Revista Nomen Artis, An IV, nr. 8 (48), 2015 - luna august by Viorela Codreanu Tiron

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România, preşedintele Fundaţiei Dostoievski – d. 2015



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori:

Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – senior ing. manager

CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corector: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu; Lucia Patachi; Vavila Popovici COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu – România, Ion IonescuBucovu – România; Irina Goanţă – România; Vavila Popovici – Carolina de Nord Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la redacţia revistei, cu toate datele de contact sau la Editura AmandaEdit, prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

ANUL IV, nr. 8 (48) 2015 luna AUGUST

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura Amanda Edit Bucureşti şi Fundaţia Culturală Est-Vest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 1

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

CITATELE LUNII AUGUST:

„Adânc în suflet, dincolo de durere, dincolo de confuzia vieţii, domneşte o linişte vastă şi măreaţă – un infinit ocean de pace, pe care nimic nu o poate atinge; este neîntrecuta pace a naturii care înţelepteşte. Pe care o căutăm cu patima arzătoare, ba aici, ba acolo, de-a lungul şi de-a latul vieţii; în cele din urmă o găsim în noi înşine.”

R. M. Bucke

„Arta e nostalgia lui Dumnezeu.“

N. Steinhardt

„Suntem săraci! Pentru că în loc să iertăm ... părăsim. Pentru că în loc să iubim ... urâm. Pentru că deși avem viața ... n-o trăim. Pentru că privim ... dar nu vedem. Pentru că avem sentimente .... dar nu le exprimăm.“

Octavian Paler

„Suntem tineri, trăim în prezent… Nu pot să-i înţeleg pe cei care vorbesc mereu de trecut şi de viitor, nu mai văd clipa de faţă, care singură e viaţa; restul e iluzie care s-a dus sau iluzie pe care ţi-o faci, şi de trăit, când trăieşti?”

Marin Preda

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 2

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Umberto Saba: „Portretul unui pictor, Vittorio Bolaffio”

Portretul scriitorului Umberto Saba pictat de Vittorio Bolaffio

Am rămas singur în casa unde sunt găzduit. Lipsesc şi toţi prietenii mei: care-i la mare, care-i la ţară. Iar dorul meu de Trieste, unde am dorit atât de mult să mă întorc, se concentrează asupra unui singur gând, gândul la un om decedat de mai bine de douăzeci de ani. Este vorba de pictorul Vittorio Bolaffio. Nu vreau să vorbesc despre pictura lui. Spre deosebire de prietenul meu Giuseppe Marchiori, căruia îi datorez sugestia de a scrie aceste pagini, nu sunt un critic de artă. De altfel, la ce bun să vorbeşti despre pictură? Trebuie să o vezi. Dacă s-ar putea organiza o expoziţie retro1

Umberto Saba, pe numele original, Poli (n. 9 martie 1883, la Trieste, Austro-Ungaria [acum în Italia] -d. 25 august 1957, la Gorizia, Italia), poet italian cunoscut pentru poemele sale lirice autobiografice. 2 Vittorio Bolaffio (n. în Gorizia 3 iunie 1883-- d. 26 decembrie 1931) relevă din copilărie un caracter bun, generos și visător. După ce a început practica picturii în orașul său natal şi-a continuat studiile artistice la Școala Liberă din Nude, condusă de Giovanni Fattori la Academia de Arte Frumoase din Florența. A urmat cursurile între anii 1901-1902, timp în care l-a cunoscut pe Amedeo Modigliani, un elev al maestrului din Livorno. Înapoi în Gorizia a continuat să picteze și a început să aibă contacte ocazionale cu comunitatea creativă din Trieste. În 1907 a fost admis în Cercul artistic al Trieste și începe să prezinte o parte din munca sa în oraș. În 1910 el se mută la Paris unde îl întâlneşte pe Modigliani din nou, și în această perioadă începe să se maturizeze suamaniera pictorial și abilitarea sa stilistică. În 1913 participă la o expoziție națională majoră, în Napoli, unde obţine primele comentarii bune atât în presa locală, cât și la nivel național. Participă la diverse expoziții în Trieste și Gorizia. A fost prieten cu Virgilio Giotti, Giani Stuparich, Umberto Saba și sculptorul Ruggero Rovan.

Nr. 8 (48). 2015

spectivă cu tablourile lui Bolaffio, cu puţinele pe care ni le-a lăsat şi pe care războiul şi alte catastrofe nu le-a dispersat sau distrus, zece sau douăsprezece inşi ar înţelege, poate, de cum ar intra în sală, ce mare pictor necunoscut a avut Italia după celălalt război mondial. Un pictor atât de antiretoric încât nu avea nici măcar, ca marele Morandi, retorica antiretoricii. Mai modest, voi vorbi în schimb despre câteve ciudăţenii ale existenţei lui; câteva amintiri (nu toate, pentru că nu se poate spune totul nici despre vii, nici despre morţi) pe care le păstrez cu sfinţenie în tainiţele inimii. Vittorio Bolaffio s-a născut în Gorizia în 1883 sau 1884; nu-mi aduc aminte cu exactitate anul, iar dacă el ar mai fi printre noi, ar avea cu un an mai mult sau mai puţin decât spun. Când l-am cunoscut, era mai aproape de patruzeci decât de treizeci de ani. Fizicul lui (mi-a atras atenţia Virgilio Giotti) era ca de muschetar. Un d’Artagnan, dar un d’Artagnan ajuns în ultimul hal. Avea o faţă mică, triunghiulară, trupul extrem de slab. Felul de a-şi acoperi trupul era atât de neglijent şi umil (şi nu din sărăcie: tatăl lui, un angrosist în vinuri, îşi cunoştea bine meseria) încât puteai să-l iei uşor drept un cerşetor. Iar dacă tu, bunule cititor, i-ai fi dat ceva de pomană, îmi închipui că ar fi primit: din modestie sau din ceva ce el lua drept modestie. Era – vai, ca aproape toţi pictorii – lipsit de inteligenţă. Dar, probabil, Vittorio Bolaffio era şi mai jos decât media colegilor lui. Ca să dau un exemplu, o să vă spun că petrecea nopţi întregi cu Biblia de o parte şi cu discursurile lui Lenin de cealaltă, ca să confrunte textele şi să vadă – zicea el – care era de partea adevărului. Ca să mai dau un exemplu, o să vă spun că, din toate personajele create de literatura universală, el îl prefera fără dubii şi căinţe pe… Valjean. După el, Mizerabilii reprezintă cea mai frumoasă şi mai „adevărată” carte scrisă pe lume. Misterioase afinităţi! Pentru că şi Victor Hugo3, dacă a fost din când în când un poet mare, a fost constant şi chiar mai mare… pictor. 3

Victor Hugo (n. 26 februarie 1802 - d. 22 mai 1885) a fost un poet, dramaturg și romancier francez. Scriitor romantic, a fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute se numără Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Elev, în prima tinereţe, al lui Fattori4, la Florenţa, Bolaffio a plecat după aceea la Paris. O vreme a dus acolo, împreună cu Modigliani5, o „viaţă de artist”. Între cele două călătorii (la Florenţa şi Paris) se plasează o alta, mai neobişnuită, pentru vremurile de atunci: în India, care a avut asupra restului vieţii şi artei lui o mare influenţă. Această călătorie a fost – cel puţin aşa le povestea amicilor – urmarea unei remuşcări. Îl apăsa dependenţa materială de tatăl lui şi ruşinea că nu lucra. (El n-a considerat niciodată propria pictură o muncă). Munca manuală – înţeleasă ca o ispăşire şi o pedeapsă – a fost obsesia (nu singura) întregii lui vieţi. Cele mai surprinzătoare tablouri ale lui reproduc bărbaţi, mai ales bărbaţi din port, antrenaţi în munci grele, aplecaţi şi contorsionaţi sub poveri apăsătoare. S-a gândit atunci să se angajeze ca fochist la bordul unei nave; exact asta îi mai lipsea la sănătatea lui şubredă! Nu se ştie cum, a fost acceptat. Sigur e că tatăl lui, aflând de această ciudăţenie a lui Vittorio al lui, a dat fuga la căpitanul navei; înarmat cu un teanc de bancnote, care atunci, la Trieste, se numeau coroane şi valorau cât aurul, i-a mărturisit că fiul lui era uşor sonat (nu de tot şi în niciun caz într-o formă periculoasă) şi, pentru Dumnezeu, să nu-i spună nimic de vizita lui; pentru ca socotelile să nu se încurce, îl ruga să accepte echivalentul unei călătorii dusîntors, clasa I; în plus, un mic cadou pentru deranj. Să-l lase câteva zile la maşini, dar la primele semne de oboseală să-l interneze la infirmerie după care să-i ordone să treacă într-o cabină comodă. Într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat; nu am putea spune însă cât timp a petrecut tânărul Bolaffio în infernul maşinilor şi cât întins în cabină. Dar el a

Giovanni Fattori – n. 6 septembrie 1825, Livorno, Italia – d. 30 august 1908, Florența, Italia. Studii: Accademia di Belle Arti di Firenze. Artist vizual. 5 Amedeo Modigliani (n. 12 iulie 1884, Livorno - d. 24 ianuarie 1920, Paris) a fost un pictor și sculptor italian stabilit în Franța, reprezentant al „Școlii Pariziene" (École de Paris), evidențiat în scurta sa viață printr-o creație plină de eleganță și rafinament, care depășește granițele manierismului. Toată viața sa Modigliani este în căutarea frumuseții perfecte, ușor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului visat cu concretul, reprezentat de model. Tema preferată a tablourilor sale este omul: nudurile de femei, portretele prietenilor și ale unor necunoscuți.

Nr. 8 (48). 2015

păstrat o amintire de neşters din călătoria aceea şi despre viaţa la bord.

Portul Trieste - Bolaffio

Avea caiete întregi (blocnotesuri de mici dimensiuni, murdare, cu pătrăţele roşii) unde, în cafenele, în bodegi, în localurile cele mai mizere, pe unde îşi purta melancolica lui existenţă, însemna, ştergea, schiţa, tăia ce făcuse, cu perseverenţa disperată a obsedaţilor, toate amintirile vizuale păstrate din călătoria Trieste-Bombay şi retur. Trebuia să rezulte un triptic imens pe care visa să-l transpună apoi pe pereţii unei bodegi triestine. A descoperit-o pe aceea care, după opinia lui, era cea mai nimerită: o bodegă populară, bine pornită în afaceri, pe malul mării. A început prin a mânca regulat acolo, propunându-şi de fiecare dată să-i prezinte proprietarului intenţia lui. Dar de fiecare dată îi lipsea curajul: atât de tare se temea că va fi refuzat. În ziua în care şi-a făcut curaj şi i-a vorbit cârciumarului, acesta (politicos, ca să nu-şi piardă un client) i-a dat de înţeles… cu alte cuvinte că pereţii bodegii lui arătau bine şi goi şi n-aveau nevoie de fresce. Dar Vittorio Bolaffio nu şi-a pierdut nădejdea: s-a gândit să cumpere sau, ca să fim mai precişi, să-l pună pe tatăl lui să cumpere localul. Tatăl lui – se gândea –, un bun comerciant de vinuri, ar fi sfârşit prin a face o afacere bună. Bună sau rea, afacerea nu a fost încheiată; nici măcar n-a fost tratată chestiunea, iar din călătoria în India a lui Vittorio Bolaffio au rămas numai (dacă mai există) două-trei pânze risipite ici şi colo. Oh, cât de luminoase! Poate că acest mic episod v-a creionat cât de cât omul. Dar câte altele nu v-aş putea povesti! Unul privind o altă călătorie, de data aceasta scurtă, de la Gorizia la Trieste în timpul căreia un bărbat ce avea o altă ciudăţenie (aceea de a fi de meserie agent provocator) l-a făcut să-l vorbeas-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE că de rău pe Mussolini6 ca apoi, simulând un exces de indignare patriotică, să-l ducă la poliţie. Dândul drept iresponsabil, rudele şi prietenii l-au eliberat. În prima seară, când s-a întors la cafeneaua unde se adunau puţinii lui prieteni, toţi îşi închipuiau că avea să fie tare abătut. Nu era câtuşi de puţin. Nimic nu-l impresionase la închisoare în afară de temniceri. Aceştia erau – zicea el – adevăraţii prizonieri, adevăratele victime ale sistemului. Trebuiau ajutaţi, să li se trimită bani. E foarte probabil că a şi făcut-o. Bun şi generos ca puţini alţii, avea însă şi sufletul, nu numai fizicul, întrucâtva de muschetar. Odată, la cafenea, nu ştiu din ce motiv, i-a tras o palmă unui chelner. Apoi s-a căit, iar când, din cu totul alte motive, chelnerul a fost concediat, a ţinut să-l aibă mereu la masă cu el. Întradevăr, de câte ori un amic se ducea să se întâlnească la bodegă cu el, îl vedea la una din mesele învecinate pe chelnerul pălmuit o dată şi întreţinut tot restul timpului. Fascismul îl zdruncinase. Există un tablou mare al lui, ba chiar două variante ale aceluiaşi tablou, pe care ar fi vrut să-l intituleze „Vorbesc despre Mussolini”. Reprezintă doi bărbaţi: un bătrân (probabil tatăl lui: toţi bărbaţii în vârstă pictaţi de el amintesc de figura tatălui, până şi minunatul căpitan ce urcă pe puntea unuia din vaporaşele de cabotaj Trieste-orăşelele istriene, aşadar, un bătrân încovoiat, cu mâinile împreunate la spate, asemănător în toate cu un căpitan al lui Conrad ajuns rău) şi un tânăr. Stau pe o bancă vopsită în roşu dintr-un parc. Bătrânul ţine pe genunchi un ziar desfăcut; tânărul (în mod vizibil socialist), cu o garoafă roşie7 la butonieră, picior peste picior, îi vorbeşte cu un aer convins şi semeţ. Ar putea fi şi o pictură de gen. Este unul din lucrurile mari ale picturii italiene contemporane nu zic datorită, ci în ciuda unor grosolănii şi deficienţe tehnice ce sar în ochi. 6

Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. 29 iulie, 1883, Predappio lângă Forlì – d. 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda și teroarea de stat. Folosindu-și carisma, controlul total al mediei și intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania lui Adolf Hitler a făcut din Italia o țintă pentru atacurile Aliaților, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene și moartea lui. 7 Simbolul Partidului Socialist Italian

Nr. 8 (48). 2015

Criticii şi iubitorii de artă se opresc doar asupra lor; puţini au văzut că, dincolo de toată această lipsă de tact, este o realizare profundă. La Paris (poate) ar fi fost înţeles; la Trieste…

V. Bolaffio, Il vecchio e il giovane (disegno a matita e penna su carta, colorato, 11x19 cm)

Spre patruzeci de ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză la laringe. Pentru un bărbat trecut de vârsta periculoasă şi nu lipsit de mijloace, nu ar fi fost o boală insurmontabilă, dar el a făcut din ea arma cu care s-a sinucis. Medicul îl îngrijea şi îi garanta vindecarea: era de ajuns să se ducă să petreacă un an într-un sanatoriu sau numai la malul mării. Bolaffio s-a dus să locuiască într-o cameră mobilată într-unul din cele mai nesănătoase cartiere din Trieste, la o familie de speculanţi care, cu scuza riscului contagierii, l-au pus să plătească mai mult decât ar fi plătit într-un sanatoriu de lux. Dar nu era nevoie să fie împins pe făgaşul acesta. Când o copilă din familia gazdei se ducea să-i cumpere o sticlă de bere, Bolaffio îi dădea o sută de lire (de pe vremea aceea!) şi nu voia restul înapoi. Poate era un păcat ceea ce făcea, dar contrariul – avariţia – este un păcat şi mai mare! El, care picta extrem de anevoios, iar faţă în faţă cu pânza dădea cu pensula o dată la un sfert de oră, nu suporta să se vorbească de bine despre pictura lui. Într-o seară, tot la cafenea, l-a acostat un tânăr şi, numindu-l „maestru”, i-a spus că pictura lui era de avangardă. (Pictorii tineri au avut întotdeauna fixaţia avangărzii, de parcă arta ar fi o bătălie iar unica ei finalitate este de a face în necazul cuiva, de a scandaliza pe cineva). Vittorio Bolaffio s-a ridicat cât era de lung şi a urlat cât îl ţineau plămânii că locul lui era în retrogardă,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 5

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la cea mai din urmă cu putinţă retrogardă a picturii. Poate era o formă mascată de orgoliu; tânărul avangardist a salutat în grabă (a schiţat – ca un băiat de treabă cum trebuie să fi fost în fond – salutul roman) şi a ieşit ca să nu se mai arate niciodată. A început să suporte, ba chiar să dorească, laudele numai în timpul ultimei lui boli, ca şi cum arta ar fi fost o culpă (fără îndoială el astfel o resimţea), iar iminenţa morţii îi aducea absolvirea. Atunci s-a legat sufleteşte de puţinele tablouri realizate cu atâta nelinişte şi chin. Cerea să i se aducă în camera lui de muribund tablourile vândute sau dăruite amicilor, le contempla îndelung, cu ochi înduioşaţi şi zicea: „Da, sunt frumoase, chiar frumoase”. Îl punea pe un tânăr pictor (nu avangardistul), ce-l asista, să se ocupe de reproducerea fotografică a fiecăruia. Ştia că avea să moară curând şi se bucura. Cu vocea slăbită elogia plăcerile vieţii, nesfârşita bunătate a prieteniei şi a morfinei care-i uşura, aceasta din urmă, crizele de sufocare. O agonie rămâne o agonie, dar nu-mi amintesc să fi asistat la una mai liniştită decât a lui. Obsesiile ce-l chinuiseră în timpul vieţii parcă se topiseră într-un fel de beatitudine. Chiar în zilele de dinaintea sfârşitului său a trebuit să plec într-o călătorie în străinătate. Ştiam amândoi că nu aveam să ne mai revedem, dar n-a fost făcută nici cea mai vagă aluzie la iminenţa despărţirii eterne. L-am salutat ca şi în celelalte rânduri, de parcă aveam să-l revăd în aceeaşi seară la cafenea. Am văzut însă că avea lacrimi în ochi. I-am luat mâna atunci, spunându-i: - Dă-mi voie să sărut mâna ce a pictat atâtea lucruri minunate. El voia să se opună, dar era prea vlăguit ca să poată să o facă. La întoarcerea mea – aşa cum prevăzusem – murise. Abia de am mai apucat să iau parte la funeralii; funeralii, după dorinţa lui, cum nu se poate mai modeste. Funeralii de şomer. Era – cititorul o fi înţeles şi singur – un om ciudat. Dar cu toate acestea (să renunţăm la ultimul cuvânt) era un om. ©Umberto Saba ©Traducere de Doina Condrea Derer (articolul a mai apărut în „Orizonturi Culturale“, nr. 6, iunie 2015, anul V)

Puţinele opere păstrate ale pictorului V. Bolaffio se află la Muzeul „Revoltella“, (via Diaz 27) din Trieste.

Selecţie şi prezentare, Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Lilia CAZACU – PICTURĂ ŞI SENTIMENT Prof. Mihai PĂSTRĂGUŞ - Iaşi

Analiza unei opere, a unei activităţi artistice, ca în cazul de faţă, se impune, logic, să înceapă cu personalitatea artistului creator, pentru că, opera şi artistul alcătuiesc un binom, în care cei doi termeni nu pot fi disociaţi şi priviţi izolat. Expoziţia de faţă, mai mult decât oricare dintre cele anterioare – pentru că este cea mai bogată, este o sinteză dintre obiect şi subiect, dintre sentiment şi pictură, dintre artist şi opera sa. De aceea, autoarea a denumit expoziţia Pictură şi sentiment. Corelând, vom preciza că: pictura este obiectul, sentimentul este subiectul cu bogăţia sa de spiritualitate. Sentimentul, ca termen central în explicarea şi înţelegerea acestor lucrări este, în esenţă, o formaţiune afectivă, complexă şi relativ stabilă cu funcţie de atitudine subiectivă şi valorică. Acesta reglează conduita artistică în calitate de vector emoţional şi este un indice care măsoară gradul de implicare a personalităţii artistului în opera sa. În timp s-au descoperit şi alte proprietăţi ale sentimentului.Th. Lipps8, creatorul curentului Einfuhlung din Germania începutului de secol XX, introducea termenii de Wertgefuhl şi Einfuhlung (sentimentul valorii si empatia), bineînţeles, valabil în relaţia creator – operă de artă, pentru ca, ceva mai târziu, Max Scheler9, să vorbească despre un 8

Theodor Lipps (n.28 iulie 1851, Wallhalben, Germania - d. 17 octombrie 1914, München, Germania) a fost un filozof și psiholog german, reprezentant de seamă al psihologismului german. A fost unul dintre cei mai influenți profesori din acea perioadă, 9 Max Scheler (n. 22 august 1874, München — d. 19 mai 1928, Frankfurt am Main) a fost un filozof german, cunoscut în primul rând pentru contribuțiile sale în domeniul fenomenologiei, filozofiei

Nr. 8 (48). 2015

„apriori emoţional” şi „contagiunea afectivă”. În aceeaşi epocă Iohannes Iten, din Şcoala Bauhaus, definea în cartea sa Kunst der Farbe (Arta culorii), tipurile de creativitate artistică, între care şi cel optic impresiv, căruia credem că îi aparţine şi artista noastră, şi nu numai. În genere toţi cei cu disponibilitate nativă pentru artă, cei cu suflet sensibil pentru culori şi forme aparţin acestei tipologii. Toţi termenii invocaţi, verificându-se în practica artistică. Lilia CAZACU, artistă cu sensibilităţi complexe şi de mare profunzime pentru artă, are un feeling special pentru arta culorii, un Wertgefuhl, mai exact, un apriori afectiv, o capacitate sentimentală de a descoperi în lucruri şi fenomenele naturii, ceea ce poate fi valorizat artistic, acele însuşiri care, în actul de umanizare artistică sunt încărcate afectiv cu proprietăţile subiectului şi se empatizează. Picturile sale, care pot fi numite şi vise colorate, sunt rezultatul empatizării, pentru că artista, pe lângă un fond aparceptiv artistic moşenit, înnobilat de acel apriori afectiv, are şi o cultură care îi susţine, îi potenţiază sensibilitatea. Prima sa lecţie despre culori a primit-o la Izbişte, locul său natal, şi ca toţi oamenii formaţi în mediul rural, a constituit-o succesiunea anotimpurilor - înncepând de la puritatea albului de iarnă cu diversele sale nuanţe, culminând cu policromia toamnei, pentru ca, treptat, parcurgând cu ochii deschişi treptele şcolii, să primească şi explicaţii ştiinţifice despre lumea colorată, care în copilărie, oricum, este magică şi feerică, îmbrăcată într-un halou afectiv. În acest context socionatural i s-a format, atât apriori-ul afetiv cât şi idealul său de viaţă artistică – frumuseţea omului şi a naturii. Cele peste 30 de picturi, ulei şi acuarelă, constituite în cea de a cincea sa expoziţie personală (flori, naturi statice, peisaje, volume arhitecturale), sunt rodul unei activităţi de creaţie

valorilor, sociologiei cunoașterii și antropologiei filozofice, pe lângă calitatea sa de clasic al filozofiei religiei. Scheler a dezvoltat metoda filozofică a lui Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei și a fost numit de filozoful spaniol José Ortega y Gasset „primul om care a intrat în paradisul filozofic”. În 1954 Karol Wojtyla, viitorul papă Ioan Paul al II-lea, și-a susținut teza de doctorat O evaluare a posibilității de fundamentare a unei etici creștine plecând de la baza sistemului lui Scheler.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE de-a lungul a mai mulţi ani, atât în tabere de creaţie cât şi la atelierul său. Câteva au marca spaţiului mioritic de la Parcova, acolo unde „Cerul e mai înalt ca oriunde”, cum spunea poetul Aurel Istrati, acolo unde nu ajung decât ochii vulturilor şi privirile pictorilor, altele sunt din luncile Nistrului cât şi din satul său natal-Izbişte. Acolo poeta din pictor a găsit mirajul înălţimilor şi misterul locurilor de taină, pe care le-a surprins în efecte cromatice vii, mergând de la un albastru intens cu efecte glaciale, uneori straniu, cu forme învolburate, sau ca nişte animale preistorice, la roşul incendiar al apusului sau răsăritului solar, pentru ca, în miezul zilei, când straturile atmosferei se subţiază sensibil, să se ajungă la grisaille şi culori în străluciri de sidef şi camaieu. Florile, atât cele cuprinse în buchete cât şi cele surprinse în formă de lan-covor – macii, sunt exuberante şi viguroase, traduc autentice stări sufleteşti, sentimente şi emoţii de bucurie, mirare, unitate şi demnitate. Sunt ca portretele unor fiinţe care comunică dorinţa de viaţă. Tehnica păstoasă în care se operează cu cuţitul şi pensonul, adaugă la vigoare, sensibiliate, gingăşie şi candoare, tactilitatea şi implicit o influenţă sculpturală asupra formei. Deşi culoarea în tuşă clasicimpresionistă este cea care dă savoare întregii imagistici a expoziţiei (inclusiv peisajelor şi volumelor arhitecturale), nici celelalte valori plastice nu sunt estompate ca: linia, arabescul (influenţă din decorativ), desenul, valoarea luminozităţii, tuşa, evocarea spaţiului şi timpului (ritmicitatea şi muzicalitatea), ansamblul compoziţional, perspectiva ş.a., rezolvate subtil cu succes. Artista Lilia Cazacu îşi empatizează constant imaginile cu efecte de iluzie şi miraj artistic, cu metafore inspirate. Cunoaşte şi converteşte, cu efecte de surpriză, fenomenul optic de difracţie a luminii, penetrat în straturile atmosferei cu grade diferite de grosime şi temperatură, în iluzii de miraj artistic cu care se înfăţişează spectaculos pe retina privitorului. Desigur, mirajul meteo-artistic, construit cu inspiraţie, sugerează valorile de distanţă, dinamica şi fizionomia formelor, perspectiva, dar în egală măsură, angajează şi nostalgia de tip slav, care conotează constant imagistica artistei.

Nr. 8 (48). 2015

Expoziţia de pictură a Liliei Cazacu este o dovadă a maturităţii sale artistice, a seriozităţii şi talentului, a nobleţei sufleteşti, de care artista este însoţită permanent în traducerea idealurilor sale de creaţie artistică. Expoziţia este un reper cultural cu valoare de model, atât pentru arta de for public, pentru elevii săi, pentru instituţiile unde prestează activităţi educative, dar şi un motiv de mândrie pentru cei care au format-o pentru artă. Creaţia sa picturală se înscrie cu certitudine în seria valorilor care concurează timpul.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Nr. 8 (48). 2015

Page 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Scurt CV, Lilia CAZACU, Criuleni, R. Moldova Formaţia : 1994 – 1998 - Colegiul de Artă „Al. Plămădeală” Chişinău, clasa profesor Petre RUSU; 1999 – 2004 –Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” - Chişinău, Profilul Arte Plastice şi Decorative – specialitatea Arte decorative şi design, unde a studiat cu profesorii: Teodor Macari, Ecaterina Ajder, Olimpiada Arbuz, Inga Edu; Exercitarea profesiei: 2003 – prezent- Profesoară de pictură la Şcoala de Arte Cruglic, Raionul Criuleni; 2007 – prezent – Profesoară de educaţie plastică la Liceul „Boris Dânga” din Ciuleni; 2007–2011 – Director al Muzeului de Istorie şi Etnografie Criuleni; 2012 - Coordonator al Salonului de arte vizuale al elevilor, Ediţia I-a; 2013Coordonator al Salonului de arte vizuale al elevilor, Ediţia II-a; 2015 – Coordonator al Salonului de arte vizuale al elevilor, Ediţia a III-a Expoziţii Personale: 2010 la Iaşi; 2011 la Criuleni, 2012 la Criuleni, 2014 la Criuleni, 15 iulie 2015 la Chişinău - Galeriile de artă din Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei; Participare la 18 Expoziţii de grup; 9 tabere de creaţie, la Parcova, Raionul Edineţ, R. Moldova şi în România. A obţinut numeroase (10) Premii şi Diplome de excelenţă,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Convorbirile cu Eckermannii

Autor: Radu Vâncu

Când lucram la teza mea de doctorat despre poezia lui Mircea Ivănescu, n-am găsit o titulatură mai exactă pentru ea decât „poezia discreţiei absolute”. Mărturisesc că expresia mi se părea întrucâtva fericită şi pentru faptul că rima cu discreţia absolută a existenţei publice a lui Mircea Ivănescu – poetul fiind pe cât de mare, pe atât de retractil. După cum bine se ştie, nu dădea aproape niciodată interviuri, refuza ieşirile publice, oricât de neînsemnate – îmi aduc bine aminte ce eforturi persuasive a trebuit să facă Nicolae Manolescu prin 1998 ca să-l convingă să participe la o ediţie a emisiunii Profesiunea mea, cultura despre traducere; argumentul forte al criticului a fost acela al onorariului, la care poetul a cedat, dat fiind că soţia lui, doamna Stella, era pe patul de suferinţă, iar onorariul putea fi astfel convertit în medicamente. (Drept e că la emisiune, fiind în platou alături de Antoaneta Ralian11, n-a vorbit practic deloc.) Ei bine, rima aceasta între discreţia poeziei şi cea a existenţei publice ivănesciene pare, în 10

Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931 – d. 21 iulie 2011, Sibiu, România), a fost un scriitor, poet, eseist și traducător român. 11 Antoaneta Ralian (n. 24 mai 1924, București) este o importantă traducătoare română de limbă engleză. A fost discipola profesorilor Dragoș Protopopescu și Ana Cartianu. Vorbește bine limbile engleză, franceză și italiană. A tradus în limba română scrieri ale lui Henry James, Virginia Woolf, D. H. Lawrence, Iris Murdoch, Lawrence Durrell, Henry Miller, Saul Bellow, John Galsworthy, Katherine Mansfield și alții, în principal romane, cât și piese de teatru..

Nr. 8 (48). 2015

ultimul an, din ce în ce mai imperfectă. Din fericire, mă grăbesc numaidecât să spun. E ca şi cum destinul postum ar ţine să compenseze carenţele de expunere publică ale celui antum. În 2011, Al. Cistelecan12 a coordonat un volum aniversar Mircea Ivănescu 80 – poetul a apucat să-l vadă (e un mod de a spune, se ştie că nu-i mai rămăsese decât vederea periferică) în zilele dinaintea morţii. Era, în acel volum, un interviu, ori mai degrabă o confesiune de vreo 20-25 de pagini îndesate pe care mi-o dictase în decursul unei întâlniri de vreo două ore din martie 2011; am crezut aşadar, prin forţa lucrurilor, că era un soi de interviu testamentar, ultima lui confesiune publică. Cum se ştie, m-am înşelat – în 2012 urma să apară convorbirea cu Gabriel Liiceanu13, cele 200 de pagini extraordinare rezultate din cele cinci întâlniri pe care poetul şi filosoful le-au avut între martie şi iulie 2011. Despre dialogul lor intens şi tulburător s-au scris zeci de cronici, s-au făcut emisiuni de televiziune – a fost practic întâia oară când despre Mircea Ivănescu au scris şi au vorbit intelectuali situaţi în afara cercurilor literare (îmi amintesc, de pildă, un text al lui Cristian Ghinea14 – care, mărturisindu-şi ignoranţa în ce priveşte poezia contemporană, producea un exerciţiu de admiraţie pentru poetul revelat de cartea-dialog).

Alexandru Cistelecan (n. 2 decembrie 1951, Aruncuta, Cluj, România) este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României. 13 Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș. După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, narat și după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social. 14 Cristian Ghinea este un politolog și ziarist român, care în prezent ocupă funcția de director al think tank-ului Centrul Român de Politici Europene.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Iar la finalul aceluiaşi an 2012, celor 200 de pagini ale Măştilor lui M. I. li se adaugă aceste mai bine de 200 de pagini ale Interviului transfinit luat lui Mircea Ivănescu de Vasile Avram. Fireşte, nu-i vorba de o carte complet nouă, fiind în fapt o reeditare – ediţia primă apărând acum 11 ani, în 2004, la editura Ecclesia (Nicula), ca urmare a diligenţelor admirabile ale doamnei Felicia Avram; însă, pentru cronicarii revistelor literare de autoritate, practic n-a existat – singura cronică într-o astfel de publicaţie fiind, după ştiinţa mea, cea a lui Mihai Iovănel din Cultura. N-a existat, de asemenea, nici în reţeaua de librării, distribuţia ei minimă fiind gerată tot de doamna Felicia Avram exclusiv în cercurile prietenilor care i-au cunoscut şi i-au iubit pe Mircea Ivănescu şi Vasile Avram. Aşa încât sunt absolut convins că, pentru majoritatea cititorilor, această ediţie secundă va reprezenta întâia întâlnire cu cartea. Iar Interviul transfinit va dubla dintr-un foc corpusul paginilor confesive, dialogale, ale lui Mircea Ivănescu, contribuind decisiv la acea bizară răsturnare de situaţie la care făceam aluzie cu două paragrafe mai sus. E ca şi cum la un an după moartea ultraretractilului Salinger15, să spunem, s-ar descoperi vreo patru-cinci sute de pagini de convorbiri despre care nu ştia nimeni, în care s-ar face vorbire pe larg, cu love and (not much) squalor, despre literatură şi viaţă, despre literatură şi moartea celor dragi, despre literatură şi sinucidere – adică despre exact acele lucruri ce fac strălucirea & mizeria literaturii pe care scriitorul se străduise câteva zeci de ani, practic toată viaţa lui, să le ţină cât mai ferite de indiscreţia publică. Dincolo de efectul mediatic uriaş, imaginea însăşi de scriitor a lui Salinger ar ieşi radical schimbată. (Salinger, filmul scris & regizat de Shane Salerno, anunţă din câte se pare surprize majore privind opera postumă a marelui J. D., cu începere din 2015. Despre aceasta vom mai discuta, cu siguranţă.) Tot astfel, cele patru-cinci sute de 15

Jerome David „J.D.” Salinger (n. 1 ianuarie 1919, Manhattan, New York — d. 27 ianuarie 2010, Cornish, New Hampshire) a fost un scriitor american, cunoscut mai ales pentru romanul său De veghe în lanul de secară (en. The Catcher in the Rye, 1951) și firea solitară. Ultima sa lucrare publicată a fost scrisă în anul 1965, iar în 1980, autorul a acordat ultimul său interviu.

Nr. 8 (48). 2015

pagini de convorbiri publicate anul acesta îl transformă pe neaşteptate pe Mircea Ivănescu din cel mai retractil poet contemporan în cel mai locvace – întrucât niciun alt poet major de după 1945 nu a mai lăsat un corpus confesiv atât de masiv (cu excepţia Antimetafizicii din 1985 a lui Nichita Stănescu16 şi Aurelian Titu Dumitrescu17, ale cărei 475 de pagini sunt însă pe cât de emfatice, pe atât de necreditabile – de vreme ce poetul însuşi s-a dezis de ele într-o declaraţie oficială adresată în ianuarie 1983 directorului editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu18: „partea mea de contribuţie la carte este insignifiantă, opiniile mele fiind reinterpretate de autorul numit (Aurelian Titu Dumitrescu)”). Din punctul acesta de vedere, dialogurile lui Mircea Ivănescu cu Gabriel Liiceanu şi Vasile Avram produc o modificare de imagine spectaculoasă, fără echivalent în poezia noastră – afară doar dacă, schimbând tot ce-i de schimbat, am lua-o în calcul pe aceea survenită în cazul corespondenţei dintre Eminescu şi Veronica Micle; după cum romanticul nostru exemplar contrazice, prin masivul epistolar erotic, teza general circulată a geniului contemplativ şi neimplicat în amor, tot astfel „discretul absolut” al postmodernităţii noastre îşi revelează postum un enorm apetit confesiv, pe care cele aproape cinci sute de pagini (dacă adăugăm şi interviul meu) sunt departe de al fi epuizat (cel puţin aceasta e senzaţia la lectură – că memoria lui Ivănescu, sedimentată în straturi geologice, a explorat numai câteva situri fundamentale dintr-o reţea mult mai amplă). Ce este, însă, acest Interviu transfinit? Iată, pentru început, cauza lui primă: prin 1986, în 16

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, jud. Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales postmortem membru al Academiei Române. 17 Aurelian Titu Dumitrescu (n. 15 februarie 1956, Caracal, jud. Olt) este poet, eseist, jurnalist român, cel mai apreciat discipol al lui Nichita Stănescu. A scris și publicat peste 40 de volume de poezie, eseuri despre literatură și artă plastică, precum și de publicistică. 18 Mircea Sântimbreanu (n. 7 ianuarie 1926, Băița, județul interbelic Hunedoara - d. 19 august 1999, București) a fost un scriitor român, director al editurii Albatros, publicist, scenarist și producător de film, cunoscut mai ales ca scriitor de literatură pentru copii și pentru promovarea unor scriitori prin publicarea lucrărilor lor la editura pe care a condus-o.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE timpul unei şedinţe de partid sau de învăţământ politic, Vasile Avram (1940-2002), coleg de redacţie la Transilvania cu Mircea Ivănescu, îi propune poetului să accepte o serie de 286 de întrebări, câte una pentru fiecare zi lucrătoare a anului, şi să livreze cele 286 de răspunsuri corespunzătoare. După câteva luni de tăcere, poetul produce un prim calup de 13 răspunsuri – şi astfel Interviul transfinit e iniţiat. Întrebările curg, răspunsurile aşijderea, revoluţia îi prinde în plin dialog, iar din 1994 Vasile Avram începe să publice interviul în serial în publicaţia sibiană Opinia publică, al cărei editor era. Peste câţiva ani, poetul abandonează jocul, fără să fi răspuns la toate cele 286 de întrebări – însă cele la care a răspuns sunt suficiente pentru a constitui materia unei cărţi publicate de Felicia Avram în 2004, la doi ani după moartea soţului. În chip inevitabil, cititorul Interviului transfinit nu se va putea opri să nu compare dialogul acesta cu Măştile lui M. I. Mare admirator al lui Goethe19 (aşa cum mărturiseşte şi în cartea de faţă), Mircea Ivănescu şi-a găsit, în persoanele lui Gabriel Liiceanu şi Vasile Avram, doi excelenţi Eckermanni. Într-un pasaj din Jurnalul de la Păltiniş, Noica20 nu considera inutil să combată prejudecata culturală a mediocrităţii lui Eckermann – şi avea, fireşte, dreptate. E limpede pentru orice cititor de bună credinţă că, dacă Nietzsche21 a putut spune că aceste Convorbiri cu Eckermann sunt cea mai bună carte germană, atunci meritul principal îi aparţine în egală măsură şi celui care a ştiut să asculte, să înregistreze, să facă decupajele adecvate, să pună în scenă un personaj de o genialitate nu întotdeauna evidentă ş.a.m.d. Aşa încât se poate spune cu egală îndreptăţire că nu 19

Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale. 20 Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul filozofului Constantin Noica. 21 Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.

Nr. 8 (48). 2015

doar Eckermann a fost pe măsura lui Goethe, ci şi Goethe a fost pe măsura geniului de raisonneur al lui Eckermann. S-au meritat unul pe altul, cum se spune îndeobşte. Tot astfel, Mircea Ivănescu şi Eckermannii lui s-au meritat reciproc; iar ceea ce face farmecul acestui diptic dialogal e că cei doi raisonneuri sunt cum nu se poate mai diferiţi – ba chiar complementari. Ceea ce face ca şi cele două dialoguri să fie efectiv complementare. Având formaţii asemănătoare, venind amândoi dinspre studii clasice şi filosofie, afecţionând însă deopotrivă literatura şi artele, Gabriel Liiceanu şi Vasile Avram sunt totuşi profund diferiţi temperamental – lucru vizibil numaidecât în modul în care înţeleg să-şi construiască personajul raisonneur. Liiceanu e interesat, după cum spune încă din a doua pagină a cuvântului înainte, de „oamenii-monument”, depozitari superlativi ai memoriei unei epoci; aşa încât întrebările lui se vor adresa memoriei lui Mircea Ivănescu, vor încerca să deducă din grundul biografic un mod de a traversa istoria, vor edifica plutarhian o „viaţă paralelă”. Chestionarea se va face prin urmare mai ales sub incidenţă morală, iar cel chestionat va fi judecat, foarte á la Nietzsche, după cantitatea de adevăr pe care o suportă. La rândul lui, Ivănescu e cum nu se poate mai conştient că vorbeşte in articulo mortis, după cum a observat şi Horia-Roman Patapievici, şi admite, chiar dacă nu fără anume eschive, fandările decisive ale interlocutorului – care reuşesc, din fericire, să irite exact când şi cât trebuie pentru a determina reacţii de asemenea decisive. Ce se pierde în armonie, se câştigă în profunzime – e evident că nimeni până la Gabriel Liiceanu n-a reuşit să-l facă pe Mircea Ivănescu să vorbească atât de deschis despre traumele fundamentale ale vieţii lui, de la moartea fratelui şi a surorii până la conştiinţa faptului că a fost conceput în cele patruzeci de zile de doliu după moartea surorii necunoscute, ca un fel de Ersatz al ei. Contextul dialogului între Vasile Avram şi Mircea Ivănescu e cu totul altul: în 1986, când începe Interviul transfinit, poetul are 55 de ani, e aşadar complet în afara jurisdicţiei funebre a a-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE celui articulo mortis. Prin urmare, şi întrebările sunt sensibil mai ludice şi mai relaxate, pastişând onctuos-ironic (uneori prea onctuos şi prea puţin ironic) terminologia noiciano-heideggeriană deja prea la modă la finele anilor ’80. Iar Avram nu vede cu niciun chip în cincuagenarul cu nici zece ani mai bătrân un „om-monument” al cărui patrimoniu biografic se cuvine capitalizat, ci un poet major aflat în plină forţă creatoare – iar ceea ce-l intrigă şi crede că merită prim-planul acestui dialog este mecanismul acestei forţe creatoare, algoritmul prin care viaţa şi poezia se generează reciproc. Rezultatul va fi că, în vreme ce Liiceanu îi chestionează lui Mircea Ivănescu memoria, Vasile Avram îi va chestiona imaginaţia. Grundul biografic va mai conta numai în măsura în care constituie cauză a poeziei; subsecvent, întrebările nu vor fi niciodată indelicate, aşa cum se întâmplă câteodată la Liiceanu – şi adevărul e că astfel pierd din tensiune. Să luăm un exemplu. Mircea Ivănescu se confesează într-un loc lui Vasile Avram după cum urmează: „Am crezut multă vreme, de asemenea, tot în copilărie, că eu – pe atunci, deci copil fiind, aş fi fost în stare să mă sinucid – şi am pus la cale multă vreme, în amănunt, propria mea sinucidere – având şi un motiv foarte serios pentru asta – şi care nici nu ţinea de contrarietăţi personale – ci de cu totul altceva. [...] Eu însă nu m-am sinucis. E un răspuns”. E lesne de imaginat cum ar fi tratat un astfel de răspuns Liiceanu – luându-şi toate menajamentele de rigoare, n-ar fi pregetat totuşi să iscodească „motivul foarte serios” pe care copilul Mircea Ivănescu îl avea pentru sinucidere, scenariul propriu-zis al sinuciderii anunţate, raţiunea pentru care acesta n-a fost pus în practică, sensul răspunsului pe care abandonarea proiectului suicidar îl reprezintă. Ar fi fost, desigur, o manieră mai tensionată, aproape violentă pe alocuri, de dialog; însă rezultatele ei meritorii se văd în Măştile lui M. I. Vasile Avram decide însă să oprească în acest punct anamneza deja prea dureroasă şi voltijează brusc, alegând să continue interviul nu cu o întrebare on topic, ci cu un poem de Mircea Ivănescu, completamente off topic – iată, spre edificare, titlul acestuia: fiind într-un oraş cu poeţi respectabili, poeta Liliana U. ne sfătuieşte să scri-

Nr. 8 (48). 2015

em un text intitulat Prinţesa de faianţă. Tensiunea scade instantaneu, întrebările ulterioare revin înspre apele aparent mai liniştite ale „formării personalităţii” literare a lui Ivănescu, acesta fiind practic scenariul pe care dialogul îl va urma pe durata tuturor celor două sute şi ceva de pagini – dar ce se pierde în tensiune se câştigă, pe termen lung, în coerenţă. Focalizând exclusiv pe poezia lui Mircea Ivănescu şi, mai ales, pe devenirea lui ca poet, Eckermann-ul din Vasile Avram e mai interesat de Bildungsroman-ul poetului al cărui raisonneur este doar de modul în care omul ca atare a traversat istoria. Simptomatic e că, în lunile postrevoluţionare ale dialogului lor, discuţiile nu capătă inflamaţia acută pe care o aveau în toate mediile din ţară; cu toate că există o succesiune de întrebări şi răspunsuri despre dizidenţă, rezistenţă etc., nicicând ele nu devin atât de casante şi rigoriste precum în dialogul pe care Ivănescu îl va purta cu Liiceanu douăzeci de ani mai târziu. După cum simptomatic e că poetul însuşi ajunge să-şi rescrie trecutul după criteriile Eckermann-ului literaturocentric; pentru a ne convinge de aceasta, e nevoie să redau mai jos o succesiune de afirmaţii privitoare la începuturile literare ale lui Mircea Ivănescu. Vom vedea cum poetul le modifică succesiv, pentru a ajunge cât mai aproape de modul literaturocentric al maieuticii lui Vasile Avram. Aşadar, iată prima afirmaţie: „Prima dată am scris poezie într-o seară – cred că de toamnă, când ploua şi eu mă uitam pe fereastră, şi l-am întrebat pe fratele meu ce înseamnă melancolie – şi – nu mai ştiu cum mi-a explicat, dar ştiu că am produs un text, în ritm, rimă, strofe [...] Am încercat apoi, în perioada când l-am reîntâlnit pe Alexandru George22… să scriu şi ţin minte că am conceput un poem, în versuri foarte scurte, puternic bătute în ritm şi pornind de la un text de Blecher23 şi fistulele lui („abcesul pur şi nefistu22

Alexandru George - (n. 6 aprilie 1930, București- m. 28 septembrie 2012, București), pe numele său adevărat George-Alexandru Georgescu, este un prozator, eseist, traducător din limba franceză, istoric și critic literar român. 23 Max L. Blecher- (n. 8 septembrie 1909, Botoșani - d. 31 mai 1938, Roman) a fost un romancier român de origine evreiască. Prozator și poet cu o sensibilitate maladivă, Max Blecher face parte din aceeași generație literară cu Mircea Eliade sau Anton Holban, scriitori care aduc în spațiul literaturii române un spirit confesiv fără false pudori,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE lizat”). [...] Însă în acea perioadă – şi mai exact în ziua de 31 ianuarie 1951 – am scris împreună cu Alexandru George un sonet pe care el trebuia să-l ofere unei domnişoare care se numea Martha şi a cărei aniversare era atunci”. E vorba aici de trei texte diferite: „debutul absolut”, alături de Emil Ivănescu (şi, având în vedere că Mircea Ivănescu avea doisprezece ani atunci când fratele lui cu zece ani mai mare se sinucide, putem plasa cu aproximaţie data acestui „debut absolut” undeva în jurul vârstei de zece ani); un prim text originând în literatură, aşadar cu conştiinţa culturală a scrierii de poezie; şi un sonet ocazional, deopotrivă cultural (e totuşi un sonet!) şi existenţial (dat fiind contextul biografic). La o relatare ulterioară, „debutul absolut”, atât de emoţionant judecat contextual, dispare – şi, de asemenea, poemul cu origini blecheriene: „Cu [Alexandru] George am şi scris primul poem. Am mai povestit scena în altă parte, dar cred că ar trebui să adaug şi că acest text a constituit şi primul din ceea ce s-ar putea numi motivul Marthei. Poate că vom reveni asupra episodului, pentru că din punctul meu de vedere am impresia că are o anumită însemnătate şi în ce priveşte formaţia mea livrescă.” Argumentul observării „formaţiei livreşti” a dus la eliminarea fără drept de apel a celor două texte anterioare, prea puţin marcate din punctul de vedere al conştiinţei literare. Pentru ca, în fine, a treia etapă a rescrierii literaturocentrice a propriului trecut să fie şi mai restrictivă, împingând debutul scrisului conştient cu încă doi ani mai târziu: „Deci, din seara de 5 martie 1953 [...] a început transcrierea realităţii (aşa văd eu acum lucrurile) şi transcrierea asta se cheamă, nu?, act literar”. Din (aproximativ) ’41 în ’53 – doisprezece ani sunt radiaţi fără ezitare de poetul aflat în căutarea punctului origo al literaturii proprii; iar radierea se produce doar pentru a se situa cât mai în adevăr în interiorul Bildungsroman-ului edificat de Eckermann-ul lui de-

remarcabil grație coordonatei unei lucidități dilatate de veritabilă febră existențialistă. Din acest motiv, Max Blecher este considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității.

Nr. 8 (48). 2015

votat. Pentru a nu minţi în raport cu literatura, poetul e dispus să renunţe la evenimente intens încărcate afectiv, dar care nu l-au dus în interiorul literaturii, ci doar l-au apropiat de ea. Sinceritate radicală care spune totul atât despre imperativul adevărului în raportarea lui Mircea Ivănescu la poezie, cât şi despre eficienţa strategiei soft adoptate de Vasile Avram. Fără insistenţa masivă pe biografic a lui Gabriel Liiceanu, lipsit de tranşanţa lui iritantă şi seducătoare, concentrând cu răbdare chinezească întrebările înspre unicul punct aleph al literaturii, Vasile Avram a reuşit săi provoace lui Mircea Ivănescu răspunsuri la fel de decisive privitoare la literatură pe cât sunt cele provocate de Gabriel Liiceanu în raport cu viaţa poetului. Dialoguri esenţiale cu un poet esenţial, Măştile lui M. I. şi Interviul transfinit alcătuiesc un diptic extraordinar în care voletul dintâi priveşte mai ales biografia, iar cel de-al doilea mai ales literatura. Împreună, ele alcătuiesc Convorbirile cu Eckermannii ale lui Mircea Ivănescu. Cea mai impresionantă confesiune a unui mare poet din întreaga noastră literatură. Mircea Ivănescu - Conversaţie mondenă m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure ale paharelor arzând liniştit, să-i spun – „rochia ta” (dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – „abia acum văd, ai o rochie violetă”. (acele dâre ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci/ când mergi prin zăpadă, în soare.) „ai o rochie violetă”, îi spuneam surprins. (şi e ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci mă târăsc către ea – aş fi putut să-i spun, dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.) şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum, am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 15

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată. Dar sunt şi amintiri adevărate Şi eu am umblat odată cu o amintire în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape. (îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi – nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă, din mâini, se pot rostogoli foarte departe – şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea. îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.) şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet rău, ca într-o carte celebră, nu mai ştiu cine umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi drumul). şi parcă nu e tot una?

aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide ochii deodată – (si ceea ce vede atunci dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea decât contururi). cel care a privit moartea luând chipul unei fiinţe – vede din nou ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii, ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede şi-ar acoperi ochii – oricât de tare ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci a fost înfăţişarea adevarată, a fost - dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic – a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată şi fără urmare. […] ***

Despre moarte ca revedere 1. sigur că nu este adevărat. murind nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă – şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare – şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles, este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi cu un singur ecou – şi acela e-un nimb, ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici descarnarea de înţelesuri, plutirea în nimic, cu scheletul nefiinţei, gură în gură, nu mai există. pe urmă nu mai este niciun pe urmă dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

Selecţie şi prezentare, George Ghe. Ionescu

2. dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Cum îţi explici acest fapt ce denotă o mobilitate fantastică de care dispui şi acum?

Gellu Dorian24

N. Prelipceanu25

„...Tot călătorind prin ţară, încerc să fug de mine însumi.” Gellu Dorian: Eşti prezent în mai toate dicţionarele recente. Evident, cele care îi au în vedere pe scriitori! Se observă că, deşi născut la Suceava, de la început, ai alergat mai prin toată ţara să-ţi faci şcolile: de la Crasna sălăjeană la Marghita orădeană; apoi la Curtea de Argeş, ca facultatea să o faci la Cluj. Iar acum locuieşti la Bucureşti, după ce ani buni lumea te ştia locuitor al Clujului.

Gellu Dorian. (n. 13 octombrie 1953, Botoșani) este un scriitor român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent referent de specialitate la sectorul literatură-teatru al Centrului judeţean de conservare şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare Botoşani; redactor şef al revistei de cultură „Hyperion - Caiete botoşănene“, redactor şef şi consilier editorial al Editurii „Axa“ Botoşani; preşedintele Fundaţiei Culturale Hyperion - Caiete botoşănene Botoşani; director de programe al Societăţii Culturale Dacia Revival International New York; membru în colegiile de redacţie ale revistelor: Covorbiri literare, Poezia, Caietele de la Durău. Iniţiatorul colecţiei de poezie La steaua - Poeţi optzecişti, Editura „Axa” Botoşani. Iniţiatorul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, acordat în fiecare 15 ianuarie la Botoşani. Este un scriitor botoșănean. 25 Nicolae Prelipceanu (n. 10 august 1942, Suceava) este un poet și publicist român contemporan. A urmat liceul la Curtea de Argeș și a absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj. A lucrat ca redactor la revista Tribuna din Cluj și la ziarul România liberă, unde a coordonat pagina culturală. A fost consilier de stat în guvernul Victor Ciorbea. În prezent este redactor-șef la revista Viața Românească. Este membru în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor și membru în consiliul consultativ al revistei Steaua din Cluj.

Nicolae Prelipceanu: Să zicem că ar fi aşa, cum spui, „în mai toate dicţionarele”, deşi, zău, nu e deloc aşa. În ce priveşte peregrinările mele prin ţară, realitatea e cam invers. Primele mişcări nu le-am făcut, îţi imaginezi, de capul meu. Întâi am plecat din Suceava, prin 1943, prin Galaţi, pe Dunăre, spre Tulcea, de unde era mama mea, şi apoi la Babadag, unde am şi deschis eu ochii. Pe urmă, tatăl meu, care era judecător, s-a tot mutat, cu noi după el, mai ales în anii începuturilor comunismului, sperând să scape de tinichelele pe care le agăţau ăia de coada judecătorilor vechi. A reuşit, dar numai pe jumătate, pentru că, până la urmă, tot l-au dat afară, dar destul de târziu şi măcar a scăpat de puşcărie. Şi mişcarea asta, iniţială, m-o fi făcut şi pe mine mai, ca să zic aşa, mişcător. Un prieten al meu spunea că, tot călătorind prin ţară, încerc să fug de mine însumi. O fi avut dreptate. - Nici după absolvire văd că n-ai avut astâmpăr. Spune-mi ce-a urmat după absolvire? - Păi, după ce am terminat facultatea, în 1966, am făcut armata, adică „Şcoala de ofiţeri de rezervă nr. 1, Bucureşti”, timp de şase luni, la Otopeni, cam pe locul actualului aeroport internaţional. Iar apoi m-am întors la Cluj, că drumul ăsta îl ştiam mai bine, şi acolo, datorită dlui Mircea Zaciu, am fost angajat „responsabil de club cultural” la Universitate, cu sediul chiar în căminul unde stătusem şi eu toată facultatea, numit pe atunci „Avram Iancu”, azi e acolo nu ştiu ce facultate, a dispărut căminul, destul de celebru din istoria recentă, nu că am stat eu în el, ci de la grevele studenţeşti din ‘45. Apoi am fost silit să-mi dau demisia de la club, într-o zi predestinată, 1 aprilie 1968 (mă angajaseră la 1 mai 1967) şi m-am dus la Alba Iulia, la ziarul proaspăt înfiinţat, care mai poartă şi azi acelaşi titlu de-atunci, „Unirea”. Aici am stat până în ziua de 6 decembrie (1968), când am revenit, şomer, la Cluj, unde am şi cam rămas. Era cât pe ce să mă las dus la Bucureşti atunci, la ziarul „Munca”, dar m-am răzgândit, din motive sentimentale. Abia în octombrie 1969 am fost angajat

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE la revista „Tribuna”, la recomandarea lui D. R. Popescu, pe atunci încă viitor redactor-şef al revistei: a fost numit în 1970. - Nu ai abandonat presa literară nici după ieşirea la pensie. Conduci „Viaţa Românească”, schimbându-i oarecum fondul, făcând-o mai vie, mai de citit. Ce te face să nu te desparţi de o astfel de activitate jurnalistică, mai ales acum când eforturile de a menţine în viaţă o publicaţie înseamnă slalomuri extraordinare? - Păi, nu prea vreau să mor şi de aia continui. De aia am şi rămas în zonă, mai ales că am fost redactor aici, la „Viaţa Românească”, în anii 19871989. Faptul că mi s-a propus, de către Nicolae Manolescu, să vin înapoi, a fost pentru mine, cum se spune, o provocare. Cum cunosc mulţi oameni de valoare în zona literară mai veche, am reuşit să aduc revista la un nivel, cred eu, apropiat de ce ar trebui să fie o publicaţie numită astfel. Ca să fie mai vie, ar trebui, totuşi, să aibă şi alte capitole, care nouă ne lipsesc, anchete, interviuri, bilanţuri de final de an... Dar aşa, tot e bine, pentru că e nevoie şi de o revistă mai academică, în ciuda riscului de a părea, poate, prea scrobită. Mi-ar fi greu să mă resemnez, ca un contabil ieşit la pensie, cu ideea că, gata, s-a terminat. O să vină „gata s-a terminat”, dar când va spune halt Cel de Sus. - Ai făcut şi presă culturală, şi pur literară, şi presă de informare şi atitudine, ai lucrat şi la cotidiane care, fără excepţie, cer un ritm ce nu prea lasă loc şi de libertate creatorului. Care este deosebirea între aceste forme de jurnalism? Şi de care te-ai ataşat mai mult? - Deosebirea e mare, crede-mă. La presa cotidiană, trebuie să fii riguros în informaţie, în primul rând. Dincolo, în reviste gen săptămânalul „Tribuna” sau lunarul „Viaţa Românească”, lucrurile se mai nuanţează, aici trebuie o mai mare atenţie la stil şi la temă, la numele colaboratorilor şi la atitudinea lor. Sigur, mi-a făcut mare plăcere, după 1989, în presa cotidiană, la „Cotidianul” sau la „România liberă” bunăoară, să-mi spun în sfârşit opinia asupra celor ce se întâmplau în politica ro-

Nr. 8 (48). 2015

mânească, după o îndelungă tăcere forţată. Mi-ar fi plăcut să continuu să scriu articole de opinie politică, dar nu s-a mai putut. Oricum, sigur că e preferabilă presa culturală, dacă mă gândesc la enorma cantitate de gafe intelectuale pe care trebuia să o suport dincolo, la cotidian. Ca să dau un exemplu, odată a apărut un articol despre furtul unor icoane. Cei doi reporteri, unul fost şofer la redacţie, celălalt fiul secretarului general de redacţie, calificau astfel icoanele: „S-au furat nu ştiu câte icoane, mare parte cu subiecte religioase.”! Or, e greu să rămâi neclintit ştiindu-te coleg cu asemenea ziarişti. De altfel, asta era mişcarea: cultura propriu-zisă, literatura, erau luate peste picior, cu o superioritate nejustificată. Dar ignorantul dacă nu-i fudul... Odată, un coleg de-al meu din secţia culturală a ziarului a aflat primul cine a luat în anul acela Premiul Goncourt şi s-a dus să dea ştirea la ediţia a doua, după- masă, numai că a fost întâmpinat de tatăl celui cu „icoanele cu subiect religios” cu un dispreţ suveran. Păi dacă la TVR 1, una a anunţat o dată „filozoful Euripide26”, altă dată „cunoscutul gânditor german Goethe27”, altădată „istoricul (şi filozoful) Bertrand Russell28” ce să mai zici? Ăsta e nivelul! aşa că e mult mai bine dincoace, unde măcar oamenii, puţini care te citesc, ştiu, în general, cine a fost Euripide şi ce a făcut el şi aşa mai departe. - Lucrând în presa cotidiană, ai avut vreodată sentimentul că scrisul tău, analizele tale au schimbat conştiinţe, au adus înnoiri în mentalitatea celor cărora te adresai? - Nu, n-am avut niciodată impresia asta, ar fi fost şi greu s-o am, că nu aveam contact cu cititorul şiapoi acesta ar fi un proces de lungă durată, căruia 26

Euripide (n. 480 î.Hr. - d. 406 î.Hr.) a fost un poet tragic grec. Aristotel l-a supranumit „poetul tragic prin excelență”. Alături de Eschil și Sofocle, Euripide face parte din celebra triadă a poeților dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice. Influențat într-o oarecare măsură de Protagoras, Euripide a împărtășit unele concepții ale sofiștilor. 27 Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un poet german, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale. 28 Bertrand Arthur William Russell (n. 18 mai 1872, Trellech - d. 2 februarie 1970, Penrhyndeudraeth, Țara Galilor, Regatul Unit) a fost un filosof, matematician, istoric și critic social britanic.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE i se opun încă din răsputeri tabloidele şi televiziunile de acelaşi gen. De altfel, singura schimbare de vreun fel pe care un articol de-al meu a provocat-o vreodată a fost mutarea unei vânzătoare de la un fel de alimentară din Aiud, din centru (sic) la alta mai de mahala, după ce am scris eu o mică notă povestind cât de urât vorbea aia cu clienţii, în ziarul de la Alba Iulia, în 1968. Dar mentalitatea ăleia nu cred că s-a schimbat. - Sunt convins că poezia te-a ţinut cel mai mult la masa de scris. Când ai debutat? - Apoi, dragă Gellu, poezia nici nu te prea ţine la masa de scris decât aşa, simbolic. Am scris şi proză, dacă îmi aduc bine aminte, asta da, m-a cam ţinut pe la masa de scris. Am debutat în 1965, cu un ciclu de poezii în „Tribuna”, la recomandarea lui Al. Căprariu, care le auzise la un cenaclu de la Asociaţia scriitorilor din Cluj. Atunci am descoperit cenzura, aflând că, după ce textele mele trecuseră de exigenţa redacţiei, mai trebuia să aşteptăm şi răspunsul aşa-zisei „Direcţii a Presei”, cum era vopsită (vezi cioara...) cenzura comunistă. - De la Turnul înclinat până la recenta carte, La pierderea speranţei, ai publicat foarte multe cărţi de poezie. Titlurile lor ar umple o pagină. Eu remarc cel puţin două etape ale poeziei tale: prima, cea de până la de neatins, de neatins, carte apărută în anul singurului Colocviu Naţional de Poezie organizat la Iaşi în 1978, înainte de aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989, şi cea de a doua, mult mai evolutivă, i-aş spune şi cea mai bogată, cea din 1980 şi până astăzi. Poţi contrazice această părere, care, pe ici şi colo, a apărut şi în opinia unor critici şi istorici literari? - Nu voi contrazice, aici, pe nimeni, nici chiar pe vreun critic sau istoric literar. Dar pe tine tot te contrazic: nu-s aşa de multe volumele publicate de mine, dacă te gândeşti că ele se întind pe o perioadă de, vai, 42 de ani, din ’66 până în 2012. Dacă ne apucăm să le numărăm, eu o fac pe Pristanda inversul, căci nu trebuie să demonstrez ce multe sunt, ci, dimpotrivă, că nu-s prea multe. Sigur, în realitate, ar fi trebuit să public şi mai

Nr. 8 (48). 2015

puţine. Cele originale, deci nu autoantologii, sunt vreo 13 – 14. Dacă aş fi avut la 30 de ani mintea de la 70, sigur ar fi fost şi mai puţine. Mi s-a părut şi mie că de la de neatins, de neatins s-a schimbat ceva în scrisul meu, dar nu e treaba mea să afirm asta. Aşa cum mi se pare că, la rândul lui, volumul Un teatru de altă natură a mai mutat o dată macazul. -Aş remarca şi poemul Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu (care a dat şi titlul unei antologii), un fel de şlagăr al lungului tău şir de poeme antologice. Îmi poţi spune ce reprezintă acest poem în întregul operei tale. Mai toţi, când e vorba de Nicolae Prelipceanu, invocă acest poem. - Eu nu i-aş spune chiar şlagăr, pentru că e un moment tragic, aş zice, al scrisului meu. Mă gândeam, atunci, prin ’76 sau ’77, când l-am scris, uneori, ce se va întâmpla când regimul comunist va cădea, ce vom face şi ce vom spune noi despre vremurile acelea şi despre ce am făcut în acele vremuri. Mă gândeam, ai să râzi, chiar la dificultatea de a modifica proprietatea „mijloacelor de producţie”, cum le spuneau ei, cum s-ar putea înapoia vechilor proprietari sau urmaşilor lor ce li se furase şi, de obicei, mă opream repede, pentru că ameţeam gândindu-mă la acest proces. Dar Ce ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu se referea la altceva, la dreptul nostru de a ne justifica atitudinea supusă din timpul tuturor acelor ani. Că am stat singuri şi am gândit? Păi asta nu ajunge. Într-un fel, mă gândeam, înainte ca termenul să apară, la „rezistenţa prin cultură”, care nu va putea justifica laşităţile noastre. Uneori îmi spuneam că, dacă aş fi fost suficient de tare ar fi trebuit să nu public niciun rând sub cenzură, aşteptând o eliberare de aceasta ce s-ar fi putut să nu vină în timpul vieţii mele. Un poem apropiat de acesta, dar care a trecut neobservat, a fost Mefisto-vals, scris tot cam prin acea vreme. - Schimbarea de registru din ultimele cărţi, dar în mod special din cea mai recentă apariţie, La pierderea speranţei, ar anunţa o a treia etapă? Dacă da, pare a fi una foarte „tinerească”, gândindu-mă că a apărut la o editură consacrată în exclusivitate

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE tinerilor, Casa de pariuri literare. Ce-mi poţi spune? Cum s-a scris această carte, ce pare a fi una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale anului 2012. - Păi s-a scris în timp, eu neprogramându-mi cărţile după un plan bine stabilit. Cred că are un aer comun într-o anume imensă şi definitivă deziluzie, cauzată poate şi de vârsta care nu mai permite iluzia/speranţa, dar mai ales de ceea ce văd în jurul meu, de această lume murdară şi incorectă, dedată tuturor aranjamentelor şi intereselor, cu totală nepăsare la vreun principiu moral. În fond, nu speranţa mea în viitor se pierde, ci speranţa, e drept tot a mea, într-o purificare a lumii, şi nu doar în decursul vieţii mele, cât o mai fi el, ci chiar pe termen puţin mai lung. Incultura şi mitocănia celor aleşi cu consecvenţă de popor să-i fie conducători nu anunţă nimic bun, iar transferul metodelor acestora în lumea culturală îmi dau şi azi o justificare a titlului. Şi-apoi, impostura care a pătruns şi în cultură nu e de bun augur, ba dimpotrivă. După ce fusesem refuzat de patronul fostei edituri a Uniunii Scriitorilor, un cristian, tăticuţul Casei de pariuri literare, mi-a întins o mână, propunându-mi să-mi publice cartea, fapt pentru care am să-i fiu mereu recunoscător. Mă întreb dacă vreunul dintre poeţii debutaţi la el a luat vreodată Premiul Opera prima, de la Botoşani, pentru că la cdpl apar, de obicei, poeţi de valoare, care merită atenţia juriilor specializate. - Cum vezi, în ansamblul ei, poezia românească de azi? Azi însemnând, să zic aşa, din 1990 încoace. Se simte un suflu proaspăt, e vreo schimbare de paradigmă? O aşezare a unor individualităţi în matricele lor? Or, să nu greşesc, o imitaţie acerbă în valul tânăr al poeziei noastre? - Sigur că e o schimbare de model. Cândva, când eram noi, generaţia noastră, la momentul schimbării de paradigmă, spuneam, nu cu totul adevărat, că numai calificativul „poezie” rămâne constant, în timp ce tot ceea ce se pune sub el e mereu altfel. Argumentam cu poezia antică, apoi cu tot ce a urmat sub acest titlu generic. Aşa că nu mă mir de ceea ce se întâmplă, nu mă mai ţin la curent cu

Nr. 8 (48). 2015

ultimele apariţii în poezie, aud despre ele mai mult din articolele care le sunt dedicate cu generozitate. Primind cărţile de la Casa de pariuri literare, pe acelea le mai citesc, dar ştiu că apar şi alţi autori, demni şi ei de luat în seamă. - Ştiu că nu-ţi place să vorbeşti despre poezia ta. O spui chiar pe coperta recentei tale cărţi, despre care am vorbit mai sus. Dar, totuşi, poeţii care îşi cunosc locul, puterile, care au o conştiinţă a propriei valori ştiu unde se află, în ce loc al istoriei poeziei din care fac parte. Pentru mine poezia ta are o singularitate ce ţine de un suflu continuu, fără a putea fi aşezată nici într-un val de după 1960. Ion Pop te situează între neo-modernişti. În ultima carte dai semne de post-modernism. Cu ce poeţi români te simţi afin? - Mă pui la grea încercare. Mă simt afin cu cei cu care am fost prieten şi care nu mai sunt printre noi, dar cu poezia parcă nu m-aş lega de nimeni. Pot spune că am preferinţe printre cei care nu mai sunt, de la Mihai Ursachi29 la Ion Drăgănoiu30, de la Ioanid Romanescu31 la Dan Laurenţiu32, dar nu mi-am pus niciodată problema asta atât de serios încât să o pot dezvolta astăzi. Noi ne-am văzut fiecare de drumul nostru şi de aceea am plătit un greu tribut într-o lume unde se impun mai degrabă grupurile, ca să nu le spun altfel. Chiar dacă, în toate aceste tentative, exista un nucleu comun, ironia, acea formă politicoasă a disperării, ca să-l citez pe Radu Cosaşu, citând, la rândul său, un autor francez al cărui nume îmi scapă în momentul ăsta. Dar preferinţele mele merg şi spre o poezie mai ceremonioasă, cum este aceea a bunului meu

Mihai Ursachi (n. 17 februarie 1941, Băile Struga, județul Iași - d. 10 martie 2004) a fost un poet și traducător român. 30 Ion Drăgănoiu (6 ianuarie 1943, Braşov - 23 mai 2003, Bucureşti) a fost un poet român. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, a Universităţii din Bucureşti, secţia jurnalistică. Redactor la Radioteleviziunea Română, iar apoi redactor la România liberă. Conduce după 1990 agenţia I.D. Press International. 31 Ioanid Romanescu, din botez Valentin Tudose (n. 4 octombrie 1937, Voinești, jud. Iași - d. 20 martie 1996, Iași) a fost un poet român. Urmează la Iași Școala Normală „Vasile Lupu" și Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza" (1962-1968). 32 Dan Laurențiu (n. Laurențiu Ciobanu la Iași pe data de 10 august 1937 - d. 21 decembrie 1998) a fost un poet și eseist român din generația anilor '60.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE prieten Adrian Popescu33, un poet care, avansând în... activitate, a devenit şi el uneori ironic, spre marea mea bucurie. Sunt şi alţii, precis după ce apar rândurile astea o să mi-i amintesc şi o să-mi dau cu pumnii în cap că i-am uitat în viteza tastaturii. Vezi, de aia nu voiam să dau liste şi, totuşi, am păcătuit... - Într-o eventuală anchetă despre „starea poeziei lumii”, unde ai plasa „starea poeziei române contemporane”? - Acolo unde a fost ea întotdeauna, cu alte generaţii. Diversă, mobilă, cuprinzătoare, profundă nu o singură dată. - În ce tineri poeţi români ai încredere că pot duce mai departe, poate chiar spre o glorie universală, „gloria” poeziei noastre? - Nu m-am gândit la asta niciodată şi nici nu sunt atât de bun cunoscător al poeziei de azi ca să mă pot pronunţa într-o chestiune atât de delicată. Iar ar trebui să fac liste şi uite că nu mai vreau să greşesc încă o dată, prin omisiune de denunţ... - Care ar fi perspectiva aducerii în România a Premiului Nobel, deocamdată singurul premiu care consacră definitiv o literatură în universalitate? Dă trei nume de scriitori români care ar merita acest premiu. - Doamne fereşte, cum să dau eu trei nume care merită acest premiu?! Păi ce, sunt eu în juriul ăla? Şi-apoi, ce importanţă are Premiul Nobel, alta decât pentru eventuala difuzare a cărţilor celui ales? Obsesia asta de la noi mă cam face să râd. Mai ştie cineva cine a luat Premiul Nobel acum câteva zeci de ani? Nu sunt deloc convins că un Premiu Nobel consacră o literatură. Premiul Nobel e o recunoaştere a literaturii scriitorului care-l ia şi nu ştiu de ce, sau ştiu, dar sunt împotrivă, statele şi-l arogă, pentru că nu li se dă lor, ci lui Cutare sau Cutare, un om care se întâmplă să trăiască şi să fie cetăţean al cine ştie cărei ţări. Sigur am a33

Adrian Popescu (n. 24 mai 1947, Cluj) este un poet, prozator și eseist român contemporan.

Nr. 8 (48). 2015

vea şi noi „faliţii noştri” pentru asta, dar nu vreau să-i dezvălui eu, nu cumva să influenţez juriul ăla şi să nu i-l dea cui ştiu ei că trebuie (sic!). - Premiul de la Botoşani, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, un premiu râvnit, important în biografia unui poet român, a trecut şi numele tău printre primii douăzeci şi doi de poeţi români care l-au obţinut. Acum, când l-ai primit, ce părere ai despre acest premiu? Este el o instituţie? Atrage atenţia şi altor foruri decât cele literar-culturale? Ştii la ce mă refer. - Un premiu nu e mai mult decât un premiu, dragă Gellu. Cel de la Botoşani e puţin diferit de altele, fiind mai mare, însoţit de ceremonii şi ritualuri dedicate celui care-i dă numele şi, poate, de un anume respect, cât poate trezi poezia şi producătorii ei, din partea unor străini de lumea literară. Trebuie să-ţi repet ce ţi-am mai spus, dacă nu aveai tu ideea asta, atunci, demult, la începuturile libertăţii noastre, poate că nici la Botoşani autorităţile nu erau atât de atente cum au devenit la un fenomen marginalizat în restul României, cum e literatura şi mai ales poezia. La câteva zile după ceremonia de la Botoşani, am fost la Iaşi la o lectură publică şi unii şi alţii m-au felicitat pentru premiu. Dar la anul va mai şti cineva că l-am luat? Ca şi ăla de care spuneai tu mai sus, în anul când îl iei capeţi puţină greutate, dar în scurt timp asta se spulberă, pentru că vine altul la rând şi apoi altul... E vremea trufandalelor, nu bagi de seamă? Pe piaţă a dispărut ideea de trufanda, pentru că ai roşii şi castraveţi tot timpul, nu doar primăvara şi vara, aşa că trufandaua s-a mutat în celelalte zone sociale, inclusiv în cultură. - Care ar fi poeţii români contemporani, cu „Opera Omnia“, care ar merita în următorii zece ani acest premiu? - Mulţi. Dar eu regret că nu a ajuns să-l ia Dan Laurenţiu, că nu a ajuns să-l ia Ioanid Romanescu. Cât despre „Opera Omnia”, asta e cum o iei. Unii au de la prima carte o „Opera Omnia”, vezi chiar titularul premiului, alţii nici după douăzeci de cărţi.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Sunt şi poeţi optzecişti care au deja Opera Omnia? De altfel trei au şi fost nominalizaţi la această ediţie, la care juriul te-a ales pe tine ca victorios! - Sigur că sunt, că doar nici optzeciştii nu mai sunt tineri, la peste 50 de ani. E bine că aţi trecut la ei, deşi ar mai fi şi din cei puţin mai vechi unii care ar mai merita să-l ia. - Cum te ştiu neostenit, azi aici, mâine-n Focşani, la ce lucrezi acum? - Scriu, aşa cum am făcut-o şi până acum, când am timp să mă concentrez. Am multe pe cap, scriu şi cronică de teatru, tot văd spectacole şi mă îngrozesc că trece timpul şi n-am scris despre ce-am văzut. Dar mai sunt şi altele, îmi bat capul cu VR, care nu se ştie prea exact când o să mai apară şi... Ce-ai făcut în Noaptea Sfântului Bartolomeu Ştiu vei răspunde că ai stat singur la tine în casă că ai gândit singur împotriva Nopţii Sfântului Bartolomeu că ţi-ai scris gândurile pe hârtie singur că nici nu te născuseşi pe atunci că gândeai împotriva Nopţii Sfântului Bartolomeu aşa nenăscut cum erai cine erai tu în Noaptea Sfântului Bartolomeu şi de ce n-au intrat în casă la tine era atât de uşor erai cu creierul pe tava albă de hârtie îl operai cu pana ta de gâscă să fi făcut o mişcare greşită şi erai mort cu o singură mişcare greşită a penei

Nr. 8 (48). 2015

pe tava albă de hârtie unde se afla creierul tău de ce n-ai făcut mişcarea greşită de ce n-au intrat în casa ta şi de ce nu te-au ucis în Noaptea Sfântului Bartolomeu cine poate să spună că nu minţi că nu erai printre ceilalţi ai vreun alibi nu ai niciun alibi nimeni dintre cei care gândesc noaptea singuri nu are niciun alibi dacă între timp a şi fost Noaptea Sfântului Bartolomeu o altă noapte trebuie să-ţi alegi pentru a-ţi pune creierul pe hârtie (ca şi cum punerea lui acolo suferă amânare şi ca şi cum amânarea nu e egală cu mişcarea greşită a stiloului tău ) singur în Noaptea Sfântului Bartolomeu nu poţi fi pe hârtie urmele nopţii nu sunt de ajuns să înţelegi Noaptea Sfântului Bartolomeu nu ajunge să fii singur nu ajunge trebuia să mai chemi pe cineva chiar înainte de a te naşte nu te credem despre Noaptea Sfântului Bartolomeu

©Nicolae Prelipceanu, Bucureşti © Gellu Dorian, Botoşani

Note: colectivul de redacţie! Amintim cititorilor noştri că toate notele au rolul de a stârni interesul tinerilor pentru lectură! (n.r.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia Batthyány Ignác Episcopul romano-catolic al Transilvaniei

Fosta mănăstire a trinitarienilor, azi Biblioteca documentară Batthyaneum a fost înfiinţată la 31 iulie 1798, din iniţiativa episcopului romanocatolic al Transilvaniei Batthyány Ignác34 (17411798). Fiind a noua bibliotecă fondată de familia Batthyàny de-a lungul istoriei sale, (prima a fost înființată de Boldizsàr III Batthyány în secolul al XVI lea), alături de un observator astronomic și mai multe colecţii cu caracter muzeal, aceasta constituia o parte a fundaţiei culturale de interes public creată de episcop - Institutum Batthyaniani / Institutul lui Batthyani din Alba Iulia. Edificiul, construit în stil baroc între 1719-1738 a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, impuse de destinaţiile succesive ale acestuia: biserică cu două turle, depozit, apoi spital al armatei, observator astronomic şi în cele din urmă bibliotecă.

Ignațiu Batthyány (n. 30 iunie 1741, Güssing, Austria - d.17 noiembrie 1798, Cluj) a fost istoric, colecționar de carte veche, episcop al Episcopiei Catolice a Transilvaniei între 1780-1798.

Nucleul de astăzi al Biliotecii Batthyaneum, totodată fondul-tezaur al acesteia, îl constituie colecţia privată a episcopului Batthyány Ignác, formată din 18.000 de unităţi bibliografice, tipărituri şi manuscrise datate începând cu secolul al IX-lea, procurate prin achiziţiile efectuate în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea. Biblioteca a funcţionat neîntrerupt până astăzi, fiind administrată de episcopia romano-catolică din Alba Iulia până în 1953, devenind în 1962 filială a Bibliotecii Centrale de Stat, actuala Bibliotecă Naţională a României. Ar trebui amintit că în clădirea bibliotecii, Batthyani a instalat primul observator astronomic modern de pe teritoriul României (1779), înzestrat cu cele mai perfecționate aparate din acea epocă. În 1912, s-au pus aici bazele unui valoros muzeu de arheologie şi de artă sacră, care şi-a îmbogăţit colecţiile în perioada interbelică, de atunci datând şi denumirea de Batthyaneum. Fondul de documente aparţinând colecţiilor speciale (sediul Colecţii Speciale din Bucureşti, str. Biserica Amzei nr. 5-7 şi filiala Batthyaneum din Alba-Iulia, str. Gabriel Bethlen nr.1) se înscrie în categoria fondurilor patrimoniale şi cuprinde: carte veche şi bibliofilă (românească şi străină), manuscrise, foi volante, documente istorice, fotografii, materiale cartografice vechi şi moderne, stampe şi gravuri, periodice vechi româneşti şi străine, tipărituri muzicale, înregistrări audiovideo, colecţii de numismatică, arheologie, artă şi artă sacră, minerale şi astronomie. În prezent, biblioteca adăpostește peste 72.000 de unităţi bibliografice, între care cele mai valoroase sunt cele 1778 de manuscrise (peste o sută fiind manuscrise-codice copiate pe pergament din care 66

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE anluminate), 571 de incunabule şi aproximativ 24 mii de tipărituri din seria Carte veche. Demne de amintit sunt Summa de casibus conscientiae a lui Astesanus de Ast35, Epistulae heroides de Ovidiu36, Opera lui Homer, (prima ediție în 1488), Comoediac de Aristofan37, Opera Graece de Aristotel38 (publicată între anii 14951498, în cinci volume), Historiae Romanae Decades

Astesanus de Asti (nu se cunoaşte data naşterii, dar a murit în aprox. anul 1330). Astesanus de Asti a fost un important avocat franciscan și teolog. Opera sa majoră este Summa de casibus conscientiae (Cazuri de conștiință), o lucrare confesional, aflată în manuscris din jurul 1317, ce cuprinde opt volume și trei indici. Se spune că aceasta a fost scrisă la îndemnul cardinalului Giovanni Gaetano Orsini . 36 Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila - d. 17 sau 18 d. Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet roman, cunoscut în limba română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer. 37 Aristofan – n. cca.456 î.Hr. – d. cca.386 î.Hr.) a fost un dramaturg grec, cunoscut pentru comediile sale. Este cunoscut de asemenea drept „Părintele Comediei” sau „Prințul Comediei Antice”. Locul și data exactă a nașterii sale sunt necunoscute, dar se estimează că avea în jur de treizeci de ani în anii 420, când opera sa Participanții la banchet a devenit un succes total în cadrul Teatrului lui Dionisos. A trăit în dema Kudathenaion (la fel ca omul de stat atenian Cleon), ceea ce înseamnă că provenea dintr-o familie relativ înstărită, și prin urmare, de educație aleasă. Este faimos pentru compunerea unor comedii precum Păsările, pentru cele două festivale dramatice ateniene : Bacanalele Urbane și Lenea. A compus 40 de piese de teatru, dintre care au supraviețuit 11; piesele sale sunt singurele exemple de Comedie Veche Antică care a ajuns până la noi în stadiu complet; asta deși avem și fragmente semnificative din operele unor contemporani de-ai lui Aristofan, Cratinos și Eupolis. Majoritatea pieselor lui Aristofan aveau un caracter politic, satirizând de multe ori pe cetățenii bine cunoscuți ai Atenei pentru comportamentul lor din timpul Războiului Peloponeziac (desfășurat între anii 431-404 î.Hr.) și de după. Aluzii din textele pieselor, întărite de erudiți antici, sugerează că Aristofan a fost adus în fața tribunalului de mai multe ori de către Cleon, sub acuzația de defăimare a Atenei în prezența străinilor; cât din aceste afirmații este adevărat nu putem ști cu exactitate. Broaștele a primit onoarea fără precedent de a fi reprezentată a doua oară. Conform unui biograf care a trăit posterior evenimentelor, Aristofan a primit de asemenea coroana civică pentru piesa sa. 38 Aristotel (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.

Nr. 8 (48). 2015

de Titus Livius39 (1469). Specialiştii estimează că Biblioteca Batthyaneum deţine circa 80% din totalitatea cărţilor medievale occidentale manuscrise şi 70% din incunabulele prezente pe teritoriul României. Incunabulele deţinute provin din 225 de case de editură care au funcţionat în 40 de oraşe (Veneţia, Milano, Roma, Augsburg, Köln, Nürnberg, Strasbourg ş.a). Cel mai vechi incunabul este Opera lui Apuleius Lucius Madarensis tipărită la Roma în 1469, iar în seria de peste treizeci de ediţii princeps şi a unui mare număr de ediţii rare, se pot cita lucrările lui Macrobius: In somnium Scipionis expositio. Saturnalia, Venezia, 1472 sau Epistolae heroides a lui Ovidius, tipărită la Milano în 1494, considerată ediţie unicat. 39

Titus Livius (ca. 59 î.Hr. - 17 d.Hr.) a fost istoric roman, autor al unei monumentale istorii a Romei, Ab urbe condita (De la fondarea Romei). Numele său de familie nu este cunoscut. S-a născut și a murit la Patavium (azi, Padova) în nordul Italiei. La vârsta de 28 de ani, după seria de războaie civile, se stabilește în Roma, unde a petrecut cea mai mare parte a vieții. În capitala Imperiului își face o solidă cultură. Împăratul roman Octavian Augustus i-a încredințat educarea nepotului său, viitorul împărat Claudius. Spre deosebire de alți istorici romani, cum a fost Gaius Cornelius Tacitus, Titus Livius nu a avut funcții politice sau militare. Către sfârșitul vieții se întoarce la Patavium, unde moare în anul 17 d.Hr. Singura sa operă, Ab urbe condita, în 142 de cărți, tratează istoria romană, de la întemeierea Romei (conform legendei în anul 753 î.Hr.), până la moartea generalului Drusus în campania din Germania (9 î.Hr.). Din ea s-au păstrat numai 35 de cărți, cărțile 1-10 (cuprinzând perioada 753 î.Hr. 293 î.Hr.) și 21-45 (218 î.Hr. - 167 î.Hr.), circa un sfert din numărul inițial, restul fiind cunoscut din rezumatul cărților 46-142 (periochae) alcătuit în secolul IV. Primele cărți au fost publicate începând cu anul 26 î.Hr., ultimele probabil după 14 d.Hr. Titus Livius a scris cea mai mare parte din opera sa în timpul domniei lui Augustus, când Imperiul Roman domina întregul spațiu mediteranean și trecea printr-o perioadă de înflorire culturală și de prosperitate economică. Totuși, simpatia sa se îndreaptă spre epoca inițială a Republicii Romane. Descrierile sale, care - în parte - transfigurează și idealizează istoria timpurie a Romei, au tendința de a demonstra că Roma, chiar în timpurile începuturilor sale modeste, se bucura de aceeași glorie și măreție ca sub domnia lui Augustus. În ceea ce privește izvoarele de informație, Titus Livius a folosit materialul găsit în cronicile deja existente, fără a verifica autenticitatea faptelor relatate și fără a întreprinde un studiu critic al documentelor istorice. El acorda, mai ales, prețuire valorii literare și interesului provocat de povestirea unui eveniment, indiferent dacă era veridic sau nu. Astfel relatările impresionante ale unor bătălii sau dezbateri politice, în stil direct, ca în întreaga istoriografie a antichității, sunt pline de vioiciune și dramatism. Ab urbe condita, alături de creațiile lui Vergiliu și Horațiu, devine un suport ideologic al politicii reformatoare a lui Augustus. În această Istorie a Romei se găsește și cea mai veche istorie ipotetică cunoscută: într-una din cărți, Titus Livius își imaginează cum ar fi fost lumea, dacă Alexandru cel Mare ar fi cucerit vestul și nu estul Greciei.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Rară și deosebit de valoroasă este şi lucrarea Cosmografia a lui Ptolemaeus, Ulm, 1482, ilustrată cu zece hărţi în tehnica xilogravurii, ulterior pictate. În categoria aceasta atrage atenţia, deşi nu este un incunabul, şi primul atlas geografic modern, Theatrum orbis terrarum, al lui Abraham Ortelius40, apărut la Anvers în 1595.

Codex Aureus

Codex Aureus, cunoscut și drept Evangheliarul de la Lorsch este unul dintre cele mai vechi și cele mai valoroase manuscrise de pe întreg teritoriul României, iar prima sa parte (111 foi din totalul de 476), ce conține evangheliile lui Matei și Marcu, face parte din fondurile Bibliotecii Batthyaneum. O altă parte se află în proprietatea Bibliotecii Apostolice Vatican din Roma, iar coperțile se găsesc la Londra și Roma. Fragmentarea manuscrisului s-a produs datorită intereselor de comercializare, manuscrisul fiind rupt în două de un soldat, care l-a vândut mai departe. Este împărțit în patru părți și a fost înregistrat în catalogul mănăstirii Lorsch din Germania cu denumirea Evangelium pictum cum auro habens tabulas eburneas, care se traduce Evanghelie pictată cu aur și legături din tăblițe de fildeș. Scris în limba latină, Codex Aureus a fost realizat din porunca lui Carol cel Mare41 și, la moartea acestuia, s-a numărat 40

Abraham Ortelius (Abraham Ortels) (n. 14 aprilie 1527 – d. 28 iunie 1598) a fost un cartograf și geograf flamand, creator al primului atlas geografic modern, intitulat Theatrum Orbis Terrarum (Teatrul lumii). 41 Carol cel Mare (n. 742/748 – d. 28 ianuarie 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 până la moarte, și fondator al Imperiului Carolingian; face parte din dinastia Carolingiană și este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franței cât și al Germaniei, și de unii

Nr. 8 (48). 2015

printre cărțile vândute pentru ca sumele obținute să fie împărțite săracilor, așa cum prevedea testamentul împăratului. Colecţia de carte veche tipărită între anii 1500-1800 în diverse case de editură europeană însumează un fond documentar de 24.000 de unităţi bibliografice, între care 7.950 sunt din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Nu poate fi deloc neglijată colecţia de Biblii scrise în peste 30 de limbi şi dialecte, care numără 660 de ediţii, unele deosebit de rare. Deşi mai puţine ca număr, cărţile româneşti se înscriu tot în seria rarităţilor tipografice din care se pot cita: Evanghelia învăţătoare (1644), Îndreptarea legii (1652), Palia de la Orăştie (1582), Noul Testament de la Bălgrad (1648), Sicriul de Aur (1683), etc. În afara unităților bibliografice deosebite, Biblioteca Batthyaneum deţine şi alte valori, precum observatorul prin care trece meridianul Greenwich (din păcate dezafectat, cu aparatele şi instrumentele sale conservate în prezent în depozite în așteptarea unei restaurări bine meritate), diverse colecţii arheologice, muzeale şi de ştiinţă (donate sau achiziţionate în perioada interbelică şi amenajate în 1912 la solicitarea episcopului Transilvaniei, Gusztàv Kàroly Majlàth, într-un muzeu de arheologie şi de artă sacră), o parte însemnată a arhivelor istorice ale Transilvaniei (documente medievale provenite din arhiva Capitlului de Alba Iulia şi a Conventului de la Mănăştur – primele locuri de adeverire din Transilvania). Cea mai reprezentativă sală a bibliotecii, Aula Magna, păstrează amenajarea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în stilul austriac „Zopf”, amestec de Neoclasicism şi Rococo, având aceeaşi structurare interioară a spaţiului în nava supraînălţată de o galerie, altar şi cor. Ca şi în cazul instituţiilor europene cu fonduri de patrimoniu similare, Biblioteca Batthyaneum rămâne rezervată în primul rând cercetătorilor din ţară şi din străinătate, care pot consulta fondurile şi colecţiile cu acordul scris al conducerii Bibliotecii Naţionale a României. istoriografi ca părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală de la prăbușirea Imperiului Roman cu capitala la Roma.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 25

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Robert Burns42

Imagine din interior

Şi dacă… Şi dacă vânturi s-ar trezi În lunci mereu, În lunci mereu, O, cum atunci te-aş încălzi La pieptul meu, La pieptul meu! Imagine din interior Pentru vizitarea ei este necesar acelaşi acord dat pe cererile completate în prealabil. Clădirea însă, devenită monument istoric de importanţă naţională şi europeană, se înscrie în circuitul fortificaţiei bastionare Alba Carolina şi poate fi văzută pe strada Gabriel Bethlen la nr 1.

©Dorina Litră, Pitești

Surse: http://www.descopera.ro/descopera-alba/12976348biblioteca-batthyaneum-si-comorile-cunoasterii-din-albaiulia; http://www.bibnat.ro/Filiala-Batthyaneum-s75-ro.

Şi dacă vremuri de urgii S-ar înteţi, S-ar înteţi, Alăturea de-ar fi să-mi fii, Nu le-aş simţi! Nu le-aş simţi! De m-ar zvârli ursita rea într-un abis, într-un abis, Cu tine hăul mi-ar părea Un paradis, Un paradis! Pământul de mi-ar fi întreg Adus în dar, Adus în dar, Din toate-aş şti să te aleg Pe tine doar, Pe tine doar! (trad. Igor Creţu)

Robert Burns (n. 25 ianuarie 1759 - d. 21 iulie 1796) a fost un poet scoțian, precursor al romantismului britanic. A scris în limba engleză și în dialectul scoțian.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ISTORIA SECRETĂ A OMENIRII Pietrele gravate din Inca (Peru) stau mărturie că istoria omenirii a fost falsificată. Din cauza orgoliului de „cuceritori” ai planetei Pământ, omenirea refuză să admită că au mai existat pe Terra civilizații comparabile cu civilizația tehnologică actuală. În fapt este vorba de o alternare a civilizațiilor tehnologice terestre. Legea nescrisă a vieții pe Pământ – și pe alte planete din Univers – presupune acumulări progresive de cunoștințe ştiințifice şi tehnice, după care urmează autodistrugerea civilizației tehnologice prin ea însăși. Nu trebuie să ne mire că au mai existat în vremi îndepărtate avioane, elicoptere, nave sofisticate și alte mijloace de transport și de luptă. Nu ar trebui să ne surprindă nici faptul, că produsele tehnologice ale speciei umane din toate timpurile seamănă între ele. Programul cerebral al omenirii a rămas același; invențiile tehnologice își urmează calea, potrivit programului existent pe „hard diskul” cerebral al omului. Oamenii de ştiinţă se referă numai la un ciclu al civilizațiilor ce s-au succedat pe Pământ – și la modul superficial -, de la era „primitivă” până la apogeul tehnologic din zilele noastre, fără să se întrebe cum a ajuns omenirea în era „primitivă”. Restul dovezilor istorice existente le ignoră cu desăvârșire, trecându-le la capitolul ciudățeniilor. De pildă, elicoptere, avioane, nave maritime comparabile cu cele existente în zilele noastre incizate în temple din vechime, sunt persiflate de către arheologi pentru că, după opinia lor „așa ceva nu putea să existe la vremea respectivă”. (A se consulta în acest sens și articolul din Jurnal Paranormal, intitulat Enigme ale preistoriei. Relicve aeronautice și astronautice.) Frapantă este similitudinea dintre elicopterul figurat pe pereții templelor lui Seti I din Abydos și lui Amon Ra din Karnak (Egipt), cu elicopterele din zilele noastre, utilizate la ridicarea şi transportarea unor obiecte grele (foto 1).

Nr. 8 (48). 2015

Foto 1

Pe același perete din templul lui Seti I, la înălțimea de 10 m, există și alte vehicule tehnice redate deasupra unor hieroglife indescifrabile.

Foto 2

Foto 3

Cât despre ipoteza lansată de arheologi, cum că ar fi vorba de reprezentările unor albine, pentru că faraonul Seti I ar fi fost poreclit la vremea sa „albină” datorită hărniciei sale, iată cum arăta o albină ce există pe același perete (foto 3). Arheologii nu își pun nici întrebarea, cum de au lucrat vechii egipteni în interiorul piramidelor, făurind în piatră texte și imagini, fără să lase nicio urmă de fum din „făcliile” folosite pentru iluminarea încăperilor. În privința vechimii omului pe Pământ, lucrurile sunt și mai încurcate. Savanții au stabilit, în baza teoriei evoluțiilor speciilor elaborată de Charles Darwin (teorie expirată în prezent) și a unor fosile cu valoare documentară îndoielnică, că vechimea omului pe Terra este de aproximativ 200.000 de ani. Drept care, artefactele preistorice care vin în contradicție cu această ipoteză sunt, ca să folosim un eufemism, ignorate. În realitate

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sunt distruse sau în cel mai fericit caz sunt ascunse de ochii celorlalți semeni, în depozite secrete. Așa s-a întâmplat și cu pietrele gravate de la Inca (Peru), de importanță majoră pentru istoria omenirii. În anii ’70 ai secolului trecut, în urma secării râului Inca din Peru, a fost descoperită o așezare umană ce prezenta un înalt nivel de cultură, cu vechimea estimată la peste 65. de mii de ani! Cele aproximativ 10.000 de Foto 4. Savantul peruan Javier artefacte prelevate din Cabrera, care a ascuns arte- așezare au fost luate în factele de la Inca. păstrare de un arheolog renumit din Peru, dr. Javier Cabrera, și închise într-o încăpere ascunsă. Pentru că, după cum afirma savantul peruan: „Nu suntem pregătiți pentru astfel de secrete". Este vorba de o civilizație necunoscută, dificil de încadrat din punct de vedere istoric, ale cărei artefacte depășesc imaginația arheologilor. Înainte de a muri în anul 2001, Javier Cabrera s-a destăinuit unor oameni de știință europeni, că a ținut într-o cameră secretă aflată la subsolul muzeului, „obiecte cu totul speciale, a căror semnificație este imposibil de deslușit prin cunoștințele actuale". Să vedem despre ce este vorba. Cele peste 10.000 de pietre de diferite dimensiuni descoperite la Inca au suprafața neagră și fină, pe care sunt gravate diferite imagini. Pietrele au greutate mai mare decât rocile actuale, având același volum. Pe suprafața pietrei din foto 5 este incizat globul pământesc, probabil așa cum era cu aproximativ 65.000.000 de ani în urmă. De reținut că între cele două Americi și continentul Africa, oceanul Atlantic a fost redat sub forma unei fâşii înguste (geologic vorbind), reprezentând perioada geologică când începuse deriva continentelor. Pe rocă este înfățișat conturul continentului Africa, desprins din America de Sud. În interiorul continentelor, printre meridiane și paralele, se văd ima-

Nr. 8 (48). 2015

gini ce reprezintă figuri umane, locuințe și edificii publice, dinozauri și alte animale de epocă.

Foto 5. Globul pământesc, așa cum arăta cu aproximativ 65 milioane de ani în urmă.

Foto 6. Figuri umane: unele sunt îmbrăcate cu decență, altele sunt îmbrăcate sumar, la fel ca în zilele noastre pe diferite meridiane ale globului.

Foto 7. Dinozaurii, animale dispărute cu aproximativ 65 milioane de ani în urmă, incizate pe suprafața pietrelor de la Inca.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Foto 8. Canguri de acum 65 milioane de ani, figurați pe pietrele de la Inca, identici cu cei vii din zilele noastre.

Nr. 8 (48). 2015

Foto 13. Intervenții medicale umane.

Foto 9, 10. Lupta oamenilor cu dinozauri.

Foto 11. Ființă umană călare pe un dinozaur erbivor (domesticit?).

Foto 14. Simbolul medicinii, cu șarpele încolăcit pe piciorul cupei cu venin, incizat pe rocile de la Inca. Veninul de șarpe se folosește și în zilele noastre în tratamente medicale.

Foto 17. Figuri de animale și siluete umane, incizate pe petroglifele de la Inca. Foto 12. Intervenții medicale umane.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Foto 18. Maimuță incizată pe pietrele descoperite la Inca.

Foto 15. Astronom studiind bolta cerului, incizat pe pietrele de la Inca. Foto 19. Aceeași figură de maimuță existentă în deșertul Nazca.

Foto 16. Viața spirituală a omului de acum circa 65 milioane de ani. Incizie pe rocile din Inca.

Figuri similare existente pe petroglifele de la Inca și geoglifele din deșertul Nazca, din Peru. Unele dintre petroglife (desene incizate pe roci) de la Inca prezintă similitudini cu geoglife (figurile uriașe trasate pe sol, vizibile îndeobște din aer) descoperite în deșertul Nazca (Peru). Ceea ce ar permite o estimare a vechimii desenelor de la Nazca la circa 65 milioane de ani. În continuare, prezentăm câteva exemple în acest sens. Maimuțele, păsările colibri, tarantulele figurate pe solul de la Nazca, sunt similare cu petroglifele de la Inca; și sunt identice cu cele ce trăiesc în zilele noastre.

Foto 20. Pasărea colibri incizată pe pietrele de la Inca.

Foto 21. Aceeași pasăre colibri realizată în deșertul Nazca.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Foto 22. Pietrele din Inca. În stânga imaginii și în colțurile de jos, în dreapta și stânga, se văd incizate tarantule.

Foto 23. Tarantulă similară, realizată în deșertul Nazca.

Foto 24. Zid preincaș din pietre, fără mortar, în rosturile căruia nu se poate strecura nici o lamă de cuțit. Este practic indestructibil.

Istoria speciei umane așa cum a fost concepută după teoria darwinistă, reprezintă un fals monumental. La ora actuală, darwinismul a fost redus la o simplă ipoteză; și ca toate prezumțiile, nu mai este obligatoriu a se preda în școli. Printr-un nefericit concurs de împrejurări, Darwin43 a sta43

Charles Darwin (n. 12 februarie 1809, Shrewsbury, Shropshire - d. 19 aprilie 1882, Down, lângă Beckenham, Kent) este cel mai celebru naturalist britanic, geolog, biolog și autor de cărți, fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor (teoria evoluționistă). A observat că toate speciile de forme de viață au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit „selecție naturală”, toate acestea fiind publicate în cea mai

Nr. 8 (48). 2015

bilit filiația omului din maimuță. Cu teoria darwinistă și-au luat doctorate zeci de mii de oameni de știință, care i-au ținut isonul „părintelui” teoriei evoluționiste. De pildă, omul de știință român, prof. univ. dr. Marcian David Bleahu44, declara în cartea sa de căpătâi, intitulată Omul și peștera, apărută în anul 1978, că dânsul este mândru că se trage din maimuță (!) Ce fac oamenii de știință nu este întotdeauna știință. Toată viața lor se canonesc să-și apere titlurile științifice, luate nu rareori pe ipoteze care se dovedesc ulterior a fi false. La rândul lor, ei conduc doctorate cu teze care au ca obiect aceleași teorii fără acoperire științifică, școlind discipoli care să le ducă pe mai departe „învățăturile”, în pofida progresului științific. De exemplu, cu teoria evoluției speciilor elaborată de Charles Darwin, savanții au ținut în loc omenirea peste un secol; și nu au de gând să renunțe. Reputația și remunerația lor fiind în funcție de cât vor reuși să-i păcălească pe semeni. La care se adaugă curente religioase, ce mențin de secole omenirea în cel mai crunt obscurantism medieval. Gestul făcut de dr. Javier Cabrera cu cele peste 10.000 de artefacte de importanță excepțională pentru omenire, se încadrează în procedeele nefaste pe care le fac uneori oamenii de știință, pentru a-și păstra intactă reputația. Probabil și titlul de doctor în științe pe care l-a avut Javier Cabrera, s-a bazat tot pe o teză darwinistă. Dar inciziile de pe pietrele din Inca, prin animalele pe care le au figurate – căprioare, canguri, girafe, păsări colibri, etc., contrazic teoria evoluționistă a lui Darwin. La care se adaugă implacabil albine, libelule, țânțari, pești, ornitorinci, crocodili, rechini, crabi-potcoavă, etc., găsiți fosilizați de sute de milioane de ani și care mai trăiesc, bine-mersi, și în zilele noastre. celebră scriere a sa, Originea speciilor, (1859). Teoria evoluționistă a fost recunoscută de către comunitatea științifică și publicul larg încă din timpul vieții sale, în timp ce teoria selecției naturale a fost considerată ca prim argument al procesului evoluției abia prin anii 1930, iar acum constituie baza evoluționismului sintetic. 44 Marcian David (Matty) Bleahu (n. 14 martie 1924, Brașov) este un geolog, speolog, geograf, alpinist, explorator, scriitor și politician român. Este cunoscut pentru contribuțiile științifice la dezvoltarea teoriilor tectonicii globale (cu aplicații în studiul geologiei Carpaților), pentru pionieratul și dezvoltarea speologiei dar și pentru popularizarea științei și a ecologiei în România.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 31

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE La finalul acestui articol, merită reținută concluzia academicianului român, Radu Vulpe, exprimată la încheierea unei discuții cu autorul acestor rânduri: „Este greu pentru un om de știință când își dă seama, la sfârșitul carierei sale științifice, că a mers pe un drum greșit. Însă un om de știință adevărat, ar trebui să recunoască greșeala pe care a făcut-o. Dar câți au puterea să o facă?” – s-a întrebat, meditativ, octogenarul istoric. Prin urmare, ce este de făcut într-o atare situație? Să defilăm în continuare în sens giratoriu – via Papua Nova Guinee –, sau să apucăm taurul de coarne și să trezim pe săpătorii istoriei omenirii din letargia suficienței?

Foto : internet – imagine din Papua Nova Guinee

În lumea misterioasă a dacilor Autor: Viorel Patrichi

Napoleon Săvescu

Mai anţărţ, după o emisiune televizată, discutam cu profesorul Cătălin Avrămescu, consilier prezidenţial pe-atunci, ambasador acum, despre situaţia din Harghita-Covasna. Şi-atunci mi-a spus direct că ungurii ar trebui să aibă statul lor acolo, cu economie şi politică externă proprie, cu armată şi servicii secrete, cu toate atributele. M-a frapat – e puţin spus. Dumnezeule, mi-am zis, ăsta-i consilier prezidenţial!... - Cum să le creezi stat în inima României. Acolo, dacă sapi, dai tot de noi... - Care noi? - Noi, dacii. - Toate artefactele din muzeele Ţinutului Secuiesc au fost băgate în saci şi aruncate în beciuri. Istoria începe cu secuii... - Să fim serioşi, dacii au murit demult... Am rămas siderat. Ce să-i mai vorbesc eu lui despre stâlpii funerari cu pasărea sufletului, de colivă şi colaci, de ii şi porţi maramureşene – că şiaşa nu prea le mai facem, de căluşari şi buhai... Mă gândeam ce studenţi poate să formeze acest profesor...

Foto: internet – imagine din Papua Nova Guinee

Selecţie şi prezentare, Adrian Tucu Drumul Regilor de la Sarmisegetuza are peste 2000 de ani și este impecabil și azi...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi-atunci mi-am adus aminte că, în 2006, asemenea oameni au organizat la Bucureşti „Aniversarea a 2000 de ani de la cucerirea Daciei de către romani”. Sărbătoreau cel mai mare masacru din istoria noastră. Au luat vreo 50 de unguri, i-au îmbrăcat în uniforme de militari romani şi i-au scos cu giugleele goale pe Calea Victoriei să zdrăngăne cu săbiile pe asfalt. Evident că ar fi fost normal să comemorăm moartea tragică a regelui Decebal45, distrugerea unei profunde spiritualităţi 45

. DECEBAL –(n. cca. 55/60 – d.106) fiu al lui Scorillo şi succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal ocupă tronul Daciei (87–106) într-un moment în care tendinţele expansioniste ale Imperiului Roman, care-şi stabilise durabil frontiera pe linia Dunării, se accentuau rapid. La începutul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius îi făcea următorul portret eogios: „Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situaţie dificilă. În urma expediţiei dace din iarna anului 85/86 în sudul Dunării, în timpul căreia însuşi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, îşi găsise moartea, Roma organizează prima campanie în inima Daciei. În vara anului 87 o armată de 5-6 legiuni, secondată de numeroase unităţi auxiliare şi comandată de preectul pretoriului Cornelius Fuscus, traversează Dunărea înain-tând probabil pe Valea Oltului. Într-un defileu (poate la Turnu Roşu) Decebal surprinde într-o capcană forţele romane, în luptă cazând însuşi comandantul roman: prizonieri, trofee şi stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal în Munţii Orăştie. Strălucita victorie îi oferă lui Decebal un răgaz de un an, timp în care neobositul rege încheie alianţe cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmanţii, iazigii şi roxolanii, cu marcomanii şi quazii germanici. La un an de la înfrângerea lui Fuscus, Decebal trebuie să facă faţă unei noi ofensive romane. Împăratul Domiţian, venit în Moseia, în vecinătatea teatrului de operaţiuni, numeşte în fruntea legiunilor pe încercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul în anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzând în Dacia prin Banat, Tettius Iulianus este întâmpinat de Decebal în defileul de la Tapae; confruntarea îndărjită se încheie cu victoria romană. Dificultăţile întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii şi marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, îl determină pe Domiţian să accepte ofertele de pace făcute de Decebal. Se încheie astfel în anul 89 o pace de compromis între Imperiul Roman şi Regatul Dac în schimbul unor subsidii în bani şi ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaşte rege clientelar, continuând în următorii 12 ani de pace să-şi consolideze puterea şi statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipată şi instruită, se iniţiază un vast program de construcţii civile şi militare, îndeosebi în regiunea Munţilor Orăştie, soli încearcă să stabilească relaţii cu popoarele şi statele inamice Romei. După aproape 3 ani de pregătiri la hotarele meridionale ale Daciei, începute imdeiat după urcarea pe tron, împăratul Traian (în timpul căruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii şi expansiunii sale teritoriale) concentrează la începutul anului 101 în Moesia Superior 13-14 legiuni şi numeroase unităţi auxiliare (în total circa 150.000 de soldaţi), în vederea îngenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 Împăratul părăseşte Roma, traversează Dunărea pe poduri de vase la Laederata (Ra-

Nr. 8 (48). 2015

europene. Atunci a venit din nou doctorul Napoleon Săvescu de la New York şi a dedicat un congres memoriei „regelui regilor”. În 2010, Congresul de dacologie s-a ţinut la Alba Iulia. Printre altele, am văzut atunci cele 12 brăţări din aur, aduse de jandarmi, să le vadă cercetătorii. Procurori şi poliţişti din Alba şi din Hunedoara au vorbit despre căutătorii de comori de la Sarmisegetuza Regia. Un hoţ a mărturisit că a găsit una din brăţări după ce a săpat lângă... closetul arheologului şef Ioan Glodariu. Era omagiul suprem adus arheologiei române contemporane, care nu găseşte nimic. La acea prezentare, Napoleon Săvescu a avut o ieşire antologică: „Trebuie să le mulţumim hoţilor fiindcă, datorită activităţii lor, mai aflăm şi noi că dacii făceau adevărate tezaure din aur...” Iar în 2011, Congresul al XII-lea de dacologie a fost dedicat plăcilor de la Sinaia. Luând în considerare cultul pe care îl aveau dacii pentru obiectele apotropaice din aur, putem considera că este deplasat să susţinem că strămoşii au evocat pentru posteritate faptele „regelui regilor” în plumb, un material destul de perisabil şi nociv. Sigur că plumbul (la fel ca lemnul) se folosea pentru a trimite „carte” către armatele

mna) şi Dierna (Orsova) pătrunzând prin Banat în Dacia. La Tapae, în vara anului 101, Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Crâncena şi îndelungata bătălie se încheie însă cu victoria romană. Spre sfârşitul anului 101 importante forţe dace, aliate cu sarmaţi şi bastarni, traversează Dunărea şi pătrund în Moesia, obligându-l pe împăratul Traian să se deplaseze spre noul teatru de război deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian să nu poată exploata succesul de la Tapae, se prabuşeşte însă după înfrângerea forţelor lui Decebal în iarna şi primăvara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum şi în Dobrogea la Adamclisi), initiativa militară trecând definitiv în tabăra adversă. În toamna anului 102, îndârjita rezistenţă a lui Decebal îl obligă pe Traian să încheie pacea cu regele dac, pace înţeleasă însă de ambele tabere doar ca un simplu armistiţiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalţă, între Dobreta şi Pontes, în anii 103-105, un durabil pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, iniţiind cel de-al doilea Război dacic. Abandonat de aliaţi, atacat prin Banat, Valea Oltului şi Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munţii Orăştiei. După cucerirea puternicelor cetăţi care păzeau accesul spre capitală (Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Baniţa, Căpâlna, Tilişca), legiunile romane încep asediul Sarmisegetusei. În ciuda eroicei rezistenţe dace, cetatea este cucerită şi distrusă din temelii. O parte dintre apărători, printre care şi regele Decebal, reuşesc să părăsească cetatea încercând să continue rezistenţa împotriva romanilor în interiorul ţării. Urmărit de cavaleria romană, pentru a nu cădea viu în mâinile romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformată în vara anului 106 în provincie romană.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE „regelui regilor”. Un aliaj de plumb s-a utilizat până la al Doilea Război Mondial pentru confecţionarea plăcuţelor pe care scriau copiii din România. Dacă dacii ar fi folosit plumbul şi pentru istoria sacră, atunci ar fi fost normal să descoperim brăţări apotropaice din plumb, iar nu din aur. Ele nu erau deci podoabe, aşa cum plăcile de la Sinaia nu au fost obiecte decorative, cum se mai crede încă. Uneltele magice minuscule (sapă, cazma, seceră etc.), purtate de solomonari la gât sau la brâu încă din epoca fierului, erau folosite în ritualuri de vindecare şi erau tot din aur.

Şarpele de pe tăbliţele de aur de la Sinaia, dovada unei istorii sacre

Asemenea practici au ajuns până la noi şi activiştii comunişti au izbutit să le anihileze, odată cu ultimii solomonari. Numărul mare de asemenea „instrumente medicale”, găsite pe teritoriul Daciei, atestă existenţa unei profunde spiritualităţi. Pe unele din acele obiecte apărea şarpele, aşa cum se vede până astăzi pe linguri de lemn sau pe uşorii uşilor de la... biserica din Hurezu. De ce apare şarpele atât de frecvent pe artefactele dacilor, inclusiv pe plăcile de la Sinaia? Răspunsul trebuie căutat numai în caracterul sacru al acestor „obiecte”, despre care nu putem crede că au fost din plumb. Această fiinţă duală, demonizată de creştinism, ne va conduce spre adevărul plăcilor de aur de la Sinaia. Aşa cum Gly-

Nr. 8 (48). 2015

kon de pe una din plăci este dovada cea mai clară că tezaurul de la Sinaia nu este „creaţia unei minţi geniale, dar bolnave”. În cartea Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb, Dan Romalo avansează două argumente excelente, ce nu pot fi combătute de cei care pretind că plăcile ar fi opera unui falsificator, fie el şi genial: planul Cetăţii Sarmisegetuza, care a fost descoperit mult mai târziu, şi „şarpele cu cap de mamifer şi cu coadă globulară”, găsit după al Doilea Război Mondial printre alte obiecte de cult ale Tezaurului de la Tomis, descoperit în 1962 (cf. Canarache, V., Aricescu, A., Barbu, V., Rădulescu, A. – Tezaurul de sculpturi de la Tomis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963).

Tezaurul de sculpturi de la Tomis

Pe lângă acest simbol, mai apar şi altele: capul de bour de mai târziu, de pe stema Moldovei, pe care îl regăsim şi în altarele de lut din neoliticul de la Iaşi, calul şi – cel mai frecvent – capul de lup. Lupul apare numai în asociere cu balaurul, ceea ce dovedeşte că reprezintă un totem pan-dacic, aşa cum se vede în scenele 21, 23, 41, 55, 57 şi 92 de pe Columna lui Traian. Şarpele este semnul infinitului la daci, al nemuririi, la fel ca la vechii hinduşi. Înainte de facerea lumii, Vishnu zace pe cobra Ananta, care înseamnă „fără de sfârşit” în sanskrită. Întâmplător sau nu, lanţul ADN are forma unui şarpe.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Brăţările dacice, purtate de sacerdoţi şi de marii conducători de oşti la ritualuri, reprezintă şerpi din aur, cu trupul bătut în forma frunzelor de brad, un alt simbol străvechi al vieţii. Iată de ce putem considera că şarpele este suprema revelaţie a spiritualităţii dacilor. Demonizat de creştinism, acest simbol al cunoaşterii a decăzut în peiorativ şi malefic. Şarpele a devenit stindardul dacilor, inclusiv al cavaleriei romane, până pe timpul împăratului Constantin cel Mare. Ce alt popor din antichitate a mai izbutit o asemenea revanşă contra Romei?

Valul de apărare de la Haţeg

A ocoli însă existenţa acestei uluitoare cronici de aur a dacilor echivalează cu neantizarea trecutului nostru. De altfel, în ultima vreme, presa din Rusia şi din Ucraina prezintă „dovezi” că românii s-au format ca naţiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Până atunci, aici a locuit o populaţie multietnică, laolaltă cu slavii, care mai târziu şi-au spus români. Am citit un studiu amplu, publicat de revista Ogoniok din Rusia, intitulat Misterioasa dispariţie a dacilor. Drept reper cu privire la dispariţia enigmatică a dacilor, autorii au luat Istoria României, scrisă de I. A. Pop şi I. Bolovan, tipărită la Cluj–Napoca, în 2004, de către

Nr. 8 (48). 2015

Institutul Cultural Român. Nu, dacii nu au dispărut, dacii suntem noi – din punct de vedere istoric, etnografic, arheologic şi, mai presus de toate, genetic. Recunoaşterea plăcilor din aur de la Sinaia ca atare ar avea un impact mai important pentru istoria noastră, decât Columna lui Traian. În fond, cei care neagă existenţa plăcilor din aur fac parte din armata detractorilor trecutului nostru şi care susţin şi astăzi că dacii nu preţuiau aurul şi nu ştiau să-l prelucreze. Să auzi asemenea afirmaţii la un arheolog este revoltător. Argumentele lingvistice, pe care le aduce în sprijinul acestei idei aceeaşi carte amintită mai sus şi care eu am motive să cred că aparţin doamnei academician Valeria Guţu-Romalo46, susţin cât se poate de evident ideea enunţată. Adânca tăcere pe care ne-o oferă drept răspuns Casa Regală, după lansarea supoziţiilor topirii plăcilor de aur de la Sinaia, pe vremea lui Carol I, sporeşte şi mai mult misterul. - Domnule Napoleon Săvescu, s-a terminat al XII-lea congres al dacologie (în 2015 a fost al XV congres, la Oradea) (n.r.) Ce impresii aveţi acum după această manifestare ştiinţifică interdisciplinară?

- Să vă spun sincer, înaintea fiecărui congres, am mereu o mică reţinere. Nu ştiu câţi participanţi vor fi, ce lucrări vor prezenta, ce reacţii vor avea cei din sală. Am fost surprins din nou de numărul mare de participanţi la acest congres. Au umplut sala, stăteau pe margini în picioare, stăteau pe jos, numai să fie în cele trei săli ale Teatrului Odeon. Lucrările au fost de un nivel foarte bun. Ceea ce mi-aş fi dorit ca din partea celor de la patrimoniul român, din partea poliţiei române de patrimoniu, care s-a ocupat o vreme de aceste plăcuţe de la Sinaia, să fi venit cineva şi să-şi spună cuvântul.

Valeria Guțu Romalo (n. 25 octombrie 1928, Chișinău) este o lingvistă română, membru de onoare al Academiei Române (din martie 2006) și autoarea unor studii importante de sintaxă. În prezent conduce teze de doctorat la Facultatea de Litere din cadrul Universității București, fiind profesor consultant al Catedrei de Limbă Română. Este, de asemenea, cercetător principal la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan- Al. Rosetti" din București.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Din partea Academiei Române, a Institutului de Arheologie de la Bucureşti aţi primit semnale?

- Noi am prezentat Institutul de Arheologie drept locul de unde s-au furat efectiv acele plăcuţe. Din 500 de plăci au rămas 31. Este un jaf! Institutul de Arheologie tace! Pentru că în loc să păzească, ei au fost de fapt hoţii. În luna octombrie 2010, din partea poliţiei de patrimoniu, s-au deplasat nişte lucrători la Institutul de Arheologie şi i-au obligat să le arate plăcile şi să le înregistreze. Au fost forţaţi! - Cine i-a avertizat să ia măsuri?

- Sigur că ştiu cine a făcut-o: chiar eu! Numai că hoţii nu recunosc niciodată. Ca să dispară dintr-un institut obiecte atât de importante, nu poţi să spui decât că lucrătorii de-acolo nu numai că nu s-au îngrijit, dar au făcut chiar mai mult. Faptul că s-au găsit apoi pe internet plăcuţe de vânzare atestă că de-acolo au fost luate 470 de plăcuţe. Într-un timp record. - În acelaşi timp, tot ei spuneau că ne aflăm în faţa unor falsuri.

- Problema „falsurilor” este demult rezolvată. Noi ştim că este imposibil să ai 5 tone de plumb şi să torni asemenea plăci. Cu o scriere sofisticată, cu nişte simboluri care nu se regăsesc nicăieri pe teritoriul ţării noastre. Cineva de la un institut de metalurgie din New York mi-a spus că pentru asta ne-ar trebui 100 de oameni care să lucreze 12 ore zilnic, timp de un an.

Nr. 8 (48). 2015

la Senatul României, dacă ştie de existenţa plăcilor. Mi-a zis că nu cunoaşte, dar, dacă primeşte o solicitare oficială, va cere organismelor în drept să ofere toate informaţiile de interes public. Veţi sesiza Senatul României?

- Având acea poziţie oficială, domnul senator nu putea rămâne surd şi mut la ceea ce se cunoaşte de foarte mult timp. Ori este surd şi mut, ori refuză să se implice. Nu există a treia explicaţie. Un om care deţine o asemenea funcţie şi află că există o bibliotecă a Alexandriei pe teritoriul nostru, despre strămoşii noştri cu 500 de ani înainte de Hristos, până la sosirea romanilor, ar exploda, ar căuta informaţii să vadă ce se întâmplă. Ori stai pe un fotoliu şi nu-ţi pasă, ori într-adevăr nu ocupă fotoliul pe merite reale. Nu vreau să mai evoc ce a făcut domnia sa la Sarmisegetuza, după cum spun localnicii. Mai mult nu mai zic... - Am înţeles că veţi continua, nu aţi obosit după 12 congrese? La ce temă v-aţi gândit pentru următoarea întâlnire? Este un număr sacru: 12 apostoli + Hristos ...

- Pentru al XIII-lea Congres, am primit mai multe sugestii din sală. Cei mai mulţi mi-au propus să mă gândesc la dacismul operei lui Constantin Brâncuşi. Mult mai apreciat în lume, decât în România. Coloana infinitului evocă stâlpul funerar al dacilor, purtând în vârf o pasăre măiastră, „pasărea sufletului”. Simbolul nemuririi la daci. Se pare că nu i-au ajuns banii lui Brâncuşi să pună şi acea pasăre măiastră... El a transpus în artă un simbol al vechilor lui strămoşi. Poate că am să dau curs acestei idei.

- Aţi făcut acest pas pentru a-i determina pe cei de la Institutul de Arheologie să înregistreze plăcile rămase. Eu l-am întrebat pe senatorul Sergiu Nicolaescu47, preşedintele Comisiei pentru cultură de 47

Sergiu Florin Nicolaescu (n. 13 aprilie 1930, Târgu Jiu, România – d. 3 ianuarie 2013, București, România) a fost un regizor, scenarist, actor și, după 1989, politician român. Este de departe cel mai prolific și mai vizionat regizor român din toate timpurile: 54 filme, plus 27 coproducții și peste 1 miliard de spectatori (majoritatea din China și Rusia, dar și 130 milioane de spectatori din România). Pe 30 mai 2015 Sergiu Nicolaescu a primit postum, în semn de recunoaștere și respect, o stea pe Wake of Fame (Aleea Celebrităților)

din Bucureşti. Cu această ocazie, actorul Vladimir Găitan a adus un omagiu marelui regizor: „Pe Sergiu Nicolaescu, ultraperfecţionist, sever, profesionist de excepţie, l-a cunoscut întreaga suflare artistică a României şi, de ce nu, a Europei, să nu uităm filmele sale cu marii actori ai lumii".

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Un dac la Blidaru: Românii trebuie să se unească

- Domnule Adrian Ciobanu, de ce aţi venit la cetatea Blidaru?

- Este a treia oară când vin la Sarmisegetuza, la Blidaru... Aprind o lumânare şi tămâiez puţin. Mă rog pentru toate Măriile neamului nostru şi pentru cei care au făcut posibil ca noi astăzi să fim aici. - De ce veniţi aici, în loc să vă duceţi la Mamaia?

- Am fost şi la Mamaia. Acolo eu am găsit o altă lume pe care eu n-o accept pentru că n-o înţeleg. Prefer să vin unde pot să fiu eu cu oameni apropiaţi sufleteşte. Mă simt atras de aceste locuri, la fel cum le spun unora care mă întreabă: „La şcoala din Pârliţa, pe Nistru, am văzut lumina zilei într-o sală de clasă, care nu mai există, nici biserică, nici nimic, mi-am luat şi eu o cutiuţă cu pământ de-acolo să mi-l pună pe groapă atunci când am să trec şi eu... Pentru atât. Acolo nu am lăsat averi, nu am lăsat moşii. Nu am avut de ce să cer despăgubiri. Socrul meu a avut părinţi în Chişinău, exact în intersecţia de astăzi din faţa Bisericii Ciuflea. Acolo le-a fost casa. Au strâns dovezi şi aşteaptă despăgubiri la capra podului cu mâna întinsă. Eu nu aveam ce cere. Tata a fost cel mai mare din copii şi, ca să plece la şcoală, a fugit. Bunelul se aştepta ca Andrii să-l ajute la creşterea celorlalţi. Ei bine, el a preferat să ajungă un învăţător de ţară, primul învăţător din comuna Bieşti. Pe timp de război, a fost transferat în Tutova, în zona Focşani. Cu refugiile, cu foametea, am ajuns la Galaţi. Eram de dat la şcoală. Făceam naveta cu barca vizavi de Galaţi. Mi-a băgat un singur lucru

Nr. 8 (48). 2015

în cap: tot ce faci să fie cât mai bine! Să nu fie loc de întors şi să rămâi tu, să ai verticalitatea ta: în clipa în care ai spus o vorbă, vorbă să rămână! Chiar dacă te costă! A fost pentru noi mai mult decât un părinte, a fost un dascăl. Iar mama, spre lauda femeilor noastre, a fost motorul, ea a tras toată casa. Pentru că n-am vrut să particip la cooperativizarea agriculturii, am ajuns să cioplesc pavele în piatră în Dobrogea, la Turcoaia. Mama m-a luat de-acolo mai mult mort, decât viu. Am lucrat în construcţii muncitor necalificat, dar dintr-un pârlit de normator, am lucrat mulţi ani în organizare şi normale. Peste tot am lăsat loc de „Bună ziua!”. Am sfinţit locul pe unde am trecut. Eu mă uit cu toată fiinţa mea în faţă, nu mi-e ruşine să privesc peste umăr. - Aveţi prieteni?

- Nu am prieteni. „Ce-mi povesteşti tu mie despre bun-simţ, despre iubire şi despre iertare? Lasă-mă, bă, în pace! Nu vezi că nu se poartă aşa ceva?” Aşa vorbesc prietenii cu mine. Şi terminăm repede... Şi rămân singur... Cum să spun eu la nesfârşit celorlalţi: Respiraţi, domnilor, altfel vă asfixiaţi! Nu ar fi aberant? Cum să-i spun eu unui om să-şi respecte nevasta? Să fie mai înţelept decât copilul lui? Nu să-şi impună punctul de vedere. Nu să fie un satrap pentru propria lui familie. La serviciu este acelaşi lucru... În 66 de ani, am fost de trei ori în Basarabia şi nu am ajuns să văd vestigiile rupestre de pe Nistru. Când te duci acolo, ajungi cu un gând şi pleci cu al altora. Regret că nu am putut să dau mai mult altora din ce am primit de la Dumnezeu. - Se mai unesc basarabenii cu România vreodată?

- Între „a crede”, care înseamnă produs mental, şi „a dori”, care vine din suflet, eu le aleg pe-amândouă: Trebuie să se unească! Pe de altă parte, dacă nu cred eu, nu credeţi dumneavoastră, nu cred ceilalţi, nu se întâmplă treaba asta. Nu se naşte egregorul, dorinţa aceea inefabilă. Noi îi cerem lui Dumnezeu, dar noi ce dăm în schimb? Noi ce facem?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

În loc de sfârşit Adrian Ciobanu, un autodidact de pe Nistru, parcă a coborât de pe Columna lui Traian48 şi umblă printre noi. A mers cu noi la Sarmisegetuza Regia, adevărata Meccă a românilor. A stat cu noi în fosta tabără de pionieri de la Costeşti, a rămas mut în faţa pietrelor lui Burebista. L-a auzit şi el pe Nunu Brilinschi, care a spus că, de la Decebal încoace, Emil Boc este primul demnitar care a păşit printre sanctuarele de la Grădiştea. Să vedem ce se va alege de cele 8 miliarde de lei, bani promişi pentru cetăţile dacilor. Adrian Ciobanu ne-a fost călăuză la Haţeg, unde, pe un promontoriu, se mai văd urmele unei mari cetăţi de apărare, cu valuri de pământ şi palisade. Cercetează umbrele dacilor din Haţeg, împreună cu Eugen Ciobanu, fratele lui, de profesie geodez. Dacă arheologii caută şi nu găsesc nimic, trebuie să încerce şi alţii. Va veni într-o zi un Champollion care să descifreze semnele trecerii dacilor spre noi.

©Viorel Patrichi

Columna lui Traian

ARENA

Surse: http://www.arena.md/?go=news&n=7758&t=%C3%8En_lum ea_misterioas%C4%83_a_dacilor

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce artistic sub o formă epică războaiele dintre romani și daci purtate de Traian pentru cucerirea Daciei. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone. În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. Marele arhitect Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu 1558. În 1589-1590, în locul statuii lui Traian, aflată inițial în vârful columnei, dar dispărută încă din antichitate, a fost așezată o statuie a Sfântului Petru. Monumentul este decorat cu un celebru basorelief ȋn formă de spirală, care ȋnfăţişează scene din timpul confruntărilor daco-romane. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și este formată din 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind câte 40 de tone. O copie ȋn mărime naturală a Columnei, realizată ȋn anii ’30, se află la Muzeul Național de Istorie a României din Bucureşţi.

Columna lui Traian – detaliu 1

Columna lui Traian – detaliu 2

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

HORIA DUMITRU OPREA Opţiuni politice ale literaţilor în Bucureştiul interbelic Scriitorii sunt de cele mai multe ori învinşi în marele joc politic, indiferent de bunele lor intenţii. Dacă scriitorul alege cariera politică, neglijându-şi între timp vocaţia, are două posibilităţi: să se compromită spectaculos sau să eşueze discret, cu gustul zădărniciei gestului. Dacă e tânăr, curat, înflăcărat, se lasă sedus de ce e mai rău şi mai murdar, de extreme. Tânărul Eliade49 admirator al lui Nae Ionescu50 şi al legionarilor, necoptul Cioran51 admi-

Nr. 8 (48). 2015

rator al lui Hitler, Noica52 alegând întotdeauna soluţia perdantă: cât legionarii sunt în ascensiune, refuză să adere la Legiune, după uciderea lui Codreanu şi transformarea lui în martir, îşi trimite din străinătate adeziunea scrisă, într-un gest pe care-l crede umanitar şi de condamnare a crimei, tot Noica dedicându-şi lucrarea de doctorat despre „cum e cu putinţă ceva nou” Amintirii Profesorului Nae Ionescu. Astăzi lucrurile sunt etichetate cu uşurinţă, simplificate până la sacrificarea înţelegerii celei mai importante întrebări, întrebarea din care Eugen Ionescu53 şi-a făcut un laitmotiv al vieţii: De ce? Când măreşti imaginea şi vezi lucrurile „de aproape” contururile se schimbă însă. În toată presa apar, în preajma lui 1933, semnalări ale tendinţei tinerilor de a părăsi literatura, tărâmul spiritual în genere şi de a se implica în politică. Argumente: se sufocă, nu au nicio şansă de afirmare, sunt şomeri, „bătrânii” sunt vinovaţi pentru inconfortul tinerilor, şi-au dovedit incapacitatea de a face ordine etc. Generaţia veche îi simte pe cei care vin din urmă ambiţioşi până la agresivitate, necugetaţi, lipsiţi de experienţă, rigizi. Împotriva politicii

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). Vezi şi nr. 16 din 2012: Iubirile scriitorilor /p. 13: Mircea Eliade şi Maitrey şi nr. 5 (21), 2013: Mircea Eliade /p. 26 Românul care este cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile. 50 Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu, n. 16 iunie 1890, Brăila - d. 15 martie 1940, București) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al IIlea și apoi Mișcarea legionară. 51 Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. Despre Cioran puteţi citi

Surprinzător, tinerii cu personalitate sunt totuşi, la început, fiecare într-alt fel, împotriva politicii. Într-un articol din ianuarie 1933, răspuns implicit la o dezbatere din Vremea iniţiată de Eliade, congenerul său Mircea Vulcănescu54, structural unul dintre cei mai echilibraţi tineri, face mai pe larg în nr. 4 (44) al revistei nostre: Un veac şi mai bine de la naşterea lui Emil Cioran /p. 81 52 Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Vezi şi Nomen Artis... nr. 11/2012: Constantin Noica – Remember /p. 10. 53 Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Vezi şi Nomen Artis... nr. 15/2012: Eugen Ionescu Între cotidian şi genial / p. 3 54 Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București - 28 octombrie 1952, Aiud) a fost un economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică român, victimă a represiunii comuniste din România

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE câteva argumentate caracterizări ale opţiunilor politice în noua generaţie, constatând şi poziţia apolitică a celor mai importanţi. La Eliade pe primul plan stă căutarea unui „rost spiritual al tinerei generaţii”, aşadar să-ţi rişti pielea pentru adevăr, dintr-o necesitate organică şi nu din motive „exterioare“, adică istorico-politice. Tendinţele politice ale tinerilor i se par lui Eliade (citat de Vulcănescu) „mai puţin reprezentative şi mai puţin specific româneşti” şi preluate prin influenţă din ţări ca Germania, Italia sau Rusia. Cea mai categorică poziţie antipolitică şi antiistorică o are, la acea dată, „dinamicul, frământatul şi agonicul gânditor al devenirii şi al vieţii, tânărul Emil Cioran”. Revoltat de tendinţa tinerilor intelectuali de a evolua dinspre problemele „inutile”, adică filozofice şi religioase, înspre cele „utile”, politice, Cioran refuză orice înregimentare: „Ni se înfăţişează cu un absolutism scandalos altemativa politică şi socială a stângii sau a dreptei, pretinzânduse să te încadrezi integral uneia sau celeilalte, să iei o atitudine politică, să faci aprecieri asupra Gărzii de Fier sau asupra ascendenţei tinerilor de la «Stânga».” Tot antipolitic, dar cu scepticism şi ironie este Sebastian55 şi, la fel, Eugen lonescu, care constată într-un articol polemic că, datorită masivei părăsiri a tărâmului literar de către cei care au ales politica, literatura a fost lăsată pe mâna fetelor. Este evident că politica i se pare cel mai puţin important domeniu de care să merite să te ocupi. Geo Bogza56 scrie în jurnal, în aceeaşi perioadă: „Îmi pare bine că nu sunt înscris în niciun partid, s-ar fi spus că sunt comunist.”

Mihail Sebastian (nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu, n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București) a fost un om de litere român de origine evreiască, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală. Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. 56 Geo Bogza (n. 6 februarie 1908, Blejoi, Prahova - d. 14 septembrie 1993, București) a fost un scriitor, jurnalist, poet român, teoretician al avangardei, fratele muzicianului Alexandru Bogza și al scriitorului Radu Tudoran (pseudonimul lui Nicolae Bogza).

Nr. 8 (48). 2015

Arşavir Acterian57, fratele lui Haig şi, la fel cu atâţia alţii, student al lui Nae lonescu, notează în jurnal la 29 noiembrie 1932: „Om de dreapta? Om de stânga? Etichete care nu-mi spun nimic. Oroare politică. E atât de uşor să te încadrezi. Îţi uiţi sau îţi ignori complexitatea şi sinceritatea, îţi retezi tendinţele divergente şi activezi afişându-te la dreapta sau la stânga. Hotărât nu sunt un om de acţiune. Ba sunt şi apolitic.“ Acestea sunt poziţiile „politice” iniţiale şi adevărate, intime, ale vârfurilor tinerei generaţii. Le-au exprimat când nu aveau nimic de câştigat şi nimic de pierdut şi, mai ales, când nu aveau nevoie să se explice, să se justifice, să se apere. Cei mai mulţi simt nevoia să spună Nu. Ce s-a întâmplat pe urmă e înfrângerea acestui nu de către istorie. Nici cu generaţia veche lucrurile nu stau mai bine. Dacă scriitorul are experienţa loviturilor istoriei şi e blazat i se reproşează că stă în turnul de fildeş şi nu vede realitatea. Într-un interviu luat de tânărul Sebastian lui Rebreanu58, în 1935, la împlinirea vârstei de 50 de ani, prozatorul, adeseori „subt vremi”, afirma, înţelepţit: „Cred că e nevoie de mult mai mare rezistenţă şi tărie morală pentru a rămâne dincolo de tumultul public, decât pentru a te lăsa târât în el. Şi pe urmă, din participarea scriitorului la actualitatea politică, suferă în primul rând creaţia lui, opera lui. Un artist nu poate lucra în contact imediat cu realitatea.” Sebastian pune o singură întrebare: nu e totuşi un artist, în acelaşi timp şi cetăţean? 57

Arșavir Nazaret Acterian (18 septembrie 1907, Constanța - 17 septembrie 1997, București) a fost un avocat, jurnalist, scriitor și memorialist român de origine armeană, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Coleg și prieten apropiat cu Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Barbu Brezianu. Luând exemplul fratelui său Haig Acterian, Arșavir a fost simpatizant al Mișcării Legionare, fără a avea implicări în acțiuni politice sau propagandistice. Face parte dintr-o renumită familie de armeni ce a dat culturii române pe Jeni Acterian (regizoare și memorialistă) și Haig Acterian (critic teatral, regizor, director al Teatrului Național București). A făcut două perioade de închisoare politică între 19491953 și 1959-1964, trecînd prin închisorile comuniste de la Jilava, Aiud și Canal. După eliberare lucrează ca mozaicar la Fabrica de cerneluri și la Fabrica de construcții, ca anticar și ca funcționar la Institutul de Hematologie. Fondator, în 1991, al Fundației Arhiva Culturală Română, alături de Fabian Anton. 58 Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, Târlișua, Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare, Argeș) a fost un prozator și dramaturg român, membru al Academiei Române. Vezi şi Nomen Artis... nr. 14/2012, p.28

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Din motive politice, Arghezi59 face închisoare de două ori: prima dată pentru că e cu nemţii, a doua oară pentru că e împotriva lor. Şi el este, între războaie, împotriva implicării politice şi i-o spune intervievatorului cu tonul detaşat al celui care şi-a încheiat socotelile cu istoria: „Vezi, domnule Sebastian, eu unul trăiesc de multă vreme şi am experimentat foarte multe. Am fost şi eu în tinereţele mele un fel de revoluţionar şi mai ales am cunoscut mulţi revoluţionari. La Geneva, pe vremuri, am trăit în cercurile comuniste ruseşti. Ţi-am spus doar că eu datez de mult. Ăia cu care mâncam eu atunci la masă trebuie să fie în noua Rusie oameni putemici… Dacă n-or fi ajuns din nou în Siberia… Nu, nu. Am un scepticism adânc pentru astea.” Concluzia lui este o hotărâre clară: „În ce mă priveşte sunt decis să rămân ancorat în literatură. Definitiv.” Făcea această afirmaţie în 1935. Nu şi-a putut respecta întocmai hotărârea. Istoria şi politica l-au implicat din nou şi nu în modul cel mai fericit. Dar gazetarul din Bilete… nu-şi refuză de fapt, între războaie, opinia politică tranşantă şi comentează în permanenţă spectacolul autohton. Dincolo de spectacol, ştie să vadă şi lucrurile grave care se petrec în lume. În 1937, într-un articol prilejuit de moartea lui Alexandru Sahia60, scriitor de stânga, care, după o vizită în Rusia bolşevică, scrie o carte entuziastă despre regimul de acolo, Arghezi, deşi îl disculpă pe tânăr pentru că e sincer şi pur, îşi spune net părerea proprie: „O ţară de 150 de milioane de oameni, stăpânită de două milioane de comunişti, o ţară în care o clasă intelectuală a dispărut întreagă prin asasinat politic şi unde zi de zi orice năzuinţă de libertate şi orice tendinţă de individualizare sunt doborâte cu 59

Tudor Arghezi, pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, (n. 21 mai 1880, București - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Vezi şi nr. 6/2012şi nr.5(33), 2014 din Nomen Artis… 60 Alexandru Sahia (Alexandru Stănescu) (n. 9 octombrie 1908, Mânăstirea, județul Călărași - d. 12 august 1937, București) a fost un publicist și scriitor român, de orientare socialist-comunistă, ales post-mortem membru al Academiei Republicii Populare Române în 1948.

Nr. 8 (48). 2015

glonţul. Un ţar proletar cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al noului imperiu.” Cuvinte care ar fi putut să dea insomnii cititorilor săi şi care au dobândit, abia mai târziu, o nedorită valoare anticipativă. După începerea războiului, puţini îşi păstrează capul limpede: Barbu61 e filogerman şi îmbracă cămaşa verde, având ideea să vină cu ea în casa liberalului Lovinescu, dar în acelaşi timp ascunde un văr al soţiei, antinazist fugit din Germania. Eftimiu62 e bolşevic, dar cu oscilaţii. Galaction63 e, în al doilea război, într-o situaţie absolut insuportabilă, pentru că ţine în acelaşi timp cu toţi: e filosemit, dar îi plac şi nemţii, are fetele în Italia, deci îi plac şi italienii, iubeşte Grecia şi Anglia, aşadar suferă când acestea primesc lovituri şi, desigur, îl zguduie invazia Parisului pe care îl căinează cu glasul său puternic. Între filiile lui, o singură fobie: sovieticii, de care se teme atât de tare, încât are repetate coşmaruri. Din păcate, visele lui cu ţara bolşevizată şi cu el însuşi dominat de nulităţi ajunse în posturi înalte sunt, la fel ca frazele lui Arghezi, premonitorii şi au fost confirmate de istorie. Vasile Voiculescu64 nu cedează ispitelor politice, dar asta nu-l fereşte, la o vârstă înaintată, de închisorile comuniste. Mircea Vulcănescu crede în victoria aliaţilor, dar 61

Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, București - d. 7 septembrie 1993, București) a fost un membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și om politic român, laureat al premiului Herder. 62 Victor Eftimiu (n. 24 ianuarie 1889, Boboshticë, Albania - d. 27 noiembrie 1972, București) a fost un dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător român de origine megleno-română, respectiv membru al Academiei Române și francmason român din perioada interbelică. Director al teatrelor Comedia (1913) și Național (1920, 1930 și 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj (1927). A colaborat la ziarele și revistele vremii, între care: Luceafărul (la care a și debutat în 1904), Viața literară (1906), Țara noastră. În 1932 primește Premiul Național pentru Literatură, iar la 31 mai 1948 este ales membru titular al Academiei Române. 63 Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman - d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a fost ales în Academia Română. 64 Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău - d. 26 aprilie 1963, București) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet și prozator (a fost și dramaturg).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 41

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE va sfârşi în carceră, pentru vina de a fi deţinut o funcţie tehnică în guvernul antonescian şi, mai ales, pentru naivitatea de a crede că oamenii sunt buni. Sebastian e obligat să mizeze pe victoria ruşilor, deşi nu se omoară după politica lor. Camil Petrescu65 încearcă să fie mereu cu un pas înaintea evenimentelor, dar se înşală mereu. Cei cu simpatii de stânga, avangardiştii, sunt printre primii care-şi vor pierde iluziile, dreptul la semnatură, libertatea sau ţara. Sadoveanu66, care, ca francmason, avusese de suferit de pe urma legionarilor – i se arseseră cărţile la Hunedoara şi în Cadrilater, primise un exemplar din Baltagul tăiat cu toporul şi era permanent batjocorit în presa extremistă – se supune mai târziu propriei teorii, pe care, în Creanga de aur (1933), bătrânul mag i-o transmite tânărului urmaş: „Te schimbă după obiceiul locurilor, îndată ce vei vedea că trebuie, ca să nu pari străin nicăieri şi să nu te bage de seamă răii. Pleacă-te stăpânirilor, închină-te zeilor, şi du-te în calea ta, având în inimă numai pe Dumnezeul tău.” Eliade, la rândul său, dă explicaţii politice legate de poziţia lui, doar literar, prin proiecţia lui romanescă, personajul Ştefan Viziru din Noaptea de Sânziene. Despre episodul închiderii lui Ştefan, odată cu alţi legionari, la Miercurea-Ciuc, un alt personaj spune: „Te-am invidiat tot timpul cât ai stat închis, îi spuse Biriş. Ce noroc ai avut! Ce şan65

Camil Petrescu (n. 22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”. Vezi şi nr. 9/2012 din Nomen Artis... 66 Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țăranească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Vezi şi nr. 13/2012 din Nomen Artis...

să unică!… Să suferi pentru o cauză care nu era a ta, continuă el înflăcărându-se deodată. Să-ţi iei asupră-ţi un păcat pe care nu l-ai făcut şi să răscumperi acest păcat prin propria ta nevinovăţie… Cât aş fi dat să mi se întâmple mie aventura ta; să plătesc pentru o crimă pe care nu numai că n-am făcut-o, dar mi-a fost odioasă. Aş suferi cu bucurie alături de ei, tocmai pentru că mi-a fost odioasă dictatura, crima politică. Şi când am aflat că ai refuzat, la Prefectură, să semnezi declaraţia de desolidarizare, aproape că am fost gelos pe norocul tău…” Dar pledoariile din ficţiune apără numai personajele ficţiunii, iar pledoaria din realitate, care să-l absolve pe Eliade însuşi, lipseşte. De altfel, niciunul dintre scriitori nu e un câştigător în jocul cu istoria şi n-a făcut, constant, alegerea cea bună, cea care să-l salveze şi în ochii contemporanilor şi în cei ai posteritătii. Mulţi au murit la timp şi e posibil ca numai moartea să le fi salvat reputaţia, la ceilalţi atât de grav compromisă. Se pare, de altfel, că cele două feţe ale timpului, contemporaneitatea şi posteritatea, sunt ireconciliabile şi că, orice ai face în politică, una dintre ele te sacrifică. Şi încă o concluzie, reformulată după Bilete de papagal: „Şi în politică, ca în amor, unii refuză, alţii te vor.”

©Horia Dumitru Oprea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 42

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARMEN VOINEA-RĂDUCANU, Bucureşti Judecata de apoi. Inculpata, Eva

Am limpezit apele oglinzii ca să mă pot privi, sănătos, în adâncimea ei. Stau dreaptă şi goală în lumina, inertă. Doar ochii mi se mişcă şi scrutează cu atenţie imaginea reflectată de luciri pe bucata asta de sticlă amalgamată pe dos. Stau ca fetele mari de la ţară în noaptea Sfântului Andrei şi aştept să se işte din apele nevălurite ceva care să mă ajute să înţeleg.

Da, parcă semăn cu mama. Şi cu bunicile mele. Şi cu mamele bunicilor mele. Cu mătuşile şi verişoarele mele. Cu prietenele şi neprietenele mele. Cum stau aşa, chipul meu are ceva din blândeţea obrajilor Sfintei Maria - iertare! Dar are şi ceva din tristeţea ochilor Mariei Magdalena. Sigur, din toate reprezentările lor pământene. Da, sunt o bucăţică imperfectă din Universul ăsta desăvârşit, sunt, în mod cert, toate femeile ştiute şi neştiute, văd bine. Vin din trecut şi mă îndrept prin surorile şi fiicele mele către viitor. Am iubit şi am urât. Am dansat şi mi-am ţinut mâinile cuminţi în poală. Am ţesut covoare şi vise. Am netezit cu palmele goale aşternutul de spini pentru o dragoste neîmpărtăşită şi am fluturat batiste a despărţire pe un peron… de unde nu mai pleacă şi înspre care nu mai vine niciun tren neştiut. Picioarele mele au alergat pe malul mării, paşii mei au rămas îngropaţi la ţărm, sub rafale de vânt. Unghiile mele au desprins cu sânge de pe stânci tradafirii deşertului, smulgându-i pustiului din ei înşişi. Am zămislit din vorbe şi din dragoste, copii. Care, la mine, nu au apucat în viaţă lumina zilei. Am mângâiat ochii obosiţi ai bărbaţilor iubiţi

şi le-am săpat zâmbete în colţurile gurii. Unora, leam născut in inima cuvântul „dor” şi am încercat să-i învăţ, cu migală, cum să-mi cuprindă-n palme măcar sufletul. De cele mai multe ori, n-am reuşit. Am alergat cu panere de fructe spre spitale, să tamponez broboanele de sudoare de pe tâmplele dragilor mei. Am ascultat pioasă rugăciuni de iertare a sufletelor cântate de preoţi lângă gropi deschise. Mi-am acoperit părul sălbatic la intrarea în biserici, dar n-am făcut-o cu inima împăcată. Am ascultat greierii în nopţi adânci cu lună plină şi am ţinut strâns la piept copiii altora, făcându-i să râdă fericiţi. Am ridicat săbii pentru dreptate, dar am ucis atunci şi cântece. Am născut poeme la ceasurile serii şi am avortat multe împliniri. Am adăpat la izvorul bucuriei oameni trişti şi nefericiţi şi am făcut curat într-o casă. Am întins o pâine celor înfometaţi. Am îmbrăţişat mame disperate şi am luptat cum m-am priceput împotriva urâtului din mine şi din alţii. Uneori am şi învins. Am căzut şi m-am ridicat, împiedicându-mă în fuste. Am alungat şi am ademenit. Am cules fructe şi am născocit din fire de păianjen noduri gordiene. Am achitat toate birurile către soartă şi n-am negociat plăţile amare pentru fericire. Am zâmbit către înapoi şi acum merg spre amurg. Am iubit. Am şi plecat din iubiri şi am rămas în durere, întorcându-mă şi împlinind profeţiile oracolelor. Am ornat mese în cinstea prieteniei şi am amestecat în bucate făcute pentru hrana sufletelor întâmplate în preajma mea. Am împletit fulare şi am copt colaci pentru Înviere. Am legănat prunci adormiţi şi am sădit o magnolie în cinstea tuturor primăverilor ce vor îmboboci. Am înţeles. Sunt vinovată. Că sunt femeie. Întreagă. Cu bune şi da, şi cu rele. Cred că azi o să-mi cumpăr un trandafir sângeriu şi o să-l ţin în mâna stângă, cea dinspre partea inimii. Şi aşa, gătită, o să purced înspre iarna asta scăldată în soare timid, un soare dintr-un anotimp ca cel al facerii lumii, dureros ca alungarea din Rai înspre Viaţă. Un anotimp în iarna destinului, al meu şi al tuturor femeilor ce trăiesc în adâncul meu, pe rând, în şir indian. ©Carmen Voinea-Răducanu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VIOREL CROITORU Paradisul imperfect

Săcele, Braşov

Pornim prin lume de mână cu părinții, vrem s-o gustăm, s-o pipăim, s-o cunoaștem așa cum e și nu cum ne spun ei... Și, în plin soare, în frumosul vieții, întâlnim umbra, nedreptatea, egoismul. Mâinile celor dragi, ocrotitoare ne apără și ne pansează delicat primele răni sufletești, care dor… dar vrem să le cunoaștem singuri, și întâlnim prietenii de joacă, de școală, de cartier. Toți sunt minunați în prima clipă, viteji, atotștiutori, apreciați! Apoi simțim ce goi sunt mulți dintre ei. În mijlocul lor simțim prima dată singurătatea, ca un șoc, ca un țiuit de urechi, de suflet, de inimă. Și fugim iar acasă, dar acel acasă ni se pare altfel. Nu e ce ne dorim, descoperim că și părinții sunt imperfecți, ca și lumea din jur, ca și noi... Surprinși ne lovește în plin dezamăgirea, deziluzia. Apar întrebări, pe care n-avem cui să le punem: De ce? Unde-i dreptatea, perfecțiunea? Există? De obicei nu primim răspunsuri, dar, poate… sperăm că le vom descoperi, după o felie de viață. Și viața ni se pare urâtă, anostă, tristă... Până apare dragostea! Prima, curată, uneori neîmpărtășită, ce satisface cumva setea de perfecțiune. Devenim proprii noștri Galilei: și totuşi există... Apoi prima dragoste trece, cu gust amar sau dulce, vin altele sau alta, sufletul ne este rănit, totu-i pierdut, adormim cu lacrimi în suflet, pentru ca dimineața să vină cu un dram de speranță peste durerea ce ni se pare că va rămâne pe veci... dar nu rămâne decât jarul ce nu se va stinge. Iar deasupra soarele, natura ne trezesc la viață, la o nouă oportunitate de-a descoperi miracolele din gunoi. Da, acum descoperim multe gunoaie în jurul nostru: cei ce odată păreau viteji, atotștiutori... care au ajuns și ei mari. Mult mai mari decât cei ca tine, care au stat cuminți la rând

Nr. 8 (48). 2015

plini de bun simț („- Ce prostie!” spun ei... ). Au dat din coate, au călcat pe ce-au putut și-au ajuns. Așa întâlnim o nouă deziluzie, o altă lipsă din paradis, din visul minunat ce-l aveam la început de drum prin viață. În fiecare din aceste locuri care ne-au făcut să ne doară, sunt suflete care au murit și n-au reușit să meargă mai departe. Privește-i atent: sunt morții vii! De nu vrei să fii ca ei, ia-ți sufletul strivit, inima rănită în brațe și mergi mai departe! Miracolul vieții face ca cei mai loviți să devină cei mai buni: suferința înnobilează. Când dă pe dinafară, sub formă de poezie, cânt, pictură sau orice altceva, stârnesc respectul și admirația celor ca tine. Dintre ei, apare, când nu te mai aștepți, sufletul pereche, minunea adevărată a acestei vieți! Și atunci abia te gândești dacă merita să aștepți și să înduri tot restul... N-o să gândești, e prea frumoasă clipa... din acest paradis imperfect. O știu din propria-mi experiență. Ce urmează? Habar n-am... Dar merg mai departe cu speranţa în suflet!

©Viorel Croitoru

Mihai Teodor Olteanu - Peisaj

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Binele. Cetățenească (III)

MIHAI COTEA, Baia Mare A FI SAU A NU MAI FI DELOC (seria de proză scurtă AlchiMia) Sunt… între două prăpastii și nu mă tentează niciuna… nu mă atrage niciuna. Mi-ar fi plăcut să sar de aici, dar mi-ai frânt aripile. Poate că de asta am nevoie… să iau o gură bună de pământ și să mă decid. Acolo n-aș avea de ales. Nici tu nu-mi dai prea mult de ales, căci ne biciuim în cuvinte și lăsăm dezastrul să se petreacă sub ochii noștri. De ce? N-am vorbit? N-am vorbit destul până acum? Ce faci într-un labirint? Acolo sunt eu a-cum. M-am întors în același loc de unde am plecat. Sunt cu tine. Am putea porni din nou împreună sau am putea să mergem fiecare în direcția stabilită de el și să ne despărțim. Nu-mi pare rău, nu-mi mai pare de la o vreme. Ce mi se pare, în schimb, e că nu mă mai citești deloc. Nu-mi mai cunoști limba de citire, limba sufletului care spune totul despre mine. Suntem rătăciți, trebuie să recunoști! Ajunși în acest punct realizăm realitatea ori ne băgăm tot în toate și continuăm legați la ochi. Altădată era altfel, te găseam mereu acolo, visam să te găsesc și întâlnirea era mereu un vis frumos. Acum mă tem… că totul a fost un vis pe care-l trăiam prea viu. Dacă e așa, atunci finalul e predictibil. Ne vom da drumul la mână și vom zâmbi fals. Aşa e frumos, nu? Să te desparți prietenește… cine a mai inventat și porcăria asta? Mi se pare falsitatea supremă… dar noi nu suntem falși! Cum altfel să ne fi îngenuncheat de-a lungul timpului cu așteptări și modificări sufletești iminente și neapărat necesare pe care, eu, una, nu leam înțeles nicicând. M-am oprit din schimbat, oricum mimam schimbarea. M-am oprit… Și acum?

MARIAN: Trebuie să renunțăm la el! MARIA: Nu pot! Cum să fac asta? MAN: Mergi și-l faci marinar. M: De ce vorbim, noi, aici? De un copil sau de un sac de cartofi? MAN: Vorbim de bani, de fapt. Nu ne permitem încă un copil. M: Termină! Parcă faci tranzacții la bursă. MAN: Și nu e, un pic, așa? Sunt mai realist decât la bursă. M: N-avem motive s-o facem. E sănătos. Și chiar de n-ar fi fost… MAN: Acum e sănătos, dar când se va naște și va trăi în sărăcie cu ceilalți șase, mă îndoiesc… M: E de la Dumnezeu, Domnul a dat! MAN: Domnul a dat, Domnul a luat, de data asta o să și-L ia înapoi. E prea mult. M: Gândește-te un pic. La început a fost cuvântul, apoi s-au creat toate celelalte… din nimic! MAN: Și-apoi a apărut portofelul! Ei bine, de când e așa, eu mă gândesc de două ori înainte să arunc cu banii. Fii rezonabilă, Maria! E pentru binele nostru. M: Și binele lui? MAN: Și-al lui! Dacă îl păstrăm e ca și cum iam lua binele cu care s-a născut îndreptățit. Toți au dreptul să trăiască bine. M: Nu mă convingi… și-apoi mi-e frică. Nu fac. MAN: Dau eu banii, dacă trebuie… Ca să te trateze cu respect! M: Preferi să cumperi respect decât să iei mâncare pentru copil. MAN: Prefer să o duc respectabil, cum am dus-o și până acum. Cu ăsta, n-aș putea s-o fac. M: M-ai amețit… Doamne, cum le-ntorci… Vreau să stau jos, să mă mai gândesc. MAN: Bine, odihnește-te și gândește-te la viitor. Adelina are nevoie de încălțări noi, Sorin trebuie dus la dentist, Marta începe școala și îi trebuie câte și mai câte, Cosmin are de plătit pentru fotbal, Dan nu mai are haine pe măsură și Corina trebuie tratată de laringita aia care nu-i mai dă pace. Alți bani, alte medicamente, altă mâncare

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE și mai suntem și noi. Trezește-te, femeie! Nu se poate! E spre binele tuturor! M: Lasă-mă un pic… vreau să stau doar eu și cu el. Să vorbim și noi… Binele… ce substanță difuză și complexă… Să fi fost acesta „binele” pentru Maria? Pentru Marian? Dar pentru ceilalți? Și bebe? Binele e un concept general și generos. Adeseori ne grăbim să facem un „bine” aproapelui fără a muta perspectiva pe planul larg, panoramic. Cum îl va influența? Binele meu este și binele lui? Fiecare acțiune conferă o reacțiune. Am calculat riscurile? Dar de ce să nu facem un bine dezinteresat? Nu cumva e doar mângâierea egoului? Chestiunile rămân deschise și discutabile. Există situații și oameni, există interacțiunea lor. De ce nam fi mai prudenți înainte de gâdilirea propriei mândrii de sine? Sau de ce n-am face un bine pur și simplu? Iar întrebări… gândirea-n perspectivă…

Binele. Spitalicească (II) DOCTORUL: Nu-mi place deloc ce văd aici, Ioane. E ulcer și n-arată bine deloc. IOAN: Vai, Dumnezeule, e așa grav? Ce ziceți? E de cuțit? D: Nu e de cuțit… nu încă. I: Vai, sfinte Tată, sunt îngrozit de operație, dom’ doctor. E vorba de vârstă… am aproape 50 de ani și o familie încă nerealizată… adică copiii, știți. D: Da, copiii… ăștia ori te fac rege-n viață, ori te bagă-n pământ. I: Nu-s căsătoriți toți și le va trebui și o locuință. Eu pot să zic că mi-am trăit traiul, dar ei… D: Ei, nici chiar așa. Mai ai mult, dar depinde de tine. I: Ce să fac? D: Să lași țigările o dată pentru totdeauna și cafeaua. Măcar atât! I: Știți, când lucram nu fumam atât și nici nu beam cafea. N-aveam timp! Eram încontinuu în febra lucrărilor și mai trebuia să-i mai ajut și pe alții. Uneori uitam și să mănânc…

Nr. 8 (48). 2015

D: Ei, poftim! Asta-ți mai lipsea. Eu recomand o internare ca să facem câteva investigații, vreau să văd mai clar ce e acolo. I: Cum spuneți dumneavoastră! Vă rog, ajutați-mă! D: O rezolvăm noi cumva. I: Uitați (după ce se scotocește prin buzunare, scoate o hârtie de 200), pentru consult. D: Salonul 5. Acela e al meu. Îți fac formele și de-acum încolo, ne vedem acolo. (după câteva săptămâni, în cabinetul doctorului)

D: Și vă mai doare? I: Mă doare, doctore, de nici nu pot dormi noaptea. Noaptea mă apucă! D: V-am făcut o endoscopie, dar mă tem că trebuie s-o repetăm. I: Nu, vă rog! Mi-e groază de ea, n-o suport! Nu se poate fără? D: Și cum să văd eu, Ioane, ce-i acolo? I: Dar n-ați văzut? D: Trebuie să văd mai bine. Ce facem? I: Hai să încercăm și alte medicamente, așa o perioadă numai… D: Dar mai stai internat? I: Stau! Numai să mă fac bine și să nu mă tăiați. D: Ce ai adus în plasele alea? I: De la țară… câteva atenții pentru dumneavoastră. Nevasta zice că mă îngrijiți tare bine aici. D: Nu prea te lași tu îngrijit cum trebuie (aruncă cheile de la mașină pe birou)… Ia de-aici! I: Ce-s astea, doctore? D: Cheile de la mașina mea. Deschizi și pui plasele pe bancheta din spate. Vezi, poate uiți sănchizi… I: Nu uit, dom’ doctor! Dumnezeu să vă dea sănătate că mă scăpați de cuțit! Le duc, acuși le duc. D: Ioane! Încui, da? I: Încui, cum să nu! Binele… ce substanță difuză și complexă… Să fi fost acesta „binele” pentru Ioan?

©Mihai Cotea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

ce îmi sădesc şi îmi usucă zâmbetul de pe buze. Suntem doar noi

MARIA IEVA Să-mi fie dor Să-mi fie dor ca apei de ulcior, Să te aud doinind între poeme, Un trubadur al nopţilor ce vor Să ne înveţe-a dezlega dileme. Străin de tine, singur pe poteci, Ţi-ai scris în palme viaţa viitoare, Tu îngerii cu gândul îi petreci Spre lumi în care cântă ursitoare. Sub brazda de lumină a-ncolţit Sămânţa ce-ai sădit-o pentru cină, Tremur de cântec, muche de cuţit, Ca dimineaţa să n-o simţi străină. Să-mi fie dor, de dorul tău să mor, S-aud iubirea scrisă printre rânduri, Când ucigaşii clipelor iar vor Să ne ascundă după negre gânduri.

Oameni Pentru fiecare clipă în care uit să mă bucur, simt cuvintele zvâcnindu-mi la tâmplă căci nu-s copaci nici iluzii, ci oameni

Timişoara

Suntem doar noi, eu şi tu, nu ştiu care sunt eu, nici cine eşti tu. Îmi strâng gândurile în palme, mi-e dor să îmi simt inima bătând în strigătul cuvintelor adormite sub glie. Care eşti tu, cine sunt eu? strigau licuricii din palma pelerinului înfometat înotând în cenuşa pâinilor arse. Suntem doar noi, eu şi tu, răspundea singurătatea.

Inimi de poeţi Călătoreau prin visul de iubire, Doi pelerini în drum spre nicăieri, Ce își doreau un strop de fericire Într-un Eden cu multe primăveri. La o răscruce le-a ieșit în cale, Un biet păstor de turmă rătăcit, Care doinea din fluieru-i cu jale, Spunându-le că-i vremea de iubit. Dar ei priveau în zarea cea albastră, La umbrele rămase pe pereţi Şi n-au simțit cum pasărea maistră I-a înzestrat cu inimi de poeţi. Au început de mână să se țină Şi au umblat aşa, mulți ani, desculţi, Până când mărul a rodit o vină

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi s-au văzut prea goi printre cei mulți. Plecă păstorul singur pe cărare Şi pelerinii s-au oprit pe loc, La umbra mărului ce rod nu are, Să mai aprindă pentru cer un foc. În spatele aceloraşi cuvinte Mai regăsim şi astăzi un suspin, Un curcubeu ce ne aduce-aminte Că drumul spre iubire nu-i tot lin.

Mărgăritar de dor Noi suntem două păsări călătoare, Dar am uitat demult ce-nseamnă zborul Şi ne-am trezit că aripa ne doare, Când sărutam pământul cu piciorul. Se înfioară toamna-n gândurile mele Şi prea sfioşi pășim prin anotimpuri; Ne ștergem urmele cu colb de stele, Nădăjduind spre alte începuturi. Nu vom mai fi nicicând aceleași umbre, Dar va rămâne scrisă-n urma noastră Iubirea - leacul gândurilor sumbre, Mărgăritar de dor crescut în glastră. Când ne-am trezit că aripa ne doare Am sărutat pământul cu piciorul Şi-am înţeles ca niciun rost nu are Ca pasărea să îşi înveţe zborul...

Povestea din poveste Nostalgic mă priveşte cuvântul printre gene Şi lacrima-i răzbate prin colţul îndoit, Dar nu-nţeleg cum poate să-mi picure în vene Chemarea dezgropată de tocul ruginit.

Nr. 8 (48). 2015

Mi-am ascultat chemarea - înfiorări celeste, Dar arsă e tăcerea cu lacrima de foc Şi simt cum iar deşiră-n povestea din poveste Cuvântul de lumină, rugina de pe toc.

Furtuni de nisip Ţi-s vorbele grele şi tare mă dor, Deşerturi aride în mine rodești Şi văd nesfârşirea în ochi de condor, În ţipătul lumii în care trăieşti. Nu-mi cere tăcere, nu pot să aleg, Căci lacrimi albastre pe pleoape-au crescut; Se cerne Sahara, nu ştiu s-o 'nţeleg, Mi-e trupul clepsidră şi braţele-s scut. Furtuni de nisip îmi picură-n vene, Zvâcnesc în tăcere aceleaşi chemări Şi clipa măsoară trecutul alene, Dar viaţa mă poartă pe alte cărări.

Din când în când Din când în când să-mi spui câte-o poveste Cu feţi frumoşi, cu zâne şi cu zmei, Şi să mă porţi spre albe creste Lângă tăcerea plânsului de miei. Să mă alinţi cu roua dimineţii, Când din pocalul primăverii curg Cuvintele ce le-au ţesut poeţii, Sub umbrele durerii, în amurg. Din când în când să mă săruţi pe frunte, Să simt zvâcnirea clipei de apoi Şi curcubeul să rămână punte Spre lumea-n care mergem amândoi. ©Maria Ieva

Spirale sângerânde, sub mantia albastră, Visează începutul şi zborul absolut; Foşniri de aripi albe, o pasăre măiastră, Toiege de lumină şi braţele de lut...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

MIHAELA OANCEA Cu veşnicia a-nceput…

Mă grăbesc! N-am să te-aştept o veşnicie! Şopteai glumeţ, rezemat de tocul uşii... Iar din şoapte se desfăceau braţe Care mă-mpresurau mătăsoase. Aerul scăpăra-n jurul nostru, Îmbibat de extaz... Zvâcnea timpul în hoinăreala lui prin infinit, Iar eu zăboveam alintată, Dilatând clipele, Când lumea izvora Năvalnic din abisurile noastre. Veşnicia e-nceputul! răspundeam cu tâlc... Uite cerul cum scutură văpăi de ametist... Hai să mai stăm un minut! N-aştepţi nici atât? Dimineaţă montană Răsare soarele pe muntele de smarald, Arcuindu-se-n clipe ritmate peste râpe şi năvalnice cascade. Încărcat cu miresme de cimbrişor şi lavandă, Adie vântul. Cad stropi de linişte peste valea încă dormitândă. Aud doar murmurul gândurilor ce mustesc clinchenitoare Şi-un zumzet fraged de albine. Tăcerea din inima unui mac Inundă pupilele desfătate de senzaţii, Când ceaţa – peliculă subţire Brodează cu degete gracile O ţesătură de borangic Pe crestele alpine.

Nr. 8 (48). 2015

În sihăstrie, doar muntele trăieşte smerit Ca un sacerdot dăltuit cu hornuri, doline şi chei, Ancoră sădită-n istorie, Martor tăcut al celor lumeşti. Puritate...descătuşare...! Strivesc cu călcâiul firave crâmpeie de iarbănrourată Şi trupul-mi tresaltă spontan Dănţuind în arome puternice de conifere. Respir cu umărul, cu podul palmei, cu glezna... Natura tresare şi-şi scutură coama de fluturi şi flori Prin poieni însorite, în aer montan, Pe culmi stâncoase şi-abrupte, În şisturi cristaline, calcare şi gresii, Unde şuvoaie de apă vie oglindesc cerul de opal. Prospeţime tolănită-n soare! Tremură firav picuri de apă – clopote de argint Aninate încă-n brazi ca nişte felinare, Iar timpul zâmbeşte din maci rubinii Şi deapănă înc-o poveste.... Incertitudine

Ochii pustii, pătaţi de îndoieli, Stau pironiţi spre cerul de cobalt, Acolo unde trăiesc vise racordate perfuziilor pietrificate Şi se zdrobesc pulverizând imunde interogaţii, Dar şi răspunsuri încrustate în magma de vulcan… Disoluţie a coerenţei amniotice, Condamnare tacită la inexistenţă Surâde agonic timpul prăfuit, Rătăcit într-o vitrină odioasă Necropolă durată-n sideral... Privirea scrutează întinderea tăcută şi bolnavă, Urmăreşte inertă cum firea Pătrunde cu scalpelul în cavităţi jilave Resuscitând timpul ce-ncepe a toca… în dimineţi anoste, dar cu fard.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Mihaela Oancea

Page 49

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Pădurea

LLELU NICOLAE VĂLĂREANU (SÂRBU) Iertată Durerea este un drum spre înţelegere naşte suferinţă şi crez în mântuire. Cum fiecare mamă naşte o iubire, se împlineşte-n Dumnezeu femeie. Cuvintele-i sunt frunzele unui copac, hrănesc trupul şi copiii cu dragoste aidoma păsărilor, asemeni fiecărei vietăţi luptând. Dealtfel este minunea care primeşte viaţa din poruncă, o aduce pe pământ, înfruntă misterios păcatul, pentru a fi iertată, ruga-n sfioasă plecăciune o înfloreşte. Soarele răsare-n ochii ei şi noaptea

Sibiu

Cântece neauzite răsună prin locuri retrase şi săruturi aşteptate scotocesc prin memorie, fata cu faţa de rubin şi ochii migdalaţi trece prin gânduri ca o pasăre legănată de vânturi peste pădurile defrişate de amintiri. Am să cad în uitarea sortită de vârstă vorbindu-i despre taina ascunsă de şolduri ori despre coapsele unde se perpelea în dragoste la trecătorile prin munţi unde ne-am iubit orbeşte. Aş dori să fug din tăcerile sparte de ploi şi la masa mea cu scrumiera de jad să-mi extrag miezul din cuvintele spuse atunci şi buimăcit în iubire să-i văd imaginea cum se scaldă în apele somnului. Ulciorul rămas plin de speranţe şi gol de împliniri e şi el singur, un cavaler de noapte unde absenţa şi îndepărtarea par ireale. Voi smulge frustrările şi în tristeţea mov fântânile o să-mi susure vechi melodii de dragoste pe care în timp sentimentele le-au uitat la răspântii ca pe nişte santinele care ne păzesc de durere. Fata aceea şi azi trece unduitoare prin gânduri cu sânii copţi în iarba coaptă şi sunătoare dintre arborii fostei păduri imaginare. ©Llelu N. Vălăreanu (Sârbu)

Timpul face riduri Tu ai căzut în ispite mai mult decât cireşele coapte invocând împliniri de femeie, ai scuturat de plăceri timpul. Poate ai crezut în serialele lungi pe care le-ai trăit cu patima mută a aşteptării flăcării nestinse. Întâmplările se uită şi pielea-şi strânge riduri adânci, de unde totul se duce curbând linia vieţii şi se nasc alte linii cu săgeţi de lumină.

Ivan Shishkin (1832-1898) - Pictor rus, a studiat la Şcoala de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din Moscova, urmând apoi cursurile Academiei Imperiale din Saint-Petersburg. A trăit şi creat o mare parte din viaţă în Germania. A participat la numeroase expoziţii şi a fost membru în multe organizaţii culturale. Încetează din viaţă în Rusia, în 1898, în timp ce picta. A rămas cunoscut ca unul dintre cei mai mari peisagişti ai tuturor timpurilor, realismul şi forţa lucrărilor sale fiind aproape de perfecţiune. (n.r.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

eşti ca o lumină în spic şi de toate câte-ai ştiut să-mi laşi, prin faptă şi cuvânt, le-am făcut iubire de glie, de pământ. În iarna asprită coborâtă-n tine îţi alergam prin gând, pe câmp şi coline ce-ţi zăream în ochii plini de dor de cerul din care fulgii mari te-nsoţeau cu lerul.

ŞERBAN ELENA, Bucureşti Statornicia şi Credinţa. Când vrei să duci războiul orb, Să treci prăpăstii de-ncercare, Când ţi-a crescut în piept un corb, Liniştea este-n Răbdare.

Când prea străine căi mă sorb într-un neant şi mă agăţ de-un ciot fără niciun liant, istorii vechi şi munţi spre tine mă poartă şi-mi este-atât de dor să desenăm o hartă. ©Şerban Elena

Andrei A. RADU

Să spui furtunii: rabdă tot Şi stăpânirea din mândrie Va luneca întru nu pot, Smerenia urcuş să-ţi fie!

SUFLET DE FLOARE

Când, îndelung, vei defrişa Ciulini uscaţi din trup şi minte Vei stăpâni Smerenia, Vei şti răspuns în Rugăminte

Ferestrele deschise încearcă iar să fure Miresmele de pajişti dinspre amurgul roşu Şi vara, supărată, ar vrea să-şi umple coşul Cu fagurii câmpiei şi fructe de pădure.

Şi lepădând al tău pământ, Nădăjduind desăvârşirea, O vei afla în Duhul Sfânt, Vei şti că asta-i Mântuirea!

Mai cade câte-un tunet, ca trunchiul sub secure, Din norii nezăriţi, de dincolo de zare; Închid lumini şi umbre bizarele bazare De iarbă-nrourată, printre poteci impure.

Creştin, să-l rogi pe Dumnezeu, Iertându-te, să-ţi dea putere, Să ai lumină când ţi-e greu Ca-n Sfânta noapte de-Nviere!

Coroanele de frunze mereu se înfioară Iar crengile rodesc doar păsări migratoare – Le vor cădea din aripi, sătule şi de umblet

O hartă - tatălui meu

Motto: „Il est d etranges soirs quand les fleurs ont un âme.”

Sătule şi de-ntoarceri. Aud că prima oară Aleanul le e bolnav şi cerul le cam doare... Şi totuşi, în fâneaţă şi florile au suflet.

Întoarcerea în lut, pe drum deschis de sfinţi ce-au pus rugile-n cruci să ne chemăm părinţi, e naşterea dintâi în lumea fără grai, în care înger eşti, în care, tată, stai.

Cu mâini prea trudite, dus o vreme, poate,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 51

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

într-o alcătuire a trunchiurilor căzute ziduri din haina de frunze am însoţit-o ca pe fiica rătăcită pe aleile strâmte ale paşilor ce devin trepte spre cer Piatra

OVIDIU CRISTIAN DINICĂ Râmnicu Vâlcea Iluzii Sting lacrima rămasă rece în diapazonul memoriei Ating înălţimi de arabesc în şuvoiul apei ce-mi creşte sub unghii mă copleşeşte cu amintiri profundul zid al contemplării Sunt astăzi ca şi ieri vagabond în cripta nemuririi stau cu zeii la masă sub coviltirul albastru desenat în palmă Cuvinte cu fiecare cuvânt îl las pe doi lângă trei într-o înșiruire logică în care cineva trage de mânecă pe altcineva drumul paralel al dreptelor se prelungește vegheat cu virgule cifră lângă cifră în pas de domnișoare zbor neîntrerupt un simplu semn poate să aducă egalitatea să le numească litere ale altor dimineţi Căutarea Între degetele mâinii tale stângi am aflat ca o pasăre inima recita poeme pentru toamnă

Dintr-un început se numeşte piatrã lovirea adâncã a cuvântului în fibra ploii se numeşte piatrã felia de ţãrm dãltuitã de fulger la întretãierea cuvintelor În oraşul de piatrã am adus un fir de iarbã un peşte şi un pom toate acestea în locul cuvintelor ce riscau sã-şi spargã capul în piatra oraşului a venit din furtunã îngerul cu el am alcãtuit din cuvintele salvate poemul sã-i redau zborul în oraşul de piatrã din piatra oraşului sã pot distinge începutul Stelele Pereţii galbeni din camera mea sunt plini cu ochii peştilor pe care îi aleg să cuprindă în amurgul verde lacrima uitată a tăcerii din care să apară chipul tânăr al tatei aşteptând ora exactă, când aripile mele, prind contur aduc mai aproape cerul cu vulturi, iar inima mea, desenând stelele, se va aprinde să înveţe mersul aştrilor. © Ovidiu Cristian Dinică

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 52

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Neliniştea este în inima mea

AGAFIA DRĂGAN Încă mai putem trimis Grădina nopţii clipeşte supus când cerul întoarce faţada lumii, doar luna nu se lasă dusă, cu pasu-n plutire argintu-şi desface palidă la capătul distanţei dintre apus şi zori. Mai are un suflet de luat sau poate nu şi-a rotit încă privirea peste umbrele luminii. camera îşi arată conturul aţipit… privesc tăcerea plină de tine în indiferenta retină a oglinzii, liniştea dintre două gânduri adoarme cuvintele ameţite de ispita somnului. Doar unul singur tresare în adâncul unei tomnatice primăveri, cu chipul iubirii, al tău în mâini. Strălucirea unei priviri, a unui fior, a unui zâmbet mă învăluie… palpabilă prezenţă! Îţi simt respiraţia, rupându-se sonoră în ritmul inimii mele, prins în puterea iubirii tale. Revarsă atât viaţă în fiecare chemare… încă mai putem iubi, încă mai putem trăi, zborul păsărilor perechi!

Urc să ajung la Tine coborând spirala întunecată spre acel punct minuscul de lumină din sufletul meu zăgăzuită în neputinţa mea de a mă afla de a Te regăsi de a Te simţi de a Te avea fără îndoieli fără să-Ţi dau un chip fără să Te strig cu un nume învăţat în colţul meu de lume o briză ciudată îmi sapă în gânduri îi vezi viermii şi-au început ospăţul în trupul înjunghiat de timp în oase sună frigul alb al catafalcului şi totuşi sunt acelaşi eu cu luminile dimineţii în ochi încă nu am plecat dincolo încerc să adun toate umbrele la răsărit să echilibrez balanţa între mine şi lut am să-mi sădesc împrumutul în braţele pământului la vremea scadenţei să-l cresc în fire de iarbă şi păsări groparul nu poate să ridice ţărâna de la pământ la cer să-mi acopere sufletul fără formă fără nume fără cuvinte deschisu-mi vei calea din nou spre Tine lumină?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Agafia Drăgan

Page 53

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Doamne, cât sunt de târziu închis în acelaşi ceas. Tu ai vrut mereu să fiu, eu în clipă am rămas!

CONSTANTIN LĂMUREANU Constanţa 15 iubito, eu trăiesc în flori, în jurul tău ceilalţi cresc ciori: din strâmbă floarea gurii-mi curg mari păsări care ard pe rug şi-s armonie şi venin şi struguri grei prefac în vin şi râd când plângeţi, în rest plâng. îmi curg din ochiul meu nătâng zăpezi din anii ce-au trecut şi sunt nebunul când ascult cum trece noaptea peste noi, cum geme viaţa sub nevoi, cum trec iubirile la colţ, cum fură hoţul de la hoţ, cum ne minţim de-adevărat că nu-i greşeală şi păcat în verbul care-nseamnă-acum. Oh, sunteţi mari şi mici oricum, şi sunteţi mici şi mari mereu pierduţi în câte-un dumnezeu, sunteţi orice, sunteţi oricum în ceasul prefăcut în scrum şi fiindcă-n gură îmi cresc flori ceilalţi, în jurul tău, cresc ciori. 16 Doamne, - s tare supărat: căci în vremea de pe urmă ai venit şi-ai arătat ceasul care tot mă scurmă.

17 Iată-mă-s cam cum că nu-s: nici prin larguri, nici pe sus, nici în gând şi nici în ceas, nici în clipa de popas. doar aşa, în câte-n vis dinspre floarea de cais, dar şi ăsta-i cam pe dos, vis hoinar şi fără rost.

18 Câteodată-n tranşee, vreunul se preface în claun. Rezemat de perete fiecare îl priveşte ca un pumn de nisip scrâşnind între dinţi, copii ai pământului, trişti şi cuminţi. Fardul ne cade peste mâini, peste faţă, afară e noapte şi glasu-i de ceaţă. Şi astfel începe măreţul spectacol în care dansul de claun ţine loc de oracol. Cele mai aplaudate momente sunt cele în care nimeni nu-l vede pe claun cum moare. Rezemat de perete fiecare din noi hohoteşte cu un glas mai sărac decât glasul de peşte. Iar claunul moare, iar noi nu-l privim şi somnul încearcănă timpul şi noaptea. Hohotim, hohotim. suntem vii şi nu ştim ce-i drept, ce-i frumos, ce-i dreptatea.

©Constantin Lămureanu /Exil la Pontul Euxin

Doamne, tare mi-e urât. singur printr-atâţia singuri, stând cu funia de gât şi-aşteptând să mi te picuri.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 54

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Dulce gură de poveste, Ziua cine mi-o zâmbi, Noaptea cine-o povesti? Doină

EMILIA POPESCU RUSU, Vatra Dornei Baladă Din caierul vântului, toarce firul gândului... zi cu soare lină, limpede lumină, frunze fremătând şoapte şi cuvânt. Spre tine se-ntorc nopţi de Sânziene, maci însângeraţi prin crude poiene, poieni de sub munte, bătute de rouă, bătute de dor şi de flori mărunte, pas de căprioară, plânset de caval, turme de mioare, zi de vară-n dar... Definiţie

Ce stă vântul să tot bată Prin frunza de tei uscată Şi frângându-i ramurile Să lovească geamurile? Iară tu de ce suspini Când priveşti peste grădini? Nu mai sta de tot ofta Şi în gând nu mă mustra: Că atunci te voi uita Când nu s-or mai arăta Lângă mare râurile Lângă drum pustiurile, Luna şi cu soarele Şi-n codru izvoarele. Vei avea de suspinat, Când vei şti că te-am uitat, Când vei sta să mă-ngropi Pe cărarea dintre plopi, Şi-atunci vântul o să bată prin frunza de tei uscată, Scuturând-o, risipind-o, de ţi s-o urî privind-o. ©Emilia Popescu Rusu

Iubirea ta... albă pasăre minusculă rotindu-se concentric în făptura mea. Iubirea mea... întinderea albastră scăldând plaja sufletului tău cu nisipuri aurii mişcătoare... Lumineze stelele Lumineze stelele, Plângă rândunelele, Norii-n cer călătorească, Neamurile-mbătrânească Şi pădurile să creascăNumai eu voi rămânea Gândurile la o stea, Ce-a fost o-dat a mea: Căci a fost şi numai este

Thomas Dewing – The Garland

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 55

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE rugăciune trimite, Doamne, câte un înger, ca semn al depărtării sfinte, să vină noaptea pe la mine, să-mi pice-n suflet trei cuvinte.

ION IONESCU BUCOVU Bucureşti La Bolta-Rece

Eminescu la Bolta-Rece, fumează şi petrece, Creangă îi povesteşte ceva, o singurătate ucigaşă străbate prin inimile lor, e iarnă sau moarte, zăpezile ca nişte femei în alb cad din ceruri peste privirile lor prin ochiul de geam care dă în uliţă; fiecare colţ de stradă e o gară din care ţâşneşte trupul Veronicăi, între lumânările groase aerul face să tremure flacăra şi fumul; se-aud paşii care n-au sunet, Veronica coboară lent şi sigură, mişcând aerul printre nămeţi, ignorând însăşi existenţa lumii, venind la Eminul ei; un dangăt de clopot plânge pe cineva; când apare Veronica, Eminescu simte o adiere nebună de rai: „Mihai, zgăbunţule, e ora noastră de aur, hai…” e târziu, seninul zăpezii trece fluturii albi peste vârfuri de tăcere, cei doi se îndreaptă spre gazdă, Creangă în urma lor îi priveşte ca pe doi zei.

ard către Tine, biet tăciune, mă sting și simt că nu găsesc făptura Ta cea înțeleaptă, cu chipul Tău împărătesc. Te caut de o viață întreagă Cu noaptea aspră ce Te naște, lumea e tristă și pribeagă, dă-i dragostea de-a cunoaște. ai pus zăgaze între noi, dar eu m-am avântat în luptă să ne vedem doar amândoi, deși aveam o lance ruptă. m-a oprit din cale lutul din care-am fost și eu făcut și m-a bătut adesea vântul, c-am fost și surd, am fost și mut. eu caut căile luminii și parcă văd c-ajung murind să nu culeg decât toți spinii pe care viața îi cuprind. de ce-ai făcut ispită moale din lutul Tău atât de sfânt și nu te-ai arătat în cale, să Te cunosc și să Te cânt?

©Ion Ionescu Bucovu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 56

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ciuntindu-şi trupul firav pentru noi. Nu voi nega... mi-e inima trecută Prin foc, de oarbe iele înteţitSub pasu-mi, numai mugetul de ciută Respiră-n nară aerul rănit.

ARMINA FLAVIA ADAM Am să arunc o mână de cuvinte Am să arunc o mână de cuvinte, Sămânţă lutului flămând de soare, Crestat în a mirărilor culoare, Din limpezi unduiri de lacrimi sfinte. Le-oi frământa în palma de cenuşă, Umil spre Crucea Ta să-şi umble pasul, Cât eu voi fi mereu, aici, rămasul În urmă, ca în piele o căpuşă. Cu duh din duhul meu în măruntaie, Vocalele-şi vor undui sărutul, Plătind cu trupul lor firav tributul Unui arhanghel cu arípi de paie. Nu voi mai şti de ele cresc în mine Sau eu în ele, umbră de tăcere... Doar versul fraged, albă mângâiere, Îmi va picta în ochii muţi stamine. Că te-am minţit, cu ochii primăvară Că te-am minţit, cu ochii primăvară, Ciopliţi dintr-un sărut cusut pe cer, Nu voi nega... iubesc întâia oară Şi gândul mi-e în palma ta stingher. N-am vrut să scurmi cotloanele-amintirii, Să le ciobeşti cu pumnu-ţi înfieratPe buza-mi se-nspinează trandafirii Şi iarna, -n trupul ei imaculat.

Că te-am minţit, plăti-voi într-o toamnă Cu zborul unui mult prea trist cocor, Ce-ţi va picta la piept o altă doamnă, Semnându-mă fantasmă, în decor.

Rătăcitori prin toamne de poveste Rătăcitori prin toamne de poveste, Săpăm fântâni în pielea-nmărmurită A unui gând cu gene de răchită, Împotmolit sub mările celeste. Ademenim tăceri cu gust de smoală, Uitate într-un veac din altă viaţă, Cu mâinile de apă şi de aţă, Croind uitări din primăvara goală. Ne vrem dureri bătute în piroane, Dulci potcoviri pe pleoapa aburindă, Captivă într-un freamăt de oglindă Încarcerat sub urlet de icoane, Şăgalnic vis din aburul de pâine, Alb crud, firav, sub coaja rumenită, Trădând mirarea caldă, învelită Într-un sărut cu aripă, de mâine. Eternul vrem a-l prinde de o mână Prin cerul îndesat în buzunare, La pieptul unui semn de întrebare Să cuibărim prăpastia din lună.

©Armina Flavia Adam

Nu pot să-ţi strig mirările plăpânde, S-ar sparge, poate, -n mii de fluturi goi, Deasupra înserărilor crescânde

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 57

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Adierea mea sfântă, mi-ești cânt neîncetat, în seva copacilor, doar ție mă dărui, tu-mi împarți relieful, între ape, uscat, când eu pradă iubirii, sentinței... mă dărui. Nu-s prizonier...

AUREL CHIOREAN Turda Am nevoie Am nevoie de ramuri, am nevoie de frunze, am nevoie de un cer să m-agăț zi de zi, de cuvântul cu tine, ce-mi stă veșnic pe buze, în dorința de-a spune, în trăirea de a fi! Am nevoie de aripi în orice secundă, am nevoie de nopți cu tine în vise, de prezentul din noi, viitor ce inundă, de plânsul tăcut, pe sub pleoape închise! Am nevoie de nave, de aer, de pânze să trosnească în mine iubirea pe cheiuri, din clipele vieții și reci și confuze, am nevoie de o mare și tu să-mi fii țărmuri! Am nevoie de tine, de nopți, somnul greu, de întunericul care la tine se închină, am nevoie de vise, de tot ce sunt eu, să ne naștem o lume, cu mai multă lumină! Adierea mea sfântă Adierea mea sfântă din cer de tăcere, în ambiții virgine, te găsesc dreptul rost, aprinzi universul... durerii din sfere, se pare la porți, începutul a fost. Ți-e ființa un vis... virtuții plămadă, pe drumuri de taină din viscerele nopții, alăptată de piatra purtată osândă, printre frunze săruturi, prefăcute-n adopții. Ești visul meu toamnă, din timpul târziu, armonia de taină, ascunsă doar vinii, va veni și o clipă, cu tine să fiu, între ape, uscat, din fantasma luminii.

Nu-s prizonier, doar rătăcit prin gânduri, chiar dacă-s trist, o pricină mi-e zborul, ridic pereți de brumă printre rânduri, sau poate vina... vina mea e dorul. Nu-s prizonier, când ziua mi-e senină, sunt doar o consecință...am motiv, poate sunt trist, dar asta-i o pricină să stau la zid și să-i rămân captiv? Nu, n-am să stau, căci nimeni nu mă vede, când vărs un sfert din cupa noastră plină, că tu mi-ești setea-n teama de-a te pierde și râd și plâng cu ziua de lumină. Nu-s prizonier decât al minții mele, sau poate rob iubirii depărtare, durerea mea te doare-n vers cu stele, să pot să-l scriu în ziua următoare Vreau tot... Vreau tot iubito, trupul tău, căldura, vreau toamna mea sub tălpile umblate, mă ține strâns, să-mi potolești arsura, vreau tot iubito, lacrimi îngropate! Dă-mi mâna ta, să te sărut în palme, și lasă-n mine doar un cer curat, ca pruncii să se joace-n vis de mame, să plece gândul trist, de comndamnat! Dă-mi brațul tău și lasă-mă să zbor, să las în urmă și frunziș și poame, să fug din viața celor ce mă dor, spre așteptarea ta și-a altei toamne!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Aurel Chiorean

Page 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Atunci când spunem că suntem singuri, minţim...

ANA SOFIAN Binecuvântare Se scurge prin timpane-un sunet dulce. E muzica din noi sau o vioară Ce prinde vraja timpului și-o duce Prin lumea asta hâdă și amară? Nu-l întrebăm de unde se coboară, Sfieli din lut îi punem prin otavă S-amestece în pasu-i de fecioară Respir de noapte-n stropul de otravă. Smerite gânduri îi lăsăm tăcerii Care se-așterne tandră și cuminte, Învăluind frânturile durerii În mierea rătăcită de cuvinte.

Până la durere vei avea de urcat fie un munte, fie o treaptă... ajuns în inima ei, te vei simţi om nicicum singur eşti tu şi durerea ta – casa în care locatarul îşi încălzeşte mâinile în focul puterii de a strânge din dinţi până va simţi că victoria nu-i decât un cuvânt care poate fi scris şi cu litere de mână.

©Ana Sofian

Melancolii Fixații reci pe coastele damnate Albastru să-mi aducă înapoi, Cad înspre noi luminile drapate De geana împăcată-a unei ploi. Sub teascuri, musturi albe au orgolii, Împătimite, iar se reculeg, Planarea lor ca mersul fin de molii E-un act de artificiu sacrileg. În linişte, vocale prin timpane Ca picurii de apă se preling, Se cern uşor sub gurile de-obloane Când ochii în tăcere ţi-i ating. E simplu azi în ochi de ghilotină Să cauţi moartea zilei ce-a trecut Strivită de-un surâs, mai port o vină Iubirea pentru albul desfăcut.

Doina Leahu67 – Ceaţa dimineţii

http://www.doinaleahu.com/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

CUPLU DE VIS

IONIŢĂ LUCIAN SCRISOARE DE DOR Învaţă-mă, frumoaso, din tăceri Tu, floarea mea, cu şold ameţitor, Ţi-am scris pe frunze cântece de dor Şi mi-ai răspuns cu triste adieri. În cerbii ce ţi-ai tatuat iubirea Dezbracă-te de dor, iubita mea, Lăsând păşunii lor doar amintirea Pe aripi-dor care mai pot zbura.

Eu trăiesc pe marginea subţire de jos A nopţii cu părul frumos, Tu eşti în coapsa cerului sus Mângâind sprânceana soarelui la apus. Uneori ne-ntâlnim ca un os de lumină Într-o clipă dulce şi senină, undeva, pe la mijloc de noroc, de soroc, fiecare purtând pe aripi turme de petale şi muguri de stele Cine ne lacrimă, Cine ne macină, cine ne mână, cine ne-adună? Nu ştiu. Pygmalion n-a dezlegat taina prin care Tu ţi-ai oprit zborul într-o piatră de floare.

Îmbracă-te în mine ne-ntrerupt Cu foc să te cuprind, ca–ntr-un inel Să arzi iar vise fragede în el Iar eu să îţi păstrez cenuşa-n trup.

©Lucian Ioniţă

VÂRSTĂ M-am apucat să număr copacii De-o parte şi de alta a liniilor vieţii Îi marcam, alternativ, cu zile triste şi cu zile fericite Pe partea încolţită a nopţii, Uneori cu ştergarele lui octombrie. Ziua mea de naştere Anul acesta nu va fi în octombrie Sar peste o vârstă fixă, Mi-e groază străină de ea, Nu vreau să fiu bătrân şi reciclabil... Opreşte, Doamne, inelele copacilor Să nu ne mai măsurăm anii! Vincent van Gogh,1884

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 60

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE din grădina de smarald, norii îşi strâng în colbul lor apa plouă pământul cu flori de iasomie atinge pleoapa efemerului timp.

În inima ta păstrează-mă ca pe o dragă amintire a clipelor scurse din clepsidra timpului.

ANTONELLA MOCANU Belgia Durerea ta răsfrântă În adânc de noapte se auzeau lacrimi în cădere atunci am văzut durerea ta răsfrântă pe soclul inimii, trăită-n tăcere, pe care și talpa pământului adânc o simțea, tâmpla zvâcnea sub sărutul ce abia se contura ai rămas tăcut în îmbrățișarea mea suferința se estompa suspinul se pierdea printre genele dimineții un zâmbet creiona pe chipul tău calm împăcarea cu sine. Sunt aici … Paşi pierduţi printre frunzele înfiorate alei îndepărtate la margine de lac, nuferii albi se trezesc din visare. Sunt aici, imagine oglindită pe sticla cerului. Stau ascunsă între două zâmbete, mă acopăr cu petalele florilor

O geană de lumină se prelinge pe inimă, îşi face loc în suflet şi face să încolţească dorinţa de viaţă. Voi scrie cu lacrimi de rouă pe zorii luminoşi ai dimineţii gândurile mele ascunse pe foi de papirus. Îţi voi şopti din umbră chemarea: Sunt aici. Clipa Întrezăresc, prin răsărituri senine cioburi risipite de nori în a timpului clară oglindă cu sclipiri de smarald din verdele vieţii. Clipa, a rămas suspendată de marginea cerului, pe purpuriul îndepărtat al orizontului tivită în luciul unei raze de soare. … clipa, o rotundă boabă de rouă, imperceptibilă, o primă şi subtilă atingere, a timpului rupt din nemărginirea vremii uitate. Acum, o prind în căuşul mâinii, ca pe o mică nestemată, ieşită din cufărul vremii, şi pentru un moment mă bucur de a ei unicitate… este a mea. Clipa, care acum s-a pierdut în tumultul timpului, rămâne gravată în imensitatea infinitului albastru, păstrează neatinsă… amintirea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 61

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE animale de pluș

PETRUŢ CĂMUI outlander îmi ceri să zâmbesc larg ca un om fericit epuizat emoțional îmi e lene de sărutul tău un declanșator de stări deosebite îmi vine să spun dar metronomul ca un arătător mă oprește în depărtare simt valuri furioase pe lună betablocant natural le scade nivelul pe țărm urmele duc la trupul unei sirene din care ies coatele celui ce caută foarfeca uitată de moarte nu va mai naște cu doctori sunt un gânditor venit în vacanță din peșteri lăcuste cu pretenții de obiectori de conștiință strigă împotriva experimentului din Geneva tratatul cu rebelii și exploatării gazelor de șist guvernul insistă asupra găurii de vierme pe radar o națiune ostilă cu nave liliac ocupă ieșirea spre Proxima Centauri mi-ar plăcea un teren și o apă învățată cu iarna o femeie să-mbrace lucruri specifice iubirii îmi trec prin minte voi ști să gestionez oricât mi s-ar părea de ciudată apropierea buzelor într-un arc electric am artere de 2.5 și inima rezistentă la amperaje mari

luni dimineața în gară de noi pe calea ferată uităm să vorbim umbrele scăpate se-mping într-un gang până la ultimul plasture glezna mă doare ca o rană deschisă în piept caut un zid pe care să scriu numele noastre într-un corp saturat de bacterii mama locuiește cu noi în dormitorul din spatele băii târșește papucii spre centrul pământului merg să cumpăr țigări și batiste parfumate la metru de unde scoți tu vorbele astea își amintește când eram copii nu știam să murim într-o zi le voi vinde ești genul de fată la care visez intri în suflet tiptil cu hainele-n mâini și o carte de dragoste nu cureți nimic doar ce pierde inima prin transpirație rămâi cu o pată pe guler emoțiile tale păstrează amintiri detergentul potrivit ar fi trei în unul dacă vrei prin clonare luna să fie plină altfel îmi va părea dureroasă trecerea de la iarnă la vară din partea iubirii primesc o panglică albă ca o șampanie deschisă greșit mă grăbești ce faci cu foarfeca aceea de iarbă roagă-te mai întâi ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!

©Petruţ Cămui

ce mai sunt făcut pentru oameni

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Anatole France şi Lucia Patachi

SETEA

ZEILOR

(traducere şi note de Lucia Patachi) continuare din nr.7 (47), 2015

XIV Trezit din zori, părintele Longuemare, după ce a măturat prin odaie, s-a dus să-şi spună rugăciunea într-o capelă din strada Infernului, unde slujea un paroh care refuzase să jure în faţa constituţiei civile a preoţimii. La Paris erau mii de asemenea refugii, unde preoţii refractari strângeau mici turme de credincioşi. Poliţia secţiilor, deşi vigilentă şi bănuitoare, închidea ochii la aceste sălaşe ascunse, de teama enoriaşilor iritaţi şi dintr-un rest de veneraţie pentru cele sfinte. Barnabitul îşi luă rămas bun de la gazdă, care, cu mare greutate îl făcu să revină la masă, şi numai promiţându-i că bucatele nu vor fi nici multe, nici alese. Brotteaux, rămas singur, aprinse focul întro mică sobă de pământ; apoi, în vreme ce pregătea prânzul pentru cucernic şi pentru epicurian, îl recitea pe Lucreţiu şi medita asupra condiţiei umane. Pentru acest înţelept nu era surprinzător ca nişte fiinţe mizerabile, adevărate jucării ale forţelor naturii, să se afle adesea în situaţii absurde şi penibile; dar avea slăbiciunea să creadă că revoluţionarii erau mai răi şi mai proşti decât ceilalţi oameni, şi prin asta cădea în ideologie. În rest, nu era deloc pesimist şi nu considera că viaţa ar fi pe de-a-ntregul rea. Admira natura în multe din părţile ei, în special în mecanica cerească şi în amorul fizic, şi se învoia cu truda vieţii, aşteptând ziua apropiată când nu va mai şti nici de teamă,

Nr. 8 (48). 2015

nici de dorinţă. Coloră cu atenţie câteva păpuşi şi făcu o Zerlină care semăna cu Thévenin. Fata asta îi plăcea şi epicurismul lui slăvea ordinea atomilor care o alcătuiau. Aceste preocupări l-au ţinut ocupat până la întoarcerea barnabitului. - Părinte, făcu el deschizându-i uşa, eu vam spus că prânzul nostru o să fie slăbuţ. Nu avem decât castane. Plus că ar mai trebui condimentate. - Castane! exclamă preotul Longuemare zâmbind, nici că există mâncare mai delicioasă. Tatăl meu, domnule, era un biet gentilom limusin, care avea, drept orice avere, un porumbar dărăpănat, o livadă sălbăticită şi un pâlc de castani. El, cu soţia şi cu cei doisprezece copii, se hrăneau cu castane verzi, şi eram cu toţii puternici şi voinici. Eu eram cel mai mic şi cel mai năzdrăvan: tata zicea în glumă că ar trebui să mă trimită în America, s-o fac pe corsarul… Ah! domnule, ce parfumată este supa asta de castane! Îmi aminteşte de masa încununată de copii, unde zâmbea mama. După ce au mâncat, Brotteaux s-a dus la Joly, negustorul de jucării din strada Neuve-desPetits-Champs, care a luat păpuşile refuzate de Caillou şi a mai comandat nu douăsprezece duzini odată, cum făcea celălalt, ci douăzeci şi patru, pentru început. Ajuns în fosta stradă Regală, Brotteaux văzu strălucind în piaţa Revoluţiei un triunghi de oţel între doi stâlpi de lemn: era ghilotina. O mulţime enormă şi veselă de curioşi se înghesuia în jurul eşafodului, aşteptând căruţele pline. Femei, purtând tarabe pe pântece, strigau că au plăcinte de Nanterre. Vânzătorii de ceai cald scuturau din clopoţel; la picioarele statuii Libertăţii, un bătrân arăta gravuri optice într-un mic teatru, deasupra căruia se legăna într-un balansoar o maimuţă. Sub eşafod, nişte câini lingeau sângele din ajun. Brotteaux o luă înapoi spre strada Honoré. Revenit în podul lui, unde barnabitul îşi citea breviarul, a şters cu grijă masa pe care a aşezat cutia de culori, precum şi uneltele şi materialele trebuincioase. - Părinte, zise el, dacă nu socoteşti această îndeletnicire nedemnă de harul sfânt pe care îl porţi, ajută-mă, te rog, să fac păpuşi. Chiar azi dimineaţă domnul Joly mi-a făcut o comandă destul de mare. În vreme ce eu voi colora figurile

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE deja făcute, dumneata mi-ai face un mare serviciu decupând capete, braţe, picioare şi trunchiuri după tiparul ăsta. Nu vei găsi altele mai reuşite: sunt după Watteau şi după Boucher. - Cred, domnule, că Watteau şi Boucher chiar ar fi fost nimeriţi să facă asemenea flecuşteţe: era mai bine, spre cinstea lor, de s-ar fi oprit la păpuşi nevinovate ca acestea. Aş fi fericit să vă ajut, numai că mi-e teamă că nu sunt destul de priceput pentru aşa ceva. Părintele Longuemare avea dreptate când se îndoia de îndemânarea lui: după mai multe încercări nereuşite, a trebuit să recunoască cinstit că talentul lui nu era să decupeze cu vârful briceagului, dintr-un carton subţire, contururi agreabile. Dar când, la cererea sa, Brotteaux i-a dat sfoară şi un ac gros, s-a dovedit foarte apt să înzestreze cu mişcare micuţele făpturi, pe care nu le ştiuse întruchipa, şi să le înveţe să danseze. Avea bunăvoinţa ca apoi să le încerce, punând-o pe fiecare să execute câţiva paşi de gavotă şi, când răspundeau strădaniilor sale, un zâmbet i se furişa pe buzele severe. Odată, în timp ce îl trăgea săltăreţ de sfoară pe un Scaramouche: - Domnule, spuse el, măscuţa asta îmi aminteşte de o întâmplare deosebită. Era în 1746: îmi terminam noviciatul, sub îndrumarea Părintelui Magitot, om bătrân, cu multă ştiinţă şi cu obiceiuri austere. Pe atunci, poate mai ţineţi minte, păpuşile, destinate, la început jocului copiilor, exercitau o atracţie nemaipomenită asupra femeilor şi chiar asupra bărbaţilor tineri sau bătrâni; făceau furori la Paris. Dughenele negustorilor la modă erau pline ochi; găseai păpuşi la persoane respectabile, şi nu rareori vedeai, la plimbare, sau pe stradă, câte un personaj sobru dansându-şi păpuşa. Vârsta, caracterul şi profesia Părintelui Magitot nu l-au ferit nicicum de contaminare. Când îl vedea pe careva ocupat să-şi salte omuleţul din carton, simţea în degete nişte furnicături, care în curând îi deveniră tare supărătoare. Într-o zi, când, pentru o problemă importantă, care interesa întregul Ordin, îl vizita pe domnul Chauvel, avocat la Parlament, a ochit o păpuşă suspendată de cămin şi s-a simţit grozav de ispitit să tragă de sforicică. Numai cu mare greutate a izbutit să se abţină. Dar dorinţa asta uşuratică îl urmărea, ne-

Nr. 8 (48). 2015

lăsându-i o clipă de răgaz. La studiu, la meditaţie, la rugăciune, la biserică, în consiliul canonicilor, în confesional, în amvon, era obsedat. După câteva zile petrecute într-o cumplită tulburare, îi prezentă acest caz nemaiîntâlnit căpeteniei Ordinului, care din fericire se afla atunci la Paris. Era un doctor eminent şi unul dintre prinţii bisericii de la Milano. Acesta îl sfătui pe Părintele Magitot să satisfacă o poftă, nevinovată în principiu, supărătoare prin urmări, şi care, în exces, ameninţa să aducă în sufletul mistuit mare neorânduială. La sfatul, său, mai bine zis, la ordinul generalului, Părintele Magitot s-a întors la domnul Chauvel, care l-a primit, ca şi prima oară, în cabinet. Acolo, regăsind păpuşa agăţată de cămin, s-a apropiat grabnic şi i-a cerut gazdei îngăduinţa de a trage niţel de sfoară. Avocatul i-a permis cu multă plăcere şi i-a mărturisit că, uneori, şi el îl făcea să danseze pe Scaramouche (ăsta era numele păpuşii), în timp ce-şi pregătea pledoariile, şi că, chiar în ajun, îşi definitivase, pe mişcările lui Scaramouche, peroraţia în favoarea unei doamne acuzate pe nedrept că şi-ar fi otrăvit soţul. Părintele Magitot a apucat tremurând sfoara şi l-a văzut pe Scaramouche agitându-se sub mâna lui ca un posedat la exorcizare. Astfel, împlinindu-şi capriciul, s-a eliberat de obsesie. - Povestirea dumitale nu mă surprinde, părinte, spuse Brotteaux. Tot întâlnim asemenea obsesii. Doar că nu întotdeauna sunt pricinuite de figurile din carton. Părintele Longuemare, care era religios, nu vorbea niciodată despre religie; Brotteaux vorbea tot timpul. Şi, cum barnabitul îi era simpatic, îi plăcea să-l pună în încurcătură şi să-l tulbure prin obiecţii la diverse paragrafe din doctrina creştină. Odată, pe când meştereau împreună Zerline şi Scaramuşi: - Când analizez evenimentele care ne-au adus în punctul în care ne aflăm, zise Brotteaux, cum nu ştiu care dintre partide, în nebunia universală, a fost cel mai nebun, aproape că-mi vine să cred că a fost cel de la Curte. - Domnule, răspunse cucernicul, toţi oamenii o iau razna, ca Nabucodonosor, când Dumnezeu îi părăseşte; dar, niciun om, din zilele noastre, nu s-a cufundat în mai adâncă neştiinţă şi greşeală

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE decât domnul abate Fauchet, niciun om nu a fost mai funest regatului decât el. Mult trebuie să se fi mâniat Dumnezeu pe Franţa, ca să i-l trimită pe domnul abate Fauchet! - Pare-mi-se că am mai văzut noi şi alţi bandiţi, nu doar pe nenorocitul ăsta de Fauchet. - Domnul abate Grégoire a arătat şi el destulă aplecare către rău. - Şi Brissot, şi Danton, şi Marat, şi sute de atâţia alţii, despre ei ce spui, părinte? - Domnule, aceştia sunt laici: laicilor nu le revin atâtea răspunderi ca slujitorilor bisericii. Răul pe care-l fac ei nu vine aşa de sus, iar crimele lor nu sunt atotcuprinzătoare. - Şi Dumnezeul dumitale, părinte, ce zici de purtarea lui în Revoluţia de acum? - Nu vă înţeleg, domnule. - Epicur a spus: sau Dumnezeu vrea să stăvilească răul, dar nu poate; sau poate, dar nu vrea; sau nici nu poate, nici nu vrea; sau şi vrea, şi poate. Dacă vrea şi nu poate, este neputincios; dacă poate şi nu vrea, este pervers; dacă nici nu poate, nici nu vrea, este neputincios şi pervers; dacă şi poate, şi vrea, de ce nu o face, părinte? Şi Brotteaux îi aruncă preotului o privire satisfăcută. - Domnule, răspunse cuviosul, nu există ceva mai jalnic decât problemele pe care le ridicaţi. Când examinez temeiurile necredinţei, parcă aş vedea nişte furnici făcând un dig din fire de iarbă împotriva puhoiului care coboară din munţi. Îngăduiţi să nu mă sfădesc cu dumneavoastră: aş avea prea multe motive, dar prea puţină pricepere. De altminteri, condamnarea dumneavoastră o găsiţi în abatele Guénée şi în alţi vreo douăzeci. O să vă spun doar că ce spuneţi din Epicur este un păcat: pentru că el Îl judecă pe Dumnezeu ca şi cum ar fi om şi ar avea morală. Ei, bine! domnule, necredincioşii, de la Celse68 până la Bayle69 şi Voltaire, i-au înşelat pe cei neştiutori cu asemenea paradoxuri. - Vezi, părinte, zise Brotteaux, unde te duce credinţa dumitale. Nu te mulţumeşti să gă68

Celse – filozof platonician care a trăit la Roma (sec. al II-lea d.H.), celebru prin atacurile sale împotriva creştinismului. (n. t.) 69 Bayle, Pierre (1647-1706) – scriitor francez, autor al unui Dicţionar istoric, al cărui scepticism anunţă libera filozofie a lui Voltaire şi a Enciclopediştilor. (n. t.)

Nr. 8 (48). 2015

seşti întregul adevăr în teologia dumitale, mai vrei şi să nu se mai afle altul în lucrările atâtor minunate genii care au gândit altfel decât dumneata. - Vă înşelaţi pe de-a-ntregul, domnule, replică Longuemare. Eu, dimpotrivă, cred că nimic nu poate fi complet fals în gândirea unui om. Ateii sunt pe cea mai de jos treaptă a cunoaşterii; dar, şi la nivelul ăsta, mai sunt lumini ale raţiunii şi fulgere ale adevărului, şi, chiar din adâncul întunericului, omul înalţă o frunte pe care Dumnezeu pune inteligenţa: asta e soarta lui Lucifer. - Ei, bine, domnule, spuse Brotteaux, eu nu voi fi atât de generos şi am să-ţi mărturisesc că nu găsesc un atom de bun simţ în toate lucrările teologilor. El îşi interzicea totuşi pornirea de a ataca religia, pe care o socotea necesară popoarelor: ar fi dorit numai ca slujitorii ei să fie filozofi şi nu polemişti. Deplora faptul că iacobinii voiau să o înlocuiască printr-o religie mai tânără şi mai malignă, prin religia libertăţii, a egalităţii, a republicii, a patriei. Remarcase că religiile sunt mai furioase şi mai crude când sunt în puterea tinereţii, şi că se mai domolesc îmbătrânind. De aceea dorea să se menţină catolicismul, care devorase multe victime când fusese în putere, şi care, acum, împovărat de ani, cu apetitul scăzut, se mulţumea cu patru sau cinci fripturi de eretici într-o sută de ani. - În rest, adăugă el, m-am înţeles întotdeauna cu teofagii şi cu cei întru-Hristos-sălăşluiţii. Aveam un preot la Ilettes: în fiecare duminică ţinea liturghia; toţi invitaţii mei asistau. Filozofii erau cei mai adânciţi în meditaţie, iar fetele de la Operă cele mai pline de fervoare. Pe vremea aceea eram fericit şi număram mulţi prieteni. - Prieteni, exclamă Părintele Longuemare, prieteni!… Ah! domnule, credeţi că vă iubeau, toţi filozofii aceia şi toate curtezanele care v-au stricat sufletul în aşa măsură că şi lui Dumnezeu însuşi I-ar fi greu să recunoască în el unul din templele pe care le-a zidit întru slava Sa! Părintele Longuemare a continuat să locuiască timp de opt zile la fostul financiar fără să-l tulbure nimeni. Pe cât îi era cu putinţă, ţinea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE regulile comunităţii sale şi se ridica de pe salteaua-i de paie pentru a psalmodia, îngenuncheat pe scânduri, slujbele de noapte. Cu toate că amândoi nu aveau de mâncare decât nişte resturi amărâte, respecta postul şi abstinenţa. Martor mâhnit şi zâmbind la asemenea austeritate, filozoful îl întrebă într-o zi: - Chiar credeţi că lui Dumnezeu îi face vreo plăcere văzându-vă îndurând astfel foamea şi frigul? - Dumnezeu însuşi, răspunse călugărul, nea dat pilda suferinţei. În a noua zi de când barnabitul locuia în podul filozofului, acesta a ieşit pe înserat să ducă păpuşile la Joly, negustorul de jucării, pe strada Neuve-des-Petits-Champs. Se întorcea fericit că le vânduse pe toate când, în fosta piaţă Carrousel, o fată în mantou din satin albastru cu hermină pe margini, care fugea şchiopătând, i se aruncă în braţe şi îl ţinu îmbrăţişat aşa cum fac de când lumea cei care imploră ceva. Tremura; i se auzeau bătăile repezi ale inimii. Admirând cât era de tulburătoare în vulgaritatea ei, Brotteaux, vechi amator de teatru, se gândi că domnişoara Raucourt ar fi avut de învăţat dacă ar fi văzut-o. Ea vorbea cu vocea gâfâită, scăzând tonul de frică să nu o audă trecătorii: - Luaţi-mă, cetăţene, ascundeţi-mă, fie-vă milă!… Ei sunt la mine în cameră, în strada Fromentau. În timp ce urcau, m-am refugiat la Flora, vecina mea, şi am sărit pe fereastră, că mi-am scrântit şi glezna… Vin; vor să mă bage la puşcărie şi să mă omoare… Săptămâna trecută au omorât-o pe Virginie. Brotteaux înţelesese perfect că ea vorbea despre delegaţii Comitetului revoluţionar al secţiei sau despre comisarii Comitetului siguranţei generale. Pe atunci Comuna avea un procuror virtuos, pe cetăţeanul Chaumette, care le urmărea pe prostituate ca pe cele mai sinistre duşmance ale poporului. Voia să regenereze moravurile. La drept vorbind, cetăţenele de la Palatul-Egalité nu erau cine ştie ce patrioate. Ele regretau vechiul stat şi nu îşi ascundeau întotdeauna regretul. Mai multe, socotite conspiratoare, fuseseră ghilotinate şi soarta lor tragică stârnise multă frământare prin-

Nr. 8 (48). 2015

tre semenele lor. Cetăţeanul Brotteaux o întrebă pe fata care-l implora pentru care greşeală se căpătase cu mandatul de arestare. Ea se jură că nu ştie nimic, că nu făcuse ceva care să-i fie reproşat. - Ei, bine, fata mea, îi zise Brotteaux, nu eşti deloc suspectă: nu ai de ce să-ţi fie teamă. Du-te să te culci şi lasă-mă pe mine în pace. Atunci ea mărturisi tot: - Mi-am smuls cocarda şi am strigat: „Trăiască regele!”. El o porni pe cheiurile pustii, cu fata alături. Ţinându-l strâns de braţ, ea spunea: - Nu că l-aş iubi pe rege; vă daţi seama că nu l-am cunoscut şi poate că nici nu este un bărbat deosebit de ceilalţi. Dar ăştia sunt răi. Se arată cruzi faţă de bietele fete. Ăştia mă necăjesc, mă jignesc şi mă insultă în toate felurile; nu vor să mă lase să-mi fac meseria. Şi alta nu am. Vă închipuiţi că, dacă aş avea, n-aş face-o pe asta… Ce-or fi vrând? Se îndârjesc împotriva celor mici, a celor slabi, a lăptarului, a cărbunarului, a sacagiului, a spălătoresei. N-au să fie mulţumiţi decât când şi-i vor pune în cap pe toţi amărâţii. El o privi: părea un copil. Nu-i mai era frică. Aproape că zâmbea, uşoară, şchiopătând. O întrebă cum o cheamă. Ea răspunse că se numeşte Athénaïs şi că are şaisprezece ani. Brotteaux se oferi să o conducă unde vrea. Ea nu cunoştea pe nimeni la Paris; dar avea o mătuşă, servitoare la Palaiseau, care ar putea s-o ţină. Brotteaux se hotărî: - Vino, copila mea, îi spuse. Şi, sprijinită de braţul lui, o luă cu el. Intrând în pod, îl găsi pe părintele Longuemare citindu-şi breviarul. I-o arătă pe Athénaïs, pe care o ţinea de mână: - Părinte, uite o fată din strada Fromenteau care a strigat: „Trăiască regele!”. Poliţia revoluţionară este pe urmele ei. Nu are niciun culcuş. Permiteţi să-şi petreacă noaptea aici? Părintele Longuemare îşi închise breviarul: - Dacă înţeleg eu bine, domnule, zise el, mă întrebaţi dacă această fată, care este, ca şi mine, sub ameninţarea unui mandat de arestare, poate, pentru salvarea de moment, să-şi petreacă noaptea în aceeaşi cameră cu mine.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Da, părinte! - Cu ce drept m-aş împotrivi? Şi, pentru a mă considera ofensat de prezenţa ei, oare sunt eu sigur că preţuiesc mai mult decât ea? Pentru noapte, el s-a aşezat într-un bătrân fotoliu părăginit, dând asigurări că o să doarmă bine. Athénaïs s-a culcat pe plapumă. Brotteaux s-a întins pe salteaua de paie şi a suflat în lumânare. Clopotele bisericilor băteau orele şi jumătăţile de oră; nu putea să doarmă şi asculta respiraţia amestecată a canonicului şi a fetei. Luna, imagine şi martor al trecutelor sale iubiri, se înălţă şi trimise în mansardă o rază de argint care lumină părul blond, genele de aur, nasul delicat, gura rotundă şi roşie ale Athénaïsei, care dormea adânc. „Iacătă o cumplită duşmancă a Republicii!” se gândi el. Când Athénaïs s-a trezit, se făcuse ziuă. Călugărul plecase. Sub lucarnă, Brotteaux, citind din Lucreţiu, se instruia, din lecţiile muzei latine, cum să trăiască fără teamă şi fără dorinţă; şi, totodată, era devorat de regrete şi de nelinişti. Când deschise ochii, Athénaïs văzu cu stupoare grinzile unui pod. Apoi îşi aminti, îi zâmbi salvatorului său şi întinse spre el, pentru a-l mângâia, micuţele ei mâini murdare. Ridicată în aşternut, arătă cu degetul înspre fotoliul dărăpănat în care călugărul îşi petrecuse noaptea. - A plecat?… Nu s-o fi dus să mă denunţe, ce zici? - Nu, copila mea. Nu se află om mai cinstit decât bătrânul ăsta nebun. Athénaïs îl întrebă ce nebunie avea tipul; şi, când Brotteaux îi spuse că era religia, ea îl dojeni cu gravitate că vorbeşte astfel, declară că oamenii fără credinţă erau mai rău decât animalele şi că, în ceea ce o privea, ea se ruga des la Dumnezeu, în speranţa să-i ierte păcatele şi să o primească întru sfântă mila Lui. Şi apoi, observând că Brotteaux ţinea o carte în mână, crezu că era o carte de rugăciuni şi zise: - Uite, vedeţi că şi dumneavoastră vă spuneţi rugăciunile! Dumnezeu o să vă răsplătească pentru ce aţi făcut pentru mine. Când Brotteaux i-a spus că acea carte nu era una de rugăciuni, şi că fusese scrisă înainte ca

Nr. 8 (48). 2015

ideea de liturghie să fi apărut pe lume, ea s-a gândit că era o Carte de vise şi l-a întrebat dacă nu era acolo explicaţia unui vis nemaipomenit pe care îl avusese. Ea nu ştia să citească şi, din auzite, nu cunoştea decât aceste două feluri de lucrări. Brotteaux îi răspunse că respectiva carte nu explica decât visul vieţii. Frumoasa copilă, socotind răspunsul prea greu, renunţă să mai înţeleagă şi îşi înmuie vârful nasului în vasul de lut care îi înlocuia lui Brotteaux lighenaşele din argint pe care le folosea altădată. Apoi, ea îşi aranjă părul în faţa oglinzii de bărbierit a gazdei, cu o grijă amănunţită, plină de gravitate. Cu braţele albe arcuite deasupra capului, mai spunea câte ceva, după lungi pauze. - Dumneata, ai fost bogat. - Ce te faci să crezi asta? - Nu ştiu. Da’ ai fost bogat şi eşti un nobil, sunt eu sigură. Ea scoase din buzunar o mică Sfânta-Fecioară din argint într-o capelă rotundă din fildeş, o bucată de zahăr, aţă, foarfece, un amnar, două sau trei tubuleţe cu ace şi, după ce alese ce-i trebuia, se apucă să-şi cârpească fusta, care se rupsese în mai multe locuri. - Pentru siguranţa dumitale, copila mea, pune-ţi asta la bonetă! îi spuse Brotteaux, dându-i o cocardă tricoloră. - O voi face cu plăcere, domnule, îi răspunse ea; dar o să fie de dragul dumneavoastră şi nu de dragul naţiunii. După ce se îmbrăcă şi se găti cât putu ea de bine, ţinându-şi fusta cu amândouă mâinile, făcu o reverenţă aşa cum învăţase la ea în sat şi îi spuse lui Brotteaux: - Domnule, sunt prea umila dumneavoastră servitoare. Era gata să-şi îndatoreze binefăcătorul în toate chipurile, însă considera potrivit ca el să nu ceară nimic, iar ea să nu ofere nimic: i se părea politicos să se despartă astfel şi după regulile bunei-cuviinţe. Brotteaux îi puse în mână câţiva asignaţi ca să ia poştalionul până la Palaiseau. Era jumătate din tot avutul lui, şi, oricât fusese de cunoscut pentru cheltuielile lui nebuneşti cu femeile, nicio-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 67

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dată până atunci nu făcuse un partaj atât de egal al bunurilor sale. Ea îl întrebă care îi este numele. - Mă numesc Maurice. El îi deschise cu părere de rău uşa de la mansardă: - Adio, Athénaïs. Ea îl sărută: - Domnule Maurice, când vă veţi gândi la mine, ziceţi-mi Marthe: e numele meu de botez, numele cu care mă strigau la mine în sat… Adio şi mulţumesc… Servitoarea dumneavoastră, domnule Maurice. [continuare în nr. 9 (49), 2015]

Le refus de Anatole France Au fond de la chambre élégante Que parfuma son frôlement, Seule, immobile, elle dégante Ses longues mains, indolemment. Les globes chauds et mats des lampes Qui luisent dans l'obscurité, Sur son front lisse et sur ses tempes Versent une douce clarté. Le torrent de sa chevelure, Oů l'eau des diamants reluit, Roule sur sa pâle encolure Et va se perdre dans la nuit. Et ses épaules sortent nues Du noir corsage de velours, Comme la lune sort des nues Par les soirs orageux et lourds.

Que quelque vieux maître amoureux Offrit ŕ la race future, Claire sur un fond ténébreux, Tant la beauté qui s'y reflecte A d'orgueil et d'apaisement, Tant la somptueuse toilette Endort ses plis docilement, Et tant cette forme savante Paraît d'elle-meme aspirer A l'immobilité vivante Des choses qui doivent durer. Pendant que cette créature, Rebelle aux destins familiers, Divinise ainsi la Nature De sa chair et de ses colliers, Le miroir lui montre, dans l'ombre, Son amant doucement venu, Au bord de la porticle sombre, Offrir son visage connu. Elle se retourne sereine, Dans l'amas oblique des plis, Qu'en soulevant la lourde traîne Son talon disperse, assouplis, Darde, sans pitié, sans colore, La clarté de ses grands yeux las, Et, d'une voix égale et claire, Dit: "Non! je ne vous aime pas."

Elle croise devant la glace, Avec un tranquille plaisir, Ses bras blancs que l'or fin enlace Et qui ne voudraient plus s'ouvrir, Car il lui suffit d'ętre belle: Ses yeux, comme ceux d'un portrait, Ont une fixité cruelle, Pleine de calme et de secret; Son miroir semble une peinture

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI Carolina de Nord

Vina, „bat-o vina”! „Caracteristica vinovaților este neliniștea.” Seneca Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept, bun se definește ca vină, ea se hotărăște în justiție, implicând și pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăție, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat și care poate fi simțit cu intensități diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă și dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având și cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat și se auto-pedepsește, sau este învinuit și pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoții și va fi dispus și altădată să treacă tot cu atâta ușurință peste ele. Sau, săvârșește o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuși greșelilor, că se poate ceva învăța din ele, că trebuie să fim moderați în concluzii și acțiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate neliniștește sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizați și suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata și repercusiunile sunt uneori dramatice. Într-un articol al doctorului și psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina și sentimentele de vinovăție, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menționând

Nr. 8 (48). 2015

totodată că „ele au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de «liber arbitru» imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca VI-a – „Să nu ucizi”; porunca VIII – „Să nu furi”; porunca IX – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca X-a – „Să nu poftești nimic ce este al aproapelui tău”. Omul trăiește după niște legi, care sunt de două feluri”: legi dumnezeiești și legi omenești. Legile dumnezeiești sunt veșnice, morale și firești, date tuturor făpturilor înzestrate cu judecată și voie liberă. Despre legea veșnică ne vorbește Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o lege interioară, naturală, universală, nescrisă dar înscrisă în minte și inimă. Există și legi obligatorii de conduită în societate, ele nefiind veșnice, ci temporare, se schimbă și evoluează odată cu societatea „pentru a-și păstra valoarea practică”. Conștiința morală fiind o componentă existențială a omului, emite judecăți și îl îndeamnă să se conformeze legii morale. „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase, ca cele exterioare”, ne spune filozoful român Constantin Noica70; și peste ele nu putem trece, fiindcă rănim conștiința. Ea acționează în hotărârile noastre și tot ea ne judecă ulterior. Cu alte cuvinte ne aparţine, ne îndeamnă, dar nu ne obligă. Alegerea este a noastră, cu repercusiunile ei. Opțiunea de a trăi o viață interioară echilibrată, poate fi doar o decizie personală, ea însumându-se deciziilor unei societăți. Regele României Mihai I71 70

Dacă citeşti numai acest articol, vezi nota de la p. 29. (n.r.) Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia)[1][2] este ultimul rege al României și unul dintre puținii șefi de stat în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu). 71

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE a afirmat un mare adevăr: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”. Vinovăţia, se spune, a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om, comportamentul lui Adam şi al Evei schimbându-se imediat după comiterea păcatului: „Ei s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). A fost sentimentul fricii şi al ruşinii. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele neascultării de Dumnezeu. Cauză și efect! Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…”, cele folosite de Eva: „Şarpele m-a amăgit…”. Iată cum vinovăţia generează mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducere de argumente. Învinovăţirea altora nu duce la rezultate bune, vina trebuie asumată și căutată eliberarea de vinovăţie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud (18561939), întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie” ca un mecanism de apărare, susținând că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau găsesc argumente pentru a-şi uşura sentimentul de vină. El a introdus conceptele de Sine – componenta guvernată de principul plăcerii -, Egoul - principiu al realității care înfrânează impulsurile Sinelui și care spune stop!, nu acum! și Super ego-ul - instanța supremă, valoarea morală. Deci conştiinţa este o reflectare psihică a realității, păstrând un echilibru între cerinţele etice şi morale. Kant72 spunea că etica se fondează în jurul răspunsului: „ce trebuie să fac?”, ulterior reformulată ca: „ce trebuie să știu despre ce trebuie să fac”. Conflictul se ivește în cazul egocentrismului și al egoismului, situații în care omul or se simte a fi centrul universului și atunci nu simte nicio vină care i se atribuie, or ascunde vina, mințind, pentru 72

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală d. 12 februarie 1804, Königsberg), a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Nr. 8 (48). 2015

a-și putea satisface în mod egoist plăcerile; are liberul arbitru de a alege atitudinea, comportamentul, relația cu lumea exterioară. Scriitori de seamă ai lumii au scris despre acest sentiment al vinovăției, au analizat stările conflictuale, încercând să facă lumină în înțelegerea sufletului omenesc. Dacă ne gândim la dramaturgul și poetul William Shakespeare (1564-1616), considerat cel mai mare scriitor de literatură engleză, la tragedia Hamlet, în care prințul Danemarcei este pus în fața dovezilor faptului că unchiul său – Claudius - i-a omorât tatăl, în mod egoist, crud și fără remușcări, devine obsedat să dovedească vinovăția unchiului și de a se răzbuna. Având un deosebit simț pentru cinste și corectitudine, este revoltat de purtarea nevrednică a mamei sale Gertruda, de faptul că nu a simțit îndeajuns durerea pentru moartea tatălui său și a comis rușinoasa căsătorie. Prințul e cuprins de o adâncă tristețe, își pierde toată bucuria, veselia și obișnuința pentru lectură, jocuri și sporturi potrivite tinereții sale; lumea-i pare o grădină părăginită în care florile sunt năpădite de buruieni. Nu-l frământă faptul că a fost înlăturat de la tron - moștenirea sa de drept -, ci faptul că mama sa a uitat așa de repede pe tatăl său care fusese pentru ea un bărbat bun și iubitor și se măritase cu fratele bărbatului, o căsătorie împotriva legii din pricina înrudirii, precum și graba necuviincioasă cu care se făcuse această căsătorie. Sufletul lui era sfâșiat și mintea întunecată. Shakespeare aduce în prim plan povestea stranie cu fantoma tatălui care apare la miezul nopții, văzută de ostași și de prietenul lui - Horațiu, fapt ce îl determină să dorească să vadă și el apariția spiritului. La întâlnire află cum s-a produs moartea tatălui, trădătorul frate vărsându-i în ureche un suc otrăvitor. Hamlet devine și mai frământat, nemulțumit de situația din propria-i familie, sentimentul rușinii este copleșitor, considerând că imoralitatea se poate repercuta asupra țării sale, asupra unei lumi întregi. Vinovăția unchiului este inacceptabilă, Hamlet acționează grăbit și impulsiv. Este alegerea lui. Iată cum, în funcţie de alegerea personală, pedepsirea vinovăţiei poate avea și partea ei distructivă. Groaza-i cuprinde simțurile, chipul său ia

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

o înfățișare sălbatică, purtare anacronică, dragostea din suflet pentru Ofelia dispare, adoptă un aer de nebun și o dojenește. Tristețea accentuată este vecină cu nebunia reală, plănuiește aflarea adevărului, darea lui în vileag, răzbunarea. Pregătește o piesă cu o acțiune asemănătoare, la care asistă regele, pentru a urmări reacția regelui. Adevărul iese la suprafață, el neputând fi îngropat. Răzbunarea însă aduce numai nenorociri: moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar a lui Hamlet - prințul bun, iubitor și care ar fi putut fi un vrednic și desăvârșit rege al Danemarcei… Tragedia pieselor lui Shakespeare te pun pe gânduri, te fac să discerni binele de rău, să dorești o viață morală acestei lumi, pentru a nu strica armonia ei. Despre Feodor Dostoievski (1825-1881), unul dintre cei mai importanți scriitori ruși veșnic în căutarea armoniei sociale și umane, Deborah Martinsen, profesor de literatura rusă la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul transmite mesaje nu doar pentru minţile şi inimile noastre, el stârneşte un amalgam de emoţii - de la vinovăţie până la respect şi iubire”. Vorbește de faptul că în scrierile lui există o bază morală profundă, reușind să imprime imagini de neuitat în minţile şi inimile cititorilor: „Ruşinea în opera lui Dostoievski, de exemplu, ţine de experienţa noastră comună a izgonirii din paradis. Cu toţii suntem căzuţi, suntem înstrăinaţi faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. Cu toţii luptăm să înfruntăm acest sentiment de înstrăinare şi să ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Frații Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre frați are o personalitate aparte interesantă: Dmitri - pasional, senzual, Ivan - lucid, rațional, aparent ateu, Aleoșa – simbol al trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb - Feodor Pavlovici - este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul și simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viață desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace fără acces la remușcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”, după cum îl caracterizează scriitorul, eseistul din România Ion Ianoși73. Feodor Pavlovici

nu face altceva decât să-și savureze viața, într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme și rețineri morale, plăcerea fiind unicul scop al existenței sale, de dragul ei fiind gata să distrugă pe oricine, chiar pe proprii săi copii. El nu-și asumă nicio vină, nu are niciun fel de remușcări. Conform viziunii lui Freud, el rămâne la stadiul sinelui dezvoltat și precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este constituită numai din acești indivizi, ci și din acei pentru care ego-ul și super egoul își au intervenția lor binefăcătoare și Dostoievski știe să sară de la o gândire imorală, la una morală îmbrățișată de iubire, precum în romanul Crimă și pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoană înzestrată cu calități deosebite, își simte justificată decizia de a ucide, după crimă sentimentul remușcării îl macină; este salvat prin dragostea survenită pentru o tânără curată sufletește, obligată să se prostitueze pentru a-și salva familia și care ajutată de credință, găsește energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda propriei sale suferințe. Este tema preferată a lui Dostoievski, cea a salvării prin suferință. Toate emoțiile negative dăunează organismului fiecăruia în parte, dar și întregii societăți, precum: vinovăţia, ura, furia, mânia, răzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptării, iertării, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru, cât și în afara noastră. De aceea atât de frumos ne grăiește Biblia: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” și „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovăduiește binele acestei lumi, trebuie apreciată. Dar ca să înțelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie și de iubire, care trebuie găsit, apreciat și nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă credința în religia aleasă de sufletul lor și să respecte valorile ei. Dacă respecți, vei fi la rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimă relația dintre ofertă și preț: oferi lipsă de respect, trebuie să prevezi prețul plătit. Din nou,

de filosofie și estetică, teoretician, monograf, traducător și specialist în filosofia și literatura rusă. Membru al Academiei Române.

Ion Ianoși (n. Ioan-Maximilian Steinberger, 1 mai 1928, Brașov), este un scriitor și eseist de origine evreiască din România, profesor

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 71

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE spun: fiecare efect are o cauză, iar rațiunea și simțirea este necesar a le cunoaște și a gândi asupra lor! Vinovăția este o stare implantată parcă în mințile oamenilor de astăzi. Valorile morale sunt date la o parte și consecințele sunt dezastruoase. Tineri fără experienţă de viață, în absența unor explicații logice a binelui, devin încrâncenați, au o singură idee în cap, un drum ales periculos, nedrept și distrugător al armoniei pentru care ne naștem și pe care trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde ființa, cel din afară este vinovatul, tu ești cel integru, neștiind că remușcarea pândește și că ea poate duce la dărâmarea ființei. O vinovăție imaginară sau reală induce dorința de răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pentru care oamenii s-au străduit atât amar de vreme să și le însușească. Pentru unii oameni politici - fie bărbați, fie femei - cocoțați în funcții de decizie, nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru satisfacerea propriilor plăceri, propriilor interese primează și nu interesează cât de mult îi afectează pe cei din jur atitudinea și acțiunile lor. Când sunt învinuiți, se folosesc de acea „proiecție”, ca mecanism de apărare, în loc să-și recunoască vina. A recunoaște vina însemnă a ține cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele veșnice cât și cele elaborate la momentul respectiv de către societatea în care trăim, adică a face un pas spre maturizarea conștiinței, a aduce lumină în suflet. A trece peste linia de demarcație a binelui, înseamnă a te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar vinovăția atribuită cuiva trebuie bine cântărită după aceleași legi, pentru a nu avea vinovați fără vină. Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.) „Homo hominis lupus” (Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică ce îi transformă pe unii oameni în fiare față de semenii lor, egoismul naturii umane, iar filozoful roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Aşa ar trebui să fie! ©Vavila Popovici – Carolina de Nord

Percy Bysshe Shelley74 Filosofia dragostei Trec izvoarele în râuri, Râurile curg spre mare. Nevăzute, limpezi brâuri Leagă boarea de-altă boare. Nu-i nimic stingher în Fire. Toate tind să se îmbine Într-o tainică iubire De ce nu şi eu cu tine? Munţii-aştern pe cer săruturi Val pe val se-mbrăţisează. Care-i floarea fără fluturi? Am fugi de ea, cu groază. Soarele în braţe strânge Globul. Luna-n mări se scaldă. Ce-ar fi viaţa mea? – s-ar frânge Fără sărutarea-ţi caldă. 74

. Percy Bysshe Shelley (n. 4 august 1792, d. 8 iulie 1822) a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai romantismului englez, criticii considerându-l unul dintre cei mai de seamă lirici ai literaturii de limbă engleză. Faima i-au adus-o poemele clasice Oyzmandias, Odă vântului de apus (Ode to the West Wind), Odă unei ciocârlii (To a Skylark) și Mascarada anarhiei (The Masque of Anarchy), care sunt printre cele mai populare și cele mai lăudate poeme de limbă engleză. Cu toate acestea, lucrările sale majore sunt poemele vizionare Prometeu descătușat (Prometheus Unbound), Alastor, Adonis (Adonais), Revolta islamului (The revolt of Islam), precum și piesa neterminată Triumful vieții (The Triumph of Life). Familia Cenci (The Cenci) și Prometeu descătușat sunt piese dramatice scrise în cinci, respectiv patru acte. De asemenea, a scris romanele în stil gotic Zastrozzi și St. Irvyne sau Cavalerul de Rozacruce (St. Irvyne, or the Rosicrucian), precum și proză scurtă Asasinii (The Assassins) și Colosseumul (The Coliseum). Shelley a fost de asemenea celebru pentru prieteniile sale cu John Keats și Lordul Byron. Cea de-a doua soție a lui Shelley a fost romanciera Mary Shelley, autoarea lui Frankenstein. Shelley nu a trăit suficient să se bucure de succesul operei sale. Unele lucrări ale sale au fost publicate, dar nu puține, au fost mai apoi interzise după tipărire. Se spune că în timpul vieții nu a încasat mai mult de 50 de lire sterline din scrierile sale. Doar 50 de cititori, aproximativ, i-au citit lucrările până la moarte. În 1813, la vârsta de 21 de ani, a tipărit primul său poem Crăiasa Mab (Queen Mab), un poem radical și revoluționar, în 250 de exemplare. Crăiasa Mab a fost scrisă folosind excesiv un limbaj tehnico-stiințific și imortalizând recomandări morale pentru societatea oropsită din lumea industrializată.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NICOLAE STEINHARDT

FRAGMENTE DIN

JURNALUL FERICIRII

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei. Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10,16: „Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele sfântului Pavel (Efes, 5,17: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, 2 Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate…”, Tit 1,8: „să fie …treaz la minte” şi mai îndeosebi 1 Cor 14,20: „Fraţilor nu

fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”). În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie). Când se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia decât printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce. În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire. Încep să-mi dau seama că,

Nr. 8 (48). 2015

vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării. Creştinismul e o transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia. Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulţirea vinului, peştilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naştere, slăbănogilor, gârbovilor şi leproşilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr – toate semne bune pentru prea puţin credincioşi ori făcute ca să se împlinească proorocirile ori ca să se arate slava lui Dumnezeu ori manifestări de milă ale Domnului, toate concesii ale divinităţii - , ci de transformarea făpturii. Dumnezeu care l-a părăsit pe Hristos pe cruce, nu e cu totul absent pentru noi? Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că – mai rău de atât – scenariul se desfăşoară ca şi cum am fi nu numai pe deplin abandonaţi ci şi că – pe deasupra, colac peste pupăză – pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place - zice s-ar - să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate. Drumurile care duc spre credinţă poartă acelaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun. Ni se cere – invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură – ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui nefapt. Pe căi ocolite lucrează. Căi de nepătruns zic Francezii. Iar Englezii şi mai precis: se mişcă într-un mod misterios. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21,5): Iată, noi le fac pe toate!” şi de asemenea Pavel: „Dacă este

cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc, decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei mai bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negândit. Şi Thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire. „…diavolul este stăpânitorul lumii acesteia”. Cred că accentul trebuie pus pe acesteia. Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, deviată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui. Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.

Nr. 8 (48). 2015

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este. În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat. Ci numai o lumină uriaşă, albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupra-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. În această a doua celulă din închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu om, a secreta fidelitate şi un nou val de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid: în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu. Că nu numai începutul – nunta – e curat, ci şi traiul cotidian

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de rând şi anilor pe şart. Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea. În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning - e cel mai formidabil hapenning. Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă neolitică. Nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul!) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină). Creştinismul dă pace, linişte şi odihnă – dar nu searbede şi monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscante un trapez la mare înălţime – şi nicio plasă dedesubt. Nu înţeleg cum de nu văd pelerinii aventurilor şi petiţionarii fericirii că trec pe lângă ceea ce caută. Două nume stârnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin75 şi Eugen

Nr. 8 (48). 2015

Ionescu76, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Nc. Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vârsta nu mai e un criteriu despărţitor. …Din discuţiile purtate reţin câteva puncte: a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de bază a lui Teilhard – că evoluţia în timp e certă dar că între specii nu există relaţii descendente – poate fi exemplificată foarte bine astfel: lucrurile se petrec – pare-se – ca într-o vitrină unde o mână nevăzută înlocuieşte în fiecare anotimp obiectele expuse. Înlocuirea – toamna – a sandalelor cu galoşi nu înseamnă că din sandale coboară galoşii; şi tot astfel şoşonii – iarna – nu s-au realizat prin lentă evoluţie din galoşi; b) „cazul” Teilhard arată că iezuiţii au rămas în fruntea ramurei inovatoare şi îndrăzneţe a catolicismului şi că tot sunt foarte atraşi de ştiinţă; c) din partea autorului, o extraordinară modestie omenească: admiterea ipotezei că în drumul spre punctul omega rolul speciei noastre sar putea să nu fie decât realizarea unui nou strat geologic. (Dar atunci nu înseamnă că jertfa de pe cruce a fost zadarnică? Să nu fie!) d) metacreştinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un agiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacţie tuturora şi să ne fericească prin întrebuinţarea de termeni cât mai ştiinţifico-grandioşi? Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu?!, am vrea, neîncrezători să spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la perfecţie, că s-a hotărât

Pierre Teilhard de Chardin (n. 1 mai 1881, Clermont-Ferrand - d. 10 aprilie 1955, New York) a fost un iezuit francez, geolog, paleontolog, fizician, antropolog și teolog. A încercat să armonizeze teoria evoluționistă cu creștinismul. A fost profesor de geologie și de paleontologie la Institutul Catolic din Paris și președinte al Societății Franceze de Geologie. A efectuat cercetări științifice în Africa și Asia, contribuind la descoperirea sinantropului. Teilhard de Chardin a încercat să concilieze religia cu știința modernă. Concepția sa cosmogonică și antropologică promovează evoluționismul și transformismul, dar este în esență un organism spiritualist, asemănător cu cel al lui Henri Bergson. A înlăturat din cosmogeneză miturile biblice creaționiste și a definit omul ca evoluție devenită conștientă de sine, însă a antropomorfizat natura și a dat o interpretare finalistă apa-

riției și dezvoltării speciei umane. L-a considerat pe Hristos ca motorul evoluției și punctul omega al Universului. 76 Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Vezi şi nr. 15/ 2012: Eugen Ionescu -Între cotidian şi genial / p. 3; nr. 28/2013 - Eugen Ionesco – Testament: Mesajele nu au niciun efect asupra mea /p. 41 al revistei noastre.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 75

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să poposească în aşa murdar sălaş. Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de năpastă?) şi, ca Moise, am fi ispitiţi să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt un om îndemânatic. Alege pe un altul. Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic. Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii. E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard77: contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată proba constă în starea de fericire. Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă – şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară. (Fragmente extrase din cartea: N. Steinhardt – Jurnalul Fericirii, Editura DACIA, Cluj Napoca, 2002)

Søren Aabye Kierkegaard (n. 5 mai 1813, Copenhaga - d. 11 noiembrie 1855, Copenhaga) a fost un filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existențiale.

Percy Bysshe Shelley E veşnică pe lume doar schimbarea Suntem ca norii iuţi, lunecători, Ce-nvăluie, la miezul nopţii, luna: O clipă trec, semeţi, strălucitori Şi pier în beznă pentru totdeauna. Suntem ca nişte lire vechi, vibrând În fel şi chip sub fiecare boare: Niciun acord, în trupul lor plăpând, Cu celelalte n-are-asemanare. Un vis ne otrăveşte când dormim. Un gând ne pângăreşte-apoi trezia. Totuna-i de simţim sau de gândim De plângem sau de ştim ce-i cu bucuria. Oricâtă bucurie sau dureri Ne-aşteaptă fără capăt e cărarea. Şi mâine pentru om nu-i ce-a fost ieri E veşnică pe lume doar schimbarea.

Noapte bună Zici „Noapte bună"? Nu, iubita mea! De ne-ar surâde-n veci, stea lângă stea, E tot duşmană noaptea, ce desparte, În loc să lege dulce pân' la moarte... Ah, de-am rămâne veşnic împreună, Atunce numai fi-va noapte bună! Cum va fi bună noaptea fără tine, Oricât aş şti că dorul tău fierbinte Îi dă avânt spre zorile senine? Când nu va trece nimănui prin minte, Când rostul nu va trebui s-o spună – Atunce numai fi-va noapte bună! Ah! Pentru inimile-alăturate, Ce-şi simt bătăile îngemănate, Din asfinţit în zori tot împreună, Precât ar fi adânci şi nesfârşite, Atât mai dulci sunt nopţile iubite! De-aceea când mă laşi tot în furtună, Nu mai şopti durerii „Noapte bună!"

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 76

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Lui Peter Zuckerman - pentru activitatea sa - i s-au decernat numeroase distincţii prestigioase, printre care Livingston Award, National Journalism Award şi Blethan Award. Sursa: Agenţia de carte

http://www.agentiadecarte.ro/

Îngropaţi în cer, volum apăut la editura Polirom, Iaşi, semnată de Peter Zuckerman78 şi Amanda Padoan79 în colecția „Hexagon. Cartea de călătorie”, în ediţie digitală, în traducerea dnei Cornelia Dumitru. Când Edmund Hillary a cucerit Everestul în 1953, a fost însoţit de şerpaşul Tenzing Norgay. Şi înainte, şi după aceea, în cele mai multe expediţii organizate de occidentali, şerpaşii au fost eroii din fundal. În august 2008, când unsprezece alpinişti şi-au pierdut viaţa pe K2, cel mai periculos vârf din lume, doi dintre şerpaşi au supravieţuit. Bazându-se pe noi surse şi interviuri, Îngropaţi în cer ne dezvăluie pentru prima dată povestea lor uluitoare. Peter Zuckerman şi Amanda Padoan le urmăresc drumul din satele natale izolate pe înălţimile munţilor Himalaya până în mahalalele din Kathmandu şi, mai apoi, până la aventura de pe K2, care le va schimba viaţa şi le va aduce celebritatea. Despre volumul Îngropaţi în cer Wilco van Rooijen a scris „Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori ai «triumfului şi tragediei» expediţiei de pe K2 din 2008. Am scris şi o carte, Surviving K2, am citit foarte mult despre această expediţie istorică… Însă Îngropaţi în cer mi-a depăşit aşteptările, pentru că descrie în detaliu diferenţele culturale şi importanţa alpiniştilor orientali.” Wilco van Rooijen 78

Peter Zuckerman – n. 27 decembrie 1978 este un jurnalist şi autor american, care și-a concentrat cariera în jurnalismul de investigație, poveşti-aventură și campanii politice social progresiste. 79 Amanda Padoan este alpinistă. A studiat literatura la Harvard University şi dreptul la Pepperdine School of Law. În prezent, este colaborator la ExplorersWeb, Rock and Ice şi The Alpinist.

Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din România din al Doilea Război Mondial

După cartea lui William Stevenson Vera Atkins. Po-

Ciprian Siulea80

vestea celei mai importante agente secrete originare din România din al Doilea Război Mondial”, tradusă de

Vera Maria Rosenberg81 a fost, probabil, cea mai importantă femeie spion din al Doilea Război Mondial. Născută în 1908 la Galaţi, a emigrat în Marea Britanie în 1933, fiind recrutată în tinereţe de serviciile de informaţii britanice. Ulterior şi-a schimbat numele, pentru a-şi ascunde originea evreiască. În aprilie 1941 a intrat în rândurile SOE (Serviciul de Operaţiuni Special) şi, la scurtă vreme, a fost numită şef al serviciilor secrete la Secţia F. Până la sfârşitul războiului, a devenit, după cum se exprimase un coleg cu rang superior, „cu adevărat cea mai puternică personalitate din cadrul SOE”. N-a lucrat niciodată pe teren, ci a coordonat pregătirea a peste 400 de agenţi secreţi paraşutaţi în Franţa. Cunoştea 80

Ciprian Siulea - născut în 1969 la Braşov. Profesor de ştiinţe socioumane în perioada 1995-1999, ziarist între 2004 şi 2008, în prezent traducător. 81 Vera Atkins (n. 16 iunie 1908, Galați, România − d. 24 iunie 2000, Hastings, Anglia) a fost o spioană engleză născută în România. Numele ei adevărat a fost Maria Vera Rosenberg. „Atkins” era numele de fată al mamei, refugiată din Rusia în urma pogromurilor. Tatăl ei, Max Rosenberg, om de afaceri, bancher, născut în Germania, a avut succes în România, unde a făcut avere considerabilă. În anii 1930 acesta ajunsese să-l consilieze pe regele Carol al II-lea în chestiuni financiare.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 77

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE fiecare misiune secretă în parte, se ocupa de fiecare agent de teren şi era singura responsabilă de problemele personale ale fiecăruia dintre „prietenii” ei, aşa cum îi numea. Pe majoritatea îi conducea ea însăşi la aerodrom atunci când plecau în misiune. Agenţii ei au participat la nenumărate operaţiuni vitale, inclusiv la pregătirea debarcării în Normandia. Când, după război, mai mult de 100 dintre aceşti agenţi nu se întorseseră acasă, Vera a demarat şi întreprins, aproape de una singură, o investigaţie menită să descopere ce se întâmplase cu aceştia. Pe prima listă de persoane date dispărute figurau 16 femei. A pornit pe urmele agenţilor, ajungând până în lagărele de concentrare şi contribuind la demascarea multor germani care îi capturaseră şi uciseseră. A depus mărturie în cadrul proceselor intentate criminalilor de război nazişti, iar francezii au decorat-o în 1948 cu Croix de Guerre şi în 1995 cu Legion d'Honneur. Spre deosebire de ei, britanicii au aşteptat până în 1997 pentru a-i recunoaşte meritele, atribuindu-i titlul de Comandor al Ordinului Imperial Britanic. A trăit până la 90 de ani. Viaţa i-a fost înconjurată de mister şi puţini au ştiut cine este cu adevărat. Biografia lui Sarah Helm82 dezvăluie secretele celei despre care Ian Fleming, creatorul celebrului James Bond, spunea: „În adevărata lume a spionilor, Vera Atkins a fost şeful.“ Cartea este un elogiu adus unei personalităţi de excepţie din lumea spionajului european. Pentru a reuşi să o scrie, Helm a cercetat documente, a intervievat agenţi secreţi, colegi şi membri ai familiei şi a reuşit chiar să o întâlnească pe eroină, cu puţin înainte să moară. Vera Atkins apare ca o femeie plină de contradicţii, dar eroină, totuşi.

Editura Polirom, colecția „Hexagon

Sarah Helm – Secretele Verei Atkins. Povestea unei românce spion în al Doilea Război Mondial. Editura Litera. Traducere din limba engleză de Carmen Ion.

Traducerea – o mare problemă!

Câteva observaţii asupra traducerilor din ţara noastră de Ciprian Siulea Sectorul traducerilor din România are caracteristici de bază (şi performanţe) asemănătoare cu multe alte sisteme de la noi: este închis, arbitrar şi nefuncţional. Prin închis mă refer la piaţa de carte jalnică din România, de 5-10 ori mai mică, per capita, decât cea a altor ţări est- sau central europene. Asta înseamnă că banii sunt puţini şi tarifele plătite traducătorilor foarte mici. Sigur, sunt enervanţi şi stupizi cei care se plâng că nu câştigă cât omologii lor europeni; totuşi, dacă disparitatea dintre salariul mediu din România şi cel din UE este cam de 1 la 4, la tarifele pentru traduceri ea este cam de 1 la 8. Tarifele mizerabile implică, evident, calitate proastă a traducerilor. Este inevitabil ca traducătorii să lucreze industrial, fiind plătiţi la bucată. Dar nici nu avem nevoie de această deducţie, e suficient să privim producţia: există multe cărţi care nu se pot citi, sau sunt atât de lemnoase încât lectura e mai degrabă suferinţă decât plăcere. În general, deşi traducătorii sunt, evident, de calităţi diferite, fiecare editură se mişcă întrun anumit interval de calitate (cu excepţiile de rigoare), deoarece o mare parte din calitatea finală a textului depinde de departamentul de traduceri al editurii respective, în special prin alegerea traducătorului şi redactarea textului. Sunt edituri cărora nu prea le iese sistematic şi altele cărora le iese mai bine sistematic. Tarifele nu sunt diferenţiate aproape deloc în funcţie de dificultatea textului şi prea puţin în funcţie de calitatea traducătorului. E greu de înţeles de ce se întâmplă asta, dacă nu cumva din cauza interesului în general redus al editurilor faţă de calitatea traducerii şi a imaturităţii pieţei traducerilor.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Redactarea este şi ea (desigur) o mare problemă. Multe edituri o fac de formă. Am văzut cărţi de la edituri de top pe ale căror coperte nici măcar nu era trecut vreun redactor, am văzut destul de multe redactări care mai degrabă înrăutăţeau forma dată de traducător textului. În fine, am văzut nenumărate redactări superficiale, care schimbau doar greşelile cele mai stridente, lăsând în schimb să treacă fondul imens de greşeli curente şi expresii nefericite al unei traduceri proaste. Faptul se poate explica şi prin aceea că redactările sunt, oarecum paradoxal, plătite şi mai mizerabil decât traducerile, deşi teoretic ele ar trebui să implice o competenţă superioară. Asta îngreunează o problemă care era şi aşa destul de spinoasă: e posibil să scoţi dintr-o traducere foarte proastă una OK, sau din una mediocră una bună? Părerea mea e că nu: poţi face o traducere foarte proastă (ele apar mereu, din cauza lejerităţii editurilor) una oarecum lizibilă, iar din una mediocră una relativ OK. Însă categoria în care se încadrează singură o traducere nu poate fi modificată prin redactare, decât cel mult prin rescrierea integrală a textului, care e oricum contraproductivă şi, de fapt, şi imposibilă în condiţiile de la noi. Eu am redactat doar 6-7 traduceri, apoi am renunţat definitiv. Este o muncă grea, de rutină, ca şi traducerea, dar dacă la traducere ai control unic asupra a ceea ce faci tu, ca redactor lucrezi cu necunoscuta calităţii traducerii. Când ţi se oferă să traduci ceva, sau ştii cam cum scrie scriitorul respectiv, sau poţi să-ţi faci rapid o idee; când textul e criminal, nu se supără nimeni dacă traducătorul refuză, se întâmplă în mod curent (fireşte, în limite rezonabile). Dar când o editură propune o redactare, evident că nu va spune că traducerea e catastrofică. Două dintre cărţile redactate de mine erau sub execrabil: pasaje întregi de invenţie, în loc de reproducere în altă limbă a unui text, pagini lipsă, cuvinte absolut comune lăsate netraduse, ceva greu de imaginat. Şi nu vorbim de edituri obscure, judeţene, ci de edituri de top. Relaţiile traducători-editori nu au apucat să evolueze şi să se (auto)reglementeze suficient. Piaţa nu prea funcţionează, sau cel puţin nu de partea traducătorului: din varii motive, printre

Nr. 8 (48). 2015

care şi cel al pieţei de carte extrem de înguste, editurile au de ales între un număr mare de traducători experimentaţi sau aspiranţi. Nefiind sub nicio mare presiune din partea editurilor concurente să ofere traduceri de calitate, editurile rulează (cel puţin în perioadele de avânt editorial, adică mai tot timpul) un număr imens de traducători slabi, care nu ar fi trebuit să treacă niciodată proba de tradus pe care o dau aspiranţii la început. Îmi dau seama cum sună paragraful de mai sus, dar exact aşa e. Rularea unui număr imens de traducători are costuri mari, destabilizând rutinele şi aşa ezitante din domeniu. Este important modul în care este cuplat un anumit traducător cu un anumit autor, un anumit traducător cu un anumit redactor etc. În general, din motivul amintit mai sus, anume că redactarea e importantă, dar nu poate schimba fundamental calitatea traducerii, e bine să ştii că te poţi baza pe calitatea unei traduceri. Altfel, deşi în contractele tuturor editurilor se specifică faptul că o traducere e acceptată doar dacă atinge un nivel minim de calitate, practic eu nu am auzit niciodată ca o traducere să fie respinsă, aşa că se întâmplă destul de des ca redactorilor să le pice în braţe o traducere dezastruoasă, cu care nici nu ştii ce să faci. E adevărat, însă, că traducătorilor slabi li se dau de regulă cărţi mai de duzină, să nu mutileze clasici. Însă probabil că nu asta e problema cea mai mare a traducerilor, textele dezastruoase nefiind chiar atât de frecvente. Marea problemă sunt textele mediocre şi submediocre, oarecum corecte formal, la limită, dar scrâşnite, lemnoase şi rebarbative. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să renunţ la citirea traducerii româneşti dintr-un autor preferat pentru că textul era pur şi simplu enervant. De asemenea, nu vreau să spun că nu există şi traduceri bune. Există, pe de o parte, un număr mic de traducători „artişti” care ţin mult la ceea ce fac, îi interesează mai puţin aspectul comercial şi astfel au timp să producă traduceri de bună calitate (aceştia traduc de regulă din autorii lor îndrăgiţi). Şi mai există şi traducători talentaţi care reuşesc să menţină ritmul ridicat impus de tarife, producând totuşi traduceri de calitate. Mai

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 79

Nr. 8 (48). 2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE există, apoi, un număr destul de mare de traduceri OK, unde erorile pot fi destul de multe, dar nu sunt stridente, fie erori minore, fie erori în sensul de variante de traducere relativ corecte, dar nu optime. În opinia mea, o ameliorare sensibilă a calităţii medii a traducerilor din România ar necesita două lucruri. În primul rând creşterea semnificativă a consumului de carte; la rândul ei, această creştere ar solicita renunţarea la cultivarea unui model social elitist, în general ieşirea din subdezvoltarea socială şi economică de acum şi politici mai bune pentru piaţa cărţii. În al doilea rând, este neapărat nevoie ca relaţiile dintre traducători şi editori să fie reglementate. Din câte am văzut până acum, piaţa şi concurenţa au avut un efect minor în structurarea relaţiilor dintre editori şi traducători, care, cum spuneam, nu prea sunt structurate. Fără îndoială, în ultimii 20 de ani au existat evoluţii clare în calitatea traducerilor, a publicării de carte în general, însă impresia mea e că ele se datorează mai mult parcurgerii naturale a unor etape culturale şi sociale decât concurenţei în sine dintre edituri; mă rog, în măsura în care putem distinge cele două. Avem un spaţiu public dominat de intelectuali care discută, cu degetul lipit elegant de tâmplă, despre Noica, anticomunism, reţete de jambalaya, fractali şi alte idioţenii; întotdeauna gata să se „implice” prin semnarea vreunui apel sau susţinerea preşedintelui cel bun, niciodată sesizând vreo prioritate a momentului sau un subiect serios de dezbatere. Avem o clasă politică ruptă de orice, care a dus până la capăt mascarada imitării de silă a democraţiei şi acum nu ştie dacă chiar s-o dea pe faţă sau nu. Avem o limbă mutilată de o reformă ortografică perfect cretină, operată de o Academie de rebuturi ştiinţifice care, pentru a-şi mătura sub preş trecutul dubios din comunism, s-au aruncat aiurea la nişte inflexiuni mai arhaice, fără să se gândească vreo clipă la cele 20 de milioane de oameni care trebuie să şi folosească limba asta. Nimeni nu a crâcnit; ca de obicei, toată lumea s-a încolonat, cuminte, în spatele deciziei cretine, cinice şi absurde. Avem, printre altele, doi masto-

donţi editoriali care se concurează copiindu-se frenetic şi edituri mai mici care funcţionează ca nişte aprozare cu ceva mai multe pretenţii. Quelle surprise! – nici traducerile nu sunt altfel.

Bogdan Ghiu Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest) În cultura globală actuală, traducerea ocupă o poziţie ambiguă, fiind în acelaşi timp omniprezentă şi invizibilă. Totul se traduce şi se propagă aproape instantaneu, autorii, ideile şi operele ajungând să trăiască simultan mai multe vieţi diferite în limbi şi culturi diferite. Cu toate acestea, ideea de traducere continuă să fie ocultată, marginalizată, privită ca un apendice, statutul de autor al traducătorilor continuând să rămână incert. Ipoteza cărţii de faţă, născută din marea experienţă de traducător a lui Bogdan Ghiu, este că traducerea reprezintă o cale sui generis, ireductibilă, materializarea unei atitudini în acelaşi timp echitabile şi productive atât faţă de Celălalt, cât şi faţă de noi înşine. O cale paradoxal eliberatoare, de unde şi semnificaţia de manifest a acestui eseu: Totul trebuie tradus. „Sunteţi pasivi pe canapeaua din caruselul Evului Media? Fictivi pe cea a psihanalistului? Decât să vă lăsaţi manipulaţi, încercaţi să fiţi activi, dragi cititori şi dragă cultură română: ridicaţi-vă întru traducere – adică întru comunicare, faptă şi înţelegere –, vă îndeamnă Bogdan Ghiu în Totul trebuie tradus. Nu că v-ar chema la o răzmeriţă cu un singur membru, dar el vă arată că doar astfel puteţi ajunge să respiraţi aerul rar şi tare al originalităţii orfane de traducere.” ©Călin-Andrei Mihăilescu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 80

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

oferit să facă el asta şi a doua zi când s-a trezit, împăratul a văzut şoimul zburând de colo-colo. - Cum ai făcut? şi-a întrebat el supusul. - A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare. Morala: Uneori trebuie să ni se taie craca de sub picioare ca să ne aducem aminte că putem zbura. 2. Adevărata bogăţie

Sanda Arsene Care copil nu adoră poveştile? Amuzante şi cu întâmplări nemapomenite, poveştile au un impact major şi benefic asupra educaţiei copiilor. Educaţia prin poveşti este unul dintre cele mai eficiente moduri de a stimula creativitatea copiilor şi a-i ajuta să crească armonios. Între toate, poveştile cu tâlc oferă copilului învăţămintele necesare pentru o educaţie corectă şi un caracter puternic. Copiii absorb mult mai uşor informaţiile din poveşti. Atraşi de fantastic şi mister, copiii vor primi, cu ajutorul poveştilor, răspunsuri la multe întrebări şi vor trage mai uşor învăţămintele. Din poveşti avem multe de învăţat şi noi, adulţii. Am cules 10 poveşti scurte cu tâlc pentru copii care nu sunt la îndemâna tuturor şi ale căror învăţături ajută la dezvoltarea armonioasă a copilului. 1. Şoimii Un împărat a primit doi şoimi. Unul a fost antrenat, iar despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea. Unul dintre slujitori trebuia să se caţere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare. După ce a încercat în fel şi chip să facă şoimul să zboare de pe creangă, împăratul şi-a rugat supuşii să-l ajute. Un bătrân înţelept s-a

Într-o bună zi, tatăl unei familii înstărite hotărî să-şi ducă fiul într-o călătorie pentru a-i arăta cât de bogaţi sunt ei şi felul în care trăiesc oamenii simpli. Tatăl şi fiul petrecură mai multe zile şi nopţi la ferma unei familii sărace. Întorşi acasă, tatăl îşi întrebă fiul: - Ei bine, fiule, cum ţi s-a părut călătoria? - Ooo, a fost extraordinar, tată! - Ai văzut cât de săraci sunt unii oameni? întrebă tatăl. Fiul îi răspunse: - Am văzut că noi avem un câine şi ei au patru. Noi avem o piscină, iar ei au un iaz uriaş. Noi avem becuri în grădină, ei au stelele nopţii. Noi avem o bucată de pământ, ei au câmpuri largi ce se întind până dincolo de orizont. Noi avem servitori, iar ei îi servesc pe alţii. Noi ne cumpărăm mâncarea, ei o cultivă. Noi avem ziduri care ne apără proprietatea, ei au prieteni care îi ocrotesc. La auzul vorbelor fiului său, tatăl rămase încremenit. Fiul adaugă: - Tată, îţi mulţumesc că mi-ai arătat cât de săraci suntem! Morala: Adevărata bogăţie nu este dată de lucrurile materiale pe care le ai, ci de ceea ce sălăşluieşte în sufletul tău. Prietenii, bunătatea şi libertatea sunt adevăratele comori ale vieţii. 3. Bătrâna şi vasul O femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ, şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă. La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea cu apa doar pe jumătate. Timp de doi ani,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 81

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea şi se simţea atât de rău că nu putea face decât jumă-tate din munca pentru care fusese menit! După 2 ani de aşa zisă nereuşită, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor: - Mă simt atât de ruşinat pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă! Bătrâna a zâmbit: - Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa. Morala: Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însă crăpăturile şi defectele ne fac viaţa împreună atât de interesantă şi ne răsplătesc atât de mult! Trebuie să luăm fiecare persoană aşa cum este şi să căutăm ce este bun în ea. Deci, nu uitati să mirosiţi florile de pe partea voastră a drumului! 4. Calul şi măgarul - poveste populară Se spune că un ţăran avea în gospodăria sa un măgar şi un cal. Ţăranul era tare harnic, aşa că în fiecare zi mergea ori la câmp, ori la pădure, ori la râu, pe unde avea treburi de făcut. Ba mai lucra şi pe la vecini. Calul şi magărul îl însoţeau pretutindeni. Împreună cărau lemnele, piatra din râu sau arau câmpul. De la un timp, măgarul se simea tare obosit. Aşa că într-una din zile îi zise tovarăşului său: - Calule, tu eşti mai voinic şi mai în putere, te rog, ia-mi ceva din spinare, ca să-mi uşurez povara, că tare îmi este greu. Simt că mă sfâr-şesc. Dar calul i-a întors spatele şi nu a vrut să-l ajute. Bietul măgar răsufla din ce în ce mai greu şi slăbea văzând cu ochii. Şi într-o zi căzu mort sub greutatea poverii lui. Tare s-a necăjit ţăranul. Dar acum era prea târziu, nu mai avea ce să mai facă. Aşa că luă

Nr. 8 (48). 2015

povara de pe spinarea măgărului şi o puse pe spinarea calului. Calul ducea acum şi povara lui şi pe a măgarului. Ba mai mult, ţăranul jupui pielea măgarului după obiceiul locului şi o aruncă şi pe aceasta pe spinarea calului. Calul, apăsat de greutatea poverilor, îşi zicea: - Vai mie, aşa îmi trebuie, căci nu vrusei să iau puţina povară de pe spinarea tovarăşului meu. El a murit din pricina asta, iar eu trebuie să duc acum şi povara lui toată. Ba încă stăpânul îmi puse în spate şi pielea lui! Morala: Se cuvine ca cei ce pot să ajute şi să sprijinească pe cei neputincioşi, pentru că şi lor să le fie bine şi spre folos. Ajutându-i pe alţii, te ajuţi pe tine însuţi. 5. Casa cu o mie de oglinzi Cu mult timp în urmă, într-un orăşel din Dacialand, exista o casă cunoscută sub numele de „Casa cu o mie de oglinzi". Într-o zi, un căţeluş mititel, vesel din fire, aflând de această casă, s-a hotărât să o viziteze. Bucuros că a ajuns la destinaţie, sărind fericit pe scări, a intrat în casă. Sa uitat pe hol dând din coadă, cu urechiuşele ciulite de emoţie, când ce să vezi! Surpriză! S-a trezit că era privit de alţi o mie de căţeluşi fericiţi şi prietenoşi care dădeau din coadă ca şi el. A zâmbit şi a primit înapoi o mie de zâmbete, la fel de calde şi prietenoase. Era normal, doar era casa celor o mie de oglinzi. Când a plecat, s-a gândit: „Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez şi altădată!" În acelaşi oraşel, alt câine, care nu era la fel de fericit şi prietenos ca primul, s-a hotărât şi el să viziteze casa. A urcat cu teamă scările, apoi cu coada între picioare şi cu capul plecat a intrat în casă. Când a văzut o mie de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat de i s-a zbârlit părul pe spate, mârâind şi arătându-şi colţii. Când ceilalţi o mie de câini din oglinzi şi-au arătat şi ei colţii, a fugit speriat. Odată ieşit afară, s-a gândit: „E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată!" Morala: Toate chipurile sunt oglinzi. Lumea este ca o oglindă. Dacă vei arăta lumii o faţă acră, lumea îţi va arăta, la fel, o faţă acră. Dacă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 82

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE vei zâmbi, lumea îţi va zâmbi şi ea. Mai mult, dacă vei arăta lumii întotdeauna caracterul tău frumos, lumea şi viaţa îţi vor arăta partea frumoasă. 6. Găina şi rândunica (după o fabulă de Esop) Odată, o găină a dat peste ouăle unei vipere şi le-a aşezat lângă propriile ei ouă, clocindu-le cu o mare dragoste maternă. O rândunică cu mintea ageră a văzut ce se întâmplă şi i-a zis: - Măi orătanie prostănacă, chiar nu îţi dai seama ce faci? Din ouăle străine pe care le cloceşti se vor ivi nişte creaturi rele, ce se vor hrăni nu numai cu tine, ci şi din trupul fraged al puilor tăi." Morala: Dacă vei cultiva răutate, nu va dura mult până va înşfăca mari bucăţi din sufletul şi trupul tău. Răul crescut la sânul tău devine propriul tău rău. Dacă vei creşte rău un copil, acesta nu îşi va duce aminte de bunătatea ta, ci de felul rău în care l-ai adus întru lume. 7. Îngerul A fost odată, în ceruri, un copil pe cale să se întrupeze. Într-o zi, el i se adresă lui Dumnezeu: - Ştiu, Doamne, că mâine mă vei trimite pe Pământ, dar spune-mi, te rog, cum voi supravieţui acolo aşa mic şi neajutorat? Dumnezeu îi răspunse: - Dintre miile de îngeri, am ales unul pentru tine. Te va aştepta şi va avea grijă de tine. - Dar aici, în Rai, eu nu fac altceva decât să cânt şi să zâmbesc. De asta am nevoie ca să fiu fericit! - Îngerul tău îţi va cânta în fiecare zi. Tu vei simţi iubirea lui şi vei fi fericit, răspunse Dumnezeu. - Şi, continuă copilul, cum voi înţelege ce îmi vor spune oamenii dacă eu nu ştiu limba lor? - Asta este simplu, spuse Creatorul, îngerul tău îţi va spune cele mai frumoase şi mai dulci cuvinte pe care le vei auzi şi, cu multă răbdare şi grijă, te va învăţa să rosteşti tu însuţi cuvinte. Copilul privi către Dumnezeu, spunând:

Nr. 8 (48). 2015

- Şi ce voi face când voi vrea să vorbesc cu Tine? Dumnezeu îi zâmbi copilului şi-i spuse: - Îngerul tău te va învăţa cum să te rogi. Copilul adăugă: - Am auzit că pe Pământ sunt oameni răi. Cine mă va ocroti? Dumnezeu răspunse: - Îngerul tău te va ocroti chiar cu preţul vieţii sale! Întristându-se, copilul zise: - Dar eu voi fi mereu trist pentru că nu te voi mai vedea. - Ooo, îngerul tău îţi va vorbi continuu despre Mine şi te va învăţa calea spre Mine. Astfel, Eu voi fi cu tine întotdeauna. În acel moment, era atâta linişte şi pace în Rai încât se auziră vocile de pe Pământ. În grabă, copilul puse, oftând, o ultimă întrebare: - Oh, Doamne, eu trebuie să plec acum. Spune-mi, te rog, numele îngerului meu! - Numele îngerului tău nu are nicio importanţă. Tu îi vei spune simplu: MAMA, răspunse Dumnezeu. Morala: În viaţa ta vei vedea multe locuri, vei întâlni multi oameni, dar vei avea întotdeauna o singură mamă! Iubeşte-o, apreciaz-o şi respect-o pe cea care a vegheat cu iubire asupra ta încă din prima clipă a vieţii tale. 8. Prietenii Trăia odată, în vremuri demult apuse, întro pădure verde şi bogată, un iepuraş. Avea mulţi prieteni şi se mândrea tare mult cu lucrul ăsta. Într-o zi, iepuraşul auzi lătratul puternic al unor câini sălbatici care îi luaseră urma. Se înspăimântă foarte tare şi decise să le ceară ajutorul prietenilor săi. Fugi la cerb şi îi spuse: - Dragul meu prieten, câţiva câini sălbatici mă fugăresc. Îi poţi tu repezi cu coarnele tale? Cerbul îi răspunse: - Este adevărat că aş putea face asta, dar acum sunt ocupat. De ce nu îi ceri ajutorul ursului? Iepuraşul alergă şi mai înfricoşat la urs: - Dragul şi puternicul meu prieten, te rog, ajută-mă! Pe urmele mele se află nişte câini fioroşi. Te rog, alungă-i!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 83

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Ursul îi răspunse: - Îmi pare rău, dar sunt obosit şi flămând. Trebuie să găsesc neapărat ceva de mâncare. Roag-o pe maimuţă să te ajute. Bietul iepuraş alergă aşa de la un prieten la altul, dar nici maimuţa, nici elefantul, nici zebra nu-l ajutară. Într-un final, el înţelese că trebuie să găsească singur o cale de scăpare. Trase adânc aer în piept şi uitându-se în jur, văzu un tufiş. Se ascunse în spatele lui, se lungi la pământ şi stătu fără suflare, cu inima bătându-i să-i sară din piept, până trecură câinii. Morala: Adevăraţii prieteni sunt cei care te ajută oricând ai nevoie. Ei sunt întotdeauna alături de tine. Iar atunci când nu este nimeni în preajma ta ca să te ajute, stă în puterea ta să găseşti o soluţie pentru a ieşi din încurcătură şi a depăşi orice piedică. Nu te da bătut niciodată! 9. Fluturele şi crisalida Era odată un om care iubea toate creaturile vii de pe pământ: păsări, insecte, animale. Într-o zi, mergând printr-o pădure, găsi o crisalidă de fluture. Hotărî să o ia acasă pentru a vedea minunata transformare a acesteia în fluture. Zilele treceau una după alta. În cea de-a şaptea zi, apăru o mică deschizătură. Omul se aşeză şi urmări timp de câteva ore cum fluturele se lupta să iasă. Apoi, deodată, se opri. Părea că nu mai poate face nimic. Omul decise să ajute fluturele, aşa că luă o foarfecă şi despică învelişul. Fluturele ieşi imediat, dar avea corpul nedezvoltat şi aripile mici şi fragile. Omul continuă să urmărească fluturele, aşteptându-se ca în orice moment acesta să-şi întindă aripile şi să zboare. Dar nu se întâmpla nimic! Fluturele îşi petrecu restul vieţii târânduşi micul corp şi aripile mici şi transparente. Niciodată n-a putut zbura. În bunătatea lui, omul a vrut să-i uşureze lupta bietului fluture. Dar el nu a înţeles că greşeşte curmând această luptă pe care fluturele trebuia să o poarte, în mod natural, pentru a ieşi din crisalidă prin îngusta deschizătură. Aceasta era calea firească pentru el: să transmită aripilor forţa trupuşorului său astfel încât să poată zbura imediat ce se elibera din înveliş.

Nr. 8 (48). 2015

Morala: Uneori, pentru a deveni mai puternici, este nevoie să ne confruntăm cu anumite obstacole din calea noastră. Dacă reuşim să le escaladăm şi învingem, vom putea zbura spre cele mai înalte şi frumoase vise ale noastre. 10. Obstacolul din drum În vremuri străvechi, un rege dădu ordin, într-o bună zi, ca pe drumul cel mare al regatului să fie pus un bolovan uriaş. Apoi, regele se ascunse şi urmări să vadă dacă cineva va îndepărta din drum piatra uriaşă. Câţiva supuşi de la curtea sa şi câţiva negustori trecură pe acolo, dar ocoliră bolovanul. Cei mai mulţi îl acuzară pe rege că nu păstrează drumul liber, dar nu făcură nimic pentru a-l elibera. Apoi, regele zări venind pe drum un ţăran sărman, cărând în spinare o legătură mare de spice de orez. Apropiindu-se de bolovan, ţăranul puse legătura jos şi încercă să mute piatra la marginea drumului. Străduindu-se din greu, reuşi în cele din urmă. Pe locul unde fusese piatra, găsi un săculeţ. În el se aflau mai multe monede de aur şi o însemnare a regelui, care preciza că banii îi vor aparţine celui care va îndepărta piatra. Ţăranul păstră banii şi îşi urmă drumul. Morala: Fiecare obstacol din drumul nostru în viaţă reprezintă o provocare şi un prilej de a evolua. Fiecare reuşită, fiecare depăşire a unei greutăţi ne oferă împlinire şi mulţumire.

Rubrică realizată de Cosmina Ioniţă

Sursa: Povesti cu morala pentru copii repovestite de Sanda Arsene; http://www.kidsworldfun.com/ short stories_lionandmouse.php; http://www.kidsfront. com/ stories-for-kids/moral_oriented/

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 84

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Sumar luna august,nr. 8 (48) 2015// Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri: Umberto Saba: Portretul unui pictor, Vittorio Bolffio /p. 3 selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron Lilia Cazacu – Pictură şi Sentiment –/p. 7 autor: Prof. Mihai Păstrăguş, Iaşi Scriitori de ieri...: Mircea Ivănescu – autor: Radu Vâncu /p. 11 Scriitori de azi: Nicolae Prelipceanu – autor: Gellu Dorian, Botoşani /p. 17

Călătorie prin bibliotecile lumii – Biblioteca Batthyaneum, Alba Iulia /p. 23 autor: Dorina Litră, Piteşti Robert Burns – Şi dacă – traducere: Igor Creţu /p. 26 Pagini de istorie - Istoria secretă a omenirii – selecţie şi prezentare: Adrian Tucu /p. 27 - În lumea misterioasă a dacilor – autor: Viorel Patrichi /p. 32 - Românii trebuie să se unească - autor: Viorel Patrichi /p. 37 Istorii regăsite - Opţiunile politice ale literaţiilor în Bucureştiul interbelic /p. 39 autor: Horia Dumitru Oprea Proză scurtă /p. 43 Carmen Voinea-Răducanu, Bucureşti /p. 43 Viorel Croitoru, Săcele, Braşov /p. 44 Mihai Cotea, Baia Mare /p. 45 Incursiune în poezia română contemporană /p. 47 Maria Ieva, Timişoara /p. 47 Mihaela Oancea /p. 49 Lellu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), Sibiu /p. 50 Şerban Elena, Bucureşti /p. 51 Andrei A. Radu /p. 51 Ovidiu Cristian Dinică, Râmnicu Vâlcea /p. 52 Agafia Drăgan /p. 53

Emilia Popescu Rusu, Vatra Dornei /p. 55 Ion Ionescu Bucovu, Bucureşti /p. 56 Armina Flavia Adam /p. 57 Aurel Chiorean, Turda /p. 58 Ana Sofian /p. 59 Ioniţă Lucian /p. 60 Antonella Mocanu, Belgia /p. 61

Roman foileton: Setea zeilor de Anatole France, continuare din nr. 7 (47) /p. 63 traducere şi note: Lucia Patachi Anatole France – Le refus /p. 68 Eseu: Vina, „bat-o vina”! – autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord, SUA /p. 69 Percy Bysshe Shelley – Filosofia dragostei /p. 72 Pagini de jurnal – Nicolae Steinhardt – Fragmente din Jurnalul fericirii /p. 73 Percy Bysshe Shelley – poezii /p. 76 Pagină de cronică /p. 77

Îngropaţi în cer, de Peter Zuckerman şi Amanda Padoan /p. 77 Secretele Verei Atkins, de Sarah Helm /p. 77 Traducerea o mare problemă –...observaţii asupra traducerilor din ţara noastră /p. 78 autor: Ciprian Siulea Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest) – autor: Bogdan Ghiu /p. 80

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 85

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 8 (48). 2015

Pagina celor mari pentru cei mici – 10 poveşti cu tâlc, autor: Sanda Arsene /p. 81 Sumar /p. 85 Picturile şi grafica din acest număr aparţin: Vittorio Bolaffio

Ivan Shiskhin

Lilia Cazacu

Thomas Dewing

Mihai Teodor Olteanu

Doina Leahu

Vincent van Gogh

Mihai Cătrună

Designul copertelor: pictor Mihai Cătrună, după lucrările pictorului Daniel F.Gerhartz - cop. I – Doamna Florilor şi– cop. IV – Dansul vântului

COLECTIVUL DE REDACŢIE VĂ UREAZĂ LECTURĂ PLĂCUTĂ! Nu uitaţi!: „Vă aşteaptăm cu materiale şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com (v. pe site www. nomenartis.ro condiţii de publicare!)“.

Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare! Revista apare şi pe suport de hârtie – pentru a intra în posesia ei vă rugăm să faceţi comandă la redacţie!

Numarul 9 (49) va apare pe 10 septembrie, 2015

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

Page 86

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate. 1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii, ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text! 2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs. vor rămâne strict în baza de date a redacţiei). PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!! 3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign. ATENŢIONARE! 1. 2. nici nu vor 3.

Materialele nepublicate nu se restituie autorilor! Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi prima pentru publicare! Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse !

©Pentru ediţia pe suport de hârtie - format A 4 (color) - se va face comandă prin e-mail (către editură sau redacţia revistei – unde se vor specifica toate datele de contact ! Adr. : nomenartis@gmail.com Tot la aceeaşi adresă aşteptăm materialele dvs., propunerile şi sugestiile dvs.!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !