JENICĂ DRĂGAN ” SUFLETUL FERICITA MEA NEFERICIRE ” by Vitrina cu Oglinzi

JENICĂ DRĂGAN 2

” SUFLETUL FERICITA MEA NEFERICIRE ”

POEM CU O SFERĂ De un car de ani ne rotim amândoi jur-împrejurul Sferei ne învârtim pe aceleaşi nescrise eterne elipse pe-o tremurată şi o imaginară linie de tuş ne alungim unul către altul tâmplele unul apunând când celălalt răsarea răsărind când celălalt apunea noi ne cumpănim vinovăţiile într-o terezie cu braţe astrale larg deschise la cer 3

că-am pierdut gravul înţeles al Sferei invidioşi pe-nghețații săi poli amuțiți când mi te-am visat ca-un crin orfan iubito printre multe oglindiri paralele dar cine bate acum la poarta închisă? Eu-s un alt eu vecinul de vis Consulul Onorific al Sferelor Unite iar palmele mele goale cum sabia apei pe prund două valve fragile reprefac perla care mă locuieşte într-o lacrimă din ceară Ci-mi îmbrăcă vădita mea însingurare este așa de frig în golul dintre planete eu vin din ţara unde feți-frumoși trişti îmbătrânesc fără folos cufundaţi-n sare până la brâu până în umăr și cu priviri ţintite spre Carul mare cel fără o roată.

POEM DE SMINTEALĂ Dragoste târzie dragoste târzie frunziș de pelin puf de păpădie pe obrazul ornicului insomniac arborezi nebăute tisane de mac dragoste târzie dragoste târzie Trece corabia timpului în tăcere înapoi vâslind cu multa-i putere întristându-mă cu stinsa-i părere omenindu-mă cu-o pâine de leac în toamna tocmită-n rochii de bal Dragoste-mi târzie dragoste târzie diferit este totu-n miezul din fiere 4

cenotaf al visurilor tale de muiere armurării întărite cu licori de drac Dragoste-mi târzie dragoste târzie dăruită peren din mierea razachie alunecă prin mine o rază de soare rană sângerândă o rană de tăcere tu gură de sânge adunare de bale șerpești urne de trecere-nspre ieri Dragoste-mi târzie dragoste târzie pelinaș frunziș plin iz de zădărnicie că prea grea mi-i beția cu apă rece cum cel nour abia sosit și deja trece dragoste târzie o vai dragoste târzie frunză de pelin amar puf de păpădie

POEM CU EPISTOLE Cum știi sunt mutat de curând într-un basm cu mai multe caturi și-ți compun fără de folos zeci de epistole simetric începând tare grațios păcat că nu prea ai timp ori nu vrei să le citești De închid acum ochii văd decupate din cenușă un șir infinit de litere aldine și toate golașe care duc spre tine iubirea-mi tăcută și strânsă la ușă fără să te găsească nici când stând acasă la masă Puneți în părul tău verde un stol de lebede viorii semnul nostru cel bine știut că-n cutia ta poștală s-a pitit cuvântul plin de cicatrice și o albă petală ca să nu fie cumva despre neuitare nicio îndoială 5

POEM ORATORIU

Dintr-o Spanie a coridelor deşarte din desuetul Madrid al spaimei şi al împietritei Santa Sagrada din alveola timpului secret dus pe apa Sâmbetei tot mai răguşit mai năuc şi prea târziu bun încă-n grad bun încă de gură mai nebun şi mai cuminte ca ieri tot mereu orbit de-o vagă uimire ursită-n amurg 6

sorbit de oglinzi fără glas calc fără voie rochia de gală a trecerii mânjind trena descusând-o la subţioară prin regatul zămislit de lacrima de după masca zilei nainte de-a păşi desculţ în catedrala de iarbă strig Şarpelui cum au murit morile de vânt fără să mă audă când mă strig cum îs măcinat de-o idee de-o imagine ca de-o viaţă care ne obsedează că mi-e atât de urât Doamne-n astă lume ciudată El aude şi îmi întinde mărul cel bine ştiut ! Cum oare să nu mai crezi în poame când ţi s-au întâmplat toate nenorocirile posibile ?

POEM CU O LESĂ

Sărută sandaua cerului fără prihană blânda-i talpă pune haine noi și parfumata zeghe pe roze narcise crini și ghiocei când iubire desculță și orfană zidind primăvara din o floare în suflet și noi toți așteptând să te întorci acasă din țara ce te prinde seara ș-unde cerșești 7

parcă dintr-un nevinovat alint celor care prin viața ta trecem nu bani de argint ci vise din vis nu lacrimi depănând apoi alene rotiri din valsul ultimului tău bal Ci iată ! Cât vezi cu ochii în zare copaci cu degete răsfirate adună risipa amintirilor de stele moarte ogari ce țin în lesă gânduri fugare aidoma ochiului de zeu năimit în locul uitatelor mori de apă dulce de câte ori trecut-am Stixul cum barcagiul Caron dus e-n vacanță Și câte vieți mi-erau-n cele ce nu-s azi-n lumea de mâine ci prin iertări !

Poem cu ecuator

Pudicităţi aparte dezvelesc mării absente tuiuri cumpănindu-le coama cabalină asupra de ape povara umbrei lor lichide efecte de fluturi naşte tulbură în departe amniotica alchimie a virgulei nevolnicul viol din lumină rupe catarge de ceaţă azvârle către limane şopotul oracolelor stinse şi reţese ninsori somnaticelor bete alge care caută peşti de fum pentru scorbura mâinii mele uimite 8

Ecuatorul memoriei traversat non-stop de epava bucuriei de mâine închide atolii-n cercul de cretă visând că din cerul de apă sărată alba velă dăruie bătrânului lup de mare harponul aurit lichid părul verbelor care şi-au pierdut virginitatea prin valuri Da! Trebuie coborâtă-n adâncuri ancora cea grea printre înaripatele vietăţi marine legănând ierburi o apăsare a lumii de fier pe apăsarea ţării de verde pe poteci ştiute de crabi-mateloţi încă din pruncia perlei lăcrimate de un pescăruş cu aripile-i ţintuite pe crucea de aer a unei nevăzute busole din suflet.

Poem cu gheișe

Sufletul tău este un cimitir marin răsfoit de valuri fără de astâmpăr de gheișe înfășurate în alge verzi constată femeia de curând iubită nou capriciu al vârste mele știute trecându-mi prin părul alb crabul mâinii sale stângi cu alungi unghii Clipește des din pleoape mascate de fluturi enormi aripând în taină 9

privindu-mă curios pe sub genele false de cocotă ca pe un pudel ce face sluj pe taburetul din cameră și undeva abia auzite sună cartul clopotele cufundatelor mele iubiri netrase deasupra talazurilor mării. O ! Sufletul meu e un cimitir marin hăituit de valuri fără o astâmpărare de gheișe horind cu ancore de fum.

Poem cu iubiri impare

Mamă mamă cum știi la nunta mea a căzut maică din cer singură o stea lacrimă pe carton natură moartă era tablou semnat dreapta jos cu negru ramă din care azi lipsesc mutat fiind în uleiul pe pânză în o altă simeză cu veliere legănate-n Bosfor de gânduri semnată stânga jos de un olandez cu vise trucate ce nu mai ia lecții de zbor sigilând pe dos cu tâmpla mea parafă peisajul marin nuntit cu iubirile impare corăbii trase de mascați căluți de mare Da ! Iată fragila confrerie de rame adastă imortale eternități dintr-o clipă apoi nimic nu vânt la pupă ci pe mine Iuda din mine mișel din cea Biblie nouă tot necunoscută ruda seminției de iude ce fost-au și tot vin maree nesfârșită împărăție iscată de seară!

Poem despre mine

Drăgane Drăgane pui de lele odată te-a iubit ca de la Dumnezeu plată furișată-n moarte întristată mireasă furată de vineții lăutari din a ta casă tu drăgane drăgane nu te-ai repezit ci dorul de mamă suie apa spre izvor la ei cu vorba cu slova cu lamă de cuțit ori să-i-ndulcești cu sânge roșu de mac să te smerești Drăgane taman lângă ea strană de biserică plină ochi cu peruzea răstignit pironaș în aerul subțire bătea mamă chipul tău pe altaru-într-un veac Lac între gene înstelând clipa lacrima ta Drăgane Drăgane pui de lele care odată te-a iubea ca de la Dumnezeu său plată rogu-te cheamă azi sub pleoape un câne să se înfrupte din inima ei caldă de pâine drăgane drăgane unde-i cea de altădată cea ce te-a vrut or nu te vrea ca rădăcină și te ceartă cum o putea cu lumină calină

Poem despre mamă

S-a-ntors acasă mama rătăcită mai de ieri prin căpiţele înzidite în flori de tineri meri şi în liniştea visării şi-n alba nuntă cu aluni cu prigorii de aer aiurind cătunele de pruni Aducea că-o iubeam şi-am rugat-o să vină din fructe dulci din bejenii în clopul de tină ninsori la tâmplă ca-n iernările de caişi deşi Înaltă poartă de lemn cireşiu îi este năframa din legănata-i poală la cer se cațără grozama din cântul ce-l cânta odată cu mugurii mama în umorile mele răzbate azi viaţa-i ce dă iama cum licăre pe cerul nopții păzite de trandafiri în plânsul unui fus rămas orfan bun de pripas amintirile-i î-s de pe când amândoi eram copii şi ne trezeam în zori doi mânji-n galop pe imaș Aşadar tu ai sosit acasă cum revin zilele de luni izgonind osteneala din duminici prinse-n amiezi cu mâini goale botezam amândoi liota de îngeri năimiţi pe lacul sângeriu nestrunită haită de iezi tocmai când se vesteau despre mine noi poveşti scrise cu rătăciri mov și cu cerneluri viorii şi verzi pe lebede albastre ce nu le poţi suferi în aripare tu ce mi-aduci amu frunze moi mamă-n ţâţişoare din ierburi roze până la glezne mălăieş în călcăieş nu te uimi draga mamă stea răsărită atât de galeş Cum ai sosit acasă odată cu toamna pornirii mele 13

prefă-te că nu vezi mamă că pleata-mi azi e albită ochiul scurs mersu-mi strâmb şi adusul umăr greu nu pune la inimă amurgirea de pe albe sprâncene pe gura plină alt dat cu vorbe de dor astăzi căznită de roiul de fluturi negri aşternuți pe grumazul meu toate-s cele plăcute mamă de înaltul tău Dumnezeu întrupatul mamă și miraculos doar din pântecul tău iar tainul de ani al moşilor şi strămoşilor noştri apuși nu ţi se pare mamă că Dânsul înşuşi lor l-au scurtat ?

Poem de toamnă regală

Cu pasul ei sfios sub lunga trenă și împăcată cu pastelate-i candori regala toamnă-și așterne hlamida din aer durată peste poteci cu aur o teleagă cu șpițe rotitele frunzare de sub umbrela unui alt octombrie trasă în luminile de reverii absconse mistuite de noi parfumuri grele ce-s de izbeliște lăsate coamelor de codri Și iată ! Acum pogoară peste tot și noi vraja viei îmbujorări ca vinurile scoase din scâncet de teasc și de șoptitorul lin mărturisind lumina precum sub ștreang atâtâtea și atâtâtea dumicate de azimă cum ni-s binecuvântate cele sfinte licori în care dorm făpturi zeiești cu degete lor pătate de viul sânge al boabei de coarnă ceasla tămâioasă sghihară desigur Cotnar prin înalta catedrală a sfintei noastre beții cu miracolul trezirii în zorii altei vechi vieți Cu pasul ei sfios sub lunga trenă de brocart și împăcată cu pastelate-i candori atent alese regala noastră Doamnă își așterne hlamidele din aur durate peste poteci în vise închipuite 15

Poemul hoțului de tăceri

Îmi amintesc tot mai des chipul nevăzut al primelor mele tăceri încornonate de fluturi întristați vâslitoare printre vocabule când fără frunze rămași plopi rușinați ne privesc prin gene mișcătoare Poate-s doar chipul meu rătăcind prin oglinzi druidic de ieri vălurite cu ramul de vâsc înflorind în mâna unui telal risipitor de minciuni sau hoț de tăceri de guler scoase abil din joben roase de multe vorbe or sunt doar un fost maestru-păpușar ce vă trimite prin telegraf aplauzele unui alt fost sufleor cu cornet auditiv dacă de atâta liniște se aud ningând sufletele noastre zăpezi de altă dată Dar iată-n stelărie umbra îngerului dus la plivit visări împletite cu noile candori e aceiași rană de timp de un fus mărită de știm ce dar de preț ni-i minciuna lui cea sfânta născătoare de mituri de unde răsar fecioare rămase grele cu-o tăcere adâncă adâncă din lacrima nelăcrimată

Poem întru rostire

Nu mai-e mult și umbre vor urca peste umerii mei verzi întunecimi din neștiutele-mi sărate adâncimi devălmășii de alge și sidefii scoici unele trăind marea sau nemurirea lacrimii perlate înecând iole albe la tâmplă-mi amarate gutui pe valuri Omenește-mă deci Doamne la soroc cu-o moarte lină trezire în uitata-mi iubire dă-mi-o mie ca drept răsplată înfiorându-mă Și nu mă duce-n locul cu verdeață ci risipește-mă alene prin merindele Tale să culeg fetia fierbinte a Cuvântului să-i aud arzând în friguri silabele sale și-am să Te iert în noapte învățând rușinat iar cumințenia țărânei Așadar îndeasă-mi Doamne în traistă tainul de soarte dar lasă-mi nestins pe rugul îndoielilor jarul rostirii caldă vatră în iarna tăceri Tale de atunci și până azi Grație impecabilei logici a absurdului în alveola timpului cineva mă va clona sigur Ultimul truc menit doar celui ce-a păstrat visele tuturor nescrise cărări până la capăt!

Poemul podului de piatră

Podul de piatră care urzea așternutul visării pe prund s-a destrămat ca o nălucă a venit seara și mi l-a furat! Lungă strună de arc umbra lui descântă singurătăți ce seamănă cu noi toți podarii Din somnul durat sub araci pomătul vieții sale mi-arată semn al petrecerii Cocorului tot pe sub furcile caudine ale amarei mele iertări în sineami centurion răsfoit de vânt rămas pe malul celălalt al clipei care ne cuprinde-n azi atâta și atâta și atâta alean Foșnetul albiei fără de pod fuge-n aval cum apa lunecă zile și nopți fără de însetare spre colo unde nu-i îndurare celor care pășit-au strâmb în viețile lor viitoare chiar de ieri dacă toate cele curg și știm în adâncul din marea uitare Podul de piatră care urzea așternutul visării pe prund s-a destrămat ca o nălucă a venit seara și mi l-a luat!

Poem cu maci roșii

M-am născut fără de arginți într-o zi din duminica Tomii cu maci roșii în locul inimii întâmpinat de părinți cuminți în brațe cu crini albi imperiali să învăț de la oameni și telali somn de veci de la cei încă vii iar de la morți fericita Înviere ! Îmboldit îs cu grăbită uimire în toate visele cu care mă culc în somptuosu-mi cuib de cuc frumos ornat cu flori carnivore să le cer acceptul să le fiu mire! Estimp semnele răsărite pe ce pupile dilatate sub sprânceană la nașterea mea din Zodia Lumii plâng cu semințe negre și amare din inima pruncului curgătoare!

Poem cu ecou de bemol

Eram îndeaievea atât de viu încât ce întâlneam prin cotloane stelare căpăta rădăcini scrijelind în petale inimi de mori să macine prin rostire neghina cu care făceam târg în sine Eram atunci o tainică strânsură de humă noi lumini turnau dimineți-n palmele mele și ouă de cuarț prețios încondeiat de lună aidoma cu chipul și neasemuirea altcuiva Eram de pe atunci atât de singur în labirint ca esențele naufragiate-ntr-un șip de argint cu alunecătoare fragilități și unelte din fum orgă de nea scripcă de vânt harfă de scrum ecoul unor bemoli și arpegii de sare mustind Eram pe atunci atât de aproape de un alt eu cum apa timpului împreunată cu adâncul mării un ied cu călcâie de lup mi se arătase la geam cu trupu-nfășat în ierburi amărui parcă eu eram doar un tânăr arcaș aztec viu niciodată-ntrupat stingherit de tinerețe de trecut nu mă lepădam.

Poem de nuntire

Bună dimineaţa Dumitale Moarte întunecata mea tu ultimă căsătorie! Noi iartă-ne de-am-ntârziat cumva la prima noastră întâlnite căci abia abia ne-am trezit din viața ce ne-o visam cu atâta sete şi cu atât nesaţ Da! Ofilite vise îs florile din buchet darul câmpiei ce n-o voi mai vedea! Ştim de mult că tu doreai să ne vezi dacă de-o vreme strângea-i băierile pungii cu noi toţi ăi treizeci d-arginţi un timp ce pare-se n-a-văzut ornicul nerăsucit al destrăbălărilor care nu-s! Moartea-mi mama mea de ani săracă ce mai crezi statornic în nemurire-mi deşi te cheamă la cină de taină părinţii care-n tipsia Lunii bat cu deget de fum din cetatea de țărână de crini străjuită Nu-i o nuntă mamă ci mutatul de trup de la o fereastră la cea fereastră nouă din calda-i lumină la mohorâta-i lucire deși mă prefac a nu vede că noaptea-i nou-mi stăpân ce trebuie slujit pe veci în pofida iubirii dintre cotloanele inimii 21

ursită ce trebuie executată-n neuitarea-i de tine mamă pentru fiul tău cel mare Tatăl meu din ceruri naintea pironirii Mele pe crucea braţului Tău plin de-o răbdare îmi zise doar de mine fu auzită neauzirea-i moară de vânt să ridici fiule aci pe Golgota tu stele să macini de nu vor să umple sacul cu dalba-mi făină aurite tăceri din lumea ta iar la margine de unde-ncepeau iubirile ieri tu far zideşte să îţi lumineze calea către tine liman unde-şi dorm somnul de veci epavele iubirii multe puţine de tine sabordate nărod la trecerea Condorului memoriei în barcazul cu vela lui albă împărţită ca pe-o vină la doi cum peste deal fântâni frunze de aramă nasc să stingă setea umbririlor care ne înconjoară Bună ziuă să vă fie azi Dumneavoastră Moarte întunecata mea ursire ca și ultima-mea nuntire! mă ceartă dacă eu-am-ntârziat nuntirea noastră fiindcă pe aci pe colo pe unde cădea-va negura mai aveam de dres un pod mai cătam alt ploier cum de-aș absenta eu la prima noastră căsătorie dacă n-aș putea trezi pic de viață prin dumneata mireasă ce nu mă visezi însetat de nesaţ și bănat

Poem alhimic După toamna cu gleznele-i obosite vine vara cum după primăvară soseşte iarna eu însumi devin ziditorul unui troian de nea şi de gânduri pacificatorul nălucilor răsculate dintre omături Puţini îşi amintesc de cerbicia cu care mugurii răsfoiesc încetul cu încetul biblia cerului spelb fumegă livezile ochilor vagi plăsmuiri de fructe strigă mesaje abulice de neînţeles terne hotar nedumerit despicând pacea celor lumii stinse daurind cu ocru cu sânge cu verde şi albastru fila luminii încheietura clipei dezghiocate cum nesăvârşitele noastre fapte ascunse prin viitor apasă umărul celui întornat să întrebe drumul şii-s tot mai rari cei care însinguraţi printre rime dezvăluie alhimia virgulei puse-ntre noi şi ceruri îmbrăţişări de acolade cu temeinicia punctului pornesc pe cărari ce poartă iarna spre toamnă Amintirile mele-s răstălmăcitoarele faptelor bune rememorează doar gesturi şi tăceri străine nouă îmbrăcând fastuos hlamida udată de vinul pelin cuier de vise ce ţine dreaptă sfruntata minciună.

Poem de îndoială Auziţi? Ce asurzitor Doamne tobele bat şi inimile toboşarilor aliniaţi ţin hangul când printre sunete răsună obosita obadă în căruţa cu de lemn hulube şi din carne şi din sânge caii ei sunt şi încreţită-i pielea hamului de rouă osânditul către eşafod trece senin Tac tobele! Ce înaltă este tăcerea când tobe şi inimile toboşarilor tac iar ştreangul alunecă himeric acolo cu ochiul făcându-i el ştrengăreşte Chiar de bat ori de tac tobe şi inimi de toboşari de-a valma cu obada tot aud cântul fugarnic eu la ceruri arăt pumnul eu condamnatul la azur Cum nicicum a mea îndoială la cer nu poate a mă înălţa ca o mântuire ci înţelepţii îngeri n-au de fel nevoie de dureroasa nesfârşita-mi îndoială la fel rece îi lasă ca pe orbi culorile!

Poem cu o Constelație Mai dăinuiesc în bărbăteasca întrupare ca într-o vârstă în carnea căreia se scriu de bunăvoie ecouri rătăcind în cereștile împodobitei cu frunze roșii pline de har copilării pierdute în codri mari de dafini Al ei plâns deslușit îl-aud până aci cum stau culcat cu urechea pusă la pământ dacă la tine clipă sinele-mi regal adaug în chip firesc ca-ntr-un de prisos colind Așadar Orion arcaș celest săgetează iute hotărâtă-ți fie mâna și mai întinsă struna să-mi scurmi retina să-mi sângeri lumina ce izvorește ne-ncetat din veștede oglinzi cum prin mine iubire sinele curat îl scalzi și nu-i adevărat că simetria născută între noi crește zi după zi pustiul dintre zeii regicizi Binecuvântată fie-ți ascuțita săgeată de aur ce niciodată nu trece alături de ținta aleasă Orion frate iscusit și perfidule vânător de zei să le fie ușoară țărâna viitoarelor mele tăceri.

Poem de zidărit Eu îs din stirpea arară şi tristă a meşterilor zidari şi ridic din cuvinte mereu fastuoase sălaşe cereşti rătăcirilor voastre din mâine prin oglindirile paralele tot mai obosit cu fiece virgulă nepusă cum se cade între gestul nefăcut şi cel bănuit înţelegând durerea celor ce ştiu că mistria este un condei de mare preţ soră de caritate ce dă veşmânt de paradă neliniştei Azi ştiu că la poarta Umbrei nu doare adâncita rană cu câinoşenie în carne de lumina cuţitului răsucit cu arară măiestrie din prea multă iubire de sine până la prăsele ca nemoartea dată dar acelor care nu merită deşi eu mi-s din marea stirpă tristă a meşterilor zidari şi vă înalţ din cuvinte mereu fastuoase sălaşe cereşti neadevăratelor noastre de mâine prin oglinzi paralele mai cu seamă că trece-vom clipa surâzând destinului mai invincibili decât neantul mai trişti şi mai umani ca niciodată dar face-vom din departe semne prieteneşti îngerilor ce ne întâmpină cu aripile copilăriei duse larg deschise desenate cu crete colorate demult pe asfalt! Bun venit la înserat târzilă-mi spun din departe amabili pipăind ca o aluzie vagă tecile goale ale şişului de fum Oh! De huliţi Cuvântul la poarta Rostirii din vorbe doar se vor sfărâma meterezele prin aerul insomniac înălţate cum din rostogolirea roţilor cu obade din gingaşe petale 26

se-arată rostul lumii croite fără de noi dar cu o măsură !

Poem cu rubine de nea

Pe prichiciul urechii dumitale cântarea Păsării de foc și rea va așterne doar rubine de nea în rana tăcerii acelui diapazon dintre două sunete un uitat ton albastru ca lanul de in necules un pogon smerit în vânt ceresc Din castele bântuite încă din ieri din cărți plăsmuind suiș în tăceri din capcana știută de crini regali ies îmbuibate în chipul unor telali înțelepte bufnițe cu ochii lor mari Tăcerea lor mustrătoarea cântare e subtilul vaier al trecerii mielului de la inocență pe crucea din lemn prin strunga multelor noastre erori când abia semn când noul însemn de risipă-i în canonul viselor apuse cuprinse-ntre incert și certu-ndemn între a fi și de nu a mai fi iarăși goi la joc de regi și regine cu haine noi Golgota calea de vină-i mărturie mută cum lutul odată atât de străveziu încât 28

văd în adâncu-i devălmășia de suflete care bat la geam cu degetele de ceață ce poftesc tot lumea de sus din gândul și puternic și egal în moarte ca-n viață să se lege-n veci de amara beție-n zori de cinstita înviere cuvenită unor strigoi

Poem cu urme de pași Da! Este adevărat Doamne! Tălpile mele desculțe noapte de noapte clinchete de lanț greu scot nalta scară suind-o ca furul până la tine Doamne și tihna-Ți divină tulburând-o Îndărăt urmele pașilor nuferi de sânge desfac dându-mi în vileag căutările mele ci iartămi așadar Doamne pornirea fiindcă știu de pe acum că nu va trece multă vreme și prea puțina Ta răbdare va brumări sângele meu din albastru șip incendiindu-mi amarul surâs presărând cenușă pe fructe și flori risipind verigile ce leagă într-o basma de fum întregile noastre însingurări cristaline lăsând nuferii orfani să treacă neantul după cum îi taie capul Oh ! De-aș avea iarba fiarelor 30

să-mi desferec sufletul să vezi drumețul chinuit de o rană de acea necăpătată rană Doamne!

Poem cu o crăiasă Crăiasă din cartea nescrisă și rară cu părul de salcie aprins de seară cu mersul cum plânsul unui cocor văduvit de ultimul său vals rotitor cu lacrimi pe fața de pisică afgană mă iată eu ți-s doar eternul scutier îmbătrânit până la umăr ca un jder Din fire de iarbă mi-e sabia de fier mi-e scut frunza de arțar în amurg ca prin toate cele care nu mai curg iar coiful cea rece limbă de pământ cum și fluturarea mâinii tale în vânt panașul zglobiu rezidind întomnări în cele două burguri uitate sub zări sfârșit de început început de sfârșit Din fire de iarbă mi-e sabia de fier mi-e scut frunza de arțar în amurg ca prin toate cele care nu mai curg iar coiful cea rece limbă de pământ!

Poem cu flori de lotus Uneori sunt nefericit în pofida preafericiților mâncători de flori de lotus dătător de uitare iar alteori sunt fericit de numele meu visător atât cât poate fi un înghițitor de săbii ferice-n zodia Corăbiei trasă de nărăvași Cai troieni în scâncetul inimi-i ascunse de un tâmplar în cais Vai vouă! Fericită singurătate-a cochiliei de melc locuite de mărgăritare dorite de mari ocne de sare Vai nouă! Nefericita-mi singurătate iată-o-n cântul clopotului din petale urzit de neîndurata lor trecere O mare singurătate plus o altă singurătate tot mare nasc o singurătate și mai mare mai adâncă mai rară o sfântă născătoare de cărți și de nedespletite mituri clipa ferice-neferice rudă cu clipa neferice-ferice din zilele de ieri sunt numai visele mele de sânge iar cele de mâine poate ne-or fi cumva îngerii noștri bastarzi (Încheie-mi până la gât iarăși știuta disperare iubito! Arăt atât de bine în tristețea mea de culoare vișinie)!

Poem cu semne cardinale

Acum? La Est de Est la Sud de Sud la Vest de Vest la Nord de Nord se întinde desăvârșita liniște lăuntrică un râu plagiat ce duce luntre uitării singur pe mal golul scaun o așteaptă Lăuntru retortei fragile foișor casant năluca pusă în vid ne șterge trecutul ipocritul surâs cu-o altă curată batistă înviind tăceri dospite prin foc și cenușă Asta-ni-i Calea ne duce sigur pân” Acolo corăbieri fără corăbii goniți de o vâltoare cum suntem și azi cu toții aripi de moară rotindu-ne frenetic prin semne cardinale care bat la ușa noastră de Cale întreabă și dacă macul din lanul răsăritului de Soare aude culesul de vie din oftatul de doage.

Poem cu luni de miere Ca lăiețul trup al tău mă înzestreze fată ales-am calea dată orbilor să vadă țara deși din somnul pietrei lunecai pe roată și-mi treceai prin oase că durează boala Cu luni de miere ne vom plăti infernul cum zilnic minâmd cu detalii noi despre migrare gonaci fiind în hăituiala regizată în alt tărâm de noi ce ne vânăm onești dar făr”de cruțare Doar o părere a somnului cuprinde trezirea căci-ntre tine și mine adastă un alt trecut în timp ce clocește acum ceva precum o iubire fără sens în dimineți cu gustul cafelei râșnite iar amintirile tandre despre noi doi foști orbi îs umbre depărtate în brațe cu jucării ciobite ce-n urma dusei paseri măiastre-s calpi zloți!

Poem de împăcare Sunt împăcat! Impăcat sunt azi? Şi zeul este cu noi încă aproape când stoluri de litere învaţă fugar rostul eratei pe unde se potrivesc slujirile mele de poet în surghium! Sunt împăcat împăcat îs îndeajuns cum nu am fost ferice niciodată dar aşteptând noua ninsoare de nimfe număr paşii ce fug de mine tocmai în singurătate mai departe departe întâmpindu-mă pe tălpiici de sanie elani rămurosi cu hamuri pe umăr Nu mai e mult şi obrazul căpăta-va spuma de ras a zilei de ieri de azi cum îmi place plutirea către mine cu tot ce lestuie aflarea poemului Strigă-mă să vin devreme în calea ta cum aud Luceafărul ascuţindu-şi lama pumnalului smulsă din teaca lui cum la poluri cuvintele sale ning albe stalactite verzi stalagmite sunt remobilând oarba lucida disperare 36

ducându-mă printre ocne de sare drumeţind pe schiuri din genele tale cumva către pârtia timpului din apus Împăcat sunt azi cu mine! Sunt împăcat oare? Dar voi?

Poem telegrafic Telex urgent! Către toți lunaticii lumii aflați acum de veghe pe punțile corăbiilor din hârtie ca și pentru cei condamnați pe viață-n contumacie la vânarea visului din visare Mi-e teamă de timp matrozi și timonieri din o vrere nedeslușită-n deplină cătare îmi simt destinul ca Roză a vânturilor cu ascuțitele tăioasele ace de busolă tatuat pe sânul ce soarbe cu nesaț briza mării și rătăcit pipăi cu mâini unui mamoș epave însărcinate caravele cu acele neștiute zări Am dat matrozi și timonieri prețul trecerii ecuatorului memoriei mult peste ce aveam risipit-am anii de buzunar pe apa sâmbetei pe surâsuri scoborâte-n bernă cedate gârlei iubiri sabordate de pirați cu brațe din lemn pândind calea corăbiilor cărătoare de rom în balerci către limane însetate de orice-i sfială Coborâți matrozi și timonieri pavilionul de luptă! Stop mașini! Sau marș pe înainte Stop! Ridicați ancora oricum nu mai știu de-s lunatec de gardă! 38

Poemul lucrurilor de pripas M-aș întoarce mai ades în memoria însoritei copilării copleșită de ritualuri ca să mă cerți mamă cu mila-ți din glas c-am căpiat mamă cum aud în noapte corăbii cerești ce străbat din vis în vis ca din port în port singurătatea lumii cu ancore grele cercei de fier la proră în căutarea Lânei de aur acelei de negăsit eterne minciuni despre fericiri nesfârșite! Și nu-i nici treabă curată jelania de cărți de boarfe de arme și a neuitatelor iubiri după neplecatul încă-n departe stăpân Da! Bate-mă mai bate-mă dar mamă din toată jalea celei flori ascunse în sân cea risipită dintr-o lacrimă roșie adâncă până nu se surpă în geruri din cer în cer ochiul tău mamă dalb păienjeniș de sare tâmpla bunicii să o desmierde iar ca pe o gutuie aurie în duminica cu straie din sare Mă ceartă mamă! Mai bate-mă iar mamă cicatrice-mi rămână-n carne chipu-ți știut din mâna ta de fluture mânjită cu sineală 39

și mă-ntreabă un copil cunoscut necunoscut cum ai plecat Acolo de nici nu m-am întors dacă singurul râu ce-și caută izvoru-i iubirea de mamă El rătăcește uneori calea dar mama știe să-asculte trecerea lui spre sălașul celor dintâi cum pune mâna căuș urechii și fără voie aude ș-alte mări volburate de lacrimi de mamă Mă mai ceartă mamă Mai bate-mă mamă astăzi.

Poem sortilegiu Fumegă livezile ochilor mei plăsmuiri de şoapte coapte rămase pe ramuri încă de la facerea lumii ce strigă noi abulice terne mesaje când traversez plutind cum Iisus pe apa Dâmboviţei către sala Judecăţii noastre din apoi mare nedumerit hotar ce despică pacea a două ţinuturi Din tot ce am cumpărat de pe drumurile mele mai mereu nu-a mai rămas nimic prin desagi ori prin coburii doldora de fluturii osteniţi de a lunga lor drumeţie spre noi cumva Din tot ce am furat noi prin aceiaşi strâmbă nouă vieţuire rămas-a la cină înţelesul nimicului care ne ţine ca ostateci până când amintirile noastre torturate cu sadism din clipa afurisită-ntoarsă-n timpul soritelor noastre copilării ne uită Cum nu voi muri zadarnic întru totul ori poate chiar de tot luaţi aminte mercenari la rostul florilor de măr de viermuşi mâncate lăuntru cum împărţirea prăzii vitale nu este dată ci strânsă dare pentru mult ocrotitul Cuvânt nerostită taină cum poemele mele sunt târfele voastre iubitoare de caiele cei ce măcar răspuns-am prezent răscrucii oglinzilor de ieri Fumegă livezile ochilor noştri vagi plăsmuiri de fructe coapte printre rămase pe ramuri care de la facerea lumii strigă după sfiite abulice terne mesajele când traversez plutind cum Iisus

apa Dâmboviţei îngenunchind către sala judecării noastre în apoi de donjoanele din omăt durate care calea robilor o ţine!

POEM MITOLOGIC Parcă pluteam în mai demult zarea de mare iar mă năzare cu plete-n vânt iată eu ascult cum răsună teama de plecare Urlă tritoni apărați de un scut scot săbii înspumate din mare parcă pluteam în mai demult ci zarea de mare iar mă năzare Ostenit îs de-o veche-ntrebare prin care noi tărâmuri mă lupt însă lupta nu-i luptă ci-nfierare ci parcă pluteam în mai demult iar zarea de mare iar mă năzare!

Poem mitologic 6 Parcă plutesc în mai demult zarea din zare iar mă năzare cu pletele în vânt iată ascult cum sună teama de plecare Urlă tritonii apărați de un scut scot săbii înspumate din mare parcă plutesc prin acel demult iar zarea de zare tot mă năzare Ostenit de vechea ei întrebare cu ce oare ardoare eu mă lupt dar lupta nu-i luptă ci așa pare în plutirea nouă drumul abrupt ci zarea din zare care mă năzare.

Poem mitologic 9 Oh! Nu-i Steaua polară voi corăbieri ci nenăscutu-mi Cal din lemn troian cel adăpat cu jarul zilelor din mai ieri de noi țesălat prin fiecare alt nou an Oh! Hai rotește timona sau vom pieri cârmaciule cu mintea cuprinsă în ham Oh! Nu-i Steaua polară voi corăbieri ci nenăscutul meu Cal din lemn troian Surul din lemne cioplit visează poveri zidit jăratic în ieslea din mânios noian și nu herghelii cu mii de mânji troieni încuscriți prin iliade cu aezi dar în van Oh! Nu-i Steaua polară voi corăbieri ci nenăscutu-mi Cal din lemn troian!

Poem cu o pânză Ecou de dalbă pânză-n departe spre noi mânată de valurile mării lichide gânduri ale celor înnecaţi cu pletele din sarea în bucate şi bărbile ţinute în palmă de algele înrudite cu iarba verde de acasă Mijeşte a iubire noua-mi nălucire ca o nadă fi-va pesemne când eu în amurg îmbrăcat din cap pân' la picioare o aştept! Parcă de ieri de alaltăieri parcă din totdeauna sunt în aşteptarea Umbrei cu coasa! Oh! Dulce-i miedul aşteptării sale care îmi primeneşte cumva aortele aromindu-mi braţele cu lenea sa ucigaşă cum prin adâncul cărnii curând afla-voi îndumnezirea-mi Estimp îmi bate la geam Pasărea otrăvindu-mi urechea ciulită şi tot cobeşte despre întâlnirea noastră! Ecou de dalbă pânză-n departe 46

spre noi mânată de valurile mării lichide gânduri ale celor înnecaţi!

Poem de fugă Vai! Fuge vaii chiar fuge râul din mine fuge ori duce la deal ca pe braţe o poartă cea mireasă cumva moartă ca lacrima de mamă uitată în copilăria-mi de altă dată Hei! Acea mireasă moartă care tot fuge ca-o apucată de la nunta de noră spartă acum şi altă dată deodată cu cea fereastră spre colo care devine sângerie rană este iubirea mea de mamă geana luminii de-o închide Uşurel. Fuge răul din mine către ziua însorită din ieri fuge dar nu poate ajunge dealul cela ce la deal fuge roşie roşie este inima mea unde plâng râuri de sânge şi nu-ajunge biata copilărie uitată între viaţă şi moarte 48

ce uşure-i dusă pe lină apă Rană mărită de timp carne vie se face învoită cu sine când văd în chip măiastru tata aşteptând-o pe mama cu mistria la ochi streaşină aşteaptă pe mama-n mine s-o zidească pe veci ca pe Ana dar ea nu fuge nu fuge Uşurel fuge râul din mine către ziua însorită din ieri fuge dar nu poate ajunge dealul cela ce la deal fuge roşie roşie este inima mea unde plâng râuri de sânge şi nu-ajunge biata copilărie uitată-ntre viaţă şi o moarte ce uşure-i dusă pe lină apă Vai! Uşure vai uşure fuge râul din mine fuge la deal! El uşure fuge ori tare fuge în cămeşa-i apoasă aduce şi la deal pe braţe-l poartă 49

cea mireasă cumva moartă ca lacrimă de mamă uitată în copilăria-mi de altă dată!

Poem de război rece Pasu-iremediabil fost-a făcut din iubire fără zarul zvârlit peste apa Rubiconului ori sărind ca nenorocul pe verdea masă războiul rece s-a declanșat cu-o grimasă între acel care par și cel ce îs cu adevărat există o nepotrivire de caractere evidentă Am luat măsuri necesare doar în aparență sistând treceri peste nevăzutele granițe ce lumea bântuită de acea văzută din pieptul amândurora despărțite cum lăcrima timpul între ore și ore într-o pandemie cu dreptul de a putea arderea pe rug a minciunii cere Nule-s pașapoarte stelare vizate de scorpia îmblânzită cea contrabandistă de ochi dulci și albaștri risipiri de prafuri când ne vedem două roți la rădvanul gonind pe căile orbilor ca împărați să ne vedem în țara dată chiorilor Acum beligeranții caută atuuri economice sau militare ori de altă natură sau tacite alianțe cu cei care nu cred că între noi există război total binevenite pentru a susține fragilitățile deșarte 51

Deocamdată joc rolul celui ce pare pradă acelui ce sunt cu adevărat în opul cu povești de strigoi fără a cere pace ori un temporar armistițiu cu noi ce-am decis portul mănușilor de box de urgență.

Poem cu binom suspect Deasupra creştetului versul şi-a întins ramul său subţire elegant caligrafiat pe un crâmpei de cer cu o cumpănă de lemn depărtând fântâna de ţărnă la cer s-o aducă cu fiecare silabă din cireşul înflorit prin noaptea-mpăduchierii pomilor cu amăruii-dulci muguri amintiri din primăvara care va sosi acasă de unde dusă-i cu-n paner de papură plin de frunze moarte şi pometuri Oh ! Frigiditate a luminii din noi cea de fructe născătoare tu noctambulă fecunditate nici de fel născocitoare de strigoi ci de crisalide doar de orbi văzute-n anumite zodii cu vid şi plin suflu şi ritm plin şi chin suflu şi plin! Ram de măslin mlădiţă de mătrăgună înstelând marile tăceri dintre amândoi înspinându-mi lobul urechii iată versul apleacat asupra mea plin de tandreţe şoptind că nimic nu-i mai inutil ca un 53

poem caligrafiat pe un petec de cer binom suspect deopotrivă cerc şi vină ce tâmpla-mi doare la umbra lui când cineva n-aude ca mine precuăeţul ce strigă răguşit cocărjat sub cobiliţa lui hai la moarte hai moarte de vânzare! Prin umorile mele el trece ca pe uliţele timpului meu de parcă aşteptă Învierea ?

Poem avertisment Subsemnatul Jenică Drăgan un drumeț de atâția și atâția ani vinovat de nimic vin desculț taman din țara -n care vedem cel mai deslușit Poesia o stare de fapt ce-ntunecă și ne-argintează până la oase existențele noastre fragede coleoptere cu elitre vopsite în culorile curcubeului deși mai adineauri mă visasem frunză de nuc alergând legată la ochi printre jilavii albi mesteceni cu un fel de toamnă în piept sorbit de amurguri de oglidiri fără glas În rest toate mi se pare atât de perfect chiar dacă nu ne mai auzim nicidecum cum ne spunem unii altora vrute nevrute Dar zâmbim înțelegători de-o parte și de cealaltă a foii de sticlă care desparte cerul de pământ cu o ușoară crispare și tristețe Încă e bine noi ne încurajăm reciproc dând mulțumiți din cap ori din mână căci cumva lumea tăcerii nu- a început odată cu noi 55

deși nu mai auzim când ne strigă cineva rămas în urma noastră un frate mai mic în urma celui mai mare c-un aparat de tăiat gânduri măcinați de o idee de o imagine care ne obsedează de la nașterea noastră cum călcăm din nebăgare de seamă rochia de gală a veacului deslușindu-i cusătura și de doar acestea eu subsemnatu-s vinovat subsemnatul Jenică Drăgan un drumeț de atâția și atâția ani amarnici!

Poem despre un râu orfan Am fost odată ca niciodată un băietan când puricii aveau potcoave de argint soarele primea ca plată trupul meu gol brațu-mi firav ducea pe tipsii de argint arhipeleaguri de păsări numai cântece pline de cireșe furate de caise aurifere Hei! Lume hoțului cu drag de tine nu-i păsa nici cât negru sub unghii de ceas Nu pășeam pe atunci ci alergam năucit orbit de lumină de libertate de însetare slujeam ferice ca-ntr-un schit netemător de fantoma viitorului acel încă nenăscut dăruind zării isprava bucuriei fără zăgaz visului plutind pe ape clare semn făceam văslă îmi era dorul de a păși necontenit în căutarea mea cu brațe firave un prunc viața deja inima-mi sângerândă o mușca precum înserarea lumina zilei la ora știută Băietane cel ce-ai fost odată ca niciodată fie numele tău râul întors către izvoare azi pentru a-i dărui mai mult decât ai căpătat 57

de colo din temnița timpului rămas orfan după plecarea zeului-n căutarea iubirii lui.

Poem de plecare Ne dor genunchii de-ale podelei scânduri cu degetele împletite încă duși pe gânduri cuprinși de vipia ce îngheață în loc să ardă noi ne așteptăm călăul cu ordin să ne piardă Când vom pleca în aiurea și da-vom socoteală nu am vrea ca în urma noastră stelele să cadă precum niște fulgi tremurători de sinelie ceară muți topindu-se-n oglinda argintie din zăpadă Rămână acolo acasă o spumoasă horbotă pe cer sticloasă călimară adumbrită de pana rece geană zidită în pieptul unui ceasornic de care azi iată pier și-un Iad din Raiul din lumea noastră pământeană.

POEM CU O EGRETĂ Mama m-a coborât din cerurile știute de noi în amiaza unei păduri dintr-un clopot din lut ca pe o cruce cu chip omenesc încă nemiruit Mi-a spălat picioarele goale cu lacrimile sale sub tălpile mele-nfloreau stele incandescente și albaștri pe boltiri vineții se aprindeau macii Mă întreba doare fiule te doare răstignirea ta prin atâtea cuvinte și tăceri prin atâtea netrăiri cuie de umbră bătute după alte cuie de umbră pe drept ori pe nedrept din pricina unei egrete cuibărită-n inima ta azimă de inorog însingurat de o mână nevăzută ce te taie smulge pregetat meticulos cele mai duioase cântece de legănat prin stinsele războaie cu armii și coifuri de zadă Întrebările mamei rămân fără răspuns în amiaza clară cum sunt apele vuind prin scocuri la moară fir cu fir albește părul de mamă giulgiu dalb este și cămașă de dragoste și cămașă de nuntă-i veste îmbrățișarea ei aceiași și astăzi ca atunci pe când mama m-a scoborât din cerurile știute de noi doi 60

în amiaza unei păduri cuprinsă-n convoiul de ploi mă mai cuprinde pe prispa ochilor ei căprui plânși o altă înviere uitată în care mama se tot ascunde-n după amiaza sfielnicei lumini din clopotul de țărână.

Ecou de pânză dalbă Ecou de dalbă pânză-n departe spre noi mânat de valurile mării lichide gânduri ale celor înnecaţi cu pletele ca sarea din bucate şi bărbile ţinute în palmă ca algele înrudite cu iarba verde de acasă Mijeşte a iubire noua-mi nălucire ca o nadă fi-va pesemne când eu îmbrăcat în amurg din cap pân' la picioare o aştept! Parcă de ieri de alaltăieri poate din totdeauna mi-s în aşteptarea Umbrei cu coasa ei! Dulce-amar e miezul aşteptării sale ce vestește iubirea-mi târziu redată aromind braţele cu lenea ei ucigaşă cum curând parcă în adâncul slovei afla-voi îndumnezirea mea necesară Estimp îmi tot bate la geam Pasărea otrăvindu-mi urechea ciulită cobeşte despre întâlnirea noastră cu oțelul Ei Ecou de dalbă pânză-n departe la noi 62

adus de valurile mării lichide gânduri de înnecaţi-n calea lor de ajungere la sine!

Poem cu semafoare E-atâta larmă în sensul giratoriu din sufletele noastre-mpuiate de semafoare uitate pe un alt verde care nu trece prin arterele pădurii pulsând și pene de cauciuc poate când îți-e cumva mai bine întrucât și în zile obișnuite miracolele dorm nedecise să se întrupeze tot izbim disperați alte și alte tarabe prin târg agățăm bănci din parcuri chioșcuri de ziare tomberoane cu noi amintiri rămășițe de vise netrecute pe stradă tot rotindu-ne fără rost noi ambalăm tare răutăcioși iubiri dureri ura invidia Jumătatea de sus a orașului năpădită de smog seamănă leită-poleită cu cea jumătate de jos unde mucezite erori au sensuri giratorii cu semafoare pe verde rămase-n așteptarea Raiului promis că acasă ne vor duce cu un ram de măslin 64

pe șerpuita Cale a Robilor prinse-n părul sorilor care mor prin alunga lor mistuire Doamne! E-așa de rece apa cu care speli din zori parbrizele și-ndeosebi disperarea!

POEM DESPRE SOMN Da! Poeții au un somn anume când adorm adorm pe vecie și atunci li-i stinsă călimara însă penele se duc pe lungul drum un stol după stol stol după stol către zarea mai prielnică visării Poemele-s făpturi din aer sfânt nemințite de rimele pline de har ci rămase grele de un tâlc de jar mocnesc în chip tainic ș-un preț ce le mai alină blânda depărtare de dalbe foi și rotunjitul condei cum abia de le mai auzim oftatul Da! Poeții mor poemele adastă albit pietriș de o apă curgătoare prin visurile acelor nopți de vară precum miezul nopților de iarnă tot cată cireșe între frunzele verzi Da! Poeții au un somn anume când adorm ei adorm...pe veci!

POEM DESPRE ZILE Zilele de ieri sunt rudele mele de sânge cele de mâine sunt copii noștri bastarzi Cei ce tropăie-n spatele nespusei mirări la lupta-mi cu timpul au sandale zeiești Încheie-mi până la gât disperarea știută arăt bine ca sfetnicii în oglindiri de când tăcerile tale născătoare de visuri plutesc în dorul lelii pline ochi de amfore cu vin din țara unde vara nu mai vine niciodată și-ntreb pe unde am rătăcit atât de târziu prin care nopți în care zile mă tot căutam dacă osânda ei divină-i nevăzută lumină în vatra sa caldă bate inima zilei de astăzi Zilele de ieri sunt rudele mele de sânge cele de mâine sunt copii noștri bastarzi în vatra caldă bate inima zilei de astăzi în zori cu sori în poală și Luna tot în cer.

Poem cu trenuri de ceară Gara clipește din semafoare chioare cu degete metalice ne arată departe sandaua cerului spelb rupt la cusături lustruite de albăstruia șerpuire a șinei de cale ferată ce ne cară de colo-colo păpuși de fum cu bilete numai de dus Durerea vie suie azi pe umărul drept pe obrazul neras al clipei dacă noi sorbim fără zahăr cafelele diabeticului orar din sala de așteptare a veacului ce veni-va? Prin gările brăzdate de trenuri un acar bate mocănește cu minutarele pântecul locomotivei coșcovite de aburii fierbinți ai haltelor lăcrimate pe drumuiri de fier Și dincolo de macaze cineva rânjește ne pune la cale deraieri de zile luni și de ani ne regizează defilări de vagoane fără scări fără uși și ferestre uitate-n tunelele de lut cu canapele șchioape împinse de acari cu pumnii lor grei preschimbați în tampoane 68

ne împinge sub roți cu miros greu de fier din obsedanta rotire a celei sacre maladii a echilibrului călător sedus de noile volute din cântul șoptit de ruga roții de tren visat Poftiți în vagoane! Trenurile de ceară mai așteaptă pe întârziații călători dintre visări!

Poem robit de val Odată voi pleca pentru totdeauna cu noaptea pe cap și într-o vineri când mama postește iar copii mei nu bagă de fel seama că voi pleca să răpesc Lâna de aur din țara unui trecut ori mere din zidita-i grădină Răcoarea mării-mi va șlefui cărarea spre tainicul tărâm depărtat și nicio naiadă din întunecatul verde adânc nici cântul corăbiei cu velele arzând nu or opri călătorul din drumul visat Hrănit îs cu fierturi de grâu ca pomană date de mama vouă la anumite zile mă va apăra de vânt mantia unei speranțe uitată pe mal grabnic întrebând Faurul dacă plutesc mereu pe sub farmazoane stele voi desluși robit de valuri Cuvântul rătăcit prin ostroavele timpului pierdut.

Poem cu o goeletă Mi-e sufletul o goeletă dalbă sveltă cu chipul meu turnat în bonz la proră ce împușcă azurul cu catarge de brad depărtându-se mereu vinovată de mal pe cărări unduind numai de val știute urmată de naiade și de sprințari delfini în aflarea inimii de bronz a timpului dus spre a-i cerși viitoare vieți cum se cade suflete al meu din această netrăită viață Și tristețea pânzele-ți întinde lin și larg și mi-te duce suflete năuc te duce duce tăului din tine ca pe-o zeamă de cucută hăului în sine să-i plătească vârsta vamă orizont arzând albastru în ochi de sare cu o mirată și prea îndreptățită îndoială Și tristețea pânzele-ți întinde lin și larg și mi-te duce suflete năuc te duce duce!

Poem cu autoportret (I) Vezi tu am azi trupul din aer străveziu cum doar îngerii la despărțirea mai au când sub oglindiri de albăstrie nea vezi stoluri de cocori din sinapse divine iviți lunecând pe tipsii de cer spre alt Infern de-s izgonit din sălașu-ți de un hingher să aprinzi rugul iubirilor din timpul real Chipu-mi-e de apă din piatră seacă scos de aspidă mi-s ochii nu rotunzi de inorog încercănați de ploaia de vară ades nuntiți cu ocru smuls cu boabele de boz mânjiți cu priceperea și jindul nemuritorului călău Mi-e pleata grea din cea mai prețioasă ceață tichia-i de saltimbanc împletită-e cu albă ață cu patru clopoței și cu ciucurei ce mi-s plăcuți strai mi-s frunzele moarte și flori și fluturi care mă îndeasă din strâmb umăr și până-n călcâi tu răsfățata-mea întrupare din jocul cu păpuși căci țin încă la piept vioara inima mea albastră suflet al meu ciupită coardă de-o părere de rău cum tu sufletul meu schinjuitul prlntre plecările imaginare întors de bună voie în Ithaca iubești 72

plăcuțele sacrosante iubirile noastre imaginare cu neprețuitul sprijin al burdufurilor pline cu vin Eu ți-s acea nălucă și ultimul acel de soi paharnic ivitu-s din mori de vânt de ape și necălcate zariști dar neg nebuna-mi iubire ție atunci dată zadarnic și cum eu îs menit de zei și gata-s jertfesc grabnic alături juruiri spuse-n hangul unui cântec îngeresc și trupul meu din aer străveziu cum doar îngerii la despărțirea lor de ce au iubit atât mult și amarnic Te blestem iubirea mea de pe urmă să nu cunoști ce înseamnă iertarea de sine pentru neghiobaia ta să nu pricepi răstignirea pe crucea viselor năroade ce dau viață mereu celor ce te despart de tine azi.

Poem cu Minotaur Da ! Gata sunt să răpun Minotaurul care mă locuiește labirintic și nativ avar devorator deopotrivă de nubile și de efebi dar nu doar îmblânzindu-i spaimele înainte să împlânt în burta bestiei unde adorm ostenit de lungul visat greaua sabie din bronz prieteni la toartă fiindu-mi ale sale reci tăișuri Dinspre urechea mea dreaptă curge un pârâu de lumină către marea din de sus unde vântul ne flutură pânza neagră o nedovedită dovadă a celor petrecute-n labirintul oglindă-n care mă văd aheu urât pentru vina de a fi și unde un rege așteaptă răgetul fiarei iertate în sinelei său de sinele nostru În urechea mea stângă se naște ehei o poveste despre o poveste nespusă încă despre firele de ață și labirinturi!

Poem teoforic Prin umorile mele la Idele lui August menade bețe-ncununate cu laur verde poalele în cap și le ridică arătându-mi dincolo de sexul incert capul unui copil vălurit de iederă ce-i gata a fi sfâșiat iar în orgia anilor cu ascuțite unghii de vise Împărtășindu-se cu sânge și carne de ied îndumnezindu-se cu ale noastre amintiri mă cântăresc din ochi pentru noua jertfire cum dăinuiesc în bărbăteasca-mi alcătuire ca-ntr-o vârstă-n carnea căreia se mai scriu de bunăvoie ecouri risipite printre oglinzile copilăriei noastre rătăcind în codrul cu mirt împodobită cu frunze roșii de arțar și de ulm Cu deslușire plânsul dânsei se aude până azi cum stau culcat cu urechea pusă la pământ ca într-un de prisos colind de nou omăt noaptea.

Poem demiurgic Ci! Tot tot în chip măiastru coboară tata din acea turlă năruită iarăşi peste noapte la ochi streaşină îi e mistria El o aşteaptă azi pe mama în mine s-o zidească-n veci că-ar fi chiar dânsa Ea Ana Astfel acum iau eu seama ce mare preţuire are mistria ce ne creşte-n suflet simbria zidului dalba mea copilărie a cernită vamă trecerii dată Ci! Tot în chip măiastru coboară tata din acea turlă năruită iarăşi peste noapte la ochi streaşină îi e mistria.

Poem cu o lampă Nu mi-e teamă să recunosc înfrângerea cum strivită de pereții din beton-armat vegheată de canapeaua din mușama roșie acompaniată răbdător de ceasornicul orbit viața mi-se prefiră iute între degetele rărite O zăresc mai apoi resemnată un mânz dalb în pieptul său fragil bate năvalnic inima mea fugărit pe străzi de zgomotul tramvaielor de clacxoanele mașinilor cu farurile bulbucate cavalcând prin derutanta câmpie cu luminile albe și negre-nainte de a-și dezfrunzi aripile de frică tremurând e gata să urce ca o pasăre iscusită cerul să-și ocupe locul ce o așteaptă Iată de ce cu ponosita lampă din alamă darul de la Aladin prefac uneori odaia cu caloriferul rece într-un harem cald și pervers un tărâm de basm plin cu iriși bujori cu narcise și anemone capitală a iubirii mele trădate de rușinoasa pace ce mă întreabă șoptit în unda cărui pat te scalzi și-n care palmă aspră sânul nepereche astăzi ți-l așterni mult apăsat și languros precum o pecete ! 77

Poemul paznic de far Stau uitat în foișorul din piatră și var și sânge săgetând ciclopic depărtările împletind siajele unei puzderii de vise eu ascult termitele valurilor urcându-l furișate prin genele nopților albe cum ciuturi putrede puse pe colane de sare nu sting setea celor ce trec ca prin vise în sinea mea un visat cârmaci de nouri aflat în cart la timona sabordatei corăbii cum calicul stăpân al bucurie-mi răpuse cercuita ograda cerească cu ziduri înalte iar lotușii rochiei tale nu mai sar grăbiți unul după altul din mătasea ei când aud deschizându-se ușa dintre noi amândoi niște mari tăblițe de piatră pe care îs de mare scrise cu tăcere verde valurile vieții tocitele trepte ale farului din sare răsărit fușteie stinse în seară cum claviculele de evantai în pumnul palmei mele-s adunate Stau uitat în foișorul din piatră și var și sânge săgetând ciclopic depărtările 78

împletind siajele unei puzderii de vise eu ascult termitele valurilor urcându-l.

Poem cu un Zburător Cetatea din sinele oricărei muieri îşi-nchide de îndată toate nopțile ferecă uşi ferestre şi porţi tainice cu ivăre belciuge şi lacătele grele când se arată prin burg nechemat hoţul hrăpăreţ de fecioare răsvisat Zburător ce le bântuie nealungat prin agora trece iată-l ce neruşinat iscodind care din visătoare nubile dornice-s de-nsoţire şi-s gata să-l urmeze-n ţara unde lebede albastre spun mirilor că rachiul roşu-i prada ştinselor cenotafuri cum nu-i pace sub măslini care-n cântul mincinos dănţuiră cu iscusite iubiri fantomatice Maici cu buna dânselor grijă minţesc vei rămâne grea tu visând parfumum aud când trec agale-ni iatacuri privesc Eu îs faunul ştiut de vicleşugurile toate subţiorile-mi put sudoare de ţap când ies din cetate în cornul de bour eu sun minnesanger îs cum din cetate ies spre 80

câmp cântând şi în urma mea mergeau nubile plângând la mine cu jind priveau Zburător sunt acum prin crenele de sare dacă din corn sun în urmă-mi alai răsare poeme scrise cu pană de gâscă de truver pe cearceaful zorilor tale-nălbite de Lună Ocolit-au amarul roind poemele din cetate unde nu mai îs faguri de fluturi ci ţipăt de prigorie bulgăr de zodie defel un tain cum negreşit iarna veni-va cu vestiri de Zburător despre iubirea-i postumă lui des amânate-n cetatea din sinele muierii de noul Zburător de fum parcă doar eu eram destul de treaz.

Poem cu fericita mea nefericire

Sufletul fericita mea nefericire este o tingire adeseori spoită de un argintar din zile răsleţe ca un rege îmbrăcat în zdrenţe pe dealul unde murele fac rugii iar rugile suie la cer bârfe de nori Aşezată deasupra plitei de tuci unde trecutul pune paie pe foc n-aude nu vede nu simte deloc îngerii care adună roiuri de cuci buimăciţi de prea dese răscruci azile din aer cu ușorii din ceară Suflete tu fericita mea nefericire tingire tu adeseori spoită de noi cu o delăsare și moale şi albastră hoţeşte debarcă din viaţa noastră risipiri tot printre sforile din ploi pasăre mi-ești aşa unsă cu mir cu capul pe umăr cu inima prin Rai Oare aceasta-i harpa cu care miră clapele trecerii care se desbară de 82

oboiului prins la furat de note milă gravată pe toarta unei vechi tingiri Biet suflete tu fericita mea nefericire o tingire-mi ești adeseori respoită de de argintari prin una din zilele răsleţe!

Poem cu mânecă de vânt Din Gara de Est ori uneori de niciunde Orient-Expresul părăsește gânditor iar orașul crepuscular din inima de sare a trecerii robului sub furcile sale caudine șuieratul său stinge ale armonicei clape din Cartierul latin precum și prin aiurea Este ora cinci! De pe stern decolează avioane de hârtie mâneca de vânt indică un alt Dincolo iar umbra lui zgârâie tâmpla-mi norii și mitul Atlantidei cufundată în ochiul meu stâng dacă un nevăzut apus separă iubiri ce nu se pot separa prin adesea amânate iertări pentru iarna scrisă pe alte noi palimpeste Este ora cinci! Din Pireu desprinzându-și agale alba cocă de cheiuri vasul aprinde batiste albe frânge degetele pe nicovala seninului pornit iarăși în găsirea epavei timpului apus prin undele pornite în căutarea izvorului lapte de mamă Este ora cinci! Noii zori tapetează zidirile înmugurind cele 84

culori ale mușcatelor bătute-n pripă de zefir părul tău luminos curgător zace lenevos pe fața perinei din patul altui bărbat ca altădat Tu vii acasă cu păcatul cuibărit în sânul greu cu sămânța străină ascunsă-n pântecele cald sub un nume de împrumut ca de fiecare dată mai dulce mai frumoasă și stricată ca oricând Cu împreunarea delațiunii nocturne cu minciuna se naște fără durere o altă nouă zi tot nevinovată un mâine de neînțeles fără nicio zeiască amânare.

Poem cu leșuri de vise Visuri ale somnului păsări nomade rușinate-s de lăcomia mea prădător tâlhar al spoitelor năluciri din iubirile duse să cerșească dintr-un alint nou nesomnul fântânii cu ghizd de piatră De nimic vinovate ca de un alt paricid mărturisesc jaful din lăuntru clepsidrei cu cenușă cum prin vatra ei se petrec prin ușa Timpului lăsată vraiște perne de aer cusute la ochi și plânse visările ce duc în spate-n cufere de lemn leșuri de păsări ce n-au visat ca noi vreodată nebănuitul scâncet al literelor din nisip iertate de lunga lunecare a tăcerii mele! De nimic vinovate ca de noul paricid mărturisesc jaful din lăuntru clepsidrei cu cenușă!

Poem despre azi Azi nu vrei să crezi că tainul iubiri mele apus de-o vreme mult îndurerat de greu s-a mărunţit precum umbra de tei seara când abia de nimeresc păsări bete scara reţesută din şoptirile prin candele aprinse pe urmele paşilor noştri două iazuri stinse Astăzi poate tu mai aştepţi dacă inima mea care roboteşte să-le coase veşminte de nea umerilor tăi dalbi şi naivi şi atât de plăpânzi chiar de cumva cineva se roagă să nu plângi că-am spurcat crinii şi roşii maci şi rozmarin cu-o iarba fiarelor cu gustul rostuit din pelin calea ce duce la tine să-o desferec de-o za nu pleca urechea iubire clevetirii de mahala Drămuieşte-mi iubito sculele cărate în raniţă un călău ce-a pierdut securea-n a ta temniţă inocenţa de a nu fi pentru noi doi altă biruinţă o aromită cerneală galbenă în lanul de rapiţă mărturisind minunata plutire spre iubiri ce nu-s Da ! Osteneala de a nu mai fi lumânărar de soi când prin biserici din aer pe unde fără de răgaz 87

la dangătul clopotului ce prăseşte armiia din foi viorilor răstignite fără coarde prin catrene de ploi rău asmuţite de lunga noastră visare fără zăgaz Drămuieşte-mi iubito sculele cărate în raniţă un călău ce-a pierdut securea-n a ta temniţă inocenţa de a nu fi pentru noi do altă biruinţă o aromită cerneală galbenă în lanul de rapiţă istorisind minunata plutire spre iubiri ce nu-s.

Poem cu tunuri de cireș Ne toarcem iubirea în fel și chip din lâna norilor de ploaie un caer cu furca fricii bine prinsă la brâu cum lunecă pe tipsii din roșu-aer cocori urcând apusul cu ninse aripi Și împletim cu sârg noi șaluri de ață la ochi legați cu ele noi vom deturna lucarne din podul hotelului de ceață din vecii cazați-n holul dintre ceasuri Dar mahalaua trage în amândoi iubito din tunurile de cireș cu obuze de noroi tu jură strâmb că ne-au bătut măr și ard toate pactele de pace cu lumea de apoi Fus de fag între degetele noastre răsucite cârd de miei din ceară-n câmp de lacrimi un tren uitat între gări de iad ni-i trecutul dacă-vom fi visat tot iubiri oarbe și trăsnite.

Poem prometeic O! Zei de-a voastră ură olimpiană și ne-ndurare-s azi-ncătușat în veac pe recea stâncă a stinsei și idilicei și deșartei iubiri de noi ucisă o desigur sub greaua apăsare a știutei vârste cu reci nevăzute și florale-nlănțuiri legat pe veci și cotropit zi de zi și noaptea de dorul tău aprins tu pasere trufașă care cu lungul clonț rece și încovoiat îmi smulgi rapace din sângeratul ficat atâtea ciudate plăsmuiri din noi visări ades îmbătate din prometeicile licori amintiri de-o vară sedusă la cerși ploi spre bucuria zeilor îmbujorați de joc Și atât de dulce-mi se năzare clonțul adânc înfipt până la plăsele lui de os de-amara-ți depărtare încât înșine noi de-a binelea temeinic dar totuși sfios mai lăcrimăm întrebând de nu cumva numai zeii parte au de pajuri așa rele (din volumul Poeme dintr-un desfrunzit sărut

Poem cu ham argintiu Sfielnic aștept o ninsoare de nimfe din senin toate având chipul tău visat odată de magul cu urechea tăiată de o floarea soarelui când eu număram pașii ce fug de noi fără de chef dincolo de singurătatea mea taman departe pe unde nu te voi afla deși aripi de pasăre o înțeleaptă le desfac din rotiri de mori de vânt voi să te-ntâmpin ferice-n cinstea iernii venite pe roase tălpici de troică cum un elan fabulos cu hamul argintiu din pleata mea să-l pun pe umeri tăi răscroiți din colindul primei ninsori Nu mai este timp întrucât obrazul nopții ne va căpăta în dar spuma de ras a zilelor dintre ieri noi zori se vor preface-n desfătarea unui amurg iar acesta învăța-va silitor nori plini de lăcrimări cum să plângă în rate la nașterea stelelor duble nechemate de cântul viforos și pe viață și moarte în uterul acvatic al sosiei tale ca-o nimfă-i orbita de o durere albă albă cum o ninsoare din basme Strigă-mă așadar să nu vin mai devreme-n calea ta iacătă acum la poluri minciunile tale ning din tării în chipul recilor stalactite și a translucidelor stalagmite 91

împodobindu-mi cu pioșenie nețărmurita-mi-durere de nimeni nu-mi aude oful genuncheat pe coji de nuc un biet drumeț în timp dus pe schiuri din genele tale Sfielnic aștept o ninsoare de nimfe din senin toate având chipul tău visat odată de magul cu urechea tăiată de o floarea soarelui când eu număram pașii ce fug de noi fără de chef.

Poem despre rosturi Ostateci prin sălașele lumii suntem prin unghiurile vieții tot treze pupile cum trecem încenușați și ai nimănui Eu cărturarul român ducând în brațe trecutul cartea cu file rescrise stând în picioare jumate-om jumate-slovă s-aud izvoarele limbii despletindu-se după nouri cerești croiți din borangic Femeia mea ruptă de șale și aplecată prin albii cu brațele înzăpezite de ani de sare mai visează în geam mușcate și făr”de tăgadă se-nserează-n ziua zi căci bezna din cuvinte ne aburcă-n cer Noi trecem așa-ncenușați și ai nimănui prin anotimpurile unui veac neștiut bir și cineva nevăzut nedorit ne ține strâns de poale așteaptă prețul răscumpărării noastre doi îngeri bătrânind în buiestru până când trupurile noastre ne prisosesc și le dăm astfel muncite țărânii drept dar Ostateci prin sălașele lumii dacă suntem 93

și-n unghiurile vieții tot mai treze pupile noi cum trecem încenușați și ai nimănui prin istoriile istovitului leac despre uitat ?

Poem întristat Sunt trist deja atât cât poate fi trist un călător cu sufletul său pus pe băț plecat întru căutarea sinelui de sine taman acolo unde mierle înecate-n mir renasc visările prunciei mele și pe furiș cineva-mi tot smulge pană după pană din aripile muiate de dor Vrea să știe musai dacă-s un înger ori poate noua mea aripată-nserare răsărita-n drumu-mi îmi arată calea către cea lume nefăcută din țărână Sunt trist ! Dă-mi tu vestea cum știi că mai cresc azi pe undeva violine ieșite din mana lutierilor din ceruri ce tot alungă din mașinile de scris mici minciuni despre trecerea mea către înnoptare aidoma unui mare zaraf muls la tejgheaua lumii înger cu sufletul meu pus pe băț de alun de amintirile lăsate din timp orfane Sunt trist deja atât cât poate fi trist un călător cu sufletul său pus pe băț . 95

Poem despre trecere Îmbătat de dulce miedul zilei Soarele adoarme în mari scutece de purpură împărătească încă odată Oglindit chipul meu cerşit din apuse zări ridează azi luciul apei unde mă aplec setea de mine să ostoiesc Deasupra de noi alunecă scârţâind stoluri de păsări din aripile lor largi şi alene aidoma unui car cu lemne Oh ! Acum Cartea-nserării pe unde scrise sunt anume veştile despre trecerea mea a rămas cu paginile necitite Strună de arc încordată de atâta aşteptare uşa între noi rămâne închisă până când Doamne?

Poem de călătorie Bolnav de ce numim adesea toamnă era tivit pământul cu gingaşe armuri cu crini regali arzând suavi în palmă noi ne-am desprins de tot ce-i ţărână Vibrau deasupra potirilor ca o minune cu chipuri-nmiite dalbe planete de jad când muţi lunecam prin tării de tăciune doi înnecaţi cu miresme de crin miruiţi Ci noi păşim deja frumoşi senini înaltul rătăciţi de-o lume şi troieniţi de-o vrajă grăbind pe-alocuri să nu ratăm Sabatul pe întinderi de nori ca şi cumva aiurea De bat clopote bătrâne în lumea voastră drum bun ne urează ele vocile de aramă ca să ajungem la pragul acela de seamă şa din care Neantul ne porunceşte bland.

Poem cu carâmbi de ceaţă Vara vieţii noastre face ademenitoare şi savante abluţii tolănită pe moalele divan al luminii cum de o vreme drumul are noi carâmbi de ceaţă merge de capul său şi depănând ca meandre-n urmă ale mele amintiri la răspântii rătăcite-s îmbobociri Şi nimic nu-mi se pare mie mai plăcut ca ploaia sosită la timp prin porumbişti din aer când-ntră în port corăbii pline de mirodenii râşnite zări din ale-ndepărtărilor meleaguri pe unde sunt scrise plecările-mi imaginare prin cambuza plină cu burdufuri de vinars Oricum tare curând toamna fără de păsăret încenuşa-va cu ocru cicoare şi cu o peruzea drumul cel scurtat către iarnă ele vor brumări Şi totuşi mai este timp dacă purpurii omături scoboară din florile de măr hlamidele regale pe umeri de poet sub ierburi paginaţi seduşi de atât îndelung şi trudnic visat precum toate poemele lumii sunt nalte stele votive tot mai departe de noi mai aproape de ţărnă ridicate 98

în onoarea noastră zeităţi cu tăiatele urechintru nemurirea tăcerii-n piatră seacă săpată !

Poem cu îngeri soioși În berărie lada de zestre a singurătății e plină ochi cu noi ultimii îngeri soioși iar sufletele noastre moarte sună fals pe alunga tejghea zincată și hămesită bârfind însetarea celora aidoma nouă Despre unul zice-se că a furat dintr-o vioară cu trup de femeie o caravană de sunete perlate și-a fugit în trăsura fără o coardă din cele patru cuvenite strune Cade tăcerea măr copt ca noul îndemn pe afară știute visări de nuferi prinse-n tagma razei de lună-s gata de pradă iar eu intru cu vioara sub stern întristat aed dealungul bazinului femurului claviculei să colind melcul urechii tâmplele tale de femeie stearpă ce cheamă la nășit stelele Și-am suit suit suit-am călăuzit de iubire coapsa șoldul sânul să-ți sărut genunchii de-au căpătat grai vederea și auzul mâna Și-am cântat ca poetul cu vioara-i de sub stern la nuntirea de cenușă dacă mohorul 100

în inima femeii fără trup și fără nume arde.

101

Robinsoniada singurătății Culcă-te Robinson rogu-te sub salvie pe-ntregul orizont nicio urmă de gabie înveleşte-ţi singurătatea cu albele vele aidoma apelor care te visează sub ele Ascultă-mă Robinson şi nu mai repeta prin valurile despletite pe dinaintea ta de vineri până vineri plecările amânate ţine-le gaj pentru ceasul când vei fi bun şi uită-le cum îţi eşti tu singur un drum Crede-n mine ca-ntr-o dogmă bine ştiuă şi-n bolul aurit plin cu zeamă de cucută eu sunt fără tăgadă de aceea-s sorocită niciodată la timp gătită totdeauna sosită insulă ascultând cum lăuntru tău se bate nu prea curând exilata teamă de moarte Culcă-te Robinson roabă înfierată de iele singurătatea ta-i scrisă la ursită cu caiele care mustră te roagă sufletu-i lichid aparte culcă-te frate meu fără teamă de noapte !

102

Poem cu o cinzeacă Cum-necum și fără de voie din cinzeacă în cinzeacă iată am ajuns azi un înger bătrân parcă tot mai departe de cer și tot mai aproape de țărână Cum îs beat mangă din slove îmbrac pe dos a lumii mirare furișat mi-s în odăi fără perdea mai aud neștiute femei bătând la ușă în sarafane muiate în vin cu narcise ascunse în verighete mă întreabă despre ce castități voi scrie pe nori din inima mea tot zidind burgul tristeții mele Adormit sub tejgheaua timpului precum sfinții mari prin calendar îmbrățișez statuia de marmură cu boiul celei hămesite-i iele ostatec în peștera de dor din sufletul meu călător adus de cai năimiți-n piept unde pasc flămânzi visări din vise Te mai iubesc cinzeaca mea de soi! 103

Ca pe Poemul țesut cu slove de aer din ușă în ușă orbecăi tot beat merg grăbit să sorb un ultim țoi în cinstea eului meu pășind desculț prin amurg Oh! Poezie iubita mea cinzeacă plină cu amurgiri de slovă cu obidă-i scrisă.

104

Poem de menire Voi fi curând mare moşier prin ceruri netulburată este vrerea zeiţelor din cer pogoane de vise ard colo cu nerăbdare spinarea să le-o are tăişu-ndoielii mele un seceriş mie dăruit drept frate geamăn Apoi voi mulge via bob cu bob şi cu grija cuvenită celei mai de preţ dintre comori mânjit pe mâini cu sângele din tescuială pedeapsa capitală mi-o voi cere însutită arat-am semănat-am brazda strâns rodul ţarinei şi al viei de niciunde aşadar zeiţe ca răsplată daţi-mi iubirea pământeană tu mamă mai naşte-te încă odată mamă Voi fi curând mare moşier prin ceruri netulburată este vrerea zeiţelor din cer!

105

POEM ASTRAL De un amar de ani ne rătăcim printre zodii în cătarea timpului pierdut din două suflete la rândea trase-n Carul mare de cea neștiută Stea-logostea împrejurul căreia noi ne rotim pe aceleași eterne dar nescrise umane elipse alungindu-ne unul către altul pletele siderale unul apunând când celălalt se visează un zeu deja răsărit în mintea și sufletul celuilalt care răsărind apune odată cu nevisatele amândoi cumpănind pe îndelete într-o terezie astrală nefericitele noastre absențe din viețile știute Tot rotindu-ne îndelung căutând înțelesul dus al Sferei invidiem echilibrul celor doi poli uniți de o subversivă tremurată imaginară măsluită trăsătură de azuriu tuș din praf de stele urnit!

106

Poem despre omăt Încă îţi mai visez mânăstirea urechii unde șoaptele se sting lovind ziduri lăcuitele unghii ce mâna-ţi cercuiesc ca bătândele la tâmple vinete izvoare iar tainica îngheţare a mărilor polare o desluşesc numai privind în ochi tăi Sub mâinile mele orga trecutului ascuns în burgul din ceruri mi-e vechi cunoscut care ne trimite din departe un alt răspuns deşi nu dai luminii poze despre chipul tău încă nedesluşit între gesturile tale recente Poate am să mai tânjesc chiar şi de pe colo la coapsa ta cea dalbă călăuzindu-mă-n pat cum învăpăiat părul tău de tisană de toamnă mi te-nvăluie-n chip de frumos halat descuiat de pe umeri rotunzi la nalte picioare așternut Poate din florile de pelin răsări-vor noi fluturi iar cireşii tremura-vor gene lungi viu colorate dacă te voi aştepta mai resemnat să-mi scuturi de pe mâneca mea scama iubirii noastre apuse.

107

Poem cu ecou de bemol Eram îndeaievea atât de viu încât ce întâlneam prin cotloane stelare căpăta rădăcini scrijelind în petale inimi de mori să macine prin rostire neghina cu care făceam târg în sine Eram atunci o tainică strânsură de humă noi lumini turnau dimineți-n palmele mele și ouă de cuarț prețios încondeiat de lună aidoma cu chipul și neasemuirea altcuiva Eram de pe atunci atât de singur în labirint ca esențele naufragiate-ntr-un șip de argint cu alunecătoare fragilități și unelte din fum orgă de nea scripcă de vânt harfă de scrum ecoul unor bemoli și arpegii de sare mustind Eram pe atunci atât de aproape de un alt eu cum apa timpului împreunată cu adâncul mării un ied cu călcâie de lup mi se arătase la geam cu trupu-nfășat în ierburi amărui parcă eu eram doar un tânăr arcaș aztec viu niciodată-ntrupat stingherit de tinerețe de trecut nu mă lepădam.

108

109

POEM PIOS Oh! Bine-ai venit la mine iarăși Doamne priceput umblător prin singurătățile mării de licori vrăjit de nerușinate sirene țistuit să-mi cerșești înapoierea Cuvântului uitat la despărțirea pământului de apa din apoi pânză țesută în insula nepornită la război țara unde revin acasă rătăciții de sub stele ne răcorește frunțile născocitoare de visări cu moliciunea așternutului omenit de trup Ție ți-l dărui Odysseus din Treimea de sus ție basileu stăpânitor al nesfârșitelor cărări unde dorrm Tatăl meu cel neajuns în Ithaca cu fiul său năierul nesmerit nicicum prin val și Duhul sfânt maslu ce-ntru tot ne-a supus în numele Catargului înălțat de cei ce nu-s și al Lemnului său cu securi în tăcere ciuntit și al prea istovitorului nostru drum spre Sud acum și în toate pribegiile noastre fără apus Oh! Bine-ai venit la mine iarăși Doamne priceput umblător prin singurătățile mării de licori vrăjit de nerușinate sirene țistuit să-mi cerșești înapoierea Cuvântului uitat 110

POEM CU CÂNTEC Tu Iubire chiar de la-nzidirea ta ea mistria cea mai apăsată stea cu ornicul din vechiu turn a scris de-o ninsoare grea ruptă în cais cum am rămas în inimă c-o rană care năucă mereu te tot cheamă din zidirea din pieptu-mi tu Ană Ci oale oale sparte oale și ulcele sunt acum dovada iubirilor mele adeseori ca din oglindiri scornite de-am jucat odată și leapșa cu ele cândva poate cam în tinerețile cele Zi-mi pe unde calcă azi pașii tăi lele pe unde tristețea poate să te cheme căci mi se face grabnic ziua o noapte noaptea-n zi cum aud a uitării șoapte e adolescența noastră de căi brumate nu-i zidul vechiului turn care desparte ci mi se face îndată brațul scrisă carte că pustiul astăzi daruri ne mai-mparte de la noua-mi cea aleasă singurătate Oale oale sparte Ană oale oale și ulcele 111

sunt acum zidite Ană toate iubirile mele toate-s cu tine Ană Ană paner cu belele!

112

POEM DESPRE UITARE O! Semințiile de maci roșii aprind pârguita liniște a lanului de secară pe sub bolta redesenată de prigorii prin care o ciocârlie desfide lumina cu tumultoasa-i rotire printre ceruri Mai e drept dovadă și poiana uitată havuzul cu iele suavele miresme des rătăcite în rășini de brazi înnegurați la răstimp anume de nourii cei sfiiți Da! Soarele-n zilnica depărtare în purpură răsfățat nu vede n-aude nu bănuie de fel că arde în sângele meu placenta uitării tolănită pe întomnat în cuibul cald al voastre-i neîndurări ș-a sinelui-n sine al purei flori de măr Să fi fost oare totuși astfel de credeam doar pe atunci când n-am fost ucenicul inluminării ori mâine când fi-vom poate robii întunericului de negonit nici măcar cu-o floare din sfere alunecând pe elipsa primelor noastre fructe din lumea de apoi Să fi fost oare totuși astfel de credeam? 113

POEM DESPRE ALBASTRELE TĂCERI Iubito din departe-ți scriu să știi că ți-am dezghiocat multe tăceri ce-ți ascund sfios goliciuni zglobii și cârpit-am cămașa ta de șoapte cu miile de sărutări des amânate Ce viu e foșnetul aripilor de fluturi și larma ademenitoare de mărgele care la glezna nopților răsună grele cu palmele-mi lăite ca într-o mirare eu-ți dezghioc femeie genunchii tăi doi ochi aprinși pe sub ai părului clăi genunchi golași ce adânc încă dorm în casa mâinilor de înfrigurare prinsă și dacă ușa dintre noi rămâne-nchisă la ei visez chiar când nu mai am somn Genunchii tăi golași ce adânc tot dorm în casa mâinilor de-o înfrigurare prinsă!

114

POEM CU CHIMVALE Azi eu nu mai plâng dar nu te bucuri cum atâtea nopți din Faur ne despart pe întregul orizont rostuit din muguri parcă la toți luceferii iarăși te împart Iubire dacă prin toamnă pădurile ard din însăși noi se avântă înalte scântei dar cerul punea șeaua peste norul stei mirat că noi îi suntem tot singurul brad Tristețea cu răsfățul ei ne îmbie în cale deși pe drum răsună azi vechi chimvale iar timbru-lor s-așează peste noi culmi ploiri ce adorm senin la tine-n pleoape ni-s cufere cu ivăre din sfioasele petale ce ne ascund rostul cel dureros al lumii.

115

POEM CU SUFLET LA SUFLET Arcă a stinsei noastre speranțe ziua își alipește fruntea grea de osul meu dalb roșindu-l până la lacrimă și ceva ciudat adună ogivele turnului de sare ce lumea toată o adună în pumn ca pe un evantai Eu cel ce zidesc pios acest poem hai-hui cu credința că mărturisesc anumea taină cum știm că visele se luptă suflet la suflet inutil pentru redobândirea iubiri-mi duse În jurul meu pe gradene de fum spectatorii tot flutură noi tăceri viu colorate ei aplaudă chiar inumana încleștare cu care ne războim întru salvarea iubirii noastre bine cuvântate! Spre Lethe vâslim doi înecați cu pletele verzi cum se face toamnă și iarnă iarnă prin sânge unde moara macină aripi îngereștii toată seara.

116

POEM CU SABIE Iubesc în secret ca și cum aș fi mistuit de frumos fetișcane deocheate de soare nevestele vecinilor de-a valma cu starurile porno din reviste colorate pe toate trecându-le febril prin patul paharului gol Suportând aerul fraudat al bodegii de cartier sărac (regat ornat cu cascade de alcooluri viu pastelate) mă simt revendicat ca o coroană din aur de istoria prin care atâtea dinastii de bețivi s-au stins de sete Doamne! Stând dinapoia oglinzii prin care școlarii alunecă spre case cu genunchii zgâriați de radiere copilării mușcate în taină de legume și fructe verzi viitori pensionari cu pești morți agonizând în cuiere cu vise pitite-n plase de ață ori în panere de papură văd ospătari cu papion ce-s gata să reînvețe plutirea și trezi lăutari înlănțuiți prometeic pe coapsele viorilor Noi tragedienii citadini cu lâncede voci în frac din dril ascultăm bărbăteasca trecere a vinului din cupe către locul unde se plămădește din miresme de măr eternul când prin lupanare de cristal berea dă temerii păsuire E-o moarte rară paradisiacă matinala-mi beție cu rom cum și vana vânătoare de femei trecătoare la rostul lor pe dinaintea goală a țoiului cu elitre purpurii pe când o 117

umbră capătă-n dar rugina sabiei lovite de timpul trecut.

118

R E QU I E M Cerul? Pare leagãnul unei zeitãţi blânde, diafane şi, nici un cer din lumea realã, gândi ea, în felul sãu, adicã cu negrãbire, nu poate fi mai înalt, mai adânc şi mai încãpãtor decât cel de acum, boltit deasupra actualei stãri de spirit. Un cer dătător de speranţă, albastru, dens şi nelimitat. Curat şi translucid, aşa cum doar în luna mai poate fi întâlnit, dar nu în fiece zi și nu în fiecare clipã ci doar în ziua-minune când te simți, dintr-odatã, înfrãţit cu vãzduhurile, de pretutindeni şi nu un sărman nemuritor, însă numai într-un anumit fel. Iată, așadar, un cer deasupra mea, incredibil de curat şi ocrotitor în chip matern exclami în timp ce o nouă boltă se întrupează lăuntru tău, pe deplin cuceritorul firidelor necunoscute, chiar de tine ; cu irizări metalice de limuzină de lux,frânt pe alocuri într-o linie nesigură, trasă deasupra firii a tot cuprinzătoare şi a lucrurilor din jur aflate, într-o necontenită şi înfrigurată așteptare, ca o pâine bine coaptă, așteptând gospodina care să o dea la iveală, din cuptor. Desluşită chemare a unei îndumnezeiri doar lăuntric percepută, nu de multişor însă. Întâmpinată altfel cu fiece anotimp, cu fiecare înserare, cu fiecare dimineațã însã, nicidecum şi nicicând negată o neaşteptata, cerească revelaţie albastrã. Doamne ! O dor, deja, muşchii gâtului sãu, încã tineri, întinşi precum coarda zumzuitoare ce înconvoaie lemnul tare, de fag al arcului, ca şi umerii slãbuţi susţinuţi de omoplaţii ascuţiţi, neascunți ci vizibili sub pânza bluzei ușoare, nu chiar cu gust aleasã, tot privind sfidãtoare cerul, cu capul rãsturnat, cu chipul nãpãdit de lumina teluricã a unei iubiri inacceptabilã materialistei sale judecãţi care o îmbãiazã, totuşi, şi iatã, din cap pânã la picioare, într-o altă postură

119

Si, subit, cohorte de lãnci temeinic ascuţite şi ace şi cuţite reci şi sulițe alungite şi spade grele şi spãngi şi baionete subţirele care zdrumicã, secţioneazã, multe, multe, parcã fãrã de numãr, o sumedenie de asemenea arme albe se gãsesc înfipte acum, deodatã, prin surprindere, în panoplia fragilã a trupului ei care nu este din lemn ci, iatã, din carne şi sânge. Dar si din doruri ciuntitoare, strunite ani lungi, cu greu, cu obidã, cu resemnare, din teamã şi din patimi neştiute, nezise cuiva, neremarcate, de cele mai multe ori, de cei din jur, totdeauna astfel se petrec lucrurile... O senzaţie acutã, flãmândã, de sbor, o cuprinse în braţele ei, o dorinţã necurmatã , totuşi, de nici o presimţire rea; levitaţia magicã , incredibila stare de plutire fascinând-o, abia cunoscută candoare purtând-o deasupra abisului, a hãului, a prãpãstiilor, peste creste, mai sus de piscuri şi vãi, dealungul timpului materializat dintr-o latentã conspiraţie a visului şi, nestrãmutata credinţã de azi; convingerea cã a ajuns, în sfârşit, la capãtul drumului. Oricum, astãzi poate spune lucru aceasta cu fermitatea şi cu impertinenţa caracteristicã femeilor ajunse la rãscrucea vieţii în care, cred ele, şi-au întâlnit bãrbatul dorit, pe cel cãutat de mult; acum, acuşica, l-am gãsit, în sfârşit! Lucru pe care ele îl cred nespus de meritat, o chestie, ce vreţi fireascã, dupã câte li s-au întâmplat din cauza renghiurilor sorţii cu bãrbaţii de mai înainte întâlniți. Si gata! Jură cu mâna pe inimã, chiar cu mâna pe inimã se jură şi stã ea în aceastã clipã nemișcată, parcă înțepenită şi jurã, cã nu o mai intereseazã îndeosebi acel bãrbat care a fãcut parte din trecutul ei, pânã nu demult; un trecut sentimental de care nu este prea mândrã, ce poate fi atestat astãzi doar cu strãzile fãrã nume colindate, pe înserate, cu separeurile din cârciumioarele unde se ascundeau de lume, cu lacrimi uitate acum şi cadouri, 120

nenumãrate şi, vai...bani potriviţi sãrãciei. Cu clipe de dragoste furibundã precedate de vehemete certuri, urmate cu înlãnţuirea pãtimaşã a trupurilor lor, cu incandescentul foşnet de grãdinã al epidermelor contopite, cu trezirea lacomã a sexualitãţii ei uitate ori inexistente. Cu contopirile mai mult decât trupeşti avute unde se nimerea; pe podea, pe fotoliu, pe masã, pe un scaun şubred, pe o canapea extensibilã despre care nu ştii cum se deschide, acasã la tine, la hoteluri de tot soiul, centrale sau periferice, acasã la surori, la prieteni, în cer ca şi în iad. Toate duse la îndeplinire, dupã neînţeleasa împotrivire, cu aceiaşi smerenie a cãrnii iubite şi îndumnezite pe care o credeai de neuitat, şi iatã, ce lesne totuşi uitatã şi îngropatã, ca pe o rudã bogatã care nu a a avut presimţirea funestã sã te numeascã succesoarea sa testamentarã. Însã ea se preface a nu şti cã iubirile trãznite, inutil de frumoase şi deosebite de toate celelalte şi, mai cu seamã a surorilor ei, care transced obişnuitul nu mor la fel ca celelalte, ele sunt mai îndãrãtnice, rãmân pe acolo, pe unde se ascunde sufletul tãu. Iatã pentru ce ele trebuie masacrate, de câte ori ai prilejul sã treci la execuţia sa iar cadavrele clipelor îmbãlsãmate de dumnezeire, pentru a nu fi risipite, date uitãrii, se impune a fi aşezate în sarcofagul unui timp paralel. Este mai comod. Dacã le mişti din locul lor vechile iubiri dor ca pietrele din rinichi dislocate de o mişcare necugetã, îngrozitor mai dor vechile iubiri. Aşa cã dacã în viaţa ei încã mai este prezent acel bãrbat, fie el exilat trupeşte, deocamdatã, care o sperie nu cu puterea sa cu adevãrat dominatoare, ci cu naivitatea lui incredibilã, nu o mai poate recunoaşte azi, sub acest cer indescriptibil; oricând poate sosi acest bãrbat care nu se joacã de-a iubirea ci o inventeazã ca sã fie, de fiecare datã rãnit, sângele femeilor care i-au cãzut pradã mãrturisesc faptul cã el este un adevãrat radar, în aceastã 121

privinţã. Se preface, azi, nepãsãtoare de faptul cã el ar putea veni sã îşi cearã dreptul la neuitarea ce i se cuvine din partea cãrnii ei, însã inima-i tare speriatã... Doamne ce rãu poate face un bãrbat, mare, puternic atunci când freamãtã de dorinţã, ţine morţiş, vrea cu tot dinadinsul sã te strângã în braţe, sã te frângã sub el, sã fii doar a lui, a lui, a lui numai a lui dar ce va spune mama, dar ce vor zice surorile... Sã observi cã el vine, când nici nu te aştepţi, spre tine cu o hainã pe umãr şi o torţã în ochi, cu un pahar de şampanie de fructe, dulce, dulce, aşa cum îţi place în mânã, palma lui citindu-i din greutatea sticloasã absconsul lichid. Faptul cã acordã credit nelimitat aparentei, aşa zisei iubiri actuale, cu conotaţii nu romatice, ci direct materiale nu o jeneazã, lucru ce se recunoaşte cu uşurinţã şi la ea numai din privirea aruncatã de femeie peste umãr, celor care o privesc întrebãtor ori o pricepi doar din aparenta lipsitã de semnificaţie a ridicãrii din bãrbie, gest repezit, necontrolat. Care vrea sã spunã cã spaimele, temerile de altã datã, s-au risipit, au plecat aiurea, într-un trecut nedefinit, lãsând locul liber incertului viitor în care te ambiţionezi sã crezi, dornicã sã faci în ciudã tuturor; mamei, surorilor, tuturor foştilor din viaţa ta, colegilor, prietenilor, rudelor, cunoştiinţelor, naiba sã îi ia pe toţi, sã se ducã la nime, cum se zice pe la ea pe acasã. Cum se poate savura clipa asta unicã din viaţa ta de femeie trecutã de treizecişicinci de ani? Perspectiva unei cãsãtorii chiar dacã este dupã un divorţ şi încã un divorţ şi cu un copil dupã ea, bucuria lucrului pe cale sã se împlineascã, dorit cu ardoare copilãreascã, din totdeauna şi acum, deodatã îl poţi purta nestingheritã ca pe o brãţarã, ca pe un inel, râvnitele mincinoasele bijuterii pe care el le va cere îndãrãt, nu din zgârcenie, nu din parcimonie ci pentru a verifica, a afla ceea ce nu vrea sã afle-el şi anume cã ea îl vrea pe el pierdut, nu bijuteriile. O realitate frustã cu care trebuie sã te obişnuieşti ori cu 122

care ar trebui sã te asociezi într-o simbiozã mulţumitoare dacã nu ar exista şi o anumitã percepţie a unei doze de netemeinicie, de alunecare printre degete a nãlucii de neprins, inima de aramã a vârstei, o fotogenicã fatã morgana a sufletului tãu zbuciumat, speriat, în aceastã posibilitate altã datã, adicã nu demult, virtualã şi aşa, brusc, devenitã o monedã palpabilã, de schimb. Fii binevenitã pãmânteano în regatul meu ornat cu piei de cloşcã! Cu aceste cuvinte rostite ironice m-ai întâmpinat. Cu ochi rãi, privind pieziş, nu direct în ochi, dar pãtimaşi, încãrcaţi de multe intuiţii şi inutile păţanii legate de alte femei. Aşa se cuvine sã priveascã un bãrbat cu pãrul cãrunt, cu obrazul tânãr, neridat, cu braţe şi umeri puternice întâmpinând femeia sositã în viaţa lui parcã de aiurea, dintr-o prematurã iarnã absurdã a sângelui tãu. Dar tu nu erai.Tu nu ai o insulã drept proprietate personalã, tu ai doar o garsonierã, despre confortul ei ce sã spun, cocoţatã la etajul trei, faţã în faţã cu cimitirul, Doamne, ce fricã îmi este de morţi când îmi sorb cafeaua şi îmi ochii fug, odatã cu gândurile peste cruci, peste morminte, peste amintirile părăsite ale celor plecați în aiurea. Nu erai tu cel care ai rostit gândurile mele vorbele tale! Iţi treci acum palma mâinii drepte peste frunte, cuminţindu-şi pãrul nãvalnic şi nu prea greu, de o culoare blondã spãlãcitã, asemãnãtor tisanei din flori de tei, cu fire subţiri, lipite de tâmple din pricina transpiraţiei, un pãr care nu stã locului şi pace, trebuie mereu sã-l dea cu fixativ, sã îl lipeascã de tâmplele scobite. Cautã sã vadã dincolo de ochii aceia de mitoman, paradoxal de penetranţi care continuã sã vieţuiascã în ea, precum un prunc în pântecul ei deşi i-a ars cu fierul încins pe cãrbuni, a turnat peste ei apã clocotitã şi leşie şi otravã de şobolani, l-a crãpat cu andreaua...Și totuşi parcã prea puţin lucizi ochii pe care vrea sã îi uite dar ei nu vor sã moarã. Hiperdimensionaţi. Asta da! Am 123

nimerit cuvântul potrivit! Mã cuprind în ei aruncându-mi printre gene şãgalnica lor luminã de culoarea alunii. Palma miroase a culori proaspete din ulei. Cu un alt iz, dar mult mai persistent, de nedesprins de cortex, Dunãrea de atunci, sau poate o gârlã care se târãşte printre tãpşanele unui sat de câmpie teleormãnean, cutreieratã, toatã ziulica, de gâşte albe, dolofane, domestice. Preferã sã îşi imagineze, fãrã a o şti, Dunãrea nãpãditã de soare, cu o suitã întreagã de alte mirosuri, mai penetrante, mirosuri de stuf uscat, catran, nu toatã lumea ştie ce este catranul, peşte, motorinã arsã şi mâl. Fluviul se rãsuceşte undeva prin trupul sãu slãbuţ, de adolescentã întârziatã, cu bazinul îngust, îşi freacã apele cenuşii de ea. Clipocitul molcom al apelor cenuşii! De atunci şi de acolo pornise la drum. Râde. Neliniştitã. Se aşeazã pe o piatrã colţuroasã. Aceiaşi piatrã de când a sosit. Tigara i se pare nemaipomenit de bunã. Fumul iute, fierbinte, doldora de arome trezeşte papilele din somnolenţã. Fumeazã. Ea care nu a fumat niciodatã. Cerul? Da, cerul unei toamne mustind de galben, care se asemuieşte cu o fatã bãtrânã. Care nu ştie cum sã facã pentru a nu mai fi ridicolã, dorindu-se demnã cu toatã înfrigurarea care îi macinã trupul. De la o vreme ea nu mai merge ca toţi oamenii, aleargã fãrã sã realizeze acest lucru. Doar cei din jurul sãu remarcã necontenita sa fugã, disperata alergare, picioarele sale sunt deslipite de sol, parcã nici nu atinge pãmântul, mâinile nu se balanseazã pe lîngã corp când aleargã, ce poate însemna necontenita sa alergare pentru ea, dar pentru cei din jur, care o scruteazã atenţi, goana aceasta cu toatã neistovita cãutare atât de neprietenã, fãrã sã fie conştientã de necurmata fugã şi care îi place totuşi, îi potoleşte interioara vãpaie ca o noapte de dragoste. Demnitatea dã, de cele mai multe ori, se spune un echilibru interior lesne de remarcat, însã la ea este greu sã afirmi 124

acest lucru. Si, colac peste pupãzã, cum şi aici, ca peste tot ca şi peste toate liniştea. Oh ! imensã mai este aceastã tãcere care nu o mai încape şi pe ea. De necuprins este, cu adevãrat Doamne liniştea asta aceasta a ta, cu care ne urmãreşti gândurile ca şi faptele. Un cristal care se confundã cu hãulul cerului. Pasãrea care se roteşte acum prin tãrie, cu aripile larg desfãcute, de parcã ar fi beatã, nu o poate alunga şi nici nega prin volutele sale eliptoide, absurde. Obsedante. Ai vãzut mãi omule? Am ajuns pânã la tine. Gândeşte doar însã nu spune nimic. De fapt cui anume vrea sã spunã ceva? Nu râde. Spaima o electrizeazã, din nou, interior. Trecutul. Tot cea lãsat în urmã, toţi cei rãmaşi îndãrãt şi despre anume ceva în substanţa cãreia sunt amîndoi cufundaţi, ceva despre care el, cel de azi, nu ştie ori se preface cã nu ştie. Ii aruncã o privire rapidã din ochii sãi cu lumini albaştri. Știe, ba nu ştie, dar dacã ştie de ce tace? Ca sã nu o piardã? Bãrbatul priveşte şi el cerul. Care dintre bãrbaţi priveşte cerul? Tãcut. Cu braţele încrucişate sub cap. Murmurã o melodie ori mai degrabã o şuierã. Banalã şi inefabilã în acelaşi timp. Cocorii trecând deasupra stufului sã moarã pânã la primãvara viitoare sub streaşina verii rostogolite în uitare. Magnetul şevaletului cu pânza umedã. Iar el, dacã într-adevãr este el, adâncindu-se dincolo de concret, acolo unde pânã şi abstractul este tot o rãsucire de luminã şi timp, în devãlmãşia perversã acceptatã de trup şi spirit. Un concret nedurabil susţinut de un suport invizibil. Pãrul cãrunt, salcie cu plete sure, afumate de vreme şi încercãri, plângãtoare dupã ceva anume. Si iar ochii. Ochii de mitoman bezmetic. Ochi de lunatic, trişti, încercãnaţi cu ocru, sfredelitori, vorbindu-i, fãrã de grai despre atât de multe. Iar acum bãrbatul de alãturi, nu cel din insula plutind pe mãri de soare ci cel din garsoniera cu douã paturi, tãcut, cu pumnii încleştaţi, sã nu piardã 125

ceva ce ascunde în ei, sã nu rãzbatã din întuneric glodurile, mucegaiurile, blestemul unei bãrbãţii irosite. Cu o mişcare de reptilã pictoriţa se lungeşte lângã el. Cine este oare el, el acesta care mã chinuie. In iarba înaltã, legãnatã de cãldurã şi de bondari, voluptoasã, deasã, mirificã, plinã de clorofilã. Iarbã amarã, bunã de strivit în dinţi. De ce taci la nesfârşit întreabã ea. Fals. Iritant de neautentic. Se freacã cu sânii uşor cãzuţi, parcã este prematurã lãsarea lor, de el. Sânii moi, nearşi de soare, albi ca laptele, care o dor. Insetaţi. Treziţi sub o altã luminã, striviţi de bãrbatul pe care îl vrea uitat; lacomi, deveniţi egoişti sânii ei, crescuţi peste noapte. Șapte nopţi de dragoste, o sãptãmânã de patimã şi regãsirea. Fãrã sã mã întrebi nimic. Niciodatã. Taci şi ciopleşti în gând figurine din lemn de plop. Ai o sumedenie. Proaspete, albe, jilave, din lemn suav, cu gust dulceag, leşinat. Ultima vacanţã în delta care îşi mumifica existenţa sa fabuloasã, o împletiturã de ape şi plante, cu ceasuri nesfârşite de luminã şi insule de umbrã verde, rãcoroasã, sfâşiate de abia vizibila unduire a spinãrii curentului. Traveling rapid, laconic, regretat înainte de final. Pãrul mãtura apa, revãrsat peste marginea bãrcii care se rãtãcise pe scânteietorele unde. Soarele? Cu rãşina fierbinte, fluidã curgând prin spinii razelor soarele era o entitate aparte însã de luat, totdeauna, în seamã. Iar lumina? Dacã ar fi doar lumina şi tot i-ar fi îndeajuns ca zestre pentru drum, acum când nu mai are nevoie de nimic. Lumina vie, orbitoare, purã, neterestrã, copleşitoare. Oh lumina! Și-a acoperit ochii cu palmele mânjite de ceara imaterialei lumini. Aşa cum închizi unui mort pleoapele peste cristalinurile rigidizate. Morţilor li se închid pleoapele. Se pipãia cu degetele muiate într-o mirare necunoscutã şi nu se mai putea recunoaşte. Sânii sãi fierbinţi, cei de azi, nu-i mai erau prieteni. Prea tânjeau. Oare tânjeau? Incepuse ruga. Smintita rugã. Și pentru ce, mã rog? Pentru cã 126

lumina o dezbrãca. A cui sunt sânii mei propietate? Lumina este impudicã. Asta se ştie. Dar de aici pânã la sâni? Pornea la drum. Și deodatã, din nou, aceiaşi senzaţia acutã de groazã. O alarmã silenţioasã datã în toate celulele corpului. Un lujer înalt şi neştiut, pânã atunci, se ţesuturile sale, agoniza, lãuntrul sãu, ca puiul de cuc în cuibul strãin. Nu-i bine sã zbori prea sus, de prima datã. Sã fie adeastã aserţiune o icarianã concluzie? Rar, leneş un spasm controleazã, cu dibãcie, imperturbabil, atomii, neuronii, sinapsele, circumvoluţiunile creierului. Carnea a devenit, devine, devenea, va deveni, tot mai flascã. Bulgãri de fricã se iţesc, de ici, de colo, fugãrindu-se prin arterele sale. Fugãriţi sunt doar drumeţii cei fãrã de ciomag de zãvozii pãzitori fără de porţi şi de uluci. Drumul se terminã aici. Nu are unde mai pleca. Și nici de ce. Nu o mai fascineazã mâinile mari, puternice, bãrbãteşti, buzele groase, ochii imenşi de toxicoman aflat în sevraj. Pãrul cãrunt. Ochii încercãnaţi, neastâmpãrul diavolesc al individului cãruia nu-i prieşte agonia mişcãrii, nedesãvârşirea voitã a gestului închinat deşertãciunii, clãdit cu sfinţenia când venitã doar marilor ecumenişti contestaţi de vulg. Nehodina trupului care nu vrea sã îmbrace, aşa cum mulţi o vor sã i-o bage pe gât straiele bãtrâneţii propuse, dar nu şi acceptate, poate cele mai depãrtate de însuşirile din urmã ale minţii omeneşti ale unui bãrbat lângã trupul cãruia oboseşti chiar neslujindu-l ci numai privindu-i sbaterea de flacãrã pârjolitoare. Şi se revede despuiatã înaintea judecãţii cerului de atunci înregistrat pe retina memoriei sale tot nesigure ori mai nesigure ca oricând. Inainte de irepetabila cãdere. Totdeauna avem la îndemânã o cãdere. Iar dupã cãdere ce mai poate fi? Poate frica, învolburata spaimã prin care ne cãutãm aripile ori dorul de sbura din nou, înainte de noua cãdere.

127

Coborâse pleoapele. Cu grijã infinitã. Resimţea ca pe o pedeapsã sila coagulatã care îi bandaja privirea interioarã, trecutul. Că tu luminã proteicã, atemporalã sã nu strãpungi linţoliul, sã dezveleşti lucrurile pe care nu le doreşte. Morţilor li se închid pleoapele pentru cã nu mai au trebuinţã de luminã în lumea de dincolo. Sã fiu oare o putoare, se întreabã, o stricatã ca alea care fac din mânã, cu fusta pânã la fund, fetişcane pe care le vede zilnic, pe soare, pe zloatã, pe ploaie la marginea drumului, când se înapoiazã de la serviciu, cu tramvaiul, urcând dealul cãtre umilul cartier Vitan. Se ridicã în genunchi. Dominã bãrbatul tolãnit în iarbã. Si vorbeşte cu repeziciune, de fricã sã nu fie întreruptã. Cerul gurii este uscat. Nu îi este sete însã. Îi spune cã îl iubeşte, de mult! Fals, Doamne cât de false sunt cuvintele care îmbrãcã adevãrul, nişte veştminte aşa de prost croite care stau alandala, caraghioase. De foarte multã vreme îl iubeşte. Dinainte de cuaternar. Cã i s-a pãrut înspãimântãtor în noaptea aceea udã. Prima noapte a lor. Sã fi fost chiar el, bãrbatul acesta? Se culcã iarãşi în iarbã. Ploua cu gãleata, cum se zice. Te priveam ca pe un animal ciudat, aşa cum mã scrutai şi tu, de acolo, de sub carpenul cu ramuri strâmbe. Cerul nu avea stele. Cerul era de pãcurã. Era un poligon de bezne cerul. Fulgere aritmice trasau catete, desena pe el diagonale de foc. Aşteptai cu bãrbia în palmã. Ud leoarcã de nãvalnica ploaie. Un copil mare şi prostuţ. Inţelept în felul oricãrui copil. Sau poate erai un centaur rãnit, nu îmi amintesc cu precizia cerutã, de spaimã sã nu aflu cu cine te-am mai asemuit, cu cine mã culc. Terifianta spaimã pe care o port ca o proastã în mine, dintotdeauna. Te-am strigat încetişor. Teama curgea, aşijderea de pe tine. Un lichid vâscos. Era albã, era ca o plasã de pãianjen ţesutã migãlos. Dar ochii erau fosforescenţi. Ti-am cãutat gura. Cu gura mea lãcomitã, cu 128

buzele strînse, cum nu prea îmi place sã sãrut cu gura deschisã, te-am sãrutat. Ai încercat sã fugi, dar tu ai rãmas, ori altcineva din tine ori mai degrabã din mine a rãmas locului slujind de cãpãtâi dragostei; sunt o putoare, asta sunt, o stricatã din alea, o sã mã batã Dumnezeu, nu pot sã gonesc nici acum nãluca, tu nu ştii ce pedepsã cumplitã este sã goneşti pe cineva din tine, sã exorcizezi tu însuţi ceea ce ai mai adevãrat şi mai de nãdejde prin coclaurile fiinţei tale. Cine a rãmas, în noaptea aceea de niciodatã, cu degetele fulgerãtoare, rãdãcini multiple, pietrificate în pãrul meu? Nu îmi place sã mi se punã mâna pe pãr, nici sã fiu mîngâiatã pe pãr, îl aranjez greu, doar ştii bine lucrul ãsta, nu stã nicidecum, trebuie mereu sã dau cu fixativ. Ori sã îl pun seara, înainte de culcare, pe moaţe, mã leg dupã aceea la cap cu un batic, dar dorm greu, numai pe spate, nu îmi pune mîna în pãr! Tace. țigara, a câta oare Dumnezeule, are la capãt un sfârc roşu, incandescent. Ce lucru însemnat sã fumezi fãrã sã fumezi, sã dai pradã focului cuvinte, sentimente, strângeri furişe de mâini, mâncãruri chinezeşti şi castanii înfloriţi din Grãdina botanicã. Miai întins omule, oricare ai fi, o punte de salvare ori o capcanã. Punctul de sprijin de care aveam şi nu am nevoie. Am mai avut şi alte puncte de sprijin, le-am lãsat naibii în urmã, nu poţi cãra cu tine sacul cu recunoştiinţã în spinare, e prea greu, nimic nu-i mai greu ca recunoştiinţa! Pe tine însã am sã te duc în cârcã; eşti scund, smead, urâţel, un picuţ crãcãnat, nu prea isteţ, bun de dus de nas, aşa cã sunt convinsã cã nu mi te furã nimeni şi nu mã înspãimânţi şi nici nu te uiţi dupã alte femei. Îi mai spune oare şi cui anume cã are ceva de piatrã necioplitã în alcãtuirea sa bãrbãteascã? Învia? Simţea cum înviase deja. De acolo, taman de acolo unde se destrãmase visul. Este roaba lui, de acum. îi poate cremui şi lustrui bec pantofii în fiecare dimineaţã pentru cã mama ei nu are 129

cum sã se opunã la cãsãtorie; el nu a mai fost cãsãtorit, nu are copii, deşi este la fel de bãtrân ca orice alt bãrbat bãtrân. Și cam zgârcit pe deasupra aşa cã, de acum încolo, îi poate spãla şi cârpi oricând cãmãşile pentru cã este şi ea economã din cauza sãrãciei pe care o cunoaşte bine. Se pot îmbrãca fãrã gust, cu haine cumpãrate de la second-hand întrucît amândoi au decis cã nu le place sã meargã la sindrofii, la spectacole, în vizitã, la rude, la prieteni, bani aruncaţi pe fereastrã, mai bine cu banii... Adicã sau târguit, fiecare scãzând din preţul nesimţitului troc atât de mult cât s-a putut coborî preţul ruşinii, pînã s-au luat. Tot aşa de fericitã mã simt acum şi chiar sunt cum nu pot spãla nici cârpi întâmplãrile de necrezut petrecute cu tine? Barca o purta peste aceleaşi ape şi din senin bãrbatul începe sã râdã. Chiar din senin. Ce frumos râd bãrbaţii singuratici şi trişti când o fac aşa, fãrã o motivaţie aparentã. Iatã-l acum ridicat în picioare. Cine o fi. El ori el. Este înalt, cu umeri gârboviţi, gesturi apãsate, pline de aplomb. Un bãrbat inconştient de maturitatea sa. Și iatã bãrbatul la pieptul cui nu poate sã încapã, braţele cãruia nu se prefac în tronul pe care se aşeazã o cenuşãreasã cum clipa i-a potrivit, de mult, tare de mult, condurul.O întreabã dacã îi este foame. Ea spune cã are o foame teribilã. O foame pe care nu şi-o poate potoli oricum. Bãrbatul pleacã pe poteca unduitoare, plinã de grozamã, care duce spre râu. Și, deodatã, dispare, dincolo de tãpşan. Ea scoate un strigãt uşor, dar cum se mai mustrã singurã, pentru naivitate.Va reveni. Sigur va veni înapoi. Cineva dintre cei doi va veni, poate unul nici nu a plecat, ce spun cum sã plece, îl simt în pântecul meu ca pe un fãt, ca pe un trecut care îmi bolteşte pântecul, iubirea noastrã mai are puţin şi va rodi, ce mult conteazã sã ai de la bãrbatul cãruia i te-ai dãruit un copil şi bãrbatul sã se ascundã în ochii copilului şi el sã te strige mamã rãscolindu-te şi tu sã mângâii bãrbatul care nu vrea sã ucizi, la început de drum, la început de ianuarie taina 130

iubirii voastre hulite de cei ce nu ştiu cã iubirea nu are bariere, cã iubirea poate sfãrâma lacãte dar nu poate ocoli prostia. Sã ai un copil, adicã sã închizi bãrbatul care te-a lãsat grea în tine iar el sã plângã noaptea, pe ploaie când fulgerele traseazã catete de foc. Prinde tabloul de pe şevalet, cu ambele mâini şi îl aratã mândrã soarelui, întregului sãu trecut. Danseazã înecatã într-o baie de luminã. O altã luminã, mai caldã, stenicã, revocabilã ca orice regret. Hotãrît lucru. Nu v-a mai pleca nicãieri. Lumea este, de pe acum, o amintire neutrã. Nu îi mai flageleazã simţurile cu nenumãrate sunete, cu miliarde de vorbe şi pãreri stupide, aşa cum procedeazã cei care dau sfaturi celorlalţi deoarece ei însãşi nu le pot aplica persoanei lor. Fapt pentru care surghiuneşte tot universul care o conţine într-un buzunar al blugilor. Amintirile incolore, insipide, inodore în celãlalt. Începe sã clãdeascã o primãvarã eternã. Nouã. Unicã. Pentru iarnã vor trebui sã ridice o cabanã din bârne, dar mai degrabã vor cumpãra un apartament cu douã camere, vindem garsoniera, e drept mai greu, poziţia ei, confortul pe care i-l ştim...Rotunde ca fericirea şi lungi ca dorurile vor fi bârnele din lemnul amirositor de brad, cu coaja cafenie, scorţoasã. Vom face dragoste. Cu o singurã floare poţi sã zideşti oare o primãvarã? Cine poate avea un asemenea curaj omenesc cine se încumetã sã joace rolul demiurgului? Vor avea copii. Vom avea copiii noştri deşi îmi este fricã sã nasc pentru cã sunt prea bãtrânã, spun eu mereu, dar adevãrul e cã nu vreau sã împart bruma de avere ce i se cuvine primului meu copil aşa cã spun cui mã întreabã; mi-e fricã sã nasc un alt trecut. Oare de aceasta mie fricã? Te voi asculta neîncetat cum te desfrunzeşti, cum renaşti aidoma cocorului bãtrân care îşi leapãdã penele în zbor, într-un suprem ceas de tainã, dupã cum glãsuieşte o legendã. Mãri de soare. Oceane de luminã. Se scaldã prin ele, nu ştie sã înoate dar nimic nu o poate trage în afunduri. Iar bãrbatul întârzie. Culcã-te 131

Robinson, insula mea doritã îi voi spune, nu mai aştepta nici o corabie, eu sunt cea sositã la ţãrmul tãu. Fals discursul, totul este neautentic. Dacã fiecare cuvânt ar avea forma ori conturul imergentului sãu conţinut-substantivul copac, de pildã, ar arãta exact ca un arbore, o rãmuroasã patã de clorofilã-nu ar mai fi atâta falsitate şi imposturã în relaţiile de comunicare dintre oameni. Nu mai aştepta nici o corabie Robinson i-aş zice. Eu sunt cea sositã, insula mea îndelung cãutatã. Din nou aceiaşi fremãtãtoare bucurie. Calmã şi caldã. Stenicã. Reconfortantã. Acum trebuie sã aparã. Tine carabina sub axila umãrului stâng, îi place sã vâneze. Il şi vãd sosind. Aduce şi ouã. Ouã proaspete de porumbei sãlbatici. Mã dau în vânt, omule, dupã omleta din ouã de porumbei popeşti, dreasã cu ierburi aromate, mãrunţite. Vom reîncepe joaca, hârjoana aceea apocalipticã, cu magia ei perversã, nãvalnicã.... Seara coboarã. Unde eşti te întreabã pictoriţa care nu este pictoriţã. Poartã nişte blugi albiţi de prea mult spãlat, sandale scâlciate, prãfuite. Nu este pictoriţã ci dactilografã de lumini şi umbre, tãceri şi urzite planuri fãrã nici un rost şi nici nu fumeazã, în schimb nu îi place sã zugrãveascã pe pânza vieţii visele despre care ea crede cã i se potrivesc şi tot ea le fumeazã ca pe nişte papiroase, eh, ce mai tura vura, o deşcã soldãţeascã uitatã în tranşeele rãzboiului sfârşit din lipsã de gloanţe. Se lipeşte de pieptul bãrbatului de pe pânza întinsã pe scheletul de lemn, amirosind a culori proaspãt date luminii în dar, mirosind a bãrbat transpirat şi a cearşafuri mototolite de trupurile pãtimaşe, înlãnţuite şi nu aude nici o inimã bãtând în dosul pânzei. Aşteaptã. Aşteaptã? Adoarme. Adoarme? Dorul de braţe bãrbãteşti. Nevoia de ocrotire sau iubirea trupeascã, mai prezente ca oricând. Chiar dacã spune cã nu îi place sã facã deseori dragoste. Cine a rãtãcit o barcã pe apele de catran? Tresare prin somn. Nu,nu este el. Nu este nici unul dintre ei, nu este nici acela 132

pe care ea îl vrea. Acum. Carpenul este vãduvit de frunze. Sfâşietoarea osmozã a înţelegerii s-a declanşat. O cutremurã. El nu ar putea scrie versuri. El este chiar poemul grav, dens, straniu pe care nu îl poţi scrie decât cu sânge. Care te nãuceşte cu întrebãrile. Incepe sã cânte. Fals. Pe cerul nopţii stele îmbobocindu-şi luminile reci. Strânge pumnii. Tare. Și mai tare. Cade o stea, dealungul unei nevãzute, tremurate traiectorii de tuş. Un baston de magneziu care arde. Alb, mult alb alãturi de negru şi de disperare. Neantul strigã alb, numai alb poate chema nesfârşitul cerului pe cineva la cinã. Simte cum se pietrificã. Artere, vene, vase capilare, totul se rigidizeazã, rând pe rând. Ce deosebire este între neant şi etern.Vrem sã sburãm, tot mereu, însã dupã aceea urmeazã cãderea dealungul eratelor proiectate. Iar dupã cãdere vine spaima, cãutarea roboticã a aripilor pentru noul sbor, proiectat sã fie oare şi acesta... Numai pictoriţã sã nu fii într-un regat din piei de cloşcã. Cum în luna mai am regretat iarna aceea, nu erau acum gata urcuşurile...

133

POEM ADOLESCENT Oh! Mai sărută-ne o roagă puștimea cartierului închingat de beton codana Ea râde și vântură cozi grele ca boala pe toți ea sărutându-i apăsat pe gură Sărută-ne o roagă muțește cățelandrii abia fătați cu ochii lor blegi care te dor Ea râde și își afundă prin blănițele lor amarul buzelor dintr-un sloi desprinse Sărută-mă îi mai cerșește un roșu măr dă viață semințelor ascunse prin piept Râde și-l sărută de sub coama-i de păr nălțată pe pulpele sale cele săgetătoare Sărută-mă rog eu măcar odată codana ea plânge și sărută o depărtare precum uimit decupat cu foarfecă lungă de fum coboară din amintire un lungan clăpăug.

134

POEMUL UNUI PAZNIC DE FAR Uitat stau în foișorul din piatră var și sânge săgetând ciclopic în depărtare împletind siajele unor escadre de vise eu ascult termitele valurilor urcându-l furișate prin genele nopților albe cum ciuturi putrede puse pe colane de sare nu sting setea celor ce trec ca prin ciur în sinea mea un fost cârmaci de nouri aflat de cart la timona sabordatei visări cum calicul stăpân al bucurie-mi apuse cercuita ograda cerească cu ziduri nalte cum lotușii rochiei tale nu mai sar grăbiți unul după altul din mătasea ei când aud deschizându-se ușa dintre noi amândoi niște mari tăblițe de piatră pe care îs de mare scrise cu tăcere verde valurile vieții tocitele trepte ale farului din sare răsărit fușteie stinse în seară cum claviculele de evantai în pumnul palmei mele-s adunate Stau uitat în foișorul din piatră și var și sânge săgetând ciclopic depărtările 135

împletind siajele unei puzderii de vise eu ascult termitele valurilor urcându-l !

136

137

138