Page 1

zona nouă nr. 4 / 2013


Revista Zona nouă este un proiect al Bibliotecii Județene ASTRA Sibiu, inițiat de membrii cenaclului Zona nouă, alături de redacția revistei Transilvania.

Acțiune cofinanțată de Consiliul Local Sibiu prin Primăria și Casa de Cultură a Municipiului Sibiu

zona nouă: Stalker:

Radu Vancu Regele Angliei:

Vlad Pojoga Redhead:

Krista Szöcs Close reader:

Rita Chirian Zoniști:

Adelina Barbu • Irina Bruma • Ionuţ Cheran • Daniel Coman • Dana Constantin • Ana Donţu • Anatol Grosu • Mihai Hălmagiu • Cristina Jidveianu • Alexandru Marinovici • Alina Muntean • Costel Onofraș • Marina Palii • Cristi Păduraru • Roman Petrușca • Savu Popa • Cosmin Popescu • Sandra Rotărescu • Mădălina Spulber • Cătălina Stanislav • Mihail Surdu • Andrei C. Șerban • Sînziana Șipoș • Delia Tăbăcaru • Ana-Maria Tirea • Andreea Tudosă • Ioana Vintilă • Adrian Virgil Zone-friendly:

Teodora Coman • Claudiu Komartin • Ilinca Pop • Ana Toma • Dragoș Varga Imaginea de pe copertă:

Elodie Chiper

ISSN 2285 – 7591

•2•


nr. 4/2013

zona nouă

căpșoare & inimi interconectate N-am crezut niciodată în separația dintre „eul biografic” și „eul artistic”; cea dintâi infirmare empirică a ei stă în evidența că Proust însuși o desfide atât de strălucitor, fiind fără să vrea unul dintre contraexemplele eclatante ale propriei teorii din Contre Sainte-Beuve: proza lui Proust și viața de salonard a lui Marcel sunt o concrescență hipnotică și seducătoare, a cărei existență contrazice fără drept de apel faimoasa propoziție a francezului după care omul care scrie și cel ce vorbește în salon nu sunt niciodată unul și același. Bun, că nu sunt identici, asta aș putea accepta fără prea mare dificultate; dar că ar fi existențe din lumi izolate adiabatic, asta nu mai pot cu nici un chip admite. Nu cred că ține teza schizofreniei necesare a scriitorului pe care, plecând de la distincția proustiană, o dezvoltă (încântător, da) Michel Onfray în Le désir d’être un volcan. Journal hédoniste (Grasset, 1996). Ba chiar cred că, în ciuda tuturor aparențelor & a tuturor prejudecăților culturale, relația dintre cel ce scrie și cel ce vorbește în salon, dacă nu e una de identitate pură, atunci cel puțin tinde asimptotic spre identificare – fiindcă, pe de o parte, salonardul răspunde în fața lumii din salon pentru fiecare cuvânt scris de celălalt (iar acesta e cazul în care cel dintâi e doar ambasadorul celui din urmă – și văd aici maximul distanței posibile între ei); iar pe de alta, cel ce vorbește în salon e format (& deformat, prea adesea) de propriul lui scris, și atunci firește că ce spune e rezultanta directă a ce scrie. De aici, din această convingere a contiguității dintre ce trăim și ce scriem (adică, spus tout court, din convingerea că poezia e individuație) originează naiva mea teorie privind relaţia dintre artă şi morală: cred, chiar dacă ştiu câte zâmbete subţiri poate trezi asta, că ticălosul nu poate produce capodopere. Scriem cu noi înşine, cu umanitatea noastră adică; şi, atunci când umanitatea se toceşte, creionul scrie tot mai gros şi mai lăbărţat. Nu spun, fireşte, că scriitorul trebuie să fie un monument de moralitate; dar cred din toată inima că un om rău nu poate scrie bine. Sigur, scriitorul poate fi mincinos, alcoolic, afemeiat, arghirofil şi în multe alte feluri deloc lăudabile; el poate face toate astea şi să rămână un scriitor bun. (De unde și explicația ecartului care, admit, poate să apară între omul din salon și omul care scrie: ei pot să pară uneori persoane diferite, însă sinele, el, esențialul, e comun.) Dar ce nu poate face fără să înceapă să decadă ca scriitor este să facă rău cuiva cu bună ştiinţă. Când provoci conştient suferinţă, umanitatea ta se diminuează corespunzător gravităţii faptei tale; în consecinţă, nu mai rămâne suficientă umanitate pentru scrisul tău. Toţi scriitori care au devenit oameni răi au scris tot mai rău. Știu, bineînțeles, că a concepe astfel poezia o transformă într-un gen al biograficului. Poate chiar în genul lui ultim. Și-mi convine, mărturisesc, de minune: fiindcă, pe cât se poate constata sociologic, în vremurile acestea în care

•3•


zona nouă

nr. 4/2013

privatul e din ce în ce mai mult diminuat în defavoarea publicului sunt din ce în ce mai citite genurile acestea ale biograficului care salvează arhipelaguri ale vieții private: jurnalele, memoriile, corespondența, confesiunile – și, sper, poezia. Nu-i doar un wishful thinking: un raport oficial comandat în 2010 de guvernul Franței constata o revivifiere a interesului pentru poezie, datorată exploziei neașteptate a unei profuziuni de bloguri și site-uri de și despre poezie; iată, așadar, că poezia își are locul de elecțiune exact în acele zone (blogurile și Facebook-ul) în care privatul se face public și în care persona socială e dezactivată (prin urmare, nu degeaba spunea cândva Ion Mureșan că „Internetul face sinele vizibil”!), de dragul și pentru cauza unei comunicări instantanee și exhaustive. E mediul ideal în care poezia se poate plimba simultan, ca la Pentecost, pe deasupra capetelor interconectate. Ca la Pentecost – sau ca prin Zona nouă. În care tot despre căpşoare & inimi interconectate, şi tot despre individuaţie & locuri de elecţiune este vorba. Uneori, mica noastră confrerie fanatică întru poezie mă face să mă simt ca într-o sectă religioasă. În care fiecare ştie despre ceilalţi că sunt salvaţi – şi se bucură, întrebându-se chinuit când va veni rândul lui. Iar când vreunul se îndoieşte mai tare că va fi salvat, un râs mic şi îngeresc se aude pe deasupra căpşoarelor & inimilor interconectate. Iată, cu acest nou număr al Zonei noi, îngerul a râs deja a cincea oară.

Radu Vancu

•4•


nr. 4/2013

zona nouă

lungimi cantități densități maree. (re)formele euforiei Scrisul ne-a adus până aici. Și scrisul ne va trage după el și de aici încolo. Acum un an speram ca toate lucrurile pe care le fac(em) să schimbe măcar unul-doi oameni. Astăzi sunt sigur că așa a fost. Astăzi prietenul îmi spune nu contează, chiar nu contează / când urc sunt trist, înșelat, când cobor sunt trist, înșelat, iar eu știu că el nu e așa, eu știu că el e fericit pentru că încă mai sunt lucruri în care crede.

ne-am urcat pe ziduri și am urlat cât de tare am putut am sărit în cele mai adânci lacuri şi am încercat să le găsim albia lungimi cantităţi densităţi maree am făcut hărţi pentru fiecare obsesie de-a noastră şi am încercat să ne apropiem într-un final de perfecţiune am căutat o plajă pe o insulă unde să găsim toţi morţii pe care i-am vrea înapoi ne-am prins unul de celălalt ca şi când atunci s-ar fi terminat totul.

Vlad Pojoga •5•


nr. 4/2013

zona nouă

marin mălaicu-hondrari

lunetistul (fragmente)

9. Caietul Constantin Sunt bine. Dorm. Beau mai puţin, fumez mult, uneori mi-e tare dor de tine. N-ar trebui să vorbesc aşa. Mă uit în jur şi nu pot nicicum să-mi dau seama cum ai reuşit, atunci, noaptea, să pătrunzi până la mine. Cred că, dacă ar afla Jim, şi-ar concedia toţi paznicii, ar face ţăndări sistemul de supraveghere şi ar otrăvi câinii. Ciudat, de când ai ajuns până la mine, mi-e mai puţin frică. Totuşi, uneori, noaptea, mă cuprinde o spaimă iraţională. Imbătrânesc, Constantin. Scormonesc în focul din şemineu, aşa, ca pe altă lume şi mă gândesc că se vor sfârşi toate şi nu există durere mai mare şi nici bucurie mai mare. Odihnă. De la o vreme, nu-mi mai doresc altceva decât odihnă. Să fiu sedată. Să nu trebuiască decât să mă ridic în capul oaselor. Şi să dorm. Să dorm somnul pământului, cum zicea tatăl tău. Îţi aminteşti când i-am dus mămăligă cu brânză? Era ziua lui şi l-am găsit treaz şi cât de mult s-a bucurat să ne vadă, mă rog, să te vadă era atât de mândru de tine, dar şi cu mine a fost respectuos, ca întotdeauna, mi-a vorbit cu „domnişoară”. Cum se mai ruga de noi să mai

•6•


nr. 4/2013

zona nouă

stăm, dar am plecat, nepăsători. Unde ne grăbeam, Constantin? Probabil că ne grăbeam să facem dragoste, să refacem „bestia cu două spinări”, altfel de ce să ne fi întors în garsoniera ta unde puţea a balegă de-ţi muta nasul? Dar ţie nu-ţi păsa de nimic, erai întru totul subjugat de frumuseţea mea şi asta era presiunea pe care o puneam tot timpul pe tine. Femeile sunt animale de povară ale frumuseţii. Pe atunci intuiam doar, acum ştiu sigur. Dacă îmi lipseşte ceva din viaţa noastră împreună, atunci sunt momentele când îţi citeam. Memoria e ca un copil râzgăiat. Nu ştii niciodată ce vrea, ce va reţine. Nu mi-a rămas aproape nimic din împreunările noastre dese, când mă penetrai în fel şi chip cu o pasiune bolnăvicioasă, în schimb, îmi amintesc foarte clar de un cocoş nebun care se apuca să cânte de mama focului pe la zece seara, pe la douăsprăzece ziua, pe la unu noaptea, în fine la cele mai neaşteptate ore. Aici, uneori, şi numai noaptea, mi se pare că aud plânsete de copii şi mi se face foarte frică, închid totul, dar vaietele răzbat prin ziduri, ies din podele. Faptul că îţi scriu mă calmează. Spre deosebire de tine (asta e cea mai egoistă sintagmă de pe lume!), eu nu am vrut niciodată să fiu singură. Nu spuneai tu, încă de atunci, că în singurătate te bucuri cel mai tare? Oare la fel o fi şi acum, când ţi-ai ales o meserie ce te obligă la atâta singurătate? Profiţi de singurătate pentru a rumega acuzaţiile pe care bănuiesc că mi le aduci în continuare? Ştiu că ţi-am făcut mult rău, Constantin, dar ţi-am făcut şi mult bine. Şi binele acela chiar nu mai contează? Şi-apoi, unul dintre scriitorii mei preferaţi spune că nimeni nu e destul de inteligent ca să-şi dea seama ce rău face. Ei bine, nici eu nu am fost suficient de inteligentă. Chiar am fost proastă de-a dreptul, mai întâi, apoi am fost laşă, iar acum, în adâncul meu, ştiu că nu-mi mai pasă. Am picat într-o capcană teribilă. Mai ştii supoziţiile noastre, care de care mai fanteziste despre vila cu maimuţe? Ei bine, acum sunt îndreptăţită să spun că oricare dintre ele este veridică. Imediat după ce părinţii lui Jim m-au acceptat, mi s-a interzis să mai ies din casă neînsoţită. După ce ne-am căsătorit, a fost şi mai rău. Nu mai aveam voie să văd pe nimeni, să mă întâlnesc cu tine nici nu putea fi vorba, desigur, dar nu mă puteam întâlni nici cu părinţii mei. Începusem să cred că mă acceptaseră doar pentru a scăpa cumva de mine, că or să mă omoare, chiar mi-a trecut asta prin cap, mai ales când am aflat că ne vom muta în Grecia, însă acolo a fost ceva mai bine. Cât era ziua de lungă, montam diamante pe bijuterii, iar seara citeam. Îmi făceau bine soarele şi limba greacă, din care nu înţelegeam o iotă şi pe care nici nu aveam chef să o învăţ. Acum, aici, în Spania, spaniola nu mi se mai pare fascinantă, iar soarele nu face decât să scoată în evidenţă praful ce se depune peste tot. Oricât îl îndepărtezi, se aşază imediat la loc, cu o repeziciune înspăimântătoare. Îmi aminteşte de Femeia nisipurilor. După cum vezi, nu mă pot abţine de la referinţe livreşti, dar chiar nu-mi pasă dacă vei strâmba din nas. Am ajuns destul de indolentă. Am impresia că aş răspunde la orice cu un „bine” sec. Ce faci? Bine. Mă întorc imediat. Bine. Ce să mai zic? Bine. În momente de exaltare aş spune „ce bine”. Poate scriu şi pentru că mi-am dat seama că Marguerite Duras, pe lângă alcool, avea şi scrisul. Dar oare ce înţelegi tu din toate astea, tu, care bei cu măsură şi, bănuiesc, după toate scrisorile pentru mine, nici nu vrei să auzi de scris? Apropo, ce s-o fi ales de toate acele scrisori? În Grecia am locuit tot ca în România, înconjuraţi de câini, alţii desigur, dar la fel de fioroşi. Degeaba le spuneam tuturor că mi-e dor de părinţii mei, degeba soacra mea, Midori, părea să-mi ţină partea, cu toţii se prefăceau. Jim chiar zicea că o să mergem la vară să-i vedem, dar venea vara şi mereu intervenea ceva şi nu mai mergeam, apoi mi se spunea că de sărbătorile de iarnă mergem sigur şi treceau şi sărbătorile de iarnă şi venea Paştele şi trecea Paştele şi venea altă vară, şi eu mă simţeam tot mai neputincioasă. Atunci l-am

•7•


zona nouă

nr. 4/2013

convins pe Jim să adoptăm financiar un copil, ştiu că ţi-ai pune mâinile în cap dacă ai afla asta, ştiu că toţi bogătaşii fac asta sau donează bani pentru medicină ori pentru salvarea planetei, orice, numai să nu se mai simtă nişte impostori, şi cred că Jim se simte foarte impostor pentru că nu a comentat nimic, mi-a promis că mă lasă să adopt financiar, dar financiar, a ţinut să sublinieze, câţi copii vreau, însă numai după ce ne vom muta în Spania. Adevărul e că pe atunci auzeam discutându-se tot mai mult de spre o iminentă mutare a noastră în Spania. Nu ştiu dacă într-adevăr fugeam de cineva anume sau ne mutam din alte pricini. Mai întâi s-au mutat părinţii lui, apoi noi şi la două zile după ce ne-am mutat, casa din Grecia a fost aruncată în aer. Câteva luni am trăit cu moartea în sân, poate pentru tine pare puţin, dar eu nu sunt antrenată pentru aşa ceva şi, de fapt, cred că nimeni nu e. Chiar ai putea spune că te-ai obişnuit să trăieşti cu moartea în sân? Apoi am adoptat doi copii, i-am adoptat financiar, bineînţeles, cum am subliniat Jim, de parcă eua aş fi vrut să-i adopt altfel?! Nu voiam să-i înfiez. Ce, dacă-mi trebuia un copil nu puteam face? Dar, slavă Domnului, se pare că niciunul dintre noi nu-şi doreşte un copil, eu pentru că mă sperie gândul, iar Jim poate că nu se simte în stare să îl apere, deci se poate spune că şi pe el îl sperie gândul. Uite-aşa ne înţelegem noi, vrând-nevrând. Aşadar, am adoptat financiar doi copii şi m-am simţit împăcată, dar nu pentru mult timp , fiindcă unul dintre ei, cel din Guatemala, a murit la vreo două luni după adopţie, nici nu-mi mai amintesc cum îl chema. Însă Carlos a avut mai mult noroc. A supravieţuit războiului, a învăţat să scrie şi să citească, a învăţat limba engleză. E un copil bun. Îmi scrie des, nişte scrisori lungi la care eu nu prea am ce să-i răpund, în schimb îi trimit pachete cu cărţi în spaniolă şi în engleză. Nu uită niciodată să trimită o felicitare de ziua lui Jim. Să vedem ce va face mai departe. Mă gândesc să vorbesc cu Jim, poate reuşim să-l aducem în Spania cât mai repede. Mă gândesc la el cu multă compasiune şi nu pot să nu-mi amintesc cum eram noi la şaisprezece ani, cu trimbulinzii, dar mai ales noi doi, tot mai dornici să stăm cât mai mult numai noi doi, tot mai convinşi că draostea noastră nu se va sfârşi niciodată. Zilele trecute am dat o petrecere în casa noastră, unul dintre momentele nu tocmai rare când Jim a făcut uz de frumuseşea şi, probabil, de inteligenţa mea. A trebuit să stau de vorbă într-un cerc de vedete, mă rog, toată lumea de la petrecere era mai mult sau mai puţin faimoasă, şi, în timp ce sorbeam cu buzele ţuguiate ridicol dintr-un cocteil stupid, doamnele din jurul meu se întreceau în a-şi da cu părerea despre cosmeticale şi creme şi despre cât de mult te întinereşte un fard bine aplicat, şi nu a fost una să nu vorbească cu evlavie despre şirul nesfârşit de produse care le întinereau cu cel puţin zece ani (pe cele de patruzeci) şi cu douăzeci de ani (pe cele de cincizeci), şi fiecare îşi lăuda pielea bine întinsă, curată şi corect hidratată, şi fermitatea sânilor şi a feselor, şi sănătatea şi strălucirea părului, până când, după mai multe pahare, mi-am amintit de Oblomov şi le-am zis ce zicea el, adică de ce o femeie de patruzeci şi cinci de ani trebuie să arate ca una de treizeci şi cinci şi s-a lăsat tăcerea, apoi s-au uitat la mine ca la o gâsculiţă săracă cu duhul şi asta m-a făcut sămi sară muştarul şi să le zic cu sarcasm, în româneşte: „De fapt, tot ce-ţi trebuie e tinereşe, dacă ai tinereţe nu mai ai nevoie de nimic”, apoi le-am întos spatele şi m-am dus repede să-l caut pe Jim, înainte ca toate acele femei puternice şi arogante să-şi anunţe soţii şi să zădărnicească planurile soţului meu. Şi ce să-ţi mai spun? De la o vreme, parcă nici gânduri nu mai am. Mintea mi-e tot mai dezarticulată şi, cu toate astea, iată, continui să-ţi scriu. Simt că, dacă m-aş opri din scris, totul s-ar duce de râpă. Totul s-ar şterge, aşa cum s-a şters şi tinereţea mea. Uneori am impresia că o fiinţă străină mi-a ocupat mintea şi-mi ordonează aiurea amintirile fără

•8•


nr. 4/2013

zona nouă

să ştie care se potriveşte cu care şi, mai mult, mi le încâlceşte. Dar încă e bine, încă mă mai salvează cititul cărţilor şi accesele mele de erotism. Aveai dreptate când îmi ziceai că mă comport ca o nimfomană, „eşti o nimfomană cu jumătate de normă”, ca să te citez exact. Aşteptam să treacă o maşină ca să putem traversa şi eu, nici una, nici două, mi-am băgat mâna în pantalonii tăi şi a trecut o maşină, apoi încă una şi eu refuzam să-mi scot mâna, deşi te simţeam tensionat şi îţi provocam mai mult disconfort decât altceva, chiar dacă era noapte şi nu avea cine să ne vadă. Aveai dreptate, uneori sunt nimfomană şi-mi vine să-mi frec vulva de orice obiect, îmi vine să mă târăsc pe jos ca o căţea în călduri şi mă reped asupra bietului Jim, aproape că îl oblig să mă posede şi-mi amintesc de una din glumele noastre preferate, cea cu superioritatea incontestabilă a femeii în faţa bărbatului, căci niciodată un bărbat nu va reuşi să simuleze o erecţie la fel de bine cum simulează femeile un orgasm. Apoi mi se face ruşine, ca de obicei, şi nu mă suport zile în şir, depresie post-vulgaritate, şi atunci îmi arunc toate vibratoarele, şi bilele, şi filmele porno, fac curăţenie cu mâna mea în toată casa, aerisesc, îl ajut pe Jim, îmi iau în serios atribuţiunile la firmă, mă înconjor de flori şi îmi cumpăr cărţi, trimit bani alor mei şi lui Carlos şi uneori chiar îi scriu. Încă nu m-am decis dacă ăsta e iadul sau raiul: un om stă şi scrie despre trecutul său şi nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vea să schimbe, aşadar scrie fără patimă şi fără grabă, ca şi cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă.

Fotografii pe care aş fi vrut să le am. Desculţa Mama Ofeliei fusese învăţătoare, acum era surdă şi zicea că surzise de la nenumăraţii ani în care suportase gălăgia din clase, dar ea, Ofelia, mi-a spus că nu-i adevărat, că surzise de la atâta băutură. Când am întrebat-o de unde ştie asta, mi-a zis că de la tatăl ei, cel care se ocupase cu tâmplăria, până când îşi ciuntse mâna dreaptă. Tot băutura îl făcuse neom, mi-a zis Ofelia şi când am întrebat-o de unde mai ştie şi asta, mi-a zis că de la maică-sa, care spunea că a băut până nu a văzut bine şi, în loc să taie scândura, şi-a tăiat degetele. Aşa erau părinţii Ofeliei, şi în casa lor lumina nu se stingea niciodată de tot, spre bucuria mea, căci uneori, noaptea, când ai mei erau plecaţi, mă furişam afară din casă şi vedeam fereastra dinspre parc luminată şi mă aşezam la pândă sperând că am s-o zăresc pe Ofelia, şi uneori aveam noroc şi prin sticla prăfuită îi vedeam faţa pistruiată şi pletele blonde. Pe Ofelia o tot văzusem străbătând desculţă uliţa noastră. Mergea, din două în două zile, să cumpere lapte de la o vecină. Am întrebat-o de ce umblă desculţă şi mi-a zis că de picioare nu trebuie să ai grijă. M-am gândit că şi pe ea o ceartă părinţii că strică prea repede încălţările. Apoi am chemat-o să joace fotbal cu copiii de pe uliţa noastră şi a venit de câteva ori şi de fiecare dată sfârşeam prin a rămâne singur cu ea, de fapt asta îmi doream cel mai mult şi nici nu mai jucam fotbal, ne întâlneam şi făceam propriul nostru joc. Într-o iarnă, Ofelia m-a învăţat jocul de-a băutura. A venit cu o sticlă şi cu două păhărele de ţuică, apoi am turnat în păhărele şi am băut, apoi am început să vorbim tare şi să ne umblăm clătinându-ne. Iar eu am învăţat-o jocul de-a cearta. Ea era mama şi eu eram tata şi ea mă certa că nu tăiasem lemne destule sau că băusem banii şi eu trebuia să zbier la ea şi să îi dau câte un dos de palmă, şi atunci Ofelia se supăra şi nu mai vorbea cu mine, şi o dată cred că am lovit-o prea tare, căci a izbucnit în plâns şi atunci nu am mai ştiut cum să continui jocul şi m-am dus acasă.

•9•


zona nouă

nr. 4/2013

În cei doi ani cât a fost cea mai bună prietenă a mea, singura mea prietenă, de fapt, am repetat de nenumărate ori cele două jocuri pe care le jucam numai noi. Când nu ne jucam, umblam pe dealuri, ea mereu desculţă, eu de cum dădea primăvara şi până toamna târziu, când se lăsa o brumă groasă. Ne hrăneam cu corcoduşe în iunie, cu vişine şi cu mere de vară şi cu căpşuni în iulie, cu cireşe şi cu pere în august, cu prune, struguri şi cu cartofi copţi în jar în septembrie, cu nuci în octombrie şi toate din furat. Când ploua, uneori ne adăposteam în curtea mea, sub scara de la intrarea în casă, stăteam acolo în praf, ca găinile şi Ofelia îşi scoatea picioarele afară şi lăsa ploaia să i le spele şi să-i scoată la iveală zgârieturile. O dată, într-o vacanţă de vară, m-a chemat la ea şi am urcat în podul casei şi am umblat printre sticle goale şi haine vechi şi am găsit câteva nuci într-un colţ, dar toate erau seci şi din coaja uneia am făcut o barcă cu care am plecat pe Someş, Someşul fiind sucul stors dintr-o cireaşă, având vreo doi centimetri în lăţime şi lungime şi vreo doi milimetri în adâncime şi am naufagiat pe o insulă pustie, unde am murit. Am stat aşa, morţi, până seara, când Ofelia m-a întrebat dacă mi-e teamă de păianjeni şi eu i-am zis că nu şi atunci ea m-a rugat să o ajut să prindă câteva muşte şi am prins patru, apoi ea le-a luat pe rând şi le-a răsturnat în plasa unui păianjen. Mi-a zis că dacă vom hrăni păianjenul, el ne va face o plasă cât un hamac în care o să ne legănăm toată ziua şi o să ne hrănim şi noi cu muşte şi nu va mai trebui să mergem la şcoală niciodată. Apoi, m-a întrebat dacă vreau să fiu prietenul ei şi eu am zis că da, dar că nu ştiam prea bine ce trebuie să facă un prieten şi ea a zis că prietenul şi cu prietena se aşteaptă când ies de la şcoală şi merg de-a lungul zidurilor şi vorbesc limbi străine şi el nu are voie să plângă şi nu pleacă niciodată de lângă ea şi ea îl duce de mână ca pe un căţeluş orb. I-am zis că nu o să plâng niciodată şi că niciodată nu o să plec de lângă ea şi atunci ea m-a luat de mână şi am stat aşa, ţinându-ne de mână, morţi, în timp ce păianjenul ei preferat devora muştele şi muncea la hamacul nostru. Toate aste s-au sfârşit într-o noapte, când casa lor a ars şi Ofelia a trebuit să se mute cu părinţii într-un alt sat, în casa bunicilor. Am revăzut-o abia după foarte mulţi ani, era încălţată şi nu am poemenit niciunul nimic despre jocurile noastre, căci acum amândoi beam şi ne certam, dar nu în joacă şi nu mai eram prieteni, fiindcă eu plânsesem mult între timp şi plecasem de lângă ea. Marin Mălaicu-Hondrari Lunetistul Polirom, 2013

• 10 •


zona nouă

nr. 4/2013

Niciodată nu mi-am dorit să mă întorc altundeva decât în copilărie, dar cum nu se poate, îi dau înainte, fără întoarcere. Înaintez tot mai repede, dar tot mai greu. Și, de fapt, cine să se întoarcă de tot, și unde, și de ce? (Marin Mălaicu-Hondrari)

Clubul Trimbulinzilor

Pe cine o să ajute măcar un pic ce scriu eu? Fără să mă iei în calcul pe mine, distrus pe de altă parte de scrisul meu. Sunt un gaz.

Vlad Pojoga: Un om vine la tine și-ți cere un gaz, tu îi dai un poem. Care e ăla? Marin Mălaicu-Hondrari: Blocul Nu, de Angela Marinescu. (Blocul Nu am fost o fată NU a lui Enrique Vila-Matas, am trecut prin vechiul și straniul cartier și am zărit, înfricoșată, scăldat în soare, Blocul NU mi s-a întunecat privirea până în adâncul pupilei acolo abisul, tatăl, bătrân și bolnav, înaintea morții, își târa pe trotuar trupul NU, obscur, obscen și profund precat, un tată NU. blocul, înconjurat de copaci făcuți din limfă rece

• 11 •


nr. 4/2013

zona nouă era degradat până la structura de rezistență structură făcură din limfă de gheață.

melancolia plină de sânge a atins, ca un animal atent, destructurarea rece a blocului NU, subsolurile dărâmate, scorojite și umede adăposturi improprii pentru cei care NU au unde munci. sunt, întrucâtva, labirintul sumbru al orașelor NU din lumea a treia, imposibilă și în imposibilitatea tăcută de a fi altceva atunci când mi se cere acest lucru imposibil. sunt înaltă și bolnavă și sunt NU familia mea este familia NU. „soarele ascuns în anusul social”, lupta, închisă la culoare, ca o melodie ce-ți taie răsuflarea, dintre cei „care au unde munci și cei care NU au unde munci” blocul NU, scăldat în soare, lipit de pieptul asexuat al tatălui ce-și târa picioarele nesigure de parcă ar fi călcat pe sârmă, nu pe pământ „amândoi obscuri, obsceni și profund precari”. a fost, înainte, mulțimea, melancolia și moartea: cei trei M acum, Blocul NU, acolo unde Alex încă nu avea sex, unde am scris în delir despre structura nopții NU în timpul urletelor copilului revoltat încă din fașă. acolo unde am șters scrisul de pe fața pământului)

Vlad Pojoga: Pe cine o să ajute măcar un pic ce scriem noi? Marin Mălaicu-Hondrari: Pe cei speriați, pe cei alungați, pe cei care demisionează

voluntar. Pe cei nefericiți care cred că poți fi fericit dacă ajungi și mai nefericit. Pe toți cei încercați de neliniștea esențială, pe nemulțumiții debusolați, pe frigide și pe nimfomane, pe frigizi și pe nimfomani, adică pe toți cei care nu contează, care iubesc, dar nu sunt iubiți, urăsc, dar sunt iubiți, pe toți cei care nu știu cum să se poziționeze între linii și care sunt obosiți, prea obosiți ca să o mai ia de la capăt, pe toți cei plini de intenții. Atunci, chiar dacă-mi era frică, am plecat, mi-am lipit obrazul de obrazul Morții. Și n-am putut să închid ochii și să nu văd.

Vlad Pojoga: Ai avut vreodată impresia că în lume sunt mii de bărbați ca tine, în care literatura lucrează și pe care literatura îi lucrează și ei nu pot niciodată să închidă ochii și să nu vadă?

• 12 •


nr. 4/2013

zona nouă

Marin Mălaicu-Hondrari: Niciodată nu am avut impresia că ar fi mii de bărbați în

lume, dedicați literaturii, dar am avut surpriza să întâlnesc câțiva oameni, femei și bărbați, copii și nimfete, pentru care literatura e totul, dar asta nu înseamnă nimic altceva, decât o jalnică iluzie că nu ai fi singur.

Vlad Pojoga: Unde te-a dus pe tine mașina detectivilor sălbatici? Marin Mălaicu-Hondrari: Direct la Cesárea Tinajero, poetisa-fantomă, halucinația din Detectivii Sălbatici, adică direct în brațele ororii, pentru că atunci când descoperi poezia, descoperi și oroarea.

Tata cântând în colibă

Mă gândeam și mă gândeam la tatăl meu, iar și iar, până când el s-a ridicat, a zis ceva cu vocea lui dură ceva ce eu n-am înțeles și a aprins lumina. Asta a fost tot. A aprins lumina și a reînceput să citească.

Vlad Pojoga: Cum îți aduci aminte de tatăl tău? Marin Mălaicu-Hondrari: Acum mi-ar fi plăcut să-mi pot aminti cine spunea că

subiectul esențial în literatură este tatăl. Așadar, îmi amintesc adeseori de tatăl meu și de fiecare dată ca de un subiect esențial în scrierile mele.

Vlad Pojoga: Te-ai întoarce vreodată de tot? Marin Mălaicu-Hondrari: Niciodată nu mi-am dorit să mă întorc altundeva decât în

copilărie, dar cum nu se poate, îi dau înainte, fără întoarcere. Înaintez tot mai repede, dar tot mai greu. Și, de fapt, cine să se întoarcă de tot, și unde, și de ce? Erai acolo cu noi. Și n-ai mișcat nici măcar un deget Când am plecat. Ai rămas în căsuța ta de chirpici Și nu ți-am văzut lacrimile.

Vlad Pojoga: Cum (nu) se vede lumea prin lunetă? Marin Mălaicu-Hondrari: Cu lunetele se întâmplă ca și cu binoclurile: fiecare vede

bine pe măsura privirii sale, dacă eu reglez luneta sau binoclul pentru ochii mei, tu nu vei vedea clar și va trebui să faci câteva ajustări de imagine. Așadar, e nevoie de convenționalism ca să vezi lumea prin lunetă. Altfel spus, e nevoie de o înțelegere tacită între scriitor și cititor pentru a se vedea ceva.

• 13 •


zona nouă

nr. 4/2013

Vlad Pojoga: Ajungem unul lângă celălalt, ajungem unul departe de celălalt. Unde e, de fapt, degradarea?

Marin Mălaicu-Hondrari: Degradarea nu ține cont de celălalt. Tot ce e relevant ține de singurătate.

Desculța

Visul care devine un coșmar. Murmurul mării și al șoarecilor În fabrica abandonată. Știind că după toate astea ești acolo, în întuneric. Singură și cu ochii deschiși.

Vlad Pojoga: În ce lume ne trage piciorul gol după el? Marin Mălaicu-Hondrari: Cerul începe de la gleznă, zicea Aurel Dumitrașcu. Orice talpă e o metaforă a morții. Chiar dacă trăiesc cu picioarele pe pământ, încerc să umblu pe vârfuri cât mai mult, cât mă țin puterile. Și încălțat.

Ultima fotografie Un vis, Poate, dar Un vis pe care l-am cucerit Cu o mână sigură.

Vlad Pojoga: O mulțime de oameni te așteaptă să ieși în balconul primăriei unui orășel din America de Sud și să le vorbești. Ce le spui? Marin Mălaicu-Hondrari: Le cer să-și urască liderii, să nu aplaude, să-i huiduie și să-i scuipe. Orice lider trebuie asasinat. Numai așa coșmarul poate să continue.

Vlad Pojoga: Ții în brațe o pisică. Ești fericit? Marin Mălaicu-Hondrari: Mult mai fericit decât Derrida, sau Julio Cortázar. Dar aș

prefera să țin în brațe o pisică romantică, nu una pozitivistă. Peste umăr, mi se atrage atenția că pisicile nu pot fi niciodată pozitiviste, numai oamenii pot fi pisici pozitiviste.

• 14 •


nr. 4/2013

poezie

zona nouă

șase sucevence:

mara alexoaea you’re my stupid rock&roll

anastasia gavrilovici sms-uri pentru orbi

maria gavrilovici bestia urbană. the making of

Mădălina ionela grosu probleme tăcute

ana-maria lupașcu ce mai păstrez

lavinia loredana nechifor șofer de tir cu black friday pe tricou

un zonist:

daniel coman somnul

guest:

matei hutopilă porci oi • 15 •


nr. 4/2013

zona nouă

Mara Alexoaea (n. 1995, Suceava) ra-ra-rasputin

în fiecare noapte sunt mireasa omului cu scaun în spate ne facem loc printre maşini să trecem cu neamul cu lăutarii cu copiii vecinilor cu tot tamtamul. stăm la taifas la colţuri de stradă ne gândim cum să legăm picioarele pentru călătorii aşteptate 7 vieţi întregi pe barcă ne privim în ochi râdem de leşinăm ne prăpădim ne albim vedem fluturi cu cap de mort ne tăvălim sărim odată cu cangurii demult am crezut că eşti un sandwich cu picioare de scaun am vrut să te mănânc dar in wordpad scria cu majuscule toatefetelepicioarelesus am făcut la fel şi eu. te-ai îndragostit ne-am alintat ne-am dezmierdat cu mângâieri mici şi nepricepute ca doi copii în travesti care şi-au pierdut monedele

• 16 •


zona nouă

nr. 4/2013 ayalamih

în fiecare seară purtăm pe trupuri temerile de toate zilele braţele ni se lungesc de la un munte la altul capul ajunge în iad picioarele în rai/ aici rămâne doar răstignirea. dacă plouă Lauren îşi scuipă sângele ca o femeie sătulă de viaţă se face totuna cu ploaia nici muştele nu mai simt nu mai ling tutun din ţigări proaste. oasele îi cad de fiecare dată când scrie poeme astăzi e luni iar mâine mai cade un os.

airam

picioarele de femeie nordică îi cresc de azi pe mâine le agaţă de copaci de munţi de nori buzele aproape perfecte lasă urme sub genunchii lăutarului. se lungesc formează corăbii întregi de marinari infideli gata oricând să-şi găsească ancore sub perdea trupul se zbate/ un peşte fără solzi aşteaptă să fie modelat în pisică fără coadă se cerne prin spaţiul gol dintre ochii anemici se vrea cârtiţă/ măcar moluscă din păr îi curg larve de fluturi obsceni pe buze pe coapse de când mama m-o făcut noroc doamne am avut ma chérie

• 17 •


nr. 4/2013

zona nouă întreabă muntele. am fost urâtă până la 89/ după lăutarul de bucureşti mi-a citit păi nu e doamne vina mea că acasă toată lumea fumează marijuana are cine are noroc/ nu e nimeni vinovat că nu mai am mână nicitată. mă cheamă mora dub/scumpă m-o ţinut maica dar nu am chef azi să salvez lumea

you’re my stupid rock&roll

aceste flori mari aceste fărădelegi insidioase parfumate la rădăcină ies din mine fără număr fără număr te caută cu disperare ca nişte şoareci flămânzi stau acum pe umărul tău şi-ţi suflă în ureche te gâdilă cu mustăţi circulare te ling în direcţii nu ştiu de care de parcă ai caşcaval asezonat întins pe obraji nici soarele nu mai e bun astăzi îmi întinde petele îl trag după mine în dormitoare tinere şi înfierbântate unde aglomeraţia e soră cu sufocarea vreau să-mi citeşti versuri grele ca nişte cartoane îmbâcsite ca nişte prosoape înnegrite la malul mării. îţi leg acum codiţe decupez o mie de inimi din haine roase până ce tapetul devine heartet

• 18 •


zona nouă

nr. 4/2013

şi ne preabuşim şi înotăm printre palate lipicioşi ca meduzele înţeleg ce se întâmplă cu puloverele vişinii şi verde-brad bunica le face găuri ca să iasă aceste flori mari aceste fărădelegi insidioase cum ies cârtiţele din muşuroaie la privit

fragrance

mi-am cumpărat o crescătorie de lilieci la marginea acestui oraş 200 se înmulţesc în fiecare seară zgomote lungi ca perdelele noi de la turci. mă trezeşti din somn să ascult să ţip să strig odată cu ei să ne fie bine odată cu ultimul ţipăt nu poţi să-mi acoperi ochii cu palma şi toate urechile în acelaşi timp nici măcar să strângi din dinţi nu poţi fără să te strâmbi ca oamenii bogaţi din autobuzul cu dungi ca de zebră mă cerţi că sunt obraznică dar gazelele nu-ţi plac nici cerbii nici renii nici zăpada de crăciun care ne face să cumpărăm papuci noi paltoane şi pulovere şic de ne invidiază toate madamele cherchelite înnebunite de noul parfum de la marginea oraşului

• 19 •


zona nouă

nr. 4/2013

anastasia gavrilovici (n. 1995, iași) sms-uri pentru orbi

1.se crapă de ziuă ţestele s-au aliniat trupurile ies din crâşme cu becuri economice ies nişte amfibieni un ritm nebănuit îi mână înainte 2. înainte de marile sărbători se spală cuştile un animal mai frumos şi mai sincer îşi va lega limba de zăbrele şi ne va vorbi despre adevăr 3. nu poate fi vorba de un păcat când nevoia mea de cuvinte e şi nevoia lor de cuvinte ne spunem totul prin tricouri inscripţionate mai ales când sub pământ laşi viermilor tricoul cu suck my*some text missing* 4. în ţara mea fericirea se măsoară în ţigări pe oră cine spune că nu poţi filozofa sau visa gudurându-te la picioarele europei 5. matei avea dreptate. animalele mişunau pe străzi. de undeva dumnezeu ca un avion de luptă aruncă bombe în gurile fără dinţi să ştim că există 6. noi stăm acoperiţi cu o pătură

• 20 •


nr. 4/2013

zona nouă limbile pline de scame ling nişte găuri găuri peste care vor lipi stickere cu basarabia e românia 7.ca la o sarcină extrauterină pe facebook cineva mută disperat cursorul şi te găseşte 8. rămâne bucuria sinucigaşă cu care ne aruncăm în noapte- o baltă călduţă de vomă unde în genunchi aşteaptă sora fiului risipitor

memoria ROM

departe de orice sentiment de vinovăţie să poţi sta în mijlocul lor & al lucrurilor care te făceau să vomiţi fără să recunoşti ce e al tău ca după un accident de maşină iar tu acolo, lângă mine, aşa: bărbatul care îmi înnoadă gleznele cu răsuflarea mă înveleşte în prosoape îmbibate-n benzină r e z i s t ă nu mai e mult să nu crezi că am uitat gesturile robotice prin care ne încurajăm unii pe alţii un spectacol schizofrenic repetând cel mai frumos crăciun în familie cândva am crezut că frica va pune ordine în mişcările mele că există mântuire prin poezie că dragostea nu e un mecanism de autodistrugere inventat de bolnavi mintal

tot mai des stau pe marginea patului intru în amintirea ta ca un kamikaze şi rămân

• 21 •


nr. 4/2013

zona nouă settings. auto-save, auto-recovery

încă există fotografii din care mâinile s-ar năpusti să sugrume de plăcere dar le sufocăm fără prea mari regrete povestea de iubire dispare puţin câte puţin ca un câine sub roţile maşinilor cât de patetic sună cuvintele astea când le molfăi pe întuneric ancorat într-un mal de calmante cât de uşor şi firesc e să bulversezi o inimă tabloul de bord unde ai forţat toate manetele excitat de sunetul căderii în gol ai încercat cele mai nefericite combinaţii de butoane care ţi-au arătat totul corpul nu mai ştie nimic doar încăpăţânarea autistă de a rămâne în mijocul unor străzi care formează un soare miniatural nu o să ne salveze sângele circulă pe contrasens suferinţa nu respectă regulamentele de ordine interioară da, totul e atât de aproape în lumina cirotică dar asta nu ajută cu nimic o mână paralizată pe frână

c>i>r>c>uitul de sub scalp

cu primele raze ale neonului din baie alcoolul se retrage în larg. imaginea devine atunci mai clară aproape că vede urmele şi strânge pleoapele. ai vrea să poţi plânge să vomiţi să mă loveşti cu cablul de la televizor oricum nimic nu te poate domestici aşa cum eşti răvăşit şi cu ochii puţin holbaţi lumina vâscoasă îşi întindea trupul peste tine. mă necăjea şi am muşcat din ţigară

• 22 •


zona nouă

nr. 4/2013

pe geam străzile împrăştiate ca un creier pe care ne-am târât aseară amintirea cu firele încinse care te mai ţin aici îmi masez tâmplele ca şi când ceva nu s-ar derula cum trebuie

noaptea albă a poeziei, a muzicii sau alte mici dezastre personale ca nişte sârme care nu îndreaptă dinţii

în cameră tabloul electric indică răsăritul. îţi întinzi spre mine braţele ca nişte dresuri în virtutea celui mai frumos automatism strig prin ţevile vecinilor raşchetez cu şurubelniţa voma uscată de pe lucruri fără noimă care mă aruncă peste parapeţii zilei am înţeles totul şi nu m-am împotrivit iubirea e un animal eutanasiat cu care trăieşti îl mângâi până se-mpute în noaptea aia ne-am zâmbit glorioşi ca nişte păsări împăiate am fumat până la demenţă am dat naibii aşteptarea oricărui sens şi a fost în regulă oricine poate avea o criză spui acum când în cabluri creierul atârnă cu ochii cusuţi oameni cu cârjele în aer se năpustesc din cârpa asta crezi tu că vor curge bomboane? loveşte cu încredere toate s-au întâmplat şi tăietura rămâne acolo cu sau fără copci

• 23 •


nr. 4/2013

zona nouă

maria gavrilovici (n. 1994, bucurești) bestia urbană. the making of

în jurul coapselor s-a strâns un animal. respiră cu gura deschisă fără oprire trece azi după mâine se hrănește cu tot ce-i bun cu potențial feminin cu mărgelele și cu inelele nu iartă ți-ar coace-o ca să te doară auau casătedoară sălbatice săruturi for single use only un fel de lipire comodă de afișe te absorb din ce în ce ți se lipesc de-a dreptul pe inimă fratele meu haide, pune geană pe geană - trec mașinile uiți de usturimi - mașinile trec prin dreptul pieptului ochii rămân deschiși ca și când atunci se apropie bestia respiro/inspiro și curaj asta-i noaptea cântecelor dulci dormi nani dormi

• 24 •


zona nouă

nr. 4/2013

balada lui lascăr

pe lascăr x numere de case care nu încălzesc pe nimeni pe lascăr nu ajuți bătrânica venind de la piață nu tu copii cu ADH ori mașinuțe teleghidate/ baloane cu heliu pe lascăr e frontul de rezistență IRO locatarii își trag pașii pe rând sfidând inerția își contabilizează fiecare porția lui de timp ca niște oliver twriști pe lascăr se mătură frunzele cu toți ăștia pe care i-am cărat zilnic în gând dar degeaba nu i-a călcat pe trecere dacă încă mă strâng cu dinții de haină pe lascăr catargi e pastila luată de trei ori pe zi cu cămin cu tot cu ciorile de la ora 7 cu vinul fiert pe banii lui a,v,etc. cu protestele de la universitate (roșia nu-i departe de iași) cu doamna homeless cu gândul că anastasia e binemersi la bucurești cu halatul la vedere cuastea cualtele dovada că tratamentul merge minunat-azi pisicile de la 51 s-au decis în sfârșit tipa e anu’ntâi pe lascăr era o zi de octombrie când am cunoscut-o mai auzisem de ea parcă mi-a zis nice to meet you my name is s o - l i - t u d e am făcut schimb de numere acum știu - cu siguranță vom ieși tot anul la cafea

• 25 •


zona nouă

meșa

din patul prea mic îți sprijini picioarele pe dușumea somnul de veghe nu te mai caută îl ții un etaj mai jos pentru tine. dar lasă-l să vină înghițeam pe rupte la anestezic și ceva sânge cald metrul de ață chirurgicală sugrumând stomacul blitz intermitent în ochi/ da da da încă un caz clasat în arhive saliva acră și copilul îndârjit care sunt o jumătate de gură ca a angelinei jolie nu aș fi deschis ochii dar știam sigur nu s-a terminat viața super cu minuni super chiar totu’ e super pentru că e cu detoate tocmai de-asta aș putea muri acum dacă-mi dați voie

aici va fi mansarda

am să te duc în casa din față cu geamul închis/ défense d’entrer cu mâinile scoase pe locul unde ar trebui să fie ușa cu ochii ficși în beton o să asculți cântece de boală și rugăciuni vom alerga de mână pe scări / din râsul tău se va ridica un nou etaj focul pornit din penultima țigară se va opri cu o rafală de respirații gâtuite ca de-o tuse atroce pentru că frigul mănâncă oasele în casa din față și unul din noi dragul meu trebuie să o ia înainte

• 26 •

nr. 4/2013


nr. 4/2013

zona nouă

anti-enthuziastă

principala mea funcție de purtător de corp îmbrăcat cu gust a fost adusă la cunoștință în orașul nou greul chiar e greu exact așa cum prevestisem în a doua lună din vară am păstrat cu vehemență costumul de baie credeam că o să țină de cald m-am schimbat de cămașă sub un bec chior / moonlight fără să țin de șase * I’ll dress my ass with the latest fashion* ca să nu înnebunesc (carență severă de idealism) mi-am crescut glicemia în cascade de pepsi fără porte-bonheur am ieșit de-a dreptul nemachiată pe ușă te-am căutat în lung și-n latul copoului ca să te mușc să te văd scâncind într-un pat de frunze dar am obosit în cele din urmă am pierdut cheia (păcat de breloc) și faimoasa mea memorie de scurtă durată s-a confundat cu o pată albă venită din copaci pentru că n-am luat lecitina de la tata bun sfătuitor tata el știe cel mai bine cum că maria is a good girl a lansat marele apel de interes public toți admiratorii de frunze expoziții de nimicuri remarcabile haideți mobilizarea să furăm restul statuilor să mutilăm și teiul ăsta cinci metri cubi de pâine pentru doamna homeless să ne ținem de mâini la final sau nu mai bine să nu altfel nu o să ne putem aplauda singuri

• 27 •


zona nouă

nr. 4/2013

mădălina ionela grosu (n. 1994, suceava) probleme tăcute

în oraş nu doarme nimeni, soarele e putred şi câinii muşcă din otravă ca din anafură. acest bărbat mimează dragostea, aruncă în baie rânjetul caraghios îl îneacă până la brâu până la buze până la pleoape îl face să zboare pe fundul gropii. jur împrejur miroase a câine turbat a mâini care ţin drepte chingile bolii a ploaie care smulge carnea de pe oase. vine un stol de păsări ude şi e ca şi cum rozi gratiile închisorii şi-apoi mori. acest bărbat bea iertarea la fiecare prânz. din palme ies fluturi de hârtie, în jurul mesei joacă poker cu versuri murdare cu urletul lui allen ginsberg. ştiu că allen aduce fericirea fiecărei zile, dar

• 28 •


nr. 4/2013

zona nouă

bărbatul se ataşează ca o cicatrice de cerşetorul din colţ. sunt inocentă sunt orizontală, pisici negre zboară în fiecare marţi în patul tău/ unde morţii nu se îngroapă numai vinul salvează vieţi. e marţea în care tragi plapuma peste cap. dragostea devine un cablu tare, agăţat de gâtul meu ca o problemă tare de mate.

schiţă de dimineață. tata desigur viaţa e o cafea tare negrul ei mă ajută o barieră între mine şi tipul care îngrijeşte autostrada din milano scrisul ăsta mă rupe/ tată e o supă proastă de restaurant o uşă trântită în nas cicatricea e înăuntru cu viermele ei scândura patului are rol de insomnie/ de vaselină grafitată tehnic vorbind e mai ușor să întind pieptul despicat de când s-au relaxat mușchii par cutii goale de pantofi te iubesc tată. o tată inventez pentru tine o frizerie o rețetă culinară de post îți tricotez costumul de mire pleci de lângă mine onest şi definitiv îţi cresc plete și o limbă bolnăvicioasă aseară țineai furculița între dinți mai bine mi-ar fi plăcut să ne întindem amândoi pe asfalt să ne înghită haosul ăsta de provincie ca pe niste puișori uzi de ploaie. dincolo să fim doar două trupuri înfipte într-o pâine

• 29 •


zona nouă partea a doua a schiței de dimineață. tata cinșpe feluri de a asculta sunetul de tren încins de a îți rupe sandaua buclucașă de a privi păsări sinucigașe într-o gară părăsită e greu când

somnul e prea adânc iar eu pierd trenuri tată o tată te întorci copil prost copil naiv trenul trece doar când simți că matrioștele nu au puterea de a se diviza și totuși e mama e principessa poarta sandale fine unghii tăiate douazeci de kile de carne pentru piftele tejgheaua mare e pentru fete mai puțin cuminți șerpii ți-au încolăcit cozile de păun mâna dreaptă ia pulsul mâinii stângi

schiţă de prânz. mama

e absentă viaţa e inoperabilă mai abandonată ca niciodată ochii roșii o dau de gol vreau să agăț spaima pe republicii 33 în milano femeile adormite te-ar visa o principessa o minune ceva. mamă nici aici nici dincolo nu e civilizație oamenii își masează stomacul când foametea se cizelează într-un vin tare de birou ai pe faţă răutatea din 2008 mi-ai pus în mână fructul roșu inventat de tata puștiul căzut pe pietre de care te-ai îndrăgostit sângele lui e mai ieftin decât armele inutile în vis îi săruţi ochii până ameţeşti te păstrez în mine/ mături cea mai lașă iarbă planurile tatei nevoia mea fundamentală de aer

• 30 •

nr. 4/2013


nr. 4/2013

zona nouă

nu e nimic greșit promit să duc gunoiul la buncăr nu-l mai folosește nimeni

schiţă de seară. iubitul meu

nu ştiu dacă viaţa strâmbă toate vocile într-o zi glasul tău îmi porționează nervii un pat tare e o realitate metodică sunt şi mlaștini iubitul meu sunt oameni nefericiţi. nici măcar tâmpla ta nu-mi amintește de ziua întâi te urăsc în serie iubitul meu o iubitul meu mâna cu care scrii/ de ce nu scrii cu mâna atingi clavicule dulci înmulțești lucruri banale zile la rând plătești din bugetul de macaronar machiaje și rochii lungi nu există oameni buni doar tipi destoinici într-un pub din milano într-o liniște curată. ar trebui să ne înghițim laudele și limba cumva ar trebui să o îmbrăcăm în aur pentru ca lumea să-și amintească de cea mai reușită realitate îngropată de vie

• 31 •


zona nouă

nr. 4/2013

ana-maria lupașcu (n. 1993, suceava)

patetica

m-am comportat așa câteva luni pentru că prietenii au ritualurile lor și adesea mi-aș fi dorit să am mai mult de douăzeci de ani, să fii mai puțin prins în chestiunile Franței și să te plimbi firesc într-o zi banală cu cineva necunoscut. îmi pot imagina cum ar fi fost așa, ți-aș fi scris ceva în afara poeziei, ceva mânios și trucat cu gândul că aș putea-o ruga pe sandi să-ți facă un costum bizar. dincolo de asta, ceva între posesiune și încăpățânare. o tipă drăguță și prietena ei umplându-ți ziua pe o bancă în parc. mai târziu, vom găsi lucruri de corupt într-o limbă aleasă, o sumă de fapte dictate hitlerist cu gândul că toate acestea nu spun nimic despre mine.

• 32 •


nr. 4/2013

zona nouă

ce se întâmplă de fapt

în tren în noapte înapoi și nimic nu mișcă în jurul celorlalți. îmi așez mâna sub cap. undeva sus: “America is here”. a doua americă e o cutie de placaj care străbate aceste locuri neînsemnate pe hartă și se umple de scai când a fost să plecăm mi-am împins familia înăuntru la cald frații vitregi au venit singuri și s-au lipit de pântecele ei proștilor, mama voastră nu e america și nici nu va fi roțile atacau liniștea de afară, se făcea conversație și nu puteam să adorm înaintam din ce în ce mai încet când cineva s-a apropiat și a întrebat cât mai este kilometri prin noapte și nici nu știu unde sunt, domnule, mă scuzați iarba a crescut deasupra ferestrelor nu văd nimic corpul meu păstrează totuși o hartă adevărată pe care se află și satul și casa.

the new coat of paint

dimineață zgomotul căută la mine în cap locul perfect și moale. înregistrez o mișcare pentru a forța ferestrele în spațiul public îți arăt cum funcționează instinctul: pe masa din bucătărie las fleacurile astea pline și sentimentale să îți facă plăcere. nu-mi mai pasă de poezie. locurile ei sunt locurile morții. voci caline și suferinde, tonul neapărat jos sertare în care nu mai încap atâția metri de filme prost-developate în care mama avea trei capete și tatăl se umflase lângă popa iar eu îi priveam de sub apă prin pântecele camerei mele sau într-o după-amiază, bălțile scurse în geamul soios și toți ai mei stând acolo, pe treptele de pământ bătătorit.

• 33 •


zona nouă tataia, uscat ca o coajă de pâine venise după mine. mergeam pe coate în pivniță printre penele de gâscă și sticlele lui de tanita. am căutat în cap locul perfect și moale înainte ca cineva să-mi fi luat urma. mă plictisisem să mă scobesc în nas și să-mi încalec ochii în pozele lor de familie.

ce mai păstrez

de sus distanțele mă împing ușor în afară pasul apăsat, bărbia în piept capul vârât între brațe tot mai sus nici noapte, nici zi și-s animale în bătaia puștii care așteaptă. în urma mea nimic. am dormit cu fața pe pământ într-un loc ferit. soarele în mlaștină ca un cărbune stins, cuprins în rotații haotice sapă în trupul viguros al pădurii. moldova-i acoperită cu ace roșii care îmi intră în piele, îmi tulbură somnul deja departe, văd o țară nouă în care ne-am rătăcit tremur și acesta nu-i frig. tovarășii de drum au trecut liniștiți pe lângă mine m-am agitat la gândul că dincolo de străzile lor luminate e întuneric și dincolo de întuneric estul ca un hotel ceaușist în paragină iar ei se vor duce acolo cum s-au dus ceilalți și au descoperit lumea. de la poale muntele se arată sălbatic și trist o dungă seceră sacadat trunchiurile pinilor, trece apoi peste spatele unui bărbat de la umărul drept spre șold; vorbesc încontinuu despre asta, îmi țin de urât cu toate gândurile și muștele nu se mai așază pe gură.

• 34 •

nr. 4/2013


nr. 4/2013

zona nouă

segmente

1. dorm în tocul ușii, dorm pe umărul tău, dorm în picioare dorm mult și nimeni nu mă trage de mânecă ajung într-o gară dar nu și la o concluzie. 2. repet și iar repet în gând. de-aș putea să mă opresc puțin ar fi aici lucruri de spus, aici lucruri de împachetat. 3. vom merge mult, amestecați cu ploaia ascunși departe între brațele moldovei tot mai senini și tot ai nimănui. 4. într-un fel, mesele în familie sunt înscenările în care am crezut toți, zile pierdute așteptându-te, tată, locul gol, farfuria goală și nimeni nu-mi spune nimic.

conversații

în spatele grilajelor o operațiune necesară de dus la capăt mă forțez, țin coloana dreaptă, cămașa fără cute, ochii-s ca ficatul. dă bine să fii office, să porți fuste sofisticate, în stil tirolez, cravate, papioane, nasturi și alte nimicuri care ți se opresc fix în gât cineva cască alături, se împinge cu tot aerul, o fantă repetă mișcările buzelor tale îndărătul capului e îngrozitor de cald am făcut cunoștință. în creierul tău mă rostogolesc deja între două vârste la fel de incerte.

• 35 •


nr. 4/2013

zona nouă

lavinia loredana nechifor (n. 1997, suceava) șofer de tir cu black friday pe tricou

privesc pe fereastră cu privirea asta opresc vântul şi trezitul de dimineaţă  al vecinului. copilotul e stângaci are dinţi strălucitori puşi la o rudă  cu doi ani de stomato. gonesc prin germania  ultima pasăre cade din cer şi  vântul poartă prin aer eşarfa  mariei. soră-mea e tristă are ochi buni de la mâncatul  ridichilor. copilotul se trezeşte pe partea dreaptă face  semnul crucii inventariază problemele zilei  și  opresc la benzinărie. mă uit cu ochi răi la bunic și la nepot trebuie  să coboare odată  pe o bancă frunzele îmbrăţişează cald lemnul  vechi  am black friday pe tricou şi  pentru o clipă  gândul ia drumul privirii. eşarfa mariei cade lângă pasărea moartă şi  dată cu clor  pe asfaltul îngheţat un şofer vede o mie de  semafoare nu se sting nu se aprind

• 36 •


nr. 4/2013

zona nouă

la fuite du matin

te prind iar capricii ieftine. în ele se deschid se deschid imagini de dimineață. de aproape opt ani te târăști pe străduțe ruginite ca lumea/ să cadă sub asfalt să macine oase mature nu prefer somnul în cearșafuri curate ca și cum ai renunța să fumezi înainte de rugăciune/ pe fundal e liniște. iată cum curge loreen prin vene departe de orașul ăsta rece pierzi cheile și deodată ții in mâini lacătul orb de opt ani cuvintele sunt cu capul pe umeri cealaltă jumătate confuză se vinde pe sticlă spartă și un party trecător e merveilleux te naști pe străduțe ruginite/ mâinile caută aceste uși se deschid se deschid apoi te pierzi în dimineața de lapte

vulnerable beach

între timp acest nisip nevinovat se desprinde brusc/ pe un trup inert uit cum cresc niște obsesii complicate lângă un chaise-longue străin. cineva scoate din mare câteva vorbe cu sute de scoici uscate/ se acceptă dorm împreună & se dilată în fiecare seară privirea asta grea curăță cadavre reci pe același nisip lafeldefierbinte (e) viața (care) naște (niște) unșpe suflete pe apă

• 37 •


zona nouă young flavor

un fardnou se depune peste noapte. sărtul apăsat crește din cafea o aromă sălbatică și noaptea mușcă din zi ca din miere mestecă subit toate orele. ziua ta e acum fructul perfect înghețat/ o ciudațenie care stă în loc ești conștientă lumea arde la minut ca un gând bolnav viața e mușchi linie-linie emphasis umbra fustei șterge alt val/ alte vorbe lipsite de sens sau cum te prefaci ca simți ceva în palmele reci un melc uscat un zâmbet pe jumătate matur desfăcut în aer așteaptă e nevoie să respiri ușor dimineața/ să bei cenușa asta vie always and forever

această libertate

aceste gratii ascund bucata de cer care-mi convine te privesc imaginile se nasc spontan ca niște bețivi experimentați de la oraş la ţară din fierărie nişte fiare cad peste pământul gol după o noapte crâncenă. cineva decupează bucăți din vise grele ele cedează o adolescenţă veche o durere în coşul pieptului te tulbură

• 38 •

nr. 4/2013


nr. 4/2013

zona nouă

iremediabil ultimul strigăt cade dogit pe asfalt printre blocuri noaptea curge spumos o şampanie tare roger sapă după amintiri în whisky se strică tot zenul

senzație strălucitoare

da, această strângere de mână pe casa scării. oamenii fericiți nu mor dragul meu ei citesc scrisori de la 30 septembrie încoace ei culeg adâncul e ca și când ai avea discuții cu tipa din pub-ul cu muzică grea cuvinte tari și sensuri faine/ peste câteva zile reușești să pui punctul pe i când se trezește când somnul ei mic atinge dimineața cu genele atunci am această senzație. acopăr cu pânze strălucitoare o lume în fierbere un oraș aprins ca lava din mauna loa deodată fulgere nesfârșite acoperă orice privire, da. poate e de la tequila/ de la căldura din fotografii sau lipsa ta de încredere apasă timpulînzigzag. o cravată verde cade lângă o baltă nespus de blândă de așezată în sine oamenii a-ce-ia fericiți nu mor dragul meu ei intră în mașinilor lor scânteietoare se trezesc lângă mendebil. iată e dimineață & lava asta înfocată topește tot întunericul

• 39 •


nr. 4/2013

zona nouă

daniel coman (n. 1992, cisnădie) somnul

nopțile încep tot mai repede întunericul e însuși copilul pe care ți l-ai imaginat când erai mic că ar putea să-ți transmită salutul direct la fereastra ta fără ca trupul lui să clatine picioarele gigantice – adică nu chiar gigantice doar tu ai imaginat ființe și mai înalte – deci să clatine picioarele gigantice care s-ar întinde de la nivelul asfaltului până la geamul prietenului tău din copilărie simte-te privilegiat tu nu vezi doar părțile genunchilor despre somn mai multe te gândești că totul va decurge de la sine și poate nu e chiar așa ai auzit și tu de niște viermișori care nu-și pierd memoria poate chiar ți-ai dori unul să-l despachetezi frumos dintr-un servețel alb el să-ți fie slujitor loial încât să-i poți ceda o parte din corpul tău dar când va veni vremea să îndeplinească singura sarcină pe care i-ai cerut-o vreodată să știi că nu va rata cu delicatețe îi ții talia între degete și îi explici care este drumul său el chiar pare să înțeleagă încă urcă pe gât reperul lui este artera puțin umflată pătrunde ajunge la memorie de acum își începe datoria când va suna alarma nu va coborî pe bară rotindu-se ca pompierii americaniera destul de dimineață încă nu eram obișnuit să simt căldura cu pielea mea și chiar și așa m-am bucurat puteam păstra speranța când am deschis ochii colțul hainei ei mă atingea și abia atunci am realizat cât de bună e o haină (în lipsă de altceva)

• 40 •


nr. 4/2013

zona nouă

am fost să vedem oamenii pe unii chiar i-am admirat ne-am dorit vitalitatea lor dar cum să le spunem asta le-am asemuit forța unei sticle de șampanie de calitate cu pluta încă nemișcată și noi suntem o sticlă de șampanie și noi suntem o sticlă de șampanie și noi suntem o sticlă de șampanie și noi suntem o sticlă de șampanie și noi suntem o sticlă de șampanie și noi suntem o sticlă de șampanie și noi suntem o sticlă de șampanie ș i noi suntem o sticlă de șampanie și noi suntem o sticlă de șampanie erai încă atât de derutată un bebeluș ar fi făcut glume pe seama ta ne-am gândit că nu-ți înțelegem drama dar ne-a bufnit râsul am încercat să croim drum prin lacul verde și plin cu ramuri de brad noi stăteam în față luminam aveam o poziție impozantă și elegantă eram un fel de napoléon dintr-un tablou celebru croiam drum dragostea noastră prin lacul verde și plin cu ramuri de brad salvam întreaga omenire e destul de târziu iar tu ne dansezi pe spate ceva ce noi ar trebui să ghicim căldura dilată caloriferele moderne și ele mocnesc ca lemnele în sobă nimic nu s-a schimbat și chiar și așa noi o să mai tragem de timp dragostea noastră astăzi soarele a strălucit galben precum bucățica de oglindă în care s-ar reflecta însuși el am ieșit din căbănuța încărcată și curbura cerului îmbrățișa curbura dealului cu mâinile ei albe încă nu a nins și este totuși atât de rece aici e totul destul de pustiu numai via o auzi cu încetinitorul cum crește gârbovită am pierdut calendarul și în zi de curățenie ne simțim în mijlocul unui covor rulat cu un pui de pisică care-și mișcă silueta sub oasele pieptului nostru e totuși bucuria noastră nu-l vom izgoni tocmai azi manierele lui sunt dintre cele elegante dar să știi dragostea noastră încă mai e loc pentru tine și nu-mi pot închipui că dragostea noastră nu se va lăfăi în siropul proaspăt și călduț al murelor exact ca o frunză de toamnă care n-are încotro

• 41 •


zona nouă

nr. 4/2013

ne-am gândit să le vorbim despre paradis cineva ne-a spus că asta poate fi destul de plictisitor și-atunci ne-am amintit de persoana aceea singură dintr-o după-amiază era cumva o notificare că nu numai noi urcam iar noi nu trebuia să depunem niciun efort știam că vom trece peste pădure peste zăpada înghețată știam că vom ajunge sus și că vom fi împreună ne doream neapărat o poză cu ei cu siguranță ne-ar fi fost de folos mai târziu când eram mai mici în toate filmele cu războinici ne era milă de cai acum că am crescut ne e chiar și mai milă de ei am găsit destul de inoportun să fim treziți în mijlocul nopții de respirația ei agitată și de mâna ei tremurândă însă mulțumim doar așa am aflat că avem și noi o oarecare influență suntem destul de mulți cu ideea asta experiment cuiva îi erau legați electrozi de încheieturi că-i era mai bine de la un anumit voltaj încolo

într-un și poate

am început iarăși să căutăm dar încă nu știm ce nu știm întrebările ei ne-au învățat metoda logică iar noi nu vrem să-i supărăm însă noi suntem compuși cum zicea cineva mai demult din întrebări și de abia ajungem la ele noi stăm aici de prea mult timp și ne-ar părea rău ca unul dintre noi să plece mai ales că acum am aflat că orice poate infecta chiar și tehnologia iar noi nu știm ce să credem și de asta nu prea credem dar sperăm în zilele ce vor veni că se va întâmpla minunea chiar dacă pentru voi pare ceva banal vă rugăm nu ne subestimați avem ochii roșii și ascultăm aceeași melodie de zile și luni acum somnul lui frost capătă sens și e destul de posibil să-i compătimim pe alții însă noi așteptăm minunea noastră vom trăi toți aici vom inhala praful străzilor și nu se va întâmpla nimic numai plămânii vor conștientiza ironia vor fi surprinsi si se vor pierde ca un începător în traficul unei metropole

• 42 •


nr. 4/2013

zona nouă

matei hutopilă n. 1987 la noi și aiurea, cînd dau de veceul murdar de căcat, unii oameni nu-l șterg și nici nu povestesc despre asta, alții îl șterg sau nu-l șterg, își fac treaba, dar apoi fac mare gură și tamtam, uneori chiar intră-n consiliul județean drept mari gospodari și mai sînt oameni care șterg veceul și nu spun nimic despre asta, aceștia sînt cei mai buni dintre noi

la noi și aiurea, cînd te uiți pe jos, vezi căcați dacă nu te uiți, calci în ei

• 43 •


zona nouă îmbrățișați eu așteptînd să-mi dai tu drumul tu așteptînd să-ți dau eu drumul

încolăciți eu așteptînd să-ți dai tu drumul tu așteptînd să-mi dau eu drumul

distopia veselia noi progresăm, standardizăm iar cînd mașinile o să poată face tot ce putem noi face noi nu vom sta cu pula la soare noi vom arde în cuptoare

drumuri-de-fier acel moment ciudat în care trenul se pune în mișcare

textu cu björk dacă vezi toate legăturile dintre medulla, mentula, mentosan, pe de o parte, și björk cu un tricou enjoy cock pe de alta, bine ai venit!

• 44 •

nr. 4/2013


traducere:

polina barskova

(în românește de claudiu komartin)

arturo sanchez (în românește de cătălina stanislav)

a.k. ramanujan (în românește de vlad pojoga)

jan wagner (în românește de krista szöcs)

zona cronică:

cronică de carte:

Andrei c. Șerban pentru o poetică a metalelor

Andrei c. Șerban câte ceva despre rame

nelu șerbu american experience cronică de teatru:

ioana vintilă 16 diapozitive


nr. 4/2013

zona nouă

polina barskova Polina Barskova e una dintre cele mai realizate şi îndrăzneţe poete ale generaţiei sale. S-a născut în 1976 în Leningrad (acum St. Petersburg) şi a început să publice poezii în ziare şi reviste de la vârsta de nouă ani şi şi-a lansat prima dintre cele şase cărţi în adolescenţă. A venit în Statele Unite la vârsta de douăzeci de ani pentru un doctorat la Unversity of California, Berkley, având deja o diplomă în literatură clasică la universitatea de stat din San Petersburg. Barskova trăieşte acum în Massachusetts şi predă la Hampshire College. O antologie a poemelor ei, “This Lamentable City”, a fost publicată la Tupelo Press.

• 46 •


nr. 4/2013

zona nouă

Voi încerca să trăiesc fără tine pe acest Pământ Voi încerca să trăiesc fără tine pe acest Pământ. Voi deveni orice obiect, Nu-mi pasă care – Voi fi trenul ăsta care prinde viteză. Voi fi acest fum sau un homosexual frumos râzând pe scaunul din față. Un trup omenesc este lipsit de apărare pe Pământ. E o bucată de lemn pentru foc. Apa oceanului îl lovește. Lenin și-l așază pe umărul său oficial. Și de aceea, pentru a nu suferi, spiritul omenesc trăiește înăuntrul vântului și înăuntrul lemnului și înăuntrul umărului unui mare dictator. Dar eu nu voi fi apă. Și nu voi fi un foc. Voi fi o geană. Un burete care îți spală părul de pe ceafă. Sau un verb, un adjectiv o să devin. Un asemenea cuvânt îți aprinde ușor obrajii. Ce s-a-ntâmplat? Nimic. Cine te-a vizitat? Nimeni. Ce a fost acolo nu poți șopti. Nu e fum fără foc, șoptesc ei. Voi fi un pumn de fum și cenușă peste acest oraș pierdut care e Moscova. O să consolez orice bărbat, O să mă culc cu oricine, sub carele greoaie, trase de cai, ale armatei.

Traducere din limba engleză de Claudiu Komartin

• 47 •


nr. 4/2013

zona nouă

Arturo Sanchez “Sálvanos y comprende que yo también soy un hombre santo”

Arturo Sanchez (n. 1990, Barcelona) studiază literatura comparată la ENS în Lyon (Franţa). Trăieşte între Franţa şi Spania şi are un website (www.palpitaiotlauri.com) cu tânărul poet spaniol Edgar Campos. Poemele lui Arturo au apărut pe platforme online, iar o selecţie va fi publicată curând într-o antologie. Este autorul a două cărţi de poezie nepublicate. În 2013 a co-organizat o serie de lecturi de poezie în Barcelona împreună cu Edgar Campos, care a fost intitulată „Poesía Ya”.

• 48 •


nr. 4/2013

zona nouă

Napoli

Naples, Naples, heart of the beast, lung of the city Napoli al gurilor acoperite de tartru, al gurilor de monstru, Napoli avortat în dimineaţa cristică şi latină Napoli al claxoanelor din creierul meu, chewing thirsty mouth of the beast in the void Pericolosa Napoli Napoli al tristeţilor de prinţese cu inimi albe albe albe imaculate zdrobite Alb ca un voal Alb ca Iisus Cristos, Napoli al Fecioarei Napoli al mulţimilor fără eroi dar cu dorinţe mari şi buze proaste şi grase care atârnă Napoli mamă furioasă, mamă murdară şi înfometată zi şi noapte, Gurile bărbaţilor şi ale urii tatutate cu mucegai braţele murdare ale Bărbatului de la aprozarul din via Chiaria şi vagabonzii cu kleenex din Santa Chiara Napoli miracolosa! Ia poemul ăsta scris pe patul celui mai apropiat hostel şi fără prietenii şi fără mizeria lui Whalid-Hristos care doarme pe patul de lângă îmbrăcat şi cu o bubă deasupra buzei Whalid, Whalid, you who are here to work, we believe in you, şi credem în sfânta ta absenţă atunci când scriem! Napoli al miracolelor şi al Hermafroditului de şaizeci de ani, burtos, blond, urât, de nerecunoscut, care n-ar trebui să fie dedesubtul boltelor elegante ale galeriei Umberto I Napoli al blestemelor de neînţeles Napoli în ascunzişul tău, Napoli în vizuina ta, Napoli sub piatra ta, Napoli format pe ouăle lui Virgil, dumnezeu e cu tine Napoli furios, Napoli al Prinţeselor în pericol unde am văzut cele mai frumoase şi mai singure şi mai teribile şi mai triste femei Napoli fierar al deformităţilor, Napoli surd şi chelnerul lobotomizat într-un container de gunoi Napoli al castelelor înconjurate de parcări şi gropi de gunoaie şi crocodili îmbălsămaţi căcat de la femeile grase şi fără dinţi

• 49 •


nr. 4/2013

zona nouă

Napoli cu Santo Domengo, Santa Clara, San Gennaro, Santa Lucia, Napoli fără somn, cum e noaptea la tine? Lello cinci stele, Lello fiul limfatic şi fragil al Irei zice „pericolosa”, dar noaptea mi-ai spune în şoaptă despre toate secretele tale. Napoli al fraţilor, al verişorilor şi al sângelui Napoli al respiraţiilor de dimineaţă, Napoli al uşilor din faţă, al seifurilor şi al aerului murdar, Napoli al caserolelor murdare, nu totul e pierdut. Napoli cu Whalid fumând pe geam şi cu greierii de noapte, nu totul e pierdut.

Anexă la Napoli Napoli, capelă spirituală a Occidentului, nu sunt decât mușchiul de pe dealul tău, dealul fericirii celor care se plimbă A fi vagabond în Napoli e ca şi cum ai fi vagabond pe Everest sau în Paradis, straniu şi invizibil printre îngerii Domnului Napoli al magazinelor închise şi afacerilor proaste ale unor poeţi şi mai proşti, care nu beau, cărţi vechi în italiană despre poţiuni de iubire gata să se topească de parcă ar fi cenuşa vreunui sfânt într-un relicvariu de oase şi sânge cu faţa lui Maradona Salvează-ne şi înţelege că şi eu sunt un sfânt Cu picioare de ghips şi de lemn ros de lilieci Şi vorbesc doar limba câinilor şi a statuilor Şi totul e perfect. Traducere din limba spaniolă de Cătălina Stanislav

• 50 •


zona nouă

nr. 4/2013

a.k. ramanujan A.K. Ramanujan (1929, Mysore - 1993, Chicago) a fost un poet, traducător, folclorist şi lingvist indian. Considerat o figură transnaţională, Ramanujan a publicat 7 volume de ficţiune (poezie, proză, dramaturgie) şi a tradus din/ în 5 limbi: tamilă, kannada, telugu, sanscrită şi engleză. Importanţa sa pentru cultura indiană este considerată majoră mai ales din 1990, când a publicat celebrul eseu “Is there an Indian Way of Thinking?”.

• 51 •


zona nouă Elemente de compoziţie

Compus, aşa cum sunt, ca toţi ceilalţi, din elemente de pe liste bine cunoscute, sămânţa tatălui şi oul mamei acumulând pământ, aer, foc, mai cu seamă apă, într-o masă purpurie, formând calciu, carbon, chiar aur, magneziu şi altele asemănătoare, într-un eu mișcător, prizonier în viaţă şi muncă, vise urâte, cu ochi care sunt capabili să vadă doar mişcându-se constant, constanţa lucrurilor precum Stonehenge-ul sau cireşii; şi cele unsprezece degete ale unchiului făcând umbre de raji, şi pisici, sâsâind, devenind degete din nou, expresia de panică de pe faţa surorii mele cu o oră înainte de a se căsători, o hartă datată din ziar a unui loc pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, poate nici măcar nu mai e acolo după revoluţii, în sudul Nairobi-ului, pe care o ţinea un prieten în paşaport, aşa cum alţii ar fi ţinut fotografia unei femei în portmoneu; şi leproşii din Madurai, bărbaţi, femei, căsătoriţi, cu copii, feţe de leu, raci pentru cleşti,

• 52 •

nr. 4/2013


nr. 4/2013

zona nouă

închegate pe umbrele lor de sub ochii împietriţi ai zeiţei dansului, nimic altceva decât stâlpi de sprijin, mişcându-se aşa cum nimic de pe pământ nu se poate mişca – eu trec prin ei aşa cum trec ei prin mine luând şi lăsând afecţiune, sămânţă, schelete, milenii de înregistrări fosile ale insectelor care nu rezistă mai mult de o zi, urmele corpurilor de muşte efemere, o legendă numai pe jumătate auzită într-un tren al jumătăţilor de oameni căutând o altă jumătate care fuge mereu printre tigrii de Muharram, zambile din apele cu crocodili, şi vieţile dulci, în derivă, ale sfinţilor epileptici, şi chiar acum, când scriu, pierd, mă descompun în elementele mele, în alte nume şi forme, timpuri trecute şi care trec fără timp, o omidă pe o frunză, mâncând, fiind mâncată. Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga

• 53 •


nr. 4/2013

zona nouă

jan wagner Jan Wagner (n. 1971, Hamburg) este un scriitor şi traducător german. A studiat anglistica la Universitatea din Hamburg, la Trinity College (Dublin) şi la Universitatea Humboldt din Berlin. Şi-a realizat lucrarea de doctorat despre tânăra generaţie a scriitorilor anglo-irlandezi. Printre publicaţiile lui cele mai importante se numără Probebohrung im Himmel, Guerickes Sperling şi Die Sandale des Propheten.

• 54 •


zona nouă

nr. 4/2013 hamburg - berlin

trenul s-a oprit în mijlocul pistei. de afară se pot auzi oamenii învârtind de manivelă. peisajul rămâne nemișcat asemănător imaginii de dinaintea celei de-a treia lovituri a licitatorului un sat se mută cu ziua. în grupuri copacii cu gluga închisă. câmpuri dreptunghiulare, harta e un joc gigant de solitaire. în depărtare două mori de vânt sondează cerul: dumnezeu și-a ținut respirația

vilanelă de toamnă

zilele trec în funcție de lumină o oră durează cât zece minute copacii își joacă ultimele culori în cer se schimbă pozele scenei prea repede pentru micuța dramă din fiecare zilele trec în funcție de lumină haina ei gri te separă de aer, un tablou de carton pentru o viteză ca asta copacii își joacă ultimele culori fereastra albastră de culoarea ghetii – din cartea despre vreme televizoarele urmele apăsate ale degetului mare. zilele trec în funcție de lumină, parcurile goale, iazul: acolo sunt rațe invizibilele obiecte rostogolite copacii își joacă ultimele culori. și una, aranjată cu trei floarea-soarelui scanează întunericul, trei puncte negre pe galben zilele trec în funcție de lumină copacii își joacă ultimele culori. Traducere din limba germană de Krista Szöcs

• 55 •


nr. 4/2013

zona nouă

pentru o poetică a metalelor Andrei C. Șerban Am putea să speculăm la nesfârșit conotațiile cuvintelor obsedante ale unui scriitor, cu atât mai mult cu cât acestea, prin simpla lor menționare, mizează pe concretizarea unui univers poetic inedit și cuceritor prin stranietatea sa. Astfel, am putea crede că prin titlul celui mai recent volum al lui Claudiu Komartin, cobalt, autorul fie încearcă să recupereze o tradiție deja impusă de poeții metalelor (Bacovia ori Coșovei), fie se bazează pe o amprentă imagistică prin ale cărei inflexiuni albăstrii cititorul trebuie să-și găsească propria lectură, fie marchează trecerea dinspre o poezie aflată sub semnul carnalului, al sangvinicului, spre o lirică a mineralului, a unei conștiințe meditative, catabatice. Oricare ar fi însă motivația care angrenează mecanismele poetice, putem fi siguri că acest volum reprezintă una din reușitele poeziei actuale, oferindu-ne un spectacol imagistic impresionant care, prin dispunerea tripartită a perspectivei, înglobează o paletă cuprinzătoare de trăiri. Cele trei structuri pe care se concretizează întregul volum marchează trei registre temporale autonome, dar care converg spre o dimensiune socială unitară. Perspectivele se estompează, culminând în final spre o lirică impersonală, metalică, a unei voci lipsite de trup. Prima parte a cărții, dedicată unei corporalități translucide, din care nu lipsesc inserturile (pseudo) biografiste, este plasată mai mereu într-un registru al trecutului. Imaginile se învăluie în ceață, iar trupurile sunt prezente suficient cât pentru a le remarca absența. Prezentul servește doar ca punct de reper, dar nu generează niciodată materializarea unui

• 56 •

discurs dominat de senzorialitate. Totuși, în volumul de față, cititorul nu se confruntă cu o rememorare, deci cu o transpunere autentică într-un registru al trecutului, ci mai degrabă ia contact cu dimensiunile unui trecut latent, definit prin totalitatea scenariilor virtuale care, la rândul lor, concretizează o identitate veridică: „Mi se părea că ceva pândește / sentimentul că viața ar fi putut fi o întâmplare perfectă // când muzica umple căminele celor blânzi celor / cu mâinile calde / așteptam tăcuți lângă pod / /cădea o ploaie de mai/ // am fi putut întinde o mână ceva / (salvatoare) // doi ochi albaștri / discreți și cumsecade // și glasul acela familiar / șoptindu-ți // totul pare atât de firesc / ca întotdeauna când nu cunoști adevărul” (Cortázar Blues). Acest timp al lui ar fi putut fi, sub care este plasat primul capitol al volumului, nu subminează însă percutanța confesiunii poetice. Renunțarea la registrul trecutului dominat de autenticitate în detrimentul unei virtualități identitare se manifestă aici sub forma unui exercițiu de extimitate care înglobează imagini desprinse dintrun discurs oniric: „În august, imaginile cu mine se voalează. / Mă trezesc, mă ridic din scaunul cu rotile / și ard. Mă gândesc la noi, / cum mergeam alături și nimic nu / near fi putut atinge / în adânc lacul subteran sclipește / semințele au germinat în tăcere / am putea adormi la marginea lor.” (Imagini de august). Aici-ul poeziei scrise, altădată, cu sânge devine acolo-ul acestei lirici care a obosit să mai sondeze o identitate precară într-un prezent haotic: „niciodată liber niciodată eliberat / de tine nu plânge / ce rost are să plângi e atâta lumină // am fost


nr. 4/2013 acolo am încercat să simt” ((doar un cântecel pentru autiști)).

Al doilea segment al volumului, închinat unui prezent straniu, al alienării, care concentrează partea cea mai densă a cobaltului, pendulează între înstrăinarea unei identități biologice și înstrăinarea unei existențe sociale. Fără să se ferească pe alocuri de acordurile patetice, textul configurează o dimensiune extraorganică, atingându-și apogeul prin versul care poate fi lesne considerat cheia de boltă a întregii construcții lirice: „și vom lăsa mașinile să plângă-n locul nostru”. Cu toate acestea, cristalizarea (a se citi mineralizarea) viziunii poetice culminează în ultima parte a volumului, prin desființarea biografismului și, totodată, a dimensiunii biologicului. Trecerea dinspre eu spre acel noi generic se produce brusc, materializându-se în cel mai puternic poem al cobalt-ului – Poem pentru cei de pe urmă. Scrisul, privit ca act al manifestării unei identități creatoare, își pierde puterea confesivă și vaticinară. Sterilitatea la care este condamnat îl obligă să constate declinul unei lumi pe care ar fi trebuit să o salveze. Spre deosebire de volumele anterioare, cu precădere Circul domestic, unde actul (furibund, anabatic al) scrierii servea ca modalitate de îmblânzire a unor forțe extrasociale, în cobalt, scriitura nu mai reprezintă decât un soi de artefact

zona nouă ineficient, un handicap necesar, folosit din reflex pe post de instrument al sondării mecanismelor deficitare ale societății: „Am stabilit cândva o regulă strictă: să ne / devorăm între noi numai în caz de calamitate, / dar și pe aceasta am încălcat-o de prea multe ori. // Cei mai zeloși în distrugere au inventat bresle / și zeități, culte cumplite care să le justifice crimele. // Alții, sub pretextul că lărgesc lumea, au pus dinamită / în toate colțurile ei. // Sârma ghimpată a fost mereu de partea lor / de partea lor cruzimea, organele amputate. // În locul lumii pe care o visasem, un câmp de proteze / în flăcări.”. Interesantă este paternitatea înstrăinată a prezentului poem social; această confesiune care surclasează o convenție auctorială preexistentă posedă răceala (metalică?) și impersonalitatea unui discurs asemănător scrierilor sacre. Vocea generică, fără trup, care pune în scenă marele final descinde dintr-un univers al postumanității, al antibiologicului, iar viziunile sale eschatologice nu mai vin să compenseze printr-un contrabalast imagistic, ci doar pentru a pastișa formulele predeterminate ale textelor biblice: „Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic // Cei ce-au jelit vor jeli până le vor seca inimile // Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă / pe toată întinderea lui, pământul va fi otrăvit (...)”. La fel de simplu ca o picătură caldă de sânge prelingându-se de-a lungul tăișului. Cameleonic și, deci, fermecător prin reconfigurarea unei noi poetici a metalelor, volumul lui Claudiu Komartin impresionează și șochează cu această lirică închinată unei răceli dogoritoare, autorul oferindu-ne prin al său cobalt una din cele mai percutante experiențe poetice ale momentului. Claudiu Komartin cobalt Casa de Editură Max Blecher, 2013

• 57 •


zona nouă

nr. 4/2013

câte ceva despre rame Andrei C. Șerban Citind titlul unuia din cele mai recente volume de debut din sfera poeziei actuale, cântec de leagăn pentru păpușa cu pleoape căzute de George Floarea, am anticipat oarecum grija autorului pentru concretețea și percutanța imaginii. Iar așteptările mele aveau să fie, într-o bună măsură, confirmate. Cu toate acestea, din cauza unei percepții eronate pe care autorul și-a însușit-o cu privire la autonomia imaginii, experimentele picturale inițiate în prezentul volum ajung de cele mai multe ori să se autosubmineze. Din păcate, autorul, în încercarea de a concretiza o mai bună înțelegere a discursului, atentează la claritatea imaginii poetice; astfel, faptul că George Floarea nu lasă imaginile să vorbească prin ele însele devine marele dezavantaj al volumului de față. Acest lucru este cu atât mai iritant, cu cât se poate lesne observa că sensibilitatea și intuiția autorului sunt canalizate spre un câmp imagistic cu un potențial mare. Altfel spus, George Floarea are flerul care îl îndeamnă să caute imaginea în locul potrivit, dar neîncrederea în propriul discurs (sau poate chiar în empatia cititorului) îl îndeamnă mai mereu să suplimenteze textul cu o nota bene care vine să elucideze paleta de sentimente angrenate în conturarea textului. Tehnica neinspirată pe care autorul o folosește este similară cu atitudinea unui colecționar de artă diletant care, aflat în fața unei pânze de o frumusețe aparte, simte nevoia de a-i atașa o ramă aurită și încrustată cu pietre scumpe, la care, eventual, se adaugă și niște ornamente în stil baroc, cu scopul de a potența impactul vizual. Nu mai este nevoie s-o spun, efectul tinde să fie unul advers. Și, că tot am ajuns

• 58 •

la această paralelă între poet și colecționarul de artă, să vedem și un exemplu concret din volumul cu pricina: „imaginea unei femei rotindu-se în jurul pomului / vechiul cântec de leagăn pentru păpușa cu pleoape căzute / printre narcise și ocheadele trecătorilor / după atâta timp încă îmi stăruie în minte / ca un tablou dintr-un muzeu bombardat” (memento). Iată cum imaginii puternice și de o sensibilitate aparte definite în primele trei versuri, autorul simte nevoia de a-i adăuga o explicație suplimentară, o contextualizare printr-o comparație care invocă un câmp semantic al violenței, pentru a spori efectul pe care aceasta trebuie să-l aibă asupra cititorului. George Floarea nu pare să înțeleagă că o imagine își este


nr. 4/2013 suficientă și, astfel, în mai multe rânduri, compromite simplitatea și percutanța unor structuri poetice demne de un haiku, prin încercarea de a îngroșa tușele tabloului. La fel se întâmplă și când vine vorba de atmosfera degajată de text. Să vedem un exemplu: „din locul ăsta adunăm multă iarbă pentru porc / rar trece cineva / îmi spui că îi plac știrul și rochița rândunicii // te întreb de ce pe cruci nu scrie nimic / sunt dintre cei care și-au pierdut până și numele / îmi șoptești când soarele e ascuns după un nor” (străulești). Neîncrezându-se, iarăși, în tensiunea degajată de versurile sale, autorul își propune să ne facă să conștientizăm că, de fapt, (trebuie să) ne confruntăm cu o atmosferă sumbră și, de aceea, plasează în versul final ingredientele necesare unei atare formule. Astfel, pentru că își propune ca nouă, cititorilor, să ni se facă pielea de găină cititndu-i textul, poetul ne vine în ajutor și tinde să accentueze gravitatea cuvintelor sale, menționând că acestea sunt șoptite și nu oricând, ci doar în momentul în care umbra se abate asupra pământului. Din păcate, și de această dată, tensiunea este înlăturată, tocmai prin încercarea aproape agresivă a autorului de a concretiza un decor adecvat simțămintelor degajate. Când vine vorba de dramatism, lucrurile nu stau diferit. Astfel, textul de pe altă poziție, deși reușește să consolideze o imagine puternică în prima strofă („în spatele geamului / se întâmpla ceva ce nu puteam distinge / printre florile de sticlă / când a ieșit el / am avut un scurt răgaz / cât să văd vasul cu apă și sânge / un pui de șobolan / pe o grămadă de pansamente murdare / și vocea mamei vrând să mă liniștească”), partea corozivă nu ezită să apară. Iată a doua (și ultima) strofă a poemului: „mi-a trecut câteodată prin minte / că poate ar fi fost mai bine / să fiu eu cel aruncat la canal / el(ea) poate s-ar fi bucurat mai mult ca mine / ar fi înfruntat de pe altă poziție mizeria”. Nici aici, imaginea din prima strofă nu pare să-i fie

zona nouă suficientă poetului; iar nota bene nu întârzie să apară. Dramatismul conturat în prima strofă este, astfel, subminat de victimizarea ostentativă expusă în final. Autorul nu are încredere în puterea imaginii și, deci, în viziunea lui, tabloul trebuie asezonat cu o ramă pe măsură. După ce își divulgă sursa de inspirație – David Lynch –, autorul se avântă în conturarea unui univers straniu, la limita coșmarului. Începutul este, așa cum ne-am obișnuit, promițător: „pasiunea are forţa / de a ucide oamenii cu mâinile goale / sentimentele ies printre gratii / libertatea e un piton tăbăcit” (american fire). Cu toate acetea, ultima strofă vine iarăși să ne tragă de mânecă și, cu minima doză de didacticism care o definește, ține morțiș să ne (re)amintească: „toate animalele sunt diforme / totul arde pervers / happy-endul unui mare poet / într-o cu totul altă lume”. Notele explicative din final sunt, încă o dată, de prisos, iar neîncrederea în propriile imagini iese din nou la iveală, prin încercarea fățișă a autorului de a accentua decorul cu noi tușe care să confere textului o atmosferă prielnică. Nu vreau să închei pe o notă (bene) pesimistă. Și nu zic asta ca pe o simplă gratuitate. George Floarea a atins maturitatea imagistică, însă lipsa de încredere în propriile texte îl face să compenseze într-un mod contraproductiv discursul poetic. Cu alte cuvinte, că tot ne place să facem comparații, tablourile lui George Florea poartă niște rame mult prea grele. Dar la asta se poate lucra, fără prea mare bătaie de cap. George Floarea cântec de leagăn pentru păpușa cu pleoape căzute Casa de Editură Max Blecher, 2013

• 59 •


nr. 4/2013

zona nouă

american experience Nelu Șerbu

După răsunătorul debut pe care l-a avut Andrei Dósa cu volumul de poeme Când va veni ceea ce este desavârșit (distins cu prestigiosul premiu pentru debut Mihai Eminescu), sarcina acestuia în a reuși să mențină același nivel nu a devenit deloc una ușoară. A descoperi, a extrage, a spăla cu sârguință la râu și a cizela poezia (și nu numai), înseamnă a crea de fiecare dată o obligație în plus pentru volumul următor. American Experience, a doua încercare a autorului, continuă efortul de explorare a unei lumi pe cât de diferită de cea întrezărită într-un apartament la lumina televizorului, pe atât de nesupusă înțelegerii și asimilării. De asemenea, volumul ar putea fi inclus într-un mai lung ciclu de maturizare, începând de la arealul strâmt, domestic, dar crud al familiei prinse în sulul de linoleum, intrând fulgurant în superficialele clădiri de birouri și părăsindu-le pentru o spectaculoasă viziune suprarealistă, ajungând acum la conflictul identitar și însingurarea în mijlocul unei mulțimi străine de limbă și mentalitate, suficiente sieși. Volumul, atent construit din punct de vedere logic, cronologic, al limbajului și atitudinii care se mulează pe starea, statutul și vechimea românului aflat la muncă în State, rămâne fidel temei pe care o abordează, formulând astfel o importantă prima diferență față de Când va veni... . Aici avem conturată o poveste cu început („prima zi”) și sfârșit („to jfk please”), construită pe trei vârste, văzută din trei perspective ce coincid cu cele trei părți ale cărții, cu o acuratețe a detaliilor folosită deseori ca remediu împotriva întregului. Tema, a alienării outsider-ului într-o „societate a abundenței” (minunata lume nouă), e bine

• 60 •

exploatată și ridică din acest punct de vedere volumul peste primul. Evident, în spatele afișului găsim o Americă bine divizată social, cu indivizi extrem de strict educați și plictisiți în interiorul limitelor lor. Deși Andrei Dósa depășește acea auzită undeva trăsătură a poeziei românești de a fi de interes local, ștampilată ca marfă est-europeană și tratată așișderea, ceva minimizează forța și expansiunea lirică a acestei experiențe americane. Dar să vedem. Cu prima parte, American Experience, aflăm locul și condițiile de muncă ale personajului – spălător de vase într-un restaurant: „ghemuit lângă mașina de spălat vase / râcâiam resturile prăjiturilor din tăvi / saliva mea era un fel de pre-wash liquid pentru vase / pantalonii îmi alunecau / fesele luminau bucătăria dulapurile ei de inox / hotele înnegrite de fum frigiderele”. Ca într-o ticluită antireclamă, vedem din start răsturnate motto-urile fericite care ne alimentează psihoza emigrării, înțelegândune rolul, rostul și prioritățile: „am zis bună și ce faci hello și what’s up / ospătărițelor apoi am renunțat /.../ iar ele / își despleteau părul și se prindeau de mâini / dansau în jurul bacșișurilor babane / în jurul yachturilor insulelor / cluburilor și plajelor în jurul fiilor de șefi”. Începutul: poetul e deocamdată curios și fotografiază, copilărește, mica lume prea puțin complicată, dar îngrozitor de eficentă a culiselor acestui restaurant oarecare, fără specific, fără vreo calitate, concentrată doar pe bilanțul sfârșitului zilei, pentru șefi și angajați deopotrivă. Mecanismul funcționează repede și bine cu primitivul dezinteres al inventatorului de a fi construit această mașină de tocat neselectiv – îți macină mâna scăpată înăuntru la aceeași


nr. 4/2013 viteză și standard calitativ. Perversitatea constă nu atât în lipsa instrucțiunilor cât în, dimpotrivă, existența unora legificate cu fervoare religioasă – precum, de exemplu, no man left behind. Românul va găsi până la sfârșitul acestei părți că alternativele no American left behind și no rich man left behind merg mult mai bine luate împreună: „cei de aici se gândeau la bani când au murit / ... / aici banii sunt garanția că viața va reîncepe / după ce vor strânge suficienți”. De partea angajaților, pentru echilibru, nici loialitate, nici prietenie, nici altruism nu există. Ce reușește la fel de bine Dósa este sugerarea modelului social din restaurant ca fiind o lupă pusă la întâmplare peste modelul întregii Americi, la fel cum o privire atentă peste dolar relevă multe cifre minuscule care formează valoarea bancnotei. Starea protagonistului degenerează ușor, dar inevitabil, pe măsură ce îi e tot mai greu să se integreze, chiar dacă din timp în timp revine la scopul prezenței lui acolo (salariul, întoarcerea cu niște bani acasă) ca la un refugiu. Chiar dacă mai există și alți români – intrați în același carusel work & travel sau nerăbdători să preia accentul, chiar dacă un joint încearcă să înlocuiască o îmbrățișare. Și dacă numărătoarea zilelor ajută mai puțin, bacșișul, paraii, miarele pot căpăta un sens. Tocmai de aici conflictul interior, care se întâmplă în spatele zilelor de lucru, fără știința mâinilor scufundate în zoaie, rar semnalizat de imaginea fadă din oglindă sau de amintirea făcută din carne a vreunui prieten, tovarăș de skandenberg: „nu simt textura pielii lor / nu țin minte glumele de ieri / nu am făcut scander cu nimeni / trăiesc cu impresia că ne citim replicile / de pe prompter // îmi lipsesc prietenii / momentul ăla unic / când ne luam la trântă / și ne tremurau brațele / din cauza efortului / scurtul moment când / împingeam cu aceeași forță / când pufneam în râs / uite mă la ăsta! / înainte să încerce vreunul o schemă”. Mediul esteaproapecazon, disciplina e scrisă cu font mare în fișa postului: „aici se fac corecții zilnice / ca totul la tine să ți se să pară perfect / aici se reglează tonul vocii /

zona nouă coordonatele următorului pas”. N-ai spune că ești in State? Ba da, tocmai în State ești, această politică a controlului scurgându-se necontrolat pe lângă promovatele culori ale fericiri americane, subminându-le. Însă e evitată cu atenție căderea în capcanele relfecțiilor etice, ideologice, economiconaționaliste, precum și viziunile clișeice dinspre sau la adresa vieții de peste ocean. Andrei Dósa nu ține cu orice preț să ne repete că trăiește o exeriență specific americană (mențiunile apar strict unde economia textului o cere), salvând astfel volumul de tezismul unui alt balcanic deștept. El descrie, aparent candid, ce vede, ce simte, momente decupate din zile alese la întâmplare sau rezumate ale trăsăturilor dominante, cu un acut sentiment al neapartenenței. Desigur, transpare atitudinea lui față de acestea, dar așezată cu grijă, nevinovat, ba într-un final de poem, ba sub câte-un morman de tigăi pe care prăjeala a apucat să se întărească. Și, pentru că am ajuns la tigăi, ce altceva în afară de ele ar putea reprezenta cea mai mare oroare a unui spălător de vase într-un restaurant? Cu cât cureți mai repede, cu atât burțile turiștilor „europeni, japonezi, americani” înfulecă mai repede și lupta devine tot mai inegală. Resemnarea cu vidul memoriei în transformare către un vid de tonomat este tot mai aproape: „un singur spălător de vase după-masa / revolta vine în valuri din ce în ce mai mici / în spatele meu flăcările ling hota / bucătarii îmi vor arunca zeci de tigăi / orezul special de la uncle benz / spaghetele lipite de fundul tigăilor / peștele prăjit toate mâncărurile lipicioase pe care / ți le poți imagina resturi fosilizate forez / în adâncimea straturilor geologice de prăjeală / mi-e frică de tigăi”. În mod clar Dósa a ales ca această primă parte să nu sufere prea multe stilizări, să exprime în mod cât mai autentic, mai viu, decorul și postura marginalizatului, prins într-o muncă tâmpă, fără ieșire, prins întrun proces bine plătit de lentă degradare. Partea înâi din American Experience are, cu toate acestea, două minusuri: o ironie prea firavă și, în relație cauzală, uneori o prea enunțată postură de victimă. Ceea ce dă

• 61 •


zona nouă anumitor poeme un ton plângăcios, patetic care are un sens major în tematica emigrării, nu însă și în scenariul unui contract de muncă pe patru luni. Exemple: „rugăciunea trupului vibrează în piept, în nervi, în plex”; sau: „ești la bordul unui transatlantic /.../ și nu mai știi / ce să faci cu batista / să o fluturi spre cei ce așteaptă pe mal / sau să-ți ștergi lacrimile / ești înghițit de un val de turiști / înarmați cu aparate foto hărți și mulți bani / care vor să se pozeze lângă statuie / să se urce pe ea / și tu trebuie să le torni apă în pahare / trebuie să speli vasele după ei”; sau, ultima (dar ar mai fi): „te pierzi de tine și nu te caută nimeni / acolo departe / în tine / aproapele meu”. Parcă mi-aș fi dorit să aud un: „eram cu mama când a căzut pe stradă/(...)/mi se făcuse rușine cu ea/i-aș fi strigat/ridică-te femeie ce dracu! te vede lumea!/dacă atunci aș fi avut mușchi și umeri tatuați cu sirene/și maria te iubesc/aș fi smuls-o cu brutalitate de pe jos”, din Când va veni... . În partea a doua a volumului, Ultimul party cu americani, mai scurtă (deci mai puțin intensă în impresii de-a lungul experienței), încă de la primul poem minusurile enunțate mai sus sunt remediate și eul liric se liniștește, amănunt observabil chiar și din titlurile poemelor. Cauza principală: restaurantul cade într-un plan secundar (sau începe să fie fentat psihologic), iar accentul se mută pe problema socializării (români, americani) și pe observație: „am rearanjat stiva de vase murdare să pară mai puține /... / spălăm strictul necesar / astfel încât nimeni să nuși dea seama”. Forma și stilul nu se schimbă cu excepția unei fracțiuni de proză inserată la final, care va și face trecerea către ultimul capitolul al volumului. Febra consumeristă, vânzarea corpului și-a minții, detașarea, ușoara ironizare a stas-ului american sunt punctele cheie ale părții. Aici se întrerupe definitiv legătura cu vasele murdare și America pe interior, poetul urmând să devină pentru o lună turist. În Nueva York, ultima parte, memoria revine, acțiunea încetinește, poezia câștigă teren și poetul își recapătă

• 62 •

nr. 4/2013 suflul bășcălios. Interferențele din primele părți sunt refuzate (un plus), iar personajul, turist în miticul, enormul, cosmopolitul New York, devine un contemplator (așadar o poezie statică, imagistică, miniaturală uneori): „țevi de aerisire în culori psihedelice peste gurile de canalizare 8 milioane de povești hulă puternică pe undele cerebrale (mingle) clădiri îndesate cu explozibil în stare gazoasă încărcătura de lumini detonate la intervale regulate giulgiul de neoane al orașului nu cade niciodată”. Tunelul din bucătăria restaurantului (sau bucătăria din tunel) nu a avut așadar un caracter funest, irumpând într-o poezie concentrată în diferite forme, amestecată ca aspect, exprimare și limbaj precum orașul, pe care încearcă să îl surprindă. Prea scurtă această parte, mai ales aceasta, considerând că subiectul – opus aproape față de cel din prima parte – e foarte ofertant, chiar dacă din alt punct de vedere: Andrei Dósa nu a admis să se lase derutat și, prin discursul controlat, nu a coborât prea adânc în seducătorul și înspăimântătorul New York, preferând – după câteva imagini, de detaliu sau panoramice, nu toate fascinante – un colaj poetic ce, bănuiesc, are rolul de a-i transmite indirect impresia. Însă tocmai experiența personală contează, entuziasmul, hoinăreala, pierderea de sine, dezorientarea sau tulburarea în fața marelui oraș. Integral, experiența are logică și e bine dusă până la capăt, într-un crescendo și un descrescendo simultane ca intensitate și interiorizare, demonstrând maturitatea poetică a autorului. Însăși construcția volumului poate avea rolul unei evoluții (nu numai) spirituale: de la observarea muștelor de pe încălțări la contemplarea unui graffiti cu Che Guevara și Bob Marley sărutându-se, de la o muncă îngustă și neîntreruptă la timp pentru cunoaștere, de la un cadru restrictiv și frustrant la posibilitatea oricărei direcții, în fine – de la alienare la stimă de sine. Cu toate acestea, American Experience nu are forța primului volum. Experimentele de limbaj sunt mai puține, imagistica mai cuminte, efectele obținute


zona nouă

nr. 4/2013 sunt mai facile (ca acel exercițiu al scobitului în nas din Când va veni...) și nu pe deplin asumate, cum ar fi acesta: „fază tare să fie unu care nu cheltuie / niciun dolar în state să mănânce de la alții / să nu plătească chirie să se ducă la supermarket în fiecare dimineață să se dea cu deodorant / în fiecare dimineață cu altul / să se întoarcă în românia și să-și cumpere un logan”. Apoi, dramatismul explicit uneori, parcă studiat, nu avantajează poemul: „acceptă totul / ai ajuns sub copitele calului din reclama / la țigările marlboro”, precum

inserțiile unor construcții ca „aici e înainte să fi fost cuvântul” într-un scenariu realist îi scad acestuia din verosimilitate. Daca Andrei Dósa a putut crea imagini fascinante dintr-o ambianță de apartament și un sul de linoleum, dacă a făcut să galopeze prin București „pur sânge arabi printre boschetari cu biciclete portocalii”, ce ar fi putut face cu New York? Andrei Dósa American experience Cartea românească, 2013

16 diapozitive Ioana Vintilă 1. Dezinfecţia Insula condusă de cai (Houyhnhnms). Cai raţionali, puri, imaculaţi. Nechezat continuu şi freamăt. Comuna idilică, patriarhală. Invazia. Oameni cu halate, cu pompe de stropit. Ploaia de dezinfectant asupra cailor. Fuga. Murdăria se vede pe alb. Scapă cine poate.

2. Convalescenţa Gulliver îşi spune „necrologul” în timp ce rătăceşte în convalescenţă. S-a întors din insula cailor şi a yahoo-ii-lor. Scaunul cu rotile, infirmierii care-l spală. Familia care-l priveşte în ochi şi vrea să-l creadă. Dar nu poate. Chinul cinei cu soţia cu care nici măcar nu poate schimba două vorbe. Scârba faţă de oamenii care spun că înţeleg, că totul va fi bine, cândva, cumva. Gesturile reticente ale mâinii femeii care-şi hrăneşte soţul cu linguriţa. Bătrâneţea şi moartea plutind pe paturile cu cadre metalice.

Flash#1 Tumori ale liliputanilor în jurul diferitelor organe. Incizia. Făina (puroiul) strecurat şi strâns cu mare grijă. Liliputanii care se înghesuie să guste, să simtă, să se vindece sau, pur şi simplu, să apuce ceva. Gesturile scurte, rapide şi frenetice ale omuleţilor îi aduc aminte de Anglia. [Stop cadru. Un copil în cămaşă de noapte trage un căluţ de lemn. Se plimbă cu el pe toată scena. Pasivitatea în faţa freneziei.] Instantanee cu bătrâni care, de la 80, 90 de ani sunt consideraţi ca şi morţi.

3. Placenta Femei îmbrăcate multicolor, cu coşuri împletite pe capete. Una dintre ele naşte pe cale naturală, într-o găleată, un făt cu o fizionomie şi o culoare anormale. Exerciţiile de contorsionism ale femeilor care încearcă să distragă atenţia de la plânsetul copilului.

• 63 •


zona nouă Lăcomia cu care numără nişte bani găsiţi accidental. Instaurarea noii ordini nu are nevoie de cezariană.

4. Cina Mese şi ustensile medicale sterile. Bebeluşi nou-născuţi aşezaţi cu grijă pe mese, o linie de producţie. Asistenţii care se asigură că totul este în cea mai perfectă ordine. Bucătarul îşi scoate cuţitele din servietă şi începe să le ascută. Examinarea atentă a bebeluşilor. Alegerea. Uciderea fătului şi extragerea inimii. Gătirea inimii pe grătarul electric. Copiii de până într-un an sunt cei mai delicioşi şi hrănitori, mai ales iarna. Copilul cu căluţul de lemn mănâncă inima cu furculiţa. Oamenii mănâncă orice le este dat de cei „de sus”, fără ca măcar să mai mestece.

5. Raticidul Doi şobolani uriaşi. Care caută de mâncare. Care scotocesc fiecare colţişor al scenei. Care se miros unul pe altul. Care şi-o trag. Băiatul îi pune la pământ. Șobolanii se ridică, îşi scot măştile şi pleacă. Primitivismul din societate + nelipsitul bal mascat. Flash#2 Joaca lui Gulliver cu liliputanii după o cortină transparentă (ca tot contextul social-politic din Anglia vremii aceleia, de alfel). Umbra protagonistului este mult mai mare. Cu toate astea, uriaşii cad cel mai repede.

6. Prostituata Corinna, târfa din Covent Garden. Cea mai uzată târfă din Covent Garden. Unsă cu ceva lipicios. În locul perucii, i se pune o coroană de spini. Corinna stă ascultătoare. Doi domni îi povestesc viaţa de noapte. Francheţea cu care-i este povestită viaţa o lasă impasibilă. Corinna părăseşte scena cu

• 64 •

nr. 4/2013 doar un pantof în picior. În Covent Garden, niciodată n-a fost o doamnă mai curtată. Coroana de spini îi înroşeşte faţa. Corinna e martira oraşului.

7. Castrarea În spatele cortinei de nailon, instantanee cu yahoo-ii. Pe fundal, Gulliver, care condamnă omul pentru slăbiciunile lui. Yahoo-ii ar trebui să fie castraţi, să dispară toţi. Au obiceiuri groteşti, iar nişte măgari ar fi mult mai de folos decât ei. (Yahooii sunt, desigur, portretul celor de acasă, al englezilor, deveniţi nişte marionete ale partidelor politice Whig şi Torry).

8. Fauna Decor integral negru. O masă lungă. Femei liliputane (partea de la talie în jos, acoperită de faţa lungă de masă; în mâini, pantofi cu toc; în spatele lor, bărbaţi în negru care le coordonează mişcările mâinilor, care vorbesc în locul lor; mimica liliputanelor, paroxismul scenei). Acestea ţintesc bărbaţii cu precizia unei păsări de pradă. Se ceartă pentru ei (efectul domino). Corinna, prostituată liliputană. Înjunghiată în timpul serviciului. Corinna are doar o rană superficială. Îl împuşcă pe atacator. nimeni, nimeni, nimeni nu-ţi poartă de grijă, dacă nu-ţi porţi tu.

9. Camera de joacă Grupuri de liliputani. Pământul se clatină sub ei. Se apropie Gulliver. Într-o cutie, reprezentări în miniatură ale fiecăruia. Gulliver e un copil, se joacă. Îi face să se mişte cum vrea el. Un fel de oamenii mari, aflaţi la putere, fac tot ce vor din ceilalţi.

10. Foamea


nr. 4/2013 Flash#3 Copilul se roteşte pe căluţul lui de lemn. Yahoo-ii sunt cele mai lacome fiinţe. Mănâncă orice şi oricât, până stau burţile să le plesnească. Le place să înfulece mai ales ceea ce fură. Josnicia englezilor la scară mai mică.

11. Marşul Oameni în costume, cu serviete. Mărşăluiesc. Mărşăluiesc încontinuu, în toate direcţiile. Poţi fugi, dar nu te poţi ascunde. Conflictul fratricid dintre liliputani: din care parte să fie sparte ouăle. Se aşază toţi pe jos, cu privirea ţintă şi acuzatoare către copil, mănâncă fiecare câte un ou. Alinierea. Privirile & zâmbetele sarcastice, dar înţelegătoare. Pur şi simplu, întotdeauna vor exista unii care nu se vor integra niciodată.

12. Polimorfismul Satira politică depăşeşte aici pragul maxim. Oamenii în costume încep să cânte, pe mai multe voci, chiar dacă au un singur spectator. Metodele de persuasiune sunt infinite.

13. Grădina zoologică Feedback din partea lui Gulliver. A fost epuizată până şi ultima metodă de persuasiune. metamorfoza în fiinţe patrupede, care rag, care se târăsc, care de abia așteaptă să-şi atace prada. Când dulciurile îţi sunt refuzate, violenţa rămâne singura alternativă de convingere.

14. Arena Asemenea primatelor, începe lupta pentru teritoriu, pentru putere. Luptă care nu mai e doar una de cine-reuşeşte-să-fraiereascăpe-cine. Diplomaţii se iau la bătaie, îşi smulg hainele de pe ei într-un dans sălbatic, halucinant, uşor stângaci. se mânjesc unul

zona nouă cu sângele altuia. Finalul acestei runde. Îşi ia fiecare servieta. Alinierea. Chiar şi după măcel trebuie să arăţi bine. Marş spre culise.

15. Fuziunea Gulliver intră în scaunul lui cu rotile. NUVREAUSĂFIUYAHOONUVREAUSĂFIU YAHOONOVREAUSĂFIUYAHOONUVREA USĂFIUYAHOONUVREAUSĂFIUYAHOO Copilul i se cuibăreşte în braţe. Metamorfoza e completă. Eşti yahoo. Nu contează ce vrei tu să fii. Eşti ceea ce eşti. Te rugăm să pleci. Să te întorci la yahoo-ii tăi, dintre care ai venit. Eşti ceea ce eşti. Eşticeeaceeşti. Eşticeeaceeşti. Eşticeeaceeşti.

Eşticeeaceeşti. Eşticeeaceeşti. Eşticeeaceeşti.

16. Aplauzele Coordonat de Silviu Purcărete, „Călătoriile lui Gulliver” (sau, mai bine zis, exerciţiile scenice excelent executate de actorii Teatrului Naţional „Radu Stanca” – Ofelia Popii, Cristina Ragoş, Adrian Matioc, Cătălin Pătru, Adrian Neacşu, Raluca Iani, Veronica Arizancu, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Marius Turdeanu, Alexandru Mălaicu, Eduard Pătraşcu, Natalie Sigg, Serenela Mureşan, Ciprian Scurtea, Pali Vecsei, Corina Vişinescu şi copilul, Alexandru Nicoară - inspirate din opera lui Jonathan Swift), oferă o perspectivă fresh, insolită, abstractă, grotescă, care abundă de satiră a societăţii engleze din vremea autorului, dar care poate fi lesne aplicată societăţii actuale, de asemenea. Când se trage cortina, la sfârşit, cu mintea golită de tot, îţi rămâne în cap un singur gând: eşti ceea ce eşti.

• 65 •


nr. 4/2013

zona nouă

Miscellanea: mircea ivănescu lecția lui eminescu

daniel coman apropierea

modern poetry in translation: romanian focus portret mariana marin realitatea ca lume nouă krista szöcs

poeme în limba italiană (traducere de clara mitola)

poeme în limba engleză (traducere de Stephen Watts & Claudiu Komartin)

• 66 •


zona nouă

nr. 4/2013

lecția lui eminescu Mircea Ivănescu Articol recuperat din nr. 12/1981 al Revistei Transilvania

Manuscrisele eminesciene reprezintă din mai multe puncte de vedere lecții, nu numai pentru învățăceii mai tineri sau mai evoluați care-și dedică, uneori cu prea multă nerăbdare, strădaniile unei cariere literare, ci pentru oricine ar fi înclinat să mediteze asupra actului creator și rosturilor gestului de cultură în general. Sigur, nu este vorba aici să reluăm constatările despre simțul foarte exact al valorii cuvântului scris care-l caracteriza pe acest poet (numărul imens de variante și cantitatea de poezii realizate, păstrate inedite din scrupul, vorbesc despre o onestitate a actului creator

parcă astăzi mult mai rară), și nici despre munca uriașă, exprimată prin miile de fișe, pagini de extrase, note și impresii de lectură (care arată că truda unui scriitor poate fi și fizică, nu numai morală). Ceea ce mi se pare, însă, că poate însemna o lecție actuală este cea desprinzându-se cu evidență din corpul de manuscrise în limba germană (care, de câteva luni, e prezentat întâia dată cititorilor noștri la îndemnul pasionatului eminescolog care este gânditorul Constatin Noica și prin dăruirea demnă de laude a germanistei Mariana Petrescu). Felul în care au și început să fie identificate, nu numai sursele unora din aceste extrase, ci mai ales utilizarea lor în operă de către Eminescu, vorbește într-un fel în cea mai mare măsură convingător despre cum trebuie înțeleasă fapta de cultură. Fișele aceastea, la prima vedere simple note de curs, extrase din cărți, citate, devin, când le punem alături de versurile care au ajuns acum parte integrantă din cultura românească, dovezi pentru faptul că un gest de cultură, creația, facerea unor valori omenești care este – nu numai în sens etimologic – poezia, pornește de la asumarea, confruntarea și valorificarea – în spiritul propriu al oricărui creator care aparține unui neam, unei istorii – tot a unor fapte omenești, așa cum și-au găsit expresia în cultură. Ne place să spunem și să repetăm că Eminescu este una din întrupările cele mai înalte și mai caracteristice ale spiritului românesc, și se cuvine, firește, s-o facem cu toată îndreptățirea, și să ne exprimăm uimirea – și mulțumirea – pentru felul în care sunete dintre cele mai autentice ale poeziei populare românești sunt făcute să vibreze în melodii la fel de adevărat proprii

• 67 •


zona nouă neamului nostru cum sunt și rapsodiile care ne fac să-l iubim pe un mare alt compatriot, născut tot într-un sat din același miraculos nord al Moldovei. Dar se uită parcă prea des faptul – adevărul – că, pentru a ajunge să scrie versurile atât de înșelător de simple din Ce te legeni… sau Revedere, pentru a deschide în fața ochilor noștri un peisaj atât de intrat în însăși ființa noastră de cititori în limba română cum este cel al răsăritului stelelor sub tremurul lunii din Scrisoarea III-a (versurile care au trezit entuziasmul exprimat parcă ditirambic, numai că de fapt doar exact, de atât de cumpătatul Maiorescu), pentru a exprima, literalmente, în sunetele unei doine tradiționale atât de scumpe poporului român, suferința unui neam care-a știut să-și afirme menirea istorică – pentru a face să vorbească și rănile, dar și constantele nepieritoare ale poporului pe care l-a iubit atât – și asta nu numai în poezia, să-i spunem romantic-populară, ci și în cea gravă, de complicată melodie a versului elegiac, și, de asemenea, în proza de-a dreptul prozaică a articolelor de ziar – Eminescu a trebuit să fie nu – sau nu numai – un simplu exponent al spiritualității specifice a unui neam cu năzuințele și istoria sa, ci un artist format, cu o conștiință foarte exactă a intențiilor și realizărilor sale artistice. Asta înseamnă, cu alte cuvinte, că a înțeles că pentru a crea o operă autentică, durabilă, și mai ales comparabilă cu cele pe care a avut prilejul să le cunoscă în anii formației, trebuia să știe cum să facă la fel. Adică a înțeles că un adevărat artist trebuie să se formeze printr-o muncă și pregătire la fel de specializate ca cele acceptate de oricare dintre semenii săi care-și recunosc o vocație sau vor pur și simplu să-și facă datoria printre semeni. Eminescu nu a fost, desigur, o excepție prin faptul că a înțeles acest adevăr și această obligație. Orice artist autentic știe (lucru pe care uneori cei din jur, acei – cu un cuvânt firește impropriu – „consumatori de

• 68 •

nr. 4/2013 artă”, îl uită, s-ar spune, uneori) că formația sa este în cel mai înalt grad constrângătoare și că urmarea unei vocații este mult mai mult o asceză decât o viață ușoară. Enescu – pentru a-l invoca iarăși – știa perfect că, pentru a face melosul românesc înțeles cum se cuvine (adică altfel decât ca o curiozitate exotică) de către un public deprins cu alte tradiții și folcloruri, trebuia să facă acest melos să sune în felul impus de formulele actuale ale artei, și că pentru asta avea nevoie de o foarte îndelungată formație. (El însuși spunea undeva că i-au trebuit decenii să se elibereze de influenșele scriituri muzicale a unora din cei care au prezidat studiile sale – dar nu a regretat, firește, niciodată faptul că s-a format cunoscând aceste influențe). Sadoveanu, pe care formulele prea grăbite îl consideră un geniu naiv, hrănindu-se doar din frumusețile – și nostalgiile – peisajului românesc, s-a format prin lecturi la fel de migăloase în lunga sa viață literară ca și cele comprimate, febril parcă, dramatic, în câțiva ani numai, de Eminescu. (Să nu uităm, de pildă – și asta poate fi o explicație a precocității stilistice sadoveniene –, că autorul Șoimilor îl iubea pe Turgheniev, pe care mărturisea că l-a citit din totdeauna – și din care a și tradus magistral Povestirile unui vînător). Și cred că este în cea mai mare măsură semnificativ faptul că un mare alt reprezentatnt al spiritului românesc, o personalitate care a știut de asemenea să se formeze la școala culturii europene și mondiale – și care în același timp a militat o viață întreagă pentru afirmarea geniului autohton, exagerând uneori în exclusivisme – e vorba de Nicolae Iorga – a scris pagini emoționante – și exacte – despre formarea geniului eminescian la școala culturii vieneze și europene. Dar era oare nevoie de manuscrisele acestea ale unui tânăr de douăzeci și ceva de ani ca să ne învețe cum, din noianul de lecturi, însemnări, frânturi de gânduri într-o limbă străină unui adolescent care știa să înteleagă


nr. 4/2013 în primul rând sufletul și folclorul țării sale – era nevoie să vedem aici, în munca aceasta migăloasă și în aparență nerăsplătitoare, cum se desprinde și capătă formă câte unul din versurile care ne hrănesc însăși ființa noastră? E nevoie să urmărim strădania asta – care ar putea părea patetică, dacă n-am ști că o asemenea muncă este întotdeauna cea a unei științe voioase – pentru a aminti că hrana culturii este în primul rând însăși cultura? Dar mi se pare că lecția aceasta a manuscriselor germane eminesciene, care ne arată că un scriitor român știa să citească și să asimileze cultura străină, ne mai ceartă într-un fel pe noi, urmașii săi mereu dispuși să vorbim despre cultură și creativitate, dar parcă nu totdeauna atenți la toate datele problemei. Ne mai admonestează atrăgându-ne atenția că, dacă avem datoria să învățăm de la cel în care ne place să recunoaștem pe maestrul desăvârșit al oricărui scriitor român atunci când a înțeles că trebuie să-și formeze arta asumându-și treptele cele mai de sus ale artei timpului său, avem de asemenea datoria să nu lăsăm efortul teribil să se piardă. Este nobilă ambiția mărturisită de chiar în paginile acestei reviste de către unul din marii îndrăgostiți de Eminescu, acest om desăvârșit al culturii românești – și care este de asemenea unul din gânditorii desărvârșiți ai culturii românești de astăzi, Constantin Noica – ambiția sa de a vedea recunoscându-i-se culturii românești titlul de cultură universală – și de a nădăjdui în vremea când străinii vor învăța românește pentru a putea cunoaște această cultură. Dar pentru a ajunge acolo, pentru a impune cunoașterea – și recunoașterea – culturii românești pe plan internațional, ar trebui să demonstrăm de pe acum temeiurile, îndreptățirile unei asemenea ambiții. S-ar cuveni, adică, să facem lucruri concrete și organizate în această direcție – cu atât mai mult cu cât, din fericire, și prin realizări care

zona nouă nu trebuie în nici un caz trecute cu vederea, am depășit momentele când literatura și cultura românească în general erau niște necunoscute în lume. Dar să nu fie un prilej de mâhnire (și o îndreptățire de dojană pentru cel care a ridicat poezia noastră la înălțimea, să spunem, celei romantice germane) faptul că – pentru a invoca un exemplu care nu e chiar trivial – într-un instrument de lucru, cu calități deosebite cum ar fi Dicționarul de Literatură Europeană dintr-o colecție de prestigiu (Penguin Companion to Literature) și care nu e alcătuit de o editură oarecare, ci, beneficiind de girul unei instituții de prestigiu, e întocmit de specialiști de renume internațional, literatura țării noastre e reprezentată cu 16 nume, în timp ce cea a Bulgariei are 27 de reprezentanți – plus 6 consemnări ale unor opere de cultură tradiționale; cea a Ungariei are 69 de nume; cea a Poloniei – 77 de nume; cea a Cehoslovaciei – 66 de nume? Să nu ne doară faptul că într-un asemenea, repetăm, instrument de lucru în care , în genere, informațiile biografice despre personalitățile literare sunt însoțite în aproape toate cazurile de comentarii lucide, uneori surprinzător de exacte, ale operei și semnificației ei, literatura contemporană a României e reprezentată, pe lângă numele obligatorii ale lui Bacovia, Arghezi, Iorga, Sadoveanu, Rebreanu, de … Cezar Petrescu și Mihail Sebastian? (Aceștia, dealtfel, e drept împreună cu Ion Barbu, sunt scriitorii români ai vremii noastre cuprinși în această enciclopedie în timp ce Ungaria numără pentru aceeași perioadă 42 de nume!). E, spuneam, un exemplu luat aproape la întâmplare și care poate nu are o însemnătate mai mare decât cea pe care o are un simplu – simplu? – dicționar. Dar să nu uităm că ceea ce face să dăinuie o cultură, ceea ce menține în continuare însemnătatea elementelor constitutive în marele tezaur al istoriei omenești, poate fi – și trebuie să fie – și un dicționar…

• 69 •


zona nouă

nr. 4/2013

apropierea Daniel Coman Acum câteva zile, într-o întâlnire a zonei, cineva făcea apologia trecutului, căuta orice legătură cu el și încerca să-l aducă în prezent – lucru care nu pare prea benefic –, însă mai mult decât trecutul, îl interesa apropierea dintre oameni. Dar ca să nu vorbim despre trecut, căci există destule păreri în direcția aceea, ne putem gândi cât de mult contează apropierea în spațiul nostru, al generației de după nouăzeci. Ca să vorbim despre apropiere, trebuie să vorbim despre oameni, despre individ, despre cum apare el în societatea pe care a găsit-o gata formată și acum o schimbă. Putem să ne gândim la mișcările sociale din 2013, de care știm cu toții. Întrebarea e dacă în cadrul acelui grup protestatar s-au creat relații sociale, nu neapărat de durată, dar care să fie benefice – în sensul de a-i crea efectul de fericire participantului – și să genereze ulterior alte relații sociale. Dacă toți cei care au militat pentru un scop au reușit să-și depășească limitele singurătății și să construiască. Dacă cei de acolo au reușit să construiască fie și un grup cu data de expirare știută de la bun început. Dacă au reușit, înseamnă că și-au depășit angoasa fiecare? În cadrul acestor grupuri chiar există apropiere? Sau apropierea asta e doar una superficială, artificială, creată cu anumite mecanisme? Putem căuta un răspuns în literatură pentru asta, mai exact în cartea lui Ștefan Baghiu, în volumul Spre Sud, la Lăceni. Un volum al generației, care vorbește despre angoasă, despre apropierea – sau nu – dintre oameni în grupul care se construiește cu pretextul unei petreceri provenite dintr-un Occident care „are o tristețe aparte, suferă de singurătate/

• 70 •

și de boala depresiei”. Cei rave caută muzica și lumina psihedelice, caută să scape de inhibiții, căutând interiorul, însă totul se lasă cu droguri, casual sex și mahmureala de a doua zi, nicidecum cu fericirea căutată, cu fericirea promisă de drog, de alcool, nicidecum cu o iubire ca în filme, căci pentru asta e nevoie ca mai întâi individul să fie luat în calcul ca entitate singulară, iar cel rave realizează că niciunul dintre ei nu contează „când nimic nu face sens/și e greu să nu fii egoist și melancolic”. Adică tocmai lumea în care apropierea nu contează deloc, lumea în care „după ce a urlat, un băiat/a căzut peste mine și s-a lovit în pietriș./Dar nimic nu era tragic, nimic nu impresiona/ci doar au trecut pe lângă el cât voma în lanul de ovăz,/ în fibrilații, încordat, privind către ceva inexistent/ce-l făcea puțin să se teamă./ Au trecut pe lângă el/și-au intrat în cortul imens cu scena – și asta/n-a fost indiferență – ci simplă obișnuință”. Obișnuină devine, de altfel, și distorsionarea realității cât mai des, cu substanțe, doar pentru scăpa de „LENTOAREA asta – căreia mulți din media/i-au spus era vitezei”. În aceste condiții, niciun individ nu mai este dispus să acorde timp și spațiu din fondul său interior altora, căci el însuși se confruntă cu aceeași problemă: cei din jur nu sunt dispuși să se apropie de el. Așadar, pe lângă faptul că Spre Sud, la Lăceni este o carte de poezie bine scrisă, ea anunță și un observator social care se poate lăuda că a pus pe tavă prezentul și viitorul degradate și degradante, în care „cluburile minimal și hainele Bershka acoperă/o mare depresie provincială” și în care vom trăi dacă nu cumva se va întâmpla minunea.


nr. 4/2013

zona nouă

modern poetry in translation: romanian focus Numărul 2/2013 al celebrei reviste britanice Modern Poetry in Translation (mpT), fondată în 1965 de către Ted Hughes și Daniel Weissbort, cuprinde secțiunea „Romanian Focus”, în care sunt publicați cinci poeți români din secolul trecut și de la începutul secolului XXI. Cele 30 de pagini, așezate sub titlul Between Clay and Star, îi au în prim-plan pe Gellu Naum, Ana Blandiana, Mariana Marin, Liliana Ursu și Dan Sociu și propun o imagine subiectivă a poeziei românești din ultimele decenii, traducerile aducându-i mai aproape de publicul de limbă engleză pe câțiva poeți puțin cunoscuți în spațiul anglo-saxon. Traducerea cunoscutului poem al lui Gellu Naum, „Călătoria cu Stelică” („The Voyage with Stelică”, traducere de Stephen Watts și Claudiu Komartin) reprezintă o probă importantă pentru receptarea unuia dintre marii poeți români din secolul XX într-o limbă a cărei tradiție poetică nu a inclus decât marginal suprarealismul printre școlile de gândire poetică ale veacului precedent. Traducerea „Călătoriei cu Stelică” (în care Gellu Naum dă proba uriașei sale vocații, dar se și îndepărtează decisiv de suprarealismul canonic și academizat) anticipează ediția Athanor & Other Pohems (Calypso Editions, 2013, traducere în limba engleză de Margento și Martin Woodside), o importantă confirmare a prezenței lui Gellu Naum printre marile descoperiri (recente) ale poeziei universale. Dacă traducerile din lirica Anei Blandiana (în versiunea lui Paul Scott Derrick & Viorica Patea) și a Lilianei Ursu (în engleză de Mihaela Moscaliuc) nu sunt niște noutăți pentru spațiul anglo-saxon, în schimb MPT prezintă în acest număr admirabil construit – în care pot fi citite poeme de Velimir

Hlebnikov, Aimé Césaire, Hugo Claus, Yves Bonnefoy, Ghassan Zaqtan, Anna Frajlich și alții – pentru prima oară poezia Marianei Marin, cu o selecție condensată („Elegy [O Lord, if only I could...]”, „M.M.” și „Language Written under the Eyelids”), a cărei variantă în limba engleză i se datorează aceluiași cuplu excelent potențat reciproc Stephen Watts – Claudiu Komartin. Aceste poeme sunt suficiente pentru a o arăta pe marea poetă 80-istă la nivelul de excelență al cărților sale de la sfârșitul secolului trecut. Iar Dan Sociu, ale cărui patru sonete din Poezii naive și sentimentale sunt traduse cu precizie și talent de către Oana Sânziana Marian, este vedeta secțiunii românești a numărului, poemelor sale urmându-le un dialog online împreună cu traducătoarea, ea însăși poetă de limbă engleză plecată din România în copilărie.

• 71 •


zona nouă

• 72 •

nr. 4/2013


zona nouă

nr. 4/2013

mariana marin (1956-2003) a publicat volumele: „un război de o sută de ani”, 1981, 2001 „cinci”, 1982 (alături de Alexandru mușina, romulus bucur, bogdan ghiu, ion bogdan lefter) „aripa secretă”, 1986 „atelierele”, 1990 „mutilarea artistului la tinerețe”, 1999 „zestrea de aur”, antologie, 2002

realitatea ca lume nouă Krista Szöcs Stabilirea relațiilor dintre realitate, istorică sau socială, și biografism în poezia Marianei Marin s-a dovedit a fi o metodă eficientă în determinarea autenticității poemelor și a aspectelor insolite pe care poezia „nouă” le propune în cadrul postmodernismului, dar și a importanței acesteia în literatura română contemporană. Poemele Marianei Marin sunt directe, socialul cu biograficul sunt îmbinate, unele pot fi considerate niște egografii simple unde realitatea își schimbă mereu masca, sau este personificată, iar limbajul este simplu și nepretențios, astfel cititorul se află în fața unui text care îi spune adevărul fără eschivări, doar cuvintele au o altă îmbrăcăminte. Realitatea este diferită la Mariana Marin de la un volum la altul, poeta își schimbă percepția asupra ei uneori privind-o cu compasiune, alteori temându-se de ea, această teamă ajungând până la ură și la refuzul de a „privi realitatea în față”. Delicatețea și eleganța scriiturii îi imprimă Marianei Marin o anumită liniște, un fel de stare de împăcare care domină toate volumele poetei, un fel de energie prin care scriitoarea se revoltă, un mod original și sigur de a rezista cu ajutorul situațiilor și lucrurilor simple, aparent neimportante, dar care pune în ordine „lumea”. Confesiunea Marianei Marin depășește modul în care era concepută poezia „feminină”, la ea discursul nu mai este unul liniștit și suav, poate chiar romantic, liniștea devine în cazul ei una nevrotică, imaginile au o anumită percutanță, versurile sunt concise, iar transparența face cititorul să intre în lumea ei, se expune în fața acestuia ca în fața unui prieten bun, scrisul devenind pentru ea un fel de terapie. Referitor la biografismul Marianei Marin se mai poate afirma că este evidențiat în momentul în care confesiunea este cea care primează în poem, cea care clarifică și face versurile să pară cu mult mai veridice, astfel încât receptorul, în cazul nostru cititorul, este cel care primește mesajul și cel care trebuie să-l înțeleagă, să-l dezlege de simbolurile livrești și să descopere adevărata față a realității. Poeta lunedistă se folosește de multe ori de timpul imperfect, care este un timp al creației, de unde putem deduce și acel trecut pe care îl construiește cu ajutorul cuvintelor, un trecut închipuit, un trecut care are nevoie de o fabrică unde poate trece prin destule filtre, unde realitatea este formată ca o lume nouă.

• 73 •


nr. 4/2013

zona nouă

La târgul de carte Gaudeamus a apărut, publicată de Editura Pavesiana, ediția bilingvă Zestrea de aur / La dote d’oro, o selecție cuprinzând 72 de poeme din opera Marianei Marin, în traducerea Clarei Mitola. E o mare reușită pentru tânăra traducătoare și scriitoare italiancă stabilită din 2010 în România, unul dintre cei mai pasionați și mai bine pregătiți traducători actuali din literatura noastră, cartea fiind cu atât mai prețioasă cu cât e pentru prima oară după un deceniu de la moartea Marianei Marin când poezia sa apare în volum. La dote d’oro a primit Premiul pentru traducere al târgului de carte (premiu ce poartă numele Antoanetei Ralian). Ca lector și prefațator, sunt mândru că am putut contribui la apariția acestei cărți ce adună creațiile de vârf ale unei mari poete de la sfârșitul secolului XX. (Claudiu Komartin)

Le lettere di Emil I Penso a te disperso tra quelle città d’Europa dove io non arriverò mai. La Rivoluzione non è iniziata nemmeno quest’anno ma noi continuiamo ad aspettarla, dicembristi tutti perché in questo dicembre ci è mancata la neve così come ci sono mancate anche le altre cose. Non più tardi di ieri sera qualcuno mi diceva che da un po’ mi manca il lirismo. Cosa avrei potuto rispondere? Io sono una poetessa di sinistra, perché da sinistra è venuta e la sensazione d’esser soffocata di miseria; e la necessità infine compresa: / il marciune dei miei occhi malati, chiama il sangue dell’alba! / Forse è vero

• 74 •


zona nouă

nr. 4/2013 che l’Europa ha gli occhi su di noi. Ma neanche noi la dimentichiamo facilmente. Non più tardi di adesso, quando anche I netturbini puliscono quello che si può ancora pulire, io penso a te e questo tè bollente che tengo tra le mani diventa il mio modo di resistere. E come potrei dirti con esattezza quanto è difficile?

IV Sperimentavo tutto in modo febbrile. Tutto doveva succedere – mi dicevo e al di là delle mie dolorose certezze in poesia non rimaneva nient’altro nella posa del giorno. Te lo dico, sperimentavo tutto. Dovevo scoprire quella zona fragile in cui l’immaginazione si stacca dall’esperienza. La faglia eterna in cui (inebriante, che limpidezza) ero attesa. Credevo anch’io come quel personaggio – esistito o solo immaginato da Rainer Maria Rilke – che la poesia è esperienza e meno sentimento? Sapevo che la mia memoria si accompagna ad una memoria di lettura nel tempo della scrittura. L’illuminazione però si realizza da sola e non deve essere confusa con la redenzione. Forse per questo il poema all’inizio si rivelava in un innaturale rallentamento della respirazione dopo il quale si perdeva in quelle città d’Europa in cui io non arriverò mai. Ed io cercavo di resistere, di resistergli, con le mani rattrappite in una dolorosa assenza. L’illuminazione non deve essere confusa con la redenzione.

traduzione di Clara Mitola

• 75 •


nr. 4/2013

zona nouă

Mariana Marin’s poems are starker and more expressionistic than the work of Gellu Naum and an almost physical tensing in our translation felt appropriate with her work. It is telling that her poetry not only meant a lot to her peers, but that it is also valued highly by the generation following her: she has not been dismissed by new experience, but remains a marker of it. She died at the age of forty-seven (smoking and alcohol took their toll), Naum when he was eighty-six: both poets lived through harshness and slapped the word structure of poetry against brutalities of ignorance. This is why we have loved translating their exacting work. (Stephen Watts)

Elegy In the mountain sanatorium sheltered ayay! sheltered once more until one day (an ordinary one, of course, like our wedding day) I saw the way someone was digging another face into my young flesh. Shy, in the beginning. Then, indifferently. Nothing more grandiose than the pageant of a dying body, my new face seemed to be telling me. Nothing closer to the gods. This way I started living through two faces at the same time. One of them – lonely and pale. The other, the one you can see, through which I can at any time show you more than one head, more than two eyes. So, here I am, in the sanatorium in the mountains (sheltered ayay! sheltered) once more sheltered by this severe illusion, swallowing words from two faces, talking with them and dreaming shamelessly and, of course, ordinarily, as on the day of our death.

• 76 •


zona nouă

nr. 4/2013

Elegy She had been forced to go on living at life’s limits (and that for quite some time!) in the terrible young years of the dream and the hollow wall. Her soft hair did not fall across any of this ever, neither was her walk that of the doe. Her secret mania and the sickness have though given her something: the passion of describing the self from every point and in depth. The illness clamped itself one day to her throat so sweetly that, looking at each other lazily, calmly, she put a stop to the game that made her so beautiful and so mean.

Elegy Mutilation of the artist as a young woman at minus 15 degrees. Not the gas of Sylvia Plath is possible, nor any soap for the rope of Veronica Micle. From time to time the faded memory of Tsvetaeva, the silence in which Akhmatova is drowning and the misery, the poverty of that Jerusalem from where Else is summoning me. Yes, Sappho, the soil is now much richer since you left us. Your notorious ugliness & Emily’s gentleness have brought me nothing but these thorns that like manacles are constricting my talent and my life.

Translated from the Romanian by Stephen Watts & Claudiu Komartin

• 77 •


nr. 4/2013

zona nouă

cuprins Editoriale:

Radu Vancu, Căpșoare & inimi interconectate / 3 Vlad Pojoga, lungimi cantități densități maree. (re)formele euforiei / 4

Invitat:

Marin Mălaicu-Hondrari, Lunetistul / 6 Interviu cu Marin Mălaicu-Hondrari / 11

Poezie:

Mara Alexoaea, you’re my stupid rock&roll / 16 Anastasia Gavrilovici, sms-uri pentru orbi / 20 Maria Gavrilovici, bestia urbană. the making of / 24 Mădălina Ionela Grosu, probleme tăcute / 28 Ana-Maria Lupașcu, ce mai păstrez / 32 Lavinia Loredana Nechifor, șofer de tir cu black friday pe tricou / 36 Daniel Coman, somnul / 40 Matei Hutopilă, porci oi / 43

Traducere:

Polina Barskova, Voi încerca să trăiesc fără tine pe acest Pământ / 46 Arturo Sanchez, Napoli / 48 A.K. Ramanujan, Elemente de compoziție / 51 Jan Wagner, hamburg - berlin, vilanelă de toamnă / 54

Zona cronică:

Andrei C. Șerban, Pentru o poetică a metalelor / 56 Andrei C. Șerban, Câte ceva despre rame / 58 Nelu Șerbu, American Experience/ 60 Ioana Vintilă, 16 dapozitive / 63

Miscellanea:

Mircea Ivănescu, Lecția lui Eminescu / 67 Daniel Coman, Apropierea / 70 Modern Poetry in Translation: Romanian Focus / 71 Portret Mariana Marin: Krista Szöcs, Realitatea ca lume nouă / 73 Poeme în limba italiană / 74 Poeme în limba engleză / 76

• 78 •

Zona nouă 4.2013  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you