NOMEN ARTIS - DINCOLO DE TACERE, NO. 3/43/ (LUNA martie), 2015

MEMBRI DE ONOARE : 

Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România



Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa



Acad.prof.dr. Ioan-Aurel Pop – rectorul Universitţii Babes Bolyai Cluj



Prof.univ.dr. Gelcu Maksutovici – Profesor doctor în istorie universală.



Prof.dr. Albert Kovács, România



Prof.dr. Elena Loghinovski, România



Prof. dr. Giovanni Rotirotti, Italia



Prof. Mircea Aurel Buiciuc – traducător bilingv româno-rusă, România



Prof.dr. Terezia Filip, România



Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris



Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia

Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron – scriitor, membru al USB Mihai Cătrună – pictor şi grafician Mihai Păun – specialist IT George Ghe. Ionescu – ing. manager CASETA REDACŢIEI: Director editură AmandaEdit/ - Nicolae Nicolae Director şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron Secretar general de redacţie: Dorina Litră Corectori: Adrian Tucu Redactori: Odette Mărgăritescu, România Vavila Popovici, Canada Lucia Patachi, România COLBORATORI ASOCIAŢI : Adalbert Gyuris – Germania; Christian W.Schenk – Germania; Dorina Brânduşa Landen - Suedia; Dorina Şişu Ploeşteanu - Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Veronica Pavel Lerner, Canada; Ion Ionescu Bucovu– România Pictură, grafică şi design : Machetare computerizată : Editor on-line :

– ing. Mihai Cătrună - ing. Mihai Gregor Codreanu - ing. Mihai Păun

E-mail redacţie : nomenartis@gmail.com E-mail redactor-şef: viorelacodreanu@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie se va face comandă la sediul redacţiei prin e-mail!

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

ANUL IV, NR. 3 (43), 2015 - luna martie -

Revista „NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE“ îşi propune să contribuie la promovarea talentelor literare, la crearea unui climat de cultură autentică şi responsabilă, în concordanţă cu valorile universale şi cu tradiţiile progresiste, în contextul globalizării şi integrării spirituale universale. *** În parteneriat cultural cu Editura AmandaEdit Bucureşti şi Fundaţia Culturală EstVest.

Publicaţie lunară, independentă - fondată la Bucureşti, în anul 2011 Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Citatele lunii: „Nu trebuie să arzi cărţi ca să distrugi o cultură. Ajunge să faci ca lumea să nu le mai citească!“

Ray Bradbury

„Inima unei mame este un adânc abis în străfundurile căruia vei găsi întotdeauna iertare.“

Honore de Balzac

„Dumnezeu a făcut un tron pentru bărbat şi un altar pentru femeie, tronul exaltă, altarul sfinţeşte.“

Victor Hugo

„Scriitorul este şi trebuie să rămână singurul stăpân, singurul judecător al operei pe care se simte chemat să o scrie. Criticilor, confraţilor săi şi publicului le revine sarcina de a judeca dacă a realizat bine sau nu opera pe care şi-a propus s-o facă şi scriitorul nu are de dat socoteală cititorului decât despre felul cum a executat-o. Dacă-mi vine cheful să critic sau să contest talentul cuiva, n-o pot face decât privind din punctul de vedere al autorului, pătrunzându-i intenţiile cele mai ascunse.“

Guy de Maupassant într-una dintre scrisorile către Francisque Sarcey

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

1

570 de ani fără Botticelli Sandro Botticelli a fost unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai Renaşterii italiene. Frumuseţea şi graţia figurilor create de el, precizia liniilor şi redarea mişcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii.

Caracteristic artei lui Botticelli este şi faptul că figurile pictate de el prezintă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri uşor melancolice au, în general, o expresie visătoare, Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc. Operele sale, inspirate de teoriile neoplatonice ale lui Marsilio Ficino2, animator al „Academiei Florentine", atestă sensibilitatea deosebită şi bogata viaţă lăuntrică a artistului.

Sandro Botticelli este al patrulea fiu al soţilor Mariano şi Esmeralda Filipepi. Familia locuieşte la Ognissanti, (o parte a Florenţei de pe malul râului Arno), un cartier locuit în special de meşteşugari. Tatăl - Mariano Filipepi - este tăbăcar, iar porecla celui mai mare dintre fraţii Filipepi este „Botticello" (butoiaş), de aici numele de mai târziu al pictorului. Unul dintre fraţii săi, Antonio, e aurar şi gravor, de unde tânărul Sandro îşi va însuşi primele cunoştinţe de desen, sub supravegherea lui. Aşa cum scria Gior1

Sandro Botticelli, de fapt Alessandro di Mariano Filipepi - (n. 1 martie 1445, Florența - d. 17 mai 1510, Florența).

2 Marsilio Ficino (n. 19 octombrie 1433 — d.1 octombrie 1499, Careggi) a fost unul dintre cei mai influenți filosofi umaniști ai Renașterii italiene, întemeietorul faimoasei Academii platoniciene, primul traducător al operei lui Platon în limba latină.

10.-III-2015

Nr. 3/43

gio Vasari3, între aurari şi pictori legăturile erau strânse, în ciuda creşterii rapide a popularităţii sale ca pictor, Sandro Botticelli a rămas mereu puternic legat de meşteşugari. În 1464, Botticelli este primit în atelierul maestrului Fra Filippo Lippi şi lucrează ca ucenic la pictarea frescelor catedralei de la Prato. Când Fra Filippo Lippi pleacă la Spoleto, Botticelli este găzduit la reşedinţa din Via Nuova a bogatei familii Vespucci - apropiată de familia Medici - unde va lucra până la sfârşitul vieţii. Prin anii 1467-1468 frecventează atelierul pictorului şi sculptorului florentin Andrea del Verrocchio. Este perioada când execută primele sale lucrări independente (de ex.: Madona cu pruncul, 1469). La 25 de ani (în 1470), îşi deschide propriul său atelier. Curând îi devine elev Filippino Lippi, fiul lui Fra Filippo Lippi. În acelaşi an, Consiliul Comercial al oraşului îi comandă un tablou, în care înfăţişează alegoria forţei. După doi ani, numele său figurează deja în registrul asociaţiei „Sfântul Luca“, care reuneşte pictorii din Florenţa. Artistul primeşte tot mai multe comenzi. Tânăr cu medalie (1474) este unul din cele mai cunoscute portrete ale lui Botticelli.

Tânăr cu medalie, (Galeria Uffizi, Florenţa)

Nu se ştie cine este acest bărbat tânăr, iar disputa istoricilor de artă nu a fost tranşată până în zilele noastre, părerea cea mai acceptată este că ar fi vorba de gravorul de medalioane Antonio Filipepi, fratele pictorului. În acelaşi an termină la Pisa frescele începute la Campo 3

Giorgio Vasari (n. 30 iulie 1511, Arezzo, Italia – d. 27 iunie 1574, Florența), pictor, architect și istoric de artă italian, devenit celebru prin lucrarea: Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italieni, de la Cimabue până în timpurile noastre (Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a' tempi nostri, 1550 și 1568).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 3

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Santo de către Benozzo Gozzoli. Ca probă, a pictat în Capella dell'Incoronata a catedralei din Pisa fresca Înălţarea la cer, care s-a distrus în 1586. Un an mai târziu decorează capela bisericii Santa Maria Novella din Florenţa. Aici execută prima versiune a Adoraţiei Magilor, temă ce revine de mai multe ori în creaţia sa. Figurile din această compoziţie reprezintă cunoscute personalităţi ale epocii, în special membri ai familiei Medici. După 1478, legăturile artistului cu această familie devin tot mai strânse. Graţie familiei de Medici, Botticelli pătrunde în cercurile intelectuale ale epocii, el este un om cult, citeşte lucrarea lui Leone Battista Alberti Della Pittura (Despre pictură), în care sunt redate preocupările pentru surprinderea mişcării răspândite în Italia de Nord la începutul secolului al XV-lea. Pasionat cititor al lui Dante Alighieri, execută ilustraţii la multe cânturi din Divina

Comedie.

Nr. 3/43

pularitatea şi este izgonită din Florenţa. Conducător spiritual al oraşului devine călugărul predicator, dominicanul din Ferrara, Fra Girolamo Savonarola4, care combate nu numai desfrâul şi modul de viaţă ostentativ opulent, ci şi cultul antichităţii păgâne şi, ca o consecinţă, arta modernă insuficient de pătrunsă de spiritualitatea creştină.

Sute de tablouri, declarate indecente şi provocatoare, sunt mistuite de foc, printre care şi mai multe nuduri ale lui Botticelli, deşi, în mod paradoxal, pictorul face parte dintre adepţii fanaticului călugăr. Stilul său devine mai riguros, mai neliniştit, împărtăşeşte şi el senzaţia de haos şi se închide în lumea propriei sensibilităţi. În 1501, pictează Naşterea lui Christos, „singura lui lucrare datată şi semnată, pe timpul tulburărilor din Italia", referindu-se la evenimentele ce au avut loc după moartea lui Savonarola.

Madona cu pruncul şi doi îngeri, 1469

Ilustraţie la Divina Comedie(1480): Infernul, Cântul al XVIII-lea

În 1481, Papa Sixtus al IV-lea îl însărcinează cu realizarea a trei fresce pentru Capela Sixtină, unde Sandro Botticelli lucrează împreună cu artişti excepţionali ca Domenico Ghirlandaio, Piero del Pollaiuolo şi Pietro Perugino.

După mai bine de un an, Botticelli părăseşte Roma şi se întoarce la Florenţa. Situaţia politică în oraş se înrăutăţeşte, când marea familie de Medici - în special după moartea lui Lorenzo de Medici în 1492 - începe să piardă po-

10.-III-2015

4

Girolamo Savonarola (n. 21 septembrie 1452, Ferrara, d. 23 mai 1498, Florența) a fost un călugăr dominican italian, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice. Prestigiul lui Savonarola crește o dată cu ocupația Florenței de trupele regelui Carol al VIII-lea al Franței și alungarea de la putere a Medicilor. Se instituie astfel „Republica Fiorentina” cu un regim zis „democratic", în care însă Savonarola deține puterea absolută. În această calitate, ia o serie de măsuri printre care abolirea luxului și a cămătăriei, crearea unui „Munte de Pietate” și perceperea impozitelor pe avere..

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 4

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Opera de tinereţe a lui Botticelli, Madona cu pruncul şi doi îngeri poartă semnele influenţei multor maeştri, de la Fra Filippo Lippi, la Verrocchio şi Antonio Pollaiuolo, marchează însă multe elemente noi în pictura religioasă.

Portretul Mariei şi al pruncului Iisus, de atâtea ori repetat de diverşi pictori, îşi pierde în opera lui Botticelli seriozitatea solemnă, câştigând sinceritate şi realism.

Buna Vestire, 1489

Adoraţia Magilor, 1475

Botticelli a pictat cinci tablouri în care prezintă Adoraţia Magilor, cel mai cunoscut se află la Galeria Uffizi din Florenţa. Pictorul îi reprezintă pe toţi membrii familiei Medici, precum şi alte câteva personalităţi importante. Astfel, persoana a doua din stânga, cu pălărie roşie, este filosoful umanist Pico della Mirandola5, ultimul din dreapta, în mantie portocalie, este însuşi Botticelli.

5

Contele Giovanni Pico della Mirandola (n. 24 februarie 1463, Mirandola - 17 noiembrie 1494, Florența) a fost un filozof și învățat umanist italian din perioada Renașterii. Provenea dintr-o veche familie de nobili din Italia de nord cu reședința în castelul Mirandola, în apropiere de orașul Modena. Doritor să se instruiască, renunță la privilegiile de familie în favoarea fraților săi și, la vârsta de 14 ani, începe studiul dreptului canonic la vestita Universitate din Bologna (prima Universitate europeană!), cu intenția unei cariere ecleziastice. Este atras totuși mai mult de studiul filozofiei și teologiei și, timp de șapte ani, vizitează cele mai renumite universități ale Europei din Ferrara, Padova și Paris, studiind - pe lângă filozofia scolastică aristoteliană - și limbile latină, greacă, ebraică, aramaică și arabă, dobândind încă din tinerețe renumele de poliglot.

Asemenea tuturor marilor maeştri ai Renaşterii italiene, şi Botticelli a prelucrat tema Bunei Vestiri. Comparat însă cu alte tablouri, de exemplu ale lui Fra Angelico, dispare atmosfera idilică şi acceptarea cu smerenie a voinţei Domnului şi reflectă o tensiune aparte ce ilustrează încărcătura emoţională a scenei transmiterii mesajului divin prin intermediul Arhanghelului Gavril.

Mesajul dramatic al tabloului Punerea în mormânt oglindeşte ascetismul şi rigoarea mo-

rală predicate de Savonarola.

Compoziţia Primăvara este o operă fină şi complexă, care radiază frumuseţe şi o graţie aparte. Figura centrală este Venus în jurul căreia se grupează celelalte personaje: Primăvara împrăştiind flori, lângă ea Flora şi Zefirul, la stânga cele Trei Graţii şi zeul Mercur cu caduceul, deasupra lor Cupidon. Privitorul are im-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 5

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

presia că spaţiul pictural este o scenă de teatru, foarte la modă în epoca Renaşterii.

Venus şi Marte (1485-1486)

Primăvara, 1482

Tabloul Naşterea lui Venus, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, a fost realizat la comanda lui Lorenzo şi Giovanni di Pierfrancesco de Medici, pentru vila lor din Castello. În această capodoperă, Botticelli acordă multă atenţie zugrăvirii mişcării provocată de vânt, cascada de păr a zeiţei - care parcă tocmai s-a ivit din valurile mării - e răsfirată de vânt şi se termină în destrămări moi. Trupul de opal al zeiţei Venus, cu albastrul cerului şi turcoazul mării în fundal, este subliniat cu o tonalitate deschisă, subtil diferenţiată, apropiată de auriu.

Tabloul intitulat Calomnia a fost inspirat de povestea pictorului grec Apelles6, calomniat pe nedrept că ar fi luat parte la o conspiraţie împotriva regelui Filopat Ptolemaios al IV-lea.

Calomnia este o operă moralizatoare, care ilustrează stilul târziu al lui Botticelli, apropiat de manierism.

Calomnia, 1495

Naşterea lui Venus, 1482-1485

Tema tabloului Venus şi Marte a fost luată, probabil, din doctrina astrologică umanistă a lui Marsilio Ficino, în care analizează relaţiile de armonie şi contrast ce au loc între astre. Venus este zeiţa iubirii şi a armoniei, pe când Marte este zeul războiului. În structura compoziţiei putem descoperi un echilibru perfect între cele două figuri, culcate pe jumătate, în poziţii aproape simetrice. Deosebit de reuşit este jocul clarobscur de pe chipul lui Marte.

Lucrările lui Botticelli pierd din popularitate în ultimii ani ai vieţii sale, (Botticelli a murit în singurătate, la Florenţa, pe 17 mai 1510, sicriul cu corpul său a fost depus în cavoul familiei din biserica Ognissanti) împinse în planul al doilea de operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio şi Michelangelo.

Creaţia marelui maestru florentin, uitată la începutul secolului al XVI-lea, este redescoperită decenii mai târziu, când se dezvoltă stilul cunoscut sub numele demanierism. Pictorii englezi din secolul al XIX-lea - Prerafaeliţii - vor fi entuziasmaţi de frumuseţea figurilor lui Botticelli. Îi fascinează tocmai acea nelinişte şi melancolie pe care le vor îmbogăţi în propriile lor lucrări cu romantismul caracteristic epocii lor.

6

Apelles din Kos a fost un pictor grec care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. la curtea lui Alexandru cel Mare și Ptolemeu I. Unele picturi murale din Pompei sunt, probabil, copii după lucrările sale sau inspirate după acestea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 6

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Botticelli nu a fost doar un om al picturii, ci şi un iubitor al literaturii şi muzicii, dar cel mai mult Botticelli a rămas în conştiinţa iubitorilor de artă drept creatorul unui inconfundabil canon de pictare a frumuseţii feminine.

Simonetta Vespucci

Naşterea lui Venus - detaliu

Portretul unei tinere

Bibliografie: André Chastel: Renaissance italienne 1460-1500, Gallimard, Paris, 1965; Ronald Lightbown: Botticelli: Life and Work, Abbeville Press, 1989; Frank Zöller: Botticelli, Prestel Verlag, München, 2005.

Detaliu - Primăvara

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 7

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

7

— omul total al literaturii române —

50 de ani de la dispariţie

Pe 12 martie 2015 se împlinesc 50 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari oameni de litere ai ţării noastre. Profesor cu o voce fermecătoare, critic literar, istoric literar, prozator, poet, dramaturg şi gazetar, George Călinescu este ultimul scriitor de talia unui Cantemir, Haşdeu sau Iorga. După el, o altă personalitate e greu să mai umple acest gol. Înfiat la 7 ani de la familia Vişan din Bucureşti (se pare de origine romă) de familia Constantin Călinescu din Iaşi, a avut un destin frumos dictat de o soartă care i-a adus gloria. Studiile liceale le-a făcut la Iaşi, a urmat Facultatea de Litere, a fost profesor de liceu la Iaşi, Timişoara şi Bucureşti. Editează revistele Capricorn şi Sinteza, este codirector, alături de Ralea la Viaţa românească. Îşi ia doctoratul cu teza Avatarii faraonului Tla, apoi e conferenţiar la Universitatea din Iaşi, iar din 1945 este profesor la Universitatea bucureşteană. Una din marile gre7

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

10.-III-2015

Nr. 3/43

şeli care i se impută este aceea că s-a amestecat în politica partidului comunist, fiind ales deputat până la moarte.

Din 1949 este membru al Academiei şi directorul Institutului de Istorie Literară şi Folclor.

Opera lui e vastă. Şi-a încercat condeiul în toate genurile literaturii. Este primul eminescolog după al Doilea Război Mondial care se apleacă cu minuţiozitate pe manuscrisele eminesciene, scriind Viaţa lui Eminescu şi Opera lui Eminescu. Pentru a cunoaşte bine pe Eminescu, el a privit de sus ca un vultur literatura română de la origini şi până în prezent, cu munţii şi reliefurile ei, pentru a-i vedea înălţimile şi căderile, scriind Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), o lucrare monumentală care a stârnit controverse şi polemici, dar care a rămas o carte de referinţă până astăzi. A scris această lucrare pentru a şti unde să-l aşeze pe Eminescu în panoplia marilor scriitori. A publicat monografii consacrate aproape tuturor scriitorilor, a scris poezie, teatru, eseistică, articole de ziar, traduceri. Ca romancier scrie Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Scrinul negru, Bietul Ioanide, Enigma Otiliei, rămânând în literatura română ca primul roman balzacian.

Dinamica personalităţii lui constă în puterea creatoare a contradicţiei. Şi-a contrazis confraţii, pe contemporani şi pe predecesori, s-a contrazis chiar pe el. Din aceste contradicţii sau dezvoltat cu timpul marile antinomii, ca impresionism şi documentaţie ştiinţifică, criteriul estetic, criteriul biografic, artă şi natură, perechi de valori ilustrate cu marea operă a lui.

George Călinescu a fost un model şi a dat valoare literaturii române. El ne spune că arta este o entitate inefabilă, singularizând-o de celelalte concepte. Într-un timp când realismul socialist înflorea, el susţine autonomia esteticului prin disocierea sa de alte domenii.

Estetica lui ne arată cum este arta care înseamnă depăşirea contingentului, „eul practic”, şi transcederea universului prin intermediul „eului contemplativ” (Valoare şi ideal estetic).

Ca istoric literar deschide noi drumuri.

La el istoria literară înglobează şi critica pro-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 8

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE priu-zisă ca pe un moment pregătitor indispensabil. „El citează textele clasicilor degustându-le ca pe nişte licori de preţ, glosează pe marginea lor, se slujeşte de maniera lor, cu o desfătare estetică secundară” (N. Balotă).

Istoria lui literară este o lucrare creatoare de critică completă construită pe criteriul estetic, intuiţia şi talentul de portretist rămânând inegalabile. Sinteză a mai multor formule narative se dovedeşte a fi şi opera bazată pe un „realism fundamental”, într-un stil definit de scriitor ca fiind al „simplităţii familiare a execuţiei”.

Ca romancier deschide noi drumuri.

Orice roman trebuie să fie clasic prin atitudinea lui faţă de realitate, modern prin decor. Este primul care prin Enigma Otiliei aduce balzacianismul în literatura română. Pe autor îl obsedează ideea paternităţii. Literatura lui se ordonează în jurul acestei scheme universale, găsindu-i nenumărate semnificaţii.

Ca profesor seducea adunarea cu vocea lui cântată. Doar Iorga l-a întrecut în arta oratoriei. La cursurile lui nu veneau doar studenţii.

Amfiteatrul Odobescu era neîncăpător, îl ascultau oameni de toate felurile, militari, istorici, medici, bucureşteni de tot felul.

Detractorii lui sunt puţini şi neinspiraţi. În faţa lor, „George Călinescu a devenit el însuşi un mare astru răcoros pe firmamentul tradiţiei noastre.”(Gheorghe Grigurcu - Critici români de

azi.)

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

10.-III-2015

Nr. 3/43

8

Prozator, editor şi eseist român, fondator al organizaţiei neguvernamentale Alianţa Civică, Romulus Rusan este, de asemenea, director în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, conducând Centrul Internaţional pentru Studiul Comunismului. Locuieşte în Bucureşti, România. Este căsătorit cu scriitoarea Ana Blandiana9.

Romulus Rusan este fiul Silviei (născută Dobrota) şi al lui Romulus Rusan, funcţionar; urmează cursurile primare, gimnaziale şi liceale în oraşul natal, absolvind în 1952. Pentru un an, până să devină student al Facultăţii de Tehnologie Mecanică din cadrul Institutului Politehnic din Cluj, lucrează ca operator-chimist la întreprinderea Carbochim. Din 1953 datează şi începutul activităţii publicistice la Tribuna, menţinută cu statut de colaborare în anii studenţiei şi continuată ca redactor după absolvire (19571967). O scurtă perioadă redactor la filiala Cluj a Editurii pentru Literatură, alege să profeseze 8

Romulus Rusan (n. 13 martie 1935, Alba Iulia).

Ana Blandiana, pe numele ei real Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate. Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.

9

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 9

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE în presă, angajându-se în redacţiile revistelor Viaţa studenţească (1967-1968), Cinema (19701974), Tribuna României. Mai colaborează la Steaua, unde debutase în 1954, la România literară, Luceafărul etc.

Cel dintâi volum al lui Rusan, Râul ascuns, roman al vieţii de şantier, apare în 1963. Acest debut conform cu orientările ideologice din epocă îi aduce tânărului autor Premiul Uniunii Scriitorilor, fapt ce îl încurajează să publice 2 ani mai târziu, sub titlul Expres '65, altă proză de gen, reflectând de această dată lumea lucrătorilor feroviari şi a muncitorilor de la Atelierele CFR. Chiar dacă în spatele naraţiunilor se întrezăreşte miza propagandistică a construirii „noului tip de societate", element indispensabil în „protocolul" editării, nu lipseşte capacitatea de a accentua nu atât importanţa „realizărilor", cât înregistrarea experienţelor de viaţă ale celor care se străduiesc să le facă posibile.

Acuitatea reporterului, gata întotdeauna să decupeze instantanee din cotidian şi să surprindă faptul divers, se asociază preocupării pentru recuperarea „culorii locale", a recompunerii unei atmosfere, tehnică exersată cu precădere în evocările despre Nicolae Bălcescu (Un palid oaspe calcă, din Sicilii), Emil Racoviţă (A şti sau a nu şti), Lucian Blaga (Albastrul Lancrăm), Nicolae Labiş (Băiatul din fotografii), în dialogurile cu Dimitrie Cuclin, Grigore Moisil, C. Daicoviciu, Marin Preda, Liviu Ciulei etc., prezente în Convorbiri subiective (1971) şi în O dis-

cuţie la Masa Tăcerii şi alte convorbiri subiective (1976), ambele cărţi fiind alcătuite în cola-

borare cu Ana Blandiana.

De relevat şi pasiunea pentru arta cinematografică, formatoare (prin cunoaştere) şi deformatoare (prin iluzie) a privirii, materializată în cronici şi eseuri publicate iniţial în reviste, apoi ca substanţă a volumelor La început n-a fost cuvântul (1977), Arta fără muză (1980), Filmar (1984). Rezultatul acestor experienţe se regăseşte atât în două cărţi de proză scurtă - Roua şi bruma (1982), Cauze provizorii (1983) - cât şi în jurnalele de călătorie – America ogarului cenuşiu (1977), O călătorie spre marea interioară (I-III, 1986-1990).

10.-III-2015

Nr. 3/43

În naraţiuni sinteza rămâne în majoritatea situaţiilor nereuşită, observatorul-narator constituindu-se stângaci în personaj de ficţiune, cel mai adesea el limitându-se la notaţii ce aparţin unui reporter aflat în documentare cu scopul întocmirii unui articol de gazetă. Asistă la discuţiile beţivilor dintr-un compartiment de tren, legate de certurile dintre vecini (În forum), prezintă întâmplări ale banalului de fiecare zi, cu situaţii caracteristice pentru anii '80 (un funcţionar, obligat să îşi petreacă nişte ore în capitală până la trenul ce urma să îl ducă acasă, încearcă disperat să găsească vreun cunoscut îndeajuns de amabil încât să îi „găzduiască" cele cinci pachete cu pui de care făcuse rost în delegaţie - Time out), consemnează transformări comportamentale (nea Voicu Năstac, ajuns, după momentul „crucial" al existenţei, reprezentat de nunta fiului său, flăcăul tomnatic Luluţu, din prăduitor un intransigent paznic al livezii de caişi - După nuntă; fostul ţăran Raru, stabilit la oraş, moştenitor al unei gospodării situate pe curba şoselei, deprinde regulile cererii şi ale ofertei de piaţă, învăţând că de pe urma oricărui incident nefericit se pot obţine profituri nebănuite - Omul din curbă).

De cealaltă parte, în jurnalele de călătorie, formula artistică utilizată, îmbinarea observaţiei cu tehnica reconstituirii şi competenţa de privitor îşi manifestă pe deplin adecvarea. Fructificând literar două ocazii prilejuite de participarea, împreună cu Ana Blandiana, la un program internaţional destinat scriitorilor, organizat de Universitatea din Iowa, şi la o călătorie pe Marea Mediterană, după obţinerea de către poetă a Premiului Herder, în 1982, Rusan mediază cititorilor contactul cu cei doi poli istorici ai civilizaţiei: universul vestigiilor Antichităţii, în O călătorie spre marea interioară, şi societatea utilitarismului şi a standardizării de peste Atlantic, în America ogarului cenuşiu, unde Greyhound - reţeaua de autobuze preferată de săraci şi de negri - ce străbate de la un capăt la altul teritoriul Statelor Unite ale Americii, reprezintă „un simbol al unităţii în diversitate ce caracterizează fenomenul american".

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 10

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE După 1990 activitatea lui Rusan este consacrată în exclusivitate restituirii şi editării unui important fond documentar, încurajării dezbaterilor şi analizelor prin intermediul cărora să se poată defini imaginea reală a comunismului românesc. Alături de Ana Blandiana, organizează anual Şcoala de Vară de la Sighet, simpozioane la Memorialul din aceeaşi localitate etc.

Opera literară: Râul ascuns, prefaţă de Al. I. Ştefănescu, Bucureşti, 1963; Expres '65, Bucureşti, 1965; Convorbiri subiective (în colaborare cu Ana Blandiana), Bucureşti, 1971; O discu-

10.-III-2015

Nr. 3/43

la minunata vârstă de 75 de ani!

ţie la Masa Tăcerii şi ale convorbiri subiective

(în colaborare cu Ana Blandiana), Bucureşti, 1976; America ogarului cenuşiu, Bucureşti, 1977; La început n-a fost cuvântul, Bucureşti, 1977; Arta fără muză, Cluj Napoca, 1980; Roua şi bruma, Bucureşti, 1982; Cauze provizorii, Bucureşti, 1983; Filmar, Bucureşti, 1984; O călătorie spre marea interioară, I-III, Bucureşti, 1986-1990; Permisul de pieton, Bucureşti, 2000.

Antologii, ediţii: Anul 1946. Scrisori şi alte texte, Bucureşti, 1997; Anul 1948. Instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, 1998; Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Bucureşti, 1999; Exerciţii de memorie, postfaţă de Ana Blandiana, Bucureşti, 1999; Timişoara în arhivele Europei Libere: 17-20 decembrie 1989, Bucureşti, 1999; Nicoleta Franck, De la Iaşi la Geneva, de pe Bahlui pe Leman. Amintiri, Bucureşti, 2000; Ilie Lazăr, Amintiri, Bucureşti, 2000; Anii

1961-1972. Ţările Europei de Est – între speranţele reformei şi realitatea stagnării, Bucureşti, 2001; De unde vine extremismul, Bucureşti, 2001; Exerciţii de speranţă. România în care aş vrea să trăiesc, postfaţă de Ana Blandiana, Bucureşti, 2001; Sabine Habersack, Cum aş vrea să fie familia mea, postfaţă de Ana Blandiana, Bucureşti, 2001; Thierry Wolton, Roşubrun: răul secolului, Bucureşti, 2001; Bukovski la Sighet, Bucureşti, 2002; Şcoala memoriei, Bucureşti, 2002; Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, 2003.

Selecţie şi prezentare: Viorela Codreanu Tiron

Născută pe 2 Martie 1940, la Bucureşti, România, fiica Ştefaniei Cristescu-Golopenţia, etnolog, şi a lui Anton Golopenţia, sociolog. După terminarea Liceului „Gheorghe Lazăr” (19531956), va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1961), devenind bibliotecară şi documentaristă la Institutul de Folclor (1962-1963), apoi documentaristă (1963), cercetător ştiinţific (din 1969), cercetător ştiinţific principal (1971) la Institutul de Cercetări Fonetice şi Dialectale al Academiei Române, lector asociat la Facultatea de Limba şi Literatura Română (1967-1972). Este doctor în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza Semantica transformaţională a limbii române (1968). În 1980 emigrează împreună cu soţul său, scriitorul Constantin Eretescu10, în Statele Unite şi se stabileşte în Providence (Rhode Island), – după o perioadă de două luni de lagăr în Roma, - unde este asistent (1982-1987), urmând treptat funcţiile de profesor asociat (din 1987) şi profesor titular (din 1990) la Catedra de studii franceze a Universităţii Brown. Predă cursuri de italiană la Cornell University (Ithaca, New York) şi cursuri de semiotică şi literatură la Vanderbilt University (Nashville, Tennessee).

După numirea de profesor titular la Universitatea Brown (Providence, Rhode Island) şi până în prezent (predă cursuri de pragmatică literară, 10

Constantin Eretescu, se naște la 21 mai 1937, Cetatea Albă, Basarabia. Prozator și eseist, semiotician.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 11

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE teatru francez, roman francez contemporan, cultură franceză a secolului XX, istoria limbii franceze). Totodată începe să publice cărţi de lingvistică şi literatură, astfel editează împreună cu Constantin Eretescu, între anii 1983 şi 1992, versiunea revistei Lupta/The Fight pentru Statele Unite şi Canada. În România a colaborat la Revista de folclor, Revista de etnografie şi folclor, Studii şi cercetări lingvistice etc.

Autoare a numeroase studii de stilistică şi poetică (în anii studenţiei s-a remarcat în cadrul Cercului de stilistică şi poetică de sub conducerea profesorului Al. Rosetti), de stilistică structurală, de gramatică transformaţională şi semiotică, de eseuri literare, Golopenţia-Eretescu are meritul de a fi contribuit la afirmarea cercetării semiotice a folclorului românesc.

Articolele şi eseurile sale sunt cuprinse în cărţi precum Mitul pagubei (1986)/, Les voies de la pragmatique (1988); Voir les didascalies (în colaborare, 1994), Voir les didascalies (în colaborare, 1994); Cartea plecării (1995) America, America (1996). Desire Machines. A Romanian Love Charms Database (1998); Vămile grave (1999); Intermemoria — Studii de pragmatică şi antropologie (2001); Chemarea mâinilor negative (2002); Learn To Sing, My Mother Said. Songs

of the Women of Breb/ Hori de femei din Breb (2004); Limba descântecelor româneşti (2007); Emigranţii (2008); Hacia una nueva Definición de las Didascalías (în colaborare, 2009).

Dintre volumele editate, menţionăm: Current Trends in Romanian Linguistics (cu Al. Rosetti, 1978); Les propos spectacle. Études de pragmatique théâtrale (1996); volumele lui Anton Golopenţia11, Opere complete I-II (2000), Ultima carte (2001), Românii de la est de Bug I– II (2006), respectiv Rapsodia epistolară I (2004); precum şi volumele Descântatul în Cornova–Basarabia (2003) şi Sporul vieţii (2007) ale Ştefaniei Cristescu-Golopenţia.”

11

Anton Golopenția (n. 12 mai 1909, Județul Caraș-Severin – d.

26 mai 1951, închisoarea Văcărești) a fost un sociolog și geopolitician român, unul din fondatorii Școlii Românești de geopolitică.

10.-III-2015

Nr. 3/43

Sunt cărţi despre anii petrecuţi în România, reflecţii pe teme sociale şi politice, portrete, însemnări despre realităţile exilului.

Mitul pagubei şi Cartea plecării evocă exilul de acasă, când „mâncarea n-avea gust, lumina era fără bucurie, somnul nediferit, singurătatea fără nădejde”, întâlnirile dureroase cu o istorie nemiloasă, apoi ruptura dramatică de România.

Preocuparea, din România, pentru folclor nu va fi uitată când se stabileşte la Providence, o carte ca Vămile grave (1999) conţinând, spre exemplu, interesante relatări despre sărbătoarea Crăciunului în lume şi tulburătoare pagini despre uciderea de către bolşevici a etnologului basarabean Petre Ştefănucă12.

Antologia Desire Machines. A Romanian Love Charms Database (1998) excelează deopotrivă prin studiul care o precedă, conţinând observaţii de fineţe despre descântecele populare româneşti, ca şi prin versiunile în engleză ale unor descântece, care i-au impus traducătoarei un îndelungat travaliu, menit a transpune formule şi mituri greu traductibile. Cartea cercetează şi „interesul pe care analiza farmecelor de dragoste l-ar putea prezenta pentru studiile feministe”. „Create de femei - adaugă GolopenţiaEretescu - farmecele româneşti de dragoste reflectă un univers semantic feminin centrat în jurul identităţii ocupaţiilor, valorilor şi acţiunilor feminine.” Antologia de texte şi studiul introductiv nu pun accent pe latura magică a acestor creaţii, ci pe poezia lor, asupra căreia atrăsese atenţia încă N. Iorga, care spusese că un descântec se poate citi şi admira ca şi o doină. Cu devotament filial şi cu rigoare de cercetător, Golopenţia-Eretescu îngrijeşte şi publică scrierile părinţilor săi, Ştefania CristescuGolopenţia şi Anton Golopenţia.

12

Petre Ștefănucă (n. 14 septembrie 1906, Ialoveni – d. 12 iulie 1942) a fost un folclorist, etnograf, dialectolog, publicist, pedagog și sociolog român basarabean, director al Institutului Social din Basarabia. După ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice în 1940 și apoi, din nou în 1942, a fost acuzat de „românofilie", „fascism" și „antisovietism", pentru poziția sa categorică împotriva teoriei moldoveniste și a introducerii alfabetului rus în Basarabia. Pe baza acestor acuzații a fost arestat de către NKVD și condamnat la moarte, fiind schimbată sentința apoi în detenție în Gulag.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 12

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Viaţa noastă cea de toate zilele (Curtea

Veche, 2009, 424 p.) este, în acelaşi timp, un roman nonfictiv şi o carte de istorie socială, valoroasă în ambele ipostaze. Într-un text, pe care l-a trimis la lansarea cărţii, doamna Ana Blandiana a apreciat, între altele, că autoarea „reuşeşte să creeze nu numai sentimentul revelaţiei unor adevăruri istorice, ca şi pe acela al emoţiei artistice şi asta pentru că Sanda Golopenţia este cu egală intensitate - în ceea ce scrie, nu numai în această carte - un scriitor sensibil şi un om de ştiinţă riguros".

cu scriitorul James Meek:

„Romanul este singura formă de artă care îţi oferă un al doilea simţ al temporalităţii”

Iar dl. Iordan Datcu13 afirma în România

literară:

„În personalitatea doamnei Sanda Golopenţia coexistă fericit preocupările lingvistei, scriitoarei, folcloristei şi cercetătoarei, autoare a unui număr considerabil de ediţii din opera mamei sale şi a tatălui său, volume pe care „nu atât (le-a editat) cât construit bucată cu bucată".

La mulţi ani cu sănătate, stimată doamnă Sanda Golopenţia!

Selecţie şi prezentare George Ghe. Ionescu

13

Iordan Datcu (n. 10 iunie 1933, Băcălești, Teleorman) este un istoric literar, etnolog și lexicograf din România. S-a făcut cunoscut mai întâi ca editor al unor mari folcloriști, ca Artur Gorovei, Grigore Tocilescu, Simion Florea Marian, Petru Caraman, Adrian Fochi ș.a., apoi, ca un asiduu și priceput cercetător în domeniu, elaborând Dicționarul folcloriștilor (I, 1979, II, 1983) și mai ales Dicționarul etnologilor români (I-II, 1998), veritabil instrument de lucru, adresându-se atât specialiștilor, cât și celor interesați de creația populară și impactul ei asupra culturii române.

Prozatorul britanic James Meek (52 de ani), care a avut şi o bogată carieră jurnalistică, a scris două volume de povestiri şi câteva romane, dar abia în 2005 a devenit celebru cu Un gest de iubire, roman tradus în numeroase limbi, premiat şi iubit de public. Publicaţia Newsweek l-a numit una dintre cele mai bune zece cărţi de proză a anilor 2000. În 2012 apare romanul Invaziile inimii, tradus în limba română, la editura Humanitas Fiction, de reputata şi regretata traducătoare Fraga Cusin.

L-am cunoscut pe James Meek într-una din zilele Festivalului de Literatură şi Traducere de la Iaşi (1-5 octombrie), am stat la masă unul lângă celălalt şi am schimbat două vorbe, minunându-ne, printre altele, de deja celebrul rachiu de schinduc cu care ne-au îmbiat gazdele.

Mi-am dat seama imediat că inteligenţa lui sclipitoare, dublată de ironie care friza uneori sarcasmul, în ciuda înşelătorului zâmbet generos, nu se mulţumeşte cu «small talking» nici măcar la masă. Pe ecusonul meu de presă nu scria nimic şi am început să ne dăm cu părerea împreună ce ar fi bine să scrie pe el. Eu am zis hotărâtă Virginia Woolf, el a răspuns râzând că mai bine J.K. Rowling. În final, ne-am despărţit convenind că ar trebui să scrie Michel Houellebecq. Cu condiţia ca Michel să aibă un dublu ll şi un e final, am adăugat, mimând autoironică un

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 13

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE feminism care, constat din nou, nu mi se potriveşte şi pace. După două zile ne-am revăzut în Librăria Humanitas Cişmigiu şi am stat de vorbă la o cafea, cu reportofonul pornit. La final, mi-am zis că există scriitori care scriu bine şi vorbesc prost, există alţii care scriu prost şi vorbesc bine, dar există şi câţiva, «the very few», cum se zice, care le fac excelent pe amândouă. James Meek e unul dintre ei. M-am bucurat să-l ascult, la fel de mult cum m-am bucurat să-i citesc cărţile.

— Weekend Adevărul: La FILIT, David Lodge spunea că „scrisul e şi o formă de aroganţă”.

Chiar este?

— Da, cred că da. Scrisul e un uriaş act al egoului. Unii spun că scriitorii sunt nişte dumnezei. Eu n-aş zice că îşi doresc pe bune să fie Dumnezeu, ci mai degrabă nişte apostoli (râde).

— Care dintre apostoli? Bănuiesc că nu Iuda...

— În anumite cazuri, probabil că şi Iuda.

Dar asta e cu totul altă poveste. După cum ştiţi, Iuda n-a mai apucat să scrie niciodată propria lui versiune a faptelor. Nici nu ştiu să existe vreo evanghelie a lui Iuda. Dar e fascinat că avem patru variante ale aceleiaşi poveşti.

Acesta este, de fapt, începutul tradiţiei literare occidentale.

— Există diferenţe între a scrie jurnalistic - şi dvs. aveţi multă experienţă în acest sens - şi a scrie roman?

— Când sunt întrebat despre relaţia

dintre jurnalism şi ficţiune îmi vine să zic că răspunsul e foarte simplu, e conţinut în însuşi cuvântul „ficţiune”. Ficţiunea e ceva inventat, iar textele jurnalistice, nu. De fapt, acest raport dintre ficţiune şi non-ficţiune e unul foarte interesant şi subtil. Când citeşti o carte, nu poţi să afli absolut totul despre ceea ce se povesteşte acolo, fiindcă, evident, nicio carte, niciun text nu poate spune absolut totul. În textele non-ficţionale acest spaţiu dintre ce e spus şi ce se poate cu adevărat spune nu poate fi umplut decât de şi mai multă informaţie. Şi bineînţeles că cititorul nu poate completa acest

10.-III-2015

Nr. 3/43

gol. În vreme ce pentru un roman cititorul nu are doar posibilitatea, ci simte şi nevoia arzătoare de a umple aceste spaţii goale cu propriile sale bucăţi de poveste. Şi una dintre caracteristicile unui roman reuşit este tocmai aceasta. Pentru că romanul e ca un coridor pe care se află tot felul de uşi pe care scriitorul a ales să nu le deschidă. Dar tu, ca cititor, îţi poţi imagina ce se află în spatele tuturor acestor uşi.

Participi şi tu la creaţia acestei lumi într-un fel care nu e posibil, dacă e vorba de o carte de non-ficţiune.

— Dar nu vi se pare, totuşi, că noţiunea tot mai vagă de adevăr din zilele noastre face această distincţie cel puţin discutabilă?

— Cred că ar trebui să distingem între

adevăr şi acurateţe. Dacă în centrul Bucureştiului are loc o demonstraţie politică şi sunt câteva sute de demonstranţi, iar tu scrii că sunt câteva mii, există două variante. Dacă faci o ştire şi spui asta, atunci minţi, dar dacă o scrii într-un roman, eşti liber să pui acolo orice ai tu chef. Ştiu că par foarte anglo-saxon, foarte raţionalist în această distincţie. Dar pentru mine adevărul este altceva, ceva mai adânc. Poate natura unei demonstraţii politice, la modul general, sau, poate, metarealitatea unei astfel de demonstraţii.

— Aţi debutat în 1989 cu romanul McFarlane Boils the Sea. Despre ce e vorba în această primă carte?

— E o carte de tinereţe, nu mi se mai pare, azi, foarte bună, sincer. Aveam 26 de ani când am terminat-o. Există, fireşte, scriitori care scriu la vârsta asta romane geniale. Dar eu nu mă număr printre ei. E o carte de începuturi, un roman de ucenicie scriitoricească. Dar e interesant că mă întrebaţi despre ea, fiindcă subiectul nu e foarte îndepărtat de cel din Invaziile inimii. Este vorba despre o femeie care nu se poate hotărî dacă să facă avort sau nu, undeva în preajma Crăciunului. Şi cum la vârsta aceea, nu ştiam prea multe lucruri despre femei, nu e o carte foarte bună (râde).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 14

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE — V-aţi descris primele cărţi ca ţinând de un „realism magic murdar”. La ce se referă formula asta?

— Ea se aplică mai curând următoarelor cărţi, nu romanului de debut. Celor două volume de povestiri şi celui de-al doilea roman, Drivetime, despre care cred şi azi că are punctele lui bune. Ele au fost influenţate de două mari curente: suprarealismul şi literatura europeană a absurdului. De fapt, mai mult de literatura absurdului decât de suprarealism, pe care-l asociez mai curând cu literatura fantasy şi cu acel „orice-e-posibil”. Fireşte, şi în literatura absurdului oamenii sau obiectele se pot transforma în elefanţi, dar asta nu te ajută la nimic, doar îţi face viaţa mai greu de suportat. E vorba de Kafka, Ionescu din literatura voastră, Beckett.

Cred că formula „realism murdar” a fost aplicată lui Charles Bukowski, dar eu o asociez, de exemplu, şi cu James Kelman, care se revendică de la Beckett, dar rămâne ancorat într-un nemilos şi atotcuprinzător realism. El scrie despre realitatea celor dezrădăcinaţi, lipsiţi de putere, săraci, având probleme cu legea, de unde şi formula aceasta de realism.

— Mai există aceste influenţe în scrisul dvs.?

— Da, încă mai există, n-au dispărut cu

totul, dar formula mi se pare, astăzi, prea îngustă pentru ceea ce mă interesează pe mine. Şi dacă încerc să scriu ceva în linia asta a absurdului, mi se pare că încerc mă fofilez, inconştient, de la lucrurile cu adevărat grele: să creezi personaje şi să tratezi problema trecerii timpului. Acestea sunt cele două lucruri pe care un scriitor bun trebuie să ştie neapărat să le facă. Dar cine ştie, e posibil să mă întorc la această formulă într-o zi.

— Vi se pare că aceste două curente sunt, fiecare în felul ei, un răspuns la traumele istoriei?

— Aş zice mai curând că nu despre o traumă istorică specifică e vorba, cât despre condiţia omului în epoca tehnologizării. Nu e o traumă legată de un anume eveniment, ci o durere continuă. Şi de data asta o să aduc eu în discuţie activitatea mea jurnalistică, ceea ce nu

10.-III-2015

Nr. 3/43

fac de obicei, şi o să spun că tema aceasta a alienării mă preocupă foarte mult în textele mele non-ficţionale, publicistice. Alienarea care provine din dependenţa noastră de aceste gigantice reţele tehnologice, conduse de corporaţii comerciale.

— Un gest de iubire a fost începutul unei noi etape scriitoriceşti? Ce s-a schimbat?

— Am început să am succes (râde). Am avut mult mai mulţi cititori decât la cărţile anterioare şi, fireşte, mai multe cronici. Cartea a fost tradusă în numeroase limbi, premiată. A fost o experienţă stranie şi emoţionantă şi, aş zice, cam târzie. Dar e în regulă: mai bine un succes târziu decât niciun fel de succes. Însă chiar şi atunci când ai succes, tot e greu să-ţi dai seama ce anume le-a plăcut oamenilor. De multe ori, citind o cronică, nu-ţi dai seama dacă e favorabilă sau nu, pentru că ea nu spune dacă recenzentului i-a plăcut sau nu cartea sau dacă dă nişte argumente pentru care i-a plăcut, ele nu sunt motivele corecte. Ceea ce înseamnă că n-a prea înţeles despre ce e vorba acolo. Din când în când, se întâmplă să te întâlneşti şi cu cititorii. Mulţi dintre ei zic că nu au auzit niciodată de tine, alţii spun că au citit Un gest de iubire şi cam aici se termină toată conversaţia. Foarte, foarte rar, se întâmplă ca cineva să-ţi spună ceva cu adevărat emoţionant. Un tip mi-a spus odată că acest roman „pare să conteze”. Doar atât a zis. Însă ce e interesant e faptul că parcă nu mi-a spus-o mie, ca şi cum eu nici nu aş fi contat şi aş fi fost doar „slujitorul” altcuiva. Şi această idee a autorului care se află în afara cărţilor sale îmi place mult. Autorul există, dar e un fel de birocrat al propriilor sale cărţi: un tip mai degrabă neatrăgător, micuţ, care aleargă de colo-colo, cu un teanc de documente sub braţ. De cealaltă parte, se află cartea care e „stăpânul”. Nu eu o controlez pe ea, ci ea pe mine.

— Dar nu e riscantă – fie şi ca metaforă seducătoare – această idee a vasalităţii autorului faţă de opera sa?

— Cred că ea este efectul acestui şir de

festivaluri literare la care am tot participat şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 15

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE unde gândul meu recurent a fost următorul: mă aflu aici pentru că ar trebui să fiu interesant. Şi totuşi, dacă sunt mai puţin interesant decât cartea mea, eşuez, iar dacă sunt mai interesant decât cartea mea, de asemenea eşuez. Fiindcă, până la urmă, pe mine mă vedeţi, nu cartea mea.

— Un gest de iubire e un omagiu adus glorioasei tradiţii literare ruse?

— Nu m-am gândit la asta, cel puţin nu în mod conştient. Cartea are, e drept, ca fundal Rusia şi toate personajele sunt fie ruşi, fie cehoslovaci. Sigur că ştim cu toţii că există nişte caracteristici naţionale şi nimeni nu poate contesta faptul că viaţa în Rusia şi viaţa în circumstanţe extreme, în general, are particularităţile ei. Adică, într-un fel arată un roman a cărui acţiune se petrece în Siberia, în timpul Războiului Civil Rus, şi altfel ar arăta dacă lucrurile s-ar petrece în Anglia, în 2014. Despre Anglia contemporană am scris în Invaziile inimii. Un critic englez mi-a spus un lucru interesant: că fac parte dintr-o falie de scriitori interesaţi de arhetipurile secolului al XIX-lea, şi că, în cazul meu, ele ţin mai degrabă de tradiţia rusă decât de cea engleză. Şi nu ştiu dacă e adevărat, dar mi-a plăcut mult ideea că ar exista ceva rusesc în romanul meu atât de englezesc. Sigur că e vorba de aspecte care transcend toată încărcătura asta culturală şi merg mai adânc în zona stilului şi a soluţiilor narative. Dar cred că sunt influenţat masiv nu doar de scriitorii englezi, ci şi de cei scoţieni sau americani, de la care învăţ tot timpul câte ceva. Recunosc că citesc mai ales autori de limbă engleză.

— Şi pe ruşi cum i-aţi citit? Fiindcă ştiţi bine ruseşte.

— Cu literatura rusă lucrurile sunt mai

complicate, şi în situaţia asta nu sunt doar eu, ci multă lume care vorbeşte rusa ca o a doua limbă, după cea maternă. Ştim limba suficient de bine încât să-i citim pe autorii ruşi în original, dar nu suficient de bine încât să-i citim repede. Şi atunci ai de ales între a citi direct în rusă Viaţă şi destin, de Vasili Grosman, riscând să-ţi ia doi ani până o termini, sau s-o citeşti în

10.-III-2015

Nr. 3/43

traducerea englezească în două luni, dar pierzând acel specific rusesc pe care-l prinzi citind originalul. Dar, revenind, cred că ar fi o sarcină foarte grea să discernem într-un roman influenţele dintr-o literatură sau alta. De exemplu, nu ştiu dacă cineva ar ghici că finalul la Un gest de iubire e influenţat de finalul romanului Moby Dick mai mult decât de orice roman rusesc. Dacă cineva va avea timp să disece romanul, sunt sigur că va găsi acolo toate elementele din Dickens şi Hardy şi Austen, după cum îi va găsi şi pe Tolstoi, Dostoievski şi Cehov.

— Ştiu că Johnny Depp vrea să facă un film după Un gest de iubire. V-aţi bucurat?

— E ciudat cum lumea, uneori chiar prietenii, îşi exprimă bucuria că o carte de-a ta urmează să fie ecranizată, ca şi cum aceasta ar fi ultima treaptă de glorie a cărţii. Ca şi cum tu ai fi făcut doar crisalida şi filmul ar fi, de fapt, adevăratul fluture. Un film e ceva minunat, dar e o operă de sine stătătoare. În plus, o carte e o operă încheiată, finită. Ar fi grozav ca cineva să se inspire dintr-o carte de-a mea şi să facă un film bun. Multe dintre cărţile care stârnesc interesul oamenilor de film nu ajung, până la urmă, să fie transformate filme, iar cele câteva care devin filme sunt filme proaste. O dată la o mie de ani o carte se transformă într-un film bun.

Sigur că se poate întâmpla ca un roman îngrozitor să se transforme într-un film bun. În general, n-am nicio obiecţie în privinţa ecranizărilor.

— Şi va exista un film inspirat din romanul Un gest de iubire?

— Nu, acum pot să vă dezvălui că poves-

tea cu Johnny Depp s-a încheiat. Deşi contractul prin care ei luau în calcul realizarea acestui film a tot fost reînnoit mai mulţi ani. Însă un film este munca mai multor oameni şi asta chiar şi în primele faze: există o persoană interesată de film, poate fi un actor, cum a fost cazul lui Johnny Depp, dar mai e persoana care scrie scenariul, apoi cea care regizează filmul, şi tot aşa. Primul lucru de care e nevoie e scenariul. A existat un scenariu care, fireşte, nu e totuna cu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 16

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cartea în sine. Şi, după cum ştiţi, ceea ce citesc oamenii de film e scenariul. Potenţialii regizori au citit scenariul şi nu le-a plăcut. Însă n-au citit cartea şi eu am avut o problemă cu acest lucru. Şi acesta este punctul în care lucrurile sau oprit. Dar ce-şi doreşte scriitorul cu adevărat, şi acest lucru se întâmplă din când în când, e să scrie un roman atât de puternic, de nemuritor încât să se facă la nesfârşit filme după el. Pentru că filmele au momentul lor de glorie, dar sunt repede uitate, în vreme ce cartea trăieşte în continuare până se face următorul film. De exemplu, Lolita a devenit un film de succes în anii ’60, cu James Mason şi Peter Sellers, şi 30 de ani mai târziu au făcut un alt film după cartea lui Nabokov, cu Jeremy Irons şi cu nu-mi amintesc ce actriţă. Dar în tot acest timp oamenii au continuat să cumpere şi să citească Lolita. Şi probabil şi acum există o scenă din film pe coperta celor mai noi ediţii ale cărţii, arătând, într-un fel, cum cartea a triumfat asupra filmului.

— De ce v-a preocupat atât de mult familia cu toate dedesubturile ei în romanul recent tradus şi la noi, Invaziile inimii?

— Am ajuns la concluzia că doar negând existenţa familiei, n-o s-o facem să dispară (râde). Ne începem viaţa cu ea, aşa fac toate fiinţele umane. Şi ceea ce fac modernitatea, democraţia, liberalismul e să încerce să lucreze cu acest concept de familie, încercând, în acelaşi timp, să-l şi combată. Pentru că există întotdeauna această inerţie care ne trage înapoi spre lumea tradiţională, spre vechea lume, spre ceea ce am putea numi lumea naturală, în care familia şi înrudirea erau totul. Diferenţa dintre o ţară coruptă şi una mai puţin coruptă e felul în care oamenii se raportează la familie. Întrebarea e dacă ai sau nu puterea să-i spui vărului tău: „Nu, nu-ţi dau acest job, deşi e în puterea mea să fac asta, fiindcă eu am nevoie de un neurochirurg şi tu nu poţi nici măcar să conduci un tractor. O să-l dau celui mai calificat pentru acest job”. Ei bine, în anumite culturi asta te face un om rău, în altele, un om bun, dar chiar şi în cele în care o decizie ca aceasta te face un om bun, tot simţi

10.-III-2015

Nr. 3/43

acea presiune din partea a ceea ce eu aş numi „grupul tău de oameni loiali”, prietenii, cei din tribul tău, care întotdeauna vor încerca să distrugă aceste structuri foarte fragile şi artificiale ale democraţiei şi ale egalităţii pe care leam construit cu atât de multă greutate şi suferinţă.

— Deci, ziceţi că, de fapt, familia e antiprogresistă...

— În propria mea ţară văd cum aceste

structuri progresiste sunt erodate de familie în numele privatizării, al democraţiei, şi acest lucru mi se pare foarte trist şi îngrijorător. Dar în Invaziile inimii fac pur şi simplu un portret al familiei, nu spun că ea ar fi vreo forţă malignă.

Doar constat că ea există, că e acolo şi că nu ne putem preface că nu e. Am fost în Grecia acum câţiva ani, când era vârful crizei. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată într-o universitate grecească. Şi studenţii scriau cu sprayul tot felul de sloganuri pe bănci, pe tablă, pe pereţi, pe podea.

Aşa văzând lucrurile la prima privire, părea o situaţie foarte radicală, un fel de contestare absolută a autorităţii universitare. Dar când vorbeşti cu studenţii, când chiar stai de vorbă cu ei mai mult, nu doar pe fugă, îţi dai seama că aceşti aşa-zişi anarhişti şi revoluţionari sunt foarte mult influenţaţi de ceea ce le spun părinţii lor şi sunt în permanenţă îngrijoraţi de viitor, sperând că prin pile, prin diverse conexiuni vor reuşi să obţină un job. În vreme ce, dacă te duci în altă ţară, unde oamenii sunt mai liniştiţi şi nu scriu cu vopsea pe pereţi tot felul de sloganuri, inclusiv unele de tipul „moarte familiei” sau „familia e o închisoare”, descoperi că ei sunt, de fapt, mai independenţi în aceste relaţii de familie.

— Cum poţi convinge cititorul să rămână cu tine, să nu închidă cartea? Prin stil sau prin construcţie?

— Contează execuţia, despre orice ai scrie. Îmi amintesc de profesoara mea din liceu, care ne povestea despre Thomas Hardy şi ne zicea că el îşi definea propriile romane ca nişte cărţi în care nu se întâmplă nimic. Nu sunt foarte sigur ce voia să zică prin asta. Probabil

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 17

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE că nu sunt crime sau războaie sau altfel de incidente. Dar întotdeauna se întâmplă ceva. Nu există romane în care nu se întâmplă nimic, întotdeauna e ceva acolo. Sigur că unele cărţi pot fi plictisitoare vorbind despre detalii mărunte de zi cu zi, în vreme ce altele sunt spectaculoase. Dar cred că totul ţine de acea caracteristică a romanului, pe care niciun alt gen literar nu o are, şi anume această imitare a trecerii timpului. Acesta e detaliul care separă o carte bună de una proastă. Citeşti, uneori, unele romane care seamănă cu nişte avioane care se mişcă, merg din ce în ce mai repede, şi atunci brusc îţi spui: avionul ăsta e prea greu, no să decoleze. Şi aşa se şi întâmplă. Uneori durează 50 de pagini sau 100 de pagini să aibă loc acest moment al ridicării de la sol. Şi el nu poate fi explicat prin metaforele sclipitoare, nici prin precizia de bijutier a frazelor. Aceste lucruri de stilistică sunt grozave şi necesare, dar ceea ce contează e forma întreagă, rotundă a romanului şi încadrarea lui pe orbita timpului.

Există romane pe care, dacă încerci să le rezumi, îţi dai seama cu uimire că nu se întâmplă nimic în ele: un tip se trezeşte într-o dimineaţă şi se scarpină în fund şi apoi se întoarce înapoi în pat. Dar acest rezumat nu îţi spune nimic despre carte. Ştiu că există astfel de romane şi am şi câteva exemple bune. Şi într-adevăr, nu se întâmplă mare lucru în ele. Dar totuşi, datorită acestei imitaţii a trecerii timpului, lucrurile nu sunt doar văzute sau gustate, ci timpul în sine trece în acel roman. Pen-tru că noi nu avem decât un singur timp, timpul nostru personal. Şi romanul este singura formă de artă care-ţi oferă, din când în când, un al doilea simţ al temporalităţii. ©Florina Pîrjol Scriitorul britanic James Meek este autorul bestsellerului internaţional multipremiat Un gest de iubire. Cel mai recent roman al său, Invaziile inimii, finalist la Costa Novel of the Year Award 2012, este tradus în peste douăzeci de ţări. În limba română a fost tradus de Fraga Cusin, despre care vom vorbi în nr. viitoare ***

10.-III-2015

Nr. 3/43

Ritchie Shepherd, un fost star rock şi producător de succes al unui show pentru tineri, are o aventură cu o adolescentă. Din acest moment, întregul eşafodaj al vieţii sale începe să se năruie. Sora sa, Bec, cercetătoare pasionată, descoperă un vaccin-minune ajungând celebră peste noapte. O nouă serie de evenimente neaşteptate le zdruncină însă existenţa amândurora şi un carusel nebunesc de minciuni, trădări şi răzbunări se porneşte, dinamitând iremediabil armonia familiei Shepherd.

Romanul, comparat cu scrierile lui Jonathan Franzen sau Jeffrey Eugenides, este o poves-te, intensă şi perfect articulată, despre familie şi rolul pe care-l are aceasta în societatea de azi, despre dorin-ţele, speranţele şi dezamăgirile fiinţei contemporane. „Romanul te acaparează total, asemenea prozei anterioare a lui James Meek, dar ceea ce aduce nou în ficţiunea actuală este viziunea, desfăşurată pe nenumărate paliere, asupra responsabilităţii sociale şi personale. Cred că îl putem numi un thriller moral. Oricum lam numi, mi-a făcut o impresie extraordinară.“

Philip Pullman

James Meek (n. 1962, Londra; a crescut în Dundee, Scoţia). Studiile şi cariera: Grove Academy, în Broughty Ferry, Dundee, apoi Edinburgh University.

Primele povestiri i-au fost publicate în New Edinburgh Review. În 1988 se întoarce în Scoţia unde lucrează pentru The Scotsman În 1989 debutează ca romancier cu McFarlane Boils the Sea . Au urmat: Last Orders and Other Stories (1992), Drivetime (1995), The Museum of Doubt (2000). În 1991 se mută la Kiev, apoi, în 1994, la Moscova, ca şef al redacţiei ruseşti a ziarului The Guardian. În 1999 revine în Anglia şi în 2005 părăseşte redacţia The Guardian. În 2005 apare Un gest de iubire, tradus în mai mult de 20 de limbi şi nominalizat la numeroase premii, printre care şi Booker Prize. Au urmat : We Are Now Beginning our Descent (2008) şi Invaziile iubirii (2012). Cea mai nouă carte a lui James Meek e o carte de non-ficţiune: Private Island (2014).

Locuieşte în: Londra.

Selecţie şi prezentare: Mihai Gregor Codreanu Sursa:: adev.ro/cultural http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 18

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

ceput al învăţământului academic în limba română, dezvoltat apoi în cadrul Academiei Mihăilene15.

Biblioteca Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi", Iaşi

Academia Mihăileană din Casele Cazimir (stânga) şi Voinescu (dreapta), unite printr-un pasaj sub formă de arc

Biblioteca Gheorghe Asachi, Iaşi

Repere istorice ale Bibliotecii Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi14”, Iaşi Înainte de a vă prezenta materialul despre Biblioteca „Gheorghe Asachi“ din zilele noastre se cuvine să facem un scurt pelerinaj de-a lungul timpului: Şcoala superioară românească are o tradiţie seculară, ea fiind la fel de veche şi bogată ca şi aceea a învăţământului românesc. La începutul secolului al XIX-lea, în noiembrie 1813, învăţatul Gheorghe Asachi a pus, pentru prima dată în ţară, bazele învăţământului tehnic superior - prin înfiinţarea unei clase de ingineri. Acest moment a intrat în istoria românilor ca în14

Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788 - d. 12 noiembrie 1869) a fost un poet, prozator și dramaturg român care s-a născut la Herța, în nordul Moldovei (azi în Ucraina). Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă românească din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic dramatic (1836).

La 28 octombrie 1860 a avut loc la Iaşi ceremonia de inaugurare a localului universităţii, local cumpărat de stat de la Ruxandra Roznovanu cu suma de 18.000 lei şi complet renovat de arhitectul Ştefan Emilian, cu sediul pe strada Universităţii. Inaugurarea a avut loc în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Foarte curând acest imobil, cu un total de 26 de încăperi, 4 beciuri la subsol şi „atenanse” compuse din 20 de încăperi s-a dovedit neîncăpător pentru a adăposti funcţiunile legate de universitate (Facultatea de Drept, Facultatea de Litere, Facultatea de Ştiinţe, Cabinetul de Mineralogie, Şcoala de bellearte şi Muzeul, Aula, cancelariile Rectorului şi profesorilor), astfel încât, în aprilie 1886 s-a acordat un credit destinat construirii unei clădiri pentru Universitatea din Iaşi, alegându-se un teren din dealul Copou.

Clădirea noului Palat al Universităţii construit în B-dul Copou a fost realizată după proiectele arhitectului francez Louis Blanc, stabilit în România, care a ales formele ecletismului ce domina arhitectura Europei acelui timp şi în special cele ale academismului de şcoală franceză. Construcţia clădirii a început în anul 1892, dar solemnitatea punerii pietrei de temelie a Palatului Universităţii din Iaşi s-a desfăşurat pe 23 mai 1893. Lucrările de construcţie au durat 15

Academia Mihăileană este prima instituție de învățământ superior modernă din Moldova (1835 - 1847). A fost inaugurată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza, prin strădania lui Gheorghe Asachi și a altor învățați români ai vremii. Aici se țineau cursuri de istorie, drept, chimie, matematică și arhitectură. Este precursoare a Universității din Iași și a Colegiului Național. Academia Mihăileană a funcționat în Casele Cazimir și Voinescu.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 19

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE 4 ani, solemnitatea inaugurării noului palat desfăşurându-se în perioada 20-23 octombrie 1897. După 1918, Universitatea îşi diversifică facultăţile şi are astfel din ce în ce mai multă nevoie de spaţiu pentru săli de curs şi seminarii, laboratoare, biblioteci.

Extinderea a fost proiectată de I.G. Pompilian în acelaşi stil eclectic ca şi Palatul iniţial. Construcţia extinderii a început la 5 august 1929, iar la lucrări a participat arhitectul Th. Vasilescu. Din 1933 până în 1942 universitatea ieşeană s-a numit Universitatea Mihăileană, după care denumirea s-a schimbat în Universitatea Cuza-Vodă. La 8 august 1933 s-a făcut recepţia definitivă a corpului de clădire început în anul 1929. În anul 1937, noua Lege a învăţământului stipula înfiinţarea Şcolii Politehnice la Iaşi, prin transformarea secţiilor de ştiinţe aplicate din cadrul Universităţii. Această şcoală s-a numit Şcoala Politehnică „Gh. Asachi” şi a continuat să funcţioneze în clădirea Universităţii. În anii următori, până în 1940 s-au mai executat şi alte lucrări, dar în anii grei ai războiului, toate clădirile ce aparţineau Universităţii au fost avariate, în special clădirea Palatului. După război, a început noua campanie de reparaţii şi de modernizări, care a culminat în 1952 cu ample lucrări de reparaţii capitale.

Sala de lectură a Bibliotecii Centrale, înfiinţată în anul 1948, a fost reparată parţial în 1951 - când au fost date în folosinţă 100 locuri, şi refăcută în întregime în 1995, necesitând lucrări de restaurare după cutremurele din 1977 şi 1990.

Prin Decretul nr. 205660 din 3 dec.

1937 se înfiinţează Şcoala Politehnică „Gh. Asachi”, instituţie de sine stătătoare, desprinsă din Universitate, cu secţii de electrotehnică, chimie organică şi chimie industrială şi biblioteci aparţinând unor laboratoare şi catedre: biblioteca catedrei de chimie organică, biblioteca catedrei de fizică etc.

Catedrele de matematică şi mecanică, preluând fondul documentar de la bibliotecile şi laboratoarele Universităţii şi o parte din fondul B.C.U. „M. Eminescu”, au înfiinţat Biblioteca Se-

10.-III-2015

Nr. 3/43

minarului Matematic al Institutului Politehnic Iaşi.

La începutul anului 1948, în sala bibliotecii din Palatul Universităţii a luat fiinţă Biblioteca centrală a Institutului Politehnic „Gh. Asachi”, prin unirea bibliotecilor catedrelor de chimie organică, fizică, a laboratoarelor de specialitate cu Biblioteca Seminarului matematic, reunind un fond modest de 12.000 unităţi de bibliotecă, cărţi şi reviste, cu o singură sală de studiu cu 10 locuri existente în sala Seminarului matematic. În perioada 1948-1968, a existat o preocupare continuă pentru dezvoltarea fondului de publicaţii, care s-a concretizat în mai multe strategii. Una dintre acestea a fost preluarea fondului de publicaţii de la alte biblioteci.

Astfel, în anul 1955 se preiau şi colecţiile fostelor biblioteci ale Institutul de Industrie uşoară din Bucureşti, care s-a mutat la Iaşi - cca 22.000 volume, precum şi cele ale Institutului de Ştiinţe Economice şi planificare - cca. 6.000 volume, iar în 1962 şi pe cele de la biblioteca Facultăţii de Îmbunătăţiri funciare - 7.500 volume, ajungându-se la 74.500 volume. În continuare s-a înregistrat o creştere substanţială a fondului de documente al bibliotecii, astfel încât în anul 1968, s-a ajuns la cca. 300.000 volume, din care 180.466 titluri cărţi, 2.900 titluri periodice româneşti şi străine, standarde de stat, în majoritate cu caracter tehnic. Ca urmare a dezvoltării Institutului, care de la un număr iniţial de 3 facultăţi a ajuns în 1968 la 6 facultăţi, a crescut în mod corespunzător numărul sălilor de lectură şi al locurilor în săli: funcţionau 4 săli de lectură cu o capacitate de 600 locuri, la care trebuie adăugate şi cele 144 locuri din sălile de lectură de la căminele Institutului, astăzi desfiinţate. În acelaşi an, 1968, Biblioteca deţinea spaţii în trei clădiri (Corpurile A,B,C) ale Institutului: sala de lectură din corpul A, cu 250 locuri; sala de lectură din corpul B, cu 350 de locuri; sala de lectură din corpul C, cu 24 de locuri; sala de lectură din Complexul studenţesc „Codrescu”. Punctele de bibliotecă, în număr de 62, funcţionau pe lângă catedrele şi labora-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 20

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE toarele Institutului. În următorii zece ani, 1968-1978, Biblioteca se extinde şi dispune de 8 unităţi, 3 depozite şi 45 de puncte de bibliotecă, cu un număr total de 1.050 de locuri. În perioada 1984 -1986, s-au înfiinţat 6 biblioteci filiale, 5 din ele funcţionând şi astăzi în cadrul facultăţilor de profil (pe Splai Bahlui), când a început şi acţiunea de desfiinţare a punctelor de bibliotecă, fondul fiind repartizat la filialele nou înfiinţate. În noiembrie 1998, se înfiinţează o nouă bibliotecă, Biblioteca Facultăţii de Automatică şi Calculatoare, inaugurată cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de activitate ai Bibliotecii U.T. Iaşi. De asemenea, în 1998, s-a înfiinţat sala de lectură „Arhitectură”, ce funcţionează în cadrul Bibliotecii de Construcţii şi Instalaţii.

Biblioteca s-a dezvoltat permanent în funcţie de structura universităţii, care a evoluat de la un număr de 10 facultăţi şi 2 colegii în 1990, la 11 facultăţi în anul 2009. Întregul fond de publicaţii a fost destinat studiului, pentru toate categoriile de utilizatori, repartizat şi organizat de-a lungul anilor, în funcţie de necesităţile în informarea şi documentarea studenţilor, cadrelor didactice, cercetătorilor, doctoranzilor, masteranzilor, precum şi a beneficiarilor externi. Înzestrarea bibliotecii a fost sprijinită cu multă generozitate, prin donaţii de publicaţii valoroase sau prin asigurarea unor relaţii fructuoase de schimb internaţional, de către profesorii universitari Cezar Antoni-Parteni, Th. Câmpan, C. Ciobanu, D. Mangeron, A. Şesan, academician C. Simionescu. În primii 50 de ani de activitate ai Bibliotecii U.T.I., un rol important în completarea fondului de documente l-a avut schimbul internaţional de publicaţii prin revistele Buletinul Institutului Politehnic din Iaşi - 10 secţii (editat din 1946) şi Iasi Polytechnic Magazine (editat din anul 1989). Subliniem rolul deosebit al profesorilor universitari: D. Mangeron, H. Rosman, A. Braier, academician M. Voicu, în menţinerea prestigiului ştiinţific al publicaţiei Buletinul I.P.I. şi a creşterii numărului de colaboratori şi parteneri de schimb. De asemenea, prin solicitările de cărţi pentru recenzii, prin intermediul

10.-III-2015

Nr. 3/43

revistei Buletinul I.P.I. numărul partenerilor a crescut la 1662, din 47 de ţări, iar prin revista Iasi Polytechnic Magazine - editor conf. dr. ing.

Adrian Adăs-căliţei şi prof. univ. dr. ing. Horia N. Teodorescu (membru corespondent al Academiei Române) s-a realizat completarea fondului de documente străine, valoroase, de strictă specialitate.

Organizarea fondurilor de publicaţii, prelucrarea cărţilor şi periodicelor, a altor documente intrate în bibliotecă, catalogarea şi clasificarea acestora ridicau probleme deosebit de importante. Încă din anii 1948-1949 s-a trecut la practicarea unor procedee unitare, pe baza cărora să se realizeze încadrarea treptată a bibliotecii în format informaţional naţional.

Biblioteca U.T.I. a elaborat un număr însemnat de instrumente de informare şi documentare, dintre care amintim: cataloage de bibliotecă, lucrări cumulative (Catalogul cumulativ al cărţilor

româneşti şi străine de chimie existente în bibliotecile din Iaşi (1955 -1970); Catalogul cumulativ al cărţilor existente în bibliotecile din oraşul Iaşi pentru profilele: automatizare, cibernetică, calculatoare şi roboţi, vol. 1 -2 (1970 -1991); Repertoriul general al revistelor străine intrate în oraşul Iaşi în anii 1978-1986, 19871990, 1991, 1992, buletine bibliografice şi documentare, Indexul alfabetic C.Z.U. (A,B,C), Indexul Buletinului I.P.I. (1946 -1970, 1981-1990, 1991-2000), cercetări bibliografice, monografii din ciclul Mari personalităţi ale învăţământului ştiinţific şi tehnic ieşean, şi multe alte lucrări.

Imagine din interiorul bibliotecii (foto: internet)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 21

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Revenind în zilele noastre iată ce ne spune dna Dorina Litră despre Biblioteca „Gheorghe Asachi“: Nimic nu se compară cu mirosul de cărţi şi praf din marile biblioteci care adăpostesc sute de mii de rânduri pline de învăţăminte ori de poveşti captivante. Iar dacă arhitectura clădirilor spune şi ea o poveste, atunci biblioteca poate fi asemuită unui templu al cunoaşterii.

Deşi pierd teren în faţa e-book-urilor şi a cărţilor audio, bibliotecile au reprezentat odată nucleul progresului şi al dezvoltării civilizaţiei umane. Este remarcabil faptul că aceste edificii de cultură încă mai atrag mii de oameni, atât cu arhitectura lor maiestuoasă, cât şi prin conţinutul informaţional.

Platforma culturală boredpanda.com a făcut un top al primelor 25 cele mai frumoase biblioteci din lume printr-un sondaj online de opinie care a început la data de 8 ianuarie 2015.

La începutul lunii martie, conform sondajului, cea mai frumoasă bibliotecă din lume se află la Iaşi - Biblioteca Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi" fiind cea care a strâns cele mai multe voturi din partea vizitatorilor virtuali care au considerat că instituţia românească de cultură este mult mai spectaculoasă decât biblioteci celebre din Irlanda, Franţa, Brazilia ori Statele Unite. Biblioteca ieşeană are concurenţi de prestigiu, instituţii culturale cu o istorie şi cu un fond de documente mult mai bogat. Următoarele clasate sunt Biblioteca Naţională din Praga - Cehia, Biblioteca Mare a Bisericii Reformate din Sarospatak - Ungaria, Biblioteca Colegiului Trinity din Dublin - Irlanda, Biblioteca Real Gabinete Portugues De Leitura, Rio De Janeiro - Brazilia.

Dar care este istoria Bibliotecii Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi" din Iaşi?

Se pare că piatra de temelie a bibliotecii a fost pusă în 1892, avându-se la bază schiţele lui Petru Poni - profesor la Universitatea din Iaşi şi ministru al Instrucţiunii Publice. El a studiat arhitectura mai multor universităţi din Germania, Austria şi Elveţia, iar proiectul bibliotecii ieşene a fost mai apoi realizat de către

10.-III-2015

Nr. 3/43

arhitectul elveţian Louis Blanc16 (cel care a mai proiectat între altele şi Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti). În 1897, în prezenţa Regelui Carol I, a fost inaugurat Palatul Universitar de la Copou, care conţine două elemente foarte importante în ceea ce priveşte valoarea lor simbolică şi arhitecturală - Biblioteca şi Aula Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi”. Cele două lăcaşuri de cultură au avut parte de un traseu dramatic în timpul războiului, fiind puternic afectate de evoluţia evenimentelor de pe linia frontului din zona Iaşi – Chişinău, când s-au înregistrat importante pagube. Reconstrucţia a durat până spre sfârşitul anilor ’50, când au fost date în folosinţă 100 locuri la sala de lectură, iar în 1995 au fost necesare lucrări de restaurare după cutremurele din 1977 şi 1990.

Legătura „fizică” dintre cele două spaţii, ambele la fel de impunătoare prin arhitectură, este asigurată de un balcon. Deşi modestă la început, având doar 12.000 unităţi de bibliotecă, cărţi şi reviste, cu o singură sală de studiu ce dispunea de 10 locuri în sala Seminarului matematic, biblioteca a ajuns să deţină aproximativ 1 milion de documente, fiind la dispoziţia cercetătorilor şi a studenţilor, dar şi a simplilor iubitori de lectură, a căror plăcere supremă este să îşi piardă paşii printre rafturile pline de colbul cărţilor.

Imagine din interiorul bibliotecii (foto: internet)

16

Louis Pierre Blanc (n. 31 decembrie 1860, Geneva — d. 26 aprilie 1903, București) a fost un arhitect elvețian, proiectantul unor clădiri publice monumentale, reprezentative pentru arhitectura urbană de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Cele mai numeroase clădiri proiectate de către el au fost construite în București.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 22

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Evoluţia bibliotecii a fost susţinută prin donaţii de publicaţii valoroase sau prin asigurarea unor fructuoase relaţii de schimb internaţional, de către profesorii universitari Cezar Antoni-Parteni, Th. Câmpan, C. Ciobanu, D. Mangeron, A. Şesan, academician C. Simionescu. În prezent, Biblioteca Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi" din Iaşi are 7 filiale cu săli de lectură, săli de împrumut şi depozite. De asemenea, a fost demarat procesul de informatizare prin proiecte de finanţare (SOROS, TEMPUS, PHARE), ceea ce a presupus achiziţionarea de licenţe pentru software dedicat activităţii de bibliotecă şi pentru software de reţea, precum şi perfecţionarea personalului bibliotecii. În contextul informaţional mondial, în care informaţia este un produs necesar evoluţiei în toate domeniile vieţii economice, culturale, educaţionale şi de cercetare, bibliotecile în general şi cele universitare în special se află într-o continuă schimbare, conştiente fiind de misiunea de a căuta noi soluţii pentru implementarea şi valorificarea sistemelor moderne de informare şi documentare, de comunicare, de selectare şi dirijare a informaţiei către utilizatori. „Este fără îndoială o poziţie onorantă, este o poziţie poate surprinzătoare pentru cei care nu au vizitat această bibliotecă. Însă nu aş vrea să părem lipsiţi de modestie. Pe mine, cel puţin nu mă miră poziţia în acest clasament.

Motivul este foarte simplu: această bibliotecă, şi întregul Palat Universitar de la Copou, au fost racordate încă din faza de proiectare la valorile culturale europene”17, a spus profesorul universitar Neculai Seghedin, prorectorul instituţiei de învăţământ superior din Iaşi.

Imagine din aula Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi”.

Apariţia noilor purtători de informaţie şi explozia informaţională obligă bibliotecile să se adapteze, ele fiind prin tradiţie, instituţii conservatoare. Datorită importanţei lor educaţionale, bibliotecile au fost adesea construite nu doar pentru a fi admirate ca stil arhitectonic, ci şi pentru a dura de-a lungul vremurilor; combinând valoarea documentară a comorilor pe care le posedă cu spaţiile grandioase şi intime în acelaşi timp, bibliotecile au un farmec aparte, pe care niciun alt imobil nu îl poate afişa.

Vedere din aulă

17

http://radioiasi.ro/stiri/supliment/interviu-biblioteca-universitatii-tehnice-gheorghe-asachi-din-iasi-cea-mai-frumoasa-din-lume-potrivit-unul-clasament-realizat-online-neculai-seghedin-acest-spatiu-primeste-o-confirmar/

Altă vedere din aulă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 23

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Detaliu detaliu

detaliu

Foto: internet

Detaliu

Selecţie şi prezentare: Dorina Litră

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 24

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Tu, Adam gol, eu, Eva ta, Să te dezleg de așteptare Și să te-ascund în umbra mea.

Din ne-nțelesele mistere Luai fărâme de tumult, Le răsfirai în praf de stele Și-n pulbere de dor mărunt.

Iubirea ne-o făceam albastră Și-n vals, pe sunet de clavir, Pe sufletul făcut fereastă Din ea îți aninam safir.

LAURA HUBATI IUBIRI TOTALE Iubirile au gust de poezie, Parfum „de-a fost odată” ca-n povești.

Iau viață dintr-un fir de veșnicie Și se-nfiripă-n sensuri nefirești. În suflete cu formă echivocă Iubiri totale se divid la doi.

Mărunte lumi, în stropi de cariocă Își contopesc căderile de ploi.

Iubirile-s picturi din acuarele.

Lumini și umbre trase din penel Se strâng… pe pânza vremii efemere Apoi-și trimit culorile spre cer.

Iubirea are chipul de femeie Pe care el o scoate din tipar Un Demiurg ce o schimbă-n Dumnezee Din lumea ei făcându-și lui altar.

NEVOIA DE TINE Nevoia de tine, nevoia de noi Așterne târzie o umbră firavă, Pe pleoape lăsate,-ncărcate de ploi, Pe-o rugă șoptită pe strună bolnavă.

Din foste dorințe se nasc tresăriri, O clipă se frânge și moare uitată Și false iluzii, iscând amintiri, Revin obosite pe fruntea plecată.

Mă doare cuvântul ce nu ți l-am spus, Rămas suspendat pe o filă de carte, La fel ca sărutul pe buze depus, Când șoapta măruntă tăcerea o-mparte.

Captivă mă simt-ntr-o lume amară, Clepsidra de timp se răsfiră-napoi Mi-aduce din tine iubirea de-o vară Presară pe suflet nevoia de noi.

DOR MĂRUNT Doi solitari pe țărmul mării Ne transformam în demiurgi, Țineam în palme forma zării Și luam culoarea unei rugi.

Pe trupurile răscolite De faldul unor adieri Pictam icoane-nvăluite În veșnicia altor veri.

Foto: Alex Ştirbu

Te prefăceai că vii din soare,

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 25

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Şi buzele cu roş de măr.

OVIDIU OANĂ PÂRÂU Ce caută luna? ce caută luna ca nebuna să te-nece-n noaptea rece? apără-te cu simţire. şi goneşte-o cu iubire. iar în urmă-n linişte, fă să creadă-n dragoste. şi-ai să vezi că în amor, de-o visezi, aduce dor!

De unde-mi vin atâtea doruri?

De unde-mi vin atâtea doruri Pe care azi le risipesc?

Care din vechile fioruri Aşteaptă să le ostoiesc?

Arome de prin câmpuri, poate?

Deja sunt toate prinse-n gând!

Miros de flori? Pe săturate Am rupt din trupu-ţi rând pe rând.

Ori de la pete de culoare De pe pământ sau de prin zări?

Acestea nu se pierd sub soare, Cât timp privesc în depărtări.

Deodată simt! Se risipeşte Spre nicăieri norul de gânduri Şi mă întorc la vers hoţeşte, Să te pictez iar printre rânduri.

Pe pielea albă-spumă toată, Puncta-voi rozul de la sfârcuri Şi-o umbră unde nu o dată, M-ai dus la tine în adâncuri. Înspre fundal, pictez iubire În tonuri verde de smarald, Desprinse din a ta privire În care vreau iar să mă scald. Şi-atunci întreb, de ce se-adună?

De ce deodată îmi sporesc Dureri ce-n inimă-mi răsună Şi liniştea îmi risipesc?

Iar un ecou răspunde-alene: Mergi, spune-i simplu: Te iubesc!

Ce e păcatul?

Ce e păcatul? Nu-i parfumul florii!

Deşi, nici ea, străină nu-i de asta, Căci prea ades mi-a-ndestulat fiorii, Din plin făcând să îmi atrag năpasta.

Ce e păcatul? Nu-i o adiere!

Deşi zburând, cosiţe înfioară, Stârnind în mine gând de mângâiere Şi dor de-a reveni a câta oară.

Ce e păcatul? Sigur nu-i femeia!

Deşi, mereu, a fost şi ea prezentă, Încătuşând cu nurii pe aceia, Prea des cuprinşi de patima ardentă.

Ce e păcatul? Eu sunt definiţia!

Deşi par absolvit de fericire, Nu pot să-mi scot din gânduri superstiţia, Parfumului de floare din iubire.

Ciclul „Dragobete" Volumul „Ucenic în dragoste" © ovidiu oana-pârâu

Întâi voi zugrăvi alene, Mărgeanul strâns la tine-n păr.

Sub el, cărbune ca sprâncene

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 26

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE GABRIELA MIMI BOROIANU

DREPTUL LA VIAȚĂ M-am hotărât! Ca zori să nu vină Am să țin Luna-n suflet încuiată Ca strălucind în păr a ei lumină De doruri să las noaptea dezbrăcată.

Gătită-apoi cu rochia de vise La poarta sufletului am să-ți bat Să mă primești cu brațele deschise Să simt cum fierbe-un sânge de bărbat.

Pe câmpul adormit în brațe de zefir Să-bujerez toți macii de plăcere Cu-al meu parfum pe care îl răsfir Când mă cobor din alte emisfere.

Să freamăt de dorință doar privind La buzele ce-s parcă de dulceață Cu brațe de liană încet să te cuprind Și viselor să dau dreptul la viață!

Tu doar promite-mi c-ai să-mi scrii mereu Versuri ce cu iubire-s împletite Să pot simți că-n vise ești al meu Luceafărul cuvintelor vrăjite.

NEPUTINȚA Mă sfârșesc când ochii tăi postum Argintând pe iarba crudă risipiți La mormânt mă-ngenunchează acum Și-mi tot vorbesc privindu-mă cuminți. Și ce să fac când plânge liniștit Mesteacănul ce străjuie la poartă Că te-aştepta dar tu n-ai mai venit Să-ncep să plâng tot blestemând o soartă?

Cui să spun și cine să m-audă Pământu-i mult prea rece și tăcut Îngerii de neputinț-asudă Luptându-se cu gândul meu năuc. În zbor de flutur mă-nsoțeşti mereu Din noapte vii la mine în lumină

10.-III-2015

Nr. 3/43

Să nu-mi mai fie iadu-aşa de greu Când sufletul de dorul tău suspină.

Mă arde inima și pătimesc Căci m-ai lăsat cu iadul pe pământ, Să te învii, raiul să-mi întregesc, Aş scormoni cu mâinile-n mormânt!

IUBIREA TA-I FURTUNĂ Iubirea ta-i furtună în drumu-i neoprit, Ce mătură în calea ei orice rezistență.

Un vânticel de vară ce-adie abia șoptit, Trecând prin mine rugă și dulce penitență.

Sărut de cer pe lacrimi, zbor lin de pescăruși, Un vis ce-abia începe, purtându-mă-ntr-un basm.

Un cântec de vioară ce plânge sub arcuș, Gura de aer proaspăt, pentr-un bolnav de asm.

Un strop de sânge cald, să-mi îndulcească viața, Fior ce se ascunde lacrimă-n trandafiri, Zâmbet de primăvară îmbobocind speranța, Metamorfoză sfântă, sub aripi de iubiri.

Cu brațele de valuri inima mi-o faci țărm, Și îmi absorbi neliniști adânc în calmul mării, Să mă trezești la viață ca seva într-un pom, Lumina ce deschide în zori pleoapele zării.

Mi te-ai sădit în suflet cu șoaptele-ți de miere Sămânță de iubire ce crește către-nalt Și inima mi-o umple trecând de bariere C-o dragoste imensă ca cerul de cobalt.

Privighetori cântând o vrajă-n toiul nopții Aripi de îngeri fâlfâind în zbor sfânt și tăcut Mă cheamă lângă tine, ‘mi schimbă cursul sorții Și făr-să înțeleg cum, în brațe ți-am căzut! ©Gabriela Mimi Boroianu

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 27

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

NICOLAE NICOARĂ HORIA DECLARAȚIE SIMPLĂ... „Te respect și te iubesc”, mi-ai spus, Mai mult nici nu mi-am dorit vreodată, Mărturisirea inimii vine de sus, Din lumina rostirii ce mi-a fost dată!

Atunci când scriu mi-e gândul la tine Și gândurile tale spre mine vin, De starea aceasta de dor și de bine Eu niciodată n-am fost străin!

Toate fericirile din cuvânt mi se trag, El e legătura legitimă cu Dumnezeu, „Te iubesc, te respect”, cititorule drag, Pentru tine e jertfa poemului meu!

Arheolgia Poeziei Săpaţi cu grijă şi cu răbdare vă cer, Să nu se rănească nici-un cuvânt, POEZIA, cea adevărată, vine din Cer, Săpaţi acolo şi nu în pământ...

Aici e numai tăcerea din oase, Dincolo e Zborul curat şi ne-nfrânt, Meseria aceasta e cea mai frumoasă Din câte au fost şi încă mai sunt...

ARDE ZĂPADA Arde zăpada noaptea când te-ating, Gândul meu nu simţi cum te furnică?

De dor la tine-n braţe să mă ning, Ştiu că de troiene nu ţi-e frică...

Arde zăpada ziua când te chem, Peste pământ e-atâta gălăgie Şi amândoi nici nu mai ştim ce vrem Atunci când suntem duşi în Poezie.

10.-III-2015

Nr. 3/43

***** Nu pot să spun că „m-am trezit” scriind. Din mărturisirile mamei ştiu doar că la naşterea mea, acolo, într-un leagăn viu din Apuseni, mi-a fost pusă sub perină, pe lângă alte lucruri folositoare în viaţă, şi o carte anume, să îi placă pruncului, când o fi mare, să citească din ea şi din alte biblioteci. Era pesemne, o carte de rugăciuni, într-o vreme în care ele, rugăciunile, erau interzise. După ce am învăţat să citesc, ce bucurie sfântă! mă rugam pe ascuns din cartea aceea şi într-o zi anume am început să scriu altfel... Era toamnă. Căzuse bruma peste păduri şi peste copilăria mea întreagă. Nu demult îmi plecase tata dincolo de zări... Când am recitit cuvintele mâzgălite atunci pe un petec de cer, m-am înfiorat, ca un fluier de cântecul lui şi poate mi-am zis, pentru întâia dată: „vreau să mă fac poet!” Şi de atunci... mă nasc mereu!

Poetul face parte din fiinţa mea. Eu şi poetul. Ce dialog minunat! Cu el nu m-am simţit singur niciodată! Eu într-o zi voi pleca, el o să mai rămână o vreme în urma mea, să-mi numere paşii... Şi despre Poezie m-am întrebat deseori: de unde vine ea? aşa cum se întreba ochiul meu despre aer şi despre lumină. De unde începe nu vei şti vreodată, Ea, Poezia, nu are hotar...

Cuvintele, la fel. Ele vindecă rănile, deschid ochii orbilor, cuvintele adevărate mântuie durerea şi întunericul din noi. Vânt şi cuvânt, duh şi văzduh! încât uneori surd şi mut de nenţelegere, te întreb nedumerit: omule, de unde vine cuvântul?! Pâinea e cuvânt, lumina, la fel, ura şi întunericul cuvinte sunt... Cuvinte care vindecă şi cuvinte care ucid, cuvinte care luminează şi cuvinte care întunecă... Dată ne-a fost înspre rostirea lor gura aceasta şi limba maicii care ne-a născut. Fiecare pasăre pre limba ei piere şi noi, oamenii, asemenea suntem... Nevoia de-a rosti cuvinte este una dintre cele mai fierbinţi şi necesare nevoi ale omului, pe lângă nevoia de hrană, de îmbrăcăminte, de dragoste, de adevăr şi dreptate. Sculptorul din faţa aerului rosteşte cuvinte, pictorul şi muzicianul la fel. Pentru un poet nevoia de-a rosti cuvinte este asemenea nevoii de-a respira!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 28

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

AGAFIA DRĂGAN

NU POT SĂ-ŢI MAI VORBESC cum îţi vorbeam atunci când păsările luminii vibrau în serile cu ochi de chihlimbar învăţ tăcerile albe cu gândul îmbrăcat în dorul de tine ţărână călcată de corbi se surpă în golul lăsat în partea aceea de suflet rămasă dincolo braţe întinse pe hotarele depărtării încolţesc amăgirea muşc din ploi îmi las morganele îmbrăţişate de cer rană copiilor mei nenăscuţi la geamul unde nu plouă din umbra cu luciri de ape curg spre tine aprinde o candelă în inimă lacrimă prinsă-n tristeţea nopţilor să te găsesc

La porţile dintre secunde coşciugul lumii atârnă de mâinile cerului ascultă cum se macină scheletul prin morile gândurilor curg răstignite pe clopotul alb al cuvintelor toarse-n simţuri pe zidurile transparente se derulează ontologica zbatere fiinţa ta se agaţă de avatarele soarelui la porţile dintre secunde nu încerca să treci nu râvni să cuprinzi necuprinsul

10.-III-2015

Nr. 3/43

dincolo e doar iluzia libertatea ta este aici în interiorul tău mai bine rămâi flămând decât să guşti din iluzia adevărului eşti totul sau nimic dator să trăieşti din naştere în naştere celui care te-a creat cheia universului este în tine n-o caută o ai la porţile dintre secunde

În răgazul dintre două gânduri Mă priveşti cu zâmbetul prins între două cuvinte dincolo de el sunt eu cuibărită-n freamătul simţirii pe ţărmul cocorilor răniţi de timp e atât de îngust hotarul dintre răsărit şi apus dintre leagăn şi bocet ţi-aud neputinţa de-a înfrânge răscolirea adâncului să nu-mi tulbure nălucirea tomnatică a unui dor rămas neîmplinit în răgazul dintre două gânduri amare mic sălaş peste care se ţese iubirea noastră tu aduni fragilele lumini din umbre să-mi redai puterea surâsului până când o primăvară indiferentă îşi va fi vărsat prea plinul de înflorire peste buzele pecetluite de acum în zvâcnetul ierbii sărutate de vânt şi noi vom fi răsăriţi nuntire Osiris şi Isis sub un alt cer. ©Agafia Drăgan

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 29

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

SINGURĂTATEA TRAVESTITĂ ÎN IUBIRE

TEODOR DUME RĂSCRUCE. ÎNTRE SINGURĂTATE ŞI ULTIMA HALTĂ îmi pun capul pe palme şi aştept ca şi cum nimeni nu m-ar fi dorit sângele îmi aleargă prin vene îl aud dar nu spun nimic sunt un anonim uitat într-o casă cu bagaje de mână dintr-o haltă prin care n-a mai trecut niciun tren de multă vreme din când în când deschid ochii şi-mi rostogolesc privirea de la un colţ la altul e mult întuneric şi nicio speranţă de care să-mi atârn ultima clipă nici nu ştiu dască e vară sau toamnă tăcerea se instalează în mine ca într-un fotoliu scorojit şi muşcă necondiţionat umblă prin măruntaie ca o durere coincidenţă sau nu între cele două spaţii văd un alb nesfârşit nu sunt disperat ci doar am o senzaţie ciudată ştiu că mi-am depăşit maturitatea şi că mă voi dizolva în verdele din iarbă sau într-o floare de muşeţel însă ştiu că fluturii care îmi vor sta pe coapsă şi ceaţa care va tăia respiraţia numelui lăsat în loc de poartă vor aminti de mine

se mută dintr-o noapte într-alta ca durerea dintr-un os într-altul curge veninos prin vene înspre târziul din mine gângăvesc ceva dar nu spun nimic renunţ la tot şi-mi fac socotelile nu datorez nimănui nimic poate lui Dumnezeu cu o întrebare şi atât de aia nu sunt trist deşi mi-aş fi dorit să ştiu cât de mult am fost iubit am renunţat să mai ştiu de mine de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman am corpul fleşcăit de întrebări şi nu contest nimic e şase dimieaţa şi restul din mine încearcă un zâmbet poate mint sau poate nu am curajul să mă reîntorc înspre ceea ce am fost pe noptieră lângă veioza aprinsă am o fotografie un bileţel şi o întrebare nimic mai mult distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea uneori mă întreb dacă e bine să aleg nici nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva ştiu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni

Mihai Cătrună - Singurătate -

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 30

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Puterea vocii, truda necesară, Împreunând povestea mea din minte Cu clopotele-n vise ce-or să bată Prin vorba-ţi crudă, limpede şi rară, Ce-a inundat cărarea mea, odată..

E toamnă-n fiecare dintre noi VERONICA PAVEL LERNER, dacă aş fi ştiut... dacă aş fi ştiut să scriu aş fi depănat povestea a trei muguri născuţi din vremuri pe celălalt mal dacă aş fi ştiut să cânt le-aş fi îngânat melodia dintre o memorie şi alta o nuntă o şcoală un spital dacă aş fi ştiut să desenez aş fi pictat izvor de culoare din trei răsărituri dacă aş fi ştiut să tac aş fi inspirat cu suflarea minunea de dincolo de timp dacă aş fi ştiut... dar nu le ştiu pot doar să mă scald în sângeriul lor trei sâmburi dintr-un miez de viaţă

Canada

E toamnă-n fiecare dintre noi Iar la sfârşit de drum e iarnă Un strop de soare între două ploi E-n moartea care vine să se-aştearnă Cu pensula de-artist muiată-n cer Arunc albastrul gri printre copaci Acoperiş, vioară, muzici pier Eu mă retrag, iar tu asculţi şi taci Mai ai putere încă să mai scrii Câte un vers în cimitir de ploi Şi cânţi azi fiilor din fii „E toamnă-n fiecare dintre noi"

La pieptul tău aş depăna poveşti La pieptul tău aş depăna poveşti Şi pradă ţi-aş servi. O veşnicie Nu i-ar ajunge inimii să ştie De ce, cu slova, timpul mi-l opreşti…

Când s-ar aprinde-n simţuri carne vie M-aş arunca din bolţile cereşti Spre ale filei cărţi; mirări fireşti Ar deveni fiori de bucurie Şi-aş fi, citindu-ţi, setea de cuvinte,

Chagall - Violonistul pe acoperiş

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 31

10.-III-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/43

ce suntem noi sǎ fim ţǎranul înoptează îngândurat sub gretatea pietrei

ION TOMA IONESCU Fumul intrǎ în imagine strecurându-se în rotocoale vineţii.

Calculatorul toarce impersonal Ceaţa acoperǎ golul dintre cuvinte Abia de simt între degete sârma ghimpatǎ pe care calc într-un echilibru precar Lupii albi înfometaţi adulmecǎ în aer lacrima inconsistentǎ a sângelui.

Roua cade în iarbǎ, stropi de sânge albastru înfloresc flori de gheaţǎ pe fereastra din cer.

ce suntem noi sǎ fim pune ţǎranul sǎmânţǎ în brazdǎ și nu se întreabǎ dumicǎ tacticos în strachinǎ ochii femeii îi frânge oasele pǎlind-o cu un plod

și grâu-nnaintează în trupul lui greu încercat de secetă În pregatire antologia de autor

Din arginturile mele.

ELISABETA LUŞCAN Aleargă anii anii aleargă cu paşi tot mai repezi ulcioarele se leagănă-n cui vântul mâna mi-o zvântă piciorul trece cărarea hai-hui nimeni nu mă cunoaşte mai bine decât luna nimeni nu mă admiră mai mult decât oglinda pentru ea sunt una vărsător urcat în carul mare admir toate primăverile semănată de zâmbete argintii un curcubeu îmi mângâie toate gândurile

și vine de secerǎ stǎ ţǎranul drept în capul locului și înnoreazǎ fulgere-i brǎzdeazǎ faţa de glod

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 32

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

FLORIN T. ROMAN LICHIDE PURIFICATOARE Mir sânge oţet lavă nectar otravă vin, agheasmă untdelemn lapte lacrimi pelin, sudoare fiere apă smirnă miere venin...

Toate acestea fierb amestecate în mâinile lui Dumnezeu împreunate şi vor veni curând, puhoi, în valuri multe, ca-n albia abruptă a unui râu de munte mai repede ca fulgerul, ca vântul, să spele de păcate întreg Pământul! © Florin T. Roman

10.-III-2015

Nr. 3/43

DANIELA DUMITRESCU RĂSĂRIT Soarele aprinde cerul Cufundat în adormire, Dezlegând, astfel, misterul Umbrelor fără simţire.

Sub o pătură făcută Dintr-un rece întuneric, El trezeşte-o rază mută Din abisul ei feeric.

O trimite drept iscoadă Peste lumea amorţită Ca în noapte să o vadă De lumină dezgolită.

O, ce divă se arată Şi ce scenă are-n cer!

Tot în juru-i se îmbată Cu lucirea din eter.

Zorii sună deşteptarea, Ochiul roşu se deschide Şi cuprinde toată zarea.

Noaptea-n ceruri se închide.

CE NEVOI SUBJUGĂ FIREA Ce nevoi subjugă firea Şi obligă o fiinţă Ochii tot plecaţi să-i ţină Către nicio năzuinţă?

Ce durere-apleacă omul Şi-i înlănţuie puterea?

Zale reci închidă-i gura Şi în el fie tăcerea...

Care forţe îl posedă?

Vorba-n piept i se crispează, Neputând să glăsuiască, Trist, el gura-şi încleştează.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 33

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

RĂDĂCINILE DORULUI cu braţele frânte voi smulge rădăcinile dorului din piept seva lor se scurge ca o tânguire pe urmele noastre împietrite în nisip pe zidurile fără ferestre crescute în jurul trupului meu

ELENA VICTORIA GLODEAN

în zare cu ochii umbriţi de uitare tu cântăreşti amintirile.

ÎNTR-UN PREZENT TRĂIT DE AMÂNDOI

La colindat

Cu gândul rezemat de-o aşteptare, respiră-mă din floarea de salcâmîn părul meu o pată de culoare din curcubeul unui alt tărâm.

astă seară plec la colindat... prin cotloanele minţii luminând întunericul uitării cu lumânările bunicilor îmi iese în cale Caloianul cu mirosul dulce de petunii multicolore şi lacrimile stoarse din bocetul aducător de ploaie mintea îmi joacă feste astă seară of tot aş mai colinda!

Neliniştea împarte pe din două cât mă silabiseşti ca pe-un descântec; învaţă-mă ca pe o slovă nouă şi cântă-mă în necântatul cântec!

Culege-mă din boabele de rouă când dimineaţa înfloreşte-n noi şi-aşează-mă, cu mâinile-amândouă, într-un prezent trăit de amândoi.

SĂRUTUL Tu ştii să mă iubeşti în felul mării; ori prea învolburat, ori prea tăcut îţi simt pe buze febra aşteptării când pui pecete nopţii c-un sărut.

Sărutul tău, sărutul unei stele ţărmul şi marea-mbrăţişând la fel iscă vulcani şi jarul gurii mele pare un crater prefăcut inel.

Aurel Chiorean - Toamnă

Tu ştii să mă iubeşti cu-aşa ardoare încât renaşte-n mine duh ceresc și-n suflet îmi ridici din nou altare, cutremurându-mă, să te iubesc.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 34

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

ANA MUELA SOPEÑA

10.-III-2015

Nr. 3/43

Auguste Renoir – Sur la terasse (1881) - Art Institute of Chicago

ÎN ACESTE NOPŢI FRIGUROASE * În aceste nopţi friguroase îmi amintesc de penumbra ascunsă în plimbări eşuate fără pic de nostalgie, făcute până la praguri de porţi cenuşii, în oraşul prăpăstiilor subterane.

EN ESTAS NOCHES FRÍAS

Pieţe posace adormite-n tăcere şi staţii de autobuz cu feţe anonime de oameni debusolaţi.

Las plazas sigilosas dormidas en silencio y las marquesinas de autobús con anónimos rostros sin destino.

La trecerea de pietoni persoane aşteptând o metamorfoză biografică şi semafoare întunecate cu trecători dezorientaţi.

En los pasos de cebra personas esperando un cambio biográfico y semáforos oscuros con transeúntes despistados.

Surâsul tău rătăcind printre străzi, paşii tăi amestecaţi cu melancolia zidurilor, urmele mele invizibile...

En estas noches frías recuerdo la penumbra agazapada en náufragos paseos sin nostalgia, hacia portales grises, en la ciudad de abismos subterráneos.

Tu sonrisa vagando entre las calles, tus pasos adheridos a la melancolía de los muros, mis huellas invisibles... ©Ana Muela Sopeña

Poem de Ana Muela Sopeña, traducere în română de Andrei Langa

*****

Francisco de Goya – La Maja Vestida

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 35

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

DIANA ZLATAN CIUGUREANU18,

Chişinău

OCHIUL SUFLETULUI Cum vedeți iubirea?

Cum vă împăcați Cu a ei venire?

Cum o-mbrățișați?

10.-III-2015

Nr. 3/43

Noi suntem iertarea de păcat a păcatului.

Lumea este Iubirea de viață a vieții.

Tu crezi că trebuie să scrii???

Magia zborului prin ochii tăi Îmi face inima poezie Și sufletul – simfonie.

Tăcerile din cuvântul tău Mă edifică din scrum Întru a fi taina fericirii, Strălucirea trezirii.

Tu ai scris noua alegere, Eu scriu lupta către sinele cunoscător, Noi uluim resemnarea banalilor realiști, Lumea este sărutul nostru prin ea.

Poate-i noua treaptă De-ntrebări și rugi?

Poate-i doar o șoaptă De dureri prelungi?

Ce-ar dori iubirea Să vedem prin ea?

Poate nemurirea Prin tăcerea sa?

Cum să plângi când vine?

Cum să te ferești?

Cum să uiți de tine Când o pedepsești?

Ce zicea călăul Când o răstignea?

Cât de mare-i hăul Jefuind prin ea?

Cum să o faci sclavă?

Cum s-o-ntemnițezi, Cum să strigi că-i oarbă?

Cum să nu o crezi?

VERBUL „A POEZI”?!Tu ești începutul de sfârșit a sfârșitului, Eu sunt liniștea de vulcan a vulcanului,

AUREL CHIOREAN MI-E VIAȚA Mi-e viața timpul întomnit… pădurea, am zborul verde, doar crescut în muguri un vânt netrebnic îl spulberă aiurea, dar am o toamnă în visul meu… noi singuri.

Am doruri multe în pași rătăcitori de dragul tău și frunză am fost iubită, îți sărutam și urma ta în zori ce ai lăsat-o în clipa mult dorită.

Mi-e viața plină în clipele trecute, cu unele în derivă chiar și goale mă mistui dor prin gările tăcute când trece un tren și altul îmi dă târcoale.

Mi-e dor de mare, de un val de glasul ce mă făcea să cred că sunt un ram sperând că nu o să mă doară pasul, când vise în primăveri cu noi … creșteam.

18

Jurnalistă, moderatoare şi prezentatoare TV şi radio, fotograf, filolog şi petagog.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 36

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

CARMEN GEORGETA POPESCU AL CINCILEA ANOTIMP (continuare din nr. precedent)

CAPITOLUL IV - Spui că acum nu ura ar trebui să fie subiectul de analiză, ci trecerea ta prin împărăţia ei. Crezi că ai putea să le separi vreodată?

Camelia, trecerea de care pomeneşti are un început şi, evident, va avea şi un sfârşit, nimeni nu ştie când sau în ce fel va arăta el. Ce-ar fi să începi prin a-ţi aminti cum ai făcut o asemenea alegere, dacă îi înţelegi motivele, dacă mai ştii ce aşteptări aveai de la relaţia cu el?

-Vrei să ştii ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat nimic diferit de ceea ce se întâmplă, zilnic, multor cupluri. Adică diferenţe de opinie, comunicare greoaie, dezamăgire, frustrare, furie, teamă că nu putem fi înţeleşi. Dar la noi doi nu a fost numai atât, nu s-a „întâmplat” pur şi simplu ca imediat după ce ne-am mutat împreună Ştefan să-mi aducă la cunoştinţă că de acum încolo totul se schimbă, că într-o căsnicie există condiţii care trebuiesc respectate, bineînţeles referindu-se la mine în principal. Aşa ceva se pune la cale Elena, tot comportamentul lui în jumătatea de an cât doar ne-am întâlnit şi ne-am iubit şi ne-am înţeles foarte bine a fost ceva premeditat, ceva care să mă facă să-mi doresc să fiu cu el, să fiu chiar uimită de norocul care a dat peste mine. Nu voiam să te pierd- mi-a spus senin când l-am întrebat cum se explică diferenţa dintre el, cel de dinainte şi el, cel de după.

Minciuna, chiar dacă este din dragoste, tot minciună se numeşte. Problema şi obiectul urii mele,

10.-III-2015

Nr. 3/43

ca să zic aşa, e faptul că nu am ales în cunoştinţă de cauză, nu aveam cum, el mi-a ascuns caracterul, concepţiile, dorinţele lui. Nu mai pot spune că am ales, ci că am fost pusă în faţa faptului împlinit, ceea ce pentru mine înseamnă că am fost păcălită. Cum să-mi asum răspunderea pentru ceva ce simt că nu am ales? E ca şi cum aş fi judecată pentru ceva ce nu am semnat.

- Şi de ce nu i-ai spus naibii să plece?

Nici eu nu aş suporta să fiu minţită şi nu aş accepta scuze, oricât ar fi ele de sincere. Dar faptul că ai rămas în continuare cu el îmi ridică nişte semne de întrebare. Ce voiai să demonstrezi şi cui? Cred că din cauza asta unii te percep încăpăţânată, răzvrătită.

- Sunt încăpăţânată, sunt şi răzvrătită şi nu regret nicio clipă. Vreau să fiu originală, aş vrea ca fiecare să îşi dorească să fie original, deşi am înţeles că este greu de împlinit aşa ceva câtă vreme a fi original este catalogat cu a fi împotriva curentului. Oamenii se tem să nu fie excluşi dintr-o comunitate sau dintr-un grup, se tem să se arate aşa cum sunt, se tem să aibă încredere în ei şi în ceilalţi. A fi original înseamnă să fii mai mereu neînţeles, neapreciat, nedorit şi asta aduce singurătate. Cum şi câţi să îşi dorească aşa ceva?

- Tu ai o problemă cu aprecierea, Camelia, şi se pare că asta vine de undeva din timpurile pe care încă mai eşti în stare să ţi le aminteşti. Este ciudat, pentru că din câte povesteşti ai avut destule realizări, ai cunoscut succesul, ai trecut de o grămadă de bariere de gândire şi chiar de acţiune. Ce te nemulţumeşte într-atâta, încât să te lupţi în continuare şi să nu ai odihnă?

- Hm, aprecierea este una, iar recunoaşterea este alta. Mi s-au recunoscut eforturile, asta este adevărat, dar vezi tu, noi oamenii vrem şi nişte recompense sufleteşti pentru ele. A fi apreciat, după părerea mea, înseamnă mai mult decât această recunoaştere, înseamnă a-ţi găsi locul în sufletul cuiva sau în viaţa cuiva şi a străluci acolo pentru el. Chiar şi atunci când oboseşti, chiar şi atunci când stai pe loc şi te analizezi, chiar şi atunci când te decizi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 37

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE să faci o schimbare în tine şi schimbarea îl va atinge şi pe el. Prima mare întrebare şi durere a fost în legătură cu tatăl meu- oare nu m-a vrut, nu s-a bucurat că exist, nu i-a fost dor chiar niciodată destul de mult de mine, încât să-şi dorească să mă vadă măcar? Nu este vorba de o judecată, ci de un neînţeles. Există un gol pe care l-am tot umplut cu tot ce am putut ca să nu rămân oloagă sufleteşte în comparaţie cu alţi copii.

- Şi ce legătură are tatăl tău cu aprecierea, că nu înţeleg?

- Toate sunt într-o strânsă legătură în viaţa noastră, nu putem exista fără tot ceea ce ne înconjoară şi ne influenţează, indiferent că este vorba despre natură sau despre oameni.

Când eram în şcoala generală, încă un copil, îmi amintesc că într-o zi de 1 Iunie colegii mei îşi arătau sau povesteau despre cadourile primite de la părinţi. Tata mi-a cumpărat un trening nou pentru vacanţă - spunea vesel un coleg. Atunci mi-am dat seama că eu nu voi putea spune niciodată aşa ceva şi m-am simţit mai mică decât toţi ceilalţi copii. În liceu, prin clasa a X-a, eram îndrăgostită de un băiat din clasa a XI-a, părinţii lui erau învăţători şi erau cunoscuţi în oraş. Eram fericiţi, Elena, eram nişte adolescenţi normali. Pe atunci stăteam la internat ca toţi copiii veniţi de la mare distanţă. Într-o zi, unul dintre colegii lui mi-a cerut pur şi simplu să-l las în pace, că nu sunt de nasul lui. Nu înţelegeam nimic - eram premiantă, eram cuminte, eram şefa clasei şi asta pe merit, deci ce nu era în regulă cu mine? Nu ai tată, nu locuieşti cu familia şi asta face ca educaţia ta să aibă de suferit.

Adrian face parte din alt mediu social şi nu aş vrea ca prietenul meu cel mai bun să aibă de pierdut - a adăugat rece binevoitorul prieten al lui Adrian. Adică mi se recunoşteau meritele, dar nu eram apreciată, nu aveam o valoare certă în ochii celorlalţi din cauza unor circumstanţe de care nu eram eu vinovată. Nu mă simţeam preţuită şi consider că astfel de experienţe sunt periculoase pentru suflet şi chiar şi pentru psihic, poţi ajunge să nu te mai preţuieşti sau să nu mai ai încredere în tine însuţi. Asta a fost lupta mea toată viaţa - să nu mă las prinsă în

10.-III-2015

Nr. 3/43

concepţiile şi prejudecăţile celor din jur într-atâta, încât să-mi pierd încrederea şi preţuirea pentru mine însămi.

- Să ştii că a avea un tată lângă tine nu înseamnă automat că eşti mai iubită, mai preţuită, mai în siguranţă. În casă la noi au fost multe certuri şi neînţelegeri, o vedeam pe mama de multe ori umilită şi plânsă, eram eu însămi atât de speriată, încât îmi doream să nu existe acest tată şi să fie linişte şi bucurie şi la noi în familie.

- Da, Elena, dar acelea erau nişte episoade şi erau în casă, nu le vedea nimeni, pentru toată lumea erai un copil normal şi ai crescut cu acest sentiment al normalităţii, trăieşti încă şi acum la fel şi nu ţi s-a pus la îndoială moralitatea sau educaţia primită de la părinţi. Cazul tău este destul de comun din păcate, dar tocmai acest aspect te-a ferit de asprimea concepţiilor societăţii în care trăim, te-a ferit de etichetele puse cu uşurinţă şi uneori cu răutate de semenii tăi, de parcă nu ar avea ceva mai bun de făcut decât să-ţi strecoare îndoiala în suflet.

- Din punctul ăsta de vedere ai dreptate, câtă vreme şi capra noastră era moartă totul a fost bine. A naibii judecată!

- Când m-am căsătorit cu Dinu am crezut cu toată fiinţa mea că problema cu preţuirea nu mă va mai bântui niciodată. Ne iubeam şi amândoi luam foarte în serios obligaţiile unei căsătorii. Îmi aduc aminte de pozele de la căsătoria noastră - doi oameni care se bucurau, dar nu afişau altceva decât seriozitate, implicare, determinare. Mă uit la poze şi nu văd zâmbetele, înţelegi? Mă gândeam atunci că el va completa treptat lipsa iubirii din partea tatălui şi că astfel mă voi vindeca de ea. Bineînţeles că iubirea unui soţ nu este echivalentă cu iubirea unui tată, nu asta aşteptam de la el, ci un soi de blândeţe, de protecţie, de înţelegere extinsă faţă de copilul din mine. Am avut parte de ele, nu spun că nu, dar din păcate, după câţiva ani, m-a copleşit din nou absenta preţuirii. Tot ce era demn de apreciere din ceea ce făceam eu a devenit ceva ce, de fapt, era considerat ca o obligaţie de soţie şi de mamă, ceva ce nu avea legătură cu fiinţa mea, ceva ce parcă nu avea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 38

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mare însemnătate nici pentru el. Cu Ştefan s-a întâmplat la fel, acele diferenţe de gândire şi de dorinţe, acele replici în disonanţă mie mi se păreau că sună ca şi interpelarea prietenului lui Adrian, cândva demult, în liceu. Mă simţeam mergând într-un cerc din care nu ştiam cum să ies, nu ştiam cum să sparg tiparul şi să mă eliberez de ideea că aşa va fi mereu viaţa mea. De aceea sunt aşa de înverşunată şi aşa de prezentă în orice, mi-e dor pur şi simplu să fiu o fiinţă preţuită pentru ceea ce sunt, mult, puţin, dar aşa cum sunt eu, nu cum ar vrea alţii să fiu.

- Din păcate şi la serviciu ai avut episoade de genul ăsta, îl ţin minte pe patronul firmei unde te-ai angajat; nu te vedea decât ca pe o biată economistă, plină de probleme personale şi nu ştia că în spatele situaţiilor întocmite sau a rezolvării unor conflicte erai tu, nu cel cu funcţia de şef. Ok, în timp toate au ieşit la iveală şi ai avut momentul tău de recunoaştere şi de preţuire, dar mă tem că a venit cam târziu, nu-i aşa?

- Aşa pare, dar uite că am reuşit să înţeleg de ce s-a întâmplat aşa. Deosebirea dintre mine şi alţii care ne prezentăm la linia de start este că eu concurez de regulă la maraton, pentru mine linia de sosire este întotdeauna departe. Nu spun că celelalte probe sunt uşoare sau că ei nu merită cupa la final, dar una este să alergi 100 m pentru acea cupă şi alta e să alergi nişte kilometri. Nu am ce să fac, aşa este firea mea şi acum nu mă mai deranjează atât de tare acele amintiri.

- Eu tot nu înţeleg cum vine chestia asta cu recunoaşterea şi aprecierea. Mie mi se pare că aprecierea este ceva de moment sau de o durată scurtă de timp, pe când recunoaşterea este cea care reprezintă apogeul, finalul întregului efort depus.

- Dacă privim aşa situaţia, ai dreptate.

De multe ori cele două există şi simultan şi ferice de cine le trăieşte şi are parte de ele! Ca să continue cursa, pe unii oameni îi motivează una dintre aceste două stări, pe alţii îi motivează competiţia în sine şi lupta. Oricum, nu contează cine sau ce ne face să nu renunţăm în viaţă la un ideal sau la o dorinţă, importantă rămâne par-

10.-III-2015

Nr. 3/43

ticiparea noastră conştientă. De ce este aprecierea mai importantă pentru mine decât recunoaşterea? Cu siguranţă că asta se întâmplă din cauză că aprecierea este, pentru mine, ceva calitativ, de suflet, ceva care vine din admiraţie, dar fără condiţionare şi fără să fie imperios necesară din partea cuiva. Recunoaşterea se autoimpune pentru că există nişte fapte, nişte realizări ce nu pot fi contestate sau trecute cu vederea şi, ca urmare, trebuie să apară recunoaşterea acestora. Bineînţeles că şi ea conţine valoare, şi ea este aşteptată şi dorită de toată lumea, şi ea este o recompensă, dar eu simt nevoia de ceva curat, de nişte gesturi nepuse în balanţa gândirii şi necesităţii. Ceea ce spun despre apreciere este valabil pentru mine, aşa simt eu, în rest probabil că oamenii aleg cealaltă variantă.

- Ai un mod diferit de a vedea lucrurile şi nu te pot contrazice, pentru că fiecare îşi trăieşte propriile viziuni despre cum arată viaţa şi adevărul. Uneori însă mi se pare că eşti prea înţepenită, mai ales când este vorba de nişte principii. Poate că ţi-ar prinde bine dacă ai fi mai maleabilă din punctul ăsta de vedere, zic şi eu...

- Maleabilă în sensul de permisiv sau de concesiv? Permisivă eu zic că sunt până peste cap, iertarea pe care o tot aduc în discuţie de fiecare dată când apare un conflict şi nişte răni tocmai de aici se naşte. Am răbdare să mă arăt, să mă explic, să trec cu vederea slăbiciunile de moment ale cuiva sau carenţele care vor fi depăşite într-o bună zi. Călătoria care se numeşte viaţă nu este ceva static şi rigid, nu ne naştem atoateştiutori şi nu suntem singurii care trecem prin procesul de evoluare a conştiinţei. Dar a face concesii în chestiuni care mă definesc şi după care mă ghidez mi se pare periculos. Principiile noastre de viaţă sunt puncte de vedere la care ajungem singuri, pe care le-am tot analizat şi încercat, pe care le-am triat şi, în final, le-am ales deoarece le simţim potrivite cu felul nostru de a trăi. Nu vorbesc despre principii bune sau rele şi nici altcineva nu ar trebui să le împartă astfel, pentru că ele, deşi sunt general valabile, rămân întotdeauna personale. Dintre toate prin-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 39

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE cipiile câte există fiecare om îşi alege câteva, le alege pe acelea care i se potrivesc şi îi servesc în ceea ce îşi propune.

- Adică unele principii general valabile pot să nu fie potrivite pentru cineva?

- Dacă acel cineva nu le alege pentru a se defini prin ele, da, aşa este.

- Şi atunci cum rămâne cu poruncile din Biblie? Sunt ele sau nu nişte principii de viaţă?

- Eu le simt mai degrabă ca pe nişte sfaturi date cu toată dragostea şi cu toată înţelepciunea ca să putem fi feriţi de multe suferinţe şi de multe nemulţumiri. Un părinte nu îi porunceşte copilului să fie fericit, ci îl sfătuieşte cum să-şi croiască o cărare printre tentaţiile şi adversităţile vieţii. Eu aşa îl simt pe Dumnezeu şi de aceea îl simt atât de aproape, încât nu pot spune că mă tem de el, ci că regret acele alegeri pe care le fac atunci când mă depărtez prea mult de sfaturile lui. Regret şi încerc să nu le mai repet, nu în aceeaşi formă bineînţeles. Adevărul este că de multe ori nu înţelegem de ce ajungem la acelaşi rezultat, deşi mergem pe căi diferite. Tot ce am reuşit să aflu în aceşti ani este un adevăr care mă ajută foarte mult: există întotdeauna variaţiuni pe aceeaşi temă, ca o paletă a unui pictor iscusit care foloseşte nuanţele culorilor în infinite moduri pentru a reda acelaşi chip sau acelaşi peisaj, dar cu mai multă expresivitate şi sens.

- Adică o experienţă nouă poate fi, pur şi simplu, una pe care ai mai avut-o cândva, dar în alte condiţii şi circumstanţe?

- Exact, şi aici o să-ţi dau ca exemplu alegerea mea în ce-l priveşte pe Ştefan: era a doua oară când alegeam acelaşi tip de bărbat din punct de vedere al pregătirii, al mediului de viaţă din care provine, al sensibilităţii. Te întrebi de ce am făcut aceeaşi alegere dacă am văzut care este rezultatul primei alegeri şi ai dreptate să nu mă înţelegi. Dar atunci când facem o a doua sau a treia alegere, chiar dacă este de acelaşi fel, ea nu are acelaşi scop, nu mai este vorba de aceleaşi aşteptări şi speranţe. De asta spuneam mai devreme că e vorba de variaţiuni pe aceeaşi temă. În cazul lui Dinu a fost începutul, a fost încrederea în suficienţa

10.-III-2015

Nr. 3/43

iubirii şi a seriozităţii, era aruncarea în necunoscut. În cazul lui Ştefan am luat în calcul nişte elemente care erau în plus: o presupusă înţelegere a vieţii căpătată în cei 50 de ani ai săi, faptul că era pentru noi o etapă de viaţă diferită (având în vedere că nu mai era vorba de naşterea şi educarea copiilor), încrederea că nu toţi oamenii sunt la fel ori, poate, tocmai dorinţa de a demonstra că nu toţi oamenii sunt la fel şi că pentru a fi un bărbat deosebit nu ai nevoie numaidecât de studii academice.

- Şi a treia oară cum vei alege? Acum să te văd! De mult voiam să te întreb asta şi mai ales eram curioasă ce concluzii ai acum despre ceea ce a fost şi ceea ce vrei să fie un partener de viaţă pentru tine?!

Cameliei i s-a părut că tot aerul din cameră s-a rarefiat şi că este obligată să respire mai rar şi mai profund, ca o aducere-aminte a trecutului dar şi a viitorului, în aceeaşi cadenţare nepărtinitoare şi netemătoare.

- Trecutul e mult, e plin şi e ştiut, poate nu e înţeles aşa cum se cuvine, dar este ceva atât de lipit de fiinţa noastră încât nu-l putem renega. Viitorul este ca o punte, poate fi trainică şi astfel să ajungem la împlinire sau poate fi fragilă şi toate dorinţele noastre să cadă în prăpastia uitării. Toţi înţelepţii spun că nu există decât prezentul şi atunci mă întreb: ce rost are să alergăm când înapoi, când înainte? Dar noi nu suntem atât de înţelepţi încât să nu ne plângem de trecut sau să nu sperăm orbeşte în fericirea ce ne-o poate aduce viitorul. Încerc să mă ridic un pic deasupra acestui joc, să desenez viitorul cu ceva mai multă cumpătare şi să-l primesc cu încredere, fără să arunc blamarea asupra trecutului. Ştii ce mă amărăşte uneori când stau de vorbă cu oamenii despre ce li s-a întâmplat? Faptul că nu găsesc în poveştile lor decât regrete, reproşuri, victimizare, de parcă viaţa lor s-a scurs într-un lagăr şi nu au avut cum să trăiască fericiţi. Îi aud cum îşi descriu fericirea viitoare, îi aud cât de bine ştiu ei cum va arăta ea şi cum o vor trăi. Dar până acum ce au făcut, Elena, nu au simţit-o niciodată? În viaţa lor a existat cândva o femeie sau un bărbat, au existat tot atâtea dorinţe şi vise ca şi

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 40

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE acum când toate sunt puse la zid şi şterse cu buretele. Dintr-o dată acele fiinţe, acele vise şi dorinţe sunt egale cu zero. Aşa că mă întreb: ce anume îi va face pe aceşti oameni să-şi preţuiască noii parteneri? Nu vor avea şi aceştia din urmă soarta partenerilor din trecut, uitaţi şi judecaţi acum cu asprime? Asta mă pune pe gânduri, dar numai atât cât să fiu atentă la atitudinea bărbaţilor faţă de trecutul lor. Capitolul „nepotrivirii de caracter” este vast şi subiectiv, acolo zac adevăruri şi iluzii, tăinuiri sau neînţelegeri. Totuşi, să nu trecem cu vederea faptul că există şi nefericiri reale, totale, dureroase. Acolo există dependenţe, complexe, există o sumedenie de motive pentru care oamenii sunt legaţi de trecutul lor prin teamă şi de aceea încearcă să-l respingă cumva. Sunt rezervată în ce priveşte a treia alegere, Elena, e şi normal să fiu aşa acum, dar în niciun caz nu mi-e teamă de ea. Însă, cu siguranţă nu voi mai alege acelaşi tip de bărbat. Îmi ajung cele două încercări şi chiar dacă motivele fundamentale pentru care le-am făcut atunci au fost de bun-simţ şi m-au reprezentat, chiar dacă există şanse ca un al treilea să confirme regula prin excepţie, nu mai vreau să risc.

sfârşit

10.-III-2015

Nr. 3/43

ADRIAN PAPARUZ Cum s-a născut Dumnezeu Motto:

Dacă optica materialistă este exactă, atunci, viaţa umană nu merită să fie trăită.

Bărbaţii şi femeile care cred în materialism, nu vor mai ajunge, cu timpul, să-şi justifice propria existenţă şi să aducă pe lume alte vieţi care vor trebui, în mod obligatoriu, să facă faţă, la rândul lor, absurdului existenţei, se vor regăsi într-o situaţie mai gravă decât moartea.

Experienţa vieţii omeneşti, în condiţiile în care o trăim, este tragică şi tulburătoare.

Această latură tragică nu poate fi compensată, decât prin convingerea, sau cel puţin speranţa, că viaţa are un sens mai adânc decât cel pe care i-l acordă materialismul!

W.Mac.Dougall

Prima oară când mi-am amintit de acel tânăr, a fost în ziua în care am urlat de disperare, din disperarea existenţei, pe un ţărm al unei mări pe care eu o ştiam inexistentă. Şi asta, fiindcă atunci, în acele clipe, în care sufletul îmi era prizonier al unei dureri inumane, când nimic din mine însumi nu mai trăia cu adevărat, cuvintele acelui copil au inundat deodată timpanele mele, făcându-mă să simt mirosul pământului, mirosul cerului, determinându-mă să simt povara propriului meu miros viu:

Întoarce-te în singurătate omule, în singurătatea nebuniei tale, acolo de unde ai plecat înainte de a porni în căutarea fericirii!

Nu văd, n-am văzut niciodată, fiindcă orb am voit să mă nasc, dar eu ştiu, nu te-n-trista, omule, fericire nu există... Nu trăim să fim fericiţi, ci numai pentru a suferi de pe urma acestei invenţii absurde...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 41

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Şi acum, du-te omule, du-te de unde ai venit, de unde te vei întoarce aici pentru a-mi spune că am dreptate, pentru a-mi pune întrebări inutile, la care doar tu însuţi trebuie să gaseşti răspuns... Zâmbeşti, nu înţelegi nimic, dar vei înţelege... Puţini înţeleg înainte de a nu mai fi.

Mă vei găsi tot aici, oricât de multe zile vor trece... timpul nu există, la fel ca şi fericirea, timpul nu e decât o mare minciună. Vei avea şansa, poate unică, să înţelegi că nu suntem nimic, înainte ca nimicul să-ţi acopere trupul... Şi iată-mă aici, pe acelaşi ţărm, cu picioarele scăldate de apa unei mări inexistente, plouându-mă prin fiecare ungher al fiinţei... unde eşti, filosofule? Doar tu ai putea să m-asculţi fără să-ţi spun nimic... timpul nu există.

Ar fi trebuit să fii aici.

- Chiar sunt, prietene... atinge-mă, convinge-te de această proastă realitate. E singura în care mai crezi, nu-i aşa?

Nu ştiu de unde apăruse, plaja părea pustie... ca şi atunci când, în noaptea aceea lungă, alături de soţia mea, ascultam doar valurile, ce se izbeau ritmic de tălpile noastre goale, plesnind de fericire. O fericire pe care o credeam veşnică.

Se aşezase lângă noi un biet copil cu o chitară înfăşurat complet cu un cearceaf alb.

Ca mulţi alţii - mi-am spus atunci – cotrobăind în sacoşă în căutarea vreunei conserve sau a vreunei prăjituri.

- Nu te osteni! Şi atunci, vocea aceea stranie, izbită de creierul meu saturat de obsesii, de cuvinte mari... fericire, dragoste, eternitate, înghesuit de idei existenţiale, cu principii şi sentimente întortocheate ca un labirint prin care alergam cu ochii închişi, a declanşat o alarmă, nu ştiu, ceva ca un strigăt....

- Cine eşti? Ce vrei? s-a răsculat primitivul din mine, pe jumătate nervos, pe jumătate curios.

Ne-a privit îndelung; am simţit un ţurţure pe spate, zgribulindu-mă deodată.

10.-III-2015

Nr. 3/43

- Lasă-l Rafael! E doar un copil! mi-a şoptit Clara.

- Atât… un copil orb, Clara! ne-a răspuns, cu o altă voce parcă, având un ecou metalic.

Un copil orb, un copil orb, repetam, cu mintea învălmăşită deodată, de mituri, de legende, de spaimă.

- De unde ştii că o cheamă Clara? s-a răsculat bărbatul gelos din mine.

- Rafael, tu nu eşti ca ceilalţi, ar trebui să vezi, să vezi omule, pricepi? Prin tot acest întuneric trebuie să vezi, să arzi ca o flacără...

Să ard ca o flacără, credeam că e nebun.

- Nu, Rafael, nu sunt nebun, de fapt habar n-am cine sunt... Nu am niciun trecut... În urma mea nu există nimic! Doar exist, doar atât... Mam aşezat lângă voi acum şi aici venind de niciunde. M-aţi chemat... Tu m-ai chemat, Rafael.

Sunt cel pe care îl cauţi în tine; trebuia să te întâlneşti cu tine, faţă în faţă cu adevărul.

Adevărul e orb, Rafael, dar priveşte-l!

I-am privit ochii goi, albaştri şi totul începu să alunece... Mă simţeam uşor, pluteam undeva deasupra plajei, iar el mă ţintuia cu privirea-i oarbă, plutind alături de mine, într-un altfel de spaţiu, fără culoare, fără sunete... Părea un joc absurd, o poveste ireală, şi mintea îmi era tulbure ca un râu în care copiii au aruncat bolovani....

- Rafael, trezeşte-te! E timpul să plecăm! şi vocea Clarei alungă deodată totul.

Stăteam întins, gol, pe nisip şi marea continua să ne izbească trupurile: flux, reflux...

- Să mergem, iubitule, e timpul! „Timp nu există, la fel ca şi fericirea, nu e decât o invenţie absurdă...”

- Eşti fericită, Clara?

- Desigur, Rafael, fericirea mea e atât de imensă, încât n-ar putea fi acoperită de apa acestei mări...Tu eşti fericit, dragul meu? „Fericire nu există... Există doar o mare minciună...”

- ...Da, Clara, sigur că sunt! Unde a plecat?

- Cine? Orbul?

Deci nu avusesem vedenii, fusese acolo.

- Da, unde e?

- Nu ştiu, a dispărut!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 42

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Cum adică, a dispărut?

- Nu ştiu, ce importanţă are, iubitule, hai să plecăm....

- Dar ce-a spus, l-ai auzit?

- N-a scos niciun cuvânt, Rafael, ce e cu tine?

- Cum, n-a vorbit nimic?

- Nu, dragule, s-a aşezat acolo, lângă mare şi ne-a privit!

- Dar era orb! Cum ne-a privit? Chiar tu miai spus că e doar un copil orb...

- Da, Rafael, era orb, dar orbii ştiu şi ei să privească, au felul lor bizar de a scruta întunericul şi e un fel care doare...

Se întristase, iar eu mă simţeam vinovat de această tristeţe a orbilor, pe care o simţeam tot mai grea, tot mai apăsătoare... Aş fi vrut să îi spun cuvintele acelui copil orb ce se aşezase acolo, lângă noi, venit de niciunde, plecat nicăieri.

Dar, mai mult decât mine, Clara n-ar fi înţeles nimic, cu atât mai mult cu cât ea nu auzise niciun cuvânt.

Vorbisem telepatic? Era posibil? Ştiam prea puţin despre acest mod de comunicare, iar puţinul ştiut era doar din discuţiile mele interminabile pe care le avusesem cu fostul meu coleg şi prieten din şcoală, Nicolo.

S-a sinucis... Din prea multă dragoste de viaţă, de prea multă suferinţă a sufletului... „Voi muri de dor Rafael, de dorul dorului de dor, prietene....” îmi spunea uneori seara îna-inte de a adormi.

Fusese un student extraordinar. Nu avea ce să înveţe, era un autodidact.

Venise singur, ascuns într-un vapor, pe când avea doar zece ani. Fusese orfan, nu-şi cunoscuse părinţii niciodată. Tatăl pierise pe mare, mama când îl născuse. Trăise din mila pescarilor. „Într-o noapte, un napolitan povestea despre America asta a voastră, Rafael... A doua zi m-am ascuns pe un vapor, sperând doar să nu mor până nu ajung aici,” îmi povestise mai târziu, după ce ne împrieteniserăm.

Era un singuratic, iar eu eram unicul lui prieten.

- De ce eu, Nicolo? l-am întrebat odată.

10.-III-2015

Nr. 3/43

- Fiindcă numele tău îmi aminteşte de Italia, de capodoperele Renaşterii, şi apoi tu eşti altfel decât ceilalţi, Rafael, altfel... „Altfel...”, aşa îmi spusese şi acel copil orb, sau poate aşa visasem eu... altfel decât ceilalţi...

- De ce eşti trist, Nicolo? Şi atât de singur?

- Fiindcă m-am născut, Rafael, fiindcă m-am născut, şi pentru asta am ucis... Fiindcă trebuie să fiu pedepsit că iubesc atât de mult viaţa...

- Nu te înţeleg, Nicolo....

- Nici tu, Rafael? Nici chiar tu? Atunci totul e pierdut prietene... Flacăra se va stinge, întunericul va înghiţi tot şi va fi linişte...

Colegii îi spuneau „nebunul”. Câteodată, chiar eu gândeam că nu e în toate minţile.

Mă trezise, într-o noapte, părea speriat, ochii îi luceau straniu şi avea un zâmbet amar: - Rafael, du-mă lângă mare, pe plajă, te implor prietene...

Am gonit cu maşina aproape cinzeci de mile.

- Ce vrei să faci aici, Nicolo?

- Să ascult oceanul, Rafael, să sărut acest nisip plin de viaţă, să plâng şi să râd de plânsul meu... şi să vorbesc cu Dumnezeu. El m-a chemat aici, trebuia să vin, nu-i aşa, prietene?

- Şi cum vorbeşti tu cu Dumnezeu, Nicolo?

- Prin gând, prin sânge... ne contopim, înţelegi?

- Nu! - Păcat, Rafael, mare păcat!

S-a aşezat pe nisip, în genunchi, şi m-a rugat să plec.

- Dacă nu poţi înţelege, du-te Rafael, întoarce-te la civilizaţie. Nu-ţi fie teamă pentru mine, îl am pe Dumnezeu....

M-am îndepărtat cu maşina câteva sute de metri şi l-am aşteptat. Din păcate am adormit.

Dimineaţa, m-a trezit soarele plin ieşind din mare. Nicolo nu mai era. L-am căutat pe toată plaja, zadarnic, nimic... M-am întors la colegiu.

Dormea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic... Doar faţa îi exprima o durere fără sfârşit.

Nu l-am întrebat nimic, nici măcar cum s-a întors cinzeci de mile. Mai târziu, tot el a fost acela care m-a întrebat mirat:

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 43

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Ce e cu tine, Rafael? Parcă nu ai dormit de o veşnicie...

Atunci l-aş fi pocnit, dar mirarea lui era aşa de sinceră, încât m-am abţinut...

Apoi, într-o altă noapte, mi-a povestit: - Ştii, Rafael, eu sunt născut pentru suferinţă, nu sunt doar propriul meu filosof, sunt destinat să-mi disec propria-mi viaţă... viaţa, nimic nu se compară cu ea, poate veşnicia lui Dumnezeu, dar... nu ştiu, Rafael, nemurire....?

Pentru ce să te lupţi, pentru ce să exişti?

Eternitate? Blestem ! Sunt credincios, vorbesc cu Dumnezeu, aşa cum vorbesc cu tine, dar prefer raiul acesta pământesc decât o veşnicie insipidă... De aceea voi muri... Şi tu ai putea să vorbeşti cu El, doar să îl cauţi în tine! „Nimic fără Dumnezeu!”, cine a spus asta? Ne naştem cu moartea în noi, de la primul ţipăt... convieţuim cu ea, ne contopim cu ea... Cred că e singura certitudine a omului... În rest, relativitatea...

Omul a descoperit, cândva, că poate să moară şi într-un timp această invenţie l-a făcut fericit.

Da, de ce te miri? Fiindcă atunci când suferinţa umană atinge o limită maximă, când speranţa se stinge sub palmele însângerate, îl rogi pe Dumnezeu să poţi muri... Şi eşti fericit în aşteptarea unei noi evoluţii a sufletului, în aşteptarea acelei linişti atemporale, aspaţiale... „Să nu ucizi!” Dar să nu te sinucizi? Nu mai pot, Rafael...Trebuie să mor...

- Şi Dumnezeu, Nicolo? Ce faci cu Dumnezeu?

- Nimic, nimic... sunt născut pentru suferinţă, pot să mor pentru acelaşi lucru... Când am ajuns în America, mai întâi am sărutat Statuia Libertăţii, şi apoi acest mic crucifix moştenit de la mama... „Doamne, exişti şi aici!” Şi atunci l-am auzit, Rafael, L-am putut auzi, înţelegi? Mi-a spus să am speranţă şi să cred în existenţa Lui, aşa cum cred în existenţa acelei statui. Statuia va dispărea, dar Dumnezeu nu!

După câteva zile, l-am găsit pe plajă... Se împuşcase. În mâna stângă ţinea strâns o scrisoare, pentru mine: „Rafael, sărută Statuia Libertăţii şi păstrează crucifixul mamei... apoi

10.-III-2015

Nr. 3/43

arde-mă şi ţine-mă la tine în cameră; uneori vom vorbi, îţi voi spune de ce am făcut-o...” Şi acum cenuşa lui e la mine... îl simt aproape, că există, la fel cum îl simt pe acest copil orb, chemat de mine, venit de niciunde. „De ce te gândeşti la toate acestea, Rafael?”

De ce,tu, orbule, n-ai niciun răspuns? E la fel ca atunci, în noaptea aceea, nu s-a schimbat nimic pe înfăţişarea lui, n-a mai crescut, nici nu a mai îmbătrânit.

- Ai un nume, orbule?

- Tu îl mai ai, Rafael?

- Eşti Dumnezeu, orbule?

- Nu, nu sunt...

- De ce te caut pe tine? Cu ce mă poţi ajuta?

- Eu sunt o certitudine, Rafael... De aceea mă cauţi, pentru că eu nu cred în fericire, nici în timp... exist fără explicaţii, aşa cum ceilalţi mor fără explicaţii!

- Tu nu vrei să mori?

- Am o veşnicie pentru asta, dar tu, Rafael?

- ....

- Ştiu, eşti între două existenţe, sau între două nonexistenţe, e acelaşi lucru şi aştepţi un sfat de la mine, un sfat care să te ajute să alegi între viaţă şi moarte. Numai că, pentru mine, viaţa sau moartea e acelaşi lucru. Doar noi, bieţi bipezi ne temem de moarte, pentru că ne e frică să trăim. Totul e un mare nimic.

Ne aşezasem pe plaja mustind de atâta apă, sub ploaia fără sfârşit. Ploaia care aduce moartea, ţipătul... Erau patru sute cincizeci de zile de când începuse. O ploaie rece, cu picuri mici, ascuţiţi, deasă ca o perdea imensă ce acoperise brusc soarele.

Nu ştiu dacă în existenţa mea, vreodată, simţisem ceva asemănător, nici măcar dacă acel sentiment aparţinea umanului. Îl priveam pe orb şi totul în jurul meu începea să alunece, să se risipească, începeam să mă autodistrug....

- Orbule, am înnebunit?

- Nu, Rafael, e doar un efect secundar al ploii!

- Aş vrea să adorm, să nu pleci!

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 44

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Dormi, Rafael, dormi...

- Eu sunt Rafael?

Casa era într-un cartier privilegiat, un cartier ministerial, la marginea oceanului. De-a lungul străzii, foarte late, pe o parte şi pe alta, se întindeau vilele oficialităţilor: demnitari, diplomaţi, ambasadori.

Totul era păzit: din capătul străzii până la celălalt capăt, adică pe o lungime de cel puţin zece kilometri, de cei mai antrenaţi soldaţi.

Niciodată nu părăseam cartierul; tot ce aveam nevoie se regăsea între „graniţele” acelui cartier select. Eram tabu. Cuvântul de ordine, pe care nu-l rostea nimeni, dar pe care îl respectam cu toţii, era: „linişte!”.

Secretul guverna tăcut, greu şi deplin asupra capetelor noastre, sufocant, poluant...

Eram ca nişte ciumaţi, paria sau criminali...

Poate acei guvernanţi să fi fost nişte tirani, despoţi (iar istoria îi va judeca), dar noi, copiii acestor oficiali, de ce trebuia să fim frustraţi, închişi în „succesul” părinţilor?

Aveam, fiecare din noi, profesori particulari, servitori, doici, o armată de paznici, care ne îngrădeau orice mişcare. Nici măcar nu ne cunoşteam între noi.

Tata, marele dictator, lipsea foarte des... În permanenţă patru zdrahoni se aflau lângă el, chiar şi acasă te împiedicai de ei. Nu zâmbeau niciodată.

Mama era italiancă, tata yankeu, bunicul din partea mamei, spaniol, iar bunica din partea mamei, grecoaică. Un amalgam de naţii contribuiseră la ADN-ul meu.

Pe bunicii din partea tatălui, yankei şi ei, nu i-am cunoscut niciodată. Tata ne-a interzis să vorbim despre ei... nici nu ştiu dacă au existat vreodată ...

Nu ştiu cum reuşise Antonia, adică mama, să-l iubească pe tata şi mai ales să-l urmeze aici, în America. Era un tiran din vârful degetelor de la picioare până la ultimul fir de păr. Ar fi putut ucide oricând, pe oricine, fără să-şi piardă zâmbetul sarcastic. Înainte de a deveni cel mai de temut dictator al istoriei, fusese general.

10.-III-2015

Nr. 3/43

Lovitura de stat pe care a organizat-o a avut succes, iar el a schimbat lumea în rău...

Când am împlinit paisprezece ani m-a întrebat, de dinapoia masivului său birou: - Rafael, ce-ţi doreşti cel mai mult?

- Să plec, să trăiesc dincolo... („dincolo” numeam noi teritoriul lumii care se întindea mai departe de fortăreaţa cartierului rezidenţial) - De ce?

- Fiindcă vreau să fiu liber!

M-a privit câteva secunde, apoi, mai înainte de a ieşi din casă odată cu gorilele sale, lam auzit, abia şoptind: - Zboară, copile, zboară...

După câteva săptămâni, când s-a întors, ţinea în mână o colivie, iar pasărea dinlăuntrul ei era una din puţinele exemplare care mai supravieţuiau, dintr-o specie aparte... pe care mi-o doream de mult.

A aşezat-o lângă fereastră şi apropiindu-se de Antonia, le-a făcut semn, gorilelor să iasă.

- Priveşte-o, Antonia, această pasăre nu poate trăi în colivie; peste câteva ore va muri Chiar dacă, dincolo de această colivie o aşteaptă o moarte cauzată de imposibilitatea ei de adaptare, preferă să moară decât să accepte traiul în huzur, dar închisă. E foarte ciudată, în felul ei, legenda spune că, şi uneori, faptele confirmă această poveste, acela care o va închide va pieri odată cu ea, dar, tot această legendă spune că aceluia ce îi va reda libertatea îi va fii până la moarte datoare... Nu se va despărţi niciodată de cel care, pentru ea, va fi de atunci înainte Libertatea! Acum înţelegi, Antonia?

Mama a înţeles, dar această înţelegere aproape a sfărâmat-o.

Dictatorul mă luă apoi pe genunchi lui şi străduindu-se să îşi ascundă lacrimile, îmi şopti: - Zboară, copile! Vei fi liber, mai liber decât vei dori să fii şi vei înţelege... Să nu mă condamni şi mai ales să uiţi cine eşti! „Dincolo” nu vei fi decât Rafael.

Deschide colivia acestei păsări minunate şi pleacă. Te va urma pretutindeni, până în ultima ei clipă. Când va muri să ştii că şi eu voi pieri... odată cu ea.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 45

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Să nu ne mai cauţi niciodată, pentru tine de acum noi nu mai existăm.

Pentru că tu, Rafael, eşti altfel....

Eu am distrus, poate, lumea, dar probabil menirea ta e aceea de a o inventa! *********

Când am trecut bariera, m-am trezit deodată singur, într-o lume absurdă. Totul părea un coşmar. Chipuri stupide, intenţionat deformate, sau ereditar moştenite, grupuri de mutanţi, cerşetori....

După câteva luni, trăind aiurea în mijlocul acelei lumi, înţelesesem. În cartierul din care venisem, se încerca salvarea demnităţii umane, sau a ceea ce mai rămăsese din ea. De acolo, în fiecare zi, din oră în oră, se transmiteau mesaje audio-video, cuprinzând statistici ale degradării umane pe plan mondial, şi înregistrări de arhivă, în care OMUL îşi avea rostul, demnitatea reunite sub efigiile unei conştiinţe religioase: OMUL - fiu al lui Dumnezeu - stăpân al naturii - pioner al spaţiului - cuceritor al ştiinţei Omul, omul.....

Alergam, cu pasărea mea prin lume, hao-tic, de frica celui ce devenisem. Eram, de acum, la fel ca aceia care aruncau cu sticle în ecranele de unde se transmiteau acele mesaje. Eu şi pasărea mea...

Apoi, într-o zi, intrasem într-un bar să cumpăr ceva de mâncare pentru amândoi. Patronul, un cimpanzeu mulatru cu faţă de copil, dădea ordine unei sirene dolofane ce îşi dezgolise în totalitate cei trei sâni, provocator, servind cei câţiva clienţi pe un propulsor magnetic.

- Ţi-am spus să nu mai vii, Rafael, cu pasărea ta aici, îmi sperii clienţii!

- Închideţi botul, Aldo! Te plătesc regeşte! Adu ceva de mâncare pentru amândoi, nu uita de heroină şi de o sticlă din coniacul ăla împuţit al tău.... Întâmplător m-am aşezat la o masă, cea mai apropiată de uşă, aşa cum procedam de fiecare dată.

10.-III-2015

Nr. 3/43

Întâmplare... aiurea, vezi tu, orbule, nu există nimic întâmplător. Puteam să mă aşez la oricare dintre cele aproximativ zece mese aflate în preajma uşii... Puteam, nu?

- Desigur, continuă, te rog!

Mi-am aşezat lighioana pe masă şi contemplativ îl priveam pe tata, pe ecranul tridimensional. Vocea lui, ca un tunet, încetase demult să mă mai impresioneze. Purta un costum de stofă crem, cămaşă şi cravată. Nimeni nu se mai îmbrăca astfel. „- Locuitori ai planetei, azi se împlinesc o sută de vremi şi jumătate, de când omul, în nesăbuinţa şi orgoliul său fără de margini, l-a ucis pe Dumnezeu. Omul, acum, va trebui să piară... Şi nu pentru că aşa vreau eu, ci pentru că aşa e SCRIS... Aţi făcut Universul de râs. Cine mai are valori morale, sau măcar crede că le mai are, să mi se alăture... După cum ştiţi, timpul se apropie de final, se dizolvă, se contractă, piere, nu mai avem timp, idioţilor....”

Urmă bubuitura. Un diltoman diform sfărâmase ecranul. Puteam să-l ucid. Pentru prima oară simţeam o ură grea pentru mutanţi, pentru tot ce mă înconjura...

Mi-am amintit de Antonia, de fratele meu, de dictator... şi da, chiar am plâns, imagineazăţi, orbule, am plâns....

Atunci, fata, pe care nici nu o văzusem, mia luat palma între mâinile ei, şi m-a privit lung, exact în pupile: - E tatăl tău... ar trebui să se întâmple ceva chiar acum, ceva necugetat, indestructibil... De exemplu, să-ţi ucizi pasărea „Bumerang“ sau pe diltomanul greţos. Noi suntem oameni, Rafael...

Priveşte-mă, nu însemn nimic în memoria ta, tu însă, însemni pentru mine foarte mult, vei vedea.

Dar ce căutăm noi aici?

O urmăream buimac... nu ştiam ce să înţeleg şi ce nu... Aveam memoria atât de încărcată cu date existenţiale, încât cu greu mi-am dat seama că îmi vorbea în franceză... Ştii ce înseamnă asta nu, orbule? Da, era o femeie adevărată, în carne şi oase; picturală, sculpturală, exact ca în descrierile anatomice. Devenisem un fel de animal obosit. Uitasem de ce am vrut să fiu liber şi uitasem că voiam să iubesc, să respir

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 46

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dragoste, să împart dragoste... Un animal fricos, speriat de lumină. Lumina era în faţa mea, iar eu, fugarul Libertăţii, fiul dictatorului, nu mai ştiam ce trebuie să fac.

- Cine eşti? am întrebat-o doar ca să întreb.

- Sunt FEMEIA! Cea pe care o cauţi, pentru care ai părăsit „Cartierul”.

- De unde vii?

- De nicăieri, de aici, de pretutindeni, m-am născut pentru a te aştepta, eşti Alesul! ***

- Trezeşte-te, Rafael! Încetează cu povestea asta, hai să colindăm plaja....

Adormisem? Cu adevărat? Pentru prima oară după două sute de zile. Visasem ceva despre trecutul meu, ceva fantastic. O amintire neîntâmplată, dar vie.

- Ce poveste, orbule?

- Visul tău, linişteşte-te, sunt doar imagini pe care creierul tău le transmite din viitor printr-un tunel atemporal, îţi oferă posibilitatea de a privi dincolo, în imensitate.

- Orbule, am înnebunit?

- M-ai mai întrebat asta!

- Şi mi-ai răspuns?

- Te gândeşti prea mult la moarte, găseşti în ea vreo soluţie?

- Cândva mi-era teamă de moarte, dar asta înainte de a muri. Nu-mi amintesc cum se întâmplase, amintirile mi s-au amestecat, undeva în memoria pământului, fără putinţă de identificare... Acolo, în miezul lucrurilor, al vieţii, în inefabil, în micronul de spaţiu, rupt de timp, în clipa numărul unu, de după Marea Explozie, s-a întâmplat ceva, altfel decât trebuia să se întâmple, o deviere de energie, sau o revărsare de iubire prea mare, o culoare prea puternică, nu ştiu, ceva, o defecţiune minusculă, care nu a împiedicat naşterea Universului, a bărbatului Adam, a femeii Eva, a religiei, a toate câte au fost... Dar această maşinărie, pe care eu nu mi-o pot imagina ca neexistând, fiindcă, brusc mi-aş abroga propria existenţă, a început să scârţie, să cabreze, să ruginească. Datorită acelei dereglări, efortul ei de a menţine lucrurile aşa cum au fost plănuite de Creator nu mai poate fi sus-

10.-III-2015

Nr. 3/43

ţinut, iar urmările se rup de concepţie. Poate chiar aşa a fost programată, ca noi, oamenii, să o sesizăm şi să o remediem în timp util, un fel de test suprem. Simţim această dereglare universală de zeci de generaţii, orbule, dar energia noastră spirituală se pare că nu este şi nu va putea fi destul de puternică pentru a reuşi să aducă lucrurile la normal, iar răul s-a extins chiar prin noi, prin lipsa noastră de credinţă şi incapacitatea de a ne purifica. Şi ce mai putem face, noi, orbule, chiar dacă suntem mai lucizi decât ceilalţi, pentru a aduce Omenirea acolo unde ar trebui să fie?

- Să uiţi de acest mecanism, Rafael, să construieşti altul... O altă idee. Căci acolo, în idee trebuie lucrat, să uiţi de secunda unu şi de tot ce a urmat, să numeri un altfel de început, un altfel de zero, de unu, de doi, de trei...

- Dar, orbule, asta înseamnă să schimb tot, să învăţ să construiesc o altă lume, să inventez o altă matematică, o altă filosofie, să recreez...

Nu sunt Dumnezeu, orbule...

- Dar cine e Dumnezeu, Rafael?

- Secunda zero secunda minus unu, şi toate celelalte dinainte, ideea, concepţia, explozia, liniştea, viaţa... lumina.

- Dar dacă Dumnezeu a murit, Rafael?

- Atunci suntem pierduţi, orbule!

- Pierduţi, unde?

- În neant, în nimic, în eternitate....

- Renaşte-l pe Dumnezeu...

- Din ce?

- Din nimic, din neant, din eternitate, şi mai ales din dragoste! Dar iubirea ţi s-a stins, chipul tău trădează acest lucru... Cunoaşterea te-a înghiţit şi pe tine, Rafael, deşi tu eşti altfel ... ***

Terminasem facultatea „magna cum laude”, mi se părea că sunt un erou, mă simţeam admirat şi invidiat. La balul absolvenţilor, trebuia să ţin un discurs, o banalitate... De-abia începusem să vorbesc, tâmpenii, ...când, printre ghirlande, baloane şi confetti, l-am văzut pe Nicolo... Se aşezase, liniştit, pe un scaun, la câţiva metri de mine. Nu m-am speriat, ştiam că numai eu pot să-l văd. Venise pentru mine, doar

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 47

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE că, de discursul meu, repetat de zeci de ori, s-a ales praful.

- Nicolo, Nicolo! l-am strigat. Ce cauţi aici?

Nu-mi păsa de asistenţa care mă privea, mai întâi derutată, confuză, iar apoi batjocoritoare, ironică....

- Vino, prietene, vino aici, lângă mine!

S-a apropiat şi mi-a întins mâna. Nu puteam să-l simt, Nicolo era un abur, dar am făcut acelaşi gest...

- Îţi mulţumesc, Rafael! Mai ai crucifixul mamei? Îl priveam năucit....

- Exist, Rafael! Nu te teme... Arată-mi crucifixul, te rog.... Şi, sub privirile stupefiate ale colegilor din sala imensă de festivităţi, mi-am descheiat cămaşa, astfel încât Nicolo, prietenul meu din alte orizonturi, să poată vedea cruciuliţa pe care mio dăruise cândva....

- Acum vino cu mine! Înainte să mă pot opune, picioarele mele lau urmat, comandate de o altă entitate. Am înţeles că ceva se întâmplă cu mine, că timpul sa interpus între realitate şi absurd. Nu-mi era frică de Nicolo, nici de ceea ce era, o fantomă, sau... dar eram încă ţintuit în tridimensionalitate şi mintea mea refuza să treacă de această barieră spre alte orizonturi, spre altceva....

- Vino, Rafael...

Trupul îmi plutea, alături de Nicolo, afară în furtuna care se dezlănţuise. M-a purtat pe ţărmul oceanului; două himere, oameni, îngeri, sau ce?

Multă vreme am tăcut... planam, aşa, ca doi pescăruşi, deasupra nisipului.

- Suntem prieteni, Rafael, nu-i aşa ?

- Desigur, Nicolo....

- Am venit să te ajut! Şi tu ai făcut-o cândva... Încercam să-mi amintesc, dar amintirile rămăseseră împietrite, într-un punct pe care nu reuşeam să-l ating...

Parcă mă născusem atunci, din nisip... Fulgerele cădeau lângă noi, prin noi, ce eram - nici nu mai încercam să mă întreb. Goi amândoi, stihii ale furtunii, bântuiam aşa ca un coşmar sau vis,

10.-III-2015

Nr. 3/43

prin noapte. Hainele mi se evaporaseră, devenisem la fel ca Nicolo, o fantomă transparentă... Credeam că am murit, aşteptam să trec vreun hotar, vreun orizont, să penetrez într-un alt univers... universul morţii? Nu ştiu... creierul căuta explicaţii, doar că sufletul devenise liber şi refuza cu îndârjire să le găsească. „A fi sau a nu fi!” Dar dacă, între ele, mai există o a treia stare, necunoscută, sau ignorată , altceva decât nebunia, decât psihoza?

O altfel de lume într-un alt timp, despărţiţi de o clipă, universuri paralele... acolo, poate plecăm cu toţii după moarte... Poate tocmai fracţiunea aceea infimă, căreia nu-i putem dezlega misterul, dinaintea Marii Explozii, ne desparte de un adevăr pe care îl tot căutăm de milioane de ani. O lume geamămă, perfectă, fără greşeală, lumea care a rămas conform Ideii, Concepţiei iniţiale, cea care nu a muşcat din Mărul pierzaniei... Şi noi? Suntem singuri? Dumnezeu ne-a părăsit?

- În ce fel vrei să mă ajuţi, Nicolo?

- Vreau să te scap de singurătate, Rafael, şi să te scap de iluzii... Priveşte oceanul; e neliniştit, ceva mai presus de imensitatea lui îl face să se frământe, să se zbuciume, să arunce valuri uriaşe, într-un instinct violent de acaparare al spaţiului următor lui... Îl simţi, îl auzi? E însăşi dezlănţuirea, mânia, disperarea, încercarea supremă de a schimba, de a evada... frica.

- De ce îmi spui toate acestea?

- Pentru că aşa eşti şi tu, neliniştea ta se aseamănă cu cea a oceanului. Mâine, sau într-o altă zi, soarele va răsări, furtuna va înceta, oceanul se va linişti. Până la o altă furtună.

- Tu ai o asemenea certitudine?

- Singurătatea, te face trist, mânios, nedrept. Cineva trebuie să preia asupra-i tăcerea ta, întrebările, lacrimile... Ca soarele să răsară din nou şi sufletul să ţi se aşeze în matcă.

- Nu te înţeleg, Nicolo, eu nu mă simt aşa...

- Te înşeli atât de mult, Rafael...

Ne oprisem, undeva, lângă un promontoriu peste care furtuna arunca valuri uriaşe. Pe scândurile ude, întinsă, sfidând dezlănţuirea, o femeie...

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 48

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE - Du-te, Rafael, salveaz-o, e destinul tău, pe care tu îl ignori... De aceea sunt azi, aici, acum, cu tine... Riscai să întrerupi istoria viitorului... acum e alegerea ta, trebuia să te ajut să vezi. Acum e alegerea ta. Oricum, nu pot să cred că o vei lăsa să moară... Dacă vei reuşi să o salvezi, vei înţelege de ce am venit azi aici... A... înainte de a pleca... o cheamă Clara... La revedere, Rafael! ***

Marea singurătate uite, stau aici, lângă mare; val după val nisip în nisip... şi nu mai ştiu dacă singurătatea mării e totuna cu marea singurătate... dacă aş întinde mâna dreaptă marea mi-ar mângâia trecutul; aş putea să închid ochii să cred că eşti tu... dacă întind toate mâinile urma pasului tău va urca până în inimă... călcâiul, talpa şi degetele vor fi chiar sângele meu... dar nu voi face nimic din toate acestea n-am să-mi dăruiesc niciun refugiu; voi rămâne aici lângă mare cu ochii mari cu vise mari în valuri tot mai mari... singurătatea mării e totuna cu marea singurătate?

- Rafael, uneori, ceva în mine începe să se cutremure, ceva dinlăuntrul meu cel mai ascuns, şi toată fiinţa mea începe să vibreze ca un diapazon imens cu rezonanţe uriaşe, ce cresc din ele însele... Ca un strigăt de disperare asurzitor, ce se sparge de ceruri şi cade în miliarde de ţipete ascuţite prin timpanele noastre, rămânând acolo, dând naştere fricii. Frica, Rafael, e începutul morţii... DE CE uităm, iubitule, că tot ce suntem şi ce-am putea fi înseamnă iubire? De ce ne pierdem în valul vieţii înmagazinând în noi

10.-III-2015

Nr. 3/43

dorinţe obscure, materialism barbar, ură, minciună, laşitate? Priveşte-mă dar pe mine... În goana lucrurilor am uitat să îţi spun înainte să pleci: „te iubesc!”... Am alergat după tine, strivită brusc de un sentiment de spaimă îngrozitoare, de frica unei posibile întâmplări nefaste, inimaginabile, oribile şi că nu voi mai putea să te văd niciodată, iar eu, eu în nimicnicia mea, nu am apucat să îţi spun cât de mult te iubesc, ce singură sunt fără tine, ce singur e Universul, ce gol fără margini rămâne în urma ta, în urma paşilor tăi pe nisipul eternităţii.... Ce ciudat e iubitule că nu putem înţelege ce însemnăm unul pentru celălalt decât atunci când rămânem singuri şi trişti... Cum de nu reuşim să ne spunem ce avem acolo, în intimităţile noastre cele mai ferecate atunci când suntem împreună? Ce ne ţine gurile legate pentru a spulbera acel gol ce pluteşte ca o fantomă, ca o stihie între noi? Nu, nu s-a întâmplat nimic Rafael... Cineva spunea că atunci când nu mai ai la ce să visezi, când ţi-ai împlinit toate visele şi nu mai ai pentru ce lupta, visa, şi nici ce spera, viaţa face loc puţin câte puţin morţii. Începi să mori încet şi inevitabil. Oare şi noi, Rafael? Atât de mult ne-am dorit unul pe celălalt, încât putem să uităm acum (avem acest drept?) când ne avem, acel patetism al începutului, acea exaltare lăuntrică, acea flacără a trupului şi a minţii care ne purifica până la esenţa naturii, existenţei... Iubirea, iubirea, doar ea, Rafael... Uite, acum când sunt singură, îmi dau seama ce multe mai avem noi să ne spunem despre noi, atâtea cuvinte, atâtea gânduri... o mulţime de adevăruri pe care le cunoaştem, dar care trebuiesc spuse, rostite în gura mare. Te iubesc, Rafael, şi mi-e frică, atâta frică... Realizez deodată ce ar însemna lumea fără iubire, ce ar fi infinitul fără dragoste, când tot ceea ce suntem şi am putea fi vreodată e doar Iubire...

Nu se poate, nu-i aşa Rafael? Spune-mi că nu e posibil. Dacă nu e iubire, de unde începe viaţa?

Dacă nu e iubire ce înseamnă moartea? Nici ura nu mai are nicio însemnătate fără iubire. Iar dacă nimic din toate acestea nu-s, ce mai poate fi? Un mare nimic... vid; mai mult decât atât, inutilitatea divinului. „Nimic fără Dumnezeu!”

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 49

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mă rog, iubitule, LUI, mă rog Iubirii, ca unei fiinţe, pentru ca acest sentiment inuman ce mă cuprinde să rămână doar un coşmar şi timpul să se milostivească de noi. În sufletul soţiei mele întotdeauna am zărit acel ceva misterios, tainic, ce dăruieşte chipului şi gândului, inimii şi viselor, zâmbetului şi tristeţii sale o aură, un nimb aproape vizibil ce-ţi inspiră respect, o atracţie irezistibilă, dar şi o teamă neexplicabilă.

Dacă aş fi pictor i-aş putea reprezenta întregul, sub forma unui vulcan în pântecul căruia se zbate materia în stare de incandescenţă, gata să erupă, să arunce, nu cu lavă, ci cu lumină, o lumină atotcuprinzătoare, pură, menită să alunge acest blestemat întuneric din inimi...

Multă vreme nu am ştiut să păşesc în tainica ei lume, nu puteam intercepta sentimentele ei exact aşa cum erau, în stare nativă. Această afinitate de a gândi şi de a exprima trăirile în stare pură m-au uimit şi mă uimesc şi acum. În imaginaţia ei, dar nu, greşesc, nu în imaginaţie, căci Clara nu imagina niciodată nimic, ci dădea viaţă, formă universului ei, în care totul exista real, deci în realitatea ei, exista întotdeauna un adevăr necunoscut mie decât parţial prin ea, prin versurile şi scrierile sale. Clara le numea „amintiri de acolo”, niciodată din viitor sau din trecut. Îmi scria scrisori, ca şi cum eu aş fi fost plecat undeva departe de ea, de sufletul ei înspăimântător de frumos.

- De ce faci asta? o întrebam privind-o în timp ce îmi redacta o scrisoare de „acolo”...

- Îţi scriu pentru a-ţi putea aminti, vei avea nevoie de amintiri sigure pentru a putea să te orientezi, Rafael, iubitule, să ştii de unde vii...

- Unde, când, Clara? Unde voi fi eu fără tine? De ce aş fi?

- N-are importanţă Rafael, nu te întrista, sărută-mă şi dă Universul mai încet... e un joc pe care tu îl vei începe mai târziu. Scriu celui ce vei fi. Aceluia ce va trebui să adune TOTUL de la început. Vino să ne scăldăm în soare, în marea fără ţărmuri. Atât de mult te iubesc, Rafael...

Am să continui altădată scrisoarea, mai avem atâta bucurie de dăruit... O cuprindeam în braţe

10.-III-2015

Nr. 3/43

şi alergam cu ea în imensitatea mării. Reuşeam să-mi şterg tristeţea care mă cuprindea, incertitudinea. Însă, uneori trăiam cu senzaţia că asupra mea pluteşte aşa un nor, un abur care încerca să mă protejeze de ceva, de cineva...

Nicolo, Clara.

- Vino, vino Rafael! M-a strigat în ziua aceea, ziua ei, înainte de a apuca să arunc cât de sus am putut freziile pe care i le culesesem. Aşa îi plăcea ei să primească florile.. Ca o ploaie de vară caldă, pe umeri, prin păr.

- La muţi ani, dragostea mea! Fericirea ta să dureze o veşnicie şi câteva minute peste...

- Sunt, Rafael, sunt fericită, la fel de fericită cum e floarea copacului în pârg, la fel cum e pruncul la pieptul mamei sale, precum credincioşii în ziua de Paşte... Vino trebuie să îţi citesc ceva, să-ţi spun, să îţi povestesc, să îţi vorbesc... eşti strălucirea întunericului meu, iubitule. Pentru tine răsare soarele în plină noapte, pentru tine sunt lacrimile mele, surâsul...

Eu doar prin tine exist iubitule, primeşte-mă ca ofrandă a iubirii, şi aminteşte-ţi de mine atunci când vei porni de la capăt istoria.

Am strâns-o lângă inima mea bătând nebuneşte, minute în şir, până am simţit că se linişteşte. I-am sărutat ochii înlăcrimaţi şi am privit-o în suflet.

- Ce se întâmplă Clara?

- Nimic... numai că eu te iubesc mult prea mult... şi mă tem că tu eşti prizonierul iubirii mele. Că te sufoc cu dragostea mea, iar tu nu poţi să ajungi acolo, dincolo... Începu să râdă nestăvilit.

- Nu te întrista Rafael, e ziua mea, iartă-mi nebunia, să râdem dar. „Dar din dar se face rai”. Tu mi-ai dăruit o ploaie de frezii şi viaţă în toate clipele inventate, iar eu aş vrea să îţi dăruiesc o legendă...

Vino, ursuzule!

M-a luat de mână şi m-a purtat parcă plutind, până în pavilionul din grădină... S-a aşezat şi mi-a aşezat capul pe pieptul ei.

- Până îţi voi citi, tu îmi vei asculta inima... să nu uiţi inima asta, Rafael...

Va urma

©Adrian Paparuz

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 50

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

VAVILA POPOVICI,

Carolina de Nord

Femeile și florile „Uneori mi se pare că nu ești femeie, ci lumina care cade pe flori.”

Virginia Woolf

Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care s-a dezlănţuit o ploaie torenţială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineaţa, de cum mam trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui.

După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roşietic, răspândeşte o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulţeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului şi pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii! îmi zic. Lumina materială şi lumina spirituală… Dar să las gândurile şi să mă bucur de ceea ce văd! În faţa casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă… Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoşi… Câteva flori cu petalele colorate în violet şi conturate cu galben. Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru şi roşu, din înţelepciune şi pasiune, emoţionează,

10.-III-2015

Nr. 3/43

trezeşte simţurile… Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în orice spaţiu ne învârtim.

De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereţi coloraţi, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri şi nuanţe diferite care să impresioneze simţurile, să nască emoţii puternice… Nu în zadar se susţine sintagma „Marile genii s-au născut la ţară”. Spaţiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare creşte simţitor în astfel de spaţii… Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingaşe, colorate în alb, roz şi roşu. În spatele casei îţi fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roşu, galben, portocaliu, mov. O! mi-am zis, dacă viaţa ar fi un covor de flori cu petale catifelate peste care să poţi călca cu ochii îndreptaţi spre cerul albastru, cu mâinile ridicate…

Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută ameţeală. Câteva păsări ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici ţâşnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează precum râsul îngerilor fericiţi printre ramurile arborilor cu mici frunzişoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) şi muguri fragezi, gata să se desfacă... Pământul se bucură, respiră… Totuşi e rece, mă retrag în casă, mă aşez la computer. Aş vrea să scriu ceva, ceva despre neliniştea acestui anotimp, despre flori şi despre femeile care, după spusele lui Marquez, întreţin neliniştea lumii.

Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult şi frumos... Când mirosim o floare simţurile ni se trezesc, se amplifică, voluptatea fiinţei noastre se demască... Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum...

Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile şi parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec şi frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 51

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE germinativă corespunzătoare şi astfel a făcut-o pe Eva... Pesemne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-şi manifeste iubirea cu care fusese înzestrat!

Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinităţi; nu orice Eros era frumos şi vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăţa să iubească frumos. Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! Și erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale şi alta a iubirii spirituale. Cine iubeşte, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei. Asta trebuie s-o ştie deopotrivă şi femeile şi bărbaţii, îmi zic. Meditau mult asupra dragostei trupeşti şi a celei sufleteşti, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „zboară şi dispare”, dar cel care iubeşte însuşirile sufleteşti ale femeii, rămâne în iubire întreaga viaţă, „ca unul care se contopeşte cu ceea ce este permanent…”

Pentru prima Afrodită exista cuvântul Amor, pentru care Eminescu a încercat să dea o definiţie: „Ce este amorul? E un lung/Prilej pentru durere/ Căci mii de lacrimi nu-i ajung/Şi tot mai multe cere./De-un semn în treacăt de la ea, /El sufletul ţi-l leagă,/Încât să n-o mai poţi uita, /Viaţa ta întreagă… Dispar şi ceruri şi pământ/ Şi pieptul tău se bate,/Şi totu-atârnă de-un cuvânt/Şoptit pe jumătate…”

Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora19, amanta lui Iustinian, devenită soţie şi apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filozofică capriciile…

19

Teodora (c.500 - 28 Iunie 548) a fost una din cele mai importante împărătease bizantine; a fost soția lui Iustnian I. A fost canonizată și este sărbătorită de Biserica Ortodoxă pe 14 Noiembrie. Teodora s-a născut într-o familie săracă, fiica unui îngrijitor de urși de la circ. Ea a fost la început actriță, curtezană, și după unii critici prostituată. În 523, Teodora s-a căsătorit cu Iustinian, moștenitorul tronului bizantin, iar când acesta a devenit împărat, ea a devenit sfetnica cea mai de vază a lui Iustinian. Deși nu a fost numită niciodată co-regentă, ea a avut o mare influență asupra treburilor de stat. Datorită istețimii sale a fost înfrântă răscoala Nika din Constantinopol. A interzis comerțul cu femei tinere și a sprijinit partidul Chalcedonian.

Teodora a murit la vârsta de 48 de ani de cancer la sân. A fost înmormântată la biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.

10.-III-2015

Nr. 3/43

În general, bărbatul trebuie să apere cu forţa ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul şi fantezia sa, deoarece femeia este cea care păstrează vie flacăra credinţei în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi… Nu credeţi? Intraţi în biserici şi veţi vedea! „Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Şi când ne gândim că şi astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzute pe străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale şi păsări, îşi ascund frumuseţea, iar bărbaţii nu pot şi nu au voie să le admire… Privesc graţia plină de voluptate pe care o au florile şi gândesc că este aidoma graţiei femeilor. Când aşteaptă vizita insectelor, florile îşi colorează petalele cu nuanţe diferite şi trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Îşi înfrumuseţează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca nişte lămpi aprinse din lumina sufletului… Acel moment în care un bărbat şi o femeie schimbă în tăcere o privire pe care nu o vor putea uita niciodată… Nu se schiţează nici un gest, nu se pronunţă niciun cuvânt și totuşi niciun dicționar n-ar putea traduce intensitatea iubirii pe care şi-o dăruiesc!

Artiştii, scriitorii, de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumuseţea, minunăţia şi ciudăţenia aspectului diferit al florilor precum şi al femeilor, prospeţimea, coloritul divers al florilor şi al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor şi petalelor, ale sânilor și şoldurilor femeilor… Misterul pe care-l dezvăluie fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage şi îi determină pe bărbaţi să le dorească apropierea, prietenia, dragostea... Numai prin dragoste sinceră şi curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea asta este gingaşă ca iubita mea?

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 52

10.-III-2015

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Nr. 3/43

În mitologia greacă se mai povesteşte despre Hesperide20, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur... Ce poate fi mai fermecător decât o ambianţă de femei frumoase, fructe proaspete şi flori?

Autorul

şi

„SETEA

traducătorul

ZEILOR“

de Anatole France Traducere şi note Lucia Patachi

continuare din nr. 2 (42)

VII

Frederic Leighton - Grădina Hesperidelor (cca.

1855-1896)

Se ştie că florile simt mai mult decât animalele şi decât noi, oamenii.

Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste!

Va simţi şi va fi fericită!

Din volumul I de „Articole și eseuri”. ©Vavila Popovici, Carolina de Nord

20

Hesperidele sunt nimfe care locuiesc într-o grădină frumoasă, situată în Munții Arcadiei (Grecia) sau, în alte legende, la extrema vestică a Mării Mediteraneene, lângă Mt. Atlas (de aceea sunt considerate uneori ca fiind fiicele lui Atlas). În această grădină crește pomul care face mere de aur, pom dăruit de Gaia Herei, la nunta sa cu Zeus. Această grădină este păzită de Ladon, un dragon cu o sută de capete. Singurul care a reușit să obțină câteva mere a fost Heracles, care l-a păcălit pe Atlas să le ia pentru el. În acest fel Heracles/Hercule/ a îndeplinit cea de a unsprezecea Muncă dintre cele douăsprezece. Hesperidele sunt Aegle, Arethusa, Erytheia și Hesperia. Ele mai sunt numite și Surorile Africane.

iunie Folosind o zicală foarte veche, cetăţeana Gamelin îl anunţase: „Tot mâncând castane, o să ne facem castane”. În ziua aceea, 13 iulie, ea şi fiul ei mâncaseră, la nămiază, o fiertură de castane. Pe când îşi terminau austerul prânz, o doamnă împinse uşa, umplând brusc atelierul cu strălucirea şi parfumurile ei. Evariste o recunoscu pe cetăţeana Rochemaure. Crezând că greşise uşa şi că îl căuta pe cetăţeanul Brotteaux, prietenul ei de altădată, el se gândea deja să-i arate podul fostului sau să-l cheme pe Brotteaux, pentru a scuti o femeie elegantă de căţăratul pe o scară de morar; dar se părea, după cum îl abordase, că avea treabă chiar cu cetăţeanul Evariste Gamelin, pentru că se declară fericită să-l întâlnească şi să se numească servitoarea lui.

Nu erau chiar străini unul de altul: se văzuseră de mai multe ori, în atelierul lui David, într-o tribună a adunării, la iacobini, la restauratorul Vénua: ea îl remarcase pentru frumuseţea, pentru tinereţea, pentru aerul lui interesant. Purtând o pălărie plină de panglici ca un chipiu de cavalerist şi împopoţonată ca o acoperitoare de reprezentant în misiune, cetăţeana Rochemaure era împerucată, fardată, aluniţată, parfumată, cu tenul încă proaspăt sub atâtea

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 53

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE sulimanuri: aceste artificii stridente ale modei trădau graba de a trăi şi febra acelor zile cumplite, cu un mâine incert. Corsajul cu revere mari şi cu bascuri ample, strălucind de nasturi enormi, din oţel, era roşu sânge, şi nu puteai săţi dai seama, atât părea deopotrivă aristocrată şi revoluţionară, dacă purta culorile victimelor sau ale călăului. O însoţea un tânăr militar, un dragon.

Cu bastonul lung, din sidef, în mână, înaltă, frumoasă, cu pieptul generos, ea făcu înconjurul atelierului şi, apropiindu-şi de ochii cenuşii lornionul de aur cu două braţe, examină pânzele pictorului, zâmbind, exclamând, predispusă la admiraţie de frumuseţea artistului şi flatând pentru a fi flatată.

- Ce tablou este acesta, întrebă cetăţeana, atât de nobil şi atât de impresionant, cu o femeie blândă şi frumoasă lângă un tânăr bolnav?

Gamelin răspunse că în el trebuia văzut Oreste vegheat de sora lui Electra, şi că, dacă ar fi izbutit să-l termine, ar fi fost, poate, cea mai puţin proastă lucrare a sa.

- Subiectul, adăugă el, este luat după Oreste, de Euripide. Citisem într-o traducere deja veche a acestei tragedii o scenă care m-a umplut de admiraţie: aceea în care tânăra Electra, ridicându-şi fratele pe patul de suferinţă, îl şterge de spuma care îi murdăreşte gura, îi dă la o parte şuviţele de păr care îi acoperă vederea şi îl roagă pe acest frate drag să asculte ce îi va spune în timp ce Furiile tac… Citind şi recitind traducerea respectivă, simţeam un fel de ceaţă care îmi voala formele greceşti şi pe care nu o puteam risipi. Îmi imaginam textul original mai nervos şi cu un alt accent. Simţind dorinţa arzătoare de a-mi face o idee exactă, m-am dus şi l-am rugat pe profesorul Gail, care atunci preda greaca la Colegiul Francez (era în 91), să-mi explice această scenă vorbă cu vorbă.

El mi-a explicat-o aşa cum îi cerusem şi am înţeles că anticii sunt cu mult mai simpli şi mai fireşti decât ni-i închipuim. Astfel, Electra îi spune lui Oreste: „Frate drag, cât m-a bucurat somnul tău ! Vrei să te ajut să te ridici ?” Iar Oreste răspunde: „Da, ajută-mă, ţine-mă, şterge-

10.-III-2015

Nr. 3/43

mi buzele încleiate, şterge-mi ochii lipiţi. Ia-mă la pieptul tău şi dă-mi la o parte de pe faţă şuviţele încâlcite de păr: ele îmi acoperă ochii…”

Copleşit de poezia aceasta, atât de tânără, atât de vie, de aceste cuvinte simple şi viguroase, am schiţat tabloul pe care îl vedeţi, cetăţeano !

De obicei, pictorul era foarte rezervat când vorbea despre operele sale, dar acum nu se mai oprea. Încurajat de semnul făcut de cetăţeana Rochemaure, care îşi ridicase lornionul, el continuă: - Hennequin21 a tratat ca un maestru mânia lui Oreste. Dar Oreste ne emoţionează mai mult prin tristeţea decât prin furia lui. Ce mai destin a avut şi el! Din pietate filială, din supunere la poruncile sacre, a comis crima de care zeii îl vor absolvi, dar pe care oamenii nu io vor ierta niciodată. Pentru a răzbuna justiţia ultragiată, el a renegat natura, a devenit inuman, şi-a smuls măruntaiele. El rămâne mândru sub povara oribilei şi virtuoasei sale crime… Iată ce aş fi vrut să arăt prin acest grup fratesoră.

Se apropie de tablou şi îl privi cu îngăduinţă.

- Unele părţi sunt aproape terminate; de exemplu, capul şi braţul drept al lui Oreste.

- Este o porţiune admirabilă… Iar Oreste vă seamănă, cetăţene Gamelin.

- Găsiţi ? făcu pictorul, cu un zâmbet tragic.

Ea se aşeză pe scaunul oferit de Gamelin. Tânărul dragon rămase în picioare, alături, cu mâna pe spătarul scaunului pe care stătea ea.

De unde se poate vedea că Revoluţia era deplină, pentru că, sub vechiul regim, un bărbat, în anturaj, nu ar fi atins nici cu un deget locul unde şedea o doamnă, format fiind, prin educaţie, în spiritul constrângerilor, uneori destul de aspre, ale politeţii, şi considerând, de altfel, că rezerva păstrată în societate dădea un preţ unic abandonului secret şi că, pentru a pierde respectul, trebuia să-l ai.

Louise Masché de Rochemaure, fiica unui locotenent de vânătoare regală, văduva unui 21

Hennequin, Philippe-Augustin - pictor și gravor francez, născut la Lyon (1773-1863) ( n. t. ).

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 54

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE procuror şi, timp de douăzeci de ani, prietena credincioasă a finanţistului Brotteaux des Ilettes, aderase la noile principii. În iulie 1790, fusese văzută săpând pământul în Champs de Mars22.Înclinaţia ei fermă pentru cei la putere o purtase cu uşurinţă de la „feuillanţi”23 la girondini şi la montagnarzi, în vreme ce un spirit de conciliere, o fervoare a îmbrăţişării şi un anume talent la intrigă o legau în continuare de aristocraţi şi de contrarevoluţionari. Era o persoană foarte cunoscută, care frecventa cârciumile de mahala, teatrele, birtaşii la modă, tripourile, saloanele, birourile ziarelor, anticamerele comitetelor. Revoluţia îi aducea noutăţi, divertismente, zâmbete, bucurii, afaceri, acţiuni fructuoase. Ţesând intrigi politice şi galante, cântând la harpă, desenând peisaje, cântând romanţe, dansând dansuri greceşti, dând supeuri, primind femei frumoase, cum erau contesa de Beaufort şi actriţa Descoing, ţinând toată noaptea masa de treizeci-şi-unu, şi de biribi24, rulând roşia şi neagra, ea tot mai găsea timp să fie milostivă cu prietenii ei. Curioasă, activă, încurcă-lume, frivolă, cunoscând bărbaţii, nesocotind mulţimile, la fel de străină de opiniile pe care le împărtăşea ca şi de acelea pe care trebuia să le respingă, neînţelegând nimic din ce se petrecea în Franţa, ea se arăta întreprinzătoare, dârză şi plină de cutezanţă pentru că ignora pericolul şi avea o nemărginită încredere în farmecele proprii.

Militarul care o însoţea era în floarea tinereţii. O cască din aramă, garnisită cu blană de panteră şi cu creasta împodobită de ceapraz din mătase roşu-mac, îi umbrea capul de heruvim, răsfirându-i pe spate o lungă şi teribilă coamă leonină. Haina roşie, gen brasieră, se ferea să coboare mai jos de coapse, ca să nu ascundă eleganta lor arcuire. La centură purta o enormă sabie, al cărei mâner în formă de plisc 22

Champs de Mars – spațiu larg, situat între fațada nordică a Școlii militare și malul stâng al Senei, unde a avut loc celebra Sărbătoare a Federației, la 14 iulie 1790. ( n. t.)

23 „Feuillanți” – nume dat, în 1792, regaliștilor “constituționali”, din care Ludovic al XVI-lea își formase guvernul, și al căror club își avea sediul în fosta mânăstire a ordinului Feuillanților, în apropiere de Tuileries.( n. t.)

24 Biribi – joc de noroc prohibit ( conf . Nouveau Petit Larousse illustré, 1927). ( n. t. )

10.-III-2015

Nr. 3/43

de vultur strălucea. Pantalonii, care se opreau sub genunchi, de un albastru delicat, i se mulau pe muşchii eleganţi ai picioarelor, iar găitanele albastru închis îi desenau bogate arabescuri pe pulpe. Avea aerul unui dansator costumat pentru vreun rol marţial şi galant, din Ahile la Scyros sau din Nunta lui Alexandru, de către un elev al lui David, atent să respecte riguros forma. Gamelin îşi amintea confuz că îl mai întâlnise. Era într-adevăr militarul pe care, în urmă cu cincisprezece zile, îl văzuse adresându-se poporului, la galeriile Teatrului Naţiunii.

Cetăţeana Rochemaure îl prezentă: - Cetăţeanul Henry, membru al Comitetului revoluţionar al secţiei Drepturilor Omului. Îl ţinea tot timpul după fustele ei, imagine a iubirii şi certificat viu de civism.

Cetăţeana îl felicită pe Gamelin pentru talentul lui şi îl întrebă dacă nu ar fi de acord să deseneze o firmă pentru o cunoştinţă de-a ei, o modistă. Ar fi putut trata un subiect adecvat: o femeie probând o eşarfă în faţa unei mari oglinzi, de exemplu, sau o tânără lucrătoare ducând o cutie de pălării I se spusese că s-ar pricepe să execute o mică lucrare de acest fel Fragonard fiul, tânărul Ducis sau un anume Prudhomme; dar ea prefera să se adreseze cetăţeanului Evariste Gamelin. Totuşi nu aduse nici un fel de precizări asupra acestui articol şi se simţea că pusese în faţă comanda respectivă numai pentru a deschide conversaţia. De fapt venise pentru cu totul altceva. Ea îi cerea cetăţeanului Gamelin o intermediere: ştiind că îl cunoaşte pe cetăţeanul Marat, venise să-l roage să o introducă la Prietenul poporului, cu care dorea să aibă o întrevedere.

Gamelin răspunse că el era un personaj prea mărunt pentru a i-o prezenta lui Marat şi că, până la urmă, ea nu avea ce face cu un mijlocitor; Marat, deşi ocupat până peste cap, nu era chiar omul invizibil, cum se zicea. Şi Gamelin adăugă: - O să vă primească, cetăţeano, dacă sunteţi necăjită: fiindcă inima lui mare îl face accesibil celor fără de noroc şi milos la toate suferinţele. O să vă primească dacă aveţi vreo

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 55

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE dezvăluire care interesează salvarea publică: fiecare zi a lui este dedicată demascării trădătorilor. Cetăţeana Rochemaure răspunse că ar fi fericită să salute în Marat un cetăţean ilustru, care a adus mari servicii ţării, care era capabil de altele şi mai mari, şi că dorea să-l pună pe acest legislator în legătură cu oameni bine intenţionaţi, cu filantropi favorizaţi de soartă şi în stare să-i furnizeze noi mijloace de satisfacere a iubirii sale înflăcărate de oameni.

- Este de dorit, adăugă ea, să-i facem pe cei bogaţi să coopereze pentru prosperitatea obştească. În realitate, cetăţeana îi promisese bancherului Morhardt un dineu cu Marat.

Morhardt, elveţian ca şi Prietenul poporului, se asociase cu mai mulţi deputaţi ai Convenţiei, Julien (din Toulouse), Delaunay (din Angers) şi ex-capucinul Chabot, pentru a specula cu acţiunile Companiei Indiilor. Jocul, foarte simplu, consta în a face, prin moţiuni spoliatoare, să cadă acţiunile la 650 de livre, în scopul cumpărării, la acest preţ, a unui număr cât mai mare cu putinţă, şi de a le urca apoi la 4000 sau 5000 de livre, prin moţiuni liniştitoare. Numai că Chabot, Julien, Delaunay erau daţi în vileag.

Mai erau suspectaţi Lacroix, Fabre d’Eglantine şi chiar Danton. Omul de la bursă, baronul Batz, căuta noi complici la Convenţie şi îl sfătuise pe bancherul Morhardt să-l vadă pe Marat.

Această idee a speculanţilor de bursă contrarevoluţionari nu era chiar atât de stranie pe cât părea la început. Dintotdeauna asemenea oameni s-au străduit să se coalizeze cu puternicii zilei şi, prin popularitatea sa, prin condeiul său25, prin caracterul său, Marat era o putere formidabilă. Girondinii se scufundau; dantoniştii, loviţi de furtună, nu mai guvernau. Robespierre, idolul poporului, îşi apăra cu străşnicie probitatea, era bănuitor şi inabordabil. Era important să-l îmbrobodească pe Marat, să-şi asigure bunăvoinţa lui pentru ziua în care va ajunge dictator, şi totul prevestea că va ajunge: popularitatea lui, ambiţia, promptitudinea în a recomanda mijloace radicale. Şi, la urma urmei, poa-

10.-III-2015

Nr. 3/43

te că Marat va restabili ordinea, finanţele, prosperitatea. De mai multe ori se ridicase împotriva exaltaţilor care îi preluau exagerat patriotismul; de la un timp îi acuza pe demagogi aproape ca şi pe moderaţi. După ce îndemnase poporul să-i spânzure chiar în prăvăliile lor jefuite pe speculanţii care doseau mărfurile, acum le cerea cetăţenilor calm şi prudenţă: devenea un conducător. În ciuda unor zvonuri care circulau despre el, ca despre toţi ceilalţi bărbaţi ai Revoluţiei, aceşti piraţi ai aurului nu-l credeau coruptibil, dar îl ştiau vanitos şi credul: sperau să-l câştige prin linguşire şi mai ales printr-o familiaritate condescendentă, pe care o socoteau ca fiind cea mai mare flatare din partea lor. Nădăjduiau ca, prin el, să aprecieze şi să deprecieze toate valorile pe care voiau să le cumpere şi să le revândă, şi să-l împingă să le servească interesele lăsându-l să creadă că acţionează numai în interesul public.

Mare codoaşă, chiar dacă mai era la vârsta amorului, cetăţeana Rochemaure îşi atribuise misiunea de a-l împerechea pe legiuitorul ziarist cu bancherul, şi imaginaţia ei zănatică i-l arăta pe omul beciurilor, cu mâinile încă roşii de sângele din Septembrie, angajat în partidul financiarilor, al căror agent era ea, aruncat chiar de propria lui sensibilitate şi candoare în plin joc de bursă, în această lume dragă ei, a acaparatorilor, a furnizorilor, a emisarilor străinătăţii, a crupierilor şi a femeilor galante. Insistă să fie condusă de cetăţeanul Gamelin la Prietenul poporului, care locuia aproape, pe strada Cordeliers, lângă biserică. După ce se codi un pic, pictorul cedă dorinţei cetăţenei.

Dragonul Henry, invitat să li se alăture, refuză, pretextând că el înţelegea să-şi păstreze libertatea, chiar şi faţă de Marat, care, neîndoielnic, adusese servicii Republicii, dar acum îşi pierdea din forţă: nu recomandase el, în ziarul său, poporului din Paris să se resemneze? Şi tânărul Henry, cu o voce melodioasă, cu lungi oftaturi, deplânse Republica trădată de aceia în care îşi pusese speranţele: Danton respingând ideea unui impozit asupra bogaţilor, Robespierre opunându-se permanenţei secţiilor,

25

Marat era supranumit Prietenul poporului după numele ziarului al cărui fondator era. ( n. t. )

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 56

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Marat ale cărui sfaturi lipsite de curaj tăiau elanul cetăţenilor.

- Oh, exclamă el, cât de slabi par aceşti oameni pe lângă Leclerc şi Jacques Roux !…

Roux ! Leclerc !

Gamelin nu auzise aceste opinii, care lar fi indignat: se dusese în camera vecină să-şi pună hainele albastre.

- Puteţi fi mândră de fiul dumneavoastră, îi spuse cetăţeana Rochemaure cetăţenei Gamelin. Este mare prin talent şi prin caracter.

Ca răspuns, cetăţeana văduvă Gamelin dădu o frumoasă asigurare despre fiul ei, dar fără a se făli prea mult înaintea unei doamne de neam mare, fiindcă ea învăţase de copil că prima datorie a celor mici este umilinţa faţă de cei mari. Îi venea mai degrabă să se plângă, având destule motive şi găsind în văicăreli un fel de alinare. Le spunea pe larg necazurile ei celor pe care îi credea în stare să i le uşureze, iar doamna de Rochemaure i se părea dintre aceştia.

Astfel, profitând de un moment favorabil, povesti dintr-o răsuflare disperarea mamei şi a fiului care, amândoi, mureau de foame. Tablourile nu se mai vindeau: Revoluţia omorâse comerţul de parcă l-ar fi înjunghiat. Alimentele se găseau greu şi la preţuri de neatins… Şi buna femeie îşi expedia lamentaţiile cu toată vioiciunea buzelor sale moi şi a limbii greoaie, ca să aibă timp să le transmită pe toate până la apariţia fiului ei, care nu ar fi aprobat cu nici un chip astfel de tânguiri. Se străduia să înduioşeze în cât mai scurt timp cu putinţă o doamnă pe care o considera bogată şi influentă, să-i stârnească interesul pentru soarta copilului ei. Şi simţea ea că frumuseţea lui Evariste îi era un aliat tăcut ca să o impresioneze pe această doamnă de familie bună. Într-adevăr, cetăţeana Rochemaure se arătă sensibilă: se emoţionă când auzi de suferinţele lui Evariste şi ale mamei sale şi căută o cale să le mai uşureze. Îi va pune pe unii oameni bogaţi, care îi erau prieteni, să cumpere lucrările pictorului.

- Pentru că, zise ea zâmbind, mai sunt bani în Franţa, numai că se ascund.

10.-III-2015

Nr. 3/43

Ba, şi mai bine: cum arta era pierdută, îi va procura lui Evariste o slujbă la Morhardt sau la fraţii Perregaux, sau un post de comis la un furnizor al armatei.

Apoi se gândi că nu asta îi trebuia unui om de caracterul lui; şi, după un moment de reflecţie, făcu semn că a găsit: - Urmează să fie numiţi mai mulţi juraţi la Tribunalul revoluţionar. Jurat, magistrat, iată ce i se potriveşte fiului dumneavoastră. Eu am relaţii printre membrii Comitetului de Salvare publică; îl cunosc pe Robespierre cel mare; fratele lui26 vine adesea la mine la masă. Am să vorbesc cu ei. Le voi trimite vorbă şi lui Montané, lui Dumas, lui Fouquier.

Cetăţeana Gamelin, emoţionată şi recunoscătoare, îşi puse degetul pe buze: Evariste revenea în atelier. Împreună cu cetăţeana Rochemaure, el coborî scara întunecoasă, ale cărei trepte din lemn şi din dale erau acoperite de o murdărie antică.

Pe Pont-Neuf, unde soarele, deja coborât, prelungea umbra piedestalului care purtase Calul de bronz şi pe care îl pavoazau acum culorile naţiunii, o mulţime de bărbaţi şi de femei din popor îi ascultau, în grupuri mici, pe nişte cetăţeni care vorbeau cu voce joasă. Consternată, mulţimea păstra o tăcere întreruptă din când în când de gemete şi de strigăte de mânie.

Mulţi plecau cu paşi repezi spre strada Thionville, fosta stradă Dauphine; Gamelin, strecurându-se într-unul din grupuri, auzi că Marat tocmai fusese asasinat. Încet-încet, vestea se confirma şi se preciza: fusese ucis în baie, de o femeie venită din Caen special pentru a comite această crimă.

Unii credeau că fugise; dar cei mai mulţi spuneau că fusese arestată. Erau acolo, toţi, ca o turmă fără păstor. Se gândeau: „Marat, sensibil, omenos, binefăcător, Marat nu mai este să ne îndrume, el, care nu s-a înşelat niciodată, care ghicea totul, care îndrăznea să dea totul pe faţă!… Ce-i de făcut, ce se 26

Robespierre, Joseph (1764-1794), fratele mezin al celebrului Maximilien de Robespierre (1758-1794) - cunoscut contemporanilor săi ca „Incoruptibilul", este una dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluției franceze. A fost unul din discipolii lui JeanJacques Rousseau. ( n. t. )

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 57

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE va alege de noi ? Ne-am pierdut sfătuitorul, apărătorul, prietenul.” Ştiau de unde venise lovitura, cine condusese braţul acelei femei. Gemeau: - Marat a fost lovit de mâinile criminale care vor să ne termine. Moartea lui este semnalul pentru înjunghierea tuturor patrioţilor.

Erau prezentate în fel şi chip împrejurările acestei morţi tragice şi ultimele cuvinte ale victimei; se puneau întrebări cu privire la asasin, despre care se ştia doar că fusese o tânără femeie, trimisă de trădătorii federalişti.

Arătându-şi unghiile şi colţii, cetăţenii considerau că ucigaşa merită să fie schingiuită şi, apreciind ghilotina prea blândă, cereau pentru acel monstru biciuirea, trasul pe roată, ruperea în bucăţi, şi născoceau noi torturi.

Nişte gărzi naţionale înarmate târau spre secţie un bărbat care părea foarte pornit.

Hainele îi erau sfâşiate; firişoare de sânge i se prelingeau pe chipul palid. Fusese surprins zicând că, îndemnând neîncetat la jaf şi la crimă, Marat îşi meritase soarta. Şi cu chiu, cu vai îl scăpaseră miliţienii de mânia poporului. Îl arătau cu degetul ca fiind complice al asasinului, şi, la trecerea lui, strigau ameninţări cu moartea.

Gamelin rămase mut de durere. Lacrimile i se uscau în ochii fierbinţi. Durerea lui filială se împletea cu îngrijorarea pentru ţară şi cu mila adâncă, sfâşiindu-l. Îşi spunea: „Mai întâi, Le Peltier 27, apoi Bourdon28, acum Marat!… Recunosc soarta patrioţilor: masacraţi în Champs de Mars, la Nancy, la Paris, vor pieri cu toţii .“ Şi se gândea la trădătorul de Wimpfen care, nu de mult, în fruntea unei hoarde de şaizeci de mii de regalişti, mărşăluise spre Paris, şi, dacă bravii patrioţi nu l-ar fi oprit la Vernon, ar fi trecut prin foc şi sabie oraşul eroic şi condamnat. Şi câte alte pericole, câte planuri, câte trădări, pe care numai înţelepciunea şi vigilenţa lui Marat le puteau cunoaşte şi dejuca. Cine, după el, va mai denunţa un Custine lenevind pe

10.-III-2015

Nr. 3/43

câmpul lui Cezar şi refuzând să deblocheze Valenciennes, un Biron inactiv în Vandeea de Jos, lăsând să fie cucerit Saumur şi asediat Nantes, un Dillon trădând patria în Argonne ?… În acest timp, în jurul lui, de la o clipă la alta creştea tot mai mult strigătul sinistru: - Marat e mort; aristocraţii l-au ucis !

Pe când se ducea, cu inima grea de durere, de ură şi de dragoste, să prezinte un omagiu funebru martirului libertăţii, o ţărancă bătrână, care purta boneta limusină29, se apropie de el şi îl întrebă dacă acest domn Marat, care fusese asasinat, nu era cumva preotul Mara, de la Saint-Pierre-de-Queyroix.

iulie

VIII

În ajunul sărbătorii, într-o seară liniştită şi senină, Elodie, la braţul lui Evariste, se plimba pe câmpia Federaţiei. Muncitorii se grăbeau să termine de înălţat coloane, statui, temple, un munte, un altar. Simboluri gigantice, popularul Hercule învârtind pe deasupra capului ghioaga, Natura alăptând universul din inepuizabilele sale mamele, să înălţau pe neaşteptate în capitala pradă foametei, terorii, ascultând de nu cumva, pe drumul de la Meaux, se aud tunurile austriece. Vendeea îşi repara eşecul faţă de Nantes prin cutezătoare victorii. Un cerc de fier, de flăcări şi de ură înconjura marea cetate revoluţionară. Şi totuşi ea îi primea cu măreţie, precum suverana unui vast imperiu, pe deputaţii adunărilor primare care acceptaseră constituţia. Federalismul era înfrânt: Republica, una, indivizibilă, îi va învinge pe toţi inamicii. Întinzând braţul spre câmpia care mişuna de oameni: - Acolo, la picioarele altarului patriei, spuse Evariste, la 17 iulie 91, din ordinul ticălosului de Bailly, s-a tras în popor. Când a ajuns acasă, grenadierul Passavant, martor la masacru, şi-a sfâşiat hainele şi a strigat: „Am jurat să mor odată cu libertatea; ea nu mai există: mor.” Apoi şi-a zburat creierii.

27

Este vorba despre Lepeletier de Saint-Fargeau, Louis-Michel (1760-1793), membru al Convenției, asasinat de o gardă de corp a doua zi după ce votase moartea lui Ludovic al XVI-lea. ( n. t. ) 28 Bourdon, François-Louis, membru al Convenției, deportat în 18 Fructidor. (n. t.)

29

Bonetă albă, purtată de femeile din regiunea Limousin; Revoluția lansase boneta roșie frigiană. (n. t.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 58

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Între timp, artiştii şi burghezii paşnici se uitau la pregătirile pentru serbare şi pe feţele lor citeai o dragoste de viaţă tot aşa de posomorâtă ca însăşi viaţa pe care o aveau: cele mai mari evenimente, pătrunzându-le în spirit, se micşorau şi deveneau insipide după chip şi asemănare. Fiecare cuplu trecea, purtându-i în braţe, sau târându-i de mână, sau punându-i să alerge înainte, pe copiii care nu erau nici mai frumoşi decât părinţii lor şi nici nu promiteau să fie mai fericiţi, copii care vor aduce pe lume alţi copii, la fel de mediocri ca şi ei, în bucurie şi în frumuseţe. Şi uneori mai vedeai trecând vreo fată înaltă şi frumoasă, care le stârnea tinerilor o aprigă dorinţă, iar bătrânilor regretul după viaţa cea dulce. În apropierea Şcolii militare, Evariste îi arătă Elodiei nişte statui egiptene desenate de David după modelele romane din epoca lui August. Îl auziră pe un bătrân parizian pudrat exclamând: - Mai că te-ai crede pe malurile Nilului ! În ultimele trei zile, de când Elodie nuşi mai văzuse prietenul, se petrecuseră evenimente grave la Amorul pictor. Cetăţeanul Blaise fusese denunţat la Comitetul siguranţei generale pentru fraude în furnituri. Din fericire, negustorul de stampe era cunoscut în secţia lui: Comitetul de supraveghere al secţiei Piques se pusese garant pentru civismul lui pe lângă Comitetul siguranţei generale şi îl motivase pe deplin. După ce îi povesti cu emoţie evenimentul, Elodie adăugă: - Acum suntem liniştiţi, dar am trecut prin clipe fierbinţi. Cât pe ce ca tata să fie băgat la puşcărie. Dacă pericolul ar mai fi durat câteva ceasuri în plus, aş fi venit la dumneata, Evariste, să-ţi cer să intervii în favoarea lui pe lângă prietenii influenţi pe care îi ai.

Evariste nu răspunse. Elodiei nici prin minte nu-i trecea cât de profundă era această tăcere. Au mers, mână în mână, de-a lungul malurilor Senei. Îşi făceau declaraţiile de iubire în limbajul Juliei şi al lui Saint-Preux: bunul Jean-Jacques le oferea mijloacele prin care săşi înfăţişeze şi să-şi împodobească iubirea.

10.-III-2015

Nr. 3/43

Municipalitatea reuşise minunea ca, pentru o zi, să facă să domnească belşugul în oraşul înfometat. Un bâlci se instalase în Piaţa Invalizilor, pe malul râului: în barăci, negustorii vindeau cârnăciori, cârnaţi groşi din carne şi creier de porc, caltaboşi, jambon cu foi de dafin, plăcinte de Nanterre, turtă dulce, clătite, pâine de patru livre, limonadă şi vin. Erau şi prăvălii în care se vindeau cântece patriotice, cocarde, panglici tricolore, pungi pentru bani, lanţuri de alamă şi tot felul de mici bijuterii.

Oprindu-se la taraba unui bijutier modest, Evariste alese un inel din argint pe care se vedea, în relief, capul lui Marat înfăşurat într-un fular. Şi i-l puse pe deget Elodiei. În aceeaşi seară, Gamelin se duse în strada Arbre-Sec, la cetăţeana Rochemaure, care îl chemase pentru o treabă care nu suferea amânare. O găsi în dormitor, întinsă pe un şezlong, într-un neglijeu seducător. În timp ce atitudinea cetăţenei exprima o voluptuoasă moliciune, în jurul ei totul vorbea despre graţiile, jocurile şi talentele sale: o harpă lângă un clavecin întredeschis; o chitară pe un fotoliu; o maşină de brodat pe care era montată o ţesătură din satin; pe masă, eboşa unei miniaturi, hârtii, cărţi, o bibliotecă în dezordine, răvăşită parcă de o mână avidă atât să ştie, cât şi să simtă. Ea îi dădu mâna să i-o sărute şi îi spuse: - Salut, cetăţene jurat !… Chiar azi, Robespierre cel mare mi-a dat o scrisoare în favoarea dumitale către preşedintele Herman, o scrisoare foarte frumoasă, care zicea cam aşa: „Vi-l propun pe cetăţeanul Gamelin, recomandabil pentru talentele sale şi pentru patriotismul său. Am socotit de datoria mea să vă semnalez un patriot care are principii şi o conduită fermă pe linie revoluţionară. Nu veţi nesocoti prilejul de a fi de folos unui republican…” I-am dus numaidecât scrisoarea preşedintelui Herman, care m-a primit cu o rafinată politeţe şi a semnat imediat numirea dumitale. Eşti jurat!

Gamelin, după un moment de tăcere: - Cetăţeano, zise el, cu toate că nu am o bucată de pâine să-i dau mamei mele, jur pe onoarea mea că accept funcţia de jurat numai

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 59

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE pentru a servi Republica şi pentru a-i face dreptate pedepsindu-i pe toţi duşmanii ei. În sinea ei, cetăţeana găsi că mulţumirea fusese rece şi complimentul, auster. Îl suspectă pe Gamelin de lipsă de amabilitate. Dar iubea prea mult tinereţea pentru a nu-i ierta oarecare bruscheţe. „O să-l şlefuim noi”, se gândi ea. Şi îl invită la supeurile ei: primea în fiecare seară, după teatru.

- La mine vei întâlni oameni spirituali şi talentaţi: Elleviou, Talma, cetăţeanul Vigée, care mânuieşte rimele cu o fermecătoare pricepere.Cetăţenul François ne-a citit Pamela sa, care se repetă acum la Teatrul Naţiunii. Piesa are un stil elegant şi pur, ca tot ce iese de sub pana cetăţeanului François. Subiectul este emoţionant: ne-a făcut să vărsăm lacrimi. Chiar tânăra Lange va juca rolul Pamelei.

- Am încredere în judecata dumneavoastră, cetăţeano, răspunse Gamelin. Dar Teatrul Naţiunii este prea puţin naţional. Şi este păcat pentru cetăţeanul François ca lucrările sale să fie prezentate pe aceste scânduri înjosite de versurile mizerabile ale lui Laya: încă nu a fost uitat scandalul piesei Prietenul legilor…

- Cetăţene Gamelin, pe Laya ţi-l las dumitale: nu se numără printre prietenii mei.

Nicidecum din bunătate pură îşi folosise cetăţeana creditul pentru ca Gamelin să fie numit într-un post de invidiat: prin cât făcuse şi prin cât s-ar putea să mai facă pentru el, se gândea să-l lege strâns de ea şi să şi-l asigure ca sprijin pe lângă o justiţie cu care, într-una din zile, s-ar putea să aibă de-a face, fiindcă ea trimitea multe scrisori în Franţa şi în străinătate, şi astfel de corespondenţă era suspectată în acele vremuri.

- Te duci frecvent la teatru, cetăţene ? În clipa aceea, dragonul Henry, mai fermecător decât copilul Bathyle, intră în cameră.

La centură îşi petrecuse două pistoale mari.

El îi sărută mâna frumoasei cetăţene, care îi spuse: - Iată-l pe cetăţeanul Evariste Gamelin pentru care mi-am petrecut toată ziua la Comitetul Salvării Publice şi care nu-mi este deloc recunoscător. Ceartă-l!

10.-III-2015

Nr. 3/43

- Ah, cetăţeano, exclamă militarul, i-aţi văzut pe legislatorii noştri de la Tuileries. Ce spectacol lamentabil ! Reprezentanţii unui popor liber ar trebui, oare, să stea sub lambriurile despotului? Aceleaşi candelabre care luminau altădată urzelile lui Capet şi orgiile Antoinettei ard acum în nopţile de veghe ale legislatorilor noştri. Se cutremură întreaga fire.

- Prietene, felicită-l pe cetăţeanul Gamelin, răspunse ea; a fost numit jurat la Tribunalul revoluţionar.

- Complimentele mele, cetăţene! făcu Henry. Sunt fericit să văd un om de caracterul dumitale învestit într-o asemenea funcţie. Dar, sincer vorbind, nu prea am încredere în această justiţie metodică, creată de moderaţii Convenţiei, în această Nemesis30 prea îngăduitoare, care îi menajează pe conspiratori, îi cruţă pe trădători, abia de îndrăzneşte să-i atingă pe federalişti şi se teme să o cheme în faţa ei pe Austriacă. Nu, nu Tribunalul revoluţionar va salva Republica. Şi sunt foarte vinovaţi cei care, în situaţia disperată în care ne aflăm, au frânat elanul justiţiei populare.

- Henry, spuse cetăţeana Rochemaure, dă-mi flaconul ăla…

Când ajunse acasă, Gamelin îi găsi pe mama lui şi pe bătrânul Brotteaux jucând o partidă de pichet la lumina afumată a unei candele.

Cetăţeana anunţa fără ruşine „terţă la rege”.

Aflând că fiul ei este jurat, ea îl îmbrăţişă plină de entuziasm, gândindu-se că era o mare onoare şi pentru unul şi pentru celălalt, şi că, de acum înainte, vor mânca amândoi în fiecare zi.

- Mă simt fericită şi mândră să fiu mama unui jurat, spuse ea. Frumos lucru justiţia, şi cel mai trebuitor dintre toate; fără justiţie, cei slabi ar fi călcaţi în picioare la tot pasul. Şi cred că vei judeca bine, Evariste al mamei: de când erai copil te-am ştiut drept şi înţelegător în toate. Nu puteai suporta nelegiuirile şi te împotriveai violenţei cu toate puterile. Îţi era milă de cei amărâţi, şi asta e cea mai frumoasă podoabă pentru un judecător… Da’, ia spune-mi, 30

Nemesis – în mitologia greacă, zeiță a răzbunării și a justiției divine. (n. t.)

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 60

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Evariste, cum sunteţi îmbrăcaţi la Tribunalul ăla mare ?

Gamelin îi răspunse că judecătorii purtau pe cap o pălărie cu pene negre, dar că pentru juraţi nu era vreo uniformă, ei îmbrăcânduse cu haine obişnuite.

- Ar fi mai bine, spuse cetăţeana, dacă ar purta robă şi perucă: ar părea mai respectabili. Deşi te îmbraci de multe ori neglijent, eşti frumos şi tu împodobeşti hainele pe care le porţi; dar, în mare parte, oamenii au nevoie de câte un ornament pentru a părea impunători: mai bine ar fi dacă juraţii ar avea robă şi perucă.

Cetăţeana auzise că funcţia de jurat la Tribunal aducea ceva; nu putu să nu întrebe dacă acolo câştigai cât să trăieşti decent, pentru că, zicea ea, un jurat trebuie să arate bine în societate.

Află cu satisfacţie că juraţii primeau o indemnizaţie de optsprezece livre pe şedinţă şi că multitudinea crimelor împotriva siguranţei statului îi obligă la şedinţe foarte dese.

Bătrânul Brotteaux strânse cărţile, se ridică şi îi spuse lui Gamelin: - Cetăţene, aţi fost învestit cu o magistratură augustă şi redutabilă. Vă felicit pentru că oferiţi lumina conştiinţei dumneavoastră unui tribunal mai sigur şi poate mai puţin supus greşelii decât oricare altul, deoarece el caută binele şi răul nicidecum în sine şi în esenţa lor, ci doar în raport cu interese tangibile şi cu sentimente manifeste. Va trebui să vă pronunţaţi între ură şi dragoste, ceea ce se face spontan, şi nu între adevăr şi eroare, a căror discernere este imposibilă slabei judecăţi a oamenilor. Dacă luăm în consideraţie sentimentele din inimile voastre, nu riscaţi să vă înşelaţi, pentru că verdictul va fi bun dacă va mulţumi pasiunile, care sunt legea voastră sacră. Dar, e totuna, dacă eu aş fi preşedintele vostru, aş face ca Bridoie, maş lăsa în voia zarurilor. În materie de justiţie, aşa e cel mai sigur.

va urma

10.-III-2015

Nr. 3/43

31

Îngeri căzători

(fragment)

traducere de Fraga Cusin

Lui Jonathan, şi de astă dată Ianuarie 1901

KITTY COLEMAN M-am trezit azi-dimineaţă cu un străin în pat. Hotărât lucru, capul blond de lângă mine nu era al soţului meu. Nu ştiam dacă să fiu şocată sau amuzată.

Bine, mi-am zis, iată un nou fel de a inaugura un nou secol. Pe urmă, mi-am amintit de seara trecută şi aproape mi s-a făcut greaţă.

M-am întrebat unde poate fi Richard în această casă uriaşă şi cum urma să ne refacem perechile. Toţi ceilalţi de aici – inclusiv bărbatul de lângă mine – erau mult mai experimentaţi decât mine în mecanica acestor lucruri. Deşi Richard făcea pe grozavul noaptea trecută, era la fel de nepriceput ca şi mine, însă mai dornic să încerce. Mult mai dornic. M-a pus pe gânduri. L-am înghiontit cu cotul pe bărbatul adormit, întâi mai uşurel, apoi mai tare, până când s-a trezit pufnind.

31

Tracy Chevalier s-a născut în 1962 și a copilărit în Washington.

Părăsește Statele Unite în 1984, stabilindu-se în Anglia. După ce lucrează câțiva ani ca redactor, obține masteratul în literatură la University of East England. Debutează în 1997 cu romanul Albastru pur, care s-a bucurat imediat de un succes răsunător. Doi ani mai târziu îi apare Fata cu cercel de perlă, considerat de Publisher’s Weekly „un fenomen editorial” și care atinge în scurt timp cifra record de un milion de exemplare. În anul 2000, lanțul de librării Barnes & Noble îi acordă premiul pentru una dintre cele mai bine vândute cărți în S.U.A. Romanul este recompensat cu premiul cititorilor revistelor People, Time și Elle. În anul 2001 publică un al treilea roman, Îngeri căzători, frescă a Angliei edwardiene, aflat luni întregi pe lista de bestselleruri din Anglia și S.U.A. Tracy Chevalier a adus un suflu nou romanului de atmosferă, în care reconstituirea istorică îi fascinează pe cititorii de toate gusturile, de la rafinați până la adolescenți.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 61

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Şterge-o, i-am spus. Ceea ce a şi făcut, fără să scoată un sunet. Din fericire, n-a încercat să mă sărute. N-am să ştiu niciodată cum de i-am suportat barba azi noapte, probabil cu ajutorul acelui vin de Bordeaux. Obrajii îmi sunt roşii de la ţepii lui.

Când a intrat Richard peste câteva minute, cu hainele în braţe, abia de-am putut să-l privesc. Eram jenată dar şi furioasă – furioasă pentru că trebuia să mă simt jenată în timp ce de la el nu trebuia să mă aştept să se simtă la fel. Cu atât mai enervată m-am simţit când m-a sărutat foarte firesc, spunând „Bună, iubito”, după care a început să se îmbrace. Gâtul lui păstra parfumul ei. Cu toate acestea n-am putut rosti o vorbă. Aşa cum eu însămi spun adesea despre mine, sunt o persoană cu vederi largi şi mă mândresc cu asta. Acum, aceste cuvinte ustură.

Stau culcată privindu-l pe Richard cum se îmbracă şi mă pomenesc gândindu-mă la fratele meu. Harry mă tachina mereu pentru că gândeam prea mult, deşi refuza să admită că el era cel care mă încuraja. Dar toate acele seri petrecute împreună, când repeta cu mine ce-l învăţaseră profesorii dimineaţa – lucru care-l ajuta să memoreze, spunea el – ce altceva făceau dacă nu să mă înveţe să gândesc şi să spun ce gândesc? Poate a regretat mai târziu. Acum nu mai am cum să aflu. Abia am ieşit din doliu după el, dar sunt zile în care mă simt ca şi cum aş mai strânge încă în mână acea telegramă.

Harry s-ar îngrozi să vadă unde m-au adus învăţăturile lui. Nu că ar trebui să fii deştept pentru aşa ceva – majoritatea celor de la parter sunt proşti ca noaptea, ca şi blondul meu, de altfel. N-am putut să port o discuţie ca lumea cu el. A trebuit să recurg la vin. Ca să fiu cinstită, mă simt uşurată că nu fac parte din această ceată. Mi-e prea de-ajuns că mă aflu din când în când în preajma prostiei lor. Richard am impresia că are alte păreri, însă, dacă şi-a dorit o astfel de viaţă, nu şi-a găsit soţia potrivită. Sau, poate, eu am făcut alegerea greşită, deşi în ruptul capului n-aş fi gândit aşa la început, când eram nebuni unul după celălalt.

10.-III-2015

Nr. 3/43

Cred că Richard m-a împins să fac ce-am făcut, pentru a-mi demonstra că nu este atât de convenţional cum mă temeam. Dar asupra mea a avut un efect contrar. A devenit tot ceea ce nam crezut că va fi atunci când ne-am căsătorit.

A devenit un tip oarecare.

Mă simt atât de deprimată în dimineaţa asta. Tati şi Harry ar fi râs de mine, dar eu am sperat în taină că schimbarea de secol ne va schimba cumva pe toţi; că Anglia se va scutura ca prin minune de haina ei ponosită şi neagră pentru a da la iveală ceva strălucitor şi nou.

Suntem doar de unsprezece ceasuri în secolul douăzeci dar ştiu foarte bine că nimic nu s-a schimbat. Doar o cifră.

Destul. Azi urmează o partidă de călărie, ceea ce nu este pentru mine. Am să mă ascund cu cafeaua în bibliotecă. Fără îndoială, nu va fi nimeni acolo.

RICHARD COLEMAN Am crezut că faptul de a mă afla cu o altă femeie mi-o va aduce pe Kitty înapoi, că gelozia o va face să-şi deschidă iar uşa dormitorului pentru mine. Cu toate acestea, deşi au trecut două săptămâni, ea tot nu mă primeşte înăuntru, la fel ca înainte.

Nu-mi place să mă socot un bărbat disperat, însă nu înţeleg de ce este soţia mea atât de dificilă. I-am asigurat un trai decent şi cu toate acestea este nefericită, deşi nu poate sau nu vrea să-mi spună de ce.

Asta poate să-l facă pe orice bărbat să schimbe soţia, fie şi pentru o singură noapte.

MAUDE COLEMAN Când a văzut un înger pe mormântul vecin cu al nostru, Tăticu a exclamat „La naiba!”

Mămica doar a râs.

M-am tot uitat, până mi-a înţepenit gâtul.

Stătea deasupra noastră, cu un picior împins înainte şi cu o mână arătând spre cer. Purta o mantie lungă cu decolteu pătrat şi avea părul despletit, revărsat peste aripi. Se uita în jos, la mine, însă cu toate că l-am privit foarte atent, nu părea să mă vadă.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 62

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Mămica şi Tăticu au început să se certe. Lui Tăticu nu-i place îngerul. Nu ştiu dacă lui Mămica îi place sau nu, pentru că n-a spus. Cred că o supără mai mult urna pe care Tăticu a pus-o pe mormântul nostru. Am vrut să mă aşez dar n-am îndrăznit. Era foarte frig. Prea frig să stai pe piatră, în plus Regina e moartă, ceea ce înseamnă, cred, că nimeni nu are voie să se aşeze sau să se joace sau să facă ceva plăcut. Am auzit clopotele sunând azi noapte, când eram în pat, şi când a venit azi dimineaţă Doica mi-a spus că aseară a murit Regina. Mi-am mâncat fulgii de ovăz foarte încet, să văd dacă au alt gust decât ieri, acuma că Regina s-a dus. Dar aveau acelaşi gust – prea săraţi. Aşa îi face întotdeauna doamna Baker.

Toţi cei pe care i-am văzut în drum spre cimitir erau îmbrăcaţi în negru. Eu mi-am pus o rochie de lână cenuşie şi un şorţuleţ alb, pe care le-aş fi putut purta oricum, însă Doica a zis că pentru o fetiţă e o ţinută foarte potrivită la moartea cuiva. Fetiţele nu sunt obligate să se îmbrace în negru. Doica m-a ajutat să mă îmbrac. M-a lăsat să-mi iau haina tricotată, alb cu negru, cu pălăriuţă asortată, însă n-a fost sigură dacă pot să-mi iau şi manşonul de iepure, aşa că a trebuit s-o întreb pe Mămica iar ea a zis că nu contează cu ce mă îmbrac. Mămica şi-a pus o rochie albastră de mătase cu şal, care lui Tăticu nu i-a plăcut. În timp ce ei se certau în legătură cu îngerul, eu mi-am îngropat faţa în manşon. E aşa de moale blăniţa. Apoi am auzit un zgomot, ca un ciocănit în piatră. Când mi-am ridicat capul am văzut o pereche de ochi albaştri care se uitau la mine peste piatra de mormânt vecină cu a noastră. Am privit în acei ochi şi atunci de după piatră a apărut un cap de băiat. Părul îi era plin de noroi şi obrajii la fel. Mi-a făcut cu ochiul, apoi a dispărut după piatra de mormânt.

M-am uitat la Mămica şi la Tăticu, care făcuseră câţiva paşi pe alee, ca să privească îngerul din alt loc. Nu-l văzuseră pe băiat. Am mers de-andăratelea printre morminte, cu ochii la ei. Când am fost sigură că nu se uită, m-am furişat în spatele pietrei. Băiatul se rezema de ea, proptit în călcâie.

- De ce ai noroi în păr?, l-am întrebat.

10.-III-2015

Nr. 3/43

- Am fost într-o groapă, mi-a răspuns.

M-am uitat atentă la el. Avea noroi peste tot – pe haină, pe genunchi, pe pantofi. Până şi pe gene.

- Pot să ating blana?, m-a întrebat.

- Este un manşon, i-am zis. Manşonul meu.

- Pot să-l ating?

- Nu. Apoi mi-a părut rău, aşa că i-am întins manşonul.

Băiatul şi-a scuipat pe degete, le-a şters de haină, apoi a întins mâna şi a mângâiat blăniţa.

- Ce-ai făcut în groapă?

- L-am ajutat pe Taica al meu.

- Ce face tatăl tău?

- Sapă gropi, se-nţelege. Io îl ajut.

Apoi am auzit un sunet, ca un mieunat de pisică. Am privit pe furiş peste piatră şi o fată care stătea pe alee m-a privit fix în ochi, aşa cum făcusem eu cu băiatul. Era îmbrăcată toată în negru şi era foarte drăguţă, cu ochi căprui strălucitori şi gene lungi şi pielea ca laptele.

Avea păr castaniu, lung şi buclat, mult, mult mai frumos decât al meu, care atârnă drept ca rufele puse la uscat şi n-are nicio culoare anume. Bunica zice că am un păr blond spălăcit, ceea ce poate că e adevărat dar nu e prea drăguţ din partea ei. Bunica spune întotdeauna ce gândeşte. Fata îmi amintea de bomboanele mele de ciocolată favorite, cu cremă de alune, şi am ştiut pe loc, doar uitându-mă la ea, că voiam sămi fie cea mai bună prietenă. Eu n-am ceea ce se cheamă cea mai bună prietenă şi mă rog de mult să capăt una. M-am întrebat adesea, stând în Biserica Sf. Ana şi îngheţând de frig (oare de ce sunt bisericile atât de friguroase?), dacă rugăciunile ajută cu adevărat, însă se pare că de data asta Dumnezeu m-a ascultat: „Foloseşte-ţi batista, Livy dragă, aşa scumpo.“ Mama fetei venea pe alee, ţinând de mână o fetiţă mai mică.

Un bărbat înalt, cu barbă roşcată, le urma. Fetiţa cea mică nu era atât de drăguţă. Deşi semăna cu cealaltă fată, bărbia ei nu era atât de proeminentă, părul nu era atât de buclat, buzele erau mai mici. Avea ochii de un căprui mai deschis şi privea în jur de parcă nimic n-o surprindea. Ne-a zărit imediat, pe băiat şi pe mine.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 63

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE – Lavinia, a protestat fata cea mare, strângându-şi umerii şi clătinându-şi buclele. Mami, vreau ca tu şi cu Tati să-mi spuneţi Lavinia, nu Livy. Am hotărât pe loc să nu-i spun niciodată Livy.

– Nu fi necuviincioasă cu mama, Livy, a spus bărbatul. Pentru noi eşti Livy şi gata. Când o să fii mai mare o să te strigăm Lavinia.

Lavinia s-a încruntat, cu nasul în jos.

– Şi acum termină cu plânsul, a continuat tatăl. A fost o regină bună şi a trăit ani mulţi, dar nu-i nevoie ca o fetiţă de cinci ani să plângă atâta. În plus, ai s-o sperii pe Ivy May, a zis, făcând semn către sora ei.

Am privit iar la Lavinia. După cum o vedeam eu de-acolo, nu plângea deloc, doar îşi răsucea batista între degete. I-am făcut semn să vină la mine. Lavinia a zâmbit. Când părinţii ei s-au întors cu spatele, a fugit de pe alee în spatele pietrei funerare.

– Şi eu tot cinci ani am, i-am zis când a ajuns lângă noi. Dar în martie fac şase.

– Serios? Eu, în februarie, a spus Lavinia.

– De ce le spui părinţilor tăi Mami şi Tati?

Eu le spun părinţilor Mămica şi Tăticu.

– Mami şi Tati sună mult mai elegant. Lavinia l-a fixat pe băiatul care se aşeza pe genunchi lângă piatra de mormânt. Cum te cheamă, te rog?

– Maude, i-am răspuns, înainte să-mi dau seama că ea se adresase băiatului.

– Simon.

– Eşti un băiat foarte murdar.

– Opreşte-te, am zis.

– De ce?

- E gropar, de aceea e plin de noroi.

Lavinia s-a tras un pas înapoi.

– Ucenic de gropar, făcu Simon. La început eram figurant angajat la înmormântări, da’ când am putut să mânuiesc sapa Taica m-a luat cu el.

– La înmormântarea bunicii mele au fost trei figuranţi, ne-a informat Lavinia. Unul din ei a fost bătut pentru că a râs.

– Mama mea spune că acum nu prea se mai fac astfel de înmormântări, am intervenit eu.

Spune că sunt prea costisitoare şi că banii ar trebui cheltuiţi pentru cei vii.

10.-III-2015

Nr. 3/43

– Familia noastră are întotdeauna figuranţi la înmormântări. Şi eu o să am figuranţi la înmormântare.

– Adică eşti pe moarte?, s-a interesat Simon.

– Bineînţeles că nu!

– Şi tu ţi-ai lăsat doica acasă?, am întrebat-o, cu gândul să schimb vorba înainte ca Lavinia să se supere şi să plece.

– Noi n-avem doică, mi-a răspuns ea, roşind.

Mami este perfect capabilă să se ocupe singură de noi.

N-am mai cunoscut copii care să n-aibă doică. Lavinia se uita la manşonul meu.

– Spune, îţi place îngerul meu?, s-a interesat ea. Tatăl meu mi-a dat voie să-l aleg eu.

– Tatălui meu nu-i place, i-am declarat, cu toate că ştiam că n-ar fi trebuit să repet ce spusese Tăticu. A zis că e o dulcegărie sentimentală. Lavinia s-a încruntat.

– Iar Tati nu poate să sufere urna voastră.

Totuşi, de ce nu-i bun îngerul meu?

– Mie-mi place, zise băiatul.

– Şi mie, am minţit eu.

– Eu îl găsesc frumos, a suspinat Lavinia.

Când am să merg în cer, vreau să fiu purtată până acolo de un înger la fel cu acesta.

– E cel mai frumos înger din cimitir, a intervenit băiatul. Io îi ştiu pe toţi. Sunt treizeci şi unu. Vreţi să vi-i arăt?

– Treizeci şi unu este un număr prim, care nu admite alt divizor decât pe el însuşi, am anunţat eu. Tăticu tocmai îmi explicase cum e cu numerele prime, dar nu înţelesesem chiar totul.

Simon a scos o bucată de cărbune din buzunar şi a început să deseneze pe spatele pietrei funerare. Curând, în urma cărbunelui au apărut un craniu cu oase încrucişate sub el – orbite rotunde, un triunghi negru în dreptul nasului, şiruri de dinţi pătraţi şi o umbră mâzgălită pe o parte a feţei.

– Nu face asta, i-am zis. Nu m-a luat în seamă. N-ai voie să faci aşa ceva.

– Am şi făcut. O grămadă. Uită-te la pietrele din jurul nostru.

M-am uitat la mormântul familiei noastre.

Chiar la baza soclului pe care se afla urna, fuse-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 64

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE se mâzgălit un mic cap de mort. Tăticu ar fi furios dacă ar şti. Apoi am văzut că pe fiecare piatră de mormânt din jurul nostru era câte un cap de mort. Nu le văzusem până atunci.

– Am să desenez câte unul pe fiecare mormânt din cimitir, a continuat el.

– De ce le desenezi?, l-am întrebat. De ce cap de mort?

– Păi, îţi aminteşte de ce e dedesubt, nu?

Dedesubt sunt numai oase, indiferent ce-ai pune pe mormânt.

– Băiat rău, făcu Lavinia.

Simon s-a ridicat.

– Am să desenez unul şi pentru tine. Am săl desenez pe spatele îngerului tău.

– Să nu îndrăzneşti, l-a avertizat Lavinia.

Simon a lăsat imediat cărbunele din mână.

Lavinia privea în jur de parcă voia să plece.

– Ştiu o poezie, a anunţat brusc Simon.

– Ce poezie? Tennyson?

- Nu ştiu cine-i ăla. Poezia sună aşa: Un flă-

cău din cătunul Vardar/Se trezi într-un sicriu de stejar/;Mda, pufni el, chiţibuşar:/E destul confort,/Însă n-aveam habar/Că sunt mort.”

- Chh! E dezgustător!, a exclamat Lavinia.

Eu cu Simon am râs.

– Taica al meu zice că mulţi a fost îngropaţi de vii, ne-a explicat Simon. Zice că i-a auzit zgrepţănând în sicrie pe când el arunca ţărâna peste ei.

- Chiar? Mămica se teme să nu fie îngropată de vie, am zis.

– Nu pot să aud aşa ceva, a strigat Lavinia astupându-şi urechile. Mă duc înapoi. A luat-o printre morminte, îndreptându-se spre părinţii ei. Am vrut să mă ţin după ea, însă Simon a început să vorbească din nou. „Bunicu nostru e şi el îngropat aici, în pajişte.“ „Nu e.“ „Ba da.“ „Arată-mi mormântul.“ Simon a întins mâna spre un şir de cruci de lemn dincolo de cărare. Mormintele săracilor – îmi vorbise Mămica despre ele, îmi explicase că se rezervase pământ pentru oameni care nu au bani să plătească o parcelă ca lumea. „Care e crucea lui?“, l-am întrebat: „Nare niciuna. Crucile nu durează. I-am sădit o tufă de trandafiri, uite acolo, ca să ştim todea-

10.-III-2015

Nr. 3/43

una unde e. Am furat-o din grădinile de la poalele colinei.

Se vedea o tufă, tăiată scurt, cum se face pentru iarnă. Noi locuim la poalele colinei şi avem în faţă o mulţime de trandafiri. Poate că tufa aceea de trandafiri era a noastră.

– Şi el a muncit aici, a zis Simon. Ca Taica şi ca mine. Zicea că e cel mai fain cimitir din Londra. N-ar fi vrut să fie îngropat în altă parte.

Avea multe de povestit despre alte cimitire.

Mormane de oase peste tot. Morţi îngropaţi numa’ cu un sac de pământ deasupra. Ptiu, ce duhoare!, şi-a fluturat Simon mâna pe la nas. Şi oameni care fură noaptea cadavre. Aicea e cel puţin în siguranţă, cu zidurile astea, înalte şi cu ţepe deasupra.

– Trebuie să plec acum, i-am spus. Nu voiam să par speriată ca Lavinia, dar nu voiam să aud despre mirosul de cadavre. Simon a ridicat din umeri.

– Aş fi putut să-ţi arăt una şi alta.

– Poate altă dată. Am alergat să-i ajung din urmă pe părinţi. Amândouă familiile se plimbau acum împreună. Lavinia mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o şi am fost aşa de încântată încât am sărutat-o. Pe când ne plimbam de mână în susul colinei am prins cu coada ochiului o siluetă ca o fantomă sărind din piatră în piatră, ba în urma noastră, ba înaintea noastră. Aş fi vrut să nu-l fi părăsit.

Am înghiontit-o pe Lavinia: - E un băiat nostim, nu?, am zis, făcând semn cu capul spre umbra lui, care dispărea după un obelisc.

– Da, îmi place, chiar dacă vorbeşte despre lucruri îngrozitoare.

– Nu ţi-ar place să putem fugi şi noi ca el?

Lavinia mi-a zâmbit, întrebând: „Vrei să ne luăm după el?“ Nu mă aşteptasem s-o aud spunând asta. M-am uitat la ceilalţi. Numai sora Laviniei ne privea.

– Hai, i-am şoptit.

M-a strâns de mână şi am zbughit-o să-l căutăm. *****..

©Tracy Chevalier/ Fraga Cusin

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 65

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Omar Khayyam celebrele catrene

10.-III-2015

Nr. 3/43

acelaşi timp un profund gânditor mistic, una din cele mai luminate minţi ale Islamului.

I Un om prin lume trece. El nu e musulman.

Nici infidel nu este. Nu crede-n legi şi zei.

Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi Că nimenea nu este mai trist şi mai uman.

II

Omar Khayyam (10481131) a fost un filosof, matematician, fizician, astronom şi poet persan, unul dintre cei mai renumiţi în epoca sa. Deşi a fost un remarcabil profesor şi filosof, dovadă stând scrierile sale filosofice, el a atras atenţia posterităţii mai ales prin lucrările sale ştiinţifice şi prin poemele sale, fiind tradus în numeroase limbi.

Celebre sunt catrenele sale (Rubáiyát) traduse pentru prima oară în limba engleză de Edward FitzGerald (1809-1883). Odată traduse într-o limbă de circulaţie, catrenele lui Omar Khayyam au ajuns să fie cunoscute în întreaga lume, astfel că opera sa ştiinţifică a fost eclipsată de creaţiile sale artistice. Catrenele sintetizează filosofia de viaţă a lui Omar Khayyam, care nu se aliniază dogmelor religioase – în general vorbind – şi nici credinţelor Islamului, motiv pentru care a intrat deseori în conflict cu oficialii vremii. Parcurgând catrenele sale s-ar putea crede că Omar Khayyam a fost un pasionat băutor de vin şi un sceptic care punea totul sub semnul întrebării. Din ele se desprinde imaginea omului hedonist, care gusta din plin plăcerile vieţii şi – în faţa unui pahar de vin – începe să-şi pună întrebări despre sensul vieţii, despre existenţa Creatorului, despre liberul arbitru şi viaţa de apoi.

Poate această imagine, care îl apropie de omul obişnuit, explică în parte popularitatea de care s-au bucurat aceste Catrene. Dar – dincolo de aparenţe – întreaga sa operă, lucrările sale ştiinţifice şi filosofice, dovedesc că Omar Khayyam a fost un remarcabil om de ştiinţă şi în

Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele.

Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate Dar totuşi, nu mi-e teamă: curat am fost în toate.

III Spun unii că există un Creator şi zic Că pentru a distruge, fiinţe a creat.

Fiindcă sunt urâte? Dar cine-i vinovat?

Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

IV Natura cu-ale sale stihii şi elemente, Sofismul şi-adevărul – îmi sunt indiferente.

Dă-mi vin şi-atinge harfa cu modulaţii moi Asemeni cu-ale brizei ce trece ca şi noi.

V Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.

Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.

Căci, în afara cupei, Khayyam azi nu mai are Măcar un singur prieten cu inima curată.

VI Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit Să aflu despre lume, de mult am desluşit.

Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări: „N-ai dezlegat niciuna din marile întrebări”.

*****

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 66

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

Criticul şi autorul I. „A Anotimpurile iubirii”

în lirica de dragoste la Nina Gonţa autor: Prof. dr. Mihai Păstrăguş

Lecturând volumul de poezii Toamnă îndrăgostită, semnat de Nina Gonţa32, apărut la Editura PIM Iaşi, 2015, se reconfirmă ideea că autoarea are un stil de creaţie simplu şi direct, despovărat de subtilităţi semantice care să-i obnubileze sensul. Stilul său este mai degrabă un joc ludic în care ideile şi sentimentele sunt exprimate într-o curgere naturală şi firească, în care figurile de stil şi construcţia tehnică a versului sunt în raporturi de complementaritate.

Exprimarea concisă şi elegantă în limitele simplităţii, conferă poemelor forţă lirică şi capacitate persuasivă. Tot arsenalul de mijloace poetice sunt utilizate cu abilitate de poetă pentru a sublinia dimensiunea majoră a temei dragostei şi a forţei acesteia de a genera con32

Nina Gonța (Raisa Coleaghin ) s-a născut la 1 februarie 1950, în satul Pănășești, raionul Strășeni din Republica Moldova. După terminarea gimnaziului din satul natal, urmează cursurile școlii pedagogice din Călărași, apoi ale facultății de Biblioteconomie și Bibliografie a Universității de Stat din Chișinău. A lucrat mult timp la Inspectoratul școlar din Strășeni ca inspector-metodist, responsabil cu activitatea bibliotecilor școlare din raion. A scris în presa locală, republicană și unională articole de specialitate și politice, fiind consilier în mai multe mandate. În anul 2000, se repatriază în România și se stabilește la Iași. Scrie, mai mult în presa online: ProEst, APOLLON, BOEMA, Literatura și arta, Observatorul (Canada), Noul literator, Scurt circuit oltean, Clipa (SUA) ArtEmis, AGERO (Germania) ș.a. În anul 2012 publică prima sa carte: În căutarea bărbatului ideal Pagini basarabene), o amplă proză despre viața autoarei și despre problemele Basarabiei, pe când se afla în componența URSS. În 2013 apar la editura SITECH alte două cărți: romanul Ioana (Pagini basarabene) și o culegere de eseuri, intitulată Întâmplări și gânduri.

10.-III-2015

Nr. 3/43

ţinutul vieţii sociale şi frumuseţea acesteia – frizând ideea augustiniană că „dacă dragoste nu e, nimic nu”. Încercând să surprindă o definiţie a dragostei, dar negăsind una satisfăcătoare din cauza varietăţii în spaţiu şi timp a fenomenului, cât şi al particularităţilor individuale ale iubirii, poeta este convinsă că dragostea se înscrie în zona fenomenelor enigmatice şi incognoscibile, motiv pentru care o plasează în sfera misterului ca pe ceva luciferic.

Nina Gonţa nu se complică cu teoriile metafizice ale fenomenologiei dragostei, şi nici nu ar avea cum s-o facă, deşi prin intuiţia sa surprinde şi confirmă aderenţa la concluziile psihologilor, filosofilor şi esteticienilor privind particularităţile fenomenului. Poeta este preocupată mai mult de latura pragmatică a poeziei, de capacitatea limbajului poetic de a vehicula sentimente şi trăiri afective generate de experienţa iubirii, de a transmite sentinţe morale cu caracter imperativ în volatila zonă a iubirii. Poeta priveşte iubirea ca pe o necesitate, deopotrivă, naturală şi spirituală, în care cei doi parteneri alcătuiesc un binom generativ de valori. Sistemul filosofiei sale de viaţă se construieşte pe iubire - ca un leit motiv în creaţie şi ca un dat natural fiinţei umane, dar ca poetă este mai aplecată spre a demonstra frumuseţea şi utilitatea iubirii.

Poeta Nina Gonţa pledează, atât direct, cât şi indirect pentru validitatea concluziilor la care au ajuns marii înţelepţi ai omenirii privind tema iubirii: Filosoful Platon cu Dialogul Bancheul unde sunt amintite pentru prima dată la nivelul Antichităţii europene personaje simbol ca, Erosul, şi Daymon, ultimul ca un interpus între fiinţa umană şi divinitate; în perioada timpurie a Evului Mediu, Aureliu Augustin cu ale sale Confesiones, în care, într-o cheie creştină, vorbeşte despre iubire, clasificând-o pe patru domenii: iubirea de lucruri, iubirea altor persoane (iubirea aproapelui), iubirea de sine şi iubirea de Dumnezeu. În modul cum se apropie de explicarea fenomenului dragostei, poeta se apropie de trubadurii cruciadelor, dar şi de viziunea lui Freud şi a psihologiei contemporane.

Se agreează ideea că iubirea este un fenomen

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 67

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE psihic de atracţie, mai mult sau mai puţin electivă şi tainică, dintre două persoane diferite, simbolizată vizual printr-un copil înaripat, numit Amor sau Cupidon - în variantă latină. Traseul de la binomul polar masculin-feminin, cu caracter de lege universală din domeniul biologiei, la unitatea socială de tip superior - familia, sau parteneriatul de cuplu – cum e definit contemporan, în care cei doi poli indisolubili se condiţionează reciproc prin iubire şi comunitate de idealuri, este subînţeles şi marchează poezia Ninei Gonţa pe tot parcursul ei.

Integrând nucleul filosofic al viziunii sale despre iubire, într-o poetică proprie, Nina Gonţa apelează la similitudinea dintre anotimpuri şi vârstele sau etapele iubirii dintre oameni. Pentru poetă toamna – anotimpul cel mai consistent şi plin de frumuseţe conferită de simfonia culorilor şi bogăţia roadelor este ales ca simbol al frumuseţii iubirii mature, împlinite şi bogată în reverberaţii poetice. Deşi este cunoscut că toamna îşi exprimă frumuseţea printr-un act general de degradare treptată, pentru autoare contează efectul şi nu cauza. Paralelismul dintre cei doi termeni ai comparaţiei, toamna şi viaţa umană, utilizat de poetă este relativ. Şi îndrăgostirea sau iubirea de toamnă are corespondenţe naturale, exprimate cel mai ades prin nostalgii. În poezia Dor din volumul invocat, autoarea asociază dorul şi aşteptarea de ceva de care este frecvent lipsită – exprimând o stare de nelinişte la diminuarea conţinutului vieţii normale, dar de care, totuşi, autoarea îşi exprimă satisfacţia că mai poate zâmbi. „Eu pot zâmbi mereu.../Când negura absoarbe soarele pe cer,/când luna se ascunde printre nori/şi când necazurile mă-nconjoară.../deatâtea ori! ” (p.9) Ca o poetă care nu e lipsită de simţul realităţii şi al umorului, cu un fel de autoiluzionare în concilierea dintre un prezent mai bogat şi un viitor mai secetos în gustarea vieţii, Nina Gonţa în poezia O ultimă iubire, defineşte starea de dragoste într-o formă patetică, dar şi regretul de a nu o mai avea ca o stare de durată: „Fiecăruia /îi este dată/o ultimă iubire,/ce vine pe neaşteptate,/nechemată. O ultimă iubi-

10.-III-2015

Nr. 3/43

re/e o viaţă toată... /E o zvâcnire-nfierbântată/a sufletului răvăşit /care se zbate,/e o experienţă crudă,/e o prăpastie… /splendidă! /O ultimă iubire…/e-o frumuseţe zdrobitoare,/e roua dimineţii,/e-n ceaţă – n răsărit de soare,/e o lumină-n/întuneric greu,/ e-o veşnicie,/ E… poate, /drumul către Dumnezeu!, pantru ca apoi poeta să conchidă optimist, autoiluzionându-se: O ultimă iubire, /atunci când vine,/ n-o neglijaţi /O ultimă iubire, /cred, /e-o floare rară !/O ultimă iubire/n-o pierdeţi!/ E poarta către…/Rai !”(p.18) Visul ca stare diurnă sau nocturnă, ca mod de a refuza, uneori, sordidul vieţii cât şi modul de a trăi într-o realitate paralelă proiectată de propriul subiect, conştient, este utilizat din belşug şi de Nina Gonţa, desigur cu alte conotaţii. Poeta este conştientă că un artist care nu visează, nu are sorţi de izbândă. Pe de o parte, autoarea aduce fragmente de vis pe care le compune cu realitatea, făcând-o mai agreabilă, pe de altă parte, proiectează prin poezie o lume cu alţi parametri de existenţă, mai frumoasă decât cea dată, dar nu idilică, feerică dar înscrisă într-un cadraj raţional. Relevantă pe sensurile invocate este poezia Te văd: „Te văd în faţa ochilor,/mereu.../Şi când mi-e bine/şi când mi-e rău.../Te văd.../Te văd în frunza/de pe ram,/în floarea din ghiveci,/din geam./Te văd.../în ochii frumoşi/de copil,/în verdele deapril./În cer albastru/şi senin,/în seara de carmin./În dimineaţa limpede/de toamnă,/în strugurul mirositor/de poamă/Te văd...” sau în poezia O, Doamne! „Am visat ?/A fost aievea? /Ţinându-ne de mână,/o mănăstire am înconjurat,/stingher, sfios,/sub zidul ei, /ne-am sărutat…/într-un apus măreţ/de soare./Ce splendoare!” (p.17) Alegerea ca opţiune conştientă pentru ceva, care poate fi un lucru, un mod de viaţă, o direcţie în actul educativ, o cale de urmat în credinţă, un sens al iubirii etc., în cazul de faţă, un partener de dragoste. Alegerea are importante dimensiuni axiologice şi este un drept natural care presupune maturitate, înţelegere şi responsabilitate, implicit sănătate şi un grad de cultură. Chiar dacă termenul aparţine altui

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 68

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE domeniu de referinţă decât poetica, artistul îl poate utiliza oricum. În poeziile Tu ai ales..., Accept... cu drag, Pe mine... cât şi în altele, autoarea dezvoltă tema alegerii în dragoste ca pe o mare răspundere în configurarea destinului uman. În Tu ai ales... „Tu ai ales... să nu mai fii cu cea /pe care o iubeşti şi care te iubeşte./Tu ai ales /ca să trăieşti cu-aceea,/ce nu te preţuieşte./Tu ai ales,/în loc de răsărit de soare/ceaţă şi ninsoare... /în loc de dimineaţa zâmbitoare - închisoarea./Tu ai ales, /în loc de adevăr- minciuna,/în loc de multe zile fericite – niciuna./Tu ai ales, /în loc de linişte în suflet chinul şi tortura./În loc de cer albastru – zgura. /În loc de mângâiere şi sărut – un fals şi negru... scut. Tu te-ai ferit să cauţi/ de-ieşire-o poartă, /atunci, te rog, /să nu te mai aud /că te mai plângi... /de soartă !” (p. 23-24), sau în Accept... cu drag „Ai vrut să-mi fii profesor de engleză. /Am acceptat,/cu drag./N-avut-am eu aşa profesor,/ pân-acum, /de cum soseşte-n uşă,/să vrea să mă sărute,/chiar din prag....... Ai vrut/ să-mi spui tu totul/ce te doare./ Am acceptat,/cu drag./ Acum ştiu sigur:/sincer eşti în toate./Şi nu-i cântar /ca să măsoare,/cât… îmi eşti de drag./ ...Ai vrut.../să mă iubeşti,/ Accept./ Cu drag !”(p.29-30) Harul dăruirii, ca dimensiune umană, pe care poeta îl pune în discursul său, are un pronunţat accent moral. Iubirea nu înseamnă numai să dai şi să primeşti în echivalente relative, înseamnă şi un sacrificiu care nu totdeauna este preţuit. În dramele shakespeariene sau în tragediile din clasicismul francez (Corneille şi Racine), clasicismul german (Schiller şi Goethe) etc. Dragostea mare presupune un mare sacrificiu, adică dăruirea totală pe altarul iubirii, vezi Romeo şi Julieta. Din această perspectivă Nina Gonţa sancţionează sever amorul modern lipsit de afecţiune şi conţinut uman şi îndeamnă, subtil, subiecţii iubirii să se uite la marile modele din trecut, care pot fi luate ca etalon moral. În poeziile O gutuie şi Un har ideea dăruirii este edificativă.

Poezia lui Nina Gonţa, deşi simplă în aparenţă, are un pronunţat şi motivat caracter filosofico-moral. Profilul personajelor, construit

10.-III-2015

Nr. 3/43

pe principiul libertăţii, este complex şi măreţ, iar comportamentul lor este sincer şi responsabil. Toate poeziile au un mesaj educativ.

Poeta nu se mulţumeşte numai să transmită mesaje morale în actul iubirii, în egală măsură poetica sa pledează si pentru o formă estetică pe măsura mesajului. Versul este viu şi clar, lipsit de preţiozităţi inutile, natural ca ritm şi izbutit ca formă. Comparaţiile, metaforele, conversiunile epitetele, gradaţiile etc. sunt întrun acord raţional cu mesajul. Ca punct de plecare, poezia Ninei Gonţa are un start destul de promiţător şi original, confirmând cu prisosinţă afirmaţia savantului francez Georges Buffon că „Le styl c’est homme”. ©Prof.dr. Mihai Păstrăguş

Traian Vasilcău

Alensis de Nobilis

II. Poezia ca rugă -Sfeşnic în rugăciune,

de Traian Vasilcău

Ca un mag dac răsărit din mit să reziste istoriei pe meleaguri româneşti, oficiant al unui ritual orfic, solemn până la îngheţarea respiraţiei, sensibil până la lacrimi, furios până la dramă, Traian Vasilcău, un profet al poeziei româneşti esenţiale azi, când mizerabilismul poetic ascunde până la sufocare extazul poetic, se prezintă drept, netulburat în faţa judecăţii poetice, ca şi cum ar fi prezent la ceremonia propriei naşteri. Născută dintr-un preaplin de har, din întâlnirea misterului cosmic cu realitatea trăită şi asumată, poezia lui Traian Vasilcău, acest magician al cuvântului, încântă prin sonorităţi izbăvitoare de patimi şi născătoare de frumos celest, oblojeşte răni şi deschide orizonturi.

Neprefăcută, ca o fecioară în altarul de rugăciune, Poezia înalţă rugi către divinitate; incan-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 69

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE taţiile sale vibrează în suflete şi armonizează trăiri: „Misterului sunt slujitor de-o viaţă,/ Desăvîrşirii ctitor nu pot fi./Fîntînile din voi, secate-n ceaţă,/Oricît voiesc nu mai pot glăsui. /Şi eu, ajuns o candelă uitată,/La grinda universului te chem,/Să vii, făclia mea neîntîmplată,/ De noaptea-n care stau să nu mă tem.“ (Poem cu ţară, variantă). Poetul se identifică cu sfeşnicul în rugă; cu capul plecat în templul poeziei, ascultă în linişte vuietul ancestral al strămoşilor care vine din istorii de mult uitate semenilor; el, poetul, nu uită, dedublat în sfânt şi poet, să rostească mantrele evocatoare de arhetipuri celeste spre Creator. Invocarea stării primare de purificare prin rugă îl transformă pe poet în purtătorul de mesaj al pildei cristice: urcând golgotă după golgotă, el reuşeşte să ajungă în contemporaneitate cu ceaslovul de rugăciune poetico-religioasă subsuori pentru luminarea semenilor căzuţi în păcat. Decăderea din starea de fiinţă magică, celestă, arhetipală este un motiv suficient ca poetul/profet să înalţe ruga (poezia) sa pentru purificare, revenind la rituri, obiceiuri, tradiţii vechi aducătoare de linişte interioară, menite întoarcerii spre origini a unui om desacralizat şi hăituit de alienările modernităţii: „Satele plâng în întuneric, mamă,/ Visul plecat e aşteptat la porţi./ În noaptea asta nimeni să nu doarmă,/ Că Dumnezeu va învia din morţi.“ (Paştele) „Suferinţa“ este definită de poet în carte ca „iubire“. Această suferinţă a iubirii este o tristeţe perpetuă a iubirii păcătosului care cu mare greutate poate fi/ se lasă iubit. Cu dojană, speranţă, uneori cu mâna întinsă, pilduitorul iubeşte suferind, la fel ca Iisus, fără să ceară în schimb decât revenirea la starea de credinţă, de îndumnezeire, de înrolare în ideea de patrie, semeni şi unitate în spirit şi credinţă: „Mi-a-mbrăţişat tot trupul lumînarea,/Mă leagănă în braţele-i şi zic:/«Din tronul Suferinţei nu abdic.»/Îmi dă săruturi, cît nu vede zarea,/ Da-n zori se duce, suspinînd din greu,/În gazda ochilor lui Dumnezeu.“ (Cicatrici de iubire).sau: „A răbufnit în mine Poezia,/ Sublimă rană mi-i, taină şi cîntec./ Numai c-o boală christică mă vindec./Cuvintele de veşnicii mi-s toate/ Spice

10.-III-2015

Nr. 3/43

în rugăciune-ngenuncheate/ La porţi de rai, unde-mi rîvnesc chilia.“ Patriot pur-sânge, poetul Traian Vasilcău scrie pentru popor, pentru limbă, pentru izbăvirea fraţilor despărţiţi de o graniţă într-un moment istoric otrăvit: „Am izbîndit! Suntem durerea/Acestui neam uitat de astre./Se-nnavuţeşte doar Puterea/Pe seama lacrimilor noastre.//Am izbîndit! Doamne-Fereşte/ Să credem că n-avem vreun rost./Ţara din noi mai prohodeşte/ Pîn’şi tăcerile ce-am fost.“ (Poem mereu actual). Dar, asemenea lui Petru, lui Pavel, lui Toma, Poetul are momentele sale în care se îndoieşte că iubirea, dusă zi de zi prin suferinţă pentru împlinirea unui destin istoric, are rost; se îndoieşte când vede în fraţi trădarea, minciuna, lenea şi desfrâul. Ruga-poezie, împletind contopirea cu Dumnezeu într-o credinţă pură, fără tăgadă, cu dragostea de ţară, de semeni, de fraţi, de copiii noştri care sunt viitorul şi oglinda noastră pentru mai târziu, această rugă puternică spre desăvârşirea binelui se transformă într-o durere surdă, în revoltă în faţa neputinţei credinţei de a spăla păcătoşii de rele: „Care popor? Negînditoare plebe,/ Care-a iubit o clipă şi-a uitat./ Un trib civilizat, modernizat,/ În care dorul desfrînării fierbe./Care popor? Incultă iobăgime,/Rîvnind prin contrabandă chilipir,/ De mendrele-i nu se mai miră nime./Care popor?

Divinizat martir,/La care ne-nchinăm — c-aşa se cere,/ Pe care-l venerăm, dar fără dor,/ Popor ce-a fost în ireale ere/ Şi nu mai e deloc. Care popor?“ (Manifest veşnic actual), din acest poem răzbate uimirea cristică a dezmoştenirii spirituale de către gloate, de către fraţii rătăciţi în păcat şi blestem; ochiul e tulbure de lacrimă, cuiele nu sunt pironite în palme, ci în suflet.

Crucea este alcătuită din Prut şi „drumul“ ce-l traversează: limba şi dragostea. Altminteri, fiinţa noastră istorică se identifică cu dezmoştenirea în propria casă. Uneori avem impresia unui ritual de exorcizare proprie, de revelare a divinului întâlnit chiar prin păcat în drumul spre izbăvirea păcatelor, în acest drum dinspre fiinţa născută din humă păcătoasă spre spirit pur, spre mântuire: „Păcătosul mare care sunt,/Mă sfinţesc în catedrala humii./Mi-i puţină viaţa pe pă-

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 70

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE mînt,/ Mi-i prea multă veşnicia lumii." (Clinchet suav). Fiecare vers este un pas pe drumul anevoios şi lung spre îndumnezeire, fiecare vers este o treaptă spre cer pe care cititorul urcă să cunoască misterul, să se topească în aura sacră!

Fără tăgadă, lecturăm cu plăcere Sfeşnic în rugă, cartea poetului român de la Chişinău, Traian Vasilcău, care afirmă, încă o dată, valoarea poeziei adevărate într-un context liric confuz, parazitat de critici literari plătiţi să deturneze noile generaţii de poeţi spre un nimic liric evident, spre o saturaţie citadină a umanului pervertit la desacralizarea contemporană, spre alienarea fiinţei. Putem spune, cu tărie, că Sfeşnic de rugă se înscrie în patrimoniul de aur al poeziei româneşti menite să menţină prospeţimea spirituală şi identitatea naţională ale tinerelor generaţii.

Lecturează, stimate cititor, această carte şi te vei regăsi rugându-te în Biserica Poeziei! ©Alensis De Nobilis

10.-III-2015

Nr. 3/43

EUGEN COJOCARU DOUĂ ZILE, O NOAPTE PENTRU A ŞTI CINE SUNT COLEGII TĂI Coproducţia franco-belgiano-italiană a renumiţilor fraţi Luc şi Jean-Pierre Dardenne şi scenarişti - a fost lansată anul trecut, în 2014, si a avut un bun succes de public şi critică, încă de la început. O tânără căsătorită, cu doi copii, căreia i s-a redus postul pentru ca şeful să poată da o primă de 1.000€ celorlalţi din colectivul secţiei ei. Începe o luptă contra cronometru de vineri până duminecă seara, pentru a convinge nouă din cei 16 colegi să renunţe la bani, la votul de luni, pentru a-şi păstra serviciul.

Deşi totul se întâmplă în acelaşi oraş, povestea realizată în stilul ciné-vérité-ului postbelic este un inedit road-movie „doar” în cartierele învecinate şi sufletele oamenilor aflaţi sub dificilele vremuri – Zeitgeist-ul – actuale din Europa, unde fantoma uitată a mulţimilor de şomeri începe să bântuie, din nou, continentul progresului mondial. Ne aminteşte de înţeleapta „filosofie de viaţă” din romanele lui André Malraux, „l’homme en situation”, în care el observă, cu acuitate, că oamenii îşi arată adevărata faţă

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 71

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE doar în situaţii limită. Este marea lecţie ce ne-o dă acest film aparent liniştit, însă doar la suprafaţă, care ascunde dramatice furtuni în interiorul tuturor celor ce se perindă prin faţa lentilei necruţătoare a camerei de filmat.

Tocmai aceasta constituie secretul suspansului şi diversităţii acestui road-movie sui -generis, ce ne dezvăluie penetrant şi discret, în acelaşi timp, dramele din „conglomeratul” de vieţi în care trăim, însă pe care, în mare parte, nu le percepem din motive ce ţin de esprit du siècle în care trăim!

10.-III-2015

Nr. 3/43

În toată această galerie similară „comediei umane” balzaciene, se evidenţiază dramatica situaţie a protagonistei, rol deosebit de dificil ce i-a obligat să apeleze la cunoscuta actriţă Marion Cottillard, care excelează atât de convingător, dar fără să dramatizeze, cu o fulminantă evoluţie cvasi-interiorizată, încât i s-au decernat Marele Premiu de Interpretare feminină într-un rol principal atât la Festivalul Palme d’Or – Cannes, cât şi la pandantul britanic BAFTA, pe anul 2014.

O surpriză neobişnuită, dar plăcută, în peisajul cinematografic actual „înecat” pur şi simplu cu zeci de melodii în fiecare film, e lipsa totală a coloanei sonore muzicale. Singura dată când s-a auzit un cântec, a fost la radioul – realism maxim - din maşină, când aproape că am fi fost fi lipsiţi de ea, dacă MC nu ar fi insistat să audă acea melodie tristă, pe care o oprise imediat soţul ei, spre a o proteja. E, parcă, şi acesta un mesaj subliminal al celor doi regizori adresat nouă, spectatorilor, să privim adevărul şi drama lumii de azi direct în faţă, să nu o ascundem de ochii noştri!

O altă mare lecţie e faptul că nu este de loc uşor să condamni pe cineva pentru că nu îşi ajută aproapele, uneori chiar pe cineva care a făcut mult pentru tine. Aşadar, adevărul şi departajarea dintre bine şi rău e un univers cu multe umbre şi nuanţe... Toate personajele acţionează cu o naturaleţe deconcertantă şi o subtilă forţă psihică, aşa cum ne-au obişnuit fraţii Dardenne în celelalte creaţii cinematografice ale lor, unde au folosit până acum doar amatori.

Nu întâmplător, imaginea - Alain Marcoen - urmăreşte prim-planurile cu personajele caruselului psiho-dramatic, concentrându-se, bine-nţeles, asupra protagonistei şi accentuează, prin stilul documentarist al camerei, autenticitatea. © Eugen Cojocaru – http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Cojocaru

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 72

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

public de pe faleză.

VIRGIL STAN,

Mangalia

Plânsul puiului de lebădă Afară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întregul oraş, în cele trei zile de ninsoare continuă.

Un ger năprasnic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal.

Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului „Mangalia”, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, care întregul an au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor.

Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, însă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea, iar în caz de agresiune externă, se lupta cu agresorul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său.

Acest fenomen este mai rar întâlnit la lebede, dar nu exclus. Mai sunt situaţii când se ciondănesc între ei capii de familii.

Lebedele stăteau adăpostite, plutind agitate la picioarele stabilopozilor din incinta bazinului şi se încălzeau între ele, ferindu-se de urgia de afară. Printre cele cu vechime pe litoral, se aflau şi puii din vara aceasta, fără experienţă şi fără adaptare la urgia vremii de afară. Încă aveau penele colorate gri, abia din anul trei de viaţă devin albe complet.

Valurile se izbeau cu forţă de diguri, aruncând cu furie apa înspumată peste îngrămădirea de pietroaie şi stabilopozi, apoi se împrăştiau pe suprafaţa digului, altădată loc de pro-menadă al turiştilor sosiţi vara la mare, mai ales seara, sub razele lunii şi ale iluminatului

La fiecare val se depunea un strat subţire de gheaţă, care devenea în timp din ce în ce mai gros. La un moment dat, masculul dominant al cârdului ieşi din apă şi se adăposti pe plajă, sub malul falezei. La urmat întregul cârd şi stăteau toate păsările strânse la un loc, pentru a se feri de urgia iernii. Niciodată nu a mai fost o asemenea vreme, de când aceste lebede s-au aclimatizat şi nu au mai părăsit litoralul, pentru a însoţi stolurile de păsări migratoare. Doar acum trei ani a mai fost un asemenea ger cumplit, când marea a îngheţat la mal cum spuneam, peste două sute de metri spre larg. Atunci la Constanţa localnicii transformase zona îngheţată bocnă, într-un adevărat patinoar.

Noaptea se apropia de întâmpinarea zorilor.

Era o noapte întunecoasă, fără de stele şi fără posibilitatea de orientare. Doar licăritul slab al becului de veghe de la staţiunea meteorologică de lângă hotel, mai arunca câte o dâră de lumină spre cârdul de lebede îngheţate.

Zorile începeau să-şi facă apariţia. Situaţia era dezolantă. Valurile se repezeau cu forţă în mal, aruncând cu putere sute de hectolitri de apă rece spre cârdul de lebede. Stratul de gheaţă îşi mărea continuu dimensiunile. Cum începu să se mijească de ziuă, masculul dominant se îndreptă spre plajă, îşi luă întreaga comunitate de păsări graţioase şi se ridică în zbor, îndreptându-se spre lacul „Saturn”, lac situat la marginea Mangaliei, între staţiunile Saturn şi Venus, lac cu apă mică, cu hrană şi cu adăpostul oferit de pâlcurile de stuf.

Aici, lebedele se puteau adăposti împotriva vitregiei vremii şi aveau ca hrană peştişorii

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 73

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE amorţiţi în apa îngheţată. Întregul cârd ateriză pe luciul lacului, grupându-se apoi spre mal. Apoi, începu pescuitul, afundându-şi ciocurile în mâl şi căutând moluşte sau peştişori.

Gerul strângea tare şi vântul sufla cu putere şuierând printre stufuri. Sesizând pericolul îngheţării apei, gânsacul dominant ieşi pe un plaur din turbă şi stuf, cu întregul cârd de lebede după el. Doar un pui nevolnic şi neexperimentat mai rămăsese să caute de mâncare, ignorând pericolul de-a rămâne prizonierul gheţii. Gerul îşi intensifică tăria, vântul suflă tot mai tare. Întreaga suprafaţă de apă se cristaliză instantaneu, prinzând puiul de lebădă în ghearele necruţătoare ale gheţii. Văzând că nu mai poate înota spre plaur, puiul începu să strige după ajutor.

Tot grupul de pasări intră în panică. Ţipau, băteau din aripi pornind spre malul plaurului, sau se retrăgeau într-o gălăgie generală, chemânduşi puiul pe plaur. Păsările cu experienţă, au început să spargă cu ciocurile gheaţa subţire de la mal, încercând să ajungă la pui, pentru a-l salva.

Se agitau cu aripile, învârtindu-se mereu în porţiunile sparte, ca apa să nu îngheţe la loc, însă gerul era prea puternic, iar puiul prea departe.

Deja, exista riscul ca întregul stol să rămână prizonierul gheţii nemiloase.

Doar la câţiva metri de grupul de păsări, puiul plângea după ajutor, văzând cum ele pornesc spre plaur, abandonându-l. Plângea puiul, plângeau şi lebedele, scoţând sunete de jale.

Erau neputincioase. Nu aveau cum să-l ajute pe nesăbuitul pui. Într-un târziu, s-au retras toate pe plaur, pentru a nu pieri întregul stol în capcana gheţii. Afară, gerul deveni din ce în ce mai tăios.

Peste drum, a început să îngheţe la mal şi marea. Stabilopozii şi bolovanii de piatră erau deja albi şi acoperiţi cu ţurţuri de gheaţă. Doar puiul de lebădă mai era captiv în apa lacului „Saturn” şi plângea în strânsoarea gheţii, însă glasul său era din ce în ce mai slab.

Deodată, căţeluşa Molda, o corcitură maidaneză, cu picioarele scurte şi strâmbe, ce se pripăşise pe lângă clădirea bufetului sezonier al societăţii ADRAS, auzi ţipătul de disperare al

10.-III-2015

Nr. 3/43

puiului de lebădă şi alergă repede la malul apei.

Apoi făcu imediat calea întoarsă şi lătră la uşa paznicului, râcâind tocul uşii cu ghearele, pentru a-i atrage atenţia acestuia să iasă afară, pe gerul care crăpa pietrele.

Moş Ghiţă zis „Mami” pentru că el aşa le spunea tuturor când se adresa cuiva, şi care păzea de ani de zile această clădire, moţăia la căldura unui calorifer electric. Era cald şi bine în cameră. La un moment dat, i se păru că o aude pe Molda lătrând şi îşi puse întrebarea: “Cine dracul să apară pe o asemenea vreme vitregă?”

Molda însă, lătra cu putere la uşa camerei, scormonea cu lăbuţele tocul uşii, apoi fugea spre malul lacului, într-un „du-te, vino” neîncetat. În faţa bufetului strălucea un bec cu vapori de mercur, ca o stea cereasca. Când Ghiţă se uită pe fereastră, văzu cursele repetate ale căţeluşei. Aceasta râcâia cu insistenţă la uşa sa, lătrând continuu. Paznicul nu prea avea chef să părăsească căldura camerei, să vadă ce vrea căţeluşa. Dinspre lac nu putea să vină niciun pericol, care să ameninţe siguranţa clădirii aflată în paza sa.

Totuşi, enervat de insistenţele căţeluşei şi intrigat de cursele acesteia peste şosea, spre malul lacului, îşi învinse repulsia de a ieşi în ger şi vânt şi porni pe urmele Moldei, luându-şi pe umeri şuba sa călduroasă.

Ajungând împreună cu căţeluşa pe malul apei îngheţate şi văzând puiul de lebădă, prins în strânsoarea nemiloasă a gheţii, cum dădea din aripi din ce în ce mai slab, îşi dădu seama de situaţie. Ştia că apa este mică, însă nămolul adânc. Lăsă şuba jos şi fugi repede spre clădirea bufetului, de unde începu să care pe mal blaturile meselor folosite vara la servirea clienţilor. Aşeză un blat pe gheaţă, apoi păşi pe el, montând altul în continuare, până când ajunse la puiul de lebădă.

Gheaţa se spărgea sub greutatea omului, dar blatul de masă nu se scufunda mai mult de câţiva centimetri, abia de îi uda cizmele. Doar că trebuia să fie atent şi să-şi menţină echilibrul, altfel se putea trezi căzut în mocirla de pe fundul lacului. În sfârşit, ajunse foarte aproape de pui. Pasărea ştia că nu îi este

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 74

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE duşman, fiind obişnuită cu prezenţa oamenilor, aşa că se lăsă luată din apă, după ce Ghiţă sparse gheaţa din jurul ei.

Cu puiul în braţe şi fugind cât îl ţineau picioarele lui bătrâne, Ghiţă intră în camera încălzită şi, acoperindu-l cu o haină, îi cercetă aripile şi picioarele. Constatând, cu regret, că are un picior fracturat, îl lăsă puţin şi reveni din magazia pentru materiale cu o scândurică, din care, cu ajutorul cuţitului, confecţionă repede două atele.

Puiul fusese prins de gheaţă, exact pe încheietura unuia dintre picioare, care fiind plăpând, se frânsese. Nu va mai putea merge câteva săptămâni, însă de zburat va zbura şi va înota, după vindecarea completă, la fel de bine ca şi înainte de accident.

După această operaţie, se hotărî să-l păstreze în cameră, până la vindecarea piciorului. Aşa va avea şi el o ocupaţie, nu se va mai plictisi şi poate îl va îmblânzi. Nu era o problemă să-l păstreze câteva zile.

Lebedele erau învăţate cu prezenţa oamenilor, care le aduceau aproape zilnic de mâncare în tot timpul anului. Când îi văd, ies pe mal şi mănâncă direct din mâna lor, mai ales de la copii.

A urmat o perioadă de timp, în care puiul, cu piciorul între atele, păşea greu, şchiopătând prin căldura camerei, fără să se mai ferească de salvatorul său. Ridica aripile încercând să se echilibreze şi ţipa, din când în când, chemânduşi familia. Nu era mofturos, mânca fără nazuri pâinea pusă de paznic într-o farfurie. „Se va obişnui cu timpul!”, îşi spunea Ghiţă.

Trebuia să-i dea un nume, ca să-l poată striga să vină la masă. Aşa şi făcu. Pentru că era salvat din ghearele gheţii, s-a gândit să-l boteze Gheţuş. Acum Ghiţă avea o nouă ocupaţie şi, de asemenea, un nou prieten, care îi ţinea de urât în lungile nopţi de plictiseală.

Ziua, paznicul trebuia să meargă acasă, săşi ia de mâncare şi să se schimbe de îmbrăcăminte. Soţia sa, geloasă din fire, nici la bătrâneţe nu-l slăbea, mai ales că-l ştia singur pe malul mării, unde putea să primească orice vizită. Văzându-l că de la o vreme îşi ia mai multă hrană ca de obicei, a devenit bănuitoare,

10.-III-2015

Nr. 3/43

când îl vedea îndesând în sacoşă o pâine şi jumătate. Ba mai lua şi tot ce era comestibil prin casă, în general produse de panificaţie.

- Ia spune omule, pe cine mai ai cu tine la baracă?

- De ce?

- Uite aşa, văd că mai hrăneşti pe cineva.

- Deocamdată nu ştiu ce poate fi, băiat sau fată, răspunse el mucalit.

- Cum aşa?

- Pur şi simplu. Nu am cum să ştiu ce este.

- Păi, nu ai observat, are sâni sau..., mă rog...

- Nu...

- Şi, unde ai agăţat-o?

- Nu am agăţat-o, ci am găsit-o, sau... poate... l-am găsit! Dar, de ce te grăbeşti cu întrebările? făcea el pe misteriosul, dornic să-şi fiarbă soţia în oală seacă, fără apă.

- Tu eşti întreg la minte?

- Da,... într-un fel.

- Crezi ce spui?

- Da, cred.

- Poate bolnav, cumva şi arătă semnificativ cu mana răsucindu-şi degetele într-un fel binecunoscut când vrei să sugerezi că cineva nu este în toate facultăţile mintale.

- Eu?... El sau ea... sigur este bolnavă.

- Adică? Ce are? Nu te înţeleg ce vrei să spui!

- Un picior rupt din cauza gheţii.

- Dar unde l-ai sau ai găsit-o?

- Pe lac, prins în gheaţă.

- Omule, vrei să mă omori? Ce căuta un copil pe lac, în gheaţă?

- Nu am spus că este un copil.

- Dar ce este atunci, dacă nu este copil?

- Un pui de lebădă.

- Ah! Vai! Chiar ai vrut să fac infarct? Am spus eu că nu eşti întreg la minte. Te-ai scrântit de tot la bătrâneţe în camera ta de pază?

- Nu! Ţi-am răspuns doar la întrebări.

- Eşti nebun, omule! Du-te la medic, să te cauţi. Cred că singurătatea din baraca ta bântuită de vânturi ţi-a luat minţile. Of Doamne!

Ia-l de pe capul meu, că ajung la spital, dacă mă mai fierbe mult, mai spuse soţia ridicând privirea spre tavan ca la o rugăciune, invocând

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 75

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE divinitatea.

- Deocamdată nu mi le-a luat, dovadă că la bătrâneţe am devenit din nou „tată”, cu responsabilităţi, aşa că mai bagă o pâine în sacoşă şi pentru pui. Sper, ca atunci când i se va vindeca piciorul şi voi putea să-l redau familiei sale, să mă simt fericit că am salvat un suflet.

- Treaba ta! Ia şi nişte mălai şi pune-l cu puţină apă, ca la gâşte, că tot un fel de gâscă este.

- Am să-i transmit că este de la tine, continuă glumeţ moşul, pregătindu-se de plecare.

- Am spus eu! Singurătatea nopţilor ţi-a luat mintea, omule!

Apoi, Ghiţă îşi luă sacoşa cu mâncare şi plecă la noul său prieten, rămas doar cu Molda la căldura caloriferului din cameră. Erau acum buni prieteni cei doi, doar meritul salvării păsării era al căţeluşei maidaneze. Se acomodase unul cu celălalt. Puiul uneori îl mai ciugulea prin blană trezindu-i căţeluşei o mare satisfacţie. În mai puţin de o lună, piciorul puiului s-a vindecat şi Ghiţă plecă cu el în braţe, începând să caute lebedele pe lângă malul mării. Trecuse pericolul îngheţului, iar zăpada se topise destul de mult.

A găsit stolul tot lângă cazemata dintre Spitalul Municipal şi hotel, acolo unde trăiau de obicei mai tot timpul, fiind adăpost şi multă lume care le aduceau de mâncare, atât vara cât şi acum iarna, când găseau mai greu hrană în apa unde pescuiau.

Când a văzut stolul, Ghiţă i-a dat drumul lui Gheţuş pe plajă. Acesta a scos un ţipat şi a zburat până s-a alăturat stolului, ce plutea elegant pe luciul mării, apoi după ce toate lebedele l-au înconjurat manifestându-şi astfel bucuria la fel de gălăgioase la vederea lui, puiul a părăsit cârdul şi s-a întors la mal, la picioarele lui Ghiţă şi ale căţeluşei, ciugulindu-i, de pantalon pe bărbat şi de lăbuţe pe Molda. A ridicat gâtul şi l-a scuturat în aer cu bucurie, scoţând din nou acelaşi ţipăt. Moşul a înţeles mesajul: vor rămâne prieteni pentru totdeauna. În momentul când Gheţuş a plecat din nou spre apa mării, Molda porni în fugă după el spre cârd, lătrând disperată. Îşi pierduse prietenul

10.-III-2015

Nr. 3/43

care îi ţinuse de urât timp de o lună. La mal şiau luat „La revedere”...dar, oare, aveau să se mai revadă vreodată? Unul aparţinea apei, ceilalţi doi - uscatului.

Aşa s-au despărţit, rămânând prieteni pentru totdeauna, o pasăre, un câine şi un om de omenie... ©Virgil Stan

Dezamăgirea vulturului Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste înălţimi, peste şesuri întinse: văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de animale şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câteva animale şi câţiva oameni.

Voi zbura la el şi-i voi vorbi despre viaţa lumii”. Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţanţoş şi vesel se plimba cocoşul, în mijlocul găinilor şi s-a gândit: „Înseamnă că este mulţumit cu soarta lui; dar, cu toate acestea, eu îi voi povesti cele pe care le cunosc din lume”. Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţile şi bogăţiile lumii. La început, cocoşul l-a ascultat cu atenţie, dar nu a înţeles nimic. Văzând că nu înţelege nimic, vulturul s-a mâhnit foarte şi i-a fost greu să mai vorbească cu el. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi fiecare a rămas mulţumit de soarta lui.

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 76

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE Aşa se întâmplă şi atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, iar cel neduhovnicesc, asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua şi noaptea la Legile Domnului şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc este lipită de pământ sau e bântuită de gânduri lumeşti. Sufletul celui duhovnicesc se desfată de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simţind cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopţii; omul neduhovnicesc însă, se bucură sau de slavă deşartă, sau de bogăţii, sau caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios. ©Cuviosul Siluan Athonitul

FELICIA POPA Tăcerea cuvintelor Făgăduind că nu-mi voi fractura dorurile în şoaptele amintirilor, am legat cuvintele la ochi, m-am adăpostit în inima unui porumbel şi am plutit printre vise, în acordurile unei serenade. Splendidă, bucuria tăcerii! Nimic mai relaxant decât să-ţi taci cuvintele. Copilul cu ochii plânşi, care mi-a apărut în cale, m-a scos din tăcere.

Iartă-mă, poţi să-mi spui de ce plângi? – îl întreb şoptit.

– Nu pot… Nu ştiu.

10.-III-2015

Nr. 3/43

– Cum adică, doar nu plângi degeaba. Ai pierdut ceva, te-a lovit cineva?

– Nu. – Bine, dacă îţi aminteşti de ce plângi, strigă-mă, te rog, mă voi întoarce.

– Mergi la piaţă?

– Da. Cred că da.

– Cum vine aia, „cred că da”? Nici tu nu mai vrei să mergi la piaţă?

– Duminica este foarte multă lume şi…

– Aha, e aglomerat, vrei să spui, şi nu-ţi place. Nici mama nu merge la piaţă…

– Eu sunt Felicia. Tu? – Eu sunt Florin.

– E-n ordine, Florin. Acum, că ne cunoaştem, îmi spui de ce plângi?

– Îţi spun, dar nu vei înţelege.

– Este adevărat, eu înţeleg mai greu, dar dacă fac un efort…

– Nici eu nu înţeleg… Vrei să stai lângă mine? E caldă bordura, a încălzit-o soarele.

– Sigur, vreau.

– Nu vrei să mai vorbeşti cu mine?

– Cum să nu, dar cât plângi tu, eu tac şi apoi vorbim.

– Bine, nu mai plâng.

– Te rog să plângi cât doreşti. Ţie îţi place să plângi, mie îmi place să tac.

– Ştii că eşti amuzantă? De ce te-ai aşezat lângă mine, dacă vrei să taci?

– Pentru că-mi place să te ascult cum plângi.

– Nu înţeleg, nu vezi că nu mai plâng?

Vorbeşte!

– Ce vârstă ai?

– Am 8 ani şi cinci luni. Şi tu?

– Eu am 118 ani.

– (râde) Tu mă crezi mai prost decât mă crede mama? Păi buni are 61, tu nu eşti aşa obosită ca ea. Buni mereu zice că a obosit.

– De aia plângi, pentru că este buni obosită?

– Nu. Am plâns pentru că m-a certat mama. Vrei să taci?

– Nu, te ascult.

– Bine. M-a trimis la piaţă ca să iau mere, ceea ce am şi făcut. Când am ajuns acasă şi a

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 77

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE văzut merele, s-a înfuriat rău de tot. „Bine mă, nenorocitule, astea-s mere? După ce că n-avem bani, tu îi dai pe gunoaiele astea? De câte ori să-ţi spun? Boule, cretinule! Gunoi ai luat, gunoi să mănânci! Marş, afară!?

– Te-a lovit?

– Nu, nu m-a lovit, dar mi-a spus că sunt bou…

– De ce nu i-au plăcut merele?

– Ei, ştiam că n-o să-i placă, nici mie nu prea mi-au plăcut. Am văzut la un nene mere roşii, frumoase ca în povestea cu Albă ca Ză-

pada…

– De ce nu ai cumpărat de la el?

– Pentru că el era mai tânăr şi nu părea obosit, da’ mămăiţa de alături părea tare obosită, mai obosită decât buni, şi de aia… Chiar dacă avea mere creţe ca obrazul ei, am luat de la ea, pentru ca să le vândă mai repede şi să meargă acasă ca să se odihnească.

– Ahm… – Ce zici când zici „ahm”? Zici şi tu ca mama, că sunt un bou? Acum să nu spui că vrei să taci. Vorbeşte.

– Dragul meu prieten…

– Ţi-am spus că mă numesc Florin, nu vreau să fiu prietenul tău.

– Pardon, scuză-mă, am greşit, nu mai fac. Promit.

– Chiar că eşti amuzantă. De ce te scuzi atâta, doar eşti mare? Oamenii mari nu spun „pardon, scuză-mă”. Oamenii mari au voie să greşească, da’eu tot nu vreau să mă fac mare.

Mai bine să rămân mic şi bou, decât să-i înjur pe copii. Tu cum înjuri?

– De ce nu vrei să fim prieteni, Florin?

– Pentru că mama mi-a spus că-mi rupe oasele şi mă dă afară din casă dacă află că am o prietenă. Prietenii înjură?

– Nu, prietenii tac. Tac şi ascultă.

– Nu înţeleg. Mama are o prietenă care nu tace deloc. Şi ea înjură, dar mai urât decât mama, şi pe mine mă înjură. Pot să-ţi spun ceva?

– Te rog, te ascult.

– Când vine tanti Alina pe la noi, bea vin cu mama. Vrei să-mi spui ceva?

– Sigur. Ce doreşti să-ţi spun?

10.-III-2015

Nr. 3/43

– Vrei să fii prietena mamei?

– Bine, dar nici măcar nu o cunosc…

– Vii cu mine acasă şi ai să o cunoşti.

– De ce vrei să fiu prietena mamei tale?

– Pentru ca să vadă că sunt şi oameni mari care tac şi nu înjură. Dacă îi spun, pe mine nu mă crede. Tu cum poţi să taci?

– Eu leg cuvintele la ochi.

– Cum adică? Nu am mai auzit aşa ceva.

Cuvintele nu sunt oameni, nu au ochi…

– Dacă mă gândesc mai bine, cuvintele au şi suflet.

– Glumeşti sau vrei să mă distrezi?

– Nu glumesc, chiar cred.

– Poate că ai dreptate. De aia sunt cuvinte bune şi cuvinte rele, urâte… Spune-mi, tu cum faci să vezi cuvintele?

– Nu le văd, dar le simt, toţi le simţim… Îţi plac poveştile?

– Îmi plac, dar nu prea mai cred în toate.

– Ştii povestea cu Fata babei şi fata

moşneagului?

– Aha, cuvintele bune sunt frumoase ca fata moşneagului, iar cuvintele rele sunt urâte ca fata babei. Uite-o pe mama, vrei să vii ca să-i spui cum să lege cuvintele rele la ochi?

– Iartă-mă, Florin, acum nu pot să vin…

– A, da. Mergi la piaţă. Mă duc să o rog pe mama să-mi spună cuvinte frumoase ca fata moşului…

– Mai spune-i că pot fi şi ca Făt-Frumos.

Cuvintele se rostogolesc, se dau de trei ori peste cap şi se transformă-n amintiri.

– Nu-mi plac amintirile. Amintirile mele sunt ca fata babei… Dacă mergi la piaţă şi vrei să iei mere, te rog, du-te la bunicuţa cu mere urâte, ia-le pe toate, ca să meargă acasă să se odihnească.

- Mamaaa, sunt aici…

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

©Felicia Popa

P. 78

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Sumar luna martie, 2015// NR.3/43 Citatele lunii /p. 2 Pictori celebri – Sandro Botticelli - 570 de ani fără Botticelli /p. 3 autor: Viorela Codreanu Tiron Scriitori de ieri... – George Călinescu – omul total al literaturii române-50 de ani de la dispariţie /p. 8 autor: Prof. Ion Ionescu-Bucovu Scriitori de azi Romulus Rusan - autor: Viorela Codreanu Tiron /p. 9 Restituiri – Sanda Golopenţia la minunata vârstă de 75 de ani /p. 11 selecţie şi prezentare: George Ghe. Ionescu Interviu cu scriitorul James Meek – /p. 13 autor: Florina Pîrjol Călătorie prin bibliotecile lumii – Biblioteca Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi” /p. 19 autor: Dorina Litră Incursiune în poezia română contemporană /p. 25 Laura Hubati /p. 25

Veronica Pavel Lerner, Canada /p. 31

Ovidiu Oană Pârâu /p. 26 Gabriela Mimi Boroianu /p. 27 Nicolae Nicoară Horia /p. 28

Ion Toma Inescu /p. 32 Elisabeta Luşcan /p. 32

Agafia Drăgan /p. 29 Teodor Dume /p. 30

Daniela Dumitrescu /p. 33 Elena Victoria Glodean /p. 34

Diana Zlatan Ciugureanu, /p.36

Ana Muela Sopeña /p. 35 Aurel Chiorean /p. 36

Florin T. Roman /p. 33

Proză scurtă – Al cincilea anotimp/p. 37 - Autor: Carmen Georgeta Popescu Adrian Paparuz /p. 41 Eseu – Femelie şi florile – autor: Vavila Popovici, Carolina de Nord /p. 51 Roman foileton: Anatol France -Setea zeilor - traducere şi note: Lucia Patachi /p. 53 Tracy Chevalier - Îngeri căzători (fragment) – traducere: Fraga Cusin /p. 61 Omar Khayyam – celebrele catrene /p. 66 Pagina de cronică /p. 67 I Anotimpul iubirii – autor: Prof. dr. Mihai Păstrăguş /p. 67 II Poezia ca rugă – autor: Alensis De Nobilis /p. 69 Cronică de film: Două zile, o noapte pentru a şti cine sunt colegii tăi /p. 71 autor: Eugen Cojocaru Pagina celor mari pentru cei mici /p. 73 Virgil Stan, Mangalia /p. 73 Cuviosul Siluan Athonitul /p. 76 Felicia Popa /p. 77 Sumar /p. 79

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 79

NOMEN ARTIS – DINCOLO DE TĂCERE

10.-III-2015

Nr. 3/43

Picturile, grafica şi fotografiile din acest număr aparţin: Sandro Botticelli

Aurel Chiorean

Alex Ştirbu......................... Auguste Renoir Mihai Cătrună.................. .... Francisco de Goya Chagall..................

Frederic Leighton

Coperta I-IV în concepţia pictorului şi raficiaanului Mihai Cătrună după picturile I. Frederic Leighton – Gradina Hesperidelor; IV – Botticelli - Naşterea lui Venus

Colectivul de redacţie vă aşteaptă cu materiale (v. pe site conditii de publicare!) şi propuneri de colaborare pe adr. nomenartis@gmail.com Pentru formatul pe suport de hârtie vă rugăm să vă adresaţi redacţiei: nomenartis@gmail.com

Vă invităm să vizualizaţi revista pe: www. nomenartis.ro

Materialele se vor trimite pe adr. nomenartis@gmail.com între data de 1-10 a lunii în curs, pentru (eventuala) apariţie în nr. din luna următoare

Numărul 4 (44) va apare pe 10 aprilie 2015

Revistă de Cultură Universală – artă, istorie, spiritualitate...

P. 80

Dragi şi stimaţi colaboratori, Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS: I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“, materialul va fi cules şi corectat de autor - în word şi semnat (pe fiecare pagină) ;i apoi trimis la redacţie în formă electronică pe adr.: nomenartis@gmail.com II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor care poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.

1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS (mărimea corpului de literă – 11) OBLIGATORIU cu folosirea diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!! a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau semne speciale de text!

2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit de o fotografie (format JPG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară desfăşurată (datele dvs.vor rămâne strict în baza de date a redacţiei).

PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!

3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe InDesign.

ATENŢIONARE! 1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!

2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi nici nu vor prima pentru publicare!

3. Textele care nu corespund cerinţelor vor fi din start respinse ! ©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin email la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail:nixi58@gmail.com – prin care se vor specifica toate datele de contact ! – şi una către redacţia revistei!!!!

Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii AmandaEdit sau al colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii !