Revista Vitrina cu poezii ISSN 2668-991X ISSN-L 2668-991X by Vitrina cu Oglinzi

Revista VITRINA CU POEZII Numărul 1 Inaugural Director: Burcea Emanuela Jurist: Comănescu Jan

CUPRINS 4. VIOREL BIRTU PIRIANU 5. MIRIAM DABĂU 6. PAUL MATEI 7. ANDREEA VĂDUVA 8. ALEXANDRU IOAN POPA 2

9. BURCEA EMANUELA 10. MARIA ȘTEFAN 11. JAN COMĂNESCU 12. POPAN MARIANA 13. ȘTEFAN MOLDOVAN 14. BURNEA ȘTEFANIA 15. VALERIU CÂMPEANU 16. NETTY POPA 17. ION POP 18. CRISTIAN GABRIEL VULPOIU 19. TUDOR MATREȘU 20. RADU DAN ALEXANDRU 21. COSTACHE NEGRII & IOAN DRAGA 22. BEATRICE ALFRED 23. NICOLAIE MATEI 24. VALENTINA BECART 25. VIRGIL ANDRONESCU 26. ION DUDUVEICĂ 27. ALINA CRISTIAN 28. TAMARA TOMIRIS GORINCIOI 29. SIMINA PĂUN MOISE 30. NICOLETA GORDON 31. SIBIANA MIRELA ANTOCHE 32. MARIA HOTEA 33. IOAN COJOCARIU 34. NECULAI RADU 35. CRISTIAN MLADIN 36. LUMI BĂBUȘ 37-38 SCOALA GIMNAZIALĂ ,, CAIUS IACOB,, 39. ELEFTERIU LĂCRĂMIOARA 40. EUGENIA PALADE CALANCEA

Viorel Birtu Piraianu plecam dincolo, noi, amândoi de ajuns nu a ajuns decât pasul, noi am rămas suspendați între noi potecile zac stranii la picioare de nori șuvoi de sânge țipă în mine, arterele sunt pline de glod cad firele vieții când pleci mă cațăr pe firul de iarbă mă aștepți tristă în prag offf, mie dor de cel drag

mai mult delir, în tragic chin Ultima adresă eu stau undeva, unde timpul a stat mă caut, știu că mă am am pus la cap un gând din clipa dintâi căutam niște pași să ajung iarăși la tine ultimii pași dintre cei rămași pășeam înapoi printre ace de brad, prin frânze uscate de vânt 3

dar pasul e gol, se afundă în nămol vroiam să mă nasc, dar unde să fac acel pas acum zac în firul de iarbă țesut între noi poarta e deschisă dar pragul e gol sunt pasul uitat întrun veac plâng astăzi, mă plâng am plecat cel dintâi acoperițimă iarăși cu flori adresa mea o găsiți, mâine, la căpătâi

---erai un fluture deo toamnă rătăcită întro iarnă erai atât de frumoasă o lacrimă sa dus acolo sus iubirea mea cu chip de stea pe țărm a rămas doar o legendă scrisă pe o cruce

stau și cuget pe un ciot de viață nu aștept pe nimeni uneori privesc cum clipe pier în nesfârșita zare aici nu e nimeni decât un poet se plimbă obosit printre anii trecuți mulți petrecuți prin crâșme ordinare prin bordeluri famate, în paturi murdare cu vise ratate, altele plecate în liniștea lunii voi adormi la capătul cerului pe pleoape va coborî lacrima unui cuvânt nescris

ninge cu lacrimi și sânge amurgul se oglindește întro mare nu e cer, nu e soare pe țărm doar pietre și o lebădă cercuri pe ape un val ireal se sparge de mal aripi albe se agită pe ape apoi pustiu este noapte în toate

Miriam Dabău Cuvintele ating sufletul, precum mâinile, trupul

Dacă ne-am iubi cândva Tu ai fii lumina mea Printre vise te-aş lua Că dragostea me-ai a ta!

Dacă Dac-aş trece printre stele Ţi-aş căuta un loc în ele Ca o boare de suflare Ce mă poartă peste mare!

Dacă ar înţelege...

Daca-i fi un fulg de nea M-aş topi pe undeva O grădină de-aş avea Şi acolo te-aş căuta!

Am plâns ca un copil în faşă şi inimii i-am spus să tacă, 4

să uite timpurile bune ascunse în clepsidrele bătrâne! Şi am văzut ce nu aş fi crezut în viaţă, copii ce-şi plâng părinţi în stradă, båtrâni si tineri deodată şi moartea ce se-nvârte-n case, lăsând durerii omenirea pradă...

Copilărie Copilăria-i ca un rai cu fructe coapte şi miros de mai, Cu flori de câmp în părul meu bălai desculţă alergam prin mirişte de lan. Trecut-au anii fără să-i opresc, cu amintiri ce au rămas la fel, Când mai privesc şi astăzi chipul tău, fiori mă prind... Vreau să fii mereu Ca un pocal cu apă vie, Dulcea mea copilăria!

Mă simt ,dar nu mă recunosc la faţă, învăluită în mister sunt ca un nimb în film de groază, hai, du-te ,moarte, lasă-ne în pace... e doar un virus şi noi nu te vrem în viaţă! De vrei să-nnebunim cu toţii şi singuri să rămânem printre aştrii, ţi-aş cere socoteală-n faţă, să nu cerşeşti, încă o viaţă!

Paul Matei

Ochii aceștia de catifea

Mi-au fost îngerii mei regăsiți, Dar, tot ei mi-au fost.... Și demoni afurisiți. Ochii aceștia de catifea... Două astre pe sufletu-mi negru, M-au iubit și ei cândva,

Ochii aceștia de catifea.. Să îi uit, nu pot oricât aș vrea Mi-au mângâiat nopțile tulburi Tot ei mi-au făcut zilele negre. Ochii aceștia de catifea... 5

Pe mine omul acesta integru. Ochii aceștia de catifea... M-au durut, mi-au fost rană deschisă Și totuși.... eu i-am iubit... Cu inima mea de ei parcă învinsă. Ochii aceștia de catifea... Mi-au fost viață Dar tot ei... mi-au fost moarte A unui suflet vândut ca la piață. I-am iubit și încai iubesc... Deși ei sunt ultimul meu cânt, Mi-i doresc, ei sunt doar...ochii aceștia de catifea. Trubadurul iubirii De...M.P 21.03.2020 Sunt trecător prin astă lume Un cântăreț de sentimente,

Eu de iubesc nu am un nume Doar trubadur literalmente. Îmi cânt și dorul și iubirea Iar versu-mi este despre tine, Căci tu iubito 'mi știi simțirea Și cântul către tine vine. Te port în poezia-mi sacră Iar de te-oi pierde între strofe Te-oi regăsi târziu în seară Zâmbind din stele anamorfe. Sunt trubadurul tău în noapte Hoinar prin sentimentele iubirii, Eu rătăcesc prin ale tale șoapte Ca un luceafăr pe cerul nemuririi. Te cănt și chiar de am să mor Încătușat în sentimentele-ți aparte, Îți va rămâne cântul meu nemuritor Și versul ce te încântă de departe.

Andreea Văduva Mama e cine te creşte!

Alexandru Ioan Popa

Ești pretutindeni, dar nu te găsesc!

Speriată am fugit să-mi găsesc liniștea între prietenele cele mai bune. Dar ele nu mi-au dat niciun răspuns.

Bărbate, tu ai deschis poarta inimii mele și mi-ai umplut-o cu suferința iubirii. 7

pe care o cauți, această liniște este realitatea ta ireală și victoria iubirii tale.

Singură și disperată, te conjug, nu mă părăsi acum. Am renunțat la tot. Acum sunt rătăcitoare, fără tine. Sunt o femeie dezorientată, fără pic de minte, ca o nebună, bat din picioare și dansez. Cum să trăiesc fără Tine? Ești pretutindeni dar nu te găsesc. Iubirea a spus – Dorința! Femeie, nu lumea te mărgineşte, tu, chiar tu eşti o lume, care însă poate face atât de uşor din tine un prizonier al tău însuţi. Iubirea a spus –Libertatea!

Aceasta este iubirea ta, să cauți un tainic cer, să zbori tangent cu Universul Fizic. La început să lași dragostea să zboare liberă, la sfârșit să zbori, fără să plutești. Să privești această lume ca fiind invizibilă! Dacă ai putea scăpa de ego doar o singură dată, Secretul ireal al secretelor iubirii s-ar deschide larg inimii tale. Fața necunoscută a mea, ascunsă dincolo de Universul Fizic, ar apărea neschimbată în oglinda inimii tale. Iubitule, este dragostea mea, ce zboară dincolo de stele, până la tine în Tărâmul Metafizic. Mereu mirându-mă: Chiar ai meritat-o? Mereu întrebându-mă: De ce tu?

Secretul ireal al iubirii se deschide larg inimii tale! Intrare ta în liniștea minții este binecuvântată, liniștea ta distruge obstacolele pe calea către dragoste și este cheia Secretului Secretelor,

Povestea mea? ---Fragment

Autor:Burcea Emanuela.

Este o poveste cel puțin bizară. Un băiat cu ochii albaștrii, puțin șăgalnici; cu o privire, ce pe mine mă termina de fiecare dată. Și el o știa. La început au fost doar formule de salut. Lucram amândoi în același loc, dar pe posturi total diferite. Apoi într-o seară târzie de toamnă, a unei luni de octombrie, mi-am luat inima în dinți, și l-am întrebat dacă pot să merg cu el spre casă. Eram practic vecini. A fost de acord. Totul a fost ok, până într-o seară când..., s-a oprit din mers, puțin fâstâcit, neștiind cum să-mi spună ce avea de spus. L-am privit contrariată.Ne împrietenisem binișor. L-am rugat să-mi spună sincer ce se întâmplase. L-am convins foarte greu. Vroia să... și a făcut-o. M-a sărutat. Inima a luat-o la galop. Și eu vroiam același lucru, dar ca și el nu îndrăzneam. Nu doream să mă fac de râs în fața lui. Am lăsat ochii în jos, ca o adolescentă, la prima ei iubire, la primul ei sărut. S-a apropiat ușor de mine, m-a cuprins în brațele sale, și... Parcă timpul, și întreaga lume se opriseră în loc. Eu eram acum în altă lume, unde nu fusesem niciodată. Am închis ochii fermecată, lăsându-mă dusă de acea senzație. Nu era primul sărut din viața mea, dar, era... primul miracol. Am rămas cu ochii închiși câteva clipe, parcă pentru a dorii să prelungesc cât mai mult posibil acel miracol. Când în sfârșit i-am deschis, puțin dezamăgită, că miracolul luase sfârșit, el, mă privea, zâmbind ușor. - Iartă-mă. Te-am speriat. Dar vroiam de câteva zile să te sărut, dar nu aveam nici curajul , nici acordul tău. - Nu m-ai speriat. - Este în regulă atunci. Haidem să mergem spre casă. Ne-am continuat drumul în tăcere, parcă temându-se că ce se întâmplase mai devreme, să nu fi fost doar un vis. Ne gândeam amândoi la același lucru, dar, ne era parcă teamă, să vorbim despre ce se întâmplase. Fructul interzis. Asta era pentru noi ce se întâmplase mai devreme. Se năștea oare o relație interzisă? Ne apropiam de cartierul nostru. Simțeam un regret profund că acum trebuia să ne despărțim. Brusc m-a smucit, luându-mă de braț, trăgându-mă cu fața spre el, și... Dumnezeule... steluțe colorate, fluturași, sărutul acesta furat, era 8

și mai minunat. Retrăiam senzația, multiplicată a primului sărut. Simțeam furnicături în tot corpul, de parcă mii de furnici călătoreau pe corpul meu. Ne iubeam, dar încă nu aveam curajul să ne-o spunem. Aveam să descopăr mai târziu, că deși era mai tânăr decât mine, era deosebit de prudent. Pentru orice vroiam să facem împreună, se asigura temeinic că nu se va afla, cu mult timp înainte. Așa a procedat şi în acea seară - Mami să nu spui nimic nimănui, ok? - Stai liniștit tati, am replicat eu. Ne-am despărțit, cu regretul că seara aceea minunată luase sfârșit, parcă mult prea repede. O oră împreună trecuse rapid ca un minut. El a plecat mai departe, eu am intrat în casă, asigurând pentru noapte ușa de la intrare. Am intrat grăbită în baie, vroiam să mă uit în oglindă, ca să mă asigur că arăt ok. Nu erau semne vizibile pe față, dar în interior, totul era răvășit total, inima continua să bată nebunește, nevrând parcă să țină seama de înțelegerea pe care o făcusem eu cu... Îmi cer scuze că nu am dat nici un nume până acum. Dar pot spune că pe el îl chema Mirel.

Maria Stefan

Imaginează-ți o lume fără mine, când stelele adorm, când zorii se trezesc cu primele raze ale soarelui! De lângă pieptul tău, eu să-ți lipsesc. Ochii tăi să nu mă regăsească! Pieptul tău cald să nu mă învelească cu al iubirii fior, decât... un loc gol. Acolo, să nu mă mai strecor ca un copil cuprins de teamă. Ți-ar fi greu? Ți-ar fi o nesfârșită noapte? Ți-ar fi de mine dor? Imaginează-ți că, în depărtare, unicul vapor, cu mine a plecat! Tu n-ai ajuns. Nici eu, oricât te-am adorat... nu mi te-am luat! Nici nu am vrut! Nici n-am putut! Biletul pentru tine, eu... l-am refuzat. Imaginează-ți grădina noastră, din care de-acum eu voi lipsi! Nu am uitat să-ți las în fiecare floare surâsul și parfumul, atât de personal, al sufletului meu.. Am pictat pe ele și o tentă de bleu din ochii mei. Cald. Atât de viu! Nu voi mai fi poate... nici floare, nici culoare, nici parfumul preferat și nici senin! Voi fi doar un semn pus într-o carte, din care noi doi treceam serile. Să ne citim... trăirile. Imaginează-ți ploi de vară, cu stropi mari care, atingându-ți pielea, în lipsa mea, te ard! Un curcubeu ce-și va pierde culoarea... de acolo... de sus, de unde doar eu te pot vedea. Spre acel cer, tu ai trimite-o lacrimă? Imaginează-ți gerul iernii, când trupul tău va tremura, neatins de căldura trupului meu, când mâna mea nu-ți va mai fi mângâiere, trupul meu atingere! Tu... m-ai căuta printre stele? Te-ai încălzi cu ele, de m-ai zări? De-acolo m-ai chema? Imaginează-ți veri fierbinți, când valul de căldură te va cuprinde, iar eu nu îți voi mai fi răcoare! Mă vei regăsi la pagina iubirii. Pagina... șapte! Doar tu vei ști, de ce! Doar tu, vei înțelege!

Din viața ta curând eu... voi pleca! Tu, nu plânge! În viața ta, intrarea mi-am făcut-o ieri. Astăzi, acum... vremea-i deja trecută! Cât te iubesc! Pentru tot ce ni se-ntâmplă, eu nu am nicio vină! Mergi mai departe! Vor fi și alte ierni, și alte veri, și alte flori minunate în grădină. Nu plânge!

Viața cu etnobotanice Jan Comănescu

Viața cu etnobotanice, viața cu ,,diavolul alb";,, Am rulat o tigare si trag câteva fumuri in piept, deodată încep sa văd dublu după care încep să simt o amețeală și un somn puternic, cred ca am dormit 2- 3 ore dar mi se spune că nu am dormit am umblat ca un somnambul prin oraș, am încercat sa fur o bicicleta, am dormit prin iarbă așa m- i s- a spus. Acum sunt treaz dar deja simt greață si îmi este rău, gândul meu este doar la următoarea țigare, caut în buzunare dar nu găsesc decât câteva monede, care nu sunt de ajuns să cumpăr următoarea doză. Acum mă gândesc de unde reușesc să fac rost de bani, pot fura ceva, sau mă pot uita după un copil cu banii în mână care merge la magazinul din colț pentru o pâine. Îi pot fur banii pentru următoarea țigare. Dar am văzut cum vine o doamnă cu 2 sacoși grele, dacă o ajut cred că o să îmi dea bani pentru următoarea doză. Am făcut rost de bani;fug repede la băiatul care vinde, porecla lui este ,,banană", cumpăr rulez și mă simt iarăși bine, îmi este somn... Și totul se repetă la nesfârșit ca în interiorul unei roți, de unde niciodată nu poți scăpa. Foarte puțini scapă odată intrați in roată , parcă timpul stă în loc și se repetă exact cum toți cred am văzut un film în care în fiecare dimineață totul se reseta și o lua de la început. Ca să poți scăpa este nevoie să fii ajutat , de familie de prieteni sau de școală, cu alte cuvinte de societate în general.

Popan Mariana

Curcubeu predestinat Curcubeul vestitor A pătruns prin norul gros, Să vestească despre noaptea Care, iată,s-a întors. Cu alai de stele-aprinse, Pe-aripi de-angeline clipe, Feeria pretutindeni Să v-aducă numai bine! Despre legile nescrise, Cum nu cred cei ce le-ar scrie, Dumnezeu păzi-va cerul, Plin de linişte-n vecie. Precum cerul şi pământul, Peste care, omul dalb Va păşi pe calea sorţii, Luminând gânduri ce cad, Să pătrundă pretutindeni, În a inimii bătaie, Viaţa fie armonie, Armă ce furtuni îndoaie! Nici departe, nici aproape Nu vom şti de clipa vie, Dacă nu avem credinţă Şi un strop de armonie. Ceea ce-i predestinat, Sufletelor pentru viaţă, Să devină realitate-n Noapte-apoi, în dimineaţă! Liber să privim spre cer, Cum, credinţa ştie bine Să-l unească cu pământul... Noapte bună-ţi zic, creştine! Noapte bună, fiii mei, Viaţa mea dintotdeauna, Anii voştri-s anii mei, Cum e soarele cu luna!’

Chipul bunicii Alaltăieri, a fost ca mine: Un fin boboc neînplinit. Acum, cu iarna vieții-n plete E-un crin cu chip îmbătrânit. E-o bătrânețe mai senină, Copilăroasă, ca și cum, Copila iar ar vrea să crească, Să meargă-n raiul ei din drum. E drumul dinspre Dumnezeu, Un Dumnezeu care-i rămâne Același Tată ce, mereu I-a fost alături: greu și bine. La fel și noi, printre nepoți, Vom merge pe-al ei drum mereu: Poate pe alte drumuri, sorți, Dar noi, privind-o ca un zeu. Sub cerul ei, noi suntem stele. Sub cerul nostru, ea ni-i soare. Noaptea ni-i luna argintie, Iarnă și vară, suflul din zare. Privirea ei ni-i luciul apei, Izvorul cristalin din munți, Cu-aceeași vârstă și idealuri Umane, deși sunt cărunți. Chipul bunicii nu-are riduri. Ci ochii cerului senin. Ca să ne-arate cum citea Prin legile celui divin. Chipul bunicii este oglinda Prin care, noi privim mereu A ei credință, calea noastră

Chipul bunicii

Din viața-i unde sunt și eu...

Ștefan Moldovan Blestemele tinereții 11

Nenumărătele iubiri Prin care am trecut ușor , Lăsat-au urme , amintiri

Încep din urmă să m-ajungă Blestemele din tinerețe .

Și răni care acum mă dor . PĂSTREAZĂ SPERANȚA (repostare)

Nemăsuratele regrete Pe care-ncep să le resimt Nu se pot șterge cu-n burete Și -ncerc zadarnic să mă mint .

Cu siguranță-n drumul tău prin viață Vei întâlni momente de cumpănă și ceață , Te-or încerca furtuni și vânturile reci , Te vei lupta amarnic prin eie ca să treci .

Căci din idilă în idilă , Ca vulturul din floare-n floare Treceam adesea fără milă Fără să-mi pese dacă doare .

Oricât ar fi de grea în lume a ta cale Nu te gândi vreodată nicicum la renunțare , Căci soarele etern , cu strălucitea sa Va răsări din nou pe strada ta .

Iar la reproșuri și acuze Eu răspundeam nepăsător , Mereu cu zâmbetul pe buze , Flegmatic și necruțător .

Când soarta te lovește târându-te-n noroi Și-ți amărăște viața cu griji și cu nevoi , Nu dispera , păstrează-ți încrederea în tine , Privește înainte , mâine va fi mai bine .

Uitarea nu-i atât de lungă Și-acum , în prag de bătrânețe ,

Iar dacă gânduri sumbre inundă a ta frunte Cu amintiri ce dor , din vremurile crunte , Nu te lăsa învins de ele , orice-ar fi , Trăiește cu speranță - și mâine e o zi .

Burnea Stefania E NEFIRESC

Știu, nu-nfrunzește mugurul când vara trece Și-i nefiresc să-i inventez nopții culoarea, Dar liniștea cu gându-ntristat se întrece Ca semn că m-a ajuns de peste tot ninsoarea. Zăpezile mi-acoperă tristeți de toamnă Și totuși număr frunzele într-un copac, Lungesc de timp și tot el mă condamnă Când ochiul te caută pe cerul mai opac.

Un vălmășag de trepte ne e timpul ostenitoare sau mai bânde uneori, trăind nădejdi și încercări promise, umblăm punându-ne atâtea întrebări.

Și parcă nici nu-mi ești departe, căldura-ți simt Și parcă pasul tău odat' cu-al meu pășește, Respiri odat' cu mine și mă privești, presimt Prin ochiul meu ca floarea ce se înroșește.

Ne duce luntrea pe ape sunătoare, pe valuri construim castele de nisip, tot credem în floarea ce nu moare, aroma ei ne-o vrem pe drum amic.

Și câte lucruri ne rămân nespuse și câte alte-n trupul meu și-al tău suspin`, se-adăpostesc în cripte și în vise și doar nevoile ne-arată când și cum să mai zâmbim.

Și ne mirăm când, iată, nu e și ne-o dorim, arzând de dor și patimi, privind, trecutul parc-ar vrea să spuie că-n scrumul ei miresmele-au pierit.

Voiam să-ți amintesc să-mi lași, de pleci, tăcerea Și să n-o tulburi cu vântul ce m-amețește, În ea ne-am pus și eu și tu toată averea Și-un bob din răsăritul ce-apusul sfințește.

Să viețuim așa ca floarea altădată, să colindăm pe valuri dănțuind, tremurătoare vise pot s-o facă, străbatem marea lovindu-ne de-un zid.

Însă nu-mi lăsa ochii-n ceață să plângă, Întoarce-mi-i și azi spre nemurirea noastră, Mi-e vremea dor și doru-a vrut să ne ajungă Și-a vrut să ne mințim că noaptea-i tot albastră.

Ne întrebăm, buimaci, ce-o fi acolo, după zid, ne furișăm pe lângă șarpele din drum, când timpul scoate-n față urcușul suferind, ne strângem, tristi, în noi să cugetăm.

E nefiresc să vreau să te mai chem zadarnic Când dimineților te-am alungat din vise, Atâta pot să cred că timpul este darnic Și mi te-a dat să-mi lași noian de pagini scrise.

Doar vocile naturii par să cânte un cânt al nemuririi pe care-l ascultăm, nu știm cât timpul vrea lutul să-l frământe, dar rupem clipei un zâmbet strigând: Mai existăm!

MAI EXISTĂM

Valeriu Cîmpeanu SPECTACOL GROTESC

La cumpăna dintre ani nu contează care că sunt toți la fel

dau o raită prin timpul grăbit să văd unde și de ce am greșit 13

să trag concluzii , să iau măsuri Port la butonieră o floare roșie nu contează de care și nici din ce motive o port numai roșie să fie c-așa -mi place mie, O port pentru ca să fiu mai șic mai curios , mai fălos o port țanțoș și orgolios Ce dacă mi-e rupt costumul pe la genunchi și coate ros de molii și prăfuit peste poate că l-a purtat și bunicul pe la nouă sute șapte el nu purta însă flori la butonieră că n-avea timp să le culeagă și bunică-mea l-ar fi crezut că nu mai e cu mintea întreagă eu însă port floarea țanțoș ,bățos și orgolios trec prin mulțime malițios cu aplomb și multă emfază ca să mă salute ,să mă bage în seamă Când am chef mai și răspund în stânga și-n dreapta la câte -un oarecare cu barbă și plete și cercei în ureche sau la vreo farfuză

cu inel înfipt în buric și altul în buză... Nu știu din ce triburi vin și nici spre ce se-ndreaptă tatuați,rași în cap și ele fără fuste că nu se mai poartă Dar îi salut pe toți ceremonios O fac nu din respect ci pentru că spectacolul ăsta grotesc mă oripilează dar mă și distrează ei nu simt că răspunsul meu la salutul lor de fapt îi acuză și râd fără să știe de cine și de ce râd în neștire Eu doar înclin capul agale în semn că-i aprob și că-mi plac ei mă cred și își mai înfig încă câte două-trei belciuge în urechi,în nas și-n buze eu nu mă mai pot abține și izbucnesc în hohote de râs fără să știu ,de-atâta râs unde și cum am ajuns și râd,râd în cascade de râs până-ntr-un târziu când sleit de puteri și învins , constat că de fapt râsul meu nu e râs ci cascade în hohot de plâns...

Plâng, plâng -Netty Popa

Și eu într-o vale, Cu sălcii plângătoare, Unde Jiul plânge Cu lacrimi de sânge. Eu, pentru o iubire plecată Și moartă, totodată. Jiul plânge, plânge

Pentru minerii plecați, Sub mine surpați, Acolo au mormântul așezat, Pe veci, de nimeni aflați. Plânge și o salcie plângătoare, Ce-și scaldă ramurile în apă. Era cândva înaltă, 14

Maiestoasă, strălucitoare Și privea surâzătoare în zare, Mulțumind Soarelui că răsare. Era fericită Că păsările îi cântă. Deodată zări Pe Preacurata Fecioară Lângă ea, șezând, Cu lacrimi mari plângând. Rugandu-se de ea încet, Să se aplece, să nu se înece, Să facă din ramurile ei O cunună din crenguțe lucitoare, Că soarele ce zi de zi răsare. S-o ducă" Fiului " său, Iisus, Pe cruce răstignit, batjocorit, De către fățarnici iudei,hulit. Salcia frumoasă,

Cutezătoare și înaltă, Ramurile și le-a aplecat Și cunună ea i-a dat . Fățarnici iudei n-o primiră Și pe cea cu spini mai tare o îndesiră. Șiroaie de sânge curgeau Pe fața-i luminoasă, blândă, Pentru o lume atât de crudă. Și de atunci se spune Că salcia a rămas aplecată Și plângătoare, totodată, Că " Fiul Omului",s-a jertfit Pentru noi, oamenii de rând, Trăitori pe acest pământ.

Ion Pop Nu ești moartă, dar nici vie…ci te-am scris Dă-le-n frământarea lumii de tristeți și meditații!... boala asta, ca și marea, n-o să sece niciodată... setea-i bea sarea și zace pe o cruce de catarg sau în mansarda înălțimilor albastre, aiurând despre iubire, ură și înțelepciune... uneori, câte o fată face trupul suportabil, dar sunt nori ochii acestei plăsmuiri... nimeni nu crede în minuni, de ce aș crede tocmai eu că, dintr-o dată, Dumnezeu îmi vede rana și mă spală de mirosul sângelui și de sudoare?... ce sunt eu în fața lumii și a Cerului, ursită, amăgire parfumată?... ard de boală și de sarea depărtării de pământ și de viață... de cumva, printro minune, ești reală și umană, nu vreun înger posedat, dă-mi să beau puțină apă!... scoală-mi trupul de pe crucea de catarg și mă sărută, c-o să-ți dau și eu sărut!... nu mă tem eu de vreo vină sau de judecata fiarei din adânc, sirenă sfântă, dar femeile sunt îngeri doar aici, și toate-s mame, chiar dacă nu cunoscură nașterea mai înainte... îmi vorbești, dar ești tot mută, cânți, dar sufletul nu cântă auzit, ci doar în minte... mă sărută, dar, pe gură omenește și te cred!... hai, dezbracă-te, vergură, să te văd de ești femeie sau vreun înger posedat!... știu prea bine, heruvimii nu-s bărbați și nici femei... ar muri ca noi, de ură, de tristețe și de mare, dac-ar fi și ei perechi... eu sunt viu... privește-mi rana și durerea, neputința și voința de-a muri!... vrei să-ți doară, cum mă doare sufletul și se desface de pe carnea puturoasă?... un sărut, și toată fierea Cerului o să te scoată vinovată de curvie și de moartea lui Iisus... pe pământ ești mai frumoasă, plăsmuire, și mai sfântă... nu ești moartă, dar nici vie, ci te-am scris... ești poezie și nimic mai mult, 15

femeie, sau ce-i fi... haide, cântă și vorbește-mi mută și desăvârșită ce poftești!...

La mulți ani, femeie, oricine ai fi și oriunde teai afla! ...ceai voi oare săți scrie Dumnezeu de ziua Mării?... Celor ceau purtat povara frumuseții cu credință, duh și sărutare sfântă, pace și recunoștință!... vouă vă e dat cuvântul mângâierii și misterul cerului ce înfășoară necuprinsul cu albastru și cu purpură de seară... ochii voștri varsă rouă de mălin vindecătoare peste răni și puritate, liniște și desfătare... ploile voastre de vară au umplut mările negre ale visului cu aripi și cu vietăți albastre... toate stăruie prin vocea și rumoarea rugăciunii, sfintele mele broboade de sudoare și de lacrimi... somnul pruncilor atârnă de nesomnul greu al maicii, de cuvintele acestor heruvimi cu straie negre și de jalea nopții albe... întunericul și Domnul întrupat în duhul palid și plăpând de lumânare... iată calea depărtării de ispitele celeste și de văzul chior al minții în dezordinea perfectă a vieții viitoare!... celor ce-au vărsat cerneala gândurilor pe hârtie le îmbrățișez părinții și le cer mâna iubirii slovelor pentru vecie... iată-n toată osteneala, singura mare răsplată: îmi va fi cândva și mie îndeajuns rana de vie și de neagră sângerarea, cât să vă încapă toate patimile nerostite, grijile, întunecarea, vinile și sărbătoarea, nunta Cerului cu Marea, cu lumina învierii serilor de altădată, care n-au mai fost să fie!... arta a iubit femeia mai presus de rana vie a Văzduhului ce-L bate pe Iisus... ce-ai voi oare să-ți scrie Dumnezeu de ziua Mării,sângerare efemeră, ce furtună să-ți înece grijile, sfântă povară?... eu îți voi de ziua Mării veșnicii, păsări albastre, visuri, frământări materne și copii din cei cu aripi și cu suflete eterne!...

EȘTI O POEZIE Cristian Gabriel Vulpoiu

Ești poezia visului pierdut în norul de păcate, Când ne iubeam până la iad în nopțile de foc Când ne sărutam, cântam simfonii de iubire peste moarte Într-un pat de petale, sub stele coapte mirosind a busuioc.

În lumea de dincolo de lumi singuri să fim Să-i dăm culoare și limpezimi de mir noi visului.

Primăvară Iată, este iarăși primăvară, Ghioceii anunță ilustrul empireu Ador să ascult iarăși greierii pe seară În nopțile când luna plină e la apogeu.

Ești o poezie scrisă la margine de timp cu penelul de mărgăritar, Desculță îmi dansezi prin ploi care trezesc apusuri Mă doare mâna ta ce mă silește spre sacrele altare Pendulul morții tace și se răscolește în abisuri.

Primăvară, darul zeilor, Paradisul ce se revarsă pe pământ în ample folduri Ascult pe dealul plin de flori, glasul mieilor Jucându –se, făcând frumoase salturi.

Ești poezia mării, coborâtă din icoanele iubirii, Cu talazuri ce se unduie pe versurile tale Urmez iambul poeziei tale pe scara nemuririi Gustând dintr-ale soarelui prea dulci petale. Ești poezia iubirii, seninul, însăți un heruvim, Lasă-mă să te sărut, clipă a paradisului

Tu primăvară, mama amorului divin, Tu primadona proniei cerești

Tu ai adus amorul pe pământ dar și paharul cu pelin Tu nu ai deloc măsură când ne iubești.

Tu primăvară, ești eternă, Lumină vie nouă, pe drumul nostru către absolut Noi, cei ce am pornit în viață din cavernă Noi, cei ce am fost și suntem chip de lut.

Primăvară, ești pariul zeilor, Ce-au suflat cândva viață peste pământul tern Vrând să transforme acest tărâm într-un rai etern Într-un templu al viselor.

Cornel Armeanu Un poet răsfățat de muze Autor-Tudor Matreșu "Labirintul iubirii" este una din cărțíle poetului Cornel Armeanu, apărută la începutul anului 2007. În acest volum de poezie, autorul vine dintr-o lume de vis, răscolit de misterele iubirilor candide. Ca un fluviu blând, de esențe ale iubirii, ajuns la marginea unei cascade eterne, cade ca o lumină stelară peste lacrima nopții, albastră.Poezia lui este o trăire permanentă a poetului într-o clepsidră de rouă , din care diamantul iubirii aruncă scântei fluorescente asupra "zeiței" din sufletul său. Coborându-se în labirinturi de vis, labirinturi ale iubirii, Cornel Armeanu se vrea și reușește pe deplin să fie un clocot de metafore cu semnificați aparte. Iubita lui pare o fantomă ruptă dintr-o magie pe care numai el o stăpânește cu o forță ocultă, încărcată de frumuseți nebănuite. "Frumoaso, parcă te-aș cunoaște!/ Și dacă nu mă-nșel, chiar ești/ Femeia aceea violetă/ Ce îmi ghicea în șapte cești." ( Magie și destin) Femeia, în poezia lui , cu cât este mai divinizată, cu atât devine mai "ucigașă", rostuindu-i destinul între viață și moarte , la o masă, numai de ei știută, aceea a inocenței. Sondându-și trăirile, în profunzimea existenței, uneori vede în femeie "o răzvrătirie, veninos de dulce", ea care îți dăruie, atât viața cât și fericirea supremă Femeie răzvrătită și veninos de dulce/ Stă moartea pe aproape, cu mine să se culce./ M-ai răstignit , iubito, la masa inocenții/ Îți mai aduci aminte? în faptul dimineții... ( Femeie răzvrătită) . Raportându-se la trecerea timpului, într-un vers liber, bine structurat, înobilat de rime, Cornel Armeanu vede în trecerea anilor un stol de păsări care dau buluc în sufletul poetului, flămânde, grăbite să-și ia simbria (existența poetului), lăsându-i acestuia gândul pustiu și întrebarea insolită, încotro ar trebui să apuce. „Flămânde păsări, anii/ Spre mine dau buluc,/ Vin să își ia simbria/ Și-apoi în stoluri pleacă/ Mi-a mai rămas doar gândul,/ Dar und’ să mă mai duc?/ Prin labirintul nopții/ O voce-mi strigă: pleacă!” (Grăbite păsări, anii…) Prinsă în diverse ipostaze, femeia din poezia lui Cornel Armeanu, este în permanență supusă păcatului. Ea suportă totul. Își suportă emblem prinsă în leagănul trăirilor onirice ale poetului. Poezia sa este un expozeu rafinat cu străluciri diamantine ale metaforelor sale, cu miez de vias diafan. Scrisă într-un vers bine calculate, în general cu ritm și rimă, care nu se lasă căutată, ci curge de la sine, potolit și molcom, creașia sa este o hlamidă înobilând sufletul unui om bântuit “de himere”, de muza trăirilor sale fierbinți. Poezia “Vis de april” este o adevărată corolă a întregului volum de poezie. Este ca o lacrimă picurând din sufletul cald al poetului, creînd adevărate secvențe pastelate, pe care autorul le trăiește într-o reverie totală. Întoarcerea la” matcă” este pentru poet o dorinț. Supremă. ” Te-am visat că ești bine pe-acasă,/ Te-am visat pe un deal printre pruni./ Se făcea că stăteam la o masă/ Și eram fericiți și mai buni.” Exilat, sau mai bine zis, autoexilat pe meleaguri străine, îndepărtate, unde poate i-a fost uneori mai bine, alteori mai rău, dar dorul de pridvorul casei părintești, de locurile natale nu i-a dat pace. Prin creașiile sale, deși departe, peste mări și țări, poetul Cornel Armeanu a rămas același “copil” răsfățat de muze, ca un zeu mânuitor de cuvinte alese, 17

puse în formule numai de el știute, spre încântarea tuturor celor ce-i lecturează opera.

POVESTEA MĂRULUI OTRĂVIT Autor-Radu Dan Alexandru

A fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi fost, n-as fi avut ce a va povesti.Un gradinar ce a sadit multi pomi laolalta.Si gradina lui asa de frumoasa era.Incat tot ce planta din sol repede rodea. Si acest agricultor intr-o buna zi cand se pregatea de a se face ziua din noapte. Si statea reflectand la cum sa fie mai bine pentru livada lui: A inceput sa ridice din pamant o silueta nu prea frumoasa.Si-i da numele Adam.Dar vazand ca mai are nevoie de cineva.Ii rupe pe loc din a lui coasta si faureste o silueta atat de gingasa. Pe care o numeste Eva. Si le spune sa aiba grija de livada lui cu meri.Ca El va pleca departe.Dar ca va veghea de acolo de unde pleaca asupra lor.Ei neintelegand vorbele lui s-au pus pe a manca mere.in continuu. Dar intr-una dintre zile din pamant a iesit un sarpe care era atat de hid pe dinauntru, cum nu era pe afara.Eva vazandu-l a inceput a vorbi cu el vrute si nevrute.Dar Sarpele cum era atat de viclean.Reuseste a o seduce cu vorbele sale dulci.Spunandu-i ca e trimis de catre Agricultor sa ajute la rasadul merilor.Atunci Eva incepand sa prinda incredere.Incat pe Adam il lasa singur de multe ori. Adam vazand toate acestea incearca sa i spuna sa nu mai vorbeasca cu Sarpele. Dar ea deja ispita parca vrajita il spune: -Ar trebui sa-l cunosti si tu ca e un sarpe destul de bun. -Si sa faci ceea ce ne spune ca e trimis de Agricultor sa ne ajute la rodirea pomilor. Adam raspunzand destul de ferm: -Bine, daca tu ai incredere si eu voi avea! Sarpele auzind din departare toate acestea gandul malefic ii veni pe din-data.Si se gandi cum sa-i otraveasca. Tocmai atunci vede pomi se duce catre ei Rupand un mar si muscand din varful lui.Dupa care il reface la loc.Si il pune inapoi la locul lui.Si dispare ca prin magie intr-o gamalie de pamant. Eva cautandu-l incolo si incoace nu mai gasi.Atunci Adam o invita la masa.Punand cosul cu mere pe ea. Intinse mana sa culeaga un mar din cos.Si tocmai pe acela care era cel mai frumos, dar si veninos il apuca si-l dadu Evei.Ea muscand cu putere nu dura mult si cazu la pamant. Adam neintelegand ce se petrece i-a marul din mana Evei.Si din iubirea lui pentru ea musca usor. Si cade asupra ei fără a mai rosti un cuvânt. Și după toate acestea întâmplate sunt încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea.

Costache Negri

Ioan Draga

Priveliște În corola de stele din ochii tăi adânci, Ce ascund frânturi de cuvinte nerostite, Citesc durerea în lacrimi de lumină, Amintiri pierdute din templul iubirii.

PRIVEȘTEMĂ...

Privește-mă! Scufundă-te în ochii mei Și simte tot ceea ce sunt, ceea ce gândesc, Vino lângă mine și așează-te în liniște, Pe covorul de flori albe, diamantine!

Învolburate cursuri,,,ale , Universului ... Structurat ,,,pe,,, ere, epoci,,, Zeii,,,trimiși să ducă viață Muritoare! Apoi,,, Reîntorsi,,, Cei ascultați ... Cascade de experimente,,, Zeii,,,predestinati,,, Priveliște interactivă,,,plumbuita ,,, În pierzanie... Test netrecut, Convulsiile umanității ,,, Furnici... Ce devorează tot,,, O evoluție,,, Moartă! Priveliște interactivă Priveliște ce,,, Macină cot la cot Cu,,, Timpul nesfârsit... Planeta test!!!

Vino să împletim gândurile noastre înstelate, În destine de aur cu stropi de dor, Să alungăm umbrele nopții și tristețea, Căutând un nou început paradisiac, etern. Vino să adunăm stele și smaralde azurii, Pe care să le brodăm în poemele vieții, Să le stropim cu parfumul inimilor noastre, Unde soarele iubirii nu mai apune. Vino să risipim suspinele efemere din suflet, În valurile albe ale mării argintii, Să aprindem scântei de viață cu dragoste divină, Dorind să înflorim sub ploi de raze cristaline. Vino să adunăm picăturile din suflet, Pe care să le parfumăm cu aromele înserării, Să ascultăm o muzică dulce care să transforme, Tristețea în melancolie și lacrimile în perle. Scufundă-te în ochii mei...

Alice Puiu Slove rătăcite

Slove rătăcite În hohot de-amurg cădelnițat melancolii aprind în mugurii de ceară ai tăcerii un ultim vis în care depărtarea e doar o frunză căzută din trupul nopții tale și-n fluida lună a unui gând amintiri învelite-n țipăt de păsări dospesc ferecate în sângele unui anotimp ce te-a-mpietrit ca pe-o icoană. Bântuie șoaptele pământului slove rătăcite într-un ceasornic de-argilă coaptă azimă a unei zodii în care eu sunt doar o umbră răstignită de-o literă a numelui tău.

În alt poem O așteptare se rătăcise în vitralii prin ramuri de gând și-o petală dintr-un timp înscris în cercuri de cenușă ardea tăcerea dintr-o insulă pierdută-n eul îngenunchiat în mine și-n consistența unei dimensiuni răzvrătite tu înnodai depărtări ale cuvântului din alt tărâm, din altă lumină. Tristeți rotite-n vers de clopote ninse aprindeau pe ziduri arse-n uitare frunze din ruga unei despărțiri în care erai durerea unui cer prăbușit în absurdul neant din altă zodie, din altă zare. O umbră pulsează acum în mugurii de lut nemărginind această plecare într-un amurg de ape arzând fantomatic însingurarea ornicului ce te-a-nchis în alt vers, în alt poem.

Nicolae Matei -Măgarul și berbecul 20

Spre imașul cu fâneață oile se-ndreaptă-n turmă, Cu desagile în spate măgărușul e la cârmă, Bun conducător, destoinic, își ducea cu greu samarul, Se oprea păscând în voie, își mai îndulcea amarul.

– Măi, berbece, ești nebun, mă provoci la un scandal? O să dăm peste belele și-o s-ajungem la spital, Te-aș ruga să fii cuminte și să-ți vezi de a ta treabă, Nu ți-e sete, nu ți-e foame, aici e atâta iarbă!

Zarvă mare, hărmălaie s-a iscat deodată-n cârd, Nimeni nu mai asculta, se bruscau, ieșeau din rând, Un berbec lânos, puternic, făcu mare tărăboi, Nu suportă ca măgarul să mai fie șef la oi.

A pornit-o la atac, neînduplecat, berbecul, Făcu pașii înapoi și se repezi, zevzecul, Măgarul c-o piruetă se rotise-ntr-o clipită, Cu putere, pe la spate, îl lovi cu o copită.

Să-l alunge cu-orice preț, să-l facă să își ia zborul, Funcția să i-o preia, să fie conducătorul, Asta își dorea berbecul, agitație în masă, Jinduind demult ciolanul, nu renunță, nu se lasă.

Leșinat căzu berbecul cu picioarele în sus, Gura-i plină de țărână nu avea nimic de spus, În grabă sosi ciobanul să-i dea primul ajutor, Îl scutură de mizerii și-l frecă la un picior.

Într-o zi-îl pândi de-aproape și-l văzu pe măgăruș Cu picioarele din față priponite de-un țăruș, Urmărindu-l tot ce face, de mult aștepta momentul, Fără să mai stea pe gânduri, declanșă evenimentul.

I-a adus și-un strop de apă să-i mai treacă amețeala, Îl repuse pe picioare, apoi îi făcu morala: – În orice împrejurare nu te arunca orbește, Șeful variante are, nici nu știi când te pălește! Autor fabulă: Nicolae Matei © Drepturi

rezervate autorului

Valentina Becart-

Să mergem, deci…, pe-același fir invizibil și să-mpărțim lumina între noi să rostim aceleași lucruri când toate năzuințele se sting în nepăsarea unor ploi

străin și frumos mă regăsesc în amiaza unui adevăr tremurător alteori, orb și fragil, mă întrec în versete cu cel mai abil orator

caută-mă…

să mergem, deci… pe-aceeași punte unde întunericul e plin de zel 21

în zbateri de lumină...

să deslușim mistere…., și-n ochiul unui demon să născocim un țel urmează-mă… solitar, imberb și neîngrădit voi fi pe undeva – o flacără rară – între noapte și zi și surd la stăruințe în vremelnicia clipei te voi ispiti

Să vină ploile de mai; eu să-ți fiu rugă pe-nserat, și tu - nimic mai mult decât forma ovală dintr-un tablou rămas nesemnat.

Ce așteptare e aceea în jumătatea mea măsură? să înpărțim singurătatea aș vrea, să nu murim prea curând, într-o acoladă neglijentă, înainte ca frivola exaltare să devină un nud impertinent, consolator, uneori...

Autor poem: Valentina Becart © Drepturi rezervate autorului

Ce fericire e aceea doar pe jumătate? să împărțim aceeași sete aș vrea, să nu murim de tot, într-o acuarelă cu prea mult sângeriu,

5 ianuarie 2020

Virgil Andronescu

ancorate la mal de parâme zdravene înfipte adânc numai ea barca singuratică zbătându-se fără vreun sens anume lovită purtată aruncată de valuri vânturate aiurea o privesc trag din ţigara aprinsă cu greu

nu nu singur ci cu o ţigară la malul Dunării singur pe o bancă nu nu singur ci cu o ţigară în colţul gurii aproape de mal o barcă singură nu nu singură ci pierdută printre alte bărci 22

şi las în vis tot visul

oare de ce nu vine barcagiul vâslaşul s-o readucă la mal

în epicentru mort ego-ul cutremurul se moare-n trup adânc de'nchid doi ochi îmi mai rămâne unul duc versuri nude pe ai cerului grei umeri a şaptea coastă înfăşurată în mătase lipicioasă de paianjen

parâma aşteaptă! crima vieţii tale doar taci şi lasă-mă să te aflu nu-ţi mai suprima zâmbetul vei comite crima vieţii tale victima ta vei fi tu însăţi iar eu ascuţitul pumnal ce-mi vei împlânta în inimă suprimându-mi privirea nesătulă de zâmbetul tău ne ucis de tristaţe. zbor.../deci exist!

îmi scot săgeata frântă din călcâiul slab merg pe lângă carul mortuar râd şi dansez atracţia gravitaţională a decedat aseară alimentez soarele cu lumină şi luna o tratez pe jumătate amândurora le e foame acolo în burta universului

fiinţez în trup de OM

ca şi Ahile de un călcâi ucis.

Autor poeme: Virgil Andronescu, din volumul „Cronica potopului de după Dumnezeu”. © Drepturi rezervate autorului

IDILĂ NOCTURNĂ ION DUDUVEICĂ

Răsună buciumul, prelung, pe dealuri,

Pleiada stelelor văpăi aruncă,

Păstorii-și mână oile spre stână,

Cu ploi de licurici din sită cerne,

Și tremură, pe lac, fragile valuri,

Magie-mprăștie, cu sârg, pe luncă

Prin ramuri, grauri somnoroși se-ngână...

Și raze argintii pe chip ți-așterne...

Vrăjiți de strălucirea selenară

Pe luciul apei, mândră defilează,

Și unduiri de trestie fragilă,

Flotila lebedelor maiestoase,

Ne-au prins în dansul lor, ne-ngemănară,

Adorm în stuf ascunse și visează,

Nimfe plutind, croindu-ne idilă...

Broscuțe obosite și țestoase...

Săruturi fac, magii să se-nfiripe,

Deasupra, cerul încă strălucește,

Fiori și enigmatice suspine,

Pleiada stelelor e încă trează,

De șoapte, cor de greieri fac risipe, -

Mijind, Luceafărul, uimit privește,

Mi-e-atât de drag și-atât de dor de tine!...

Cum trupurile ni se-ngemănează... 23

Pe visele noastre dansează cârlanii, Şi lacrimă valea, pădurea şi câmpul...

Ascultă, iubito...

Se ivesc din tainice colţuri, strigoii, Părelnice umbre, ce-n somn ne sărută, Dar nu-s decât doina jelită a ploii, Tristeţea morţii, peste noi abătută...

Ascultă, iubito, şi vântul şi ploaia, Cum bat enigmatic, la noi în fereastră, Îmi ciocăne-n cap, insistent, ghionoaia, Şi tremură triste şi florile-n glastră...

Tu-ngâni, cantr-un bocet, o tristă romanţă, Ne leagănă-n taină tristeţile, bona, Eu mai scriu câte-un vers, mai scriu câte-o ştanţă, Parc-am fi într-o tristă poveste-n Verona...

În taină, clepsidra ne macină anii, Se scurge nisip argintiu, cu el timpul,

Alina Cristian A venit toamna,iubito A venit toamna, iubito, Și-mi plouă în gânduri de atâtea triste așteptări... La fel cum păsările călătoare, Tânjesc să zboare an de an spre calde depărtări. A venit toamna, iubito, Și simt cum parcă frigul, Ar vrea și el să se strecoare între noi.

A venit toamna, iubito, Îmbracă-mă cu tine și cu noi... Pictează-mi soarele în zâmbet, Mai fă-mă să plutesc din nou în nori. A venit toamna, iubito, Să nu lăsăm ploaia, să spele focul din noi... Și să menținem flacăra mereu aprinsă, La fel de vie, cum o văd și-n ochii tăi. A venit toamna, iubito, Și trubadurul neobosit al dragostei, Parcă ne găsește tot mai rar pe amândoi.

A venit toamna, iubito, Îmbracă-te în colorate voaluri... Copacii iar s-au dezgolit de gânduri Și câte-o frunză rătăcită, încă tremură prin ramuri. A venit toamna, iubito, Aprinde-mi iar, un felinar de dor, La ușa casei tale cu pridvor.

A venit toamna, iubito, Eu te privesc prin ceață, vânt și ploi... Melancolia o transform în rânduri Și ca destinatar, am pus numele tău. A venit toamna, iubito, Și sper, ca anotimpurile următoare, Ne vor găsi la fel de îndrăgostiţi pe amândoi.

A venit toamna, iubito, Și aleile pustii miros a jale... Mai plânge câte-o floare rătăcită, Ce-și scutură petala în amurg de toamnă.

Tamara Tomiris Gorincioi -Codrule,frate de cruce

Tu codrule rege lumina ți-o stingi când ramul golit te strigă din morți. Se scutură frunza în zilele reci, de aur e toamna, cupolă în bolți. Sinoade de îngeri coboară în zare când ochii tăi verzi sunt ruguri în cer, Și ploaia și vântul îți stinge văpaia și toamna e-o goarnă ce sună stingher.

Bună vestire Din ordinul Rozei, Din dorinţa Zeilor, Din visul Geei Fecioară dumnezeie Susură izvoare Se-adună căprioare La cina cea de taină Zalmolxis aduce Graalul, Darul Cel Mare La Porţile Albe Ale Noului Ierusalim, Înfloreşte floarea de crin. Din ceruri coboară o ştire Divină Bunăvestire Fecioara Maria Născută în Geţia Ne va aduce mântuirea Prin Iisus cel geto-dac, Prin copilul pribeag. Prin corul de îngeri, Prin vioare şi harpe Cu sufletul de cer Unirea e tot mai aproape. E cerul o candelă ce arde Vino lumină stelară Din vechile arcade Vindecă Dacia Acest pământ sfânt Suntem o apă Şi un divin cuvânt

Lasă-mă codrule să-ți fiu frunza ta, în palmele-ți calde să mă ascund. Să beau din izvorul cu floare de tei ce-și scutură frunza în oglinda de prund. Să văd cum haiducii din veacuri dezgroapă comori din vremuri uitate. Își curăță armele și trag din pistoale în lumea cea nouă de vicii sfruntate. Tu codrule ești ca și mine, frunza verde te-a trădat și securea-a secerat, Doina nu se mai aude, cerbul cu luna în coarne vânătorii l-au vânat. Codrule, frate de cruce, ia-mă soră, împreună ca să plângem străinirea, Ramul tău golit de vânt să-l acoper cu inima, să nu știm ce e iernirea

Simina Paun-Moise -Privire

TU să ne ierți măicuță sfântă că nu ştim să-ți hrănim iubirea ce ne-o dai, prin chinul tău sublim! Şi să ne ierti, măicuță că fiul ți-l hulim, vă suntem nişte chinuiți ce-n fiecare zi, murim câte putin. Să nu ne laşi fecioară si mamă totodată şi să ne ai în grijă, rugând pe bunul Tată, să ne păzeasca-aievea când crucea o ridică! Să nu ne lase maică! Ajută-ne pe toți şi în credința TA, de poți, TU ne ridică! Să nu ne laşi, prea sfântă, că-ți suntem păcătoşi! Ne iartă TU şi fiu-Ți! Cât sunteți de frumosi! Ne țineți strâns în brațe si pentru noi, vă închinați! Vestea ce ne-o dați astăzi, Mamă creştină, de ea, cu noi Vă bucurați!

De la o vreme, mă-nspăimântă Bacovia! Mi-e teamă să nu urle în "a" şi în "u", Mi-e teamă de tot ce lângă tine mă ține, Mi-e teamă de ploaia care mi-eşti tu. Mi-e teamă de privirea-ți senină, De ochii tăi, prea-ntrebători, Te-ntreb de ai vorbe în tine, De poți să îi spui cuiva, "îmi e dor". Mă-nvârt între larici ce țipă la mine, Îl chem pe Bacovia-n lac, Mă prind de-o privire pierdută în tine, Mă pierd în tăcerea-ți.... şi tac. Un trandafir Vestire Ce neai vestit TU, draga mamă? Venirea pruncului cel sfânt, de bună seamă! Venirea izbăvirii, a muritorului de rând, ce nu e vrednic ochii să-i ridice către tine,din pământ. Cu ce cuvinte dragi, astăzi ne milueşti! Şi cât de dulce în priviri, TU, mamă sfântă eşti! Cu-atâta bucurie te-ai preaslavit, când un arhanghel, atunci te-a miluit şi ți-a dat vestea atât de-nrobitoare! Ce-ai făcut Mamă Sfântă, de-ai fost lui Dumnezeu aşa datoare? Căci peste nouă luni, aşa Te-ai bucurat! Şi peste ani treizeci şi trei, toți sfinții te-au trădat!

r se scutură-n mine, Petalele pe rând se desfac, Mă uit la vremea ce ştiu că nu vine, De mână te iau şi-apoi, mă prefac. Mă prefac în tăcerea-ți divină, În ochii-ți pătrunzători mă prefac, Mă prefac că totul mi se închină, Sărut a ta palmă...şi-apoi, tac.

Nicoleta Gordon -Descult prin suflet albastru Știi că mi-a plouat cu senin în suflet? Cum, nu mă crezi? La mine ploile, sunt altfel de ploi... Și niciodată nu storc norii de lacrimi întemnițate in trecut. Nu mai pot evada de acolo. Sunt bine păzite de temnicerul sufletului meu. La mine ploaia a făcut popas altfel. Născută din albastru de suflet. Înfășând fiecare prelungire-axon a seninului, în cald de lacrimi . Albe pentru că izvorau din sinceritate. Cristal, pentru că împrumutaseră transparența oglinzii care născuse prima picătură. Știi cum arată un cristal albastru? Nici eu nu știam... Dar, caldul-bun al primei ploi la fereastra sufletului, mi-a dăruit acel cristal. Și m-a lăsat să-mi oglindesc privirile interioare, acolo... Unde fusesem cândva, în copilărie, prietenă a sincerității mele necondiționate, de copil. Și mi-a fost dor de mine... Atât de doooor, încât mi-am îmbrățișat toată trăirea acelor vremuri, în oglinda-cristal-albastru. Ce regăsire ! Ce revelație! Am îmbrățișat reflexiile ei, cu aripile mele. Și ea și-a vărsat o lacrimă, doar una... peste tânguirile mele -Tu ești ploaia mea! Caldă și blândă ! i-am spus, aruncându-mi umbrela... Ploaia care aduce seninul. Ploaia albastră.. MĂȘTI, ILUZII ȘIAMĂGIRI IERTATE De se mai pierd și azi scântei de "bun" prin smoală, La margini de ferestre cu storuri prea murdare, E ca în miezul tainei să plângi și să te doară, Tăcerea-i ne'nțeles...prin necuvinte amare. De crești naivitatea și-i rod de amăgire, N-ai cum să înțelegi că visu-i doar himeră Iar candela se stinge sub orb-nedumerire, Nu-i rost de evadare! Sunt răni în colț de sferă... Când plouă cu iluzii, te strâng mirări în palmă, Și brusc, singurătatea e grea coroană vieții. În răsărit de umbre te-ngropi în bezna calmă, Și-alungi albastrul slovei din tâmpla dimineții. Nu ai puteri divine, biet glas de muritor! Pustiu ți-e prin odaie, pereții-au adormit... Strângeau bezmetici vreascuri din ultimul decor, Dureri și amăgire, într-un concert tacit... Te-mprăștii printre brazde din obcina iertării, Când orologii cântă sub pleoapa ce se-nchide. Un ultim gând apune prin geana îndurării, Mai cade câte-o mască, pălesc iubiri perfide...

Sibiana Mirela Antoche 27

Tribut Nu rămân nepedepsite firi din faptele lumești, Vor fi aspru judecate când trec punțile cerești, Mult mai bine-i să le cureți cât prin viață rătăcești, Dincolo, nu știe nimeni, cert că totuși le plătești! Nu-i puțin să-ți lepezi gândul semănându-i puritatea Și ștergându-i din greșeală, alungându-i falsitatea, Nu e greu să-ți scuturi perna ce-ți suportă răutatea, Calcă-ți, Omule pe suflet și învinge-ți vanitatea! De păcat suntem lipsiți numa-n pântecul de mamă, Fericiți venim pe lume, fără-a ști ce pași ne cheamă Și ne duce în ispită și ne-mpinge mai cu seamă, De-i Aici sau de-i Acolo, toți plătim aceeași vamă! Fără tine, femeie... Fără tine, femeie, mă gândesc cum miar fi, Dacar fi numai noapte, dacar fi numai zi, Iară viața pustie mi-ar părea tot mai mult Un bazar de suspine prejmuit în tumult. Prea lumească-i iubirea să te pierd nefiresc, Mi te-apropii în vise și prin somn te zăresc, Întind mâna spre tine, tu spre mine te-apleci, Îți văd umbra, femeie, încotro vrei să pleci? Sunt aici pentru tine, dar departe te simt, Să te-ntorci nu îți vine, să te vreau nu te mint, Când amurgul coboară și spre noapte alerg Mi te caut în pernă și durerea mi-o șterg. Nu-mi dau pace vreodată să te știu nicăieri, Eu, pierdut printre patimi, tu, o clipă de ieri, Nici să-mi iert n-aș putea de cumva te-aș răni, Ești seninul din nori, ești ce am și-aș iubi!...

Dar vântul călător a spulberat-o în goana, Iar eu priveam la ea cuprinsă de uimire. Mă întrebăm în gând oare mai știe frunza, De vara-n care ea foșnind se legăna pe ram Când îmi zâmbeai prinzându-ne amiaza, Şi îndrăgostiți doar florile de mac le admirăm.

Maria Hotea O frunză O frunză i-am cerut să-mi dăruiască toamna, Căci ea-mi știa poveste minunată de iubire

Să îi mai cer acum iar toamnei altă frunză, Cu dragoste iar m-aș lasă furată de-al meu gând 28

Să-ți amintești în orice clipă creștine că Domnul Iisus pe Pământ Vine El Te Aude din Înaltele Slăvi Cerești prin rugăciuni de ști Să-L Preamărești!

În căutări visând mi-ar reveni aceea amiază, Şi acele clipe minunate când te priveam zâmbind. Pentru o clipă doar aș retrăi iubirea, Când fericită m-am simțit femeia ta dorită Sărutul tău fierbinte și tandră îmbrățișarea, Îmi răscolesc fiorii când inima mi-e tristă!

Cum Tatăl Dumnezeu Și-A Dat Cuvântul A Îndeplinit Prin El Sfânt Jurământul Arhanghelul Gavriil din Cer A Coborât Sfintei Fecioare Nașterea El I-a Vestit . Să te pătrundă-n suflet azi Lumina Sfântă ce prin puterea ei Iisus Hristos Iar Îți Cuvântă El S-a Născut din Maica Lui Sfânta Maria Să-Aducă -n lume Pacea și Iubirea!

Buna Vestire Prin rugăciunea sfântă ce -i divină în sufletul creștin se aprinde o Lumină, iar de privești creștinule Icoana Sfântă Privirea Domnului Iisus mereu te-a alintă!

O rugăciune Să-I aducem noi Maicii Fecioare Ce În Genunchi Se Roagă cu Lacrimile Amare Iisus Hristos de grelele păcate Să Ne Ierte iar pașii ce-i greșim prin Milă Lui să ni-i îndrepte!

Tu numai cu credință stai și-ascultă cum cu blândețe Domnul Îți Cuvântă în tot ce faci,ce spui și ce gândești păcatul tău cu Mila Domnului ți-l mântuie! Când dorul mă încearcă

Natura în jurul meu este cuprinsă de frenezie Mă îndeamnă dorul să iubesc cum inima știe, Îmi spune povești și-mi cere în piept să-l așez Pe obraz mă mângâie lin lăsându-mă să visez.

Când dorul mă încearcă și lacrimi îmi curg La mine în suflet tristețe și durere strâng, Îmi zboară gândul iar călător în trecut Spre clipe ce cu iubire le-am petrecut.

O clipă îmi cere ca gândul hoinar să-l opresc Iar cu tandrețe florile pe ramuri să le privesc, Din minutele trecătoare frumusețea s-o aleg Miracolul iubirii cu înțelepciune să îl înțeleg.

Miroase a primăvară iar pomii au înflorit Cu privirea cuprind cerul senin,infinit, Soarele cu blândețe raze aurii îmi trimite Fața mi-o luminează vrând să mă alinte.

În raze de soare aurii dorul să-mi pribegească Obosit fiind printre flori de măr să se odihnească, Setea să își potolească cu bobițele de rouă din zori Să se întoarcă la mine dându-mi în inimă fiori!

Chipul surâde și alung suferința din suflet Oceanul de flori îmi însoțește al meu umblet, Se leagănă pe-al vântului cântec în adieri Gându-mi înotând în minunate visări…

Ioan Cojocariu

Am acceptat -o fără ca să vreau, Avea de toatw ca să îmi împartă. Mereu mi-a spus... cuminte ca să stau, Că viața toată ea...îmi va fi consoartă. Am înțeles că poate aduce fericire, Cu fiecare zi din viața mea.

NU...NU MI-E FRICĂ DE LUMINĂ. Nu...nu mi-e frică de lumină Niciodată nu mi-a fost. Am semănat -o în grădină, Știam că așa are rost 29

Dar mă uimit câtă nenorocire La fiecare pas în urmă îmi lăsa. Ma îmbrăcat mereu cu haine scumpe. Și îmi spunea,,ești micul meu odor" În jurul meu dezastru...și unima-mi se rupe În ce mocirlă se zbate al meu popor.

Nu...nu mi-e frică de lumină, Am învățat cum pot să mă feresc. Acuma știu...că numai ea-i de vină Dar fără ea...nu pot ca să traiesc.

ERA IMPOSIBIL.

Și-am întrebat-o clar... Ce faci cu viața mea? Firavă și tăcută...mi-a,alunecat din mână, Și-apoi ...râzând hoțește... m-a sărutat pe gura... Pe ușă mea deschisă,apoi sa strecurat ... Și-am scos uimit pe dată,un apăsat oftat.

Era imposibil să te întâlnesc... Sunt prea bătrân și...nu vreau să cerșesc. Am adunat ...amar ,durere ,ura... Și-am dat fără să vreau...de tine,de căldură . Mi-ai mângâiat obrajii... și nu știam de ce. Aveam pe față lacrimi...plângeam iubindu-te .

Mi-am zis... că poate -i glumă... Cum viața o mai face ? Că poate a greșit ... și soarta nu-mi dă pace ...? Că nu pot fi alesul ..când sunt în jur o mie, Că fericirea asta... ți-o datorez doar ție .

Făclie de speranță, în viață mi-ai aprins... Și dorul ... mă termină,dar sper că-i doar un vis . Tu...ai avut curajul, să-mi spui că mă iubești, Iar eu...îți dăruiam un trup...sperând că îl primești. Să zburde -n toată viața, să zburde de fericire .. De nu mă pot mișca . nu sunt paralizat, Sunt doar uimit prea tare,de tot ce.. . s-an'tămplat .

Aud cum glasul tău mă cheamă de departe, Prin rânduri acum citesc și văd multă dreptate... Rămân cu a mea speranță... să te pot întâlni, Și dacă domnul vrea...pe veci ne vom iubi.

O nesperată rază de soare, în casă mi-a pătruns. Sa cuibărit într-un ungher ascuns .

Neculai Radu Erezie L-am întrebat Pe DUMNEZEU De ce se vând păcate, Se cumpără iertare Și sfinții fac avere,,,,,, De ce se duc războaie Numite ca și sfinte , Când moarte doar câștigă, Iar noi suntem păgâni Sau ne numim creștini,,,, L-am întrebat De ce Adam și Eva

Din rai sunt izgoniți Și noi zidim altare Și scriem rugăciuni, Dar noi suntem urmașii Celor izgoniți,,,,, Ne sfâșim ca fiara, Cu secetă în suflet Și bolile ne plouă, Ne cumpărăm și viața Cu rugăciuni și acatiste,,,, Și mi-am răspuns ,,Noi singuri ne le facem,,,,, 30

L-am întrebat De ce murim și înviem, De ce ne lasă singuri, Să rătăcim ,,,,, Când gol

E astăzi raiul,,,, Am vrut să-l prind de mână,,, Am adormit,,, Și m-a trezit un răsărit de soare.

DOAMNE Doamne, Rătăciți suntem pe planetă, În noi se macină trupul, Pomul tău leapădă mărul, Lacrimile noastre sunt frunze, E crucea astăzi mai grea,,,,, Team părăsit , team hulit, Via ta noi suntem, Iertare îți cerem, Izvorul secat e în noi, Arșița pe noi e stăpână, Suntem străini în casele noastre,,,, Iartă_ne DOAMNE, Păcatele noastre sunt multe, Departe de tine suntem, Ne cad părinții în moarte,

Boala dansează pe stradă, Închiși în casă suntem, Icoana în brațe ținem, Rostim rugăciuni ,,, DOAMNE Întoarce fața spre noi, Mânia ta o ridică, Iertare îți cerem, Separă viața de moarte, Milă trimite spre noi, Curăță cerul , pământul Apele de sus și de jos Le sfințește, Vindecați ca leproși să fim , Fă înviere înviere în noi, DOAMNE ,iertare îți cerem .

Cristian Mladin „Introduceți dorul”. Istoria ființei și problema repetării „Introducere în dor”. Istoricul Being-ului și problema repetiției

-Fragment-

Opera heideggeriană, la care se raportează atât comentatorii cât şi filozofii, considerată a fi cea „principală” (Hauptwerk), este fără îndoială, Ființă şi timp1 . Apărută în 1927 ea a influențat o întreagă generație de interpreți şi filozofi, până într-acolo încât întreaga filozofie post-heideggeriană a încercat să o imite sau să i se opună într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin radical (Levinas, Derrida, Marion, pentru a-i numi doar pe unii dintre cei de vârf). În paralel cu această dezvoltare a gândirii lui Heidegger, filozofiei husserliene i s-a acordat o nouă importanță sau, mai bine spus, a fost şi ea reconsiderată cel puțin la fel de mult dacă nu mai mult decât cea heideggeriană însăşi. Unul dintre motivele esențiale este legat tot de Heidegger, mai exact, de fiecare dată când Heidegger a fost supus unei critici, şi mai ales atunci când a existat pretenția unei depăşiri a ontologiei lui, Husserl a fost cel la care criticii s-au întors necondiționat. Iar pentru această realitate există o explicație, pe cât de mult promitea proiectul din Ființă şi timp, în forma lui compactă, pe atât de mult părea că drumul deschis de această încercare nu putea fi urmat decât de Hiedegger însuşi. Ființă şi timp a părut şi pare în continuare a reprezenta măsura gândirii heideggeriene.După Ființă şi timp, orice încercare filozofică de marcă va lua forma unei dorințe de a depăşi ontologia elaborată acolo. Lucrurile 31

au părut însă a se schimba atunci când nume precum H. G. Gadamer sau F. W. von Herrmann au dezvăluit existența unei opere heideggeriene considerată a fi rodul întrupat al acelei celebre Kehre. Despre ea Von Herrmann spune că ar reprezenta cea de-a „doua operă principală” a lui Heidegger.2 Existența a două opere principale este în măsură să nedumerească. Aceasta a doua operă este considerată Beiträge zur Philosophie (Vom Ereignis), Contribuții la filozofie (din-spre Ereignis). 3 Întrebarea care se naşte din sus pomenita nedumerire este: cum este cu putință existența a „două opere principale”, nu deține una oare în raport cu cealaltă privilegiul de a fi prima într-un sens principial şi deci a fi principală? Cine stabileşte caracterul principal, primar, al unei opere? Răspunsul lămuritor la această nedumerire vine dinspre Kehre, acea răsturnare, acea schimbare radicală de direcție, răsturnare caracterizată de o radicalitate care trebuie să renunțe la orice comoditate pentru a face astfel un salt în miza gândirii înseşi. Acest salt este unul care „tresaltă” în fața unui domeniu complet diferit de cel al ființării. Saltul care caracterizează această gândire este saltul în adevărul ființei. Acest salt este atât de radical încât Heidegger nu va ezita să critice pe parcursul întregii sale vieți construcția din Ființă şi timp. Într-o formă scurtă, saltul ar putea fi considerat în felul următor: dacă întreaga metafizică a încercat să gândească ființarea ca ființare, ceea ce înseamnă ființarea în ființa sa, hotărând în felul acesta înțelegerea ființei dinspre ființare, gândirea începută cu Ființă şi timp, dar fără a rămâne la ea,s-a decis pe sine în direcția unei gândiri a ființei înseşi, adică a adevărului ființei ca atare… Va urma

În noaptea asta... Închisoarea inimilor

Autor: Lumi Băbuș În noaptea asta mă îmbăt de tine, Te port apoi cu mine-n vis, târziu, Surâsul tău doar mie-mi aparține, Te strâng în brațe, vălul tău să fiu.

Eatâta suferință la ferestre Văd ochi întrebători, neputincioși, Doar câteun porumbel ne dă de veste, Căci ei sunt liberi, Iau fost credincioși.

În noaptea asta luna se desfată Făcându-și colier din stele mii, Într-un târziu adoarme răsfățată Și cerul se-odihnește până-n zi.

În închisoarea inimilor noastre Toți sfinții stau de strajă iubitori, Sunt pregătiți să meargă chiar la oaste Martiri au fost, atât de răbdători.

În noaptea asta liniștea-i divină Doar inimile noastre se întrec Și bat la unison, dar în surdină, Se pierd în labirint și își petrec.

Venitau vremi pictate în altare Și scrisen cărți deai noștri sfinți părinți, Azi plângem toți, Îi cerem îndurare, Stăm în genunchi și ne rugăm cuminți.

Închisoarea inimilor E-atâta suferință la ferestre Văd ochi întrebători, neputincioși, Doar câte-un porumbel ne dă de veste, Căci ei sunt liberi, I-au fost credincioși. În închisoarea inimilor noastre Toți sfinții stau de strajă iubitori, Sunt pregătiți să meargă chiar la oaste Martiri au fost, atât de răbdători.

Venit-au vremi pictate în altare Și scrise-n cărți de-ai noștri sfinți părinți, Azi plângem toți, Îi cerem îndurare, Stăm în genunchi și ne rugăm cuminți. Antiteză... Autor: Lumi Cori E tot mai tristă slova mea celestă Și muza mea se-ascunde după nori, 32

Stau singur în odaia mea modestă, Ascult tăcut suspine de viori. Nici tocul înmuiat nu vrea să scrie, Se-ngreunează și nu-l pot urni, Cerneala este albă pe hârtie Și versul se transformă în stihii.

Cu ochii-nchiși visez la flori de soare, Tresar în zborul către nu știu cine, În marea de verdeață și culoare Înalț privirea Doamne, către tine !

SCOALA GIMNAZIALĂ ,, CAIUS IACOB ,, ARAD , CLASA a IV a A STEP BY STEP , Fabrian Galeanu De ce eu? A fost odată un dovleac. El se născuse într-o toamnă rece chiar înainte de Halloween,cu o lună. Într-o zi el se hotărî să își înfrângă teama.El se duse la regina lor,Toamna,și o rugă să îi dea alt destin în loc de a fi dovleac de Halloween. Toamna vrea explicații pentru dorința lui. Într-un final toamna îl trimise pe un câmp magic și îndepărtat. Dovleacul își trăi în continuare viața și își făcu chiar și niște prieteni!

Răzvan Dragostan

Sonia Sfărăilă

Mărul

Într-o după-amiază aurie era un măr mare și frumos. Dintr-o dată mărul a observat că se făcuse mai frig. Atunci prietenul său, mărul auriu, i-a spus: -Hei, rumenule, ce te-ai mai bronzat anul ăsta! Cred că te-a bătut soarele. -E adevărat. Mi-a cam intrat în ochi. -Cred că o să te culeagă mai repede pălăriile. -Ce vrei să spui? -Vreau să spun că, într-o zi, o să te culeagă, nu o să mai fii pe această creangă, dar o să ai șansa să crești un arbore uriaș ca acesta în care stăm noi.

Un măr rumen stă să cadă. El întreabă frunzele : Suntem în luna Octombrie? Îi răspunde o frunză roşie: Da, suntem în luna Octombrie! Mărul a înţeles că schimbarea vremii i-a cauzat probleme. Pe o creangă a unui arbore uriaş întreba o frunză de ce a căzut acel măr, iar surorile i-au răspuns: Acel măr a căzut pentru că a venit luna Octombrie. Mărul cel rumen.

Crîsnic Alexandra CLS. a IV-a A

-Îți mulțumesc! Gemul își spune în gând:mă bucur că în această după-amiază aurie am ajutat pe cineva. Mai târziu barza văzu că doamna a vrut să vadă dacă gemul este expirat.Ce credeți? Uitați ce a zis doamna: -Hmmm,mi se pare mie,pfuuu chiar a expirat...! -Nuuu , nu sunt expirat! Barza veni să-i ia apărarea: -Doamnă,lăsati-l și dațimi-l mie! -Haaa,cu cine vorbesc?

Puiul de barză

Un borcan cu gem de prune stătea în bucătărie pe masă lângă geam.Gemul văzu o barză disperată pe o creangă a unui arbore uriaș care zicea: -Vai puiul meu, puiul meu unde ești? -Mă scuzați,doamnă! -Da, ce este? -Vă spun că puiul dvs. este jos, se joacă. 33

-Cu mine,o barză. -Cum este asta posibil? -În primul rând el m-a ajutat sa îmi găsesc

După ce l-a luat barza l-a atins cu ciocul de trei ori si gemul s-a transformat într-o barză.Așa au rămas cele două berze prietene pe viață.

puiul! -Bine,ia-l!!

Vara pe câmp Alessia Crețu

Reţeta lui Gemilă

Într-o zi de dimineaţă am pornit pe câmp. M-am rătăcit şi m-am întălnit cu un cioban.

Simāo Caria Gemilă este un borcan cu gem. El locuieşte in cămară. Într-o după-amiază aurie, Gemilă se întreabă: -Cred că ar trebui să inventez o nouă reţetă, cu gemul meu. Şi aşa Gemilă s-a apucat de noua sa reţetă. În timp ce amestecă ingredientele, Gemilă a atins din greşeală sticla cu magie, şi s-a spart. Gemilă nu a băgat de seamă şi a continuat. Gemilă a terminat reţeta. Înainte de a o da la ceilalţi, el a testat reţeta şi a rămas uimit. Reţeta era divină! El a început să dea reţeta prietenilor din cămară. In final, Gemilă a fost fericit că reţeta sa era faimoasă, iar prietenii săi erau bucuroşi că au primit reţeta magică.

-Bună ziua! am spus eu. -Bună ziua, vă pot ajuta ? -M-am rătăcit! -Eu vă pot duce la cabana mea, este în vârf. -Bine mulţumesc! Am mers mai departe , şi vremea s-a schimbat. A început ploaia şi a tunat. Ne-am speriat. A început să mă urmărească un nor călător.

Sfârșit

Într-un final am ajuns in vârful dealului. -Aceasta este cabana mea! -Mulţumesc! Am mâncat şi am adormit. M-am trezit şi am stat acolo. Aceasta este povestea mea.

Elefteriu Lăcrămioara

Ghicitoarea ascunsă

In colț cu lampadar de stea, Am ascuns ghicitoarea mea. Care o găsește primul Va primi în dar seninul. Să vedem...cine e primul? Suspinul încearcă el, Că și- așa e singurel. Caută și scormonește, Ghicitoarea n- o găsește. Plânsul incepe pe dat', Că e singur și-ntristat. Dar nici unul n-o găsește! Visul ce ne mai vestește? Într-un colț de inimioară, A sosit speranța iară. Și-n cămăruța din spate, Visele-au sosit cu toate.

In caleașcă de măr dulce, Iată...dragostea aduce! Iar pe fir de cimbrișor, Poartă azi cu el un dor! In inimioara mea sta Un lampadar de stea. Luminează neîncetat Visul meu de altădat'. Lampadaru- mi luminează Inimioară cea vitează! Poartă în ea doar alei Cu puternic iz de tei. Ghicitoarea cea cu rime Am ascuns-o foarte bine! Cel ce vrea să o găsească, Trebuie să mă cunoască .

Eugenia Palade Calancea Orgoliu și minciuna

Minciuna e ascunsă-n ochii tăi, Nu știu cum poți trăi cu așa văpăi, Aș vrea să ghicesc uneori gândul tău, Deși n-are bunătate și știu că e rău, Aș vrea greșelile să-ți fie cu iertare Și să urmezi a dragostei chemare. 35

Să poți să ai din nou clipe de dor, Să urci spre stelele de-amor, Să fii un astru din depărtare, S-alungi iluzii vechi și să dai uitare, La tot ce-a fost pentru tine ploi, Dar cred că acum ai mai mult noroi, La felul cum gândești și cum vorbești Și mă întreb dacă tu mai iubești. Nu cred că mai ai în suflet dor, Sau lacrimi amare de amor, Tot timpul trecutul tu-l răscolești, Origoliu ai și n-ai să iubești, Pui totdeauna întrebări Și vrei răspuns din cele mai îndepărtate zări, Tu ai sufletul mereu rătăcit, Pe nimeni în viață tu n-ai iubit.

Cu drag tuturor scriitorilor Č&#x2122;i cititorilor revistei Vitrina cu Poezii.

ISSN 2668-991X ISSN-L 2668-991X

Emanuela Burcea

Director Fondator