţară cu sentimentul copleșitor de tristeţe că n-o să se mai întoarcă niciodată, că n-o să mai vadă locurile copilăriei, și, o dată ajuns în Occident, a rămas cu impresia că România este un capitol încheiat din viaţa lui. Prima destinaţie a familiei Liman a fost Elveţia, unde au locuit o perioadă destul de îndelungată de timp, în „această ţară foarte frumoasă, foarte interesantă și foarte plictisitoare în același timp”. Acolo a avut ocazia să-și urmeze cariera de ziarist, lucrând aproape 20 de ani, după care, hotărându-se că a venit vremea unei schimbari majore, a părăsit „ţara fabricanţilor de ciocolată și a ceasurilor”, îndreptându-se către Orientul Mijlociu în calitate de corespondent special de presă al unor publicaţii spaniole. Fascinaţia unor locuri precum Ierusalim, Aman sau Beirut l-au făcut pe Adrian Mac Liman să-și redefinească anumite concepte despre existenţă. Aici a avut parte de câteva întâmplări fantastice care l-au marcat profund în tot ceea ce avea să întreprindă ulterior. Faptul că în peregrinarile lui a stat de vorbă atât cu israelieni, cât și cu palestinieni, ascultându-le necazurile, a

194 • G e l u

Vlaşin


însemnat foarte mult pentru el, reușind într-un fel să-și creeze o adevărată simbioză de limbaj. Ba mai mult chiar, a avut la un moment dat ciudata senzaţie că poate să comunice într-o limbă pe care n-o învaţase niciodată. În pelegrinarile sale, Adrian Mac Liman a avut ocazia să stea de vorbă cu importanţi oameni politici, cu personalităţi marcante ale mileniului. De la celebrul Don Juan de Borbón, până la și mai „celebrul” Osama Bin Laden (Osama bin Mohamad bin Awad bin Laden), cu care a stat faţă în faţă, în timpul negocierilor dintre Naţiunile Unite și Afganistan. Știu că aţi călătorit foarte mult, în calitatea pe care aţi avut-o de corespondent de presă, în zona Orientului Mijlociu, și că aţi avut parte de foarte multe întâmplări. Care a fost întâmplarea cea mai impactantă pe care aţi trăit-o în Orientul Mijlociu? Au fost mai multe întâmplări care m-au marcat. Am avut la un moment dat previziunea de-a simţi când am foat arestat, am avut certitudinea că pot să comunic în mod real cu persoane care vorbeau o limbă necunoscută. Într-o zi de vară făceam un traseu pe care-l făceam de obicei foarte des, plecam de la moscheea din zonă într-un periplu pe acoperișul caselor. Există așa ceva acolo, un drum al celor cunoscători care utilizează acoperișul caselor pentru a se deplasa dintr-un loc în altul al orașului. Și dintr-o dată, din spatele cupolei unui acoperiș, a apărut o persoană, absolut impresionantă, de o statură gigantă, cu care am avut o convorbire de mai multe minute. Nu știu să spun câte, dar cu siguranţă că au fost multe. Am vorbit într-o limbă care aparţinea dialectului arab, dar pe care mi-am dat seama după aceea că de fapt n-o învăţasem niciodată. A Don Quijote rătăcitorul

• 195


fost, cred eu, una dintre cele mai impactante întâmplări pe care le-am trăit în acele zone. Să comunici cu un străin într-o limbă necunoscută și să realizezi că poţi să răspunzi tuturor întrebărilor pe care ţi le pune fără să fi învăţat în prealabil dialectul respectiv. A fost impresionant. Sunteţi nu numai un ziarist recunoscut în massmedia spaniolă, ci și un scriitor de succes. Mă refer doar la câteva dintre cărţile pe care le-aţi scris: Palestina: el volcan, Editura Popular, Madrid, 2001 și El caos que viene – Haosul care vine, Ed. Popular, Madrid 2002. Aș vrea să-mi spuneţi câte ceva despre cărţile pe care le-aţi scris. Cărţile mele sunt mai degrabă cărţi didactice decât beletristice, de fapt, în momentul în care le-am scris, nici nu m-am gândit la texte de beletristică. M-am gândit mai mult la faptul că zona Orientului Mijlociu este foarte puţin cunoscută, mai ales în Spania. La întoarcerea din Orientul Mijlociu am avut ocazia să stau de vorbă cu prietenii mei spanioli, ziariști și nu numai, care îmi puneau toţi aceiași întrebare: de fapt ce se petrece cu adevărat pe-acolo? Cine sunt palestinienii? Ce vor cu adevărat israelienii? Și așa am început să scriu. Greu este să scrii prima carte, după care totul devine mult mai simplu, mult mai ușor. Te gândești la o temă și apoi te apuci de scris. Așa s-au născut și cărţile mele. Mi-ar plăcea să pot să mai scriu câteva pentru că mai am destule de spus. Mai am destule de explicat, de povestit. Poate că de fapt cartea mediatică este mai interesantă decât cartea didactică, mai anecdotică, totuși când începi să explici o situaţie coflictuală, mai ales cea din Orientul Mijlociu, trebuie să explici și care sunt reacţiile umane. Îmi

196 • G e l u

Vlaşin


aduc aminte că în timpul războiului din Liban, în 1982, am avut cu toţii o reacţie foarte controversată pentru că în primele 10 zile ale războiului s-a întâmplat un eveniment foarte ciudat. Un refugiat palestinian destul de în vârstă a parcurs vreo 8 km cărând în spate un pilot israelian rănit grav pe care l-a predat comandamentului israelian din regiune. A fost întrebat de către un căpitan: „Cum se face că dumneata care ești palestinian aduci aici un rănit care este israelian?!”, la care bătrânul, s-a uitat lung în ochii militarului și i-a spus: „seamănă foarte mult cu fiul meu, de asta l-am adus aici... fiul meu a murit... a murit într-un atac israelian în zona Galileii... nimeni nu mi l-a adus... măcar să văd cadavrul. M-am gândit că poate părinţii acestui pilot ar vrea să-l mai vadă măcar o singura dată”. Asta-i partea anecdotică și nu didactică a întâmplării, dar cred că lucrurile astea ar fi bine să se afle. Sunteţi una dintre puţinele persoane care au reușit să-l cunoască personal pe Bin Laden. Acest Bin Laden atât de controversat, devenit atât de „celebru” în urma atentatelor săvârșite de către organizaţia pe care o conduce. În ce împrejurari a fost posibil să staţi în preajma acestuia? Bin Laden, practic a fost făcut „celebru” de către „dușmanii” lui care au reușit să ne convingă de faptul că este întruchiparea răului. „Întruchiparea” răului pe care eu am cunoscut-o în mai 1983 semăna foarte mult cu întruchiparea răului de astăzi. Pe Bin Laden l-am cunoscut în Elveţia, el era casierul, secretarul, administratorul delegaţiei afgane care a participat la tratativele organizate sub auspiciile Naţiunilor Unite pentru încercarea aplanării conflictului din Afganistan. Cu ocazia asta am Don Quijote rătăcitorul

• 197


participat și doi sau trei ziariști occidentali, în acest fel reușind să-l cunosc pe Bin Laden. Un Bin Laden care mi-a dat impresia unui om de peste 50 de ani, cu părul și barba albă, cu o expresie de om îmbătrânit prematur, cu niște idei care păreau de-a dreptul infantile. Întrebându-l ce vârstă are, acesta mi-a răspuns oarecum jenat: „am 25 de ani”. Ceea ce ne-a spus atunci, la vârsta de 25 de ani, este de fapt ceea ce gândește și acum. Dacă s-a schimbat ceva la el între timp, atunci cred că practic și-a mai îmbunătăţit vocabularul. Probabil că are un limbaj puţin mai sofisticat decât acum 20 de ani, dar ideile sunt practic aceleași, nu și le-a schimbat absolut deloc, motiv pentru care, în momentul în care am revăzut imaginea lui la televiziune, mi-am adus aminte perfect de personajul pe care-l văzusem acum 20 de ani, personaj care, de ce să nu recunosc, m-a șocat și impresionat și căruia nu știu de ce în mai 1983 i-am luat un interviu, fără să-mi dau seama atunci cât de important are să devină în timp, ca mărturie documentară. Acest interviu s-a publicat în revista La Vanguardia și l-am redescoperit întâmplător acum vreo doi ani de zile. Foarte ciudat mă simt de câte ori am ocazia să-l văd sau să-l aud la televizor pe Bin Laden, același Bin Laden pe care-l cunoscusem și cu care am stat de vorba, un Bin Laden „clasicizat”, abordând același tip de discurs pe care-l avea și acum 20 de ani. Mi-am adus aminte de interviu pentru că, în momentul în care am început să scriu cartea despre Bin Laden, mi-am amintit că în una dintre ediţiile ziarului în care am publicat interviul, redactorul secţiei internaţionale a schimbat titlul și a pus un subtitlu: „Bin Laden spune că”. În momentul în care l-am întrebat de ce a schimbat titlul pentru că de fapt acolo se afla

198 • G e l u

Vlaşin


o întreagă delegaţie, practic toţi șefii reprezentanţi ai rezistenţei afgane, colegul meu mi-a răspuns că, în realitate, cel mai impactant discurs pe care l-a perceput a fost al acestui Bin Laden. Colegul meu mai trăiește și astăzi, m-am întâlnit de câteva ori cu el și am vorbit despre acest lucru și deși nu-și mai aducea deloc aminte de această întâmplare, mi-a spus că ziariștii buni au întotdeauna un al șaptelea simţ foarte dezvoltat, ceea ce le permită să intuiască lucruri devenite ulterior de notorietate. Adevărul este că dacă mi-ar fi spus cineva acum 20 de ani că Bin Laden o să ajungă „știre de prima pagină” n-aș fi crezut. Cineva, acum 20 de ani, a hotărât să pună un titlu de genul „Bin Laden spune că”... și Bin Laden continuă să spună și astăzi. Care a fost reacţia pe care aţi avut-o în momentul atentatelor din America? Aţi bănuit încă din prima clipă că la origine s-ar afla organizaţia condusă de Bin Laden? Cred că am fost la fel de șocat asemenea majorităţii occidentalilor, asta pe de o parte, pe de altă parte cred că mă așteptam la așa ceva, poate nu la un atentat de anvergura celui săvârșit în 11 septembrie, dar contactele cu lumea arabă moderată, cu oamenii de acolo, nu neapărat cu radicalii, care îmi spuneau că la un moment dat are să explodeze ceva, m-au facut să prevăd într-un fel că o să se întâmple un atentat, pentru că atitudinea occidentului faţă de lumea arabă, faţă de anumite ţări din lumea arabă, faţă de mișcările fundamentaliste, faţă de mișcările tradiţionaliste din lumea arabă, duceau inevitabil către o explozie. Am fost într-adevăr șocat de aceste atentate, dar nu m-am mirat prea tare. Nu m-am mirat pentru că era totuși previzibil să se Don Quijote rătăcitorul

• 199


întâmple așa ceva. De câte ori am ocazia să mă deplasez în ţările arabe, de 3-4 ori pe an, stau de vorba cu prietenii mei de acolo, cunoștinţele mele, arabi musulmani sau arabi creștini, și îmi spun mereu același lucru: „ne jigniţi, ne insultaţi, ne umiliţi... până când?!”. Până în 11 septembrie. Și după 11 septembrie. Dar se pare că deja „încărcătura explozivă” era acolo de multă vreme. În ce măsură nu a fost exploatată această situaţie de anumite cercuri occidentale ca să creeze un nou dușman după „dispariţia” comunismului, nu știu. Ceea ce știu totuși e că din 1993, publicaţii foarte serioase americane, printre care și Washington Post, au început să afirme că probabil Islamul ar fi „dușmanul” cel mai potrivit pentru că – mentalitate tipic americană și postmodernă – Islamul e atât de mare încât poate apărea pe ecranul televizoarelor americane ca o enormă pată verde, la fel ca și comunismul, care era o pată roșie, deci foarte ușor de identificat. Și aveau nevoie de un dușman care să poată fi extrem de ușor de identificat. Astfel, Bin Laden nu este altceva decât un „produs” sau mai degrabă un „subprodus” al politicii americane, care poate fi exploatat foarte bine și care este de altfel exploatat pentru că s-a creat un climat anti-arab în Occident și mai cu seama în Statele Unite, după 11 septembrie, care ne face să credem că totuși, pe lângă tragedia care a fost o tragedie, există și un interes anume al anumitor cercuri pentru a crea cu orice preţ imaginea unui nou „dușman”. Ceea ce nu înseamnă că Bin Laden sau Al Qaeda nu sunt dușmanii occidentului. Numai că argumentele pe care le prezintă Al Qaeda, Bin Laden, nu au practic mare lucru în comun cu propaganda anti-arabă la care au dreptul cel puţin cetăţenii Statelor Unite. Nu vorbesc de europeni,

200 • G e l u

Vlaşin


unde situaţia este mult mai variată, europenii având o cu totul altă percepţie asupra acestui fenomen și asupra atentatelor decât americanii și o o altă percepţie depre ceea ce înseamnă democraţia și libertatea sau drepturile omului. De ce credeţi că, imediat după atentatul din SUA, cel mai important atentat s-a produs pe teritoriul spaniol? De ce nu în Anglia, Franţa sau Germania? În Franţa nu, pentru simplu motiv că francezii au avut pe teritoriul lor terorism islamic încă de multă vreme, au luptat împotriva lui și au reușit să-și pună la punct instrumentele pentru a putea ţine sub control elementele radicale, în Anglia nu pentru că totuși este vorba despre o insulă care poate fi foarte ușor controlată, în ciuda faptului că majoritatea instituţiilor care încearcă să exporte radicalismul islamic își au sediul în Anglia, sau poate tocmai pentru acest motiv. Primele instrumente de propagandă ale Arabiei Saudite de la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 se aflau la Londra, motiv pentru care poate nu ar fi fost foarte potrivit ca un atentat de asemenea proporţii să aibă loc în Anglia, unde totuși se menţine o structură ideologică, o structură propagandistică și o structură financiară a acestor elemente radicale. De ce în Spania? Pentru că Spania a fost, după Anglia, ţara care a sprijinit 100%, sau poate chiar mai mult de 100%, daca se poate spune așa ceva, iniţiativele președintelui George Bush. Și totuși Spania era o ţară în care se putea ajunge mult mai ușor, se puteau „strecura” teroriștii mult mai ușor. De fapt asta este și ceea ce s-a întâmplat. Pe de altă parte trebuie cunoscut faptul că istoria Spaniei este o istorie foarte ciudată. În majoritatea cărţilor de istorie spaniole apărute până Don Quijote rătăcitorul

• 201


acum 10 ani, aproape în fiecare capitol care trata o anumită epocă se putea citi: „război împotriva Islamului”, asta pe de o parte, pe de altă parte, harta pe care o are în biroul său regele Marocului arată că regatul Marocului, frontierele regatului Marocului, ajung până la Toledo. Iar istoria care se predă în Arabia Saudită spune că Andaluzia face parte din „pământul islamic” și că acest teritoriu trebuie „recucerit”. De ce Spania? Nu numai sprijinul acordat de către președintele Aznar americanilor, ci și toate aceste date istorice care există și care pentru mulţi musulmani sunt extrem de importante. Spre exemplu, când au aflat prietenii mei arabi, universitari, că în Spania nu există nici măcar un singur ziar de limba arabă și că nu există companii de teatru care să pună în scena piese arabe, au rămas de-a dreptul șocaţi, pentru că în percepţia lor Spania era considerată o ţară islamică. Deci conexiunile dintre prezent și trecut, din păcate, au făcut să fie posibil un asemenea atentat și aici, pe teritoriul spaniol. Aș dori să-mi spuneţi câte ceva despre activităţile pe care le-aţi avut în ultimii ani, știu că sunteţi implicat într-un proiect susuţinut de către Universitatea Sorbona din Paris, că aţi avut o intensă activitate didactică și că aveţi câteva proiecte de perspectivă interesante, care vizeaza și România. În ultimii ani am predat o serie întreagă de cursuri la diverse Universităţi private din Madrid și la un Centru de Studii Politice din Barcelona, colaborez la diverse ziare spaniole și încerc să menţin ritmul de publicare a unei cărţi o dată pe an sau o dată la doi ani. Majoritatea cărţilor publicate se referă la Orientul Mijlociu și la ţările prin care am poposit, dar mă gândesc din ce în ce mai des

202 • G e l u

Vlaşin


la posibilitatea de a scrie și o carte despre ţara pe care am părăsit-o. De altfel, deja mi-a fost solicitată în România publicarea cărţii mele apărute la Madrid, El caos que viene (Haosul care vine), carte în care fac o analiza a radicalismului islamic și în care vorbesc despre întâlnirile cu Bin Laden și cu alte personaje care practic au marcat ultimii ani de istorie. A fost o carte greu de scris, mai cu seamă că am avut „norocul” să am un editor care nu prea se uită la televiziune. După 11 septembrie, cred că majoritatea colegilor mei ziariști spanioli, știind că l-am cunoscut pe Bin Laden, au ţinut neapărat să vorbească cu mine. Ceea ce editorul meu, care nu se uită la televiziune aproape deloc, nu știa. Într-o zi stând de vorba cu el în legătură cu „personajul” Bin Laden și atentatele teroriste, mi-a spus că tema nu i se părea deloc interesantă dar, dacă aș avea o propunere în legătură cu radicalismul islamic, s-ar putea să se gândească și la el. Dat fiind faptul că „tema” nu era interesantă pentru el, am așteptat 48 de ore înainte de a prezenta propunerea – o carte despre radicalismul islamic și motivele care au dus la săvârșirea atentatelor teroriste. În cele din urmă, editorul meu a decis că poate fi o temă „publicabilă” și astel a apărut cartea El caos que viene. Aceasta a fost istoria acestei cărţi care se pare că a avut un mare succes atât în Spania, cât mai ales în America Latină. Ce înseamnă succes în momentul în care vorbim despre o carte publicată în Spania? Când eu vorbesc de succes cu referire la o carte mă gândesc mai mult la succesul intelectual decât la cel comercial. Succesul comercial în Spania, dacă vorbim de eseu, reportaj, nu are absolut nimic în Don Quijote rătăcitorul

• 203


comun cu beletristica. Succes pentru un roman în Spania înseamnă peste 30.000 de exemplare vândute, în timp ce pentru un eseu pe teme politice tirajul nu depășește 3000 de exemplare, iar dacă cele 3000 de exemplare ajung să se vândă iar cartea se reeditează, atunci într-devăr se poate vorbi despre succes. Cartea mea, El caos que viene, este deja la cea de-a treia reeditare, iar în Spania o carte care poate interesa câteva mii de persoane poate fi considerată o carte interesantă. Poezia în schimb se editează aici, ca de altfel în foarte multe alte ţări occidentale, într-un tiraj derizoriu, de câteva sute de exemplare. Să fii poet în lumea vorbitoare de limbă spaniolă nu-i o viaţă ușoară. Când o să am timp o să încerc să-mi termin și romanul pe care am început să-l scriu, un roman în care vorbesc despre dragoste, despre ură, despre ezoterism, o carte foarte frumoasă dar și foarte complicată, o carte greu de scris, dar mai bine vorbim despre acest lucru altă dată. Nu-mi place să vorbesc despre lucrurile care nu sunt definitivate. Proiectul există, lucrez la el, din păcate sau poate din fericire, actualitatea mă obligă să mă opresc din lucru destul de des. Înţeleg faptul că păstraţi o legătură, cel puţin în ultimii ani, foarte intensă cu România, cu oamenii de acolo. Ce v-a determinat să faceţi acest lucru? Păstrez contactul cu ţara și încerc să ajung acolo cel puţin o dată pe an. E bine să-și revadă omul rădăcinile, să știe unde sunt și mai ales să știe că sunt acolo. Pentru mine acest lucru este extrem de important. Nu numai faptul că am redescoperit pietrele de temelie pe care le-am lăsat în urmă mea, dar mai ales oamenii.

204 • G e l u

Vlaşin


CUPRINS Partea I RĂTĂCITORUL Bobby şi morile de vânt Înmormântarea Seniorului de Orgaz Drogomanul şi Zgârciomanul Obositu’, Paulo Coelho şi alte deprimisme Porcul iberic şi metroul de Madrid El Greco toledanul Premiile Nobel şi cărţile electronice Biserica Sfântului Toma Don Quijote şi del Prado Marzapan de Toledo Barcelona mi amor Conil de la Frontera – ultima frontieră Nunta regală în Madrid Picasso – maestrul ceramist într-o continuă desăvârşire Garda Palatului Regal Gaudi şi fascinaţia geniului creator Oraşul cu 1000 de feţe – Cadiz Madridul intercultural – jazz şi premii literare El Circulo de Bellas Artes Europa se construieşte cu cărţi Viitorul Europei şi culturile naţionale Gisèle Lestrange & Paul Celan Târguri de carte şi alte fantasme Darie Novăceanu – El regreso del Gladiador Juan Manuel de Prada – notiţe iberice

7 11 15 19 22 26 30 34 37 41 44 47 50 54 57 59 61 64 67 70 73 76 79 81 83

Don Quijote rătăcitorul

• 205


Pablo Neruda – arta de a scrie poeme Iubire fără vârstă Îngerii călători Premii şi drepturi de autor Războinicii lui Xian Povestea Adrianei Fast food-ul şi literatura de sertar Vlăduţ cel Grozav şi Tigre cel Teribil Neaşteptatul Nobel pentru literatură Dureroasa fascinaţie a cămăşii de forţă Despre oameni Patapievivi şi „Omul recent” la Madrid Moartea bîntuie la Madrid

85 88 91 94 96 99 103 106 109 112 117 120 123

Partea II DISCURSURI VEGETALE MIORITICE Complexele lui Agamiţă Dandanache pudibondul Anarhismul Cetăţeanului Tormentat Mesaj de la Fantoma Nu tot ce zboară se mănâncă Adevăruri subiective DoDu made by Wayfalua Ioşca Naghiu sau arta de a (ne)muri Despre inteligenţă şi strategii subliminale Deprimismele literaturii române Introspecţii internaute Literatura minimalistă – Votaţi literatura tânără Literatura în mediu virtual Estetica îndepărtării Ultimul discurs vegetal Mac Liman – Bin Laden şi alte confesiuni

206 • G e l u

Vlaşin

133 135 138 141 144 146 153 158 161 165 173 179 181 187 191 193


Don Quijote rトフトツitorul

窶「 207


208 • G e l u

Vlaşin


Don Quijote Rătăcitorul