Page 1

zona nouă nr. 2 / 2013


Revista Zona nouă este un proiect al Centrului Cultural Interetnic Transilvania din Sibiu

Acțiune cofinanțată de Consiliul Local Sibiu prin Primăria și Casa de Cultură a Municipiului Sibiu

zona nouă: Stalker:

Radu Vancu Regele Angliei:

Vlad Pojoga Redhead:

Krista Szöcs Close reader:

Rita Chirian Zoniști:

Adelina Barbu • Irina Bruma • Ionuţ Cheran • Dana Constantin • Ana Donţu • Anatol Grosu • Mihai Hălmagiu • Cristina Jidveianu • Matei Leida • Alexandru Marinovici • Alina Muntean • Marina Palii • Roman Petrușca • Savu Popa • Cosmin Popescu • Mădălina Spulber • Cătălina Stanislav • Mihail Surdu • Andrei C. Șerban • Sînziana Șipoș • Delia Tăbăcaru • Ana-Maria Tirea • Andreea Tudosă • Ioana Vintilă • Adrian Virgil Zone-friendly:

Teodora Coman Claudiu Komartin Ana-Maria Lupașcu Ana Toma Dragoș Varga Imaginea de pe copertă:

Ilinca Pop

ISSN 2285 – 7591


nr. 2/2013

zona nouă

writers write. decalogul De ceva timp tot țâșnește dinăuntrul meu gândul că în literatură totul este la fel de darwinist ca oriunde altundeva. Nu mai vreau să spun nimic despre – deja! – clișeizatele Zona-nouă-e-despre-prietenie. Când vine gândul ăsta, îl pun înapoi sub tone de balast, cu cea mai mare rapiditate. Totuși, că orice competiție directă suportă și perdele de fum, că orice coridă se eufemizează sub distilate de rafinament și de know how, adevărat – dar poate, de aceea, cu atât mai ipocrit, fiindcă suportă un dublu camuflaj. Cu cât e mai sonor și mai material gândul ăsta, cu atât încerc mai abitir să-l amuțesc. Și, cum se întâmplă îndeobște cu obsesiile, cea mai la îndemână formă de a-l neutraliza este să dezvolt o teorie. Ce să caute aici, în literatură, duioșia, prietenia moale și indulgența? Doar, până la urmă, în spatele diafanului ritmic și al story-ului, în spatele paginilor scrise stă tot o ființă de carne și sânge – gata să sfâșie când eul mărunt se lovește de pereții incasabili ai dezaprobării –, o ființă amușinând recunoașterea. Să nu fim copii = naivi și nici să nu fim adulți = parșivi și civilizați: micile acte artistice ale micilor dumnezei au ascuns dintotdeauna secundarele teritorialitate, întâietate, prolificitate, specificitate, leadership, școală (de creație), dominanță, ierarhizare. Dublate de umbra mișcătoare a propriei valori, care, neîndoielnic, suportă, pe dinăuntru, explozii și implozii barice. Nimic, așadar, foarte îndepărtat de legile care compun mecanica socială a celor mai puțin evoluate dintre ființele vii. Ce altceva este un cenaclu dacă nu cumva chiar spațiul în care se poartă cea mai acerbă luptă teritorială? Primele volume individuale publicate, primele cronici de carte, primele premii, primele atestări ale existenței tale. Vai – s-ar spune – de lupii solitari: ei nu au nici exercițiul luptei-joacă din interiorul grupului – cum vor face aceia față malaxorului gigantic? Ce te învață un cenaclu? 1. Că există ierarhie: întotdeauna (alt)cineva scrie mai bine, vorbește mai bine, pătrunde în zonele cele mai obscure ale textului, intuiește și vede cu claritate, își îneacă oponenții în silogisme și revarsă asupra celorlalți torente de carismă. Soluția: exersează; scrie în fiecare zi; nimic nu e de prisos; perseverează; dacă ratezi, fă-o cu superbie; fii un maniac genial; aruncă sticlele de pereți, șterge cu brațul, sfărâmă, dintr-o singură mișcare, toate obiectele pe care ți le-au pus oamenii în față: cine pătrunde în interiorul minciunii devine însăși minciuna; literatura este singura adevărată. 2. Că mereu va fi cineva care a avut ideea cea mai bună înaintea ta: exersează; scrie în fiecare zi; nimic nu e de prisos; toată literatura e despre dragoste; despre sex; despre frustrare; despre absențe și amputații; ideea e secundară, forma trebuie să fie unică; literatura e despre a spune plouă sau îmi plac pisicile cum n-a mai spus-o nimeni. 3. Că există dominanță. Dar că dominanța este, de obicei, accidentală și episodică, iar oamenii nu au memorie: exersează; scrie în fiecare zi; nimic nu e de prisos; fii, pentru un interval oarecare de timp, singurul tău cititor; măgulește-te cu ideea că un text prost scris nu are nici măcar acel singur cititor – nici autorul nu a fost prea cu băgare de seamă. 4. Că există mereu un primul. Dar că asta nu înseamnă că e maximumul ori cel-mai-bun: exersează; scrie în fiecare zi; nimic nu e de prisos; scrie împotriva tiparelor și împotriva bunului-simț, literatura iese numai din conjuncturile și din sentimentele pe care oamenii

•3•


zona nouă

nr. 2/2013

de treabă le-ar trăi rușinați, cu spaima infernului, cu cătușele moralității și ale limitelor la mâini, cu plutonul de execuție al normalității în față. 5. Că există specificitate, că un text bun este acela recognoscibil ca stil și ca imaginar, fără a fi autopastișă. Dacă textele tale nu sunt lesne de recunoscut înseamnă că diavolii tăi sunt, de fapt, niște ciori gălăgioase: infernul nu e un părculeț în amurg. 6. Că nu există concordanță și unanimitate decât în ceea ce privește temperaturile blânde: scrie; exersează; nimic nu e de prisos; neagă-te și subminează-te, întoarce-te pe toate fețele, pe dos, întoarce-te cu spatele la oameni și scrie despre cum ți-i imaginezi și despre cum nu ți i-ai imaginat niciodată. 7. Că, pe cât e de greu să scrii un text acceptabil, pe atât de ușor este să-l ratezi: cenaclul nu te învață cum să scrii, te învață cum să nu scrii; în rest, ești tu cu tine însuți, în întunericul și în labirintul tău, ca întotdeauna. 8. Că trebuie să găsești echilibrul între frică și entuziasm, între foame și sațietate, între perfecțiune și cea mai ciuntă caricatură: de cele mai multe ori, mi se pare evident că literatura e pe undeva pe drumul dintre cele câteva puncte. Habar n-am unde, nu știi nici tu: scrie în fiecare zi; exersează. Din alchimie s-a născut, totuși, chimia. 9. Că literatura se face cu inima, cu memoria adevărată și cu memoria falsă, dar mai ales cu ce prinzi, în fiecare zi, în plasa electrică a sinapselor; citeam acum ceva timp că, în camerele ascunse ale inimii, ar exista câteva mii, zeci de mii de celule neuronale – un protocreier în inimă –, care dictează, dă impulsuri, organizează: să fie asta literatura? Nu ieși din tine însuți, dar nici să nu te transformi într-o garsonieră confort IV: scrie în fiecare zi. 10. Că literatura e un câmp de luptă, dar că scrisul e arma ta; imaginează-ți că ai lupta împotriva unui AK-41 cu o flintă: inovează, dă de pământ cu tot ce e canonic & clasic & medium; înfige-ți steagul pe un teritoriu și nu-l federaliza; scrie în fiecare zi. Mi-a fost rușine de zilele în care scriam mai mult decât citeam; mi-a fost rușine de zilele în care citeam și nu scriam nimic; mi-a fost rușine de zilele în care nici n-am scris, nici n-am citit: am trăit; din atâta rușine trebuie să iasă măcar o pagină adevărată. Dacă o să printez pagina asta chiar acum și, ca-n filmele americane, o s-o lipesc pe zidul din fața mea, o să-mi țină cam la fel de cald cum le-au ținut israeliților, în pustie, Tablele Legii. Cenzură, nu-uri, frică, blocaj, my ass! Nu, n-o să-mi torn în pahar, ca-n aceleași filme americane, whisky: dacă n-o să scriu, o să-mi fie rușine; dacă o să scriu o pagină proastă, o să-mi fie și mai rușine; trădarea lui inner me – totul în afară de... Pentru că, până la urmă, să ții cu dinții de tot ce ești e the biggest issue. Când primul gând al tău, dimineața, este să-scriu ești salvat sau te-ai dus dracului deadevăratelea. Oricum ar fi, e fără cale de întoarcere. Nu, în cenaclu nu-ți spune nimeni asta.

Rita Chirian •4•


zona nouă

nr. 2/2013

în contra direcției de azi Am ajuns, în ultima vreme, la concluzia că nevoia de jurnalism cultural (așa cum e el înțeles în Occident, mai ales în Statele Unite) devine din ce în ce mai mare. Prețiozitățile criticii academice nu fac altceva decât să îndepărteze oamenii din alte domenii de poezia și chiar de proza care se scrie astăzi. Bețiile de cuvinte în care se scaldă o mare parte a cronicarilor (și nu, n-o să dau absolut niciun exemplu de așa nu, pentru că negativul nu are cum să ducă înspre zone noi, ele pot fi atacate doar prin promovrea pozitivului) nu sunt decât un spațiu de confort care facilitează parti-pri-urile, prieteniile literare și construcția unor socluri inexistente, care o să pice, în proporții covârșitoare, proba timpului. Nu vreau să fiu înțeles greșit, critica academică e necesară și justificată când e vorba de consolidare, nu când e vorba de întâmpinare. A face critică academică de întâmpinare înseamnă blocarea tuturor deschiderilor literaturii, blocarea oamenilor interesați de asta cu un zid de limbaj, de termeni și de construcții menite să arate nu ce înseamnă poezia, nu cum lucrează poezia înăuntru, ci gradul de intelectualizare al discursului critic. Această abordare nu reușește decât să arunce poezia într-o zonă complet inaccesibilă și dacă în secolul douăzeci și unu se întâmplă asta, nimeni n-a înțeles nimic. E necesară, cred eu, o infuzie de jurnalism cultural. Adică de ton relaxat, detașat, subiectiv și în același timp apropiat de text; de empatie; de lungimi de undă cu care te intersectezi sau nu; de lăsarea în urmă a nevoii de afirmare; de încercarea de a le arăta oamenilor care citesc și te citesc ce poate face poezia pentru tine; de încercarea de a-i aduce și pe ei lângă poezie. Cei care scriu, cântă, pictează, fac fotografii, sculptează, cei care fac, oricare ar fi modul lor de a face asta, artă, nu sunt interesați deloc, dar absolut deloc, să primească un miliard de cronici și patru sute cinșcinci de laude, iar cei care sunt n-au nicio treabă cu arta, pentru că arta e, de fiecare dată, despre oameni. Prețioșii care nu înțeleg că se așează între oameni și poveștile celorlalți oameni nu își au locul aici. Capitalul de încredere se construiește, evident, în timp. Capitalul de încredere înseamnă nu un număr de oameni care au încredere în tine, pentru că dacă un critic e obiectul încrederii unei profesoare sexagenare de liceu, fană Păunescu, capitalul lui de încredere nu există. Capitalul de încredere poate fi distrus într-o clipită. Iar cel mai mare capital de încredere ar trebui să-l aibă cei care produc arta. Și asta începe să se întâmple. Așa cum excelent o face Marius Chivu la Dilema, așa cum începe să o facă Ștefan Baghiu la Cultura, așa cum o face Ana Cumpănaș într-un album pe Facebook, așa cum o fac Claudiu Komartin (scriind foarte empatic și palpabil despre Angela Marinescu) și Robin Proca (indirect, printr-o coloană sonoră a interviului) în numărul acesta al Zonei, ar trebui s-o facă și alții. Pentru că nu vrem să ridicăm gratii între noi, ci să le rupem.

Vlad Pojoga •5•


robin and the backstabbers:

andrei robin proca / radu tiberiu moldovan / florentin norman vasile vladimir ion proca / vlad fenesan vlad / andrei constantin fantana Citiţi cu atenţie prospectul înainte de a utiliza acest medicament. Păstraţi prospectul. S-ar putea să fie necesar să-l recitiţi. Dacă aveţi întrebări suplimentare adresaţi-vă google-ului sau youtube-ului. Acest medicament a fost prescris pentru dumneavoastră. Nu-l daţi şi altor persoane, s-ar putea să le facă rău, chiar dacă au aceleaşi simptome ca dumneavoastră. Dacă vreuna dintre reacţiile adverse se agravează, vă rugăm să staţi în casă câteva zile şi să ascultaţi muzică de lift. 1. Ce este RATB şi pentru ce se utilizează? RATB este un antiviral de uz sistemic, utilizat pentru: -tratamentul infecţiilor cauzate de imaginea băbăciunii de vizavi cu pălărie-castron care-şi scoate găletuşele de smântână în care ţine salam uscat şi untură pe pervazul geamului -prevenirea infecţiilor determinate de imaginea copilului care se şterge la nas cu mâneca murdară a hanoracului, muşcă dintr-un corn uscat şi calcă pe porumbeii dintr-o piaţă publică, zâmbind pe sub mustăţi -prevenirea infecţiilor recurente determinate de imaginea bărbatului în maiou tetra care stă la poartă, scobindu-se între dinţi după ce tocmai şi-a tras-o cu nevastă-sa în aceeaşi cameră în care era şi copilul 2. Înainte să începeţi tratamentul cu RATB Nu utilizaţi RATB dacă sunteţi alergic la Robin sau The Backstabbers sau oricare dintre componentele RATB. În combinaţie cu alte medicamente: nu se cunosc efectele RATB în combinaţie cu alte medicamente. 3. Cum să utilizaţi RATB -aveţi (ne)voie să daţi din mâini şi să săriţi, chiar dacă-l loviţi pe nenea ăla gras şi chel de lângă dumneavoastră. -trebuie să aveţi la dumneavoastră o pelerină(de multe ori vine şi ploaia odată cu RATB) -trebuie să adormiţi cu RATB în fiecare seară; așteptați să-şi facă efectul peste noapte. 4. Reacţii adverse Ca orice medicament, RATB poate provoca reacţii adverse. Reacţii adverse fecvente: stări de confuzie; tremor; unii pacienţi refuză să mai vorbească pentru câteva ore; alţii îşi doresc cămăşi în carouri, ochelari şi bretele; alţii îşi lasă barbă; iar alţii zâmbesc, zâmbesc, zâmbesc, zâmbesc. Reacţii adverse rare: convulsii; simptome psihotice; halucinaţii. 5. Cum se păstrează RATB -în ambalajul original, în bibliotecă, sau pe bufet, sau pe masă. 6. Informaţii suplimentare Ce conţine RATB? Substanţele active sunt panică şi voie bună. Celelalte componente sunt: măghiran şi heroină, lacrimi de crocodil, flori de măr, vodcă, diluant, aspirină, lubrifiant, lumină şi sânge. Acest prospect a fost aprobat în iunie 2013

Articol de Cătălina Stanislav Fotografii de Cătălina Drăghici

•7•


nr. 2/2013

zona nouă

BACOVIA OVERDRIVE VOL. 1 STALINGRAD Vânătoarea regală

Aș vrea să pot să cred în ce-am crezut odată. Aș vrea să te revăd măcar o dată și Aș mai vrea să fiu din nou copil, Să fie totul mai puțin dificil. Ia-mă în brațe și bagă-mă-n pat, Ce contează că acum sunt bărbat? Spune-mi o poveste și fă-mă să plâng Și zi-mi că mă iubești ciar și-așa nătâng. Mai ia un gât de vodcă și un pumn de aspirină, Undeva în cap mi s-a stins o lumină. Am găsit fericirea într-o noapte de vară, Acum n-am cum să mor, n-are ce să mă doară, Mă gândesc la tot ce-a fost. Când era bine. Mi-aștept acuma trenul care nu mai vine. Ascultă vântul cum urlă afară. Mi-aș trăi toată viața până diseară.

Bacovia Overdrive

Privește savant Cu inima beată de iubire. Încă vie-n portbagaj se zbate și ţipă o amintire. Cu inima ca harta unei lumi acoperite de ocean te aștept. Vine, auzi-l, vine. Suntem legaţi de șine. Degeaba. Degeaba. Nu e nimeni la volan. Sticle goale-n colivii, Când te faci mare ce vrei să fii? Ambreiaj. Lubrifiant. Stafii. Avem de toate. Tu tot nu vii.

•8•

Cu inima ca harta unei lumi acoperite de ocean te aștept.


nr. 2/2013

zona nouă

Te ridici doar și pleci. Dar să știm și noi. Te ridici doar și pleci. Degeaba. Degeaba. Nu e nimeni la volan. O să ne trezim singuri. O să ne mâncăm singuri. O să ne jucăm singuri. O să te lăsăm singur. Admisie. Compresie. Combustie. Evacuare. Propulsie şi zgomot şi voci din motoare. Aştept un miracol. Vin doar poezii. Tu zi dacă vrei. Tu vii dacă vrei. Noi plecăm.

Roșu frână

Cam asta a fost Mai mult nu s-a putut. Trădează înc-un an. Mai uită un sărut. Desparte-mă de oameni. Dă-mi ce-i al meu. Iubeşte-mă Înc-o dată Ştii că mă prind mai greu. Lumea văzută de departe sau în luminile unei maşini. Totu-a fost perfect. Doar curajul ne-a lipsit. Rămân dator c-un zâmbet. Rămâi pân’ la şfârşit. Cu un picior în groapă şi ochii înspre cer. Trădarea mea ascunde Iubiri de rinocer. Lumea văzută de departe sau în luminile unei maşini.

•9•


nr. 2/2013

zona nouă

Iguana făcătoare de minuni Un nume scurt Ca un leşin într-un spital Zâmbet mărunt O rugăciune într-un bar. Să vindem tot Ruşinea face minuni Lăsăm în urmă Copiii noştri nebuni. Şi n-am scăpat De ce-mi era indiferent Deci să repornim Bătrânul robot adolescent. Să vindem tot Ruşinea face minuni Lăsăm în urmă Copiii noştri nebuni. Şi n-ai orbit E o doar o pană de curent Şi n-ai pierdut E doar un avertisment Mai hai odată Am uitat să fac ceva Şi era important era important... era important... Să vindem tot Ruşinea face minuni Degeaba rânjiţi voi Copiii mei nebuni. (versuri de pe albumul Bacovia Overdrive Vol. I / Stalingrad)

• 10 •


zona nouă

nr. 2/2013

Haine vechi, dar niciodată purtate se plimbă singure, imitându-ne. E mișto acasă. E plin de cântece și de urme de viață inteligentă. Mai știi ultimul cadru din Nostalghia lui Tarkovski? Peisajul ăla rural rusesc, cu casă, cu câine, cu iaz și familie, tăcute toate & închise în ruinele unei catedrale abandonate?

Greșim noi, oamenii, mult, dar la Acasă ne pricepem.

Andrei Robin Proca I Vlad Pojoga: O tristă poemă de foi îmi spune-o poveste cu noi... Zi-ne, Robin, o poveste. Andrei Robin Proca: [Scott Walker – Jesse] Ascultam acele povești  Deși nu era vremea lor ...În vremea aceea Eram la Capu Corbului, asteptând să treacă iarna. Ne vorbeam puțin, mâncam și dormeam mult, noaptea stăteam în grădina imensă de lângă pădure și ascultam cum urlă lupii. Era foarte frig și foarte lumină, și nu prea era nimic de explicat.  Cu o zi înainte căzusem sub gheața care acoperea râul umflat de inundații. Țin minte două lucruri: 1. felul în care apa rece m-a făcut să răcnesc involuntar, forțând aerul să-mi iasă brusc din plămâni și 2. faptul că primul meu gând după ‘asta e, o să mor azi, înecat sub gheață și or să mă găsească la primăvară’ a fost ‘și nici nu am văzut iepurii iepuroaicei’. Unchiu-meu creștea iepuri și o iepuroaică era imens gestantă, era o treabă de zile. Nu mai știu cum am reușit să mă trag afară din apa aia neagră, dar probabil că aș fi putut împinge și o locomotivă la deal. Am rămas mult timp tăcut pe malul apei, privind spărtura aia zgomotoasă în care căzusem și din care, într-un final, am ieșit târându-mă și urlând, neputând să gândesc, să mă mișc sau să-mi mai fie frică. Și când, într-un final, la apus, am vrut să mă ridic și să plec, înghețaseră hainele pe mine. Și am râs și a fost bine.  Am ajuns cumva acasă. Iepurii se lăsau așteptați. N-am zis nimănui nimic. Am dormit nesperat de adânc și de impersonal, în vuiet subacvatic, puteau urla lupii-n afarăle ăla rece și luminat oricât de lună, eu eram plecat altundeva, cu alte treburi. M-am trezit puțin înainte de răsărit, la frigul cel mare, înțelegând în sfârșit ce mi se întâmplase (și ce mi s-ar fi putut întâmpla) și, tremurând încet, m-am dat jos din pat, am făcut câțiva pași prin camera ce se răcise de-a lungul nopții și m-am așezat în genunchi în fața caloriferului, lipindu-mi pieptul de el ca să mă încălzesc, privind aiurea pe fereastră. Era cald și era bun caloriferul meu. M-am culcat la loc. Uneori am impresia că de-asta există somnul – ca să te culci la loc. M-am trezit ultimul. Doar ca să aflu ultimul că, neștiută de nimeni,  iepuroaica născuse în timpul nopții opt iepuri prea mici și prea slabi să mai apuce răsăritul. Și că unchiu-meu i-a găsit la șase

• 11 •


zona nouă

nr. 2/2013

dimineața, perfect tăcuți și nemișcati. Și, neștiind ce altceva să facă, i-a arucat în cuptorul de la subsol, în focul ce ne încălzea camerele. Focul care încălzea caloriferul pe care-l îmbrățișam eu o oră mai târziu, privind miop pe fereastră și mormăind cine mai știe ce cântec, așa cum stau vacile în iesle cu ochii tulburi, rumegând absent iarba veche. Uneori am impresia că de-asta există focul – ca să te-arunci la loc.

II Vlad Pojoga: Mai bine singuratic și uitat, pierdut să te retragi nepăsător. Ce zici de asta? Am făcut astăzi un scurtcircuit. Mi-au sărit siguranțele, mi s-au ars toate becurile, dar nu și filamentele... Andrei Robin Proca:

[Mr. Bungle – The Holy Filament]

Omenire, frate filament făcut din oase care de care mai frumoase! Toate rănesc, ultima ucide – dar câtă lumină! Îmi apăs încet ochii închiși, caut adânc și cânt sotto voce: „In fiber optic illusion The flickering eyes By flourescent lights Supplicate before machines Self-reflecting The legend of modernity: The phosphenes explode God’s eternal strobe Through the holy filament Graven image”  Un cântec pe care mi-l cânt atunci când mă trezesc noaptea fără să înțeleg bine de ce în jur nu mai e nimeni. Se numește The Holy Filament, e pe albumul California al formației Mr.Bungle & Dumnezeule, cât m-a bântuit cântecul ăsta. Și chiar sunt atent la versurile lui, care îmi mai și plac. Nu sunt niciodată atent la versuri, dar știi cum e, nu te poți forța să Nu le înțelegi. Și, vrei nu vrei, ajung ele la tine cumva. Însă nu poți să auzi pe cineva cântând despre ‘God’s eternal strobe’ fără să-ți lucească ochii. Scrisesem la un moment dat un cântec care se numea Alexandra si infernul, iar o strofă era cam așa, cred: ‘motoare oprite și flori ofilite / pământul se înclină din nou către iarnă / zilele și nopțile / ca un stroboscop’. Încerc să-mi dau seama dacă era înainte sau după ce am auzit The Holy Filament. Sper că după. Și stai liniștit, siguranțele nu s-au ars de ieri, de azi. E veche treaba. 

• 12 •


nr. 2/2013

zona nouă

III Vlad Pojoga: Eu nu mai știu nimic, și mă întorc acasă. Cum e acasă? Andrei Robin Proca: [Filip Kutev Choir – Polegnala e Tudora] Eu trec din odaie-n odaie Când bate satanica oră. Haine vechi, dar niciodată purtate se plimbă singure, imitându-ne. E mișto acasă. E plin de cântece și de urme de viață inteligentă. Mai știi ultimul cadru din Nostalghia lui Tarkovski? Peisajul ăla rural rusesc, cu casă, cu câine, cu iaz și familie, tăcute toate & închise în ruinele unei catedrale abandonate? Greșim noi, oamenii, mult, dar la Acasă ne pricepem.

IV Vlad Pojoga: Umbra mea se adâncește în cartiere democrate. Who’s the Batman to your Robin? Andrei Robin Proca:

[REM – Nightswimming] Gândeam Arta Un roman... -Oamenii vorbesc De-acel erou.

Nu cred că am cunoscut-o încă. Sau poate n-am cunoscut-o îndeajuns. Orice înseamnă asta.

V Vlad Pojoga: O pasăre care cade-n oraș, ca o tristețe mai mult. Dar ce e aia om? Andrei Robin Proca:

[John Frusciante – The Slaughter] Frunze la vânt... Hohu, Și eu am fost pe pământ, Dar unde-ai fost tu?...

Un zgomot mic, pentru copii. Oamenii sunt norișorii ăia mici care arată exact ca tine, dar se poartă altfel, pentru că îi poartă alt vânt.

• 13 •


zona nouă

nr. 2/2013

VI Vlad Pojoga: Mulțimea își trăiește viața în felul ei – și bine face. În mulțime sau în afara ei? Andrei Robin Proca: Daaaaaaar

[Fabrizio de Andre – Creuza de ma] [...] tuturor Păream suspect”

în afara mulțimii nu există nimic. Actorii de pe scenă sunt doar partea cea mai vizibilă a publicului.

VII Vlad Pojoga: Dacă aș avea bani mulți, aș chema toți poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe cine ai chema în jurul tău? Andrei Robin Proca: [Feist – Graveyard] O, trebuie să fie trist departe-n prăpăstii... Fulgi de zăpadă rătăcitori... Aveam acum mulți, mulți ani o carte în care era o fotografie cu Jacques Yves Cousteau dormind în mijocul unei mulțimi de pinguini imperiali și mă holbam la poza aia ore nesfârșite. Acestea fiind spuse, mi-ar plăcea totuși să-i cunosc într-un final pe iepurii ăia. Poeții nu cunosc rostul vieții, darămite să-l schimbe. Iepuri pe mare, iepuri sub soare. Iepuri oarecare.

VIII Vlad Pojoga: Toți se gândeau la viața lor, la dispariția lor. Sunt momente în care apare câte-un lup la ușă? Andrei Robin Proca: [Paul Simon – Diamonds On The Soles Of Her Shoes] + [Pig Destroyer – Natasha] Cine iar aprinde lampa Când e prea târziu? Trebuie, Trebuie să răspund cu un cântec. Chili Peppers, de data asta. ‘Ex-girlfriend called me up Alone and desperate on the prison phone’ Priculici de lup acea minunăție de femeie. Acele minunății de femei. Toate, fără excepție.

• 14 •


nr. 2/2013

zona nouă

IX Vlad Pojoga: Din jocul de-a poetul nu poți ieși teafăr niciodată. You in or you out? Andrei Robin Proca: [La Monte Young – The Tortoise, His Dreams And Journeys] Pe strada urle viața și moartea Și plângă poeții poema lor vană... Știu... Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis Păi cineva tot o să plece acasă plângând. Dar! dacă suntem mai mulți, șansele oricăruia de a fi acela scad. Așa că... bine, hai, fie. Cu cine sunt și cât e scorul? X Vlad Pojoga: O nouă primăvară pe vechile dureri. Lucrurile apar și dispar. Care-i momentul cel mai potrivit? Andrei Robin Proca: [Talking Heads – Seen And Not Seen] Oh, primăvara iar a venit... Palid, și mut... Mii de femei au trecut; Melancolia m-a prins pe stradă Descrierea primei situații sugestive: Am visat odată că lucram într-un laborator și, cu ajutorul unui aparat ridicol și înspăimăntator și supersecret, materializam Din Nimic rațe foarte albe cu ciocuri imposibil de portocalii, care aveau un aer nedumerit, dar, în rest, binevoitor. In-va-ri-a-bil, colegii mei intrau în laborator numai După ce aduceam rațele astea întru ființă și, fără excepție, îmi atrăgeau atenția asupra faptului că n-am voie să vin cu animale la lucru.  Descrierea celei de-a doua situații sugestive: Într-un film pe care l-am văzut acum o vreme exista un supererou a cărui superputere era invizibilitatea. Dar devenea invizibil doar atunci când își închidea ochii și nu era absolut nimeni prin preajmă. Dispărea însă de-a dreptul. Morala: pelicanul sau babița. XI Vlad Pojoga: Târziu, în cafeneaua goală, mă-ntreb ce urmează după toate satele. Andrei Robin Proca:

[Neil Young – After The Gold Rush] [...] apar în siluete: – Apostoli în odăjdii violete –

După ultimul sat urmează Arhanghelsk. Ce tânără e lumea! Ce frumoși sunt oamenii!

• 15 •


nr. 2/2013

zona nouă

XII Vlad Pojoga: Vor fi acum de toate cum este orișicând, dar iar rămâne totul o lungă teorie. Semaforul arată culoarea roșie. Ce faci, frânezi? Andrei Robin Proca:

[Charles Ives – Central Park In The Dark]

Răspund cu o poezie. Scrisă de mine. Despre cineva. Se numește Persoană Fizică Autorizată arhitectu-i tot răcnea  numele-n somn  ea era moartă în  hotelul plin de  fizicieni veniţi pentru congres  [descoperiri & ipoteze  articole  riposte  date experimentale  (şi la etaj corabia prinsă  -ntr-un cearşaf  murdar de tabla înmulţirii)]  (asta ştiam doar noi)  stridii  calamar & sepie  prisme  hexagoane  iiinfrasuuunete restaurantul  plin  hotel  restaurantul gol  în tăcere ne bem Rubiconul  ‘lasă că se trezeşte ea...  tu du-te-acas’...  în camera de zi  un semafor  eu tac  și calculez coeficienţi de-absenţă  eu tac  el verde galben  roşu  verde galben 

• 16 •


nr. 2/2013

poezie

zona nouă

trei timișoreni:

marius aldea from: aldea

ioana duță știi bine

aleksandar stoicovici poduri / (cântece de leagăn)

un zonist:

savu popa ocna city

guest:

andrei zbîrnea zabriskie point

• 17 •


nr. 2/2013

zona nouă Marius Aldea

m-am născut în Motru, jud. Gorj, la 23 iunie 1987; am publicat în 2011, la ed. Herg Benet, volumul Simfonia frânei, în prezent lucrez la o carte de poeme gândită ca o adresă de mail și mi-aș dori foarte mult să îmi iasă două proiecte mai noi, este vorba despre două cărți pentru copii, una de povestiri și alta cu poezie.

from: stoicovici to: aldea subject: eu te vedeam din maşină Te-ai îmbătat rău azi-noapte porcule când ai ieşit din bar ţi-a făcut plăcere să auzi sfârâitul chiştocului aruncat într-o baltă

ai stat acolo minute bune până ai terminat pachetul de ţigări de fiecare dată când ţigara era pe sfârşite îi dădeai drumul în apă iar sfârâitul ăla te bucura ce face singură într-o seară plăcută ca asta o domnişoară aşa frumoasă? Dar balta nimic. Parcă tot aşa îţi răspunsese şi fata care servea la bar te-ai aplecat în mijlocul drumului şi proptit cu coatele de asfalt ai sărutat balta apoi ai băut apă de ploaie ca un câine

• 18 •

eu te vedeam din maşină unde aşteptam să îmi treacă ameţeala să pot conduce spre casă când am deschis portiera să te ridic de-acolo


zona nouă

nr. 2/2013 am călcat un melc pocnetul ăla ne-a trezit pe amândoi din beţie era deja dimineaţă când am aprins televizorul la meteo anunţau soare nu-mi era deloc somn şi mă gândeam uite un prilej bun să mori într-o zi ca asta nimeni nu va plânge prea mult.

to: my shrink no subject

am văzut şi eu un om care şi-a dat check in în mormânt am ascultat da profesoraşul ăla ramolit cum spunea răbdare şi tutun dumnezeu dumnezeu şi femeia te toacă mărunt ei sunt mai pierduţi decât tine și caută mereu altul mai bun am întâlnit şi eu sinucigaşul ce purta la el mereu aţă dentară am fost şi eu acolo am făcut aia până când până când până când am ascultat şi eu manele am plâns şi eu după pizde m-am bărbierit şi eu cu spuma berii am fost mereu atent ia zi mă ce-i mai cool şapca întoarsă invers sau tatuajul de niro sau al pacino am simţit şi eu furia personajelor jucate de joe pescey am făcut şi eu laba să pot adormi m-am închinat şi eu cu babele în tramvai dar cu limba zi repede asocieri la cuvintele următoare: marea – clipocitul femeii deasupra veioza – unii-s invidioşi pe ea că-şi suge singură pula aceperişul – o şină de tren pe care toci ceapa m-am gândit şi eu la comă m-am gândit şi eu la sfârşit m-am gândit şi eu la moarte ca la o femeie pe care ştii că n-o poţi avea.

• 19 •


zona nouă from: mişu to: marus subject: ştii ce am făcut azi?

am spălat mortul şi am plâns l-am îmbrăcat în haine noi şi iar am plâns nu am încălzit apa dar trupul lui era atât de rece că mi s-a părut călâie apoi l-am bărbierit nu mai ştiu dacă tăietura de pe obraz i-am făcut-o din neatenţie sau aşa ca să mă răzbun în orice caz, nu a curs sânge femeia care era cu mine s-a închinat şi a continuat să îi taie unghiile când a venit vremea să îi punem pantofii mi s-a părut că îmi văd chipul oglindindu-se în ei afară se auzeau copiii e mult mai greu să încalţi un mort decât un copil mic şi era un mort tânăr. crezi că m-ar fi găsit frumoasă? oare făcea dragoste bine? ce straniu e să vezi un om pentru prima dată şi să nu fie viu nici nu ştiu dacă plângeam pentru el pentru ai lui ori pentru mine când am terminat treaba m-am pus pe fumat să nu fumezi niciodată în prezenţa mortului la fiecare fum tras în piept simţi că intră în tine un suflet străin tipa aia s-a uitat urât la mine când am stins ţigara în ligheanul cu apă e primul meu mort spălat iar mâine mă aşteaptă altul sunt plătită ok dar dacă mă voi sinucide la noapte? vei vrea atunci să mă speli tu? eu de-atâtea ori te-am spălat pe spate.

• 20 •

nr. 2/2013


nr. 2/2013

zona nouă

from: marius aldea to: bogdan munteanu subject: problema ta bogdane

ai văzut vreodata surdo-muţii certându-se în tramvaiul 4 cum deschid ei gurile ca nişte peşti vii trecuţi prin mălai cum gesticulează (ar fi şi culmea să nu gesticuleze) şi fac o gălăgie infernală? mâinile lor ţipă ca în teatrul de păpuşi obosite încordate iau uşor-uşor forma ghearei toată lumea îi urmăreşte intrigaţi ce-or avea de împărţit nişte surdo-muţi când certurile sunt pentru gură şi urechi? nimic nu mai e sfânt pe pământul ăsta, îşi zic cei mai dezamăgiţi în timp ce vatmanul ascultă muzică gypsy şi scuipă în oglinda retrovizoare problema ta bogdane este că ai uitat să râzi cine a mai pomenit vlăjgan de 2 metri să nu zâmbească măcar atunci când se apleacă şi intră pe uşă îţi fumezi tot mai încrâncenat ţigara şi dacă ai uitat să râzi de ce faci mă pe nebunul te dai surdo-mut şi te iei prin tramvaie la harţă cu sărmanii oameni când te-am văzut cu ei făcând tot circul ăla m-am pitit după ziar şi mi-am aşteptat cuminte staţia problema ta bogdane este că ai uitat să râzi îţi stătea bine aşa cu gura pân la urechi nu ştiu ce dracu se întâmplă cu tine înainte râdeai şi parcă-mi schimbai şi mie starea.

• 21 •


zona nouă

nr. 2/2013

Ioana Duță. M-am născut în București, dar asta pentru

că mama se panicase în noiembrie `88 și a luat avionul, deși în luna a noua, din Timișoara ca să meargă la profu` ei de la medicină să îi zică sincer dacă e într-adevăr mort copilul. Sâc! Nu eram! Dar de atunci stau la Timișoara, am crescut aici, am locuit în 7 locuri diferite, am făcut școala aici, am început bine pe real, dar am terminat pe umaniste în 2010 la Universitatea de Vest, Facultatea de Litere. Mergeam la Cenaclul Pavel Dan, asta înainte să plec la Paris la studii. Am publicat în câteva reviste și antologii ca Ziua cea mai lungă și Prietenii despre care nu mai știi nimic.

știi bine

știi bine ce se-ntâmplă în jurul nostru în orașul nostru m-am săturat să-ți tot aduc aminte: se scufundă trotuarele se înfundă trecerile se afundă mașinile apar tarabe negre la care se dau în chirie oameni necunoscuți cu paltoane lungi murdare; porumbeii plonjează în gol de pe turlele bisericii; pereții școlilor se acoperă cu versuri despre mânie și deznădejde; se scufundă pantofii se înfundă ușile se afundă mormintele sunt părinți ce-și rup unghiile și plâng, sunt femei gravide ce umblă bezmetic cu capul descoperit, sunt bărbați tineri ce visează la război,

• 22 •

sunt copii care sar de pe un picior pe altul și știm prea bine că nu vor mai învăța nicicând să meargă și mai suntem și noi care ne înfigem cuie în bocanci și privim lumea din vitrine prea fricoși să ieșim afară știi bine ce se-ntâmplă și nu mai pot să-ți tot reamintesc nu e încredere nu e încredere nu e încredere suntem într-o cursă către veșnicie și ne hrănim unii pe alții cu brânză mucegăită ne scufundăm ne înfundăm ne afundăm schițăm un zâmbet ca la finalul unui banc sec.


nr. 2/2013

zona nouă

*** uită-te bine la mine /ți se-nroșesc urechile //și mie mi-e cald aici am umezeala în mine, îmi acoperă organele neliniștite ca o mamă după o frecție cu spirt e tăcere într-un final ne ținem de mână cu blândețe de parcă am ține lumânări aprinse în noaptea de Înviere uită-te bine la mine /așa-ți place să ne privim //nu contează distanța, ci sunetul Sssssssssssssssssssssssssssssss sorbi spuma de lapte mă vezi? din nimic în privire din privire în tăcere din tăcere în tăcut în tăcută uită-te bine la mine /e ultima oară când mai fac drob //îmi voi acoperi urechile cu lână și tu la fel *** Păsări bârfitoare se adună noaptea pe macaraua de vizavi m-aș putea uita o veșnicie la ele, cum se împing una-n alta, cum strâng fierul cu ghearele suntem egoiste din oasele noastre se vor face cruci din ele s-ar scurge peste ani apă de ploaie s-ar scutura calciul nu-și vor da seama ce fel de cioc am avut și ce fel de pene și ce fel de gheare și ce fel de cântec suntem egoiste cântați, păsări, cântați același ciripit și-n europa de vest și-n europa de est

• 23 •


zona nouă

nr. 2/2013

Vând pământ

Tot bazinul meu e fierbinte. Pe fundal o femeie cântă cu jale de parcă cineva i-ar apăsa șoldul cu o armă. Piciorul scaunului s-a îngălbenit. Se aud picături la început tot mai încet, mai încet, încet se adună toată frica în bazin. E o lumină chioară, galbenă. Și eu sunt galbenă. Mi-am vopsit mâinile galben și mi-am murdărit pielea. Fără mândrie. Mi-e pântecele încins și-n el stropi mari cad de la înălțime. Stropi fierbinți. Sunt opărită galben. În soare îmi plâng curajul. Din jenă în umilință, în atingeri nevoite. Sunt femeie. Sunt udă. Centura dereglată îmi atârnă pe șolduri, și-n borcanul meu e apă. Apa în care s-au topit așezările altor oameni. Apa în care rugăciunile s-au pierdut de la bun început. Și din borcan va curge jalea. Cu totul și deodată. Fără maniere, fără feminitate. Se va lovi de copacii de pe malul celălalt și-i va inunda. Tot bazinul meu e fierbinte. Pe fundal o femeie descântă cu jale gâdilitura din talpă e totul sincer, naiv și dulce, ca un vin prost, dat peste cap. e o neajutorare în mișcările mele și-aș vrea să plâng de spaimă am părul despletit și-o cruciuliță la gât de care nu mă despart În pântecele meu se umflă rușinea. cineva găurește barajul lacului și totul curge valuri pe gresia măcinată de toată stânjeneala celor 5 zile petrecute în compania lui. Mi-e tot bazinul fierbinte și fierbințeala îmi urcă pe tricou. („Ce se aude? Parcă e apă.” „Nu. E un foșnet.”) Au ei dreptate; o săptămână n-ai rezista aici Ai înota până pe malul celălalt și ți-ai lua rămas bun plutind pe spate, (e prea multă apă) ți-ai lua la revedere liniștii nu celei fără nemărginire fără neant fără abis dintr-un joc cu borcanul ci liniștii ce se plimbă noaptea printr-o barcă luminând malul cu o lanternă vând pământ de când oamenii sunt treji.

• 24 •


nr. 2/2013

zona nouă

Îți citesc pe chelie harta româniei mari ăștia suntem noi și despre noi am vorbit mereu și despre noi știu să vorbesc cel mai bine

mereu te-am privit ca pe omul cel mai înalt din lume care mă căra pe umeri prin centru și mă pieptăna cu degetele de față cu toată lumea purtai la încheietură parfum de coniac încălzit la brichetă și-mi povesteai de atletism și petru cercel ăștia suntem noi tu stai în față și eu în spate tu crezi că toate păsările vorbesc românește iar eu cred tot ce spui ne plimbăm de-a lungul râului pe maluri diferite încă mă caut printre numele de femei tatuate pe tine și știu că ăștia suntem noi cu granițe trasate cu creta pe care le redesenăm de fiecare dată când plouă

• 25 •


nr. 2/2013

zona nouă

Aleksandar Stoicovici s-a născut în 1988

la Timişoara. A publicat volumele de poezie vineri (ed. Herg Benet, 2011) și aleksandar doarme/aleksandar spava în 2012.

poduri

Sunt poduri care trec peste lucrurile pe care le iubim. De sus se văd numai inimile noastre învelite în vată, purtate de vânt. Nu reușești niciodată să duci la sfârșit cântecul de leagăn cu care adormi copiii la grădiniță pentru că izbucnește întotdeauna, de nicăieri, un pod de piatră ce se-ntinde peste mâinile lor mici ce se prind în somn de părul tău. La început de primăvară, când drumul spre celălalt capăt al orașului devine suportabil, urmele pașilor se ridică din zăpadă până sus, sus de tot, acolo unde nici măcar tu nu le mai poți ajunge. Am încercat de nenumărate ori să-ți povestesc despre asta, dar n-am reușit niciodată să trec de gerul ce-ți învinețește buzele și-ți macină genunchii. Într-un final ai să mă-ntrebi ce rămâne dedesubt și ce vom vedea de acolo, de sus. Și-n timp ce-ți voi răspunde, poduri vor crește peste poduri, peste poduri, la nesfârșit. Iar noi vom urca tăcuți spre orașul ce-și scufundă periferiile înghețate (cu blocuri cânepii și străzi de mușama) în apa călâie a neputinței.

peste poduri

Sunt poduri care trec peste lucrurile pe care ni le amintim. De sus se văd numai inimile noastre învelite în vată. În jurul lor se adună păsări colibri, le împung cu trompele și trag cu sete apa călâie. Îți povestesc despre corbul care trece în zbor peste Câmpia Mierlei și-și agață gâtlejul în sulițele ienicerilor. Răvașele îi flutură ca niște cârpe prin penele cernite și apoi acoperă trupurile schilodite ale soldaților. Înainte ca păsările să apuce să-și ia zborul de pe răni, podul îi trece ca o spadă prin coaste cneazului Lazăr: iată-l cum doarme acum, sub

• 26 •


zona nouă

nr. 2/2013 felinare, somnul care-l duce acasă. Nu poți să duci niciodată la capăt poveștile despre leprozeriile mizere ascunse în spatele pădurilor de pin. Podurile zdrobesc pereții cu igrasie ai saloanelor, alungă muștele de pe fețele scorojite ale pacienților, apretează cearșafurile și fețele de pernă, curăță cabinetele de recoltare a sputei și încălzesc mâncarea din gamele. Urcând spre periferia orașului, acoperiți de zăpadă ca două animale ce trag să moară, ne uităm pentru ultima oară în jos: corpurile învingătorilor laolaltă cu cele ale învinșilor. Sacii de oase din saloane și brațele puternice ale asistentelor se deșiră toate, întocmai ca-n schițele lui Schiele. Corbul iese din armura cneazului Lazăr ca dintr-un ceas de perete și ne ciugulește din palme. E sfârșit de iarnă și poți doar să bănuiești ce se ascunde sub stratul gros de zăpadă. Camuflate, nici măcar nesiguranțele noastre nu mai par atât de sâcâitoare. Ai să mă întrebi ce vom vedea de acolo, de sus, și ce rămâne dedesubt, și-n timp ce-ți voi răspunde, poduri vor crește peste poduri, peste poduri, la nesfârșit, iar noi le vom urca tăcuți.

în casa asta nu se poate venera nimic nu schiţez nici un gest. îmi pun urechea pe statuie cuvintele dospesc acolo şi se aude un ţiuit lung mi-e foarte somn. îmi imaginez nişte cocoloaşe de aluat înnegrite şi ţeasta unui animal acoperită de licheni în casa asta nu se poate venera nimic straturile subţiri de pământ din coridoare sunt transformate în instrumente de tortură statuia mea e un sicriu. vreau să-mi apropii urechea dar ea se află acum în dinţii animalului nu schiţez nici un gest îmi încleştez dinţii şi statuia se umple de cârpe vocea animalului se subţiază până nu se mai aude deloc intru în casă ca o apă. ca un semn care nu aduce nimic bun ca un viciu căruia nimeni nu-i mai cade pradă mi se face atât de somn încât îmi aşez ţeasta de animal în mijlocul coridorului noroiul îmi intră în urechi şi se întăreşte imediat închid ochii şi adorm adorm şi brusc mi se face foarte dor

• 27 •


zona nouă (cântece de leagăn) 1.

(sparg lemne la lumina lunii) a căzut prima ninsoare mâinile îmi alunecă pe coada toporului un corp roşu aţos şi umed ca un miez de lubeniţă iese în lumină mi-e teamă să iubesc. doar pielea e vie înăuntru e totul putred trec şişul pe gâtul mielului pisica amuşină și se mişcă dintr-o parte în alta ca o limbă de clopot

2.

(noaptea cade în cuțite lucrurile se fac bucăți) și abia atunci începi să le vezi adevărata față lumea devine limpede ca spuma de la gura pisicii. când ura nu va mai fi o slăbiciune vei ațipi în mijlocul pădurii printre animalele ce-și dezgroapă jucăriile de sub nuferi și se întorc hămesite în întuneric acolo vei găsi compasiune

3.

(o jumătate de rodie plesneşte sub tălpi) şi împrăştie pe covor seminţe grase cât sutele de ochi bulbucaţi pe care i-am visat adunaţi pe aversul peştelui aş vrea să-i pot aduce în palme şi să ți-i înșir ca un colier în jurul gâtului cu sângele negru care în loc să curgă se surpă se surpă încet

• 28 •

nr. 2/2013


nr. 2/2013

zona nouă

4.

(apoi m-au făcut să cred că îngerii) sunt acele păpuşi voodoo ce-atârnă de perdele cu boldurile trecute prin burţile mici de poliester că ei depind de bunătatatea mea aşa cum tot de bunătatea mea depind și iepurii care ies din ierburile înalte și adorm sub hlamida vulpilor apoi m-au făcut să cred că nu există remușcare ci doar o perdea plină de bolduri ce ţi se-nfăşoară în jurul corpului şi-n care eşti liber să te simţi ca o bucată de carne într-o etuvă

5.

ca un port la marginea unei ape tulburi în care peştii au rămas nişte răni de mult vindecate aşa mă simt când te ţin în braţe

6.

dorm vrăbiile-n motani ca-n colivii dar s-ar întoarce-n ceasul de perete să-i poată adormi cu triolete pe morții ce bat cruci pentru cei vii

• 29 •


zona nouă

nr. 2/2013 Savu Popa s-a născut în 1991, la

Sibiu. Este unul dintre primii membri ai cenaclului Zona nouă. A participat la ambele tabere de creație organizate de Zona nouă, iar în prezent este masterand la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu. Poemele lui apar în revista Euphorion și în revista online Prăvălia culturală.

ocna city în centru era linişte numai câinii vecinului se mai auzeau mârâind ca nişte bondari în lumina de iulie te miri ce-or avea bieţii câini poate nu destulă apă ştiţi voi ce cald şi plăcut e iarna în gările de oraş ale patriei cum valul de căldură uşor înăbuşitoare se încolăceşte ca un şarpe legendar peste cel de transpiraţie şi adidas folosit al boschetarilor care îşi duc veacul pe aici şi care îşi mai îndeasă încă un leu în buzunarul jegos ah, aşteptarea acelui ceva care e menit viaţa să ţi-o lungească la nesfârşit vorba poetului aşteptarea trenurilor care mai au şi întârziere pe deasupra ah, timpuri, o, moravuri ale dulcii mele tinereţi studenţeşti ce repede v-aţi pierdut aproape urma cleioasă în negura timpului tâmpit

• 30 •


nr. 2/2013

zona nouă

ah, cum am devenit iar poetul de atunci care nu am ştiut să-mi cultiv mai mult darul acesta nepreţuit aşa cum un tânăr nu se foloseşte de toată reîncărcarea de rezervă de la telefon şi astfel îi este luată de necruţătorii operatori de telefonie mobilă *** Treceam azi pe stradă şi brusc m-am oprit pe aceeaşi bancă Printre ultimele dăţi înainte de a pleca M-am oprit tot acolo când te-am aşteptat Atunci pe lângă mine treceau oamenii fără să-mi arunce Nici măcar o simplă privire Lângă mine un om căuta în ziar vreo adresă prin care să-şi vândă un microbuz Doi oameni se întâlniseră şi s-au pus pe banca de lângă mine Povestind despre nu ştiu ce copii care vor să-şi renoveze casa După ce bătrânul trudise atâţia amar de ani la ea Unul dintre ei venise cu o fetiţă care direct a zbughit-o spre fântâna arteziană din Spate Mai târziu a venit lângă mine o bătrânică Vorbea la telefon despre după-masa care urma şi în Care va merge să joace remi la nu ştiu cine Cam asta era atmosfera în parc Şi eu te aşteptam *** Pe laviţă erau câteva fotografii ale celor doi bunici, Vechi şi mirosind a vechi, Pe atunci ca să zâmbeşti nu te uitai Numai la aparat

• 31 •


zona nouă

nr. 2/2013

*** Ne spuneai când eram mici că ai vrut odată împreună cu mai mulţi prieteni să treceţi Dunărea înot la Orşova din cauza vremurilor că aţi mers până acolo iar până seara nu v-aţi mai vorbit urmând să vă întâlniţi la un punct până atunci aţi mers pe la mici şi periferice localuri bând cea mai slabă bere bucurându-vă de cele mai slabe chelneriţe şi neavând unde să aruncaţi cojile de seminţe le înghiţeaţi uneori erau seminţe mici venite de la sârbi şi mai trecea timpul cu o plimbare cu una cu alta cu un ziar răsfoit pe băncile umede departe se zărea Dunărea şi vă părea rece apoi seara v-aţi întâlnit şi unde acest fluviu avea apa mai joasă câţiva amici au trecut Dunărea la sârbi erau buni înotători, cu toţii eraţi buni înotători numai tu ai rămas pe mal cu frica în sân de a nu-i prinde pe ai tăi că-i împuşcau direct în apă grănicerii doar tu ai rămas şi ai plecat înapoi acasă că doar nu era să te prindă tocmai pe tine ai plecat acasă cu un gust puţin amar şi te întrebai dacă acesta nu era în bună măsură şi de la seminţele acelea că mai bine nu le luai şi te-ai întors cu un personal de noapte spre Craiova lăsând în pace astfel de fumuri auzi să rişti tu pentru ce pentru cine bine erau părinţii pe care nu i-ai fi lăsat dar dă-o încolo de treabă poate va fi mai blând regimul ăsta dacă tot nu va trece într-o zi puţină lume în acest tren şi uite aşa o zi de plimbare nimic mai mult acum spre casă că mâine la treburi mai serioase

viaţa la ţară e departe acolo visele se nasc în fiecare găinaţ fie el cât de mic acolo ard cuptoarele toamnei cu un şuierat trist de bufniţă acolo veşnicia uită să se nască din nou cu fiecare minut acolo drumurile satului duc direct în şoseaua mare oamenii sunt mai liniştiţi nu mai au nevoie de bani mănâncă tot ceea ce cu mâna lor sădesc în camera bunicului bătea un ceas pe care l-am crezut stricat un radio merge în surdină acelaşi motan sare pe masa plină de resturi de pepene are aceeaşi ochi ca un cer de dincolo căci la sat dincolo de cer nu se află universul se află tot un cer, iar dincolo altul şi tot aşa un lanţ trofic de ceruri

• 32 •


nr. 2/2013

zona nouă

care se devorează între ele la fel de senin ca soarele blând de la Sântă Mărie mică pe care îl priveam din uşa bisericii din sat sau pe geamul fumuriu roşcat al ei seara văd un stol de ceruri *** aproape că a secat Jiul bunicul nu se va mai putea duce la pescuit până la Dunăre e departe nu mai poate să meargă nici cu maşina iar picioarele i s-au umflat i s-au înnegrit de atâta durere stau de câteva săptămâni în satul copilăriei aceleaşi icoane mă privesc cu ochi de copil din orice parte a casei acelaşi gust îl au şi pepenii apoşi trecut, grăsime şi vară oltenească... Oboseala e uneori lama cuţitului, aşa cum îl făcea pe vremuri bunicul la fabrică, era frig, era dimineaţă, el pe drum, pe jos, trei, patru kilometri. În vremea aceea nu erau maşini, nici căruţe care să treacă mai ales pe un astfel de drum de ţară uitat până şi de legea nescrisă a noroiului. Autobuze au băgat cei de la fabrică numai după mult timp. Prin zăpadă, ceaţă, spre raiul cuţitelor. Două schimburi, uneori trei... cuţite de tot felul... mai ales în străinătate le trimiteau... Dictatorul îşi plătea datoriile cu acele cuţite. Sudoarea bunicului lăsa urme pe fiecare lamă. Mai ales în schimbul trei, ca pe o pisică în călduri mângâia lamele, ce fine erau la atingere. Avea grijă ca la compresor să nu-şi prindă mâna... De oboseală se mai întâmpla. Într o seară, fiind singur în bucătărie, am deschis sertarul şi am luat un astfel de cuţit. Am privit în lama lui şi am citit cea mai frumoasă pagină de istorie. Şi am zărit şi chipul bunicului, avea blândeţea sudorii, acolo sus în ceruri cuţitele nu mai taie, nici măcar nu mai sunt ascuţite. Acolo, pe muchia lor merg îngerii acrobaţi... mai sunt şi unii care cad pe Pământ, dar aceia se prefac aici în vată de zahăr. Cei care au uitat să mai facă aici cuţite. Ieri în cuţit am văzut cum arată următorul meu vis. Şi nu l-am mai avut.

• 33 •


nr. 2/2013

zona nouă

Andrei Zbîrnea (20.11.1986, Urziceni, judeţul Ialomiţa) este licenţiat al Facultăţii de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor din cadrul Universităţii Politehnica Bucureşti și master al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București. A publicat poezie în revistele Tribuna, Orizont Literar Contemporan, Subcultura, Tiuk!, Zona Literară și SemneBune. A fost editor al revistei Subcultura (on-line şi tipărit, 2010-2011). A susţinut mai multe lecture publice la Cenaclul Marin Mincu, Institutul Blecher și la Întâlnirile culturale Club A. Rock în Praga (Editura Herg Benet, 2011) este debutul real al lui Andrei în poezie. Poeme din acest volum au fost incluse în antologia Cele mai frumoase poeme din 2011 (Editura Tracus Arte, 2012), coordonată de Radu Vancu și Claudiu Komartin.

Zabriskie Point Motto: Va veni o vreme când mă voi gândi Unde eram când scriam aceste rânduri Din care parte băteau vântul și soarele Și cum îmi țineam în scaunul acela electric Mâinile și picioarele. (Ileana Mălăncioiu – Va veni o vreme) 1 mâinile și picioarele reci – totul începe cu o dezintegrare a lucrurilor la care ai ținut aici mașina de tuns străpunge scalpul fără să lase urme inutile – eram pus în fața unor alegeri dificile marea/deșertul scaunul electric/o viață monahală mâinile și picioarele curg – un complex rezidențial la cheie mirajul unei cascade sudamericane & tot acolo am vorbit pentru prima dată neerlandeza cu ușurința papei ioan paul al II-lea.

• 34 •


zona nouă

nr. 2/2013 sindromul raynaud (2) cum fiecare dintre noi a înțeles mecanismul propun să mergem mai departe 3

priveşte partea bună a lucrurilor aisha se hotărăşte să iasă din zona de confort pentru câteva minute & înţelege că nu există alternative -toate serverele sunt picate(cum aş putea să îţi explic zona de confort e ca în matrix într-o oarecare măsură numai că tu alegi pastila albastră în locul pastilei roşii zona de confort e ciocolata mâncată târziu în noapte) aisha are mâinile şi picioarele reci aisha nu foloseşte niciodată machiaj nici când coboară în deşert nici când visează că prinde fluturi un medic i-a povestit mai demult despre sindromul raynaud aisha a zâmbit politicos şi a mers mai departe amargosa range (4) întotdeauna un mecanism simplu funcţionează mai bine într-un poem foarte lung 5 ¿Sabías que cuando los búhos mueren echan una bola de pelo por el pico? (Biutiful – Alejandro González Iñárritu) & tot atunci am văzut pentru prima oară dunele un început de film rusesc multe cadre lungi muzică de trompetă în surdină te priveam dintr-un unghi mort aveai ochii migdalaţi buzele două cireşe siameze eram contemporani cu primăvara arabă & asta te făcea fericită

• 35 •


zona nouă

nr. 2/2013

nu există niciun dubiu într-o zi o vei cunoaşte pe aisha două biciclete în trafalgar square un teren necunoscut lunetistul ratează ţinta imediat este ucis de un alt lunetist -The Revolution won’t be televised, but will be tweeted (news.cnet.com)aisha preferă culorile vii şi rochiile cu paiete aisha nu face diferenţa între marxism şi comunismul cu faţă umană aisha ascultă aїcha pe repeat raidho (6) Începutul nu e niciodată uşor până la urmă vei înţelege că lucrurile evoluează de la sine 7 de acum înainte îţi vei începe ziua cu jazz fusion şi blues cumva ai înţeles că descoperă america nu mai e de actualitate -kazim urmăreşte ştirile în fiecare seară kazim nu înţelege de ce inginerii aleg câteodată poezia astăzi kazim a tradus cuvântul revoltă în cincisprezece limbiaisha crede că oraşele mari vor sufoca deşertul /aisha împlineşte douăzeci şi doi şi se teme/

karl marx (8) malraux spunea că secolul XXI va fi unul al religiei sau nu va fi deloc ecuaţia asta are cel puţin trei necunoscute

• 36 •


nr. 2/2013

zona nouă

proză

bogdan munteanu petru

cătălina stanislav for non-commercial use only

Traducere luna miguel (În românește de cătălina stanislav)

lorenzo mari (În românește de ilinca pop)

ada limon (În românește de Vlad Pojoga)

• 37 •


zona nouă

nr. 2/2013 Bogdan Munteanu s-a născut în 1979

la Arad, unde a şi copilărit. S-a stabilit la Timişoara în 1997, imediat după terminarea liceului. A debutat în 2010 la Editura Limes din Cluj-Napoca cu volumul de proze scurte Vals pe fire de păianjen. Cel mai recent volum, Bine te-am rătăcit, Incognito!, Editura Limes, 2011, e un pseudojurnal scris într-o călătorie solitară prelungită prin Europa. A mai publicat proză în reviste din ţară (Orizont, Tribuna, Luceafărul, Zona Literară, Egophobia, Boema ş.a) şi în antologii.

petru Bogdan Munteanu Petru şi cu mine stăm cât e ziua de lungă într-o pivniţă. Venim în zori şi coborâm în subterană să facem treabă. Părăsim încăperea târziu în noapte. Atunci se descuie uşa. Nu ştim cine o încuie. Ştim doar că auzim o cheie răsucindu-se în broască. De două ori. Ţac, ţac. Apoi se face linişte. Semn că ziua a început. Prima chestie pe care o facem e să ne luăm poziţia de lucru. Avem scaune ergonomice. Sunt din piele scaunele şi au trei butoane. Unul pentru încălzire, altul pentru vibraţii, iar al treilea nu ştiu pentru ce e. L-am atins şi nu s-a întâmplat nimic. Petru apasă pe butoane, îşi fixează ochii în monitor şi degetele deasupra tastaturii. Eu apăs pe butoane, îmi fixez ochii în monitor şi degetele deasupra tastaturii. Stăm faţă în faţă, în poziţia de lucru. Aşteptăm indicaţiile. Nu se-aude decât bâzâiala surdă a calculatoarelor. Lumina vine de la monitoare. Nu stăm mult aşa, nemişcaţi. Telefonul sună îndată. Dacă sună ca salvarea, înseamnă că e pentru mine. Dacă sună ca pompierii, e pentru Petru. Telefonul sună întotdeauna de două ori. O dată ca salvarea, o dată ca pompierii. Indicaţiile sunt precise. Atât de precise că nu e nevoie să spunem nimic. Nici măcar alo. Ridicăm receptorul, ascultăm, punem jos receptorul. Apăsăm butoanele scaunului, căldura şi vibraţiile se opresc. Putem să băgăm mare. Până târziu în noapte. Atunci se descuie uşa. Ne înţelegem bine. Petru cu treaba lui, eu cu treaba mea. Fiecare cu treaba lui. Fiecare cu calculatorul lui. Butonăm întruna. Petru nu-mi vorbeşte, iar eu nu-i vorbesc lui Petru. N-avem timp. Butonăm al dracului de repede. Până târziu în noapte. Atunci se descuie uşa.

• 38 •


nr. 2/2013

zona nouă

Când nu-mi mai simt degetele mă opresc din butonat şi-mi bag mâinile în locul special pentru mâini. Scaunul e prevăzut cu un loc special pentru mâini. Scaunul e prevăzut cu de toate. Apăs butonul pentru vibraţii, aştept să-mi reînvie degetele şi-l studiez pe Petru în lumina chioară a monitorului. N-aş putea spune dacă e tânăr sau bătrân. Dacă ne-am vorbi, n-aş şti cum să-l iau, cu dumneavoastră sau cu bă, pulă. N-aş putea spune nici cât de înalt e. Îl găsesc pe scaun şi-l las tot pe scaun. În fiecare zi. Petru poate fi la fel de bine gigantic, pitic sau obişnuit. Îi văd doar capul. De fapt, nici măcar. Jumătate de cap. Până la nas. E mare jumătatea lui de cap. Cât o lubeniţă. Cât o lubeniţă tăiată în două. Petru se opreşte din butonat. Petru întinde ceva, un şerveţel, pe tastatură şi aşteaptă câteva secunde. Apoi îşi pune şerveţelul în poală. Cred că nu se îngrijeşte Petru. Cred că-i picură ulei din păr. E bun la toate şerveţelul, absoarbe, poate sa butoneze din nou Petru. Pot şi eu să butonez. Până târziu în noapte. Atunci se descuie uşa. Când şi când, Petru mă sperie. Scoate dintr-odată un fel de chiţăituri. Cred că râde. Nu miroase bine râsul lui Petru. Cred că nu se spală pe dinţi. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi pun nasul în locul pentru nas şi să dau drumul la vibraţii. Până încetează Petru cu chiţăiala. Apoi butonăm în continuare. Până nu mai ştim de noi. Uşa de descuie târziu în noapte. Auzim din nou cheia răsucindu-se în broască. De două ori. Ţac, ţac. Apoi se face linişte. Semn că ne putem opri din butonat. Semn că putem face şi altceva. Petru trage de o manetă sau naiba ştie ce face, că spătarul scaunului i se lasă încet în poziţie orizontală. Se face comod Petru, apasă toate butoanele şi face aşa: mmm. Bâjbâi şi eu, trag de manete, trag de ce-apuc, mi se lasă şi mie încet spătarul în poziţie orizontală. Mă fac comod şi apăs toate butoanele scaunului. Am vibraţii, am căldură. Fac şi eu mmm. Monitoarele intră în stand-by. Aşteptăm un pic în întuneric. Uşa se deschide. Închid ochii. Cineva, habar n-am cine, se-apleacă deasupra mea. Cred că sunt fericit. Petru chiţăie. Cred că şi Petru e fericit. Într-o zi, Petru a lipsit. Dă-l dracului, mi-am zis, şi m-am aşezat în poziţia de lucru. Telefonul sună tot de două ori. O dată ca salvarea, a doua oară tot ca salvarea. Primesc instrucţiunile şi mă apuc de butonat. Butonez întruna. Din zori de zi şi până în zori de zi. Nu am timp de nimic. Mi-e dor de Petru. Sau cum l-o fi chemând.

• 39 •


zona nouă

nr. 2/2013

Cătălina Stanislav s-a născut în 1995,

la Sibiu. Este elevă în clasa a unsprezecea (spre a doisprezecea) la Colegiul Național „Octavian Goga” și membră a Zonei noi din toamna lui 2012. A căștigat, în mai anul acesta, secțiunea de proză a concursului „Iustin Panța” pentru liceeni.

for non-commercial use only Cătălina Stanislav D-D-Diana, shh, taci un pic. Vreau să..vreau să-ţi spun exact ce gândesc. Şi-a pierdut echilibrul şi acum se sprijinea de gard. Ăăă, v-v-vreau să-ţi ăăăă, să-ţi spun exact ce gândesc. În librăria de pe centru, pe raftu’ – şi-şi scoase mâna din buzunar: unu, doi, trei – al doilea găseşti cartea asta. Eu am o bibliotecă înaltă până în tavan la mine acasă. Pe toooot peretele. E portocaliu peretele. Îţi place portocaliul? A dat din cap. I-a spus că pune pariu că e o bibliotecă tare frumoasă. El, trecându-şi limba peste buzele scorojite, i-a spus zâmbind: vreau să-ţi spun exact ce gândesc. Ai nişte..cum îi zice..nişte... şi îşi atinse pleoapele. Ochi, a spus ea. Da, tare frumoşi îs. * A fost într-o noapte de luni când Emilia a înşelat-o pe Irina, şi o dimineaţă de joi când şi-a dat seama de asta. Nu se mai ridicase din pat de trei zile. Camera albă mirosea a clor şi a şerveţele umede pentru bebeluşi. O zăpadă îngheţată şi murdară strălucea pe acoperişul de vizavi. Era începutul lui martie, dar era încă frig. Emilia se gândea la dimineţile de sâmbătă când se întorcea acasă şi zăpada de pe blocul gri şi trist cădea pe câte-o maşină; magazinul de la parterul blocului de unde când era mica îşi cumpăra acadele care îţi fac limba colorată şi jeleuri cu sare de lămâie, îşi ridica gratiile şi proprietara, o femeie grasă cu un păr roşu, niciodată vopsit uniform, mereu ciufulită şi încercănată, fuma o ţigară al cărei filtru îl murdărea mai mult de jumătate de rujul ciclamen de proastă calitate. Papagalul babei de la parter îşi dezmorţea aripile verde cu bleu. Colivia ieftină şi veche. Frigiderul

• 40 •


nr. 2/2013

zona nouă

mic şi ruginit. Mânerul pe jumătate desprins. Baba îşi făcea pâine prăjită pe aragaz. Îşi lăsa mereu pe suprafaţa pătată de cafea a pervazului furculiţa cu mâner lung, pe care n-o folosea la nimic. Nu ieşea decât ca să cumpere pâine. Odată a rugat-o pe ea să-i cumpere lapte şi ouă şi două pliculeţe de capuccino. Am auzit că-i bun, aşa, pentru mine, că eu nu beau cafea, sau să am acasă dacă vine cineva pe la mine, a spus ea. I-a dat o bancnotă de 10 lei care era ruptă şi Emilia a trebuit să plătească din banii ei. A zis că n-are să-i dea înapoi, aşa că Emilia a rămas fără bani de ţigări şi un copil care fura cutiile din spatele blocului de vizavi, aruncate de proprietara magazinului, a vrut să-i dea el banii dacă-i făcea un blowjob. Emilia nu era şocată. Locuia într-un cartier în care bătrâneii se masturbau sub pod şi muncitorii se pişau de pe schele. Ea şi cu Mişa s-au căţărat într-o seară pe schele şi şi-au lipit faţa de geamurile locatarilor unui bloc de garsoniere. Au aburit geamul şi s-au strâmbat la păpuşile de porţelan aşezate pe mileuri în vitrină. Blocul era plin de bătrâni, aşa că până să apuce să strige cineva la ei au fugit. De atunci, se căţărau pe schele de fiecare dată când Mişa o conducea acasă. Beau bere şi ascultau Radiohead. Au negociat, şi pentru un sărut cu limba, copilul – acelaşi care-i furase trotineta acum câţiva ani – a furat un pachet de ţigări pentru ea. Femeia i-a alergat prin spatele blocului cu o coadă de mătură. Când venise timpul să plătească, Emilia s-a înclinat către el, şi-a atins scurt buzele de buzele lui umede şi roşii şi simţindu-i limba lovindu-se de dinţii ei, s-a tras înapoi şi a luat-o la fugă. De atunci îi pune piedică de fiecare dată când o vede. Emiliei i-a fost ruşine să mai dea ochii cu tipa de la magazin vreo câteva luni. Apoi, fiind nevoită să o salute aproape în fiecare dimineaţă, când venea acasă sau pleca la şcoală, au început să mai schimbe două-trei vorbe. Stăteau dimineaţa în faţa magazinului şi fumau. Tatiana îşi ştergea nasul cu mâneca bluzei şi îi povestea despre copilul ei, bolnav de nu-ştiu-ce, despre fostul ei soţ care nu o mai ajută cu nimic de când s-a recăsătorit. Acum se uitase despre incidentul cu ţigările şi Tatiana chiar îi mai dădea lucruri pe gratis uneori. Nu era femeie rea. Chiar deloc. Într-o zi o invitase chiar la ea acasă, să bea o cafea împreună. Era un apartament înghesuit. Au stat într-o bucătărie în care aveai impresia că o să cadă totul peste tine. Bufetul mizerabil, chiuveta plină de vase, când deschideai frigiderul mirosea a stricat, pe gresie erau funze de ceapă şi bucăţi de morcov, mucuri de ţigară peste tot, pervazul geamului plin de porumbei care se strânseseră în jurul unor resturi de pâine uscată. Din dormitor copilul Tatianei tuşea groaznic. Se auzea şi radioul din bucătărie, şi televizorul din camera lui, era dat foarte tare. I-a povestit, tuşind şi fumând, despre toate problemele pe care le avea. Emiliei nu-i păsa foarte tare. Era cam beţivă Tatiana, dar nu-i nimic. Îi povestise despre soţul ei, care se recăsătorise cu una mult mai tânără decât el, că o bătuse de câteva ori şi îi spunea mereu că-i grasă şi că are dinţi urâţi. Îi povestise că soţul ei nu dă doi lei pe boala copilului. Nu-şi amintea cum se numeşte. Era nasoală, în orice caz. Că ea nu mai ştie ce să facă, cum să mai facă bani, că lucrează non stop, că medicamentele copilului costă mult, că ar trebui să se lase de fumat, că e mereu nervoasă şi agitată, că nu-şi permite să-şi anajeze o vânzătoare pentru magazin aşa că trebuie să le facă ea pe toate, că sunt săptămâni în care nu are bani nici de mâncare, darămite pentru taxe şi chirie. O tot invita la ea acasă. Îi plăcea de Emilia. Se aşezau la masă, beau vişinată sau orice avea ea prin casă şi povesteau ore în şir. Apartamentul era la fel de înghesuit şi gălăgios ca al naşă-sii. I se făcuse greaţă gândinduse la locul unde în fiecare dimineaţă, naşă-sa fuma la masa din bucătărie, plângând şi îmbrăţişând-o până când parfumul ei ieftin se amesteca cu mirosul de tutun din părul Emiliei. Şi naşă-sa îi povestea despre Titu, primul ei soţ. Era băiat deştept, era maior, spunea

• 41 •


zona nouă

nr. 2/2013

ea, dar avea o problema cu băutura. Lu’ mama nu-i plăcea deloc de el, a spus ea. Odată am fost cu Titu şi cu prietenii lui să luăm cina – care mă iubeau foarte tare, a spus ea, înfoinduşi părul blond, plin de brizbrizuri ieftine, sclipicioase – şi mama s-a supărat că am uitat să pieptăn covorul din sufragerie şi a venit după noi. Eram la masă cu toţi oamenii ăia, şi m-a scos afară de păr. Eram femeie căsătorită şi încă mă mai bătea. Doar ţi-am mai povestit cum ne bătea când eram mici. N-aveam voie afară decât până la 8. Plecam împreună cu bunicăta şi la întoarcere ne dădeam loc de întâlnire acolo unde-i farmacia 24 ca să ne întoarcem tot împreună şi eu nu ajungeam niciodată la timp, aşa că încasam bătaie amândouă. Eu îi tot ziceam bunică-tii, ori că-s cinci minute, ori că-s treizeci, tot aşa o luăm. Bunică-ta se ascundea sub fotoliu – aveam un fotoliu mai înalt – şi câteodată pleca cu el în spate, plângând şi cerându-şi iertare. Eu nu-mi ceream niciodată iertare. Bunică-ta era mai fricoasă. Când a fugit de acasă şi s-a ascuns în magazia vecinilor vreo două nopţi era să înnebunească de furie mama. Când s-a întors, i-a dat o bătaie soră cu moartea. Plângea şi venea la mine în pat în fiecare noapte. Îi încălzeam picioarele în ale mele şi o mângâiam pe spate până adormea. Altădată, când deja îl aveam pe Sorin şi divorţasem de Titu am plecat cu el la ţară. Stăteam prost cu banii şi cunoşteam o doctoriţă care lucra acolo şi mă oferisem să o ajut, pe post de asistentă, o vreme. Nu i-am spus mamei nimic. Lui Sorin îi plăcea tare mult acolo şi aerul curat îi făcea bine. Eu găteam, eu spălam, eu călcam, eu primeam pacienţii, eu făceam de toate. Dar îmi plăcea. Era bine şi linişte acolo. Am stat câteva săptămâni, apoi a venit mama. M-a scos de urechi şi aşa m-a dus până în gară, cu Sorin alergând şi plângând în spatele nostru. Tot satul se uita la noi. Nu mi-a fost aşa ruşine niciodată. Când am început să am probleme cu Titu, din cauza alcoolului, a luat-o razna, apoi când a murit tata, a vrut să se sinucidă, nu mă mai recunoştea, pleca de acasă şi nu-şi mai amintea cum să se întoarcă. Emilia mai auzise poveştile astea de mii de ori. Naşă-sa nu făcea altceva decât să se plângă că nu are bani, că fiu-său vine beat acasă şi le-a spart măsuţa din sufragerie, că-i fură din banii de taxe ca să-şi cumpere ţigări, că nu mai poate, că nu mai ştie ce să facă. O asculta şi o lăsa să o ţină în braţe cât timp povestea. Când se ridica de la masă, înainte să se pună să doarmă, Emilia dădea pe gât vreo două-trei pahare de apă. Bunică-sa o întreba mereu dacă a mâncat ceva sărat, de bea atâta apă. Ca să adoarmă, îşi punea Sinatra. Furase un pick-up vechi de la bunicii din partea tatălui. De la birou până la pat trecea un ocean şi vreo 60 de ani, dormea într-o cameră de hotel din New York-ul anilor ‘50. De trei zile plângea în fiecare dimineaţă, când baba cu ruj portocaliu sidefat intra şi lăsa uşa camerei deschisă şi pe coridor, femei cu bebeluşi pe tavă treceau în fugă prin faţa ei, şi bebeluşii înfăşaţi cu stângăcie urlau, şi câteodată se rostogoleau de pe tavă, bărbaţi în pijama cu dungi, nebărbieriţi de săptămâni întregi alergau spre baie, o femeie cu două găleţi în mână se lovea mereu de pragul uşii de vizavi. Într-o zi îi scăpă o găleată şi o lătură de cartofi şi o mâzgă maronie s-au împrăştiat pe pardoseală. A rămas murdară până a doua zi când a alunecat şi s-a hotărât să cureţe totuşi. Baba în capotul ei vişiniu scămoşat – de care era foarte încântată, îi spusese într-o zi, îl cumpărase de la Second Hand, de la Ramona – îi aducea supă şi o înjura. Când îşi mânca toată supa, baba zâmbea cu dinţii mici, îngălbeniţi, cu incisivii despărţiţi de o strungă, pe sub firele de mustaţă albe, sidefii din pricina rujului. Zâmbea şi o mângâia pe cap cu degetele ei scurte, dolofane şi uleioase. De trei zile încearcă să dea de Irina. Irina nu răspunde nici la apeluri, nici la mesaje. A sunat-o şi pe maică-sa. Nici maică-sa n-a răspuns. Maică-sa era învăţătoare într-un sat din apropiere. Feministă devotată şi tristă, ca şi fiică-sa, care avea oroare de orice bărbat. Le crescuse pe Irina şi cele două surori ale ei fără nicio prezenţă masculină. Dacă se

• 42 •


zona nouă

nr. 2/2013

îndrăgosteau de vreun băiat înainte să împlinească 18 ani, le bătea cu un bici făcut dintr-o curea despicată în trei, agăţată de antena unui radio pe care Irina îl dezasamblase când era copil. Irina dezasambla lucruri de foarte multe ori. Abia a aşteptat să i se strice telefonul ca sa poată să-l dezasambleze. Voia să vadă cum e, spunea. Irina, Maria şi Alexandra au fost înconjurate numai de mătuşi din Franţa şi America de la care primeau dulciuri, hanorace cu 101 dalmaţieni şi viniluri cu Charles Trenet din care Irina, când era mai mică, îşi improviza ceasuri, sau le picta şi le agăţa prin cameră. Acum Maria stă în camera Irinei , unde şi-a înşirat toate cărţile pe care spunea că le scrie ea, despre prinţese şi zeiţe ale curcubeului, toate păpuşile primite din Franţa şi America. Capetele separat de corp. Avea o plăcere sumbră de a le scoate capetele, punându-le pe corpul altor păpuşi. Capul acesta s-a plictisit de corpul lui, spunea. Irina stătea în camera Alexandrei. Alexandra se mutase cu proaspătul ei soţ, iar el o bătea când pierdea la vreun joc pe calculator de care era obsedat. A vopsit camera în dungi colorate şi a tapetat-o cu poze, versuri Led Zeppelin, biletul de la Aerosmith, de la Guns, de la Ozzy, Motley Crue, biletul de tren spre Vama Veche, biletul de intrare dintr-o pivniţă cu muzică bună din Amsterdam. Emilia şi Irina s-au cunoscut într-o pivniţă cu muzică bună din Sibiu. Irina fumase ceva şi nu era în apele ei. Stătea singură pe scări. Tăceţi! Tăceţi! Spune-le să plece. Spune-le să tacă. Dacă vomit, îmi ţii părul? Nu era nicio altă persoană în jurul ei, în afară de Emilia, care era convinsă că e nebună. Dacă nu pot să mă dau pe bicicletă până acasă, mă împingi? Să ştii că mie îmi plăcea să mă uit la Scooby Doo când eram mică. * În ziua externării, Grig a dus-o la el acasă. Pe drum Emilia i-a spus că nu-l sunase pentru că avea nevoie de sex. Avea nevoie de bucătăria lui. Îi plăcea bucătăria lui, deşi mică şi plină de fum, avea mobilă roşie, un espressor, medicamente pentru boala maică-sii despe care nu vorbea niciodată, o cămară cu dulciuri şi mâncare din aia care se mănâncă pe front. Nu-i chiar aşa de rea. Au mâncat odată un meniu din ăla întreg. Raviolli la plic, un suc albastrusoluţie de spălat geamuri, nişte biscuiţi tari, un sos de brânză galben şi bomboane cu cofeină. S-au jucat cu nişte arme pentru airsoft şi apoi au fumat împreună restul pachetului pe care îl cumpăraseră pe drum. – Ce-ţi face Irina ? A întrebat Grig, brusc. – Ştie că ne-am tras-o şi acum nu-mi mai răspunde la telefon. Grig tace şi fumează în continuare. Zice că nu-i place Pall Mall. Emilia i-a spus că n-a avut bani de altceva. – De ce ai stat în spital? – Am avut o infecţie în gât. – Ea cum stă cu sănătatea? – De asta îmi e frică. Nu ştiu. În ultimul timp nu s-a ţinut de regim şi imunitatea ei e la pământ. Ar fi cazul să-şi mai facă o endoscopie. Dar e chestia pe care o urăşte cel mai mult la boala asta. S-a obişnuit până şi cu pâinea aia fără gluten, despre care tot zicea că poţi să construieşti case rezistente la inundaţie din ea. – Eh, se rezolvă. Bem? – Nu pot, şi îi arată branula de pe mâna stângă. Iau antibiotice. *

• 43 •


zona nouă

nr. 2/2013

– Emilia? – Irina ? – Să ştii că... să ştii că te iubesc. Emilia zâmbi. Era acelaşi zâmbet pe care-l afişezi atunci când o persoană urâtă îţi spune că eşti foarte frumoasă. Zâmbeşti, spui mulţumesc, dar nu spui niciodată „şi tu”. Şuviţele arămii ale Emiliei o gâdilau pe gât. În seara aia au aprins lampioane şi au dansat pe „Soulstorm”. Un tip cu ochelari de hipsteri a întrebat dacă are voie să le facă o poză. Marea era agitată şi Irina , cu un lampion pe care nu au reuşit să-l aprindă pus pe post de voal, dansa pe nisipul ud şi bea dintr-o sticlă de votcă ieftină. Şi Emilia i-a spus cândva te iubesc. Într-un pat roz, cât o bezea uriaşă, la o cabană de rahat. Nu fumaţi în camere. Nu vă futeţi pe patul ăla că-i rupt. Nu stingeţi ţigările în bere. Nu vă mai aplecaţi peste balustradă. Era pe vremea când Emilia îşi tăiase părul de nervi, ca în videoclipurile proaste de la Green Day. Emilia se aruncase peste Irina în pat. În momentul ăla, aşa, cu părul blond îmbâcsit de fum de ţigară şi tequila, cu blugii rupţi în genunchi, cu tricoul alb, dehămat şi pătat de ketchup, în momentul ăla, atunci, ar fi vrut să se lase purtată de val. Dar n-a putut. I-a scos Emiliei bascheţii rupţi pe care erau scrijelite formule de fizică, a aşezat-o în pat şi a acoperit-o. Când s-a apropiat ca să o pupe pe frunte, Emilia şopti un te iubesc cu miros de alcool printre buzele crăpate. Irina îi răspunse, dar Emilia nu-şi mai amintea nimic a doua zi. * Într-o noapte, prin august, în ultimele zile cât a stat la mare, Emilia rămăsese singură pe plajă. Un tip burtos şi cu o barbă tip-Prince îi tot întindea sticla cu vin. Dar nu mai putea să bea, şi oricum, ştia că de la vinul ăla i se face rău mereu. În mod normal i-ar fi fost frică de Prince-mai-gras ăsta, dar acum nu se gândea la asta. Îi povestea lui Prince că singura dată când şi-a aranjat pijamalele a fost în seara când ai ei au baricadat uşile şi geamurile şi i-au zis că sună la salvare dacă mai ţipă. Să te ia dracu’ de aici, că eşti nebună! Îi rămăseseră smocuri de păr pe tricoul de casă. A păstrat unul. – Aşa cum păstrezi moţul unui copil la un an, înţelegi? Nu mersi, nu-mi trebuie vin. Ce-ţi ziceam? – Că ai un copil de un an, sau ceva. – Închipuie-ţi că în seara următoare a fost din nou prinţeso şi iubire şi comoară şi da, mami, da, tati, da. I-a povestit apoi despre Deltă şi despre Diana. S-au jucat în pădure cu nişte staţii stricate şi le-au muşcat ţânţarii. Se mânjeau de nămol pentru a se camufla. Dacă cineva nu era atent la undiţa lui atunci când prindea ceva, scoteau peştele, îl pupau şi-l aruncau la loc. Într-o zi, îşi puneau costumul de baie într-o casă, pe un mal, unde nu locuia nimeni. Şi-apoi, fratele vitreg al Dianei le-a zis râzând cu incisivii galbeni şi prea mari pentru capul lui mic, cu ploaia lui de pistrui, căzând de pe frunte, până pe umeri că „ha, am văzut tot!”. Diana a plâns atunci. Zicea că ei i-o mai arătase pe a lui. – O ţigară? – Da, o ţigară ar fi bună, mulţumesc. Nu, vin nu. Ba, deşi...bine, hai, dă-mi puţin. Începea să semene tot mai mult cu Prince. I-ar fi spus că seamănă cu el, dar îi era teamă că nu ştie decât vreo 2-3 melodii de la Prince şi n-avea chef să intre în detalii. I-a povestit

• 44 •


nr. 2/2013

zona nouă

despre un Crăciun de prin ’90 când ea îşi dorea să primească un coteţ. Da, un coteţ pe bune. Prince burtosul a râs. I-a explicat atunci că ea avea o găină pe care o iubea tare mult. O chema Coco şi mergea cam câş. Nu dormea cu celălalte găini pentru că era bolnăvioară, aşa că Emilia îşi pierdea ore întregi având grijă de Coco, mângâinu-i penele. Oh, my darling! Oh, my darling! Oh, my darling Clementine! Până într-o zi când pe Coco au dus-o la nu-ştiu-ce fermă. A murit mai târziu, pentru că nu exista un spital pentru găini. – Eşti bine? S-au adunat toţi şase în jurul ei. Când au băgat-o sub duş, tipul care plimba pisica în pălărie făcea sex cu prietena lui în cabina de lângă. * – Şi? Ce vrei să facem? De ce ai venit aici, până la urmă? – Unde să mă duc? râse Emilia. – Ăăă..acasă? – Nu vreau să merg acasă. Grig se gândi că de fiecare dată când spune asta, sună exact ca Jenny din Forrest Gump. A vrut să-i spună, dar tăcu şi fumă mai departe. Ei, bineînţeles, până la urmă aproape şi-au tras-o. Grig insista, Emilia începu să plângă. Emilia plânse o jumătate de oră în baie, în timp ce Grig si Mişa – care se venise şi el între timp – râdeau isteric în bucătărie. Grig intră în baie şi se aplecă deasupra Emiliei. O întrebă de ce plânge. Nu răspunse. – Bine, vezi că mă duc să cumpăr ţigări. Când intră în bucătărie, Mişa punea muzică. Lovey dovey, lovey dovey all oveeer. Şi-apoi urmează sunetul ăla distorsionat şi ciudat care le plăcea amândurora şi se sincronizau perfect la el. Ca şi atunci când imitau cu vocea solo-ul de la „More than a feeling”. Boston sunt mai tari decât Kansas, spunea Mişa mereu. Emiliei îi placea să-l contrazică, chiar dacă ei îi plac ambele trupe. L-a întrebat dacă-şi mai aminteşte de ziua aia din Vamă, când au făcut duş împreună. – Da, ce-i cu ziua aia? – Nimic. Erai beat şi frumos şi mă lăsai să-ţi povestesc despre cât de mult îl iubesc eu pe Bob Dylan şi despre cât de lame sunteţi tu şi Diana, mai ales atunci când îi spui că genele ei par şi mai lungi după ce iese din mare. A întrebat-o dacă mai ţine minte prima noapte din Vamă, când Diana s-a îmbătat şi vomita în coşul de gunoi de la Algida şi el era nervos pe ea că nu îl ajuta. – Îmi era scârba, i-a spus. Eu nu vomit niciodată. Voiam să mă întorc înapoi pe plajă. Cunoscusem un grup drăguţ la o terasă unde 15 din 20 de melodii erau Manowar. Îmi dăduseră o sticlă de votcă de rahat în dar. N-am înţeles de ce ai urlat la mine şi m-ai strâns de gât şi apoi, ştii că niciodată nu mi-a plăcut cum săruţi. Emilia îşi trăgea blugii strâmţi pe ea, încercând să îndese puloverul larg de la Grig în ei. Ochii lui Mişa de culori verzi-albastre erau sticloşi. O urmăreau în tot acest timp. Emilia îşi ciufuli părul şi îşi aprinse o ţigară. Mişa îi urmărea fiecare mişcare. Emilia mai trase doua fumuri şi-i lăsase restul lui. Înainte să plece, Mişa îi puse pe umeri hanoracul lui. Mirosea a lămâie. A detergent de vase de lămâie. Mereu i se păruse că hainele lui Mişa miroseau a Pur de lămâie. Afară picura şi staţia de autobuz se golea. O femeie cu un neg deasupra gurii o întrebă dacă a trecut doişpele. Emilia dădu din cap că da. Nu se putea uita la altceva decât la negul

• 45 •


zona nouă

nr. 2/2013

ei şi la punctele de grăsime de sub ochi. Femeia strâmbă din nas şi se îndepărtă cu paşi grăbiţi. Rămăsese doar ea şi un tip destul de ciudat. Purta o canadiană vernil şi un pulover croşetat, culoarea lânii. O pereche de pantaloni stropiţi de noroi şi papucii îi erau rupţi într-o parte. Peste părul cărunt purta o beretă. Îl mai văzuse undeva. A întrebat-o cât e ceasul. D-D-Diana, shh, taci un pic. Vreau să..vreau să-ţi spun exact ce gândesc. Şi-a pierdut echilibrul şi acum se sprijinea de gard. Ăăă, v-v-vreau să-ţi ăăăă, să-ţi spun exact ce gândesc. În librăria de pe centru, pe raftu’ – şi-şi scoase mâna din buzunar: unu, doi, trei – al doilea găseşti cartea asta. Eu am o bibliotecă înaltă până în tavan la mine acasa. Pe toooot peretele. E portocaliu peretele. Îţi place portocaliul? A dat din cap. I-a spus că pune pariu că e o bibliotecă tare frumoasă. El, trecându-şi limba peste buzele scorojite, i-a spus zâmbind: vreau să-ţi spun exact ce gândesc. Ai nişte..cum îi zice..nişte... şi îşi atinse pleoapele. Ochi, a spus ea. Da, tare frumoşi îs. Nu mă cheamă Diana. Da’ semănaţi, a spus el. Apoi un licăr de om dement i s-a văzut pe sub sprâncenele gri, stufoase, pe jumătate acoperite de bereta murdară. * – Mamă-ta vomita pe balcon şi eu mă ciupeam de mână. I-am trimis pe toţi acasă şi leam spus că nu tu condoleanţe, nu tu nimic. Aici n-a murit nimeni. Emilia nu zicea nimic. Asculta povestea asta cam în fiecare lună, cel puţin o dată. – Vrei să-ţi spun cum ne bătea pe noi mama dacă nu spălam uşile? Emilia ştia şi povestea asta, dar o asculta, că altfel începea să plângă şi o ameninţa că dacă moare numai ea e de vină. După ce bunică-sa îşi termină poveştile, Emilia se închise la ea în cameră, acolo unde Led Zeppelin, Led Zeppelin, Led Zeppelin. A plâns apoi. Eşti de căcat, se gândi Emilia. Eşti de căcat pentru că fumezi prea mult, pentru că dai cu pumnii în uşă când ţi-e frică de libelule, pentru că ai găuri în şosete, pentru că te scarpini în somn până îţi dă sângele, pentru că nu te speli pe dinţi imediat cum te trezeşti, pentru că ţi-ai cumpărat ochelari din banii lui taică-tău pentru tansplant, pentru că pictezi acadele şi asistente porno, pentru că ai un sân mai mare şi unul mai mic, pentru că ţi-ai perforat stomacul cu nurofen, pentru că atunci când bei prea mult vin, mă împingi în baie şi-mi tragi pantalonii jos, pentru că spui că beatleşii-s naşpa.

• 46 •


nr. 2/2013

zona nouă

luna miguel Las otras mujeres se ríen de mí porque soy hermosa hasta con los labios rotos. Luna Miguel s-a născut în 1990. A publicat patru volume de poezie, Estar enfermo (2010); Poetry is not dead (2010); Pensamientos estériles (2011), La tumba del marinero (2013).

sick rose SIMPTOME I

gât gol, moale, aspru, cap. gât sec, febră, vis, pântece. am toate simptomele, visez toate bolile. sânge, frig, zahăr. nu sunt îndrăgostită.

II

chiar dacă nu ne durea nimic zeii au decis să ne taie gâtul

Sick rose

Nu. Nu porţi doliu cu stricteţe. Încă ai sânge roşu pe inimă.

III

pronunţi: epidemie şi un om moare pronunţi: tăcere ce ne mai rămâne

IV

Cincisprezece ani

Am detestat naşterea. Am urât pe parcursul întregii mele copilării. La vârsta de cincisprezece ani am început să fac dragoste.

de la poezie aştept răutate vreau să provoace greaţă invoc boala

V

astea nu sunt poeme sunt minciuni

• 47 •


zona nouă

nr. 2/2013

el neon de siempre CAVE LUNAM Ai grijă.

Gripa mea e murdară şi malignă Gripa mea e de Vacă şi de Pasăre nebună Gripa mea e Nietzsche tradus prost. Fii atent la venele mele dilatate în ele păstrez balele lui Panero. Înăuntru, inima unui ou Kinder fără surprize: Sylvia Plath Moartă, David Foster Wallace Mort, Virginia, ca un fluture, Moartă. Atenţie. Steag purpuriu. Gripa sufletelor. Gripa fumului. Gripa extremităţilor gripa scrisului rupt în bucăţi. Atenţie. Carantină. Ai grijă. Muşcătură.

RED BULL FĂRĂ ZAHĂR Am încercat să-mi las mâna să alunece sub a ta, dar mi-ai îndepărtat-o. – Nu, e mai rapidă singură. / J.G. Ballard Acum, uită-te la filme porno. Pentru că eşti tânăr şi dai foc sufletului meu. Pentru că ce e mai bine decât să te uiţi la fime porno. Să scrii? Să citeşti poeme de dragoste? Ce e mai plăcut decât o felaţie făcută de cineva care nu sunt eu.

• 48 •

(Traducere din limba spaniolă de Cătălina Stanislav)


zona nouă

lorenzo mari Vedo anche che a nulla è servita la lotta quotidiana, la polvere, la paccottiglia in una nuova forma d’amore e il movimento del viceversa.

Proiecția

În sfârșit, ochiul nesatisfăcut părăsește ecranul negru. Nu pentru că vederea i-ar fi de prisos dar – amuțit de mantra retinei – păstreaza măcar un cerc de tăcere în jurul proiecției. Are grijă ca după o vreme în colțul său prospectiv să nu mai sufere imaginea privată de statut. Se abandonează, așadar – în stare lichidă, neputincioasă – priveliștii, a întâmplării sale mute.

Din exterior

n-am fost văzuți strângând cenușa și punându-ne-o în cap în miercurea aceea, ci înaintând printre lacrimi și var, încercând să scrijelim altceva deasupra: o cruce, repede, cu degetul pe asfalt,

Sursă foto: http://poesiadalsottosuolo.files.wordpress.com/2010/07/imgp4006.jpg

nr. 2/2013

Lorenzo Mari (n. 1984 la Mantova), trăiește în Bologna. A apărut în antologiile Nella borsa del viandante (2009) și Pro/Testo (2009). A publicat un volum de poezie, Minuta di silenzio (2009).

de mărimea remușcărilor noastre. Traiectoria rachetei ca revanșă, puțin după. Mecanismul inimii bolnave: regret, contracție. Să fii mereu treaz, orice ar fi

• 49 •


zona nouă

nr. 2/2013

să schimbi bătăile fără să înțelegi. Nicio clipă nici măcar puțin, să privești fiecare lucru din exterior – teroarea descoperirii, a trezirii, a cortinei și a draperiei, care nu mai depinde de radiocontrol. Tot ceea ce amintește corpului                                            că acum nimeni și nimic nu mai poate fi dragoste.

Cutremure în lanț Cutremure în lanț: să nu faci niciun pas.

Atenționarea permanentă aducând acum iadul mână în mână cu liniștea strigătelor desenate pe pereți, cu teama de a cere o pauză – e ca și cum ai cere pomană la porțile unei companii. ca și cum ai urca pe acoperișurile cu steaguri sperând să nu se prabușească – tot așa.

Ultima exilată

Nu pentru că ai plecat te-au numit înțelepții ultima exilată. Aveau de gând să se întoarcă să numere pașii, să inventeze o hartă italiană provizorie, lăsându-și nemulțumirea deoparte.

(Traducere din limba italiană de Ilinca Pop)

• 50 •


nr. 2/2013

zona nouă

ada limon

Ada Limon (n. 1976) este o poetă americană care s-a născut în Sonoma, California şi a publicat trei volume de poezie: lucky wreck (Autumn Poetry Prize), this big fake world (Pearl Poetry Prize) şi sharks in the rivers.

Ferită de trenuri

Se gândeşte că trupul ei i-un coridor alb prin care oamenii se îndreaptă spre ceva mai delicat, apartamentul 8A sau, doamne fereşte, 18B, care tot timpul miroase a varză şi a tutun european. Soţul ei, înainte de a pleca, a zis că i-a plăcut s-o fută ca şi când ar fi fost legată de şinele unei căi ferate şi trenul ăsta, mai mare decât mall-ul oraşului, huruia de după colţ.

I want the big bite, one restless, tooth-filled mouth to take me down. www.adalimon.com

L-a întrebat odată, E Union Pacific? Dar el i-a zis că nu are un nume. O să mă dezlegi până la urmă? l-a întrebat. Niciodată nu m-am gândit atât de departe, i-a zis el. Ea i-a spus, Dar fiecare femeie legată de şine are nevoie de un erou, nu? Uite, a zis el, nu-i aşa, nu-i o poveste de dragoste, nu-i atât de complicat.

Rechini în Râuri

O să ne spunem lucruri incredibile unul altuia când se crapă de ziuă – albastrul nostru ieşind din rădăcinile noastre apa noastră crescând în membrele noastre extraordinare. Toată noaptea am visat focuri de tabără şi grămezi arzânde şi fantomele bărbaţilor şi spiritele

• 51 •


zona nouă

nr. 2/2013

din spatele păsărilor ăstora de foc. Nu mai pot să spun când o uşă se deschide sau se închide, pot doar să aud învelişul zicând treci peste. O alee scurtă într-un alt dormitor. Gândeşte-te la mâner. Gândeşte-te la cheie. Îi spun unei prietene ce frică mi-e de rechini. Cum am crezut că i-am văzut în pârâul de pe cealaltă parte a străzii mele. Cândva i-am pândit cu un mănunchi de iarba şarpelui în mână, tremurând ca o fată de frunze. Îmi trimite un articol dintr-un număr recent al National Geographic, în care scrie Sharks bite fewer people each year than New Yorkers do, according to Health Department records Apoi mă trimite pe drumul meu. În Oraşul Rechinilor. Printr-o altă intrare, o iau către East River zicând Rechinii sunt şi ei oameni. Rechinii sunt şi ei oameni. Rechinii sunt şi ei oameni. Scriu toate lucrurile de care am nevoie pe talpa adidaşilor mei de tenis. Zic Hai să ne plimbăm împreună. Soarele din spatele meu e ca un foc. Mici flăcări în clipocitul râului. Îi spun ceva lui Dumnezeu, dar el nu-i viu, aşa că i-o spun râului, îi zic Vreau să intru aici, Dar nu cu toate fantomele pe margine. Vreau ca ele să stea aici. Vreau ca ele să meargă mai departe fără mine. Vreau ca ele să ardă în apă.

• 52 •

(Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga)


zona nouă

nr. 2/2013

cronică de carte:

ana donțu ludic și demonic în „jucăria mortului” (II)

zona cronică

andrei c. șerban însemnări pe rețetare romanian psycho

Nelu șerbu scrisoare către un prieten din sibiu

oana tinca lumea reflectată în jumătățile de măsură

cronică de teatru:

ioana vintilă cadre cu fața la perete

cronică de film:

cristian-emanuel opriș sightseers: uk eco-friendly • 53 • •


zona nouă

nr. 2/2013

ludic şi demonic în jucăria mortului (Partea iI) Ana Donţu

De remarcat că personajele adesea îşi schimbă rolurile între ele. Cel care conduce jocul va fi la rândul său condus. Eşti învingătorul până devii victima unui joc străin: „o femeie plesneşte un copil/care ţine degetul în gură –/până vine tramvaiul şi voi/pune umărul în coastele ei” (Week-end Cardiac) Pe lângă aceasta, omul lui Acosmei este permanent agresat de lumea care îl înconjoară – un mediu ostil şi intangibil. Un alt text din seria Relatări este reprezentativ în acest sens: „N-am avut încotro. Umblam pe o stradă printre cîrduri de oameni străini, trăgînd cu urechea la înjurăturile lor. M-am oprit asurzit de claxonul unei maşini, am întors capul şi farurile m-au orbit. Atunci m-a cîrpit peste gură un tînăr − care întinsese mîna să ceară ţigări. Am intrat într-o crîşmă, am plătit un pahar, m-am aşezat la masa din colţ şi am stat acolo pînă cînd m-a văzut un paznic, m-a apucat de mînecă şi m-a tîrît afară. Am intrat într-un bloc, am urcat pe întuneric cîteva etaje şi am sunat la uşa unui apartament. Un bătrîn în pijama a deschis şi m-a îmbrîncit cu putere pe scări. Am ieşit din bloc pe uşa din spate, m-am vîrît printre scaieţii uscaţi. Atunci am zărit în beznă pe un bolovan lîngă zid nişte excremente de cîine fosforescente.” Textul prezintă din start lipsa oricăror soluţii („N-am avut încotro”), imposibilitatea de a alege şi chiar un spaţiu fără ieşire. Personajul este atacat atât emoţional

• 54 •

(„cârduri de oameni străini”, „înjurăturile lor”), cât şi fizic; poetul a ţinut chiar să inventarieze o agresiune asupra tuturor simţurilor: asurzit, orbit, cîrpit peste gură, apucat, tîrît, îmbrîncit. Faptul că a sunat la uşa unui necunoscut lasă să se înţeleagă că n-are pe nimeni, că n-are unde să se ducă. Sfârşitul e simbolic: ieşirea pe uşa din spate arată că e un „excomunicat”, la fel ca şi excrementele fosforescente de câine. Urmarea firească este respingerea unei lumi care respinge la rândul ei. Acosmei preferă să sugereze acest lucru prin anumite reacţii fizice ale personajelor, cum ar fi voma: vomă din cauza deplasării cu autobuzul, vomă din cauza gravidităţii, vomă din cauza


nr. 2/2013 alcoolului, toată lumea vomită: „Într-o zi am călătorit la oraş. Autobuzul aglomerat cobora serpentinele în viteză. O doamnă s-a ridicat de pe scaun, a scos din buzunarul genţii de voiaj o sacoşă de plastic (imprimată cu poza unei femei în chiloţi călare pe o motocicletă), apoi s-a aşezat şi, desfăcîndu-şi punga în faţă, a vomat icnind de cîteva ori. Ajuns în oraş, am căutat magazinul universal şi am urcat pe scările rulante până la ultimul etaj. O femeie gravidă stătea la coadă ca să plătească un coş plin cu scutece şi pelinci. Cuprinsă pe neaşteptate de greţuri, a făcut doi paşi în lateral şi a vomat în pumni, cu ochii holbaţi şi cu faţa lividă. Am coborât din magazin, am intrat într-o crîşmă din apropiere şi am făcut consumaţie. Mai tirziu am traversat strada, împleticindu-mă printre maşini şi claxoane, am intrat în parc şi m-am lungit cu faţa în sus pe o bancă, în bătaia soarelui. Nu după mult timp am început să horcăi şi să mă zvârcolesc, înecându-mă cu propria vomă.” (Relatarea unui bătrân) Orice şi oricine e potrivit pentru o bătaie de joc, fie că e vorba de altcineva, fie că e vorba de propria persoană. Astfel, nu e de mirare să întâlneşti printre superbele personaje ale lui Acosmei pe cineva care să iasă în puterea nopţii din casă, să meargă la locul de joacă al copiilor, să-şi umple buzunarele cu pietre, după care să se întoarcă şi să ţintească fereastra luminată a propriei camere, iar odată ce a spart-o, să o rupă la fugă prin cartierul muncitoresc. În lumea creată de Acosmei nu există altă soluţie decât să participi la jocul ei, cei care refuză această ordine vor fi întotdeauna ţinta amuzamentelor, aceştia ar fi de fapt „oamenii ţepeni serioşi/ zdruncinaţi în derâdere în/ compartimentul aproape gol”. Din când în când se face simţit un suflu

zona nouă demonic printre lucrurile banale aşezate atent în text, astfel încât acestea prind viaţă, devenind, fără stridenţă, uneltele unei forţe necunoscute. Probabil cel mai potrivit exemplu ar fi „Garden – Party”: „(nu ştiu să mă distrez –/vîntul rostogoleşte o minge spartă/pe o bancă se zăreşte o namilă/mi-e frică să nu se stîrnească/blîndele de pe şira spinării/de un sfert de oră se plimbă pe drum/o femeie cu piciorul în ghips)”. Cotidianul pe care Constantin Acosmei îl surprinde în formele lui cele mai bizare, absurde, groteşti, la urma urmei, transpare în chipul unui infern unde n-o să-l întâlneşti niciodată pe diavol, dar o să-i simţi necontenit prezenţa. Acest infern pare creat de o raţiune ludică, dar şi atroce, un personaj bizar care chicoteşte în spatele lucrurilor, un mort care se joacă, drept care, locuitorii acestui infern apar dezorientaţi, buimaci, inventându-şi la rândul lor propriile jocuri şi, prin asta, imitându-l pe cel ale cărui farse sunt victime, uneori ridicoli, alteori ingenioşi, dar întotdeauna ciudaţi şi ataşanţi. Omul lui Acosmei înţelege absurditatea vieţii, ridicolul şi inutilitatea prezenţei lui în lume, dar nu se complace în lamentări, mai curând o ia la mişto, spânzurându-se, de exemplu, cu aţă de papiotă.

Constantin Acosmei Jucăria mortului (Casa de Pariuri Literare, 2012)

• 55 •


zona nouă

nr. 2/2013

însemnări pe rețetare Andrei C. Șerban Lista de ingrediente e simplă: o viaţă, multă hârtie şi câteva mâini (unele fiind folosite pe post de scut). Reţeta pe care Nora Iuga ne-o propune în unul din cele mai profunde volume de poezie ale sale reuşeşte, în schimb, performanţa de a depăşi convenţiile literaturii (auto)biografiste. Republicarea volumului Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie (care, mulţumită editorilor, păstrează versiunea originală a textului) ne apare astăzi ca unul din marile artefacte ale literaturii române puse sub semnul cenzurii ceauşiste, păstrându-şi intactă forţa confesivă şi, totodată, exorcizatoare. Mizând pe amestecul de poezie, proză şi jurnal, autoarea, deşi se plasează sub zodia biografiei, face ca reflecţiile intimiste să nu sfârşească printr-o devoalare exhaustivă. Dimpotrivă, tehnica pe care Nora Iuga pare să o cultive în prezentul volum tinde spre o subtilă mascare a istoriei personale. De cele mai multe ori, se ajunge chiar la o autoeliminare din centrul propriei vieţi: „sunt un braţ amputat. sunt corpul meu pe care l-am pierdut.”. Treptat, observăm că miza volumului migrează dinspre istorie spre verosimil, dinspre amintire spre dorinţă. Mimarea confesiunii autentice se transformă treptat în căutarea unui substrat biografic (adesea fictiv) care să plaseze prezentul pe o treaptă superioară. Astfel, bucătăria, ca exponent al intimităţii căminului, devine locul de întâlnire al identităţilor care se bat, în cadrul aceluiaşi individ,

• 56 •

pentru supremaţia asupra biografiei. Pe de o parte, întâlnim un eu tabuizat (istoric, apăsat de cenzură, mimând lipsa unui impuls intrinsec, care-şi consolidează viziunea în imagini onirice şi, aparent, desrădăcinate din cotidian), pe de alta, un eu intim (pseudoistoric, care îşi delimitează discursul reflexiv dincolo de interdicţiile socio-politice, fără să depăşească spaţiul propriei identităţi). Bucătăria îşi depășește cu timpul atribuţiile primare, convenţiile arhitecturale sunt insuficiente; ea capătă autonomie tocmai prin exploatarea metaforei pe care se fundamentează ritualul de transformare a substanţelor, devenind astfel un spaţiu al izolării, dar şi al regăsirii identitare, privilegiind instinctul agresivităţii ce are ca miză descoperirea biografiei dorite. Metamorfozarea materiei în hrană este, de fapt, principiul de stabilire a coordonatelor spiritului. Captivitatea este exclusă din ecuaţie, din contră, bucătăria devine un sanctuar în care invitatul ia contact cu reţetarul propriei identităţi. Mergând pe acest traseu, obsesia pentru imaginile copilăriei revine în lirica Norei Iuga cu scopul de a consolida demersul ce precede actul de autofagie pe care îl presupune maturitatea scriitorului de mai târziu. Totuşi, unul dintre centrele de greutate ale volumului de faţă nu îl constituie paradisul plin de culoare al copilului universal, ci, mai degrabă, o structură copilăroasă forţată să se maturizeze. Mai mult, copilăria pare să ascundă germenii


nr. 2/2013 unei biografii puse sub semnul tăcerii. Istoria este privită ca materializare a unei fatalităţi, în care poezia încearcă să-şi găsească un relaş expiator: „frică dulce frică bună / incurabil viciu de fericire / (...) / nebănuite sunt descoperirile

nervilor / hârtia se turnesol consfinţeşte / legea conservării materiei”. Tot astfel, trecutul îşi pierde aura mitică, plasânduse când sub vârsta germinativă a terorii şi absurdului („era chiar dragostea / căruntă şi despletită / după trasul zăvoarelor / dragostea plescăind / (...) / şi când te gândeşti că ridicolul / a fost la început un ritual”), când sub imperiul camuflării şi falsităţii („sunt caractere / împinse cu de-a sila în rugăciunea ta / ca o invazie / oare ce machiaj îşi pregăteşte amintirea...”). Mixtura de voci privilegiază observaţiile acide, mizând mai mereu pe o tehnică a disimulării.

zona nouă Discursul oniric şi voit infantil nu ezită să ascundă la vedere reproşurile aduse unei societăţi care, prin mimarea unei orbiri, refuză să-şi schimbe statutul decăzut: „văd viitorul fluturând halatul / lui Muhamed Ali limba unei fiare înfometate / şi iar cearceafuri pe frânghii traiectorii nesigure / (...) / mult timp după aceea / în laşitate şi învălmăşeală / pluteam deasupra cataractelor / orizontul se întindea ca o mână (...)”. Te(a)ma descoperirii sinelui se materializează, iarăşi, printr-un soi de joc infantil al orgoliilor, în care regnurile lumii vii îşi dispută supremaţia: „memoria copacului şi a animalului / nu ştiu să o folosesc / nu ştiu cum să pătrund în libertate (...)”. Jocul apare ca substitut al trăirii. Sau, altfel spus, orice reflecţie (auto)biografistă sfârşeşte în mâinile unui copil care-şi modelează figurinele din propriul vis. Tocmai de aceea bucătăria ne dă, de cele mai multe ori, impresia unei scene pe care poeta îşi execută numărul de deconspirare a propriului trecut. Vocile pluristratificate ale instanţei poetice nu anticipează scindarea personalităţii sub presiunea unei cenzuri exterioare, ci, mai degrabă, propune demersul (poietic) de recompunere a unei identităţi primare. Poate acesta este motivul pentru care Norei Iuga îşi plasează lirica sub semnul copilăriei („eu sunt acest lucru frumos / pe care copilul îl va arunca / peste două minute”), oferindu-ne totodată un festin poetic după care literatura română a aşteptat aproape două decenii pentru a-l putea savura în toată splendoarea sa. Nora Iuga Piața cerului Jurnal de bucătărie (Casa de Editură Max Blecher, 2012)

• 57 •


nr. 2/2013

zona nouă

romanian psycho Andrei C. Șerban Nu trebuie să fii dat în urmărire generală pentru a fi un artist în ale violenţei. Vlad Drăgoi ne dovedeşte asta pe deplin în cel de-al doilea volum al său, Metode. Scurtcircuitând estetica poeziei cuminţi, textele de faţă ne întâmpină cu eficienţa unor anticorpi gata să anihileze intrusul din corpul gazdă. Ingeniozitatea (diabolică) a autorului, manifestată, mai ales, în primele două părţi (din cele cinci) ale volumului, este suficientă pentru a conferi cititorilor hemofobi senzaţii extreme. Totuşi, contactul cu acest univers (auto)distructiv presupune mai mult decât o simplă lectură mefientă. Pentru Vlad Drăgoi, violenţa este, de fapt, germenul absurdului. Astfel, în prima parte a volumului, micrometode, bizareria experimentelor corporale pe care poetul le efectuează reuşesc performanţa de a transcende latura extrem de senzorială, mizând, prin insolitul lor, pe concretizarea unui comic gotic. Cu o recuzită bine pusă la punct, Drăgoi împrumută din umorul straniu al lui Tim Burton acea schimonosire a fantomei ingenue care se străduieşte să sperie noii locatari: „ce faci bine tu bine te mai doare mâna nu / acum e bine ba nu e am adus / un ferăstrău ţi-am tăiat-o nu / mai ai mînă de ce ai făcut asta” (10.). Efectul, pentru cei care depăşesc zgura de agresivitate a impulsurilor criminale necizelate, este instantaneu. Violenţa nejustificată, ce apare ca un contrapunct, favorizând comicul absurd al situaţiei, îşi autosubminează resursele

• 58 •

prin mimarea oralităţii, a dialogului mătăhălos, dar plin de savoare al nu prea sofisticaţilor agresori: „eu dacă mor te las să mănânci / din mine tu dacă mori mă / laşi să mănânc din tine da” (30. prietenie) sau „mi-e frică nu trebuie săţi fie dar dacă / nu mi se mai o să ţi se / mai şi dacă infecţie dacă infecţie pui

/ tetraciclină şi trece şi trece şi dacă nu dacă / nu asta e te iubesc şi fără” (11. frică1). Empatia pare a fi un apendice care trebuie eliminat cu orice preţ. Dar încercarea de redare a indiferenţei, având la bază acest tip de discurs voit bolovănos, sfârşeşte iarăşi într-un decor supus legilor umorului negru. Instanţa poetică a lui Vlad Drăgoi devine un soi de copilaş care face experimente pe pisica familiei, propunându-şi să determine, cu adevărat, numărul de vieţi pe care aceasta le posedă.


nr. 2/2013 Câteodată, versul machist alternează cu versul sado-masochist, dar, tocmai prin această alăturare a textelor care mustesc de testosteron cu cele în care dezlănţuirea serioasă a animalului din sine se dovedeşte un fiasco, efectul nu se depărtează de cel iniţial. Dimpotrivă: „îmi ridic tricoul în faţa monitorului mă / aştept să cadă o pereche de sâni mari / săltăreţi cu sfârcurile ca două butoane / mici de cafetieră odată am întrebat o / femeie tânără pe chat auzi cum e să ai / pizdă nu mi-a răspuns” (26. textul cu femeie). Drăgoi reuşeşte să autonomizeze, prin modalitatea de organizare a textelor, o lectură voit caricaturală, al cărei efect va spori cu atât mai mult cu cât versurile ulterioare încearcă să recupereze o duritate primară, fără cusur. Inerţia lecturii nu îl va convinge, în schimb, pe cititor să schimbe registrul, din contră. În cea de-a doua parte a volumului, macrometode, contrapunctul se produce la un nivel strict scenic. De data aceasta, Drăgoi pare să preia de la Vladimir Sorokin (şi a sa Dimineaţă a lunetistului) imaginarulviolent-absurd materializat mai mereu într-un scenariu care frizează, în final, banalitatea. De exemplu, după ce o trecătoare în vârstă primeşte un şut în spate, apoi „zboară în şosea unde un camion / de gunoi plin o rupe în două. pe urmă compactor îi ni / velează organele şi membrele care încă nu erau lipite / cum trebuie de asfalt.”, infractorul aşteaptă culoarea verde la semafor, după care „mă opresc la un chioşc de unde îmi iau doi covrigi / calzi cu sare.”. Caricaturalul este diminuat, iar violenţa nu-şi mai găseşte o justificare, decât în măsura în care combate scenariile clişeice şi stereotipiile sociale. Bunăoară, picătura care umple paharul se dovedeşte a fi

zona nouă o cerere de donaţie pentru o cauză umanitară sau o ofertă de nerefuzat, din partea unui conaţional minoritar, pentru un telefon mobil. Violenţa este puntea de legătură cea mai eficientă între spaţiul intim şi spaţiul social, întrucât permite manifestarea lipsită de orice artificiu estetic a impulsurilor primare. Incursiunea în mintea personajelor nu este decât sondarea lipsită de tabuuri a posibilităţilor multiple de manifestare a agresivităţii care, într-un univers mizerabilist, se dovedeşte a fi singura formă de umanitate pe care aceşti omuleţi ai subteranei o posedă. Vlad Drăgoi reuşeşte performanţa de a atribui violenţei un spectru larg de registre de lectură, implicând o întreagă gamă de sentimente aferente receptării discursului poetic. Trecerea de la caricatural la absurd, de la comic la tragic ia amploare cu fiecare pagină în acest tratat al metodelor de supravieţuire în rândul umanităţii care a uitat să iasă la lumină. Estetica douămiistă, în măsura în care se face remarcată, apare în acest volum doar pentru a fi subminată. Biografiei îi ia locul un spaţiu crepuscular, larvar, în care vocile sunt doar artificii care mimează existenţa, în timp ce trauma este, mai degrabă, un pretext al desfiintăţii stereotipiilor sociale. Departe de a-şi justifica poezia prin intermediul unui demers biografic demonizat, Vlad Drăgoi ne propune prin Metodele sale unul din cele mai bizare şi mai revigorante volume de poezie ale momentului. O carte pe muchie de cuţit. La propriu. Vlad Drăgoi Metode (Casa de Editură Max Blecher, 2013)

• 59 •


zona nouă

nr. 2/2013

scrisoare către un prieten din sibiu Nelu Șerbu Dragul meu, Ți-am promis ultima oară că atunci când voi găsi ceva minunat, voi împărtăși cu tine. De data asta e vorba de un volum de poezie, cu care recunosc că voi începe aiurea, în funcție de ce mi-a rămas cel mai pregnant în cap. Așadar, citește versul ăsta: Bucuria de a te îngrămădi în tine însuți ca într-o teacă. Îți spun, versul ăsta ar face cât o carte, dacă volumul din care l-am extras nu ar fi el însuși o mină de versuri memorabile. Remarca nu e una numai bună de pus în orice cronică. Dovada? Deschid la întâmplare volumul în cauză*, (ăsta e un experiment real), pp. 56, Liftul: În timp ce tu citești ce a fost până acum / eu mă gândesc cum ar fi/ fără scăunelul de sub picioare. După ce am terminat lectura, mi-am dat seama că l-am judecat un pic, dar, pe cuvânt, Șerban Axinte – el e vinovat de furișarea în cetate (confirmând temerile legate de imuabilitatea lumii) – nu e nici măcar crud, rău sau ironic, cum ți-ar face impresia primii pași prin lanul de păpădii (care, vorba lui, cam pișcă). Notar cu biroul într-un buncăr de lux, ca-n Kafka, sarcastic în prima parte, aproape natural în ultimele două – Axinte studiază o realitate stranie. Căci nu stai bine într-un hol sau într-un tren, nu te-ai așezat încă pe un scaun sau într-un trup, că apare un alt Axinte cu laboratorul după el, ale cărui relații sunt puse de primul sub lupă până la lichefiere. Axinte notează harnic, jucăuș, meditativ, procesul prin care

• 60 •

Axinte construiește și deconstruiește viața, moartea sau prețul dintre ele. Nu te teme, știu că nu-ți place prețiozitatea sau calofilia. Tocmai de asta e fain, că peste tot planează o impresie de autenticitate și, uneori, de gardă, încât te pomenești în finalul vreunui poem sub al cărui rol aparent informativ pulsează un inconfort nedefinit, că poetul îți spune – ei bine, am glumit, ăsta e doar un poem, hai să bem o bere. Așa e, Șerban Axinte e un bun tovarăș de bere: te calibrează după prima, îți alimentează neliniștile după a doua, îți pune certitudinile în suspensie după a treia, te face să regreți după ce ai plecat acasă – că ai plecat acasă. Mai era adevăr de aflat. Dacă nu ești chițibușar, nu ții cont de fleacuri ca „borna asta de la marginea lumii” ori „colț frumos de rai” (e drept, apar în același poem, ba chiar consecutiv), nici nu te oprești la „dă-mi ziarul să văd dacă mai trăiesc” (preluare elegantă) sau la jocul oglinzilor. Pentru că găsești imagini excelente în irumperi concise, sentențioase sau în curgeri tăiate la timp de oferirea unei libertăți – de gândire la propriul tău „țarc” – pe care nu sunt sigur că o vrei. Găsești cuvinte pe care tu ți le spui în șoaptă, blasfemiind (vorba vine) popular dar sănătos morminte și mame. Găsești un om (exact) de genul celui pe care și-l imaginează idealizat oltenii când se gândesc la ardeleni. Îți spun, dacă nu ai fi plecat din Sibiu, țiar fi plăcut să-l ai prieten pe Șerban Axinte. Dacă-l cunosc? Îi cunosc poeziile, îmi e de ajuns.


nr. 2/2013

zona nouă

În afara de imagini – unele brutale ca-n filmele românești, altele strategice ca haosul pe care Little Boy avea să-l dezlănțuie, mai e ceva. Sună bine. Și te regăsești: în acele beții de unul singur, în spălarea în chiuvetă a pietrelor din templele pe care tocmai leai demolat, în răstignirea Marchizului de Sade (nu te îngrijora, va fi mântuit indirect undeva mai încolo), chiar și în „pumnul între felinare” (dat, luat – n-are importanță). Spune-mi unde, fără să fie stridente, ai mai văzut combinații între medieval și electric, între profanator și religios, între crud și timid, între în doi și singur – decantate (uneori) în cea mai dulce, simplă și profundă zeflemea? Le-ai mai văzut, știu, dar nu pe toate în aceeași carte. Sau unde ai mai văzut sângele, fără să te deranjeze? Fără ca cel care pune sângele pe hârtie să nu-ți amintească de asta de parcă ai fi orb? Să luăm de exemplu poemul Careul muților, din care eliminăm tot (de dragul exercițiului, deoarece miezul pe care-l eliminăm e, să mă ierți, plin de miez) în afară de titlu, primul și ultimul vers: alerg în mine ca și cum aș vrea să mă feresc de o venă plesnită /…/ scama electrică luminează puțin cerul gurii lui Dumnezeu. Exceptând sensul insolit obținut (mă va scuza autorul), dacă primul vers, integral, e cules de acolo de unde mulți nu îndrăznesc să urce decât cu măști de oxigen, gândește-te la rolul cuvântului puțin din ultimul vers. Înțelegi misterul formidabil, antitetic, al lipsei lui? Înțelegi meștesugul ceasornicarului Șerban Axinte? Îți spun, dragul meu, dacă viața ta acum are puțin (sic!) de-a face cu poezia, vei începe cu Șerban Axinte. Vei începe normal dar pe dos, în același timp. Normal cititul, pe dos simțitul. Normal, deoarece vei începe

să guști din decoct, vei intra în bulb, apoi te vor înțepa acele electrice dinăuntrul orei de final, care o vreme nu-ți vor mai da pace. Pe dos, deoarece vei simți în ordinea inversă textului, începând cartea cu ultimul poem, citit și el invers: (…) spun repede, repede propria mea parolă / vin pe furiș la întâlnirea cu mine /…/ boala este atunci când simți mai mult decât trebuie / las ființa deplină să-și facă mendrele!

Șerban Axinte Păpădia electrică (Casa de Pariuri literare, 2012)

• 61 •


zona nouă

nr. 2/2013

lumea reflectată în jumătățile de măsură Oana Tinca Volumul de poeme al lui Marius Chivu concurează cu el însuşi. Pierderea mamei cuprinde o emoţie umană suficient de puternică încât să destabilizeze percepţia critică asupra textului şi să pună sub semnul întrebării oportunitatea unei lecturi orientate de criteriul estetic atunci când scrisul se întrepătrunde cu viaţa trăită. Spre confortul cititorului ce ezită să tranşeze dilema, volumul oferă singur răspunsul: avem în faţă un jurnal de convalescenţă, încărcat de referinţe realiste la sordidul spitalelor, însă decantat de o sensibilitate estetizantă. Mecanism psihic evazionist? Poate, darcuprinzându-şi reversul: tandreţea cu care tânărul bărbat inversează rolurile şi îşi priveşte mama ca pe o fiică este resortul unora dintre versurile insolite, persistente în memorie şi după ce cartea a fost închisă, iar tensiunea, dizolvată: „îi pilesc unghiile o pensez/ o spăl în săruri îi curăţ dinţii cu aţa/ cu creme îi ung urmele vineţii de pe gât/ de la încheieturi/ o gâdil cu fulgul smuls din pernă/ apoi o adorm punându-i cd-ul cu andrea bocelli/ respirându-i în creştet/ strecurându-i în gaura pentru cercei din lobul urechii/ cea mai lungă sprânceană a mea// sînt mama din ea e fetiţa din mine/ sîntem tot noi// (numele ei apare cel mai des în poezia de dragoste a lumii)” (p. 89). Întâi autonom, apoi cu complicitatea mameiLidia, fiul devine artizanul scenariului prin care sunt readuse la viaţă micile gesturi ale femeii închise în albul memoriei. De mai multe ori, el este „păpuşarul” plimbându-şi „marioneta” atinsă de hemiplegie pe holurile spitalului, încercând să elibereze corpul de urmele bolii: îşi imaginează că aşterne fard şi ruj pe pielea învineţită ori că transformă

• 62 •

în brăţări „furtunaşele roz”. Privirea fiului înfrumuseţează o lume atinsă de morb, astfel încât poezia se construieşte pe coordonate vizuale. Marius Chivu pare convins că nu te poţi elibera de traumă decât numind-o.

Accentul pus pe vizualitate nu înseamnă că textul este epurat de elementele subiective. Dimpotrivă. Dacă se poate vorbi de o formulă a scrisului, atunci aceasta armonizează poezia tranzitivă, infuzată de decupaje fruste, cu disponibilitatea pentru metaforă ori pentru abstractizare: „sînt foiţa de indigo/ între nostalgia a ceea ce-mi amintesc că era/ şi compasiunea/ cu care o învăţ pe cea de acum,/ fotografie spălată odată cu cămaşa/ imagini lipsă cu pete bizare în care/ parcă mai recunoşti câte/ ceva” (p. 34). Volumul reuşeşte să resusciteze formule considerate epuizate, dovedind că scrisul nu este inventio, ci confesiune spontană a unei drame revărsate peste margini. Departe de a prinde textul într-o retorică anchilozantă,


nr. 2/2013 intertextul biblic îşi pliază conturul pe volutele tensiunii emoţionale: „aceasta e clipa în care/ gîndurile/ toate gândurile se transformă în rugăciuni/ ca apa în vin” (p. 14). Poetul nu este un visceral, ci mai degrabă un reflexiv trecut prin experienţa culturală a modernităţii, în urma căreia referinţele se resorb şi lasă la lumină presiunea contactului nemijlocit cu viaţa: „îi vorbesc despre cărţi şi scriitori […]/ dar carnea oricum e tristă/ iar cărţile merită să rămână/ şi necitite”. Solidar cu gama meschină (însă atât de firească) a istoriei recente, cu neputinţele femeilor ţintuite în paturi de spital, cu petrecerile televizate de Anul Nou, convieţuind cu produsele mediatice de consum („avem radio şi chiar un televizor la care/ urmărim concursuri de dans/ şi telenovele frumoase/ în care actorii interpretează emoţii de invidiat”), autorul se lasă învăluit de slăbiciunea de a fi uman. Literatura şi viaţa nu mai pot fi privite opozitiv, într-o paradigmă a valorilor „tari”, care să penduleze între patetismul romantic şi dezabuzarea decadentă. Masca scriitoricească nu serveşte decât prezentului imediat, mamei ce reînvaţă denumirile şi folosinţa obiectelor uzuale. Fragmentele introspective atribuite tânărului bărbat fac loc, treptat, secvenţelor în care femeia proaspăt operată priveşte în jur cu ochi de copil, asigurând încă o sursă a insolitării: „la sfârşit împing căruciorul înspre pronaos/ ea apleacă uşor capul/ apropie faţa de icoană/ şi spune timid:/ bună seara!” (p. 63). Volumul poate fi citit ca un mare poem pe două voci: prin discursul fiului însingurat de suferinţă străbate vocea plină de solicitudine a unei mame aflate încă departe de boală. Sfaturile cumpănite, reproşurile, momentele de afecţiune sunt elementele prin care textul îşi concurează tema şi o depăşeşte. Vîntureasa de plastic nu este numai un jurnal de spital, ci şi o mărturie despre sensiblitatea maternă care ştie să

zona nouă exulte fără patetism şi să fie retractilă fără ranchiună: „te-am învăţat tot ce-am ştiut şi eu/ restul vei afla singur/ aşa că pleacă departe/ întâmpină-ţi viaţa fă-ţi norocul arată ce poţi/ nu te gândi la mine/ nimeni nu te va iubi la fel de mult/ dar eu sînt singura pe care ai voie s-o părăseşti” (p. 70). Ceva din delicateţea Lidiei se regăseşte în gesturile tânărului Marius, invocat să restituie mamei, prin cuvinte, sensurile pierdute ale lumii. Pentru femeia cu funcţiile motorii înjumătăţite, convalescenţa înseamnă retrăirea momentelor de intimitate domestică şi recuperarea limbajului. Fiul poate gusta, în sfârşit, bucuria relativă de a media descoperirea lumii: „mi-am dorit întotdeauna/ să inventez lumea pentru un singur om,/ dar acum/ tot ceea ce spun devine un ecou/ întors împotrivă” (p. 42). Raporturile se inversează, fiul trebuie să împace experienţa paternă cu cea a scrisului, ceea ce explică, într-un fel, registrul ludic în care se redescoperă valenţele combinatorii ale cuvintelor. Titlul volumului nu face parte dintr-un program suprarealist, ci trimite la aceeaşi experienţă recuperatorie, atunci când drama nu poate fi depăşită decât prin copilărire: „spune că e vîntureasa de plastic/ îmi şopteşte că are rochii de kiwi/ pulovere din lemn parfumat/ o grădină de macaroane/ şi plaje cu nisipuri cuvântătoare” (p. 49). Schimbarea de tonalitate ar putea nedumeri, fragmentul disonează cu rama gravă a temerilor bărbatului. Nu ştiu dacă acest titlu ciudat face parte din gratuitatea jocului ori reflectă o intenţie de asumare a autenticităţii ca strategie poetică. Oricum ar fi, vîntureasa de plastic reuşeşte să calibreze registrele şi să ofere un poem pe măsura vieţii. Marius Chivu Vîntureasa de plastic (Editura Brumar, 2012)

• 63 •


nr. 2/2013

zona nouă

cadre cu fața la perete Ioana Vintilă Cât de tolerantă poate fi natura umană în raport cu umilinţa şi privarea de orice drept, duse la extrem?

de toleranţă, alta de omucidere, iar ultimele două de a fi hoaţe de buzunar.

„Închisoarea de fete” după Steve Gooch oferă o privire de ansamblu, dar încă foarte neclară, asupra răspunsului întrebării antepuse. Totul începe cu o corabie. O corabie a guvernului britanic care transportă surplusul de deţinuţi pentru a popula noua colonie, Australia. Corabia navighează cu peste o sută de deţinute, închise câte şase în celule minuscule din cala navei. Decorul nu are deloc tente futuriste sau simbolistice. Singurul spaţiu de joc este acela al celulei în care şase puşcăriaşe sunt nevoite să convieţuiască şase luni, cât durează călătoria propriu-zisă, spre închisoarea la care vor fi repartizate pe pământul virgin britanic. Şase paturi metalice şi uşile care se aseamănă izbitor cu nişte garduri din sârmă ghimpată constituie singurele elemente decoristice. Şase deţinute, una mai vinovată decât cealaltă, aproape niciuna încercând să-şi nege evidenta vinovăţie, sunt protagonistele care încep o luptă aprigă pentru teritoriu, pentru supravieţuire chiar, deoarece se estimează că puţine vor rezista o jumătate de an în acele condiţii. Piesa începe cu un protest tacit al deţinutelor, în care îşi iau furioase lenjeria de pat şi uniformele vărgate de la gardianul care reprezintă singura lor legătură cu realitatea de dincolo de uşa metalică. Două femei sunt acuzate de prostituţie, una de conducerea unei case

• 64 •

Limbajul argotic şi predispoziţia permanentă a protagonistelor la conflicte şi, mai ales, la violenţă fizică, trădează în mod vădit nivelul de educaţie al fiecăreia. Niciuna nu a avut, se înţelege, o copilărie fericită, fiecare a experimentat o supradoză de realitate, şi toate au ajuns la punctul în care au fost nevoite să aleagă între a practica prostituţia sau a muri de foame, într-un mediu în care ori asta, ori furtul sunt printre singurele mijloace de trai ale femeilor din pătura de jos a societăţii secolului al XIXlea. Sarah, cea mai tânără dintre ele, este singura căreia i s-ar putea acorda, eventual, prezumţia de nevinovăţie, sau arăta puţină compasiune din partea sistemului în faţa căruia reprezintă doar un număr într-o statistică. Aceasta a recurs la a se prostitua din necesitate, văzând în asta singurul mod de supravieţuire după ce, însărcinată fiind, este părăsită de iubit.


nr. 2/2013 Madge, matroana, este singura care îşi neagă parţial şederea pe corabie. Aceasta afişează o latură hipersensibilă şi protectivă faţă de Sarah, de care are grijă atunci când este bolnavă şi o apără de posesivitatea celorlalte deţinute, mai ales de Nance, cea mai dură dintre ele. Condamnată la 14 ani de detenţie din cauza unei crime violente săvârşite în complicitate cu iubitul ei, Nance îşi impune autoritatea prin relatarea amănunţită a crimei, dar şi prin umilirea căpitanului. Nance suportă lovituri nemiloase de bici pentru comportamentul ei denigrator, însă preferă relele tratamente fizice în schimbul unor scuze, fapt ce îi asigură poziţia de „lider al grupului”. Încet, dar sigur, lupta pentru teritoriu şi pentru mâncare se metamorfozează într-o prietenie tacit consimţită între cele şase femei. Climaxul legăturii dintre ele este reprezentat de un dans haotic, hipnotic şi halucinant din timpul unei furtuni, acompaniat de un cântec de jale, de dragoste. Totuşi, există şi mărul discordiei. Gardianul, Tommy, şi doctorul vasului, un alcoolic care se foloseşte de traume ca să manipuleze tinerele femei şi să le folosească, în ultimă instanţă, constituie elementele care se transformă din cauze ale unui război, în punţi în plus, care să consolideze relaţiile dintre deţinute. Punctul culminant gravitează în jurul altei furtuni, în timpul căreia uşa celulei este lăsată deschisă. Sarah evadează, dar libertatea oferită atât de uşor se dovedeşte a fi iluzorie. Sarah moare înecată.

zona nouă când prietena lui Charlotte, o hoaţă de buzunare, rămâne însărcinată cu Tommy, iar acesta vrea să o ia de nevastă, deşi ştie că va trebui să o aştepte cel puţin cinci ani. Ea nu acceptă, iar scena se termină cu amândoi profund îndureraţi şi promiţânduşi reciproc că nu se vor uita niciodată. Sfârşitul călătoriei, sfârşitul piesei. Cele cinci rămase îşi iau adio şi îşi urează toate cele bune. Cel mai autentic cadru este cel de final, în care deţinutele, Tommy şi doctorul stau drepţi şi aliniaţi, cu faţa la public, cu un reflector luminându-le faţa, rând pe rând, în timp ce o voce autorială le povesteşte viaţa, dacă au ieşit sau nu din închisoare, ce au făcut după ce au ieşit, cum s-au reintegrat în societate, care au fost cauzele morţilor premature etc. Se înţelege, 75% dintre destinele lor au avut deznodăminte tragice, uneori chiar tragicomice. Mai mult, este de apreciat faptul că este subliniată revenirea celor mai multe dintre deţinute la vechile îndeletniciri, chiar după servirea unor ani grei de detenţie în condiţii inimaginabile. Old habits die hard, especially bad ones. Oamenii nu se schimbă niciodată. Închisoarea de fete. 6 femei less humans se îmbarcă pe o corabie pentru 6 luni în drum spre închisoare. 5 femei ajung la destinaţie. Toate, fără excepţie, ajung la destinaţie cu cel puţin câteva doze de umanitate în plus.

Acum, toate, inclusiv Nance şi Tommy, îi deplâng moartea. Sarah le dă astfel un scop comun: supravieţuirea, nu doar în următoarele săptămâni până la debarcare, ci şi în închisoare, deoarece toate au de ispăşit între 4 şi 14 ani de detenţie. Dramatismul devine uşor patetic atunci

• 65 •


zona nouă

nr. 2/2013

Sightseers: UK ECO-friendly Cristian Emanuel Opriș Pentru că „suma viciilor e constantă”, Ben Wheatley nu se dezminte, regizând sau scriind în fiecare an câte un film despre ucigași. Plătiți, neplătiți, manierați, puctuali, pasionali, perverși. O mare familie.

Wheatley ratează finalul din „Kill List” (2011), așa că mai încearcă o dată, contrastând crimele cu o atmosferă calmă și peisaje îmbietoare. Regizorul schimbă coordonatele de cu un an înainte, renunță aparent la realismul social din „Kill List” în favoarea naturalismului ce se instalează gradat, tacticos, parodic, asemeni unui ucigaș cu acte în regulă.

Plictisită de personaje feminine care nu au mare lucru de spus, Alice Lowe scrie împreună cu Steve Oram scenariul pentru „Sightseers”, după ce au fost refuzați de BBC. („Surprisingly, the BBC didn’t want to do a comedy where a couple killed someone every week. (…) There is still this fear of dark stuff, and of mixing up genres on TV, which the American TV channels got over a long time ago.” – London Evening Standard). Cu alte cuvinte, protagoniștii își scriu personajele pe care le au de jucat. Notăm repejor primele bile albe pentru scenariu și interpretare. Totuși, patologicul probabil ereditar al personajului feminin scris de Lowe pare să fi ieșit mai degrabă din cufărul cu jucării al lui Lars von Trier. Accesele depresive ale Tinei aduc aminte de personaje ca Bess McNeill („Breaking the Waves”, 1996), Karen („The Idiots” –

• 66 •

1998, o capodoperă mai puțin mediatizată a lui Lars von Trier) sau Selma Jeskova („Dancer in the dark”, 2000). Sigur, dozajele, contextul, motivațiile, sunt cu totul altele în acest caz.

Cei doi protagoniști middle-aged, Tina și Chris (naivi, furioși, dar în același timp entuziaști și curioși ca doi adolescenți), călătoresc provocând, „constrânși de situație”, mai multe „accidente”, soldate cu morți care mai de care mai banale. După fiecare astfel de episod caravana merge mai departe fără prea multe remușcări sau reproșuri. Dragostea lui Chris pentru natură scuză, în ochii amândurora, crimele atent alese, justificate. Se induce deci un altfel de normalitate în universul lor. Unul din pilonii de rezistență ai filmului îl reprezintă legătura asimilată rapid de către cei doi – un soi de dependență sexual-romantică, ce susține ambițiile absurde ale personajelor. Tina devine rapid o primă muză a lui Chris, un așa-zis scriitor, aparent amabil și manierat, care încearcă din răsputeri să scrie prima sa carte. Încântată de noul ei statut, Tina ar face orice să apere relația pe care amândoi speră, într-un fel al lor, să o consolideze în această vacanțe pentru care par să fi fost luate toate măsurile de precauție (înainte de plecare, Chris verifică toate bagajele citind entuziast de pe un clipboard). Banalul unei astfel de povești este eliminat prin complexitatea personajelor ce par să răzbune, prin această călătorie


nr. 2/2013 „inițiatică”, toate nereușitele lor de până atunci. Exceptând cele câteva ilegalități, reușesc de minune. În momentul în care Chris se întoarce clătinându-se la rulotă, după mai multe pahare cu alcool, Tina îl îmbrățișează mărturisindu-i speriată: „Credeam că n-o să te mai întorci niciodată”. Astfel de scene echilibrează constant micile neînțelegeri, fără ca cineva să ia în calcul anularea călătoriei.

Umorul reiese tocmai din sinceritatea și relaxarea cu care sunt tratate lucrurile. Granița dintre diferitele nuanțe dramatice, amuzante, patologice sau, pur și simplu, absurde este foarte subțire. Chris pare să-i deteste nu numai pe cei care nu respectă natura, dar și pe cei din pătura socială superioară. Vizitând o altă rulotă, are grijă ca la plecare să spargă o farfurie, scuzânduse ipocrit în fața celor prezenți. O morală „pe jumătate”, principiile de nestrămutat ale scriitorului fiind valabile doar pentru cei din jurul său. Tot acest amalgam de manifestări pe care proaspăt îndrăgostiții și le iartă reciproc vin pe fondul unei vulnerabilități emoționale puternice. Zilele petrecute împreună conduc la deziluzii sau crime ce par să fie oricum mai fiabile

zona nouă decât rutina și vinovățiile unui trai lipsit de culoare. Cățelul Tinei, Poppy, este înlocuit cu un altul care îi seamănă, Chris este în sfârșit privit și lăudat ca fiind un scriitor de succes, în ciuda lipsei de inspirație, Tina are, în sfârșit, parte de divertisment, dar poate cel mai important, este scutită de la a da socoteală pentru acțiunile ei. Un amalgam cu atât mai seducător cu cât credințele de tip eco-friendly se petrec tocmai în perimetrul britanic.

Potențialul teatral al scenariului excursioniștilor este uriaș. În 2012, filmul a fost premiat pentru „cel mai bun scenariu” și „cea mai bună actriță” la Sitges Film Festival, Spania, și tot în Spania, tot pentru „cel mai bun scenariu”, filmul obține premiul festivalului Mar del Plata.

Europa estică răspunde prompt ironiei aspre la adresa traiului insular. Cu toate acestea, revista britanică „Empire” premiază „Sightseers” la categoria „cel mai bun film” în martie 2013.

• 67 •


zona nouă

nr. 2/2013

miscellanea sînziana șipoș mașina vie

matei leida adio. la tîrgoviște

adela dinu un bărbat în lumea femeilor

Claudiu komartin clinică / material radioactiv

radu vancu alexandru mușina. un portret

calendar martie-aprilie-mai-iunie • 68 •


nr. 2/2013

zona nouă

mașina vie Sînziana Șipoș Fiat 500 Abarth Cabrio este o mașină pe care nu o poți atinge, pentru că bara de protecție s-ar putea să riposteze. Originalitatea reclamei ne convinge că, pe viitor, va servi ca sursă de inspirație pentru cele care te fac acum să schimbi canalul TV sau te determină să vrei dărâmarea stâlpilor. Mașina este construită în totalitate din corpuri umane goale, pictate astfel încât să semene până la confuzie cu Fiat-ul. Acesta din urmă prinde astfel viață, aducând aminte de cartea lui Stephen King, Christine, unde acel Plymouth Fury din 1958 surprinde cititorul prin energia vitală pe care o debordează. Pasiunea intensă pe care modelul de Plymouth, numit Christine, o stârnește lui Arnie Cunningham, așa încât tânărul își înfruntă părinții pentru a o putea păstra, este aceeași pasiune pe care o insuflă și Fiat-ul prin intermediul acestei reclame. Modelul Fury devine o prelungire a trupului pentru Arnie, care, încet, dobândește personalitatea fostului posesor, Roland D. LeBay.

Fiat-ul uman se poate mișca fără ca cineva să fie la volan, deși nu ar reuși să prindă mai mult de 5km/h. Christine este perechea perfectă pentru Abarth, pentru că și ea pornește fără ajutor. Există însă o diferență de motivație între cele două modele, întrucât Fiat-ul vrea doar să placă, aducând o notă de prospețime conceptului auto; în schimb, scopurile Christinei sunt malefice, fiindcă îi ucide pe toți cei care i-au făcut rău, mașina îmbogățindu-și esența vitală cu fiecare ființă omorâtă. Mai mult, spiritele sunt capturate

• 69 •


zona nouă

nr. 2/2013

în interior, iar Christine devine aglomerată din cauza corpurilor imateriale. Toate piesele care formează acest Fiat seamănă cu fantomele oamenilor omorâți de Christine, care rămân blocate înăuntru. Dennis, prietenul lui Arnie, mărturisește când se află în autovehicul: „Din când în când, aveam impresia că în maşină mai sunt şi alţi oameni. O dată m‑am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut manechinul de ceară al unei femei privindu‑mă cu ochi sticloşi şi lucioşi [...]. Văd acolo o fetiţă, cu faţa înnegrită de la strangulare, cu ochii ieşiţi din orbite, ca un ciudat animal împăiat. Mi‑am închis strâns ochii, iar când i‑am deschis, în oglinda retrovizoare erau Buddy Repperton şi Richie Trelawney. Pe gura, bărbia, gâtul şi cămaşa lui Buddy era sânge închegat şi scorojit. Richie era o masă de carne arsă – dar ochii lui erau vii şi atenţi.” (Christine, p. 271) Ambele autovehicule sunt susținute de corpuri umane. Vorbind despre privire, Christine are propriii săi ochi ca și Fiat-ul de altfel, căci unul dintre fotografi, RJ Muna, mărturisește că s-a luat în considerare opțiunea ca unul din modelele umane care ajută la crearea Abarth-ului să aibă ochii deschiși. Efectul este înfricoșător, la fel cum e și Christine, când ne dăm seama că nimic nu scapă razei sale vizuale: „Farurile se transformaseră în doi ochi albi şi imenşi”. (Christine, p. 186) Noutatea este că nu s-a folosit deloc programul Photoshop pentru această reclamă. În același timp, afișul vine să arate celor care încă văd o mașină ca pe o grămadă de fiare, că designul îi oferă un caracter unic, potrivit pentru un anumit tip de personalitate. Asemănarea între acest Fiat și un potențial deținător este adusă la un alt nivel, întrucât cel dintâi acceptă mijloace inedite de personalizare. Christine, pe de altă parte, are un caracter foarte asemănător cu cel al lui Roland D. LeBay. Ambii sunt răzbunători, morocănoși și nesociabili. Astfel, cele două modele devin una cu oamenii care le dețin (fantoma lui Roland și designerul de artă), preferințele celor din urmă decorându-le personalitatea. Ambele mașini frapează prin designul care captează oamenii. Într-un punct de lucru din San Francisco, o imagine care palpită ia formă, aceea a unui Fiat conceput din corpuri umane, cu ideea dezvoltată de The Richards Group, cel care a convins Fiat să o accepte fiind designerul de artă Dean Oram. O întreagă echipă de contorsioniști, artiști de circ, pictori și fotografi au luat parte la acest act de creație, provocarea constând în alipirea corpurilor în așa fel încât imaginea să fie cât mai fidelă. Un model nou, altul vechi, însă ambele epatează prin puterea și senzualitatea pe care le degajă.

• 70 •


zona nouă

nr. 2/2013

adio. la tîrgoviște Matei Leida

19 mai 2013 Te trezești cu gândul că vei pleca, îți faci bagajul în grabă, te gândești să nu iei prea multe, dar nici să-ți lipsească cele elementare. Cobori, îți pui căștile în urechi, apeși play și, pe scaunul autobuzului, obrajii ți se contractă; e un zâmbet fad, care, oarecum, te trădează. [...] Vă urcați în mașină, luați poziția și de acum încep să asude palmele. [...] La Târgoviște intri în grădina palatului, vezi oameni care seamănă a prietenie, totuși, cauți orice care să-ți stea pavăză. Iei loc, ești nevoit să mănânci, tresalți la vederea unor prieteni vechi, tremuri la atingerea mâinii celorlalți. [...] Răzvan Țupa se ocupă de atelierele de creație, știi ce s-ar putea întâmpla, îți amintești de data trecută, te așezi lângă Radu Nițescu. Răzvan vă propune un joc: un scaun este amplasat în mijlocul încăperii încât toți participanții să-l vadă. Primul pas este să descrieți scaunul într-un poem, având la dispoziție 10 minute. Al doilea pas este renunțarea la scaun, se trece la descrierea senzațiilor fizice experimentate în decursul a 5 minute. Pe final, poemele se mixează în așa fel încât după primul vers din primul poem vine al doilea vers din al doilea poem și tot așa până când, la sfârșit, poemului-mix i se atribuie titlu un vers din poemul un chiparos pictat de van gogh de Octavian Soviany. Scoți telefonul, intri în aplicație, notezi: mulțimea de ochi și toată către... [...] Îți dai seama că nu mai ai nevoie de scutier. [...] Faci un drum până la camera de hotel și înapoi. Te așezi și discuți cu ceilalți, inhibi prejudecățile, asculți o lectură, îți face plăcere. [...] Decizia de a ieși într-un pub, regruparea cu ceilalți, glume, frica de câini, chelnărița. 20 mai 2013 Drumul, cafeaua, țigara, farfuria, Muzeul Tiparului și al Cărții Românești Vechi. Asculți o lectură excepțională a Ioanei Vintilă, asculți poeme despre oamenii mari ai revoluțiilor de Octavian Soviany. Vă sunt decernate premiile, ești, oarecum, mulțumit de tine. [...] Urci scările din Turnul Chindiei, cobori scările din Turnul Chindiei, părăsiți muzeul, vă îndreptați spre mașină. Nu aveți în gând nimic, depășiți limitele Târgoviștei, și continuați într-aiurea. Vulcana-Băi, izvor, izvoare, sinagogă, către biserică. [...] Oprește motorul, cobori. [...] Vizitezi biserică, moschee, aprinzi o lumânare. [...] Vă propuneți să reveniți la Centrul Internațional Ecumenic Vulcana-Băi. [...] Ajunși în Târgoviște, îi mulțumești familiei Bănescu, îți iei rămas bun, urci în mașină. [...] Ai ajuns în Sibiu.

• 71 •


zona nouă

nr. 2/2013

clinică / material radioactiv Claudiu Komartin Intimitate (Charmides, 2013) de Angela Marcovici este cartea clandestină a unuia dintre cei doi sau trei poeți români contemporani care vor rămâne. Printre cunoscătorii pasionați ai poeziei recente, nimeni nu o poate ignora pe Angela Marinescu (fie că o consideră un nume mare și un reper, fie că îi repudiază poezia intensă, excesivă, „neagră”), ea este una dintre vocile majore ale ultimelor decenii, cu o faimă destul de târzie în raport cu prestigiul multora dintre autorii alături de care a debutat cu mai bine de 40 de ani în urmă (cu o carte, de altfel, întru totul remarcabilă, Sânge albastru, din 1969). A.M. a rămas ea însăși de la un volum la altul și a avut o influență decisivă asupra unei bune părți a poeziei scrise la noi după Revoluție. Așadar, după cinci volume și trei antologii publicate după 2000, Angela Marinescu decide să publice o carte underground (insistând de fiecare dată asupra acestui cuvânt magic) semnată cu numele său de fată, Angela Marcovici. Iar Intimitate a devenit în doar câteva luni, în ciuda circulației restrânse impuse de faptul că volumul-samizdat nu a fost pus, din voința poetei însăși, în vânzare, una dintre cărțile cele mai căutate, comentate și admirate, aș spune că mai ales de către poeții și (atât de puținii) critici tineri – sau încă tineri – care au crescut cu Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariției (2006) sau Întâmplări derizorii de sfârșit (2006), cărți întâmpinate de fiecare dată ca apariții exemplare, care au făcut, după cum am mai scris într-un comentariu la Probleme personale (2009), destule „victime” în rândul vocilor feminine ale generației afirmate după 2000. Am folosit intenționat ghilimelele pentru a nu fi înțeles încă o dată greșit – afirmând că Angela Marinescu a vampirizat cele mai noi apariții din zona „liricii feminine” (deși nu știu cât mai putem vorbi în momentul acesta despre lirică așa cum era ea înțeleasă în trecut), doream să afirm că, din punct de vedere strict tehnic, poeta a arătat o inteligență care nu ține atât de tehnicitate sau de egotism scriptural, cât de voința de a rămâne mereu proaspătă și actuală în raport cu noile cuceriri ale limbajului și ale poeticității. Efectiv, Angela Marinescu a avut puterea și mobilitatea de a rămâne contemporană cu generațiile care s-au succedat, depășind cu propriile lor arme aproape toate prezențele feminine care au încercat să se afirme în direcția inaugurată de ea. Evident, nu sugerez că a început să scrie ca junele 2000iste (rezultatul ar fi fost, cel mai probabil, un dezastru), ci intuiția mea este că a reușit să catalizeze și și-a apropriat toate „cuceririle” poetice ale noutății și ale strictei actualități literare. Și-a luat înapoi de la debutante ceea ce fusese infuzat chiar de ea, și nu atât de poete ca Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Constanța Buzea sau Gabriela Melinescu. Mai contemporană cu Angela Marinescu (și încă mai nouă decât ea) nu putea fi, așadar, decât Angela Marcovici. Pe scurt, în cărțile precedente vedeai cum poetele generației mele (ale căror principale atuuri – visceralul și sexualitatea, imagismul greu și întunecat, obsesia eului traumatizat) erau depășite prin chiar formulele pe care încearcă să le genereze (fiecare cu personalitatea, talentul și ofurile ei) de fiecare nou volum al Angelei Marinescu,

• 72 •


nr. 2/2013

zona nouă

ce părea să încorporeze substanța sintactică și lexicală a poeziei care se scria sub ochii ei – și față de care a rămas întotdeauna, spre deosebire de aproape toți ceilalți 60-iști, extrem de atentă și de curioasă. Exemplul cel mai grăitor mi se pare Întâmplări derizorii de sfârșit, dar ne-am putea uita din nou și înspre Probleme personale –, și nu atât virulența sau spiritul tot mai certăreț și mai plin de ifose al 2000-istelor era în joc, ci suflul vital al textelor lor. Noutatea lingvistică și jucăriile preferate ale tinerelor furioase de acum. Înțelegând acest mecanism (și făcând un simplu exercițiu comparativ între cărțile Angelei menționate mai sus cu primele cărți scoase în acei ani de fracturiste, feministe și „viscerale”), această poetă a cărei unicitate e întotdeauna determinantă (chiar și când devine confuză ideatic, imprecisă ideologic sau zăbovește asupra unor idei ce nu pot fi exprimate coerent decât în propria-i manieră poetică) s-a dovedit nu doar unul dintre cei mai importanți poeți români, ci mai cu seamă un spirit capabil în permanență să se autodepășească (mizând mereu, în fapt, pe temele dintotdeauna ale poeziei sale – marginalitatea, boala, suferința, corporalitatea zdruncinată sau dualitate sex-mistică – pentru care ne putem întoarce la Parcul din 1991, cam pe când 90-iștii de abia își începeau asediul asupra establishment-ului). Intimitate nu doar că nu seamănă, în ce are mai izbitor, cu nimic din ceea ce se scrie astăzi în poezia noastră, dar pare să fie, pe de o parte, punctul extrem de dezvoltare a temelor și motivelor Angelei Marinescu, și, în plus, cartea sa cea mai concisă (dar și cea mai subțire) și cu fisuri de abia vizibile – poate atunci când face apel la sintagme sau motive pe care le știm prea bine din cărțile anterioare, devenind astfel, din punctul meu de vedere, ceva mai puțin Angela Marcovici decât și-ar fi dorit: „crucișătorul Potemkin / nemișcat / pe apele adânci / ale Mării Nordului. / rușii când reușesc / rad / chiar / tăcerea sexuală”. Cu excepția câtorva poeme ceva mai puțin intense (nu însă și contrastante în echilibrul interior al plachetei), Intimitate are câteva piese care obligă cititorul la relectură și surpriză continuă („Lumina dimineții”, „Blocul NU”, „*** (nimic nimic nimic...)”, „Plimbare de seară”, „Sfârșit”, „Autoportret”, „Artificial” sau „Post-poezie”). O plachetă din care, în punctele ei maxime, în încheieturile care o fac atât de strânsă și de șocantă (nu, nu despre șocurile de mucava ale vorbirii fără perdea sau ale metafizicii de gargară vorbesc aici) se poate cita copios, poate mai puțin din partea a doua (din cele trei ale unui volum ce conține, în definitiv, doar 25 de poeme) – aceasta amintind cel mai mult de Angela Marinescu post-2000 despre care am vorbit deja destul în prima parte a articolului. Desigur, Angela Marcovici nu a scăpat de tot de Angela Marinescu, de ticurile și toanele pe care i le știm. De sora adorată, de călugăriță, de Eleonora, de pereți și de nebunie, de sânge și creier, de tuberculoză, de irepresibila tendință de a folosi neologisme și cuvinte din sfera tehnică sau medicală, de unele stridențe care îi definesc stilul și practica poetică, însă precizia, profunzimea – care la A.M. nu e niciodată fardată sau cu ochii dați peste cap, ca la poeții care știu că știu totul –, sentimentul de pumn primit în stomac după citirea câtorva texte din Intimitate sunt garanția că ne aflăm în fața unei cărți întru totul adevărate: „în capitala unei țări / cu granițe din ce în ce mai nesigure // să (nu) port /

• 73 •


zona nouă

nr. 2/2013 haine de plumb / mate elegante / academice // deoarece suntbătrână. suntinocentă. suntautistă. // sunt mai bolnavă decât un îndrăgostit / în preajma sinuciderii. / «trebuie scoasă din joc», ar spune / marii noștri poeți. / niște lichele înnăscute. / cum au făcut mamele lor să le reușească? // o noninterpretare din ce în ce mai absconsă. / un nonloc din ce în ce mai izolat. / un nonbuncăr cu ușile și ferestrele zidite. / o nonpoezie din ce în ce mai întunecată.”

Nu e câtuși de puțin întâmplător citatul din Woyzeck al lui Georg Büchner cu care se deschide cartea: „Woyzeck e disperat”. Faimoasa piesă a doctorului german mort la 23 de ani, neterminată de altfel, și redescoperită / reinventată la începutul secolului XX, iar apoi, cinematografic, de Werner Herzog, rămâne, după aproape două secole, un comentariu violent despre abrutizare socială, despre sărăcie și neputință, crimă și moralitate. Neînchegat și antiteatral, Woyzeck a devenit, „remasterizată” în variante succesive, o piesă de rezistență a dramaturgiei europene. De aceea, fundamental antiteatrală și antiretorică, Angela Marcovici alege acest moto simplu și sugestiv: ea nu scrie o poezie despre marginalitate, ci dinăuntrul marginalității („rămâi aici, / așezată pe grație și pe-ntuneric, / pisică a celor veșnice, / rămâi cu noi, nenorociții.”; „(…) m-am prăbușit pe stradă, am devenit dintr-odată / un copil al străzii, fără nicio șansă, / ce mai trage pe nări doar voluptatea drogului și-a morții”; „nu sunt bună de nimic / pe cine ar mai putea interesa / întunericul meu / din care / țâșnește / urină”) și a descompunerii oricărei dorințe de a mai face poezie, cu „vibrațiile matematice ale suferinței adânci”, cu fața la perete, percepându-i structura de profunzime, ca un detector atomic, pătrunzând adevărul ardent și nemilos al bolii și al singurătății. Intimitate iradiază poezie așa cum reactorul de la Fukushima a răspândit material radioactiv luni de zile după explozie: „(…) poate că totuși, atunci, demult, când alergam înspre / tine, atât de tare încât mi-am zdrobit capul / de-un stâlp / și din cap a țâșnit umbră și întuneric, / ca niște schije / sau, poate, când și mai demult, noi doi, din scaunele / noastre cu rotile, deoarece eram handicapați, / ne-am atins, mai întâi mâinile, apoi, separați și / indiferenți, am privit cu o mare intensitate cerul / până s-au sfărâmat scaunele cu rotile și noi ne-am / trezit direct pe asfalt, ca două animale bolnave, / în jurul cărora s-au strâns: 1. mulțimea, în cercuri / compacte și din ce în ce mai strâmte / 2. melancolia și 3. moartea / de trei ori M, adică nimic. (...)” Luându-l pe NU („Blocul NU”) în brațe atât de vehement și de concentrat cum parcă nu a mai făcut-o niciodată, nihilismul este desăvârșit, iar poezia dispare în „locul locurilor indiferente”.

• 74 •


nr. 2/2013

zona nouă

un bărbat în lumea femeilor Adela Dinu Alain Touraine, un bărbat în lumea teoriilor feministe, propune o critică necesară a noţiunii de gen, respectiv a postulatului feminist al unei determinări socio-culturale a femeii în contextul depăşirii, în gândirea occidentală, a paradigmei feminismului militant. O serie de interviuri şi analize sociale îl îndreaptă pe cercetător spre concluzia unei apartenenţe orgolioase a femeii postfeministe la propriul gen, cel puţin la nivel declarativ. Femeia se postulează pe sine ca subiect, ca actriţă a propriei vieţi. Dezideratul Simonei de Beauvoir s-a materializat: femeia a reuşit săşi cucerească propria subiectivitate, fără să se raporteze unilateral la binomul masculin/ feminin, adică exclusiv prin semnalizarea diferenţei ca marcă de individualizare: „Lucrul cel mai important nu este că imaginea lor în calitate de femei s-a transformat, devenind mai pozitivă, mai activă, cât faptul că femeile au trecut de la conştiinţa de a fi obiecte la conştiinţa că sunt subiecţi.” (Alain Touraine, „Lumea femeilor”, București, Editura Art, 2007). Scopul pe care-l urmăresc aceste femei (cele intervievate de autor şi a căror opinie e considerată reprezentativă pentru Zeitgeist) este construirea sinelui. Această construire a sinelui este posibilă numai prin intermediul sexualităţii ca principiu asocial de acţiune, sustras, prin aceasta, dominaţiei societăţii masculine. Femeile au făcut posibilă schimbarea lumii în care trăim prin contestarea hegemoniei unei modernităţi extrem de polarizate. Avantajul istoric este reprezentat de faptul că femeile se sustrag mai uşor rolurilor sociale, de care, prin demersurile reluate ale mişcării feministe, sunt mai conştiente decât bărbaţii. Construcţia de sine este aşadar mai probabilă şi mai facilă astăzi la femei decât la bărbaţi, încă ancoraţi în vechile structuri, pe care le dominau şi de care sunt, nostalgic, înlănţuiţi. Întoarcerea la sine (factorul feminin) învinge aventurile lumii (factorul masculin). Postfeminismul

vizează o transformare a spaţiilor publice pornind de la viaţa privată prin intermediul ONG-urilor şi al diferitelor asociaţii care compun societatea civilă. Bărbatul e captiv în viaţa socială şi mai ales în politic. Radicalitatea feminismului queer, care explodează toate imaginile femeii şi exultă hibridizarea identităţilor sexuale, este o realitate. Rolul homosexualilor implică ideea de transgresiune, de erodare a accepţiunii tradiţionale a rolurilor: „toate categoriile de gen se diluează şi tind să se fragmenteze sau să se dizolve [...] genurile se estompează, iar sexele îşi menţin o identitate puternică.” Perspectiva lesbienei implică un dublu refuz: al modelului heterosexual dominant şi al feminităţii circumscrise de paradigma tradiţională. Autorul semnalează şi pericolul unei noi dominaţii asupra femeii în societatea de consum prin invazia mass-media în spaţiul privat (conotat feminin), invazie care determină o erotizare a mediului simultan cu o paradoxală desexualizare a persoanei. Lumea femeilor este o lume caracterizată prin neîncrederea în istorie şi prin sfârşitul, decretat sentenţios de Lyotard, al marilor povestiri ale omenirii. Sfârşitul de secol este marcat de redobândirea încrederii în individ şi de afirmarea unui subiect redimensionat, mai ales a subiectului marginal, tradiţional abandonat în afara centrului. În lumea actuală are loc o mutaţie culturală marcată şi de conjuraţiile feminismului. Femeile sunt, în opinia filofeministă a sociologului Alain Tourier, agenţii principali ai unei răsturnări culturale, care presupune trecerea de la o cultură orientată spre cucerirea mediului înconjurător la o cultură a grupurilor şi nu mai puţin a individului. Postfeminismul se constituie într-o paradigmă calmă a celebrării diferenţei nestigmatizante, a alterităţii necesare, a autenticităţii feminine.

• 75 •


zona nouă

nr. 2/2013

alexandru mușina. un portret Radu Vancu Prin 1997 – sau să fi fost deja 1998? –, pe când eram aşadar student în primul sau în al doilea an de facultate, Mircea Ivănescu mi-a recomandat Eseu asupra poeziei moderne, punându-mi, ca de atâtea ori înainte şi după aceea, exemplarul lui în braţe (adnotările tremurate, scrijelite cu creionul pe rama verticală a paginii sau pe pagina albă de la final, îmi arătau locurile unde mintea lui se oprise atentă – şi mă opream şi eu, încercând să ghicesc ce anume văzuse atât de semnificativ în pasajul subliniat cu o linie, uneori două sau, rarissim, trei; ghid mai bun de lectură nu cred să fi fost existibil) şi spunându-mi, ca niciodată până atunci, şi ca de foarte puţine ori ulterior: „Citeşte-o neapărat, e o carte inteligentă”. Ironia blândă cu care demantela de regulă orice construcţie teoretică despre poezie fusese, pentru întâia oară în anul scurs de când îl frecventam, dezactivată. Eram pe atunci un asiduu cititor de teorie literară, cedând aproape la fel de uşor voluptăţilor speculaţiei despre ficţiune ca şi ficţiunii propriu-zise, şi nu puteam să înţeleg reticenţa unui poet hiper-intertextual şi ultra-tehnicizat, ba chiar cândva redactor de carte al multor texte critico-teoretice publicate de editura „Univers”, faţă de tehnicalităţile teoriei literare, faţă de propoziţiile şi teoremele ei, care mie-mi păreau a promite piatra filosofală şi pe care el, în schimb, le numea, surâzând cu persiflajul lui de om bun ca pâinea caldă, „teorempe”. În economia întâlnirilor noastre, eseul lui Alexandru Muşina a fost, prin urmare, prima carte de teorie literară care nu numai că nu era o colecţie „scrobită şi factice”, cum zicea cineva despre textele unui scriitor francez, de „teorempe”, dar era chiar inteligentă şi, luându-mă după urgenţa cu care mi-o indicase şi-mi ceruse s-o citesc, de-a dreptul necesară. Lui Alexandru Muşina îi citisem deja poemele din antologia poeziei generaţiei ’80, alcătuită chiar de el, iar „Budila Express” dobândise până la urmă autoritatea de idol al triburilor mele interioare, alături de poeme ale lui Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu, şi pe deasupra mai era şi unul dintre primii scriitori în carne şi oase pe care-i văzusem, venit pesemne în Sibiu la diverse chestiuni literare organizate de revista „Euphorion”. În ce privea poezia lui, avusesem prin urmare prilejul să mă conving cu asupra de măsură că era şi inteligentă, şi strict necesară pentru cine voia să ştie ce se scrisese mai bun în România în anii din urmă; surpriza cea mare venea aşadar pentru mine dintr-o cu totul altă direcţie, şi, colac peste pupăză, mai era şi etajată – primo, exista cartea despre poezie suficient de inteligentă pentru ca Mircea Ivănescu însuşi s-o declare necesară; secundo, nu o scrisese vreun venerabil teoretician literar sau poetician anglo-saxon ori german, profesor celebru la vreo universitate legendară, cu acces nelimitat de nici o deficienţă sau indigenţă la cele mai bune biblioteci ale lumii, ci un poet optzecist, deci tânăr şi în blugi, din România anilor ’90, ţară în care şi bibliotecile, şi universităţile erau vraişte ca toate cele. Ba mai mult, autorul crezuse, se pare, că poate închide o discuţie despre poezia modernă după vreo doar două sute de pagini, cam cât arăta să aibă volumul. Ce mai încoace-încolo, era prima dată (cred că şi ultima) când mă îndoiam serios de judecata literară a Poetului. Am luat cartea lui Muşina, am citit-o ca pe un roman de la o copertă la alta şi, melodramatic vorbind, modul meu de a înţelege poezia s-a schimbat definitiv. La lectură, şocul major n-a fost unul aşa-zicând intelectual, legat bunăoară de clasificările „eului liric” propuse de Muşina (deja faimoase: eul hiperemic, eul aleatoriu,

• 76 •


nr. 2/2013

zona nouă

eul prezenteizat ş.a.m.d.). N-aveam, precum unii onorabili critici, prejudecata că poetul nu poate fi inteligent (iar dacă totuşi poate, atunci n-are voie), aşa că nu sagacitatea distincţiilor era uluitoare. Ce mă uimea era că nu puteam să-l identific pe Muşina-poetul în discursul lui Muşina-criticul; de unde venea forţa aceasta care-l făcea să se disimuleze atât de eficace, încât să nu simţi că se proiectează în una sau alta din cele zece „soluţii” ori „ipostaze ale eului inventate în poezia modernă”, cu toate subdiviziunile şi subclasificările lor („eul multiplu”, spre exemplu, ar avea „trei trepte: eul scindat, eul dedublat, eul multiplu” ş.c.l.)? Cinismul tandru şi sentimental, dezabuzarea anticulturalistă, dar plurilingvă şi intertextuală, colocvialismul aproape prea bavard, dar irizat pe neaşteptate de concettisme sau de preţiozităţi scientiste, anarhismul ludic – cum anume puteau fi toate aceste mărci, atât de puternice în poezie, camuflate în discursul teoretic? Şi, dacă era limpede că se lăsau camuflate, dacă se lăsau trecute astfel sub tăcere – atunci nu cumva îşi puneau singure sub semnul întrebării vitalitatea şi validitatea? Era primul meu contact cu un creator contemporan tot atât de puternic ca teoretician şi critic pe cât era ca poet. Nu sunt mulţi, de altfel, în nici una dintre literaturile moderne, deşi, cel puţin în teorie, de la Baudelaire încoace orice poet ar trebui să aibă şi cromozomi de critic; altfel spus, toată lumea e de acord că un poet modern e de fapt un poet plus un critic, aflaţi într-o relaţie dacă nu de simbioză, atunci încalte de benignă fagocitoză. În teorie, cum ziceam; pentru că, în practică, puţini sunt cei care admit nu necesitatea, dar măcar posibilitatea polivalenţei necesare. Există, apoi, unal treilea Muşina – epistolierul vetrist, cu scrisorile lui de la Olăneşti, umorale şi sarcastice cu metodă, reactive, dar şi bune conducătoare de reactivitate, producătoare adică de inflamări în presa literară şi, deseori, chiar dincolo de marginile ei, era diferit şi de malcontent-jemanfişistul poet optzecist, precum şi de eseistul al cărui redutabil cap teoretic inventase şi inventariase o paradigmă coerentă a poeziei moderne. Cel care, în prima serie de scrisori, se lua singur la mişto, prezentându-se autoironic şi autosarcastic drept un „fazan”, pentru ca apoi, în cea de-a doua, tot de capul lui, să se decreteze nimic mai puţin decât „geniu” (şi încă unul în vacanţă, adică „balnear”), se dovedea tot un ludic – însă, de data aceasta, unul cu care nu mai era de glumă. Însă nu atât asupra literaturii în sine se exercită nervii lui critici (întrucât are, în mod evident, mai mult decât unul), cât asupra afacerilor literare, cu tot omenescul şi prea omenescul lor (aluzia la Nietzsche nu e câtuşi de puţin întâmplătoare; filosoful ştiinţei voioase e o prezenţă tutelară, invocată în aproape fiecare epistolă). Plin de humor şi umori, epistolierul are în plus şi umor de-a dreptul, inteligenţa lui posedă, cum ziceam mai sus, glande autoironice şi secretă autoanticorpi. De aceea, jucând deseori la limita firului de păr care desparte inteligenţa de ridicol, Muşina nu gafează absolut niciodată; şi tot de aceea e unul dintre puţinii hiperinteligenţi care nu te oboseşte, şi poate singurul „geniu” (balnear sau nu) haios. Epistolele lui Muşina, aşa vorbăreţe şi mehenghi cum pot părea, camuflează eficient, şi cu atât mai delectabil, un moralist nietzschean pursânge. Sunt un soi de „Aşa grăit-a Gică Contra”, cu Olăneştiul pe post de Sils-Maria (dacă tot vrea Muşina să facă din România o Elveţie). Iar ce reuşesc ele e să-l treacă pe Alexandru Muşina de pe lista foarte scurtă a celor mai importanţi patru-cinci poeţi optzecişti pe aceea, încă şi mai scurtă, a poeţilor care sunt mari în tot ce scriu.

• 77 •


zona nouă

nr. 2/2013

calendar Zona și zoniștii în martie-aprilie-mai-iunie 14 martie 2012

Ediția 65 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Ioana Vintilă (poezie) și Cosmin Popescu (poezie)

21 martie 2013

Ediția 66 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Andrei C. Șerban (poezie) și Sînziana Șipoș (poezie)

28 martie 2013

Ediția 67 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Sînziana Șipoș (poezie) și Matei Leida (poezie)

4 aprilie 2013

Ediția 68 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Delia Tăbăcaru (poezie) și Cătălina Stanislav (proză)

12 aprilie 2013

Lansare de carte

Doru Pop – O telenovelă socialistă, Editura Cartea Românească

18 aprilie 2013

Ediția 69 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Matei Leida (poezie) și Georgiana Frunză (poezie)

23 aprilie 2013

Lansare de carte și lectură

Doina Ruști – Mămică la două albăstrele, Editura Polirom

16 mai 2013

Ediția 70 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Sandra Rotărescu (poezie) și Cristi Păduraru (poezie)

18 mai 2013

Clubul de lectură Institutul Blecher au citit Ioana Vintilă și Octavian Soviany

• 78 •


nr. 2/2013

zona nouă

23 mai 2013

Ediția 71 a cenaclului Zona nouă

A citit Delia Tăbăcaru (poezie și proză)

29 mai 2013

Bogdan Suceavă la Facultatea de Litere și Arte Prelegere despre literatură, pictură și matematică

1 iunie 2013

Lansare de carte și lectură în cadrul Bookfest, București Krista Szöcs, cu genunchii la gură, Editura Charmides

6 iunie 2013

Lansare de carte și revistă

Daniel Șandru, Sorin Bocancea (Universitatea „Petre Andrei” din Iași) Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală Mass-media și democrația în România postcomunistă revista Polis

11 iunie 2013

Lansare de carte și lectură

Claudiu Komartin – cobalt, Casa de editură Max Blecher Maestru de ceremonii: Vlad Pojoga.

11 iunie 2013

Lansare de carte

Daniel Cristea-Enache – Di@loguri pe net, Editura Polirom Au participat alături de autor: Simona Chițan, Veronica D. Niculescu, Radu Vancu

12 iunie 2013

Ediția 72 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Andrei C. Șerban (proză) și Krista Szöcs (poezie)

18 iunie

Lansare de carte și lectură

Florin Bican – Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc, Editura Arthur

20 iunie 2013

Ediția 73 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Ioana Vintilă (poezie) și Matei Leida (poezie)

26 iunie 2013

Ediția 74 a cenaclului Zona nouă

Au citit: Mihai Curtean (poezie) și Cristina Jidveianu (poezie)

• 79 •


zona nouă

nr. 2/2013

cuprins Editoriale:

Rita Chirian, Writers write. Decalogul / 3 Vlad Pojoga, În contra direcției de astăzi / 4

Invitat:

Robin and the Backstabbers, Bacovia Overdrive/ 6 Interviu cu Andrei Robin Proca / 11

Poezie:

Marius Aldea, from: aldea/ 18 Ioana Duță, știi bine/ 22 Aleksandar Stoicovici, poduri / (cântece de leagăn) / 26 Savu Popa, ocna city / 30 Andrei Zbîrnea, Zabriskie point / 34

Proză:

Bogdan Munteanu, Petru / 38 Cătălina Stanislav, For non-commercial use only / 40

Traducere:

Luna Miguel, sick rose; el neon del siempre / 47 Lorenzo Mari, Proiecția; Din exterior; Cutremure în lanț; Ultima exilată / 49 Ada Limon, Ferită de trenuri; Rechini în râuri / 51

Zona cronică:

Ana Donţu, Ludic și demonic în „Jucăria mortului” (II) / 54 Andrei C. Șerban, Însemnări pe rețetare / 56 Andrei C. Șerban, Romanian Psycho / 58 Nelu Șerbu, Scrisoare către un prieten din Sibiu / 60 Oana Tinca, Lumea reflectată în jumătățile de măsură / 62 Ioana Vintilă, Cadre cu fața la perete / 64 Cristian-Emanuel Opriș, Sightseers: UK ECO-Friendly / 66

Miscellanea:

Sînziana Șipoș, Mașina vie / 69 Matei Leida, Adio. La Tîrgoviște / 71 Claudiu Komartin, Clinică / Material radioactiv / 72 Adela Dinu, Un bărbat în lumea femeilor / 75 Radu Vancu, Alexandru Mușina. Un portret / 76 Calendar martie-aprilie-mai-iunie / 78

• 80 •

Zona nouă 2.2013  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you