zona nouă
toamnă 2012
rezistenţa la suferinţă Nelu Şerbu
Pe Marin Mălaicu-Hondrari l-am văzut prima dată (și singura) la librăria Cărturești din Brașov, în compania prietenului său (și poetului) Dan Coman, iar prima impresie a coincis cu felul în care mi l-am imaginat după ce am citit poeziile și proza lui. Marin Mălaicu-Hondrari e un fel de copil mare, bonom și zâmbitor, unul dintre cei care încă mai cred în „omenesc, prea omenesc“, nu în futilitatea sentimentului, în care, de asemenea, blândețea, ca stare a ființei, predomină. Chiar dacă în inima lui zace un urs grizzly, căci inima aceea e tristă. În proza în care m-am mai întâlnit cu Marin Mălaicu-Hondrari (Apropierea, Cartea
• 56 •
tuturor intentiilor) am regăsit izul, influențele, toponimele spaniole, am notat amănuntele autobiografice și i-am recunoscut, în general, candoarea. Însă față de roman, în poeme se ascund anumite secrete – semne sau coduri – care te opresc din drum și scad importanța imediatului, a fugii aiuristice după bun, mult și pe loc, cu mâna pe o carte, ochii pe următoarea și cu mintea la ce ai corecta la amândouă. De unde sunt revelate aceste coduri de această dată? De la două zile distanță (de România), în volumul de poezii cu titlul omonim. La două zile distanţă se constituie sub forma unei interesante echilibristici între mirosul sărat al mării, străzile înguste și aerul fierbinte, femeia așteptând istovită într-un colț de umbră – într-o amintire ferită de caniculă, și disperarea singuratății, lentoarea și greutatea cărnii, alienare și răbdarea „Străinei“, a cărei umbră îi însoțește pe „morții cei tineri (…) retrași în adâncuri“. Poemele sunt stufoase, generoase în simboluri, ezoterism, cifre magice sau, uneori, chiar parabole (vezi Șah prin corespondență sau trimiterea la șarpele Uroboros). Însă sub ikebana cuvintelor, pământul mustește ba de un tragism melodios ca un acordeon de tango („ay, mi vida, vida mia“), ba de portretul celui singur în bibliotecă, „cu gândul să-și ia viața“. Pe alocuri, respectând diferențele de rigoare, seamănă cu Sábato. Limbaj criptic, luciditate, puțină ironie, observație exactă frizând exresia științifică, lângă melancolie, suprarealism, romantism. Toate locuind în aceeași rulotă încinsă, peste care veghează „o femeie întinsă pe cer“, sub veșmintele căreia „pândește o știință ineficace“. Marin Mălaicu-Hondrari e crud, dar nu rău – desfăcând femeia în viscere, el desface, de fapt, sintaxa: „atunci o femeie ghemuită