Nomen Artis, An IV, nr. 2 (42), 2015

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop - Directorul Centrului de Studii Transilvane



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion Ionescu-Bucovu - România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

- ANUL IV, nr. 2 (42)-2015 — luna februarie —

Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere” îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Citatele lunii februarie: „La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.”

Nicolae Manolescu

lume.“

„Pentru a fi un pictor credibil trebuie să consideri adevărul ca fiind cel mai important din

Ilia Repin „Romanul este singura formă de artă care îţi oferă un al doilea simţ al temporalităţii.”

James Meek

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

înscrie la Şcoala de Desen organizată de Societatea pentru Susţinerea Artelor. Lucrând cu Ivan Kramskoi2, tânărul artist face progrese rapide şi, peste doar un an, reuşeşte să se înscrie la Academie. La absolvire obţine cu lucrarea de diplomă Medalia de Aur şi o bursă de şase ani, dintre care trei în străinătate.

Ilia Efimovici Repin 1 a fost un pictor realist rus, aparţinând şcolii artistice Peredvijniki (Передвижники). Lucrările sale conţin adesea înţelesuri adânci, psihologice şi exprimă tensiunile din interiorul ordinii sociale existente în vremea sa. Spre sfârşitul anilor 1920, în Uniunea Sovietică au început să fie publicate numeroase lucrări despre el ca, un deceniu mai târziu, să apară chiar un cult al lui Repin, el fiind considerat un model „progresiv” şi „realist” ce trebuia imitat de artiştii sovietici „social realişti”.

Repin s-a născut în oraşul Ciuguev, gubernia Harkov, în inima regiunii istorice denumită Sloboda Ucraina. Părinţii săi au fost colonişti militari ruşi. A luat primele lecţii de desen când a început să lucreze ca ucenic pentru I. M. Bunakov, un talentat pictor de icoane din oraşul natal. Datorită comenzilor pentru portrete şi tablouri religioase, Repin a putut strânge suficienţi bani pentru a pleca la Sankt-Petersburg, unde dorea să se înscrie la Academia Imperială de Arte. Ajunge în oraş în 1863 şi se 1

Ilia Efimovici Repin (Илья Ефимович Репин) (n. 5 august 1844 la Ciuguev, lângă Harkov, Imperiul Rus, în prezent în Ucraina - d.

29 septembrie 1930, Kuokkala, pe atunci în Finlanda, astăzi Repino, Rusia).

Călătoreşte prin Europa şi se stabileşte la Paris unde întâlneşte pictura impresionistă3 franceză. Aceasta îi influenţează mult opera, mai ales în privinţa culorilor şi a luminii. Cu toate acestea, stilul lui a rămas mai apropiat de acela al vechilor artişti europeni, în special Rembrandt. De-a lungul carierei sale, el a fost atras de oamenii simpli din care se trăgea şi el şi a pictat frecvent oameni de la ţară, atât ucraineni cât şi ruşi. Pe lângă ţărani, Repin i-a pictat şi pe reprezentanţii elitei imperiale, ai intelighenţiei şi aristocraţiei, inclusiv Nicolae al II-lea al Rusiei4.

2

Ivan Nikolaevici Kramskoi (08 iunie (OS 27 mai), 1837, Ostrogozhsk - 06 aprilie (OS 24 martie), 1887, Sankt- Petersburg, din Rusia : Иван Николаевич Крамской) a fost un pictor şi critic de artă rus . El a fost un lider intelectual al mişcării democratice artă rusă din 1860-1880.

3 Impresionismul este o mişcare artistică, manifestată la început în pictură, mai târziu şi în muzică, mai ales în Franţa, şi care marchează desprinderea artei moderne de academismul tradiţional. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 şi 1886, caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilităţii fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil şi conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber şi folosind o cromatică pură şi tuşeuri fine de penel pentru a simula lumina reală.

4 Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (în rusă Николай Александрович Романов, n. 6 mai 1868 (S.N. 18 mai) - d. 17 iulie 1918) a fost ultimul împărat al

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Repin s-a alăturat Asociaţiei Pictorilor Ambulanţi (Peredvijniki), aflată la acea vreme în conflict cu formalismul teoretic al Academiei oficiale.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

„Lumea poetică a lui Repin este un fenomen care conţine o neobişnuită integritate lăuntrică.“ G. Stermin, critic de artă La scurt timp după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea5 în 1881, Repin a pictat o serie de lucrări având ca temă mişcarea revoluţionară rusă: Refuzul spovedaniei, Arestarea

unui propagandist, Întâlnirea, Nu l-au aşteptat.

Procesiune religioasă în gubernia Kursk, o pic-

Casa memorială din Zdravnevo, Belarus

Faima sa a venit odată cu pictura Edecarii de pe Volga, o lucrare care portretiza munca îngrozitor de grea a acestor oameni săraci, dar, în acelaşi timp, nu lipsită de speranţă pentru tinerii din Rusia.

Din 1882 a trăit la Sankt-Petersburg, dar a vizitat adeseori Ucraina natală şi, ocazional, a călătorit în străinătate. Între 1894-1907 predă la Academia din Sankt-Petersburg. În 1900, în timpul unei călătorii la Paris, o cunoaşte pe Natalia Nordman, care va fi noua sa iubită (Repin se despărţise de prima sa soţie). Spre uimirea tuturor, artistul îşi urmează marea dragoste şi se stabileşte în locuinţa acesteia din Finlanda.

tură de mare anvergură, este considerată uneori arhetipul „stilului naţional rusesc” ce expune clase sociale diferite şi tensiunile dintre ele în contextul unei practici religioase tradiţionale.

Atât în tabloul Edecarii de pe Volga, cât şi în Procesiunea religioasă în gubernia Kursk, pictorul rus a reuşit să redea imaginea veridică a Rusiei provinciale.

În 1885, Repin a finalizat una dintre cele mai intense picturi ale sale din punct de vedere psihologic, Ivan cel Groaznic şi fiul său.

Pânza îl expune pe ţarul îngrozit îmbrăţişându-şi fiul muribund pe care tocmai l-a lovit şi l-a rănit moral într-un acces necontrolat de furie. Chipul îngrozit a lui Ivan este în contrast cu expresia calmă şi resemnată a fiului său.

5

Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârşitul revoluţiei din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolşevici la ordinul lui Lenin.

Canonizat drept sfânt al bisericii ortodoxe ruse.

Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (rusă: Александр II Николаевич) (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Ţarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 şi până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost şi Mare Duce al Finlandei şi a revendicat titlul de rege al Poloniei.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Ivan cel Groaznic şi fiul său (Иван Грозный и сын его Иван) pe data de 16 noiembrie 1581.

Pictura se găseşte la galeria Tretiakov din Moscova. (Третьяковская Галерея).

Lucrul la una dintre cele mai complexe picturi ale sale, Răspunsul cazacilor zaporojeni

către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman i-a ocupat lui Repin mulţi ani din viată.

El a conceput această pictură ca un studiu al râsului, dar a vrut să evidenţieze, de asemenea, şi idealurile de libertate, egalitate şi fraternitate, pe scurt, republicanismul căzăcesc. Început spre sfârşitul anilor 1870 şi terminat în 1891, tabloul a fost achiziţionat imediat de ţar contra sumei de 35.000 de ruble, enormă pentru acea vreme. „Pictorul reprezintă în tablouri doar acele feţe care singure se cer pe pânză. Ilia Repin” Repin a relizat multe portrete ale unor compatrioţi celebri precum marele scriitor Lev Tolstoi, omul de ştiinţă Dmitri Mendeleev, oficialul imperial Pobedonostsev, compozitorul Musorgski, filantropul Pavel Tretiakov şi poetul Taras Şevcenko6. În 1903, Repin a fost angajat de guvernul rus să picteze cea mai grandioasă operă a sa - o pânză de 400x877 cm reprezentând o sesiune ceremonioasă a Consiliului de Stat al Rusiei Imperiale.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

După moartea partenerei sale de viaţă, Natalia, în 1914, Repin lucrează tot mai greu, din cauza atrofierii mâinii drepte. Încearcă să lucreze cu mâna stângă fără prea mare succes, iar lucrările nu mai au aceeaşi calitate ca în trecut. În ultimii ani ai vieţii sale, artistul s-a luptat cu înverşunare cu problemele financiare.

Casa în care locuia Repin era situată un pic mai la nord de Sankt-Petersburg, în Kuokkala, Marele Ducat al Finlandei. După Revoluţia din octombrie 1917, Finlanda şi-a proclamat independenţa, iar casa în care locuia artistul se afla acum pe teritoriul noului stat. Repin a fost invitat de mai multe instituţii sovietice să se mute din Kuokkala în graniţele Uniunii Sovietice. Cum fusese un opozant al revoluţiei din 1917, refuză să revină în Rusia cu toate insistenţele părţii sovietice, care în 1926 îi trimite totuşi un substanţial ajutor financiar. În 1930 Repin moare în Kuokkala, Finlanda. După conflictele armate dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Kuokkala a fost cedată Uniunii Sovietice şi redenumită Repino (Regiunea Leningrad) în cinstea marelui pictor.

Opera lui Repin este imensă. El a excelat atât în domeniul picturii pe teme istorice şi revoluţionare, cât şi în domeniul portretului.

Chiar dacă nu a fost un inovator din punct de vedere al tehnicii sau creator al unei noi şcoli de pictură, Repin este astăzi considerat cel mai important pictor rus, mulţi critici din Rusia neezitând să vorbească despre el ca despre „artistul naţional”.

6

Taras Şevcenko (în ucraineană Тарас Григорович Шевченко) (n. 9 martie 1814 - d. 10 martie 1861) a fost un pictor şi poet romantic ucrainean, considerat poetul naţional al Ucrainei.

Opera sa literară este considerată ca fiind fondatoarea limbii şi literaturii ucrainene moderne. A scris şi în limba rusă şi a creat opere valoroase ca pictor şi ilustrator.

Răspunsul cazacilor zaporojeni către sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Edecarii de pe Volga(1870-1873) (Muzeul Naţional Rus)

Tolstoy 1901

Mere şi frunze (1879) (Muzeul Rus)

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Autor: Mihai Ştirbu Demonstraţia din 17 Octombrie 1905

„Cu mine însă, la Văratec, Lily evoca întâlnirea miraculoasă cu Ionel, clocotul nestins al iubirii anihilând realitatea sfârşitului, amintirea trecutului însufleţind prezentul ei pustiit. Peste alţi opt ani Lily va scrie în cartea ei Ursitul, tot ceea ce îmi povestea mie atunci, supravieţuitoare rămânând iubirea ei legendară.“ (România Literară, 2001, numărul 20 Ştefania Velisar Teodoreanu - Corespondenţă inedită: Scrisori din roase plicuri.)”

IONEL TEODOREANU7 ŞI LILY

Portretul lui Ivan Petrovich Pavlov (1924 ) - Ilya Repin

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Ionel Teodoreanu, (numele real Ioan Hypolit Teodoreanu), scriitorul adolescenţei multor cititori, a avut un destin, până la urmă tragic, asemeni câtorva personaje create de el.

Avocat de mare succes, ca alţi scriitori, şi-a câştigat existenţa în primul rând datorită profesiei, scrisul fiind pentru el o pasiune mistuitoare. Asemeni confraţilor de breaslă care au suferit la trecerea de la un regim politicosocial la altul, nu s-a putut adapta condiţiilor impuse de puterea instalată la noi după al Doilea Război Mondial. Dar, a rezistat cu demnitate până la sacrificiul suprem, intervenit într-o iarnă geroasă, în drum spre locuinţa repartizată de autorităţile vremii (o dărăpănătură de pe strada Călăraşi, între Hala Traian şi Piaţa Mare), deşi avusese o casă proprie pe aleea din strada Romană, până la urmă confiscată (de fapt, naţionalizată).

7

Ionel Teodoreanu, cu numele real Ioan-Hipolit Teodoreanu, (n.

6 ianuarie 1897, Iaşi - d. 3 februarie 1954, Bucureşti) a fost un romancier şi avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile sale evocatoare ale copilăriei şi ale adolescenţei.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Născut la Iaşi în 6 ianuarie 1897, a fost al doilea copil al celui pe care l-a urmat în profesie, avocatul Osvald Teodoreanu, şi al Sofiei Teodoreanu (Musicescu). Se trăgea din nişte familii cărora românismul şi cititorii, se poate spune că le sunt datori. Bunicul din partea mamei era muzicianul cu nume predestinat, Gavriil Musicescu8. Muzicologul şi compozitorul Gavriil Musicescu era născut la Ismail în 1847, în Basarabia. A fost profesor şi director al Conservatorului din Iaşi. S-a implicat în reformarea artei corale ortodoxe, conducând şi corul Mitropoliei din Iaşi. Bunicii dinspre tată erau: Alexandru Teodoreanu (un cunoscut magistrat, decan al Baroului avocaţilor, fost primar al Iaşului), şi Elencu Teodoreanu. Trebuie spus că Ionel Teodoreanu a fost nepotul preferat al bunicului Alexandru.

Mama sa era o talentată pianistă şi profesoară de Solfegii şi Teorie muzicală la Conservatorul ieşean, unde conducea şi corul şcolii, iar duminica şi pe cel al Biserici Banu. Din cauza profesiei soţului, rămânea părăsită acasă, zile de-a rândul. Seara, târziu, singură şi tristă din cauza proceselor din ţară ale lui Osvald, se aşeza în faţa pianului pregătindu-şi lecţiile şi aranjamentele pentru cor, mângâind clapele sidefii într-un concert fără voie pentru vecinii care-i aşteptau muzica.

Tatăl, Osvald Teodoreanu, era un avocat reputat, dar şi un om bun. Un sătean din Medeleni aminteşte despre el că „Dacă nu era tatăl lui Teodoreanu administrator de moşie, sau ce era, nu mai era satul. Nu puteau să umble după oameni la lucru, şi aşa le-a dat loc de casă”. Tot sătenii îşi amintesc, sau au auzit de la cei mai în vârstă, că „Aveau cârciumă Teodorenii, era 8

Gavriil Musicescu (n. 20 martie 1847, Ismail, sudul Basarabiei, acum în Ucraina - d. 21 decembrie 1903, Iaşi) a fost un compozitor, muzicolog şi dirijor român. Muzician de înaltă pregătire, dirijor şi organizator de talent al uneia dintre cele mai impunătoare formaţii corale care au fiinţat pe pământul României — Corul Mitropolitan din Iaşi — unul dintre primii muzicologi care au pătruns în esenţa comorilor folclorului românesc, excelent pedagog muzician, Gavril Musicescu a desfăşurat pe cele mai diverse planuri o adâncă operă de creaţie, de promovare a valorilor artistice româneşti, de educaţie muzicală. Este tatăl celebrei pianiste şi profesoare de pian Florica Musicescu, şi bunicul scriitorilor Ionel Teodoreanu şi Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel).

10-02. 2015 nr. 2 (42)

singura din Medeleni, iar crâşma avea aşa o inscripţie, ca o firmă sus, că mi-a spus tata: «baba be deşertarea pungii, iaca ia, repausul muncii». Tatăl lui Ionel Teodoreanu aducea miere de albine, dădea la oameni când făta o vacă, să se lege toarta. Venea la fiecare sătean tatăl lui Teodoreanu, era un om bun”. Osvald Teodoreanu fusese penalist cu mare pregătire juridică şi „om de mare bunătate şi gingăşie sufletească, plin de neastâmpăr, jovial, cu ceva de boem”.

Pleda procese în toată ţara. „Muncea enorm, mereu tracasat, dar totdeauna vesel, optimist şi glumeţ. Acasă la Iaşi era destul de rar. Sosea când nu se aştepta nimeni. Unde era mai greu, el era chemat ca un mare medic” şi-l amintea Demostene Botez în Memoriile sale.

Ionel a avut doi fraţi. Cel mai mare se numea Alexandru, şi avea să devină scriitorul cunoscut sub numele de Păstorel Teodoreanu9.

Fratele mai mic Laurenţiu (Puiu), a fost erou al Primului Război Mondial, pentru că a murit pe frontul francez, unde lupta ca aviator înrolat voluntar.

Ionel Teodoreanu a început în 1904 şcoala primară (germană), la Pitar-Moş din Bucureşti, la sugestia unchiului său Laurenţiu Teodoreanu (care avea să fie personajul numit Herr Direktor în romanul La Medeleni. După primele două clase s-a întors la Iaşi, unde şi-a definitivat studiile şcolii primare. Studiile gimnaziale şi liceul le-a urmat la Gheorghe Lazăr în Bucureşti şi la Liceul Internat şi Liceul Naţional din Iaşi, (astăzi Colegiul Naţional Costache Negruzzi), până în 1916. S-a autodescris, în niciun caz laudativ, în volumul În casa bunicilor, ca fiind „Cel mijlociu, cu păr buclat de culoarea castanelor sălbatice şi obraji de măicuţă, fură ţigări din biroul tatei, întârzie dimineaţa la şcoală, are note proaste la matematică, ştiinţe naturale, chimie, germană şi religie, e îngân9

Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu, n. 1894, Dorohoi - d. 1964) a fost un avocat şi scriitor român, cunoscut epigramist, gurmand şi iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc, pe care criticul literar George Călinescu îl compară cu Gargantua şi Pantagruel.

Este fratele romancierului Ionel Teodoreanu.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE durat ca o salcie ninsă, tăcut ca o oglindă din pod, şi nu face nimic nici la şcoală, nici acasă”. În mod excepţional, Ionel Teodoreanu a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii Iaşi într-un singur an (1919), în trei sesiuni consecutive. În 1920 a obţinut Diploma de licenţiat în Drept, devenind al treilea dintr-o dinastie venerabilă de jurişti. Delavrancea considera că Ionel Teodoreanu ar fi putut deveni cel mai de seamă avocat-scriitor din România. În perioada 1930-1933 a deţinut singura sa funcţie din timpul întregii sale vieţi – cea de director al Teatrului Naţional din Iaşi. Atunci alcătuia programe şi distribuţii actoriceşti, organiza turnee prin ţară. S-a implicat direct în activitatea specifică funcţiei, cu conştiinciozitate şi pasiune pentru lucrul bine făcut, intrând astfel în istoria Teatrului Naţional. Când a considerat ca fiind de cuviinţă, a plecat din Iaşi pentru a se împlini prin avocatură şi scris, mutându-se la Bucureşti, după cum dorise şi tatăl său, care-l voise avocat cu renume naţional. Înaintea plecării, Colegiul avocaţilor din Iaşi a dat un banchet de amintire la Trei Sarmale, iar la tren l-au condus numeroşi colegi şi prieteni. Deşi Moldova se zbătea într-o gravă sărăcie materială, sărăcie care determinase până atunci plecarea multor scriitori în capitală, (M. Sadoveanu, Al. Philippide, M. Ralea, M. Sevastos), el rămăsese în „oraşul cu arderi şi lumini” (Iaşi), până în 1938. Nu i-a fost uşoară despărţirea de „Dulce Târgul Ieşului” pe care nu l-a uitat niciodată. I-a închinat Masa umbrelor în 1947 şi Zdrulă şi Puhă în 1948.

Pseudoburghezul Ionel Teodoreanu era unul dintre celebrii avocaţi ai epocii, în jurul căruia se ţesea o mitologie, determinată de ascensiunea sa profesională. Chiar dacă nu şi-a iubit prea mult profesia, el voindu-se scriitor, a practicat avocatura şi dintr-un fel de respect pentru tatăl său.

Scriitorul Ionel Teodoreanu, a fost descoperit şi promovat în mediul literar ieşean, de către Demostene Botez10. Debutul său publi-

10

Demostene Botez (n. 29 iulie, 1893, satul Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani - d. 17 martie 1973, Iaşi) a fost un

10-02. 2015 nr. 2 (42)

cistic a avut loc în 1919 în revista Însemnări ieşene, cu Jucării pentru Lily. În decembrie 1920, revista Viaţa românească i-a publicat traducerea Amintiri despre Tolstoi, de Maxim Gorki. Garabet Ibrăileanu, conducătorul revistei Viaţa românească, i-a oferit ca recompensă 5.000 lei, o sumă mare comparativ cu cei 500 de lei la care se aştepta el. Încântat şi surprins, a sărbătorit într-un mod original evenimentul: „Am luat cea mai mândră trăsură cu doi cai, mam dus în Piaţa Sfântului Spiridon, am cumpărat de o mie de lei portocale de la Anisia şi am venit spre casă ca o corabie mediterană: numai aur şi arome, urmărit de toate albinele. Acasă am ţipat să deschidă toate ferestrele. S-au deschis.

Ai casei şi servitorii s-au îmbulzit la ferestre. Şi una câte una, portocalele au zburat înlăuntru.

Râdea birjarul, râdeau vecinii, râdeau obrajii din casa cu portocale, râdea toată tinereţea mea şi râdea deasupra cerul ei.”

Uliţa copilăriei, volumul de debut, i-a apărut în 1923 la prestigioasa Cultura Naţională (fiind republicată în şapte ediţii până în 1947). Între 1925 – 1927 a publicat trilogia La Medeleni, romanul adolescenţei scris de un adolescent, respectând canoanele autenticismului. N. Crevedia11 considera volumele drept „o grandioasă frescă în care, înmuind penelu-i prodigios pe un şevalet încărcat de toate combinaţiile coloristice, a zugrăvit cu vorbe, în tonuri însorite, copilăria şi adolescenţa. Nu voi uita niciodată gestul fiicei unui moşier, când îmi arăta teatral o raclă aurită în care odihneau legate în piele şi-n panglice seria Medelenilor, cu o inscripţie deasupra: „Aici doarme copilăria mea”. Au urmat romanele Fata din Zlataust (1931), Lorelei (1935), În casa bunicilor (1938),

scriitor şi publicist român, academician (membru corespondent din 1963) şi avocat (licenţiat în drept al Facultăţii din Iaşi).

11 Nicolae Crevedia este pseudonimul lui Nicolae Cârstea. S-a născut la 24 noiembrie 1902 la Crevedia Mare, fostul judeţ Vlaşca (actualmente judeţul Giurgiu), de unde şi-a luat şi pseudonimul de Crevedia şi a decedat la 5 noiembrie 1978, la Bucureşti. A fost un prozator şi poet român, care a valorificat limbajul dialectal. S-a remarcat de-asemenea ca epigramist de valoare. În poezie e de substanţă oarecum arghezianăeseniană, în timp ce proza e influenţată de stilul lui Minulescu. A fost tatăl secret al lui Eugen Barbu.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Prăvale-Baba (1939), Tudor Ceaur Alcaz (patru volume), Masa umbrelor.

Poate mulţi cititori, după parcurgerea celei mai cunoscute cărţi (La Medeleni), s-au întrebat de localizarea geografică a satului, chiar dacă unele indicii transpar printre rânduri.

Medeleni, „leagănul” cunoscutelor personaje Olguţa, Dănuţ şi Monica, încă există. Moşia Medeleni apare în scrierile lui Teodoreanu în volumul Uliţa copilăriei (1922) în povestirea Vacanţa mare. Dar şi în cartea În casa bunicilor (1933) este pomenit locul în care se simţea atât de bine: „Aşa începe o vacanţă de vară a copilăriei, cu-n iulie la Medeleni. Copilul de la Medeleni e tuns chilug şi-mbrăcat de vară cu o bluză rusească. E singur, fără de părinţi şi fraţi, numai cu Moşu Puiu. A venit la Medeleni cu-n automobil înalt şi roş cocoţat pe patru roţi umflate”. Însuşi Ionel Teodoreanu, pentru a ne lămuri, în Cum am scris La Medeleni, spune: „Voi încerca astăzi, în faţa domniilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr – acela al autobiografismului Medelenilor. Şi fapta mea e legitimă nu fiindcă-mi apăr casa, ceea ce nu mă interesează decât pe mine, ci pentru că apăr însăşi casa literaturii, care trebuie să ne intereseze pe toţi, fie că-i suntem oaspeţi, fie că suntem gazde... Toată copilăria e plină de minciuni estetice. Neştiind să scriu literatură, o făceam în viaţă. De aici a ieşit metafora”.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

pentru că la un moment dat au venit unii să care cărămizi de aici. Dar oamenii au sărit atunci să apere clădirea”. Primarul comunei Golăeşti recunoaşte că s-a ales praful de moşie. „După zeci de ani, în care s-a aşternut dezamăgirea pe faţa turiştilor, ar încerca acum să-l introducă în patrimoniu. Conacul nu prea mai are valoare. Am luat legătura cu cei de la Centrul Judeţean de Cultură să-l punem în valoare. Nu este trecut nici ca monument istoric, deşi a fost totuşi casa Teodorenilor. Conacul este înregistrat în Monitorul Oficial în domeniul public. Nu a fost revendicat. Şi nici nu am făcut nimic acolo, nu am obţinut nimic. Până acum cinci ani a fost o şcoală care s-a desfiinţat”.

(Ziarul de Iaşi, 17.05.2010; Reportaj printre ruinele casei care a inspirat romanul „La Medeleni”).

După schimbarea orânduirii sociale, comuniştii l-au marginalizat pe „pseudoburghezul” Ionel Teodoreanu, neţinând cont de opera omului care nu dusese grija zilei de mâine. Din păcate, declararea războiului în Europa, şi apoi anul 1940 cu cedările teritoriale, marea de refugiaţi şi legiferările rasiste din ţară, l-au marcat.

Poate de aceea, în anii de după război, scriitorul nu s-a mai făcut remarcat prin alte romane. Pentru el se prăbuşise o lume, un întreg univers, dar publicase până în 1947 aproape câte un volum pe an.

(Ziarulnatiunea.ro 3 iulie 2013, Director Cezar Adonis Mihalache Ionel Teodoreanu – medelenismul sau agonia unei lumi sufleteşti de Ion Ionescu Bucovu).

Din păcate, vechiul conac boieresc, şi al vacanţelor de vară ale lui Ionel Teodoreanu, acum este o clădire părăsită, cu geamuri oarbe, în paragină. Locul de poveste, al aducerilor aminte pentru scriitor, este un sat de pe malul Prutului, împărţit între România şi Republica Moldova. Medeleniul românesc este parte a comunei Golăeşti din judeţul Iaşi. Un sătean, vecin al foştilor locuitori ai conacului, îşi aminteşte: „Ce copaci frumoşi erau aici! Aduşi de boieri din străinătate. Comuniştii au lăsat totul în paragină, tocmai ca să nu se vadă cum erau boierii. A fost doar un pas până la a distruge conacul,

Omul Ionel Teodoreanu era înalt, brunet cu ochi albaştri şi tenul măsliniu, model de frumuseţe virilă, care te întâmpina cu o căutătură deschisă, de ai fi zis că-l cunoşti de când lumea.

Remarcai şi o eleganţă naturală în îmbrăcămin-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tea şi mişcările lui. „Era atletic, avea pe el o bluză care pocnea, iar noi vedeam în el şi un model fizic. Avea un chip frumos, de altfel zăpăcise toate fetele” (jurnalul.ro, 16 decembrie 2009, 1 Mai cu Ionel Teodoreanu, autor Monica Andronescu). Era un om frumos, care firesc, prin apariţiile sale în sălile tribunalelor, dar mai ales prin ce a scris, a stârnit pasiuni printre reprezentantele sexului frumos. Datorită poate şi profesiei, fiind şi un îndrăgit scriitor, conferenţia întotdeauna în faţa unui public predominant feminin, de la şcolăriţele adolescente la matroanele de vârsta mătuşilor. La apariţia lui, ele aplaudau şi vociferau. Vărul său, Alexandru A. Teodoreanu, îşi amintea: „Scriitorul îmi povestise odată că la una dintre aceste întruniri publice ţinute în provincie, complimentase pe o frumoasă doamnă pentru bluza elegantă pe care o purta, ca la plecarea din oraş, aceasta să se prezinte la gară oferindu-i un imens buchet de flori, legat cu o fâşie de mătase albă, sfâşiată din acea bluză”.

Un rol important în trecerea peste aventurile sale, reale sau închipuite, peste slăbiciunile amoroase din viaţa lui, l-a avut soţia Lily, care cu tact şi înţelepciune a ştiut să îndepărteze orice eventual „pericol”. Multe dintre aventurile sale, au rămas învăluite în discreţia misterelor. Dar despre una dintre iubirile sale neîmpărtăşite, de după 1938, se ştie de la un prieten al său, Vlaicu Barna: „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine, Nadia Gray” (actriţă de origine română)

.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Deşi mare cuceritor de inimi, Ionel Teodoreanu n-a reuşit să intre în graţiile actriţei.

Din clipa în care o văzuse, n-a mai avut linişte şi somn, pentru că „toate încercările de a se apropia de femeia devenită a viselor şi a destinului, cum zicea, au fost zadarnice. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori, au rămas fără efect şi total ignorate”.

Nadia Gray (Nadia Kujnir-Herescu) era născută în Bucureşti în 1923. Părinţii săi erau un rus şi o mamă basarabeancă. S-a căsătorit cu prinţul Constantin (Bâzu) Cantacuzino, fost aviator în timpul războiului. După război, odată cu instaurarea comunismului în România, cei doi sau refugiat la Paris. În Franţa, Nadia şi-a continuat cariera actoricească, jucând în 1949 în producţia franco-austriacă L’Inconnu d’un soir.

A jucat alături de celebrii Marcello Mastroianni, Vittorio de Sica sau Errol Flynn. Cel mai cunoscut rol pe care l-a primit a fost în La dolce vita (1960), capodopera lui Fellini. După dispariţia soţului în 1958, s-a stabilit în America, la sfârşitul anilor ’60. Acolo s-a căsătorit cu avocatul newyorkez Herbert Silverman. În 1976 a devenit cântăreaţă de cabaret. Dar, la 70 de ani, la 13 iunie 1994, inima i-a cedat, după un atac de cord în Manhattan.

Pe viitoarea soţie Lily, Ionel Teodoreanu o cunoscuse într-o seară de iarnă la Iaşi, în casa familiei Delavrancea. Ea şedea turceşte la gura sobei, fiindcă împreună cu fetele casei cocea gutui pe jar. Ea îl zărise pe tânărul înalt, cu figura trasă, palidă şi cu părul învolburat, apărut o clipă în cadrul uşii, dispărut apoi. Dar şi el îi remarcase ochii negri lucioşi, pielea subţire a obrazului, rumenită de foc ca o piersică, şi părul negru retezat scurt ca nişte franjuri alunecând în jurul obrazului rotund. Peste puţină vreme, Lily a fost invitată la familia avocatului Osvald Teodoreanu să petreacă Ajunul Crăciunului.

Atunci, Ionel a smuls-o dintre musafiri şi a condus-o într-o altă încăpere, în care, la gura sobei i-a pus în faţă încercările sale literare.

Amândoi erau pasionaţi de literatură, fapt care poate a contat în apropierea celor doi. A urmat o corespondenţă înfierbântată şi un şir de revederi spectaculoase, depăşind toate piedicile ca-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE re i-ar mai fi putut despărţi în viitor, şi s-au căsătorit. Ionel Teodoreanu i-a dedicat volumul Jucării pentru Lily, ea l-a susţinut mereu în toate.

Maria Ştefana Lupaşcu (Lily), viitoarea scriitoare Ştefana Velisar Teodoreanu, era rudă cu Delavrancea şi se născuse în 1897 la Saint Moritz, în Franţa, ca fiică a diplomatului jurist Ştefan Lupaşcu şi al Mariei Mazurier (franţuzoaică). Ea era ultima dintr-o lume strălucită a unei epoci trecute, durata vieţii coincizându-i cu longevitatea unui spirit elegant şi lucid. A fost o poetă a copilăriei şi adolescenţei, prozatoare şi traducătoare. Reprezentativ pentru doamna Lily, cum o numeau Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, este romanul Acasă (1947), dedicat lumii copilăriei, scris se pare sub influenţa lui Ionel Teodoreanu. A publicat: Calendar vechi (Bucureşti 1939), Viaţa cea de toate zilele (Bucureşti 1940) – ediţie îngrijită şi prefaţată de Aurel Martin, Cloşca cu pui (Bucureşti 1941), Ursitul (Bucureşti 1970), Căminul (Bucureşti 1971), Şoapte întru asfinţit (Bucureşti 1981), şi foarte multe traduceri.

Celor doi soţi le-a fost scris să traverseze vremuri tulburi. Însă, chiar dacă a fost încorporat la începutul Primului Război Mondial, Ionel n-a ajuns pe front. Faptului că părinţii Ştefanei îşi doreau ca ginerele lor să fie avocat, explică absolvirea facultăţii de către Ionel Teodoreanu într-un timp record, un an. La 15 februarie 1920, cei doi s-au căsătorit în casa Todorenilor din Iaşi, de pe strada Kogălniceanu.

Au avut doi copii gemeni: Ştefan şi Osvald.

După război şi după pierderea soţului, la Văratec, Lily se confesa soţiei (Pia) lui Dinu Pilat12, care era în închisoare. Îşi amintea copilăria alături de verii Lupaşcu şi verele Delavrancea, în aşteptarea tatălui adorat, Ştefan Lupaşcu. El călătorea misterios prin sud-estul Europei, având un rang însemnat în francmasonerie.

Poate de mirare, dar rezultă din corespondenţa dintre Lily şi Pia Pilat că ea avusese o copilărie nefericită. „Ştiam că mama lui Lily era franţuzoaică, venită din tinereţe în Moldova ca pro12

Dinu Pillat (n. 19 noiembrie 1921 - d. 6 decembrie 1975) a fost un scriitor, critic şi istoric literar român.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

fesoară a copiilor boierilor. Cu toate că Lily vorbea cu pasiune de neamurile sale, nu mi-a povestit niciodată de mama ei. Odată mi-a spus că în copilărie, la Paris, când se întorcea de la şcoală îi plăcea să cumpere şi să se ospăteze cu o pâiniţă fierbinte în miezul căreia introducea o bucată de ciocolată, de unde am dedus că şcoala primară a făcut-o în Franţa alături de mama ei, de la care a fost luată definitiv, rămânând numai a tatălui. În cartea Ursitul, Lily scrie că trusoul şi l-a făcut la Paris, la mama ei, care însă n-a participat la nunta care a fost la Iaşi. Lily fusese de fapt un copil al nimănui, crescută de rudele tatălui său. Mi-am explicat astfel dragostea pasională şi tiranică de mai târziu, pentru soţul şi cei doi băieţi ai lor, Osvald (Gogo) şi Ştefan (Afani), născuţi în 1921”. În Iaşi, scriitorul a locuit pe strada Zlataust, aproape de casa Otiliei Cazimir13. Despre trecerea pe acolo a Teodorenilor, îşi aminteşte cu amărăciune unul dintre ultimii membri ai familiei, ajuns la 93 de ani, Alexandru A. Teodoreanu, care locuia într-un bloc vechi din spatele Bisericii Armeneşti. El s-a născut în familia lui Alexandru, fratele lui Osvald. „Îmi aduc aminte de prezenţa fizică a verilor mei primari, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, trecuţi demult în lumea umbrelor. Casa bunicilor, evocată de Ionel Teodoreanu, uliţa Zlataust din Iaşi, unde ar trebui să existe acum un muzeu al scriitorului, al anilor adolescenţei, al tinereţii… Povestea începe demult, înainte de naşterea celui care avea să devină unul dintre scriitorii cei mai îndrăgiţi ai literaturii române, pe vremea când cei trei fraţi Osvald, Alexandru şi Laurenţiu, erau încă tineri”.

Următoarea locuinţă, din strada Kogălniceanu, s-a dovedit prea mică pentru familia Teodoreanu, de aceea tânărul avocat şi soţia sa Lily, s-au mutat în vara anului 1930 în pitorescul cartier Păcurari, pe strada Buzdugan (Fundacul Buzdugan), la numărul 3. Casa fusese, prin 1898, a unei bătrâne doamne, Henrietta Brudea, apoi 13

Otilia Cazimir (n. 12 februarie 1894, Cotu Vameş, judeţul Neamţ - d. 8 iunie 1967, Iaşi) a fost o scriitoare, poetă, traducătoare şi publicistă română, supranumită poeta sufletelor simple, fiind cunoscută ca autoare de versuri pentru copii.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a lui Ioan Stamatin care a amenajat-o în 1903 cu parter şi etaj. După aceea, noul proprietar N. Roznovanu, a închiriat-o Teodorenilor. Prezenţa scriitorului în Fundacul Buzdugan, sau Fundacul Vechi, a fost semnalată de N. Crevedia în articolul Cu Ionel Teodorenu din Universul literar din 29 iunie 1930, dar şi de Valer Dornea (de fapt Profira Sadoveanu), în interviul Ionel Teodoreanu publicat în Adevărul Cultural şi Artistic (22 decembrie 1935): „Înspre seară, acum câteva zile, m-am îndreptat spre Păcurari – un cartier al Iaşului – să găsesc strada Buzdugan, în fundacul căreia se află casa în care locuieşte Ionel Teodoreanu. Se înnoptase. Am nimerit destul de repede. Într-o linişte de câmpuri sub lună, casa sta luminată de dinăuntru, prietenoasă. Mi-a deschis Gogo, elev în uniforma Liceului Internat. De la o masă, în holul înalt, s-a ridicat un tânăr stângaci, cu amprentele adolescenţei zugrăvite pe faţa şi cu vocea nesigură.

Era Afani. Stăpânii casei, Lily şi Ionel Teodoreanu luau ceaiul obişnuit”. În acea perioadă Teodoreanu fusese în celebra excursie la Istambul, cu tatăl Profirei, Mihail Sadoveanu, care se documenta pentru romanele sale istorice. Aproape de locuinţa lui Teodoreanu, în capătul nordic, la numărul 10, într-o casă scundă, locuia profesorul Garabet Ibrăileanu14. Vecinătatea le-a fost de bun augur amândurora. Tăifăsuiau ore întregi pe teme literare şi de viaţă, uneori împreună şi cu alţi prieteni (scriitori sau nu, dar personalităţi culturale): Tudor Arghezi, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Ion Pilat, Demostene Botez, Perpessicius, N. Tonitza.

Puţini ştiu că Ionel Teodoreanu avea o fire generoasă, şi că radia de fericire când pu14

Garabet Ibrăileanu (n. 23 mai 1871, Târgu Frumos - d. 12 martie 1936, Bucureşti), a fost un critic şi istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar şi romancier român. Este una dintre cele mai influente personalităţi din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare ştiinţifice (direcţia poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iaşi şi principal redactor al revistei Viaţa românească între anii 1906 şi 1930. Sub pseudonimul Cezar Vraja, pe care avea să-l folosească, cu intermitenţe, toată viaţa, Garabet Ibrăileanu debutează în paginile revistei Şcoala nouă cu articole, după care publică versuri, poeme în proză, cugetări, traduceri etc.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

tea face un serviciu cuiva. Îl ajutase pe George Lesnea, care era tipograf la tipografia Viaţa Românească: datorită lui, Editura Cartea Românească i-a publicat lui Lesnea o traducere de versuri din Lermontov. Tot datorită lui, George Lesnea, Tudor Arghezi, George Bogza şi Lucia Demetrius primeau, din 1939, un ajutor bănesc de la industriaşul Nicolae Malaxa. „Regele fierului” făcuse acest gest caritabil în urma unei discuţii cu Ionel Teodoreanu la un proces. Donaţiile au continuat până în anul 1947, anul plecării industriaşului din ţară. „Avocatul Ionel Teodoreanu era foarte solicitat, nu numai pentru instanţele de pe malul Dâmboviţei. Un important proces, cu incendiatori de prăvălii de la Galaţi, i-a dat într-un timp multă bătaie de cap. Dar printre picături, între procese, pe parcursul unui an, el găsea şi timpul să ducă la bun sfârşit romanul aşteptat de cititorii fideli. Pe deasupra mai ţinea şi câteva conferinţe pe teme de actualitate culturală, de obicei într-o sală de teatru, duminica dimineaţa.

Una dintre ele, despre Rainer Maria Rilke, pe care mi-o amintesc, o ţinuse la Teatrul Regina Maria de pe chei, devenit apoi Teatrul de Operetă, azi dispărut”. (memoria.ro Evocări: Prin ani şi peste ani cu Ionel Teodoreanu, autor Vlaicu Barna).

Se poate intui că scrisul i-a ocupat cea mai mare parte a timpului liber, şi că multe cărţi i s-au conturat vara, când se refugia cu soţia şi copiii în tihna Mănăstirii Agapia. Acolo, într-un cerdac scria până după-amiaza. După aceea se plimba cu soţia şi se juca cu gemenii săi, Ştefan şi Osvald. Conform vărului Alexandru A. Teodoreanu, „Acolo intra în fiecare dimineaţă într-un chioşc din curtea mănăstirii, unde îl aşteptau o cană cu cafea, ţigări şi multe creioane bine ascuţite. Soţia avea mare grijă ca pe masa lui să existe multe creioane bine ascuţite şi se ocupa ea însăşi să le ascută bine”. Acelaşi văr şi-l amintea pe scriitor ca „Un bărbat frumos, pasionat de sport, de patinaj şi de box. Un om luminos”.

După ce în 1937 îşi pierduse tatăl, în 1952 i-a murit şi mama. În ultima parte a vieţii, împovărat de necazurile pe care noi doar le putem bănui, Ionel Teodoreanu părea umbra băr-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE batului elegant de înainte, ras totdeauna proaspăt şi mereu bine dispus. Purta nişte haine roase, avea barba crescută, dar mima aceeaşi dispoziţie optimistă. Asul baroului abia îşi ducea zilele, iar scriitorul Teodoreanu era purtătorul de visuri şi idealuri a unei lumi condamnate, pentru că-i elogiase pe cei care exploataseră poporul. În 1954, pe 3 februarie, firul vieţii lui sa rupt, în urma unui infarct. Era „o ninsoare şi o viforniţă apocaliptice, care au ţinut aproape o săptămână, au ridicat pe străzi troiene de 3 – 4 metri”. Înfruntând viscolul vrăşmaş şi nămeţii uriaşi, pentru a ajunge la tribunal, romancierul a poposit, să-şi tragă sufletul, în alimentara de la răscrucea străzilor Văcăreşti şi Căuzaşi. Se cunoştea cu vânzătorul, aşa că au vorbit. Când şi-a ridicat mâna să-i arate cutiile de conserve, vânzătorul l-a văzut pe Teodoreanu prăbuşindu-se ca lovit de trăsnet în mijlocul magazinului. Astfel i s-a curmat firul vieţii la doar 57 de ani şi vreo lună. Moartea îi fusese fulgerătoare, salvările nu puteau să circule. „În Bucureştiul întroienit până la streşinile caselor, prin viforniţa năprasnică, necirculând nici tramvaie, nici maşini, nici trăsuri, Păstorel, frate bun, şi Ştefănucă, unul dintre cei doi fii ai lui Ionel Teodoreanu, ajutaţi de bunul lui prieten, scriitorul Dinu Bondi, i-au adus acasă trupul fără viaţă pe o sanie improvizată din două tălpi de ski şi capacul sicriului. L-au adus urcând şi coborând troieni, scăpându-l şi aburcându-l la loc, înnebuniţi de durere şi deznădejde, într-o călătorie fantastică, dintr-o iarnă fantastică, cum n-a mai cunoscut Bucureştiul”.

(Mihai Şerban, Amintiri).

Din cauza sărăciei inevitabile, având în vedere schimbările suportate de familie, a fost depus pe un divan îngust, îmbrăcat doar într-un costum sport. Încălţămintea îi veche, avea talpa din crep înnegrită de uzură. Firma de pompe funebre la care familia şi-a permis să apeleze, nu avea nici cai voinici, nici maşină cu dublu diferenţial, pentru a înfrunta potopul de zăpadă.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Întrebat de prozatorii de după cel dintâi război mondial care i-au reţinut atenţia, Liviu Rebreanu îl menţiona printre primii pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul şi mulţumirea mea pentru toate paginile pe care le-a scris şi pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aş fi putut scrie niciodată”.15

15

BIBLIOGRAFIE Wikipedia, enciclopedia liberă Ionel Teodoreanu; - ziarul lumina.ro, File de poveste cu Ionel Teodoreanu, strada Buzdugan – Ion Mitican, marţi 28 august 2007; jurnalul.ro, Căutându-i pe Olguţa, pe Monica şi pe Dănuţ, autor Cristinel C. Popa; - România Literară 2000 nr. 5, Istorie Literară: Vă place Ionel Teodoreanu? de Ioan Stanomir; - adevarul.ro 3 iulie 2011, Iubirea neîmpărtăşită a lui Ionel Teodoreanu; - România Literară 2001 nr.

20, Ştefania Velisar Teodoreanu - Corespondenţă inedită – Scrisori din roase plicuri; - historoia.ro, Ionel

Teodoreanu, un crai de lux şi marea sa neîmplinire în dragoste, autor Ionela Roşu; jurnalul.ro 22 aprilie 2009, Era un bărbat frumos, pasionat de sport şi patinaj de Monica Andronescu; memoria.ro, Evocări: Prin ani şi peste ani cu Ionel Teodoreanu, autor Vlaicu Barna; Ziarul de Iaşi, Reportaj printre ruinele casei care a inspirat romanul La Medeleni, 17.05.2010; ziarul natiunea.ro, 3 iulie 2013 (director Cezar Adonis Mihalache) Ionel Teodoreanu – medelenismul sau agonia unei lumi sufleteşti, de Ion Ionescu Bucovu; historia.ro 22 decembrie 2009, Întâia mirare, întâia iubire, la Medeleni, autor Clara Mărgineanu; jurnalul.ro, 16 decembrie 2009, 1 Mai cu Ionel Teodoreanu, autor Monica Andronescu.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

în 2001. Între 2001 şi 2006, coordonează seria de literatură universală a „Bibliotecii POLIROM“. În mai 2006 lansează prima colecţie de carte personalizată, „Raftul Denisei“, la Editura Humanitas. Un an mai târziu, devine director general al editurii Humanitas Fiction. Locuieşte în Bucureşti

Printre gânduri, amintiri şi rânduri cu Denisa Comănescu căreia îi urăm un cald „La Mulţi Ani!“ Pentru mine, poezia e un fel de luptă împotriva uitării, o încercare de a descifra puzzle-ul existenţei, când existenţa mea e invadată mai tot timpul de ficţiunea altora. Este foarte greu să ajung la calmul prin care să mă interoghez pe mine însămi, să lucrez în adânc asupra pierderii (ca să parafrazez un vers din Valery). Ai nevoie de un timp al tău în care să poţi tăia conexiunile cu ceea ce înseamnă cotidianul. Mi se întâmplă rar să acced la acest timp al meu.

Denisa Comănescu Câteva date biografice: Debutează cu poezie, în 1975, în revista România literară. De-a lungul timpului, poeziile şi articolele sale vor fi publicate în numeroase reviste de profil, din ţară şi străinătate: Luceafărul, Tribuna, Orizont, Contrapunct, World Literature Today, Kalliope (SUA), Poetry Review, Rialto, Omniplus (Marea Britanie).

Debutul editorial are loc cu volumul de versuri Izgonirea din paradis (Editura Cartea Românească, 1979), pentru care a fost recompensată cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Au urmat volumele: Cuţitul de argint (Editura Eminescu, 1983), Barca pe valuri (Editura Cartea Românească, 1987), Urma de foc (Editura Axa, 1999) şi Acum biografia de-atunci (Editura Eminescu, 2000). Activitate profesională: Din 1978 este redactor responsabil cu literaturile de limba engleză la Editura Univers. Părăseşte editura abia

*** Considerată de Gabriel Liiceanu „cel mai bun editor din spaţiul românesc pe literatură străină“, Denisa Comănescu (n. 4 februarie 1954) şi-a trăit viaţa visând în secret la parcurile, străzile şi cafenelele americane. De acolo veneau muzica şi cărţile ce i-au conturat destinul.

E un du-te-vino teribil pe holul principal de la etajul 1 al Casei Presei Libere, locul unde se află sediul central al Editurii Humanitas.

Femei şi bărbaţi trec dintr-un birou în altul, cărând hârtii, manuscrise, corecturi. E cea mai bună imagine a locului unde începe industria cărţii din România. Pentru că, dragă cititorule, iată, aici este unul din locurile unde se decid cărţile pe care tu le vei putea cumpăra din librării, în câteva luni. „Veniţi marţi, la 11. Biroul meu este vizavi de dozatorul de apă“, ne-a spus, la telefon, Denisa Comănescu, coordonatoarea colecţiei „Raftul Denisei“. Biroul are patru mese, dar este ocupat în totalitate doar lunea. În rest, Denisa Comănescu stă singură, lângă geam, la singurul birou îngropat în cărţi. Stă acolo şi citeşte, oră după oră, zi după zi. De activitatea aparent liniară a acestei femei se leagă destinul apariţiei în limba română a multor dintre aşa-numitele „cărţi fundamentale“ ale omenirii.

Denisa Comănescu şi-a legat destinul de cărţi. Citeşte de când se ştie, citeşte mult, atât de mult, încât nu mai are timp să mai şi scrie.

Ba, uneori simte că nu mai are timp nici măcar să se bucure de lucrurile simple. Unii oameni sunt fericiţi că pleacă în excursii exotice, că ies la cinematograf seara sau că au fost avansaţi la serviciu. Denisa Comănescu este foarte fericită, zilele acestea, pentru că jurnalul lui Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, este la a treia ediţie.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Înseamnă că cititorilor le place. Cam tipul ăsta de om e Denisa Comănescu.

Denisa Comănescu: Să strângem puţin cărţile astea de pe masă, ca să ne putem vedea.

Mihai Mincan: Nu-i nevoie, doamnă. E bine şi aşa. Doar e birou de editor.

— Nu, nu, strângem. Vede mama fotografiile şi cine ştie ce zice.

— Câţi ani are mama dumneavoastră?

— 90 de ani.

— Tatăl mai trăieşte?

— Tata a avut un destin fabulos. Provenea dintr-o familie de preoţi. Tatăl lui a murit în Primul Război Mondial. Mama tatălui, bunica mea, o ţărancă-preoteasă extraordinară, care-şi învăţase copiii franceză de mici, dintr-un sat din zona Bacăului, a rămas singură cu nouă copii. Toţi au învăţat carte. I-a mai dat, intermitent, pe la diverse rude, pentru ajutor. Tata, de exemplu, a urmat şcoala primară la Târgu Ocna, a făcut liceul Petru Rareş din Piatra Neamţ şi apoi Facultatea de Drept la Iaşi. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost rănit la Cotul Donului. După ce şi-a revenit, a mers cu armele întoarse până în Tatra, unde a primit un glonţ în inimă. Norocul lui a fost că avea inima puţin deplasată şi a fost salvat de ordonanţă. Soldatul l-a recuperat de la o groapă comună, căci fusese considerat mort. A scăpat, a fost procuror la Iaşi, apoi a avut o perioadă mai grea, când au venit comuniştii la putere, a trebuit să se şi ascundă. Mă rog, până la urmă a devenit avocat la Buzău, apoi preşedintele Baroului şi, în fine, juristul Episcopiei, după pensionare. În iarna lui 1977 a căzut pe gheaţă. S-a lovit la un picior unde avea schije din timpul războiului. El mai suferea şi de scleroză, avea tensiunea mare... A făcut cangrenă la piciorul respectiv. L-au operat, a făcut infarct şi s-a dus. A murit prea devreme. Nu am apucat să stau de vorbă cu el aşa cum aş fi vrut.

— Câţi ani aveaţi când a murit?

10-02. 2015 nr. 2 (42)

— 22 de ani. Nu a apucat să-mi povestească prea mult din viaţa lui. Şi asta, cred, şi din cauza unei întâmplări din copilăria mea, care-i pusese în gardă pe toţi din familie. Aveam la Buzău o casă mare, cu grădină, şi curtea unde creşteam găini. Ţin minte că tata le pusese la dispoziţie găinilor cascheta lui din război care le servea drept recipient pentru apă. Iar tata mai vorbea cu găinile. Şi eu pe lângă el, aveam vreo 5 ani. Le tot povestea una-alta. Avea el un refren: „Legionare, nu fii trist / Garda merge înainte / Prin Partidul Comunist“. S-a întâmplat să fie o petrecere la noi acasă. Ca-n orice familie care vrea să se laude cu odrasla, am fost invitată să spun o poezie. Şi am spus refrenul tatălui.

— Ce reacţie au avut invitaţii?

— O parte au râs, o parte s-au blocat. Asta era epoca. Îţi era frică să vorbeşti. Tata asculta mereu acasă Europa Liberă. Iar mama îi spunea: „O să nenoroceşti copilul ăsta! Într-o zi o să audă cineva, o să ne toarne şi iarăşi te iau ăştia!“.

Pentru mine, postul acesta de radio a fost o oază, încă din perioada liceului. La începutul anilor ’70, mulţi adolescenţi ascultam o emisiune, „Metronom“, a lui Cornel Chiriac. Era multă muzică occidentală bună acolo. La un moment dat, am fost turnaţi de un coleg, că ascultăm Europa Liberă. Am fost înfieraţi la UTC. Unii dintre colegii mei, cei care dădeau la Drept, nau putut să dea la facultate un an, din cauza acestui incident. Nu atinge „monstrul“!

— Dar tatăl dumneavoastră vă lua deoparte şi vă spunea de ce e rău în comunism sau înţelegeaţi asta indirect, din modul în care se comporta, de exemplu?

— Ştiam că-i urăşte pe comunişti. A fost o întâmplare care m-a marcat. Am scris prima poezie în clasa a cincea. Era dedicată băncii mele, din clasele I-IV, de care mă despărţeam. Tata a fost prima persoană căreia i-am citit poezia.

După ce am terminat, s-a luminat şi mi-a spus: „Tare îmi era frică că o să scrii şi tu ceva cu partidul... Să nu faci niciodată asta“. Ştiam că nu trebuia să mă apropii de acest „monstru“.

Niciodată.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE — Apropo de partea cu scrisul, sunt curios: vau insuflat părinţii dorinţa de a citi şi a crea în scris sau a fost o trăsătură personală?

— Aveam o bibliotecă mare, cu multe cărţi clasice. Majoritatea erau în limba franceză. Citeam în neştire. Citeam şi cărţi „trash“ cu plăcere, aveam un vecin cu un pod plin de doxuri, de „Masca Roşie” şi „Femei celebre”, de unde mă alimentam. Aveam o slăbiciune pentru cărţile de poezie. Mă intimidau. Aici mama mea a jucat un rol important. Îmi citea foarte mult din Alecsandri, Eminescu, Coşbuc. La cinci ani, ştiam pe de rost toate Pastelurile lui Alecsandri.

— Mama era o admiratoare a genului sau vă citea pentru că ea considera că ar fi o lectură potrivită pentru un copil?

— Nu, ei îi plăcea poezia. Făcuse Şcoala de Arte şi Meserii şi picta în timpul liber. Ţin minte că iarna, după prima ninsoare, când mă apropiam de zăpadă şi o atingeam, îi recitam din Pastelurile lui Alecsandri. Chimie pentru o poveste de dragoste.

— Să înţeleg că, după ce aţi terminat liceul, opţiunea spre Filologie a venit cumva normal?

— Când am intrat la liceul „Mihai Eminescu“, din Buzău, eram foarte bună la chimie. Când eram în clasa a IX-a, la Bucureşti rula filmul Love Story (n.r. – regia Arthur Hiller). Îmi doream atât de mult să văd filmul acesta, încât am reuşit să iau locul I la Olimpiada pe Buzău, proba de chimie.

Ultima fază, cea pe ţară, însemna pentru mine un singur lucru: o săptămână la Bucureşti. Bine, îmi plăcea foarte mult şi chimia. În clasa a XI-a, am început să mă gândesc serios ce să fac: să merg la Chimie sau la Filologie? Chimia este o lume fascinantă.

— Şi atunci, cum v-aţi decis?

— A jucat un rol esenţial o întâlnire pe care am avut-o la liceu, la care au participat Nicolae Manolescu şi Alexandru Ivasiuc. Atât de tare m-a fascinat felul în care a vorbit Nicolae Manolescu despre lumea ficţiunii lui Ivasiuc, încât m-a convins că trebuie să mă duc la Filologie. Şi

10-02. 2015 nr. 2 (42)

doi profesori minunatţ, Doina Mănoia, de literatură română şi Vasile Cojocaru, de latină.

— Date fiind vremurile, aveaţi acces la cărţile esenţiale din literatura universală?

— Sigur că da. Se făcea „Literatură universală“ la liceu. Îndoctrinarea exista, UTC-ul, şedinţele, dar totul depindea de profesori. Iar la noi erau mari profesori. Eu am făcut parte din prima generaţie care a învăţat engleza din clasa a V-a.

Era foarte comic. Până atunci, profesorii de rusă fuseseră la putere, şi nu prea existau dascăli de limba engleză disponibili. Aşa încât, primul meu profesor de engleză a fost unul de rusă, reciclat. Accentul era groaznic. Eu făcusem în particular engleză, aşa că îmi dădeam seama.

— Aţi făcut limba engleză din clasa a V-a până la sfârşitul liceului?

— Până la sfârşitul liceului, iar din clasa a IX-a, am făcut şi franceza.

— Eraţi un caz rar. Practic, când aţi terminat liceul, vă descurcaţi perfect în două limbi deloc la modă în epoca respectivă: engleza şi franceza.

— Da, aşa e. Franceza o învăţasem de la cinci ani, însă mi-a plăcut mai mult limba engleză.

Aveam acasă un cărţoi imens cu piesele şi sonetele lui Shakespeare şi tot timpul buchiseam la ele.

— Aveaţi posibilitatea să vă exersaţi şi pronunţia?

— Să auziţi pe cineva vorbind limba engleză?

Acele doamne din vechea lume bună interbelică, profesoarele mele particulare de engleză şi franceză de pe vremea când aveam între cinci şi 12 ani, chiar studiaseră în Anglia şi la Paris, ca şi profesoara mea de pian, care fusese eleva lui Enescu tot la Paris... Apoi aveam radio-ul. Beatles, Jimi Hendrix, Janis Joplin... „Îmi imaginam că «Washington Square» seamănă cu parcul din Vatra Dornei“ .

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

— Cum a fost admiterea la Facultatea de Filologie? Cum se făcea, ca acum, vă alegeaţi Engleză-Franceză, de pildă?

tase la 16 ani. Eram într-o lume a noastră. Şi credeam că poezia pe care o facem înseamnă ceva nou.

— Eu am dat la Română-Latină, culmea! Am avut un profesor de latină extraordinar în liceu. Iar acest profesor, Vasile Cojocaru, a ales încă din clasa a IX-a, şase-şapte elevi, printre care eram şi eu. Mergeam după ore la el acasă, şi pe lângă latină, citire şi traduceri, ne punea să studiem discursurile lui Cicero, axându-ne pe structură. Era un umanist desăvârşit. Făcea cu noi şi gramatica română, şi istorie. Mergeam la sfârşit de săptămână în drumeţii şi acolo ne punea să descoperim diferite flori sau diferiţi arbuşti.

— Şi însemna?

— Deci ştiaţi şi latină la finalul liceului.

— Da. Şi am intrat chiar prima la facultate la Română-Latină. În momentul în care am terminat primul an de facultate, Ceauşescu a scos latina din şcoli, cu excepţia claselor de liceu cu profil umanistic. Iar noi, care eram la latină-secundar, am avut posibilitatea, după primul an, să dăm diferenţele şi să optăm pentru alte limbi. Şi am trecut la Română-Engleză.

— Ştiaţi, la finalul facultăţii, ce voiaţi să faceţi mai departe?

— În facultate exista deja un grup de scriitori.

Exista cenaclu lui Ovid Crohmălniceanu, care era mai ales un cenaclu de proză. O perioadă l-a moderat cea mai bună prietenă a mea din facultate, poeta Maria Cornelia Savu16, care debu16

Cornelia Maria Savu n 4 septembrie 1954 la Vatra Dornei, judeţul Suceava – d. 22 noiembrie 2014, Bucureşti. A absolvit cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română (secţia română-engleză) a Universităţii Bucureşti în 1977. A semnat volumele de versuri Totem în alb, Editura Albatros 1973, Uraniu, forme şi oameni de zăpadă, Editura Eminescu, 1978, Emblema, Editura Eminescu, 1980, Aventuri fără anestezie, Editura Eminescu, 1983, Semne de viaţă, Editura Eminescu, 1987, Roman cu sertare, Editura Vinea, 2005, 2009, Editura Dacia XXI, 2012. A fost profesoară de limba engleză, editor la Editura Ion Creangă, redactor, şef departament, editorialist, editor senior la cotidianul Curierul naţional şi la revista Cultura. De asemenea, Cornelia Maria Savu a primit premiul Nicolae Labiş pentru poezie, dar şi premiul pentru jurnalism cultural al Uniunii Scriitorilor din România (USR), premiul pentru jurnalism cultural al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editorilor din România (APLER) şi premiul pentru jurnalism cultural al revistei Tomis. Totodată, aceasta a primit distincţia Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer con-

— Pentru noi era o coborâre a limbajului în stradă, o spargere a vechiului limbaj închistat, metaforic sau prea abstract. Exact asta a făcut generaţia ’80. Şi lucrul esenţial, ceea ce înţelesesem şi preluasem din poezia americană, era democratizarea limbajului. „Ne plăceau toţi marii cântăreţi anglo-saxoni“ — Vă plăcea poezia americană?

— Pe lângă faptul că o studiasem cu lector american, o şi citeam masiv, revenind la anumiţi poeţi şi poeme. Eram înscrisă şi la Biblioteca Engleză, şi la Biblioteca Ambasadei Americane.

Cea din urmă, din păcate, s-a desfiinţat între timp. Era o bibliotecă formidabilă - pentru literatură, pentru critică literară. Apoi, între noi, colegii, prietenii, circulau destul de multe cărţi străine. Din mână-n mână. Îmi amintesc că am citit Curcubeul gravitaţiei (n.r. – autor Thomas Pynchon) mai întâi în franceză, îmi împrumutase Bogdan Ghiu17 poche-ul pentru o săptămână. La Filologie era o enclavă de libertate spirituală.

— Aţi avut probleme cu cenzura?

— În sensul în care să fie oameni care să vă spună că nu ar fi bine să mai citiţi anumite cărţi? Nu, nu era aşa ceva. Aveam prieteni cu care ne întâlneam şi discutam. De multe ori mergeam acasă la poetul Traian T. Coşovei, provincialii aduceam pachetele de mâncare pe care le primeam de acasă, şi le desfăceam la el. Noi aşa făceam în cămin, când eram studenţi. Sigur că da. Aş mai vrea să spun că pentru noi era importantă muzica progresivă şi psihedelică, Pink Floyd, spre exemplu. Ascultam în demenţă. Aveam un coleg al cărui tată pleca des în străinătate şi aducea LP-uri noi. Wish You Were Here din 1975, Animals, din 1977, LP-uri de referit de preşedintele României şi premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti pentru volumul Roman cu sertare, (2005).

17 Bogdan Victor Ghiu (n. 5 iulie 1958), Bucureşti) este un poet, publicist şi traducător român.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ferinţă în biografia poeţilor optzecişti. Ştiam toate versurile pe dinafară.

— Ce altceva mai ascultaţi?

— Beatles, Rolling Stones? Ne plăceau toţi marii cântăreţi anglo-americani. Mai ales cei din generaţia flower-power. În liceu, când au murit Jimi Hendrix şi apoi Janis Joplin, mulţi dintre noi am venit la ore cu doliu la butonieră. Se întrebau toţi profesorii ce e cu noi şi spuneam, cu ochii plecaţi, că ne-a murit cineva din familie.

Am ţinut o lună doliu după Jimi şi Janis. Până şi poezia americană pe care am citit-o în ultimele clase de liceu era influenţată de muzica lor. Ştiam geografia New York-ului după locurile iubite de ei. Visam să ajung la Chelsea Hotel... Vacanţele de pe strada Vicilicilor .

— Şi când aţi vizitat prima dată New York-ul cum vi s-a părut?

— Prima dată am fost în 1990. Ultima lectoriţă americană pe care am avut-o în anul IV de facultate a trimis la Uniunea Scriitorilor o invitaţie pe numele meu să particip la un simpozion care se numea And the Walls Fell Down, despre căderea Cortinei de Fier, la o universitate din statul Iowa. Sigur că am acceptat şi am aterizat la Chicago. Era prima dată când vedeam un aeroport atât de mare şi-mi amintesc că auzeam o muzică psihedelică, coboram scările rulante la nesfârşit, ce mai, mă simţeam ca într-un poem de Ferlinghetti! (n.r - Lawrence Ferlinghetti). Iar după ce am fost la simpozion, am fost invitată la câteva universităţi din statul Iowa, apoi la New Orleans, la poetul Andrei Codrescu18, la o universitate din Memphis şi, în sfârşit, am ajuns la New York.

— Era aşa cum îl ştiaţi din melodii şi din lecturi?

18

Andrei Codrescu (nume original: Andrei Perlmutter, n. 20 decembrie 1946, Sibiu, România) este un eseist, pedagog, poet şi prozator american, originar din România. A publicat în The Baltimore Sun, The Chicago Tribune, Playboy Magazine şi The New York Times. Predă cursuri de creative writing la Louisiana State University în Baton Rouge, Louisiana, şi editează revista de avangardă poetică Exquisite Corpse: A Journal of Letters and Life.

Locuieşte în New Orleans. Este căsătorit şi are doi fii.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

— Mi-am dat seama că dacă ar fi fost să aleg un oraş (căci sunt o citadină) unde m-aş fi adaptat imediat, acesta ar fi fost New York-ul. Ulterior, am ajuns să citesc din poemele mele la „Cornelia Street Cafe“, în Greenwich Village, care este peste drum de celebrul club de jazz „Blue Note“, unde au cântat marii saxofonişti americani. Când am ajuns la New York, primul loc pe care l-am vizitat a fost Washington Square. Ştiam, dintr-un roman al lui Raymond Federman, că acolo sunt multe veveriţe. Şi eu văzusem multe, dar într-un parc din Vatra Dornei, unde locuiau părinţii prietenei mele, Cornelia Maria Savu. În timpul facultăţii, în vacanţe, mergeam la ea, stăteau pe strada Vicilicilor, nr. 9. Ce nume fantastic! În fine, stăteam pe câte o bancă şi citeam în parcul din Vatra Dornei şi pe lângă mine veneau veveriţele. Ei, şi-mi imaginam că Washington Square e un fel de parcul din Vatra Dornei mai mare! Sigur că sunt complet diferite, însă veveriţele există în amândouă. Ştiu că m-am şi speriat la început, în parcul din faţa marii universităţi newyorkeze, că un tip a vrut să-mi vândă un junk (n.r – droguri) şi eu nu m-am prins. (râde) „George Orwell era în capul listei de scriitori nepublicabili“ .

— A fost un şoc trecerea de la facultate, dintr-o lume boemă, care asculta Pink Floyd, la o repartiţie într-un loc nepotrivit faţă de ceea ce făceaţi până atunci?

— Am lucrat, după terminarea facultăţii, printr-un concurs de împrejurări, la Chimimportexport, translator de engleză. Sediul era vizavi de Facultatea de Filologie, într-un bloc vechi, la etaj. Şi colegii mei, băieţii, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, care făcuseră armata înainte de facultate şi erau cu un an în urma mea, uneori mă strigau de jos să-mi spună că se duc la barul cubanez de alături. Iar eu înnebuneam!

— Ce lucraţi acolo?

— Eram într-o sală, cu alte şapte traducătoare, fiecare pe limba ei, cu o maşină de scris electrică în faţă, care făcea un zgomot infernal!

Acolo traduceam contracte, tot felul de materiale, făceam corespondenţa respectivă - mie

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE îmi revenise comerţul cu materiale de construcţie care soseau şi se duceau în Extremul Orient. Acolo am învăţat cum să redactez o scrisoare în termeni tehnici, cum se face o reclamaţie că sacii ajunşi la Constanţa, pe Marea Neagră, nu corespund.

— Dar aţi fost cumva demoralizată de locul de muncă? Nu simţeaţi că în loc să scrieţi, eraţi nevoită să trăiţi zi de zi în decorul ăsta din Kafka?

— Era foarte important să ai un loc de muncă.

Pe de-o parte, am fost cumva privilegiată pentru că era un post în Bucureşti, pe când colegi de-ai mei au fost nevoiţi să facă naveta la ţară.

Pe de altă parte, era şi frustrarea că da, „Uite ce trebuie să fac“. Am avut, însă, un mare noroc.

Am reuşit să ajung să dau concurs pe un post de redactor la Editura Univers. L-am dat cu o mare traducătoare şi redactoare, Antoaneta Ralian19.

De atunci ne leagă o prietenie solidă. Jonathan Swift20, cenzurat la tipografie.

— Cum era munca în editură în respectivă? Se putea publica orice?

perioada

— Nu se putea publica orice. Cum ştim, exista o cenzură care opera la nivelul substanţei textului, era cenzură de nume, era de ideologie, de religie şi tot aşa. Însă, pe de altă parte, am reuşit să public lucruri importante în acea perioadă.

Romanele Daniel Martin şi Magicianul de John Fowles21 spre exemplu, desigur, cu părţi cenzurate; în 1984, Ulise al lui James Joyce22, în 19

Antoaneta Ralian (n. 24 mai 1924, Bucureşti) este o importantă traducătoare română de limbă engleză. A fost discipola profesorilor Dragoş Protopopescu şi Ana Cartianu.

20 Jonathan "Isaac Bickerstaff" Swift (n. 30 noiembrie 1667, Dublin; d. 19 octombrie 1745, Dublin) a fost un scriitor englez, unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai realismului din prima perioadă a iluminismului englez. Caracterizat print-un stil şlefuit şi o gândire dominată adesea de o aspră mizantropie, Swift a devenit cunoscut mai ales prin opera sa satirică Gulliver's Travels (Călătoriile lui Gulliver, 1726).

21 John Fowles (n. 31 martie 1926, la Leigh-on-Sea, Essex — d. 5 noiembrie 2005, Lyme Regis, Dorset) este un romancier şi eseist englez.

22 James Augustine Aloysius Joyce (n. 2 februarie 1882 – d. 13 ianuarie 1941) a fost un prozator şi poet irlandez, considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Este cunoscut îndeosebi pentru romanele Portret al artistului în tinereţe (1916), Ulise (1922) şi Veghea lui Finnegan (1939). A mai

10-02. 2015 nr. 2 (42)

magistrala traducere a lui Mircea Ivănescu, acompaniată de prefaţa profesorului Ştefan Stoenescu. Marile nume ale literaturii străine erau publicate, exista o mare acurateţe a textului tradus, profesorii de la facultăţile de limbi străine erau îngrijitori de ediţii. Împreună cu profesorul Leon D. Leviţchi – eu fiind redactorul, domnia sa, îngrijitorul de ediţie – am publicat între 1981 şi 1990 operele complete ale lui William Shakespeare în traduceri de marcă.

— Explicaţi-ne puţin, pentru cei dintre noi care nu am prins vremurile respective, câte rânduri de cenzură funcţionau pentru verificarea publicării unei cărţi? De unde venea cenzura, de la Partid?

— Exista un nivel de cenzură la centrala editorială, apoi la Consiliul Culturii… Literatura străină avea un regim mai bun decât literatura română. Cenzorii se concentrau, în primul rând, asupra literaturii române. Eu am publicat literatură străină, cred că şi acesta a fost un mare noroc. Pe zona mea de literatură de ţări anglofone aveam ca cenzor la Consiliul Culturii o doamnă deosebită. Mă întreba: „Sunt probleme în cartea asta?“. Îi spuneam că „nu“ şi mă ruga să-i fac şi referatul pe care îl semna.

— Ce însemna „probleme“?

— Problemele erau de natură ideologică, de substanţă a cărţii… Exista o listă neagră de autori care nu puteau fi publicaţi. Într-un cap de listă era George Orwell23. Dar exista şi o cenzură în tipografie. Ţin minte că am făcut cunoştinţă cu ea în 1987, când dădusem la tipar un volum clasic, povestirile lui Jonathan Swift.

Acolo este un text celebru, o satiră de pe timscris nuvele (Oameni din Dublin, 1914), poezii (Muzică de cameră, 1907, şi Poezii de doi bani fiecare, 1927) şi o piesă de teatru (Exilaţi, 1918). Criticii îl aşează astăzi în fruntea modernismului anglo-saxon, alături de T. S. Eliot, Virginia Woolf şi Ezra Pound.

23 George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) (n. 25 iunie 1903, India — d. 21 ianuarie 1950, Londra) a fost un scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist şi reporter. El a luptat ca voluntar în Războiul Civil din Spania de partea comuniştilor. A scris romane, eseuri şi critică literară. George Orwell este autorul a două faimoase romane satiră în care atacă totalitarismul: Ferma Animalelor (1945) şi O mie nouă sute optzeci şi patru (1949).

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pul unei mari foamete din Irlanda, în care autorul propunea să se mănânce copiii mici care, gătiţi în diferite feluri, au o carne delicioasă. Şi am primit un telefon de la directorul editurii, seara târziu, care mi-a spus că sunt probleme cu cartea. Mi-a zis să mă duc dimineaţa în tipografie să văd ce e. Cenzorul din tipografie se sesizase, pentru că era destulă foamete la noi pe atunci, în 1987.

— Şi ce s-a întâmplat cu volumul respectiv?

— Se trăseseră deja 15.000 de exemplare, noroc că textul cu pricina era la urma volumului şi a fost scos. Cum se edita James Joyce: „Lumina se stingea, caloriferele erau reci“ — Ce s-a schimbat după Revoluţie, oamenii au început să citească altceva?

— Ficţiunea nu a mai fost primadonă. Se citeau cărţile la care nu avusesem acces înainte. Amintiţi-vă că Editura Humanitas publica Cioran şi citeam cu toţii pe nerăsuflate. Şi toţi citeam pe nerăsuflate jurnale şi memorii, istorie, politică, autorii care fuseseră cenzuraţi înainte… literatura ca atare a avut o perioadă de vreo 10 ani de cădere. Se citeau distopiile interzise înainte. Spre exemplu, în 1990 am primit la Editura Univers vreo şapte manuscrise cu traducerea romanului 1984 al lui George Orwell.

— Editura Univers până când a existat?

— A continuat să existe până în 2001. Mi-am lăsat o parte importantă din viaţă acolo. Eram în 1991 la o bursă la East Anglia University, când am primit un telefon de la directorul de atunci al editurii, care mi-a spus că am fost aleasă în lipsă redactor-şef şi să mă întorc. Şi m-am întors din bursă să salvăm editura. Până la urmă, în 2001, a cumpărat-o cineva despre care nu vreau să vorbesc, a devenit o afacere de familie. Iar noi toţi din editură am plecat până în iunie 2001. Eu am plecat printre ultimii, cu inima grea. Pentru că se distrugea o mare editură şi un portofoliu foarte bogat. Am primit propunerea din partea lui Silviu Lupescu să devin director editorial pe literatură străină la editura Polirom şi, din 1 iulie 2001 până la 1 februarie

10-02. 2015 nr. 2 (42)

2006, am lucrat la Polirom şi am construit colecţia Biblioteca Polirom cu primele ei 400 de titluri.

— E vreo carte anume din perioada „Univers“ de care sunteţi foarte mândră?

— Da, sigur. E vorba despre Ulise de James Joyce, care a apărut în 1984. Mircea Ivănescu lucra de mulţi ani la traducere şi la sfârşitul lui 1983, directorul editurii, Romul Munteanu, a spus că trebuie să o scoatem pentru că se strânge şurubul şi n-o să mai putem mai târziu.

Am lucrat mult în iarna aceea la redactare, lumina se stingea, caloriferele erau reci. Lucram şi la lumânare… „Colecţia «Raftul Denisei» a fost marele meu pariu“ Alături de celebrul scriitor Amos Oz. — Când aţi ajuns la Polirom ştiaţi exact ce vreţi să faceţi?

— Bineînţeles că Silviu Lupescu m-a angajat special pentru literatură străină. Am profitat de portofoliul de la Univers care dintr-o dată devenea al nimănui. Am croit o colecţie centrată mai ales pe literatură modernă şi contemporană.

O colecţie pe care am făcut-o destul de uşor pentru că în România nu erau traduşi marii autori contemporani din lume şi nu prea avem concurenţă. În 2006, când Gabriel Liiceanu mi-a propus să vin la Editura Humanitas şi să croiesc o nouă colecţie, atunci a fost marele meu pariu.

Deja se publica multă literatură străină în România şi trebuia să-mi construiesc un culoar al meu care să devină vizibil cât mai repede. Aşa a apărut colecţia „Raftul Denisei“. Acesta a fost marele pariu. În 2007 s-a creat Editura Humanitas Fiction, care e dedicată literaturii străine şi, pe lângă colecţia „Raftul Denisei“, am început seriile de autor dedicate lui Isabel Allende, Eric-Emmanuel Schmitt, Amos Oz, Fernando Pessoa, Ernesto Sabato, T.S. Eliot…

— V-aţi gândit cum ar fi fost dacă aţi fi făcut acelaşi lucru într-o altă ţară, cu o altă cultură a lecturii, să zicem Franţa…

— Condiţiile să ştiţi că nu sunt diferite în alte

ţări. Sunt aceleaşi probleme, o colecţie se impune în primul rând dacă are valoare, apoi

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dacă răspunde aşteptărilor cititorilor. Apoi contează foarte mult marketingul şi, evident, difuzarea. Publicul cititor se formează. Şi mai trebuie să ţineţi cont de ceva: în România, publicul este majoritar feminin. Statisticile aşa arată. Iar femeile sunt foarte receptive. Însă, există la publicul feminin, să spunem, un soi de limită. Cărţile experimentale prind mai puţin.

Aici ai nevoie de publicul masculin.

— Aţi avut şi momente în care aţi citit un roman pe care l-aţi găsit formidabil, dar v-aţi spus că nu e momentul ca o astfel de carte să fie lansată în România?

— Sigur că da. Am ezitat şi, treptat, am renunţat la ideea de a publica unele cărţi. Spre exemplu, mă bucur că am reuşit să public tetralogia Rabbit, a lui John Updike, care nu se vinde.

Nu am continuat să mai public romanele lui Updike şi mi-a părut foarte rău. Şi ţineţi cont, această tetralogie este renumită în întreaga lume, iar Rabbit este un personaj care ţine de mitologia culturii pop americane din a doua jumătate a secolului trecut. Am observat asta şi la cărţile altor autori americani: românii nu sunt interesaţi de fenomenele sociale şi de problemele politice, în momentul în care acestea apar într-un roman.

— Şi ce vrea, atunci, cititorul român?

— O poveste. O evadare din lumea reală. Sunt romane de mari scriitori pe care aş fi vrut să le public, dar n-am făcut-o, tocmai pentru că reflectau astfel de fenomene sociale. Spre exemplu, lumea din zonele satelit ale marilor oraşe, lumea imigranţilor şi adaptarea sau neadaptarea lor la societatea în care încearcă să se integreze. Toate acestea în România se vând prost.

— Şi după ce publici trei romane care nu se vând, ce faci?

— Te opreşti. Pentru că trebuie să vinzi cărţile ca să poţi să publici altele noi.

— Dar, totuşi, există şi cărţi fundamentale printre aceste romane care nu se vând. Cum faceţi să le puteţi publica?

10-02. 2015 nr. 2 (42)

— Nu renunţi niciodată, chiar dacă se vând mai slab. Visul unui editor bun este să combine valoarea cu gustul publicului. Iar aici se fac concesii, din ambele direcţii. Dar la cărţile esenţiale nu renunţi, niciodată. Trebuie să ai însă best-seller-uri care să susţină publicarea unor astfel de cărţi. Ce m-a bucurat foarte mult, în ultimii ani, este seria de autor „Fernando Pessoa”. Acum, re-reeditez Cartea neliniştirii, un jurnal emblematic de-a pururi. Nu cred că sunt mulţi care pot intra în mod obişnuit într-un asemenea univers. Dar cititorii au înţeles, probabil, că vorbim despre o carte esenţială. Şi iată, am ajuns la a treia ediţie. Aceasta este una din micile-mari bucurii care mă fac să continui.

Mă fac să mă dedic mereu acestei pasiuni de a publica literatură străină şi de a ajuta, când pot, apariţia unor mari opere literare. „S-a instalat o frică de scris“ — Nu regretaţi, când priviţi în urmă, că nu aţi decis să vă ocupaţi exclusiv cu scrisul?

— E frustrarea mea continuă. Ceea ce fac pentru editură îmi ocupă majoritatea timpului. Numi mai lasă acel interval în care să mă regăsesc pe mine însămi. Am scris rar, după 2000. Poate e şi o justificare personală, faţă de mine. Însă, în momentul în care trebuie să citesc zeci şi sute de cărţi pentru a alege, spaţiul meu mental este ocupat de această lume. Cuvintele mele sau retras undeva. Din când în când, am tangenţă cu lumea poeziei mele şi o readuc în minte.

Atunci, pot să scriu. Dar, în cea mai mare parte a timpului, lumea aceasta este absentă.

— După modul în care vorbiţi, păreţi că duceţi dorul cuiva pierdut.

— Mă obsedează continuu. Poate şi de aici s-a instalat în mine o frică de scris. Am nevoie de preambuluri pentru a depăşi această frică. E o chestiune, în primul rând, de timp. Nu pot să scriu în orice loc, nu pot să scriu în orice moment, nu pot să trec de la universul Zeldei Fitzgerald (n.r. - soţia scriitorului Scott Fitzgerald) la al meu. În acelaşi timp, citesc diferite manuscrise trimise electronic de agenţi literari şi editori străini, la care am deadline-uri, şi pen-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tru care trebuie să iau o decizie, dacă fac sau nu oferta de publicare. Nu sunt acel tip de persoană care să mă pot dedubla, pur şi simplu, şi să scriu un vers.

— Dar intenţionaţi să mai publicaţi creaţii proprii?

— Nu e vorba despre intenţie. Bineînţeles că mai scriu. De cele mai multe ori nu sunt mulţumită. Lucrez asupra materiei poetice din diferitele caiete şi carneţele. Şi tot sper că o să se instaleze în mine acea stare, care este una de beatitudine. Să pot să scriu.

— Nu puteţi pleca trei luni, să spunem? Să vă rupeţi de tot şi să scrieţi?

— Am încercat asta. Anul trecut am fost cu o bursă în Elveţia, aproape cinci luni. Dar având laptopul la dispoziţie, şi de acolo am lucrat tot pentru editură.

— Dar timp pentru o viaţă personală mai aveţi?

— Sigur că da. Soţul meu este poet şi jurnalist, Nicolae Prelipceanu. Este foarte bine că amândoi avem acelaşi tip de preocupări şi ne înţelegem reciproc în momentele de singurătate, în momentele în care suntem cufundaţi în alte universuri. Facem lungi plimbări, avem prieteni şi discutăm despre cărţile pe care le citim. Avem şi o pisică, cea care apare pe logo-ul colecţiei „Raftul Denisei“. Bine, acolo e o pisică stilizată. Numele ei este Miţa. Este o mâţă umanizată şi un membru cu drepturi depline al familiei noastre.

Inaugurată în primăvara anului 2006, „Raftul Denisei“ – prima colecţie personalizată din România – demonstrează că accesibilitatea şi valoarea literară pot fi şi chiar sunt compatibile.

Pe „Raftul Denisei“ găsiţi operele unor scriitori consacraţi, laureaţi sau nominalizaţi ai unor prestigioase premii literare internaţionale (Nobel, Booker, Pulitzer, Goncourt, Orange, Cervantes etc.), alături de cele ale unor debutanţi de excepţie. O pondere importantă în selecţia titlurilor o ocupă ficţiunile scriitorilor tineri impuşi deja pe pieţele de carte din lume – de fapt, clasicii de mâine. Astfel, pe „Raftul Denisei“,

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Yasunari Kawabata se întâlneşte cu Jonathan Safran Foer, John Updike cu Jeanette Winterson, Anais Nin cu Mo Yan, Naghib Mahfuz cu Tash Aw, Gregor von Rezzori cu James Frey, într-un dublu standard al succesului de public şi de critică. Recuperarea marilor nume ale modernităţii, ca John Fante sau Leo Perutz, constituie o altă prioritate a colecţiei.

©Mihai Mincan

Poeta Denisa Comănescu prin ochii lui Alex. Ştefănescu Recitite, versurile sale se remarcă şi în prezent prin prospeţime. Poeta se comportă ca o fiinţă liberă, lipsită de complexe. Ea nu-şi compune o morgă de „scriitoare” înainte de a începe să scrie şi, în general, nu-şi asumă nici un fel de obligaţie faţă de cititor. Povesteşte într-un limbaj fantezist tot ce simte, ce vede şi ce i se întâmplă.

Aproape că n-o interesează dacă o „ascultă” cineva.

Denisa Comănescu poate deopotrivă să se amuze şi să se lamenteze, să acuze şi să alinte, să şoptească şi să strige în limba poeziei sale. Îndrăznelile artistice nu sunt acompaniate de acel înfiorător răpăit de tobe care la circ anunţă salturile mortale sau care la alţi poeţi evidenţiază „eroismul” unor invenţii imagistice. Poeta se lansează în riscante aventuri ale exprimării fără să ne prevină în vreun fel. Iată cum începe poemul

Obsesia biografiei:

„Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte/ dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte/ ca un diamant aiurit s-ar ivi/ oraşul acesta".

Numeroase sunt în versurile ei gesturile de curaj artistic făcute firesc. Chiar şi în momentele de mare gravitate, în ritualurile unei iubiri de o intensitate mistică, poeta practică o originalitate şocantă cu o deplină siguranţă.

Ca document sufletesc, poezia Denisei Comănescu înregistrează momentul trecerii de la ingenuitatea unei fete care încă se joacă fără griji cu păpuşile la luciditatea unei femei mature. Este o trecere bruscă şi într-o oarecare măsură dureroasă. Noaptea magică a copilăriei se sub-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ţiază, devine albăstruie şi lasă în cele din urmă locul unei lumini matinale triumfătoare şi devastatoare. Trezită din lumea poveştilor ei, femeiacopil se simte în bătaia soarelui ca sub lampa de birou a unui anchetator cosmic.

©Alex. Ştefănescu

Peştele Fostul iubit bate la uşă sunt cu prietenul meu (se aude o voce) şi lumina lămpii-l orbeşte pe cel aflat dincolo de geamlâc fostul iubit se scuză şi pleacă la ieşirea din bloc un ţigan c-un crap chinezesc de 8 kile ar fi plătit oricât numai să simtă sub braţul amorţit greoi aproape ireal peştele după ce poartă cadavrul prin tot oraşul îl spintecă-n bucătărie mâna e sigură carnea se desprinde singură (acestea sunt faptele, aici va trebui să înceapă poemul, dar creierul mi-e obosit şi prefer să întreb: de ce atâta trudă pentru un somn liniştit?)

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Robinsonadă Stau agăţată de cameră şi omor sentimente cu fierul de călcat.

Ca pe muşte.

Dar stoarce aceasta mă strânge ca un corset.

M-am confundat cu boilerul cu maşina de râşnit cafea cu bidonul de motorină cu buldozerul cu o cămaşă de noapte foarte fină.

O, dacă aş fi un vapor iubirea mea i-ar asigura cea mai frumoasă mare cel mai uşor tangaj insula miraculoasă cu oameni.

Unui prieten care m-a rugat să-i dedic poemul Nu am sădită în mine sămânţa victoriei.

Sunt plante care aprind rădăcini într-un pahar cu apă viguroase ca nişte iezuiţi forează stânci decapitează oraşe ajung la cer şi nu în pământ O, temperamente vulcanice, am lins atâta cenuşă până soarele mi-a răsărit în pântece şi de atunci strălucesc strălucesc.

Din volumul Barca pe valuri (1987)

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Obsesia biografiei Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte ca un diamant aurit s-ar ivi oraşul acesta cu străzi singuratice şi case stângace ce se năruie la simpla închidere a uşii cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi unde ecoul copilăriei încă se mai aude şoptind: „Mea mater, mea pater, filius vester lupus est" cu muzica ce sparge timpanul maşinilor şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor cu ulcica plină cu lapte lăsată prin toate casele de tatăl pe moarte doar, doar o va găsi iubitul ce i-a părăsit fata (dar el nu vine şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba sau chiar dacă vine nu-i pasă gândind că mai târziu îşi va vinde şi tatăl său sufletul pentru cine ştie ce afacere dubioasă) cu liliacul din curtea căminului de fete orbii îi păzesc anemicele flori prea timpurii şi presimt că Gemenii se bălăcesc în Vărsător („E nesănătos, e nesănătos în curând vom avea un ospăţ") cu bătrâna cocoşată la care te strâmbai când striga: „O să ajungi şi tu ca mine o să ajungi!"

(După o săptămână ai căzut şi mult timp ai atârnat de umbra bătrânei ca o cătuşă.

Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună) cu prietena ce-şi purta urâţenia ca pe un portmoneu doldora de arginţi (până şi ea te-a părăsit: s-a retras în urechea unui munte

10-02. 2015 nr. 2 (42)

lângă un flăcău zdravăn, ea mica, firava, pipernicita...

Când se va întoarce cu poemele ferecate în metalele pure mulţi dintre cei rămaşi vor fi dispărut) cu feciorelnicul pat pat de tortură (cineva intra pe fereastră şi-ţi fura nopţile) unde te zbăteai de parcă un prunc şi-ar fi instalat scâncetele în tine şi nu ştiai nici un cântec de leagăn cu porumbeii din coliva primită cadou la optsprezece ani (în fiecare toamnă ucizi câte unul şi-i citeşti măruntaiele poc: moare tatăl poc: pleacă iubitul poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil poc, poc...)

Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte şi oraşul acesta unde „Mea mater, mea pater, filius vester lupus est" aidoma unei mări moarte (iar orbii degeaba au prorocit un ospăţ putreziciunea a fost prea adânc îngropată în mine ca să ajungă singură la suprafaţă) va rămâne pentru totdeauna ascuns ca un diamant aurit.

Din volumul Obsesia biografiei (audiobook) (2008)

marine (fragment) tolăniţi la bar ca două enorme pisici în urmă spinarea blândă a mării, o piatră lucioasă cu gura lipită de ea, pescăruşi diformi, embrioane stângace înjunghiind frumuseţea în oglinda de pe tejghea pieliţa pleoapei îţi ascunde privirea ca un nor de meduze înecatului mâna două cuburi de gheaţă ca nişte zaruri

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE şi-nghiţituri repezi din băutura verzuie ce pastişează le vrai pastis de... emoţii? emoţia barmanului ascultându-l pe bob dylan, in the beginning, long time ago, emoţia ta amintindu-ţi de mormântul lui Napoleon unde nici un francez nu se mai duce astăzi... emoţia mea, pantoful cenuşăresei găsit adineaori de tine pe plajă într-un castel de nisip

10-02. 2015 nr. 2 (42)

ce prevestesc apele Bistriţei în căldarea uriaşă în care ardem mocnit? în noi un vulcan dă semne ciudate, oare lava lui fi-va laptele meu exasperat de neîncolţit? (din vol. Cuţitul de argint, 1983)

tu tăind din viaţa celorlalţi mari felii ca dintr-o bucurie de care ţi se apleacă brusc

febră în iunie

(din vol. Izgonirea din Paradis, 1979)

intrată până-n gât decapitată, pune o frunză de brusture m-a-nvăţat depilatoarea, nu e nevoie de intervenţie chirurgicală se va vindeca îţi va creşte un cap nou cu mult mai trainic şi mai frumos, am pierdut pământul de sub picioare l-am lăsat departe, în urmă, pentru ce l-ai pierdut, se aude ecoul, există acel cineva? nu, îi răspunde vocea mea de parc-aş fi apăsat pe butonul unui casetofon, nu există acel cineva este marea, păpuşa care-mi zicea mama spasmodic tremurând mâna ca un fetus dimineaţa-n chiuvetă este tinereţea mea

Flori de toamnă – Ioan Popei24

voi publica această poezie dragostea mea pentru tine este câmpul acesta cu păpădii de la Dorna ura ta au mestecat-o veveriţele din molizi slăbiciunea ţi s-a scurs în pământ sub prima frunză de măcriş trupul tău mă stăpâneşte cu merindea cea sfântă

Selecţie şi note şi prezentare George Ghe. Ionescu

24

Ioan Popei s-a născut în Agapia, judeţul Neamţ, România, pe 15 Iulie, 1954. Prima sa expoziţie a avut loc în Piatra Neamţ în 1985.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Biblioteca Congresului din Washington DC, SUA The Library of Congress of the United States of America, cunoscută sub forma prescurtată adesea folosită de The Library of Congress sau doar Library of Congress, a fost construită în anul 1800 şi este cea mai mare şi mai importantă bibliotecă publică a Statelor Unite, fiind de fapt Biblioteca Naţională a Statelor Unite ale Americii. Aceasta conţine mai mult de 30 de milioane de cărţi şi alte materiale tipărite în peste 470 de limbi, peste 61 de milioane de manuscrise, cele mai rare colecţii de cărţi din America de Nord, inclusiv forma nefinisată a Declaraţiei de Independenţă, una din cele patru copii existente în toată lumea a Bibliei lui Guttenberg, peste 1 milion de ediţii ale ziarelor din toată lumea din ultimele trei secole, peste 6.000 de benzi desenate, filme, 4.8 milioane de hărţi, 2.7 milioane de înregistrări, peste 13.7 milioane de poze şi imagini, inclusiv desene arhitecturale şi piese de artă.

Construită de către Congresul american, biblioteca a avut pe toată durata secolului al XIX-lea sediul în clădirea Capitoliului Statelor Unite - o clădire impresionantă, a cărei arhitectură ne duce în lumea Renaşterii italiene;

10-02. 2015 nr. 2 (42)

principalul său scop era acela de a veni în sprijinul Congresului în adoptarea legilor, aceasta fiind principala ei misiune şi în prezent.

După o perioadă de declin pe la mijlocul secolului al XIX-lea, biblioteca şi-a revenit rapid, crescând ca importanţă şi mărime, culminând cu construirea unei clădiri separate. În zilele noastre, biblioteca îşi desfăşoară activitatea în mai multe locaţii - clădirea Thomas Jefferson, clădirea John Adams şi clădirea memorială James Madison, iar din 2007 cea mai nouă clădire a bibliotecii este Campusul Packard, a cărei destinaţie este conservarea materialelor audio-vizuale. Deşi este numită bibliotecă publică şi teoretic este deschisă publicului, numai înalţii oficiali ai guvernului şi membrii Congresului au dreptul să consulte cărţile aflate în bibliotecă.

Library of Congress este simultan şi cea mai mare bibliotecă a lumii după numărul de rafturi, numărul de cărţi şi numărul de obiecte aflate în colecţia sa (Conform Guiness World Records). Titlul de Librarian of Congress Bibliotecarul Congresului, aparţine directorului întregii instituţii, acesta fiind numit de către preşedintele Statelor Unite, la recomandarea şi cu aprobarea Senatului ţării. Doar treisprezece persoane au avut cinstea de a fi „Librarian of Congress” în 214 ani de existenţă a instituţiei: John James Beckley (1802 - 1807), Patrick Magruder (1807 - 1815), George Watterston (1815 - 1829), John Silva Meehan (1829 - 1861), John Gould Stephenson (1861 - 1864), Ainsworth Rand Spofford (1864 - 1897), John Russell Young (1897 - 1899), Herbert Putnam (1899 - 1939), Archibald MacLeish (1939 -

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 1944), Luther H. Evans (1945 - 1953), Lawrence Quincy Mumford (1954 - 1974), Daniel J. Boorstin (1975 - 1987), James H. Billington (1987 - prezent).

Thomas Jefferson a jucat un rol important în evoluţia bibliotecii, fiind considerat întemeietorul acesteia. A participat la semnarea legii din 1802, prima lege care a stabilit structura Bibliotecii Congresului, a creat postul de bibliotecar al Congresului şi a înfiinţat Comitetul central al bibliotecii, a permis preşedintelui şi vicepreşedintelui să împrumute cărţi.

Biblioteca Congresului a fost distrusă în 1851 într-un incendiu devastator, în dimineaţa ajunului Crăciunului, provocat de defectarea unui coş de fum din clădirea Capitoliului şi a produs pierderi materiale deosebite, fără a avea victime umane. Peste 4.300 din nepreţuitele cărţi ale lui Jefferson aveau să fie transformate în cenuşă, alături de alte 30.000 de volume (în total 55.000), portretele originale ale primilor cinci preşedinţi americani, documente inestimabile ce datau din zilele lui Columb, dar şi întreaga colecţie de hărţi a Bibliotecii. Câteva dintre cărţile lui Jefferson au supravieţuit dezastrului, împreună cu unul din documentele lui manuscrise - Declaraţia originală de Independenţă. Această distrugere poate fi comparată cu un alt eveniment care a afectat cultura şi civilizaţia în secolul al III-lea, şi anume, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, Egipt. Într-o lună de zile Thomas Jefferson a oferit bibliotecii colecţia sa de cărţi adunată în 50 de ani - volume în limbi străine, volume de filosofie, ştiinţe şi literatură. În 1851 biblioteca a acceptat oferta lui Thomas Jefferson, acesta primind 23.950 de dolari pentru cele 6.487 de cărţi ale sale.

Secţia de Carte Rară şi Colecţii Speciale conţine opere monumentale ale Domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir, cum ar fi Istoria

Creşterii şi Descreşterii Imperiului Otoman.

Cartea a fost scrisă în limba latină, în exil, între 1714 şi 1716, când Dimitrie Cantemir era consilier al lui Petru cel Mare. Volumul a fost publicat post-mortem în 1734, în limba engleză, după ce

10-02. 2015 nr. 2 (42)

fiul lui Cantemir a adus manuscrisul la Londra, o copie a acestui exemplar ajungând în colecţiile Bibliotecii Congresului.

Şeful Diviziei Europene a Bibliotecii Congresului american, Grant Harris, spune că de când a citit operele scrise de Dimitrie Cantemir, domnitorul român îi aminteşte de preşedintele Thomas Jefferson, al 3-lea preşedinte al SUA. Grant Harris spune despre cei doi că au fost foarte educaţi, multilingvi, lideri în vremuri tulburi, scriitori importanţi care aveau şi alte talente în comun (dacă Dimitrie Cantemir compunea muzică, Thomas Jefferson cânta la vioară). Tot G. Harris a descoperit că preşedintele american avea în biblioteca sa primul volum, din cele două, ale traducerii franceze a Istoriei creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, carte publicată la Paris în 1743.

Din păcate, volumul a ars împreună cu multe alte cărţi în incendiul devastator din ajunul Crăciunului din anul 1851. Cartea este prima istorie substanţială a imperiului otoman întro limbă europeană şi a rămas textul preferat de istorie pe această temă pe parcursul întregului secol care i-a urmat.

Printre alte volume semnate de Dimitrie Cantemir din colecţia Bibliotecii Congresului se regăsesc: Kniga Systima, St. Petersburg, 1722 (despre religia musulmană); Historisch-Geogra-

phisch - und Politische Beschreibung der Moldau, nebst dem Leben des Verfassers und einer

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Landcharte, Frankfurt, 1771; Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Iaşi, 1835-1836.

Fascinat de România, Grant Harris declara: „Avem în Biblioteca Congresului cea mai mare colecţie de volume româneşti care se află în afara României - 80 000 de volume şi adăugăm anual aproape 1.000 de alte volume. Încercăm să ne asigurăm că avem colecţii universale care să arate geniul creativ românesc, volume ale românilor şi volume despre România, pentru ca aceste resurse să poată fi folosite pentru a studia România”. Cea mai mare parte a volumelor au fost publicate după 1945 şi sunt, majoritar, în limba română. Dintre acestea, un număr de 3.000 de titluri reprezintă manuscrise, unele datând din secolul al XVII-lea. În colecţiile bibliotecii figurează lucrări aparţinând unor reputaţi istorici români precum Nicolae Iorga, Alexandru Xenopol, Constantin C. Giurescu, Al. Zub şi Pompiliu Teodor. În 1929, cu prilejul unei vizite la Biblioteca Congresului, Nicolae Iorga remarca, încântat, faptul că multe din operele sale figurau deja în catalogul instituţiei.

Thomas Jefferson a declarat la 4 octombrie 1832: „…este datoria oricărui bun cetăţean să profite de toate ocaziile care i se prezintă pentru a păstra documentele legate de istoria ţării noastre”, iar Merrill D. Peterson spunea despre Thomas Jefferson: „În concepţia sa, libertatea şi iluminarea depind una de alta; aşadar, educaţia era o răspundere fundamentală a guvernului liber.”

Cunoscută drept cea mai veche instituţie din Statele Unite ale Americii, Biblioteca Congresului este un real monument de cultură. Aşezare simbolică, biblioteca reprezintă locul în care membrii Congresului îşi fac cercetările. La momentul actual, Biblioteca Congresului este unul din cele mai interesante puncte de atracţie din Washington şi din întreaga ţară, milioane de vizitatori trec anual pe aici pentru a se minuna nu doar de colecţiile impresionante ce se găsesc aici, ci şi de arhitectura incredibilă a clădirii.25

©Rubrică realizată de Dorina Litră, Piteşti

Căutând în colecţiile Bibliotecii Congresului Statelor Unite ale Americii putem găsi numeroase lucruri interesante despre România, între care se numără câteva fotografii din România sfârşitului de secol XIX (1890).

25

Bibliografie: http://www.romania-actualiati.ro/dimitrie _cantemir_in_biblioteca_ congresului_sua-15926; .http:// www. crispedia.ro/ Incendiul_de_la _Biblioteca _Congresului 1851_

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

acele aşezări de fiinţe umane care au trăit o existenţă nomadă.

Cea mai veche civilizaţie din lume

Cătălin Stănculescu

Cum a început civilizaţia?

Leagănul civilizaţiei?

Dacă doriţi să aflaţi detaliile exacte despre cea mai veche civilizaţie din lume, atunci asta va fi puţin dificil deoarece nu există înregistrări clare legate de o singură civilizaţie. În acest articol, am să vă vorbesc despre cele cinci civilizaţii care au înflorit în jurul aceleiaşi perioade şi ar putea fi candidate pentru titlul de cea mai veche civilizaţie din lume.

Conceptul de „leagăn al civilizaţiei” este subiectul multor dezbateri şi opinii variate. Figurativ, folosirea leagănului în sensul de locul sau regiunea în care totul este hrănit, educat, construit în etapa sa primară, este atribuit lui Spencer în Rollin’s Ancient History care descrie astfel Egiptul.

Civilizaţia este definită ca o societate care are o cultură complexă agricolă şi urbană şi care se diferenţiază de alte culturi, ca urmare a complexităţii sociale, precum şi a activităţilor variate economice şi culturale care sunt o parte integrantă a societăţii.

Acesta este motivul pentru care, atunci când vorbim despre cea mai veche civilizaţie din lume, ne referim la acele societăţi care s-au dezvoltat social, economic şi cultural, şi nu la

Cercetătorii şi arheologii au început o căutare febrilă pentru a-l descoperi. Însă puţini s-au întrebat dacă există doar unul singur. De aici posibilităţile au devenit nelimitate.

Acestea atestă faptul că nu a existat un singur leagăn, ci câteva dezvoltări independente ale civilizaţiilor, dintre care cea apropiată Neoliticului Estic ar fi prima. Importanţa conform căreia a existat o puternică influenţă reciprocă între civilizaţiile timpurii în Cornul abundenţei (care include Mesopotamia şi Levant) şi Asia de Est, este controversată, în timp ce civilizaţiile din Anzi şi Mesoamerica sunt acceptate ca fiind independent apărute de cele din Eurasia. Dacă scrisul este luat ca premisă a civilizaţiei, atunci cel mai tânăr leagăn este în Dinastia Timpurie din Egipt şi Sumer (jemdet Nasr).

Leagănul civilizaţiei poate fi una dintre cele cinci locaţii prezentate în cazul în care a apărut prima civilizaţie. Potrivit multor experţi, civilizaţiile aşa cum le cunoaştem şi înţelegem astăzi s-au născut ca formă şi concept în ceea ce se numeşte Semiluna Fertilă (Mesopotamia), şi apoi s-au extins în alte zone din cauza unui stil de viaţă nomad. Dar acest punct de vedere tradiţional a fost contestat de multi oameni de ştiinţă şi arheologi. Din punctul lor de vedere nu există un singur leagăn al civilizaţiei pentru că dezvoltarea independentă a civilizaţiei a avut loc în mai multe areale geografice cum au fost Mesopotamia, Egipt, Valea Indusului, Shang (Va-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lea Fluviului Galben), şi Mezoamerica şi Anzii sud-americani. Motivul pentru această credinţă în mai multe leagăne de civilizaţie a dus la observarea şi studiul relicvelor din acea perioadă.

Aceste relicve subliniază modul în care diferite caracteristici s-au dezvoltat neregulat şi independent în aceste civilizaţii diferite. Interactiunea între diferitele comunităţi din cauza stilului de viaţă nomad a dus la dezvoltarea unor sisteme comune şi tehnici în agricultură, prelucrarea metalului şi a ceramiicii etc. Prin urmare, este dificil de specificat care este cea mai veche civilizaţie din lume, deoarece nu există niciun răspuns clar la întrebare. Cele cinci civilizaţii discutate mai jos sunt concurenţii pentru titlul de cea mai veche civilizaţie de pe Pământ.

Gordon Childe a definit dezvoltarea civilizaţiei ca un rezultat a două revoluţii succesive: Revoluţia Neolitică, (declanşând dezvoltarea comunităţilor statornice) şi Revoluţia Urbană care a sporit tendinţele către aşezări dense, grupuri specializate ocupaţional, clase sociale, exploatarea surplusului, construcţii publice monumentale şi scrisul.

Mesopotamia

Mulţi experţi, după cum s-a menţionat mai sus, cred că Mesopotamia fiind situată în Semiluna Fertilă, este cea mai veche civilizaţie din lume. Motivul pentru aceasta este faptul că Mesopotamia se află în locul în care râurile Tigru şi Eufrat converg, făcând zona extrem de potrivită pentru agricultură. Multe societăţi agrare, prin urmare, s-au stabilit aici. De asemenea, de la Ubaid, civilizaţia sumeriană, Akkad,

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Babilon, şi civilizaţiile asiriene sunt toate situate în această zonă, Mesopotamia este astfel considerată a fi cea mai veche civilizaţie din lume. Aşezările pot fi urmărite în Mesopotamia de la începutul epocii bronzului, care datează cu mult înainte de 7000 î.Hr. Cele mai vechi siteuri au fost în Jarmo, iar cele mai vechi oraşe au fost stabilite în Sumer în perioada Uruk. Mesopotamia, peste ani, a fost condusă de către greci, perşi, mongoli şi turci fiind zona pe care o identificăm în prezent cu Irakul.

Egipt

Una din cele mai vechi civilizaţii din lume, existând dovezi arheologice şi antropologice, care arată spre existenţa unor aşezări în zonă, încă din 10000 î.Hr., dar nu există nicio dovadă certă de continuitate. Luând în calcul agricultura ca principala lor sursă de hrană, rămâne de soluţionat o problemă – anume site-uri găsite în altă zonă, care pot fi datate în aceeaşi perioadă şi care arată practica de vânatoare şi de pescuit.

Aceasta este indicată de studii care arată că terenul din jurul Saharei nu a fost aşa arid cum este astăzi, şi a fost perfect pentru agricultură şi păşunat. Asta s-a întâmplat în jurul perioadei 2500 î.Hr. când aşezările s-au mutat spre Nil din cauza schimbărilor condiţiilor climaterice şi neprimitoare, în cazul în care civilizaţia s-a stabilit ca o societate mult mai complexă. Civilizaţia Egiptului Antic a fost responsabilă pentru mai multe moşteniri de durată pentru întreaga umanitate, inclusiv piramide, sistemele matematice, practica medicinei, tehnicilor de prelucrare a sticlei, şi, de asemenea, a hârtiei, în forma ei primară.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 31

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE India antică

Aşezarile au existat în zona de dinainte de 6000 î.Hr., deoarece există dovezi din această perioadă. Studiind istoria civilizaţiei Văii Indusului aflăm că aceasta a fost o societate bine dezvoltată. Aceste aşezări au fost eficiente cultivând suficient pentru a se putea întreţine şi pentru a face comerţ – aici au fost găsite resturi de cereale, morminte funerare, burghie pentru pietre şi cupru etc, găsite în zona care este în prezent Pakistan. Civilizaţia din valea Indusului a cunoscut de timpuriu structuri complexe sociale de la 4000 î.Hr., cele mai importante oraşe fiind Harappa şi Mohenjo-Daro – numele său însemnând „colina celor morţi”. Sistemul de fracţie zecimală este unul dintre darurile civilizaţiei Văii Indusului pentru lumea modernă. Tot aici au fost găsite primele cântare, sisteme de canalizare şi irigaţii, sigilii şi alte sculpturi meşteşugite. Excavarea din siteuri a început în anul 1920 şi cea mai recentă descoperire a fost în 1999.

China

China este deja anunţată drept cea mai veche civilizaţie continuă din lume. Relicve datând din 7000 î.Hr. au fost descoperite în

10-02. 2015 nr. 2 (42)

China. De fapt, în unele cazuri, variază datele de referinţă între 9000 î.Hr. şi 5500 î.Hr. Există dovezi de practică agricolă, ceramică, unelte de muncă, chiar şi creşterea animalelor.

Civilizaţia poate fi urmarită înapoi până la stabilirea statelor - oraş în Valea Fluviului Galben în jurul lui 2200 î.Hr. Dar această afirmaţie este contestată de prima dinastie, care este definită arheologic prin dinastia Shang din China antică care a început domnia sa undeva în jurul anului 1750 î.Hr. Există foarte puţine date verificabile despre aşezări anterioare din zonă din cauza lipsei de înregistrări scrise sau orice astfel de documente.

Mezoamerica şi Anzii sud-americani

În America, cele mai vechi civilizaţii sau situat în America de Sud şi Mezoamerica.

Cea mai veche civilizaţie Mesoamericană a fost civilizaţia olmecă care a fost stabilită în jurul anului 1200 î.Hr. Aşezările au fost urmărite înapoi în 5100 î.Hr., ca urmare a înregistrărilor de cultivare a porumbului de atunci. Unele dintre principalele oraşe care au fost stabilite în conformitate cu regula olmecilor au fost San Lorenzo şi La Venta, care ca şi alte oraşe, se spune că au avut statui gigantice ale împăratului. În America de Sud, cea mai veche civilizaţie a fost Norte Chico, care a fost un grup de aşezări legate între ele, cu oraşe mari, la Aspero şi Caral. Încă nu există înregistrări clare sau metode de datare care ne pot oferi o perioadă de timp exactă pentru momentul apariţiei acestor

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE civilizaţii. Dar aceste cinci civilizaţii au fost predecesorii noştri.

Indiferent care dintre acestea este cea mai veche civilizaţie din lume, unele dintre cele mai importante invenţii şi descoperiri, cum ar fi agricultura sau ceramica le pot fi acreditate lor.

©Cătălin Stănculescu

NI C O L A E

10-02. 2015 nr. 2 (42)

F I L I P E S C U:

UN DESTIN, O EPOCĂ

(continuare din nr. 1 (41), 2015)

Autor: Doru Dumitrescu

Nicolae Filipescu: Doctrinarul şi ziaristul Intrat în Partidul Conservator „către care îl atrăgeau credinţele politice, situaţia socială, numele moştenit, interesele de clasă şi tradiţia de familie”26, Nicolae Filipescu va ajunge repede spre vârful acestuia, remarcându-se nu numai ca un combatant politic redutabil, ci şi ca un ideolog, orator şi ziarist de marcă.

Statornic acestei credinţe27, cum bine observa unul dintre biografii săi, liderul conservator s-a preocupat şi de trasarea şi conturarea unor idei politice ale acestui partid.

Anticipat ca unul din cei care aveau să fie „în căutarea unei pârghii morale”28 în rândul conservatorilor, Nicolae Filipescu se va preocupa, încă din primii ani de activitate politică, de trasarea unor linii personale care se înscriau în concepţia directoare a „albilor”29.

Apartenenţa sa politică, cât şi nevoia de a se exprima în raport cu realităţile vremii, la care se adaugă şi influenţele curentelor din acel timp, l-au plasat pe Nicolae Filipescu, de tânăr, în rândul ideologilor conservatori. Pentru el conservatorismul era, după cum bine a surprins unul din cei care i-au analizat opera în epocă, „o doctrină care, urmând un ideal mai măreţ al rasei, este în stare a face, în urmarea acestui ideal, jerfe mai mari decât alt partid, de altminteri şi el naţional, dar care este mai pu26

St. Antim, Alte studii şi portrete, p. 73.

Ibidem, p. 80.

28 Ioan C. Filitti, Conservatorismul în România. Conservatori şi junimişti, în viaţa politică românească, Bucureşti, 1936, p. 4.

Articol publicat în numărul jubiliar al ziarului Epoca, 7 XII 1935, Bucureşti, 1935, p. 4.

29 Pentru cunoaşterea în amănunţime a ideologiei acestui partid vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, capitolul Conservatorismul politic, Editura politică, Bucureşti, 1987, pp. 461-517, precum şi colecţia ziarului Conservatorul an I, nr. 1, din ianuarie 2006, nr. 2, 3 din martie 2006 şi nr. 4, 5 din iulie-decembrie 2006. În numerele 1-2 din ianuarieiunie 2007, este prezentată doctrina conservatoare în viziunea lui Alexandru Marghiloman.

27

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ternic stăpânit de idei umaniste ori de grija intereselor materiale”30. „Un conservator – continua analistul – e un păstrător al tradiţiei naţionale, al moravurilor care contribuiesc (la n.n.) caracteristica etnică a celor de acelaşi neam, a tot ce poate reaminti trecutul, fără ca lucruri fireşti la oameni înţelepţi să împrăştie mersul lui viitor”31.

Conştient de necesitatea reformei morale a clasei politice, nu de puţine ori acuzată de acte de corupţie şi de abuz de putere, Filipescu atacă acest subiect prin intervenţii pline de incisivitate cu scopul de a le aminti politicienilor că „ne mai având un principiu superior, de care să vă aninaţi aţi început a vă coborî pe povârnişul, pe care din nenorocire alunecă prea adeseori partidele noastre, prea exclusiv stăpânite de unica preocupare de a-şi asigura rândul la putere şi dreptul periodic la corupţiune, în schimbul unor făgăduieli de cuminţenie, cari nu sunt decât jertfirea tuturor aspiraţiilor”32.

Veşnic preocupat de a găsi, chiar teoretic, soluţia unor probleme ale timpului său, acuzator, nu de puţine ori virulent şi pe nedrept al liberalior, pe care îi critica de pe poziţia partidului căruia îi aparţinea, părtinitor până în pânzele albe al ideologiei conservatoare, documentat în susţinerea ideilor pe care le promova, Filipescu se înscrie, prin toate propunerile înaintate, unele originale, în nota conservatorismului clasic al României de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Chiar dacă evoluţia conceptelor sale este ascendentă, mai ales în planul reformelor sociale33, el nu s-a putut delimita de curentul căruia îi aparţinea. Şi nici nu a dorit-o.

30

Analiza era făcută de profesorul Nicolae Apostoleanu, din Piteşti, care îşi susţinea în acel timp doctoratul la Paris. – vezi Epoca, an XIV, nr. 204, marţi 2 septembrie 1908, p. 2. De altfel, după obţinerea titlului de doctor (1909), cei doi se vor vizita (mai ales la Paris), între ei legându-se o adevărată prietenie, ce s-a manifestat şi printr-o bogată corespondenţă. Apostolescu va deveni, pentru o perioadă, colaborator al Epocii. – vezi Direcţia Judeţeană Argeş a Arhivelor Naţionale, Fond Nicolae Apostolescu, dosarul 63, f. 11; dosarul 109, f. 17 şi dosarul 175, f. 25.

31 Epoca, an XIV, nr. 204, marţi 2 septembrie 1908, p. 2.

32 Nicolae Filipescu, Discurs în Camera Deputaţilor din 2 decembrie 1905 în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 338.

33 Se va vedea în analiza lucrărilor programatice pe care le vom trata în capitolul III al acestei lucrări.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Deşi aparţinea conservatorismului pur, prin idei şi nu de puţine ori prin fapte, Filipescu a depăşit, uneori, aceste limite sub influenţa altor curente ale timpului sau a situaţiei politice de moment. Acestea, deşi l-au îndepărtat de anumite aspecte ale acestei ideologii, nu i-au schimbat, în esenţă, preceptele fundamentale, ci numai i le-au nuanţat. Şi totuşi, prin devotamentul său sincer faţă de ideea conservatoare, prin tăria susţinerii afirmaţiilor făcute, prin încrederea în justeţea politicii „albilor” şi prin sinceritatea soluţiilor propuse, Filipescu face o notă aparte faţă de ideologii timpului său. Emoţionantă ne apare astăzi recunoaşterea meritelor sale de către Alexandru Marghiloman, eternul său rival în partid, care cu ocazia banchetului dat în onoarea lui Filipescu la Brăila34, spunea: „Dar dacă aţi pune tot cugetul, tot graiul, toată puterea de muncă, în serviciul unei cauze şi a o sluji trecând şi peste consideraţiunile de familie, jerfind şi legăturile de prieteşug, când este «cauza» în joc, dacă asta este a face ceva în ţara românească, da Nicu Filipescu a făcut ceva în ţara românescă […]. Şi este mult, domnii mei, să poţi găsi într-un partid o pildă aşa de vie a dezinteresărei, mergând până la jertfa morală de sine, căci numai aşa poţi impune tăcere micilor pasiuni umane cari aşteaptă decât momentul propice – o slăbiciune – ca să iasă la iveală”35.

Considerat a avea meritul „în primul rând” de a fi desluşit „pentru masele ţării idealul conservator”36, fiind în această postură „apostolul şi vulgarizatorul ideii conservatoare”, N. Filipescu a făcut-o cunoscută şi înţeleasă, şi chiar „simpatică”, atât prin grai, cât şi prin fapte. El devenea pentru tânăra generaţie de conservatori „întruparea conservatorismului activ, convins şi desinteresat”37. Deşi „prudenţa conservatoare recomandă luciditatea în detrimentul judecăţii afective”38, Nicu Filipescu a 34

La împinirea a 50 de ani de viaţă.

Discursul lui Alexandru Marghiloman în Banchetul dat în onoarea domnului Nicolae Filipescu, după note stenografice, Tipografia şi Stabilimentul de Arte grafice G. Ionescu, Bucureşti, 1911, p. 20.

36 Ibidem, p. 35, cuvântarea lui Matei Cantacuzino.

37 Ibidem, p. 36.

38 Ion Stanomir, Spiritul conservator, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 79.

35

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acţionat invers. A descurajat precauţia în dauna afectivului şi a neglijat luciditatea în pofida acţiunii.

Respingând excesele, în bunul spirit al gânditorilor junimişti39, la ideile cărora o bună perioadă a aderat, datorându-şi existenţa şi profilul contaminării ideologice occidentale (britanică şi franceză)40, Filipescu s-a înscris în tipul de critică a societăţii întemeiat pe setul de idei al conservatorismului clasic41. Cu mai puţine documente doctrinare, excelând însă în schiţarea programelor electorale, Filipescu a convins prin încercarea de a aduce în planul dezbaterii publice a principalelor idei ale dreptei, prin recuperarea tradiţiei şi prin cenzurarea modernităţii, prin iniţierea şi prin susţinerea, în bun spirit conservator, a măsurilor lipsite de spectaculozitate. Judecat astfel, el ne apare retrospectiv drept o antiteză între moderaţie şi evoluţie, între adecvare la concretul istoric şi păstrarea tradiţiei. Căci judecând geneza modernităţii autohtone în raport cu liberalii, la care mereu se raporta, el vedea diferenţa dintre cele două curente, liberalism şi conservatorism, în condiţii interne egale, în viteza de reacţie a fiecărui partid la transpunerea în operă a schimbării42. Ca urmare, refuzând imitaţia, insistând pentru identitatea culturală a poporului său, din care era mândru că se trăgea, Filipescu a păstrat o linie de demarcaţie clară faţă de modernizarea alertă a societăţii43. Adept al „lucrurilor aşezate”, ca 39

Conservatorismul românesc. Concepte, idei programe, antologie de Laurenţiu Vlad, Editura Nemira, Bucureşti, p. 31.

40 A fi conservator. Antologie şi biliografie de Ioan Stanomir şi Laurenţiu Vlad, Universitatea Bucureşti, Institutul de Cercetări Politice, Editura Meridiane, 2002, p. 13.

41 Vezi Ion Bulei, Sistemul politic., cap. Conservatorismul politic.

42 Vezi dezbaterea problemei în Damian Hurezeanu, Gheorghe Sbârnă, Partide şi curente politice în România 1821-1918, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, p. 236. Analizând această problemă, a modernizării societăţii româneşti de către cele două partide istorice, istoricul ieşean Gheorghe Iacob consideră că această construcţie „s-a realizat într-o stare permanentă de confruntare”, dar că rolul hotărâtor l-au avut „burghezia şi partidul său politic”.

– vezi Gheorghe Iacob, Liberali şi conservatori în viaţa politică a României (1876-1914) A funcţionat o „rotativă guvernamentală”, în Identitate naţională şi spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 226.

43 Adept al dictonului conservator „natura non facit saltum”, Filipescu se apropia, în acest sens, din nou, de Alexandru Marghi-

10-02. 2015 nr. 2 (42)

majoritatea conservatorilor, ideologul conservator a ezitat, până spre sfârşitul vieţii, să promoveze manifestări care nu erau bine definite şi care contraveneau concepţiilor conservatoare şi spiritului castei44 din care făcea parte.

Elogiul proprietăţii, înţeleasă în spirit conservator45, în jurul căreia se mişcă întreaga construcţie ideologică a lui Filipescu, îl plasează în rândul acelora care nu văd schimbările decât în raport cu păstrarea în integritate a acesteia46. De aceea el vede tradiţia, ca şi Alexandru Marghiloman, printre alţii, şi în spiritul unei politici de apărare a proprietăţii47 Considerând că nu există conflict între concepţia conservatoare şi progres, Filipescu îl consimţea, în anumite limite, deoarece el accepta ideea conform căreia „conservatorul nu este apărătorul unei stări de fapt, căci în cazul acesta cetăţenii unui stat ar fi cu toţii conservatori pentru ceea

loman, care considera că „progresul real, durabil nu se poate face prin salturi” şi că el „nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul”. – vezi C. G. Zotta, N. Tulceanu, Partidele politice din România şi programele lor, Bucureşti, 1934, p. 29.

44 Iată o caracterizare a moşierimii făcută de un sociolog şi politolog al vremii: „Conştiinţa ei de clasă închisă şi limitată la un număr dat de inşi o transformă în castă. Egoismul ei de clasă, conştiinţa, exclusivismul ei o făceau forte...” – D. Drăghicescu, Partidele politice şi clasele sociale, Bucureşti, 1922, p. 31.

45 Vezi în acest sens Ion Bulei, Conservatorismul, în „Polis”, revistă de ştiinţe politice, vol. V, nr. 2/1998, p. 55.

46 Ideea, în spirit conservator, privind proprietatea, a fost enunţată de Barbu Catargiu în discursurile sale; pentru el garantarea ei „era interes naţional suprem”. De altfel, cu puţin timp înainte de a muri asasinat (iunie 1862), într-un discurs, din 25 mai 1862, el spunea că „proprietarii trebuie a ne susţine drepturile noastre de proprietate şi de naţionalitate, căci susţinând proprietatea, susţinem naţia”. – Discursurile lui Barbu Catargiu (1859-1862, 8 iunie) culese de August Demetriescu, Bucureşti, Tipolitografia Eduard Wiepand, 1886, p. LXXV. Vezi şi discursul din 29 mai 1862 în Cazul Barbu Catagiu, ediţie Stelian Neagoe, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, pp. 185-186. Chiar dacă poziţia lui Filipescu era mai nuanţată şi se va dezvolta pe parcursul activităţii sale politice, ideea centrală din discursul lui B. Catargiu va persista şi în concepţia liderului conservator, până spre sfârşitul vieţii.

47 Alexandru Marghiloman, Doctrina conservatoare, în Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită de Petre Dan, Editura Garamond, f.a., p. 164. În acest sens, Marghiloman spunea; „Noi nu suntem un popor cu tradiţii: avem două, religioasă şi a proprietăţii. Celelalte ne lipsesc şi de aceea trebuie să fim prevăzători fiindcă în evoluţia necesară nu avem decât doi factori care ne creează o individualitate”. Vezi şi doctrina conservatoare analizată de G. C. Zotta, N. Tulceanu, op. cit., p. 29.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ce au, şi cu toţii revoluţionari pentru ceea ce nu au”48.

Deşi sprijinitor al elitelor, Filipescu49 îşi manifesta şi încrederea în mase, pentru care propunea, în tradiţia conservatoare „un reformism concret, imediat posibil”50, care elimina „inovaţiile rapide, pripite”, improvizaţiile51. De aceea el considera conservatorismul un curent care se adresa, fără deosebire, tuturor claselor sociale52. În schimb, când venea în discuţie emanciparea politică a maselor, Filipescu, vizibil stânjenit, se ralia, chiar dacă mai nuanţat, ideilor lui P. P. Carp, care nu ezita să spună, în 1890: „Cârmuirea maselor prin mase este o utopie care veşnic va duce la o dureroasă dezamăgire”53.Sprijinitor al sistemului democratic în limitele Constiuţiei de la 1866, respingea, ca mai 48

C. Rădulescu-Motru, Concepţia conservatoare şi progresul, în Doctrinele partidelor politice, ediţie îngrijită de Petre Dan, Editura Garamond, f.a., p. 71.

49 N. Filipescu nu se abate mult de la punctul de vedere exprimat de P. P. Carp privind elitele. Definind noţiunea, castelanul de la Ţibăneşti considera că „suntem noi reprezentanţii ei, iar nu aceste mase strânse pe uliţe, care au fost silite să rămâie mai prejos de ceea ce reprezintă omenirea în adevărata ei mărire”. – vezi DANIC, Fond P. P. Carp, dosar 130 bis, f. 1. La fel se exprima şi T. Maiorescu, care mai puţin direct arăta că, deşi toţi cetăţenii ar trebui să fie chemaţi la «facerea legilor» şi la aplicarea lor, deoarece nu toţi ştiu şi pot să o facă efectiv, pentru că nu înţeleg problemele ţării, atunci „trebuie să se distingă cei capabili de cei necapabili şi să fie numai cei capabili însărcinaţi cu misiunile statului”. – T. Maiorescu, Precedente constituţionale, p. 29.

50 Ion Bulei, Conservatorismul, în Polis, revistă de ştiinţe politice, vol. 5, Nr.2/1998, p. 55.

51 Ibidem. Concepţia sa avea unele tangenţe (mai puţin demagogia) cu cele ale junimiştilor, recte cu ale lui P. P. Carp, care nu ezita să spună în 1911, vorbind despre programul de guvernare al partidului, că el are drept scop „îmbunătăţirea stării claselor de jos” şi „de a suprima întru adevărat deosebirea dintre săraci şi bogaţi şi de a pune în locul ei mizeria pentru toată lumea”. – vezi Discursul d-lui P. P. Carp, Preşedintele Consiliului de Miniştri şi minstru al Finanţelor, rostit în întrunirea de la Iaşi din 6 februrie 1911, Bucureşti, Institutul de arte grafice şi editură Minerva, 1911, p. 12.

52 În acest sens, Al. Marghiloman, apropiat ca idei de N. Filipescu, afirma în Cameră, în chip demagogic, într-un discurs din 1908: „...conservatorismul nostru, domnii mei, nu îmbrăţişează interesele unei clase; el îmbrăţişează interesele tuturor claselor.” – vezi DAD, sesiunea ordinară 1908-1909, nr. 13, şedinţa din 11 decembrie 1908, p. 112.

53 C. Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. II, Bucureşti, Editura ziarului „Universul”, 1936, p. 8. Referindu-se la acest aspect, N. Filipescu considera ca o înmormântare a sistemului constituţional şi ca un triumf al despotismului, deschiderea vieţii noastre politice către ţărani. – vezi Apostol Stan, op. cit., p.

218.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

toţi junimiştii, sistemul autocrat al hegemoniei unui partid, al tiraniei politice înregistrată nu de puţine ori sub vălul democraţiei54.

Pavăză a conservatorismului şi a partidului generat de acest curent, Filipescu vedea această construcţie ca pe un „complex de elemente” care cuprindea pe lângă o doctrină şi nişte tradiţii şi nişte norme de purtare”55. Pentru ca această doctrină să-şi manifeste eficienţa trebuia ca propaganda de partid să nu fie o agitaţie fără noimă care să fie lovită de sterilitate56. Propovăduitor al unui „apostolat” în folosul „credinţelor conservatoare”, Filipescu considera că păstrarea intactă a acestora este ca o virtute, ca un spirit de sacrificiu, în condiţiile în care ţara făcea, nu de puţine ori, apel la ea în momente de grea cumpănă57. De aceea el vedea calitatea de conservator ca pe o credinţă, „pe când pentru alţii este un rol de jucat”58. Mai mult, în numele respectului pe care îl datora acestei calităţi, Filipescu propovăduia în rândurile membrilor partidului conservator demnitatea de partid, preferând personal să îndure „în tăcere criticile” decât să coboare lupta de idei într-o confruntare „cu acei bârfitori la cestiuni personale”59. Adept al idei de moralitate în politică, dezaproba căpătuiala pe seama statului, alăturându-i-se, în acest sens, bătrânului şef al partidului, Lascăr Catargiu, care 54

Nuanţând, Al. Marghiloman, care era de aceeaşi părere, arăta: „Atotputernicia este periculoasă. Este primejdioasă în primul rând pentru cel care o practică, pentru că el pierde simţul legalităţii. Atotputernicia este deosebit de periculoasă pentru cel care o suferă, pentru că şi el pierde noţiunea realităţii. Dar cu deosebire atotputernicia este odioasă atunci când ea se practică sub vălul anonimatului unei Camere şi al unui Senat, care înregistrează, dar nu discută”. – Lui Alexandru Marghiloman, Omagiu, Prieteni şi admiratorii, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, MCMXXIV, p. 177.

55 Nicolae Filipescu, Puterea morală în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 17.

56 Ibidem.

57 N. Filipescu, Antiteza conservatorismului, în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 27.

58 N. Filipescu, Principiile cardinale conservatoare, în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 79.

59 Nicolae Filipescu, Reforma morală, în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 95. Din aceeaşi categorie făcea parte şi Al. Marghiloman, adept „al formaţiei de conducere aristocratică şi tradiţională specifică conservatorilor”. – Petre Ghiaţă, Oameni şi fapte. Take Ionescu, Editura Ideia, Bucureşti, 1938, p. 18.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu pregetase în 1888, pe când era şef al Camerei Deputaţilor, să propună o lege care limita cumulul de funcţii, o practică obişnuită în timpul guvernării Brătianu60. Lipsit de instinctul circumspecţiei al altor doctrinari consevatori, avântat şi totuşi raţional, colorându-şi discursul ideologic cu un anumit grad de pesimism, liderul conservator a creat o doctrină, originală, cu îndemnuri morale, apropiată de natura umană.

Construindu-şi discursul cu fineţe, „impetuozitate şi pregnenţă"61, pas cu pas, nu de puţine ori pe căi ocolite şi prin subtilităţi de stil, apelând la fineţuri retorice clasice precum binecunoscuta „captatio benevolentiae”62, Filipescu separa întotdeauna problemele minore de subiectul tare al intervenţiei sale. Cuvântul, spun contemporanii, „era cald, înflăcărat, sincer, pornit din cuget curat, convingător chiar, dar n-avea frazarea colorată, nici meşteşugul gamelor de efecte care sporesc entuziasmul şi fac să plouă aprobările şi ovaţiile”63. Vorbele îi ieşeau greu ca un plumb, fraza lui cădea de sus ca un torent şi strivea64. Nu de puţine ori „îi plăcea să-şi pig60

Vezi Marin Nedelea, Prim miniştrii României. 1858-1918. Ideile politice, Editura Adevărul, Bucureşti, 1994, p. 75. Referitor la moralitatea în politică, Al. Marghiloman concretiza ideea spunând: „... admit ca un om politic să-şi schimbe partidul [...]. Însă nu admit ca să uite ceea ce cu puţin timp înainte declarase cu atâta solemnitate”. – Doctrina conservatoare şi revizuirea Constituţiei, discursul domnului Al. Marghiloman rostit în şedinţa Senatului la 12 martie 1914, Bucureşti, Tipografia C. A. Lăzăreanu, pp. 5-6.

61 T. Şoimaru, op. cit., p. 44.

62 Vistian Goia, op. cit., p. 119. Spre deosebire de elocinţa lui Filipescu, „oratoria lui Take Ionescu aparţinea retorismului: utiliza fraza înflorită, spumoasă, cizelată, rostită cu distincţie fără egal şi o muzicalitate proprie glasului său neîntâlnit în oratoria românească”. – vezi Petre Ghiaţă, Oameni şi fapte. Take Ionescu, Editura Ideia, Bucureşti, 1938, p. 12. Completându-l pe Ghiaţă, un alt memorialist, care l-a cunoscut pe „Guriţă de aur”, afirma: „Vorba îi era fluentă, argumentaţia abilă, iar vocea înaltă, cu timbru înalt, aproape feminin”. – Constantin Chiriţescu, Portrete.

Oameni pe care i-am cunoscut, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 289.

63 Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Editura Paideia, 2003, p. 110.

64 Petru V. Haneş, Istoria literaturii româneşti, Ediţiunea a II-a, Editura Ancora, Bucureşti,1927, p. 325. În schimb, P. P. Carp „se exprima într-o moldovenească excesiv dialectală”, avea „glasul strident, nemuzical, cu pauze între cuvinte”. Stenografiate şi citite însă discursurile sale erau „curgătoare, elegante, realmente frumoase”. – vezi Ion Petrovici, Prin meandrele trecutului.

Evocări inedite – pagini memorialistice, Editura Cartea Românească, 1979, p. 170.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

menteze discursurile prin cugetări lapidare, exprimate sintetic”65. Ca orator Filipescu era „un spirit realist, cumpătat, robust şi duşmanul vorbăriei66, ridicându-se de multe ori indignat împotriva frazelor goale, fără conţinut şi fără sens67. De aceea, nu de puţine ori, atacând oratori de acest gen, cuvântul său deranja, uneori prin stridenţa evidenţelor, alteori prin puterea apelativelor. Şi întotdeauna prin puterea exemplului68. Făcând parte dintr-un partid politic a cărui istorie o cunoştea în amănunt69, după cum singur recunoştea, liderul conservator iniţiase o doctrină pentru aceia „cari, cumpănind răspunsurile faţă de viitor şi îmbărbătându-se din amintirea vremilor de vitejie ale partidului conservator, vor pricepe că nu printr-o politică de partizani, ci printr-o politică istorică se poate pregăti ţara pentru evenimentele zilei de mâine”70. În consecinţă, după cum bine afirma un contemporan, stăpânind elocinţa cum puţini din vremea sa o făceau, Filipescu „stând departe de cârma statului, a cârmuit opinia publică”71.

Mai toate biografiile timpului său îi plasează începutul activităţii odată cu fondarea ziarului Epoca, „al cărui succes, nemaipomenit până atunci şi poate nici de atunci încoace în gazetăria română, e încă desigur în mintea tuturor”72. „Graţie temperamentului său combativ, arată un alt biograf, Epoca deveni „organul cel mai cetit şi mai vioi al timpului său”73. Apărut în politică strâns legat de cotidianul pe care îl va coordona practic până la sfârşitul vieţii, Filipescu nu a făcut din ziaristică o afacere, o 65

Ibidem.

Ion Licea, Studii şi Cercetări, Tipografia George Jorică, f.a., Galaţi, p. 119.

67 Titu Maiorescu, Oratori, retori, limbuţi, în volumul Din Critice, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, pp. 288-324.

68 Ibdem.

69 Nicolae Filipescu, Istoricul Partidului Conservator, în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, pp. 214-233.

70 Nicolae Filipescu, Politica de partid în Discursuri politice, vol. II, 1901-1907, Editura Minerva, 1915, p. 3.

71 M. Mihăileanu, Nicolae Filipescu, Biblioteca Politică, Tipografia G. A. Lăzăreanu, 1908, pp. 54-55.

72 Nicolae Filipescu în Calendarul revistei „Lumea ilustrată” pe anul 1895, an II, p. 74. – vezi Dimitrie D. Rosetti, op. cit., p. 75.

73 N. Petraşcu, Icoane de lumină, II, Nicoale Filipescu, Editura Bucovina, f. a., p. 211.

66

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE trambulină în cariera politică sau o cale de a deveni cunoscut. El, poate, fără a cunoaşte cele spuse de Nicoale Iorga, a considerat această acţiune „o datorie, o jerfă”74. Exprimându-se iniţial în politică, prin intermediul presei, campania sa virulentă împotriva guvernului liberal, deschisă în paginile „Epocii”, ziar relativ mare pentru acele vremi75, va duce, în scurt timp, la căderea cabinetului I. C. Brătianu. Considerându-şi scopul atins, Filipescu decide să întrerupă apariţia cotidianului, pentru a nu tulbura şi mai mult complicata viaţă politică din România. Reapărută în 1895, Epoca, mai atractivă şi mai profesionist realizată ca formă şi mai virulentă în fond, condusă direct de patronul şi directorul ei, cotidianul conservator devine un organ de presă de temut în peisajul împestriţat al presei româneşti. Ziarisit deja cu experienţă şi antecedente, care plătise cu închisoarea pentru păcate de care nu era neapărărat vinovat, Filipescu devine o pană de care toţi cei care interesaţi ţin seama. Activitatea sa polivalentă duce la atacuri din toate părţile. Unul din ele se termină funest şi, fapt constatat, duce de-a lungul timpului la îndepărtarea tot mai mult a lui Filipescu de ziaristică. Activitatea publică din ce în ce mai amplă şi a cărei recunoaştere este unanimă contribuie şi mai mult la considerarea de către liderul conservator a ziaristicii ca o preocupare subsidiară.

După 1900, Filipescu va interveni în presă numai la momentul crezut de el potrivit, de multe ori considerând cuvântul scris drept o cale mai clară pentru a se face înţeles sau o formă complementară de a se război cu duşmanii politici. Abordând toate tipurile de format de presă, Filipescu, ca şi în oratorie, se va exprima în scris concis, într-o limbă curată, proprie, apropiată de cea vorbită, însă cu idei atent construite. În funcţie de tipul articolului, fraza era alertă, gândirea scriiturii logică, substanţial argumentată, după o logică proprie, condimentată, nu de puţine ori, cu un umor nativ. Alteori,

10-02. 2015 nr. 2 (42)

cuvintele aveau o puternică încărcătură afectivă, veneau abrupt, incisiv, denotând o nervozitate excesivă a autorului. Replica scrisă era în aceste cazuri colorată, aluzivă, transformânduse într-o condamnare morală pentru cel avut drept ţintă. Nu de puţine ori, însă, şarjele sale erau nedrepte şi denotă subiectivism şi, câteodată, lipsă de fairplay. Forţa pamfletelor sale politice, în care a excelat, îl transformase întro armă politică a Partidului Conservator. Cinstit, neavând nimic de ascuns, dar irascibil şi în acelaşi timp sensibil la onoarea sa de boier de generaţii, Filipescu transforma orice delict de presă într-o ofensă care trebuie apărată cu arma în mână. De aici şi numeroasele dueluri din care unele au avut loc din acest motiv. Încercând ca prin ziaristică să facă şi educaţie, pentru care era „nevoie de căldură şi entuziasm”76, Filipescu, care le întrunea pe amândouă, a explicat în unele articole, prin cuvinte simple, pe înţelesul tuturor, chestiunile cele mai importante ale societăţii timpului său.

Gazetar de talent, dar temperament inflamabil şi neastâmpărat, Filipescu va da acest ton şi cotidianului pe care îl va conduce. Deşi nu ziaristica a fost ţelul principal al existenţei sale, a tratat această îndeletnicire de la nivelul rangului şi al pregătirii sale. Înnobilând deseori paginile ziarelor cu articole scrise din inimă, pline de sevă, Filipescu şi-a făcut meseria în bună parte corect şi întotdeauna inteligent.

Comportament pragmatic, cu un debut fulgerător în gazetărie şi simultan şi în viaţa politică, dedicat acţiunii şi dinamismului în activitatea parlamentară, Nicolae Filipescu rămâne un atent observator al vieţii publice şi prin intermediul presei. De aceea pentru mulţi din contemporanii săi a reprezentat „O inimă. O conştiinţă şi Un caracter.”77. Şi astfel a rămas şi în conştiinţa publică a urmaşilor. © Doru Dumitrescu

74

Apud Ion Bulei, Atunci când veacul se năştea. Lumea românească la 1900-1908, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 206.

75 Va avea 3000 de exemplare de abia către 1915 vezi C. Argetoianu, op. cit., p. 387.

76 77

N. Filipescu, Discursuri politice. vol. I, 1888-1901, Prefaţă, p. V. M. Mihăileanu, op. cit., p. 5.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

şi-mi stivuiesc durerile pe rând cu gândul că aşezate nu vor mai deranja

e mult prea devreme să închid ochii

ANA SOFIAN prefer un leu prin curtea imperială e straniu cum se aşază în mine puterea transfer de inimă prin empatie nici nu ştiu cum să-ţi explic de ce urletul se preface zâmbet de ce foamea căpeteniei mi se înfige sub coaste mă voi hrăni cu toată lumina până când fereastra dinspre tine îşi va ridica braţele e nevoie să dăruieşti puţinul şi multul se va întoarce acolo unde meterezele se îmbracă în zorii unei alte iubiri...

nu-mi reuşeşte niciodată figura asta mă aşez în genunchi scriu liste lungi şi când dau să strig mi se strepezeşte gura prea mulţi struguri acri în visele mele mari şi negri ochi umezi în bolţile pline de frunze sfere în care mi-am închis necazul să-l simt must pe buza însetatului dacă mă-ntrebi cine sunt ţi-arăt palmele frământ secunde omor timp

lumina din tine mi se strecoară sub tâmplă acolo se înnoadă sensurile te întreb de câte ori poate iubi un om şi-mi spui că n-ai aflat încă număr pietrele din inimă când mă întorc pe o parte şi las apa să treacă peste ele mă spăl de păcatul iubirii şi nu mi se curăţă pata poate-i mai bine să fiu însemnată mă vor recunoaşte cu siguranţă cuvintele

să spunem că ura se stinge dincolo de hotar mi-e inima plină de apă un potop s-a năpustit asupră-mi când credeam că lumina se face din fărâme şi întunericul din iluzii vă spun dragii mei că lumina vine din om şi întunericul e lipsa ei iar acolo unde strălucirea ochiului nu ajunge deşartă e calea spre adevăr şi mică e statura necioplitului dalta dumnezeirii nu oboseşte ea strânge piatra şi mângâie lemnul numai inima plină de ură stă neclintită şi n-are niciodată leac de alinare...

Foto: internet

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 39

10-02. 2015 nr. 2 (42)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DIN UMBRELE UNUI ALT ANOTIMP

TEODOR DUME RĂSCRUCE ÎNTRE SINGURĂTATE ŞI ULTIMA HALTĂ îmi pun capul pe palme şi aştept ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit sângele îmi aleargă prin vene îl aud dar nu spun nimic sunt un anonim uitat într-o casă cu bagaje de mână dintr-o haltă prin care n-a mai trecut niciun tren de multă vreme din când în când deschid ochii şi-mi rostogolesc privirea de la un colţ la altul e mult întuneric şi nicio speranţă de care să-mi atârn ultima clipă nici nu ştiu dacă e vară sau toamnă tăcerea se instalează în mine ca într-un fotoliu scorojit şi muşcă necondiţionat umblă prin măruntaie ca o durere coincidenţă sau nu între cele două spaţii văd un alb nesfârşit nu sunt disperat ci doar am o senzaţie ciudată ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că mă voi dizolva în verdele din iarbă sau într-o floare de muşeţel însă ştiu că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi ceaţa care va tăia respiraţia numelui lăsat în loc de poartă vor aminti de mine.

curăţ pământul de frunze îl pipăi ca pe o rană apoi măsor distanţa dintre mine şi umbră şi-ncet cobor înlăuntru în jur nimeni parcă a dispărut şi orizontul cu fiecare zi mă afund tot mai mult îmi iau şi singurătatea cu mine pentru atunci când lacrima îmi va sculpta în piatră liniştea dintre ceea ce am fost şi sunt un alt anotimp.

ULTIMA PAGINĂ, NESCRISĂ mi-e dor de mirosul busuiocului prins în grinda din casa bunicii şi de ploaia care vindeca dealurile triste sub care tata îşi etala sudoarea mi-e dor de oameni şi de mine de copilul care impresiona alergând desculţ după fluturi ştiu c-am plecat din mine în clipa în care miriştea îngenunchea în faţa dimineţii ca o tăcere mi-e dor şi de tine, doamne! ca de-o respiraţie în faţa morţii.

NU TOŢI OAMENII LOCUIESC ÎN DUMNEZEU Doamne! toate degetele lumii arată înspre Tine de parcă ai fi singurul vinovat pentru neputinţa noastră şi a lucrurilor din jur până şi povestea cu „a fost o dată” îmbracă minciuna adevărul e camuflat în cuvânt însă nimeni nu ştie cum arată lumina fără Tine

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 40

10-02. 2015 nr. 2 (42)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

închide uşa încet, să nu trezeşti primăvara din mine, cât eu îmi scriu noaptea pe coala învechită a unui tabloid de scandal.

FLAVIA ARMINA ADAM PEDEPSE PENTRU ÎNGERI S-au înăsprit pedepsele pentru îngeri, scrie negru pe alb în codul penal, durerea capitală e sărutul meu poposindu-ţi pe coapsele ude, în ritm infernal.

Eşti crud cu pleoapele ai ferecat albi pescăruşi ca într-un cufăr, lângă catargul trupului tău, uimire de nufăr.

Creionul îmi scârţâie din toate încheieturile, tastatura mi s-a cuibărit în inimă ca-ntr-un minuscul bârlog negru, cu prea multe intrări şi ieşiri.

Apasă „escape” şi lasă-mi gândul să plece... aici sufletul îmi moare înaintea trupului, nespovedit şi binecuvântarea părintelui întârzie în cădelniţa mirosind a tămâie şi busuioc.

La etajul dintre anotimpuri, femeia cu gust de piersică îşi hrăneşte tăcută porumbeii.

STIGMAT CU BOBUL AMAR

Sub buza tăcută, ţi-e zâmbetul gol... Îl trec în agenda de miercuri, sub formă de cercuri, pe ape plutind.

Nu ştiu dacă din cer sau din pământ îmi picură veşnicia – o simt aievea ţâşnind, must nobil sub călcâiul fecioarei,

N-ai auzit?

S-au înăsprit pedepsele pentru îngeri.

Ne cheamă durerea de pe asfalt şi ielele nopţii ne urlă. Întoarce-te, iubite, cu faţa spre moarte!

E vremea.

prin mine curge vinul cel dulce, prin mine gonesc herghelii de cai roşii, se hrănesc din iubirile mele, se-adapă din sângele meu,

CIREŞUL CU STELE Anul ăsta, în loc de muguri, cireşului i-au crescut stele cât roata Carului Mare, cât zâmbetul tău rece, uns pe două felii de cuvinte.

e toamnă, iar toamna în inimă port urma copitei – stigmat cu bobul amar, poemul pângărit în roşu şi pe Dumnezeu ţinându-mi tâmplele-n mâini.

Nu te mai întreb unde mergi,

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 41

10-02. 2015 nr. 2 (42)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE MINTE-MĂ!

Minte-mă! Dar nu ca până acum.

Minte-mă altfel, aşa cu morţii ne mint că vor învia într-o bună zi.

Adevărul e relativ.

Dumnezeu e relativ. Dacă tai o râmă, ea continuă să trăiască.

Dar dacă-L tai pe Dumnezeu, ce se întâmplă?

Oare El mai poate să te ierte cu o singură mână, cu o singură buză, cu o singură inimă?

ULTIMUL VALS

buzele mele îţi vor desena gura dintr-o mişcare PISICA NEAGRĂ chiar dacă o iarnă de sticlă m-aşteaptă la capăt verdele încă mă doare am trăit degeaba o viaţă şi-o moarte sorbind lumina din piatră cu ochii acoperiţi căutându-l pe Dumnezeu în rana demult uscată pe cruce sunt atâtea veacuri de când între noi gardul de foc se înalţă la cer şi porumbelul nu mai zboară deasupra

nicicând mai fericită ca-n iarna de-acum albul rupe din mine bucăţi de lumină răbdător le tiveşte pe margini

cine să te boteze Doamne în pieptul meu inima lui Ioan nu încape braţele lui nu mi se potrivesc în golurile din umeri

am înţeles în sfârşit că dincolo de păduri nu-i niciun rai disponibil nicio veşnicie întinsă pe-arcuş

iată prima ninsoare mi se aşterne în carne se face târziu Tu eşti tot mai departe

împăcată cânt imnul celor trecuţi de prima durere cu ochii înlăcrimaţi împachetez dimineţi apoi sparg un ou şi-o moarte în tigaia de pe vremea bunicii

şterg urmele pisicii în negru cu ultima suflare o eliberez de mine

sunt aici trăiesc valsul ultimei vieţi mirosul de tutun îmi intră în sânge timpul îmi sapă tranşee prin oase inocent ca un făt mi se cuibăreşte la încheietură SUFLET DE ZĂPADĂ lângă ceasul albit ninge a noi mirări căzute sub povara zăpezii cu cearcănele aproape de inimi de ce-am ridica cetăţi din cuvinte nu-i nimeni de cucerit nimeni de lepădat pe cer nicio umbră de teamă pune-ţi fularul de nea şi pietrele negre sub frunte

Balansoarul (1767) de Jean-Honore Fragonard

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

UN PETIC DE DRAGOSTE

DANIELA DUMITRESCU,

COTEA MIHAI

Când ziua mi-era dulce, vremea mi-era amică, parcă să zburd, chiar şchiop, îmi plăcea… pe flacăra boltită unde, cu pofta la crepuscul, dintr-o mie de alte feţe o vedeam pe-a ta.

Presimt că lumea te-a închis în sticlă…

Doar zeii te pot bea, le eşti ispită!

Unde-ţi dispar lacrimile?

Când am clipit păliseşi văzându-mă schimonosit!

Cum? Dar oare tu chiar uiţi că într-o doară ne-am iubit? Şi cei ce-au viaţă-n secundar se pot iubi, schimbând macazul, pe-al vieţii peron principal. Şi ce-i? Acolo ne e locul…

Pe tocul armei din răchită…

Să mă-mpuşti iar cu răbdare, să ne-ntindem pe pirită, să donăm lumii copilul… …coca dospită din straie ponosite, din foi, litere… din mită…

Mită dragostei sortite.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Vaslui

OAMENI VESELI, OAMENI TRIŞTI Oameni veseli, oameni trişti, Umbre sub un colţ de cer, Toţi paiaţe, toţi artişti, Trăiesc un vis efemer.

Gânduri multe sau puţine Bezna minţii o răscoală, Între rău şi între bine Stă o literă pe-o coală.

Clipe dulci, clipe amare, Prin clepsidre se preling, În secunde de uitare Doar destinele se sting.

Fapte bune, fapte rele Între suflete liant Lacrimile-or să le spele Pe cărarea spre neant.

Sclavi trufaşi sau sclavi mărunţi, Înrobiţi de pasiuni, Fac cu trupurile punţi La graniţa dintre lumi.

GÂNDUL 6 Ştiai că pe buzele mele zâmbetul tău este rege?

Sub tălpile goale adun distanţele

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

ca să mi te apropii printre respiraţii ce ascund taine...

GÂNDUL 7 Ştii că, dacă te-aş alunga din viaţa mea, inima mi-ar pleca din piept odată cu tine? Şi-n urmă rămâne liniştea... nicio vorbă... niciun sunet... doar o privire căzută şi-un gând înghiţit cu greu: gândul că umbrele noastre se iubesc pe la colţuri.

AM DESPICAT SPERANŢA Am despicat speranţa-n multe fire Şi-am obosit de-atâta numărat.

Niciunul nu era pentru iubire, Aşa că toate-n urmă am lăsat.

Am vânturat cu greu neghina-n sită, Cu ochii am cernut atâtea ploi, În cărţi am căutat de zor ursită Şi-apusul l-am întrezărit în voi.

Pe pat de flori îmi odihnesc fiinţa, Departe-mi pare cerul fără nori, Însoţitor la drum îmi e credinţa Că mâine voi renaşte tot în zori.

COSTIN TĂNĂSESCU ŞTEFĂNEŞTI insomniile mele temporale** privesc şi cântăresc în linii mari am rămas cu puţin dar e scris nu numai cu pâine va trăi omul nu am cum să te pierd înţelege singurătatea este moftul zilei eu zic să mă rog şi vreunul din sfinţi va veni să bem ceai icoanele nu au căzut cine nu ştie acum unde e răsăritul ochii aceştia binemângâie binestrăpung binecuvântează pe sub tălpile mele cresc bolovani fără dorinţe omul este liber de fapt asta voiam să-ţi spun şi m-am trezit atât de devreme pentru că nu ştiam cum Metanoia Îmi pare rău pentru toată apa care a curs pe râul acesta!

I-aş spune: întoarce-te şi treci limpede printre degetele mele roşii.

Malul pe care îmi pun genunchii nu se surpă, dacă vin mai mulţi şi mai mulţi

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

şi mai mulţi i-aş spune: întoarce-te prin altă parte! În această albie o să construiesc o casă pentru noi toţi, să nu murim de foame, să ducem cu teamă peştii la gură.

Pe sub braţele mele trece vântul.

Râul se umflă încet, ca un balon portocaliu.

Până la ultimul venit se va plimba ca un zmeu pe cer. Înţelesul iubirii Spui că este uşor să păstrezi o lumânare aprinsă până acasă.

Uite, ţii amândouă mâinile, aşa, ca într-o rugăciune şi această lumină a degetelor va fi a lui Dumnezeu.

Spui că linia pe care trebuie să mergem e frântă.

Dar am putea sări peste.

Ca în semnul cu atenţie animale sălbatice!.

Tu mereu spui ceva şi eu te ascult. până când pe drum cad stele.

Gâza Doamne, eu sunt cel care tremură în tranşeul acesta plin cu mocirlă.

Fără gloanţe şi fără mila Ta. Mă recunoşti?

Unde să fug aşa orb?

Unde să zbor?

Coboară, Doamne, o scară la fel cum eu aşezam paiul pentru gâzele din mijlocul lacului.

ANA ARDELEANU aştept şi nu ştiu ce aştept nu ştiu ce mi se va arăta ca urmare a efectului de imaginaţie un dromader o panteră sau un înger mai alb decât neaua mai statornic care să mă pună în situaţii plăcute să mă cânte pe notele unei melodii de exagerată melancolie încât toată fiinţa să mi se topească să curgă printre dealurile pietroase ale altor fiinţe pe care cresc viile cu bobul mare cât sfârcul zeiţelor adevărul aflat în darul primit ar putea ascunde un alt adevăr apoi altul şi altul la mijloc între mătăsuri bobul de mărgăritar ce aş putea face cu el aceasta este tema dată pentru acasă referatul studiul de caz atât de nimerit pentru a trece cu brio clasa unei existenţe fericite aştept confirmarea cu teama acută de oamenii veseli dar şi de oamenii trişti în locul protejat doar pe timpul nopţii cât să se poată oglindi în lac unde nimeni nu tulbură chipul cu piatra unui gând.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

TUDOR GHEORGHE CALOTESCU uneori mă simt ca hachiko aştept în fiecare zi la aceeaşi oră pe acelaşi peron cu sufletul suflecat ca de vară doar doar o să apari din nou zâmbind între timp număr buburuze şi desfac margarete într-o veşnică repetare neantică cât să-mi dea dumnezeu de urmă iar inima asta nebună bate în cerul cerurilor şi nu cad stele şi nu se scutură nicio cometă nici măcar luna nu se clinteşte dintr-un pătrar doar doi licurici se opresc obosiţi pe o frunză cât să-şi tragă un pic sufletele înainte de a redeveni gâze odată cu lumina zorilor dimineaţa îmi culc visele le cânt aşa frumos despre tine cum numai în gând mai pot.

ELENA LAURA BUMBAC Koblenz, Germania sunetul florilor înmugurirea e baletul sonor cu pași somptuoși de petale se-ascultă concerte de alb de cais în văzduh și pe floare se scrie tăcut dorința vegetală de soare rotund ca o clipă-i nectarul și-n tulpină plutește pudoare o șoaptă de rază-i chemarea pedantă la nunta clorofilei în soare se-adună ram cu frunză și-n crâng se-nfiripă prea multă risipă de verde-n chitare foșnește de rouă pistilul curbat de culoare e timpul să-ntârzii privirea la sunetul scurs dintr-o floare.

Însingurarea florilor - Martin Klimas

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POP STELU Motto: Giorgos Seferis - Un bătrân pe malul fluviului „Nu vreau altceva decât să pot vorbi simplu, să mi se acorde această graţie.

Cântecul ni l-am încărcat de atâtea muzici că încetul cu încetul se scufundă şi arta ne-am împodobit-o într-atât că faţa îi e roasă de zorzoane, şi trebuie să spunem puţinele noastre cuvinte pentru că mâine sufletul îşi înalţă pânzele.

Dacă suferinţa este omenească, nu suntem oameni doar pentru a suferi, de aceea-n aceste zile cuget astfel la marele fluviu, acest sens care înaintează printre plante şi ierburi, animale păscând şi adăpându-se oameni care seamănă şi seceră, şi printre marile morminte şi micile lăcaşuri ale morţilor.” acesta sunt eu, un suflet de copil în zborul lui de fluturi... Pop Stelu, un om simplu, frumos pe interior prin frumuseţea simplităţii mele, un făuritor de frumuseţi, izvorâte din Suflet...

10-02. 2015 nr. 2 (42)

pe buze atârn voinţa de-a trăi în vraful de necuvinte şi rând pe rând plâng plâng din mine tăcutele frunze iubirile trecute ce le-am uitat pe buze aici zac eu impetuos portret cu aură de suflet dezgolit de patimi desfrunzit lipesc din noianul de frunze câte-o toamnă o toamnă ce-o simt cum picură din buze.

din spuza toamnei când chipul îşi pune masca de hilar reavănul mormânt caută culcuş în chemarea lutului primar stau tolănit pe margine de univers răzemat dezinvolt într-o undă de vers adun din toamna căzutelor frunze (ce stau mărturie trecerii mele prin vremi nedefinite de spaţiu şi de timp) rod şi culoare sub formă de nimb în contul zilelor ce vin şi vin şi vin adulmec miresme de ninsoare cu iz de vin din multitudinea de zilele trăznite pline de eres transform iarna în cânt şi vers în cânt pe ritm de blues jazz şi rock când trupul încearcă un ultim troc (minune cu iz efemer ce mă face să sper) cu destinul înrădăcinat în nenoroc pun hazul în necaz şi invers şi iar invers şi caut în spuza toamnei o unduire de iernatec vers.

repere pe buza toamnei aici mi-am regăsit sălăşluirea într-un binecuvântat cuvânt scrijelit în colţuroasa piatră-mormânt aici zac eu în teama nedefinită ce mă ţintuieşte-n umbre povestidu-mi iubirile trecute ce le-am uitat

Pe drumul toamnei... - autor necunoscut

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ELENA BULDUM A mai trecut o vreme-ndelungată Și eu privesc în colțul meu de geam Și jur! Că n-am să înțeleg vreodată...

De ce se ofilesc copacii-n ram?

Mă dumiresc la geamul meu, De ce-ncordarea mă supune Sunt umbre negre, și mi-e greu, Și n-am pe nimenea, cui spune!

Să trag peste tristețe o cortină Din stele-albastre căzătoare Invoc și cerul, ca să-mi țină ; Azi de urât. Că nu e soare!

O vreme a trecut

Bucureşti

Din chinul durerii... Și munții și zarea între noi legături...

Eterne poteci înnegrite pe guri, (Curcubeul ca fierea amar e pe limbă) Când crucea pe umeri cu tine se plimbă. Învinși de dureri îmi stingi suflarea... Însetati cu iluzii întinse ca zarea, Lumini din lumină din cer s-au născut O clipă divină din tine a crescut.

Ai vrea să te vaiți între cer și pământ Ecoul îl stingi cu-o rafală de vânt, Sub clarul de lună când vocea suspină Se- roagă la cer de lumina divină.

Mă chemi să o gust din chinul durerii, Te sorb și mă satur prin porii de piele Din șoapte cusute cu restul tăcerii, Mă-nchin la lumina tăcută din stele.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

PETRE IOAN CREŢU Câmpia din inima mea cum mureau gutuile la fereastra mea din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam întro lume nebună căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare iar dorul tău nu doare doar te moare câmpie din inima mea împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi de un apus de soare aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă ţigancă rudă ieşi de ne rugă roua ne udă câmpia din noi cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai că trec avioane sălbatice prin sat, pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet până la glezne cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când se făcea un întuneric ud sub geana de lună peste câmpia din noi, peste satul din umbră peste păsările cerului peste amintirile cu miros de iarbă

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE zi cu zi noapte cu noapte până când se stinge şi lacrima îţi curge tot mai grea mie câmpia îmi vorbea cu grâul ei cu păsările ei cu batalioanele de maci şi câmpul bântuit de umbre şi vorbele ei sirene flămânde după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi mi se lipeau de suflet ca un timbru de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau atunci câmpia mirosea a cruce văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur înmugurea lampa a fitil mama aprindea candela să-mi descânte frica fugi frică din carne din vămi îmi zicea de deochi de spaimă şi ură îmi stingea cărbuni în apă sfinţită apoi aprindea tămâie şi abia atunci îngerul cu o singură aripă în vrie venea la mine nici nu începuse dimineaţa când deodată clopotul spart de aer a lovit vântul în dungă b-a-n-g, b-a-n-g! mama scotea din ştergar pâinea să o închine apoi îmi rupea din ea o fărâmă îngerii mai dormeau încă pe umărul de humă în lăstărişul subţire de sub prunii stingheri undeva la marginea câmpului de cânepă udă uf, cum ţâşneau păsări măiestre din lanuri pe sub gene până în ochiul înrudit cu plânsul - îţi răzuiai ochii de lumină într-un alt timp întro altă lume aici în câmpie în vremurile vechi ne năşteam din lumină câinii nopţii se înfigeau în noi a neputinţă balaurii bătrâni cu paloşe lungi din argint tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai glonţul zbir în oasele lunii, te aud parcă a moarte venind

10-02. 2015 nr. 2 (42)

întunecai şi lumea şi cerul şi focul sfânt grâul se făcea întuneric în hambare morile măcinau deodată prunci ies mamele la marginea cerului să îşi boteze fiii hei, voinice voinicele te scoală şi seceră grâul cu lancea de fier cu braţul stâncă!

- noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet Seceta a ucis toată câmpia din mine e atâta căldură furioasă lăţită peste tot şi cumva soarele s-a prelins peste bolta subţire umbra mi s-a lipit de asfaltul topit ies aburi în zare ca nişte duhuri rele păgâne oraşul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte în câmpie peste ştiuleţii cărbune şi macii împietriţi ţăranii jertfesc puiul de găină în lanul ars de porumb păpărudă rudă ia ieşi de ne udă arşiţa din gură s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni cu aripile coaste cu mirosul greu de hoit ca nicicând străbat zarea de-a lungul şi în lat peste dropii fripte la proţap peste scrumul ca rouă ceva mai spre seară noi ne cărăm spitalele şi morţii în spate într-un pelerinaj idiot pe câmpie până la marginea oraşului ucis toropit de căldură – cum îngropăm lumina sub pietre să nu ne mai ardă tâmpla. pe mirişti se aude un fâlfâit de oglinzi întoarse înnegrite de fum cad cucii trăsniţi şi ţipetele lor se înfig în ferestre în oase de timp bătrânii satului neputincioşi miopi adunaţi în cerc în livada de duzi bat din picior şi în toaca de lemn invocă ploaia ori moartea deja nu mai ştiu din curcubeul vechi cad culorile una câte una până la piele

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 49

10-02. 2015 nr. 2 (42)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE hoţii de ploaie sparg lacătele nopţii şi fură tot întunericul din lume rana din pleoapă cuprinsă de febră, în mine mai creşte lumină, să ştii!

Sisif şi muncile câmpului toată durerea mi se scurgea subtil în pământ prin picioare ca şi cum ar fi nişte ţevi prin care curge trosnind noroiul din cer stăteam cumva agăţat între viaţă şi moarte ca de un cui şi nici nu ştiam că fără să vrei durerea creează dependenţă, sefraj iar orice bucurie provoacă nevroze am văzut odată cum morile îşi ridicau fustele şi plecau în câmpie săltând apoi se transformau în sperietori pentru păsări nu mă miram, mă aşezam lângă ele şi şuieram după ciori până îmi amorţeau buzele de atâta fluierat apoi mă spălam cu ţărână pe faţă şi prindeam rădăcini poate aş fi înmugurit şi mi-ar fi crescut frunze sub braţ lacrimile noastre pătrundeau până în miezul de jar de parcă am fi absorbiţi în oglinzi uriaşe şi în prunii din deal

DORINA ŞIŞU PLOIEŞTEANU

Dublin, Irlanda

BLESTEMUL ZEILOR dimineţile de azi se fac ierni pe fiecare deget numerele au ieşit din mare s-au îmbrăcat în haos şi-au măturat nisipul în fiecare zi în care tu ai crezut că roua îţi atinge talpa s-a despicat în patru calendarul în care m-am născut şi porţile la care ai bătut stau închise pentru că te crezi unic şi revendici cifra 7 mi-am luat urma focului cenuşa-mi explică drumul greşit pietrelor dar tot mai alunec nemuririi în gânduri şi lacrima despre care ţi-am vorbit îşi duce în fiecare zi cuvântul în spate ca un păcat sau ca o normalitate tu îţi desenezi dimineţile pe ferestre aburite eu îmi adun cioburile din prăpăstii tu descifrezi necunoscutele eu privesc la o nălucă în oglindă tu rostogoleşti senin o bilă cu ghimpi iar eu mă visez zeiţa morţii

- Sisif

goală între două bufniţe scap printre degete înţelepciunea şi viaţa doar oceanul acesta care-mi cântă la picioare pare să înţeleagă rostul nerostului meu priveşte

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

tu nu răpeşti nopţile şi insula ta îţi admiră cifrele eu am insultat armăsarul cu opt picioare Odin iubea mai mult pe Sleipnir aşa că eu am rămas idolul sacrificiului funerar doar atât cât să privesc liniştea dimineţilor scurse Eu goală pe zăpadă nu am golit nectarul în patimi naştem vântul şi ceara ce se ţine de tine zbor întors am rupt cu dinţii lanţul şi Dante îmi zâmbea spunea continuu sfânto sfânto sfânto lumina e prea grea tu mergi lejer pe poduri eu goală prin zăpadă cu şerpii mă alint la struguri şi cenuşă priveşte răsăritul un despuiat de aripi atinge vraja beată de magi şi de coroane flămândă iar mă clatin în palidul pustiu

DUMITRU ICHIM

(Kitchener, Ontario. Canada)

CA SOARELE, NUMAI IARBA RĂSARE Înainte să bea cerbul din ochiul apei lumina mi-ai cerut ca inel prima undă făcută de stea. „La ce folos, te-a-ntrebat iarba spre mine venind, primul din urmă sărut?”

Lasă-mi fântâna fermecată, păzită de fluier de os, să o apună doar cerbii.

Te-am iubit cum niciodată cuvânt omenesc nu ar fi fost în stare să se întreacă în cântec cu rădăcinile ierbii.

RĂSCRUCE

Nud de femeie - Ciurea Dumitru

Nu te mira că mi-am închis porţile şi am sculptat lângă zăvoare şarpe şi crin.

Până aici vor veni drumurile tale strigându-mă cu iarba fiarelor, dar braţele însetate de lujerul trupului tău îmi vor fi legate până la sânge cu funie şi sălcii.

N-am să pot să-ţi mai dărui jumătatea de cheie

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să vii la izvoarele mele să-ţi logodeşti urmele cu steaua copitei de cerb.

Din stejarul porţii numai ploile vor culege crinii, iar şerpii vor coborî de pe lemn cu trup de măcieş. ...şi vom căuta drumurile şi pietrele ne vor ieşi în cale.

Ne-om căuta stăruitor şi străini vom ridica din umeri.

BALADA TURNULUI DE FILDEŞ E galbenă fila cu literi de aur din cartea Izvanei şi prinţul ei Laur.

Spre turnul de fildeş, (Hai, cântă cobzare!) îi cere castelul şi-n piatră şi-n floare.

Pe vârful pe unde n-ajunge zgripţorul, s-arate Izvanei ce-nalt urcă dorul.

Că n-a fost prinţesă în zări de-Anatolii râvnindu-i din lespezi crin alb de magnolii.

Grădinii de piatră, apus ca tabacul, sculptată-i lumina cu dalta şi acul. „Hai, spune-mi domniţă ce inima-mi strigă! În land miazănopţii şi zilei sunt rigă.

Dă-mi mâna regină, curat trapezuntă, castel pân' la stele cadoul de nuntă!”

Dar turnul de fildeş?

Eu, vreau să-i văd felul,

10-02. 2015 nr. 2 (42)

că numai atuncea primi-voi inelul.

Trimite în norduri pe calfe ce or să aducă ivoriul din dinte de morsă.” „Pleca-vor corăbii ce veacul întornu-l, spre fildeş să prindă prin codri-unicornul. Şi chiar miazăzilei zvârli-voi cu aur, ivoriul de cântec din cornul de taur.”

Prin Africi şi Indii porneşte măcelul, da-n piscul de munte-i zâmbeşte castelul.

La fel şi balada e-n strângerea vranei, şi-n turnul de fildeş doar duhul Izvanei mai urcă în cântec plutind peste ape, iar el o aşteaptă pe trepte de clape în turnul de fildeş sculptat ca livadă reginei Izvana intrând în baladă...

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DANIELA TIGER FĂRĂ CUVÂNT Un auriu în asfinţit E părul tău, în valuri moi, Pe trupul cald, eu le-am simţit, Renasc iubirile din noi.

Abisul mării, cer şi nor Se-ngemănară-n ochii tăi, Învăluind priviri de dor, Suavă cale peste văi. În mângâieri de vânt şi vis, În zbor de fluturi spre zenit, Fiori ne poartă-n paradis, La tine, astăzi, am venit.

La pieptul tău mă cuibăresc Iar grijile s-au dus în vânt Ca într-un joc copilăresc Noi ne privim fără cuvânt.

EVADARE

Craiova

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Iuri Iulian Lorincz

Mi-am mustrat mâinile pentru că nu au știut să-ți dăruiască o floare mi-am certat tălpile pentru că n-au vrut să-ți calce urmele am certat ochii pentru că n-au știut să-ți distingă culorile și toate visele care nu au fost cu tine mi-am cusut buzele cu fir de păianjen pentru că murmurul lor nu a știut să-ți recite cea mai frumoasă poezie de dragoste am ferecat inima într-un gând de iubire ca ecoul iertării să evadeze spre tine TĂCEREA DINAINTEA MORȚII

Asfinţit – foto Alex Ştirbu

Numai după moarte poeților le cresc aripi sub iarba lor se deschide o cupolă albă a cărui soare nu cunoaște apusul acolo poeții au voie să zboare ca un vers de iubire prin sufletele semenilor numai după moarte poeții au voie să vorbească pentru că tăcerea dinaintea morții le-a fost cuvântul din vârful peniței

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Sunet purpuriu Deja ajunge-va la el, Îl va atinge.

PRIVIREA

WASSILY KANDINSKY - Poetul Deşi este cunoscut ca pictor, WASSILY KANDINSKY a scris şi poezie. Aproape toate versurile sale au fost inserate într-un album, la care a lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de lucru a fost una rusească, numită Sunetele, pe care intenţiona s-o editeze la Odessa. Însă a se realiza în faptă editorială i-a fost dat doar variantei germane, Klonge, apărută la München, la sfârşitul anului 1912, scrie revistaramuri.ro.

De ce priveşti spre mine printr-o perdea albă? Eu nu te-am chemat, nu te-am rugat să mă priveşti printr-o albă perdea. De ce ea faţa ar acoperi-o? De ce chipul nu ţi-l desluşesc de după cea cortină albă? Nu mă privi prin alba perdea! Eu nu te-am chemat.

Nu te-am rugat. Printre pleoapele închise văd cum priveşti spre mine. De ce priveşti spre mine prin albe cortine? Voi da la o parte alba perdea şi-ţi voi vedea faţa, şi tu pe a mea vei vedea-o. Dar de ce nu pot înlătura alba cortină? De ce dânsa de mine-ascunde faţa ta?

CÂNTEC

MAI TÂRZIU

Iată omul, Stă în cerc, Stă în cercul Strâmtorării. Şi e mulţumit.

El cel fără de urechi. Şi fără de ochi, asemeni. Şi al sferosoarelui Sunet purpuriu Nu ajunge pân-la el.

Tot ce-a fost să cadă, Ridica-se-va din nou.

Tot ce-a fost să amuţească, Va cânta. Şi omul Fără urechi, Fără ochi – la fel şi el e – Şi-al sferosoarelui

Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde netezimea înţeapă. Acolo, unde ascuţişul nu taie. Tu ţii inelul în palma braţului stâng. Eu ţin inelul în palma braţului drept. Nimeni nu vede lanţurile. Însă aceste inele sunt chiar verigile de la capetele lanţului Început.

Sfârşit.

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARMEN GEORGETA POPESCU AL CINCILEA ANOTIMP (continuare din nr. precedent)

CAPITOLUL III - Şi acum ce ai de gând să faci? De ce nu începi să-ţi pui poeziile într-o ordine, ca să le publici? Material ai destul şi el este un amestec plăcut de tinereţe şi înţelepciune.

Sincer îţi spun că pentru cititorii care nu te cunosc ar fi greu să-ţi stabilească vârsta. E curios ce s-a întâmplat cu tine în toţi aceşti ani de nu ai mai scris nimic; îmi amintesc că în liceu mă enerva uneori rătăcirea ta în lumile ce obligatoriu se exprimau în rime. Dar te admiram, să ştii. De fapt, eram sigură că nu ai renunţa la scris pentru nimic în lume.

Camelia, îmbrăcată în grabă pentru vizita neaşteptată a Feliciei, lăsând deoparte treningul ce i se părea întotdeauna potrivit de stat în casă, aranjă ceştile de cafea pe măsuţa din sufragerie cu grija de a nu se pierde nicio picătură din lichidul ce umplea încăperea de o senzaţie de destindere, de familiar, de bine.

- Priorităţile Felicia, priorităţile încă îmi dirijează viaţa ca un agent de circulaţie! Nu le pot evita, nu mă pot preface că nu le văd, m-ar costa prea scump şi nu-mi permit. Ăsta e motivul pentru care nu mă pot gândi să public.

Vreau să merg la mare cu Maia, e ultima vacanţă pe care am putea-o petrece împreună. Anul viitor e nunta ei şi totul o să se schimbe. Vreau să ajung şi la Cluj, nu mi-am văzut băiatul de un

10-02. 2015 nr. 2 (42)

an de zile. Plus alte cheltuieli în casă şi mai ales o anume stare de apatie - ceva s-a blocat în viaţa mea şi tot optimismul cu care încerc să mă hrănesc nu mă mai ajută să înaintez. Nu mi-am pierdut încrederea sau voinţa, dar îmi lipseşte zâmbetul în interior. Mă simt obosită de aşteptare, obosită să adorm foarte târziu în noapte, murmurând o rugăciune de mulţumire pentru ziua care a trecut şi una pentru ziua care va veni, şi asta în timp ce simt un frig ciudat cum îmi invadează mintea şi îmi chinuie trupul. Nu mi-am dorit niciodată singurătatea, dar uite că am ajuns şi aici. Avantajul, ca să zic aşa, e că mă pot preda necondiţionat muzelor şi sufletului meu care irupe şi se transformă în cuvinte potrivite; e o mare surpriză şi trăiesc o mare satisfacţie pentru ceea ce fac de luni de zile, dar simt că mereu lipseşte ceva din reţeta vieţii mele. Ca şi cum aş admira un platou cu prăjituri ce arată fantastic, dar care nu au arome când le gust.

Felicia se ridică alene şi o îmbrăţişă pe Camelia. Se ştiau de atâţia ani, dar timpul a rămas mereu cuminte la locul lui, fără să le lase impresia că între ziua când s-au aşezat alături în banca unui liceu şi ziua de azi, când stăteau alături la o cafea, purtând o discuţie la fel de savuroasă, dar şi de serioasă ca de obicei în toţi aceşti ani, calendarele au numărat mii de zile şi nopţi. O prietenie adevărată, o legătură de suflet precum cea dintre ele două nu se bazează pe timp şi nici pe vreun avantaj material, e ceva dincolo de unităţile de măsură şi de încadrările în definiţii arbitrare.

Pentru adolescenţi, posibilitatea de a avea succes nu are umbre şi obstacole, nu e percepută ca ceva rezervat numai unora, pe criterii greu de înţeles şi de acceptat de fiinţele ce se deschid în faţa vieţii. Exemplele părinţilor sau ale altora din jurul lor nu sunt un etalon, ci o provocare de a se ridica mai sus sau de a merge pe o cale diferită. Dacă nu ar fi acea perioadă în vieţile lor, o perioadă de construire a viselor şi a curajului de a merge înspre ele, oamenii ar îmbătrâni brusc şi s-ar prăbuşi pur şi simplu în nepăsare. Dar viaţa e astfel alcătuită încât ei să aibă mereu măcar un motor în

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE funcţiune şi astfel să nu rămână în urma propriilor dorinţe sau îndrăzneli. Aşa au fost şi ele în anii aceia, pline de încrederea că vor reuşi să trăiască normalitatea, dar nu în sensul liniar, ci presărată cu multe reuşite şi bucurii.

- Îţi mai aminteşti cum ne închipuiam viaţa acum 35 de ani? O să terminăm facultatea, o să avem un serviciu bun, o să fim nişte femei deosebite şi ca urmare, o să fim preţuite şi iubite de bărbaţii noştri... Praful s-a ales de acele vise, totul a fost o zbatere şi un efort constant şi tăcut de a ne încadra într-o realitate mereu în schimbare şi mereu diferită de ceea ce am fi vrut noi să trăim. Majoritatea celor pe care îi cunosc au făcut la fel, de aceea majoritatea nu şi-a dat seama decât mult mai târziu că eu devenisem un cârpaci, că zâmbetul şi calmul pe care le afişam nu erau decât două petece noi pe care le aplicam peste găurile apărute, din nou, în viaţa mea. Parcă au trecut 100 de ani de atunci, nu ştiu dacă mi-aş mai putea reaminti toate câte au năvălit peste mine sau toate câte nu au ajuns la mine - deşi făcusem tot ce puteam şi tot ce trebuia ca să le am. Cel puţin aşa credeam, zise Felicia, gânditoare.

- Probabil că acum crezi altfel şi îţi dai seama că existau şanse să fi procedat şi altfel în anumite situaţii, dar cât de mult crezi tu că s-ar fi schimbat totul? Când ceva nu merge bine şi convieţuirea devine o piatră de încercare, toate eforturile devin obositoare şi, din păcate, ele nu pot garanta o redresare a situaţiei. Ţi-o spun din experienţă, aşa am făcut şi eu, şi cu Dinu, şi cu Ştefan şi cu toţi ceilalţi cu care am avut o legătură dificilă în această viaţă. Cât despre a-ţi aminti cronologic cele petrecute nu ştiu dacă este posibil. Memoria este ca o femeie cu toane, îţi arată ce vrea ea şi mai ales când vrea ea; te pomeneşti cu frânturi de amintiri într-un context ce nu prea are legătură cu trecutul sau tocmai când ai vrea să uiţi definitiv nişte părţi din traseul parcurs deja. Felicia, miaduc aminte că tatăl tău nu a fost de acord cu această căsătorie, chiar s-a îmbolnăvit destul de grav din cauza supărării că totuşi ai făcut-o.

Nu mai ştiu ce motive avea atunci, dar mi se pare ciudată presimţirea lui că nu ar fi bine

10-02. 2015 nr. 2 (42)

pentru voi. Nu vreau să spun cu asta că ar fi trebuit să-l asculţi pe el şi nu ceea ce simţeai tu, ci îmi atrage atenţia că şi în cazul meu a fost cam la fel. De ce seamănă atât de mult vieţile noastre? Nici dacă eram surori gemene nu cred că s-ar fi întâmplat la fel.

- Adevărul e că amândouă am ales un bărbat care era văzut de cei din jur altfel decât îl vedeam noi. Ei îl vedeau ca un bărbat care era mai puţin decât meritam sau ni se potrivea, asta era părerea lor. Din afară lucrurile se văd întotdeauna diferit şi mai extins, atunci poţi fi ceva mai obiectiv, pentru că nu eşti prins emoţional de evenimente şi nici nu ai aşteptările pe care le au cei care participă direct la acţiune.

Sunt sigură că au existat destui care au considerat că divorţul a fost o greşeală, asta e lumea în care trăim şi căreia nu-i pasă de fapt dacă suntem sau nu fericite, important este să fii în rând cu lumea, adică să fii la fel de nemulţumită şi de acră ca şi ceilalţi. Dar cine poate să se bată cu pumnii în piept că ştie exact ce i s-ar potrivi altcuiva? Cred că de asta nu am ţinut cont de nimeni şi bine am făcut, măcar nu avem motive să purtăm ranchiună cuiva pentru nemulţumirea noastră.

- Dar oare nu ne purtăm ranchiună tocmai nouă? Pe tine nu te-a apăsat niciodată gândul că deciziile şi alegerile făcute arătau că nu eşti la nivelul la care credeai tu că eşti?

- Asta e altă poveste şi e dureroasă într-adevăr; câteodată nimeni nu ne condamnă mai aspru decât noi înşine. Numai că nu întotdeauna putem înţelege imediat pentru ce anume ne purtăm această ranchiună şi de aceea durează destul până să ne oprim din a ne blama şi a ne vedea apoi de viaţa noastră în continuare. Tu cum te descurci cu furia pe care o simţi împotriva lui Ştefan?

- Nu m-am vindecat de ea, încă sunt cuprinsă de nelinişte, chiar dacă a trecut deja o jumătate de an de când ne-am despărţit. Încă sunt multe care nu-mi sunt clare, nici despre el şi nici despre mine şi nici nu vreau să-mi forţez sufletul să înţeleagă. Tu poţi să mă înţelegi pentru că ai trecut cam prin aceleaşi furtuni emoţionale şi psihice ca şi mine, de aceea îţi

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spun sincer că încă simt că îl urăsc. De fapt, cred că mai degrabă îl detest şi mi-e ciudă că nu mă pot desprinde de amintirile acelei perioade.

Le simt ca pe nişte gheare de care mă tem. Nu vreau să rămân singură, nu pot să accept că viaţa mea s-a terminat şi nu mai am altceva de făcut decât să stau cu mâinile încrucişate pe o bancă în faţa blocului sau în parc, plângându-mi de milă.

- Mă faci să râd, cum să simţi tocmai tu că viaţa s-a terminat? După ce ai trecut prin atâtea belele şi ai ieşit din atâtea încurcături, unele parcă peste puterile tale, te mai temi că nu vei reuşi şi de data asta?

- Acum mi-e greu Felicia, de fapt partea cea mai grea e legată de sentimentul de vină faţă de mine şi faţă de cei pe care i-am îngrijorat sau i-am nemulţumit cu alegerea mea. Şi mai ales cu comportamentul meu. Este o supărare pe mine, cred că mai mare decât supărarea pe el şi asta nu e bine deloc, mă face să mă simt într-un fel vulnerabilă şi nemulţumită de mine.

Nu vreau să-i împovărez pe copii cu tristeţea mea sau cu o situaţie care să stea mereu în cumpănă, la limita prăbuşirii în neputinţă sau în nefiresc. Ei trebuie să fie liberi să-şi trăiască povestea lor, să-şi construiască o carieră şi să se bucure de familia lor, nu să-şi facă griji pentru mine.

- Nu-ţi dau sfaturi pentru că şi mie miau trebuit mulţi ani până am reuşit să-mi regăsesc bucuria de a trăi. Nu cred că ţie o să-ţi fie la fel de greu pentru că Bela şi Tudor sunt mari, ei pot să te ajute cu înţelegerea lor. Eu am avut „privilegiul” de a rămâne singură şi cu doi copii când eram prea tânără pentru o astfel de încercare şi prea legată de mâini şi de picioare din cauza responsabilităţilor faţă de ei. Nu am putut să aleg altceva decât să mă descurc singură şi să nu dau semne de slăbiciune în faţa fetelor, dar asta, în timp, a îngheţat femeia din mine, m-am închis în realitatea care nu mă lăsa să mai visez sau să îndrăznesc să-mi doresc mai mult decât să fiu sănătoasă şi demnă. Probabil de aceea a fost destul de complicat să revin la o viaţă normală şi frumoasă, la dorinţe omeneşti şi la încrederea că de data asta va fi bine. Nu

10-02. 2015 nr. 2 (42)

pot să spun că nu mi-e bine, dar observ cât de mult m-am schimbat; nu mai am 20 de ani şi nici avântul de atunci, acum e o chestiune paşnică şi asumată, suntem ca două mâţe ce păşesc precaute prin grădină ca nu cumva să apară dulăul de pe undeva şi să le strice plimbarea tihnită.

Poate că e vorba de maturizare, poate aşa e normal la anii noştri. Oricum, e mai bine aşa decât să fiu singură şi frământată de tot felul de gânduri, oscilând între a rămâne singură în continuare sau a-mi lua inima în dinţi şi a îndrăzni să dansez cum cântă viaţa acum, fără comparaţii cu tinereţea.

- Da, cam aşa este. Dă-le naibii de probleme şi de supărări! Ca mâine ajungem nişte tinere pensionare şi nu mai avem ocaziile pe care le avem acum să trăim omeneşte - Hai, gata cu scâncetele şi cu părerile de rău! Apucă-te serios de treabă, vreau un autograf de la tine ca să am cu ce mă fuduli când mi-or veni în vizită vecinele, băbuţe şi ele, dar încă sensibiloase şi tinere la suflet!

Au izbucnit amândouă în râs şi s-au îmbrăţişat. Aşa se întâmpla de fiecare dată când se întâlneau; îşi spuneau mai întâi păsurile, trăgeau o concluzie din cele petrecute şi apoi îşi puneau o dorinţă care se colora întotdeauna în roz.

Felicia aştepta autobuzul spre casă şi se minuna de câtă putere are primăvara, firavă de felul ei şi sensibilă la fiecare schimbare a temperaturii. Iarba învinsese încă o dată îngheţul prelungit al iernii care trecuse, demonstrând mersul neschimbat al anotimpurilor care nu se tem de vreo încălcare a legii firii. Copacii se îngreunau de flori din minut în minut, vrând parcă să-şi întreacă propriul record de altă dată, iar soarele, deşi la asfinţit, avea încă palmele calde şi se juca deasupra tuturor, fără părtinire şi fără vreo intenţie de judecată de valoare. Camelia este un paradox, îşi zise Felicia zâmbind, aşa a fost întotdeauna. Poate că altcineva în locul ei s-ar fi resemnat demult sau ar fi ales o cale simplă, calea femeii care şi-a îndeplinit misiunea de soţie şi de mamă şi acum, liniştită şi împăcată, aşteaptă înfiorată să trăiască bucuria adusă de naşterea nepoţilor. Altcineva da, dar

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE nu ea. Pentru ea nu există limite, pentru ea viaţa înseamnă ceva ce trebuie consumat cu intensitate până la capăt. O înţeleg pentru că o cunosc, e gata de plecare la drum în orice clipă, dar are şi o căruţă de răbdare, are încăpăţânarea de a aştepta trenul oricât ar întârzia şi oricât de pustiu ar rămâne peronul la un moment dat. Îmi pare rău de frământarea ei dar nu-mi fac griji, n-ar fi de mirare să mă sune mâine şi să-mi spună râzând că a fost eliberată din închisoarea singurătăţii pentru bună purtare.

După cum nu m-aş mira dacă ar dura încă o bună bucată de vreme până când să o văd fericită.

Dacă am fi cu vreo două generaţii în urmă, undeva la ţară, sigur aş găsi-o lucrându-şi ogorul cu o încredere totală că recolta va fi îmbelşugată chiar dacă s-ar abate furtunile sau seceta peste seminţele ascunse cu grijă în pământ. Şi dacă seminţele nu ar reuşi să rămână în viaţă într-un an, anul viitor ar lua-o de la capăt cântând şi povestindu-le că merită să te încrezi în ceea ce îţi poate aduce viaţa în orice clipă. A nu şti ce urmează nu este o spaimă, ci posibilitatea de a fi uimit încă o dată – aşa spunea de multe ori şi câtă dreptate avea! Ar trebui să publice, ar fi o recompensă meritată nu atât pentru talentul ei, ci pentru răbdarea de a ajunge să scrie din nou, după aproape 30 de ani în care şi-a închis jurnalul şi creionul într-un sertar şi de care a vrut să uite ca să-şi poată trăi prezentul aşa cum a venit el rând pe rând: casă, copii, carieră. Nu ştiu dacă s-a mai gândit în toţi aceşti ani la plăcerea pe care i-o aduceau compoziţiile ei sensibile şi colorate, nu a vrut niciodată să vorbească despre asta. Dar acum o văd prinsă şi reaprinsă de focul ce-i mistuie sufletul şi-i încălzeşte frumos (din păcate, doar el) nopţile ce cad de nicăieri peste lume.

© Carmen Georgeta Popescu

10-02. 2015 nr. 2 (42)

MARIAN PĂTRAŞCU UN STUDENT „PROBLEMĂ” Pe data de 1 octombrie 1972, am început studiul chimiei în „romanticul Iaşi”, la Universitatea „A. I. Cuza”, dar l-am încheiat la Institutul Politehnic „Ghe. Asachi” în 1977, fiindcă, după anul II, din ordinul Elenei Ceauşescu, „montată” fiind şi de ambiţiosul academician Cristofor I. Simionescu, Facultatea de Chimie, cunoscută şi sub numele de „Chimie pură”, s-a unit cu Facultatea de Chimie Industrială, noua unitate de învăţământ primind numele de Facultatea de Chimie şi Inginerie Chimică. Încă de la începutul facultăţii m-am dovedit a fi „un student-problemă”, intrând în vizorul unor politruci şi turnători, iar mai târziu chiar al Securităţii.

Nici n-apucasem să ne cunoaştem bine între noi, venisem din toate colţurile ţării, eram 120 de studenţi în anul I, 90 la „Chimie pură” şi 30 la „Fizico-chimice”, când am fost convocaţi toţi la o şedinţă în care trebuia să alegem şeful de an, şefii de grupe şi responsabilii pe diverse domenii de activitate: cultură, sport, turism, învăţământ politic. În faţa noastră, la prezidiu, erau secretarii de partid şi de UTC pe facultate, reprezentanţi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR) din facultatea noastră şi de la Centrul Universitar Iaşi.

După deschiderea „lucrărilor”, preşedintele UASCR din facultatea noastră, un tip grăsuţ şi roşcovan, din anul III la secţia „Fizico-chimice”, a propus ca şef de an pe o anume Pitrinjel Tamara din Dorohoi, fostă colegă de liceu cu roş-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE covanul grăsuţ, cum aveam să aflu ulterior. Era o fată blondă, cu părul des, auriu-roşcat, tuns scurt şi cu ochi albaştri, luminoşi şi jucăuşi; ce mai – o fată destul de frumoasă! Domnişoara Pitrinjel, de cum s-a auzit propusă, s-a şi înfiinţat „heteşă” la masa prezidiului, fiind bătător la ochi de sigură pe alegerea ei. Scos din sărite de felul în care urma să ne fie vârât pe gât şeful de an, am cerut imediat cuvântul: – Să ne spună domnişoara Pitrinjel cu ce medie a intrat în facultate!

După câteva clipe de ezitare, Tamara Pitrinjel a răspuns cu voce tremurată: – Cu opt-douăzeci şi cinci.

– Domnule Pralea, pe ce vă bazaţi când ne propuneţi ca şefă de an pe domnişoara Pitrinjel?, l-am întrebat apoi pe roşcovan.

UASCR-istul, care nu se aştepta la o asfel de situaţie, a început să dea din colţ în colţ: c-o fi, c-o păţi, că e fată bună, c-a fost secretară de UTC pe liceu, că învăţa foarte bine…

I-a sărit în ajutor şi un alt coleg de la prezidiu, Ion Atănăsoaie; la fel, şi acesta, a început să înşire calităţile domnişoarei Pitrinjel, deşi nu fusese coleg de liceu cu ea deci, n-avea cum s-o cunoască bine. Eu, însă, nu m-am lăsat convins de pledoariile celor doi, era clar că alegerile acelea urmau a fi mânărite, politrucii stabiliseră deja pe cei care urmau să fie „aleşi” şefi. Devenind dintr-o dată nervos, le-am replicat vehement celor doi activişti: – Nu, domnilor, astea nu sunt criterii valabile în cazul de faţă! În acest moment nu există decât un singur criteriu valoric prin care ne putem alege şeful de an: media de intrare în facultate. De ce? Foarte simplu! Ne cunoaştem doar de două săptămâni, e un fel de a spune că „ne cunoaştem”, am venit din toate colţurile ţării şi doar media de intrare în facultate ne poate ierarhiza valoric în momentul de faţă!

Politrucii UASCR-işti se făcură verdealbaştri, surprinşi fiind de o astfel de întorsătură. Imperturbabil, am continuat, spre disperarea lor: – Rog să se ridice în picioare persoana care la examenul de admitere a avut cea mai mare medie, ştiu că n-a fost nicio medie de

10-02. 2015 nr. 2 (42)

zece, prima medie de intrare a fost nouă-optzeci şi şase, dar încă nu ştiu cine a avut-o, am reţinut doar că este vorba de o colegă.

Rumoare în amfiteatru… După câteva secunde bune, de undeva din spate, s-a ridicat timid o fată plinuţă, cu tenul alb, părul negru, cârlionţat, ochi negri migdalaţi, încadraţi de nişte gene şi sprâncene dese, lungi şi negre ca pana corbului, contrastul puternic dintre negrul părului, ochilor, genelor şi sprâncenelor, pe de o parte, şi albul de marmură al tenului, pe de altă parte, făcând-o nu neapărat frumoasă, ci mai degrabă plăcută.

– Vă rog să ne spuneţi cum vă numiţi şi de unde aţi venit?, am întrebat-o.

– Bordea Ana din Piatra Neamţ, am absolvit liceul „Petru Rareş”, a răspuns ea.

– Ei bine – am spus eu entuziasmat – domnişoara Bordea merită să fie şefa noastră de an! Întregul amfiteatru a izbucnit atunci în aplauze şi aşa a fost, spre disperarea politrucilor din prezidiu şi jalea Tamarei Pitrinjel care, în cele din urmă, a şi izbucnit în plâns… În acelaşi an, la sfârşitul lunii noiembrie, am fost convocat la Rectorat. Puţin speriat, mulţi studenţi habar nu aveau unde este măcar Rectoratul, darămite să mai fie şi convocaţi acolo, m-am dus la Gicu Surpăţeanu, consăteanul meu, care era asistent la aceeaşi facultate.

Când a auzit despre ce este vorba, Gicu s-a şi repezit la mine: – Ce-ai făcut, bă? Vezi că ai încurcat-o: ori te cheamă ca să te facă informator, ceea ce nu prea cred în cazul tău, ori cine ştie ce dracu’ ai scos tu pe gura aia a ta mare şi te-o fi turnat vreunul. Ai grijă ce naiba spui acolo, nu e de glumă, ăştia te caută şi la al nouălea neam.

Informator eu, cu tetrapareza mea spastică? În nici un caz! Turnat la Secu’? E, asta, da! O băgasem pe mânecă, ce mai! În ziua şi la ora stabilite, m-am prezentat la Rectorat, era chiar deasupra Sălii Paşilor Pierduţi, în jumătatea de clădire dinspre Râpa Galbenă, care aparţinea Universităţii „A. I. Cuza”. Secretara a format la telefon un număr interior şi a spus doar atât:

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – A venit… Da, am înţeles!

Apoi, întorcându-se către mine, mi-a spus amabilă, arătându-mi o canapea mare, de piele maro: – Vă rog să aşteptaţi, luaţi loc!

N-am aşteptat prea mult. Am fost luat în primire de un tip bondoc, negricios, între două vârste, care purta nişte ochelari fumurii, cu rame groase, îmbrăcat într-o haină de piele neagră, trei sferturi, şi care, fără să-şi spună numele, deşi secretara mă prezentase, m-a luat amical de braţ spunându-mi: – Haideţi să facem câţiva paşi…

Am trecut pe lângă bibliotecă şi pe lângă Aula „Eminescu”, apoi am străbătut tăcuţi Sala Paşilor Pierduţi până în jumătatea dinspre Copou a Universităţii, care aparţinea Institutului Politehnic. Acolo, cu coatele sprijinite pe pervazul ultimei ferestre, a început.... ancheta. Diplomat, individul m-a luat, la început, pe departe: c-o fi, c-o păţi, c-aşa şi pe dincolo... Cum spuneam ceva despre mine şi familia mea, cum individul trecea imediat la ceva general, lăsând impresia că ceea ce tocmai auzise de la mine era total neinteresant pentru el. La un moment dat, sătul să ne tot învârtim ca un câine în jurul cozii, am izbucnit scos din ţâţâni: – Domnule, mie să-mi spuneţi clar ce vreţi, de fapt, de la mine! Şi, la urma urmei, în ce calitate discutaţi cu mine? Nici măcar nu ştiu cine sunteţi!

– Tovarăşe student, nu am nimic cu dumneavoastră, dar ştiţi, fiind în anul I, veniţi din toate colţurile ţării, ne interesează să ştim cum v-aţi acomodat, care-i atmosfera în anul dumneavoastră, dacă v-aţi integrat în colectiv, dacă vă putem ajuta cu ceva...

– Bun, şi ce legătură au toate astea cu familia mea şi ce discut eu cu colegii? V-am spus şi o repet: am un unchi care a fost sergent în Regimentul de Gardă Regală şi legionar, din cauza lui tatăl meu a fost dat afară dintr-o şcoală militară în 1948; ar fi culmea s-o păţesc şi eu tot din cauza asta după atâţia ani! Mai am alţi doi unchi membri de partid încă dinainte de 1960, unul dintre ei s-a întors chiar din război membru de partid. Taică-meu a fost primit în

10-02. 2015 nr. 2 (42)

partid în 1965, atenţie, nu la iniţiativa lui, i s-a propus asta. Eu sunt utecist din 1967. La cămin, în Târguşor, condiţiile sunt mizerabile, stăm claie peste grămadă, câte şase în cameră în loc de patru. În cele patru cămine nu curge nici apă rece, darămite caldă, ne spălăm la o pompă nenorocită, afară, în frig, veniţi să vedeţi ce coadă e dimineaţa. Pe cuvântul meu, într-o bună zi am să-i scriu tovarăşei Elena Ceauşescu, să vedem ce părere are dumneaei de aceste condiţii.

Pe măsură ce vorbeam, vocea mi se ridica din ce în ce mai tare, cuvintele mi se buluceau în gură, de la un moment dat începusem să şi gesticulez şi să tremur de furie. Chiar atunci când vorbeam şi gesticulam mai tare, pe coridorul din spatele nostru şi-a făcut apariţia, ieşind din cabinetul său, academicianul Cristofor Simionescu, purtând în mână o geantă din piele maro, mare, burduşită. Când a deschis uşa, s-au auzit triluri de canari, avea o mulţime acolo. A coborât lent cele câteva trepte de marmură în marea sală pictată de Sabin Bălaşa, s-a oprit o clipă în faţa noastră, ne-a aruncat o privire scurtă şi încruntată pe sub sprâncenele-i stufoase şi apoi a pornit agale spre ieşire. Bondocul ţigănos, total surprins, nici nu l-a salutat – cine nu-l cunoştea pe academician? –, iar eu eram prea ocupat să mă răţoiesc la el ca s-o mai fac.

– Dar liniştiţi-vă, vă rog, o să fie bine, acum sunt unele probleme, se vor rezolva..., a mai apucat să spună bondocul, oarecum speriat.

Eu am sărit iarăşi cu gura pe el: – Ia mai lăsaţi-mă, dom’le, dracului în pace!

I-am întors apoi ostentativ spatele şi, tremurând din toate încheieturile, am pornit săltat şi cu capul înainte spre ieşire, lăsându-l cu gura căscată… Într-adevăr, turnătorie fusese, acuzaţia era de anticomunism, am aflat eu mai târziu, Gicu Surpăţeanu mi-a confirmat-o. Tot de la el am aflat că în apărarea mea mi-au sărit decanul facultăţii, domnul Ioan Adam Schneider, titularul cursului de cinetică chimică, şi doamna Camelia Beldie, titulara cursului de termodinamică chimică, deputat în MAN şi membru supleant în

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE CC al PCR, care, deşi nu începuseră încă să ne predea respectivele discipline, auziseră cum am întors eu votul la alegerea şefului de an, plus mersul meu ciudat… În special, cuvântul celei din urmă a fost decisiv pentru salvarea mea şi, drept urmare m-am simţit obligat ca, încă din anul următor, să o iau conducător al lucrării mele de diplomă, ceva „modern” cum îi răspunsesem atunci când doamna Beldie m-a întrebat cam ce aş vrea să lucrez şi aşa mi-a dat „Caracterizarea polimerilor prin difracţia razelor X”, care mi-a dat mari bătăi de cap…

Am terminat prima sesiune de examene cu media 10. Chiar înainte de a pleca acasă în scurta vacanţă dintre semestre din februarie, toţi cei care terminaserăm sesiunea cu note mari – eram patru în total – am fost convocaţi la Decanat, unde domnul Schneider şi conferenţiarul Ion Druţă, secretarul de partid pe facultate, ne-au propus să devenim membri ai PCR. Cine dorea să se înscrie în partid, trebuia să aducă două recomandări, una de la liceul absolvit, cealaltă de la un cadru didactic din facultate, să depună o cerere şi, evident, să cunoască statutul PCR. Eu m-am dus iarăşi la Gicu Surpăţanu pentru a-i cere părerea: – Domn’ Gicu, uite ăştia vor să mă facă membru de partid, nu mă prea trage inima, ce să fac? Ne-au dat timp de gândire două săptămâni...

– Bă, băiete, dacă le spui că nu vrei să te faci, or să dezgroape turnătoria aia de care tocmai ai scăpat, aşa că fă-te la naiba, n-ai ce pierde!

A doua zi după ce am ajuns acasă, m-am dus la Liceul „Nicolae Bălcescu” din RâmnicuVâlcea, pe care-l absolvisem, pentru a face rost de acea recomandare. Am căutat-o pe doamna Olga Aftenie, fosta mea dirigintă, care îmi fusese în liceu ca o mamă: mi-a dat bursă, m-a trimis în tabere la mare, m-a scăpat din nenumărate încurcături… N-am găsit-o, îşi terminase orele şi plecase acasă.

– Dar ce ai tu cu doamna Aftenie, măi băiete?, m-a chestionat directorul liceului, domnul profesor Ion Ceauşescu, om de o prestanţă deosebită, exigent, dar care ţinea mult la elevii

10-02. 2015 nr. 2 (42)

din liceul său. Hai în biroul meu şi povesteşte-mi cum e viaţa de student la Iaşi?, a adăugat domnia sa, nemaiaşteptând răspunsul meu.

Pentru prima dată în viaţa mea m-am simţit un om important sesizând că domnul director Ion Ceauşescu mă trata acum de la egal la egal. După ce i-am spus că venisem la liceu pentru o recomandare ca să fiu făcut membru de partid, a conchis: – Cel mai bine e să-ţi dea recomandarea asta secretarul de partid pe liceu.

L-a chemat apoi pe „nea” Puiu, profesorul de ştiinţe sociale – el era secretarul de partid. Nea Puiu era un bărbat mic de statură, brunet, cu părul tuns scurt, de jur-împrejurul capului şi vâlvoi în creştet. Avea şi el un handicap, şchiopăta de piciorul stâng, care era mai scurt. Ca profesor, nea Puiu era foarte exigent: oricât aş fi ştiut, pe mine nu mă scotea din 7.

Când a apărut în biroul domnului Ion Ceauşescu şi a auzit despre ce-i vorba, nea Puiu s-a înveselit îndată: – Păi bine, mă, prăpăditule, tu ajunsăşi student la Iaşi? Tu ştii, mă, că şi eu tot la Iaşi am terminat? Ia, zi-mi cu cine faci filosofia?

– Cu unu’ Movilă, domn’ profesor.

– Ha?! Nu mai spune! Păi tu ştii, mă, c-am fost coleg de facultate cu el? Era un tăntălău, dar uite c-a ajuns profesor universitar! În toată studenţia mea n-am avut decât o restanţă. La ce credeţi? La filosofie, la Movilă, unde tot prostul lua măcar 8! Cum ajunsesem să fiu luat la ochi de către fostul coleg de facultate al lui nea Puiu? Din cauza gurii mele mari, evident! Două întâmplări l-au făcut pe Movilă să-mi hotărască soarta la filosofie, încă din timpul anului universitar. După două cursuri de antireligie, predate de Movilă cu încrâncenare şi ură, demne de un vajnic slujitor al marxismului ce era, înaintea celui de-al treilea curs, le-am spus câtorva colegi: – Măi, dacă şi la cursul ăsta, Movilă tună şi fulgeră împotriva religiei, eu mă iau de el, pur şi simplu, nu mai suport, bate câmpii ceva de speriat!…

– Eşti nebun, ce ai?! N-ai de lucru? Lasăl dracului de dobitoc să latre şi vezi-ţi de trea-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ba ta!, m-a sfătuit Sucă, adică Viorel David, de loc din Celarii Doljului.

Bineînţeles că Movilă şi-a început cursul tot prin ponegrirea religiei. La un moment dat, nemaiputând suporta prostiile pe care le debita politrucul acela, am dat cu caietul studenţesc de bancă, nici eu nu mă aşteptam ca lovitura aceea să facă atâta zgomot.

– Ce e, ce s-a-ntâmplat?, a tresărit speriat Movilă.

Eu m-am ridicat repede în picioare şi am spus repezit: – Domnule profesor! Suntem la al treilea curs de antireligie. Tunaţi şi fulgeraţi împotriva religiei, împotriva creştinismului, găsindu-i numai şi numai părţi negative. Dar religia, şi, în special, creştinismul nu au avut, oare, şi părţi pozitive? Eu, unul, am convingerea că religia constituie baza culturii oricărui popor. În preistorie şi antichitatea timpurie, cine erau cei investiţi cu autoritatea supremă? Preoţii templelor! Unde au apărut primele cărţi? În mănăstiri! Unde au apărut primele şcoli? Pe lângă biserici şi mănăstiri! Cine au fost primii învăţători? Preoţii! Luaţi în derâdere Biblia şi ne cereţi s-o combatem, dar v-aţi întrebat, oare, câţi dintre noi am citit-o? Cum putem combate ceva ce nu cunoaştem?

Ca oricare politruc ateu, Movilă se credea mare şi tare având partidul în spate şi, de aceea, acum nu-i venea să-şi creadă urechilor!

Luat prin surprindere de debitul verbal şi vehemenţa expunerii unui pârlit de student de la chimie, în primele secunde n-a făcut altceva decât să caşte nişte ochi de broască în spatele ochelarilor cu lentile groase şi rame aşijderea.

Apoi, profitând de o pauză, făcută de mine pentru a-mi trage sufletul – mă ambalasem rău de tot, ca de obicei când nu eram de acord cu ceva –, Movilă a început să strige: – Tovarăşe student, cum îţi permiţi să mă întrerupi în timpul cursului? Părerile dumitale personale nu mă interesează şi nu au nicio relevanţă aici. Ia loc imediat şi ţine-ţi gura, altfel nu mai ai ce căuta la cursul meu!

Nu mult după acest incident, a avut loc o mare adunare cu anii I, II şi III, tema pusă în

10-02. 2015 nr. 2 (42)

discuţie fiind felul în care erau predate ştiinţele sociale – filosofia, socialismul ştiinţific şi, respectiv, economia politică – studenţilor de la chimie. Eu am întârziat puţin, şedinţa începuse deja. M-am furişat tiptil şi m-am aşezat în ultimul rând din amfiteatrul II-6. Habar n-aveam că la prezidiu, pe lângă profesorii de curs şi secretarul de partid pe facultate, cele câteva persoane pe care nu le cunoşteam, dar care fuseseră prezentate înainte de venirea mea în amfiteatru, erau reprezentanţi din partea Ministerului Învăţământului şi a UASCR-ului central.

Bineînţeles, toţi băteau câmpii cu graţie. Plictisit, n-am avut de lucru şi am cerut şi eu cuvântul, aveam eu un „of” al meu, ceva foarte concret – credeam eu – în comparaţie cu banalităţile debitate de antevorbitori cu limbajul lor de lemn. Nu am spus decât o singură frază, că prezidiul a şi luat foc: – Cursul de filozofie este plictisitor, dar seminarul este foarte interesant şi ar fi şi mai interesant dacă domnul asistent ar mai şi veni din când în când să şi-l ţină!

Seminarul de filosofie îl făceam cu un asistent extrem de inteligent şi cultivat, despre care aveam să aflăm că era homosexual. Acesta venea la seminar cam când avea chef, înfuriindu-ne mai ales pe noi, băieţii, pentru că, pe de o parte, discuţiile cu el erau o încântare, iar pe de altă parte, dacă am fi ştiut că nu vine, ne-am fi dus la o bere în „II-6” (cârciumile frecventate de studenţii ieşeni aveau pe atunci nume de... amfiteatre sau biblioteci: „Copou” era „II-6”, „Vânătorul” era „III-10”, „Bolta Rece” era „Biblioteca Eminescu” etc.). Personal, eram surprins mai ales de curajul cu care asistentul iniţia cu noi discuţii libere pe diferite teme „sensibile”. La unul dintre aceste seminarii, s-a încins o discuţie aprinsă – evident, din cauza mea – pe tema drepturilor şi libertăţilor omului în România. Nemulţumit de părerile profund ipocrite şi oportuniste ale celor mai mulţi dintre colegii mei, deşi asistentul încerca să obţină şi unele păreri originale, eu mă tot foiam în bancă.

Asistentul m-a observat şi, la un moment dat, m-a întrebat: – Dar tu, de colo, ce părere ai?

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 62

10-02. 2015 nr. 2 (42)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Am răspuns repezit, deranjat şi de faptul că asistentul mă luase la „per tu”, ceea ce, pe atunci, în Iaşi, era de neconceput, până şi elevilor de liceu erai obligat să li te adresezi cu „dumneavoastră”: – Eu cred că în România oamenii nu sunt pe deplin liberi!

Stupoare printre colegi… Abia scăpasem de acuzaţia aceea de anticomunism, în urma căreia fusesem convocat la Rectorat, că acum iar o „comisesem”. Asistentul era în continuare calm, doar o grimasă trecătoare i-a schimonosit figura la auzul răspunsului meu nesăbuit. După câteva momente de adâncă tăcere, m-a întrebat în sfârşit: – Cum aşa?! Păi cine te opreşte să te duci la Bucureşti, în Piaţa Palatului şi să strigi cât vrei tu: „Jos Nixon!”?

Fără să stau pe gânduri, i-am replicat pe un ton ridicat: – Da? Dar, dacă aş striga „Jos Ceauşescu!”?

Tăcere mormântală... Asistentul m-a fixat cu privirea preţ de câteva secunde bune, după care mi-a spus cu voce joasă, dar apăsată: – Nu ştiu, nu mă-ntreba, nu te cunosc!

*****

VAVILA POPOVICI Răbdare şi speranţă „Dacă am făcut descoperiri valoroase în viaţă, aceasta se datorează mai mult răbdării şi atenţiei decât oricărui alt talent.”

Isaac Newton Spuneam… da!, spuneam că s-a dovedit nevoia de schimbare a modului de a gândi şi a simţi, dar şi cel de a acţiona. Şi mai vorbeam despre decenţa necesară politicienilor, cu alte cuvinte despre necesitatea schimbării mentalităţii lor, astfel ca ei să servească cu adevărat interesul colectivităţii. Ei, politicienii, au obligaţia să vegheze asupra „căilor”, să asigure aplicarea ordinei lumeşti şi respectarea dreptăţii umane. Greşelile lor „sunt crime, fiindcă în urma lor suferă milioane e oameni nevinovaţi…” spunea poetul nostru Mihai Eminescu.

Este necesară schimbarea, fiindcă schimbare înseamnă mersul înainte, înseamnă progres, înseamnă atingerea unui echilibru, înseamnă mulţumire în final. Dar orice schimbare trebuie pregătită, adică gândită temeinic, făcută cu răbdare, logică şi iubire. Răbdare se cere de asemenea din partea celor care aşteaptă schimbarea, adică li se cere a avea puterea de a îndura încercările vieţii şi de a aştepta când trebuie şi cât timp trebuie, ducerea ei la bun sfârşit. Despre omul răbdător se ştie că nu provoacă furtuna, ci creează linişte în jurul său, alungă norii. Să ne plecăm urechea la cuvintele înţelepte: „Unde nu este răbdare, acolo nu este nici iubire”, spunea Sf. Grigorie cel Mare, răbdarea fiind cea mai puternică armă în ispite. Şi

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE ispite sunt multe. Pentru spiritualitatea creştină viaţa este o permanentă mergere înainte, spre culmile desăvârşirii, ea însemnând nu numai urcuşul unor trepte, ci şi o luptă, iar calea este cea a virtuţii. Întru această înţelegere a legii interioare a sufletelor, acel numit bun simţ trebuie să se manifeste în acţiunile noastre. Putem vorbi, de data aceasta, de o „ramă” în care încadrăm principiile noastre sufleteşti. În această accepţiune, sensibilităţile de orice fel ale omului de lângă noi nu pot fi lezate, incluzându-le desigur şi pe cele religioase şi, nimic nu poate justifica, de partea cealaltă, răzbunarea, spiritul revanşard prin ucidere, acţiuni egale cu ale omului primitiv, dominat de instincte. Din punct de vedere legislativ un articol din Declaraţia Drepturilor Omului specifică: „Nimic nu trebuie să îngrădească libera exprimare, atât timp cât aceasta respectă libertatea şi demnitatea persoanei”.

Probleme noi inundă societăţile, şi ele vin în valuri puternice, gata să frângă malurile. Ajungem să amintim cuvintele lui Alvin Toffler: „Conducătorii – chiar şi cei mai buni – se dovedesc neputincioşi, întrucât instituţiile prin intermediul cărora trebuie să acţioneze sunt perimate”. Dar oamenii?

Sunt multe de făcut, un conducător trebuie să aibă o „ceată” în jurul lui, care să ajute cu idei la luarea unor decizii de schimbare. Timpul trece foarte repede, problemele sunt multe şi deciziile se cer luate. Pentru cei care aşteaptă şi critică toate mişcările, este mult mai uşor decât pentru cei care s-au urcat în „trăsura cu cai”. Nu mai spun de „vizitii” aleşi, în care se pun toate speranţele. Lor, celor angajaţi în conducerea acestei lupte li se cere a fi exemple de virtute, iubitori de Dumnezeu şi de oamenii pe care-i conduc. În această luptă pentru cu caracter virtuos, fiecare om, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, „se angajează benevol, din proprie iniţiativă, dintr-o dorinţă de desăvârşire”, iar încercările sau necazurile sunt cauzate de abaterea

10-02. 2015 nr. 2 (42)

unora de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase.

Oamenii şi în special cei care ne conduc trebuie să cugete, să-şi facă timp pentru cugetare, pentru a face lucruri potrivite firii lor, dar şi firii celor pe care-i conduc.

Se poate întâmpla oricui să rostească sau să dea răspunsuri pripite, sau să acţioneze în mod pripit, fără a gândi prea mult. De aceea, ar trebui să ne rezervăm un timp pentru a gândi vorbele şi acţiunile, a nu ne grăbi să spunem sau să facem ceea ce ne vine imediat în minte. Nu întotdeauna primul gând este şi cel mai bun. Sigur că acest timp pentru fiecare persoană este diferit, funcţie de viteza conexiunilor care se fac în minte, dar pentru un rezultat bun al celor spuse şi apoi făcute, el este necesar. Pauza, acea tăcere, poate fi cu adevărat „de aur!”. Alţii nu au răbdare să asculte, din cauza firii lor, dar de cele mai multe ori din lipsă de înţelegere, nesituându-se pe acelaşi nivel de cunoştinţe cu ceilalţi. Împlinirea unei dorinţe sau a unui ideal întotdeauna necesită curajul de a suferi întru aşteptare. Sfântul Apostol Pavel arată că răbdarea este „o roadă a duhului alături de alte virtuţi”. În general suntem nerăbdători. Ne grăbim şi ne motivăm întotdeauna graba, cu argumente plauzibile sau mai puţin plauzibile, deşi nu ar trebui să ne grăbim niciodată a face ceva fără a ne documenta, adică a cunoaşte, analiza în profunzime problemele şi a gândi asupra lor. Înţelepciunea poporului român a creat proverbele: „Graba strică treaba”, sau „Încetul cu încetul se face oţetul”, sau „Oţetul tare vasul său şi-l strică” (iuţeala poate dăuna), sau „Cu încetul, încetul, agurida se face miere” (cu răbdare se poate obţine binele).

Lucrarea virtuoasă a schimbării fiind grea şi putând fi însoţită de necazuri, grăbindune să luăm decizii s-ar putea ca ele să nu fie dintre cele mai bune, mai potrivite. Aprecierile grăbite sunt făcute de oameni incapabili de a înţelege în profunzime lucrurile şi ele pot să perturbe deciziile şi chiar drumul ales. După umila

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mea părere, şi aici trebuie să intervină o schimbare. Mi-aş permite să spun: Săriţi la gâtul celor vinovaţi, celor care refuză schimbarea mentalităţilor ţinând astfel pe loc mersul înainte al societăţii şi respectaţi-i pe cei ce se străduiesc să facă o schimbare în bine! Sunt greutăţi şi oricât ar încerca cineva să le evite şi să se ferească de ele, să recunoaştem că fac parte din arsenalul zilnic al vieţii. Pentru ele trebuie avută înţelegere, păsuire. Aşadar, criticile, aşteptările cu privire la viaţă, trebuie însoţite de răbdare, coordonate într-un mod care să ne permită să ne gândim creativ la viitor; să nu dăm totul la o parte, cu furie, fără judecată şi să ne grăbim să înlocuim cu ceva care nu poate demonstra soliditate, pentru a nu ajunge în situaţia de a fi dezamăgiţi. Dar nici a tolera un rău existent, complăcându-ne în situaţii neclare prea mult timp sau, a fi intoxicaţi cu sentimentul neîncrederii, al îndoielii, sau de cel al nepăsării. Lipsa de entuziasm, spunea şi Dostoievski, este semnul pierzaniei: „şi diavolul şi nebunia îi aşteaptă chemarea”.

De încercările prin care trecem şi vom trece, nu se poate eschiva nimeni. Este foarte important însă, modul în care le judecăm şi le înţelegem, le cântărim şi le depăşim. Adevărate sunt afirmaţiile lui Constantin Noica: „Viaţa este un dozaj; eşti din când în când inteligent, sau eşti mai inteligent azi decât ieri”. Poate şi de aceea ne trebuie, în cele mai multe momente ale vieţii, răbdare, bunătate, înţelepciune; să fim continuu penetraţi de spiritul pozitiv care, pentru sociologul şi filozoful francez Auguste Comte (1798-1857) - fondatorul filozofiei pozitivismului - filozofie ce nu mai caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor, ci se mulţumeşte cu studiul datelor experienţei -, constă în „a vedea pentru a prevedea” - a studia ceea ce este, pentru a conclude la ce va fi. În fond, realitatea materială a existenţei se află sub imperiul substanţei gânditoare a sufletului nostru, lumea exterioară fiind legată de lumea noastră interioară.

Acelaşi filozof francez, în discursul său despre spiritul pozitiv, specifica destinaţia ne-

10-02. 2015 nr. 2 (42)

cesară întregii noastre existenţe, atât personală cât şi socială, „îmbunătăţirea continuă, nu numai a condiţiei noastre, dar şi a naturii noastre […] Dogma progresului nu poate, deci, deveni îndestulător de filozofică decât în urma unei exacte aprecieri generale a ceea ce constituie mai ales această îmbunătăţire continuă a propriei noastre naturi, obiect principal al progresului uman.”, accentuând în lucrarea sa asupra faptului că inteligenţa şi sociabilitatea servesc ca mijloc şi scop de realizare, prin ele distingându-se umanitatea noastră, de simpla animalitate. Scopul filozofiei lui era de natură practică – progresul umanităţii - pe care, se spune, o iubea cu „pasiune mistică”. El arăta necesitatea educaţiei prin care se poate realiza reforma sufletească în sensul spiritului pozitiv, altruismul luând locul egoismului. Şi nu trebuie uitat că educaţia se clădeşte pe moralitate; numai cu ea se poate crea orice edificiu solid. În concluzie, referindu-ne la situaţia din ţara noastră, parcă nu am dori schimbări pripite, ci profund gândite, nu am dori nelinişti, judecăţi nedrepte şi lipsă de răbdare din partea celor care este normal să aştepte cu credinţa că toate se vor rezolva în bine, sau măcar vor porni pe căi bune şi drepte. Şi vorba dramaturgului român Ion Luca Caragiale: „Niţică răbdare!” să avem.

Fac o digresiune de la subiect, spunând că există libertatea, valoare fundamentală a societăţilor noastre, cucerită din greu şi care trebuie protejată, iar rama ei de aur, cum îmi place să spun, trebuie să fie decenţa. Există în lume eroism, excentricitate, fanatism, dar există şi sfinţenie, şi cumpătarea la braţ cu răbdarea, cu acestea din urmă ajungându-se la mult doritul echilibru sufletesc, în urma căruia „Ziua soarele nu te va păli şi noaptea luna nu te va vrăji” (psalm 121).

Oricum, unei ofense nu-i răspunzi cu ură şi crimă, ci cu argumente, în acelaşi mod, cu iertarea ce conferă putinţa ei înălţătoare, salvatoare, sau chiar cu ignorarea, care poate avea o notă de nobleţe. Cine mai ţine cont de toate

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acestea? Răzbunarea şi-a întins aripile negre. Sar dori uneori dialogul, argumentarea, dar ele pot să existe între oameni cu acelaşi nivel de cultură, altminteri poţi vorbi în van. Nu oricine poate gusta o glumă, poate râde; alţii se încruntă şi lovesc, voind să-şi impună modul lor de a gândi.

Unde mai sunt inteligenţa şi sociabilitatea necesare progresului, când fanaticii zdruncină unitatea, libertatea, progresul omenirii, creând rupturi în societate, acţionând în numele unei idei sau a unei religii, pe care probabil nici nu o cunosc îndeajuns? Dar, mai presus de aceste atacuri barbare, criminale, trebuie să se ştie că libertatea gândului, a cuvântului, nu vor putea fi ucise, grafitul condeiului nu se va termina niciodată! ©Vavila Popovici Carolina de Nord

Adolphe-William Bouguereau - Fecioara şi ingerii - 1900.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Estetica sufletului şi estetica iubirii de Felicia Popa Sufletul este asemeni timpului, îl consumăm dar nu îl vedem. Sufletul este felinarul care ne luminează drumul de zi şi de noapte. Timpul este simfonia care îl acompaniază. Când felinarul se stinge, simfonia-şi consumă ultimele acorduri. De la o vreme, gramofonul timpului meu dă semne de epuizare, zgâriind discul uzat al trecerii mele şi brusc, m-am hotărât să fiu tandră, să-mi invit sufletul la o vorbă de taină.

–Iată-mă, suflete, sunt a ta toată. Arată-mi unde am greşit, dojeneşte-mă ş-apoi iartă-mă, dacă mai poţi.

–Te-aştept de-o viaţă, gazda mea rătăcitoare. M-ai lăsat singur, adesea în bezna jertfei. Am multe să-ţi spun. Acum taci şi ascultă-mi „spovedania”, de vei răbda.

- De când te locuiesc, mi-ai lepădat în cale toate sfâşierile tale, toate dezamăgirile, şuvoaie de lacrimi lăuntrice, doruri reprimate, vise abandonate, amărăciuni acumulate, înfrângeri, regrete. De câte ori ai avut chef, m-ai împovărat cu amintiri dulci-amare, cu eşecuri, cu strigăte înăbuşite, cu emoţii, cu spaime, cu frustrări, cu scrâşnetul rateurilor. De-atâtea ori am plâns, văzându-ţi neputinţa de a fi de folos semenilor tăi. M-ai învăţat să ascult balada durerii în singurătate, în vreme ce tu te refugiai în focul vieţii care te mistuia. M-ai expus în toată goliciunea, tuturor intemperiilor care mau devorat. Pentru că nu m-am îndurat să te părăsesc, de-atâtea ori am asistat neputincios la morţile şi la învierile tale. Eu îţi ofeream primăvara, tu mă izgoneai în viscolul iernilor din mintea ta. Adesea, crezându-mă naiv, ai lăsat să fiu rănit, pentru că nu te mai saturai să asculţi istoriile destinelor frânte. Ai conjugat dureri, ai metabolizat pierderi, întunecându-ţi calea, sfâşiindu-mă. M-ai oferit ca pe o pradă, m-ai îndatorat cu un oftat pentru fiecare greşeală a ta, a

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lor, a oricui… Eu ţi-am dăruit viaţa, tu mi-ai oferit iarmarocul morţii porţionate-n zile rănite.

Mi-e dor de tine, nu mă mai abandona.

Tu eşti odaia mea caldă. Te rog, mângâie-mă cu un gând frumos. Nu-mi doresc daruri de la tine, ci doar o minimă igienă – linişte, un zâmbet cald, nădejde-n Dumnezeu şi-o rază de cuget curat.

Te-am iertat de-atâtea ori, pentru că te iubesc. Ţi-am iertat lacrima vărsată pentru zbaterile vieţii. Ţi-am iertat rătăcirile, ţi-am iertat îndoielile. Ridică-te! Fii echilibru, bucurie, iertare, bunătate. Fii iubire şi nu te voi părăsi curând. Fii sprijin, fii pace, fii alinare, fii armonie.

Făureşte cu răbdare estetica sufletului tău, care te va locui până când îţi vei fi parcurs calea.

Estetica iubirii Iubirea nu are unitate de măsură, este o formă de exorcizare care ne ajută să ne depăşim condiţia, să ne purificăm.

Iubirea este desaga pentru cursă lungă, cu ea traversăm viaţa, cu speranţă.

Este cea mai nobilă formă de restituire – am primit viaţă, am primit educaţie, am fost călăuziţi… Toate ne-au fost dăruite cu generozitate, cu dra-gos-te, mai ales.

Cui prodest? Dacă vom crede că ne foloseşte doar nouă, este o formă gravă de egoism, care se va transforma într-un rateu pustiitor. Îmi declin orice competenţă, dar ştiu de la autorităţi în domeniu, că iubirea nu este persuasivă, nu se simulează, nu presupune frivolităţi, ci dimpotrivă. Iubirea este reciprocitate, unitate, altruism, decenţă a limbajului, bună-cuviinţă, bună-credinţă, onestitate, o doză de inocenţă nealterată, un dram de umor, cultură a comunicării dar şi a tăcerii, solidaritate, virtute, în special.

Vă implor, nu invocaţi rima virtuţii: „…savem bani, s-avem ce… mişca”. Ştiu, este tentant, eşti „cool”, dar vulgarizând ce este mai înălţător, poceşti viaţa care te va răsplăti pentru asta, cu bocete în rafale şi-n loc să te căieşti, te vei plânge că cineva ţi-a făcut vrăji, că ţi-a distrus erosul în pijama. Or, adevărata

10-02. 2015 nr. 2 (42)

vrajă este să te gândeşti la efectele pe care le generezi asupra celor pe care pretinzi că îi iubeşti.

Nu iubi doar materia, iubeşte miracolul om! Încearcă să fii darul sacru din viaţa celor cu care te intersectezi. Leapădă „ochelarii de cal”, abandonează prejudecăţile, pasiunea toxică, generatoare de suferinţă, de fisuri, de ură malignă, la un momentdat.

Dincolo de adolescentinele tornade hormonale, care dezlănţuite din lipsă de educaţie, pot avea consecinţe devastatoare, iubirea care nu se năruie în propriul consum, presupune responsabilitate, iertare, sacrificiu asumat, depăşirea unui şir, mai lung ori mai scurt, de dificultăţi, răbdare, dăruire necondiţionată.

Dacă iubirea ar fi doar sexualitate, atunci, în mod fatal, toţi şi-ar lua lumea-n cap şi ar divorţa atunci când producţia hormonală intră într-un firesc declin.

Aşadar, riscurile de a trece de la pasionalitate fulgurantă la banalitate sunt numeroase şi adesea greu de evitat, dacă afectivul este asimilat doar erosului. Alternativa, rămâne înţelepciunea, care dizolvă harababura erotică.

Prin urmare, omul se îmbogăţeşte prin diverse forme de iubire. De la iubirea de Dumnezeu, la care ne raportăm necondiţionat, la iubirea părinţilor, care ne badijonează rănile, la aceea a rubedeniilor, care ne este refugiu sau fugă, până la iubirea aproapelui în care investim până la sfârşit. Desigur, putem adăuga iubirea de ţară, de neam, putem ignora iubirea în exces a valorilor materiale perisabile. Putem…

Iubirea prietenilor însă, este cea mai de preţ.

Dacă iubirea de cuplu te scoate, cel puţin parţial, din lume, iubirea pe care o implică prietenia spirituală, te scoate în lume. Aşezată pe afinităţi nobile, bunătatea prietenilor este superioară bunătăţii noastre. Oricât de nevolnic ai fi, prietenul te acceptă fără tratative, te iartă, îţi ascultă fără exigenţe spovedaniile, îţi este sprijin discret, mângâiere, încurajare, îţi acceptă insuficienţele existenţiale.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Alături de prietenii care te poartă în suflet cu aleasă preţuire, eşti invincibil iar estetica iubirii devine model. ©Felicia Popa, Braşov

Autorul

SETEA

şi

traducătorul

ZEILOR

Anatole France Traducere şi note Lucia Patachi (continuare din nr. 41)

CAPITOLUL VI Ora zece dimineaţa. Nicio adiere. Era cea mai caldă lună iulie pe care o pomeniseră vreodată. Pe îngusta stradă Ierusalim, vreo sută de cetăţeni stăteau la coadă la uşa brutarului, supravegheaţi de patru gărzi naţionale care, cu arma în repaus, îşi fumau pipa. Convenţia naţională decretase maximalul: numaidecât crerealele, făina dispăruseră. Precum evreii în deşert, parizienii se trezeau înainte de ziuă, dacă voiau să mănânce. Toţi oamenii aceia, înghesuiţi unul în altul, bărbaţi, femei, copii, sub un cer de plumb topit, care încălzea mizeriile putrede din râuri şi acutiza mirosurile de sudoare şi de jeg, se împingeau, se apostrofau, se priveau cu toate sentimentele pe care fiinţele umane le au unele pentru altele, antipatie, dezgust, curiozitate, dorinţă, indiferenţă. Aflaseră printr-o dureroasă experienţă, că pâinea nu ajungea la toţi: aşa că ultimii sosiţi încercau să se strecoare în faţă; cei care pierdeau teren se plângeau şi se enervau şi îşi invocau zadarnic dreptul neso-

10-02. 2015 nr. 2 (42)

cotit. Femeile dădeau mânioase din coate şi din spate pentru a-şi păstra locul sau pentru a câştiga unul mai bun. Dacă înghesuiala devenea prea sufocantă, se înălţau strigăte: „Nu împingeţi!”. Şi fiecare protesta, declarându-se el însuşi împins.

Pentru a evita busculadele astea zilnice, comisarii delegaţi pe secţie se gândiseră să lege o sfoară de uşa brutarului, ca să-şi păstreze rândul fiecare; dar mâinile, prea aproape una de alta, se întâlneau pe sfoară şi intrau în luptă. Cel care scăpa sfoara nu mai izbutea să o prindă iar.

Nemulţumiţii sau glumeţii o tăiau, aşa că a trebuit să se renunţe la ea.

La coada asta te sufocai, credeai că mori, se făceau glume, se spuneau vorbe deocheate, se aruncau vorbe de ocară la adresa aristocraţilor şi a federaliştilor, autorii tuturor relelor. Când trecea câte un câine, cei mai hâtri îl strigau Pitt. Uneori răsuna câte o palmă straşnică, aplicată de mâna unei cetăţene pe obrazul unui neruşinat, în timp ce, lipită strâns de vecinul ei, o tânără slujnicuţă, cu ochii pe jumătate închişi şi cu gura întredeschisă, suspina moale. La orice cuvânt, la orice gest, la orice atitudine care trezea vigilenţa umorului cazon al drăguţilor francezi, un grup de tineri libertini intona Ça ira, cu toate protestele unui bătrân iacobin, indignat că un refren care exprima credinţa republicană într-un viitor al dreptăţii şi al fericirii era compromis în murdare echivocuri.

Cu scara sub braţ, un afişor veni să lipească pe un perete, în faţa brutăriei, un aviz al Comunei, prin care se raţionaliza carnea de măcelărie. Trecătorii se opreau pentru a citi hârtia din care încă se mai scurgea lipiciul. O precupeaţă, care trecea pe acolo cu coşul plin de varză legat în spate, începu să spună cu vocea ei dogită: - S-au dus, boii cei graşi! Pofta-n cui!

Brusc, dintr-un canal se ridică un asemenea val de duhoare fierbinte, încât mai mulţi începură să icnească de greaţă; unei femei i se făcu rău şi o lăsară, leşinată, în grija a două gărzi naţionale, care au dus-o la câţiva paşi de acolo, sub o pompă de apă. Toţi îşi astupau nările, rumoarea creştea ameninţătoare; se făceau

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE presupuneri, pline de nelinişte şi teamă. Oamenii se întrebau dacă nu o fi vreun animal îngropat prin preajmă, sau vreo otravă aruncată cu reaintenţie, sau vreo victimă a masacrului din Septembrie, nobil sau preot, rămasă printr-o pivniţă din vecinătate.

- Adică să-i fi lăsat şi pe aici?

- I-au lăsat peste tot!

- O fi dintre ăia de la Châtelet. Pe 2, am văzut trei sute aruncaţi grămadă pe Podul Change.

Parizienii se temeau de răzbunarea foştilor, care, de după moarte, îi otrăveau.

Evariste Gamelin se aşeză la coadă: hotărâse să o cruţe pe bătrâna lui mamă de oboseala unei lungi şederi în picioare. Vecinul său, cetăţenul Brotteaux, îl însoţea, calm, zâmbitor, cu Lucreţiu al lui în buzunarul căscat al redingotei cafenii.

Bunul bătrân considera această scenă ca un fel de petrecere câmpenească, demnă de penelul unui modern Teniers78.

- Hamalii şi toate cumetrele de aici, zise el, sunt mai savuroşi decât toţi grecii şi romanii atât de îndrăgiţi astăzi de pictorii noştri. Eu unul am preţuit întotdeauna stilul flamand.

Ceea ce nici nu pomeni, din prudenţă şi din bun-simţ, este că avusese o galerie de tablouri olandeze pe care doar cabinetul domnului de Choiseul79 o mai egala ca număr şi selecţie a picturilor.

- Nu există alt frumos decât anticul şi ce este inspirat din el: dar sunt de acord că serbările câmpeneşti ale unui Teniers, Steen80 sau Ostade81 valorează mai mult decât flecuşteţele lui Watteau, Boucher sau Van Loo; la ei,

78

Teniers David II, zis cel Tânăr, (Anvers, 1610 – Bruxelles, 1690), membrul cel mai cunoscut al unei familii de pictori flamanzi din sec. XVII. Fecund, rafinat, el excelează mai ales în pictura scenelor populare flamande, a interioarelor de cabaret, a chermeselor, etc., fiind caracterizat de un realism intens şi viguros. (n.t. ) 79 Ducele Etienne- François de Choiseul (1749-1785) – ministru al Afacerilor externe în vremea lui Ludovic al XV-lea. ( n. t. ) 80 Steen, Jan (1626-1679) – pictor olandez, observator fecund şi multiplu al scenelor vieţii populare. ( n. t. ) 81 Ostade, Isaac (1621-1657) – pictor olandez, autor al unor tablouri de un colorit admirabil nuanţat, înfăţişând scene populare, de o mare intensitate a vieţii. ( n. t. )

10-02. 2015 nr. 2 (42)

omenirea este urâţită, dar nu pervertită ca la alde Baudouin sau Fragonard.

Trecu un anunţător, strigând: - Buletinul Tribunalului revoluţionar!… lista condamnaţilor.

- Nu-i destul un singur Tribunal revoluţionar, zise Gamelin. Trebuie câte unul în fiecare oraş… Ce spun eu ? în fiecare comună, în fiecare canton. Trebuie ca toţi capii de familie, toţi cetăţenii să se erijeze în judecători. Când naţiunea se află în bătaia tunurilor duşmane şi sub pumnalul trădătorilor, indulgenţa devine paricidă. Cum! Lyon, Marseille, Bordeaux răsculate, Corsica răzvrătită, Vandeea în flăcări, Mayence şi Valenciennes căzute în mâinile coaliţiei, trădare la sate, în oraşe, în tabere, trădare aşezată pe băncile Convenţiei naţionale, trădare stând, cu o hartă în mână, în consiliile de război ale generalilor noştri!… Fie ca ghilotina să ne salveze patria!

- Eu nu am vreo obiecţiune esenţială împotriva ghilotinei, replică bătrânul Brotteaux.

Natura, singura mea stăpână şi singura-mi învăţătoare, nu-mi dă niciun fel de semn cum că viaţa omului ar avea vreun preţ; dimpotrivă, ea ne învaţă în fel şi chip că nu are nici unul. Unicul scop al fiinţelor pare să fie acela de a ajunge furaj pentru alte fiinţe, sortite şi ele aceluiaşi ţel. Crima este un drept natural: în consecinţă, pedeapsa cu moartea este legitimă, cu condiţia să nu fie exercitată nici din virtute, nici din justiţie, ci din necesitate sau pentru a scoate un profit. Totuşi, se pare că eu am instincte perverse, pentru că îmi repugnă să văd sânge curgând, şi asta-i o depravare pe care toată filozofia mea nu a reuşit să o corijeze.

- Republicanii, continuă Evariste, sunt umani şi sensibili. Numai despoţii susţin că pedeapsa cu moartea este un atribut necesar autorităţii. Poporul suveran o va aboli într-o zi.

Robespierre a combătut-o, şi împreună cu el toţi patrioţii; legea care o suprimă nu va fi nicicând prea devreme promulgată. Dar ea va trebui aplicată numai după ce ultimul duşman al Republicii va fi pierit sub paloşul legii.

După Gamelin şi Brotteaux se aşezaseră întârziaţii, printre care mai multe femei de la secţie; una dintre ele era o frumoasă tricoteză

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE voinică, cu basma şi cu saboţi, purtând o sabie în bandulieră, apoi, o fată drăguţă, blondă, ciufulită, cu baticul mototolit, şi o tânără mamă, slabă şi palidă, care alăpta un copil pricăjit.

Copilul, care nu mai găsea lapte, ţipa, dar ţipetele lui erau stinse, iar suspinele îl înecau. Slăbuţ de mai mare mila, cu pielea gălbejită şi pătată, cu ochii umflaţi, mama lui îl contempla cu o dureroasă solicitudine.

- E tare mititel, spuse Gamelin întorcându-se spre nefericitul sugar, care scâncea lipit de spatele lui, în înghesuiala sufocantă a ultimilor sosiţi.

- Are şase luni, bietul amoraş!… Tatăl lui e în armată: e printre cei care i-au respins pe austriecii lui Condé. Îl cheamă Dumonteil (Michel), negustor postăvar de felul lui. S-a înrolat pe o estradă ridicată în faţa primăriei. Sărmanul băiat voia să-şi apere patria şi să mai vadă şi alte locuri… Îmi scrie să am răbdare. Dar cum vreţi să-l hrănesc pe Paul… ( Paul îl cheamă )… când nu mă pot hrăni nici pe mine ?

- Ah! exclamă frumoasa blondă, mai avem de stat vreun ceas şi, deseară, o să trebuiască să luăm ceremonia de la capăt, dar la uşa băcanului. Ne călcăm în picioare pentru trei ouă şi un sfert de livră de unt.

- Unt, oftă cetăţeana Dumonteil, n-am mai văzut unt de trei luni! Şi corul femeilor boci de raritatea şi scumpătatea alimentelor, aruncă blesteme asupra emigranţilor şi îi meni ghilotinei pe comisarii de secţii care dădeau unor destrăbălate, drept răsplată pentru ruşinoase favoruri, găini îndopate şi pâine de patru livre. Se răspândiră poveşti alarmante despre vite înecate în Sena, despre saci de făină goliţi la canal şi despre pâini aruncate în latrine… Ăştia erau regaliştii, rolandinii, brissotinii, care urmăreau, prin înfometare, să extermine poporul Parisului.

Deodată blonda cea drăguţă cu baticul şifonat, scoase nişte strigăte de parcă i-ar fi luat foc fustele, pe care şi le scutura cu străşnicie, întorcându-şi buzunarele pe dos, declarând că i se furase punga de bani.

La auzul unei asemenea tâlhării, o mare indignare îi cuprinse pe oamenii aceia de rând,

10-02. 2015 nr. 2 (42)

care distruseseră reşedinţele din foburgul Saint-Germain şi care năvăliseră la Tuileries fără a lua nimic, meseriaşi şi gospodine care cu dragă inimă ar fi dat foc palatului Versailles, dar care s-ar fi socotit dezonoraţi să ia de acolo fie şi un capăt de aţă. Tinerii mai îndrăzneţi se hazardară să facă glume răutăcioase despre necazul frumoasei, dar numaidecât indignarea publică le închise gurile. Se vorbea deja despre spânzurarea hoţului. Fusese iniţiată o anchetă zgomotoasă şi întărâtată. Tricoteza cea voinică, arătând cu degetul spre un bătrân suspectat că ar fi călugăr răspopit, se jura că numai “capucinul” făcuse fapta. Mulţimea, lesne convinsă, scoase strigăte ucigaşe.

Bătrânul, atât de prompt denunţat judecăţii publice, stătea sfios în faţa cetăţeanului Brotteaux. La drept vorbind, chiar semăna a fost duhovnic. Avea un aer destul de cucernic, deşi alterat de tulburarea pe care i-o cauzau bietului om violenţele mulţimii şi amintirea încă vie a zilelor lui Septembrie. Teama care i se zugrăvea pe chip îl făcea suspect pentru vulgul care crede lesne că numai vinovaţii se tem de judecată, ca şi cum graba nesăbuită cu care îi denunţă nu ar trebui să-i înspăimânte până şi pe cei mai inocenţi.

Brotteaux îşi făcuse lege din a nu contrazice niciodată sentimentul norodului, mai ales când acesta se arăta absurd şi feroce, „pentru că atunci, zicea el, vocea poporului este vocea Domnului”. Numai că Brotteaux era inconsecvent: el declară că omul respectiv, fie el capucin sau nu, nu avusese cum să o jefuiască pe cetăţeană, de care nu se apropiase nicio clipă.

Mulţimea conchise că acela care îl apără pe hoţ îi este complice, şi acum se propunea să fie aspru pedepsiţi ambii răufăcători, iar când Gamelin se puse chezaş pentru Brotteaux, cei mai mintoşi ziseră să-l trimită şi pe el la secţie, alături de ceilalţi doi.

Numai că frumuşica chiui vesel că şi-a regăsit punga. Îndată o acoperiră de huiduieli, ameninţând-o cu biciurea publică, în pielea goală, ca pe călugăriţe.

- Domnule, îi spuse monahul lui Brotteaux, vă mulţumesc pentru că mi-aţi luat a-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE părarea. Numele meu e lipsit de importanţă, dar sunt obligat să vi-l spun: mă cheamă Louis de Longuemare. Într-adevăr, aparţin unui ordin; dar nu sunt capucin, cum au spus femeile astea.

E complet greşit; eu sunt călugăr confirmat al ordinului Barnabiţilor, cel care a dat Bisericii nenumăraţi erudiţi şi sfinţi. Dacă vrem să-i căutăm originea, nu este suficient să ne oprim la cuviosul Charles Borromée; adevăratul său fondator este sfântul apostol Pavel, a cărui monogramă o poartă în emblemă. Am fost nevoit sămi părăsesc mânăstirea, devenită sediul secţiei Pont-Neuf, şi să port haine de preot secular.

- Părinte, spuse Brotteaux, uitându-se la haina zdrenţuită a domnului de Longuemare, îmbrăcămintea dumneavoastră este suficientă mărturie că nu v-aţi renegat condiţia: privind-o, îţi vine a crede că mai degrabă v-aţi reformat ordinul, decât că l-aţi părăsit. Vă mai şi expuneţi benevol, sub învelişul acesta auster, insultelor unei gloate necredincioase.

- Oricum nu aş putea purta haine albastre, ca un dansator, răspunse cuviosul.

- Părinte, am vorbit astfel despre hainele pe care le purtaţi pentru ca să aduc un omagiu caracterului dumneavoastră şi pentru a vă pune în gardă împotriva primejdiilor care vă pasc.

- Domnule, poate că, dimpotrivă, ar fi mai bine dacă m-aţi încuraja să-mi dezvălui credinţa. Pentru că şi aşa încep să simt o mare teamă de pericol. Mi-am lepădat straiul, domnule, şi asta e un fel de renegare; aş fi vrut ca măcar să rămân în casa în care Dumnezeu mi-a dăruit vreme de atâţia ani privilegiul unei vieţi tihnite şi departe de ochii lumii. Am fost lăsat să stau acolo; şi mi-am păstrat chilia, în timp ce biserica şi restul mânăstirii erau transformate într-un fel de primărie căreia îi ziceau secţie.

Am văzut, domnule, am văzut cum erau sfărâmate cu ciocanul însemnele sfântului adevăr; am văzut numele sfântului apostol Pavel înlocuit cu o bonetă de ocnaş. Câteodată chiar am asistat la şedinţele secrete ale secţiei, şi am auzit acolo rostindu-se erori de necrezut. Până la urmă am părăsit acest lăcaş profanat şi, cu cei o sută de pistoli pensie pe care mi i-a dat

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Adunarea, m-am dus să trăiesc într-un grajd gol, întrucât caii fuseseră rechiziţionaţi pentru armată. Acolo, spun rugăciunea pentru cei câţiva credincioşi care vin pentru a confirma veşnicia Bisericii lui Isus Hristos.

- Eu, părinte, răspunse celălalt, dacă doriţi să aflaţi, mă numesc Brotteaux şi am fost cândva om de afaceri.

- Domnule, replică preotul Longuemare, după pilda sfântului Matei, ştiam că te poţi aştepta la o vorbă bună de la un om de afaceri.

- Părinte, sunteţi prea amabil.

- Cetăţene Brotteaux, spuse Gamelin, admiră acest popor minunat, mai înfometat de dreptate decât de pâine: fiecare dintre cei de faţă era gata să-şi piardă rândul pentru a-l pedepsi pe hoţ. Bărbaţii aceştia, femeile acestea, atât de amărâţi, care îndură atâtea lipsuri, sunt de o probitate severă şi nu pot să tolereze un act necinstit.

- Acum trebuie să fim de acord, răspunse Birotteaux, că în marea lor dorinţă de a-l prinde pe pungaş, oamenii respectivi i-ar fi tăbăcit bine pe călugărul acesta, pe apărătorul lui şi pe apărătorul apărătorului. Tocmai avariţia lor şi iubirea egoistă pentru bunul propriu îi împingeau la asta: hoţul, atacându-l pe unul dintre ei, era o ameninţare pentru toţi; se apărau pedepsindu-l… Sentimentele acestea le-au fost îndestul sădite din copilărie, de către tata şi mama, cu nuiaua la fund, iar virtuţile le-au fost introduse prin fese.

Gamelin nu-i ascunse bătrânului Brotteaux că un asemenea limbaj era nedemn pentru un filozof.

- Cinstea, zise el, este firească la om: Dumnezeu a răsădit-o în inimile muritorilor.

Bătrânul Brotteaux era ateu şi îşi făcuse din ateismul lui o abundentă sursă de amuzamente savuroase.

- Observ, cetăţene Gamelin, că, deşi revoluţionar în cele pământeşti, când vine vorba despre cer, sunteţi conservator, chiar reacţionar. La fel sunt şi Robespierre şi Marat. Şi mi se pare ciudat că francezii, care nu mai suportă un rege muritor, se încăpăţânează să-şi păstreze unul nemuritor, cu mult mai tiranic şi mai

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE feroce. Fiindcă Bastilia, şi chiar camera înroşită în foc, ce mai înseamnă pe lângă infern? Omenirea îşi copiază zeii după tiranii săi, iar dumneavoastră, care respingeţi originalul, păstraţi copia!

- Oh, cetăţene, se indignă Gamelin, nu vă e ruşine să spuneţi aşa ceva? Şi cum puteţi confunda obscurele divinităţi, născute din ignoranţă şi teamă, cu Autorul naturii. Credinţa într-un Dumnezeu bun este o necesitate pentru morală.

Fiinţa Supremă este izvorul tuturor virtuţilor, şi nu eşti republican dacă nu crezi în Dumnezeu.

Robespierre ştia bine asta când a cerut să fie scos din sala iacobinilor bustul filozofului Helvétius, vinovat de a-i fi predispus pe francezi la servitute învăţându-i ateismul…Eu cel puţin sper, cetăţene Brotteaux, că, atunci când Republica va fi instituit cultul Raţiunii, nu vă veţi refuza adeziunea la o religie atât de înţeleaptă.

- Eu am dragoste pentru raţiune, nu fanatism, răspunse Brotteaux. Raţiunea ne călăuzeşte şi ne luminează; când veţi face din ea o divinitate, o să vă orbească şi o să vă împingă la crimă. … Şi, cu vioiciune, Brotteaux continuă să cugete, aşa cum făcea cândva aşezat în vreunul din fotoliile aurite ale baronului d’Holbach, care, după cum zicea el, serveau drept fundament filozofiei naturale: - Jean-Jacques Rousseau, spuse el, care a dovedit ceva talente, mai ales în muzică, era un şmecher care pretindea că îşi extrage morala din natură şi care, în realitate, o lua din principiile lui Calvin. Natura ne învaţă să ne mâncăm între noi şi ea ne dă exemplul tuturor crimelor şi tuturor viciilor pe care starea socială le corijează sau le ascunde. Trebuie să iubim virtutea; dar este bine să ştim că aceasta e un simplu expedient născocit de oameni pentru a trăi mai comod împreună. Ceea ce noi numim morală nu-i decât o tentativă disperată a semenilor noştri împotriva ordinii universale, care înseamnă lupta, masacrul şi jocul orb al forţelor contrare. Natura se distruge pe sine şi, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că universul este turbat. Teologii şi filo-

10-02. 2015 nr. 2 (42)

zofii, care fac din Dumnezeu autorul naturii, niL înfăţişează absurd şi înfricoşător. Ei Îl numesc bun, pentru că se tem de El, dar sunt forţaţi să admită că acţionează fără cruţare. Îi atribuie o malignitate rară chiar şi la om. Şi tocmai prin asta Îl fac să fie adorat pe pământ.

Fiindcă rasa noastră mizerabilă nu ar consacra un cult unor zeităţi drepte şi milostive, din partea cărora nu ar avea nimic să se teamă; nu ar găsi nici un motiv să le păstreze, bentru binefacerilor lor, o inutilă recunoştinţă. Fără purgatoriu şi fără infern, bunul Dumnezeu nu ar fi decât un biet sire.

- Domnule, spuse părintele Longuemare, să nu vorbiţi despre natură, că nu ştiţi ce este.

- Zău, părinte, ştiu la fel de bine ca şi dumneavoastră.

- Nu puteţi şti, fiindcă nu aveţi credinţă şi doar credinţa ne învaţă ce este natura, de ce este ea bună şi cum a fost pervertită. În rest, nu vă aşteptaţi să vă răspund: Dumnezeu nu mi-a dat, ca să vă combat greşelile, nici căldura limbajului, nici forţa spiritului. M-aş teme ca, prin nepriceperea mea, să nu vă dau prilej de blasfemie şi motive de învârtoşare, şi, cum mă încearcă o aprigă dorinţă de a vă sluji, singurul fruct pe care l-aş culege pentru neîndemânatica mea binefacere ar fi doar…

Vorbele îi fură întrerupte de o zarvă grozavă, care, pornită din capătul coloanei, anunţa tot şirul de nemâncaţi că brutăria îşi deschidea uşile. Începură să avanseze, dar cu mare încetineală. O gardă naţională de serviciu îi băga înăuntru pe cumpărători, unul câte unul. La vânzarea pâinii, brutarul, nevasta lui şi fiul lor erau supravegheaţi de doi comisari civili care, cu panglica tricoloră pe braţul stâng, se asigurau că fiecare consumator aparţinea de secţia respectivă şi că nu i se livra decât partea proporţională cu numărul gurilor pe care le avea de hrănit.

Cetăţeanul Brotteaux făcuse din căutarea plăcerii unicul scop al vieţii: considera că raţiunea şi simţurile, singurii judecători în lipsa zeilor, nu puteau concepe un altul.Or, găsind în părerile pictorului ceva cam prea mult fanatism, iar în cele ale cucernicului ceva cam prea multă

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 72

10-02. 2015 nr. 2 (42)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE naivitate pentru ca să guste o mare plăcere, acest om înţelept, vrând să-şi pună de acord conduita şi doctrina în respectivele circumstanţe, şi să-şi delecteze aşteptarea încă îndelungată, şi-l scoase din buzunarul căscat al redingotei maronii pe Lucreţiu, cel care rămânea adevărata sa mulţumire şi cea mai dragă desfătare. Coperţile legate în marochin roşu aveau colţurile rupte de atâta folosinţă, şi cetăţeanul Brotteaux răzuise prudent armoariile, cele trei insuliţe de aur cumpărate cu bani peşin de finanţistul de taică-său. Deschise cartea la pasajul în care poetul filozof, vrând să-i întoarcă pe bărbaţi de la deşartele rătăciri ale amorului, surprinde o femeie în braţele slujnicelor ei, într-o situaţie care ar ofensa toate simţurile unui amant. Cetăţeanul Brotteaux citi versurile cu pricina, trăgând totodată cu ochiul la ceafa aurie a drăguţei sale vecine şi respirând cu voluptate pielea jilavă a micuţei scârbe. Poetul Lucreţiu nu avea decât o filozofie; discipolul său Brotteaux avea mai multe.

Citea, făcând câte doi paşi la fiecare sfert de oră. La urechea lui, bucurată de cadenţele grave şi felurite ale muzei latine, izbucnea zadarnic sporovăiala cumetrelor despre scumpirea pâinii, a zahărului, a cafelei, a lumânărilor de seu şi a săpunului. Astfel ajunse foarte senin în pragul brutăriei. Din spate, Evariste Gamelin vedea, peste capul lui, snopul auriu de pe grilajul de fier care închidea imposta82. Îi veni rândul şi intră şi el în prăvălie: coşurile, stelajele erau goale; brutarul îi dădu ultima bucată de pâine care mai rămăsese şi care nu cântărea două livre. Evariste plăti, şi în urma lui se traseră obloanele, de frică să nu dea buzna în brutărie mulţimea tumultuoasă. Dar nu era nici un motiv de teamă: bieţii oameni, învăţaţi să se supună atât de către foştii opresori, cât şi de eliberatorii lor actuali, plecară, cu capul plecat şi târându-şi picioarele.

Ajuns la colţul străzii, Gamelin o văzu stând pe o bornă pe cetăţeana Dumonteil, cu sugarul ei în braţe. Era fără mişcare, fără culoare, fără lacrimi, fără privire. Copilul îi sugea 82

cu lăcomie un deget. Gamelin rămase o clipă în faţa ei, timid, nesigur. Ea nu părea să-l vadă.

El bâlbâi câteva cuvinte, apoi îşi scoase cuţitul din buzunar, tăie pâinea în două şi puse jumătate pe genunchii tinerei mame, care privi, uimită; dar el dăduse deja colţul străzii.

Ajuns acasă, Evariste îşi găsi mama stând la fereastră şi cârpind ciorapi. Îi dădu, voios, restul de pâine.

- Ai să mă ierţi, măicuţă, dar, obosit de atâta stat în picioare, epuizat de căldură, pe drum, venind spre casă, dumicat cu dumicat, miam mâncat porţia mea. De-abia a mai rămas partea dumitale. Şi se prefăcu a-şi scutura firimiturile de pe haină.

(Continuare în nr. viitor)

impostă – bolta sau arcul din partea de sus a unei uşi. ( n. t. )

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

VERONICA PAVEL LERNER, Canada

ALINA DIACONU, SCRIITOARE ARGENTINIANĂ DE ORIGINE ROMÂNĂ Alina Diaconu trăieşte şi scrie în Argentina, la Buenos Aires. S-a născut la Bucureşti, România. În 1959 a plecat cu părinţii în exil la Buenos Aires. Între 1968 şi 1970, a trăit la Paris. În afară de autor de romane de ficţiune, a fost editorialist la revista Cultura şi colaborator la principalele ziare argentiniene. A primit bursa Fulbright, care a adus-o în SUA în 1985 şi, în 1994, premiul acordat de Academia Română de Arte şi Ştiinţe din SUA. A scris şapte romane, iar Penultima călătorie şi Noapte bună, domnule Profesor, traduse şi în româneşte, au obţinut prestigioase premii. În 1998 a publicat o colecţie de interviuri cu Borges, Cioran, Girri, Ionesco şi Sarduy. În 2002 a publicat romanul O femeie secretă la Fundaţia Internaţională Jorge Luis Borges, iar în 2005 Intimităţile exitenţei, carte de poezii şi aforisme. În 2009 i s-a mai tradus în româneşte Avatar şi a fost omagiată la Ambasada Argentinei din Bucureşti, unde i s-au conferit o serie de distincţii. Aceasta este Alina, prietena mea din copilărie, a cărei plecare din România a fost prima şi cea mai năprasnică despărţire din viaţă. Aveam s-o revăd în România, unde a revenit de câteva ori, dar şi mai târziu, la Montreal.

Părinţii noştri erau prieteni. Când fratele meu era bolnav, dormeam la Alina. Mama ei, Varinca Diaconu, era artistă în legătoria de cărţi în piele. Cum se poate uita o casă plină de tablouri de Petraşcu, Ciucurencu, Iser, Pallady ?

Ochii albaştri ai Alinei şi ai mamei ei au fost imortalizaţi într-un tablou de Ciucurencu, care trona în living.

Despre colecţiiile casei Alina mărturisea în interviul intitulat Cu Alina Diaconu despre Borges de Theodor Tudoriu, (România Literară nr.22, 2006): „...iată ce s-a întâmplat cu colecţia noastră de Petraşcu, Ciucurencu, Pallady, Iser. Era o colecţie pe care tatăl meu o constituise înainte de instaurarea comunismului. Când am decis să emigrăm, a vrut să o vândă unui muzeu, pentru că includea unele dintre cele mai bune tablouri de Petraşcu şi Iser. I s-a propus însă un preţ de nimic, dar efectiv de nimic. Atunci cred că a vândut trei tablouri, dintr-un total de şaptezeci. A fost atât de supărat de faptul că se minimiza valoarea pânzelor din colecţie încât a preferat să le facă cadou. Când prietenii, rudele, vecinii veneau să se despartă de noi, înaintea plecării, tatăl meu le dăruia câte un tablou.

Acesta a fost sfârşitul colecţiei, cu excepţia câtorva portrete de familie care au fost salvate cu ajutorul unor diplomaţi şi care se află acum aici. Dar restul colecţiei s-a făcut pulbere".

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mama ei organiza în fiecare an serbarea pomului Crăciun, pe care am descris-o în Gânduri printre rânduri (Editura Archaeus 2001): „Sărbătorirea cu pom se făcea la prietenii părinţilor mei, care aveau o fetiţă de vârsta mea, Alina. Cum casa lor era încăpătoare, se adunau acolo nu numai copiii cu părinţii lor, ci şi o mulţime de adulţi fără copii, scriitori, doctori, avocaţi, oameni de artă, într-un cuvânt intelectuali [...] Când ceremonia începea, uşile duble se deschideau, luminile se stingeau şi se pătrundea în camera părinţilor Alinii, unde trona un imens brad împodobit cu globuri şi jucărele. Tablourile de Petraşcu, Iser sau Ciucurencu care ornau pereţii camerei ca într-o expoziţie dispăreau în umbră şi nu se mai zarea decât maiestuosul copac cu lumânări şi artificii. La un semnal începeam să cântăm în cor „O brad frumos” şi din umbră îşi făcea încetişor apariţia Moş Crăciun, cu barbă albă, gârbovit şi îmbrăcat într-un halat roz (nu roşu), trăgând după el un cărucior plin cu cadouri[...] Eu eram mută de bucurie şi emoţie.

Nu mă deranja că pe sub halat se vedeau pantalonii unuia din invitaţi sau că acel cărucior era de fapt căruţul de păpuşi al Alinii. Mi se părea normal ca Moş Crăciun să folosească obiecte din casele pe care le cutreiera. Credeam sincer în el şi pentru mine n-avea nicio importanţă dacă persoana care îl încarna era unul dintre invitaţi[...] Jocul imaginaţiei în care copiii erau antrenaţi de Crăciun mi-a rămas adânc gravat în suflet. Iar astăzi, privind în urmă, mi se pare că adulţii intraseră în joc poate chiar mai mult decât copiii. Căci ce altceva decât fantezia şi visele le-au dat intelectualilor din acea vreme forţa de a străbate cu capul sus sumbra perioadă a dictaturii staliniene?"

10-02. 2015 nr. 2 (42)

pentru a se putea dedica criticii de artă. În epoca lui Gheorghiu-Dej a fost numit redactorşef al unei reviste de artă difuzată în străinătate, L'art dans la République Populaire Roumaine. Publica, de asemenea, articole despre artă, pentru că era critic şi colecţionar.... Într-o zi, tatălui meu i s-a spus că ceea ce face este foarte bine, dar că ar trebui să înceapă să scrie despre actualitate, nu despre trecut. Iar actualitatea era realismul socialist, pe care el îl detesta. Ar fi fost o trădare a propriilor convingeri să vorbească elogios despre ceva ce nu-l interesa. În ziua aceea, tatăl meu s-a întors acasă şi i-a amintit mamei mele că, la un moment dat, ea propusese să emigreze în Argentina (unde avea o soră). «Ar trebui să facem demersurile necesare, pentru că ceea ce s-a întâmplat astăzi este un avertisment. Se ştie, întâi ţi se dă un avertisment, apoi eşti obligat să îţi faci autocritica şi pe urmă eşti dat afară». A preferat să plece în loc să accepte să se compromită."

Prietenia mea cu Alina Diaconu este cea mai veche şi a rămas, probabil, cea mai puternică din viaţă mea. Rândurile de faţă sunt scrise în memoria neuitatelor „serbări de pom" petrecute împreună.

Un gând pios talentatei Varinca Diaconu, mama Alinei. ©Veronica Pavel Lerner

Condiţiile politice ale vremii au fost motivele plecării familiei Diaconu „în exil", cum spune Alina în acelaşi interviu: .„..spun <exil> pentru că situaţia părinţilor mei era foarte specială. Amândoi erau intelectuali, tatăl meu - Aurel Vladimir Diaconu era critic de artă. Era şi avocat, dar nu profesa

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

POVESTEA PĂPĂDIEI Într-o zi frumoasă de primăvară, învăţătorul le-a spus micuţilor săi elevi: – Am văzut ieri ceva interesant, şi mă întreb dacă aţi văzut şi voi acelaşi lucru. Dacă ştiţi despre ce este vorba, nu le spuneţi celorlalţi. Am ieşit afară şi am văzut ceva crescând din pământ la circa douăzeci şi cinci de centimetri. În vârf avea o sferă pufoasă. Dacă suflai în ea, creai în jur o întreagă galaxie de stele, care zburau pretutindeni. Ce a fost acest lucru, înainte de a se transforma într-o sferă pufoasă, alcătuită din steluţe?

Un copil i-a răspuns: – A fost o floare galbenă, ca un fel de floarea soarelui, dar mai mică.

– Şi cum a fost înainte de a deveni o floare galbenă?

O altă fetiţă a spus: – A fost ca o umbreluţă verde, pe jumătate închisă, având în mijloc ceva galben.

– Bravo! Şi cum a fost înainte de a se transforma într-o umbreluţă?

Un alt copil a răspuns: – A fost ca un fel de rozetă care ieşea din pământ, alcătuită din frunze verzi.

– Perfect! Aşadar, ştie toată lumea despre ce este vorba?

10-02. 2015 nr. 2 (42)

– Despre păpădie, a tunat la unison clasa.

– Şi aţi cules vreodată păpădii?

Cei mai mulţi au răspuns că da, dar învăţătorul le-a spus: – Nu, nimeni nu poate culege o păpădie.

Acest lucru este imposibil. O păpădie este alcătuită din toate aceste lucruri pe care le-aţi menţionat şi chiar mai multe. De aceea, atunci când o culegi, nu culegi practic decât un fragment din tot acest proces. Nu poţi culege o păpădie, căci o păpădie nu este un lucru. Ea este un proces şi o realizare. De altfel, orice există în univers este un proces şi o realizare, chiar şi voi.

Nu poţi culege nici chiar o păpădie în totalitatea ei, căci totalitatea este uriaşă.

Cum l-aţi putea prinde atunci pe Dumnezeu?

Nu poţi culege nici măcar o floricică.

Dumnezeu este întregul demers.

Tot ceea ce există în momentul prezent este Dumnezeu.

Tot ce a existat vreodată este Dumnezeu şi tot ce va exista vreodată este Dumnezeu.

Dumnezeu nu este un obiect, ci un proces. Este atât de infinit şi de vast, încât nimeni nu îl poate vedea vreodată. Este imposibil. Tot ce poţi face este să te scufunzi în acest ocean al divinităţii. În acel moment, uşa ţi se va deschide instantaneu. Nu va mai trebui să aştepţi. text: de Osho, obţinut prin bunăvoinţa dlui. Ioan Muntean, Braşov

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

EMILIA PLUGARU Mincinosul Motanul Dungă stă tolănit în grădiniţa cu flori. E atât de plăcut să inspiri aerul parfumat, să fii mângâiat de razele primăvăratice ale soarelui, mai ales după ce ai petrecut o iarnă lungă şi friguroasă în compania şoarecilor din pod.

Dungă s-a cam săturat să vâneze şoareci. Aici, în grădiniţă se adună vrăbiuţele şi e cea mai bună ocazie să se înfrupte cu cărniţă dulce de păsărică. Atâta doar că vrăbiuţele nu sunt chiar atât de descreierate. Nu e uşor să pui gheara pe ele. Guralivele cenuşii chiar dacă nu strălucesc de prea multă minte – au aripi.

- Şi de ce, mă rog, astea trebuie să aibă aripi, iar dânsul – nu? Dungă e revoltat. Dar nu are ce face. Aşteptă momentul când vreo delicioasă micuţă cu pene îşi va pierde frica şi se va băga după semincioare chiar sub botul său. Şi atunci… Nicio aripă nu o va ajuta. Căci reacţia lui e de invidiat. Iar stomacul mereu îi cere delicii. Vrăbiuţele însă nu se grăbesc să fie jumulite, de aceea bietul motan înghite în sec, închide ochii, din când în când îi deschide şi priveşte cu invidie la fluturaşii ce roiesc in jur.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

- Ia nu vă mai fandosiţi atât cu aripioarele voastre colorate! le strigă Dungă. Credeţi că doar voi puteţi zbura? Ba bine că nu. Ca să zbori nu e neapărat nevoie să ai aripioare. Eu în fiecare noapte, îşi umflă pieptul motanul, îmi fac avânt şi cât ai clipi ajung până la lună.

De-aţi şti cât de frumos e acolo… Luna, dragii mei, nu e un balon strălucitor pe care îl vedem aici, pe Pământ. O vedem aşa fiindcă e luminată de soare, însă de fapt Luna e altfel…

- Cum e? Cum e? se îmbulzesc fluturaşii spre el. Hai, povesteşte! E atât de interesant!

- Păi… zice Dungă şi se opreşte, căci de fapt idee nu are cum o fi acolo, pe lună. Acuşi vă povestesc… Trebuie doar să mă concentrez… Am emoţii. Vă ziceam, continuă motanul simţind că născocirile îi curg din gură precum laptele din ulcică.

- Eh, oftează el, ce păcat că pe lună nu trăiesc prietenii mei şoriceii, altfel nu m-aş m-ai întoarce acasă… ce flori, ce iarbă… Parcă astea pe care le admiraţi voi aici sunt flori?

Spini, buruieni – în comparaţie cu acelea. Câtă frumuseţe… Peste tot e atât de curat… Când plouă – stropii de apă sunt calzi, iar cerul rămâne la fel de senin. Şi principalul, pe lună nu există iarnă sau frig. Întotdeauna e cald, dar niciodată nu e zăpuşeală. Într-un colţ îndepărtat mi-am construit un palat cu totul şi cu totul de cleştar. Să-ţi construieşti palat pe lună e o nimică toată. E îndeajuns să gândeşti şi cât ai clipi palatul e gata. Eu şi cu pisicuţa mea ne lăfăim în odăile mari, dormim pe saltele din puf şi puful nu e, doamne fereşte, din pene de păsărele, căci acolo păsărelele sunt la mare cinste, mai ceva ca motăneii.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

- Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine pe lună sunt? îi întrerupe povestea un fluture mare şi negru. Dungă vrea să-i răspundă, însă în loc de răspuns scoate un miorlăit prelung, îşi înghite cu plăcere saliva, îşi întinde lăbuţa căci chiar în faţă observă o vrăbiuţă ce-l priveşte cu ochii plini de consideraţie.

- Dar fluturaşi atât de frumoşi ca mine sunt? întreabă iarăşi fluturele băgăcios şi se aşează înaintea vrăbiuţei, o atinge cu aripa, vrăbiuţa speriată se fereşte apoi îşi ia zborul.

- Miauuu! urlă disperat motanul. Nicăieri pe lume nu există asemenea monştri de fluturi! Uită-te cât eşti de urât! Ce să caute unul ca tine pe lună!? Există fluturi, desigur că da!

Căci fără de fluturi nu ar fi nici flori, îi linişteşte Dungă şi iarăşi porneşte pălăvrăgeala turnând verzi şi uscate.

- Râurile şi izvoarele de pe lună sunt din lapte curat, uite-aşa, curge laptele, du-te şi bea cât încape în tine. Uneori, când mă plictisesc de palatul meu de cleştar, îmi construiesc o căsuţă simplă din unt şi smântână. Încet, încet, toată noaptea ling smântâna şi untul, mă trezesc cu cerul liber deasupra capului, mă întristez, mi se face dor de şoricei, dar cel mai tare mă păleşte dorul de vrăbiuţe şi… mă întorc acasă. Da! Da! Poate nu mă credeţi? zice Dungă cu atâta suflet încât e cu neputinţă să nu-l crezi. Mai ales datorită vrăbiuţelor mă întorc acasă, continuă să minciunească el. Are şi luna vrăbiuţe. Dar cum să le compari cu ale noastre? Cum?

10-02. 2015 nr. 2 (42)

- Vai, zice un fluturaş alb cu picăţele roşii, mi-aş da viaţa să mă aflu pe lună. Ia-mă cu tine. Vreau sa văd florile de acolo…

- Cu cea mai mare plăcere, răspunde Dungă, însă… Florile de pe lună nu ar dori să te vadă, căci ele sunt deprinse doar cu fluturaşii lor. Orişice insectă străină o înghit imediat, apoi o scuipă. De ce ar trebui să te prăpădeşti pe aiurea, când ai de trăit o viaţă frumoasă aici? În schimb Luna chiar noaptea trecută m-a rugat să revin însoţit de vreo vrăbiuţă. Le-aş duce pe toate în spaţiu, sărmanele merită mult mai mult decât le oferă Pământul. Dar nu e posibil. Pe spatele meu încape una singură, cel mult două, zâmbeşte Dungă şi spre bucuria lui o observă iarăşi pe micuţa vrăbiuţă apropiindu-se.

- Aş vrea să fiu prima vrăbiuţă pământeană ce vizitează Luna, şopteşte ea cu timiditate. Mama şi bunica îmi tot zic că eşti rău, fioros, că trebuie să mă ţin cât mai departe, însă… nu le cred. Eşti atât de bun, atât de simpatic, sunt gata să merg oriunde cu tine.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 78

10-02. 2015 nr. 2 (42)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Albinuţele ce roiesc printre floricele nu au timp de taclale, trag totuşi cu urechea la ce se vorbeşte.

- Motanul ăsta e un mincinos, se conving ele, dar îl lasă în pace atâta timp cât nimeni nu are de suferit. Acum însă miroase a rău. Dungă e pregătit să atace. Întinde laba şi… Vai!!!

O prinde pe mica vrăbiuţă, cască o gură cât o şură şi hop… primeşte în bot o duzină de ace.

- Aoleu! aleargă Dungă spre o băltoacă de apă ca să-şi potolească durerea. Nenorocite veninoase! ţipă el, căci ştie, timp de o săptămână nu va putea deschide botul nici să bea, nici să mănânce, nici să miaune. Deci prea curând nu poate fi vorba de cărniţă proaspătă de păsărică.

Dungă are stomacul lipit de spinare. Îi e o foame de moare. Stă într-un tufiş şi visează râuri, izvoare de lapte. La vrăbiuţe nu îndrăzneşte să se gândească. Cu greu îşi dă seama că este chemat:

- Dungă, îi spune cineva pe nume. Sunt eu, vrăbiuţa. Ti-am adus un ulcioraş cu lapte, bea! Trebuie să te întremezi, altfel nu vom putea zbura până la Lună. Şi încă ceva, adaugă ghemuleţul cu pene, ţi-am pregătit nişte bomboane. Li se zice lapte de pasăre. Mănâncă, îţi vor da puteri, plus că sunt foarte gustoase.

- Mda, se bucură motanul în timp ce gustă din minunatele dulciuri. E clar… Peste câteva zile fălcile-i vor fi în stare să rugume orice. Nu-şi bagă lăbuţa în foc pentru toate vrăbiile, dar aceasta precis că nu are pic de minte…

Dungă stă în cumpănă. Totuşi e atât de blândă şi de bună la inimă… Uneori chiar şi lui îi vine să strige: Sărmană vrăbiuţă! Nu mai fi atât de naivă, atât de prostuţă!

Sfârşit

ZÂNA MUNŢILOR

de Petre Ispirescu83

A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de prinprejurul împărăţiei sale îi cerea sfaturi: atâta era de drept şi înţelept. Când se isca sfadă între dânşii, la acest împărat mergeau mai întâi la judecată şi, cum zicea el, aşa se şi făcea, fiindcă era judecător drept şi iubitor de pace. Când fu aproape de bătrâneţe îi dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simţi împăratul când a văzut că dobândi un moştenitor. Toţi împăraţii vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai puţin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta cu sfaturi şi poveţele lui cele de mult folos, a dobândit fecior.

După ce se mări, îl puse de învăţă carte.

El era aşa de silitor, încât se mirau dascălii de dânsul cum de învaţă aşa repede. Ceea ce învăţa ceilalţi copii într-un an, el învăţa numai într-o săptămână. Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să înveţe. Iară tată-său scrise carte împărătească la nişte filosofi vestiţi ca să vie să ispitească cu învăţăturile lor pe fiul său.

La curtea acelui împărat se afla pe atunci un vânător vestit; şi, până să vie filosofii cei vestiţi, împăratul dete pe fiu-său acestui vânător ca să-l înveţe meşteşugul său.

83

Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830, București — d. 21 noiembrie, sau 27 noiembrie după alte surse, 1887), a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român. Este cunoscut mai ales datorită activitații sale de culegător de basme populare românești pe care le-a repovestit cu un har remarcabil.

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

După ce se întoarse acasă, era tot cam galeş. Împăratul văzând că tânjeşte fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că n-are nimic.

După ce veniră filosofii, învăţă şi de la dânşii câte în lună şi în soare. Bucuria tatălui său era aşa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit ca nici unul din fiii de împăraţi, încât se uita la dânsul ca la soare. Iară el de ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte şi mai frumos. În toată împărăţia lui şi a vecinilor lui împăraţi, altă vorbă nu era decât de înţelepciunea şi frumuseţea acestui fiu de împărat.

N-ajunsese să-şi răsucească mustăcioara şi foile de zestre curgeau de la fel de fel de împăraţi, care voiau să-şi dea fetele după dânsul, dară el nu voia să se însoare aşa de tânăr. Într-una din zile mergând la vânătoare, văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vâneze; el căuta vânaturi mari, fiindcă nu se temea de primejdii; era vânător meşter şi viteaz. În cele din urmă, dacă văzu şi văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul şi dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de nu o putu omorî el, care era aşa de bun vânător, ci o răni puţin în aripă, care, aşa rănită, se duse de nu o mai văzu.

Cum se duse turturica, simţi, nu ştiu cum, nu ştiu de ce, că îi tâcâia inima.

Turturica aceea era Zâna Munţilor care se îndrăgostise de frumuseţea lui. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aievea, ca să-i dea pricină, şi d-aia se făcuse turturică şi îi tot sărea în cale. Nu ştia însă cum să facă, cum să dreagă, ca să se cunoască cu fiul împăratului.

Peste câteva zile de la întoarcerea feciorului de împărat de la vânătoare, o femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică şi, fiindcă tocmai era trebuinţă de o găinăreasă, o primi.

Curăţenia şi buna îngrijire ce da găinilor şi tuturor paserilor de la coteţele împărăteşti ajunsese de poveste. Împărăteasa era aşa de mulţumită, încât în toate zilele spunea împăratului câte o vorbă bună pentru bărbăţia acestei femei tinere, dară săracă. Ea şi începuse a se gândi la norocirea bietei femei. Fiul împăratului auzind atâtea vorbe frumoase despre găinăreasă, voi să o vază şi el. Într-o zi, când împărăteasa se duse să cerceteze gă-

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE inile şi să vază de coteţe, merse şi fiul său cu dânsa.

Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îşi aruncă ochii asupră-i cu o căutătură aşa de mângâioasă şi aşa de plină de dragoste, dară cu smerenie, încât feciorul de împărat se fâstâci oarecum, dară îşi ţinu firea. Simţi că obrajii îi ard, o sudoare rece îl trecu, şi inima începu să-i tâcâiască, de părea că o să-i spargă pieptul. El însuşi nu-şi putea da seama ca ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici cârc, şi se întoarse acasă.

Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă, pentru vrednicia şi curăţenia ei. Ea se purta cu toate slugile cu bunăcuviinţă, şi nimeni nu cuteza să-i zică nici dă-te mai încolo, pentru că ea nu le da prilej de glumă. Într-acestea un fiu al unui împărat vecin, însurându-se, a fost poftit la nuntă şi pe acest împărat cu toată curtea lui. Împăratul plin de bucurie merse la acea nuntă şi luă cu dânsul şi pe împărăteasă şi pe fiul său. În ziua aceea, când era cununia fiului de împărat, la nunta căruia merse împăratul nostru cu feciorul său, găinăreasa se ceru şi ea de la vătaf să o lase şi pe dânsa să se ducă la preumblare. Vătaful, cam râzând, îi zise:„Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar". Apoi o lăsă. Iară ea, înghiţind înfruntarea, nu zise nimic şi plecă. Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâţi feciori de împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine cum nici una dintre fetele de împărat nu avea.

Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încât ochii tuturor rămaseră la dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de împărat şi numai lângă dânsul juca până către seară.

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Vorbiră, râseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam pe sub mână, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să râză şi să vorbească aşa înaintea tătâne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dădeau coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca.

Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de schimbarea ce simţea întrînsul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Dad când o căută, fata pierise ca o nălucă.

Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă, dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său, văzându-l tot pe gânduri şi trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi cu fiul său.

Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinse în horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că şedea tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară căci nu-i zisese că şade chiar la dânsul. Atunci fiul de împărat îi făgădui să o ducă acasă, dacă era singură, şi ea priimi. Însă tocmai când era să se spargă nunta, ea pieri de lângă dânsul din horă.

Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor se topea d-a-n-picioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit de o zână, el însă se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească răul de care suferă. Unul dintrînşii zise că e teamă să nu dobândească lipici. Într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat, unde nu voi să se ducă,

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fiindcă inima lui nu era de veselii, ci se îngrija mai mult de fiul său. Dară dacă văzu că fiul său atâta stăruieşte, îi făcu voia. Acesta porunci la nişte credincioşi ai săi ca să aibă pregătit la îndemână câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunţii şi când va fi înde seară să aştearnă pe drum smoală. După ce puse la cale toate astea, se duse la nuntă.

De cum începu hora, fata cea frumoasă şi necunoscută veni ca din senin, şi iară se prinse lângă dânsul.

De astă dată era gătită şi mai frumos, avea nişte haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba. Juca feciorul de împărat şi se uita la dânsa ca la un cireş copt. Şi de astă dată o întrebă şi ea îi tot răspunse cam în doi peri. Îi făgădui şi acum că se va lăsa să o ducă acasă.

Când fu înde seară la hora cea mai din urmă, pieri ca o măiastră de lângă dânsul.

Nu se poate spune cât de mult se mâhni el; căzu la pat şi zăcea, fără să-l poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu ştiu cât aceluia ce ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Când iată credincioşii lui veniră cu un condur.

Măiastra, dacă se nomoli în smoală, mai bine lăsă condurul acolo decât să întârzie.

Atunci feciorul împăratului trimise pe credincioşii lui să umble din casă în casă, şi să puie pe toate femeile să se încalţe cu acel condur, şi la care s-o potrivi, aceea să fie soţia lui. Tată-său se învoi şi el la această otărâre. Se duseră deci, credincioşii lui, ocoliră toată împărăţia, cercară toate femeile condurul, şi la nici una nu se potrivi.

Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi şi mai rău. Apoi porunci ca să încerce şi femeile din curtea împărătească.

La nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decât găinăreasa, pe care o uitaseră; dară împărăteasa, aducându-şi aminte de dânsa, îi porunci să se încalţe şi ea cu condurul. Când îl trase la călcâi, pare că fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra şi a tăgădui că nu era condurul ei. Feciorul de

10-02. 2015 nr. 2 (42)

împărat cum auzi, porunci să i-o aducă, şi cum o văzu strigă: – Asta este, mamă.

Ea, deşi tagăduia, dar înteţită de rugăciunile împăratului, ale împărătesei şi ale fiului lor, în cele din urmă mărturisi că ea este stăpâna condurului.

După ce îi povesti că este zână măiastră, că îl îndrăgostise de când îl văzuse la vânat, că el rănise o turturică, şi că acea turturică era ea, şi dacă nu s-a arătat lui aşa cum este a fost că, de va lua de bărbat un om de pe pământ, toată puterea ei piere. Mai spuse că, spre a-l putea vedea mai adesea, intrase găinăreasă la dânşii şi că tot ce ea făcuse era numai pentru dragostea lui.

După aceea ieşi la scară, bătu de trei ori în palme, şi iată o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni; ea îşi luă zestrea numai de scumpeturi dintr-însa, apoi, curgându-i şiroaie de lacrămi din ochi se întoarse şi zise feciorului de împărat: – Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră, numai şi tu să mă iubeşti, precum te iubesc şi eu.

Dete drumul cărucioarei şi rămase lângă fiul împăratului, carele în scurt timp se făcu sănătos. Apoi făcu o nuntă d-ale împărăteştile şi după moartea tatălui său, rămaseră ei în scaunul împărăţiei, şi domnesc şi astăzi dacă nu vor fi murit.

-

Sfârşit -

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10-02. 2015 nr. 2 (42)

Sumar luna februarie, nr. 2 (42) 2015 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri Ilia Repin – selecţie, note şi prezentare Viorela Codreanu Tiron /p. 3 Scriitori de ieri...

Ionel Teodoreanu – autor: Mihai Ştirbu /p. 7 Scriitori de azi...

Denisa Comănescu - autor: Mihai Mincan /p. 15 Poeta Denisa Comănescu prin ochii lui Alex.Ştefănescu /p. 23 Denisa Comănescu – Poezii – selecţie şi note: George Ghe. Ionescu /p. 24 Călătorie prin bibliotecile lumii.

Biblioteca Congresului din Washington DC, SUA /p. 27 autor: Dorina Litră, Piteşti Pagini de istorie: Cea mai veche civilizaţie din lume - autor: Cătălin Stănculescu /p. 30 Nicolae Filipescu – un destin, o epocă – autor: Doru Dumitrescu /p. 33 Incursiune în poezia română contemporană /p. 39 Ana Sofian /p. 39 Elena Laura Bumbac, (Germania) /p.46 Teodor Dume /p. 40 Pop Stelu /p. 47 Flavia Armina Adam /p. 41 Elena Buldum, /p. 48 Cotea Mihai /p. 43 Petre Ioan Creţu /p. 48 Daniela Dumitrescu, /p. 43 Dorina Şişu Ploieşteanu, (Irlanda) /p. 50 Costin Tănănescu Ştefăneşti /p. 44 Dumitru Ichim (Canada) /p. 51 Ana Ardeleanu /p. 45 Daniela Tiger, /p. 53 Tudor Gheorghe Calotescu /p. 46 Iuri Iulian Lorincz /p. 53 Wassily Kandinsky /p. 54 Proză scurtă Al cincilea anotimp Carmen Georgeta Popescu (continuare din nr. precedent) /p. 55 Pagini de jurnal: Marian Pătraşcu – un student „problemă”autor: Marian Pătraşcu /p. 58 Eseu – Răbdare şi speranţă autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord, Canada /p. 63 Estetica sufletului şi estetica iubirii autor: Felicia Popa, Braşov /p. 66 Roman foileton: Setea zeilor de Anatol France traducere şi note: Lucia Patachi /p. 68 Pagina de cronică: Alina Diaconu – scriitoare argentiniană de origine română /p. 74 autor: Veronica Pavel Lerner, Canada Pagina celor mari pentru cei mici /p. 76 I. Povestea păpădiei, Osho /p. 76

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 83

10-02. 2015 nr. 2 (42)

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE II. Mincinosul, Emilia Plugaru, /p. 77 III. Zâna Munţilor, Petre Ispirescu /p. 79 Sumar /p. 83 Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Ilia Repin Ciurea Dumitru Ioan Popei Wassily Kandinsky Jean-Honore Fragonard Adolphe-William Bouguereau Martin Klimas Foto: Alex Ştirbu Copertele revistei realizate în concepţia pictorului şi graficianul Mihai Cătrună după picturile lui Ilya Repin I. - Portretul Principesei Maria Klavdievna Tenisheva, - patroană a artelor, IV - Ilya Repin – Tolstoi, Odihnă-n pădure,1891.

Vă invităm să vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare!

Numărul 3 (43) va apare pe 10 martie 2015 Colectivul de redacţie vă doreşte lectură plăcută!

Revistă universală de cultură, artă, tradiţie, istorie, educaţie... spiritualitate Type the company address]

Page 84

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1.

2. nici nu vor 3.

Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare!

Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru Ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact !

Adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !