Nomen ARTIS - DINCOLO DE TACERE, nr 4 (44) aprilie 2015 bt pdf

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop – rectorul Universitţii Babes Bolyai Cluj



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Prof. Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu, România Vavila Popovici, Canada Lucia Patachi, România COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Veronica Pavel Lerner - Canada; Ion Ionescu Bucovu – România; Georgina Ecovoiu - România; Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la sediul redacţiei prin e-mail!

- ANUL III, NR. 4/44 / 2015– - luna aprilie –

Revista „NOMEN ARTIS“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

10-IV-2015, Nr. 4/44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

2012 - NR. 9

Citatele lunii: „Arta nu reprezintă ceea ce vezi, ci ceea ce îi determini pe alţii să vadă.”

Edgar Degas

„Fiecare copil este un artist. Problema este să rămâi un artist când creşti.”

Pablo Picasso

„Niciuna dintre virtuţi şi niciunul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat.

Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvârşirea.“

Nicolae Steinhardt

„Viaţa este ori o aventură cutezătoare ori nimic!“

Helen Keller (1880-1968)

(prima scriitoare surdo-mută, nord-americană)

„Este uşor să trăieşti în lume, după opinia lumii; este uşor să trăieşti după a ta în singurătate; dar marele om este acela care cu o dulceaţă perfectă, în mijlocul mulţimii, păstrează independenţa singurătăţii.”

Ralph Waldo Emerson

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 2

10-VI-2015 nr. 4/44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

când colecţionarul de artă Pavel Mihailovici Tretiakov a cumpărat portretul şi l-a expus în celebra sa galerie din Moscova.

Există credinţa că orice operă de artă are o energie a sa proprie, o energie moştenită de la autorul ei, care sporeşte odată cu trecerea timpului. Fiecare privitor trăieşte în momentul admirării unui tablou, sau a unei sculpturi, o anumită stare. Această dispoziţie sufletească este captată de operele de artă, înmagazinată şi apoi retransmisă celorlalţi spectatori. Deşi pare fantezistă, teoria a fost emisă şi vehiculată atât de criticii de artă, cât şi de psihologii moderni. Experţii sunt de părere că un artist, în momentul creării unei opere, o poate înzestra cu forţe nebănuite, misterioase. În vremuri biblice, pe când oamenii erau poate mai neprihăniţi, ascultând cu smerenie de Cuvântul lui Dumnezeu, ei s-au ferit să-şi făurească chipuri cioplite sau pictate. Una dintre primele porunci ale lui Dumnezeu, dictată profetului Moise, spune: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul.” Timp de veacuri, poporul iudeu a respectat cu sfinţenie acest precept, făcând excepţie de la el doar pentru a reprezenta animale. Poate de aici a apărut la popoarele creştine presupunerea că între un portret şi persoană care serveşte drept model există o legătură extrem de puternică. Mulţi oameni sunt încredinţaţi, chiar şi în zilele noastre, că dacă un portret este distrus, atunci şi personajul din viaţă reală are de suferit.

TABLOURI BLESTEMATE Vladimir Borovikovski - Maria Lopuhina (datat: 1797)

Se spune că există tablouri care exercită asupra privitorilor o influenţă malefică: stârnesc incendii, sunt aducătoare de moarte şi suferinţe, sunt sălăşluite de spirite sau poartă peste veacuri blesteme grele. Această faimă nefastă au căpătat-o chiar şi unele capodopere de artă ale lumii. Portretul frumoasei prinţese rusoaice Maria Lopuhina, realizat de pictorul Vladimir Borovikovski1, a stârnit în Moscova, la finele veacului al XVIII-lea, o adevărată groază în rândul tinerelor femei. La scurt timp după ce i-a pozat artistului, tânăra prinţesă s-a îmbolnăvit şi a murit fulgerător. Despre tatăl ei, Ivan Tolstoi, se şoptea în taină demult, prin saloanele luxoase în care se întâlnea nobilimea rusă, că era pasionat de fenomenul paranormal, un adept al misticismului şi, totodată, membru important al unei loji francmasonice. De altfel, după moartea unicei fiice, se vorbea că îndureratul tată, prin intermediul unor forţe oculte, ar fi reuşit să transfere spiritul Mariei în portretul pictat de Borovikovski, de unde, din dorinţa de răzbunare, sufletul neliniştit al prinţesei ar fi „furat” vieţile mai multor tinere de vârstă măritişului.

Peste zece fete ar fi murit subit, după ce priviseră imaginea. Lanţul nenorocirilor s-a sfârşit 1

Vladimir Lukich Borovikovsky (4 august NS) 1757 - 06 aprilie OS (18 aprilie NS) 1825) a fost un pictor rus de origine ucraineană care a dominat portretistica secolului al 19-lea.

Revistă

de

Cultură

Universală

Rembrandt - Flora

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE REMBRANDT2

10-VI-2015 nr. 4/44

urmărit pe artist întreaga viaţă, rând pe rând, pictorul pierzându-i pe toţi cei dragi. De parcă sângele din vinele lor ar fi suferit o transfuzie totală, prin penelul artistului, către tonurile stinse, întunecate, din tablourile sale. Igor Vaghin, un renumit expert rus în tanatologie (studiul asupra morţii), consideră că portretul artistic conţine spectrul bio-energetic al omului. „De ce după un divorţ oamenii distrug fotografiile partenerului? Aparent pentru a-l uita, însă în subconştient, ei doresc să îi facă rău, să se răzbune, provocându-i suferinţă. Portretul pictat, şi nu fotografiat, are o structură mult mai puternică. La vernisajele marilor pictori vin sute de oameni. Printre ei sunt şi mulţi colegi de breaslă invidioşi, răuvoitori. Către cine credeţi că se transferă toate energiile lor întunecate, toate sentimentele lor negative, ostile? Desigur către portretele pe care artistul le-a pictat cu dragoste şi pasiune. Şi cu cât mai uimitor, mai splendid este un portret, cu atât mai vulnerabil devine originalul său, omul din viaţa reală”.

Unul dintre pictorii în jurul cărora plutesc o mulţime de legende este celebrul maestru al pensulei Rembrandt. Personajele portretelor sale, femeile din viaţa artistului şi copiii lui, au avut parte de morţi subite, după ce au fost imortalizate pe pânză. Prima femeie cu care artistul şi-a unit destinul, Saskia, cea care a rămas nemuritoare prin tabloul Flora, a murit neaşteptat, în fragedă tinereţe, după opt ani de la căsătorie, timp în care a fost reprezentată în nenumărate tablouri. Primii lor trei copii au pierit la câţiva ani de la naştere, iar cel de-al patrulea, Titus, a trăit doar până la vârstă de 27 de ani.

Ilia Repin şi chipurile ascunse ale morţii Nu mai târziu de luna trecută, februarie a.c. [v. şi p. 3 din nr. 2 (42) 2015 al revistei noastre] vă prezentam opera şi viaţa pictorului rus Ilia Repin, dar nu aminteam nimic despre tablourile lui blestemate sau tablourile negre.

Revenim aşadar cu alte amănunte sau cu altă poveste, depinde de dvs. cum o veţi interpreta:

Rembrandt cu soţia sa Saskia, Gemäldegalerie, Dresda

A doua femeie din viaţa maestrului olandez, Hendrickje Stoffels, cea care i-a fost amantă şi model, a murit, de asemenea, foarte tânără, la scurt timp după ce a fost înfăţişată într-unul din tablouri. Blestemul portretelor l-a 2

Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden - d.

4 octombrie 1669, Amsterdam) a fost un pictor și gravor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru și pentru desenele și gravurile sale. A trăit în epoca ce s-a numit „vârsta de aur olandeză", timp în care cultura, știința, comerțul și influența politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri și peste 2000 desene. Maestru al tehnicii de clar-obscur, Rembrandt a fost singurul pictor care și-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenușa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis (Élie Faure).

Revistă

de

Cultură

Universală

Atamanul Sirko sub chipul generalului Dragomirov (detaliu)

O altă enigmă îl priveşte şi pe pictorul rus Ilia Repin, a cărui celebritate artistică a

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fost dublată, în viaţă obişnuită, de blestemul propriilor sale capodopere.

Vasili Tarnovski, un vestit colecţionar de antichităţi, un mecena al artei ruse, a fost cel care a servit drept model pentru cazacul cu cuşmă neagră, un personaj ursuz, printre puţinii eroi din tablou care nu zâmbeşte. La scurt timp, deşi foarte bogat, Tarnovski şi-a pierdut dintrodată întreaga avere şi a sfârşit cumplit, întrun azil de săraci.

Un alt personaj - cel care scrie documentul către sultan, l-a avut drept model pe unul dintre cei mai de seamă cercetători ai istoriei cazacilor zaporojeni. Destinul său s-a încheiat la fel de zguduitor: a fost arestat pe motive politice, exilat în Taşkent, unde a murit de pneumonie, din cauza condiţiilor mizere. Toate aceste evenimente tragice l-au determinat pe artist să creadă că tabloul său este blestemat, iar personajele reprezentate în el, printr-o forţă tainică, diabolică, au schimbat destinul celor ce s-au oferit drept modele. Îngrozit, Repin a şters de pe pânză figura unui micuţ cazac, înfăţişat sub fizionomia propriului său fiu, Iuri. Însă seria tablourilor negre ale lui Repin nu s-a încheiat aici. Artistul l-a rugat pe renumitul chirurg şi anatomist rus Nikolai Ivanovici Pirogov să îi pozeze pentru un portret. Medicul a consimţit, curând tabloul a fost finalizat, dar, chiar a doua zi, Nikolai Pirogov a murit. Aceeaşi soartă a avut-o şi celebrul compozitor Modest Musorgski. Portretul lui a fost desăvârşit pe 5 martie 1881, iar pe data de 28 martie a aceluiaşi an, viaţa lui se sfârşea.

Tabloul înjunghiat Seria „picturilor negre” continuă însă şi în alte părţi ale Europei, unde de-a lungul istoriei s-au semnalat „victime”. În Ţările de Jos a fost cazul celebrului tablou Adoraţia magilor, realizat de Bruegel cel Bătrân3.

Răspunsul cazacilor zaporojeni…

Una dintre operele sale cele mai apre-

ciate, Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman, finalizată în 1891, a stârnit admiraţia şi încântarea tuturor criticilor, colecţionarilor şi pasionaţilor de artă. Însuşi ţarul Rusiei, Alexandru al III-lea, a fost teribil de impresionat de grandoarea şi complexitatea tabloului, achiziţionându-l imediat, contra unei sume exorbitante.

Dar la scurt timp după acest succes răsunător, a început un şir de nenorociri, toate atribuite nefericitului tablou. Poate nu întâmplător, maestrul a lucrat la această capodoperă timp de 13 ani, un număr considerat, de unii, aducător de ghinion. Prototipurile personajelor principale ale picturii sunt prieteni ai artistului. Dacă ar fi ştiut ce răsucire cumplită a vieţii lor va produce această creaţie superbă! Atamanul Ivan Sirko, figura centrală, a fost întruchipat sub înfăţişarea amicului său, Mihail Dragomirov, general, erou al Războiului Ruso-Turc. Repin căutase o lungă perioadă de timp un chip care să îl reprezinte pe vestitul ataman. Generalul Dragomirov, un om blând, glumeţ şi foarte popular în Kiev, i s-a părut artistului cel mai potrivit pentru a „juca” acest rol. Dar iată că la numai câteva luni după ce figura sa a fost imortalizată pe pânză, Mihail Dragomirov s-a transformat, peste noapte, într-un alt om. A căzut în patima beţiei, iar viaţa lui paşnică, de familist, a devenit un iad. Se purta tiranic cu propriii fii, îi teroriza şi îi chinuia. Până când doi dintre ei şi-au pus capăt zilelor, iar singura sa fiică şi-a pierdut minţile.

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

3

Pieter Bruegel cel Bătrân (n. cca. 1525, Kempen - d. 18 septembrie 1569, Bruxelles), numit și Bruegel al Țăranilor, (numele Bruegel mai cunoaște variantele de scriere: Brueghel, Breughel.

Cf. Dicționar enciclopedic (1993)) este cel mai de seamă pictor flamand al secolului al XVI-lea. Grație originalității și unicității operei sale, ocupă un loc excepțional în istoria picturii. Artistul renunță la tradițiile și tiparele Renașterii, dar profită la maximum de experiențele predecesorilor săi flamanzi și italieni pentru a-și dezvolta propriul stil.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

posesorii tabloului, după achiziţionarea lui, îşi pierdeau averile. Şirul de ghinioane a fost pus pe seama faptului că pictorul nesocotise interdicţiile inchiziţiei, înfăţişând un nud de femeie – temă cu desăvârşire interzisă în pictura spaniolă a secolului al XVII-lea Trupul zvelt al zeiţei este văzut din spate, iar în oglindă i se vede doar chipul. Impresia este că Venus nu îşi admira propriul trup, ci îl urmăreşte neclintit pe cel care o priveşte. Primul ei proprietar a fost un negustor din Madrid.

La foarte scurt timp după ce a cumpărat această frumuseţe mult râvnită, a ajuns în stare de faliment. Corăbiile cu care făcea negoţ pe mare au fost prădate de piraţi şi comerciantul a fost nevoit să îşi vândă toate posesiunile pentru a-şi plăti datoriile. Tabloul a trecut apoi la un nou proprietar, de asemenea negustor. Nici acestuia nu i s-a permis pentru mult timp să se bucure de senzualitatea picturii, căci clădirea în care îşi depozita mărfurile a fost lovită de un fulger şi întreaga avere a fost distrusă de flăcări. Pictura a fost din nou scoasă la licitaţie, fiind de astă-dată achiziţionată de un cămătar bogat. O săptămână mai târziu, casa i-a fost călcată de hoţi, cămătarul a fost ucis şi tot aurul furat. Ani de zile, moştenitorii cămătarului au încercat în zadar să vândă tabloul, renumele lui era deja nefast. În final, dorind să scape de el cu orice preţ, l-au donat unui muzeu. În 1813, pictura a ajuns în Anglia, fiind expusă în Galeria Naţională din Londra. O sută de ani mai târziu, tabloul a fost lovit de o năpastă, de parcă toate vieţile ruinate ar fi încercat să se răzbune. O fanatică a intrat în muzeu şi, cu mai multe lovituri de cuţit, a deteriorat valoroasa pânză. Din fericire, tabloul a fost restaurat.

Despre Bruno Amadio4 nu am mai vorbit, dar şi tablourile lui fac parte a acestui subiect: Dar numai acest tablou reprezentând Băiatul în lacrimi - tabloul pe care nici măcar un

Personajul central al picturii, Fecioara Maria, a fost reprezentată de artistul flamand sub chipul verişoarei sale. Se spune că după finalizarea picturii, aceasta a încercat în zadar, ani în şir, să rămână însărcinată. Se şoptea că femeia fusese condamnată pentru totdeauna la infertilitate. Tabloul a trecut rând pe rând de la un colecţionar la altul şi, de fiecare dată, în familia celui care achiziţiona pictură, încetau să se mai nască copii. Deşi reprezenta o scenă biblică, imaginea căpătase o faimă cumplită, niciun pasionat de artă nedorind măcar să o privească. În cele din urmă, pânza a fost cumpărată de un colecţionar olandez, care, ignorând reputaţia neagră a tabloului, i-a ironizat pe cei care se lăsaseră convinşi de o asemenea superstiţie, lipsită de orice logică, şi a donat tabloul Galeriei Naţionale din Londra.

Diego Velasquez - Venus la oglindă

4

Bruno Amadio (1911-1981), cunoscut sub numele de Bragolin, și, de asemenea, cunoscut sub numele Franchot Sevilla, Angelo (Giovanni) Bragolin, și J. Bragolin (dacă ați citit semnătura pe picturile sale greșit), a fost creatorul grupului de tablouri cunoscut sub numele de Crying Boys (Băiatul în lacrimi). Picturile sale au o largă gamă (60-65) de copii plângând.

Venus la oglindă, capodopera artistului

spaniol Diego Velasquez, a purtat, şi ea, peste timp, un renume nefast, datorat faptului că toţi

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pompier nu l-ar accepta în casa lui - a produs o adevărată isterie în Marea Britanie, în anii '90.

Despre acest portret se spune nu doar că nu poate fi mistuit de incendii, dar că le şi provoacă. Povestea lui este aceea a unei obsesii pentru artă împinse până la nebunie. Se spune că autorul tabloului, pictorul Bruno Amadio, era stăpânit aşa de nebuneşte de pasiunea pentru pictură, încât a fost capabil să-şi sacrifice propriul copil. Mare specialist în portrete, subiectul lui predilect erau chipurile de copii plângând. Întrunul din acestea şi l-a ales ca model pe fiul său, un băieţel vesel şi zburdalnic, ca orice copil de patru-cinci ani. Tatăl, un bărbat dur, l-a aşezat în faţa sa şi i-a poruncit să plângă. Dar cum băiatul nu putea nicicum să-i facă pe voie, pictorul, smintit în pasiunea lui, l-a ars i-a mâna cu un chibrit.

un singur obiect rămânea neatins de flăcări: un tablou semnat de Amadio (care a realizat în total 60 de asemenea portrete) reprezentând un copil plângând. O ştire de ultimă oră, care informa că după tabloul original se realizaseră peste 50 de mii de copii, a creat panică în rândul populaţiei. La redacţia ziarului soseau tot mai multe scrisori în care oamenii povesteau că suferiseră astfel de catastrofe, după ce atârnaseră pe peretele casei portretul. Singurul mereu ocolit de foc era portretul original. Pentru a linişti populaţia, pompierii au făcut o declaraţie publică, expli-când fenomenul simplu. „Nu este vorba despre niciun blestem, despre nicio forţă demonică. Într-un incendiu, sfoara de care este atârnat un tablou arde prima, tabloul cade de pe perete cu faţă în jos, rămânând astfel neatins de foc”. După un an de panică, după zeci de articole pe marginea subiectului, The Sun a organizat o acţiune prin care s-au ars câteva zeci de copii ale înspăimântătorului tablou, toate expediate de proprietarii lor la adresa cotidianului.

Se spune că unul dintre birourile sediului cotidianului era ticsit cu astfel de reproduceri şi că până şi redactorul-şef ajunsese să fie convins de veridicitatea blestemului. După acţiunea de incendiere voită a tablourilor, oamenii s-au încredinţat că totul fusese doar un şir de coincidenţe nefericite.

Un alt „tablou al focului” este renumita capodoperă a pictorului francez Claude Monet, Nuferi. Primul care a avut de suferit de pe urma peisajului a fost însuşi autorul. Finalizând tabloul, Monet a organizat în atelierul său o mică petrecere în cinstea evenimentului. În acea seară, din motive necunoscute, a izbucnit un mic incendiu, care a fost stins rapid. Şi probabil nu s-ar fi acordat niciun fel de importantă acestui eveniment, dacă la nicio lună distanţă, focul nu ar fi apărut din nou, într-un mic restaurant parizian, pe peretele căruia fusese atârnat tabloul. Rând pe rând apoi, de parcă flăcările ar fi urmărit peisajul, au luat foc toate clădirile în care era expusă imaginea. Nu a scăpat acestui blestem nici chiar Muzeul de Artă Modernă din

Bruno Amadio - Băiatul în lacrimi

Atunci copilaşul a izbucnit în lacrimi şi a strigat: „Tu să arzi!”. Nu au trecut decât două săptămâni şi cuvintele aruncate de băieţel s-au materializat. Atelierul pictorului a luat foc şi însuşi artistul a pierit în flăcări, alături de preţioasele sale picturi. Spre surprinderea tuturor, singurul tablou care a supravieţuit incendiului a fost cel al fiului său. La o scurtă perioadă de timp, a murit şi băieţelul, răpus de tuberculoză. În 1985, cotidianul britanic The Sun a publicat o serie de articole sub titlul Blestemul arzător al băiatului în lacrimi. În paginile ziarului erau relatate mărturiile mai multor pompieri care declarau că, în urma unor incendii devastatoare,

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE New York. În 1958, clădirea muzeului a fost cuprinsă de flăcări, câteva galerii de artă au ars aproape complet, şi zeci de tablouri au fost grav deteriorate. Printre ele, şi Nuferii lui Monet.

10-VI-2015 nr. 4/44

gherini, care a descris sute de asemenea cazuri, petrecute nu numai în Italia, ci şi în alte capitale europene. Şi la Muzeul Luvru s-au întâmplat mai multe incidente similare, îndeosebi în faţa celebrului tablou Mona Lisa al lui Leonardo Da Vinci. Muzeografii de la Luvru au remarcat faptul că în momentele în care muzeul este închis portretul capătă nuanţe obscure. Pânza se întunecă, se umbreşte. Dar când galeriile de artă se redeschid publicului şi Gioconda este iarăşi admirată, parcă reînvie, culorile sunt mai strălucitoare, fundalul se luminează, iar surâsul ei capătă o claritate mai pronunţată.

În prezent, tabloul se află la Muzeul Marmottan Monet din Paris, care adăposteşte o colecţie fabuloasă a artistului impresionist. Aici flăcările nu au îndrăznit să se arate… încă!

Epilog – În loc de încheiere

Sindromul Stendhal denumeşte în psihiatrie o boală psihosomatică, manifestată prin palpitaţii ale inimii, ameţeală, leşin şi chiar halucinaţii, ce se manifestă la unele persoane care se află în faţă unei capodopere de artă. Afecţiunea poartă numele scriitorului francez Stendhal care, în 1817, în timpul călătoriei sale la Florenţa, s-a simţit copleşit de frumuseţea artei renascentiste. După ce a admirat minute întregi un tablou, prozatorul a leşinat. „Absorbit de contemplarea frumuseţii sublime, o vedeam de aproape, aproape că o atingeam. Am ajuns la un nivel foarte înalt de emoţie, unde s-au întâlnit senzaţiile celeste, date de Artele Frumoase, şi sentimentele pătimaşe... Inima mi-a bătut mai repede, am avut „nervi”, cum li se spune la Berlin. Viaţa s-a scurs din mine. Mergeam cu teama de a nu mă prăbuşi”, scria Stendhal în cartea sa

Capodopera pare un vampir energetic.

Sunt mulţi cei care au încercat să descopere care ar putea fi legătura tainică între toate aceste tablouri şi modelele lor sau proprietarii al căror destin a fost pecetluit pe veci.

S-ar putea afirma că este doar o coincidenţă sau, pur şi simplu, o înlănţuire de evenimente nefaste. Deşi ideea tablourilor blestemate pare doar o plăsmuire a fanteziei, în realitate, sutele de mărturii stau drept dovadă, sfidând legile logicii şi ale raţiunii.

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Napoli şi Florenţa: O călătorie de la Milano la Reggio.

Surse: Formula AS nr. 1012/2012/ Natasha Galche ;

Sindromul a fost denumit astfel abia în 1979, de către psihiatrul italian Graziella Ma-

Revistă

de

Cultură

Universală

Istoria artei – arta renascentistă; renaşterea europeană, manierismul, barocul

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ra în faţa instanţei împotriva lui Jules Migeon şi a creditorilor care îşi dispută societatea. În 1852, la tribunalul de comerţ din Aix-en-Provence, creditorii obţin falimentul Societăţii de Apă-Canal, iar pe 10 mai 1853 societatea este su-pusă licitaţiei şi recumpărată de creditori.

Mama lui Émile, complet falită, se ocupă de creşterea orfanului împreună cu bunica lui, Henriette Aubert. Rămânând până la moarte (1880) aproape de fiul ei, ea a influenţat puternic opera şi viaţa de zi cu zi a lui Zola.

Urmează şcoala din Aix-en-Provence, unde Émile leagă o strânsă prietenie cu JeanBaptistin Baille6 şi mai ales cu Paul Cézanne (care rămâne prietenul lui apropiat până în 1886) – vom vedea de ce numai până atunci în paginile ce urmează. Cézanne este cel care îl iniţiază în arta grafică, în special în pictură. Dar încă din tinereţe, Zola este pasionat de literatură. Citeşte mult şi se ambiţionează să devină un autor profesionist, convins că scrisul este adevărata sa vocaţie. În clasa a şasea compune deja un roman despre cruciade. „Prietenii lui din copilărie, Paul Cézanne şi Jean-Baptistin Baille…“7 sunt şi primii săi cititori. În schimburile lor de scrisori, Zola afirmă de mai multe ori că „va deveni întro zi un scriitor cunoscut.“ Zola părăseşte Aix în 1858 şi i se alătură mamei sale la Paris, unde trăieşte în condiţii modeste, în speranţa obţinerii succesului. Treptat, el îşi constituie un mic cerc de prieteni, majoritatea originari din Aix-en-Provence8. Odată instalat la Paris, îşi completează cultura umanistă citindu-i pe Molière, Montaigne şi Shakespeare, dar încă nu pe Balzac - care îl va inspira abia mai târziu. Este de asemenea influenţat de alţi autori contemporani lui, ca Jules Michelet, sursa inspiraţiilor sale ştiinţifice şi medicale. Îşi ratează de două ori bacalaureatul, iar în 1859 îşi

Să nu uităm niciodată curajul unui mare scriitor care, asumându-şi toate riscurile, punându-şi în pericol liniştea, faima şi chiar viaţa, a îndrăznit să îşi ridice tocul şi să-şi pună talentul în slujba adevărului.

Jacques Chirac

Émile Édouard Charles Antoine Zola5 s-a născut în locuinţa familiei sale de pe strada: „10 rue“, Saint-Joseph, Paris dintr-un tată italian şi o mamă franceză. Este fiul unic al lui François Zola, născut în Veneţia, şi al lui Émilie Aubert, din Dourdan. Tatăl său, inginer al lucrărilor publice, fost ofiţer subaltern italian, participant la licitaţia pentru construcţia unui sistem de furnizare a apei potabile de la muntele Sainte-Victoire către Aix-en-Provence, pe care o câştigă (motiv pentru care) se va muta la 19 aprilie 1843 cu familia în Aix-en-Provence.

Odată semnată concesiunea în 1844, François Zola creează cu partenerii financiari „Societatea de Apă-Canal Zola“. Lucrările încep în 1847, dar François Zola moare în acelaşi an ca urmare a unei pneumonii. (Barajul Zola din Aixen-Provence, pus în funcţiune în 1854 îi poartă încă numele.). După moartea lui François Zola, creditorii acţionează în justiţie Societatea de Apă-Canal, motiv pentru care în 1851, doamna Aubert pleacă la Paris cu fiul ei pentru a se apă-

6

Baptistin Baille - n. (Jean-Baptiste Baille) în Franța, în 1841 și a murit în 1918. El a fost un profesor de optică și acustică la École de Fizic și de Chimie INDUSTRIELLES la Paris și un prieten apropiat de Paul Cézanne, artistul impresionist, și de Émile Zola, care va deveni mai târziu un scriitor.

7 Cf.C. Becker et al, Dictionnaire d'Émile Zola, p. 47.

8 Ca Georges Bernard, George Pajot, Joseph Villevielle, Albert Coupin (vărul lui Cézanne).

5

Emile Zola (n. 2 aprilie 1840 - d. 29 septembrie 1902) a fost un romancier francez, cel mai important exemplu al școlii naturaliste și o figură majoră a eliberării politice a Franței

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 9

10-VI-2015 nr. 4/44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE abandonează studiile. Aceste eşecuri îl marchează profund pe tânărul disperat că şi-a dezamăgit mama. Este conştient că fără diplomă va avea de înfruntat grave dificultăţi materiale.

După eşecul de la bacalaureat, Émile Zola înfruntă piaţa muncii fără nicio calificare şi intră ca angajat la birourile vamale în aprilie 1860.

Nesatisfăcut, demisionează după două luni şi rămâne o lungă perioadă fără slujbă, demoralizat şi cu grave dificultăţi financiare, până când reuşeşte să intre în contact cu Louis Hachette, care îl angajează ca funcţionar în librăria sa la data de 1 martie 1862. Devine naturalizat francez la data de 31 octombrie 1862. Începând cu 1863, Zola colaborează episodic, apoi regulat, după 1866, la rubricile de critică literară şi artistică ale diferitelor ziare.

Cotidienele îi îngăduie tânărului autor să îşi publice textele rapid şi astfel să îşi demonstreze publicului larg calităţile de scriitor. Pentru el e ca „o pârghie puternică care îi permite să se facă cunoscut şi să-şi rotunjească veniturile”. „Un

rea sa soţie, care se autointitulează şi Gabrielle.

Acest prenume ar fi fost al fiicei sale naturale, Éléonore-Alexandrine Meley, pe care a fost forţată să o abandoneze „Asistenţei publice“ pe când avea şaptesprezece ani. După nuntă, Alexandrine i-a dezvăluit cu siguranţă lui Zola întunecatul secret. Nu se cunoaşte originea legăturii dintre Zola şi Alexandrine Meley. Poate că această legătură a fost datorată hazardului, deoarece locuinţele amândurora se aflau pe colina pariziană Montagne Sainte-Geneviève. Există zvonuri ale unei relaţii prealabile între Alexandrine şi Paul Cézanne. Alexandrine ar fi putut fi model pentru grupul de pictori pe care îl frecventa Zola. Nicio dovadă însă nu justifică aceste afirmaţii.

levier puissant qui [lui] permet de [se] faire connaître et d'augmenter [ses] rentes“; cf. Becker et al, Dictionnaire d'Émile Zola, p. 200.

Portret realizat de Edouard Manet, 868.

Beneficiază de avântul formidabil al presei din a doua jumătate a secolului al XIXlea, care a asigurat evoluţia imediată a tinerilor autori. Zola le va spune, până la sfârşitul vieţii sale, tuturor scriitorilor aspiranţi care i-au cerut sfatul, că trebuie să-şi propună să meargă pe propriile picioare, scriind la început în presă.

Apreciat de colegi, multiplicându-şi contactele cu lumea literară, Zola se menţine patru ani la departamentul de publicitate de la Hachette, unde ocupă în final o poziţie echivalentă unui ataşat de presă din vremurile noastre. La librăria Hachette, este marcat profund de ideologia pozitivistă şi anticlericală şi descoperă toate tehnicile producerii şi comercializării cărţilor.

Muncind din greu în timpul său liber, reuşeşte să publice primele sale articole şi prima carte, editată de Hetzel: Povestiri pentru Ninon (Les Contes à Ninon) din 1864.

La sfârşitul anului 1864, Zola face cunoştinţă cu Éléonore-Alexandrine Meley, viitoa-

Revistă

de

Cultură

Universală

Tinereţea lui Zola este însă frământată şi de alte pasiuni. Lumea picturii îl fascinează pe tânărul scriitor, care se află în contact direct cu mişcarea impresionistă, cu pictorii pe care îi va apăra în mod constant în cronicile din ziar. Se împrieteneşte cu Édouard Manet9, care îl va reprezenta de mai multe ori în tablourile sale. Graţie lui, Zola face cunoştinţă cu Stéphane Mallarmé10.

9

V. şi nr. 1/29/2014/ luna ianuarie, rubrica Pictori celebri – Édouart Manet, p. 3.

10 Stéphane Mallarmé (n. 18 martie, 1842, d. 9 septembrie, 1898), de fapt cu numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european. A cultivat o poezie cerebrală, voit obscură, bogată în sensuri filozofice, de o rară muzicalitate și forță sugestivă. Creația sa (Herodiada, După-amiaza unui faun, Poezi) constituie o expresie viguroasă și originală a poeziei moderne. Mai târziu, prin opera sa a influențat decisiv școli artistice reprezentative ale secolului al XX-lea, cum ar fi: cubismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

jon. În afară de critică (literară, artistică sau dramatică), Zola publică în presă sute de povestiri precum şi toate romanele sale (sub formă de roman-foileton). Practică un jurnalism polemic, în care nu ezită să-şi devoaleze ura, dar şi preferinţele sau poziţiile sale estetice şi politice. Îi cântăreşte perfect intervenţiile jurnalistice, utilizând presa ca pe un instrument de promovare a operei sale literare. Pentru primele sale lucrări, Zola trimite personal recenzii prefabricate criticilor literari ai Parisului, obţinând în schimb numeroase articole. În anul 1865, Zola îşi părăseşte mama şi se mută cu soţia în cartierul Batignolles, pe partea dreaptă a Senei, în apropiere de Montmartre, sectorul unde se situează principalele organe de presă. Reticenţele mamei lui Zola au întârziat cu cinci ani oficializarea căsătoriei. Este de asemenea o perioadă de sărăcie, în care Alexandrine este obligată să îndeplinească diverse munci pentru a reuşi să se întreţină.

Liberalizarea presei în 1868 îi permite să participe activ la dezvoltarea ei. Cu ajutorul prietenilor lui Manet, Zola contribuie la noul ziar hebdomadar11 republican La Tribune, unde îşi pune în practică talentul de polemist prin creaţiile sale de satiră fină antiimperială. Atacurile sale cele mai acide îndreptate împotriva celui de-al Doilea Imperiu sunt publicate însă în La Cloche. Deşi prea puţin entuziasmat de romanul lui Zola Thérèse Raquin, Louis Ulbach, directorul său, admiră insolenţa cronicarului.

Emile Zola, care a revoluţionat literatura universală prin naturalismul migălos. Opera acestuia era etichetată cu epitetele - grosolană, respingătoare, imorală. Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia RougonMacquart). Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmăreşte, pe parcursul a cinci generaţii, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violenţa, alcoolismul şi prostituţia într-o familie franceză obişnuită, ale

Stéphane Mallarmé, portret de Édouard Manet

În aceeaşi perioadă se apropie de Camille Pissarro, Auguste Renoir, Alfred Sisley şi Johan Barthold Jongkind. Paul Cézanne, amicul din copilărie, deţine bineînţeles un loc special.

Pentru decenii întregi, pictorul şi scriitorul se întâlnesc, menţin o bogată corespondenţă şi chiar se ajută financiar. Cu timpul însă, şi mai ales după publicarea romanului Opera, lucrare în care artistul plastic crede că se recunoaşte în personajul Claude Lantier, un pictor ratat, amiciţia lor se stinge. Cézanne îi adresează ultima sa scrisoare lui Zola în 1886, după care nu se vor mai revedea niciodată.

Dar prima iubire a lui Zola se numeşte Berthe, o prostituată de care se îndrăgosteşte nebuneşte în timpul iernii 1860-1861. Prin intermediul ei, încearcă să iasă din rutina cotidiană şi să recapete pofta de muncă, dar idealismul său se loveşte de realitatea dură a mahalalelor pariziene. Din acest eşec reuşeşte totuşi să extragă substanţa pentru primul său roman

Confesiunea lui Claude (La confession de Claude).

Émile Zola are o prezenţă mai răsunătoare în ziarele din nordul Franţei precum Le Journal populaire de Lille şi L'Écho du Nord, ziare care se opun vehement Celui de-al Doilea Imperiu. Se foloseşte cu succes de cunoştinţele sale legate de lumea literar-artistică pentru a întocmi articole de critică. Începând cu 1866, la 26 de ani, ţine două cronici în ziarul Evenimentul (L'Événement). La L'Illustration trimite două povestiri care se bucură de un oarecare succes.

Din acel moment, contribuţiile sale sunt din ce în ce mai numeroase: câteva sute de articole în reviste şi ziare foarte variate, precum: L'Évé-

nement şi L'Événement Illustré, La Cloche (Clopotul), Le Figaro, Le Voltaire, Le Sémaphore de Marseille şi Le Bien public (Binele public) din Di-

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

11

hebdomadari, -e, adj., s. n. (Publicație) care apare o dată pe săptămână; săptămânal. [Var.: ebdomadár, -ă adj., s. n.] – Din fr. hebdomadaire.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon şi cea a infamilor Macquart.

Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate şi adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite şi care eşuează tocmai din cauza avântului nesăbuit şi a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoţeşte naşterea unei noi lumi.”[Je veux peindre,

Curajos, chiar temerar, Zola atacă cu duritate figuri importante ale camerei inferioare a Parlamentului (l'Assemblée Nationale), ca de Broglie sau de Belcastel. Ridiculizează o Cameră fricoasă, reacţionară, „manipulată admirabil de Thiers”12. De-a lungul unui an, produce mai mult de 250 de cronici parlamentare.

Acestea îi permit să se facă cunoscut în lumea politică şi în acelaşi timp să construiască prietenii solide (şi intimităţi). Colecţionează de asemenea o mulţime de detalii pentru romanele sale care vor veni. Intervenţiile sale publicistice sunt însă puţin riscante. Zola intră de două ori sub incidenţa legii şi este pus sub arest în martie 1871. Impedimentele de acest gen nu au însă consecinţe şi este absolvit de fiecare dată în aceeaşi zi.

Zola rămâne cu precauţie departe de lumea politică, faţă de care se comportă cu reticenţă, şi răceală. Activismul politic nu îl interesează şi nu candidează niciodată la alegeri. Ştie că este, mai presus de orice, un scriitor şi are o atitudine rebelă. Se comportă ca un gânditor liber şi un moralist independent, ceea ce îi aduce statutul de liberal moderat. Se opune ferm ordinii morale, în special prin romanul Cucerirea oraşului Plassans (La Conquête de Plassans), interzis la vânzare în gări de către comisia de colportaj şi prin Greşeala abatelui Mouret (La Faute de l'abbé Mouret), un atac împotriva dogmei castităţii, consolidată atunci de Biserică prin taina căsătoriei. De asemenea, Zola ia apărarea comunarzilor graţiaţi prin legea amnistiei, evocându-i pe paria Revoluţiei din 1848 în Pântecele Parisului (Le Ventre de Paris) şi îl susţine în special pe Jules Vallès, pentru ca acesta să îşi poată publica propriile texte. Acestea sunt ultimele articole politice ale lui Zola, pentru că apoi începe ciclul de romane Les Rougon-Macquart, de care se va ocupa în următorii douăzeci şi doi ani şi despre care am vorbit mai sus.

Pe plan personal, căsătoria cu Alexandrine este celebrată într-un final la data de 31 mai 1870 la primăria arondismentului al XVII-

au début d’un siècle de liberté et de vérité, une famille qui s’élance vers les biens prochains, et qui roule détraquée par son élan lui-même, justement à cause des lueurs troubles du moment, des convulsions fatales de l’enfante-ment d’un monde.“, Alain Pagès, Émile Zola: Genèse du roman familial Cele mai importante volume ale ciclului Les Rougon-Macquart sunt Germinal (care

este povestea unei comunităţi miniere în secolul al 19-lea din Franţa. Este povestea efectelor sărăciei şi degradare la generaţii de lucrători minieri şi familiile acestora. Este, de asemenea, povestea unui om idealist tânăr care încurajează lucrătorii la grevă şi martor al luptei dintre lucrători şi şefii lor), Gervaise (Gervaise este se pare primul roman din literatura franceză axat în totalitate pe viaţa, obiceiurile şi problemele lumii „muncitoreşti”. Gervaise care la 22 de ani are deja 2 copii şi este părăsită de soţul ei.

Reuşeşte totuşi să meargă mai departe şi să întâlnească un alt bărbat care să o placă aşa cum este, „şontoroagă” şi cu doi copii. O iau împreună de la capăt şi încet-încet îşi pun ordine în viaţă. Numai că noul soţ al Gervesei are un accident la muncă şi are nevoie de recuperare. După recuperare rămâne cu sechele şi, la fel ca primul soţ, începe să bea) şi Nana,-

grosolană, respingătoare şi imorală este considerat şi romanul Nana. Acţiunea operei este dinamică datorită eroinei sale, Nana – o curtezană cu mare priză la bărbaţi. Scriitorul aduce în scenă în modul direct o femeie depravată, vanitoasă care cucereşte doar prin aspectul fizic incendiar; Dar cel mai cunoscut roman din afara seriei este Thérèse Raquin.

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

12

H. Mitterand, Biographie d'Émile Zola Vol 1, Sous le regard d'Olympia, p. 766 și următoarele.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lea, în ajunul conflictului franco-prusac. Alexandrine reprezintă un sprijin indispensabil în timpul numeroaselor momente de incertitudine ale scriitorului. El îi va fi recunoscător mereu pentru aceasta.

Zola nu a fost mobilizat în 1870. Ar fi putut să intre în Garda Naţională, dar miopia sa şi statutul său de susţinător principal al familiei (îndeosebi al mamei sale) l-au eliberat de această sarcină. Urmăreşte decăderea celui de-al Doilea Imperiu cu ironie, dar nu este prezent în Paris în timpul Săptămânii Sângeroase13. Cu toate acestea ştim că, fără să susţină spiritul Comunei din Paris, despre care relatează în presă cu moderaţie, nu s-a asociat nici cu Flaubert, Goncourt sau Daudet, când cei trei şi-au exprimat satisfacţia odată cu reprimarea violentă a Comunei. La 3 iunie 1871, în Sémaphore de Marseille, Zola scrie, referitor la oamenii din Paris: „Baia de sânge pe care tocmai au făcut-o

parte de un eşec. Zola nu este niciun om al intrigilor nici al reţelelor de prieteni. Émile Zola este un om eminamente social, multiplicându-şi amiciţiile de toate tipurile şi din toate mediile, dar evitând în acelaşi timp mondenitatea. Pasionat în general de viaţa tuturor semenilor lui, scriitorul privilegiază totuşi prieteniile artistice şi literare şi le evită pe cele politice. Din 1868, graţie muncii jurnalistice, se asociază cu fraţii Goncourt, Edmond şi Jules.

Mai târziu, în 1871, îl întâlneşte pe Gustave Flaubert, care îl prezintă pe Zola lui Alphonse Daudet şi Ivan Turgheniev15 cu ocazia reuniunilor duminicale. Toată viaţa, Zola va păstra nostalgia acestui „mic grup” în care „câte trei sau câte şase, întreprindem un galop prin toate subbiectele şi de fiecare dată revenim la literatură, la cartea sau piesa momentului, la întrebările generale, la teoriile cele mai riscante”.16 Zola se apropie de asemeni de scriitori tineri ca Guy de Maupassant, Paul Alexis, JorisKarl Huysmans, Léon Hennique şi Henri Céard care devin fidelii seratelor din Médan, aproape de Poissy, unde romancierul deţine o mică casă la ţară, achiziţionată în 1878. Acest „grup de şase” se află la originea volumului de proză scurtă

a fost probabil o oribilă necesitate pentru a-i vindeca de unele frisoane. Îi veţi vedea de acum crescând în înţelepciune şi splendoare.”14 La momentul instaurării Republicii, Zola a încercat să obţină numirea ca subprefect în Aix-en-Provence şi la Castelsarrasin. În ciuda unei călătorii la Bordeaux, locul de refugiu al guvernului, are

Seratele de la Médan (Les Soirées de Médan)

apărut în 1880. Cartea are şase coautori, dar cel mai mult se evidenţiază Guy de Maupassant cu faimoasa sa povestire, Bulgăre de seu (Boule de Suif), care avea să-l propulseze pe tânărul scriitor în literatura universală.

Puterea de muncă a lui Zola începe însă şi ea să dea roade. În această perioadă Zola publică un roman pe an, are multiple colaborări

13

Denumirea de Comuna din Paris, pe care francezii o mai numesc „A Patra Revoluție Franceză", reprezintă un guvern care a condus Parisul de la 28 martie 1871 și până la 28 mai 1871.

Foarte pe scurt, se poate spune că această nouă și temporară putere executivă a fost prima formă de conducere a societății de către clasa muncitoare, în perioada Revoluției industriale. Forțele politice care au contribuit la succesul efemer al Comunei au fost radicalii și socialiștii. Însă deciziile politice și economice luate atunci au despărțit cele două tabere, iar Comuna a fost învinsă prin forța armelor. Au început luptele de recucerire a capitalei și episodul decisiv a fost numit Săptămâna însângerată, adică 2228 mai 1871, când asaltul furibund al forțelor guvernamentale a zdrobit ultimele baricade comunarde. Ura dintre cele două forțe franțuzești fusese atât de mare, încât abia după destrămarea Comunei s-a manifestat în mod cumplit. Mai multe cronici vorbesc despre aproape 20.000 de oameni executați și alte mii închiși și deportați. Estimările nu sunt foarte precise, dar unii comentatori ajung și la numărul de 50.000 de uciși în „Săptămâna însângerată".

14 Lucra atunci dimineața pentru presă și după-amiaza își scria romanele. Acest program i-a permis să termine până la două romane pe an, precum și să trimită articole cotidiene la Farul din Marseille (Sémaphore de Marseille), conform lui Maupassant.

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

15

Ivan Sergheievici Turgheniev n. 28 octombrie/9 noiembrie 1818, Oriol, Rusia - d. 22 august/3 septembrie 1883, Bougival, lângă Paris) a fost un romancier și dramaturg rus. Cel mai cunoscut roman al său este Отцы и дети (Părinți și copii), publicat în 1862. Maestru al realismului rus, prieten cu Gustave Flaubert și model al lui Guy de Maupassant, Turgheniev este un neîntrecut analist al vieții sentimentale a eroilor săi, pe care-i surprinde, în ipostaze specifice, de la fulgerătoarea scânteie a primei idile adolescentine până la pasiunea năvalnică a tinereții și chiar până la zbuciumul iubirilor târzii, cel mai adesea îngrădite de normele sociale.

16 Isabelle Delamotte, Le roman de Jeanne, 2009

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE jurnalistice sau scrie piese de teatru, precum şi volumul Noile povestiri pentru Ninon (Les Nouveaux Contes à Ninon). După ani îndelungaţi în care a suferit importante dificultăţi financiare, situaţia sa începe să se stabilizeze odată cu enormul succes constituit de publicarea romanului L'Assommoir (cunoscut în România mai ales sub numele eroinei cărţii, Gervaise), în 1877. Din acest moment, veniturile sale anuale oscilează între optzeci şi o sută de mii de franci.17 Zola nu devine însă foarte bogat, fiind nevoit să îşi întreţină mama şi să se îngrijească de cele două case. Ca o consecinţă a implicărilor sale în presa politică şi mai ales când vânzările romanelor sale scad, scriitorul va mai întâlni perioade de disconfort financiar, dar asta se va întâmpla doar temporar, şi niciodată nu se va mai afla într-o reală dificultate de acum înainte.

Romanele sale publicate în foileton îi aduc în medie o mie cinci sute de franci, iar drepturile de autor cincizeci de centime pentru fiecare volum vândut. Extrage de asemenea venituri importante din adaptările pentru teatru ale romanelor sale, precum şi din numeroasele traduceri. În câţiva ani, veniturile lui Zola cresc rapid, până când ajung la valori de ordinul a o sută cincizeci de mii, în jurul anului 1895.18 În 1888, când Zola, aflat în pragul vârstei de cincizeci de ani, îşi pune întrebări asupra sensului existenţei sale, viaţa sa se transformă într-un mod drastic. Chiar el îi mărturisise lui Goncourt următoarele: „Soţia mea nu este aici...

Ei bine, nu-mi stă în fire să trec pe lângă o fată tânără ca cea de aici, fără să-mi zic: «Oare nu se merită mai mult ca o carte?»19 În acest an, Jeanne Rozerot, o tânără femeie de 21 de ani este angajată de Alexandrine Zola pentru a intra în serviciul lui Zola la casa acestuia din Médan. Alexandrine o adoră pe tânăra fată, care este spălătoreasă cum şi ea a fost odată. Originară din Morvan, orfană de mamă, Jeanne vine la Paris pentru a se căpătui.

Ea le ţine companie soţilor Zola până la sfârşitul verii, în timpul vacanţei cuplului la Royan. Romancierul se îndăgosteşte nebuneşte de Jeanne imediat. Émile nutreşte pentru ea o iubire cu atât mai putrnică cu cât tânăra îi dăruieşte copiii pe care nu i-a putut avea niciodată cu soţia sa Alexandrine: un băiat şi o fată.

Jeanne îi va creşte pe Denise, născută în 1889, şi Jacques, născut în 1891, în cultul tatălui lor. Totuşi, acesta nu îşi va părăsi tovarăşa din tinereţe. Idila este secretă timp de trei ani, doar trei prieteni apropiaţi ai scriitorului fiind la curent cu ea. Zola o instalează pe noua sa metresă într-un apartament parizian şi îi închiriază o casă de vacanţă la Verneuil, în apropiere de Médan. Între Verneuil şi Médan se poate deplasa cu uşurinţă cu ajutorul bicicletei.

Alexandrine Zola află de infidelitatea soţului în luna noiembrie 1891, iar existenţa celor doi copii îi este adusă la cunoştinţă probabil prin intermediul unei scrisori anonime. Criza cuplului se agravează până când se ajunge la un pas de divorţ. Totuşi, după trei ani de secrete şi minciuni, totul vine ca o uşurare pentru romancier. Primind asigurarea că soţul nu o va abandona niciodată, Alexandrine se resemnează, iar Jeanne îşi acceptă statutul de femme cachée (femeie ascunsă). Alexandrine se va ocupa chiar de creşterea copiilor, le oferă cadouri, uneori îi scoate la plimbare, oferindu-le o dragoste maternă de care ea însăşi a fost privată. La moartea scriitorului, ea îi recunoaşte oficial pe cei doi copii, astfel încât aceştia pot purta numele tatălui. Zola încearcă aşadar, să îşi organizeze viaţa dublă într-o oarecare măsură, împărţinduşi timpul între Alexandrine şi Jeanne. În iulie 1894, scrie: „Nu sunt fericit. Acest partaj, această viaţă dublă pe care sunt forţat să o trăiesc mă va aduce într-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toată lumea din jurul meu fericită, dar văd bine că aşa ceva este imposibil”. În acelaşi timp, imensul succes pe care romanul Thérèse Raquin l-a avut a început să îi irite pe Daudet şi fraţii Goncourt. Odată cu reuşita, dar mai presus, din cauza scandalurilor

17

Becker et al, Dictionnaire d'Émile Zola, p. 377 H. Mitterand, Biographie d'Émile Zola Vol 2, L'homme de Germinal, p. 1062 și următoarele.

19 Lettre à M. Félix Faure, Président de la République 18

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE publice, alte mari prietenii ale scriitorului se răcesc. Campanii de presă sunt îndreptate împotriva lui Zola, notabil fiind aici un pamflet publicat în Le Figaro în 1887: Manifestul celor

10-VI-2015 nr. 4/44

preşedintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism şi invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie şi condamnat la închisoare, dar a reuşit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune naţională, împărţind societatea între susţinătorii armatei reacţionare sau ai bisericii şi dreyfusarzii liberali şi reformişti. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor şi un simbol al dreptăţii. Cuvintele sale, „Adevărul este în marş şi nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Observator al oamenilor şi al faptelor timpului său, Zola s-a implicat continuu prin romanele sale în dezbaterea temelor sociale, artistice şi literare, fără să vireze vreodată spre politică. Politicienii i se păreau suspecţi şi, înainte de afacerea Dreyfus, nu a avut niciodată prieteni din lumea acestora.

Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicaţii cu monoxid de carbon cauzat de un coş de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzaţi de omor, dar nu s-au găsit dovezi concrete în acest sens. A fost înmormântat iniţial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape şase ani de la moartea sa, rămăşiţele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului. În ianuarie 1998, preşedintele Jacques Chirac a ţinut un memorial pentru a onora centenarul manifestului J'accuse. În acelaşi an, cotidianul romano-catolic francez La Croix şi-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia afacerii Dreyfus.

cinci (Manifeste des cinq. Cinci romancieri de inspiraţie naturalistă apropiaţi ai lui Daudet şi ai

fraţilor Goncourt, au lansat un atac împotriva scriitorului şi a noului său roman, Pământul (La Terre), aflat în curs de apariţie în presă. I se reproşează violent insuficienţa documentării, lipsa seriozităţii şi preferinţa pentru vulgar, „stupiditatea lecţiilor despre ereditate”, „superficialitatea observaţiilor”, „discursul decadent”, şi se afirmă că „maestrul a coborât la fundul gunoiului”. Zola decide să nu răspundă, dar presa se transformă în întregime într-un apărător al scriitorului. Relaţiile între Zola, Goncourt şi Daudet se răcesc din acest moment.

Odată cu succesul literar vin însă şi onorurile. Zola acceptă crucea Legiunii de Onoare cu condiţia de a fi dispensat de cererea scrisă oficială. După numeroase tergiversări, Édouard Lockroy îi acordă această decoraţie. Scriitorul devine cavaler al Legiunii de Onoare pe 13 iulie 1888, spre disperarea fraţilor Goncourt, a lui Alphonse Daudet şi chiar a apropiaţilor săi, spre exemplu, a prietenului său Paul Alexis. Octave Mirbeau intitulează chiar un articol despre Zola de pe prima pagină din Le Figaro „La Fin d'un homme” (Sfârşitul unui om). Pe 13 iulie 1893, Raymond Poincaré îl numeşte ofiţer al Legiunii de Onoare. Cu toate acestea, din cauza condamnării ce a urmat articolului J'accuse, Zola este suspendat din ordinul legiunii la data de 26 iulie 1898 şi nu se va mai reintegra niciodată. Zola şi-a riscat cariera, libertatea şi chiar viaţa pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J'acusse! (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L'Aurore, condus de Ernest Vaughan20 şi Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către

Selecţie şi prezentare, George G. Ionescu

20

Ernest Vaughan, n. în Saint-Germain-en-Laye la 10 ianuarie 1841 –d. în Paris pe 21 ianuarie 1929, a fost proprietar și administrator civil francez. Fondator al ziarului L'Aurore în 1897, el a fost, împreună cu Georges Clemenceau susţinătorul principal al publicării pamflet J'accuse...! de Emile Zola în ianuarie 1898.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

însă de şcoala din care fac parte, poeziile lui din anii ’30 sunt marcate de un izbitor sentiment de istovire.

Deşi tânăr, poetul se declară, în volumul de debut, „învins de viaţă”, căutând un refugiu în preajma divinităţii (Învins). În stil avangardist, reneagă clasicismul (Glas de groapă), totuşi poezia are formă clasică, iar renegarea nu este revoluţionară, ci proclamată pe aceeaşi notă: „Atâta clasicism mă oboseşte”. Se întâlnesc aici caravane, nopţi tropicale, beduini, miraje care duc cu gândul la inventarul simbolist.

Următorul volum, Virgil Carianopol (1933), este mai pur modernist; totuşi, sub învelişul „extremist”-avangardist se configurează, deocamdată vag, traseul ulterior: când mă

întorc din deşerturile tristeţii /ori din cântecul aşteptându-mă în vioară/ce coşmar doarme între frunzele aceloraşi sâni?/te-am văzut aruncând mărilor trupul tău/te-am văzut căutând între degetele mele uzina/dar cunoşti tu bucuriile şi suferinţele zilelor/în care voi fi o chemare?/te doresc ţară a focurilor din munţii Vrancei /te sărut domniţă a migraţiunilor /te îmbrăţişez ţărm al zăpezilor.

Cu volumul din 1936, Scrisori către plante (Premiul Societăţii Scriitorilor Români),

Virgil Carianopol21 născut pe plaiuri olteneşti, a fost fiul Atenei (născută Popescu) şi al lui Grigore Carianopol, funcţionar de tribunal.

Primii ani de şcoală (1916-1922) îi face la Caracal. Adolescenţa agitată şi-o încheie într-o şcoală militară de artificieri din Bucureşti (1924-1930). Între 1934 şi 1938 audiază cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Lucrează ca angajat civil în diferite servicii ale armatei. Din 1956 până în 1963 face închisoare politică la Aiud şi Periprava. Debutează în 1928 în revista Vraja, şi editorial în 1931, cu volumul Flori de spini. Colaborează cu versuri, articole, cronici literare la Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, Universul literar,

poetul îşi declară „întoarcerea la baladă” şi recunoaşte influenţa poeziei lui Esenin. Alte cărţi de versuri sunt marcate de aceeaşi osteneală în plină tinereţe, de nostalgia celui care a plecat din sat şi a cărui reîntoarcere, chiar în planul comunicării, este imposibilă: Am rămas departe,

Viaţa literară, Azi, Revista Fundaţiilor Regale, Meşterul Manole, Arta etc. A mai semnat cu

Oltenie, şi strein, /Cântecele mele până la tine nu vin. Nostalgia este explicită, iar sentimentul

pseudonimele V. Olteanu, V. Jianu, Virgil Călugăru, V. Cariopol, Vicar, Rac. Ceea ce intrigă cel mai mult la poezia lui Carianopol este începutul său avangardist (suprarealist), urmat de o evoluţie către un tradiţionalism destul de pronunţat. Explicaţiile acestei relative fracturi au fost multe, începând de la asumarea exterioară a unei atitudini până la a considera fireşti un debut revoluţionar şi o maturitate artistică mai aşezată. Indiferent

copleşitor: singurătate, zădărnicie, izolare, bătrâneţe. Poetul se simte rupt de glie, de strămoşi, de propriul destin.

La 30 de ani, îi apare volumul intitulat Frunzişul toamnei mele (1938). Doi ani mai târziu, Scară la cer (1940) marchează apogeul creaţiei sale; versurile sunt pline de substanţă, tonul mai bărbătesc. Nu mă îndoaie vântul, nu

mă pleacă viaţa, Simt în adânc puterea năzdrăvană sunt versuri care arată o schimbare a vi-

21

ziunii. Chiar atitudinea faţă de ţărani se schim-

Virgil Carianopol - n. 29 martie 1908, în Caracal, judeţul Olt – d. 6 aprilie 1984, Bucureşti.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE bă: Altădată îi iubeam [...] / Acum însă mi-e silă

arhitectonică asemănătoare cu instituţia omonimă din Cluj, poetul, un om înalt şi slab, s-a întreţinut cu cei tineri, care ţineam steagul poeziei într-o provincie plină de promisiuni, dar şi de îndepărtate, în timp, împliniri culturale şi ştiinţifice, multe peste hotare: Constantin Brâncuşi, Vintilă Horia, Tudor Vladimirescu (cuceritorul Capitalei), Ştefan Odobleja, Eugen Ionescu, Neda Marinescu.

Ceea ce mi s-a părut ciudat era faptul că vorbea încet, cerându-mi şi mie să fac la fel, de parcă se temea să nu fim auziţi de cineva.

Mai târziu, am aflat că petrecuse ani buni la Periprava, ca deţinut politic. Cred că primul care a dezvăluit acest lucru a fost, în primii ani de după 1989, omul de radio Constantin Dumitrache, într-o publicaţie locală efemeră.

Dorind să studiez scrierile unui autor din zonă, m-am documentat pentru lucrarea de licenţă în librării, biblioteci, inclusiv vizitându-l pe poet, împreună cu soţia mea, în casa sa din str. Mierlei, nr. 15, din Bucureşti, unde doamna Elena (Lily) Carianopol ne-a tratat cu prăjituri de nerefuzat, iar scriitorul s-a oferit să-mi împrumute cărţile sale dinainte de război, salvate de cea căreia i-a şi dedicat majoritatea volumelor. Le-am răsfoit acolo, de teamă să nu le pierd în tren.

Ajuns profesor, l-am reîntâlnit pe Virgil Carianopol la o modestă şcoală gimnazială, unde îl invitase un învăţător iubitor de cultură, pentru a explica elevilor şi părinţilor misterele artei poetice. Cu acest prilej, am aflat o latură interesantă a celui care nu avusese norocul de a avea copii: iubea nemaipomenit copiii! După scurtă vreme, fiind alături la întâlnirea cu poetul şi fiica mea, care avea doar câţiva anişori, am avut surpriza de a primi o scrisoare, cu o poezie dedicată fiului şi fiicei mele, aflaţi la vârsta maximei drăgălăşenii.

Virgil Carianopol a debutat în anul 1931, cu Flori de spin şi a încheiat activitatea editorială cu Scară la cer, Editura Minerva, 1983, postum apărându-i încă cinci cărţi, unele îngrijite de nepoata sa de frate, Virginia Carianopol.

La început a fost identificat, cu temei sau nu, cu

de ei”.

Această ultimă consideraţie teribilistă este totuşi trecătoare, poetul rămânând foarte legat de Oltenia copilăriei sale. O legătură pe care o „rosteşte” în întreaga sa creaţie poetică, tradiţionalismul lui Carianopol având tocmai această notă regională, care devine foarte pronunţată în ultimele volume, două dintre ele intitulate chiar Cântece româneşti (1970) şi Cântece olteneşti (1977).

Apar frecvent poezii închinate ulciorului, covorului oltenesc, portului, oamenilor, câteodată sentimentul fiind de forţare a paletei prin care este semnificată zona respectivă.

Aceasta se datorează faptului că ataşamentul regional este dus uneori dincolo de limitele admise, unele poezii având o tonalitate fals folclorică, supărătoare. Mai reuşite sunt versurile în care referentul geografic apare estompat:

Astă-seară, lume bună,/Am să fac gaură-n lună /Şi-am să las să-i curgă-afară/Băutura peste ţară./[...] Puneţi, oameni, la urloaie/Damigene şi butoaie/să beţi şi voi, ca străbunii,/Vinu-adevărat al lunii.”

Carianopol este un poet interesant atunci când nu îşi cenzurează natura delicat elegiacă: Frumoase sunt acele nopţi de aur/În care

luna nu e doar un ciot/Şi când parfumul florilor porneşte/Şi toată noaptea umblă peste tot./[...]

Frumoase sunt acele nopţi de vară/Cu mii de ochi de aur din înalt/Când este-atât de linişte în toate/ Că pot vorbi cu mine, celălalt.

Carianopol a lăsat şi pagini de memorialistică: La ceasul de taină, ediţie îngrijită şi prefaţată de Virginia Carianopol, cu un cuvânt înainte Sultana Craia, Bucureşti, postum, în 1997 Mărturii despre Virgil Carianopol

Pe Virgil Carianopol l-am cunoscut la una din numeroasele lui întâlniri cu publicul din oraşul natal, unde frecventase celebrul liceu „Ioniţă Asan”, al cărui elev am fost şi eu. Pe scena Teatrului Naţional din localitate, o bijuterie

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE avangarda, ulterior alegând tradiţionalismul şi scrierile cu o puternică tentă naţională, inclusiv de ataşament pentru Oltenia natală.

Pe 6 aprilie se vor împlini 31 de ani, de la dispariţia unui interesant poet român, care a scris şi literatură pentru copii, inclusiv proză, precum şi Amintiri despre scriitori (două volume), i s-a acordat premiul Societăţii Scriitorilor Români, (cu volumul Scrisori către plante, 1937), a suferit în anii de represiune stalinistă şi a rămas un reper pentru poezia română contemporană, prin limpezimea imaginilor şi ataşamentul faţă de limba şi spiritualitatea românească.

În Faţa Marii

poetului Tiberiu Utan22

Cum seamăn eu cu tine, mare, La fel, mereu neliniştit, Închis din patru părţi de timpul, Din care nu e de ieşit.

Mă zbat adânc, fără cruţare, Mă trag în mine, mă-nvrăjbesc, Dar oricât aş lovi de tare Degeaba ţărmii mi-i lovesc.

E-o luptă fără-asemănare, Sunt malurile prea de fier.

Nici eu nu-s mulţumit, ca tine, Doar cu bucata mea de cer.

USR

Când iubeşti

10-VI-2015 nr. 4/44

Când iubeşti, eşti tânăr totdeauna, Treci cu fruntea sus, încrezător, Iei în braţe şi opreşti furtuna, Duci pe umeri visul tuturor.

Izbesc mereu, mereu mai aprig Şi fără să îngenunchez, Dar nu pot, nu, ieşi din vremea În care-ncep să-nnegurez.

Când iubeşti, eşti bun, eşti-nalt, eşti tare.

Aperi cu putere orice legi: Nu faci răni, te-apleci la fiecare.

Rupi din tine suflet şi le legi.

Mi-e dorul inima şi gândul Tot răni, la zbatere proscris, Dar încă lupt să nu stau numai În ţărmurile mele-nchis.

Când iubeşti, ţii căile măsurii.

Peste toate treci fără dureri.

Nu ascunzi, nu jefuieşti ca furii, Dai orice, fără nimic să ceri.

Izbesc, izbesc întotdeauna Ca tine, tot mereu la fel. Şi mie timpul mi-a pus maluri Şi nu pot sa mai ies din el...

Când iubeşti, oricărui I te dărui, Dai în lături toate şi le poţi…

Doar cu vorba şi cu gândul nărui Şi te-arunci în luptă pentru toţi.

Selecţie şi prezentare: Mihai Gregor Codreanu 22

Tiberiu Utan (n. 21 martie 1930, Văleni, Maramureș - d. 26 mai 1994, București) a fost un poet român contemporan.Llirica sa cunoaște teme foarte variate. Motivul înstrăinării, al desprinderii de sat cunoaște la el o amplă dezvoltare. Plecat la studii în strainătate, Tiberiu Utan nu se simte un dezrădăcinat, nu are acel regret al omului care nu se poate adapta; el nu a rămas o entitate singuratică între oraș și sat, ci devine expresia fuziunii dintre ele. Fiind unul dintre creatorii care cu un minim de limbaj transmite cu exactitate o stare afectivă sau o idee, poetul a obținut totodată o remarcabilă sugestivitate. Întâlnim la el toate virtuțile cuvintelor bine potrivite: simțul vibrației intense și scurte.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

scriitorii importanţi ai generaţiei sale. Dintre cele mai importante opere ale acestuia enumăr:

Insuportabila lejeritate a fiinţei, Gluma, Lentoarea şi Nemurirea.

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau Primăvara de la Praga, dezgheţul comunismului stalinist, Milan Kundera era deja un scriitor cunoscut întrucât publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150.000 de exemplare. Kundera, împreună cu alţi artişti şi scriitori cehi, printre care şi Václav Havel24, a fost implicat în 1968 în mişcarea de emancipare politică cunoscută ca Primăvara de la Praga, o perioadă în care un regim democratic a fost în cele din urmă strivit de intervenţia brutală a armatei sovietice şi a aliaţilor ei care au participat la invadarea Cehoslovaciei, dintre care au lipsit doar România şi Albania. În primul său roman, Gluma, parcă presimţind viitoarea invazie sovietică, Kundera scrisese o satiră la adresa totalitarismului din era comunistă. Din acest motiv i-a fost ridicat dreptul de semnătură şi au urmat represaliile.

Noile autorităţi cehe pro-sovietice l-au exclus de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi i-au eliminat cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei.

Cum ar fi putut Kundera să accepte un regim împietrit în stalinismul deceniului al şaselea al secolului XX, când el însuşi fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase această declaraţie prin înseşi cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Totuşi, existând o limită a rezistenţei, în 1975, Kundera a fugit în Franţa. Următorul roman, Viaţa e în altă parte, i-a apărut în 1979 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind, în scurt timp un

Milan Kundera (născut pe 1 aprilie 1929 la Brno, Cehoslovacia) este un romancier şi un eseist francez de origine cehă. Este cel mai cunoscut scriitor ceh în viaţă. Din anul 1975 a trăit în exil în Franţa, în 1981 primind şi cetăţenia acestui stat. Până la Revoluţia de Catifea23 din 1989, romanele i-au fost interzise în Cehoslovacia de către regimul comunist.

Până în anul 1993 a scris exclusiv în cehă, pentru ca începând cu acel an să scrie în franceză. I-au fost acordate mai multe premii destul de importante şi este de ceva vreme pe lista nominalizaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Trăieşte departe de lumina reflectoarelor şi de mass-media. Cu mai mulţi ani în urmă s-a aflat în centrul unui scandal (a fost acuzat că şi-ar fi turnat un coleg la poliţie, acum mai bine de 60 de ani), care, consider eu, i-au diminuat şansele de a obţine Premiul Nobel, deşi în opinia mea este cel mai puternic candidat. În apărare, la momentul acela, i-au sărit: Carlos Fuentes, J.M. Coetzee, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk, Salman Rushdie ş.a., fapt ce dovedeşte trecerea pe care Kundera o are între 23

Revoluția de catifea (în cehă sametová revoluce, în slovacă nežná revolúcia) a fost mișcarea pacifistă prin care partidul comunist din Cehoslovacia a pierdut monopolul puterii și a revenit la democrație. Curentele deschise și liberale provenite dinspre Uniunea Sovietică, prin internemdiul așa-numitei Perestroika, condusă de Mihail Gorbaciov începând cu 1985, s-au concretizat în începerea reformelor politice în țările satelite ale acesteia. În cazul Cehoslovaciei, anul 1977 a rămas în istorie, an în care, în spiritul Primăverii de la Praga, un grup de intelectuali a publicat un manifest numit Scrisoarea 77, în care își exprimau dezacordul cu regimul instituit.

Revistă

de

Cultură

Universală

24

Václav Havel (n. 5 octombrie 1936, Praga, Cehoslovacia – d. 18 decembrie 2011, Hradecek, Republica Cehă) a fost un scriitor, dramaturg și disident ceh. A fost ultimul președinte al Cehoslovaciei (1990-1992) și primul președinte al Republicii Cehe (19932003).

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii. Viaţa e în altă parte este un soi de struţo-cămilă, fiind totodată şi un roman, şi o colecţie de povestiri şi conţinând şi visele autorului. În 2010 a fost suspectat că ar fi fost informator al poliţiei comuniste şi ar fi denunţat un agent CIA în anii ’50. Agentul CIA a fost capturat de organele securităţii cehe (VB) şi Kundera a fost apreciat de comunişti25. A fost suspectat deasemeni de colaborare cu NKVD (KGB), dar aceasta nu s-a putut verifica – neavând încă acces la arhivele KGB. În 1984, a publicat romanul Insuportabila uşurătate a fiinţei, pe care, în ciuda faptului că e cea mai cunoscută dintre cărţile sale, Kundera o consideră drept cea mai proastă. În 1988, regizorul american Philip Kaufman a ecranizat cartea, dar filmul său e mult diferit. În 1990, Kundera a publicat Nemurirea. Romanul acesta are un subtext mai curând filosofic şi nu unul politic, ca celelalte romane.

Printre volumele scrise în limba cehă se numără: Gluma, 1967, roman; Ridicole iubiri sau Iubiri caraghioase, 1960, nuvele; Insuportabila uşurătate a fiinţei, 1984, roman; Viaţa e în altă parte (1969; Eng. trans., 1974); Valsul de adio, (1976); Cartea râsului şi a uitării (1979). După stabilirea în Franţa începe să scrie în limba franceză: Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot, teatru; Arta romanului, eseu; Lentoarea, roman, (1994); Ignoranţa, roman, (2000); Identitatea, roman, (1998); Nemurirea, roman, (1990); Perdeaua care cade, (2005).

Câteva impresii despre opera lui Kundera I. Alexandru Cristian Experienţa de viaţă a lui Milan Kundera este fără îndoială unică, un om prins între două lumi. Lumea închisă, rece şi cenuşie în care a început să creeze şi lumea plină de soare unde a putut crea fără spaimele blocajului sau ale interdictului. Nesnesitelná Lehkost Bytí în română înseamnă Insuportabila uşurătate a fiinţei, titlul unui celebru roman scris în 1984. Roman pe care pot să-l descriu într-un singur cuvânt: reîntoarcere. Kundera ne semnalează spaima eternităţii, fiecare secundă se reîntoarce, este o repetabilă povară ca să folosim metafora lui Păunescu.

Romanul începe sub simbolul părăsirii; Tomas se întâlneşte cu Tereza care ţine într-o mână un coşuleţ ce conţine un bebeluş (copilul lor Simion) iar în cealaltă mână romanul Anna Karenina de Lev Nikolaievici Tolstoi26. Deşi cei doi formau un cuplu Tomas era legat de o mulţime de femei printr-o serie de prietenii erotice, cea mai strânsă o avea cu Sabina o pictoriţă. Aceste prietenii excludeau dragostea din viaţa lui, erau dominate de carnal, de atavism în formă elevată. Pentru Tomas iubirea era un act de compasiune-milă, Tereza era acceptată în jurul său dintr-un altruism ciudat. Evenimentele se succed haotic şi repetat personajele se confundă cu situaţia politică din ţară, ocupaţia sovietică. După cele 72 de zile de ocupaţie sovie26

n. 28 august, 1828, Iasnaia Poliana - d. 7 noiembrie, 1910), a fost un scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoism”.

Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului.

În limba română au fost traduse până acum în seria de autor Milan Kundera la editura Univers şi au fost reluate la editura Humanitas într-o nouă traducere: Gluma, Ridicole

iubiri, Viaţa e în altă parte, Insuportabila uşurătate a fiinţei, Valsul de adio; Cartea râsului şi a uitării, Lentoarea, Identitatea, Ignoranţa, Nemurirea.

25

(sursahttp://www.abscr.cz/cs/vyhledavani-archivni-pomucky).

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

Lev Tolstoi

artă,

creaţie,istorie…

Page 20

10-VI-2015 nr. 4/44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tică în 1968, cei doi pleacă din Cehoslovacia în Elveţia. În Insuportabila uşurătate a fiinţei un imperativ este cheia aflării deciziilor haotice luate de personaje, Es müß sein (Trebuie să…).

Tinereţea celor doi ne este povestită în partea a doua a romanului, de aici observăm că Tereza era dominată de introspecţie şi de o oarecare frică de a trăi, greaua uşurătate de a trăi, iar Tomas a avut o tinereţe mai activă dar plină de obsesii fantastico-erotice. În a doua parte a romanului Tomas este condus de pasiunea pentru Sabina, acest far al vieţii lui este completat de o căţeluşă drăguţă care va avea un rol de echilibru, un fel de orologiu al vieţii lor. Misterul Sabinei este acela al necunoscutului, al plecării bruşte, al trădării, Sabina este o Iuda senzuală şi cu mult şarm, până şi trădarea devine o artă. Frumuseţea haotică, neplanificată după cum spune Kundera are ca reprezentat de vârf oraşul New York, un loc unde libertatea are un aer greu de respirat care îţi poate traumatiza plămânii iar lumina mintea. Revolta lui Kundera împotriva unei lumi confecţionate din minciună şi fals se poate observa în geniala afirmaţie că o carte interzisă este mai bună decât toate cuvintele scuipate din universităţile comuniste ale Cehoslovaciei.

Imaginea ţării este ca un lagăr unde până şi povestea unui celebru romancier urmărit de poliţia politică cehoslovacă este o victorie a liberului cuget.

Apăsarea de a trăi se vede şi în revoltătorul gând al multora, că Paradisul este câştigarea comunismului, urmat de ireversibilul sfârşit al istoriei şi al statului. Tomas este un medic de succes care îşi pierde slujba, compromisul este în afara opţiunilor sale, această decizie păstrează o urmă de simpatie pentru personajul principal, ros de iluzii şi de vise. Prins în vraja erotismului acesta se cufundă într-un desfrâu dar nu unul josnic sau depravat, o desfrânare intelectuală, un libertinaj al unui filosof conştient de păcatele sale. Kitsch-ul este înfierat în roman ca o reprezentaţie grotescă a firii umane, o caricaturizare a minţii, a sufletului,

Revistă

de

Cultură

Universală

sfârşind printr-o bagatelizare trupească. Sabina va pleca definitiv în S.U.A. Tomas va renunţa la cariera sa de medic, Tereza doreşte retragerea la ţară, într-un ultim gest de a-şi salva bărbatul din ghearele „plăcute” ale erotismului şi ale desfrâului. Părţile romanului (7 părţi) se succed cu repeziciune şi ne dezvăluie absurdul şi uneori penibilul unei vieţi trăite fără conştientizarea propriului destin. Ultima noaptea a celor doi este un festin, după aceea vor pieri în mod tragic. Cutremurător este epitaful de pe mormântul lui Tomas: a vrut Împărăţia Domnului

şi pământ.

De ce l-am numit romanul fiinţei pierdute? Pentru că Tomas şi Tereza îşi ratează viaţa, devenirea, împlinirea destinului împotmolindu-se de evenimente şi fapte care la prima vedere par uşor de trecut. De ce este insuportabil să trăieşti uşor şi facil? Pentru că te stingi într-o oarecare zi întâmplător şi pierzi ambele împărăţii, cea efemeră şi cea eternă. Destinul lui Tomas este cel al înfrântului total, al revoltatului fără revoltă, al nihilistului credincios… sper să nu fie destinul întregii noastre modernităţi.

Un roman tulburător de o profunzime nietzschean-biblică unde singura parabolă este viaţa fără scop, insuportabil de uşoară şi neînchipuit de banală.

(Milan Kundera, Iubiri caraghioase, traducere de Jean Grosu, Editura Humanitas, 2012, 268 p.)

II. Neserioşii caraghioşi ai lui Milan Kundera – Iubiri caraghioase de Adina Diniţoiu27

Povestirile din Iubiri caraghioase au fost scrise în anii ’60 ai secolului trecut, ele marcând, practic, începutul carierei scriitoriceşti a unuia dintre cei mai îndrăgiţi scriitori, 27

Adina Diniţoiu - Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții Proza lui Mircea Nedelciu.

Puterile literaturii în fața politicului și a morții, Editura Tracus Arte, 2011.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

asta mi-a adus o oarecare mângâiere”. Nu-i de

Milan Kundera. Despre Kundera se spune că ar fi un expert în metafizica amorului, iar cele şapte proze din Iubiri caraghioase confirmă, la rândul lor, această titulatură, pe deplin probată apoi în marile sale romane. În cele şapte povestiri, Kundera reuşeşte să surprindă în acţiune câteva tipologii masculine, descriind cu lux de amănunte reacţia diferitelor personaje de gen masculin în faţa unor iubiri/ amoruri mai mult sau mai puţin obişnuite. Dar să nu mai lungim vorba şi să vedem care ar fi aceste tipologii. Aşadar, avem neseriosul, nostalgicul (cuceritorul cucerit care îşi mai testează uneori farmecele, fără a duce lucrurile prea departe), bărbatul obişnuit, banal, cuceritorul blazat şi Don Juan-ul decrepit, îmbătrânit.

mirare că, pentru un astfel de personaj, erosul face parte, la rându-i, din tagma lucrurilor neserioase, deşi, uneori, acest eros poate mima cu un oarecare succes seriosul.

Tânărul Eduard, spre deosebire de Klima, este un altfel de neserios. El chiar încearcă să distingă între ceea ce este serios şi ceea ce este neserios. De exemplu, pentru Eduard, slujba, pentru că este o obligaţie, adică este un ceva care ţi se impune din afară, intră în categoria lucrurilor neserioase. În categoria lucrurilor serioase intră, în schimb, tot ceea ce nu e obligatoriu.

Eduard este îndrăgostit de Alice, o tânără care crede cu tărie în Dumnezeu. Pentru a o cuceri, Eduard va mima o credinţă fanatică.

Alice îi va ceda, în cele din urmă, dar Eduard o va alunga, dezamăgit de acea fată ale cărei favoruri le-a obţinut printr-o minciună. De fapt, va deveni un nemulţumit în general, un singuratic, care va frecventa din când în când şi biserica din oraş. De ce? Tocmai pentru că masca pe care o poartă l-a determinat să vadă dincolo de aparenţe, de minciuni, să caute substanţialitatea. Adică a devenit un idealist care, în mod paradoxal, realizează imposibilitatea idealului său. Prins în mijlocul acestui paradox, Eduard nu disperă, ci zâmbeşte… El este tipul de neseriosserios, ca să spunem aşa. Erosul intră, şi pentru Eduard, în categoria lucrurilor neserioase, în măsura în care este lipsit de substanţialitate.

La limită, rămânând la această categorie a neserioşilor, îl putem aminti şi pe frivolul Martin din Mărul de aur al dorinţei eterne. Martin este tipul de bărbat care mărşăluieşte „sub steagul eternei goane după femei”. Ajuns la 40 de ani, acestuia nu îi mai reuşesc decât simplele abordări pe stradă – nişte acţiuni, în cele din urmă, lipsite de rezultate concrete. Motivul?

Este proaspăt însurat şi foarte îndrăgostit de soţia sa. În acest caz, pentru Martin – cuceritorul cucerit care îşi mai testează uneori farmecele fără a duce lucrurile prea departe –, erosul este un lucru serios, deşi poate fi tratat şi cu neseriozitate.

Neseriosul - În categoria neseriosului intră două personaje, asistentul universitar Klima din Nimeni nu va râde, prima povestire a volumului, şi Edouard din Eduard şi Dumnezeu, povestirea cu care se încheie volumul.

Klima este un asistent universitar trecut de 30 de ani, un afemeiat notoriu, dar care pare a se fi îndrăgostit, la un moment dat, de mult mai tânăra croitoreasă Klara. Din cauza unei încurcături absurde, el riscă să fie dat afară din casă, din universitate şi să-şi piardă iubita, pe frumoasa Klara. Pentru Klima totul se reduce la o simplă glumă: „…tot hazul vieţii este

tocmai să-ţi baţi joc de viaţă, că viaţa e leneşă şi e de datoria noastră să-i dăm ghes cu câte un ghiont uşor. Omul trebuie să pună mereu şaua pe aventuri – armăsarii focoşi – fără de care el s-ar târî în ţărână ca un infanterist istovit”.

Neseriosul Klima îşi dă seama că, pentru prima dată în viaţă, s-a îndrăgostit. Deşi se teme că îşi va pierde iubita, personajul, încăpăţânat, nu va da înapoi, refuzând să vadă, şi poate pe bună dreptate, tragismul situaţiei sale. Respinge orice fel de compromis care nu se potriveşte firii sale şi vede totul ca pe o eternă glumă:

„Abia peste câteva clipe mi-a venit în minte că (în ciuda tăcerii înfiorătoare care mă înconjurase) întâmplarea mea nu era de genul întâmplărilor tragice, ci mai curând a celor comice. Şi

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Bărbatul banal - În Falsul autostop, avem un cuplu de tineri aflat într-o scurtă vacanţă. Între cei doi începe un joc cu consecinţe neplăcute. Tânăra va juca rolul autostopistei necunoscute care, la o adică, i-ar ceda fără probleme şoferului care a luat-o, iar tânărul va juca rolul şoferului care doreşte să profite de tânăra pasageră. Acest joc al măştilor va alunga acel sentiment al unei iubiri „tihnite şi lipsite de griji” şi va institui o situaţie periculoasă, în care masca este confundată cu chipul real.

Bărbatul banal va deveni un personaj imprevizibil, grosolan, ordinar. Fata, şi ea banală, se va transforma într-o femeie disponibilă, uşoară, lascivă, care nu refuză o aventură. Erosul, în acest caz, se dovedeşte periculos, dând la iveală straturi psihologice străine celor două personaje. Kundera se dovedeşte un maestru în surprinderea acestei glisări dinspre normal înspre anormal, glisare cauzată de o imprudentă manevrare a erosului.

catrastrofelor, a ajuns azi, datorită lui, să se asemene micului dejun, mesei de prânz, filateliei, ping-pong-ului, dacă nu chiar unei călătorii cu tramvaiul sau goanei după cumpărături”. În Doctorul Havel după douăzeci de ani, acesta nu pare a se fi schimbat prea mult, deşi are o soţie tânără la care ţine. Plecând pentru câteva zile singur, într-o staţiune, pentru un tratament, doctorul Havel constată că femeile nu mai sunt atrase de el, că a îmbătrânit. Pe blazatul cuceritor situaţia îl nemulţumeşte. Pentru a câştiga teren, îşi cheamă soţia. Venirea frumoasei soţii schimbă situaţia, iar doctorul va fi văzut cu alţi ochi de femeile din staţiune. Erosul îmbătrânit a avut nevoie de sprijinul unui eros mai tânăr pentru a deveni din nou funcţional. Pentru doctorul Havel, erosul este, iată, o artă care necesită unele strategii nu tocmai simple pentru a a funcţiona la capacitate maximă. Din acest punct de vedere, şi el poate fi considerat, asemenea lui Eduard, un neserios serios. În Iubiri caraghioase, Kundera propune mai multe situaţii, probe prin care firea umană este încercată, prin care iubirea este testată şi disecată în fel şi chip, totul surprins în şapte povestiri de o profunzime care nu depăşeşte existenţa comună, trivială, dar atât de ofertantă sub aspect erotic.

Cuceritorul blazat şi Don Juan-ul decrepit - În această categorie intră unul dintre cele mai pitoreşti personaje ale volumului, doctorul Havel, erou a două povestiri: Simpozion şi Doctorul Havel după douăzeci de ani. În Simpozion, doctorul Havel este surprins în mijlocul unei pestriţe adunări de cinci personaje dintr-un spital oarecare, într-un oraş oarecare. Aici, doctorul nostru este înfăţişat ca un adevărat Don Juan de care sunt îndrăgostite două femei, sora Elisabeta şi o tânără doctoriţă. „Doctorul Havel e ca moartea. Ia tot”, va rosti unul dintre personaje la un moment dat. Această postură nu pare a-l încânta pe doctor, care posedă femeile ca dintr-o simplă obligaţie, pentru că aşa trebuie. De ce? Pentru că, în ziua de azi, nu mai există Don Juani adevăraţi. Don Juan a fost un Cuceritor. Bărbaţii din ziua de azi, crede doctorul Havel, nu sunt decât simpli Culegători, imuni la păcat şi la consecinţele actelor lor.

Iată cum se lamentează personajul:

În Viaţa e în altă parte autorul urmăreşte destinul plin de idiosincrasii şi laitmotive penibile a lui Jaromil, încă de când a fost procreat de părinţii săi (un inginer care nu-l doreşte şi o doamnă din înalta societate, să avorteze) şi până la moartea sa, comparată cu sfârşitul lui Lermontov28, dar lipsit de orice fel 28

Mihail Iurievici Lermontov (rusă: Михаил Юрьевич Лермонтов, n. 15 octombrie – 1814 d. 27 iulie 1841) a fost un scriitor romantic rus. În scurta lui viață a fost un dușman declarat al țarismului, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Lira lui Lermontov, cu rezonanțe adânci și bogate, a vibrat pentru tot ce este simțire înaltă și gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc

„…Marele Culegător nu are nimic în comun cu tragedia, nici cu drama. Erotismul, care pe vremuri era o momeală, o capcană a

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de tragism. Încă de mic, lui Jaromil îi place să fie în centrul atenţiei, iar când observă că adulţii râd de rimele sale infantile începe să vorbească în dodii. Îi place, de asemenea, să deseneze, iar lipsa lui de talent şi imaginaţie este luată de mama sa drept un semn al genialităţii autoproclamate, aşa că-l pune să studieze cu un maestru, cu care întreţine mai târziu şi o relaţie. Mama, nu Jaromil, căci Jaromil este ocupat cu privitul servitoarei pe gaura cheii. Ziua scrie tot felul de poezioare fără ritm şi rimă, iar noaptea se visează un Don Juan, cucerind cu talentul său monstruos tot felul de prostituate. În realitate, trecut de pubertate, Jaromil e un copil timid, fără prea mare succes la femei din pricina nădragilor săi şi-a lipsei de experienţă.

Cu ocazia unei festivităţi oarecare, reuşeşte să îi impresioneze pe ascultători şi să-şi facă o admiratoare. Însă adevărata lui iubire este o vânzătoare urâtă, pe care-o urmăreşte şi alături de care sfârşeşte. Nu pentru mult timp, pentru că maică-sa nu se arată prea încântată de frumuseţea îndoielnică a fetei, iar gelozia îl roade pe Jaromil. Din pricina acesteia Jaromil şi dintr-o dragoste adevărată faţă de comunismul nou instalat, îl pârăşte poliţiei pe fratele prietenei sale, iar poliţia în înhaţă pe amândoi. Frate şi soră, nu iubit şi prietenă. Mândru de fapta sa, Jaromil începe să-şi recite pe la întruniri poeziile şi este aruncat de un ins oarecare de la balcon, astfel terminându-se scurta dar tumultuoasa sa viaţă. Viaţa este în altă parte este tot un anti-roman, deşi acest lucru devine evident abia la începutul celui de-al şaselea capitol.

10-VI-2015 nr. 4/44

Ilarie Voronca29 Bucurii îngăduite

Cum se bucură de eleganţa trestiilor, raţele sălbatice, păpurişul destramă un cântec pe panglica nemişcării în ierburi alunecă tăciunii din privirea vulpilor bursucii se leagănă în adiere cu arbuştii pitpalacii împletesc un şal din lumina sunetului, caprele negre fac alpinism, oglindesc înălţimile, ploaia dăruie scoarţe olteneşti pământului, şi plugurile fac dragoste cu ţărâna, o sărută, o muşcă, iepurii se pitesc la marginea zilei ca dovlecii, soarele dă mălai vrăbiilor e o bucurie în argint a vocilor.

Selecţie şi prezentare: Mihai Păun

29

Ilarie Voronca (nume original Eduard Marcus, n. 31 decembrie 1903, Brăila - d. 8 aprilie 1946, Paris) a fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor 75 HP și Integral și al mișcării integraliste. A mai semnat sub pseudonimele Alex Cernat și Roneiro Valcia.

resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factură revoluționară, poetul și-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel și generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

de mercur în Dalmaţia, patronul hotelurilor Patria şi Continental din Bucureşti, deţinător de acţiuni în valoare de multe milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc. Jacques Manachem Elias a fost caracterizat de către Nicolae Iorga ca fiind „un mare exemplu de generozitate umană”. Dar iată cum este evocată viaţa şi personalitatea industriaşului Elias într-un articol semnat Alex. F. Mihail apărut în anul 1936 în săptămânalul Realitatea ilustrată: DIN VIAŢA LUI ELIAS

Auzim foarte des vorbindu-se despre Spitalul Elias din Bucureşti – una dintre instituţiile medicale de elită ale României şi totodată un centru academic în care se desfăşoară o activitate prodigioasă de cercetare şi învăţământ în domeniul medical. Din păcate nu foarte des este pomenit cel care a făcut posibilă naşterea acestui spital – industriaşul, bancherul şi moşierul Jacques Manachem Elias30 – filantropul care şi-a lăsat prin testament întreaga avere – evaluată în anul morţii sale, 1923, la 1 miliard de lei – Academiei Române. Donaţia a fost făcută în scopul „promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noştri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile şi aceasta fără deosebire de origine, pentru toţi cei care merită să fie ajutaţi”. Aşadar, să vedem cine a fost Jacques Manachem Elias: S-a născut într-o familie de origine evreiască din Bucureşti, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri ai României la începutul secolului XX: proprietar al Fabricii de zahăr din Sascut, preşedinte al Băncii Generale Române, unul dintre cei mai importanţi moşieri ai vremii, proprietar a două mine

Casa din str. Corăbiei nr. 2 (ulterior Clemenceau) în care a locuit fondatorul spitalului Elias

„Jacques M. Elias (...) nu s-a însurat niciodată, permiţându-şi de asemenea prea puţine bucurii în viaţă. Până la adânci bătrâneţe — a murit în vârstă de 79 ani — s-a considerat mereu ca un fel de slujbaş al averii sale, un soi de administrator. Iar când a fost aproape să moară, a crezut că e drept ca funcţionarul său principal, dl.Fr. Staeger, un elveţian, să-i ia locul pe scaunul de la biroul său şi chiar să locuiască cu familia în apartamentul de la etajul întâi, din strada Corăbia 2, (azi Clemenceau), de lângă Ateneu, casă în care a trăit şi a murit Elias şi unde se află azi, la parter, administraţia fundaţiei „Menachem H. Elias”. Totuşi, chiar pe acest funcţionar ales dintre toţi, el nu l-a copleşit de prea multe avantagii. Dl. Staeger urma să rămâie acelaşi paznic modest al averii, cum fusese şi testatorul. Prin testamentul din 1914 se prevede o leafă lunară de 600 lei pentru dl. Stae-

30

Jacques Menachem Elias (n. 1844, București - d. 14 mai 1923, București) a fost un industriaș, bancher, moșier și filantrop evreu, de rit spaniol, cetățean român, ales post-mortem (1993) membru al Academiei Române.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ger! Iar pentru membrii comitetului de conducere, aleşi de dânsul, a fixat, tot prin testament, o retribuţie lunară de 1500 lei.

A desemnat Academia Română ca legatară universală, dar nu i-a uitat în testament pe săracii oraşului Bucureşti, cărora li se distribuie în fiecare an, de Crăciun şi de Paşti, ajutoare din fondul special Elias. N-a uitat nici de Azilul de noapte, nici de Societatea de Salvare, de Societatea pentru profilaxia tuberculozei, precum şi de diferite spitale şi societăţi de binefacere. A lăsat legate pentru facultatea de medicină, Fundaţia Universitară Carol I, pentru mai multe şcoli evreieşti şi româneşti, apoi unor temple israelite, câtorva rabini. A instituit bursa pentru studenţii meritoşi, etc. Chiar birjarului său i-a lăsat o sumă prin testament. Şi-a adus aminte până şi de servitori, de câţiva funcţionari mai mici...

Pentru rude a avut însă un tratament excepţional: „Eu am numai rude bogate“ – spunea el, „Ce rost are să le las moştenire.“ Fără să fie vanitos, a voit să rămână oarecum anonim în binefaceri. Spitalul din Bucureşti, care va costa peste o sută douăzeci de milioane, nu va purta numele lui, ci al tatălui său. Iar averea lăsată Academiei Române se administrează sub titlul: deşi — afară de dânsul — nimeni n-a donat, niciun leu. „Îi invit pe toţi membrii familiei mele să contribuie la această operă culturală şi filantropică“ — spunea el, încă în viaţă. Această rugăminte a repetat-o şi prin testament.

Când a scris ultimele sale dorinţe, l-a pomenit pe un văr al său, domnul I. I. Manoach, care e bătrân şi, din nenorocire, orb. Şi-a mai adus aminte de o verişoară din Viena, dar nu-i ştia numele. Jacques Elias le mai dăduse ajutoare altădată. Acum îşi exprima dorinţa ca ambii să primească o pensie, cât vor trăi. „Totuşi, dacă s-ar întâmpla — spune prevăzător testatorul — ca vreun membru al familiei mele, uitat de mine, rudă până la al optulea grad, bărbat sau femeie, să fie lipsit de mijloace, atunci, se va aproba eventual şi acestuia o pensie lunară, «cât vor crede de cuviinţă membrii comitetului» ca să poată trăi.” Dar ce au făcut rudele? Vă

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

spunem îndată: În primul rând, au dat în judecată Academia, cu gândul să anuleze testamentul.

De contribuit la fondul familiei Menachem H. Elias, nici n-au visat. În schimb, s-au ivit 67 de persoane, ce se pretindeau a fi „rude sărace, până la al 8-lea grad”, ale defunctului Elias!

Dl. prof.dr. Gr. Antipa31, membru în comitetul fundaţiei, delegat al Academiei Române, a avut mult de furcă cu adversarii — „moştenitorii bogaţi” — care adoptaseră ca tactică în justiţie, tărăgănarea. Procesul ar fi putut dura la infinit, stingherind toate bunele intenţii, dacă dl. prof. Antipa n-ar fi prins un moment favorabil, spre a-i sili pe moştenitori să convie la o tranzacţie. Ei au primit, odată pentru totdeauna, o sumă de vreo zece milioane lei şi s-au astâmpărat. În schimb, au mai rămas cele 67 de „rude sărace”, pe care dl. dr. Antipa nu le-a şicanat. Ele au încasat până acum, aproximativ douăzeci şi cinci de milioane din averea destinată pentru „scopuri culturale şi filantropice“, şi primesc şi azi pensii lunare.

SĂ CHELTUEŞTI MAI PUŢIN DECÂT CÂŞTIGI

Fritz Staeger - funcţionarul de încredere al lui Elias, cel căruia i-a cedat apartamentul

„Jacques Elias, deşi nu s-a însurat, totuşi n-a trăit prea retras, în fosta sa locuinţă 31

Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoșani - d. 9 martie 1944, București) a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este savantul care a renovat total și instalat în 1906 Muzeul Național de Istorie Naturală, care acum îi poartă numele, în actualul său lăcaș din București.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din strada Corăbiei, se pot vedea şi azi vechile lui mobile, destul de frumoase. Primea des musafiri - şi-i primea bine. Printre intimii şi prietenii lui, cu care lua uneori masa acasă, sau la restaurantul Continental din hotelul cu acelaşi nume, proprietatea sa, erau: Principele Barbu Ştirbey, defunctul ministrul liberal Emanuel Porumbaru, dl. Victor Antonescu, actualul ministru de externe, dl. Emanuel Pantazi, avocat, prieten intim şi sfetnic — mai târziu executorul său testamentar — dl. Jean Mitilineu şi alţii.

Hotelul Continental, din faţa Teatrului Naţional, era pe vremuri cel mai mare şi mai luxos din Bucureşti. Lui Elias îi plăcea să şadă în restaurant la o masă, în dreptul unei ferestre ce da în Calea Victoriei. Totuşi, Jacques Elias nu era prea cheltuitor. Dimpotrivă, principiul lui era acesta: să ai tăria de caracter de a cheltui

10-VI-2015 nr. 4/44

Totuşi averea defunctului Elias a rămas întreagă, aşa cum a lăsat-o el. Tot ce s-a făcut, a fost realizat numai din venituri, cu toate greutăţile ce a avut de întâmpinat comitetul conducător al fundaţiei, din care fac azi parte: principele B. Ştirbey, ca preşedinte, fost prieten al lui Elias, după cum am arătat. Apoi d-nii: dr.Gr. Antipa şi Em. Pantazi, vicepreşedinţi şi d-nii prof. David Emanuel, prof. dr. G. Marinescu, prof. I. Simionescu şi prof. D. Voinov, ca membri. Academia română s-a dovedit o excelentă administratoare.

DIFICULTĂŢI NEPREVĂZUTE

totdeauna ceva mai puţin, decât îţi este venitul.

Oricât de infimă ar fi economia, te poţi considera om bogat. Cheltuind tot venitul, sau atacând capitalul, atunci — chiar dacă ai posibilitatea de a duce o viaţă largă — te poţi numi sărac. Risipa e amăgitoare: duce la dezastru.

Acest principiu l-au adoptat şi membrii de conducere din comitetul fondului Elias. S-au creat, înţelepţeşte, mai multe capitole, care ţărmuresc cheltuielile. Astfel, s-au înfiinţat: 1) Fondul pentru punerea în valoare a moşiilor lui Elias.

2) Fondul pentru răscumpărarea datoriilor testamentare faţă de diferite persoane şi comunităţi.

3) Fondul pentru apărarea fluctuaţiilor de curs a efectelor şi prevenirea căderii valutelor. O diferenţă favorabilă de curs nu se adaugă la venituri, ci la acest fond.

4) Fondul de construcţii, din care se clădeşte acum spitalul de la şosea.

5) Fondul cultural, din care i se dă în fiecare an, Academiei, două milioane de lei.

6) Fondul de ajutorare a rudelor, care după cum am arătat - au primit până acum vreo 25 de milioane, în afară de cele zece milioane date «rudelor bogate».

Revistă

de

Cultură

Universală

Camera de fumat în care miliardarul îşi primea prietenii, devenită sala de consiliu a Fundaţiei Elias

Elias era om de afaceri rutinat, totuşi el n-a prevăzut scoborârile valutare vertiginoase, cari i-au micşorat foarte mult averea. N-a putut prevedea nici măsurile, pe care le-a luat consiliul comunal socialist, instalat după război, la Viena.

Reformele democratice postbelice au scăzut aproape la zero venitul palatelor lui Elias, din capitala Austriei. El avea acolo nişte clădiri monumentale, cu sute de camere şi cu numeroase apartamente luxoase. Aceste palate situate pe cele mai principale străzi, de pildă în faţa celebrei biserici Votivkirche32, abia aduceau atâta 32

Biserica Votivă din Viena (în germană Votivkirche) este o biserică neogotică din centrul Vienei, situată în imediata vecinătate a Universității din Viena. După arhitectura acestei biserici au fost realizate proiectele pentru Biserica Preasfânta Inimă a lui

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE venit, spre a nu fi lăsate să cadă în ruină. O slabă fructificare au adus şi depozitele în numerar ale băncii. Banca Naţională a României nu numai că n-a bonificat nicio dobândă, dar a cerut chiar un comision de conservare pentru efectele depuse. *****

10-VI-2015 nr. 4/44

doborât rapid pe Libényi. Pentru fapta sa, el a fost ulterior înnobilat de Franz Joseph şi a devenit Joseph von Ettenreich. Libényi a fost ulterior judecat şi condamnat la moarte pentru tentativă de regicid. El a fost executat pe Simmeringer Heide. După atacul nereuşit de la

O să facem o mică paranteză să vorbim puţin despre Biserica Votivă din Viena (în limba germană Votivkirche) este situată pe Ringstraße, în districtul Alsergrund lângă Universitatea din Viena. Originea bisericii provine de la atacul cu un cuţit asupra împăratului Franz Joseph săvârşit la 18 februarie 1853 de către naţionalistul ungar János Libényi. Împăratul se plimba pe unul dintre bastioanele oraşului cu unul dintre ofiţerii săi, contele Maximilian Karl Lamoral O'Donnell von Tyrconnell, atunci când Libényi s-a apropiat prin spate de el şi l-a înjunghiat în gât pe împărat.

Din fericire, Franz Joseph purta aproape întotdeauna o uniformă cu un guler înalt, care era realizată dintr-un material foarte robust şi era închisă aproape complet la gât. Chiar dacă Franz Joseph a fost rănit şi sângera, acest guler i-a salvat viaţa.

Contele O'Donnell l-a lovit pe Libényi cu sabia. O'Donnell, care era până atunci conte numai prin provenienţa sa din nobilimea irlandeză, a fost făcut apoi conte al Imperiului Habsburgic şi a primit Crucea de Comandor al Ordinul Regal Leopold. La blazonul lui O'Donnell au fost adăugate iniţialele şi stema Casei ducale din Austria şi, de asemenea, vulturul bicefal al Imperiului.

Acest blazon este reprezentat pe porticul casei din Mirabel Platz nr. 2 din Salzburg, unde O'Donnell şi-a construit mai târziu reşedinţa. Un alt martor, care s-a întâmplat să fie prin apropiere, măcelarul Joseph Ettenreich, l-a 18 februarie 1853, fratele lui Franz Joseph, Ferdinand Maximilian Joseph, viitorul împărat al Mexicului, a invitat comunitatea locală să facă donaţii pentru o nouă biserică în apropierea locului atentatului. Biserica urma să fie o ofran-

Iisus din Elisabetin și pentru Biserica Preasfânta Inimă a lui Iisus din Ditrău.

Biserica are lungimea de 85 de metri, lățimea de 55 de metri și lățimea navei de 30 de metri. Înălțimea edificiului este de 99 de metri. Perioadă construcție: 1856-1879.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dă votivă pentru salvarea lui Franz Joseph şi „un monument al patriotismului şi al devotamentului oamenilor faţă de Casa Imperială”.

Votivă este confecţionată din gresie albă, la fel cu Domul Sfântul Ştefan, şi, prin urmare, trebuie să fie în mod constant renovată şi protejată de poluarea aerului şi de ploaia acidă care îi erodează piatra moale.

Biserica a suferit renovări extinse după ce a fost grav avariată în timpul celui de-al doilea război mondial. Deoarece stilul arhitectural este similar cu cel al Domului Sfântului Ştefan, cele două biserici sunt confundate de multe ori de către turişti. În realitate, cele două biserici au o diferenţă de vârstă mai mare de 700 de ani.

Votivkirche în jurul anului 1900 Planurile de biserici au fost elaborate în urma unui concurs din aprilie 1854, la care au participat mai mulţi arhitecţi. Au fost trimise 75 de proiecte provenind din Austro-Ungaria, landurile germane, Anglia şi Franţa. Iniţial, planurile urmăreau să includă Allgemeines Krankenhaus şi să creeze un campus modelat după planurile universităţilor de la Oxford şi Cambridge. Un alt plan a fost acela de a crea o catedrală naţională pentru toţi supuşii imperiului.

Cu toate acestea, din cauza costurilor în creştere şi a schimbării situaţiei politice, acest plan a trebuit să fie reanalizat. Juriul a ales proiectul lui Heinrich von Ferstel (1828-1883), care ave pe atunci doar 26 de ani. El a decis să construiască catedrala în stil neo-gotic, împrumutând foarte multe elemente din arhitectura catedralelor gotice franceze. Din cauza acestui concept, multe persoane confundă această biserică cu o biserică gotică originală. Cu toate acestea, Biserica Votivă nu este o simplă imitaţie a unei catedrale gotice franceze, ci mai degrabă întruchipează un concept de design nou şi individual. În plus, Biserica Votivă a fost construită cu un singur arhitect supraveghetor al lucrărilor şi nu de mai multe generaţii, aşa cum au fost construite catedralele din Evul Mediu.

Construcţia bisericii a început în 1856, iar lăcaşul de cult a fost sfinţit 26 de ani mai târziu, în 24 aprilie 1879, cu ocazia jubileului de argint a cuplului imperial.

Biserica a fost una dintre primele clădiri care a fost construită pe Ringstraße. Din cauza faptului că zidurile oraşului existau încă în acel moment, biserica nu a avut iniţial enoriaşi. Ea era menită să fie o biserică de garnizoană, urmând să fie folosită de militarii care au venit la Viena, după Revoluţia din 1848. Biserica nu este situată direct pe bulevard, ci are în faţa sa o piaţă largă (Sigmund Freud Park). Biserica

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

Designul acestei biserici a fost strâns imitat de Gedächtniskirche din Speyer (Germania) şi Sint-Petrus-en-Pauluskerk din Oostende (Belgia). ***** Revenind la subiectul nostru: „Puteai spune totuşi că, printr-o energică şi prudentă intervenţie a d-lui profesor dr.

Antipa, delegat de Academie cu administrarea averii lui Elias în străinătate, au fost salvate multe bunuri ale acestuia. Astfel au fost salvate, de pildă, diferite valori de bursă, circa vreo sută de milioane lei, aflate depozitate la unele bănci în străinătate. Delegatul Academiei a mai reuşit să obţină, la Viena, o reducere a taxelor succesorale, realizând astfel o economie de aproximativ 64 milioane lei. Se poate spune că averea lui Elias, este administrată în spiritul testatorului, cu economie şi prudenţă.“

Imagine din apartamentul lui Elias

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Conform testamentului, mobila trebuia să rămână neschimbată, aşa cum a lăsat-o el... În fotografiile ce însoţesc acest articol, cititorii vor putea examina apartamentul în care a trăit Jacques M. Elias. Tablouri nu se prea văd pe pereţi. Mai mult oglinzi. N-a avut nici instrumente muzicale! Elias nu se pricepea la artă. Era străin şi de „politică”. Este interesant un triptic, având fotografiile, sub sticlă, ale părinţilor săi, fraţilor şi rudelor, din anul 1832 şi până la moartea lui. În special bătrânii soţi Menachem H. Elias, fondatorii familiei, au chipuri caracteristice pe fotografii. Pe pereţi se mai văd şi alte tablouri mari, reprezentându-i pe bătrâni. În camera de consiliu, unde se întruneşte azi comitetul fundaţiei Elias, avea nişte fotolii largi, căptuşite cu piele roşie. Altă dată era aci camera de fumat. E impresionantă mai ales camera „tezaur”, cam întunecoasă, unde se văd case de bani aşezate de-a lungul pereţilor. Dar azi „fundaţia” nu-şi mai ţine banii în acest „tezaur”, ci la Banca Naţională.

10-VI-2015 nr. 4/44

mobila, vechiului său slujbaş din anul 1883, dl.

Fr. Staeger, care nu l-a părăsit niciodată. Dl. Staeger a fost obligat, prin testament, să nu schimbe mobila, care a rămas ca un fel de expoziţie.

Elias avea grozavă teamă să nu fie înmormântat de viu. Când a simţit că moare, a cerut ca trupul său neînsufleţit să fie păstrat şaptezeci de ore, nu ca la evreii habotnici, cari fac înmormântări pripite. Apoi, a pretins ca, înainte de a fi înhumat, inima să-i fie străpunsă de un stilet. Aşa s-a şi făcut!

Deşi a lăsat toată averea sa în România, legatar universitar fiind Academia Română, totuşi a cerut ca trupul lui neînsufleţit să fie transportat la Viena şi înmormântat, după ritul mozaic, cu ceremonie foarte simplă, alături de fratele său Abraham şi cumnata sa Paulina, aflaţi în cimitirul israelit-spaniol, din capitala Austriei.

MOARTEA LUI ELIAS Elias pleca des în călătorie: la Viena, la Paris, Berlin, unde avea afaceri. Când au năvălit nemţii în România, ştiindu-se urât de aceştia, sa hotărât - de altfel cu mare greutate - să părăsească ţara. Prin laşi s-a dus la Petrograd şi de acolo la Stockholm. Totuşi, în tot timpul vieţii sale, fusese suspectat ca având simpatii cu germanii. Această ultimă călătorie i-a fost fatală. S-a îmbolnăvit, fără să-şi mai poată reveni complet. A mai activat şi după război, prin reînfiinţarea „Băncii Generale a României”, fostă, până la război bancă cu capital german şi care prezidase emisiunea bancnotelor de tristă memorie. După război, banca a fost reorganizată cu capital românesc, Elias primind să fie vicepreşedintele consiliului de administraţie.

Dar marele bancher nu mai era în apele sale. În pragul celui de al optulea deceniu, la 13 Mai 1923, s-a stins în apartamentul său din strada Corăbiei no. 2. După cum am mai arătat, a cedat, prin testament, apartamentul cu toată

Revistă

de

Cultură

Universală

Paravan din casa Elias pe care sunt puse fotografiile părinţilor şi a rudelor miliardarului

Ca mărturie a gratitudinii pentru serviciile aduse ca „proprietar şi bancher” (Banca Generală) sau ca „întemeietor al industriei zahărului”, Regele Carol I i-a acordat numeroase titluri de onoare, ordine şi medalii: Star of

Romania Ribbon. PNG Titlurile de „cavaler” şi de „ofiţer” al Ordinului „Steaua României” (în 1889 şi 1901); Titlurile de „ofiţer” şi de „comandor” al Ordinului „Coroana României” (în 1891, respectiv în 1909); Ribbon Meritul comercial si industrial; Medalia „Meritul comercial şi industrial” clasa I-a (în 1913).

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Jacques M. Elias a fost declarat cetăţean de onoare al Bucureştiului.

veşte datoriile clasei avute faţă de obşte, ci şi faptul că el lasă întreaga avere pentru cultură.

Se vor face din banii săi şcoli, unde se vor primi elevii fără deosebire de naţionalitate. El a înţeles că ceea ce lipseşte ţării noastre este cultura răspândită în masele adânci populare şi de aceea n-a ezitat să renunţe la orice gând şi să dea acest mare exemplu de generozitate umană, pentru a se face mai multă lumină în sufletele fraţilor săi, pe pământul unde a trăit”.

Numele său a fost dat unei străzi centrale din capitala României şi liceului din Sascut, localitate întemeiată de bancher. În anul 1993 a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

CUVÂNTUL ACADEMIEI ROMÂNE În „numele culturii române“, dl. prof. dr.

Gr. Antipa, vicepreşedinte al fundaţiei Elias, a rostit, la prilejul cuvenit, o cuvântare, în Templul cel mare al evreilor de rit spaniol din Bucureşti, spunând între altele:

„Departe de zgomotul lumii, Elias a dus o viaţă sobră, de o mare discreţie, preocupându-se de afacerile băncii sale, ale întreprinderilor sale, sau de acte de binefacere. Modestia şi abzicerea de sine, care l-au caracterizat în întreaga sa viaţă, au pornit dintr-un sentiment şi o convingere atât de profunde, încât a lăsat, testamentar, ca numele său să nu fie în evidenţă şi Fundaţia Culturală, ce se va crea cu averea strânsă de el să poarte numele tatălui său „Menachem Elias”. A fost un nobil binefăcător, şi Academia Română consideră ca o datorie de onoare de a lucra şi veghea la realizarea gândurilor sale umanitare şi patriotice, spre pomenirea numelui său şi al părintelui său iubit şi spre gloria ţării în care a trăit şi care a produs astfel de suflete nobile.”

Nicolae Cajal

„Viaţa, sentimentele nobile şi patriotismul lui Jacques Elias merită, într-adevăr, a servi de pildă tuturor cetăţenilor acestei ţări: a muncit fără odihnă, până la cele mai adânci bătrâneţi, a adunat ca o albină, fără a cheltui pentru sine decât strictul necesar al unui traiu de o modestie exemplară şi a destinat apoi tot fructul muncii sale, realizării unui măreţ ideal, pe care l-a meditat în lunga sa viaţă şi care este, după Elias: înălţarea patriei prin crearea

de instituţii de cultură, de preferinţă de cultură practică şi înfrăţirea fiilor ei prin tovărăşia de munca, de bucurie şi de suferinţă.“

Voi adăuga doar că Jacques M Elias a fost ales în anul 1993, post-mortem, membru al Academiei Române, că a fost declarat cetăţean de onoare al Bucureştiului, că numele său a fost dat unei străzi centrale din capitala României şi de asemenea liceului din Sascut. Dar şi că pe site-ul Spitalului Elias, filantropul căruia instituţia medicală îi datorează existenţa nu este pomenit nici măcar în treacăt. Voi încheia cu o constatare a marelui istoric Nicolae Iorga:

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

„Numai boierii din alte vremuri învăţaseră naţia noastră cu astfel de largi danii, iar de la ei nimeni până la Jacques Elias, nici dintre urmaşii lor, nici din rândurile burghezilor bogaţi nu i-au imitat. Dar importanţa socială a testamentului lui Jacques Elias nu stă numai în aceea că el aminteşte tradiţiile acestei ţări în ce pri-

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

Surse: Biblioteca Digitala BCU Cluj 4. PERIODICE Időszaki kiadványok - Periodicals - Zeitschriften, Realitatea ilustrată [sau lucrurile aşa cum le vedem cu ochii] 1935 articol semnat Alex. F.Mihail în nr. din 8 mai 1935.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

Dincolo de simţuri

Cercetătorul american Joseph B. Rhine, împreună cu soţia sa, au dovedit existenţa celui de-al şaselea simţ, printr-un experiment cu cărţi de joc Cu toate că ambele vise ale Barbarei nu aveau o precizie absolută, nu se poate afirma în niciun caz că nu a fost vorba de premoniţie.

Barbara dispune de un „dar” al percepţiei extrasenzoriale (PES), are puterea de a presimţi evenimentele, graţie unui al şaselea simţ.

Percepţia extrasenzorială acoperă mai multe manifestări psihice distincte, studiate de parapsihologie, cum ar fi: telepatia (transmiterea gândului la distanţă), clarviziunea (perceperea obiectelor sau a evenimentelor imperceptibile pentru cele cinci simţuri „normale”), premoniţia (darul de a simţi evenimentele din viitor), retrocogniţia (capacitatea de a cunoaşte intuitiv evenimente petrecute în trecut şi necunoscute), psihokinezia (acţiunea gândului asupra materiei, fără contact fizic). Aceasta din urmă depinde de calităţi energetice care sunt încă necunoscute. Ea permite fie deplasarea obiectelor (telekinezia), fie deformarea lor (psihokinezia).

Andrei Cheran AL ŞASELEA SIMŢ - Demult, în preistoria omenirii, al şaselea simţ era la fel de activ ca auzul şi văzul.

Printre „primitivii” planetei, el funcţionează şi azi. Premoniţia, vizualizarea, telepatia sunt pentru ei modalităţi de a supravieţui. Într-o noapte de noiembrie, în 1993, Barbara Garwell a avut următorul vis: nişte flăcări mari cuprindeau un pat din lemn preţios, încrustat cu sidef. Scena se petrecea într-una din camerele castelului Windsor, în apropiere de Londra. În mijlocul flăcărilor dormea profund Elizabeth BowesLyon, mama reginei Elisabeta a doua a Angliei.

Barbara Garwell avea viziuni nocturne încă de la vârsta de şapte ani. Dar acest vis i s-a părut prevestitor pentru nişte fapte foarte grave. Astfel încât, a doua zi, i l-a descris unui prieten, doctor psiholog. Acest specialist al interpretării viselor a luat foarte în serios premoniţia Barbarei: ea făcea parte dintre elevele lui cele mai dotate. Printre alte evenimente, ea prezisese moartea preşedintelui Sadat al Egiptului, în 1981. După alte trei nopţi, Barbara a avut un alt vis. În somn, îi apărea o splendidă grădină, în mijlocul unei păduri. Dar la marginea acestei păduri, focul iadului incendia pământul şi cerul. „Am presimţit atunci că familia regală a Angliei o să aibă nişte probleme grave”.

Peste trei săptămâni, la palatul Windsor, a fost un incendiu puternic. Nimic nu a scăpat de flăcări. Printr-o mare şansă, niciun membru al familiei regale nu se afla acolo în momentul dramei - nici Elisabeta a II-a, nici soţul său, ducele de Edinburgh, nici regina-mamă, aflată în siguranţă la Buckingham Palace.

Revistă

de

Cultură

Universală

Apa din gând De-a lungul timpului, aceste „puteri” şi „daruri” s-au bucurat de o credibilitate diferită. Fapt remarcabil, percepţia extrasenzorială şi-a avut epoca de glorie în societăţile aşa-zis primitive sau la popoarele în curs de dezvoltare tehnologică. De exemplu, pentru aborigenii australieni sau nomazii din deşertul Kalahari, percepţia extrasenzorială se înscrie în viaţa de toate zilele. Un explorator încercat, Lawrence van der Post, a observat că popoarele şi triburile nomade îşi alegeau itinerariile peregrinărilor fără niciun reper aparent.

Când au fost întrebaţi ce principiu le ghida paşii, nomazii au răspuns că „vedeau locurile unde se găseşte apă şi vânat din belşug”. Per-

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cepţia extrasenzorială le era familiară şi de mare ajutor. Într-o zi, un aborigen australian a anunţat în mod subit că trebuie să abandoneze vânătoarea, pentru că nevasta lui naşte şi doreşte să fie alături de ea. El se găsea la o sută de kilometri de casă şi era imposibil să fi aflat acest lucru prin mijloacele obişnuite de comunicare. În faţa stupefacţiei exploratorului şi a întrebărilor sale, oamenii tribului sau mirat, amuzându-se: „Cum de nu pricepeţi nişte lucruri aşa de simple?”. Mai târziu, s-a aflat că femeia născuse exact în clipa precizată de vânător, când se hotărâse să plece spre ea... În comparaţie cu Lawrence van der Post, mulţi oameni de ştiinţă dau dovadă de scepticism în ceea ce priveşte fenomenele paranormale, în general, şi percepţia extrasenzorială, în particular. Faptul că aceasta din urmă trece dincolo de legile cunoscute ale naturii i-a făcut pe cercetători să nege, pur şi simplu, existenţa ei. Nici măcar nu au considerat aceste premoniţii drept nişte coincidenţe. Cât despre parapsihologi, aceştia se aliază cu ideea nomazilor din deşert: percepţia extrasenzorială a ajuns pentru ei un lucru normal. Şi recunosc că omul a pierdut puţin câte puţin din aceste simţuri, datorită progreselor tehnologice care le-au redus importanţa. În materie de comunicare, spre exemplu, tehnica a făcut inutilă practica telepatiei.

Alţi specialişti ai problemei merg chiar şi mai departe. Pentru biologul „radical” Rupert Sheldrake, al şaselea simţ ar fi echivalentul la om al instinctului pe care îl au animaele. Cum se întorc porumbeii călători, după ce au parcurs distanţe foarte mari? Păsările migratoare nu se îndreaptă cu un instinct sigur spre locurile cu peşte mult? Percepţia extrasenzorială ar fi o formă de instinct de supravieţuire care există, indiferent dacă îl conştientizăm sau nu.

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

Cărţile lui Zener

Psihologul american dr. Charles Tart a dus mai departe experimentele lui Rhine Încăpăţânarea ştiinţei în negarea existenţei unui al şaselea simţ nu i-a împiedicat pe unii cercetători, tot la fel de încăpăţânaţi, să-şi continue studiile. Povestea a început acum mai bine de un secol, prin 1882, când un mic grup de studenţi de la Cambridge a fondat „Societatea pentru Cercetare Psihică”, al cărei prim scop a fost aplecarea spre telepatie. Fără îndoială că această primă iniţiativă a reprezentat doar o anecdotă în istoria ştiinţei, dar a avut meritul de a face din percepţia extrasenzorială un subiect de discuţie şi studii în universităţile occidentale de prestigiu.

Astfel, la începutul secolului nostru, departamente de parapsihologie au apărut la universităţile americane Harvard şi Stanford, cât şi la universitatea olandeză de la Groningen.

Dar, mai ales, trebuie salutată munca de pionierat a lui Joseph Banks Rhine şi a soţiei sale.

Totul a început în 1930, la Universitatea Duke din SUA. Joseph Rhine este acela care a creat termenul de „percepţie extrasenzorială” şi a definit metodele ştiinţifice pentru a o cerceta în laborator. Una dintre experienţele cu un student de-al său a devenit celebră. Rhine a extras de 1850 de ori cărţi de joc dintr-un pachet. În timpul acestor extrageri succesive, în 558 de cazuri, studentul a ghicit cu precizie ce cărţi au fost extrase din pachet, deşi se afla la mai mult de o sută de metri distanţă.

Experienţa a pornit de la o idee a unui coleg de-al lui Rhine, Karl Zener, şi anume să se identifice o carte dintr-un pachet de 25 de cărţi - numite cărţile lui Zener, după numele inventatorului lor. Acestea aveau cinci simboluri simple: un cerc, o cruce, o stea, un pătrat şi o linie ondulată. Metoda a evoluat în timp, dar principiul de bază a rămas acelaşi: subiectul trebuie să desemneze cartea aleasă din pachetul lui Zener. Rhine a demonstrat într-un mod categoric că la oamenii dotaţi cu un al şaselea simţ

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE performant, succesul testului nu putea fi pus pe seama hazardului sau a unor coincidenţe fericite. Contestat în timpul vieţii şi acuzat de multe ori de înşelăciune, spunându-se că „însemna” spatele cărţilor cu anumite semne convenite, Rhine rămâne acela care a deschis porţile parapsihologiei moderne.

fi natura sa. Dar această situaţie nu-i descurajează pe puţinii cercetători care, mergând pe drumul lui Rhine, caută să furnizeze oamenilor de ştiinţă probe care să demonstreze existenţa percepţiei extrasenzoriale.

SUPLIMENT DE ANCHETĂ

10.000 de evenimente paranormale

Jean Jaures

Se spune că Leonardo da Vinci a pictat portretul Giocondei în urma unui vis vizionar

Creat la Paris, la începutul secolului trecut, Institutul Metapsihic Internaţional (IMI) a avut şi are printre membrii săi personalităţi eminente: un deţinător al premiului Nobel pentru Psihologie - Charles Richet, omul politic Jean Jaures sau filosoful Henri Bergson33. Asemenea Societăţii pentru Cercetare Psihică – „sora” sa britanică mai mare - IMI - a stabilit ştiinţific existenţa fenomenelor de percepţie extrasenzorială (PES) şi de psihokinezie (PK).

IMI editează, de asemenea, şi o revistă - La

La rândul ei, Louisa Rhine, soţia cercetătorului, a adunat probele ce demonstrau autenticitatea a 10.000 de evenimente paranormale. În cercetările sale, ea a descoperit că percepţia extrasenzorială variază ca acuitate în funcţie de momentele din zi sau din noapte.

Astfel, numai zece la sută din experienţe se petrec când nu dormim, treizeci la sută în momentul adormirii şi restul de şaizeci la sută în timpul somnului.

Astăzi, cercetările cele mai avansate o contrazic parţial pe Louisa Rhine. S-a demonstrat că, exceptând somnul, cele mai propice stări de percepţie extrasenzorială sunt la limitele somnului, atunci când adormim sau ne trezim. Se ştie, de exemplu, că mulţi oameni se trezesc cu premoniţia unui eveniment, chiar dacă este vorba numai de primirea unei scrisori sau de stingerea neprevăzută a veiozei.

La începutul anilor '70, un experiment făcut în SUA, la New York, a confirmat calitatea „paranormală” a somnului obişnuit. Doi cercetători - Montague Ullman şi Stanley Krippner - au demonstrat că se puteau transmite imagini mental, de la o persoană în stare de veghe, la una care dormea adânc.

Exemplele viselor premonitorii şi ale evenimentelor extrasenzoriale sunt numeroase.

Cu toate acestea, comunitatea ştiinţifică ce a acceptat în rândul său departamentele de parapsihologie rămâne în continuare sceptică, ba chiar ostilă în ceea ce priveşte teoriile care afirmă existenţa unui al şaselea simţ, oricare ar

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

Revue Metapsychique.

Cercetătorii de la IMI explorează creierul cu ajutorul unor noi tehnologii, pentru a descoperi unde se află originea „câmpului de forţă sau de energie, necunoscut până în prezent, singurul responsabil pentru producerea fenomenelor PES şi PK”.

Un băiat de şapte ani poate citi gândurile celorlalţi Băieţelul în vârstă de şapte ani Eddie Paterson, din Sydney, Australia, poate citi gândurile celor din jurul său! „Eddie ştie întotdeauna ce gândim”, spune mama lui. „Nu putem să ascundem nimic de el. Cu ocazia fiecărui Crăciun ştie ce cadouri va primi, chiar înainte de a le desface. Niciodată nu învaţă pentru lucrările de control, dar întotdeauna ia nota zece, pentru că citeşte răspunsurile în mintea profesoarei”.

33

Henri-Louis Bergson (n. 18 octombrie 1859 — d. 4 ianuarie 1941) a fost scriitor și filosof evreu francez ale cărui idei au pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1927.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

Biblioteca Academiei Române

Doamna Paterson povesteşte că prima dată când a conştientizat puterile lui Eddie a fost când băiatul avea cinci ani şi ea a ajuns acasă după ce lovise puţin într-o parte maşina. „Încercam să-mi imaginez cum să-i spun soţului meu despre asta când, dintr-odată, Eddie a spus: «Tati, te-ai supăra dacă ai afla că mama a lovit maşina?». Soţul meu a râs şi a spus: «Nu, dacă mama nu ar fi rănită!». Apoi, Eddie s-a întors spre mine şi a zâmbit. Am simţit cum mă trec fiori pe şira spinării. Eram la o distanţă de trei mile când s-a produs accidentul şi el nu avea cum să ştie despre asta”.

Experţii care l-au examinat pe Eddie spun că băiatul poate citi gândurile cu o acurateţe de 85%. Băiatul nu poate să explice cum ştie ceea ce gândesc ceilalţi. „Pur şi simplu, aşa se întâmplă!”, spune el.

Înfiinţată la 6 august 1867, un an după fondarea Societăţii Academice Române, Biblioteca Academiei Române a avut de la început misiunea de a aduna şi conserva în colecţiile sale fondul naţional de manuscrise şi tipărituri, ilustrând istoria şi cultura românească, precum şi istoria şi civilizaţia universală. Contextul istoric în care a luat fiinţă Biblioteca Academiei Române a fost unul încărcat de evenimente politice care au condus la schimbarea într-un mod radical şi ireversibil a societăţii româneşti (revoluţiile de la 1821 şi 1848, Unirea Pricipatelor din 1918), într-un context internaţional agitat, când Europa se confrunta şi ea cu o serie de acţiuni ce aveau să o ducă pe un nou drum al evoluţiei sale istorice. În acelaşi timp, era un moment de efervescenţă a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, în care invenţiile şi inovaţiile care aveau să dinamizeze progresul tehnologic se succedau cu repeziciune atât pe plan intern, dar şi la nivel mondial. Colecţiile bibliotecii au o caracter enciclopedic, începând cu cele mai vechi texte în limba română sau în limbile de cancelarie şi cult care au circulat în interiorul spaţiului românesc, până

©Andrei Cheran34 Redactor „Formula AS“

34

Andrei Cheran –n. în Bucureşti pe 4 august 1974, are jurnalismul în sânge. Bunicul lui din partea mamei - Gavril Pop conducea, în Braşov, în perioada interbelică, ziarul Tribuna, iar mama lui - scriitoarea Sânziana Pop conduce în prezent revista Formula AS. Andrei a absolvit Liceul „Iulia Haşdeu” şi Facultatea de Jurnalistică din cadrul Universităţii Hyperion, Bucureşti. Este redactor la Formula AS din 1997, semnează, în principal rubrica de „Enigme” şi este pasionat de fotografie şi fotoreportaj.

Revistă

de

Cultură

Universală

la ultimele publicaţii de orice tip şi pe orice suport.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

fost colecţia de manuscrise şi cărţi vechi ce a aparţinut lui Dionisie Romano35, dăruită Academiei Române în 1873. Câţiva ani mai târziu, în 1876, Ion Ghica donează manuscrisele istoricului şi revoluţionarului Nicolae Bălcescu, urmând donaţiile lui Dimitrie A. Sturdza, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, toate constând din manuscrise, documente istorice, arhivă, corespondenţă, cărţi româneşti vechi şi cărţi străine.

Cabinetul de Stampe: Din momentul formării Bibliotecii Academiei Române se con-

Spre deosebire de alte instituţii româneşti de cultură, Biblioteca Academiei Române a

stituie, prin donaţii şi achiziţii, viitoarea secţie Cabinetul de Stampe, Desene, Hărţi şi Fotografii, în care se vor aduna lucrări din şcoala de gravură românească începând cu secolul al XIX-

avut parte de câteva atuuri, şi anume: a funcţionat fără întrerupere, a avut şansa de a fi condusă şi sprijinită de personalităţi marcante ale culturii româneşti, a fost organizată de specialişti în domeniul biblioteconomiei, devenind astfel nucleul unei adevărate mişcări bibliologice.

De-a lungul timpului şi-a îmbogăţit colecţiile prin donaţii venite din partea mai multor generaţii de cărturari, dar şi printr-o intensă politică de achiziţii. Fondurile sale numără aproape 14 milioane de unităţi, dintre care

lea şi până astăzi, desene ale celor mai reprezentativi artişti plastici români, gravuri originale şi desene din şcoli europene şi orientale (sec XVI- XX ). Fondul de stampe numără circa 95.000 de piese şi 43.000 de desene. O colecţie aparte o formează cele peste 300.000 de fotografii, reprezentative pentru şcoala românească şi străină, pentru toate tehnicile fotografice, iar hărţile şi planurile gravate sau desenate completează colecţia bibliotecii, sporind astfel valoarea fondului de documente.

Bazele Cabinetului Numismatic sunt reprezentate tot de donaţii - monede, medalii şi sigilii oferite de V. A. Urechia şi Dimitrie A. Sturdza. Scopul acestuia era acela de a conserva şi valorifica istoria naţională şi universală,

3.600.000 monografii şi 5.300.000 publicaţii seriale. Biblioteca Academiei efectuează schimburi de publicaţii cu alte academii, instituţii ştiinţifice, de învăţământ superior şi biblioteci din străinătate şi coordonează activitatea schimbului de publicaţii a altor unităţi ale Academiei Române, fiind în acelaşi timp nucleul unei vaste reţele formată din bibliotecile filialelor Academiei Române şi ale institutelor de cercetare ale acesteia. De asemenea, Biblioteca Academiei Române este biblioteca depozitară a publicaţiilor ONU. Colecţiile speciale îi asigură un loc de frunte printre bibliotecile din România şi din lume. Cabinetul de manuscrise - Carte rară din cadrul Bibliotecii Academiei Române s-a constituit din donaţii şi legate testamentare,

35

Dionisie Romano (n. 29 iulie 1806, Săliște, Imperiul Austriac d. 18 ianuarie 1873, Buzău, România), după numele de botez Dimitrie Romano, a fost un episcop ortodox, cărturar și traducător român, membru de onoare al Academiei Române. A fost, de la 11 mai 1864 și până la moartea sa, episcop ortodox al Buzăului. În anul 1839, pe când era director al tipografiei episcopiei Buzăului, împreună cu Gavriil Munteanu, profesorul seminarului teologic din Buzău, a realizat până în 1849 prima publicație bisericească din Țara Românească, „gazeta religioasă și morală” Vestitorul Bisericesc, difuzată prin librarul Iosif Romanov. Între 1850-1852 tipărește revista Echo eclesiastic care avea ca supliment Biblioteca religioasă-morală. A fost membru de onoare al Sociatății Academice Române.

tot mai frecvente după 1870. Prima donaţie a

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

precum şi de a alcătui eşantioane reprezen-

Desfiinţat în 1978 printr-o hotărâre a

tative din punct de vedere arheologic şi istoric, fundamentale pentru studierea circulaţiei monetare. Trecând peste anii grei ai Primului Război Mondial, moment în care colecţia a fost trimisă

fostului CC al PCR, cu întregul său fond trecut forţat în custodia Băncii Naţionale a României şi a Muzeului Naţional de Istorie, Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române a fost

la Moscova, de unde s-a întors abia după al Doilea Război Mondial şi afirmându-se ca principalul centru de cercetare numismatică din Ro-

redeschis în anul 1992 numai cu o parte din colecţii, făcându-se eforturi pentru a se putea reintra în posesia întregului patrimoniu care îi

mânia, Cabinetul Numismatic deţinea la sfârşitul anilor '70 o colecţie de peste 30.000 de piese,

aparţine de drept.

Colecţia de documente

20.000 de medalii, medalia jubiliară Ardealul nostru, cunoscută şi sub numele de „cocoşel” - a fost bătută în anul 1944, emisă într-un tiraj de

numără 552 de atlase, 16.606 hărţi, 3.786 planuri de moşii, 250 hărţi murale, hărţi în relief şi planigloburi. Având un caracter naţional prin e-

un milion de exemplare. Lipsită de valoare nominală şi considerată în genere medalie jubiliară, ea se aliniază sistemului monetar european, având greutatea, dimensiunile şi titlul unui napo-

xcelenţă, colecţia conţine material cartografic referitor la provinciile româneşti, ex.: Mappa Specialis Walachiae, 1788; Harta Moldovei, desenată de Rhigas Velestinli, 1792; Harta Prin-

leon, fiind, la data respectivă, singura emisiune de acest tip de pe continent. Interesul suscitat nu rezidă în valoarea sa numismatică - minimă -

cipatelor Unite, 1860-1865, dar şi hărţi străine,

ci în contextul şi semnificaţia istorică a momentului şi a gestului cu valoare politică. Moneda a fost emisă de Regele Ferdinand I al României36

crucial al istoriei României, reîntregirea ţării din 1918 este redată de harta care cuprinde toate provinciile româneşti în interiorul aceleiaşi enti-

în baza legii nr. 1712 din 2 iunie 1927, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 4 iunie 1927, bătută numai în 3.000 de exemplare şi considerată drept cea mai frumoasă dintre monedele moderne româneşti.

tăţi statale, aşa cum a fost ea recunoscută în urma Tratatului de la Trianon37.

Materialele cu caracter muzical şi-au făcut apariţia în Biblioteca Academiei încă din 1875, când au fost achiziţionate unele partituri, dar sala de lectură pentru consultarea lor funcţionează de la începutul secolului XX, ajungând să numere azi aproximativ 55.000 de piese; co-

cartografice

opere ale unor geografi celebri precum Homann, Seutter, Kepert, Delisle sau Sanson. Eveniment

37

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte, pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

Medalia jubiliară Ardealul nostru – faţă, verso

36

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

lecţia are o deosebită valoare documentară, cu-

(publicat la Bucureşti în 1937, apoi în 1987 în

prinzând opere fundamentale ale culturii muzicale clasice, compoziţii simfonice, opere şi operete, colecţii de folclor ce reflectă atât activitatea compozitorilor români, dar şi preocu-

franceză la Editura Herne).

pările teoretice ale învăţământului muzical şi ale criticii muzicale.

Se găsesc aici opere ale unor compozitori români, cum ar fi T. Băjenaru, G. Brătianu, A. Castaldi, E. Caudella, G. Muzicescu, L. Wiest, George Enescu, precum şi opere ale unor compozitori străini de mare valoare - Beethoven, Berlioz, Chopin, Eduard Grieg, Handel, Liszt,

Biblioteca Academiei Române şi-a propus realizarea unei baze de date text-imagine care

Puccini, Rossini, Richard Strauss, Verdi, etc.

Un loc aparte în cadrul colecţiei este ocupat de manuscrisele de muzică religioasă, destul de puţin cercetate până acum. Cabinetul

să conţină manuscrisele poetului Mihai Eminescu - 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în şedinţa din 25 ianuarie 1902. Proiectul se va desfăşura pe o perioadă de trei ani, baza de

de muzică dispune de o fonotecă deosebită, în care se găsesc imprimate vocile unor personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti: istoricul

date completându-se pe măsura scanării paginilor de manuscris şi a prelucrării datelor, cu

Nicolae Iorga, poeţii Octavian Goga, Tudor Arghezi sau scriitorul Mihail Sadoveanu.

Deosebit de interesantă şi valoroasă din

scopul de a disemina informaţia culturală prin accesul multimedia la manuscrisele cu valoare de tezaur. Astfel, manuscrisele eminesciene vor

punct de vedere documentar este colecţia de manuscrise cu autograful lui Emil Cioran:

fi, pentru prima dată, accesibile publicului larg printr-o aplicaţie de tip bibliotecă virtuală.

Tragicul cotidian, Adolescenţa, Jansenismul, Despre Protestantism, Scrisoare provincială, Pamflet şi pamfletar, Consideraţiuni asupra problemei cunoaşterii la Kant, Teismul ca soluţie a problemei cosmologice, Intuiţionismul contemporan, Banalitate şi transfigurare (fragment din Pe culmile disperării, publicată în 1934 la

„Personalităţi care au schimbat lumea” este un proiect care a debutat în octombrie 2010, conceput din dorinţa de a conserva şi proteja valorile patrimoniului cultural naţional şi a le perpetua pentru folosul generaţiilor viitoare.

Biblioteca Academiei Române, în colaborare cu UPC România - companie de comunicaţii prin cablu, încearcă să constituie o bibliotecă virtuală care să prezinte acele personalităţi care au contribuit la evoluţia şi, de ce nu, la schimbarea lumii. Este primul pas către digitalizarea unei selecţii valoroase de manuscrise şi opere rare, deţinute de Biblioteca Academiei Române, urmând ca această secţiune să fie completată în timp cu repere culturale mondiale autentice.

Bucureşti, apoi în limba franceză în 1990 la Editura Herne (cu eliminări faţă de originalul românesc), manuscrisul volumului Cartea amăgirilor (publicat în 1936 la Bucureşti şi apoi în 1992 la Editura Gallimard), fragmente din cartea Schimbarea la faţă a României (publicat în 1936 în România, reeditat la Bucureşti în 1990 într-o versiune retuşată cu un avertisment al autorului, publicată în franceză în versiune integrală în 2009), manuscrisul volumului Lacrimi şi sfinţi

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

TITU MAIORESCU38

În 1901, Academia Română a primit prin lege o subvenţie anuală fixă, în valoare de 25.000 lei, biblioteca urmând ca pe lângă statutul de instituţie de cercetare să fie „la dispoziţiunea publicului”.

Astăzi, Biblioteca Academiei Române este o instituţie modernă cu statut de impor-

LECŢIA LUI MAIORESCU V-aţi întrebat vreodată ce-ar fi însemnat cultura noastră fără Maiorescu? El a apărut la o răscruce de timpuri când ţara noastră avea nevoie de înnoiri profunde. Anul acesta sărbătorim 175 de ani de la naştere, prilej de a ne reaminti despre marea lui operă de cultură pentru poporul român.

Din rădăcini transilvane, a venit pe sol muntenesc (părinţii lui s-au statornicit la Craiova), cu studii secundare la Braşov, apoi la Viena, cu profesori vestiţi în filozofie şi logică.

Vine în ţară şi, nemulţumit de „neadevărurile” epocii lui, popularizează cultura timpului prin orice mijloace. Politician conservator, este un regalist convins, membru al Academiei, deputat, ministru al culturii, al justiţiei, prim-ministru, profesor universitar, filozof, logician, polemist (vezi polemicile cu Dobrogeanu-Gherea) şi un distins avocat cu o oratorie de invidiat.

Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caran-

tanţă naţională, cu un fond documentar vast şi reprezintă o carte de vizită a patrimoniului cultural naţional al României.

Selecţie şi prezentare: Dorina Litră Bibliografie: Duiliu Marcu – Arhitectura, 1912-1960, Bucureşti, Editura Tehnică, 1960; Gheorghe Buluţă –

Scurtă istorie a bibliotecilor din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000.

38

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână.

Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern.

Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul „Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti. Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1850) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare. Între 1850-1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Şcheii Braşovului, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Şchei, apoi protopop al oraşului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

Şchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neşters.

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenţia de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor intenţiona să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată Noapte de Anul Nou. Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi franceza în casa Kremnitz. Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann.

Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul Măsura înălţimii prin barometru în revista Isis

sau natura.

În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş. În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema Despre istoria

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică. Din

articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp), cea universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), cea de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii. În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor săi, chiar adversarului său, DobrogeanuGherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea sa la sa-

luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea.

Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă. În 1863 Titu Maiorescu publică la Iaşi

Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863; anuarul este precedat de disertaţia lui: Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu? La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864. Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filosofia la Facultatea de Litere din Iaşi. Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor.

Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE natoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicateţe sufletească: „Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea dtale“.

Hegelian în înţelegerea poeziei ca sensibilitate a ideii, schopenhauerian în explicarea folosului artei, clasicist prin simţul dezvoltat al armoniei şi echilibrului, romantic prin concepţia estetică, Maiorescu a fost un promotor al culturii, punând bazele criticii moderne într-un timp de confuzie în lupta cu adevărul. Partizan al evoluţionismului, a combătut tendinţele revoluţionare de orice fel, între ele şi socialismul, căruia i s-a opus sistematic, evoluţia socială nu trebuia să „ardă” etapele, trebuia să le parcurgă, a fost un mare adversar al împrumuturilor străine nejustificate, ceea ce el a numit „formele fără fond”.

Apariţia în 1865 a Junimii şi peste doi ani (1867) a Convorbirilor literare fac posibilă lupta de idei cu trecutul. În 1866, când se punea problema unei noi ortografii a limbii române, în trecerea de la scrierea slavona la cea latină, el scrie Despre scrierea limbii române, opunânduse atât etimologismului ciparian cât si fonetismului de bravadă pumnist. În Limba română în jurnalele din Austria reia disputele cu Laurian, Cipariu şi Massim, creatorii unei fantastice limbi române artificiale.

Pe tărâmul criticii literare excelează cu

10-VI-2015 nr. 4/44

români, însufleţită de un simţământ poetic şi ferită de înjosire în concepţie şi expresie”.

Continuând direcţia Daciei literare cu celebra: „scrieţi, băieţi, numai scrieţi!” el încurajează o pleiadă de scriitori noi care se vor adăpa la folclorul naţional şi vor da mai târziu capodoperele literaturii române. Dar cea mai rezistentă operă a lui este Direcţia nouă în poezie şi proză (1872) care va marca drumul de viitor al literaturii române. Este primul care sprijină atât moral, cât şi material un număr mare de scriitori şi oameni de ştiinţă aflaţi la începuturile activităţii lor: Caragiale, Eminescu, Slavici, Creangă, Bodnărescu, Spiru Haret, Coşbuc, Rădulescu-Motru, S. Mehedinţi, Dragomirescu etc.

De Eminescu s-a preocupat special, l-a trimis la studii, i-a venit în ajutor în timpul bolii, i-a publicat poeziile, a avut grijă de manuscrisele lui, dar s-a amestecat brutal şi în viaţa lui atunci când a fost vorba de căsătoria poetului cu Veronica Micle.

Linia maioresciană a culturii române a fost continuată mai târziu de Lovinescu, Călinescu, Manolescu, Eugen Simion care au văzut în el un deschizător de drumuri. „Maiorescu a scris puţin: scopul lui a fost de a anunţa elementele - apa, focul, pământul - din care se naşte lumea. El n-a făcut critică (poezie, filosofie), în înţelesul nostru, de astăzi,: a creat critica.”

Manolescu Ne întrebăm dacă astăzi, în confuzia care există în ţara noastră, mai e posibilă apariţia unui asemenea om, ca un reper moral pentru intelectualii români. Şi dacă da, de ce nu apare? ©Prof.Ion Ionescu-Bucovu

O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, în nevoia de a alcătui o antologie a poeţilor

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

De prin ántice coclauri

De prin ántice coclauri, ridicaţi cu osteneală, Scoatem lumii adormite carapacea de sineală, Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită, Nu mai lasă nici o urmă de durere sau ispită.

Prinşi în cleşte de un ornic ce se strânge şi destinde, Sprijinim Nemărginirea, făr' a şti a o cuprinde, Vis dând graiului şi firii, vanitoşi să tragem dâre Peste treptele uitării - lung urcuş... spre coborâre.

ADRIAN ERBICEANU,

De genunchi atârnă greul, tot mai greu să îl suporte, - Ca durerile, din faceri, adunate în cohorte, Când ajunşi la poarta vieţii, ea ne-nstrună şi înhamă De la Binecuvântare la Chemarea de-a da samă.

Montréal, Canada Cu fiecare pas Cu fiecare pas pe care-l fac, Un cerc se mai încinge la copac, O clipă se ascunde sub obroc, Un vad se strânge ca să-mi facă loc.

Şi când ce-a rămas din toate, ne e peste anţelege, Prorocirile din veacuri, încâlcite şi betege, Răscolite, dau să ardă pe colinele bătrâne... „Toate-s praf...”, spunea poetul... Numai dragostea rămâne!

Din cât, pe lume, fost-a să adun, O umbră se mai ţine de zăbun, Un gând se despleteşte irosit În căutarea fără de sfârşit.

A. Erbiceanu

Cu fiecare pas, tot mai tăcut Se pierde-n vise visul de-nceput, Înşiruind printre firide reci Nestinsul dor de-a adumbri poteci. ....................................................... Şi când credeam că totul este Tot, Că n-a rămas fărâmă să socot, Din neguri, glasu-ţi m-a re-ntors, febril, La dorul şi la visul de copil.

Pădurea Yakushima patrimoniu UNESCO - copaci bătrâni

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

Ah, primăvară, cât e acum de bine! În sufletul meu să rămâi mereu, Primăvară binecuvântată de Dumnezeu!

Să-mi fie cerul vieţii, tot senin, La tine mândră Primăvară mă închin!

Imnul iubirii LUCIA MARIN

De-aş fi grăit în toate limbile oamenilor şi ale îngerilor Şi de-aş fi avut darul proorociei şi toate tainele le-aş cunoaşte, Tot n-aş fi putut să păstrez toată viaţa inocenţa copiilor Sau dragostea şi puterea unei mame când naşte.

Cuvintele Cuvântul s-a născut din dorinţă, Dorinţa se-nfiripă prin credinţă, Credinţa încolţeşte în sufletul curat, Speranţa şi iubirea mereu le-au apărat.

Cuvintele pot fi dulci sau amare, Speranţa însă, niciodată nu moare!

Iubirea şi dorinţa îşi cheamă-n gând credinţa, Credinţa este cea care aduce biruinţa.

N-am să pot niciodată să fiu desăvârşit Şi nu ştiu dacă ţi-am înţeles vreodată dragostea, Însă de când mă ştiu eu te-am iubit Şi mi-am dorit să mor cândva în poala ta.

Cuvântul mângâie, dar uneori biciuieşte, Credinţa este cea care te lecuieşte.

Dorinţa şi speranţa îndată te înalţă, Iubirea-ţi dă mereu putere-n viaţă.

Credinţa, nădejdea, dragostea şi răbdarea Mi le-ai sădit în suflet cu tărie, Mi-ai dat aripi să pot străbate marea, Să trec peste necazuri încet şi cu mândrie.

Cuvintele nu-s vorbe fără sens, Ele au fiecare câte un înţeles.

Când mintea nu le poate înţelege, Lasă atunci sufletul să le dezlege!

Nu ştiu ce-aş fi putut să-mi mai doresc, Sau ce-aş fi vrut să fiu şi nu am fost...

Sunt fericit că am trăit să te iubesc Şi c-am avut pe-acest pământ un rost.

E primăvară în sufletul meu

Lucia Marin

A înflorit ghiocelul în inima mea, Zambilele îşi caută un loc şi ele, Iată, înfloreşte şi frumoasa lalea Şi lângă ea lăcrămioare şi viorele.

E primăvară iarăşi în sufletul meu Şi primăvară va rămâne mereu, Căci inima-mi înfloreşte de iubire Şi se îmbată cu parfum de fericire.

Se-ntorc acum şi păsările călătoare, Pe iarba fragedă aleargă mioare, În floare se aude zumzet de albine,

Revistă

de

Cultură

Universală

Heino Blum - Celeste

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

acum abia de te mai ştiu cum strigi şi strigi pe drum pustiu că visul tău închis în mine e otrăvit de grea ruşine şi-a putrezit în el Cuvântul din care-ai învăţat descântul mamă de Alb şi Violet iartă-l pe fiul tău proclet

GEORGE MIHALCEA DE MÂINE UIT DE TINE, MAMĂ! mi-e bine mamă chiar mi-e bine pământul încă mă mai ţine dar numele mi-e scris pe-o parte de când sunt cercetat cu moarte iar parte-aceea cea nătângă îmi bate nopţile în dungă cu sufletu-i ceva mai greu că-i năpădit de ploi mereu şi plouă nu cu apă mamă ci cu păduri ce se destramă de nu mai văd cum se despică din mine greu noian de frică ştii cerbii tăi ucişi de mine când bântuiam pe sub coline boncăluiesc prin trupul meu cel blestemat de Dumnezeu Adolphe-William Bouguereau - Maternal Admiration, 1869.

să poarte noima veacului şi liniştea săracului de mâine uit de tine mamă tocmai la trecerea prin vamă

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

dar eu nu ştiu să decodez nervuri de smoală nici să mituiesc rătăcirile pentru a face tobogane din punţi cu tonuri crepusculare poate tu plimbi uriaşi pe străzi înguste ori urci bemolii din turnul unui gând de acolo mă vezi un ghemotoc de mătase printre mofturile unui restaurator de ghicitori anonime

GINA ZAHARIA

am dezbrăcat de torţe izvorul vinovat de nelinişti ultima privire care mi-a mângâiat părul era trează avea un atu botezat în verde-auriu dincolo de punct se zbenguiau nişte comori cred că erau în depresie nu ştiu ce să zic

Alb-sălbatic Am să vin în pas de seară să-ţi aduc în casă marea, Ne-om plimba peste adâncuri unde înfloreşte sarea, Tu-mi vei scrie gându-n stele, eu cu drag o să-l citesc, Mă voi îmbrăca-n lumină să-ţi fiu ochiul îngeresc.

am închis nedumerirea într-un ochi celălalt te acompaniază printre hertzi egoişti spală-i de ceaţă şi aşază-ţi jobenul în care m-am ghemuit ca un şarpe melancolic

Să mă-ntâmpini la izvorul dinspre margine de lume, Să lăsăm acolo dorul să-şi aleagă singur nume Apoi să trăim sihastru, tu şi eu - un singur glas, În vâltoarea nemuririi să-i dăm timpului popas.

Voi veni spre apa lunii pe corăbii de niciunde, Ropot cald topit în suflet alintat întru zidiri, Îţi voi cerne soare-n tâmple prin potecile de unde Vom sculpta un alb-sălbatic în buchetul cu iubiri, Enigmatice crâmpeie de vor şti a ne pătrunde Lumina-vor primăvara în zbor alb de împletiri.

(din proiectul „Reflexii”, în derulare pe site-ul

Însemne Culturale, poezii Gina Zaharia, după grafica

Şarpe melancolic

Mihai Cătrună)

scorbura cu două uşi e mândră să-i cumperi zăvoare

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

Ape line Trăiesc sub o husă; plutesc asemeni unui: „Zeppelin fără treabă”.

Doar aripile-mi stau lipite, pe o imensă bandă cu lipici!?

Chiar şi aşa... încă mai pot da din picioare, simulând zborul.

O parte din trup suferă, îl înţeleg, dar esenţa mea nu e acolo!?

Picioarele mi-au înţepenit, lănţuite de pânza unei fiare iluminate.

Mai pot să-mi unduiesc uşor gâtul şi capul, ca-ntr-o manevră de planare la întâmplare.

O vreme am mişcat doar degetele picioarelor, pe ritmuri cunoscute... dar mi le-au retezat!

Eu, esenţa mea... nu era nici acolo!

Poate-am să fiu schingiuit sau decapitat, însă eu nu mai sunt demult pe-aici.

Sunt invitat de stăpân, peste ape line să zbor, fără gând.

CRISTIAN POP un timp ştrangulat... al meu Am început ziua, cu rostul ucis!

Un timp curbat strâmb... mă tăvăleşte prin jungla istoriei: ba sunt călăul neînduplecat ridicând securea ce se transformă în telecomandă, ba sunt soldatul perfect, aruncând napalm; părul îmi creşte brusc şi alerg cu o crenguţă ascuţită, după o pradă nenorocită, un soi de cruciaţi mă păstoresc, pentru crezul meu liber şi creştin, o altfel de inchiziţie îmi rupe foile, dintr-o biblie veche, ruginită.

Alerg printre plopii fără soţ, ca să mă odihnesc ca un cosaş, sau ca un ţăran, lângă carul cu boi, după răscoala din 1907.

Sunt aruncat lângă o tastatură, de unde vă scriu: eu m-am simţit mereu mai puternic, mai îngăduitor, mai bun, mai mândru, sau măcar cumva mai protejat, deşi întotdeauna... sufletul şi o parte din trup mi-au rămas de copil.

Heino Blum - timpul meu

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

DANIEL DRĂGAN

DORA PASCU UMBRA

NORI NEGRI PE CER

Cuvintele au umbra ca pietrele de hotar ca arborii şi viţa de vie ca adevărul dincolo de care

Se-ntinde molima Nor negru pe cer E negru catran E negru mister, Şi norul pătrunde În case şi-i haos Şi neagră-i fereastra, Nu-i foc nici în naos.

Te-apasă, te doare, Te chinuie fără scăpare.

E negru de tot, E negru cărbune Mai pot oare spune Vreo rugăciune ?

Unitu-s-au sus Pe ceruri toţi draci Şi şterg seminţii Şi-apar vârcolacii.

Hei, Doamne, acolo, De noi ai fugit Şi ne laşi pe toţi goi În iad înmiit ?

Luciri de niciunde, Mai verzi, mai străine, Apar fulgerate, Apar lângă mine, Spintecă cer, Fulgeră-n noapte Tăcere, mor şoapte.

e încă ceva.

DUS Nu te da dus!

Nu te doboare somnul sau frigul până nu te cheamă patronul de sus, până nu auzi cucurigu la ferma chibzuită a galinaceelor peste care vecinul e as.

Uite-l cum aleargă cu cuţitul în mână să taie cocoşul cel gras.

JOS Ruginit este coiful şi lancea e ruptă, a ruginit şi dorul de luptă, nu mai stă nimeni în zale pentru războaie medievale.

Nu vin hunii, şi nici avarii, străjile nu se mai cată de-s treze, caprele, oile, şi măgarii pasc printre tunuri şi metereze.

Doar pentru tine speranţa lividă, îngerul a scuturat din aripă.

Jos între bozii şi pălămidă, a înflorit o tulipă.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

OTTILIA ARDELEANU

ION DRAGOŞ

mamă

scrie peste tot...

bat clopotele ghioceilor le-a trebuit o iarnă să se dumirească de ce pe aici te împaci greu cu viaţa în lanţ merg păsările până mi-astupă tot cerul în care mi-a fost îngropată copilăria ca şi când cineva i-ar fi frânt picioarele şi nu i le-a mai putut pune la loc de acolo un os de vis fosforescent îmi aminteşte cum făceau schimb luna cu soarele mioritic mă mai auzi mă mai cunoşti în mâinile astea ai ţinut hăţurile unui nărăvaş m-am dus departe pentru o dragoste dumnezeu ştie cum e să fii părăsit nu se plânge doar eu fără tine sunt zăpada străpunsă de un fir care explodează la atingere când tu te laşi pe mâna lui

sărută-mă topeşte-mă şi întăreşte-mă ridică-mă în jurul tău să fiu spirală limpede va ajunge visul în cele din urmă o carte deschisă viaţa în cele din urmă un vis seminţe de mac pentru perfecţiune pline de aer nu pentru cine scrie nici pentru cine citeşte numai gândurilor care ne urmează supuse ca un boboc de raţă un câine...

Revistă

de

Cultură

Universală

doar un gând respirat între noi râd valurile de nevăzători şi împotriva lor se revoltă toate şi toate sunt formate dintr-o picătură şi încep cu un pas valuri noi au început cu mine un fragment dintr-un roman de dragoste

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

înfloreşte în carne cămaşa de nuntă Universul se schimbă sevele duc lumina în cer umbrele păsărilor agăţate de aer curg pe pământ în ninsori de mătase

ALENSIS DE NOBILIS

strecuraţi printre ierburi, magii orbi încearcă văzduhul cu toiagul de mirt pipăie rănile nemuririi să le simtă durerile

lacrimi de înger îmbătrâneşte veşnicia-n Univers să ne înveţe ce înseamn-a fi în minte locul mamei este şters pe limbi de ceasuri scriem elegii

în arenele lumii învingătorii sărută moartea învinşilor cu ochi orbi care nu locuiesc nicăieri

pe nori trimitem înspre galaxie că visele s-au transformat în frici că nu mai este loc în utopie de când lumina-nţeapă ca un brici

peste întinsuri, inimile sfinţilor au uitat să mai bată aripi de piatră întoarse-s pe dos

iar pe pământ trec trenuri fără staţii ce duc cu ele făr-adresă orbi profesorii stau în ferestre ca miraţii mame-n delir aruncă prunci la corbi

încă nu ai pace până nu mori încă o dată pentru zâmbetului unui copil care acoperă palma părintelui

prostituate cer chirii-n biserici dresorilor de gărzi imperiale profeţii-s nişte bişniţari isterici ce exersează sărituri mortale iar anamneze sacre duc solie spre constelaţii că mai vrem copii vameşi de vise trec la datorie clipele-n care noi am vrut muri

pruncii dorm înveliţi de zâmbetul mamei umbre de zâne îi leagănă-n vis îngeri marini duc ulcioare de aur fetelor îmbrăcate-n mirese...

la a fiinţei grea-ntrebare rânjim meditativ c-am vrea răspuns ne trebuie un sens, dar care oare? stă îngerul în ghenă! s-a ascuns!

plin de mirare descoperi de-o vreme înzeirea din tine

revelaţie în clipa augustă joacă flăcările pe comori fluturi de lumină curg meteoric

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

dacă aş fi ştiut...dar nu le ştiu pot doar să mă scald în sângeriul lor trei sâmburi dintr-un miez de viaţă La glase / Oglinda

VERONICA PAVEL LERNER La pieptul tău aş depăna poveşti

Si bleu, si blanc, si beige Devient le lac en ombre!

Le parapluie sous neige Répand le noir, le sombre.

Canada

La pieptul tău aş depăna poveşti Şi pradă ţi-aş servi. O veşnicie Nu i-ar ajunge inimii să ştie De ce, cu slova, timpul mi-l opreşti…

Si beige, si bleue, si blanche, La pluie des mots s’écrase Entre les vides branches Glacées. Fini l’extase!

Când s-ar aprinde-n simţuri carne vie M-aş arunca din bolţile cereşti Spre ale filei cărţi; mirări fireşti Ar deveni fiori de bucurie

Fini l’extase. Glacée Entre les vides branches, La pluie des mots s’écrase, Si beige, si bleue, si blanche!

Şi-aş fi, citindu-ţi, setea de cuvinte, Puterea vocii, truda necesară, Împreunând povestea mea din minte

Répand le noir, le sombre Le parapluie sous neige; Le lac devient, en ombre, Si bleu, si blanc, si beige….

Cu clopotele-n vise ce-or să bată Prin vorba-ţi crudă, limpede şi rară, Ce-a inundat cărarea mea, odată...

Ce alb, ce bej, ce-albastru E-n lac apa cea sumbră!

Umbrela-n fulgi, sub astru, Reflectă negrul umbră.

dacă aş fi ştiut... dacă aş fi ştiut să scriu aş fi depănat povestea a trei muguri născuţi din vremuri pe celălalt mal

Ce-albastră, bej, ce albă E ploaia din cuvânt Pe ram, gerul e-n salbă, Extazul, în mormânt.

dacă aş fi ştiut să cânt le-aş fi îngânat melodia dintre o memorie şi alta o nuntă o şcoală un spital

Extazul, în mormânt, Pe ram, gerul în salbă; Iar ploaia din cuvânt E-albastră, bej, e albă.

dacă aş fi ştiut să desenez aş fi pictat izvor de culoare din trei răsărituri dacă aş fi ştiut să tac aş fi inspirat cu suflarea minunea de dincolo de timp

Revistă

de

Cultură

Reflectă noaptea sumbră Umbrela-n fulgi, sub astru; Devine lacul umbră De alb, de bej, de-albastru...

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

PETRE IOAN CREŢU

10-VI-2015 nr. 4/44

LILIANA POPA

Frica

Evadare

în mine e spaima de singurătate laolaltă cu nevoia de singurătate stau cuminţi într-un colţ ţinându-se de mână ca două orfeline ciudate dimineţile mele sunt murdare prelinse din fructele nopţii praf de rodie azvârlit într-o doară peste seminţele de cânepă

Lumea reală e artificială Am trecut de infern prin porţile lui Rodin, Culegând Les fleurs du mal.

Am depăşit porţile lui Gibertti Şi nu am ajuns în Paradis. Între Dom şi Baptisterul Sfântului Ioan, Prin perspectiva lui Brunelleschi Dimensiunile se schimbă.

Am primit „Sărutul" „Gânditorului", Ca o „Danaidă" .

Am primit „Sărutul“ în „Primăvara eternă" „Fiul risipitor", „Cele trei umbre" Și „Burghezii din Calais" au adus „Durere".

Am evadat din propriul univers. Între lumină şi culoarea culturii Ideile prind contur, Pe „Calea robilor“ Arhetipurile creează un memento mori.

Am evadat din propriul univers Şi am pictat un altul.

- lasă-mă să te blestem şi să te plâng ca pe o nălucă de umbră stau în patul meu de spital ca într-un cocon întrun hamac prins între muchii germenul fricii îşi face loc printre coaste şi încolţeşte în ochi răsare acolo ca un corn rugos de inorog ca un ţurţure de gheaţă palidă ca între doi sâni lăptoşi de mamă lichidă ascunsă-n tranşee printre soldaţii morţi - cum se înlănţuie moartea cu braţele când sunt inorog pe tărâmul dintre vise păduri de pin transformându-se în luntre aurii cum coboară ele muntele de-a lungul albiei de râu şi se sparg de pietre cu zgomot surd de lemn lovit cu piatra cum îţi spuneam nici nu pot să dorm până când pe furiş nu îţi strecor printre amintiri câteva capcane pentru vulturi pleşuvi cu arc de oţel şi-un şarpe

Revistă

de

Cultură

Universală

Bernard Frank Dicksee - Romeo si Julieta,

1884

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

e ger, e frig, trosneşte-n gură metalul din proteze, iar câte-o babă mai uită, în vreme, să ofteze, ...călătorii aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă... cătând în zare, fantoma unui tren ce nu apare… e ger... şi nimeni, nimeni nu mai mişcă, doar gara se opreşte-n loc, când cheferistul cere-un foc chiştocului găsit pe şine, ...şi Trenul Invizibil nu mai vine, nu mai vine, nu mai vine...

POP STELU prima ninsoare ninge peste sufletul meu ninge cu flori de iubire e-atâta linişte încât aud sărutul fulgilor de nea pe ochii mari de copil neştiutor pe buzele-mi arzânde de plăcere pe sufletul ce rătăceşte în marea de tăcere ninge… ninge cu flori de iubire

viaţa de apoi...

Motto: „Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, maş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu.”

iubire ninsă e iarnă şi ninge’a iubire a norilor tăcută privire pe sufletul tău se lasă când Luna îşi reclădeşte casă noaptea cerne mătasea de aur şi lumină totul luceşte în alb sfânta mirifică grădină e ger e frig cu flori de iubire ninge stele de nea se preling rând pe rând… iarna lin plânge

apoi...

(rezultatul unei decizii ferme şi unilaterale, ruptă de dincolo de tipare)

am purces la primul pas... identificarea nudităţii mele cu natura, astfel, m-am descătuşat de veşminte, grupându-le pe anotimpuri în sicrie făurite din abis,

(dintr-o mai veche dorinţă a metamorfozării într-un vis)

singur am scrijelit mormânt în plăceri carnale păstrate doar în gând, peste care timpul a trecut rând pe rând... mai apoi,

cum Iarna încă nu-i trecută, şi se-arată'n chip de slută, ascută’n linişte povestea, povestea trenului invizibil...

E ger şi gara-i plină, e plină de călătorii rebegiţi de frig, flocosul câine stă în jurul cozii făcut covrig, norii mai cern prin pleoape argintii petale albe petale azurii,

de

Cultură

Universală

Gabriel Garcia Marquez

am început o altă viaţă,

Povestea Trenului Invizibil

Revistă

10-VI-2015 nr. 4/44

(trecând peste bariere de conduită, etichetă distorsionând decenţa în falsă pudoare)

mi-am îmbrăcat trupul în grandoarea nudităţii mele şi-n eterna chemare a naturii, m-am contopit cu apa şi pământul cu soarele şi luna,

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE definindu-mă prunc al naturii–mamă, vrednic urmaş al tatălui-univers, mi-am tatuat pe suflet Alesul Vers al Iubirii; al iubirii de oameni, al iubirii de sine, al iubirilor trecute, al iubirii care vine… fără să’ncrustez tăcerea pe chipul cioplit, în cele din urmă, vieţii de apoi... sufletul mi-am răstignit.

Dinspre minus infinit spre mine: Se aud crepitând oasele lui Isus, Ca atunci când, brutal, Braţele i-au fost întinse, ca să ajungă la găurile făcute în lemnul crucii.

Timpul nu mai există, e doar o convenţie Care mă învăluie, între a fi şi a nu fi. Închid ochii, mă rog. Aripi uşoare mă acoperă, Cu moliciunea unei mantii de catifea.

Inspir...de parcă ar fi pentru ultima oară.

O aromă de pâine caldă şi mir mă atrage, Ca şi cum ar fi vie, entitate benefică, Matrice mişcătoare, fără contururi.

Clipele mele licăresc intermitent, Unduindu-se lent în lumină.

S-au înnodat deasupra clepsidrei...

Stau în genunchi sub cupolă, Şi când, miraculos, lumina transcende Dinspre altar spre naos, în străvezii odăjdii, Ochii mei închişi se deschid în interior, Şi văd pe marama de raze, ceea ce este creat După chipul şi asemănarea Domnului.

Mirajul unei existenţe paralele mi se desluşeşte, Şi cele două entităţi care mă compun Sunt, pentru o clipă, în cea mai intimă armonie: Sufletul este fericit în casa lui de carne, Iar ea i se supune fărâmei de divin, Înmărmurind într-o aşteptare fără hotar.

Sunt o jertfă vie cu inima palpitând dureros, Aşteptând ca din Iubirea crucificată, Să-mi curgă pe frunte, pe inimă şi pe buze, Şuvoaie reci şi curate de sânge şi apă, Ca să-i facă din firele de praf şi cenuşă, Un templu veşnic luminii nestinse.

Pământul ce sunt a devenit translucid, Trei raze egale şi albe se-îndreaptă spre mine: Se văd pâlpâirile paradisiace ale sufletului, Glob luminos presărat cu pulbere opalină, În palme ţinut de îngerul alb.

E clipa de taină şi pot desluşi ca-n oglindă, Reliefuri, dureri, idealuri şi chipuri.

Se face altar inima... se întâmplă ceva: Chipul lui Dumnezeu se reflectă în ea.

MIRIAM CASIAN,

Elveţia

Altar

Ecclesia se reazemă de nori: Este albă, hieratică, sfântă, Loc de închinare, Casă a Domnului.

Caut ceva fără nume, care să-mi schimbe Starea de vacuum interior.

Păşesc cu sfială pe trepte fierbinţi.

Aş vrea să mă strecor neauzită, Dar tot se aude ropotul inimii, Tic-tac-ul greu al paşilor, Respiraţia, foşnetul rochiei de mătase, Şi, pe suflet, sunetul de gheaţă Al copitelor inorogului alb, nestrunit, Fără şa, fără frâu, fără ţintă...

Nu-i nimeni... Ecclesia mă aşteaptă Împodobită, curată mireasă eternă.

Aprinde doar pentru mine şi astăzi, Candelabrele grele cu trup de cristal, Şi mă înveleşte cu o ţesătură luminiscentă: Veşmânt princiar în tonuri de albastru deschis.

Un curcubeu inundă altarul, alunecă în abside, Pe fresce, chipuri frumoase de sfinţi înviind.

Pe firele argintii de păianjen, De la altar, în liniştea împietrită, Se rostogolesc undele ecoului

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE O altă Ultimă scrisoare...

Palmele se unesc, ochii se deschid într-o lume În care defilează răsărituri.

Te străbat fulgere, iar lucirile lor se răsfrâng în mine.

Dincolo de apele întunericului se vede profilul lui Charon Şi două smaralde cu luciri de venin, Pietre false pe taraba bijutierului farsor.

Piano, pianissimo...natura prinde ritmul inimilor noastre: În piept să-ţi rămână adierea amintirii, Argintiul lunii să te înrobească. În umbra catifelată a ochilor mei.

Cerul va ninge zăpadă albastră Aşa cum am visat văzându-te...

Aflaţi că nu s-a schimbat chiar nimic În castelul sentimentului- rege.

Priviţi-i pe îndrăgostiţi, Aurele lor incandescente, Sclipind frământate de valuri... Înfiorate, chiar umbrele lor primesc Atingerea satinată a luminii.

Clipele cad în clepsidre mai lent, Dantele de raze în urmă lăsând...

Astfel trec dând la o parte Perdeaua fluidă a timpului meu, Suspendată de Calea Lactee, În punctul stabil numit Libra.

Nici un regret nu-mi zgârâie pleoapa. Îmi place să ştiu că iubirea curată Are tot rochie albă şi aripi de înger.

Vă spun aşadar: visaţi liniştiţi, Toate au fost foarte bine-ncifrate Pe o pisanie în inima lumii, Dincolo de ecou şi contururi.

Nu întreba, visează cu ochii închişi Iubirea curată-alb antimis.

Se rotesc voalurile mătăsoase Când vântul îi răvăşeşte părul Împodobit cu cristale de gheaţă.

Ca să o poţi vedea Trebuie să fii îndrăgostit, Să te strecori, nevăzut, la ceas de taină, Înţepenind sub umbre şi lumini, Când trupurile repetă ritualul oniric.

Priveşte, scufundă-te în alburi :

Eşti fericit...? Nu vrei să port inel...

Nu se-mplineşte visul de safir, În care ceasul lumii-carusel Era oprit, ciudat, dinspre nadir.

O ceaţă dantelată de petale Învăluia cu aripă de mir Cărările înguste ale vieţii tale, Unindu-le cu ale mele-n şir.

Ploua albastrul rege peste noi, Plutea deasupra armonia-n voaluri, Înţelegeam misterul cifrei DOI, Cuprinşi între-ale sintoniei maluri.

Eram doar noi sub cer de lazurit.

Din stele ne privea un ochi albastru.

Se înnodase semnul INFINIT Peste- al iubirii delicate castru.

N-ai înţeles...vrei să întorci secunda, Să prinzi în degete un colţ de cer, Când, fără rost, te oglindeşti în unda Mişcată, veşnic, doar de efemer...

Nu înţelegi.... Repetă fericirea Acelaşi zbor, acelaşi magic dans?

Aduce, repetabil, şi iubirea, Când te atinge straniul ei balans?

Te-aş fi lipit de suflet cu un gând, Sorbind din unda ochilor căprui, Privindu-te la fel...,misterios şi blând, Cum nu am privit chipul nimănui...

E noapte şi citesc scrisoarea...

A scris-o, într-o zi, altcineva...

Se ofileşte-n rafturi negre floarea, Pe care el a oferit-o, trist, cândva...

E timpul tău... de ce ascunzi lumini Şi fulgerul albastru, rătăcind destine?

Drumul spre tine-i presărat cu spini, Cu albe flori cărarea către mine...

Iubirea-alb antimis Eon acoperă luna cu aripi de umbră, Dar sufletul meu îţi întinde Alb antimis cu mireasmă de mir.

Lumină, dansează asupră-ne, Ca să se vadă strălucind faţa Creatorului!

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE parcă dansează sub razele lunii, Iarna, Lumina, Iubirea, Visez că am braţe reci, de zăpadă, Pletele mi se unduiesc sub palmele vântului Risipind până la marginea pădurii Clinchete subţiri de clopoţei.

Podoabele cu diamante mici mă ating, În mişcări li se simte vibraţia...

Văd prin stratul gros de zăpadă Vieţi efemere, trupuri de ceară. Îmi plimb palmele peste troiene, Aşez mai bine învelişurile pufoase... Îmbrăţişez copacii şi îi învelesc Cu dantele de promoroacă.

Oglinzile pădurii îmi fură chipul Şi mă scufund în apele lor îngheţate.

Hore de îngeri apar şi dispar în lumina din Paradis: Psalmodiază sintonic, Dominus, solemn şi uşor, Şi un imens iris de lazurit îşi află pupila În crucea neagră a bisericii vechi.

Numai acum poţi uşor descifra, ca în vis, Semne- aramaice scrise cu raze nestinse: Transcende Iubirea curată- alb antimis...

10-VI-2015 nr. 4/44

ADRIAN BOTEZ LA O MARGINE DE LUME la o margine de lume – prin cetăţi de rugi de mure pitulat în târzii stele – crai peste grădini mahmure cer scăzut şi sfinţi de vineri învelesc în flori lehuze întâlnesc în taină magii cu prorocitoare buze la o margine de lume – grănicer de vise treze singuratic prepuielnic socotesc albine-amieze şi când seara cu răcoare-mi fulgeră pitic regatul din păduri căzut de trude vine Crist să-mi ceară sfatul fierb la marginea de gânduri tainele orânduirii cari târziu dospi-vor chipuri – colo sus – lumii mâhnirii: căci aici sub zarea verii pritocesc vinul luminii pentru când în lumea mare iar vor năpădi ciulinii de aici – din valea-uitată-a untdelemnului sfinţirii cresc piticii rădăcina aştrilor dedaţi uimirii cresc isteţi piticii lunii leac de alinare-a firii şi iertări pentru toţi zeii ce-or deschide porţi privirii e o lume-aici de ierburi ce-nfloresc muguri minunii e o lume umilită – glasnică vrăjind cu-alunii: nimeni nu o ia în seamă – toţi îşi uită azi străbunii dar dinspre blajini spre ceruri se descătuşez colunii!

39

Mama şi copilul - Nicolae Tonitza

39

Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886[1], Bârlad - d. 26 februarie 1940, București) a fost un pictor și grafician român, interpret al „tristețelor luxuriant colorate" și al unor sincere simțăminte de revoltă mocnită și îndelung resemnată.

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

ALADIN CONSTANTIN VADUVA Am căutat iubirea, în sute de femei Ca pe un cer de cântec în lumea de dureri Iar într-un colţ edenic înconjurat de atei Eu am găsit durerea, dar cerul nicăieri Şi căutând zadarnic, în astă primăvară Când apriga durere, abia ce revenise Te-am întâlnit pe tine ca pe o stea polară Şi mi-ai umblat prin suflet, cotrobăind prin vise Nu am trăit nicicând asemenea momente În colţul tău de lume, cu tine nu m-ai luat De dorul gurii tale sărut în miez de noapte O poză de profil şi chipul minunat

ANA ARDELEANU din viaţa ca un buchet de flori va rămâne o petală atât cât să amintească de naşterea florii nu te uita aşa la mine sunt doar atrasă de grădina în care aripile pline de polen se îngeresc pe trupul meu umbrindu-l tu stai în spatele replicii precum un lup de mare aşa mârâind la pulpa albă ce s-a încordat la drumul vieţii apoi a făcut zgomot fin la aşezarea inimii pentru odihnă în patul unui cuib de pescăruş împerecherea ideilor noastre nu vrea să mai boteze alţi prunci nici vocile nu vor să fie recunoscute aşa cărând cuvinte de onoare în spinare printre întâmplările snoabe care încurcă firele vieţii uite încă mai bat clopote în ochii tăi încă se mai aprind lumânări sufletul se va face bine doar dacă dintre cele două încercări a treia va face crucea mare pe fruntea ce s-a lepădat de umbre toate împuşcate cu câte o pasăre albastră în gambă

Sărutul mamei. - Ciolacu Marian, Constanţa40

40

Revistă

de

Cultură

Universală

–

ciolacu.marian@gmail.com

artă,

creaţie,istorie…

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

Lasă fumatul, fă alergări, Rapidul nu mai oprește în gări.

N-am să mai pun preț pe cuvânt, Spune Regele – Totul e vânt.

III.

BORIS MARIAN

Nu sunt dator nimănui, Nici alții nu-mi sunt datori, De aceea există Dumnezeu.

Lui îi datorăm totul. Și fericirea și nefericirea.

Dar încercăm să reparăm ceva.

Ce anume?

La întrebarea aceasta Am un singur răspunsConviețuirea. Tu ești bun, Eu sunt cel rău.

Poate că tu ești rău, eu sunt cel bun. Și atunci?

Nici acum nu am un răspuns.

De aceea există Dumnezeu.

Poemul cel bun I. Sunt Don Quijote, Cyrano de Bergerac, Sunt Don Juan și Casanova și un drac, Acum scriu cel mai bun poem, Precum e vinul pe care nu-l bem.

Am să încerc să scriu cu mult mai bine, Despic poemul precum corpu-unei feline, Văd inima zvâcnind, dar pare a fi O lecție de-anatomie-n plină zi.

Unde sunt Duhul Sfânt, iubirea de Oameni, de mouton dore, Silentium, Vergile, ah, te uit, Pentru frumos eu am un cult. „Iubesc trădarea și urăsc pe trădători”, De sicofanți mi-e silă și-i ador, Găluștele de vise le consum, Romeo și Julieta-n Karakum.

Orfeu, Euridice, Beatrice, Iubirile-s ca boabele în spice și nici acest poem nu e util, trăim pe-o bombă, caută-i fitil.

II. S-a stins amorul ca un opaiț, Gaița cântă după un gaiț, Nici n-a-nceput și s-a sfârșit, Cine iubește, nu este iubit.

Ce să mă plâng. Nu e de plâns, Bilele negre în urnă s-au strâns, Bilele albe Mefisto le ia, Orice cuvânt e ca fulgul de nea.

Femeia te înalță, te coboară, Fii sănătos, nu e ultima oară,

Revistă

de

Cultură

Universală

Honore Daumier41 – Don Quihote…

41

Honoré Daumier (n. 26 februarie 1808, Marseille - d. 10 februarie 1879, Valmondois) a fost un pictor, sculptor, caricaturist și litograf francez. Daumier a lăsat în urma sa lucrări plastice din mai multe categorii de opere. În timpul vieții, cariera de grafician și caricaturist va umbri creația sa în domeniul picturii și al sculpturii. După moartea sa, va fi recunoscut ca unul dintre marii pictori ai secolului al XIX-lea.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

şi să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus şi nu vrem să creştem, şi ne aplecăm ramurile în jos atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Aşa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, aşa şi fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii şi nu putem rămâne pasivi în faţa gândirii multor rătăciţi. Cineva a profeţit că vom ajunge să nu ne mai înţelegem între noi, şi vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Şi pe când? Şi în timp ce îmi puneam aceste întrebări, iată că cei mai mulţi părinţi şi-au manifestat dorinţa orei de religie pentru copiii lor, au luat în braţe spiritualitatea, credinţa într-o ordine creată şi eternă, convingerea că omul religios este omul moral, întrucât dobândeşte un sistem de valori la care aderă.

Cineva afirmase că religia în şcoli ar duce la îndoctrinarea copiilor, le-ar strica minţile. Cum adică? Educaţia creştină, dragostea şi iertarea creştină sună a îndoctrinare? Religia în şcoli este educaţie şi cultură, lărgeşte orizontul copilului şi nicidecum nu îl îngustează. Părinţii îşi educă copiii conform propriei lor credinţe strămoşeşti, copilul dacă asimilează este îmbogăţit, dacă nu - sărăceşte. Apoi vine şcoala care adaugă, explică, clarifică şi la fel, dacă învaţă, deprinde, copilul este îmbogăţit.

Mulţi am văzut că urmăresc eventualele imperfecţiuni din manualele de religie. Posibil să aibă dreptate. Poate mai trebuie câte ceva corijat, adaptat la condiţiile vieţii noastre, mobilată altfel casa, dar nu dărâmată şi distrusă fundaţia ei.

Cuvântul Religie, mai amintim, vine de la latinescul religio, derivat al verbului religare = a lega, fiind legătura conştientă şi liberă a omului cu Dumnezeu, iar legătura înseamnă cunoaşterea de Dumnezeu şi trăirea după voia Lui: trăirea morală şi cea de cult divin, adică partea teoretică a religie şi partea practică.

Am găsit citate cuvintele Înalt Preasfinţitului Ioan, Mitropolitul Banatului: „… Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de luptă, ci în

VAVILA POPOVICI

CU SAU FĂRĂ RELIGIE? „Religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu.”

Franz Werfel

Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la Religie, precum şi comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorinţa de a îngropa credinţa celor mulţi.

Cum de a reuşit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961.

Cât de inconştienţi putem fi de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generaţiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură şi fără de iubire în relaţiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influenţa materialismului? Şi când va fi aceasta?

Cum se pot uita însuşirile sufleteşti ale poporului român, credinţa sa de veacuri? Cum de nu se înţelege că viaţa unui popor este preţuită după acele însuşiri, după nivelul spiritualităţii sale? Cum de nu suntem conştienţi că puterea sufletească este mobilul mişcării în viaţa noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun naţia?

Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalităţii, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE conştiinţa unui om şi a unei naţiuni, iar cine va câştiga această mare bătălie culturală va domina lumea. Cultura este mintea unui neam! Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem”, şi ale Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, care atrage atenţia asupra pericolului lipsei de educaţie religioasă: „Cine ar renunţa, dintre părinţi, la ora de Religie ar mutila propriul copil (…) ora de Religie este un liant, Dumnezeu este şi al ştiinţei, dar şi al înţelepciunii.

Ora de Religie le creează un orizont al înţelepciunii care, în îngemănare cu ştiinţa, formează personalitatea omului pornind din copilărie”.

Terorismul este cea mai cumplită formă de lipsă de educaţie religioasă şi îndoctrinare cu ideologia răului, a urii faţă de semeni, cum am văzut imaginile de la televizor cu nişte copii care în loc de jucării ţin arme adevărate în mână.

Uciderea iubirii faţă de semeni este un păcat cu consecinţe dintre cele mai grave. Copiii trebuie să înveţe să gândească Binele, iar scaunele de profesori să fie ocupate de oameni competenţi, cu Dumnezeu în gând şi-n fapte.

Un tânăr educat, cultivat nu va putea fi manevrat, exceptând cazurile de alienaţi mintal. „Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi”, era de părere şi filosoful nostru Petre Ţuţea (1902-1991), care mai spunea că absenţa afectivităţii sterilizează fiinţa: „superioritatea religiei, credinţei, speranţei şi iubirii asupra ştiinţei, constă în perenitatea şi puterea consolatoare a dogmelor sale, a căror natură extramundană nu este roasă de speculaţie şi experienţă”. Religia îşi deschide braţele pentru celelalte surori ale ei, ştiinţa, arta, filosofia, astăzi mai mult ca în trecut, când au existat oameni care nu au admis acest amestec, fiecare apărându-şi şi păstrându-şi „imperiul”.

La vremea când eram copil de şcoală, la fel ca-n vremurile de acum, la ora de religie ni se spunea că omul a fost creat de Dumnezeu, iar la ora de ştiinţe naturale, că omul este rezultatul unei îndelungate evoluţii a unei specii de animale, ivite accidental. Şi nu am devenit copii „schizofrenici”. Această contrazicere unii copii au reţinut-o ca informaţie, pe alţii i-a făcut să

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

gândească, să aprofundeze cunoştinţele. Nu ne-a „blocat mintea”, contradicţiile au ambiţionat, au dus la dorinţa de documentare profundă, la cercetare, la noi afirmări sau infirmări, la progresul cunoştinţelor. Îndepărtarea copiilor de la aceste cunoştinţe este tot o alegere, adevărat, dar ea trebuie cântărită bine. „Exilarea discursului metafizic (teologic) amputează, pur şi simplu, minţile copiilor de o dimensiune intelectuală indispensabilă pentru orice mare performanţă”, se scrie în alt articol şi este foarte adevărat. Întrucât religia s-a manifestat de-a lungul timpului în diferite forme, a fost necesar studiul numit Istoria religiilor şi de care s-a ocupat istoricul, scriitorul, filosoful român Mircea Eliade42, arătând că omul preistoric a avut religie, dovada cea mai sigură fiind aceea a cultului morţilor. În primul său volum din Istoria religiilor, scrie: „Credinţa într-o supravieţuire post-mortem pare demonstrată, pentru cele mai vechi timpuri, prin utilizarea ocrului roşu, substituit al ritualului sângelui, deci simbolul vieţii”, cultul morţilor presupunând credinţa în existenţa sufletului, a unei vieţi viitoare, a divinităţii creatoare şi ocrotitoare. Faptul că atât în preistorie cât şi în istorie omul apare ca având religie, semnifică faptul că ea răspunde unei necesităţi fireşti a vieţii sufleteşti umane. Filosoful german Eduard Von Hartmann (1842-1906) consideră că ideea de Dumnezeu a fost punctul de plecare conştient al fiecărei religii. Religia a urmat omul pretutindeni şi întotdeauna, în diferite forme, funcţie de loc, timp, comunităţi umane. Ideea divinităţii este prezentă în toate re42

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filosof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filosofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Cine nu l-a citit e invitat să o facă! (n.r.)

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ligiile, ca atare religia premerge experienţei umane, este legătura omului cu Dumnezeu. Fără ideea de Dumnezeu nu poate exista sentimentul religios şi deci nici religie. Şi viceversa, dacă alungăm religia, îl alungăm pe Dumnezeu.

Filosoful german Immanuel Kant (17241804) a subordonat religia moralei: „Religia este recunoaşterea datoriilor morale ale omului ca porunci ale lui Dumnezeu”. Închinând un imn datoriei, el a scos datoria morală de sub instanţa criteriilor religioase, dar, datoria care este tot o supunere, nu are nimic ameninţător şi nici atrăgător, este goală de patos, de afectivitate. Şi-atunci ne putem întreba spre ce să înclinăm, spre datoria raţională sau spre afectivitate?

Logică sau pasiune? Personal, întotdeauna am optat pentru echilibrul lor, sau mai bine zis pentru străduinţa de a obţine un echilibru, fiindcă nu ştim niciodată dinainte cât cântăreşte raţionalul unei probleme a existenţei, faţă de partea afectivă a ei; este ceva oscilant, ceva ce poate suferi schimbare funcţie de timpul, de spaţiul în care se defineşte, deci un calcul greu de evaluat şi greu de exprimat. Datoria fiind unica motivaţie morală a lui Kant, ne mai putem întreba: fără partea afectivă, simţul datoriei nu poate purta în el pe cel al vinovăţiei? Ar fi mult de spus şi în această privinţă! Kant, ca să revin, a supraevaluat logica în detrimentul pasiunii, în final propovăduind credinţa, admiţând sfinţenia legii lui Dumnezeu şi răutatea de neînvins a inimilor noastre.

Teologul german protestant Werner Gruehn (1887-1961) definea religia ca fiind „sinteza cea mai desăvârşită a celor mai înalte însuşiri şi funcţii ale sufletului omenesc, puse în serviciul a două idei: ideea de Dumnezeu şi cea a legăturii omului cu El”. Simplu şi convingător, Fericitul Augustin definea religia ca fiind „modul de a cunoaşte şi a cinsti pe Dumnezeu”.

Religia încununează multe domenii. Pe lângă informaţia de cultură generală, religia e poarta de intrare spre valorile morale importante ce conturează identitatea noastră. Unii începători în ale ştiinţei declară cu emfază că sunt oameni de ştiinţă şi nu pot admite religia,

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

neştiind că în cadrul ştiinţei se ajunge la o limită şi se intră fără voie în spaţiul metafizicii, că metafizica a apărut din neîndestularea fizicii.

De la semnele noastre de întrebare şi până la cunoaştere este cale lungă, necesită înţelegere şi trăire a unei vieţi religioase, care se reflectă apoi în activităţile zilnice. Dacă avem religia, vine moralitatea cu cele două înţelesuri diferite: norma de conduită impusă din afară şi sensul general al conduitei noastre. Când sunt respectate legile societăţii, se poate crede că omul este perfect moral, dar se respectă numai structura sufletească a societăţii, nu şi cea interioară, cea a vieţii după indicaţiile absolutului, pe care unii o resping conştient sau mai puţin conştient.

Apostolul Pavel spunea că morala este înscrisă în inima omului, că există o lege morală cu care te naşti, adică acea predispoziţie de a alege Binele de Rău; dar există şi o conştiinţă morală, cea care-l face pe om să discearnă cu bună ştiinţă, adică cunoscând să poată alege şi să se manifeste ca atare. Atât legea morală cât şi conştiinţa morală - conştiinţa fiind un produs al activităţii creierului uman - îşi au izvorul în fiinţa lui Dumnezeu. În acest mod s-a construit şi se menţine lumea; necredinţa distruge omul, distruge lumea. Să ne reamintim spusele lui Petre Ţuţea, om al elitei intelectuale a ţării noastre, care a supravieţuit şi a putut să ne mai vorbească: „Fără credinţă, fără Dumnezeu, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Cartea de căpătâi a moralităţii de ordin religios fiind Biblia, concluzia este că morala are nevoie de religie.

Nu ne este străină ideea unora că religiile vor dispărea pe măsură ce progresele în domeniul civilizaţiei materiale vor progresa, că ele sunt „ca un fel de boală infantilă a omenirii”.

Religia a fost pusă sub mare semn de întrebare din momentul apariţiei ateismului, cel despre care se spune că a pus multe întrebări, dar nu a dat niciun răspuns. Rădăcinile ateismului le găsim în secolul XIX-lea, cu reprezentanţii lui, Marx, Freud, Nietzsche. Marx îşi exprima ateismul spunând că religia „este opiu pentru po-

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE por”, neluând în consideraţie faptul că spiritul religiei este spiritul tradiţiei şi al fascinaţiei faţă de ceea ce este în lumea noastră. Freud, în capitolul „Viitorul unei iluzii” din volumul I al operelor sale, consideră învăţăturile religioase ca fiind: „iluzii, afirmaţii nedemonstrabile, nimeni neputând fi constrâns să le considere adevărate sau să creadă în ele […] Enigmele universului ni se dezvăluie destul de încet cu ajutorul cercetării; multor întrebări ştiinţa neputând încă să le dea răspuns. Totuşi, munca ştiinţifică este pentru noi singura cale de cunoaştere a realităţii”. De la ateistul Freud rămas credincios materialismului în calitate de cercetător, dar oarecum sceptic ca observator în rezultatele psihanalizei, s-a ajuns ca astăzi să existe mulţi psihanalişti credincioşi care consideră ştiinţa legată de credinţă. Autorul traducerii invită la cugetarea: „Dacă li se demonstrează oamenilor că nu există Dumnezeu atotputernic şi drept, nici o ordine divină a lumii şi nici o viaţă viitoare, ei se vor simţi liberi de orice obligaţie de a urma prescripţiile societăţii.

Fiecare va fi neînfrânat, neînfricat, dând curs instinctelor sale asociale, egoiste, căutând să-şi arate puterea; se va instala din nou haosul căruia i-am pus capăt datorită miilor de ani de lucrare a civilizaţiei”. Aceste consideraţii şi-au dovedit astăzi veridicitatea. Filosoful german ateu Friedrich Nietzsche (1844-1900), cel însetat de „voinţa de putere”, rămas în mentalul colectiv cu blasfemia „Dumnezeu a murit!” şi care a trăit într-un timp al necredinţei, când intelectualii din Europa doreau eliminarea credinţei în Dumnezeu, lipsa Lui din preocupările omului, a afirmat în cele din urmă că nu există teorie a adevărului căreia să nu-i corespundă credinţa în existenţa lui Dumnezeu.

Dramaturgul, nuvelistul german Otto Ludwig (1813-1865) afirma: „Cine nu poartă Cerul în el însuşi, degeaba îl caută în tot universul”. Aşa şi este! Pe Dumnezeu trebuie să-l porţi în suflet, astfel îl ai sau nu-L ai. Poetul nostru Marin Sorescu43 în poemul „Simetrie” a

simţit soarta tristă a omului obişnuit, incapabil să aleagă drumul cel bun, silit uneori să parcurgă drumul greşit: „Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două Prăpăstii:/ Una la dreapta, alta la stânga./ M-am aruncat în cea din stânga,/ Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,/ Grămada cu mine în cea din stânga,/ Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf.” Atenţie la „puful” pe care-l întrezăresc părinţii care refuză studiul religiei pentru copiii lor!

Matematicianul, fizicianul, filosoful francez Blaise Pascal (1623-1662), cel care a luat calea credinţei la vârsta de 31 ani, în urma unei revelaţii religioase, până atunci oscilând între raţionalism şi scepticism, spunea: „Cei cărora Dumnezeu le-a dăruit credinţa prin sentimentele inimii sunt fericiţi, celor care nu o au, noi nu le-o putem dărui decât prin raţionament, aşteptând ca Dumnezeu să le-o dăruiască şi prin sentimentele inimii, fără de care credinţa nu e decât omenească şi inutilă pentru mântuire”. Şi se întâmplă de atâtea ori ca Dumnezeu să le dăruiască!

Respectul faţă de religie, faţă de toate confesiunile şi tratarea lor în mod egal, asigură adevărata libertate. Cei care predau religia trebuie să aibă un orizont larg al cunoaşterii în multiple domenii, să permită dialogul cu tinerii învăţăcei, să cultive în mod fertil credinţa, tradiţiile.

Să nu-i lăsăm pe copii singuri, fără Dumnezeu! Să gândim la binele lor intelectual şi

moral.

©Vavila Popovici Carolina de Nord

titular (din 1992) al Academiei Române. Sorescu s-a afirmat şi ca poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 - 5 mai 1995).

43

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj - d.

8 decembrie 1996, București) a fost un scriitor român, membru

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

regularitate ca primii, în proporţie de cincizeci la sută. Alţii nu se vor mai întoarce deloc.

Un bun scriitor reuşeşte nu doar să captiveze atenţia şi să stârnească interesul tuturor cititorilor, fiind o gazdă şi totodată un ghid excepţional, ci reuşeşte să îi facă pe toţi, în egală măsură, să se întoarcă cu regularitate în interiorul încăperii. Acum să ne imaginăm această încăpere ca o sală de expoziţie în muzeul scriitorului. În momentul în care vizitatorii au intrat, va trebui ca întreaga sală să strălucească, să stupefieze prin frumuseţe şi eleganţă. Va trebui ca fiecare om de pe acest pământ să se uite în jur cu interes şi să îşi dorească să cerceteze mai îndeaproape fiecare exponat. Efectul pe care scriitorul trebuie să îl transmită cititorului încă de la primii paşi ai acestuia în sala de expoziţie, este o totală năucire a simţurilor care va declanşa în interiorul său o dependenţă: dependenţa de artă. Această dependenţă este cea care va face ca vizitatorul să se reîntoarcă pentru a putea admira încăperea şi pentru a se avânta, tot mai adânc, în interiorul ei. Din acest motiv este importantă forma pe care scriitorul o va da sălii sale de expoziţie.

O formă simplă, cubică sau dreptunghiulară, ar dezvălui imediat vizitatorului întreaga întindere a sălii şi ar arăta, chiar de la intrare, toate exponatele. Pentru a fi siguri că cititorii noştri vor dori să înainteze până la capăt, va trebui ca sala să-şi ascundă o parte din exponate prin forme circulare, ca o spirală sau o circumferinţă, astfel încât să-şi dezvăluie gradual propria măreţie. Nu lungimea sălii este neapărat importantă, cât multilateralitatea sa şi însuşirea de a dezvălui cu fiecare pas tot mai multe şi mai interesante opere de artă.

Cât despre operele de artă, trebuie să ţinem cont de o anumită caracteristică a acestora: diversitatea! Să presupunem că toţi cei care au cumpărat un bilet pentru a efectua această vizită la muzeu sunt interesaţi de artă, am fi cu adevărat nepricepuţi dacă am

NEDELCU PAVEL II. Bine aţi venit la muzeul scriitorului!

Bine aţi venit este, probabil, cea mai bună cale de a îmi întâmpina cititorii. Mi-i imaginez începând să citească primele rânduri ale unui text ca şi cum abia ar fi intrat într-o încăpere ce urmează a le stârni interesul. Ei cred că în acea încăpere există o cale de a evada, pentru moment, din realitate. O cale de a-şi construi o altă lume, chiar dacă există probabilitatea ca aceasta să fie doar o altă interpretare dată lumii cu care suntem deja obişnuiţi. Această nouă lume a încăperii stârneşte curiozitatea tocmai prin modul în care prezintă adică fiind total nouă.

Cititorii sunt de toate vârstele şi au, desigur, fiecare dintre ei propriile aşteptări.

Unii doresc ca anumite reguli să fie încălcate, alţii, mai conştiincioşi, se aşteaptă ca totul să se desfăşoare în limitele normalităţii. Unii nu vor ca elemente fantastice să tulbure realitatea obişnuită, alţii, dimpotrivă, se dau în vânt după cele mai neobişnuite lucruri. Unii nu vor intra într-o încăpere enormă, pentru că se simt mai bine în spaţii restrânse. În plus, nici nu ar avea timp să parcurgă tot acel spaţiu fiind chiar înspăimântaţi de întinderea lui. Alţii consideră spaţiile întinse o provocare, şi îşi organizează vizita în încăpere la fel ca o expediţie. Tocmai de aceea, de fiecare dată când vor părăsi camera, cititorii vor avea diferite păreri legate de experienţa pe care au avut-o înăuntrul ei. Unii o vor considera o experienţă plăcută şi se vor întoarce, la scurt timp, de mai multe ori, până când vor cunoaşte întreaga încăpere. Alţii nu se vor arăta foarte impresionaţi şi se vor întoarce, poate nu cu aceeaşi

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE considera că toţi îşi doresc să admire acelaşi tip de artă. Unii simpatizează arta clasică, alţii cea contemporană, unii au o slăbiciune pentru un anumit curent artistic iar alţii au pretenţia ca anumite particularităţi să se regăsească mereu în toate operele de artă. De aceea scriitorul trebuie să ţină cont de fiecare dintre aşteptările cititorului şi să amestece exponatele în aşa fel încât oricine să regăsească printre ele, în mod surprinzător, un element preferat pe măsură ce înaintează.

Acest lucru va menţine vie înaintarea şi va stimula necontenit vizitatorul aşa încât, la sfârşitul prezentării, fiecare va fi satisfăcut în egală măsură de vizita pe care a întocmit-o la muzeul scriitorului.

10-VI-2015 nr. 4/44

Pentru că doar un minotaur Mai rage acum, înfometat.

El printre noi se rătăcește, Noi suntem labirintul său.

De multe ori ne urmărește Și ne-mbrâncește drept în hău.

Căzând în groapa infinită De sfori n-apuc să mă apuc.

Bătrânii spun și au dreptate: Mai bună viața de haiduc!

Mai bună viața de haiduc.

Dar codrul nu mai este des, Hârtii ștanțate ne conduc, Slăvim pe Sfântul Interes!

*****

De ce e omul mai deștept Când vrea mai bine să trăiască, Dar nu-i atât de înțelept Încât să vrea să se oprească?

De ce se urlă-n toiul nopții?

Eu știu de ce se urlă-n noapte: Urlă strămoșii de durere, Urlă pământul după lapte, După păstori și după miere.

De ce se urlă-n toiul nopții?

Tăcerea sfântă de demult A fost uitată, numai morții Mai știu ce-i ăla diavol mut.

Dacă tăcerea blândă-a sorții Ați ascultat-o vreodat, De ce se urlă-n toiul nopții Știați, dar nu v-ați întrebat!

Nu e trompeta, astăzi tace, Acum sunt altfel militarii: Nu se mai luptă pentru pace, Se luptă... pentru-a-și duce anii.

©Pavel Nedelcu

Nu e nici lira, ea pierit-a; Oh, lira marelui Orfeu Ce animalele-mblânzit-a Și îmblânzitu-l-a pe zeu!

Nu e nici harpa, niște îngeri Au rătăcit-o printr-un nor.

Pe străzi doar urlete și plângeri Alcătuiesc acum un cor.

A fost o epocă de aur?

Dacă a fost s-a dizolvat,

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Autorul

şi

„SETEA

orice cauză care nu aducea atingere siguranţei publice. Însă ar fi considerat că trădează statul dacă nu ar fi pedepsit cu moartea crimele comise împotriva suveranităţii naţionale. Aşa gândeau toţi colegii săi: vechea idee monarhică a raţiunii de stat inspira Tribunalul revoluţionar.

Opt secole de putere absolută îi formaseră pe magistraţii acesteia, iar inamicii libertăţii erau judecaţi după principiile dreptului divin.

Tot în aceeaşi zi, Evariste Gamelin se prezentă în faţa procurorului public, cetăţeanul Fouquier, care îl primi în cabinetul unde lucra cu grefierul său. Era un bărbat voinic, cu o voce aspră, cu ochi de pisică, purtând pe faţa lată, ciupită de vărsat, pe tenul plumburiu, ravagiile pe care o viaţă sedentară şi retrasă le produce oamenilor viguroşi, făcuţi pentru spaţiile vaste şi pentru exerciţiile dure. În jurul lui, dosarele se înălţau ca zidurile unui mormânt şi se vedea bine că iubea această cumplită hârţogărie, care părea gata să-l sufoce. Părerile sale erau ale unui magistrat laborios, scrupulos la datorie, şi al cărui spirit nu depăşea sfera atribuţiilor pe care le avea. Respiraţia fierbinte îi mirosea a ţuica din care lua ca să se întărească şi care nu părea să i se urce la cap, atât de lucide îi erau spusele constant mediocre.

Locuia într-un mic apartament al Palatului, împreună cu tânăra lui soţie, care îi dăduse doi gemeni. Tânăra femeie, mătuşa Henriette şi servitoarea Pélagie erau toată casa lui. Era blând şi bun cu aceste femei. În sfârşit, era un om nemaipomenit pentru familia şi pentru profesiunea lui, fără prea multe idei şi fără nicio imaginaţie.

Gamelin nu se putu abţine să remarce cu oarecare nemulţumire în ce măsură aceşti magistraţi ai noii ordini semănau ca spirit şi maniere cu magistraţii fostului regim. Şi chiar asta erau: Herman exersase funcţia de avocat general la consiliul magistraturii din Artois; Fouquier era fostul procuror de la Châtelet44. Îşi păstraseră caracterul. Dar Evariste Gamelin credea în regenerarea morală revoluţionară.

traducătorul

ZEILOR“

de Anatole France Traducere şi note Lucia Patachi continuare din nr. 3 (43)

IX Evariste trebuia să-şi intre în atribuţii pe 14 septembrie, cu ocazia reorganizării Tribunalului, împărţit de acum înainte în patru secţii, cu câte cincisprezece juraţi fiecare. Închisorile dădeau pe dinafară; procurorul public lucra câte optsprezece ore pe zi. Înfrângerilor armatei, revoltelor din provincie, conspiraţiilor, comploturilor, trădărilor, Convenţia le opunea teroarea. Zeilor le era sete.

Primul demers al noului jurat a fost să facă o vizită de curtoazie preşedintelui Herman, care îl fermecă prin blândeţea limbajului şi prin amabilitatea primirii. Compatriot şi prieten cu Robespierre, ale cărui sentimente le împărtăşea, el arăta o inimă sensibilă şi virtuoasă. Era pe deplin cuprins de aceste sentimente omeneşti, prea mult timp străine inimii judecătorilor, şi care le-au adus gloria eternă unui Dupaty sau unui Beccaria. El se felicita pentru îmblânzirea principiilor morale care, în sistemul judiciar, se manifestase prin suprimarea torturii şi a supliciilor degradante sau crude. Se bucura să vadă că pedeapsa cu moartea, altădată foarte răspândită şi uneori încă servind reprimării unor delicte minore, a devenit mai rară şi rezervată marilor crime. Cât despre el, ca şi Robespierre, ar fi abolit-o cu plăcere, pentru

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

44

Le grand Châtelet – sediul jurisdicţiei penale a comitatului şi al jandarmeriei Parisului, demolat în 1802.( n. t.)

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ieşind de la parchet, el traversă galeria Palatului şi se opri în faţa prăvăliilor unde erau expuse cu artă tot felul de obiecte. La tejgheaua cetăţenei Ténot, răsfoi lucrări istorice, politice şi filozofice: Lanţurile sclaviei, Eseu despre despotism; Crimele reginei. „Minunat! se gândi el, sunt scrieri republicane” şi o întrebă pe librăreasă dacă se mai vindeau asemenea cărţi. Ea clătină din cap.

- Nu se mai vând decât cântece şi romane. Şi, scoţând un volumaş dintr-un sertar: - Uite, adăugă ea, ceva bun.

Evariste citi titlul: Călugăriţa în cămaşă. În faţa dughenei alăturate, dădu peste Philippe Desmahis care, superb şi tandru, printre apele parfumate, pudrele şi punguţele cetăţenei Saint -Jorre, o asigura pe frumoasa negustoreasă de iubirea lui, îi promitea să-i facă portretul, şi îi cerea o mică întâlnire în grădina Tuileries, diseară. Era frumos. Persuasiunea îi curgea de pe buze şi îi izvora din ochi. Cetăţeana Saint-Jorre îl asculta în tăcere şi, gata să-l creadă, pleca privirea. Spre a se familiariza cu teribilele funcţii cu care fusese învestit, proaspătul jurat hotărî să asiste, amestecat în public, la o şedinţă a Tribunalului. Urcă scara pe care o mulţime de oameni se aşezase ca într-un amfiteatru şi pătrunse în fosta sală a Parlamentului din Paris.

Se înghesuiau să vadă cum îl judecă pe cine ştie ce general. Fiindcă atunci, după cum zicea bătrânul Brotteaux, „Convenţia, urmând exemplul guvernului Maiestăţii Sale britanice, îi aducea la judecată pe generalii învinşi, în lipsa generalilor trădători, care nu se lăsau defel judecaţi. Şi nici pomeneală ca un general învins să fie în mod necesar un criminal, câtă vreme, în fiecare bătălie, trebuie să existe un învins. Dar nimic nu-i poate face mai inimoşi pe ceilalţi generali decât condamnarea la moarte a câte unuia dintre ei…”

Pe fotoliul acuzaţilor se perindaseră deja mai mulţi dintre militarii aceştia nătângi şi încăpăţânaţi, creiere de bibilică în căpăţâni de bivol. Despre asediile şi bătăliile pe care le comandase, cel prezent nu ştia nimic în plus faţă

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

de magistraţii care îl interogau: acuzarea şi apărarea se pierdeau în efective, obiective, muniţii, marşuri şi contra-marşuri. Iar mulţimea de cetăţeni care urmăreau aceste dezbateri încâlcite şi interminabile vedea în spatele militarului imbecil o patrie spintecată şi sfâşiată, suferind moartea de mii de ori; şi, cu privirea şi cu vorba, îi presa pe juraţii, calmi pe banca lor, să-şi slobozească verdictul, ca pe o izbitură de ghioagă, asupra inamicilor Republicii.

Asta simţea cu ardoare Evariste: trebuia ca în acel mizerabil să fie loviţi cei doi monştri înfiorători care sfârtecau Patria: revolta şi înfrângerea. Se punea, desigur, problema să se probeze dacă acest militar era inocent sau vinovat! Când Vendeea prindea iar curaj, când Toulon se preda inamicului, când armata Rinului se retrăgea din faţa învingătorilor de la Mayence, când armata din Nord, repliată în câmpul lui Cezar, putea fi cucerită prin surprindere, dintr-o lovitură, de Imperiali, de englezi, de olandezi, stăpâni peste Valenciennes, ceea ce conta era educarea generalilor să învingă sau să moară. Văzându-l pe acel soldăţoi schilod şi îndobitocit, care, la audiere, se pierdea în hărţile lui aşa cum se pierduse acolo, pe câmpiile Nordului, Gamelin, ca să nu strige cu publicul: „La moarte!”, ieşi precipitat din sală. La adunarea de la secţie, noul jurat primi felicitările preşedintelui Olivier, care îl puse să jure în fostul altar principal al Barnabiţilor, transformat în altar al patriei, că, în numele sfânt al umanităţii, va înăbuşi în sufletul său orice slăbiciune omenească. Gamelin, cu mâna ridicată, luă drept martor augustul suflet al lui Marat, martir al Libertăţii, al cărui bust tocmai fusese aşezat lângă un pilastru al fostei biserici, faţă în faţă cu bustul lui Le Peltier. Răsunară câteva aplauze, amestecate cu murmure. Adunarea era agitată. La intrarea în naos, vocifera un grup de secţionari înarmaţi cu suliţe.

- Este antirepublican, zise preşedintele, să purtaţi arme la o întrunire de oameni liberi. Şi le ordonă să lase numaidecât puştile şi suliţele în fosta sacristie.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Un cocoşat, cu ochiul pătrunzător şi cu buzele răsfrânte, cetăţeanul Beauvisage, de la Comitetul de vigilenţă, urcă în amvonul devenit tribună şi având deasupra o bonetă roşie.

- Generalii, spuse el, ne trădează şi îi predau duşmanului armatele noastre. Imperialii împing trupele de cavalerie până în apropiere de Péronne şi de Saint-Quentin. Toulon a fost predat englezilor, care au debarcat aici paisprezece mii de oameni. Inamicii Republicii conspiră chiar în sânul Convenţiei. În capitală, se urzesc nenumărate comploturi pentru eliberarea Austriacei. Chiar acum, când vă vorbesc, umblă zvonul că fiul Capet, evadat de la Temple, este purtat în triumf la Saint-Cloud: vor să restabilească în favoarea lui tronul tiranului. Scumpirea alimentelor, deprecierea asignatului sunt efecte ale uneltirilor săvârşite în căminele noastre, sub ochii noştri, de agenţii străinătăţii. În numele salvării publice, îl somez pe cetăţeanul jurat să nu aibă cruţare pentru conspiratori şi pentru trădătorii. În timp ce el cobora de la tribună, din mulţime se înălţau voci: „Jos Tribunalul revoluţionar! Jos moderaţii!”.

Gras şi cu tenul lucios, cetăţeanul Dupont ăl mare, dulgher în piaţa Thionville, se urcă la tribună, dornic, zicea el, să-i pună o întrebare cetăţeanului jurat. Şi îl întrebă pe Gamelin care îi este atitudinea în problema Brissot şi a văduvei Capet.

Evariste era timid şi nu ştia să vorbească în public. Dar indignarea îl inspiră. Se ridică, palid, şi rosti cu o voce surdă: - Eu sunt magistrat. Eu nu depind decât de conştiinţa mea. Orice promisiune pe care vaş face-o ar fi contrară datoriei mele. Eu trebuie să vorbesc la Tribunal şi să tac oriunde în afara lui. Eu nu vă mai cunosc. Sunt judecător: nu cunosc nici prieteni, nici duşmani.

Adunarea, pestriţă, nesigură şi oscilantă, ca toate adunările, aprobă. Dar cetăţeanul Dupont ăl mare atacă din nou; nu-i ierta lui Gamelin că ocupă un loc la care el însuşi râvnise.

- Înţeleg, spuse el, chiar aprob scrupulele cetăţeanului jurat. Se zice că e patriot:

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

el trebuie să vadă dacă îi permite conştiinţa să facă parte dintr-un tribunal destinat să-i distrugă pe inamicii Republicii şi hotărât să-i menajeze. Sunt complicităţi de la care un bun cetăţean trebuie să se sustragă. Nu s-a dovedit deja că mai mulţi juraţi ai acestui tribunal s-au lăsat cumpăraţi de aurul acuzaţilor, şi că preşedintele Montané a comis un fals pentru a salva capul fiicei Corday?

La aceste cuvinte, sala răsună de aplauze viguroase. Ultimele încă se mai înălţau spre bolţi, când Fortuné Trubert urcă la tribună.

Slăbise mult în ultimele luni. Pe chipul lui palid, pomeţii roşii străpungeau pielea; pleoapele îi erau umflate, pupilele sticloase.

- Cetăţeni, spuse el cu o voce slabă şi uşor gâfâită, straniu de pătrunzătoare; nu putem suspecta Tribunalul revoluţionar fără să suspectăm totodată Convenţia şi Comitetul salvării publice, din care el emană. Cetăţeanul Beauvisage ne-a alarmat arătându-ni-l pe preşedintele Montané viciind procedura în favoarea unui vinovat. Dar de ce nu a adăugat, pentru liniştea noastră, că, la denunţul procurorului general, Montané a fost destituit şi băgat la închisoare?… Nu putem veghea la salvarea naţională, fără să aruncăm pretutindeni suspiciunea?

Nu mai există nici talente, nici virtuţi în Convenţie? Robespierre, Couthon, Saint-Just nu sunt oameni cinstiţi? Este nemaipomenit cum opiniile cele mai violente aparţin unor indivizi pe care nu i-a văzut nimeni luptând pentru Republică! Nici că ar putea vorbi mai bine de-ar vrea să o facă demnă de ură! Cetăţeni, mai puţină zarvă şi mai multă treabă! Cu tunurile, şi nu cu vociferările, vom salva Franţa. În jumătate din pivniţele secţiei încă nu s-a căutat. Mai sunt cetăţeni care deţin şi acum cantităţi considerabile de bronz. Le reamintim bogătaşilor că donaţiile patriotice sunt pentru ei cea mai bună asigurare. Vă recomand să vă îngrijiţi de fiicele şi de soţiile soldaţilor noştri care se acoperă de glorie la frontieră şi pe Loara. Unul dintre ei, husarul Pommier (Augustin ), fost ucenic pivnicer pe strada Jérusalem, pe 10 a lunii trecute,

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în faţa lui Condé45, ducând caii la adăpat, a fost atacat de şase călăreţi austrieci: a omorât doi, iar pe ceilalţi i-a luat prizonieri. Propun ca secţia să declare că Pommier (Augustin) şi-a făcut datoria. Discursul a fost aplaudat, iar secţionarii s-au despărţit cu strigăte de: „Trăiască Republica!”. Rămas singur în naos cu Trubert, Gamelin îi strânse mâna: - Mulţumesc. Ce mai faci ?

- Eu, foarte bine, foarte bine ! răspunse Trubert, scuipând, cu un icnet, sânge în batistă.

Republica are mulţi inamici în afară şi înăuntru; iar secţia noastră are, numai partea ei, un număr destul de mare. Nu cu vociferări, ci cu fier şi legi se întemeiază Imperiile… Bună seara, Gamelin: am de scris câteva scrisori. Şi se duse, cu batista la gură, în fosta sacristie. Cetăţeana văduvă Gamelin, acum cu cocarda mai bine prinsă de bonetă, căpătase, de azi pe mâine, o gravitate burgheză, o mândrie republicană şi o ţinută demnă, cum îi stă bine mamei unui cetăţean jurat. Respectul faţă de justiţie, cu care fusese hrănită, admiraţia pe care, din copilărie, i-o stârniseră roba şi anteriul, sfânta frică pe care o simţise la vederea acestor oameni cărora Dumnezeu însuşi le cedează pe pământ dreptul Său de viaţă şi de moarte, aceste sentimente i-l făceau august, venerabil şi sfânt pe fiul pe care, deunăzi, îl mai considera aproape un copil. În simplitatea ei, îşi imagina continuitatea justiţiei prin Revoluţie cu aceeaşi tărie cu care legiuitorii Convenţiei îşi imaginau continuitatea statului prin mutaţiile regimurilor, iar Tribunalul revoluţionar îi părea egal în măreţie cu toate jurisdicţiile trecute, pe care învăţase să le ţină în mare cinste.

Cetăţeanul Brotteaux arăta faţă de tânărul magistrat un interes amestecat cu surpriză şi o deferenţă forţată. Ca şi cetăţeana văduvă Gamelin, el vedea continuitatea justiţiei de-a lungul regimurilor; dar, spre deosebire de această doamnă, el nu aprecia tribunalele revoluţionare ca egale curţilor cu juri ale fostului

regim. Cum nu îndrăznea să exprime deschis ce gândeşte, dar nici nu se putea decide să tacă, se lansa în paradoxuri pe care Gamelin le pricepea exact cât trebuie pentru a-l bănui de lipsă de spirit cetăţenesc.

- Înaltul tribunal în care vă veţi ocupa locul în curând, îi spuse el odată, a fost instituit de către senatul francez pentru salvarea Republicii; şi a fost, desigur, un gând nobil al legislatorilor noştri, acela de a da judecători pentru inamicii acesteia. Îi înţeleg generozitatea, dar nu o consider politică. Ar fi fost mult mai abil din partea lor, cred eu, să-i lovească din umbră pe cei mai neîmpăcaţi duşmani şi să şi-i atragă pe ceilalţi prin daruri şi promisiuni. Un tribunal loveşte cu încetineală şi mai mult stârneşte frică decât face rău; el dă mai degrabă exemple.

Inconvenientul pentru al dumneavoastră este că îi reconciliază pe toţi cei înspăimântaţi, făcând astfel, dintr-un amalgam de interese şi de pasiuni opuse, un mare partid, capabil de o acţiune comună şi redutabilă. Dumneavoastră se-mănaţi teama: iar teama, mai mult decât curajul, îi zămisleşte pe eroi; fie, cetăţene Gamelin, să nu vedeţi într-o zi întorcându-se împotriva dumneavoastră neştiutele puteri ale fricii!

Gravorul Desmahis, îndrăgostit, săptămâna asta, de o fată de la Palatul Egalité, negricioasa Flora, o namilă, găsise totuşi cinci minute ca să-şi felicite camaradul şi să-i spună că o asemenea numire era o mare onoare pentru artele frumoase.

Elodie însăşi, cu toate că, fără să-şi dea seama, detesta tot ce era revoluţionar, şi care se temea de funcţiile publice ca fiind cele mai periculoase rivale cu care şi-ar putea disputa inima iubitului, drăgăstoasa Elodie îndura ascendentul unui magistrat chemat să se pronunţe în probleme capitale. Altminteri numirea lui Evariste în funcţia de jurat producea în jurul ei efecte fericite, de care sensibilitatea ei se bucura: cetăţeanul Jean Blaise veni la atelierul din piaţa Thionville să-l îmbrăţişeze pe jurat cu o revărsare de virilă tandreţe.

Asemeni tuturor contrarevoluţionarilor, resimţea consideraţie pentru puternicii Republi-

45

Louis-Joseph de Bourbon, prinţ de Condé (1736-1818) – a emigrat în 1792 şi a format la Coblentz şi pe malurile Rinului armată zisă a lui Condé. ( n. t. )

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cii şi, de când fusese denunţat pentru fraudă din furniturile armatei, Tribunalul revoluţionar îi inspira o teamă respectuoasă. El se vedea un personaj prea de prim plan şi prea mult amestecat în afaceri, ca să se bucure de o siguranţă perfectă: cetăţeanul Gamelin i se părea un om care trebuie tratat cu grijă. Generos, Gamelin strânse acea mână larg întinsă.

- Cetăţene Evariste Gamelin, zise Jean Blaise, apelez la prietenia şi la talentul dumneavoastră. Mâine vă iau cu mine la ţară, pentru patruzeci şi opt de ore: veţi desena şi vom sta de vorbă.

De câteva ori, în fiecare an, negustorul de stampe făcea o plimbare de două-trei zile, însoţit de pictori care desenau, după indicaţiile lui, peisaje şi ruine. Simţind cu multă abilitate ce putea să placă publicului, aducea din aceste turnee piese care, terminate în atelier şi gravate cu pricepere, deveneau stampe în sanguină46 sau în culori, din care scotea un bun profit. După aceste crochiuri, punea să se execute şi decoraţiuni pentru partea de deasupra uşilor şi pentru întregoluri, care se vindeau la fel, ba chiar mai bine decât lucrările decorative ale lui Hubert Robert47.

De data aceasta, voia să-l ia pe cetăţeanul Gamelin ca să schiţeze compoziţii după natură, într-atât juratul i-l înălţase pe pictor.

Din grup mai făceau parte încă doi artişti, gravorul Desmahis, care desena bine, şi obscurul Philippe Dubois, care lucra excelent în genul lui Robert. Conform obiceiului, cetăţeana Elodie, cu prietena ei, cetăţeana Hasard, îi însoţeau pe artişti. Jean Blaise, care ştia să împletească grija pentru afaceri cu grija pentru plăceri, o mai invitase la această plimbare şi pe cetăţeana Thévenin, actriţă la Vaudeville, care trecea drept buna lui prietenă.

ADRIAN PAPARUZ Cum s-a născut Dumnezeu continuare din nr. 3 (43) Legenda celor şapte existenţe... Întotdeauna venea singur, ora refluxului îl prindea pe ţărmul în care îşi adunase toate visurile. Nu-l speria niciodată nimic, nicio furtună, nici un uragan. Îşi îngropa picioarele în nisipul încă fierbinte, iar degetele-i ude de apa sărată a mării alergau pe corzile anticei lui chitări. În satul de pescari nu îl cunoştea nimeni.

Nu vorbea niciodată cu cineva. Rareori, la ora când toţi bărbaţii plecau în larg, îşi număra paşii pe străzile mici şi întortocheate ale satului, zâmbind prietenos copiilor sărmani. Îi considera singurii lui prieteni. Se adunau uneori în jurul lui, ascultându-i melodia şi se întristau precum interpretul transpus. Nu înţelegeau mare lucru, dar simţeau că acel străin are ceva ciudat, că vine dintr-o altfel de lume...

Nu, nu-i mai era teamă ca atunci, în copilărie, când fiecare buruiană voia să îl muşte. Acum mergea printre bălăriile crescute până aproape de cer, încercând să îşi amintească curtea frumoasă, aşa cum o ştia el. Îşi dorea atât de mult să fie din nou copil...

Se strădui pentru câteva secunde să îşi înăbuşe lacrimile, apoi le lăsă libere, să cadă peste obrajii arşi şi peste degetele lungi şi subţiri... „...ai mâini de artist, copile! Ai mâini de artist, băiatule...”

Va urma 46

Sanguină – mineral de culoare roşie-brună; creion a cărui mină este făcută din acest mineral. ( n. t. ) 47 Hubert Robert (1733-1808) – pictor francez, născut la Paris, autorul unor magnifice reproduceri după monumente antice. (n.t.)

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Casa i se păru rece, străină, duşmănoasă.

Un ţipăt de fiară izbucni din pieptul lui plin de dureri, un urlet care sfâşie amiaza în două.

Se sprijini de chitară ca un naufragiat şi tot ce mai exista în sufletul, se întoarse ca o clepsidră. Timpul! Mereu se grăbise, de parcă el şi secundele erau condamnaţi să lupte pentru viaţă... Odată visase timpul, era ca o ploaie, venea de pretutindeni, grea ca o perdea de plumb. Avusese un prieten, fuseseră de fapt mai mulţi... acesta muri însă înainte chiar să fi existat cu adevărat.

-Ah, libertate... ce mult te respir! striga când soarele răsărea din grădina lui. Îl îngropară frumos, ca într-un basm de Grimm. Soarele răsărea dintr-o altă grădină.

Ce se întâmplase cu ceilalţi prieteni nu a aflat niciodată. Îi plăcea să creadă că s-au rătăcit într-o altă existenţă, poate în epoca pietrei sau în cea a şoimului... A pierdut. Ştia...

Fusese altfel şi pierduse. Nu avea explicaţia, nici nu şi-o dorea. Pierduse mai întâi totul, apoi restul.

Clepsidra... Imagini tot mai şterse i se îngrămădesc în ochi, ca pe un ecran dintr-un cinematograf vechi. Copilului ce fusese, îi plăcuse să înveţe singurătatea, dar printre întrebările la care nu găsise vreodată răspuns exista una care îl zdrobea: „cine sunt?”

La o serbare de sfârşit de an veniseră atât de mulţi oameni cum nu mai văzuse până atunci la un loc. Stătea împreună cu ceilalţi în culisele unei scene improvizate, privind un curcubeu imaginar. Trebuia să recite o poezie pe care se chinuise să o înveţe câteva săptămâni. O uitase însă, şi disperat aştepta cu groază momentul în care se va fi făcut, fără îndoială, de râs. Inutil îşi frământase memoria, ca un arheolog în căutarea unui artefact, mintea lui refuza să îi arate ceea ce el aşezase cu grijă pe raftul cel mai de sus. Ciudat, dar nu se întâmplă nimic din ceea ce se aştepta... adică râsul, râsul acela cinic şi crud al celor prezenţi...

Veni la microfon şi vorbi... mult, cu o voce străină, de nerecunoscut chiar şi pentru el. Îşi rupea cuvintele de la colţul gurii şi le arunca

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

spre mulţime, aşa, ca pe nişte flori. Devenise brusc un vârtej de neoprit, un viscol în mijlocul verii ce străbătu prin mintea fiecăruia de acolo.

Le povesti oamenilor de Homer, despre Ulise, despre aventura spiritului uman dincolo de viaţă... striga la fel de tunător precum Ahile, la fel de ascuţit precum Shakespeare. Construi o coloană până la cer din cuvinte şi se trezi că vede din vârful ei picioarele lui Dumnezeu. Întreaga istorie a umanităţii defilă înaintea sa... o istorie pe care nu ar fi reuşit să o înveţe nici într-o sută de ani.

N-o învăţase. De la prima atingere a tălpii lui pe pământ simţise cum urcă în el, ca printr-o prelungire a timpului, toate oasele omenirii, toate cuvintele ei reverberate în spaţiu. Ecouri şi sentimente străine îl invadaseră, puseseră stăpânire pe fiinţa lui mică cât un bob de nisip pe o plajă nesfârşită. Şi plecând, ar fi vrut să fie strigat de Iisus. Dar nu, nici măcar coliba în care îşi îmbrăţişase părinţii n-o mai găsise. Pe locul acela păşteau liniştite câteva capre. Nu i-a curs nicio lacrimă, a urcat pe poteca lui până la stânca de pe care răscolea imensitatea şi l-a certat pe Dumnezeu. I-a cerut un răspuns; nu la aflat. Mai târziu nu l-a mai dorit. „Linişte! Respiră odată cu mine, Pământule...” se ruga înainte de a-şi aşeza oasele obosite de întrebări, pe iarba din care se născuse în el Lumea.

Nu mai fusese niciodată acolo, dar toate lucrurile i se păreau cunoscute, familiare.

Bătrânul era orb. Se refugiase de oameni în „turnul disperării”, acolo de unde legenda spunea că o fecioară antică se aruncase să zboare sau să piară, din prea multă dragoste de viaţă, din prea mult dor pentru inima ei ucisă odată cu iubitul ei. Acel turn avea o însemnătate uriaşă în memoria colectivă a satului. Situat în vârful muntelui Crevados, turnul inspira teamă şi respect, atracţie şi admiraţie.

Se zvonea că bătrânul ar fi nebun, şi că turnul cutreierat de stafii ar fi aşezat chiar pe buricul Marelui Dragon din adâncuri.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Nu ştiu cine eşti, copile, deşi bănuiesc, nu ştiu ce vrei, deşi presupun, dar nici nu te voi întreba ceva. Urcând cele 666 de scări ai făptuit o mare ciudăţenie şi ai adeverit prorocirea de care probabil nu ai habar. Uite, de aici, poţi privi lumea de partea cealaltă, e singurul loc de unde o poţi face. Nu te mira, eu nu o văd... E mult timp de când întunericul s-a aşezat în sufletul meu, dar urechile mele pot pipăi universul.

Să nu te temi de lilieci şi mai ales, să nu te temi de mine. Ia loc, copile, şi spune-mi cât de bătrân sunt.

Nu-i răspunse nimic bătrânului... era mulţumit să privească LUMEA de partea cealaltă şi înţelese: bătrânul nu exista, doar ecoul lui mai stăruia în eter în nopţile cu luna plină.

Poate doar lupul acela ce rânjea fioros de prietenos către el mai era încă viu, dar stors de orice sens îşi continua drumul spre nicăieri la picioarele fantomei „celui ce ascultă cerul”.

rul, cu prezentul, amestecându-mi viaţa cu moartea, sau cu altceva, mai înspăimântător decât moartea. Cineva parcă se joacă cu mine aruncându-mă într-o altă lume, spre înapoi, încât nu mai ştiu cine sunt, şi către ce mă îndrept...

Imagini şi trăiri străine îmi împânzesc într-atât neuronii, încât sunt uneori depăşit, strivit de subconştient, abandonat irealului, altcuiva, altundeva. Îngrozitoare dedublare. Într-un fel sau altul va trebui să ies din mine... Un joc absurd în care am fost prins fără să fiu întrebat.

- De ce e absurd, Rafael ?

- Fiindcă nu am nimic de-a face cu asta... sunt prins într-o pânză de păianjen, încă viu dar prizonier într-o altă minte. Aş vrea să sfârşesc, orbule, seppuku48, demn, aristocratic...

- Nu ai o spadă Bushido şi nici putinţa de a o avea vreodată!

- Dar curaj, orbule, ...am ?

- Rafael, aici nu intră în discuţie curajul... acesta e doar un mijloc de dominare al fricii.

Frica şi Iubirea sunt cele două emisfere ale Întregului. Poţi să mori iubind, către lumină, şi poţi muri din frică către întuneric. Un alt spaţiu, un alt timp... tu alegi, dar odată cu tine, odată cu alegerea ta, Universul va merge cu tine...

- Adică eu pot alege un alt început? Fără amintiri, fără regrete, fără suferinţă?

- Întocmai, Rafael...

- Şi toţi sinucigaşii acestei lumi, crezi tu, orbule, au trecut în alt spaţiu, în alt timp... că există fără să ştie chiar, că au existat, că au iubit, că au avut copii, că au avut părinţi, că au lăsat în urmă lucruri neterminate şi iubiri neconsolate?

- Nu doar sinucigaşii... moartea e unică, aceeaşi pentru toţi. Dar tu poţi schimba asta! *** Prima amintire despre o biserică o am de la patru ani. Ningea şi era cumplit de frig.

Crăciunul. Mama mă învăţase câteva rugăciuni şi colinde. Eram fericit, înconjurat de plenitudinea acestei sărbători. Simţeam îngerii pe umerii

Îşi ridică capul lăsat pe corzile chitării, privi camera lungă cu pereţi drepţi, cernându-şi durerea prin nisipul ce continua să cadă în voia timpului spre început. Aici o cunoscuse... singura fiinţă pe care o iubise. Între pereţii aceia se izbise violent de adevărul suprem; cheia tuturor întrebărilor. Se îndrăgosti de Ea în timp ce construia un munte. Mai întâi de braţele ei, mai apoi de părul ei, de privire, de tot ce îi aparţinea. Cu cât o iubea mai mult, cu atât uita că în el există Absolutul... acel Absolut păstrat ca într-un recipient criogenic în mintea lui, pentru a fi cândva deschis, pentru a renaşte din miliarde de fărâmiţe, Întregul. Pentru asta a fost pedepsit, luându-i-se totul... mai întâi iubita, apoi turnul, iarba şi mai târziu amintirile. ............................................................

Se întoarse pe plajă, la ora când toţi pescarii erau în larg, cântând aceiaşi melodie care curgea prin el din stele, până când nu mai avu voce, până când se uită chiar pe sine şi Marea îl primi în imensitate, simplu, fără întrebări, fără răspunsuri.”

Tot mai des coşmarurile mă cuprind, îngrozindu-mă, amestecându-mi trecutul cu viito-

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

48

Seppuku (harachiri) desemnează un mod de sinucidere prin spintecarea pântecelui cu pumnalul sau cu sabia, practicat mai ales de samuraii japonezi.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mei, uşori şi diafani, şi îi auzeam şuşotind între ei despre mine. Credeam că toată lumea îi vede, şi mi se părea că arăt năstruşnic şi deosebit, ca o icoană pe sticlă. Mâna mamei mă ţinea strâns, târându-mă prin mulţimea adunată... Din prima clipă, acolo, în biserică, m-am simţit ciudat.

Eram parcă ACASĂ şi totuşi străin. În faţa altarului firavul meu trup a început să tremure, să vibreze, de parcă aş fi fost un diapazon atins de un dirijor care încerca să mă acordeze cu Universul. Imaginile sfinţilor păreau vii, lumina lumânărilor coborâse din Lumina Iniţială, crucifixurile începură un joc bizar în mintea mea, ca un carusel imens în care eu, cu îngerii mei aşezaţi pe umeri ne simţeam minunat, dar complexat la un moment dat, ameţit, strivit treptat de o forţă imensă care îmi sugruma creierul, intoxicându-l parcă cu ceva nedefinit şi necunoscut pentru mine; profanul copil, ceva despre care eram conştient că ştiu mai mult decât toţi, însă speriat, traumatizat de măreţia sentimentelor în care mă bălăceam ca în Iordan. Strângeam mâna mamei din ce în ce mai vârtos şi deodată am strigat fără voia mea: - Mamă, opreşte biserica! Am ameţit!

S-a făcut linişte. Mama m-a luat în braţe, m-a privit speriată, apoi preotul, un gigant cu o barbă albă şi lungă până la brâu, s-a apropiat de mine. N-am uitat nici acum ochii aceia, parcă mă ardeau, fixându-mă cu o intensitate extraordinară, cu ură, cu spaimă...

- Femeie, al tău e copilul acesta?

- Da, părinte, iertaţi-l... n-a mai fost niciodată la biserică...

- Femeie, ia-ţi copilul şi pleacă! Să nu îl mai aduci! Copilul acesta vine de Altundeva!

Apoi am leşinat. Îmi amintesc doar că îngerii m-au înlănţuit între aripi şi mi-au cântat o muzică din neant. Mi-am revenit mult mai târziu. Fusesem întins pe un fotoliu lângă bradul de Crăciun. Mama mă mângâia plângând, pe frunte, iar Michelangelo, fratele meu, aprindea cu îngerii artificii. Despre tata nu îmi mai pot aminti aproape nimic. Memoria mea păstrează foarte puţine amănunte despre el, aşa ca într-un vis,

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

fotografii descompuse de timp sau de imaginaţie. Sărutul mamei m-a readus printre ei...

- Dar ai dormit, copilul meu! „Copilul meu, copilul meu...” în timpanele mele bubuiau aceste cuvinte ca un ţipăt dureros... altcineva, altundeva şi altcândva îmi strigase cu disperare: „Copilul meu!...” Această amintire din mine, a celui ce eram, a urlat atunci necontrolat, vehement: - Nu sunt copilul tău !

Venise din adâncul meu cu o voinţă mai mare decât a unui copil de patru ani şi nu ştiu cui i-a fost adresată... acelei amintiri bizare sau Antoniei, mamei care mă purtase în pântec. Totul s-a derulat ca un instantaneu, un clişeu, un blitz, pentru ca apoi, speriat de mine însumi, să sar în braţele mamei desfigurată de uimire şi spaimă.

- Iartă-mă, mamă!

- Ai febră, Rafael... Arzi tot. Vei dormi în această noapte lângă mine... Ce frică îmi e!

Ajută-mă, Doamne!

- Dar n-a fost febra, nu-i aşa, orbule?

- Continuă, Rafael, de ce te-ai oprit?

- Pentru că nici acum nu pot să cred că acel sentiment s-a născut în mine... Pare absurd!

- Dar ce ţi se întâmplă acum nu ţi se pare absurd?

- Într-adevăr... Orbule, nu mai pot înţelege cine şi ce guvernează mai presus de noi.

Odată, era bine, simplu. Viaţa şi moartea aveau graniţele lor, strict limitate, nu se amestecau una cu cealaltă! Poate doar în paranormalul unor vizionari, vraci, vrăjitori... Moarte clinică, reîncarnare, spiritism, erau noţiuni extravagante, snobisme. Câteva cazuri mai mult sau mai puţin credibile în vreun ziar şi atâta tot. Nu ştiu, orbule, parcă toate se întâmplă în mintea mea şi nimic din ce mi se întâmplă parcă nu e ireal. Atâţia mor şi ploaia asta care nu conteneşte, incertitudinea, frica, frica, orbule, frica... Sunt oare nebun?

- Nu eşti... ţi-am mai spus...

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Poate ar trebui să fiu, ca acestea toate să rămână doar plăsmuirea unei minţi bolnave.

Trebuie să plec, orbule, soţia mea, Clara, copiii sunt singuri, încuiaţi în casă... I-am încuiat, să nu poată fi atinşi de ploaia ucigaşă...

- Crezi că vei reuşi, Rafael?

- Trebuie, orbule... e tot ce am.

- Tu ai TOT, Rafael.

până în zori... apoi am culcat copiii iar eu şi Clara am ieşit să le facem un om de zăpadă... Încă mai ningea... ne-am tăvălit prin zăpadă ca nişte ţânci şi am făcut cel mai grozav om de zăpadă pe care l-am văzut vreodată!

- Vino acum, Rafael, iubitule... vreau să cuprind în mine toată neliniştea ta, toată teama, să-ţi închid gândurile triste în inima mea şi să nu le mai dau drumul niciodată; nici ţie nu îţi voi da drumul din braţele mele până când cutele de pe fruntea ta nu vor dispărea şi-mi vei zâmbi... un zâmbet adevărat. Vreau să te am cu fiecare celulă, cu fiecare gând, să facem dragoste, Rafael, să ne amintim că astfel a început şi s-a sfârşit lumea... să începem o lume nouă, dacă o alta se sfârşeşte...

Iarna începuse frumos... ninsese cu fulgi mari şi lumea părea fericită. Pe străzi răsunau clopoţeii... se apropia un nou an. Împodobiserăm bradul cu bunătăţi şi luminiţe multicolore spre deliciul copiilor noştri, Leonard, un băieţel spumos de patru ani, şi al Ataliei. Clara pregătise o masă regească, cu lumânări, aşa ca într-o pictură... Totul părea un vis. Am cuprins-o pe Clara în braţe şi am sărutat-o lung, aşa ca un actor din anii 60.

- Îţi mulţumesc, dragostea mea, pentru această seară, pentru fericirea pe care ştii să o dăruieşti, pentru tot ceea ce eşti şi vei fi... Te iubesc, vă iubesc, dragi mei dragi, dureros de mult... infinit. I-am îmbrăţişat pe toţi la pieptul meu, cu o presimţire nefastă în inimă. Parcă aveam ultima dată posibilitatea să îmi ţin famila în braţe, să mă bucur de dragostea pe care o simţeam ca pe o fiinţă, o altă membră a familiei mele minunate.

- La mulţi ani, Clara! La mulţi ani, Atalia!

La mulţi ani, Leonard!

- La mulţi ani, dragii mei dragi!...

- La mulţi ani ! Iubitule... de ce plângi?

- Nu ştiu, Clara,...de fericire, cred...

- Mă întristezi!

- Iartă-mă... iertaţi-mă şi voi copii!

- La mulţi ani, tati, la mulţi ani, mami!...

Şi timpul nu s-a mai mişcat, nici spaţiul... dragostea a înghiţit totul. Târziu, Clara m-a trezit, ţinându-mă încă strâns între braţele şi trupul ei...

- Rafael, Rafael... când vei auzi pasul meu răsunând pe coridorul cunoaşterii, să-mi deschizi orizontul din stânga sau din dreapta, să-mi ridici privirile aţintite spre transparenţa pământului şi să-mi spui cuvintele pierdute cândva de muritori: BINE AI VENIT! Să nu te superi însă, dacă nu-ţi voi zâmbi, calea lăsată-n mister a ucis o parte din mine... Vom intra apoi împreună, în orizontul deschis şi vom cina cu Homer... vom visa că murim şi vom închide timpul în logica trecutului! „A FI sau A NU FI !” Îţi voi povesti mai târziu de prezentultrecut, de viitorul-prezent, despre noi, despre noi amândoi şi astfel vei înţelege: Universul e mort! Noi nu vom fi niciodată....

- Clara, niciodată nu vei înceta să mă uimeşti şi să mă înspăimânţi cu felul tău de a fi, cu poeziile tale, cu legendele tale, cu visurile tale, cu dragostea ta…

- Rafael, a început…

- Ce a început?

- Ploaia, iubitule…

- Acum, iarna?

- Da, priveşte… e o ploaie urâtă, tristă, nesfârşită… şi va dura mult, nefiresc de mult.

Surâsul copiilor mi-a readus bucuria în suflet, uitând pentru moment de negrele mele presimţiri şi presentimente. A fost o noapte de neuitat... parcă cea mai fericită din viaţă. Ne simţeam sufletele unite într-o coloană infinită, ridicată spre ceruri, tot mai sus, tot mai pure, mai strălucitoare... Dragostea ce ne unea pe toţi devenise aproape vizibilă, palpabilă, plutind magic prin şi printre inimile noastre. Am sărbătorit

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - De unde ştii tu toate astea?

- De acolo de unde vine ploaia…

- Adu copiii în casă, iubitule, ploaia le-a distrus omul de zăpadă şi sunt trişti… să-i ferim de tristeţe, iubitule….

pra celui mai puternic instinct, cel de autoconservare. Şi mă tem că eu sunt imun în faţa acestei maladii; doar nu voi fi singurul supravieţuitor al planetei… Oare de ce eu? De ce tocmai eu?

Tristeţea care mă cuprinde şi pe mine se datorează efectului general sau doar îngrijorării mele vis-à-vis de familia mea şi de lume.

Frica mea e mult mai puternică decât tristeţea, celorlalţi nu le mai este frică, sunt doar resemnaţi, tăcuţi şi singuri. Dar mie mi-e frică, o groaznică frică imaginându-mi pământul pustiu, fără viaţă… Nu de moarte mi-e frică, ciudat, ci de altceva mai cumplit decât moartea: vidul.

De moartea timpului mă tem, de moartea spaţiului, de moartea iubirii. Ce se va întâmpla când viaţa se va sfârşi?!

Va mai pluti Pământul prin Univers după legile sale? Cine şi ce va mai susţine aceste legi universale? În conştiinţa cui vor mai fi ele? Şi dacă nu vor mai fi în conştiinţa nimănui, Pământul nu se va întoarce, alături de întregul sistem solar spre începuturi, spre secunda zero şi chiar dincolo de ea?

O implozie fantastică a universului (nesupravegheată şi neştiută de nimeni)… Totul se va retrage în punctul de plecare, absorbit de forţe necunoscute, într-un singur punct, infim, o gaură neagră. Şi mai departe? Cu acest punct în care se vor fi îngrămădit toate stelele, toate planetele, toţi sorii, toţi meteoriţii, toate cometele, ce se va întâmpla? Dumnezeu şi-l va lua şi îl va păstra în buzunarul sutanei lui? Sau i-l va dărui fiului său, Iisus, spunându-i să recreeze el însuşi un alt Univers, sau altceva, după voia Lui, în numele Tatălui şi al Sfântului Duh. Iar noi fivom oare alături de ei acolo în Paradis? Acolo unde toate sufletele se duc? Acolo, dar unde? Într-un Univers paralel? Cel ideal, conceput fără greşeală, de cine? De alt Dumnezeu? De unde? Dintr-un alt rai? Fi-vom oare atunci martori la Marea Judecată? Martori la împărţirea noastră în drepţi şi nedrepţi, în buni şi răi, în îngeri şi diavoli, iar apoi condamnaţi din nou la viaţă, cei drepţi, buni şi îngeri, iar ceilalţi condamnaţi la Nimic, la inexistenţă? Acest ciclu se repetă la

„Să-i ferim de tristeţe!”

Aceste cuvinte intraseră în mine smulgându-mi identitatea, un ordin mai presus de orice… Simţeam, aşteptasem acest ordin suprem. Nu ştiam ce se va întâmpla mai târziu, nici Clara nu ştia… Cu toate acestea însă, amândoi gândiseram, presimţiserăm că de acum încolo TRISTEŢEA va fi cea mai periculoasă molimă ce a bântuit vreodată lumea… Şi nu s-a mai oprit… plouă mărunt cu picuri mici, ascuţiţi şi reci… E aproape insesizabilă, banală, monotonă, de sute de zile la fel… poate nici măcar asta n-ar fi însemnat nimic… ne-am fi obişnuit şi cu asta, ne-am fi adaptat acestei vieţi în ploaie, chiar şi în ocean, în adâncuri… Sau… poate… părăseam planeta… sau opream în vreun fel acest potop… Inventam ceva… nimic nu era imposibil… Dar ploaia a adus TRISTEŢEA… apoi DISPERAREA, apoi RESEMNAREA şi MOARTEA… Sinuciderea. Mai întâi au fost atinse animalele… s-au sinucis pisicile, câinii, păsările… s-au aruncat în ocean, balenele, delfinii, peştii s-au aruncat pe ţărm…

O nebunie… un blestem…

Sfârşitul lumii? Aşa să arate? Un nou potop? Dumnezeu? El e vinovat de toate aceste sinucideri în masă? Nu ştiu dacă voi afla un răspuns şi nimeni nu se oboseşte, nici măcar nu se încearcă să se găsească o explicaţie, o soluţie… Oamenii au devenit tot mai trişti, tot mai însinguraţi… Chipurile le-au îmbătrânit şi nu mai doresc nimic de la viaţă… Nu mai sunt interesaţi de nimic. Logica existenţei s-a pierdut, poate nici nu a existat vreodată, dar ploaia, molima necunoscută adusă de ea a conştientizat brusc omenirea că viaţa nu are nici un sens… Dar nu pot să înţeleg de ce s-ar considera că moartea ar avea vreun sens? Nu-mi imaginez ce se întâmplă la nivelul subconştientului lor. Ce putere exercită această tristeţe ce cade din cer asu-

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nesfârşit? De câte ori am murit, de câte ori am trăit, cine suntem de fapt? Vom mai trăi, vom mai muri? Vom avea oare vreodată putinţa să ne folosim creierele la întreaga capacitate, sau vom fi sfărâmaţi din nou şi din nou de teamă că astfel, ajutându-ne de întregul creier putem deveni Dumnezei?…

De aceea mi-e frică… şi fiindcă aud cuvintele mamei, ale lui Nicolo, ale Clarei şi acum ale Orbului: - Rafael, tu eşti altfel, altfel…

- Mi-e frică de mine, ce sunt eu? Sunt altfel decât voi? Cum mă găseşti tu „altfel” Clara? am întrebat-o la câteva săptămâni după ce începuse ploaia ucigaşă. Era tristă, dar această tristeţe venea din ea însăşi, întotdeauna fusese aşa.

Nu ştiam dacă era atinsă de molimă sau nu.

- Altfel, Rafael… nu pot să îţi spun cum, dar tu nu semeni cu nimeni, eşti unic!

- Şi tu eşti unică, Clara! i-am răspuns. Fiecare e unic!

- Nu, Rafael, te înşeli, nu pot să-ţi explic, ca mine au mai fost femei şi poate vor mai fi cândva… Tu nu vezi, Rafael, tu nu vezi că pe tine nu te poate atinge nici măcar această molimă a tristeţii?

- Dar tu, Clara, dar copiii?

- Nu ştiu, iubitul meu! Leonard, Atalia încă mai poate râde, eu nu am râs niciodată prea mult… Nu ştiu… Rămâi cu noi mai mult, lângă tine tristeţea mea dispare, totul dispare, rămâi numai tu, Rafael!

- Dar nu pot, Clara, trebuie să găsesc un răspuns, o explicaţie a acestui fenomen, poate lumea ar reuşi să se salveze, poate noi ne putem salva, dragostea mea…

- Tu nu înţelegi că nimănui nu-i mai pasă, că eşti singurul care doreşte salvarea lumii? Că ceilalţi s-au resemnat cu toţii? Priveşte iubitul meu, plaja şi străzile sunt pline cu morţi, cu miile…

- Încetează, Clara, să nu te audă copiii, vom reuşi, trebuie să reuşim!

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

- Ia-mă cu tine, Rafael, oriunde vei voi să mergi, astăzi nu mă pot lipsi de prezenţa ta, simt cum mă cuprinde disperarea… Şi nu vreau, pentru tine, Rafael, pentru Atalia şi Leonard…

Vreau să ne amintim de fericire, de dragoste, de viaţă… orice s-ar întâmpla după aceea cu mine, te rog, iubitul meu, ia-mă cu tine! Să mergem pe plajă, acolo unde ne-am întâlnit prima oară, unde m-ai găsit tu, Rafael, în noaptea aceea… cândva, în furtună şi neştiinţă.

Am cuprins-o în braţe încercând să o liniştesc.

Nicolo mă dusese în noaptea petrecerii de absolvire pe plaja aceea, el mi-o arătase pe Clara. A avut dreptate, aveam multe lucruri în comun cu Clara. Ne legase pe amândoi un sentiment puternic, o interdependenţă uimitoare. Într-adevăr, aşa cum îmi spusese atunci Nicolo, Clara avea mare nevoie de mine.

Mă aşteptase pe plaja oceanului; de când se ştia mă aşteptase acolo. Nu avea noţiunea timpului, nici a spaţiului, nu ştia nici măcar cum o cheamă sau de unde vine… Nu îşi cunoştea nici familia, nimic… Mintea ei era ca o carte netipărită, fără niciun cuvânt. Foi albe, imaculate în aşteptarea literelor. Coperta acestei cărţi avea însă un titlu, un nume, numele meu, Rafael. Atunci nu ştiam ce să cred. Nicolo dispăruse tot atât de brusc cum apăruse în sala de festivităţi a universităţii şi mă lăsase gol pe o plajă în furtună, lângă o fată inconştientă aproape pe moarte, goală şi ea… Am luat-o în braţe, uimit de perfecţiunea trupului ei, neînţelegând nimic din ce se întâmplase cu mine, dar convins fiind că pe fata aceea trebuia să o salvez cu orice chip, cu orice sacrificiu. Simţeam că dacă va pieri, o bună parte din mine ar fi pierit la rându-i. Şi aşa goi, fiindcă hainele nu leam mai putut găsi, am ajuns aproape fără să ştiu cum şi când, la un serviciu de urgenţă al unui spital.

După o jumătate de oră îşi revenise, iar medicii mă asiguraseră că nu există niciun pericol asupra sănătăţii ei… Mi-au mai spus însă, că prezintă o stare gravă de amnezie totală şi nu rosteşte decât un singur nume: „RAFAEL”.

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE De aceea m-au rugat să o ajut chiar eu.

Am plecat din spital împreună ţinând-o strâns de mână ca pe un copil neajutorat. De atunci nu am fost despărţiţi nicio măcar o zi.

Nu şi-a amintit niciodată cine e, de unde e, sau ceva despre familia ei, despre trecutul ei, oricât de mult am încercat eu să o ajut să îşi regăsească adevărata identitate. Nimeni nu a căutat-o, nu figura pe nicio listă de dispăruţi şi cu toate acestea mă cunoştea. Ştia totul despre mine, până şi amintirile mi le cunoştea! Nici pe Nicolo nu îl cunoscuse vreodată. Spunea doar că mă aşteptase, că mă iubise dintotdeauna. Ştia că voi veni să o caut şi că o voi găsi! Obosise să mă caute aiurea şi mă aşteptase acolo, pe plajă.

- Lasă lucrurile aşa cum sunt, Rafael! îmi spunea, nu te mai frământa să îmi găseşti o identitate. Cu cât înţelegem mai mult, cu atât vom pierde din fericire, din dragoste… Păstrează-mă dacă mă iubeşti, dacă mă poţi iubi cum te iubesc eu… Eu vin din IMENSITATE… din nimic şi tot în nimic voi ajunge, în imensitate… Dăruieşte-mi un nume, iubitul meu, şi dacă este posibil, dragostea ta! Dacă nu, când oceanul se va zbuciuma în furtună, să mă duci înapoi în acelaşi loc… Simplu, ca şi cum nu m-ai fi întâlnit niciodată.

A rămas lângă mine, nu se putea întâmpla altfel, şi cu cât o cunoşteam mai profund, cu atât am putut înţelege că dragostea ei, pe care o simţeam peste tot în jurul meu, era însăşi sensul existenţei ei. Fără dragostea mea ar fi pierit. În ziua aceea, pe plajă, acolo unde o întâlnisem pe Clara, sub ploaia nebună, ne dăruiserăm iubirii cu totul, uitând de frică, de moarte. La fel de goi ca atunci, ne întinseserăm pe plajă ascultându-ne inimile, preaplinul sufletelor… Nu mai simţeam nimic altceva decât o linişte totală, care era însăşi resemnarea. M-am gândit că maladia ploii m-a atins şi pe mine, dar a fost un gând senin, rece. De undeva însă, dintr-o altă memorie, cineva îmi striga să opresc sfârşitul, să salvez lumea. Mi-am amintit de copii şi deodată m-a cuprins durerea, disperarea şi din nou frica.

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

„Rafael, îmi spuneam, nu trebuie să cazi pradă acestei tristeţi, pradă resemnării… fără viaţă nu poate fi nimic şi tocmai viaţa este pusă în primejdie, viaţa Clarei, a Ataliei, a lui Leonard, a celorlalţi… deja au pierit atâţia… Trebuie să rămâi conştient de această supremă necesitate, nu poţi şti dacă şi altcineva mai poate rezista, dar tu trebuie să rezişti… în tine, Rafael, trebuie să găseşti un răspuns şi o soluţie supremă, doar simţi că acolo, în om, în uman stă salvarea, găseşte-o!”

(continuare în nr. din mai )

anesteziază-mă în vreun fel iubito nu mă ucide când încă sunt în tine când încă sărutul ne aspiră viaţa şi inimile îşi croiesc cărare una către alta prin piepturile pline de lavă nu mă sinucide mai devreme de vreme când încă poţi alerga prin oaza sufletului meu beduină goală sub setea de iubire flamură anesteziază-mă cu dragostea ta nemiloasă drog interzis direct în cerebelul erect minte-mă dacă trebuie orgasmic şi abia apoi înfige-ţi despărţirea până la plăsele ai milă ©Adrian Paparuz

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

Poeme din volumul Cer fără scări/Ciel sans escalier, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014 Dintr-un singur gând

Ionuţ Caragea - volumul Cer fără

este atâta poezie în jurul meu încât niciodată nu voi avea timp să o scriu tot ce văd, tot ce ating sunt cuvinte pline de viaţă iar foaia de hârtie este cimitirul alb în care îmi îngrop deseori amintirile este atâta poezie în jurul meu încât pixul se împotriveşte să scrie trebuie să moară ceva în mine trebuie să pierd ceva la care am ţinut foarte mult voi ucide întreaga lume dintr-un singur gând îmi va curge o singură lacrimă este atâta moarte în jurul meu şi atât de multă viaţă în această poezie!

scări/Ciel sans escalier

Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literar atipic, dezlănţuit întro abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne anunţa într-un mai vechi volum (Editura Ştef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”.

Adrian Dinu Rachieru Revistă

de

Cultură

Universală

Disconnect şi dacă pică serverul mai sunt poet? şi dacă pică brusc internetul în toată lumea cine va mai auzi de mine? mi-ar plăcea să se dea o lege prin care să se interzică poezia în locurile publice să te duci în locurile special amenajate cu un creion şi o foaie de hârtie să scrii numai pentru tine ca şi când poezia ta ar fi un inel de logodnă sau o promisiune de iubire mi-am rănit sufletul pe hârtie într-o baltă de cuvinte tu îi spui clişeu deşeu sau pur şi simplu vorbărie în timp ce poezia este o trecere de pietoni între viaţă şi moarte

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Inimă cu perucă

sau un mistreţ fugărit de alice într-o pădure virgină

cuvintele sunt decoraţii obţinute în războaiele minţii şi fiecare-şi construieşte-o legendă în jurul propriului nume şi fiecare-şi dă întâlnire cu moartea cel puţin o dată în viaţă rupând o legătură romantică de lungă durată cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte şi ochii lui Dumnezeu care sunt peste tot şi ţi-e imposibil să scapi de privirea lor insistentă şi cauţi soluţii inovatoare să te ascunzi mai bine în tine până şi inima ta poartă perucă până şi pentru călătoria din vise ai nevoie de ghid

ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire ci o dedicaţie pentru Dumnezeu care uneori îţi pune palma pe frunte, femeie chiar dacă viaţa înseamnă un spital în care oamenii te tratează cu pastile de sictir în timp ce moartea inventariază suflete dacă ar pica internetul aş merge cu picioarele goale prin ţărână să simt trupul rece al înaintaşilor mei sau m-aş tunde zero să nu-şi dea nimeni seama cât de frumos ninge aş renunţa la această vorbărie şi ţi-aş trage un şut acolo unde te doare cel mai tare să-ţi arăt cât de mult te iubesc

Niciodată nu luăm moartea în serios niciodată nu luăm moartea în serios această prezenţă invizibilă care ne locuieşte în fiecare clipă oricât de pustii ar fi vieţile ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă ne dăm întâlnire cu umbrele şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor ajungem să credem că singura iubire a fost să ne doară ceva un semn divin, o judecată cu porţile sărutului închise niciodată nu luăm moartea în serios fiorul acela ce trece prin şira spinării ca o cădere în gol în propriul vis în clipa aceea când atingem pământul şi totul se cutremură chiar şi pământul dinlăuntru mergem încolonaţi, oameni şi umbre fiecare ne dorim să fim altceva într-un final şi unii şi alţii suntem îngeri şi păsări negre pe cerul din gura unui mort celebru

m-am născut pe Google toată lumea ştie şi tot caut, tot caut locul în care să mă spovedesc Cer fără scări poţi să priveşti aşa la Cer ca înecatul la suprafaţa apei nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână poţi să priveşti aşa la Cer ca la o ţesătură fină de stele cu care moartea-ţi acoperă ochii nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână şi mai poţi să priveşti aşa la Cer ca la tavanul vecinului de deasupra care se uită la tavanul vecinului de deasupra Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj într-un Cer fără scări

Revistă

de

Cultură

10-VI-2015 nr. 4/44

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

zarea lumii normale în care s-a format şi a trăit.

Atmosfera nostalgică este accentuată de resimţirea dureroasă a trecerii timpului.

Salvarea o constituie poezia, prietenă care-l protejează între „pereţii cuvântului”: „îi îmbrac trupul serii cu o poezie / şi o brăţară dintr-un vers / dintr-o metaforă îi fac cercei / iar cingătoarea-i doar un vis / la rever.” Alinare îi aduce şi natura pe care o priveşte cu suflet de copil: „m-am trezit speriat de moarte / mă alerga printre florile din grădina udată / undeva între petunii şi lalele roşii / şi-a deschis braţele un mugur din via plantată / iar pe marginea unei alei / ne-am îmbrăţişat / în viaţă.” Împăcat cu sine şi cu viaţa, Vali Niţu priveşte extincţia cu seninătate şi detaşare: „dacă am să plec / înainte de apusul soarelui / îmbracă-mă în costumul gri/la un rând de nasturi / cusuţi cu aţă neagră / în x // în zori să mă plângă / mlădiţele/ Clara şi Anisia/ când totul este pregătit/ de salutul lui Matei // dacă am să plec/la răsăritul soarelui / pregăteşte-mi costumul bleumarin / închis / la două rânduri de nasturi / de casa noastră / în y // dacă am să plec / la amiază / păstrează-mă o amintire / pe aleea pavată / în z”.

POEZIA LUI VALI NIŢU ÎNTRE NEOROMANTISM NOSTALGIC ŞI POSTMODERNISM SARCASTIC Neoromantismul nostalgic al majorităţii poeziilor scrise de directorul revistei IMPACT din Târgovişte, Vali Niţu, îşi are originea în dragostea sa pentru valorile morale ale tradiţiei româneşti patriarhale, model cultural pe cale de a se stinge în capitalismul de junglă actual.

Postmodernismul său sarcastic, din poeziile mai noi, decurge din această reacţie civică faţă de cei care ne conduc destinele: parveniţi inculţi, venali, veroşi şi corupţi, trădători de ţară şi duşmani ai propriului lor popor. Deşi alunecând spre toamna vieţii, autorul nu şi-a pierdut sentimentalismul curat, adolescentin, în versurile de dragoste: „şi tu eşti darul meu unică floare / un laur pe tâmpla culorilor grizonate / dintr-o trecere a unui zbucium liniştit de... vreme / închid ochii şi încerc să dau timpul înapoi / la o sămânţă ce am sădit-o împreună / iubirea de la Dumnezeu / rodeşte mereu dragostea ce ne ţine de mână / într-un cerc ce se poate închide / de o unică săgeată / a arcului celest.”

Cultul părinţilor, păstrat cu sfinţenie, ţine tot de ataşamentul pentru cultura tradiţională, în care religia şi virtuţile umaniste ocupă un loc central: „...aştept degetele tale, mamă / să-mi mângâie fruntea dinspre tâmplă / şi vorbindu-mi despre tata / strânge-mă, te rog / în amintirile copilăriei”. Sufletul său, civilizat şi romantic, se revoltă când asistă la pulveri-

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

Vali Niţu are o viziune mioritică asupra destinului. Chiar dacă trecerea timpului aduce nostalgie, autorul este mulţumit de realizările sale care îi aduc bucurie: familia, copii şi literatura. El dedică un poem activităţii sale fructuoase la editarea revistei Impact din Târgovişte, şi alta, oraşului său drag. Poezia lui Vali Niţu, câştigă, de la volum la volum, expresivitate, incisivitate şi profunzime. ©Lucian Gruia

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

mi-am înlănţuit privirea cu strigăt de lac ce părea că seacă de ochii tăi mi-am prins albul din suflet de roşul buzelor fierbinţi într-un mărţişor ce durează la pieptul tău nufăr te oglindeşti în irisul meu brodat în alb şi roşu simbol cu preludiu etern martie, aprilie... şi iar martie.

VALI NIŢU aceeaşi ... dimineaţă agaţă-mă la urechea viselor cercel cu drepturi de autor în bibliografia sentimentelor cu aripi şi-n ordinea alfabetică apropie-mă cuvânt să pot şopti dimineaţa

e bardhë dhe e kuqe

martor e necuprinsul iubirii ce nu se destramă uşor când bate la uşă cocoşat semnul de întrebare dimineaţă?

... për dritëzën e vetme bie shi i zi nga qielli im prej... kohe mbi zemrën të vajtur në rrëshqitje në një pranverë i lëvarur në një shkallë të humbur e zinxhirosa shikimin me thirrje prejliqeni që dukej i thatë nga sytë e tu e kapa të bardhën nga shpirti nga të kuqt e buzëve të nxehta në një dhurratë marsi që qëndron në gjoksin tënd si trëndafil uji reflektohesh në isisin tim të qëndisur në të bardhë dhe të kuqe simbol me preludin e përjetshëm mars, prill... dhe sërish marsi

po ajo ... në mëngjez varma në veshin e ëndrrave një vath me të drejtat e autorit në bibliografinë e ndjenjave me flatra dhe në rendin alfabetik afromë te fjala që të mund të pëshpërisish në mëngjez dëshmitar është mospërfshirja e dashurisë që nuk shkatërrohet aq lehtë kur troket në derë i kërrusur me shenjën e pikëpyetjes në mëngjez

traducere în l. albaneză: Baki Ymeri

alb şi roşu ...pentru unica luminiţa ploua cu negru din cerul meu de... vreme peste inima plecată la reşapat într-o primăvară aninat într-o scară pierdută

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937).

Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran.

Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator Noaptea cuţitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări.

Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei, a cărei variantă definitivă (rămasă inedită până în 1991) va fi încheiată în 1945, când se stabileşte definitiv în Franţa. În 1937 Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti.

După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima lu-

Un vea c şi mai bine de la n a ş t e r e a l u i E m i l C i o r a n 49.

Emil Cioran s-a născut la Răşinari, judeţul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş.

Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărându-i evidentă „incovenienţa existenţei”. În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filosoful rus Lev Şestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile 49

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Răşinari; d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof şi scriitor român stabilit în Franţa

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE crare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea.

Epuizând încă din tinereţe interesul pentru filosofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”, va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existenţialistă.

După moartea Simonei Boué, prietena de o viaţă a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitaţie şi valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curţii de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum doreşte.

Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja apărute, se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară lui 1972 (anul în care se opresc Caietele sale), document de un excepțional interes pentru editori și cititori, și probabil ultima scriere inedită a filozofului. În măsura în care opera lui Cioran este semnificativă pe plan european pentru impasul filosofiei în acest crepuscul de mileniu, ea dă seamă şi de una din cele mai importante perspective ale gândirii româneşti.

Remarcabilă este şi la Cioran puterea de absorbţie a unor substanţe filosofice de naturi diverse şi provenind din arii depărtate

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

de cultură, deosebite în aparenţă, dar înrudite în esenţă.

Vlada Afteni

Mai târziu, sentimentele lui faţă de scrierile din 1935-1936 sunt contradictorii. „Când mă gândesc la unele izbucniri ale mele de altădată, rămân interzis, nu pricep. Ce nebunie! În orice caz, am tras ponoasele şi învăţămintele de rigoare. (...) numai că eram tânăr, orgolios şi nebun, cuprins ca atâţia alţii de un soi de delir. Ideea că fac Istorie mă arunca în transă. Ce dobitoci am putut fi!“, scrie Cioran într-una dintre „Scrisorile către cei de-acasă“. Pe de altă parte, însă, în Caiete I (1957-1965), notează: „Mă gândesc la «greşelile» mele din trecut şi nu pot să le regret.

Ar însemna să-mi calc tinereţea în picioare – ceea ce nu vreau cu nici un chip“.

De altfel, dorinţa lui Cioran de a face uitate rătăcirile din tinereţe este subiectul unui schimb înverşunat de scrisori cu criticul literar Dan C. Mihăilescu în 1991. Acesta povesteşte „cum l-a pierdut pe Cioran“, în lucrarea Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei (Humanitas, 2010). În capitolul „Cioran“ pentru primul volum al „Dicţionarului Scriitorilor Români“, Dan C. Mihăilescu a punctat, în câteva linii, „ceea ce Cioran dorea să elimine“, adică „excrescenţele legionaroide ale anilor ’30. Aşa se face că, după orele senzaţionale petrecute împreună în octombrie 1990 (n.r. – Dan C. Mihăilescu l-a vizitat pe Cioran la Paris), ireparabilul s-a produs. Cioran se va fi albit de furie citind prefaţa şi mi-a expediat, pe adresa editurii, la 21 februarie 1991, următorul text, fără nicio formulă iniţială de adresare, ci doar cu o linie orizontală, crâncen apăsată: «Nu veţi şti niciodată în ce stare de disperare m-au aruncat unele dintre observaţiile dvs. Cred că meritam mai mult. Cred că trecutul meu ar fi meritat ceva uitare».“ Atât. ***

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Astăzi, casa filosofului din comuna natală este proprietate privată, are o inscripţie care aminteşte că aici a locuit marele scriitor, dar şi un bust al acestuia în partea din faţă. În fiecare an, la Răşinari se organizează colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase legende. „Este o mândrie pentru noi, are casa aici, la Răşinari, e născut în 1911, a plecat la Paris, copilăria şi-a petrecut-o în Răşinari. Vorbeşte despre Coasta Boacii, îi plăcea foarte mult să meargă în cimitir, să dezgroape morminte, să umble cu capetele morţilor, asta am citit despre el şi ştiu. I-a părut foarte rău după copilăria la Răşinari, de multe ori amintea despre satul lui natal“, spune Mărioara Dancăşiu (52 de ani). Ana Denoi (66 de ani) locuieşte chiar în vecinătatea casei natale a scriitorului. „Foarte mândru a fost, foarte frumos, un om văzut în comuna noastră, şi ne-am bucurat foarte mult de dânsul şi de casa memorială care e lângă noi, a făcut Răşinariul cunoscut în toată lumea domnul Cioran“, spune femeia. Iar Maria Bădilă (92 de ani) păstrează din copilărie în minte o poveste extrem de frumoasă, cu scriitorul cântând la vioară pe Coasta Boacii. „Eu am auzit de Cioran că se suia pe Coasta Boacii şi avea o vioară şi cânta cu vioara, aşa ştiu. Eram copil, atâta ştiu, nu ştiu mai multe că nu l-am văzut“, povesteşte Maria Bădilă.

Trei prieteni, (de la stg. la dr.) George Anca, Vasile Menzel şi George Astaloş

George Astaloş, poet, prozator dar mai ales dramaturg de succes peste hotare, a murit duminică, 27 aprilie 2014, la vârsta de 80 de ani.

Născut la 4 octombrie 1933, George Astaloş a debutat cu poezie în 1948, într-o revistă şcolară. Adevăratul său debut are loc însă abia în 1968 pe scena Teatrului Cassandra din Bucureşti cu piesa Vin soldaţii. Obţine Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de teatru Vin soldaţii şi alte piese (1970). În 1972 i se montează prima piesă în Occident (Vin soldaţii, Teatrul Adyar, Paris; regia: Petrică Ionescu).

Este autorul teoriei pluridimensionalităţii teatrului (Teatrul Floral-Spaţial). George Astaloş a scris aproximativ 25 de piese de teatru, montate la Washington, Paris, Copenhaga, Ottawa, Dortmund, Londra, Bruxelles, Lyon, New York, ş.a.m.d., fiind unul dintre cei mai jucaţi dramaturgi români în străinătate.

Spectacolul cu piesa Caviar, vodkă şi bye-bye! de George Astaloş a fost jucat în 42 de ţări.

Este autorul a peste 40 de volume de poezie, proză, teatru, eseu, memorii si corespondenţă.

Sunt cunoscute poemele sale argotice din volumul Pe muche de şuriu, apărute în 1999. Cărţile i-au fost publicate în: România, Franţa, Italia, Portugalia, Statele Unite ale Americii, Luxemburg şi Germania. Figurează în peste 20 de antologii de poezie şi de teatru, apărute în Europa şi în America de Nord. Este autorul unui

Poate cea mai bună descriere a spiritului lui Cioran o oferă, însă, prietenul apropiat Arşavir Acterian: „Cioran e vesel, de un pesimism exuberant, gălăgios, de o explozivă sinceritate, de o delicioasă lipsă de prejudecăţi, de o simpatică vivacitate“.

(Andrada Floria)

Surse: adev.ro; www.autorii.com; www.ro. Wikipedia. org

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

microdicţionar argotic de circa 1000 de articole.

George Astaloş a publicat peste 200 de studii, eseuri şi articole critice. Poezia i-a fost tradusă şi publicată în Franţa, Italia, România, SUA, Canada, Germania, Belgia, Anglia, Turcia, Spania, Tunisia, Macedonia, Bulgaria etc.

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Prin dispariţia lui George Astaloş, un dramaturg cunoscut şi apreciat elogios inclusiv la nivel internaţional, lumea scriitoricească românească suferă o grea şi dureroasă pierdere.

Dacă mint şi nu mint bine să cadă casa pe mine Şi să-mi taie maioneza tocmai când mi-oi face freza Cu cărare la mijloc să mă ţină boloboc Cu zmacuri şi briantine ca să dau luciri din mine

Dacă mint şi nu mint bine să dea salvarsanu-n mine Salvarsanu cu cinci cruci şi cu ace groase-n buci Care-ţi seacă vinele şi-ţi seceră binele Din creştet până-n călcâie cu doctori la căpătâie

Publicat la 28 aprilie 2014 de Uniunea Scriitorilor din România

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Dacă mint cu mincinoase să-mi intre trăscău-n oase În oase şi-n carnea moale bâţâită de damblale Cu tremur de văduvă trasă până-n măduvă Făcută capră la zid din focosu de carbid

Balada mincinosului zelos din volumul Pe muche de şuriu. de George Astaloş - fragment La geamul din sufragerie Sta cearceaful atârnat Şi microbii de ftizie Se tot scurgeau treptat Pe lângă drum pe lângă gard

Dacă mint cu mincinoase să dau strâmbe-n babaroase Trase ştaif de sus în jos cu gânduri de dus şintors Şi puse-n picior de drac potcovit în parpalac Ca plăcile de patefon Olimpia şi Odeon

Păi nu-i nimica trece şi-asta draga mea...

Că şi eu câte-am păţit în viaţă!

Dac-oi mai minţi minciuni să-mi îngheţe ţuica-n pruni Şi s-atâne-n creanga seacă ţurţurii cât o cinzeacă Să-mi îngheţe şpriţu-n viţă iarna la bătut halviţă Când arde plachiu-n flec de prea mult lăsat de sec

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu

Dac-oi mai minţi minciuni să-mi cadă sticla din mâini Când oi vrea s-o dau turnată cu gagicării de toartă Şi să mi se-nfigă-n miale cioburile date-n boale Boale de căzut la pat cu maţu din maţ uscat

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârleaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău... că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.

Fata babei şi fata moşneagului

Ion Creangă

Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum salintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.

Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei — busuioc de pus la icoane.

Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste. Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şii zise:

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE — Draga tatei, iaca ce-mi tot spune măta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde tei duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc!... dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.

Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere! Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise: — Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.

Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice: — Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice: — Fată frumoasă şi harnică, îngrijeştemă, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

10-VI-2015 nr. 4/44

Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice: — Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum. Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:

— Da' ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 86

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE — Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit deam nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.

— Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea.

— Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac.

— Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat. Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga: — Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.

Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite... Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.

Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte. Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au trebuit.

De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis: — Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe. Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc:

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 87

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE — Da' cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?

Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada. Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata

Revistă

de

Cultură

Universală

10-VI-2015 nr. 4/44

parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeştete, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul. ©Ion Creangă

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 88

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Tablouri blestemate – autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Scriitori de ieri... – Émile Zola - autor: George G. Ionescu /p. 9 In memoriam: Virgil Carianopol – un scriitor român aproape uitat /p. 16 selecţie şi prezentare: Mihai Gregor Codreanu Scriitori de azi – Milan Kundera – selecţie şi prezentare: Mihai Păun /p. 19 Câteva impresii despre opera lui Milan Kundera /p. 20 autori: Alexandru Cristian şi Adina Diniţoiu Ilarie Voronca – poezie /p. 24 Pagini de istorie: Un exemplu de generozitate – Jacques M. Elias /p. 25 selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron Al şaselea simţ - autor: Andrei Cheran /p. 32 Călătorie prin bibliotecile lumii – Biblioteca Academiei Române /p. 35 selecţie şi prezentare: Dorina Litră Pagini de istorie: Titu Maiorescu – autor: Prof. Ion Ionescu-Bucovu /p. 39 Incursiune în poezia română contemporană /p. 43 Adrian Erbiceanu, Montréal, Canada /p. 43 Lucia Marin /p. 44 George Mihalcea /p. 45 Gina Zaharia /p. 46 Cristian Pop /p. 47 Dora Pascu /p. 48 Daniel Drăgan /p. 48 Ottilia Ardeleanu /p. 49 Ion Dragoş /p. 49 I. II.

Alensis de Nobilis /p. 50 Veronica Pavel Lerner, Canada /p. 51 Petre Ioan Creţu /p. 52 Liliana Popa /p. 52 Pop Stelu /p. 53 Miriam Casian, Elveţia /p. 54 Adrian Botez /p. 56 Ana Ardelean /p. 57 Boris Marian /p. 58

Eseu /p. 59 Cu sau fără religie? /p. 59 Vavila Popovici, Carolina de Nord Bine aţi venit la Muzeul Scriitorului/p. 63 Nedelcu Pavel Roman Foileton: Setea zeilor de Anatole France - traducere şi note: Lucia Patachi /p. 65 Proză scurtă – Cum s-a născut Dumnezeu.../p. 69 autor: Adrian Paparuz

Pagina de cronică /p.77 Adrian Dinu Rachieru - Cer fără scări de Ionuţ Caragea /p.77 Lucian Gruia - Poezia lui Vali Niţu între neoromantism nostalgic şi postmodernism sarcastic /p. 79 Vali Niţu – poezii /p. 80 (traducere în limba albaneză: Baki Ymeri) Remember: I.Un veac şi mai bine de la naşterea lui Emil Cioran /p. 81 autori: Vlada Afteni şi Andrada Floria

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 89

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-VI-2015 nr. 4/44

II. George Astaloş – autor: Adrian Tucu /p. 83 Pagina celor mari pentru cei mici: Fata babei şi fata moşului de Ion Creangă /p.85 Sumar /p. 89 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Vladimir Borovikovski Rembrandt Harmenszoon van Rjin Ilia Repin Bruegel cel Bătrân Diego Velasquez Bruno Amadio Claude Monet Leonardo da Vinci

Édouard Manet Heino Blum Adolphe-William Bouguereau Mihai Cătrună Bernard Frank Dicksee Nicolae Tonitza Ciolacu Marian Honore Daumier

Numărul 5/45 va apare 10 mai, 2015

Revista SE POATE VIZUALIZA pe SITE-UL OFICIAL : www.nomenartis.ro

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ: lectură plăcută şi „SĂRBĂTORI FERICITE !”

Materialele pentru publicare se vor trimite între 1-10 ale lunii în curs pentru luna viitoare!

Revistă

de

Cultură

Universală

–

artă,

creaţie,istorie…

Page 90

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !