Il silenzio delle spine - versione italo-romena

VIORELA CODREANU TIRON Tﾄツerea ghimpilor/ Il silenzio delle spine

Versiune italiană și postfață/ Versione italiana e postfazione: Geo Vasile Supervisione italiana/Superviziune italiană: Mihaela Talabà Coperta şi ilustraţii:pictor /Copertina e illustrazioni: pittore Mihai Cătrună Culegere şi corectură:Mihai Gregor Codreanu Tehnoredactor: Dorina Litră

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Codreanu Tiron, Viorela Versione italiana e postfazione: Geo Vasile Supervisione italiana/Superviziune italiană: Mihaela Talabà Tăcerea ghimpilor/ Il silenzio delle spine/ Viorela Codreanu Tiron/ Editura AmandaEdit, 2016 ISBN: ISBN 978-606-8567-83-9.

2

VIORELA CODREANU TIRON Tăcerea ghimpilor/ Il silenzio delle spine

Poemi /poeme

Ediţie bilingvă/Edizione bilingue italo-română/ italo-romena

Editura Amanda Edit, 2016 Bucureşti/România

3

Volume realizzato in collaborazione con la Fondazione Culturale Est-Vest, Romania.

Volum apărut în colaborare cu Fundaţia Culturală Est-Vest, România.

Tutti i diritti riservati.

Toate drepturile rezervate autorului.

Copyright © Viorela CODREANU TIRON, 2016

4

Motto: „Tulburatu-s-a de întristare ochiul meu, îmbătrânit-am între toţi duşmanii mei...“

David, Psalmul 6

„I miei occhi si consumano nel dolore, invecchio fra tanti miei oppressori...”

Davide, Salmo 6

5

Răzvrătirea ghimpilor /La ribellione delle spineMihai Cătrună (grafică în peniţă/ grafica a pennino)

6

INSEGNAMI! come fermare questo tempo che caotico scorre? poter insinuare tra le tue ciglia una carezza, un canto, una poesia, una parola - come una profonda luce – germogli e brilli nel tuo cuore.

7

ÎNVAŢĂ-MĂ! cum să opresc timpul acesta ce curge haotic? să-ţi pot strecura printre gene o mângâiere, un cântec, o poezie, un cuvânt – ca o lumină adâncă frumos să încolţească în inima ta.

8

DIMMI! Dimmi! da dove iniziano e da dove giungono i penisieri? ricordi di un passato che non ho vissuto?

Dove si è perduto il reame sul quale pure di notte, i fiori sono raggi di luce?

E dimmi! Mostrami!

Dov’è la bilancia delle sorgenti? il luogo dove perfino le anime avvizzite almeno una volta possono fiorire?

9

SPUNE-MI! Spune-mi! de unde încep şi de unde vin gândurile? aceste amintiri dintr-un trecut netrăit?

Unde s-a pierdut tărâmul pe care, până şi noaptea, florile sunt luminoase? Şi spune-mi! unde este cumpăna de sus a izvoarelor? locul în care până şi sufletele uscate pot înflori măcar o dată?

10

A CHI IMPORTA? A chi importa della tristezza e dei pensieri delle stelle che calano in me?

A chi importa dei salici che mi rimpiangono, del fiume che si getta nel lago, dove galleggia la mia ombra abbracciata alla sua immagine nell’acqua?

A chi importa del cielo rovente con ciocche canute lasciate da nuvole insofferenti d’azzurro ?

Tante domande mi restano… cui l’universo risponde sempre col suo immenso mutismo.

11

CUI ÎI PASĂ?

Cui îi pasă de îngândurarea şi tristeţea stelelor ce coboară în mine?

Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng, de râul ce se aruncă în lac, unde pluteşte umbra mea mână în mână cu imaginea ei în apă?

Cui îi pasă de cerul fierbinte cu şuviţe cărunte rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul?

Atâtea întrebări îmi rămân... la care universul răspunde mereu cu marea lui muţenie!

12

SOLO UN UNIVERSO D’AMORE Solo un universo d’amore chiedo al tempo e a Te! poi l’autunno può arrivare, non avrò più paura di nessuna foglia caduta.

Solo un universo d’amore, ti prego, mio Signore, consenti che la mia anima lo bruci, perché non voglio che qui, indorandosi, il mio cammino finisca facendo impossibile l’ascesa.

13

NUMAI UN UNIVERS DE IUBIRE Numai un univers de iubire cer timpului şi Ţie! apoi toamna poate veni, pentru că nu-mi va mai fi teamă de nicio frunză căzută.

Numai un univers de iubire, te rog, Doamne, îngăduie sufletului meu să-l ardă, pentru că nu vreau ca aici, aurindu-se, drumul meu să sfârşească fără putinţă de-nălţare.

14

TROPPO TEMPO Troppo tempo fui assente dal mio essere, stato con le braccia incrociate!

Troppo tempo aspettai, la mano tesa verso i tempi! e ho creduto!... che tutto si compirĂ da sĂŠ.

Troppo tempo lasciai pensare la natura nella mia assenza !... e quando decisi di fare qualcosa... i miei salici erano troppo spogli, il verso degli uccelli si confondeva col rombo dei burroni, il sangue della musica era succhiato dai tafani, e la mia anima era schiacciata sotto i zoccoli del toro.

15

PREA MULT… Prea mult am fost plecată din mine şi-am stat cu braţe-ncrucişate!

Prea mult am aşteptat cu mâna-ntinsă către vremuri! şi am crezut!... că toate se vor împlini de la sine.

Prea mult lăsat-am şi natura să cugete în lipsa mea!... şi când m-am hotărât să fac ceva... sălciile mele erau mult prea golaşe, cântul păsărilor se amestecase cu zgomotul prăpăstiilor, sângele muzicii era supt de tăuni, iar sufletul meu era strivit sub copite de taur.

16

DAZIO AL SONNO Dove potrei trovare la via dell’infanzia, la culla materna o il gioco scalzo della fanciullezza?

Pagai il dazio al sonno!

Pagai il dazio ai sogni! ma non ho potuto raggiungere la terra promessa e nuoto nell’acme della fatica, lancinante stanchezza di me stessa !

17

VAMA SOMNULUI Unde-aş putea găsi drumul copilăriei, leagănul mamei sau jocul desculţ al prunciei?

Am dat vamă somnului!

Am dat vamă viselor! dar n-am putut trece în ţara făgăduinţei şi înot mai departe în miezul oboselii, sfâşietoare oboseală de mine!

18

QUANTE VOLTE ?

Quante volte ho spiato i tuoi sogni nei miei sogni? e ho visto l’ombra dell’illusione negli arabeschi astrali quando le onde baciavano i miei piedi?!

Quante volte ho bruciato alle porte del mare ricordi-smarriti ― fiori-di-sogno-avvizziti in silenziosi echi e tranquille-angosce sgretolate nel ventre del sonno dall’insonnia?!

19

DE CÂTE ORI? De câte ori am pândit visele tale în visele mele? şi am văzut umbra iluziei în arabescuri stelare când valurile-mi sărutau picioarele?!

De câte ori am ars la porţile mării amintiri-rătăcite ― flori-de-vis-ofilite în tăcute ecouri şi liniştite-nelinişti sfărmate-n albia somnului de nesomn?!

20

E SENTO ANCORA‌ Sento ancora il fremito del verso dell’usignolo imprigionato come una bufera scatenata verso le mie pianure sterminate dove canta ancora la gioia del dolore e dello strazio.

21

MAI AUD ŞI-ACUM...

Mai aud şi-acum vuietul din cântecul privighetorii întemniţate dezlănţuit ca o vijelie asupra câmpiilor mele întinse unde mai cântă bucuria-durerii şi jalea.

22

TANTO, MA TANTO Tanto, ma tanto ho amato e tanto ho guardato il ricordo dell’amore, fino a che gli occhi piansero addolorati, fino a disgregarsi nel dolore.

E tra tutti i granelli di polvere che coprono il verde della primavera, ti guarderanno sempre quegli occhi… che il soriso della morte suggellò tempo fa.

E il cuore mio ballerà sopra questo universo perchè saprà che dalla polvere rimasta estraneo ti sorride.

23

ATÂT DE MULT Atât de mult am iubit şi-atât de mult am privit amintirea iubirii, încât ochii au început să doară, să doară până la descompunere. Şi dintre toate aceste fire de praf ce acoperă verdele primăverii te vor privi mereu ochii aceia... pe care surâsul morţii i-a închis cândva. Şi inima mea va dansa peste tot acest univers, pentru că va şti că din pulberea ce va fi îţi va putea zâmbi ca unui străin.

24

MALEDIZIONE Il mio patimento ti sia fratello gemello e la bocca arida per l’ardore del bacio! la pioggia di me ti bagni ! la terra di me ti bruci i piedi! nell’ardore del desio ti disperda, sempre in cerca di me, sempre senza trovarmi!

25

BLESTEM Să-ţi fie frate geamăn chinul meu şi gura uscată de dorul sărutului! ploaia-de-mine să te ude! pământul-de-mine să-ţi ardă tălpile! în dorul-dorului să te-mprăştii, mereu căutându-mă, mereu negăsindu-mă!

26

ARCANO RICORDO Un arcano ricordo girovaga confuso nell’ora meledetta della maledizione quando nascono anche ombre di lacrime sulle tele bianche del destino scolpendo fiori di ninfea congiunti a stelle alpine smaltate sulla mia anima che piange la nostalgia dei fiocchi e della prima neve.

27

TAINICĂ AMINTIRE O tainică amintire rătăceşte năucă în ora blestemată a blestemului când se mai nasc umbre de lacrimi pe pânzele albe ale destinului dăltuind flori-de-nufăr îngemănate cu flori-de-colţ încrustate pe sufletul meu, ce plânge după nostalgia fulgilor şi a zăpezii dintâi.

28

PAROLE Parole buttate via, perdute, taciute, parole mai dette, le ho raccolte tutte e le ho lavate con rugiada di sole.

Le ho cosparse sullo scroscio di pioggia e le ho piantate nel mare, dove i flutti le porteranno ai tuoi piedi.

Non inchinarti!

Io una volta ho chiuso l’onda nelle mani e ho cosparso fili d’erba in cima all’universo e ho visto : Disopra…

Disotto…

Il nulla fa il nido.

29

CUVINTE Cuvinte aruncate, pierdute, tăcute, rămase nespuse, pe toate le-am cules şi le-am spălat cu rouă-de-soare.

Le-am presărat pe ropotul ploii şi le-am înfipt în mare, de unde valul le va aduce la picioarele tale.

Să nu te apleci!

Eu am închis odată valul în mâini şi-am presărat fire de iarbă pe creştetul universului şi-am văzut: Deasupra...

Dedesubt...

Nimicul îşi face culcuş.

30

LE PAROLE MI CONOSCONO Con una scellerata lucidità le parole strozzate mi conoscono!

Come io stessa mi conosco!? …mi conoscono come il proprio complice, che conosce troppe cose su se stesso.

E in tutta questa oscurità chi avrebbe il coraggio d’ abbracciare queste parole ?

31

MĂ ŞTIU CUVINTELE Cu o luciditate nelegiuită mă ştiu cuvintele sugrumate!

Cum mă mai ştiu!?...mă ştiu precum propriul meu complice, care cunoaşte prea multe despre sine. Şi-n toată această întunecime cine s-ar încumeta să-mbrăţişeze aceste cuvinte?

32

GUARDAMI! Sono il groviglio d’alghe catturato nel vortice delle acque.

Il cuore di solitudine, leggiadra e fredda, che attraversa il mondo come ombra di una vanitĂ priva di nome : avvolgendoti, riunendoti, sperperandoti !

33

PRIVEŞTE-MĂ!

Sunt ghemul de alge prins în vâltoarea apelor.

Miezul de singurătate, frumoasă şi rece, ce trece prin lume ca umbra unei deşertăciuni fără nume: învăluindu-te, adunându-te, risipindu-te!

34

UN CUORE SENZA NASCONDIGLI Ho seppellito le mani nel cielo le ho infitte nella terra, nella pietra e l’argilla.

Ho vagato dapertutto in cerca di un cuore senza nascondigli che nelle mani possa tenere.

35

O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI Mi-am îngropat mâinile în cer le-am înfipt în pământ, în piatră şi-în lut.

Peste tot am umblat şi am căutat o inimă fără ascunzişuri pe care s-o pot ţine în mâini.

36

IL SILENZIO DELLE SPINE Il silenzio ricolmo di spine, soave e bruciante, scivola insieme alla lacrima cieca e ai tanti volti impressi con santità nel vuoto dell’abisso, dal quale irrompo aggrappandomi a una stella, a un raggio, a un sole a me stessa o a un altro silenzio.

37

TĂCEREA GHIMPILOR Tăcerea plină de ghimpi, lină şi fierbinte, se prelinge odată cu lacrima oarbă şi nenumăratele-i feţe întipărite cu sfinţenie în golul prăpastiei, din care ţâşnesc aninându-mă de o stea, de o rază, de-un soare, de-un mine sau de-o altă tăcere.

38

L’UNICA ORA DEL GIORNO Quando cala il buio divento triste mi sciolgo nella smorta oscurità insieme ai miei pensieri in quest’ unica ora del giorno colma di sensi che mi bussa alla porta: è l’ora dell’espiazione sempre salvata neanche una volta espiata.

39

UNICA ORĂ A ZILEI Când se întunecă devin cenuşie mă dizolv în obscuritatea opacă o dată cu gândurile în această unică oră a zilei plină de semnificaţii ce-mi bate-n uşă: e ora ispăşirii mereu izbăvită nicicând ispăşită.

40

CREDEVO Credevo che non tornavano più La brama e la frenezia della gioventù, ma tenebre pietose nascondevano la verità per dimenticare per un attimo nella luce pallida del tramonto, il tuo cuore in rovina sembrava più grande e anche il tuo sguardo che uccide con le sue saette di ghiaccio.

41

CREDEAM Credeam că nu se vor mai întoarce niciodată înflăcărarea şi nerăbdarea tinereţii, dar tenebre miloase îmi ascundeau adevărul ca să uit pentru o clipă că în lumina scăzută a crepusculului, inima ta în ruină părea mai mare la fel şi ochii tăi ale căror săgeţi îngheţate ştiu să ucidă.

42

UNA VOLTA, TEMPO FA Una volta vedevo i tuoi pensieri galeggianti, trastullarsi in tutti i colori.

Ora – li vedo come scendono piano, verso il gelo inguantato dal buio, li sento scorrere per l’anello di fuoco che si scioglie anch’esso dentro la terra lasciando dietro a lui solo una parola : la parola.

43

ODATĂ, DE MULT Odată îţi vedeam gândurile plutind, zbenguindu-se în toate culorile.

Acum - le văd cum coboară încet, spre răceala înmănuşată de beznă, le simt cum curg prin inelul de foc ce se topeşte şi el înlăuntrul pământului lăsând în urma lui doar un cuvânt: cuvântul.

44

ABBI PIETÀ, SIGNORE! Abbi pietà, Signore, e dammi: Dammi l’alito dello zeffiro dal patire della mia nascita e la culla della vita dell’alba della candela!

Dammi la coppa dell’amore per versarlo sul mondo balsamo cosparso sulla mia anima!

E insegnami, Signore, come sentire e intendere la musica delle corde dell’arcobaleno ché serena mi addormenti tra le tue braccia e preghiera io sia per la notte intera.

45

ÎNDURĂ-TE, DOAMNE! Îndură-te, Doamne, şi dă-mi: Dă-mi adierea zefirului din patima naşterii mele şi leagănul vieţii din zorii luminii!

Dă-mi cupa iubirii s-o vărs peste lume balsam să se aştearnă pe sufletul meu! Şi-nvaţă-mă, Doamne, cum să percep şi să-nţeleg muzica din strunele curcubeului ca liniştită s-adorm în braţele tale şi rugă să fiu peste noapte.

46

ALTARE Fa dalla mia anima altare di preghiera per te!

Proteggi la bianca fiamma e adagiami, candela viva, nel tempio del tuo cuore!

Polvere della mia anima cosparsa sulle stelle in guardia per te quando hai paura, e sia la tua guida fidata sulla via del ritorno!

47

ALTAR DE RUGĂCIUNE Fă din sufletul meu altar de rugăciune pentru tine!

Ocroteşte flacăra albă şi aşază-mă, candelă-vie, în templul inimii tale!

Pulberea sufletului meu aşterne-o pe stele de veghe să-ţi stea atunci când ţi-e teamă, şi călăuză să-ţi fie în drumul întoarcerii!

48

DISTACCO Lascio le preghiere, altrove, sull’orlo dei mendicanti del sonno, tornando sul luogo della sosta dove la preghiera si distacca dal corpo tramite la volontà del richiamo che infrange i confini.

49

DESPRINDERE Las rugile, undeva, la marginea cerşetorilor de somn, revenind în locul popasului unde ruga se desprinde de trup prin voinţa chemării ce rupe hotarele.

50

SOLTANTO ADESSO… Mi divido gli anni della maturità sulle stesse pianure sventate dell’infanzia, dove – appena adesso – scopro il dolore e lo strappo del capello bianco della madre.

51

ABIA ACUM... Îmi despic anii maturităţii pe-aceleaşi câmpii nesăbuite ale copilăriei, unde - abia acum - descopăr durerea şi sfâşierea din firul de păr alb al mamei.

52

CHI HA ANCORA TEMPO? Fiamme indomite si contorcono nei cuori antichi dentro le stanze del corpo.

Ma chi ha ancora tempo per vedere come i riflessi sanguigni delle fiamme s’accoppiano con oblunghe ombre?

E come dall’aria del tramonto cadono cristalli blu - di ghiaccio?

Come i pensieri in tempesta riportano grevi ricordi e li getta nelle stesse stanze ormai strapiene?

Chi?...

Il fuoco mi sbrana rabbioso, spietato mi sbrana…

E tu?...

Tu, piangi perché ti fa male l’immagine della fiamma?

53

CINE MAI ARE TIMP? Flăcări aprige se învolburează în străvechile inimi din încăperile trupului.

Dar cine mai are timp să vadă cum reflexele sângerii ale flăcărilor se-mperechează cu umbre prelungi? Şi cum din văzduhul amurgului cad cristale albastre – de gheaţă?

Cum gândurile viscolite aduc amintiri grele şi le leapădă în aceleaşi încăperi preapline de-acum?

Cine?...

Focul rupe din mine, cu mânie şi-nverşunare rupe... Şi tu?...

Tu, plângi că te doare imaginea flăcării?

54

L’OCCHIO DEL SONNO Negli occhi del sonno perduto dormirò nel ventre della terra fino a quando il tuo cuore libererà il cerchio di fuoco che mi lega al corpo della sorgente che scorre naturale, ma contro la natura sgorga dal deserto.

55

OCHIUL SOMNULUI Prin ochii somnului scăpătat voi dormi în pântecul pământului până când inima ta va slobozi cercul de foc ce mă leagă de trupul izvorului ce firesc curge, dar nefiresc ţâşneşte din pustie.

56

STRAZIANTI SILENZI Come coprire la fontana in cui esplodono sorgenti antiche? quando oltre il riflesso dell’attimo risponde solo l’eco della fontana recondita nel silenzio dell’acqua che s’insinua nella pietra della riva?

57

DUREROASE TĂCERI Cum să acopăr fântâna în care se desfundă izvoarele vechi? când dincolo de răsfrângerea clipei răspunde doar ecoul fântânii ascuns în tăcerea apei ce se strecoară în piatra de mal?

58

RITORNO Ho disteso tutti i miei anni sui petali della pioggia, lentamente a lavarmi i peccati oltre i quali, senza fine, passeranno gli attimi della notte trafitti dal bagliore degli esperi di ritorno al mattino della parola.

59

ÎNTOARCERE Mi-am aşternut anii întregi pe petalele ploii, încet să-mi spele păcatele peste care, fără sfârşit, vor trece clipele nopţii străpunse de strălucirea luceferilor întorşi în dimineaţa cuvântului.

60

NULLA DIPENDE DA NOI Tutto fu preso nell’ultimo vortice di un immane turbine che scorrerà , adagio, indietro, nel deserto dal quale nacque, ritornando ancora e ancora alle sabbie delle dune scolpite dalle mani e dalla rabbia del vento.

61

NIMIC NU DEPINDE DE NOI Totul a fost prins în ultima volbură a unei mari vâltori şi va curge, domol, înapoi, în deşertul din care s-a născut, revenind, iar, şi iar, la nisipul dunelor sculptat de mâinile şi mânia vântului.

62

ALTROVE….

Sono l’aria che echeggia nel grido aggrappandosi al tutto che le appare per avere una risposta, un mistero abissale.

Da qualche parte

lontano-vicino si sentiva il lamento squarciato, doloroso, di qualcosa incompiuto-indefinito.

— Cosa c’era???!!!

Per te: ― Nulla!

Per me: ― il Grido e la Risposta si separavano per sempre, senza essersi mai incontrati!

63

UNDEVA...

Sunt aerul care vuieşte în strigăt agăţându-se de tot ce-i iese în cale pentru a căpăta un răspuns, un adevăr, o taină adâncă, adâncă!...

Undeva - departe-aproape se auzea tânguirea, sfâşietoare, dureroasă, a ceva neîmplinit, nedefinit. ― Ce era ???!!!

Pentru tine:― Nimic!

Pentru mine: ― Strigătul şi Răspunsul se despărţeau pentru totdeauna, fără să se fi întâlnit!

64

QUANTO E QUANDO? Quanto devo allungarmi quanto devo piegarmi quanto devo lasciare e quanto devo togliere dal mio cuore qui e altrove per toccare e cogliere il calore della luce buona?

Quando intorno a me solo la luce della cera silente e mesta sento, tocco e scotta!

65

CÂT... ŞI... CÂND? Cât să mă întind, cât să mă aplec cât să mai las, cât să mai iau din inima mea de-aici şi de aiurea ca să ating şi să culeg lumina bună, caldă?

Când împrejurul meu numai lumina cerii tăcute şi triste o simt, o ating şi mă frige!

66

SVELATEMI LA LUCE! Appena s’intravvede la luce dagli abissi...

L’aria delle alture è prigioniera nella tela d’alghe che mi tessono e ri-tessono nella putredine del profondo da dove grido: Svelatemi la luce!

67

DEZGOLIŢI-MI LUMINA! De-abia se-ntrezăreşte lumina din adâncuri...

Aerul de-nălţimi e prins în păienjenişul de alge ce mă ţes şi re-ţes în putreziciunea adâncului de unde strig: Dezgoliţi-mi lumina!

68

IL PAGAMENTO DEL TEMPO Nessuno sfugge alle cinghie del tempo che vorticano intorno a noi onde nei tornado, passioni disperse ricordi nei silenzi, quiete impaurita nei deserti fondi.

Tintinna la catena nel dimenarsi quando ci svegliamo abbandonati nella grotta del verbo muto, invecchiati dai pensieri di lacrime impastati per un tributo giĂ pagato ma ancora da saldare.

69

PLATA TIMPULUI Nimeni nu scapă de chingile timpului ce-nvârtejesc împrejurul nostru valuri în tornade, pasiuni în rătăciri, amintiri în tăceri, linişti temătoare în adâncuri pustii.

Lanţul zornăie în zbaterile eliberării când ne trezim aruncaţi în peştera cuvântului nerostit, îmbătrâniţi de gânduri frământate cu lacrimi cu un tribut plătit cândva dar încă neplătit.

70

CIÒ CHE NON SAPEVI….

Ti dicevo una volta che sono pietra ciò che non sapevi… era che ogni pietra visse il sonno della pietra e vide come vedo anch’io attraverso il sonno della terra, attraverso il sonno dell’aria, attraverso il sonno dell’acqua, attraverso il sonno del corpo.

Solo l’incessante danza della luce non riuscii a vederla perché la luce... la luce non dorme mai!

E allora… tornai nel sonno della pietra e in me, nell’oblio e nelle rimembranze, nascondendomi dentro la montagna dove gli occhi che quardano, non possono infiltrarsi!

71

CEEA CE NU ŞTIAI... Îţi spuneam odată că sunt piatră ceea ce nu ştiai... era că fiecare piatră a trăit somnul pietrei şi a văzut cum văd şi eu prin somnul pământului, prin somnul aerului, prin somnul apei, prin somnul trupului.

Numai nesfârşitul dans al luminii n-am reuşit să-l văd pentru că lumina... lumina nu doarme niciodată! Şi-atunci... m-am întors în somnul pietrei şi-n mine, în uitare şi-n aduceri-aminte, ascunzându-mă în miezul muntelui unde ochii ce privesc, nu pot pătrunde!

72

SCHIAVIZZARE Cateratte rombanti: i silenzi straripanti nel vortice della vita stravolgono i tuoi ricordi giunti dal reame del passato.

Il diluvio ti raggiunge, t’acchiappa, t’assorbe, schiavizzandoti a questo vortice.

73

SUBJUGARE Cascade urlătoare: tăcerile revărsate în vâltoarea vieţii îţi rostogolesc amintirile aduse din tărâmul trecutului.

Tăvălugul te-ajunge, te prinde, te soarbe, subjugându-te acestei prăstăvăliri.

74

FORSE CI FU? Fu una nascita!

Fu una morte!

E ci fu pure qualcosa, Forse, tra di esse, un canto soave oppure una nenia!

Dimmi, cosa ci fu ???...

75

POATE, A FOST? A fost o naştere!

A fost o moarte! Şi a mai fost ceva, poate, între ele, un cântec duios sau un vaiet!

Spune-mi, ce-a fost???...

76

NESSUNO VEDE L’amore è caduto di soppiato nel profondo di un baratro di nubi proprio lì… dove gli occhi dei gabbiani galleggiano stanchi sullo sfondo del temporale, e il loro grido si scioglie nel muggito del vento.

E nessuno vede, nessuno sente che gli manca qualcosa!

Ma chi può ancora vedere?... quando i nostri occhi accecano sotto le raffiche del vento, quando gli occhi degli alberi sono uccelli morti buttati via nel deserto montuoso? e occhi di vetro inseguono il volo della fiamma che improvviso si spegne attraverso le ciglia abbassate dell’oblio dei prossimi.

77

NIMENI NU VEDE Iubirea a căzut pe nevăzute în adâncul unei prăpăstii de nori tocmai acolo... unde ochii pescăruşilor plutesc obosiţi pe fundalul furtunii, iar ţipătul lor se cufundă în vuietul vântului. Şi nimeni nu vede, nimeni nu simte că-i lipseşte ceva!

Dar cine mai poate vedea?!... când ochii noştri orbesc de vuietul vântului, când ochii orbilor sunt păsări moarte aruncate-n pustiul de munte? şi ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii care nebănuit se stinge printre genele coborâte ale uitării de semeni.

78

IL MIO TEMPO Il mio tempo unico, diverso dagli altri tempi, è trascorso tanto piano accanto a me, ché non so più se l’abbia avuto, se sia stato mio davvero oppure non sia stato l’illusione di un baleno, snaturato dal signor Tempo.

79

TIMPUL MEU Timpul meu unic, aparte de celelalte timpuri, s-a scurs atât de încet pe lângă mine, încât nu mai ştiu de l-am avut, de-a fost cu adevărat al meu sau nu a fost decât iluzia unui timp, răstălmăcit de doamna Vreme.

80

RITORNO REPRESSO Sento ancora ogni tanto la quiete-irrequieta dell’universo, come un ritorno dall’al di là dei primordi, quando ero tutt’uno con l’universo immedesimandomi col tutto.

Ma sempre trascino giù con me il passato, carico di dolore e angoscia all’ombra dell’estranea gioia, che non mi libera, ma mi reprime sotto rintocchi di campana.

81

REÎNTORCERE SUBJUGATĂ Mai aud din când în când liniştea-neliniştită a universului, ca o reîntoarcere de dincolo de începuturi, când eram una cu universul pierzându-mă-n întregul lui.

Dar trag după mine trecutul, încărcat de durerea şi neliniştea din umbra bucuriei străine, ce nu mă eliberează, ci mă subjugă sub dangăt de clopot.

82

A NOSTRA INSAPUTA Come sorgono i confini dell’isola di luce dai profondi fondali Si alzano – a nostra insaputa – simili ai tardi sogni amalgamandosi alle nubi passeggere sull’orlo dell’orizzonte.

E - a nostra insaputa -, nella silente ombra che ci sfiora, galleggia il profumo del bacio di spine imbalsamandoci – sempre a nostra insaputa – come sorgono i confini dell’isola di luce!

83

FĂRĂ SĂ ŞTIM Cum se înalţă hotarele insulei de lumină din adâncurile întunecate!

Se ridică - fără să ştim asemeni viselor târzii amestecându-se cu nori trecători la linia orizontului. Şi ― fără să ştim ―, în umbra tăcută ce se prelinge pe lângă noi, pluteşte parfumul sărutului de spini îmbălsămându-ne ― la fel, fără să ştim ― cum se înalţă hotarele insulei de lumină!

84

CELATA NELLE PAROLE Celata nelle mie parole stese su fogli di vita ribelli, le tue mani diventate copertine, mi legano alle pagine della mia sorte con la pi첫 tenebroasa notte.

85

TĂINUITĂ ÎN CUVINTE Tăinuită-n cuvinte-aşternute pe foi-de-viaţă-rebele, mâinile tale ― transformate-n coperte ― îmi leagă paginile destinului cu cea mai neagră noapte.

86

SOLO ALLORA! Solo allora‌ quando scoprirai il paese dove il grido si fa bisbiglio e potrai sentirlo anche se muto ‌solo allora‌chiamami!

Solo allora! potremo affondare nel fiume dei sussurri dalla laguna blu legati a una carezza di un tempo sventurato.

87

NUMAI ATUNCI! Numai atunci... când vei descoperi ţinutul unde strigătul devine şoaptă şi-ai să poţi auzi şoapta nerostită ...numai atunci... cheamă-mă!

Numai atunci! ne vom putea scufunda în râul şoaptelor din laguna albastră într-o mângâiere a unui timp-nenuntit.

88

L’ORA FATIDICA I miei ricordi imbiancarono per tanta attesa nei sogni che han perduto la bellezza di mature ciliegie che avvizziscono nei prati deserti anche troppo presto.

Credevo d’ingannare il tempo mentre mi nascondevo nei ricordi ma l’ora… l’ora tocca ininterrotta… immune al trascorrere dei miei anni perché essa… è l’ORA!!!

89

FATIDICA ORĂ Mi-au albit amintirile de-atâta aşteptare! în visele ce au pierdut din frumuseţea cireşelor coapte şi se ofilesc în pajişti pustiite de vreme, şi, poate, prea devreme.

Credeam că păcălesc timpul ascunzându-mă în amintiri dar ora... ora bate mai departe... nestingherită de trecerea anilor mei căci ea... ea e ORA !!!

90

TUTTO CROLLA Nascosta nel cuore della terra avvolta nelle nebbie dei primordi, non vedo piĂš le bianche alture.

Tutto crolla in innumerevoli baratri, in un vortice sopraggiunto da altrove e sconvolge l’aria il cui pianto uccide.

91

TOTUL CADE Ascunsă în inima pământului învăluit de aburii începuturilor nu mai văd înălţimile albe.

Totul cade în prăpăstii fără număr, într-un vârtej ivit de niciunde şi răscoleşte aerul al cărui plânset ucide.

92

MAI I venti dal nulla e dappertutto si riuniscono sempre nella mia casa quando la gioia s’annida nel mio cuore.

Poeveri venti! che non sanno che il mio cuore, mai sarĂ abbastanza vecchio, abbastanza asciutto da non poter sentire la gioia, il dolore e lo strazio.

93

NICIODATĂ Vânturile de nicăieri şi pretutindeni se-adună întotdeauna la mine în casă când bucuria îşi face culcuş în inima mea.

Sărmane vânturi! care nu ştiu că inima mea, niciodată nu va ajunge îndeajuns de bătrână, îndeajuns de uscată... să nu mai poată simţi bucuria, durerea, şi jalea.

94

SENZA TITOLO Ho scritto la mia storia su una corteccia di betulla che buttai nel fuoco.

Se non vi piace: vegliate che le scintille che scoppiettano non brucino la soglia della vostra mente.

95

FĂRĂ TITLU V-am scris povestea mea pe-o coajă de mesteacăn ce-am aruncat-o-n foc!

De nu o vreţi: vegheaţi! nicio scânteie să nu sară să nu vă ardă pragul minţii.

96

POSTFAZIONE Poesia e Conoscenza, Poesia e Spiritualità, Poesia e Destino, Poesia e Amore, ecco le coordinate essenziali intorno a cui girano i testi poetici di Viorela Codreanu Tiron nel suo più recente volume bilingue romeno-italiano TĂCEREA GHIMPILOR/IL SILENZIO DELLE SPINE. L’autrice considera la poesia come fondamentale punto di riferimento, una sorta di stella polare a segnare il cammino: perché la voce della poesia è l’unica che rimane prima del silenzio, quando le parole comuni non riescono più a dare espressione al senso profondo del nostro essere e al nostro tentativo di confrontarci con il mondo. La poesia di questo florilegio viene promossa nella sua accezione più alta, come massima portatrice di significato, strumento di conoscenza, radar che può metterci in rapporto con il „divino” in noi.

La Viorela Codreanu Tiron invoca i miracoli della Creazione affinche lei stessa diventi una preghiera dentro la comuniune col Creatore: „E insegnami, Signore,/ Come sentire e intendere la musica/delle corde dell’arcobaleno/perché serena mi addormenti tra le tue braccia/e preghiera sia per tutta la notte” (Abbi pietà, Signore!). L’amore umano viene elevato al potere di una comunione col divino: „Fa’ dalla mia anima/altare per invocare e 97

pregare te!/Proteggi la bianca fiamma/adagiami, vivo lumino,/nel tempio del tuo cuore!” (Altare per preghiera). Questo tipo di valori religiosi si contrappone a una cultura materialista, nichilista, riannodando fili che ci vengono dalla nostra grande scuola poetica interbellica e moderna (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Daniel Turcea), proiettandola verso un possibile futuro, e al tempo stesso scommettendo sulla potenziale dignità e grandezza dell’uomo, su una possibile „umanità di Dio” in un’epoca della secolarizzazione e dell’anomia che riduce quasi tutto in oggettimerci.

Il credo estetico della nostra poetessa deriva dai suoi versi contro la corruzione sempre più ovvia dei rapporti interumani e per la speranza che la poesia possa salvare la vita. Concetto che naturalmente vuol essere una provocazione, anche se può essere inteso come un semplice auspiciopreghiera. Ma che vuole anche affermare una verità in cui Viorela Codreanu Tiron crede fermamente: e cioè il carattere taumaturgico della poesia. A patto però di avere ben presente che la poesia, intesa in questo senso, non è qualcosa al di fuori di noi bensì qualcosa che è dentro di noi, che fa già in certo modo parte di noi. E’ una parte „magica” di noi da scoprire, o anche da riscoprire. Oggi con particolare urgenza, in quanto sembra per lo più giacere sepolta sotto cumuli di detriti. Altrimenti la gioia di un trasparente, cromatico spettacolo di ariosi 98

pensieri diventa assideramento e tenebre fino al suo completo disperdersi dentro la terra: „Una volta vedevo i tuoi pensieri galleggianti, /trastullandosi in tutti i colori./Ora - li vedo scendere piano,/verso il gelo inguantato dal buio/Li sento scorrere per l’anello di fuoco/che si scioglie anch’esso/dentro la terra/lasciando dietro a lui solo una parola: la parola.” (Una volta, tempo fa).

Viorela Codreanu Tiron è fondamentalmente una struttura neoromantica nel senso delle celebri eroine dei grandi poemi drammmatici del mondo, che non esita a declamare la sua solitudine „bella e fredda”, l’infelicità della malaimée e la pia rassegnazione finale che ricorda il testo poetico montaliano „Personae separatae”: „Tanto, ma tanto amai /e tanto, ma tanto guardai il ricordo dell’amore,/che gli occhi piansero addolorati-/addolorati fino a disgregarsi./E tra tutti questi granelli di polve/che copre il verde primaverile,/ti guarderanno sempre quegli occhi.../che il sorriso della morte sugellò una volta./E il mio cuore/ballerà su tutto questo universo/perché saprà/che dalla polve che ne sarà/potrà sorriderti come ad un estraneo.”

La chiave di lettura del presente libro può essere l’autoritratto tragico della poesia „Il silenzio delle spine”. La poetessa si identifica tra cielo e terra nella „cieca lacrima”, nel „vuoto dell’ abisso” da cui si incarna sotto il segno della luce astrale (stella,

99

raggio, sole), l’equipollente immaginario di se stessa, o di „un altro silenzio”.

Se la postmodernità sembra aver perso la sua chiave magica del lirismo, scambiandola con una card che apre centri commerciali, negozi di lusso, centri di fitness, altrettante realtà virtuali, simulacri, la nostra poetessa vive la poesia come una sorta di spontaneous combustion, autoimmolazione, e non come freddo riflesso estetizzante, mimetico: „Chi?/Il fuoco mi sbrana/rabbioso, spietato mi sbrana.../E tu?.../Tu piangi che ti fa male l’immagine della fiamma?”. (Chi ha ancora tempo).

Al tempo stesso la vive come terapia contro la „lancinante fatica di me stessa”, contro „il gravame del tempo”, „la maledizione”, contro l’ora inesorabile e l’accidia generalizzata. Dai „pensieri impastati alle lacrime”, dalla silenziosa solitudine nasce il bisogno d’armonia e di luce, di regressione verso l’Eden della fanciulezza e la difesa di fronte all’agressività del tempo, l’irrefrenabile sete di purezza come perenne ritorno alla primordiale sorgente della mitopoiesi: „sulle tele bianche della sor-te/incidendovi fior-di-ninfea/congiunti a stelle alpine/smaltate sulla mia anima/che rimpiange l’epifania delle falde/e della primigenia neve” (Arcano ricordo). C’è sempre un filone elegiaco di stampo leopardiano e nichitiano allo stesso tempo, nella compenetrazione tra gli elementi dell’universo cosmico, nella loro versione antropomorfica, e 100

l’essere della poetessa: „A chi importa l’apprensione/e la mestizia delle stelle che calano in me?/ A chi importa le salici che rimpiangono me,/il fiume che si getta nel lago,/dove galleggia la mia ombra /abbracciata alla sua immagine nell’acqua? /A chi importa il cielo rovente/con ciocche di capelli canuti/lasciato dalle nubi ormai insofferenti l’azzurro?/Tantissime domande in me... cui l’universo risponde/sempre con il suo mutismo.” (A chi

importa?)

La vera poesia, al di là e al di fuori di qualsiasi retorica, ci mette davanti al significato profondo della realtà, e cioè al continuo intrecciarsi incomprensibile della vita e della morte. Ci mette semplicemente davanti all’esistenza di quel mistero di cui ha tanto scritto il poeta filosofo Lucian Blaga. Ma non per tentare di risolverlo, a differenza di quanto si sforza di fare la filosofia e oggi soprattutto la scienza, ma per affermarne l’ineluttabilità e ancor più l’intrinseca necessità. La poesia vuole fare di noi persone consapevoli della compresenza in noi e nel mondo del bello e del brutto, del male e del bene, dell’imperfezione del bello. Non sposa la causa del bello assoluto, ma quella dell’impossibilità di separare i segni della morte da quelli della vita, il non senso dal senso, gli istinti più bassi dalle aspirazioni più alte, il nostro essere microcosmo centro di una realtà inesplorata dall’essere nello stesso tempo situati ai margini di 101

un universo senza confini. Vuole fare di noi persone capaci di vivere la nostra solitudine senza rifugiarci dietro fragili barriere protettive che sono solo autoinganni suscettibili di renderci ancora più deboli e più soli: „Solo l’incessante danza della luce /non riuscii a vederla ché la luce/la luce non dorme mai!/E allora... tornai/nel sonno della pietra e in me,/nell’oblio e nelle rimembranze, /nascondendomi dentro la montagna/dove gli occhi che guardano/ non possono infiltrarsi!”. (Ciò che non sapevi...).

Vuole fare di noi esseri capaci di assumerci la sofferenza e anche la disperazione, e soprattutto la nostra dolorosa ma anche esaltante unicità senza pretendere balsami e surrogati. Insomma: la poesia ci vuole pienamente umani. La poesia ci salva dal vuoto perché ci costringe ad affrontarlo dentro di noi. Ma non è una terapia psichica, è un cammino spirituale.

Siamo pericolosamente disarmonici, dissociati dalle nostre necessità primarie, da quelle per cui siamo stati costruiti. E anche per questo siamo tutti spaventati. Soprattutto perché la vita e il mondo si rivelano così diversi da quanto ci aveva fatto credere l’onnipresente big brother. Che ci toglie ogni autocontrollo e ogni centro. La poesia introspettiva di Viorela Codreanu Tiron ci riporta verso un centro, perché questo centro non può essere che dentro di noi. La poesia ci ricorda che

102

dobbiamo vivere appieno tutte le nostre umane potenzialità.

L’esistenza di un centro interiore, in cui il piccolissimo si può coniugare con l’immenso, è quella per cui Omero definiva Eumeo, umile porcaro, „divino”. Quell’esistenza in cui anche noi possiamo ritrovarci „divini”. E di questa perduta divinità abbiamo tutti noi, accanto alla Viorela Codreanu Tiron, soprattutto sete. I frequenti ossimori („in silenti echi/ etranquille angosce/disfatte nell’alveo del sonno dell’insonnia”, „riunendoti-sperperandoti” ecc.) svelano le preferenze stilistiche della poetessa, cui dobbiamo aggiungere il drammatismo incluso nelle innumerevoli battute-domande esistenziali senza risposta che spesso vanno connessi ai lessemi degli elementi naturali che assalgono e mortificano i nostri sensi e sentimenti, come in un dramma shakespeariano: „Ma chi può ancora vede-re?.../quando i nostri occhi accecano, sotto le raffiche del vento, quando gli occhi degli alberi sono uccelli morti/ buttati via nel deserto montuoso? E occhi di vetro inseguono il volo della fiamma/che impovviso si spegne/attraverso le ciglia abbassate dell’oblio/dei prossimi.” (Nessuno vede). Nei versi che abbiamo citato possiamo decifrare anche un alienante paesaggio dell’anima di stampo espressionistico, assai frequente nel libro TĂCEREA GHIMPILOR. IL SILENZIO DELLE SPINE, che ben si addice

103

all’eresia e alla ribellione da cui risorge il mistero della poesia (Celata nelle parole).

I versi della nostra poetessa sembrano vivere ciò che durante il Rinascimento veniva definito „la tragedia dell’incompiuto”: „Da qualche parte – lontano-vicino si sentiva/il lagno, dilaniante, doloroso,/di qualcosa incompiuto, indefinito./― Cos c’era???!!!/ Per te:― Nulla!/ Per me:― il Grido e la Risposta/si separavano per sempre,/ senza essersi incontrati mai” (Da qualche parte).

La poesia della Viorela Codreanu Tiron è un approccio capace di riscoprire nell’uomo – sia pure nel limite e nel dolore – una dimensione di grandezza, della cui mancanza soprattutto soffriamo.

Ecco perché l’autrice si getta nella lotta corpo ed anima, ormai immune, contro la congiura degli elementi che si riuniscono sempre ad oscurare la gioia del cuore nonché la corazza della perenne gioventù della poesia: „Poveri venti!/Che non sanno/che il mio cuore, mai/ sarà abbastanza vecchio,/ abbastanza secco/da non poter sentire/ la gioia, il dolore e lo strazio.” (Mai).

Geo Vasile

104

Postfață Poezie și Cunoaștere, Poezie și Spiritualitate, Poezie și Destin, Poezie și Iubire, iată coordonatele esențiale în jurul cărora pivotează textele poetice ale Viorelei Codreanu Tiron în cel mai recent volum bilingv româno-italian TĂCEREA GHIMPI-

LOR./ IL SILENZIO DELLE SPINE.

Autoarea consideră poezia drept punct de referință fundamental, un fel de stea polară călăuzitoare, căci vocea poeziei este unica ce rămâne înainte de tăcere, atunci când cuvintele comune nu mai izbutesc să întrupeze expresia sensului profund al ființei și tentativei noastre de a ne confrunta cu lumea.

Poezia din acest florilegiu ne este oferită în accepția sa cea mai înaltă, ca maximă purtătoare de semnificație, instrument de cunaștere, radar ce ne poate relaționa cu „divinul” din noi. Viorela Codreanu Tiron invocă minunile Creației astfel încât ea însăși să se prefacă în rugăciune întru comuniunea cu Creatorul: „Și-nvață-mă, Doamne, /cum să percep și sănțeleg muzica/ din strunele curcubeului/ ca liniștită s-adorm în brațele tale/ și rugă să fiu peste noapte“. (Îndură-te, Doamne). Iubirea omenească este ridicată la puterea comuniunii cu divinul: „Fă din sufletul meu/altar de rugăciune pentru tine! Ocrotește flacăra albă/ și așază-mă, candelă-vie,/ în 105

templul inimii tale! ” (Altar de rugăciune). Acest tip de valori religioase aflate în fățișă contradicție cu o cultură materialistă, invazivă, nihilistă, reînnoadă firele ce ne vin dinspre marea noastră școală poetică interbelică și modernă (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Daniel Turcea etc.), proiectând-o spre un posibil viitor, și totodată pariind pe potențiala demnitate și măreție a omului și pe o posibilă „umanitate” a lui Dumnezeu, într-o epocă a secularizării și anomiei, ce reduce aproape totul în obiecte – mărfuri.

Crezul estetic al poetei noastre derivă din versurile sale împotriva coruperii tot mai pernicioase a relațiilor interumane și în numele speranței că poezia poate salva viața. Concept ce în chip firesc vrea să fie o provocare, chiar dacă poate fi înțeles și ca simplă dorință-rugăciune-conjurare.

Poezia salvează viața este un adevăr în care Viorela Codreanu Tiron crede cu tărie, definind astfel caracterul taumaturgic al poeziei. Cu condiția însă de a avea conștiința că poezia înțeleasă în acest fel, nu este ceva exterior ființei noastre, ci ceva ce se află înlăuntrul nostru, ca și cum ar face deja parte din noi. Este partea „magică” din noi ce se cuvine a fi descoperită sau redescoperită. Astăzi mai ales, cu deosebită urgență, întrucât pare să zacă ireversibil îngropată sub mormane de reziduuri. Așa se face că bucuria unui transparent, cromatic spectacol de cuprinzătoare gânduri devine îngheț și tene106

bre menite a se destrăma în adâncul pământutului: „odată-ți vedeam gândurile plutind,/ zbenguindu-se în toate culorile./ Acum – le văd cum coboară încet,/ spre răceala înmănușată de beznă./ Le simt cum curg prin inelul de foc/ce se topește și el/ înlăuntrul pămâtului lăsând în urma lui doar un cuvânt: cuvântul“ (Odată, de mult...).

Viorela Codreanu Tiron este fundamental o structură neoromantică în sensul celebrelor eroine din marile poeme dramatice ale lumii, ce nu pregetă să-și declame singurătatea „frumoasă și rece“, nefericirea tip mal aimée și smerită resemnare finală ce amintește și de nu mai puțin celebra poezie a lui Montale Personae separatae: „Atât de mult am iubit/ și-atât de mult am privit/ amintirea iubirii, încât ochii au început să doară - /să doară până la descompunere./Și dintre toate aceste fire de praf/ ce acoperă verdele primăverii/ te vor privi mereu ochii aceia... pe care surâsul morții i-a închis cândva./ Și inima mea.../va dansa peste tot acest univers/ pentru că va ști/că din pulberea ce va fi/ îți va putea zâmbi ca unui străin“ (Atât de mult).

Cheia de lectură a prezentei cărți poate fi autoportretul tragic din poezia „Tăcerea ghimpilor (Il silenzio delle spine). Poeta se identifică între cer și pământ în „lacrima oarbă“, în „golul prăpastiei”, din care se întrupează sub zodia luminii astrale (stea, rază, soare), echivalentul imaginific al propriului spirit, sau al unei alte „tăceri“.

107

Dacă postmodernitatea pare să fi pierdut cheia magică a lirismului, înlocuindu-o cu un card ce deschide centre comerciale, magazine de lux, centre de fitness, tot atâtea realități virtuale, simulacre, poeta noastră trăiește poezia ca pe un fel de spontaneous combustion, autoimolare, iar nu ca pe o rece răsfrângere estetizantă, mimetică: „Cine?.../ Focul rupe din mine,/cu mânie și-n-verșunare rupe... Și tu?.../ Tu, plângi că te doare imaginea flăcării?.

(Cine mai are timp). În același timp o trăiește ca pe o terapie în contra a ceea poeta numește „sfâșietoare oboseală de mine”, „Plata sau chingile timpului”, „Blestem”, în contra orei fatidice, a nepăsării generalizate. Din „gânduri frământate cu lacrimi”, din silențioasa solitudine se naște acea nevoie de armonie și lumină, de regresiune spre edenul prunciei și pavăza în fața agresivității timpului, irepresibila sete de puritate ca perenă întoarcere la primordialul izvor al mitopoiezei: „pe pânzele albe ale destinului/ dăltuind flori-de-nufăr/ îngemănate cu flori-de-colț/ încrustate pe sufletul meu/ ce plânge după nos-talgia fulgilor/ și a zăpezii dintâi“ (Tainică

amintire).

Există mereu un filon elegiac de amintire leopardiană și eminesciano-nichitiană în același timp al compenetrării între stihiile universului cosmic, în versiunea lor antropomorfică, și ființa poetei:„Cui îi pasă de îngândurarea și tristețea stelelor ce coboară în mine?/ Cui îi pasă de sălciile ce mă plâng,/ de 108

râul ce se aruncă în lac,/ unde plutește umbra mea/ mână în mână cu imaginea ei în apă?/Cui îi pasă de cerul fierbinte/ cu șuvițe cărunte/rămas de la norii ce nu mai suportă albastrul? Atâtea întrebări îmi rămân.../la care universul răspunde mereu/ cu marea lui muțenie! (Cui îi pasă? ).

Adevărata poezie, dincoace și dincolo de orice retorică, ne pune față-n față cu semnificația profundă a realului, altfel spus cu necontenita, neînțeleasa împletire a vieții cu moartea. Ne pune pur și simplu în fața existenței acelui mister despre care a scris poetul-filosof Lucian Blaga. Dar nu spre a încerca să-l descifreze, spre deosebire de ceea ce se străduiește să facă filosofia și azi mai mult ca niciodată știința, ci spre a-i afirma predestinarea și intrinseca lui inevitabilitate. Poezia vrea să ne facă coștienți de prezența simultană în noi, și în lume, a frumosului și a urâtului, a răului și a binelui, a imperfecțiunii frumosului. Nu îmbrățișează cauza frumosului absolut, ci pe cea a neputinței de a separa semnele morții de cele ale vieții, non sensul de logică, instinctele cele mai joase de aspirațiile cele mai înalte, existența microcosmosului uman drept centru al unei realități inexplorate de existența noastră la marginile unui univers fără frontiere..

Poezia Viorelei Codreanu Tiron vrea să facă din noi ființe capabile de a ne trăi propria singurătate fără să ne refugiem în spatele unor bariere ocrotitoare, tot atâtea autoamăgiri susceptibile de 109

a ne face și mai slabi și mai singuri decât suntem: „Numai nesfârșitul dans al luminii/ n-am reușit să-l văd/ pentru că lumina,/ lumina nu doarme niciodată!/ Și-atunci/ …m-am întors în somnul pietrei/ și-n mine,/ în uitare și-n aduceri aminte,/ ascunzându-mă în miezul muntelui/ unde ochii ce privesc,/ nu pot pătrunde! “ ( Ceea ce nu știai…). Vrea să facă din noi fiinţe apte să-și asume suferința și disoerarea și mai ales dureroasa dar exaltanta unicitate, fără să recurgem la fel de fel de balsamuri și surogate. În fine poezia din acest florilegiu ne vrea pe deplin umani. Ne salvează de vid, căci ne constrânge să-l înfruntăm chiar înlăuntrul nostru. Dar toate acestea nu constituie o terapie psihică, ci una spirituală.

Suntem primejdios de dizarmonici, înstrăinați de trebuințele noastre primare, de toate cele pentru care am fost alcătuiți. Inclusiv din această pricină suntem înfricoșați. Cu pecădere fiindcă viața și lumea se dezvăluie a fi atât de diferite de ceea ce fuseserăm făcuți să credem de un omniprezent big brother, ce ne anulează capacitatea de autocontrol, deposedându-ne astfel de un centru.

Poezia introspectivă a Viorelei Codreanu Tiron încearcă să restituie acel centru, centru ce nu poate fi decât înlăuntrul nostru, amintindu-ne că trebuie să trăim plenar toate potențialitățile noastre omenești.

Existența unui centru lăuntric, în care detaliul minim poate să se regăsească în necuprindere și 110

desmărginire, l-ar fi făcut pe Homer să-l definească pe Eumeu, un biet porcar, drept „divin”. Existență în care și noi putem să ne redescoperim drept „divini“.

Credem că de acea pierdută divinitate, citind poezia Viorelei Codreanu, ne este sete.

Frecventele oximoroane (...în tăcute ecouri și liniștite-neliniști/sfărâmate-n albia somnului de nesomn,/ adunându-te/ risipindu-te etc.) dau la iveală preferințele stilistice ale poetei, la care trebuie să adăugăm neapărat dramatismul inclus în numeroasele replici-întrebări existențiale fără răspuns ce adesea sunt conexate cu lexeme numind stihiile ce ne asediază și mortifică simțurile și sentimentele ca într-o dramă shakespeariană: „Dar cine mai poate vedea?!.../când ochii noștri orbesc/de vuiietul vântului,/ când ochii orbilor/ sunt păsări moarte/ aruncate-n pustiul de munte?/ și ochi de sticlă urmăresc zborul văpăii/care nebănuit se stinge/printre genele coborâte ale uitării/ de semeni” ( Nimeni nu vede). În versurile pe care le-am citat putem descifra și un alienant peisaj sufletesc de factură expresionistă, destul de frecvent în florilegiul bilingv

TĂCEREA GHIMPILOR/ IL SILENZIO DELLE SPINE, ce rezonează cu erezia și rebeliunea din care își trage originea misterul poeziei (Tăinuită în cuvinte). Versurile poetei noastre par a trăi ceea ce în Renaștere era cunoscut sub numele de „tragedia neîmplinirii”: „Undeva ― departe-aproape se auzea/ tânguirea sfâșietoare, dureroasă,/ a ceva neîmplinit, 111

nedefinit./ ― Ce era???!!!/ Pentru tine: Nimic!/ Pentru mine:― Strigătul și Răspunsul/ se despărțeau pentru totdeauna,/fără să se se fi întâlnit!”

(Undeva).

Poezia Viorelei Codreanu Tiron constituie o abordare aptă să redescopere în om – fără să-i evite limitele și durerea ― o dimensiune de măreție, de a cărei lipsă în primul rând suferim. Iată de ce autoarea se aruncă în luptă trup și suflet, de-acum imună în contra conspirației stihiilor ce se reunesc mereu să întunece și să frângă bucuria inimii și pavăza perenei tinereți a poetei: „Sărmane vânturi ce nu știu/că inima mea, niciodată/nu va ajunge/ îndeajuns de bătrână,/ îndeajuns de uscată.../să nu mai poată simți/ bucuria,/ durerea și jalea”. (Nicio-

dată).

Geo Vasile

112

CUPRINS: INSEGNAMI ! /. 7 ÎNVAŢĂ-MĂ! / 8 DIMMI! / 9 SPUNE-MI! / 10 A CHI IMPORTA ? / 11 CUI ÎI PASĂ ? / 12 SOLO UN UNIVERSO D’AMORE / 13 NUMAI UN UNIVERS DE IUBIRE / 14 TROPPO TEMPO… / 15 PREA MULT… / 16 DAZIO AL SONNO / 17 VAMA SOMNULUI / 18 QUANTE VOLTE ? / 19 DE CÂTE ORI? /20 E SENTO ANCORA… / 21 MAI AUD ŞI-ACUM... / 22 TANTO, MA TANTO / 23 ATÂT DE MULT/ 24 MALEDIZIONE / 25 BLESTEM / 26 ARCANO RICORDO / 27 TAINICĂ AMINTIRE / 28 PAROLE / 29 CUVINTE / 30 LE PAROLE MI CONOSCONO / 31 MĂ ŞTIU CUVINTELE / 32 GUARDAMI ! / 33 PRIVEŞTE-MĂ ! / 34 UN CUORE SENZA NASCONDIGLI / 35 O INIMĂ FĂRĂ ASCUNZIŞURI / 36

113

IL SILENZIO DELLE SPINE / 37 TĂCEREA GHIMPILOR / 38 L’UNICA ORA DEL GIORNO / 39 UNICA ORĂ A ZILEI / 40 CREDEVO / 41 CREDEAM / 42 UNA VOLTA, TEMPO FA / 43 ODATĂ, DE MULT / 44 ABBI PIETÀ, SIGNORE! / 45 ÎNDURĂ-TE, DOAMNE! / 46 ALTARE / 47 ALTAR DE RUGĂCIUNE / 48 DISTACCO / 49 DESPRINDERE / 50 SOLTANTO ADESSO… / 51 ABIA ACUM... / 52 CHI HA ANCORA TEMPO ? / 53 CINE MAI ARE TIMP? / 54 L’OCCHIO DEL SONNO / 55 OCHIUL SOMNULUI / 56 STRAZIANTI SILENZI/ 57 DUREROASE TĂCERI / 58 RITORNO / 59 ÎNTOARCERE / 60 NULLA DIPENDE DA NOI / 61 NIMIC NU DEPINDE DE NOI / 62 ALTROVE… / 63 UNDEVA... / 64 QUANTO E QUANDO? / 65 CÂT... ŞI... CÂND? / 66 SVELATEMI LA LUCE! / 67 DEZGOLIŢI-MI LUMINA! / 68

114

IL PAGAMENTO DEL TEMPO / 69 PLATA TIMPULUI / 70 CIÒ CHE NON SAPEVI… / 71 CEEA CE NU ŞTIAI... / 72 SCHIAVIZZARE / 73 SUBJUGARE / 74 FORSE CI FU? / 75 POATE, A FOST? / 76 NESSUNO VEDE / 77 NIMENI NU VEDE / 78 IL MIO TEMPO / 79 TIMPUL MEU / 80 RITORNO REPRESSO / 81 REÎNTORCERE SUBJUGATĂ / 82 A NOSTRA INSAPUTA / 83 FĂRĂ SĂ ŞTIM / 84 CELATA NELLE PAROLE / 85 TĂINUITĂ ÎN CUVINTE / 86 SOLO ALLORA! / 87 NUMAI ATUNCI ! / 88 L’ORA FATIDICA / 89 FATIDICA ORĂ / 90 TUTTO CROLLA / 91 TOTUL CADE / 92 MAI / 93 NICIODATĂ / 94 SENZA TITOLO / 95 FĂRĂ TITLU / 96 POSTFAZIONE / 97 POSTFAȚĂ / 108

115

Mihai Cătrună - Peştera gândurilor (grafică în peniţă)/

La grotta dei pensieri (grafica a pennino)

116