Institute, The Magazine No.2/2011

————————— ————————— ————————— ————————— Social Business Schimbarea pe care vrem s-o vedem în lume — 036

INSTITUTE, THE SPECIAL FILES Premiaţii competiţiilor de advertising din 2010 — 051

Mi{carea ecologist~ industrie, apocalipsă, sau puţin din fiecare?

— 084

Vacan}a de dinainte de vacan}~ top 5 destinaţii — 120

Numărul 02 — 001

Fotografie: COSTAS IVANOV Postproduc]ie: FRANCISC ZINZ

004 — Numărul 02

DE IEȘIT | Evenimentele ICR în Europa

....................... 011

DE URMĂRIT | Galeria Institute, The Magazine

....................... 012

DE VĂZUT | 5 seriale [i un film

....................... 014

DE APLAUDAT | O scenografie cu personalitate

....................... 018

DE CUMPĂRAT | 6 gadget-uri care te vor de]ine

....................... 026

DE CĂUTAT | Concept-store-uri [i magazine multibrand

....................... 028

DE FRECVENTAT | Prin Bucure[ti [i Sibiu

....................... 030

SOCIAL BUSINESS | Muhammad Yunus [i un nou concept de business

....................... 036

ECOLOGIE | Despre cum ne vom petrece sfâr[itul lumii

MULŢUMESC | Alina Gavril` – Bor]un

....................... 045

...................... 051

LICITAŢIILE DE ART~ | Arta: cea mai sigur` investi]ie

FESTIVALURI | Premia]ii lui 2010 TIPS & TRICKS | Photoreading: o experien]` de încercat ANTREPRENORIAT | Aer european în antreprenoriatul românesc

....................... 084

....................... 089

DOUĂ SURORI, UN BUSINESS | Cum se completeaz` surorile Wagner ....................... 094 ....................... 061 AUTO | Chris Bangle, un designer auto influent

....................... 104

DIALOG | Despre arhitectur` cu Marcel Bor]un [i Adrian Soare

....................... 110

SPORT | Rugby, un sport cu globule ovale

....................... 116

....................... 066

MEDIA ÎN FRANŢA | Francezii [i consumul cultural

....................... 074

BRANDING | MoMA f`r` cuvinte

....................... 080

Numărul 02 — 005

CONTRIBUTORS

Andreea Borţun – studentă la scenaristică-filmologie la U.N.A.T.C. și directorul Festivalului Naţional de Teatru Tânăr IDEO IDEIS

Dumitru Borţun – conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Comunicare și Relaţii Publice - SNSPA, președinte al Juriului de Onoare al Asociaţiei Române de Relaţii Publice

Oana Tănase – art director & critic, căutătoare de talente încă nedescoperite. Oficial, curator la MNAC

Publisher ANDREI BORŢUN Editor IRINA FLOREA Writers ALEX MIHAI DINU DIANA ANGHEL Creative Director CĂTĂLIN RUSU

Cătălin Rusu – Copywriter & Brand Consultant; în 2008 fondează Rusu+Borţun Brand Growers – agenţie de strategie și manifestare de brand, unde este Creative Director & Managing Partner

Iuliana Vîlsan –scenograf și pictor, câștigătoare a premiului UNITER în 2010.

Realizează scenografii fabuloase, așa cum nici nu ţi-ai imaginat că pot exista

Ruxandra Gubernaţ - jurnalist, doctorand în știinţe politice la Universitatea Paris Ouest Nanterre La Défense și cercetător la Institutul de Comunicare din Lyon

Design RUSU+BORŢUN BRAND GROWERS Ilustra]ii simon frison DTP ANCA USCĂTESCU Advertising Director SILVIA FLOAREȘ Production Manager PAUL HORJEA

Cătălin Varbiu – pasionat de muzică și fondator al Neon Entertainment, companie specializată în organizare de evenimente și activări de brand; a lucrat cu artiști precum Placebo, Muse, Massive Attack, Noisettes sau Mika, în calitate de Hospitality Manager

Marcel Borţun – arhitect, membru al Ordinului Arhitecţilor din România Liviu Redeleanu – Managing Partner WebTailors, Liviu Redeleanu poate vorbi sute de ore despre mașini unor oameni total neinteresaţi de domeniul auto și totuși ei să asculte cu plăcere și interes

Corectur` www.corectura.ro Distribu]ie

Tipar

Hârtie oferit` de:

Un proiect

Adresa redac]iei Știrbei Vodă 104 – 106 010108 București office@institute.ro

006 — Numărul 02

COFFEE TIME

Bucure[ti // Londra // Vene]ia // Roma // Madrid // agenda ICR în Europa

Amfetamin` // Al Bundy sexagenar/ / Tara are personalit`]‌i multiple // specialist în microexpresii faciale // Nancy – the – drug – dealer// serialul bate filmul

Art` contemporan`// instala]ii reactive// mixed media// o nou` pies` de teatru

Sat izolat// oamenii tac // lucrurile vorbesc// în Avalan[a

Pe unde î]i cl`te[ti ochii// prin concept-store-uri [i magazine multibrand

Numărul 02 — 009

culturĂ

Institutul Cultural Român Agendă evenimente

BUCUREȘTI Mai – Festivalul Filmului European Evenimentul este organizat, din 2007, de Institutul Cultural Român, iar selecţia filmelor este realizată cu sprijinul ambasadelor și centrelor culturale ale ţărilor europene. Parteneri: Reprezentanţa Comisiei Europene în România, Uniunea Cineaștilor din România, Muzeul Ţăranului Român. Festivalul se desfășoară în București (5-15 mai, la cinema Studio și Cinemateca Eforie) și în alte patru orașe din ţară: Brașov (12-15 mai), Tg. Mureș (2629 mai), Timișoara și Iași (19-22 mai).

24 iunie - Noaptea Institutelor Culturale, Ediţia a 5-a Iniţiată în 2007, Noaptea Institutelor Culturale este organizată, din 2009, sub egida Reţelei Institutelor Naţionale de Cultură din Uniunea Europeană București (EUNIC București). Institutele și centrele culturale participante găzduiesc până-n zori evenimente culturale diverse – concerte, expoziţii, proiecţii de film ș.a. Nu lipsesc ofertele culinare specifice zonelor reprezentate.

ROMA Expoziţia Culorile Avangardei va fi itinerată la Roma în perioada octombrie – noiembrie 2011 la Palatul Vittoriano. Vor fi prezentate peste 60 de lucrări de artă de patrimoniu din cele mai importante muzee de profil din România. Expoziţia a fost prezentată în 2007 în cadrul programului Sibiu – Capitală culturală europeană.

Lansat în noiembrie 2006, Attic Arts este un program de rezidenţă la Institutul Cultural Român din Londra. Programul se adresează profesioniștilor români care desfășoară proiecte în domeniul artelor vizuale, arhitectură, design, literatură, etnografie, jurnalism, management cultural, muzică, film, teatru, dans contemporan, noile media și oferă o rezidenţă de până la două luni în garsoniera mansardată a Institutului, în 1 Belgrave Square, "cu vedere" spre Buckingham Palace, Royal Albert Hall și Serpentine Gallery.

Primii rezidenţi între martie-iulie 2011 la Londra sunt: Vera Ion (regizor de teatru și dramaturg), Sorin Poama (actor și dramaturg), Ioan Titu (Silent Strike, muzician și sound artist).

MADRID România va fi anul acesta invitată la Târgul internaţional de carte – Feria del Libro 2011, care se va desfășura la începutul lunii octombrie, astfel că în decursul întregului an vor avea loc evenimente de promovare a literaturii române.

VENEŢIA Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneţia a lansat concursul de proiecte pentru anul 2011 în domeniul artelor vizuale deschis artiștilor români. Proiectele sunt destinate celor două spaţii expoziţionale proprii, Noua Galerie și Mica Galerie. Concursul face parte din strategia în domeniul artelor vizuale a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneţia, având ca temă în anul 2011 "Fostering Artistic Practices" ("Încurajarea practicilor artistice").

Evenimentul anului 2011 la Veneţia este cea de-a 54-a ediţie a Bienalei de Artă, care va avea loc în perioada 4 iunie – 27 noiembrie 2011, în Pavilionul României din Giardini di Castello și în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneţia. - D.A.

LONDRA ICR Londra continuă în anul 2011 programul de rezidenţă Attic Arts Numărul 02 — 011

culturĂ

Galeria Institute, the magazine: cartea – oBIECT (I) Oana Tănase

Text

Nu este pentru prima oară când artiștii contemporani întârzie asupra unor texte, deconstrucţia sau simpla deturnare a sensului, confuzia și iritarea fiind consecinţe datorate unui demers criticinvestigativ, joc ironic ori exerciţiu de subminare.

Dosarul iniţiat aici aduce în discuţie o serie de ipostaze în care artistul se întâlnește cu cartea. Alcătuim astfel împreună o expoziţie virtuală, in progress, ce nu urmărește cu precizie o temă definitiv delimitată, ci mai degrabă anumite practici astăzi la lucru.

Ciprian Mureșan și Gili Mocanu sunt primii mei invitaţi în "galeria" The Institute.

Prezente în expoziţia lui Ciprian Mureșan, "How I Wonder What You Are" (curator:

01

02

012 — Numărul 02

03

04

05

Mihnea Mircan), deschisă vara trecută la Galeria Plan B din Berlin (plan-b.ro), aceste două instalaţii, deopotrivă fragile, discrete, mi-au arestat privirea.

"Evanghelia după Ioan" datează din 2006: sub un mic acvariu de sticlă răsturnat, artistul plasează trei rulouri de hârtie, prinse cu elastic colorat, fiecare dintre ele conţinând transcrierea textului ce dă titlul lucrării. În capătul de perspectivă găsesc o carte-mutant ce sudează două nuvele ale lui Franz Kafka, "Castelul" și "America". Obiectul final le conţine și-ţi dictează lectura. Rana mediană a paginilor rămâne însă o poartă a imaginaţiei.

"Baby Seal" este un performance din noiembrie 2010, produs de Gili Mocanu și Elena Albu în cadrul rezidenţei la

Performance Art Institute (PAI) – San Francisco. În genunchi, rezolvând tot fizic întâlnirea dintre paginile unei "Biblii" și ale unui "Coran", Gili Mocanu este avertizat cu suficientă agresivitate atunci când publicul – aflat în așteptare – nu mai empatizează, își pierde răbdarea. La finalul performanceului, cele două cărţi rămân de nedezlipit.

Obiectul – ermetic.

01, 02, 03 Ciprian Mureșan, "The Castle Amerika", 2009, courtesy Plan B, ©Ciprian Mureșan 04, 05, 06 Gili Mocanu și Elena Albu, "Baby Seal", 2010, foto: Savvy Tayler, courtesy PAI, ©Gili Mocanu

06

Numărul 02 — 013

culturĂ

5 seriale, un episod pe zi Alex mihai dinu

Text

Pentru că serile noastre merită ceva mai bun decât un talk-show plicticos, un film expirat, vreo emisiune de divertisment dubioasă sau un chat pe Facebook și pentru că serialele apărute în ultima vreme sunt mai bune decât filmele apărute în ultima vreme, aveţi în continuare cinci seriale care merită urmărite; unul pentru fiecare zi a săptămânii. În weekend, ieșiţi din casă.

BREAKING BAD (2008, producător Vince Gilligan)

Când ești un profesor de chimie într-un liceu din Albuquerque, New Mexico, cu o nevastă gravidă și un fiu adolescent și paraplegic, cu un al doilea job într-o spălătorie a unui imigrant român, ţi se cam poate citi în frunte ce ţi-e scris. Mai puţin un cancer pulmonar în fază terminală.

Care îţi naște, pe lângă o tuse cumplită, dureri și sângerări și o întrebare: ce las în urma mea alor mei? Întrebarea naște, la rândul ei, o altă întrebare: cum să fac să las ceva în urma mea? Și, într-un final, în timpul participării la o acţiune a Drug Enforcement Administration (DEA), îţi vine și răspunsul: prepararea de amfetamină.

Când nu mai ai nimic de pierdut e foarte ușor să găsești un fost elev care se ocupă deja de preparat amfetamină, dar la stadiul de amator. E foarte ușor să faci echipă cu el: tu prepari, el vinde. E foarte ușor să vinzi primele doze, e foarte ușor să intri în reţeaua traficanţilor, e foarte ușor să faci 014 — Numărul 02

destul de mulţi bani.

Când boala răspunde la terapie și afli că te vindeci, îţi dorești să te mulţumești cu banii pe care i-ai facut și să te retragi. Dar nu mai poţi. Pentru că faci cea mai pură amfetamină din câte s-au văzut. Și pentru că l-ai omorât pe dealerul local. Și pentru că, acum, tu ești dealerul local.

De ce merită? Pentru că simţi chimia dintre tine și serial încă de la început.

Pentru că umorul negru de la început se estompează până la episodul 6 și se transformă, într-un mod foarte inteligent, în tensiune și suspans, poate cele mai puternice de la Prison Break încoace.

Pentru unul dintre cele mai bune scenarii de film.

stereotipuri americane, reușește foarte rapid, foarte subtil și foarte inteligent să le demonteze pe fiecare, cu argumente valide, și să creeze astfel o poveste originală în care soţia mai tânără nu e mânată doar de bani, familia americană nu e nici pe departe una obișnuită și plafonată, iar cuplul gay nu e unul promiscuu, ci așezat și family oriented.

Modern Family creează 11 personaje complet noi și fiecare dintre ele, luate chiar și separat, e puternic conturat și contagios.

Umorul e de mai multe tipuri și variază, așa că în timpul unui episod ai să zâmbești la o glumă deșteaptă și subtilă, pentru ca în următoarea scenă să râzi cu gura până la urechi.

De ce merită? Pentru ca Modern Family reușește, într-adevăr, să fie un next step al Familiei Bundy. Pentru că e un mockumentary filmat cu o singură cameră, iar scenele-testimonial în care cuplurile se adresează direct camerei și explică scena tocmai încheiată sunt extrem de savuroase.

MODERN FAMILY (2009, producători Steven Levitan, Christopher Lloyd)

Vă întrebaţi ce s-a ales de familia Bundy?

Păi Bundy e acum sexagenar, a divorţat de Peg și acum e căsătorit cu o columbiancă superbă și cu 25 de ani mai tânără. Kelly s-a așezat la casa ei și are trei copii, Bud s-a dovedit a fi gay, iar el și partenerul lui au înfiat o fetiţă din Vietnam.

Glumeam. De fapt, nu glumeam, pentru că Modern Family chiar e un fel de Familia Bundy a zilelor noastre. Cele două seriale îl au în comun, într-adevăr, pe Ed O’Neil (Al Bundy) care aici joacă, într-adevăr, rolul unui bogătaș trecut de vârsta a doua, cu doi copii din prima căsătorie și recăsătorit cu o columbiancă mult mai tânără.

Ca oricare alt sitcom, în fiecare episod, personajele sunt puse în situaţii de viaţă menite să contureze personajele și să testeze stereotipurile din societatea americană. Acţiunea se petrece în paralel în cele trei familii: a lui Jay (ex-Bundy), a fiicei sale Claire și a fiului sau, Mitchell; așa că problema e filtrată în mod diferit prin cele trei tipuri de familii (familia multiculturală, construită pe fundamentul interesului material, familia tipic americană și familia gay), iar rezolvarea problemei are loc, de cele mai multe ori, atunci când întreaga familie se unește și ajunge la concluzia că problema e una universal-valabilă și rezolvarea, asemenea.

Deși pornește ca un serial plin de

LIE TO ME

(2009, producător Samuel Baum) Se pare că nu suntem făcuţi să minţim.

Pentru că atunci când o facem, deși gura ne ascultă și spune ce vrem, restul corpului spune adevărul. Și unii văd asta. Sau învaţă să vadă asta. E cazul lui Cal Lightman, un individ spectaculos și cu un trecut sumbru, care nu poate fi minţit. Și care e, de fapt, cel mai bun specialist în microexpresii faciale din întreaga Americă. Și, pentru că e cel mai bun, e și cel mai căutat. De la FBI, la prieteni care îi cer o favoare.

Premisele serialului sunt excepţionale, la fel ca prima parte a primului sezon. Lightman Group, compania lui Cal Lightman, rezolvă într-un mod spectaculos cazurile care le ajung pe mână folosindu-se de abilitatea de "a citi feţe". Serialul debutează plin de energie, cu personaje care promit, cu povești complexe și interesante. Din păcate, la un moment dat, cotește serios într-o zonă a clișeelor și ajunge un simplu CSI în care, în loc de analize de laborator, se analizează feţe care mint. În plus, de dragul de a crea cazuri interesante, scenariștii renunţă la verosimil și folosesc tot felul de artificii în încercarea de a se juca cu mintea privitorului.

De ce merită? Pentru că, deși devine

comercial și neverosimil, faptul că toate metodele prin care adevărul iese la iveală sunt reale și aplicabile face ca serialul să fie de neratat. Pentru că personajul Cal Lightman e bine construit și memorabil.

Pentru că fac mai tot timpul trimiteri la momente istorice în care persoane publice au minţit. Pentru că, după ce vezi câteva episoade, vei fi instinctiv mai atent la cine minte în jurul tău.

comedie neagră din ultima vreme. Pentru că Toni Collette, care o joacă pe Tara, face un rol senzaţional, pentru care a câștigat un premiu Emmy și un Glob de Aur pentru cea mai bună actriţă dintr-un serial.

WEEDS

(2005, producător Jenji Kohan)

UNITED STATES OF TARA (2009, producător Diablo Cody)

Indivizii cu personalităţi multiple sunt un subiect vag și destul de tabu. Sau sunt consideraţi nebuni și închiși în ospicii.

Dar ce se întâmplă atunci când o tipă cu personalitate multiplă duce o viaţă liniștită în Kansas, alături de soţ și de cei doi copii?

Dar atunci când tipa devine altcineva?

Se întâmplă United States of Tara. În care Tara e personajul principal care, atunci când e stresată, își pierde identitatea și devine T, o adolescentă rebelă, Alice, o casnică de prin anii ‘50, Buck, un beţiv gălăgios care a luptat în Vietnam, Shoshana, propriul ei terapeut imaginar, Chicken, care e chiar Tara când avea 5 ani, și Gimmie, o personalitate episodică care e mai mult animal decât om.

Pe lângă faptul că transformarea ei naște situaţii din cele mai interesante, adevărata măiestrie a serialului e modul în care scenariștii creează și rezolvă problemele familiale pe care le aduce boala Tarei.

De ce merită? Pentru că e cea mai bună

La un moment dat alegi să-ţi schimbi viaţa sau viaţa alege să te schimbe pe tine. Într-o suburbie în care lucrurile decurg perfect, Dumnezeu e la biserica din centru, vecinii sunt absolut ridicoli, copiii frecventează o școală mediocră, timpul pare că are toată răbdarea din lume. Și, ca să schimbi toate astea, trebuie să evadezi, chiar dacă asta înseamnă să începi să vinzi marijuana, să-ţi creezi o reţea, apoi să începi să o cultivi.

Evadarea vine la pachet cu un

cutremur în viaţa tuturor personajelor care interacţionează cu Nancy-the-drugdealer, iar lăcomia îi ajută să încerce și altceva decât drumul bătătorit din little boxes on the hillside (coloana sonoră a serialului, semnată de Malvina Reynolds).

De ce merită? Pentru că ne arată cât de puţin ne trebuie să putem ieși din canoanele impuse de societate.

Toate serialele de mai sus (cu excepţia Lie to Me) sunt disponibile și în România (Breaking Bad – PRO Cinema, Modern Family, United States of Tara, Weeds – HBO Comedy). Sau pe unul din site-urile care rulează seriale (ex: vplay.ro.)

Numărul 02 — 015

culturĂ

Enter the void andreea borŢun

Text Enter the void 2009, Franţa-Germania-Italia R: Gaspar Noe

Filmele lui Gaspar Noe sunt întotdeauna o experienţă memorabilă – să înţelegem "memorabil" ca pe ceva șocant, nou și cu calitatea de a ţi se întipări pe retină.

"Enter the void" este unul din cele mai îndrăzneţe filme ale regizorului de origine argentiniană, poate chiar cel mai îndrăzneţ, dacă urmărim să-l încadrăm în categoria filmelor care într-adevăr spun o poveste (excludem așadar scurtmetrajul "Sodomiţii").

Lui Noe nu-i pasă câtuși de puţin de realitate: el e tributar convenţiei. Filmele lui arată, într-adevăr, de fiecare dată, că trebuie făcută diferenţierea între ceea ce vedem în fiecare zi în jurul nostru și ceea ce merită reprodus pe ecran. Este natural ca poveștile filmice să-și găsească inspiraţia în realitate, însă reprezentarea acestei realităţi depinde de "perechea de ochelari" pe care o poartă fiecare regizor. Nu trebuie să uităm că privim o bucată de pânză albă, pe care vedem proiectate niște imagini: proiecţii ale unor personaje și ale unor situaţii fictive.

"Enter the void" este inspirat din experienţa autorului cu ciuperci halucinogene și spune povestea din perspectiva unui spirit zburător care își caută scăparea din lumea materială.

Filmul are o cromatică stridentă (psihedelică, care oferă o atmosferă a unui Tokio intim, personal, parcă aparţinând doar celor doi fraţi – protagoniștii filmului), iar imaginea oferită de aparatul de filmat diferă de cea pe care ochiul omenesc 016 — Numărul 02

o distinge în natură prin deformări ale lumii exterioare cu ajutorul tehnicii CGI (computer-generated-imagery reprezintă tehnica prin care se realizează efectele speciale). În "Enter the void", din pricina unghiurilor folosite de regizor (plonjate, contra-plonjate, în general angulaţie exagerată) și a mișcărilor de aparat (aparente "plutiri" pe deasupra metropolei Tokio) cadrele în sine reprezintă micropărţi ale universului personajelor. Montajul face în așa fel încât povestea să fie spusă în cronologii trunchiate (care nu ţin cont de continuitatea temporală naturală). Gaspar Noe își manifestă spiritul ludic în jocul său cu camera: dinamismul stă mai degrabă în mișcările aparatului, decât în cele ale personajelor.

Tema centrală este cea a ciclicităţii, a vieţii, care, în ciuda zbuciumului său, se transformă și devine altceva. Liniștea, zgomotele în surdină sunt exponenţi ai unui univers tulburat și deformat, dominat de confuzie și, de fapt, de un puternic

tumult interior paralizat de panică.

Noe se joacă cu privirea spectatorului prin unghiulaţie și încadraturi și îl poartă și pe acesta asemenea spiritului din film. Nu vorbim nici de 3D, nici de 6D. Vorbim de o proiecţie banală, care poate fi la Sarajevo sau la București, la Cinema Studio.

Trebuie doar specificat că biletul pe care ţi-l cumperi la acest film e echivalentul unui drog: l-ai luat și, deși ești înconjurat de încă 200 de persoane în sală, timp de două ore și jumătate trăiești o experienţă halucinogenă, în care ignori tot ceea ce te înconjoară și îţi lași imaginaţia să creeze (ghidată, evident, de ceea ce vezi pe ecran). Când vizionezi filmul lui Noe ai marea bucurie a unui adevăr nou, care ţi-a fost ascuns.

După ce a așteptat 15 ani pentru a face rost de bugetul necesar pentru a-l realiza, Enter the void a intrat în foarte puţine ţări în sălile de cinema, rămânând mai degrabă o operă destinată festivalurilor și fanilor Noe. Filmul a ajuns și la București, în 2010, în cadrul Festivalului iniţiat de Cristian Mungiu, "Les Films de Cannes à Bucarest".

culturĂ

AVALAN{A Iuliana Vîlsan

Text Bogdan StângĂ

Foto Când eram mică, mergeam în satul bunicului meu, o așezare de cumani, din primul val de turci creștinaţi, un sat în lanţul munţilor hercinici, cei mai vechi munţi. După război a avut loc o inundaţie și apa a acoperit trei sferturi din sat. Apa s-a oprit unde începea grădina bunicului.

Tot satul a considerat oprirea apelor exact unde începea gospodăria lui drept providenţială. Bunicul era dascăl și lumea a conotat și spiritual oprirea apelor, devenind apoi o autoritate în bucăţica de sat care a mai rămas. De câte ori mergeam acolo, mă plimbam cu barca pe lacul care acoperise satul. Sub ape erau casele cunoscuţilor, turla bisericii pe care o puteam atinge cu vâsla, rămășiţele copacilor din livezile de altădată. Lacul avea nesfârșite povești locale și mult pește. De câte ori mâncam pește, mă gândeam la traseele peștilor prin interioarele caselor de sub ape, la lumea pe care ei o cunoscuseră prin ochii lor. Îmi imaginam uliţele, jocurile și vieţile oamenilor care, în capul meu, continuau să trăiască în adâncuri. La câte bizarerii se întâmplau legate de lac, ceva tot exista, iar existenţa unei lumi la care eu nu aveam acces mă fascina.

018 — Numărul 01 02

"Avalanșa" mi-a amintit de lumea închisă a acelui sat ale cărui legi de funcţionare erau altele decât legile ţării, care erau pentru ei de faţadă. Însuși autorul textului spune că lumea satului despre care vorbește are dimensiunea universală de a fi plasat oriunde există parametrii pe care acel sat îi are: lume închisă care trăiește izolat în pericolul iminent al unei imense forţe distructive. În "Avalanșa", un sat izolat trăiește zece luni din an cu pericolul avalanșei. În această lume, totul se face pe tăcute, totul este programat, inclusiv nașterile, momentul în care s-ar produce cele mai necontrolate sunete care ar putea declanșa avalanșa.

Regulile interne de supravieţuire devin legi, iar lumea care-și înăbușă ţipătul, o tipologie specifică. Chiar și când părăsesc satul, locuitorii lui se poartă la fel.

Eugen Ionescu în "Prezent trecut, trecut prezent", vorbind de lumi înăbușite, contextul care determină forma, spunea: "Se poate face circ cu purici. Puricii trebuie dresaţi, primul lucru care trebuie făcut este să se obţină ca puricii să nu mai sară. Cum se ajunge aici? Se pun puricii sub un pahar.

Puricii încearcă să sară, se lovesc de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu mai sar. Paharul poate fi ridicat. Și iată-i pe purici avansând încet, prostiţi; ei pot fi împinși cu degetul, se poate sufla peste ei, nu mai sar."

Lumea pe care vizual am creat-o în paradigma celor exprimate mai sus este un interior al unei case în care oamenii tac și lucrurile vorbesc, pereţii vorbesc, tavanul apasă și ţipă în același timp, o lume îngheţată la care locuitorii nu mai au acces (de fapt, ei nu au acces nici la propria viaţă), dar știu că ea există și

rămân doar visele imobile încremenite, fantasmele, bântuirile. O lume care trăiește în pericolul avalanșei, care închide sensul de mlaștină în care te afunzi, iar zbaterea nu provoacă decât apariţia mai rapidă a momentului morţii. O lume cu intimitate transparentă, în care exteriorul decide.

O lume dură. Cu cât exteriorul este mai agresiv, cu atât interiorul devine mai fragil, sensibilul exacerbat.

Iuliana Vîlsan semnează scenografia piesei "Avalanșa".

Piesa a fost montată de Radu Afrim pe scena Teatrului Naţional I.L. Caragiale București - TNB, după piesa dramaturgului turc Tuncer Cücenoğlu.

Numărul 02 — 019

culturĂ

Spectacolul pe care trebuie s~ îl vezi în 2012 Irina florea

Text

De câte ori ai fost la teatru în ultimul an?

Anul viitor, sigur vei merge cel puţin o dată. Știu și unde. La Teatrul Odeon din București sau la Teatrul de Stat din Timișoara.

Nu, nu e nevoie să ghicesc viitorul, pur și simplu știu că un grup de artiști foarte talentaţi lucrează la un proiect care sigur te va duce la teatru.

Nu te aștepta la teatru clasic, pentru că vorbim despre o echipă formată din Vlaicu Golcea (muzician), Florin Fieroiu (coregraf) și Daniel Gontz (artist video).

"Vrem să le oferim spectatorilor o experienţă. Pentru că nu mai credem, nu ne mai oferă nimic o piesă de teatru".

Proiectul celor trei a pornit din "dorinţa de a experimenta", de a merge mai mult "pe marginea a ceea ce înseamnă teatru, spaţiu", povestește Gontz. "Vrem să încercăm să lucrăm fără un text dramatic, să încercăm să ieșim din această zonă clasică a teatrului", explică el subliniind că, până acum, pentru piesele de teatru la care au mai lucrat au fost nevoiţi să respecte în totalitate viziunea regizorului.

"Lucrăm la acest proiect împreună, astfel încât să avem un aport mult mai legat, să nu mai fie chiar așa de spart sunetul de video, de scenă, de mișcarea oamenilor. Noi, fiind prieteni, ne este mult mai ușor să comunicăm rapid ceea ce vrem să spunem, ne știm unul pe celălalt, știm cum lucrează celălalt, știm cum să lucrăm pe materialul venit de la ceilalţi".

Cei trei au început să lucreze de anul acesta la spectacol, premiera urmând să aibă loc la începutul lui 2012. Totuși, vei putea fura o privire a ceea ce pregătesc și în vară.

Pe parcursul sesiunilor de construcţie

020 — Numărul 02

și al workshopurilor cu actriţele, se vor contura idei și instalaţii pe care le vor testa și expune până în toamnă, când vor începe procesarea tuturor materialelor în studio.

La ce să te aștepţi "Vrem să ștergem referinţele, să creăm o piesă senzorială, de graniţă între teatru, coregrafie, dans, imagine și sunet, în care să reușim să ștergem cât mai multe linii de referinţă, astfel încât, în momentul în care te vei afla în acel spaţiu, să nu poţi să zici "asta am mai văzut", "asta seamănă cu" sau "mi se pare a fi ca și". Încercăm să tragem o linie și să pornim din nou de la zero, să mergem într-o zonă mai puţin explorată, să creăm o nouă lume, în care să introducem spectatorul. În același timp, vom încerca să evităm teribilismele de

01

care ne-am săturat și formulele clasice foarte lejere de a rezolva modul de exprimare", expune Gontz viziunea pe care o au cei trei despre "piesă".

Pe scurt, vor să facă o piesă "să mori de plăcere", "să nu îţi vină să crezi", "să nu poţi să crezi că poate exista așa ceva".

Vor redefini ce înseamnă un corp pe scenă, ce înseamnă scenă, ce înseamnă video. Tot video-ul va fi reactiv, intervenţia artistului video va fi minimă, iar dansatorii, prin mișcarea lor, și sunetul vor genera imagini și conţinut. Sunetul va modula parţial imaginea, mișcarea va modula restul imaginii, mișcarea preluând rolul de conducător al acestei lucrări, al generării ei.

Totuși, cu ce se compară?

"Vom vorbi despre lumea visului, despre

Cei trei artiști români au mai lucrat împreună la piesele "Breaking the waves" "Opinia publică" (vezi foto 01, 02, 03, 04) Fotografii oferite de Teatrul Naţional Radu Stanca Sibiu

acea stare în care poţi sa controlezi lumea visului, momentul acela dinainte de a adormi, în care ești conștient că ești în vis, dar îţi dai seama în același timp că ești în vis, trăiești în vis și vezi toate posibilităţile cum se dezvoltă și cum evoluează. E o stare destul de efemeră și de greu de prins între treaz și adormit – acea stare vrem să o atingem", descrie Gontz.

Artiștii vor folosi senzori de mișcare și de adâncime pentru dansatori și vor procesa materialul video astfel încât să nu mai fie ceva descriptiv, ci să construiască alături de actor o imagine.

"Ne este mult mai ușor să îl declarăm ca fiind un spectacol de coregrafie, pentru că atunci oamenii vor veni cu alte așteptări. Este întotdeauna o problemă cu aceste definiţii - în momentul în care le spui că e o piesă de teatru, lumea se

02

așteaptă la un text. Noi suntem de părere că nu este absolut necesar. Trebuie să definim zona în care "ne jucăm". Noi am vrea să nu mai fie nevoie să o definim. Nu putem nici noi să spunem că e coregrafie pură. Dansatoarele vor fi supuse unor restricţii – va exista o poveste în spate.

Dacă la CNDB (n.a. – Centrul Naţional al Dansului – București) poţi să zici că sunt crâmpeie, schiţe de dans, momente de coregrafie, cu această piesă vrem să mergem mult mai departe, să devină o piesă în sine, o lucrare în sine".

Dacă la o piesă de teatru clasic te aștepţi să intri într-o convenţie, pentru că "ai venit la teatru" , în cazul spectacolului pe care nu trebuie să îl ratezi în 2012 așteaptă-te ca această convenţie să fie "spartă".

Nu va avea rost să ne mai prefacem – noi,

03

că suntem spectatori, iar artiștii, că joacă.

Cei trei ne propun să încercăm și altceva și să vedem cât de departe putem să mergem: cât de mult ne lăsăm integraţi în spectacol, cât de activi putem fi.

Ai mai văzut ceva asemănător?

Gândește-te la artă contemporană, instalaţii reactive, din zona de instalaţii mixed media, spaţii care reacţionează la prezenţa ta când intri în acel loc și se modifică în funcţie de ce faci tu.

"E o lume în care vrem să te introducem, hai să vezi dacă îţi place, dacă reușim să-ţi creăm și ţie acele experienţe, stări pe care vrem să ţi le transmitem. Acesta e pariul. În lumea de astăzi, în care totul începe să se amestece, nu contează barierele precum că e scena operei sau nu…".

Numărul 02 — 021

culturĂ

MP3 KILLED THE VINYL STAR Cătălin Varbiu

Text Simon Frison

Ilustra]ie

Mi se pare că revoluţia digitală a făcut pentru industria muzicală cam același lucru pe care l-au făcut reţelele fast-food pentru industria culinară. Deși a adus cu ea un avantaj incontestabil - accesul instantaneu și gratuit la un număr infinit de artiști, informaţie, stiluri muzicale etc. –, a produs și efecte secundare. A luat ceva care, pentru mulţi dintre iubitorii de muzică, reprezintă o pierdere iremediabilă: plăcerea de a descoperi treptat un artist, treptat și fără grabă, de a pătrunde nuanţe și detalii care astăzi se pierd în goana după ceva veșnic mai nou, mai actual, mai hip.

Așa cum nu înţelegeam prea bine, atunci când eram mai mic, pasiunea unora pentru vinyluri, atât timp cât aveai la dispoziţie casetele crom-dioxid cumpărate pe sub mână de la colegi de clasă ai căror taţi lucrau ca piloţi sau marinari, aceeași mirare o stârnesc, probabil, rândurile astea printre oameni de 17-18 ani, care nu mai înţeleg sensul CD-ului în contextul accesului nelimitat la MP3-uri.

022 — Numărul 02

Sunt multe motive pentru care preferam vechea ordine. Artiștii creșteau odată cu tine, organic și nu umflaţi cu îngrășăminte și modificaţi genetic precum cireșele sau merele mutante din piaţa Dorobanţi.

Discurile aveau timp să îţi intre pe sub piele, pentru că aveai prea puţine ca să poţi să sari de la unul la altul cu atâta ușurinţă ca în ziua de azi. Nu îţi permiteai să faci zapping la prima melodie care nu era instantaneu și 100% pe gustul tău. Un album nou de la Depeche Mode sau The Cure era un eveniment în sine și se asculta până la demagnetizarea completă a benzii.

Greutatea cu care făceai rost de muzică îi dădea un caracter preţios, iar casetele originale sau vinylurile – chiar și CD-urile un pic mai târziu – erau valută forte.

Nu vreau să fiu greșit înţeles: cred că sunt vremuri foarte interesante pentru muzică, cu mulţi artiști care merită toată atenţia, dar, din păcate, n-o mai pot primi așa cum se cuvine. Astăzi ușurinţa accesului favorizează în așa măsură

cantitatea, încât ajunge să te împiedice să descoperi calitatea în felul în care puteai s-o faci cu ceva timp în urmă. Îmi place ultimul album Gorillaz, dar îl voi asculta doar o singură dată, maximum de două ori, pentru că între timp am aflat că au apărut noile The Vaccines, Patrick Wolf, The XX, Two Door Cinema Club și așa mai departe.

Nu pot să nu remarc cu ce viteză ameţitoare se scurtează intervalul în care un artist nou devine termen de referinţă pentru un altul și mai nou. White Lies sunt noii Interpol, care, la rândul lor, sunt noii Joy Division. Până când termin de scris articolul, sunt sigur că o să vă pot spune cine sunt noii White Lies.

La final aș vrea să recomand un exerciţiu: alegeţi-vă cinci artiști care vă plac și ascultaţi doar muzica lor timp de o lună, rezistând tentaţiei de a descărca ceva nou între timp. Dincolo de efortul și disciplina pe care le presupune azi un demers de felul ăsta, s-ar putea să-i descoperiţi altfel decât credeaţi că-i știţi. Și asta nu e deloc rău.

culturĂ

ROmânia+ Danemarca= jazz Alex mihai Dinu

Text

Pe români și danezi îi despart 600 de kilometri și tot atâtea diferenţe culturale.

Pielea noastră e diferită, culoarea ochilor diferă, limba e diferită, modul în care vedem viaţa e diferit; și, deși suntem atât de diferiţi, un proiect bine ales și bine pus la punct a reușit să creeze o punte: un concert de jazz.

Piaţa de jazz este foarte dezvoltată în România, pentru că jazzul a fost una dintre puţinele plăceri ale intelectualităţii românești pe care comuniștii n-au reușit să le suprime. Pentru că a supravieţuit, s-a dezvoltat pe măsură și astăzi a ajuns într-un punct în care își arată deschiderea către jazzul european.

Jazzul danez a ajuns într-un moment de deschidere către noile ţări membre UE, ţări în care cultura daneză e foarte puţin cunoscută. În acest context, JazzDenmark, o asociaţie daneză care susţine jazzul, împreună cu Ministerul Culturii danez, cu ambasade daneze și parteneri din lumea afacerilor, a reușit să aducă celebrul trio danez Rosendal/Earle/Templeton la București.

Mecanismul a fost simplu, inteligent și de notat: muzicienii veneau la invitaţia unor companii daneze care activau peste hotare; un concert era destinat angajaţilor și clienţilor firmei respective și, profitând de deplasare, care era asigurată de companie, în ziua următoare muzicienii susţineau un concert deschis pentru publicul autohton.

JazzDenmark și Ministerul Culturii danez găseau companiile și muzicienii și mediau comunicarea între părţile implicate în proiect, iar ambasadele regionale se ocupau de organizare.

Așa s-a întâmplat și în România, când

024 — Numărul 02

trioul Rosendal/Earle/Templeton a susţinut un concert cu sala plină la Green Hours. Și ca mecanismul să fie aplaudat și mai puternic, proiectul a presupus un turneu în trei ţări în care Maersk (firmă daneză care aducea muzicienii) era prezentă: România, Bulgaria și Slovenia.

PETER ROSENDAL, GRAIG EARLE, JANUS TEMPLETON SI JACOB HAAGENDAL NIELSEN

Ce e JazzDenmark și cu ce se ocupă?

JazzDenmark este o asociaţie profesională a jazziștilor din Danemarca care se ocupă de noii muzicieni, colaborează cu alte asociaţii și cu Ministerul Culturii, cu scopul de a susţine jazzul danez. Acest proiect a fost dezvoltat din dorinţa de a reuși să prezentăm jazzul danez în ţări în care nu era cunoscut.

Cum a apărut colaborarea cu Maersk?

Am început colaborarea cu Maersk printr-un proiect-pilot care s-a întâmplat anul trecut și care a fost un succes. Atunci ne-am gândit că proiectul ar putea lua amploare. În plus, Maersk era în toate cele trei ţări în care ne interesa să ajungem.

Dar cum v-aţi decis să faceţi un spectacol public?

Pentru că e foarte important să facem cultura daneză să întâlnească cultura românească și, de fapt, concertul e doar începutul procesului, un proces care ar trebui să aibă ca finalitate creșterea relaţiilor culturale dintre România și Danemarca. Tot în ideea asta, ne-am gândit ca în viitorul apropiat să chemăm artiști români în Danemarca.

Ce e special la Jazzul danez?

Dacă ne întrebi ce e special la trioul acestui jazz, e faptul că regăsești muzică tradiţională daneză. Și asta e ce ne diferenţiază de orice altă trupă de jazz - în muzica noastră am reușit să includem motive foclorice tradiţionale. Cred că doar ascultându-ne îţi poţi da seama că venim din Danemarca.

Desigur, dacă știi ceva depre cultura daneză.

Cum a pornit acest trio? A cui "e vina"?

Doi dintre noi cântăm împreună de ceva vreme, apoi a apărut Graig, care cânta întrun mod cu totul special. Căutam de mult timp un basist care să se potrivească cu noi și cu stilul nostru; l-am găsit și ne-am dat seama că tot ce trebuie să facă pentru a se potrivi cu noi e să cânte.

Care sunt diferenţele dintre jazzul interpretat solo și trio?

Am cântat fiecare în trupe, înainte, dar pentru cei din trioul ăsta acesta e proiectul cel mai important. Care sunt diferenţele atunci când cânţi într-o trupă? De exemplu, am încredere 150% în colegii mei, am încredere că, dacă greșesc ceva, ceilalţi mă vor salva, că lucrurile sunt mai ușoare. Să cânţi devine mult mai relaxant.

De ce aţi ales România, Bulgaria și Slovenia?

Proiectul nostru presupunea să încercăm să

facem cunoscut jazzul danez în șase dintre ţările nou-aderate la Uniunea Europeană. în 2009 am fost în Ungaria, Slovacia și Cehia, pentru că erau mai aproape, iar în 2010 în România, Bulgaria și Slovenia. Și, până acum, a fost un succes, am reușit să ajungem la publicuri noi, care ne-au primit foarte bine. Interesant a mai fost și faptul că a trebuit să jucăm după regulile voastre și provocarea asta am găsit-o deosebit de importantă, pentru că ne-a testat profesionalismul.

Quo vadis?

Probabil, mai multe proiecte de genul ăstuia. Cu mai multe trupe, cu mai multe reprezentări, poate și cu artiști români care să vină în Danemarca.

Ce vă așteptaţi să învăţaţi din experienţa asta?

Am învăţat să renunţăm la prejudecăţi despre români. Românii sunt, de fapt foarte, foarte drăguţi.

Cum e să fii o companie daneză în România?

Maersk Line este o companie fericită care activează în România încă din 1998.

Maersk Line stabilește standardele în ceea ce privește activitatea de shipping în lume și, implicit, în România. Fiind o companie bazată pe valori, este foarte lesne să activezi în orice colţ de pe glob.

Valorile noastre se regăsesc în principiile fundamentale de funcţionare ce pot fi aplicate atât în viaţa privată, cât și în business, iar aceasta face ca activitatea noastră în România să fie una de succes.

Cum v-a venit ideea să chemaţi trioul Rosendal/Earle/Templeton în România?

Evenimentul cu muzică jazz a fost derulat în 2010 concomitent în trei ţări europene: România, Bulgaria și Slovenia, la recomandarea Guvernului și Ambasadei Daneze. România reprezintă o zonă de de interes și dezvoltarea relaţiilor dintre cele două ţări este accelerată prin diferite metode.

Cât de importante sunt aceste evenimente pentru angajaţii unei companii?

Credem în colaborările și investiţiile pe termen lung, iar relaţia cu clienţii noștri este de mare importanţă pentru noi. Aceste evenimente sunt menite să ne apropie și mai mult de clienţi într-o atmosferă diferită de cea de business. Credem că doar așa putem identifica mai bine nevoile lor, pentru a ne adapta la ele. Scopul nostru este să-i servim cât mai bine în România și să demonstrăm avantajele colaborării pe termen lung cu Maersk Line.

Care au fost obiectivele evenimentului?

2009 a fost cel mai greu an din istoria

liniilor maritime, înregistrându-se pierderi de 20 de miliarde USD la nivel de industrie transport prin containere. Maersk Line, fiind o companie foarte mare, a avut o cotă semnificativă din aceste pierderi. Dar considerăm că 2009 este închis și în 2010 s-a arătat deja o revenire la normalitate.

Această revenire se datorează pieţei, și implicit, clienţilor noștri care folosesc serviciile noastre de transport pentru creșterea afacerilor lor. Este datoria noastră să le mulţumim pentru colaborarea cu Maersk Line.

Care a fost feedbackul pe care l-aţi primit de la angajaţi?

Colegii mei din Maersk Line au primit foarte bine această iniţiativă și au folosit-o pentru a se apropia și mai mult de clienţii noștri.

Cât de important e pentru o companie străină care activează în România să ţină legătura prin astfel de evenimente cu ţaramamă?

Danemarca are un impact pozitiv în organizaţia Maersk Line din România.

Stilul de muncă eficient și atitudinea pozitivă a angajaţilor reflectă foarte bine caracteristicile ţării-mamă.

Aţi mai organizat astfel de evenimente?

Au mai fost astfel de evenimente în trecut, dar fără o continuitate. Anul acesta am ales jazzul pentru a reprezenta cât mai bine starea noastră de deschidere către noi orizonturi.

Aveţi de gând să repetaţi acţiunea?

Ne dorim să menţinem pe rol astfel de evenimente și, de la an la an, să vedem cât mai mulţi clienţi care vor avea plăcerea să participe.

Numărul 02 — 025

Design

SĂ NE DEŢINĂ!

Alex mihai dinu

Text De fiecare dată când îmi cumpăr vreun gadget, îmi vine în minte o replică de-a lui Tyler Durden din Fight Club: "The things you own end up owning you". Și atunci mă gândesc o secundă la asta; dar îmi dau repede seama că era doar un film și că nici Fincher, regizorul, nu crede ce-a zis, că doar ce-a terminat de regizat "The Social Network". Oricum, și dacă ajungem să ne deţină, măcar să ne deţină niște gadgeturi care să ne placă, nu?

Să ne deţină un... laptop SAMSUNG NOTEBOOK 9 — Samsung Notebook 9 Series este fabricat din duraluminiu, un material ușor, de două ori mai rezistent decât aluminiul și folosit de obicei la construcţia aeronavelor. Ecranul SuperBright Plus al notebookului, cu o luminozitate de 400 nit, de două ori mai luminos decât al celor convenţionale, alături de caracteristicile sale de redare vibrantă a culorii (16 milioane de culori) și de raportul Super Contrast (1.300:1) fac din acesta unul dintre cele mai atrăgătoare ecrane de pe piaţă. Prevăzut cu Microsoft Windows 7 și cu cea de-a doua generaţie de procesoare Intel® Core™ i5/ i7 cu o memorie de până la 8GB, Notebook 9 Series accelerează performanţa prin alocarea dinamică a puterii de procesare exact acolo unde ai

026 — Numărul 02

nevoie. Acest lucru este posibil datorită tehnologiei inteligente 2.0 Turbo Boost a Intel, care face ca utilizatorul să poată acţiona mai inteligent și mai rapid, conservând în același timp energie.

Să ne deţină un... e-reader EBOOK READER-UL LIBRETTO PER5062B Designul său foarte subţire (8.8 mm), masa redusă, precum și funcţiile sale îl transformă în accesoriul potrivit pentru călătorii. Libretto PER5062B are încorporată tehnologia WIFI și un browser web pentru acces la internet și la descărcarea eBook-urilor. Ecranul touch cu tehnologie SiPix asigură un timp de răspuns minim, astfel încât utilizarea meniului devine foarte ușoară și rapidă. Cu posibilitate de încărcare a bateriei prin USB, eBook Reader-ul Prestigio poate funcţiona până la 10.000 de pagini înainte să necesite o nouă încărcare.

Să ne deţină o… tastatură TASTATURA LOGITECH WIRELESS SOLAR se încarcă oriunde există lumină, chiar și în spaţii închise, eliminând astfel grija bateriilor; poate fi încărcată și cu lumină artificială și poate rămâne încărcată cel puţin trei luni în întuneric total.

Cu o grosime de doar 7,5 mm,

tastatura lucioasă Logitech Wireless Solar este extrem de aspectuoasă. Tastatura Logitech Wireless Solar K750 dispune de conectivitate wireless Logitech Advanced 2.4 GHz, care nu permite întârzieri sau căderi, așa încât ai toate beneficiile unei conexiuni prin cablu, dar și comoditatea uneia wireless.

Tehnologia Logitech Advanced 2.4 wireless include criptare AES de 128 biţi pentru tastatură, unul dintre cele mai eficiente niveluri de securitate disponibile la ora actuală.

Să ne deţină un... GPS PRESTIGIO lansează două modele de dispozitiv GPS, ce oferă navigare asistată excelent, precum și player media audio și video, eBook Reader și jocuri.

Ecranul touch ușurează accesul la hărţile și aplicaţiile disponibile.

Sistemul 3D de navigare IGO Primo, funcţiile multiple și aplicaţiile sunt separate în mod inteligent de funcţiile de bază, astfel încât orice utilizator poate folosi meniul în mod eficient. Vizualizarea 3D a hărţilor și rutele rapide sunt doar câteva dintre funcţiile acestor dispozitive GPS.

Să ne deţină un… monitor Philips LightFrame™ Acest monitor de 22’’, cu un finisaj lucios de culoare albă,

a fost creat cu scopul de a se mula pe orice încăpere cu aspect contemporan, prin exteriorul său modern și luxos. Cu toate acestea, aspectul nu este singurul punct forte al monitorului LightFrame; utilizatorului i se pune la dispoziţie experienţa LightFrame, cea mai eficientă în privinţa reducerii oboselii ochilor. Cercetările au arătat că lumina albastră percepută de al treilea receptor ocular are un efect relaxant și revigorant.

Această descoperire a fost integrată în LightFrame, care emite o lumină albastră caldă.

Aceasta relaxează utilizatorul, ridică nivelul de concentrare și reduce fenomenul de oboseală a ochilor.

Să ne deţină un... telefon mobil JOHN’S PHONE e cel mai simplu telefon din lume. Îţi permite să efectuezi și să primești apeluri oriunde în lume fără alte inutilităţi, cum ar fi un aparat de fotografiat, mesaje text și un număr nesfârșit de tonuri de apel. John’s Phone nu necesită nici o instrucţiune de folosire.

Are doar câteva butoane care te ajută să răspunzi și să închizi, să dezactivezi și să activezi sunetul și să blochezi tastele. John’s Phone a fost proiectat de John Doe Amsterdam, care a făcut din acest telefon mobil o piesă unică de design olandez.

design

Uit~ de malluri!

UrmĂreȘte harta diana anghel

Text Simon Frison

Ilustra]ie

În momentul în care m-am hotărât să fac selecţia locurilor în care sigur nu aveam să găsesc vreun produs care să mă facă să ridic o sprânceană, mi-am dat seama că nici măcar nu va fi greu. Era imposibil să omit vreunul, atât timp cât sunt atât de puţine, încât aproape că le numeri pe degete. Așadar, fără a mă sustrage clișeului, pot spune categoric că fiecare vizită în locurile de pe hartă înseamnă o experienţă. Și sigur vei pleca de acolo cu un zâmbet întins pe toată faţa.

Cine n-a mers niciodată în locurile de pe harta de mai jos să meargă. Cine a mers deja în ele, să mai meargă o dată.

028 — Numărul 02

Numărul 02 — 029

MADAME POGANY

de ieȘit

Madame Pogany nu seamănă cu nimic din ce ai văzut până acum la noi. E locul ăla în care te duci pentru că e de bun-gust, fără a afișa însă false pretenţii de a fi exclusivist. E locul în care te duci să mănânci pentru că au în fiecare zi altceva: azi supă de pui, mâine supă cremă de cartofi cu somon. E locul în care meniul de băuturi se numește Bar Kitchen și e mai mult decât o înșiruire de denumiri despre care n-ai auzit niciodată. E locul în care poţi să bei cel mai bun cocktail, fie el clasic sau contemporan. E locul în care barmanii își fac propriile bitteruri aromate. E locul în care îţi vine să "colinzi pe la mese", fiindcă ori te întâlnești cu cineva cunoscut, ori în serile de weekend mai aglomerate se creează o atmosferă de socializare fantastică. (str. Banul Antonache 40-44, București)

OMNIVORE’S DILEMMA Sigur aţi auzit deja de Omnivore’s Dilemma. Sigur știţi (cu) ce se mănâncă. Dar ce nu știţi probabil e că iniţial locul era destinat să fie o hotdogărie gourmet. Și-au dat seama că era foarte complicat să găsească ingredientele necesare aici, așa că, după ce au căutat timp de trei luni un spaţiu potrivit, au deschis Omnivore’s Dilemma.

Ceea ce îmi place cel mai mult la acest loc, în afară de quiche-ul cu praz și de 030 — Numărul 02

supele cremă, este aspectul nefinisat al spaţiului. Dacă, în mod normal, pereţii fără tencuială creează senzaţia nesuferită pe care o ai într-o hală industrială, ei bine, la Omnivore’s arată interesant. Și asta pentru că locul e mic, intim și cei care te servesc arată mai degrabă a occidentali pasionaţi de cultura urbană decât a elevi scoși de pe băncile școlii vechi de ospătărie și bucătari.

(Calea Victoriei 214, București)

ATELIERUL MECANIC Cine îl cunoaște pe Corvin și va afla că și-a deschis propriul bar în Centrul Vechi sigur abia va aștepta să vadă cum arată locul. Și dacă nu v-aţi prins din titlu, o să vă prindeţi sigur din poze despre ce este vorba. Corvin (decoratorul La Bonne Bouche) a imaginat un spaţiu aproape identic cu atelierele mecanice din școlile de meserii. Spun aproape identic pentru că barul face diferenţa. Bref, dacă vreţi să beţi o cafea și să mâncaţi un croasant în timp ce citiţi presa pe internet, o puteţi face în acest loc atipic. Și pentru că nimic nu e întâmplător, dacă nu aveţi timp să ajungeţi pe calea Victoriei la Omnivore’s Dilemma, vine Omnivore’s Dilemma la voi. La Atelierul Mecanic, exact ! Fiindcă aveţi la prânz supa zilei și prajituri de la Omnivore’s. Iar seara, în Atelier se pot bea vinuri din Chile, tot felul de beri sau cocktailuri. (str.

Covaci 12, București)

PIVNIŢA DE VINURI WEINKELLER Pagini realizate de diana anghel & Alex mihai dinu

Sibiul e, probabil, singurul oraș pe care putem să-l recomandăm fără strângere de inimă cuiva care vrea să viziteze România. Cu siguranţă că un oraș atât de frumos ca Sibiul e plin de localuri drăguţe, dar unul dintre ele e atât de frumos, încât merită să-ţi petreci acolo întreaga vacanţă.

E o pivniţă de vinuri pe care, dacă atunci când ieși din Piaţa Mică ești cu ochii pe sus la Biserica Evanghelică (o clădire superbă), ai toate șansele să o ratezi. Dacă n-o ratezi, ai toate șansele să îţi petreci următoarele câteva ore într-un local superb. Pivniţa de vinuri

Weinkeller e locul unde vei fi, probabil, printre singurii care vorbesc românește, pentru că e un loc frecventat mai mult de străini, e locul în care vei fi uimit de vinurile românești, un loc în care o să descoperi prunele în vin roșu cu îngheţată de scorţișoară, e locul în care o să te urăști că nu aflasei de sucul de mere de Mălâncrav și o să urăști că e singurul loc în care poţi să-l bei. Dacă ai fost în Sibiu, dar n-ai fost la Pivniţa de vinuri Weinkeller nu trebuie să te urăști pentru asta. Merită să te urăști dacă vei mai ajunge în Sibiu și nu vei merge nici atunci. (strada Turnului 2, Sibiu) Numărul 02 — 031

COMUNICARE

Just Ask Antalis Dacă vrei să-ţi cumperi hârtie și alte materiale de care ai nevoie în agenţie, întreabă-i pe cei de la Antalis. Și dacă îţi dau prea multe idei din care poţi alege, tot ei o să te lumineze. Asta pentru că, dacă Grupul Antalis ar avea o carte de vizită, pe ea ar scrie sigur "partenerul tău în alegerea hârtiei".

Neapărat intră pe www.just-askantalis.ro, unde vei găsi un film regizat de Wim Wenders. În 90 de secunde ţi se descoperă, cu ajutorul unei figurine origami, toate diviziile lor de business.

Orașul TLC Discovery a deschis un oraș în mijlocul Bucureștiului, animat de evenimente, de personaje pline de farmec și de inedit.

Totul a fost pus la punct de agenţiile Luna și Millenium pentru a recrea atmosfera postului TLC, prezent din ianuarie în portofoliul Discovery din România.

"Brandul TLC ne permite să ne creștem relevanţa locală, să ne menţinem poziţia de lider în rândul canalelor tematice și să ne întregim oferta către partenerii de publicitate cu un canal dedicat publicului feminin. În plus, TLC acoperă o nișă existentă pe piaţa de televiziune pentru femei, oferind programe de divertisment

factual din care întotdeauna rămâi cu ceva", explică Ada Roseti, Channel Director Europa de Sud-Est, Discovery Networks CEEMEA. Pentru început, TLC are în grila sa doar programe internaţionale, dar lucrează deja la o primă producţie locală, potrivit Adei Roseti.

TLC este un canal internaţional de divertisment pentru femei și familiile lor. În România postul are o abordare complet localizată, având un feed local, o grilă de programe adaptată la preferinţele și obiceiurile de vizionare ale telespectatorilor din România, programe subtitrate în limba română și vânzări de publicitate coordonate de echipa locală. În prezent, TLC este disponibil în pachetele de bază ale UPC și AKTA.

Mens Sana in Corpore Sano Ai probleme cu memoria? Îţi lipsește cu desăvârșire simţul orientării? Ţi-e greu să te concentrezi?

Așa aș fi început știrea, dacă eram la teleshopping. Dar nu suntem. Așa că prefer să-ţi spun pe scurt: există un CD de exerciţii Brain Fitness creat pentru oricine își dorește o capacitate de concentrare și un autocontrol mai mari. Sau să își reducă nivelul de stres. Și ce mi se pare mai interesant e că CD-ul are trei module: Brain Fitness (exerciţii mentale care au rol de antrenare a reţelelor de atenţie/memorie de lucru, ducând la activarea sistemului neurovegetativ cu rol în creșterea imunităţii), Brain Foods (cuprinde informaţii despre influenţa alimentaţiei asupra performanţei mentale) și Brain Research (conţine date din cercetări recente derulate de institute de prestigiu: Harvard Medical School, Stanford University, Cornel University, Sackler Institute, London Business School etc. Aceste cercetări detaliază legătura dintre sistemul imunitar și sistemul nervos, explică beneficiile exerciţiului fizic în dezvoltarea creierului și oferă sfaturi pentru părinţi în vederea sprijinirii dezvoltării copiilor). Îl poţi comanda prin email office@ synergonconsulting.ro sau telefonic (021 310 04 15) și se livrează prin curier rapid la adresa dorită.

032 — Numărul 02

Pagină realizată de diana anghel

LUNCH TIME

Creativitatea// o ai sau n-o ai// creativitatea// o încurajezi sau nu// creativitatea// o hr`ne[ti sau nu// Berlin School of Creative Leadership// e[ti lider creativ sau nu//

Cine n-are premii la festivaluri s` fac` bine // s` fac` rost // pentru c` e mult` blazare în publicitate // dar tot la fel de mult poten]‌ial de dream job // [i cum rezolv` premiile problema? // te reîndr`gostesc de publicitate

Ce-ai citit în ultima vreme // cât ai citit în ultima vreme // înmul]este cu 100 // cum? // fotocitind

Solu]ia pentru copiii slabi din Africa nu e s` arunc`m mai pu]in la gunoi // Solu]ia e la Muhammad Yunus

Î: ce consum` francezii? // în afar` de brânz` // [i de vin // R: cultur`// Î: de ce? // cum? // cine? // când // [i ce?

Numărul 02 — 035

COMUNICARE

Social business Câţiva pași simpli prin care să salvăm viitorul umanităţii Alex Mihai Dinu

Text

În momentul în care scriu materialul ăsta, Muhammad Yunus, creatorul conceptului de social business, e la un pas să fie trimis în închisoare. E acuzat că ar fi deturnat niște fonduri și tocmai ce a fost obligat să renunţe la funcţia de Managing Director al Grameen Bank, banca de întrajutorare a săracilor pe care a fondat-o. Încerc să mă decid dacă am fost eu naiv sau dorinţa de putere te face să tai binele de la rădăcină.

L-am întâlnit pe Muhammad Yunus la conferinţa Social Business Tour 2010 de la București, din toamna trecută. De cum a intrat în sală am simţit că noi, cei prezenţi acolo, avem de-a face cu un om bun.

Modest, cu vorba caldă, fără vanitate și plin de speranţă, ne-a explicat cum stă treaba cu social business. A vorbit corect, calm, fără vreo încercare disperată de a face prozeliţi. Cu argumente valide și privire blajină. Am ieșit fermecat, optimist și cu un gând: că trebuie să mă implic, pentru că social business e o alternativă care stă în picioare. Mergeam pe stradă și mă enervam că toţi oamenii care îmi ieșeau în cale nu auziseră de social business. N-am avut portavoce și asta m-a salvat de la un moment penibil.

De atunci și până în urmă cu câteva săptămâni i-am citit cartea și am prezentat conceptul cui am crezut că o să se bucure de idee. Asta până când am văzut pe CNN știrea că Muhammad Yunus a fost arestat pentru deturnare de fonduri. Nu m-am simţit înșelat, doar intrigat. Pentru că nu înţelegeam cum un om care părea atât de corect poate să facă ce contrazice orice urmă de altruism. După ce am văzut că scandalul ia amploare, m-am gândit că am 036 — Numărul 02

fost naiv și că oricum era prea frumos să fie adevărat. Dar cu cât căutam mai multă informaţie, cu atât mă lămuream că tot ce i se întâmplă acum lui Muhammad Yunus nu e decât un teatru ieftin. Pentru că umblau zvonuri că Muhammad Yunus ar candida la președinţia Bangladeshului (popularitatea lui este incredibilă în Bangladesh), conducătorul principalului partid de opoziţie a stârnit acest scandal. Scandal care, deși a făcut înconjurul lumii, nu i-a știrbit din popularitate lui Yunus. Pentru că are în continuare de partea lui întreaga scenă internaţională, inclusiv guvernul S.U.A., care face presiuni ca procesul din Bangladesh să fie unul corect.

Chiar dacă scandalul izbucnit n-o să se stingă în perioada imediat următoare, conceptul de social business mi se pare că e deja un fenomen internaţional și sunt convins că amploarea lui n-o să se oprească aici. Pentru că bazele pe care se fundamentează sunt corecte. Altfel, Muhammad Yunus n-ar fi câștigat în 2006 Premiul Nobel pentru Pace.

Despre Social Business Istoria social business începe cu povestea unei femei din Bangladesh care luase cu camătă de la un negustor 5 taka (7 eurocenţi). Femeia luase infima sumă împrumut ca să cumpere bambusul necesar manufacturării unor scăunele ce urmau a fi vândute. Dobânda percepută unui astfel de împrumut era foarte mare, ajungând la 10% pe săptămână. De asemenea, femeia era nevoită să-și vândă cămătarului toate produsele pe care le realiza, la preţul stabilit de acesta. Astfel, acel împrumut de 5 taka o transforma pe femeie într-o adevărată sclavă. Oricât de

mult ar fi muncit, ea și familia ei nu ar fi putut scăpa niciodată de sărăcie.

Povestea ei l-a impresionat pe Muhammad Yunus, pe vremea aceea profesor de economie la o universitate din Bangladesh, care, pentru a evalua amploarea practicilor de cămătărie din acel sat în care trăia femeia, a alcătuit o listă a localnicilor împrumutaţi de cămătari.

Documentul cuprindea 42 de nume, iar acești oameni împrumutaseră în total 856 de taka, adică 27 de dolari. Pentru a-i elibera pe cei 42, a scos din buzunarul lui acești bani și le-a plătit împrumuturile.

Impresionat de entuziasmul pe care l-a stârnit în sat gestul lui atât de mic, s-a decis să se dedice cauzei lor.

După ce a încercat să convingă banca situată în campusul universitar unde preda să îi împrumute pe săraci și a eșuat, s-a oferit să devină girant pentru creditele acordate acestor nevoiași. Iar după mai multe ezitări, banca a acceptat. Astfel că, la mijlocul anului 1976, a început să sprijine acordarea de credite sătenilor lipsiţi de resurse, garantând el însuși pentru rambursarea banilor împrumutaţi.

A găsit câteva modalităţi care să îi ajute pe oameni să returneze mai ușor instituind câteva reguli simple, precum returnarea săptămânală a câte unei mici părţi din credit și invitarea funcţionarilor bancari în sat, în locul venirii sătenilor la sediul băncii.

Ideile sale au funcţionat și în mintea lui s-a întărit credinţa că nu e ceva atât de dificil să împrumuţi bani nevoiașilor.

Dar pentru că s-a lovit de dificultăţi când a încercat să extindă programul de creditare, s-a decis să înfiinţeze o bancă specială destinată nevoiașilor. Punerea la punct a detaliilor a fost o sarcină dificilă,

liber propriile beneficii. Or, acest portret al fiinţei umane neagă rolul în viaţa noastră al tuturor celorlalte aspecte ale vieţii – politic, social, afectiv, spiritual, de mediu și așa mai departe. Această concepţie distorsionată despre natura umană este eroarea fatală care face ca viziunea noastră economică să fie incompletă și incorectă. În momentul în care vom recunoaște această eroare a teoriei capitalismului, ne va fi modificată instantaneu și viziunea noastră despre lumea afacerilor. Vom înţelege necesitatea existenţei a două tipuri de afaceri: unele orientate către obţinere de beneficii personale și altele dedicate întrajutorării celorlalţi. Primele au ca scop maximizarea profiturilor, celelalte au în vedere crearea de beneficii exclusiv pentru ceilalţi, nu și pentru proprietari. Cel de-al doilea tip,

dar, cu sprijinul ministrului de finanţe din acea vreme, a reușit să creeze o nouă bancă, pe care a numit-o Grameen Bank (Banca Sătească). Astăzi, Grameen Bank are acoperire naţională și oferă servicii pentru populaţia săracă a fiecărei localităţi din Bangladesh. Banca are 8 milioane de debitori, dintre care 97% sunt femei (băncile tradiţionale refuzau să împrumute femeile). Din mai multe puncte de vedere Grameen Bank e atipică, ea fiind deţinută, de fapt, de către debitori. Nouă din cei 13 membri ai consiliului director sunt aleși de către debitori în calitatea lor de acţionari.

Deși acordă lunar credite de peste 100 de milioane și în ciuda faptului că banca îi vizează îndeosebi pe cei nevoiași, exact aceia pe care băncile convenţionale îi consideră insolvabili, gradul de restituire e de aproximativ 98%.

"Principala eroare a teoriei noastre despre capitalism constă în reprezentarea greșită a naturii umane. În viziunea actuală despre capitalism, indivizii angajaţi în afaceri sunt zugrăviţi drept fiinţe determinate de o singură dimensiune a existenţei, cea economică, unica lor misiune fiind aceea de a maximiza profitul investiţiilor lor. Se presupune că oamenii își urmăresc acest obiectiv economic fiind bine motivaţi și luând decizii raţionale în toate acţiunile pe care le întreprind.

Cu toate acestea, teoria economică și-a clădit întregul edificiu privitor la afaceri pe premisa că, în activităţile lor economice, indivizii nu fac altceva decât să își urmărească propriile interese. Concluzia acestei teorii e că societatea va avea cel mai mult de câștigat atunci când fiecare individ va putea să își urmărească în mod

construit pe faţeta altruistă a naturii umane, a fost denumit de mine drept social business", scrie Muhammad Yunus în cartea sa "Dezvoltarea Afacerilor Sociale".

Social business e un tip de afacere din care proprietarii businessului nu obţin profit. Afacerea se autosusţine, își plătește angajaţii, iar profitul obţinut e reinvestit în companie, astfel încât produsele/serviciile să își scadă costul.

Totodată, miza unui social business e să deservească o cauză socială. De unde ar avea resurse un astfel de business?

Gândiţi-vă numai la bugetele de CSR ale companiilor și la sumele alocate în mod curent iniţiativelor filantropice (la marile fundaţii și ONG-uri care prosperă mulţumită generozităţii a milioane de mici și mari donatori).

Numărul 02 — 037

COMUNICARE

Diferenţa dintre acestea și un social business e că în cadrul celui din urmă se creează un mecanism care se autosusţine chiar și după ce finanţarea a încetat, iar suma investită a fost recuperată.

Așa că social business reprezintă o soluţie viabilă la una din cele mai mari probleme ale umanităţii: sărăcia.

Un semn bun că lucrurile merg în direcţia potrivită e preluarea conceptului de cât mai multe companii.

Un semn rău e scandalul în care e implicat acum Muhammad Yunus.

Franz Karl Prüller – Director de program, Fundaţia ERSTE Ce înseamnă un social business? Poate cineva care vrea să ajute comunitatea/ societatea să investească într-un social business? Companiile pot investi bugetele lor de marketing/CSR în social businessuri?

Social Business înseamnă modele de afaceri inovatoare care au ca scop rezolvarea problemelor sociale cu mijloace antreprenoriale. În general, un social business sau o întreprindere socială va respecta trei caracteristici principale: Spirit antreprenorial, pentru că o întreprindere socială este autonomă (nu este o unitate publică) și acţionează sub risc economic furnizând bunuri și/sau servicii; Scop social, pentru că își consacră activităţile sale obiectivelor sociale; Nedistribuirea profitului, pentru că întreprinderile sociale nu-și distribuie 038 — Numărul 02

profiturile lor către cei care exercită controlul asupra lor. Orice excedent generat trebuie să fie păstrat în organizaţie sau comunitate. Acesta este reinvestit pentru a atinge obiectivul social și pentru a servi interesul membrilor sau un interes mai larg.

Oricine poate investi, societăţile inclusiv. Ar trebui, totuși, menţionat faptul că programele de CSR și întreprinderile sociale sunt două concepte diferite: programele de CSR sunt programe filantropice ale companiilor și fac parte dintr-o corporaţie, o societate care are ca scop maximizarea profitului, în timp ce o afacere socială este o companie în sine, care se dedică rezolvării problemelor sociale prin mijloace antreprenoriale și reinvestind profiturile.

Cum ar trebui promovat conceptul de social business? Este aceasta o alternativă la campaniile de CSR? Ideea principală este că social business are un potenţial enorm de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale persoanelor dezavantajate și să modeleze schimbările sociale necesare în orice societate prin mijloace antreprenoriale.

Fundaţia ERSTE a fost unul dintre iniţiatorii "Social Business Tour 2010". Din mai și până în octombrie 2010, "Social Business Tour" a oferit informaţii și a încurajat iniţiativele durabile de social business în șase ţări din Europa Centrală și de Est (în orașele Belgrad, Bratislava, București, Budapesta, Praga, Viena), ţări în care excluziunea socială și sărăcia continuă să ridice serioase probleme.

Patron al turneului a fost prof. Muhammad Yunus, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, care a prezentat conceptul de social business.

Turneul a fost parte a programului "2010 – Anul European pentru Combaterea Sărăciei și a Excluziunii

sociale". Cu această ocazie, Erste Group a anunţat planurile sale de a pune la dispoziţie în regiune finanţări de până la 10 milioane de euro pentru întreprinderi sociale. Pentru România, linia de finanţare pentru întreprinderile sociale merge până la 3 milioane de euro, care vor fi alocate de către BCR. Procesele de implementare și de management vor fi supravegheate de către Platforma Erste Group, good.bee.

Principala diferenţă dintre o iniţiativă CSR și un social business este că, atunci când o anumită sumă este donată în scopuri caritabile, prin intermediul unui program de CSR, e destinată unui anumit proiect social și, de obicei, se termină acolo. Atunci când investiţia este realizată într-un proiect de afaceri sociale, suma este folosită pentru a rezolva o problemă socială și, de asemenea, pentru a genera alte fonduri care vor fi reinvestite și astfel se va continua rezolvarea aceleiași probleme sau a altor probleme sociale specifice. Deci o investiţie într-un social business este mult mai puternică și mai eficientă.

Ce are în plus un proiect social business, faţă de un proiect CSR? În plus faţă de aspectele deja menţionate mai sus, aș adăuga că întreprinderile sociale sunt poziţionate undeva în sectoarele tradiţionale între public și privat. Deși nu există o definiţie universal acceptată a unei întreprinderi sociale, caracteristica lor distinctivă e scopul social și combinat cu un spirit antreprenorial din sectorul privat.

O afacere socială poate fi o iniţiativă lansată de un grup de cetăţeni și are adesea un caracter participativ, implicând, de cele mai multe ori, persoane afectate de problemă, un profit de distribuţie limitat și un obiectiv explicit în beneficiul comunităţii. Un exemplu local din România este Motivation, o afacere

întreprinderi. Multe întreprinderi sociale sunt înregistrate drept companii private, altele sunt în formă de cooperative sociale, asociaţii, organizaţii voluntare, de caritate sau mutuale.

Cine sunt beneficiarii unui astfel de proiect? În ciuda diversităţii lor, întreprinderile sociale operează în principal în următoarele trei domenii: Integrarea în muncă - instruire și integrare a șomerilor; Servicii personale, de exemplu servicii de îngrijire a copiilor, servicii pentru persoane vârstnice sau cu handicap, servicii de proximitate și ajutor pentru persoanele defavorizate; De dezvoltare locală a zonelor defavorizate, de exemplu, întreprinderi sociale în zonele rurale îndepărtate. socială care a creat cu succes o serie de activităţi ce generează venituri și locuri de muncă pentru persoanele cu dizabilităţi (de exemplu, ei se adaptează și vând scaune cu rotile).

Pe scurt, o afacere socială este un business, în timp ce un proiect de CSR este un program de caritate cu scop lucrativ. În ce tip de economii funcţionează un social business?

Excluziunea socială și sărăcia nu afectează oamenii numai din ţările în curs de dezvoltare și cele cu economii emergente, ci și pe cei din statele dezvoltate. În conformitate cu o declaraţie recentă a Comisiei Europeane, 17% dintre europeni nu dispun de mijloace pentru a satisface nevoile lor de bază. Întreprinderile sociale există în toate statele membre ale Uniunii Europene.

Cu toate acestea, potrivit informaţiilor furnizate de către Comisia Europeană, nu există un model unic legal pentru aceste

Ce tip de proiecte sociale de afaceri are sprijinul Fundaţiei ERSTE? În octombrie 2010, prima piaţă socială în România, SOMARO, a fost deschisă în București. Este o iniţiativă Katharina Turnauer Privatstiftung, în colaborare cu Fundaţia ERSTE și atașatul social al Ambasadei Austriei la București, menită să ofere ajutor pentru familiile și pentru persoanele care trăiesc sub pragul sărăciei, oferindu-le posibilitatea de a cumpăra alimente și alte bunuri pentru nevoile zilnice, la preţuri simbolice.

Practic, comercianţii cu amănuntul sau producătorii care sunt parteneri în proiect aprovizionează SOMARO cu produse care sunt încă adecvate pentru consum, dar care nu sunt bune pentru vânzare într-un supermarket sau magazin (pentru că ambalajul este ușor avariat ori murdar sau termenul de valabilitate va fi atins în curând). Beneficiarii pieţei sociale sunt familiile cu venituri mici, într-o situaţie specială/dificilă (familii monoparentale,

cu unul sau mai mulţi membri ai familiei ţintuiţi la pat sau cu handicap etc).

Fundaţia ERSTE va sprijini, de asemenea, câștigătorii naţionali ai "Social Business Idea Contest 2010", oferindu-le consultanţă, ajutor financiar pentru iniţierea proiectelor de afaceri sociale.

"Social Business Idea Contest 2010" a fost organizat în cadrul "Business Tour Social", ca un concurs între idei cu potenţial de a rezolva o problemă socială specifică.

Proiectul câștigător din România este dedicat dezvoltării durabile a microregiunii Valea Rușcova.

Modele de social businessuri Grameen Bank și Danone, compania franceză de lactate, au creat un proiect de social business în 2005. Social businessul își propune să reducă subnutriţia în rândul copiilor din Bangladesh. Astfel, ei produc un iaurt pentru copii pe care Danone îl vinde la un preţ accesibil celor săraci; iar iaurtul e îmbunătăţit cu nutrienţi de care au nevoie copiii din Bangladesh.

Grameen Veolia Water Company reprezintă un parteneriat între Grameen Bank și Veolia, o companie franceză de tratare a apei, și a fost creat pentru a furniza apă potabilă în acele mici localităţi din Bangladesh care sunt afectate de contaminarea cu arsenic. În loc să bea apă contaminată, localnicii au posibilitatea să cumpere apa potabilă la un preţ accesibil.

De asemenea, BASF, o mare corporaţie din Germania, a semnat cu Grameen un parteneriat pentru punerea bazelor unei firme producătoare de plase de ţânţari tratate chimic. Rolul acestora este de a-i feri pe locuitorii din Bangladesh de bolile transmise prin intermediul ţânţarilor, cum este malaria. Plasele vor fi comercializate la un preţ foarte mic.

Numărul 02 — 039

COMUNICARE

{coala de lideri creativi IRINA FLOREA

Text

În spatele fiecărei idei creative de succes și al fiecărui business inovator stau oameni cu viziune, care știu cum să încurajeze și să hrănească creativitatea.

Cu talentul te naști, dar capacitatea de a-ţi conduce echipa și compania către excelenţă, prin creativitate, se poate modela.

Deja 12 manageri din România au urmat cursurile uneia dintre cele mai apreciate instituţii specializate în educarea și cercetarea aspectelor ce ţin de leadership-ul creativ: Berlin School of Creative Leadership (www.berlin-school.com).

Reunind creativi de top și experţi internaţionali în leadership, Berlin School contribuie la setarea unor noi standarde în comunicare și leadership, încurajând discursul global despre leadership-ul creativ în media, divertisment, publicitate, design, jurnalism și marketing.

Principalul program al școlii este cel de "Executive MBA in Creative Leadership", un program part time care se desfășoară pe parcursul unui an, în Berlin și în alte orașe importante pentru harta creativităţii mondiale, precum New

York, Shanghai și Tokio.

The Berlin School of Creative Leadership a fost fondată de un grup de manageri din industrii creative care cred că leadership-ul este cheia pentru creșterea standardelor în domeniul lor de activitate.

A pornit acum câţiva ani, ca o iniţiativă a Art Director's Club Germany. Președintele Berlin School este apreciatul Michael Conrad, cu o experienţă de 34 de ani în advertising. În viziunea iniţiatorilor școlii, "creativii din industriile creative ar trebui să își asume mai multe responsabilităţi în conducerea companiilor lor", în contextul actual, în care nivelul ridicat de creativitate și inovaţie este un important aspect în atingerea succesului unei afaceri. Și cine este mai în măsură să conducă decât cei care au progresat fiind ei înșiși oameni de craft – directori de creaţie, editori, producători, copywriteri, marketeri, designeri etc.?

Scopul de a transforma oamenii de creaţie talentaţi în lideri creativi a dus la lansarea primului program în 2006, cu un grup de participanţi din industrii precum advertising, TV, marketing și educaţie.

Prima generaţie a absolvit în 2008 și, de atunci, alte trei grupuri au urmat programul "Executive MBA Program in Creative Leadership".

Berlin School derulează și o serie de programe cu o durată mai scurtă decât EMBA-ul, în colaborare cu festivaluri de advertising precum Cannes Lions sau Eurobest. De asemenea, oferă posibilitatea obţinerii unor burse la nivel internaţional.

Unul dintre evenimentele susţinute de Berlin School este și festivalul european de print advertising AdPrint.

SHERIDAN JOHNS

Director Berlin School of Creative Leadership Prin ce sunt diferiţi liderii creativi de liderii care lucrează în industriile convenţionale?

Sheridan Johns: Liderii creativi sunt mai predispuși să iasă din convenţional și Numărul 02 — 041

tind adeseori să vadă lucrurile dintr-o perspectivă diferită, care duce de obicei la apariţia unor produse noi și inovatoare, precum și la abordări proaspete și competitive ale businessului în general.

Cui ai recomanda să urmeze cursurile Berlin School of Creative Leadership?

S.J.: Berlin School este ideală pentru oricine este interesat și pasionat de evoluţia industriei sale, care dorește să găsească mai multă inspiraţie, mai ales manageri din media, divertisment, publicitate, design, jurnalism și marketing.

Care sunt principalele trei lucruri pe care le predaţi studenţilor de la Berlin School?

S.J.: The Berlin School EMBA pune mare accent pe ghidarea managerilor în folosirea la capacitate maximă a talentelor creative deja existente în compania lor, pentru a-și administra compania mai eficient, mai ales folosind diverse module pentru examinarea strategiei, structurii și designului businessului lor, precum și a valorilor personale care îi definesc ca lideri.

Există o abordare diferită de la un an la altul?

S.J.: Curricula programului EMBA ţine cont de ultimele tendinţe ale industriei și le asimilează, de exemplu invitând lectori distinși al căror input este relevant și actual. Stuctura globală a programului ce cuprinde cinci module fundamentale (cu sesiuni în Berlin, New York, Los Angeles, Tokio și Shanghai) rămâne aceeași, de la an la an.

De unde vin participanţii la cursurile voastre?

S.J.: Până în prezent, participanţii la EMBA au venit din peste 35 de ţări și de pe șase continente. Sperăm ca anul viitor, pe vremea asta, să fi ajuns la o comunitate care să includă participanţi din peste 45 de ţări.

EMA PRISCĂ – Creative Director Kardumen, Spania; absolventă Berlin School Ce înseamnă să fii un bun lider într-o industrie creativă?

Ema Priscă: Păi hai să ne uităm la companiile din industria creativă care 042 — Numărul 02

ne plac, pentru care am vrea să lucrăm, care ne uimesc, care ne provoacă bucurie și răspândesc optimism în umanitate, ale căror produse nu se încadrează în ciorba curentă. De la Ideo la Wieden&Kennedy, de la RGA și Tate la Wired și Cărturești, toate sunt conduse de oameni de produs. Inși care au o poveste în capul lor despre cum se fac lucrurile și ce înseamnă ele. O poveste, un vis, un punct de vedere, un set de valori, o etică. O viziune. Oamenii ăștia, liderii admirabili, nu confundă viziunea cu contul de profit&loss. Ei nu-și propun la început de an să facă nu știu câte milioane.

Ei compun o poveste, o împărtășesc cu multă convingere, iar efectele poveștii nemaipomenite produc bani.

Mulţi. Evident că ei sunt suficient de abili și de deștepţi cât să realizeze că fără oameni atenţi la bani, în jurul lor, angrenajul economic ar avea de suferit. Că ei sunt visători. Dar cei cu iris în formă de dolar nu conduc, sunt implementatori. Pentru că ei nu au ce povesti. Lumea merge înainte datorită visătorilor, nebunilor, pasionaţilor, curajoșilor. Asta nu înseamnă că ei nu se gândesc la profitabilitate. Dar folosesc alte ecuaţii. Profitul este o consecinţă, nu un obiectiv. Dacă un lider este cel care îi poate CONVINGE pe alţii să facă ce trebuie făcut, atunci viziunea, curajul și autenticitatea nu-i pot lipsi. Restul sunt șefi. Vin, pleacă, nu contează. Nimeni nu-i respectă, nimeni nu-i evocă. Organizaţia nici nu moare, dar nici nu trăiește, iar produsele ei îngroașă rafturile de commodities.

Pe cine ai mai trimite să facă Berlin School of Creative Leadership?

E.P.: Aș trimite visătorii, pentru că Berlin School of Creative Leadership le-ar furniza instrumente de lucru, modele, concepte foarte utile în conducerea și creșterea unei organizaţii, dar și inspiraţie. De ce ei? Pentru că ei au deja imaginaţia despre care ne-a zis Einstein că-i mai importantă decât cunoașterea. Trâncă, Borţun, Feher, Căpănescu, Alexandrescu, Zăinescu, Vâlcu, Semeniuc, băieţii de la Cărturești. Și mai sunt, cred.

Care au fost primele trei lucruri pe care le-ai pus în aplicare în urma cursurilor Berlin School of Creative Leadership?

E.P.: Modelul decizional Kotter-

Tannenbaum și analiza Tabatoni de evaluare a companiei. Glumesc. Pe jumătate. Cert e că apuc lucrurile cumva diferit și o simt la fiecare pas.

Am schimbat ţara, fac antreprenoriat într-o ţară străină, proiectul meu de consultanţă creativă se dezvoltă. E bine. Așa se vede o școală, dacă ţi-a creat starea de graţie care să te mute din loc.

ELIZA ROGALSKI – CEO Tempo Creative Group; absolventă Berlin School Ce înseamnă să fii un bun lider într-o industrie creativă?

Eliza Rogalski: Nu știu exact care este definiţia ideală, știu care este însă modelul meu. Liderul este rezultatul a două verbe: a inspira și a responsabiliza. A inspira oamenii din jur - colegi, clienţi, industrie, societatea în ansamblul său - și a-i responsabiliza cu privire la schimbările pe care trebuie să le facă individual și colectiv pentru a evolua.

Pe cine ai mai trimite să facă Berlin School of Creative Leadership?

E.R.: Aș trimite la această școală colegi din media, pentru că în media lipsește cel mai dureros leadership-ul. Și asta ne afectează pe toţi ceilalţi din industriile creative, ne afectează ca societate.

Care au fost primele trei lucruri pe care le-ai pus în aplicare în urma cursurilor Berlin School of Creative Leadership?

E.R.: Nu-mi mai amintesc exact care au fost primele trei sau primele cinci, nici măcar de primul nu-mi mai amintesc. Școala îţi dă niște instrumente și o mentalitate să schimbi viaţa ta și a celor din jur, iar acesta este un proces, e o întreagă evoluţie.

Următorul modul al școlii începe în toamnă Start: 4 septembrie Primul deadline pentru înscrieri – 16 mai 2011 Al doilea deadline pentru înscrieri – 19 iulie 2011

COMUNICARE

Alina Gavril~–BOR}UN 5 oameni cĂrora vreau sĂ le mulŢumesc

Primul impuls a fost să încerc să schimb tema și să vorbesc despre cinci străini. Apoi m-am gândit că nu se face sau, mai bine zis, mi-am impus să nu aleg "The easy way out". Apoi, bineînţeles că proiecţia celor mai dragi, mai apropiaţi, mi-a apărut, am scrollat pe rând imaginea mamei, fratelui, Matildei, fetiţei mele mai mari, a soţului, a partenerului de business și prietenului meu Octav Gheorghe... le-am mulţumit în gând și am trecut mai departe pentru că gândul, șmecher și rapid, a deturnat imaginile într-o direcţie pe cât de obișnuită, pe atât de clară.

Viaţa de zi cu zi. Fiecare zi.

Ce fac eu în fiecare zi, cu cine interacţionez, ce impact au aceste întâlniri zilnice asupra mea, comportamentului meu, sănătăţii mele mentale, faptului că vin la birou cu plăcere. Și dintre multele imagini ce mi s-au perindat prin faţa ochilor, unele s-au conturat mult, mult mai puternic. Când s-au făcut cinci portrete, m-am oprit, da, m-am oprit pentru că sunt o persoană norocoasă și am o galerie impresionantă de cunoștinţe mișto.

RUXANDRA ALEXA Cu Alexa mă întâlnesc aproape în fiecare dimineaţă. Când îmi aleg din dulap hainele pe care le voi purta în ziua respectivă. Și accesoriile, pălăriile, mănușile. Port pălării destul de des și știu și cum să fac o pălărie, la o adică, ce materiale să folosesc, ce tehnici s-ar aplica, nu numai din ce perioadă își găsesc inspiraţia. Ultima informaţie o poate găsi oricine citind. Să le faci însă te poate învăţa Alexa, fosta mea profesoară de modă, de fapt de artă decorativă. Ea m-a învăţat să gândesc, dar să și construiesc tipar și apoi să cos o pălărie sau mănuși clasice cu bie-uri între degete, și corset lung, dar și scurt. În acele vremuri moda era să înveţi - vezi, Doamne - să faci costume din ziare, materiale reciclabile, cârpe vopsite și patchwork nasol. Cam așa erau temele din școală. Nu și

la Alexa, dacă voiai o notă sau, mai mult de atât, să-i câștigi respectul. Desenai, făceai tipar, coseai, brodai, letonai sârmă pentru paruri și apoi le purtai... că doar de-aia le-ai făcut! Le purtai cu mândrie, curaj, nonșalanţă și așa cum îi plăcea să spună: ţi le asumai. Îmi asum în continuare, Alexa, și încă pot să fac, atunci când am chef, un obiect vestimentar, cap-coadă. Mai nou, pentru fetele mele. Mulţumesc, Alexa!

Pe mâine!

DAN POPOV Ajung la birou și invariabil prima faţă pe care o văd este el. Întotdeauna, el. În fiecare zi, el. Cu picioarele încrucișate, atenţie, elegant pe birou, mă întâmpină cu un zâmbet, ochi albaștri din cel mai cald oţel cu Numărul 02 — 045

un "Sărut mâna, Alina!" articulat perfect în cea mai graţioasă limbă română. La fel de bine o poate face și în engleză.

Popov e impecabil, ireproșabil, imperturbabil atunci când se concentrează, incredibil atunci când dansează... Pe cartea lui de vizită scrie "planner". Așa a vrut el. Dintr-o reală și superbă modestie, termenul "strategic" i s-a părut prea mult. Cu Popov alături ai un grumaz fin, dar fit, pe care să te sprijini și să pornești la drum, oricare ar fi acela, o conversaţie spumoasă pe cele mai diferite teme, o părere cinstită și incredibil argumentată, o onestitate și integritate ce-ar merita înrămate, un stil amestecat cu o salubritate ce-ar face și porumbelul păcii să arate jegos și, revin, o flexibilitate și un simţ al mișcării ce au făcut să vibreze petrecerile AdPrint ediţiile 1-10. Eu cred în continuare că e robot. Mulţumesc, Popov!

mai, omului îi place să vadă, să citească… filme… he hee și nu numai! Vîlcu răspunde întotdeauna la telefon. De cele mai multe ori după primul ţâr!

Vîlcu verifică și după filmare dacă totul a fost OK! Vîlcu simte tensiunea dintr-un PPM (întâlnire de pregătire a producţiei) prin pereţi, deschide pe nevăzute ușa și pe nesimţite te întreabă dacă ai nevoie de un birou în care să porţi discuţia despre casting, discuţie care nu se mai sfârșește într-un têteà-tête cu clientul și regizorul.

Asta dovedindu-se ca fiind soluţia. Hmm... cu un fantastic de fin spirit de observaţie și, în egală măsură, cu delicateţe.

Mulţumesc, Vîlcu!

Maestrul apariţiilor și al dispariţiilor. Pentru că, de mai bine de 15 ani, de când lucrez cu producătorul Dragoș Vîlcu, nu știu când a apărut și când a dispărut la filmare. Oricum, este întotdeauna atunci când e nevoie, dar și "just checking".

Este unul dintre oamenii pe care-i cunosc și care muncesc.

Pe bune. Mult. Foarte mult.

De când îl știu. Și se scoală de dimineaţă. Mult mai de dimineaţă decât noi, ăștia din publicitate. Multimedia, casa de producţie, este produsul lui. Pe care l-a gândit, făcut, crescut, crescut, crescut cu muncă. Cu viziune. Cu know how. Cum ar spune ardeleanul: "Vîlcu, știi multe!". Pentru că e pasionat de ceea ce face, interesat, ce 046 — Numărul 02

cât îmi lipsesc acele meeting-uri!

Viziune, curaj și umor! Mult umor! Și gust! Și sensibilitate! Și jazz! Și o "foame de știut"... O da, căci altfel, vizionând cu băluţă în colţul gurii doar filmele de acţiune de pe PRO (filme de Oscar, nu-i vorbă!), domnilor, nu prea ies branduri!

Revin la râs. Omul este specialist în râs! Și-mi place mult să râd cu Robert Redeleanu. Mulţumesc, Robert!

"Aceasta este prima mea tentativă de a scrie un CV. Având în vedere lipsa de experienţă, nu vă așteptaţi la vreun format riguros European sau American.

De fapt nu vă așteptaţi la vreun format.

Eram designer de modă când, în noiembrie 1992, accidental, m-a lovit

ROBERT REDELEANU

publicitatea. După accident, până în ziua de azi, activez tot în publicitate.

Am început ca Art Director la OFC/

IOANA HINTZ

DRAGOȘ VÎLCU

Există și un simţ al dreptăţii, și o sinceritate abruptă (pe care o împărtășesc - de aceea poate conversaţiile telefonice fac salt peste introducere și nu din lipsă de politeţe, cum ai putea crede), o eficienţă în a-și doza timpul și efortul și, nu în ultimul rând, Ioana pune pe primul plan familia. Cu adevărat. Prin tot ce face. Și face, nu doar spune. Și îi mulţumesc că mă face în fiecare zi să simt că fac parte din familia Ioanei Hintz, a lui Fairy Godmother. Mulţumesc, Ioana! Ia, îmi sună telefonul. E Ioana. Mi se mai îndeplinește o dorinţă... he hee!

Nașa. Nașa familiei mele.

Adică, m-a măritat și mi-a botezat fetele (cu Nașul, nu singură). Dar azi scriu despre Ea. Îmi sună telefonul. Fără introducere: "Auzi, mă, ţi-am luat ....!". Ţi-am luat în sensul de ţi-am cumpărat. Telefoane, fără introducere, precum cel de sus, în care sunt anunţată că mi s-a cumpărat ceva, că voi primi un dar, vin des, chiar foarte des, jenant de des. Cu siguranţă, Nașa mă copleșește cu generozitatea ei. O generozitate pe care o gust din când în când în lecturile mele despre naţia niponă. Căci altfel întâlnești din ce în ce mai puţini oameni generoși, nu-i așa?

Generozitatea ei nu se revarsă doar asupra mea și a celorlalte două "cele mai alintate fine din lume", ci ţintește acolo unde e nevoie. Orfelinatele primesc saci cu jucării, mm... dar n-aș vrea să merg mai departe cu exemplele, generozitatea Ioanei este însoţită de discreţie și modestie.

Old school! Așa cum trebuie!

Cu o mină prea serioasă: "Păi de ce eu ultimul din ăștia cinci, mă, Alino? Adică, OK, mi-a plăcut să mă văd printre ăștia cinci, da Vîlcu e mai mișto decât mine, mă?" Eu: "Nu, mă, Robert, nu că e mai mișto, dar de când ești Director General, mă văd mai rar cu tine și-atunci știi cum e....!"

Robert: "Aha, aha... e, dacă-i așa, OK!". Și râde, râde cu adevărat. Lui Robert Redeleanu îi place să râdă și știe s-o facă foarte bine. Bine, și exersează!

Domnul Robert Redeleanu, fost marketing Zapp, tatăl multor campanii favorite Gavrilă&Asociaţii. Să numărăm și să enumerăm: "Manechinele care beau doar apă plată cu lămâie", "Stiliștii lezaţi de titlul de frizer", "Clanul decoratorilor de uși", "Politicienii pasionaţi de SF". Câţi directori de marketing cunoașteţi care ar aproba aceste headline-uri?

Da, voi, ăștia din publicitate! Eu am avut și această șansă. Să-l cunosc și să lucrez cu Robert Redeleanu. Discuţii de tip bătaie mai constructive n-am avut cu nimeni, niciodată. Of,

DMB&B – agenţia multinaţională de publicitate cu cel mai complicat nume din piaţa românească – unde, în timp, am fost numită Creative Director și mai apoi Executive Creative Director, cam în aceleași timpuri în care OFC/DMB&B a devenit D’Arcy și cea mai șmecheră agenţie de publicitate din România. Da. Stăteam destul de bine.

Am stat în fruntea unei găști de 28 de creativi, cei mai grozavi din piaţa de publicitate de atunci. Și de acum.

Unul dintre motivele care m-au ţinut la D’Arcy 10 ani.

Din 2002 conduc, împreună cu partenerul meu Octav Gheorghe, Atelierul de creaţie Gavrilă & Asociaţii.

Merg în fiecare zi la birou ca să mă întâlnesc cu cei 12 și cu cel mai bun dansator planner și... să dăm drumu’ la treabă! "Treabă" pe care nu mi-e rușine s-o arăt mamei mele sau prietenilor.

Construim în permanenţă un portofoliu solid și distins pentru clienţii noștri distinși și destinși. Din când în când, participăm la Effie să verificăm cât de eficient am cheltuit banii altora și, prin tradiţie, la AdPrint, în fiecare an.

Pe vorbitorii de limba română, curioși să-i cunoască mai bine pe Gavrilă&Asociaţii, îi invit pe blogul nostru neoficial: www.chestionabil.ro.

Ceilalţi pot admira art directionul."

Alina Gavrilă

COMUNICARE

Mersul la bibliotec~ irina florea

Text

Știu că abonamentul și mersul la bibliotecă par din alte timpuri, când agenda nu era plină pentru următoarele cinci săptămâni.

Dar atunci când ţi-ai pierdut orice urmă de inspiraţie, când sunt prea multe titluri pe raftul unei librării și când nici prietenii tăi nu mai au timp să citească și, prin urmare, nu mai au recomandări de făcut, e momentul să te gândești cum ar arăta o bibliotecă pe care ai frecventa-o acum. În prezent, biblioteca "add knowledge" funcţionează într-o fază intermediară pentru că, deși nu a fost lansată oficial, deja sunt destul de mulţi studenţi, artiști și specialiști din domeniul cultural care vin să folosească resursele de care dispune.

Pentru viitor însă, planul este să devină un centru de resurse educaţionale, unic în România pe teme despre artă contemporană, arhitectură, curatoriat, creativitate, management cultural, sponsorizare în cultură.

Este o iniţiativă a organizaţiei "add – business chance on art" și cumulează publicaţii românești și importante titluri din străinătate.

Pentru a putea lansa oficial biblioteca, echipa add intenţionează să organizeze un tur pentru strângere de fonduri în mai multe clădiri de birouri din București.

Acest tur ar presupune prezenţa unei instalaţii special create pentru a promova biblioteca pentru o perioadă în fiecare clădire. Așa că, dacă nu le dai tu un telefon să îţi faci o programare și să răsfoiești printre rafturi, sunt mari șanse să vină biblioteca la tine.

048 — Numărul 02

Iniţiativa "add knowledge" este sprijinită până în prezent de seed funds de la DIE ERSTE österreichische Spar-Casse Privatstiftung, Fundaţia Raţiu din Londra, Ambasada Regatului Ţărilor de Jos de la București, Microsoft România și Orion. Content providers sunt NAi Publishers și Kunsthaus Graz.

Accesul la "add knowledge" este gratuit. Îţi trebuie doar o programare: dragos.olea@gmail.com / 0724.331.201

DRAGOȘ OLEA Am un buget de CSR. De ce ar trebui să investesc în biblioteca "add knowledge"?

Creativitatea este una dintre cele mai importante energii regenerabile ale societăţii contemporane, iar add knowledge are un potenţial extraordinar ca centru de resurse unic pe teme de creativitate, cultură contemporană și colaborarea artă-business.

Iniţiativa este absolut necesară pentru că a apărut ca urmare a solicitărilor pe care le-am primit de la numeroșii beneficiari ai

proiectelor anterioare ale add, iar cele mai multe resurse nu sunt disponibile în nicio altă bibliotecă publică din România.

Beneficiile de imagine și de asociere cu un program educaţional și cultural cu un substanţial impact pe termen lung sunt numeroase și pot să varieze foarte mult de la un potenţial sponsor care lucrează business to business sau specialist market la un sponsor din zona de consumer goods.

Cărţile și revistele deja disponibile (peste 2.000 de motive pentru sponsorizare), wish list-ul pentru achiziţii realizat și cu inputul a numeroase personalităţi culturale internaţionale, insight-ul nostru în zona cărţilor progresiste apărute în ultimii zece ani, publicul ţintă vizat și programele adiţionale pe care dorim să le dezvoltăm pentru a disemina cât mai inovator resursele bibliotecii sunt alte câteva motive care ar trebui să convingă o companie să introducă add knowledge library pe agenda de CSR. Pe lângă oportunităţile de comunicare cu principalele categorii de beneficiari (din comunitatea culturală), biblioteca oferă ocazii de comunicare cu lideri de opinie și specialiști top level din zona de business care ar putea aprecia un astfel de sprijin.

Cum ajută biblioteca industria de marketing & comunicare?

Pentru beneficiarii din industria de marcomm, add knowledge library poate să funcţioneze ca un spaţiu de cercetare / inspiraţie / educare; și pentru marketeri, și pentru publicitari, accesul la astfel de resurse și utilizarea lor ar putea să aducă idei noi și abordări fresh absolut necesare, din moment ce industria se lamentează tot mai mult că este vlăguită creativ de nesfârșitele autocitări și de cercetările care sfârșesc mai totdeauna în arhivele publicitare Lürzer.

Cum o parte semnificativă din creativii din publicitate vine din rândul studenţilor la Arte, o astfel de bibliotecă poate avea impact asupra pregătirii celor mai strălucitori dintre aceștia.

Iar resursele legate de sponsorizarea în cultură pot să ofere numeroase argumente și idei pentru colaborări inteligente între artă și sectorul de business.

Dragoș Olea coordonează din 2002 activitatea organizaţiei add – business chance on art, iar din 2006 este parte din colectivul avangardist de artă și fashion Rozalb de Mura. Este licenţiat în marketing research și management cultural, analist și consultant în domeniile sponsorizare în cultură, piaţa de artă contemporană

fascinantă și utilă pentru cei interesaţi de politici culturale și de argumentele finanţării pentru arte.

2. LOREDANA, muzician "Vestoj" Într-o vizită de cercetare la add knowledge am descoperit și revista "Vestoj". Primul număr este extrem de apetisant - câţiva din cei mai influenţi teoreticieni din modă reflectează asupra temei "haine și trecut".

Designul ce amintește de un caiet vechi sau jurnal din epoca pre-internet îi dă un aer personal și feminin. A fost urmat recent de un nou manifest memorabil, de data aceasta despre "fashion and magic".

3. ANCA MIHULEŢ, curator, Galeria de Artă Contemporană, Muzeul Naţional Brukenthal, Sibiu "A portrait of the artist in 2015" Este un studiu proiectiv pe tema statutului artiștilor în următorii zece ani și oferă numeroase sfaturi practice și strategice pentru artiștii la început de carieră, accentuând elemente de planning și potenţiale dileme profesionale.

vizuală.

Recomandări din biblioteca add knowledge

1. RALUCA POP, iniţiatoarea proiectului banipentruarte.wordpress.com, prin care dezvoltă un spaţiu de reflecţie și dezbatere despre legislaţia și politicile culturale din România.

Hans Abbing – "Why Are Artist Poor? The Exceptional Economy of the Art" Sărăcia este o trăsătură structurală mai degrabă, decât conjuncturală în lumea artelor. Statul și finanţatorii privaţi pot interveni, însă nu din motivele la care ne-am aștepta. Vulnerabilitatea, ca trăsătură esenţială a lumii artelor, este un insight preţios pe care ni-l oferă Abbing.

Confirmarea acestei fragilităţi transformă fiecare sprijin financiar pentru arte într-‌un ritual social în care rolul celor care oferă fondurile este de a empatiza, salva și proteja și nu de a asculta, dezbate și sprijini. Cartea reprezintă o lectură

recomandări din biblioteca add knowledge DRAGOȘ OLEA

Hans Ulrich Obrist - "Interviews, Volume 1 and 2" Pentru oricine vrea să facă o călătorie în minţile câtorva dintre cei mai relevanţi artiști contemporani internaţionali, cele două tomuri cu interviuri realizate de infatigabilul H.U.O. sunt un must read.

Selecţia de artiști și interviurile sunt fabuloase.

Iaspis Forum on design and Critical Practice – "The Reader" Într-o perioadă în care graphic design-ul și-a pierdut busola și cele mai multe proiecte sunt just cool și lipsite de consistenţă, readerul de la IASPIS – think tank și centru de rezidenţe în artă și design din Stockholm - vine cu o serie de texte dense de Dexter Sinister, Åbäke, Europa etc. despre potenţialul critic pe care îl poate avea designul grafic și despre cum limitele actuale ale acestei discipline pot fi expandate într-un mod esenţial dincolo de

relaţia clasică designer-client.

Los Carpinteros - "Handwork—Constructing the World" Apărută de curând, Handwork este o publicaţie monografică de proporţii gargantuești, dedicată probabil celui mai impresionant colectiv artistic catapultat din eluziva scenă cubaneză. Los Carpinteros creează instalaţii stranii pornind de la obiecte de design, mobilier și materiale de construcţii aparent banale, care sunt complet transformate ca urmare a unei infuzii de umor subtil și a juxtapunerii de concepte complexe despre economie și politică.

"Sights bulls eye special" Marketerii români probabil ar ștampila rapid publicaţia ca fiind o catastrofă din multe puncte de vedere, dar cartea realizată pentru expoziţia omonimă de la galeria de design finanţată de Issey Miyake este extraordinară pentru melanjul anarhic și eclectic de documentaţie pentru lucrările din expoziţie, proiecte comisionate pentru print, reclame și mesaje de la sponsori. Un nou tip de coerenţă și prospeţime în relaţia artă–business vine direct din Japonia.

Rem Koolhaas - "Content" Content–ul lui Rem Koolhas este o colecţie haotică, ambiţioasă și imprevizibilă de articole și insight-uri în procesul de lucru al biroului cult de arhitectură OMA și al centrului de research geamăn AMO. Curajul de a contesta icoanele culturale ale mainstreamului (în entertainment, politică, fashion), focusul "Go to east" (a se citi China) vizionar pentru momentul apariţiei cărţii (dar chiar și acum), designul ireverent sunt ingredientele pentru probabil cea mai destabilizatoare carte de arhitectură din ultimul deceniu.

"Janus" Este o revistă din Belgia pur și simplu genială. În încercarea de a înţelege caracterul misterios și ubicuu al culturii și al artei, "Janus" prezintă interviuri memorabile, de fapt discuţii transdisciplinare și dezbateri care pun faţă în faţă artiști și cercetători precum: Panamarenko și Charles Hirsch, profesor emerit la Departamentul de Mecanică fluidă al Universităţii din Bruxelles sau regizorul de teatru Jean – François Peyret, biologul francez Alain Prochiantz și Luc Steels, specialist belgian în inteligenţa artificială, plus texte și inserturi artistice rare sau în exclusivitate și revizitări ale unor texte din antichitate.

Numărul 02 — 049

Până mai ieri, advertisingul năștea pasiuni, crea obsesii, era în mintea și în inima tuturor puștilor care se simţeau speciali și creativi.

Astăzi lucrurile nu mai stau chiar așa.

Numărul 02 — 051

Premia}ii lui 2010 ALEX mihai dinu

Text

Cică e frumos în publicitate, dar nu prea.

Pentru că ultimii doi ani s-au lăsat ca o ceaţă densă pe umerii industriei care până acum scotea dream joburi pe bandă rulantă. Până mai ieri, advertisingul năștea pasiuni, crea obsesii, era în mintea și în inima tuturor puștilor care se simţeau speciali și creativi. Astăzi lucrurile nu mai stau chiar așa. De acum încolo, advertisingul are șansa să devină o industrie serioasă și puternică prin forţele proprii și nu printr-un consum exagerat și nesusţinut al românilor. Agenţiile au, în sfârșit, șansa să realizeze campanii corecte și să demonstreze că-și merită bugetele de marketing. Și premiile luate la festivaluri.

Până să înceapă criza, în advertising toate mergeau ca unse. Toată lumea voia să se facă auzită, văzută, dorită, așa că publicitarii aveau de lucru. Pitch-urile erau la tot pasul, clienţii aprobau campanii fără să se uite prea mult în portofel și nimic nu părea să te ciupească de nas și să te trezească din acest vis frumos. Publicitatea era cel mai cool lucru care ţi se putea întâmpla, așa că în jurul industriei gravitau și se agitau brownian o hoardă de tinere talente în așteptarea unui anunţ de angajare. Așa că, privită de undeva de sus, industria era în floare. Doar că floarea creștea artificial.

Consumul care alimenta advertisingul nu era rezultatul unei bunăstări reale a românilor și asta s-a văzut odată cu prima încercare prin care a trecut industria. Pentru că, odată cu criza, s-a încheiat și perioada în care advertisingul ardea ca o panglică de magneziu. Începând cu 2009, clienţii s-au speriat și au tăiat din bugete sau, dacă nu le-au tăiat, au devenit mult mai atenţi cu ce li se livrează. Au vrut mai mult, mai bine și mai ieftin.

052 — Numărul 02

Și chiar dacă procesul este dureros, s-ar putea sa fie salvator. Pentru că e o modalitate crudă, dar eficientă de creștere a gradului de profesionalism din advertisingul românesc. Așa că, dacă vorbim de premiile luate la festivaluri în 2010, putem vorbi de niște premii luate pe muncă grea. Adică valoroase.

Competiţia e sănătoasă pentru orice industrie, dar ce se întâmplă într-o industrie în care deja pitch-urile funcţionează ca mecanism competiţional și ascut rivalitatea îndeajuns cât să desfaci conserve cu ea?

Ce rol mai au festivalurile? Mai sunt ele necesare? Nu se măsoară deja succesul în bani? Nu contează clienţii și profitul rezultat la sfârșit de an mai mult decât o vitrină plină cu trofee? Răspunsul e simplu: nu.

Pentru că e exact ca la școală. La sfârșit de an școlar contau notele din catalog, dar parcă mult mai mult îţi creștea stima de sine dacă luai un premiu la olimpiada naţională. Premiul îţi dădea o valoare pe care nici o sută de coroniţe puse una peste alta nu ţi-ar fi dat-o. Și așa e și cu premiile la festivaluri. Pe lângă faptul că nasc în sufletul directorului de marketing sentimentul că a făcut alegerea corectă atunci când le vede în sala de conferinţă, trofeele obţinute motivează echipa care le-a obţinut, clientul care a aprobat campania și confirmă valoarea lucrării.

Festivalurile încurajează o competitivitate productivă și au ca efect, pe termen lung, consolidarea industriei. Iar raţionamentul e simplu: poţi lua mai multe premii decât celălalt doar dacă ești mai bun. Cu cât mai mulţi își propun să fie mai buni și reușesc să fie, cu atât industria devine una mai profesionistă. Pe de altă parte, trofeele funcţionează ca panaceu în relaţia clientagenţie. Pentru că, pe lângă creșterea

vânzărilor, nimic nu poate impulsiona mai mult un client să măreasca bugetul sau, cel puţin, să-l menţină, decât un trofeu. în al treilea rând, la nivel individual, câștigătorul unui trofeu e stimulat într-un mod pe care nici salariul, nici bravo-ul directorului de creaţie nu îl poate egala.

Acum, mai mult ca niciodată, tonusul slab din agenţii poate fi revitalizat de asemenea competiţii. Deși, la prima vedere, focusul agenţiilor ar trebui sa fie deturnat de la competiţii la pitch-uri și client, tocmai acesta este momentul în care festivalurile pot arăta cu măiestrie care e rolul lor în industrie. Pentru că blazarea și monotonia care au acaparat advertisingul pot fi înlocuite cu entuziasm doar prinr-o creștere a stimei de sine. Publicitarii trebuie să se iubească mai mult și să-și iubească meseria mai mult. Și nu cred că există moment în care să iubești advertisingul mai mult decât atunci când ești pe scenă mulţumind mamei și clientului.

The Institute, divizia Millenium People care organizează AdPrint, Internetics, ADOR și EFFIE, își propune să îi reîndrăgostească pe publicitari de jobul lor. Un prim pas în reîndrăgostirea de care vorbeam e să îi aplaudăm pe premianţii din 2010.

TOP 2010* 1. Leo Burnett & Target 2. Propaganda 3. Grey Bucharest 4. Next Advertising 5. GMP 6. Graffiti BBDO 7. Publicis România 8. DRAFTFCB Bucharest 9. Papaya Advertising 10. Proximity Bucharest *Am strâns cele mai premiate zece agenţii în cadrul principalelor două festivaluri locale – ADOR și Effie.

NOUTĂŢI 2011

Pentru că mediile de comunicare sunt în continuă schimbare, pentru că industria de advertising e într-o continuă schimbare, pentru că totul e, până la urmă, într-o continuă schimbare, și festivalurile AdPrint și EFFIE au pentru 2011 noutăţi.

ADPRINT 2011 Începând cu anul acesta, AdPrint se bucură, pe lângă sprijinul partenerului său tradiţional, Lürzer’s Archive, și de suportul a doi noi parteneri: Art Directors Club of Europe (ADC*E) și Berlin School of Creative Leadership.

"Pe măsură ce tot mai multe companii apelează la digital pentru a răspunde nevoilor lor de comunicare, puterea printului este adesea trecută cu vederea și subestimată. Fără print, multe dintre campaniile de succes de azi nu ar fi eficiente, în special campaniile care sunt cu adevărat integrate. În rezolvarea problemelor cu care se confruntă industriile creative, Berlin School acordă o importanţă deosebită reunirii liderilor dintr-o gamă largă de discipline, iar printul nu este o excepţie. De fapt, am fost extrem de încântaţi că Heidelberg Druck a sponsorizat recent o bursă completă acordată unui profesionist al printului, pentru a participa la programul nostru global Executive MBA. În mod similar, AdPrint face o treabă excelentă aducând laolaltă lideri ai printului și print design-ului și suntem mândri că

Berlin School susţine AdPrint Festival 2011", a declarat Sheridan Johns, Director Berlin School of Creative Leadership.

Pentru a sublinia pasiunea și respectul pe care AdPrint le are pentru print, structura competiţiei este deschisă din 2011 doar lucrărilor din print clasic, concentrându-se asupra creativităţii pure a acestui mediu. În plus, festivalul a format o nouă categorie din deja existentele secţiuni BEST OF, susţinute de Lürzer's Archive.

Prin urmare, a 12-a ediţie a festivalului a propus o structură a competiţiei care cuprinde trei categorii: AdPrint BEST USE OF - supported by Lürzer's Archive, AdPrint Press & Magazine și AdPrint Outdoor & Poster.

Numărul 02 — 053

Effie România a adoptat începând cu acest an formatul de brief agreat la nivel internaţional: "Brief of Effectiveness", care are șapte pagini utilizabile, în timp ce "Sustained Success Brief" a rămas neschimbat.

Competiţia cuprinde două noi categorii speciale: Shopper Marketing și Media Efficiency – introduse anul acesta în competiţie la nivel global. Campaniile câștigătoare în cadrul acestor categorii nu vor concura pentru câștigarea trofeului Grand Effie.

În categoria Shopper Marketing vor putea fi înscrise campaniile de comunicare integrate instore care se adresează în mod special cumpărătorului (nu consumatorului final) și care au fost concepute pentru a influenţa procesul de cumpărare. Sunt eligibile campanii realizate pentru un brand sau pentru o întreagă categorie de produse și care au utilizat cel puţin două medii de comunicare specifice: display video, sampling, signalistică in-store etc. În categoria Media Efficiency vor putea fi înscrise campaniile ale căror rezultate derivă mai ales din eficienţa strategiei media, campanii al căror "motor" au fost ideile și strategia media; nu este vorba, însă, despre cumpărarea spaţiului media.

Pentru a veni în ajutorul agenţiilor participante, organizatorii pun la dispoziţia acestora un formular on-line prin care să poată edita informaţia cerută de brieful de participare. Pentru a folosi acest sistem este suficient ca agenţiile să creeze un cont pe site-ul competiţiei și să urmărească pașii de completare a formularului, pentru ca apoi să printeze varianta finală a cazului, pe care o vor prezenta agenţiei organizatoare împreună cu "Entrant Information" și materialele de creaţie. Agenţiile vor însoţi fiecare caz înscris de câte un film de prezentare a campaniei (de maximum 1 minut); acestea vor fi folosite în cadrul Galei de Premiere în cazul în care campania câștigă un trofeu de Aur, Argint sau Bronz.

Participanţii au la dispoziţie și un entry-kit cu toate informaţiile și instrucţiunile pentru înscriere. Toate categoriile de concurs, regulamentul, calendarul înscrierilor și costurile de participare pot fi consultate pe site-ul oficial al competiţiei, www.effie.ro.

054 — Numărul 02

Creativitate Probabil că nimic nu se compară cu sentimentul care te încearcă atunci când îţi auzi numele strigat în continuarea sintagmei "câștigătorul este…". Spiritul competiţional ne-a salvat ca specie și tot el ne-a făcut să căutăm să fim tot timpul mai buni. Și, probabil, tot el e singurul care poate porni motorul ca să ieșim din criza în care ne tot adâncim. Așa că ADOR a deschis discuţia creativităţii în publicitatea românească.

Ad’Or a apărut în 2001, fiind singurul festival local de advertising. În 2009, Millenium People a preluat managementul festivalului și l-a rebranduit într-un festival nou, ADOR, care și-a propus să înlăture controversele din trecut, să ofere industriei de advertising un festival relevant și să premieze creativitatea românească. Zis si făcut. De două ediţii, este singurul festival local care îi urcă pe scenă pe cei mai talentaţi creativi români.

Dar pentru ca industria de advertising să nu aibă doar un festival local, The Institute a transformat ADOR 2010 într-o sărbătoare a publicităţii. Astfel, în 2010 au fost lansate Noaptea Agenţiilor și Teacher’s Film Festival dedicat agenţiilor de publicitate.

Noaptea Agenţiilor Ce au în comun galeriile, muzeele, cinematografele, instituţiile culturale și agenţiile de publicitate? În toate găsești artiști. Și dacă există o Noapte Albă pentru fiecare dintre ele, mai puţin pentru agenţiile de publicitate, The Institute s-a gândit să o organizeze în cadrul ADOR. Așa că în Noaptea Agenţiilor fiecare dintre participanţi a organizat și a găzduit câte un eveniment tematic: Green Pixel: Craftsmanship&Artistry Night Grey Bucharest: Jam Session Headvertising: RESURSE INUMANE IDEALIST|Regarding brands & Brandup|Your business on-line!: STATUSPHERE NIGHT Leo Burnett & Target: Noaptea Minţilor Deschise MB Drăgan: MB Drăgan Space Rocket Rusu+Borţun Brand Growers: Puffs + Shots + Shorts

Saatchi & Saatchi România: Paarty & Paarty in the Saatchi & Saatchi Parking lot Webstyler: Noaptea la firul ierbii Wunderman: A night @ the purple hall Teacher’s Film Festival ADOR susţine eforturile creative din domenii conexe publicităţii, precum fotografia, cinematografia, designul și artele vizuale, așa că la ediţia din 2010, alături de Teacher’s a relansat Teacher’s Film Festival.

Teacher’s Film Festival, ajuns la cea de-a patra ediţie, este un festival-concurs de creaţie independentă de film, care se adresează amatorilor de film. Dacă, în anii trecuţi, TFF a invitat în concurs companii din orice domeniu de activitate, în 2010, ca o consecinţă a parteneriatului cu ADOR, s-a adresat exclusiv agenţiilor de publicitate din România. Acestea au fost invitate să realizeze scurtmetraje de maximum 5 minute cu tema România.

Juriul TFF 2010 a fost format din Florin Șerban, regizor; Laura Baron, lector universitar doctor în cadrul U.N.A.T.C.; Radu Muntean, regizor și scenarist; Alex Baciu, director de imagine și scenarist; Florin Iaru, scriitor și jurnalist și Andi Moisescu, realizator TV. Iar agenţiile care au impresionat juriul sunt: Propaganda: Cel mai bun film; Hippos: Cea mai bună imagine; Rusu+Borţun Brand Growers: Cel mai bun dialog; Mihai Marinescu (Rusu+Borţun Brand Growers:): Cel mai bun actor; Maria Olteanu (MB Drăgan): Cea mai bună actriţă; Friends Advertising: Cel mai bun scenariu

EdiTORial

Andrei Borţun – Președinte Millenium People

Nu se mai organizase în anul precedent, 2008 – an în care încă credeam că este doar începutul creșterii economice și totuși festivalul local Ad’Or avea să nu mai fie organizat.

Festivalul nu mai era relevant pentru că, la începutul anilor 2000, promisiunea industriei era aceea că da, creativitatea vinde, iar cele mai creative campanii urmau a fi premiate la Ad’Or. Și cu gândul la Ad’Or agenţii deja foarte creative au devenit și mai creative, agenţii încă necreative și-au propus să demonstreze creativitatea, iar buticuri sau shopuri de creaţie care prin însăși poziţionarea iniţială și construcţia de business era normal să fi fost creative, și chiar erau, au ales să promoveze, natural probabil, ideea că nu la festivaluri se demonstrează creativitatea, ci zi de zi, conform contractului.

Dar profitând alături de tot restul pieţei de acest vuiet întru creativitate, poate necesar mai mult lor decât celor care o clamau, și după câţiva ani de atât de multă creativitate, s-a ajuns la preaplin: participanţii la Ad’Or arătaseră cât de creativi sunt sau pot deveni, așa că niște ape s-au reașezat. Între timp a apărut o criză mondială, urmată de izbucnirea unei crize locale, care a dus și industria creativităţii într-o criză specifică.

Astăzi, agenţiile și angajaţii lor vor să-și păstreze veniturile, clienţii vor să vândă cu orice preţ, iar creativitatea atât de mult discutată a devenit un nice to have riscant pentru P&L- uri.

Pe stradă sau în www nu se mai discută despre publicitate creativă și nici în birourile clienţilor, și nici în agenţii.

Dar dacă doar în agenţii nu se mai vorbește/gândește/fac lucruri creative? Și dacă clienţii așteaptă în continuare și ar aproba campaniile de acum cinci ani? Și dacă și consumatorul așteaptă creativitate în continuare în faţa televizorului și în faţa raftului? Și dacă și proprietarii, și general managerii agenţiilor așteaptă să câștige conturi noi și să semneze contracte mai grase având în spate mai multă creativitate?

Poate, dacă directorii de creaţie și echipele lor s-ar scutura puţin și și-ar pune întrebările astea, ar reîncepe să vină la birou cu mai multă plăcere și mândrie, și drag, și pasiune.

Ne-am apucat să organizăm ADOR într-un moment în care acest festival murise.

Numărul 02 — 055

Bianca Dordea — Brand and Communication Director BRD

Cum motivează un premiu echipa care a lucrat cu agenţia de publicitate? În orice campanie se lucrează în echipă, iar agenţia nu poate să facă o campanie bună fără ajutorul clientului. De aceea cred că premiul obţinut de agenţie este motivant, contribuie la construirea spiritului de echipă și constituie o satisfacţie și pentru client.

Ce sentiment vă încearcă atunci când, în timpul unei prezentări, agenţia de publicitate vă înșiră premiile câștigate sau când intraţi în sala de întâlniri și pereţii sunt "tapetaţi" cu premii?

Așa cum am spus, premiile contează, însă nu constituie garanţii ale performanţelor viitoare. Existenţa lor îţi arată că agenţia dispune de experienţă, de creativitate, de competenţă, dar nu garantează că agenţia te va și ajuta în mod relevant în businessul în care activezi. Există destule exemple de parteneriate ratate între clienţi/branduri și agenţii superpremiate. Cheia este reglajul fin al agenţiei cu caracteristicile industriei, produsului, brandului...

Cum ajută un premiu brandul pentru care a fost câștigat?

Campania în sine poate ajuta brandul, dacă a fost una de succes, iar premiul, eventual, îl poate consolida. Obţinerea unor premii confirmă viabilitatea unor alegeri făcute de cei care orientează și stabilesc direcţia în care se construiește un brand și reprezintă o motivaţie pentru a merge mai departe - în acest sens cred că acţionează în principal o asemenea recompensă. Mai mult, creează așteptări mai mari și poate constitui o autoprovocare.

TIBeriu mercurian — Director de Marketing Bergenbier

Consideraţi că premiile obţinute la festivaluri de specialitate reprezintă principalul mod de a ierarhiza creativitatea/eficienţa agenţiilor de publicitate?

Dacă vorbim despre creativitate, da, festivalurile pot fi considerate locul unde se stabilesc ierarhii între agenţii. Eu nu aș pune însă semnul egal între creativitate și eficienţă.

Eficienţa se măsoară în vânzări și, din această cauză, Effie este o competiţie mai aproape de conceptul de eficienţă în publicitate.

Cum motivează un premiu echipa care a lucrat cu agenţia de publicitate?

Premiile dau o stare de spirit pozitivă echipelor care lucrează împreună cu agenţia în cadrul diverselor proiecte. În același timp, un premiu stabilește standarde de performanţă pentru cei implicaţi, ceea ce este un lucru bun.

Ce sentiment vă încearcă atunci când în timpul unei prezentări agenţia de publicitate vă înșiră premiile câștigate sau când intraţi în sala de întâlniri și pereţii sunt "tapetaţi" cu premii?

Am privit cu admiraţie o astfel de vitrină cu trofee (de fapt, un perete plin) în sala "canapelelor" de la Leo Burnett.

De asemenea, am demarat colaborări cu agenţii care nu cred să fi câștigat vreun premiu, dar care au venit cu niște propuneri admirabile. Trofeele sunt dovada unui succes din trecut, nu și garanţia unui succes viitor.

056 — Numărul 02

AGENŢIA ANULUI LA ADOR 2010 Leo Burnett a anunţat la începutul anilor 2000 că o să câștige "Agenţia Anului"la ADOR pentru cinci ani consecutiv, după care nu o să mai participe. Au câștigat, au luat și pauză. Iar după ce Ad’Or a devenit ADOR, în 2010 s-au înscris din nou. Și au câștigat "Agenţia Anului" din nou.

Ștefan iordache COO Leo Burnett Group

Ce v-a făcut să vă înscrieţi după o perioadă de absenţă?

Perioada noastră de absenţă nu a fost foarte lungă. Noi am promis că vom lua titlul de "Agenţia Anului" la Ad’Or cinci ani la rând, după care ne vom retrage un an și vom lăsa terenul de bătaie unei alte agenţii care își va dori titlul. Așa am și făcut. Am luat cinci ani titlul, după care un an nu am participat. În 2010 am participat și am câștigat din nou.

Ce șanse vă dădeaţi să câștigaţi "Agenţia Anului"?

Am intrat în competiţia de anul trecut fără să ne facem vreun calcul. Pur și simplu am înscris lucrările cele mai bune și am așteptat părerea juriului, ca întotdeauna cu emoţie, însă fără să mai calculăm șansele la titlu. Și, dacă îmi aduc eu bine aminte, trecuse mai bine de jumătate din

festivitatea de premiere și păream depășiţi la punctaj de câteva agenţii. În final, ca și la al 4-lea trofeu de "Agenţia Anului", campania Bergenbier "Ziua Bărbatului" a fost cea care ne-a adus titlul.

De ce sunt relevante competiţiile locale? În orice domeniu este nevoie de competiţie, locală și internaţională. În publicitate, festivalurile sunt foarte importante, fie ele de creaţie, fie de eficienţă.

Avem nevoie de festivaluri locale în aceeași măsură în care, de exemplu, în fotbal e nevoie de campionate sau de cupe regionale, naţionale și pe urmă europene, mondiale. Cu aceleași diferenţe de valoare și spectacol, aș putea spune, dintre Cupa României și Cupa Mondială.

Festivalurile internaţionale au un standard la care aspirăm cu toţii și cu care nu ne putem lăuda prea des.

Festivalurile de publicitate și rezultatele lor prezintă un standard al agenţiilor și clienţilor, creează dorinţă și competiţie să facem lucrări mai bune. Dorinţa agenţiilor, dar și a clienţilor. Dacă îngropăm festivalurile locale, ajungem un campionat fără premii și câștigători. În competiţia comunicării este nefiresc acest lucru.

De ce a avut succes campania "Ziua Bărbatului"?

Pentru că a făcut mult mai mult decât o campanie obișnuită: a atins oamenii nu cu mesaje publicitare, ci umane, a intrat în viaţa lor și le-a schimbat-o, a marcat nu

numai în calendar, ci și în sufletele lor, o sărbătoare care nu există. Chiar și în 2009, când, din motive independente de noi, nu am făcut campania de "Ziua Bărbatului", oamenii au continuat să-și ureze la mulţi ani, ceea ce înseamnă că a devenit parte din viaţa lor. E poate singurul brand din România care a reușit așa ceva.

Cât de probabil e să mai urmeze alţi cinci ani în care Leo Burnett o să fie Agenţia Anului?

Nu știu cât de probabil este. Nu am mai făcut însă nici o promisiune de genul celei de la începutul anilor 2000. Energia noastră este canalizată altfel.

Ce știu sigur e că noi ne vom strădui în continuare să inovăm, să venim cu soluţii mai mari decât o campanie de promovare, soluţii care să fie relevante și diferenţiatoare, și care să câștige și premii.

Dacă ne uităm puţin la ce se întâmplă în piaţă, răspunsul la o problemă de comunicare a venit prin soluţii digitale, media de PR sau chiar printr-o inovaţie de produs. Deci în fiecare an poate să câștige o agenţie cu o specializare diferită. Iar specific pentru România, ţară la marginea imperiului, din perspectiva publicităţii, avem și bariera de risc pe care clienţii nu vor să și-l asume sau, mai nou, acest lucru e strâns legat și de dorinţa de a regionaliza soluţia de comunicare.

Așa că eu pariez că nu vom mai avea același câștigător cinci ani la rând. Ever.

Poate noi, ca grup, dar cu agenţii diferite în fiecare an.

Numărul 02 — 057

On-line-ul are viitorul de partea lui. Asta o știm cu toţii. Ce mai are on-line-ul de partea lui e Internetics. Dar și asta știm cu toţii. Pentru că Internetics e un festival vechi cât o industrie, în 2010 desfășurându-se a zecea ediţie.

La cea de-a zecea ediţie Internetics titlul de "Agenţia Anului" a revenit Webstyler, care a reușit să câștige pentru a cincea oară acest trofeu. Pentru performanţa lor au primit din partea URSUS premiul special pentru Agenţia Primului Deceniu Internetics.

STUDII DE CAZ WEBSTYLER Câ[tig`toarea titlul de "Agen]ia Anului" la Internetics 2010 NAE POP Câștigător ARGINT în categoria Site-uri, microsite-uri și bloguri de promovare și AUR la Campanii Interactive Client: Pfizer Agenţie: Webstyler Media folosite: on-line Background Abordare strategică: Fumătorii tind să respingă "health warnings" și abordările medicale privind subiectul renunţării la fumat. În aceste condiţii, ne-am propus să nu vorbim direct despre renunţarea la fumat prin tratament, ci am ales o soluţie prin care să depășim aceste bariere. Am creat un personaj prin care să aducem în discuţie impactul social al dependenţei de tutun și faptul că dependenţii au nevoie de ajutor pentru a renunţa. Așa a apărut Nae Pop, fumătorul izolat și bolnav, pe care dependenţa îl împiedică să ducă o viaţă socială normală. Prin intermediul poveștii lui Nae Pop am condus fumătorii către site-ul elibereazatedefumat.ro, un site al companiei Pfizer, care tratează subiectul renunţării la fumat prin tratament.

Obiective Să atragem atenţia asupra fumatului ca adicţie, de care se scapă prin tratament.

Target 25-45 de ani, fumători Strategie Execuţie: Pe site-ul NaePop.ro utilizatorii puteau afla povestea acestuia și, în plus, puteau interveni și schimba în bine soarta 058 — Numărul 02

lui Nae. Campania este, de altfel, un îndemn de a-l salva pe Nae de Fumătorul care-l urmărește pretutindeni. Utilizatorii îl puteau ajuta pe Nae să ia "guri de aer", în locul "gurilor de fum" pe care le inhala încontinuu. Userii erau invitaţi să trimită mai departe prietenilor povestea lui Nae prin reţelele sociale (Facebook, Twitter, Yahoo Messenger). De asemenea, puteau susţine cauza salvării lui Nae prin bannere de susţinere și avataruri descărcabile de pe site. O campanie de bannere arăta în timp real câţi oameni l-au ajutat deja pe Nae și îi îndemna pe utilizatori să se implice. După șase săptămâni de "luptă", utilizatorii au reușit să-l salveze pe Nae. La final, aflat într-o cu totul altă stare de spirit, Nae a răspuns personal unora dintre cele peste 6.900 de mesaje de susţinere.

Rezultate În șase săptămâni de campanie, peste 50.000 de oameni au ajuns pe site-ul www.naepop.ro, iar peste 10.000 pe www. elibereazatedefumat.ro. Au fost mai mult de 200.000 de acţiuni în site prin care userii îl ajutau pe Nae și peste 6.900 de mesaje de susţinere (aprobate). Pe Facebook s-au dat mai mult de 1.600 share-uri la campanie, și mai mult de 70 de pagini (bloguri/ pagini personale) au preluat banner-ul de susţinere a lui Nae, generând peste 74.000 de vizualizări.

Credits Webstyler FOTBAL ADEVĂRAT Câștigător AUR în categoria Site-uri, microsite-uri și bloguri de promovare Client: Ursus Breweries Agenţie: Webstyler Data lansării: 19.03.2010 Media folosite: on-line, BTL (meciul Legende vs Suporteri), produs (ediţie specială de can-uri) Background Timișoreana, un brand ce susţine pasiunea pentru lucrurile bine făcute ce trec testul timpului, este sponsorul principal al Cupei României la fotbal. Într-un fotbal dominat de scandaluri media și non-valori, Timișoreana și-a propus să reînvie spiritul fotbalului, definit prin dedicare, pasiune și fair play. Singurul teritoriu unde poate fi regăsit acest spirit este trecutul glorios al fotbalului românesc cu legendele sale.

Obiective Obiectivele au fost ale campaniei, nu au existat obiective izolate pentru site. Acestea

au fost creșterea indicatorilor de imagine "beer associated with football", "beer I feel close to", "beer that sustains the values that transcend time".

Target 18+, masculin, iubitori de fotbal Strategie Fiind un element de bază al campaniei, site-ul trebuia să o susţină (prin call to action & tone of voice) prin fiecare dintre cele cinci faze: provocarea, faza 1 a competiţiei, faza a 2-a competiţiei, cantonamentul, meciul. În fiecare fază, siteul își schimba vizualul, acesta însoţind call to action-ul din momentul respectiv. De altfel, aproape întreg conţinutul text al site-ului era updatat în funcţie de momentul în care se afla campania. Principalele elemente

care au definit site-ul au fost: vizualurile – imagini care prezintă cei 11 foști jucători ca pe niște adevărate legende, spoturile video (cu legendele și antrenorul) – care au dat credibilitate campaniei și i-au făcut pe useri să se implice.

Ideea Timișoreana a propus fanilor un meci de vis: o echipă de 11 legende din anii ’80 împotriva unei echipe a fanilor, aleasă on-line. Sloganul campaniei: "Să nu uităm ce înseamnă fotbal."

Chemarea legendelor Silviu Lung, fost căpitan al echipei naţionale, a chemat legendele, printr-un spot postat pe YouTube, să rejoace fotbal adevărat.

Unii dintre ei (Cârţu, Cămătaru, Belodedici, Bumbescu) au confirmat că participă, prin alte spoturi pe YouTube.

Internetics Hotspot Pentru că a fost o ediţie aniversară, Internetics a lansat întâlnirile Internetics HotSpot. Acestea și-au propus să fie o serie de dezbateri în care să fie discutate teme de actualitate legate de on-line, în general, și de industria de Internet din România, în particular.

Prima dezbatere Internetics HotSpot a avut loc în iunie 2010, iar tema acesteia a fost migraţia publicaţiilor off-line în on-line. Cea de-a doua s-a desfășurat înaintea Galei de Premiere din noiembrie și a avut ca temă măsurarea eficienţei comunicării on-line în România. Întâlnirile Internetics HotSpot au apărut ca urmare firească a faptului că, începând cu ediţia din 2009, Internetics s-a repoziţionat ca un festival de marketing, branding și advertising on-line, astfel încât zone de interes precum publishing on-line și business on-line au rămas neacoperite de festival. Întâlnirile Internetics HotSpot și-au propus să rebalanseze situaţia actuală și să abordeze zonele din afara competiţiei tradiţionale care are loc o dată pe an.

Lansarea provocării După ce a strâns o echipă de 11 legende, Lung a lansat provocarea fanilor printr-un nou spot pe YouTube: să joace în echipa fanilor ce urma să întâlnească echipa legendelor.

Competiţia Pentru a ajunge în echipa fanilor, aceștia au participat la o competiţie în două faze, prin filme încărcate pe site-ul campaniei. În faza 1 și-au demonstrat talentul, iar în faza a 2-a primii 40 au trebuit să-și demonstreze dedicarea și pasiunea pentru fotbal pentru a intra în lotul de 16. Cei mai buni din fiecare fază au fost aleși printr-un sistem de vot combinat, în care ponderea era împărţită 50%/50% între utilizatorii care puteau să-și voteze favoriţii și antrenorul Mircea Rădulescu (fost antrenor al echipei naţionale), care acorda note de la 1 la 10.

Cantonamentul Cu o săptămână înainte de marele meci, cei mai buni 16 au intrat în cantonament împreună cu Mircea Rădulescu. Meciul din 26 mai 2010 s-a jucat la Iași, în deschiderea finalei Cupei României, și a fost transmis în direct pe televiziunea Sport.ro.

Rezultate Evoluţia indicatorilor de imagine: Beer associated with football – creștere cu 60% Beer that sustains the values that transcend time – creștere cu 52% Beer I feel close to – creștere cu 63%.

Credits Interactive agency: Webstyler Advertising agency: GMP

La fiecare eveniment, auzim o înșiruire de mulţumiri adresate sponsorilor. Și, deși momentul pare un clișeu, nu e așa. Pentru că oamenii care participă activ și ajută ca aceste festivaluri să existe chiar merită aplauze. Atât din partea organizatorilor, cât și din partea industriei. Așa că, exact ca pe scenă, The Institute mulţumește URSUS, Cosmote, Samsung, HP, Microsoft, BRD, Euroministorage, Ambient, ProMed și Teacher’s.

Susţinător al festivalurilor organizate de The Institute, URSUS a organizat și iniţiat mai multe proiecte în 2010, printre care Expoziţia de artă din cadrul ADOR și Premiile aniversare Internetics.

Grant McKenzie, Marketing Vice-President URSUS Breweries De ce aţi ales să sponsorizaţi festivalurile The Institute?

URSUS a fost aproape de industria de marketing și publicitate încă din 2009, prin sponsorizarea AdPrint, Effie, ADOR și a evenimentelor Internetics. Desigur, ne interesează mai puţin sponsorshipul și mai mult parteneriatul pe care îl avem cu The Institute – motiv pentru care am și cooperat cu Millenium People. Am vrut ca parteneriatul nostru să aibă și un mesaj, așa că am dezvoltat platforma "URSUS

INSPIRES ME" și am derulat o serie de activităţi în cadrul fiecărui eveniment The Institute. În mod clar, creativii din agenţii sunt cei care sunt capabili să inspire mai departe comunitatea din care fac parte, așa că ei au fost cei cu care brandul și-a propus să interacţioneze prin intermediul acestui parteneriat. Există o legătură clară între platforma noastră și premiile pe care creativii le obţin la festivalurile The Institute, pentru că ele au rolul de a-i inspira nu numai pe cei care le-au câștigat, ci și pe ceilalţi.

Brandul URSUS a fost inspirat, la rândul lui, de către români, de 133 de ani pentru a produce o bere deosebită, o bere care continuă să se autodepășească. O bere 100% malţ cu două tipuri de hamei are nevoie de timp și efort, iar ingredientele sunt scumpe. Cu toate acestea, credem că merită efortul – la fel ca în cazul câștigătorilor la festivaluri, recunoașterea e de partea celor deștepţi și muncitori.

De ce este important să existe festivaluri care să premieze munca agenţiilor de publicitate?

Oamenii sunt inspiraţi de recunoaștere.

Uneori, succesul unui brand sau al unei campanii se poate pierde în procesul clasic de business. Așa că merită amintiţi și recunoscuti oamenii talentaţi din spatele ideilor. Este sănătos pentru o comunitate să recunoască și să recompenseze ideile lor. Lucrăm într-un mediu creativ, unde inspiraţia este cel mai important ingredient al succesului, iar premiile la festivaluri, pe lângă restul beneficiilor pe care le aduc, pot ajuta noua generaţie de creativi, impulsionând-o și provocând-o să vină cu idei mai bune și mai puternice.

De ce aţi ales să faceţi o expoziţie de artă a publicitarilor?

Plecând de la conceptul nostru - "URSUS inspires me", ne-am dorit să vedem exact ce anume îi inspiră pe creativii din industria de advertising. Astfel, am invitat creativii din industrie să-și prezinte lucrările și implicit sursele lor de inspiraţie (muzele) în cadrul unei expoziţii. Răspunsul din partea industriei a fost prompt și energic, iar URSUS a fost apreciat ca brand ce sprijină, recunoaște și susţine inspiraţia și creativitatea.

Ca insight valoros, pe parcursul dezbaterilor stârnite pe seama expoziţiei, am observat că majoritatea surselor de inspiraţie erau din domeniile picturii sau fotografiei. Vizualurile au fost dintre cele mai diverse și au cuprins un registru artistic extins.

Numărul 02 — 059

Photoreading Intro de Alina Lăzărescu Interviu realizat de Alex Mihai Dinu

Mai citim? Criza lecturii este un fenomen actual, o preocupare atât locală, cât și globală.

Paralizaţi în faţa acestei crize, căutăm cauze, explicaţii, încercăm să ne imaginăm care ar putea fi impactul acestei crize pentru viitorul nostru ca ţară, pentru viitorul nostru global și toate imaginile posibile despre viitor par sumbre. Criza lecturii este deseori asociată cu criza educaţiei și pe bună dreptate, din moment ce din cercetări reiese că majoritatea oamenilor nu se mai apropie de cărţi după absolvire. Câţiva temerari încearcă să găsească soluţii și să facă ceva: campanii sociale de conștientizare și atragere a publicului către cărţi, evenimente, dar spaţiul public rămâne dominat de frustrarea că muntele este prea mare pentru a-l escalada vreodată, iar criza lecturii rămâne pentru noi de nerezolvat.

La nivel personal ne confruntăm cu același fenomen, fie nu mai avem timp să citim deloc, fie citim foarte puţin faţă de cât ne-am dori sau ar trebui, fie suntem copleșiţi de activităţile zilnice și de avalanșa de informaţii care vine către noi.

Puteţi încerca acum să acordaţi atenţie la cum vă simţiţi și la ce experienţă aveţi, chiar în timp ce citiţi acest articol.

Dacă sunteţi ca majoritatea cititorilor, probabil că vă grăbiţi să ajungeţi la final, aveţi o senzaţie de nerăbdare, de grabă, poate că aveţi diverse alte gânduri care vă distrag atenţia, probabil că veţi încerca să înţelegeţi tot articolul de la primul paragraf, dorind să anticipaţi finalul și concluziile. Dacă vă veţi aventura până spre mijloc, unde veţi întâlni termeni mai tehnici și concepte noi, probabil că veţi simţi nevoia să deveniţi mai lenţi, chiar

să reluaţi unele fraze, va apărea dubiul asupra înţelegerii, vă veţi simţi presaţi de timp, sau vă veţi simţi obligaţi să petreceţi oricât timp va fi necesar să citiţi și să înţelegeţi conceptele noi prezentate, chiar dacă nu sunt chiar atât de relevante pentru voi. Această experienţă se intensifică în cazul citirii unei cărţi.

Dacă sunteţi cu adevărat curioși, vă invit să citiţi pentru trei minute și să observaţi ce experienţă aveţi.

Cei care au făcut acest test în cadrul cursului de photoreading își descriu experienţa din faţa unei cărţi astfel: "nu m-am putut concentra, mi-a fugit gândul, senzaţia de grabă (abia am deschis cartea și aș vrea să fiu deja la final), n-am răbdare, am reluat paragraful de 2-3 ori pentru a fi sigur că am înţeles, n-am reţinut, mă presează timpul, n-am reţinut toate detaliile și trebuie neapărat să mă întorc, nu știu ce am citit, chiar dacă am reluat, am încercat să înţeleg totul din prima, încrâncenarea de a reţine, trebuie să citesc mai repede și mai mult, dubiu asupra înţelegerii, fără plăcere, nevoia de a deveni lent, greoi, poate îmi scapă niște lucruri, frustrare și nemulţumire, copleșit, orizont îngust, timpul s-a scurs foarte repede și am citit puţin".

Ce e photoreading-ul?

Alina Lăzărescu: Photoreading-ul e o metodă accelerată de a citi, singura care implică subconștientul în procesul de citire; e o metodă care are cinci pași și care îţi dă acces la viteze incredibile de a parcurge materialul pe care dorești să-l parcurgi. E un sistem prin care reușești să citești în timpul pe care îl ai la dispoziţie, dar și la nivelul de înţelegere pe

care îl dorești. E o metodă foarte flexibilă care pune în centru faptul că timpul nostru este limitat.

Cine e creatorul ei?

A.L.: Paul Schile este creatorul acestei metode; el a studiat metodele de citire rapidă; a studiat, de asemenea, procesele de prelucrare a informaţiei, care sunt subconștiente, și a pus la punct această metodă. În mod normal, citirea o facem în mod conștient, nu? Nu implicăm subconștientul în niciun fel.

A.L.: Nu, tocmai aceasta e ideea. Într-o citire normală sau chiar rapidă, ce faci e că te duci de la părţi, de la cuvânt, adică, încercând să înţelegi întregul cu mintea conștientă; însă mintea conștientă nu e un procesor de informaţie. Informaţiile se procesează în subconștient; mintea conștientă este doar un manager care spune "dă-mi, dă-mi, asta"; subconștientul face treaba.

Sistemul acesta a fost creat pentru modul în care funcţionează cu adevărat creierul nostru și cum procesează el informaţia.

Paul Schile a ţinut cont de această realitate.

Sistemul funcţionează așa: prima dată absorbi întregul, îl expui către subconștient și după aceea te duci cu mintea conștientă către detalii și activezi informaţia pe care o ai în subconștient.

Deci atunci când citești o carte folosind sistemul acesta nu înţelegi pe deplin ce citești?

A.L.: În prima fază, nu. Sunt cinci pași foarte Numărul 02 — 061

rapizi în metoda asta; primul pas e că înveţi să te relaxezi, ai o tehnică de focusare a atenţiei (problema noastră e că, în timp ce citim, în mod normal ne defocusăm și ne zboară mintea, așa că avem o tehnică de focusare a atenţiei). După aceea ajungem la pasul în care începi să expui informaţia către subconștient printr-o tehnică de focusare a privirii - practic asta nu-ţi dă o cunoaștere conștientă a informaţiei. Se expune informaţia către subconștient și apoi treci prin carte și scoţi niște cuvinte-cheie din carte.

Răsfoiești cartea, scoţi cuvinte; în acest pas, pasul 4, pui întrebări autorului, ce ai vrea tu să afli de la autor, ce ești curios să știi?

062 — Numărul 02

Întrebări la care ulterior cauţi răspuns?

A.L.: Te duci să cauţi răspuns sau poate îţi vin alte întrebări. E o bază pentru a-ţi crea o curiozitate pentru această carte. Și, după aceea, în ultimul pas citești cu mintea conștientă, mult mai rapid decât în mod obișnuit cu niște tehnici de parcurgere rapidă. Și fie cauţi răspunsul la acele întrebări, fie parcurgi cartea cap-coadă, totul ţine de nevoile și de necesităţile pe care le ai pentru acel material. Ce e foarte interesant la acest sistem e că înveţi să-ţi cunoști necesităţile reale pe care le ai cu fiecare material în parte și să vezi ce vrei de la cartea respectivă; de ce ai investit timpul tău și energia ta în a citi

această carte, de ce te-ar interesa și înveţi să-ţi stabilești un scop. E foarte important pentru că, dacă nu-ţi propui un scop care este ancorat în realitatea ta, în nevoile tale interioare, realitatea de acum, atunci citirea rămâne pasivă; pe când în momentul în care citești și înveţi să te conectezi cu nevoia ta de a citi, citirea este mult mai ancorată și experienţa totală de a citi se transformă - începi să fii mult mai interesat de acea carte.

Unul dintre pași presupune și o citire rapidă.

Cum se face?

A.L.: În ultimul pas poţi să citești rapid

Cursul de photoreading a apărut în SUA în 1985

Alina Lăzărescu este instructor de photoreading și

Cursul se ţine în 50 de ţări

fondatoarea companiei Atelier Einstein, licenţiată să

E foarte cunoscut în SUA și Japonia

livreze aceste cursuri de către Learning Strategies

Funcţionează pentru toate tipurile de cărţi, chiar și

Corporation, USA.

pentru cărţi de matematică

A urmat școala lui Alain Cardon și a devenit Coach; activează în mediul de business ca manager și fondator al Franklin Investment. www.ateliereinstein.ro

folosind tehnicile învăţate în curs sau poţi citi normal, parcurgând, de exemplu, un roman cap-coadă în ritmul pe care ţi-l dorești; dar la curs înveţi niște tehnici care te ajută să-ţi stabilești tu ritmul de citire; e o citire flexibilă.

Deci la finalul cărţii ai altă senzaţie dacă o fotocitești?

A.L.: Da, diferenţa este enormă. Dacă înaintea citirii ai urmat primii patru pași, diferenţa e totală. Pentru că atunci când o citești ai o senzaţie de familiaritate, te simţi ca și cum ai fi citit-o și acum doar parcurgi informaţia. În citirea normală încercăm să ne băgăm în creier fiecare noţiune și încercăm să-i dăm un sens. Aici, după ce ai parcurs primii pași, senzaţia e că din interiorul tău activezi informaţia, că informaţia e în tine și o activezi, o duci către mintea conștientă.

Astfel poţi avea experienţe în care o propoziţie pe care o citești declanșează ceva în tine, declanșează o mișcare pe care o așteptai. Cititul devine o experienţă mult mai profundă, devine o experienţă vie. Reţii mult mai multe informaţii decât ai fi reţinut în mod normal și chiar vezi conexiuni pe care nu le-ai fi văzut; totul se leagă foarte interesant și foarte ușor.

Cât de repede poţi citi o carte?

A.L.: Depinde de fiecare persoană. În curs se întâmplă o dublare a vitezei, acesta este minimul, dar poţi, prin antrenament, să citești o carte de zece ori mai repede. Poţi să ajungi să citești o carte în timpul pe care îl ai la dispoziţie. Și după ce se termină procesul de citit se mai întâmplă ceva?

A.L.: Da, informaţia trebuie activată.

Activarea se face la 24 de ore sau chiar după 20 de minute. De preferat e să lași să treacă o noapte; depinde de cât timp ai. E important să lași materialul pe care l-ai expus către subconștient să-și creeze legăturile neuronale cu informaţia pe care o ai deja; neuronii au fost stimulaţi și în creierul tău se întâmplă conexiuni.

Photoreading-ul îţi dezvoltă și alte abilităţi?

A.L.: Schimbarea care se întâmplă în curs îţi va afecta și alte aspecte. De exemplu, eu mi-am schimbat total relaţia cu timpul. Înveţi să fii focusat și astfel îţi transformi stilul de viaţă și devii mult mai eficient.

Am înţeles că, pentru început, trebuie să te relaxezi ca să poţi aplica metoda.

Adică metoda funcţionează doar acasă sau în locuri unde te poţi relaxa?

A.L.: Deloc. La curs înveţi o tehnică prin care te poţi relaxa oriunde, chiar și la birou, cu oameni vorbind în jurul tău. Focusarea pe care o înveţi la curs îţi poate folosi și în alte situaţii. Eu, de exemplu, înainte de orice întâlnire, mă relaxez, îmi stabilesc ce vreau de la întâlnirea respectivă.

Care e legătura cu speedreading-ul?

A.L.: Speedreading-ul este o metodă de citire accelerată care se bazează foarte mult pe vizual. Înveţi să-ţi miști ochii și ușor înţelegerea să prindă din urmă viteza de citire. E doar o tehnică de citire rapidă. În sistemul de photoreading e inclus speedreading-ul în partea de activare. În photoreading elementul exotic e citirea fotografică și ea e cea care crește performanţa de citire.

Cum vi s-a părut experienţa cursului de photoreading?

Silvia Ștefania Radu: Cursul de photoreading este o experienţă în sine. Îmi place să citesc și nu am avut niciodată o problemă cu asta, doar cu ce era obligatoriu, cu materiale plicticoase lungi și în limbaj de lemn. M-am înscris la curs pentru a testa dacă funcţionează și pentru "materialele plicticoase" și, de ce nu, dacă pot să aduc cititul meu obișnuit la un alt nivel. Faptul că aflasem că îţi pui la treabă subconștientul, că explorezi un teren necunoscut și misterios mi s-a părut fascinant.

Bref: este o experienţă care merită, încă frecventez seminariile, după curs, deoarece iubesc acea stare de concentrare pe care ţi-o oferă pregătirea pentru photoreading și, cui nu-i place, măcar din când în când, să stea trei ore cu cărţi și între cărţi și mai mult decât atât, să poţi să împărtășești cu ceilalţi ce te interesează, ce ai citit.

Care au fost principalele beneficii ale faptului că aţi urmat cursul?

S.Ș.R: Am învăţat în liceu că este igiena mentală cititul și orice persoană care se respectă ar trebui să citească 50 de pagini pe zi. Între timp am crescut, obligaţiile au crescut și gestionarea timpului liber este o problemă, drept urmare sfatul din liceu a rămas o dorinţă, un deziderat, o rezoluţie a fiecărui an.

După acest curs nu numai că am citit mult mai mult de 50 de pagini pe Numărul 02 — 063

mult din ce citesc, viteza de parcurgere a unui material, indiferent dacă îmi place sau nu, este mult mai mare. A dispărut starea de teamă faţă de subconștient.

Subconștientul poate fi un instrument care lucrează în favoarea ta și nu împotrivă.

O schimbare în plan material s-a produs, de asemenea: nu mai cumpăr toate cărţile de care am auzit sau pe care mi le-am dorit sau mă prind în campaniile publicitare, ci le răsfoiesc, le aleg mai atent și le aleg pe acelea care într-adevăr îmi plac sau îmi trebuie, fără a avea remușcări că nu cumpăr toate cărţile "tari" care apar sau pe care mi le recomandă prietenii, sau pur și simplu în planul de cumpărături trimestriale din care "trebuie" să facă parte și cărţile că, deh, suntem intelectuali.

De ce l-aţi recomanda și altora?

S.Ș.R: L-aș recomanda tuturor! L-aș recomanda elevilor și studenţilor pentru ușurarea procesului de educaţie, pentru facilitarea demersului de selectare a informaţiilor, pentru a ști ce, unde și cum să aleagă dintr-o carte.

zi, am parcurs cărţi întregi într-un weekend, numărul cărţilor cumpărate din bibliotecă în speranţa că vor fi citite cândva nu mai este așa de mare și nu mai strigă după mine cu reproș "nu m-ai citit, nu m-ai citit!", ci stau cuminţi și își așteaptă rândul cu siguranţa că este posibil.

Calitatea concentrării a crescut foarte mult și nu mai ţine așa de mult de mediu, puterea concentrării este în tine și poţi s-o duci sau să o aduci cu tine oriunde, indiferent de aglomeraţie, de zgomot, de agitaţie.

Ce schimbări s-au produs ca urmare a cursului?

S.Ș.R: După curs intru în starea de concentrare mult mai ușor și mai plăcut, relaţia cu cărţile, autorii și cititul în general este mult mai bună. Reţin mai 064 — Numărul 02

o oarecare disciplină și destul de multă practică, dar rezultatele sunt foarte interesante. Un alt lucru interesant este că parte din metodă se poate aplica în multe alte situaţii, dincolo de studiu sau de lectură. Pentru că printre principiile de bază se numără stabilirea de obiective clare, concentrarea și relevanţa imediată a obiectivelor, am descoperit că mă pot descurca mai simplu și mai eficient cu alte lucruri, precum cumpărături, scrierea proiectelor etc.

Cum vi s-a părut experienţa cursului de photoreading?

ANDREEA ROȘCA: În primul rând, a fost foarte interesant să descopăr că tot ceea ce eu știam și credeam despre citit nu era decât unul dintre multele feluri de a citi. Cursul de photoreading a fost o experienţă foarte bogată și pentru că nu este vorba doar despre citit, ci despre întreaga experienţă pe care o ai cu cărţile, cu lectura, cu autorii cărţilor și cu lumea informaţiei, în general. Brusc, realizezi că ai căpătat o metodă de a te descurca în marea de informaţie care ne înconjoară și ne asaltează zi de zi.

Ce schimbări s-au produs ca urmare a cursului?

A.R.: Mă întreb mai des dacă ceea ce fac în acest moment chiar este important sau dacă este doar o acţiune automată.

Chiar citesc mult mai repede și mi-e mult mai ușor să selectez cărţi și elemente importante din cărţi. Nu trebuie să citesc tot, pentru că o carte poate fi folosită de 100 de ori, în funcţie de obiectivul pentru care este răsfoită sau citită la un anumit moment.

Apoi, am căpătat un respect deosebit pentru capacităţile uimitoare ale mecanismului care se numește creier uman și încerc să le folosesc din ce în ce mai mult. Pentru că, în medie, nu ne folosim decât o parte infimă din capacitatea de procesare a creierului.

Care au fost principalele beneficii ale faptului că aţi urmat cursul?

A.R.: Înveţi să lucrezi cu intervale foarte scurte de timp. Poţi afla ceea ce ai nevoie în jumătate de oră. Acest lucru mi-a dat curaj să încep să citesc istorie - o zonă în care nu am fost niciodată foarte stăpână pe mine. Aplicarea metodei cere

De ce l-aţi recomanda și altora?

A.R.: L-aș recomanda celor care au o preocupare reală pentru studiu sau o curiozitate care îi face să se teamă că nu au destul timp pentru toate cărţile. L-aș recomanda pentru că este o metodă bună de a fi mult mai eficient cu informaţia și pentru că poate fi chiar distractiv.

COMUNICARE

Funda}ia Post-Privatizare aer de antreprenoriat european Alex Mihai Dinu

Text Când auzi privatizare niște neuroni sinapsează și deschid imediat cutiuţa în care ai așezat nelegiuirile făcute de guvernele postdecembriste. Te gândești cum "au vândut" ţara, cum o întreagă industrie a fost făcută cadou, cum ţie îţi merge mai rău acum, pentru că unii și-au bătut joc de niște resurse. Când auzi postprivatizare te gândești la ce s-a întâmplat după ce n-a mai rămas nimic. La perioada neagră de tranziţie de la sfârșitul anilor ‘90. Când auzi Fundaţia Post-Privatizare, e greu ca numele să îţi spună ceva. Pare ceva contradictoriu: fundaţiile fac de obicei ce nu suntem noi în stare să facem, dar o fundaţie post-privatizare pare un paravan. Fundaţia Post-Privatizare e, de fapt, o organizaţie condusă de o mână de oameni minunaţi, puși pe schimbat lucruri. Chiar și stereotipul care se agaţă de numele lor.

Fundaţia Post-Privatizare (FPP) se ocupă de antreprenoriat. Se ocupă ca această disciplină care abia s-a născut în România să aibă parte de o creștere sănătoasă.

Antreprenoriatul în România e un termen vag, fără prea mare răspândire și greu de înţeles. Termenul de om de afaceri e ceva mai răspândit, dar în jurul lui gravitează la fel de multe preconcepţii. Așa că celor de la FPP nu le-a rămas decât să construiască termenul antreprenor de la fundament și să reușească să îi dea puterea pe care o are în Vest. Să reușească să creeze o generaţie de antreprenori capabili să înţeleagă capitalismul și regulile lui, să reușească să impună o conduită și niște reguli într-un domeniu pe care mulţi îl percep drept o bătălie în junglă. Pentru că doar prin crearea unei generaţii noi de antreprenori 066 — Numărul 02

climatul economic se va putea schimba și vom reuși să recuperăm din anii care ne despart de restul Europei. Misiunea lor e cu atât mai grea și anevoioasă cu cât materia primă cu care lucrează nu constă doar din puști ieșiţi de pe băncile facultăţii, deschiși la informaţii și concepte noi, sau din antreprenori care își iau rolul în serios, ci și din indivizi care au deja businessuri. Indivizi care au reușit după Revoluţie să pună pe picioare o afacere, așa cum au știut.

Afaceri care au scos profit nu neapărat pentru că deţinătorii lor ar fi avut vreun spirit antreprenorial deosebit, ci pentru că nu existau reguli. Afaceri care, chiar dacă încă scot profit, o să moară de îndată ce fundamentul lor va fi pus la încercare. Și atunci când trebuie să îi explici unui om că afacerea lui care a scos profit timp de mai mulţi ani nu e construită corect și că trebuie să schimbe ceva, ai să întâmpini reticenţă.

E aceeași reticenţă de care se lovesc consilierii parentali. E ușor să îi explici unui individ care abia a devenit părinte cum să-și crească copilul, dar e cumplit să convingi un părinte care are deja un copil că metodele lui sunt greșite. Așa că e teribil de greu să-i spui unui antreprenor român cum să-și conducă afacerea. E dificil pentru că găsirea de vinovaţi e un sport naţional pe care îl practică toate clasele. Pentru că e în sângele nostru să aruncăm rapid vina pe altcineva. Și în cârca cui e mai ușor să o aruncăm decât în cârca statului? Statul, care în viziunea colectivă e un personaj abstract care rareori acţionează în favoarea noastră, un instrument care nu ne place, pe care nu l-am cerut, dar pe care nici nu știm cu ce să-l înlocuim. Așa că e foarte ușor să acuzăm statul de starea mediului de afaceri din România. Poate că e și corect

să facem acuzaţia asta. Doar că ele devin responsabilitatea noastră, dacă statul nu e în stare să facă schimbările pe care le dorim.

Cu siguranţă nu merită să tragem concluzii pripite și să lipim aceeași etichetă în fruntea tuturor antreprenorilor. E chiar greșit și fatal pentru optimismul nostru să facem asta. Pentru că există un număr considerabil de oameni de afaceri care au businessuri de succes, care au făcut bani în mod cinstit, dar care nu sunt vizibili.

Pentru că ei nu ne interesează. Nu vrem să aflăm povești de succes, suntem învăţaţi să căutăm cu privirea paiul din ochiul altora. Și când nu reușim să întrezărim paiul, căutăm altă pereche de ochi. Până găsim una cu un pai. Așadar, misiunea celor de la FPP, când vine vorba de antreprenorii români de succes, e la fel de dificilă precum celelalte. Să aduci în atenţia publicului niște oameni care n-au făcut nimic pentru care să fie stigmatizaţi e ca și cum ai încerca să hrănești niște lei cu fiertură de orez.

Dacă stăm să analizăm comportamente, preconcepţii și metehne românești, ajungem să le plângem de milă celor de la Fundaţia Post-Privatizare. Pentru că misiunea lor e, dacă nu imposibilă, cel puţin foarte grea. Interesant e că, dacă îi cunoști, îţi dai repede seama că ei nu gândesc așa. Nu duc în spate apăsarea unei sarcini foarte grele. Pentru că gândesc european.

Pentru ei situaţia nu e neagră, e doar o provocare interesantă. Au fost pe la multe conferinţe în străinătate, au reușit să ia pulsul corect al capitalismului, au văzut exemple de cazuri fericite, au înţeles care sunt mecanismele care funcţionează și și-au propus să le aplice la noi. Pentru că asta face Fundaţia Post-Privatizare: proiecte

menite să creeze noul val de antreprenori, să ajute generaţia de antreprenori valoroși, să îi facă mai vizibili și să îi educe pe cei care nu își înţeleg pe deplin meseria. Toate astea, aducând modele, metode și oameni din afară. Sunt o gură de aer de business european, de care România avea nevoie.

Istoric Fundaţia Română Post-Privatizare (FPP) a fost creată în 1996, iar menirea ei era să administreze un fond, fondul român post-privatizare creat de Comisia Europeană și de Banca Europeană pentru Reconstrucţie și Dezvoltare, printre alţii.

Odată cu încheierea perioadei de activare a acestui fond, de zece ani, fundaţia a rămas cu resursele disponibile la acea vreme.

După cei zece ani, s-a ocupat de investiţii de capital în întreprinderi mici și mijlocii

(IMM). Ulterior, strategia s-a schimbat și acum Fundaţia acţionează pe trei linii de activitate: dezvoltarea antreprenorială, mediul de afaceri și responsabilitatea socială în rândul IMM-urilor.

La începuturi, FPP era manageriată în comun de Comisia Europeană și de un reprezentant al Ministerului Economiei de la acea vreme. Acum este o organizaţie privată, de sine stătătoare; resursele sunt aceleași, rămase de la Comisia Europeană, fără implicarea statului. FPP e acum singura fundaţie din România axată pe antreprenoriat, având drept să ajungă la antreprenori de mai multe tipuri.

"Noi asta făceam, dar când s-a produs exit-ul Comisiei Europene, ne-am repoziţionat din mai multe puncte de vedere; am simţit nevoia unei astfel de organizaţii. Tot vorbeam despre

antreprenoriat și despre programe care să ajute mediul și cumva asta și făceam, dar nu eram structuraţi. Ne-am dat seama că asta facem, dar nimeni n-a pus punctul pe i. Am fost într-o vizită la Fundaţia Kauffman și am văzut că liniile și direcţia sunt aceleași. Bineînţeles, cu diferenţele de rigoare", declară Alina Coman, coordonator relaţii publice FPP. Targetul lor nu are o vârstă anume, se adresează și studenţilor în ani terminali care vor să ia calea antreprenoriatului și nu știu încotro să o apuce (School for Startups), dar se adresează și celor care au deja afaceri (Business Mentoring Program).

"Când am creat aceste programe, ne-am gândit să facem ceva cap-coadă. Practic îi luăm din ultimul an, îi ducem la School for Startups, pe urmă intră la nivelul următor, Business Mentoring Program, după care

Numărul 02 — 067

deja se discută de investiţii; ideea noastră e să îi punem pe picioare solide, pentru ca, ulterior, să poată lua finanţare din alte părţi", explică Alina Coman.

Proiecte SCHOOL FOR STARTUPS (S4S) este un program unic, dezvoltat în Marea Britanie de Doug Richard, antreprenor în serie, angel investor și invitat la emisiunea difuzată de BBC "Dragon’s Den" (echivalentul "Arenei Leilor" din România). S4S este un program prin care tinerii sunt ajutaţi să înceapă afaceri de succes, iar antreprenorii cu experienţă pe piaţă de 1-2 ani să își dezvolte afacerea în mod corect încă din faza de startup.

Programul este foarte practic și se bazează pe metoda socratică sau "metoda celor 20 de întrebări", întrebări-cheie la care trebuie să răspundă oricine, pentru a vedea dacă o afacere poate avea succes, de ce are nevoie o afacere pentru a avea succes, care sunt problemele ce pot apărea pe parcurs și de ce este nevoie pentru a fi dezvoltată în mod corect.

S4S se desfășoară pe parcursul unui an, este deschis unui număr de 200 de antreprenori și potenţiali antreprenori (100 pentru București și 100 pentru ClujNapoca) și include 4 sesiuni de training intensiv a câte două zile fiecare, pentru fiecare oraș, 2 evenimente dedicate exclusiv studenţilor și 7 sesiuni lunare de mentorat on-line, împreună cu echipa S4S din Marea Britanie și cu specialiști internaţionali în diverse domenii. De asemenea, participanţii realizează planuri de afaceri ce sunt analizate și revizuite împreună cu una dintre cele mai bune școli de business din Marea Britanie.

Speakerii de la School for Startups România sunt Doug Richard, Marius Ghenea și Alexandra Samuel.

"Mai toate programele de startupuri se axează pe principiul: ai o idee? Vino, prezint-o și îţi dau bani sau nu. Noi încercăm să-i educăm până ajung în momentul ăsta. Nu poţi să aterizezi într-o sală și să spui: vreau bani. Noi venim cu pregătirea, cu trainingul intensiv și cu toată formarea de care ai nevoie și dezvoltarea pe toate planurile, pentru ca, ulterior, să fii pregătit să mergi mai departe", spune Alina Coman.

BUSINESS MENTORING este un program intensiv de mentorat în afaceri dedicat antreprenorilor consacraţi. Programul este dezvoltat la iniţiativa Fundaţiei PostPrivatizare, cu sprijinul Entrepreneurship Ventures Ltd. (SUA).

Prin intermediul Business Mentoring 068 — Numărul 02

Program, oamenii de afaceri români beneficiază de experienţa unor mentori de top de la MIT Center for Entrepreneurship și Entrepreneurship Ventures Ltd. (US).

Kenneth Morse, Laura Morse sau Bill Aulet au ajutat antreprenori și afaceri din întreaga lume să atingă cel mai înalt nivel de pregătire și dezvoltare.

"La programul School for Startups sunt foarte mulţi înscriși, iar asta înseamnă că studenţii sunt deschiși către genul ăsta de programe. Pentru cel de-al doilea program lucrurile nu mai stau chiar așa. Pentru că, pe de o parte, ne lovim de reticenţa celor care cred că, dacă face profit, businessul lor e construit corect și n-au nevoie de sfaturi de la nimeni. Pe de altă parte, ideea de mentorat în afaceri îi sperie. În afară e o resursă incredibilă, dar la noi e destul de multă reticenţă. E ceva mai greu, dar nu imposibil", declară Alina Coman.

Programul de mentorat, gândit ca un ciclu complet de educaţie antreprenorială la nivel de MBA, este structurat în cinci sesiuni intensive de cursuri desfășurate pe o perioadă de nouă luni.

"Când vii la un program de genul acesta, trebuie să divulgi niște date despre firma ta. Nu confidenţiale, dar, dacă vrei coaching, e ca la doctor, nu trebuie să spui doar că te doare, trebuie să spui unde, de cât timp și așa mai departe. La început a fost mai greu, unora le era greu să discute, dar deja la a doua întâlnire a fost mai bine.

La primul workshop am avut o sesiune de elevator pitching: aveai 55 de secunde să convingi pe cineva că meriţi să ţi se dea o anumită sumă de bani. Deși a fost considerat un exerciţiu greu, în evaluarea de la final au cerut mai multe exerciţii", povestește Alina.

PÉTER BARTA – Director Executiv FPP FPP este condusă de Péter Barta, care are o echipă de oameni puși pe treabă. Ei nu cred că destinul României este al unei ţări de mâna a doua și au de gând să nu se lase până lucrurile nu vor sta așa cum vor ei.

Péter Barta este consultant cu o vastă experienţă în management, în special în domeniul managementului de proiect, experienţă acumulată pe parcursul a 12 ani de activitate în sectorul profit și cel nonprofit. După o perioadă în care s-a ocupat de proiecte europene și a

colaborat cu mai multe companii din SUA, Péter Barta a lucrat ca manager de proiect în cadrul SMURD Târgu Mureș, unde a dezvoltat centre zonale de training și a creat două unităţi locale SMURD în judeţul Sibiu. De asemenea, a condus campania de strângere de fonduri prin redirecţionarea de către populaţie a 2% din impozite. În prezent, este Director Executiv al FPP. De ce ai ales antreprenoriatul și cât de importantă e disciplina asta pentru România?

Nu pot să zic că am ales antreprenoriatul. A fost să fie, pur si simplu.

De ce ai rămas, atunci? De ce ţi s-a părut interesant?

Pentru că ne lipsește, ne lipsește cultura, ne lipsește ceea ce înseamnă să construiești pe termen lung, ne lipsesc alternativele și unul dintre motivele pentru care am hotărât că e mai bine să rămân este chiar acesta: că oferi o alternativă. Mulţi, când termină școala, merg pe același tipar: termină liceul, facultatea și urmează un job. Nimeni nu se gândește că există și alternativa să îţi faci tu businessul tău. Și îmi place. Îmi place să construiesc și îmi place să văd că tot ceea ce construiesc dăinuiește. Și asta e componenta importantă a antreprenoriatului: construiești ceva și, dacă prin asta ajuţi și pe altcineva, te simţi cu atât mai împlinit.

Ca disciplină, cât de în urmă e antreprenoriatul românesc faţă de cel de afară?

Mult. E o diferenţă mare de cultură. E o diferenţă mare în ceea ce înţelegem noi prin antreprenoriat. Cei 45 de ani de comunism au cam blamat oamenii cu iniţiative antreprenoriale. În continuare suntem în aceeași situaţie: dacă ești bogat sau dacă faci bani din antreprenoriat, înseamnă că nu e bine ceva. Și, din punctul ăsta de vedere, al mentalităţii, suntem mult în urmă. Dar suntem în urmă și când vine vorba de cum abordăm antreprenoriatul.

Faptul că nu avem cunoștinţele elementare și că nici nu vrem să le avem ne ţine mult pe loc.

Spuneai că preconcepţia e că majoritatea oamenilor bogaţi sunt mânjiţi.

Preconcepţia se datorează faptului că, într-adevăr, mulţi oameni bogaţi sunt mânjiţi sau e vorba de invidia noastră pe succesul celuilalt?

Cred că e un pic din fiecare. E și invidia că a reușit celălalt și de ce altul are mai mult decât am eu. Noi încă avem mentalitatea

că trebuie să primim. Și ceea ce trebuie să primim trebuie să ni se dea. Și nu avem obligaţia să muncim pentru ceea ce merităm. E și o doză mare de egoism: dacă mie nu-mi merge bine, atunci nici celuilalt să nu-i meargă. Să suferim împreună și, dacă se poate, el să sufere mai mult decât mine.

Dar nu merită generalizat, nu toţi au crescut așa. În România există și antreprenori de succes. Un exemplu e Șucu, care a construit Mobexpert în anii ‘90. Dar nu, noi promovăm doar contraexemple de antreprenori: vedem doar Gigi Becali, Dinu Patriciu, dar ei nu reprezintă esenţa antreprenoriatului. Vor fi întotdeauna persoane controversate, care vor capta atenţia presei. Pe când unor persoane ca Florin Talpeș, Marius Ghenea sau Radu Georgescu nu prea ai ce să le reproșezi.

Deci e mai degrabă o problemă de vizibilitate. Există, din ce înţeleg, și în România o mână de antreprenori pe care să îi putem da ca exemplu.

Da, cu siguranţă. Legat de presă, încă ne place presa tabloidă. Dacă vrem să schimbăm mentalităţi, trebuie să depunem un efort de durată. Dar nu ne place acest efort.

Cum arată arhetipul antreprenorului român?

E greu de răspuns. Antreprenorul român vede oportunităţi unde alţii nu văd, e muncitor, caută mai degrabă soluţii, decât probleme; el va vedea întotdeauna partea bună a lucrurilor. Va vedea partea plină a paharului și va încerca să construiască ceva din asta. Nu se resemnează ușor.

Vorbesc și de antreprenorii consacraţi, dar

și de cei care pleacă la drum și care dau dovadă de o doză de nebunie. Nu vorbesc de contraexemple, vorbesc de cei care au reușit.

Care e targetul vostru? Îi vizaţi pe cei care deja au un business de succes și încercaţi să îi duceţi către un business excelent sau pe cei care ar trebui să înveţe?

Noi vedem o construcţie. Pentru că ce lipsește în România e, de fapt, un ecosistem antreprenorial. În care să ai și o componentă educaţională, care este foarte importantă, o componentă financiară care, de asemenea, este importantă și să ai o relaţie între antreprenori. Ceea ce la noi nu prea există. Pentru că avem mentalitatea că nu putem să dăm informaţii despre businessul nostru, pentru că ne e teamă că ne va lua vecinul ideea și va face el afacerea. Din punctul ăsta de vedere, ne adresăm atât celor care vor să considere antreprenoriatul o carieră, dar și celor care au deja un business și au ajuns întrun impas. La care am adăuga ceea ce vedem că nu prea există în România – o componentă de leadership formaţional în care vrem să dezvoltăm adevăraţi antreprenori, care să fie și adevăraţi lideri.

Targetul nostru este format și din antreprenorii care au doi angajaţi, și cei care au 300. Și unii, și ceilalţi sunt la fel de antreprenori. În ambele cazuri e vorba de o construcţie. Și noi ne-am propus să răspundem nevoilor celor care intră în zona asta, a antreprenoriatului.

Care sunt principalele piedici pe care le întâmpină un tânăr care vrea să ia calea antreprenoriatului?

Chiar dacă ar dori să înceapă o iniţiativă

antreprenorială, foarte greu va reuși să găsească finanţare; chiar dacă, la început, va găsi cei 3 F – în română, cei trei P (părinţi, prieteni și alţi proști); în momentul în care îi găsești, n-o să îţi ajungă foarte mult timp banii respectivi; atunci, ca să crești îţi trebuie un capital de creștere și nu ai de unde să îl iei; nu există fonduri de investiţii care să te ajute. Și cu atât mai puţin există ceea ce în SUA se cheamă angel investors, care să vină și să fie alături de tine, nu numai financiar, ci să te și ajute când ai probleme. La noi sunt foarte puţini care fac asta.

Si care ar fi soluţia?

Un pas important, dacă vrem să încurajăm zona asta de seedmoney și finanţări de început, ar fi să existe câteva încurajări guvernamentale; în sensul în care să încurajeze un investitor să investească și să îl scutească de la plata impozitelor pentru suma pe care a investit-o. De ce? Pentru că el își asigură riscul cel mai mare. El poate pierde banii respectivi. Iar scutirea de impozite l-ar încuraja. Și asta e o soluţie pe termen lung.

Criza a făcut mult rău. A făcut și ceva bun pentru mediul de afaceri?

Da. A cumpătat mediul de afaceri. Acum vedem importanţa unui cash flow. Vedem cât de bine ne administrăm banii. Dăm atenţie unor lucruri pe care, înainte de criză, le ignoram, pentru că lucrurile mergeau oarecum de la sine. Afacerea mergea indiferent de ce făceai. Exista consum și asta crea falsa impresie a unei afaceri corecte. Acum lucrurile s-au mai domolit. Au rămas pe piaţă doar cei care meritau să rămână. Criza a scos de pe piaţă iniţiativele pe termen scurt.

Numărul 02 — 069

MARIUS GHENEA – antreprenor, speaker la School for Startups Marius Ghenea s-a făcut cunoscut pe piaţa românească prin dezvoltarea unor companii precum Flamingo, Flanco, FIT sau VikingProfile. Statutul său de antreprenor de succes este recunoscut de majoritatea publicaţiilor de specialitate, fiind prezent în ultimii ani atât în topul Capital, cât și în topul Forbes. În anul 2004, Ziarul Financiar l-a inclus în "Top 10 Oameni de Afaceri Români". Este implicat în domeniul educaţiei, fiind susţinător al organizaţiilor studenţești de profil (AIESEC, Leaders România, JCI) și profesor asociat de Entrepreneurship în programul EMBA al CEU Business School și Maastricht School of Management. În prezent este Președinte FIT Distribution și PCfun.ro.

Cum aţi devenit antreprenor?

E o poveste care a început în '90. Am terminat facultatea de electronică și telecomunicaţii; încă din facultate începusem să dezvolt diverse activităţi de tip freelance: am fost ghid turistic, am asamblat calculatoare. Cu toate acestea, la terminarea facultăţii nu eram încă pregătit să apuc această cale. Poate nu am găsit de la bun început resursele sau proiectul potrivit, poate voiam să văd și ce înseamnă o carieră profesională. Astfel încât, după facultate am avut și o perioadă de lucru ca angajat. Am fost profesor de engleză la o școală economică pentru câteva luni, după care am obţinut un post prin concurs la ENEL, de inginer electronist. Și cred că acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că trebuie să merg pe altă cale, pentru că era o perioadă în care toate companiile erau de stat, totul era destul de prins de un anumit tip de blazare, de un anumit tip de oportunităţi și mi-am dat seama că nu vreau să fiu o viaţă întreagă într-un asemenea sistem, dimpotrivă, că vreau să găsesc o altă oportunitate pentru mine. Și oportunitatea a venit în momentul în care m-am reîntâlnit cu doi colegi de facultate. După câţiva ani de la terminarea facultăţii ne-am revăzut și fiecare era interesat să pornească un asemenea proiect și așa a început prima noastră companie, ca un parteneriat antreprenorial între trei colegi de facultate. Asamblam și vindeam calculatoare în București și, pe urmă, în ţară.

070 — Numărul 02

Care sunt oportunităţile/dificultăţile pe care le întâmpină un tânăr care vrea să o ia pe calea antreprenoriatului?

Lucrurile s-au schimbat foarte mult.

Pentru că, pe de o parte, există avantaje și oportunităţi pentru un potenţial antreprenor care nu existau cu 20 de ani în urmă. Mă refer aici la proliferarea internetului și la faptul că ai la îndemână foarte multe informaţii care sunt necesare pentru pornirea unui proiect de business.

Pe când în anii ‘90 informaţia era mult mai dificil de obţinut. Și asta din două motive: pentru că internetul nu avea dezvoltarea pe care o are acum, în România sau oriunde în lume; un alt motiv este că România, a continuat să fie, un număr de ani dupa 1990, destul de îngustă și de mărginită în ceea ce privește informaţia, schimbul de informaţie. Pe de altă parte, există și dezavantajele noii paradigme de business, în care într-adevăr e mai ușor să obţii informaţia, dar este mai greu să concurezi pe pieţe din ce în ce mai puternice. E mai greu să găsești nișe sau segmente de piaţă în care să nu fie suficientă competiţie.

Care e stadiul în care se află mediul de afaceri din România, în comparaţie cu Vestul Europei?

Mediul antreprenorial din România are o mișcare mai dinamică decât cel din Occident, dar, în continuare, sunt distanţe semnificative; sunt distanţe ca maturitate a pieţei, potenţial al pieţei, deci volume de vânzări. Sunt diferenţe și din perspectiva culturală. În România, problema cea mai mare e că 50 de ani de comunism au rupt o anumită tradiţie antreprenorială. Iar cultura antreprenorială înseamnă tradiţie antreprenorială. Dacă părinţii îţi spun "nu trebuie să faci în niciun caz antreprenoriat", ci "fă o facultate și angajează-te undeva", ceea ce era destul de frecvent la începutul anilor '90 și cred că încă se întâmplă, se instalează o temere.

Iar 20 de ani înseamnă puţin la nivelul creării sau reconstrucţiei unei culturi antreprenoriale. Marea Britanie, care e cel mai bun exemplu, e prima ţară antreprenorială din lume pentru că acolo antreprenoriatul a început odată cu revoluţia industrială, adică acum 300 de ani. Aceste diferenţe se pot acoperi și noi ar trebui să încercăm să le acoperim cât mai repede prin educaţie. Atât prin educaţie sistematică, cât și prin tot ceea ce se întâmplă prin ecosistem. Nu neapărat într-o structură formală de învăţământ sau de educaţie, dar activităţi de dezvoltare a antreprenoriatului în România, susţinere atât pe partea de finanţare, cât și învăţat

în clasă ce înseamnă antreprenoriatul, distrugerea miturilor care fac rău în continure; pentru că există încă percepţia că la noi antreprenorii fac bișniţă și nu business; care poate e încă valabilă pentru o parte din ei, dar majoritatea afacerilor intră în categoria afacerilor reale, iar cei care le conduc depun mult efort, riscă mult, își asumă multe responsabilităţi. Și pentru asta ar trebui să fie apreciaţi și nu marginalizaţi.

Cât la sută din totalul antreprenorilor din România sunt antreprenori valoroși și cât la sută sunt indivizii care au închegat afaceri pe genunchi?

E o evaluare dificilă; pentru că, pe de o parte, orice persoană care dezvoltă o afacere își asumă riscurile pentru acea afacere și, eventual, beneficiază de rezultatele pozitive ale ei. Orice asemenea persoană se numește antreprenor. Nu înseamnă neapărat că orice afacere va genera valoare și va face din antreprenor unul valoros. Așa se face diferenţa între afacerile bune și afacerile mai puţin bune.

Uneori te poţi întreba dacă e o construcţie solidă și de succes sau a fost, mai curând, ceva conjunctural. Dacă vorbim de afaceri lansate în '90 care au continuat să performeze și zece ani mai târziu, deja putem să vorbim de antreprenori valoroși.

Nu am văzut situaţii în care lucrurile să fie cu adevărat pozitive pe termen lung și totuși antreprenorul să nu fie unul valoros.

Tocmai aţi lansat cartea "Antreprenoriat.

Drumul de la idei către oportunităţi și succes în afaceri".

Cui se adresează și de ce tocmai acum?

De vreo doi ani sunt și profesor de

Entrepreneurship în programul EMBA al CEU Business School și Maastricht School of Management, iar în această activitate mi-am dat seama că pot și chiar trebuie să structurez într-un anumit fel informaţia despre antreprenoriat, astfel încât să fie utilă și accesibilă cât mai multor antreprenori și oameni care vor să devină antreprenori. E o carte scrisă în limba română, pentru că se adresează unui public autohton. De ce acum? Pentru că s-au îndeplinit mai multe condiţii necesare unei asemenea activităţi, începând de la această activitate profesională și la care se adaugă experienţa mea antreprenorială.

Cum e experienţa School for Startups?

E o experienţă extraordinară, pentru că, în momentul în care m-am întâlnit cu Doug Richard și în momentul în care am discutat și cu Péter Barta, mi s-a părut încă de la început o idee foarte interesantă și un concept cum n-am văzut până acum în România. Un concept care funcţionează foarte bine în Marea Britanie. Ei cred că au livrat în 5-6 ani peste 10.000 de absolvenţi ai acestui curs. Au venit cu o experienţă foarte semnificativă și, în același timp, cu un curriculum foarte util, pentru că nu e simplu să dezvolţi un curriculum pentru această zonă de educaţie antreprenorială.

Faptul că ne-am întâlnit a prezentat un avantaj suplimentar - cred că și ei aveau nevoie de un coorganizator, care să aibă o experienţă specifică, o experienţă localizată.

A doua sesiune a avut loc în martie și feedbackul pe care l-am adunat de la cursanţi, ei fiind antreprenori sau tineri care vor să ia calea antreprenoriatului, a fost extrem de bun, mesajul fiind că proiectul e o combinaţie foarte bună între un program internaţional și o componentă foarte bine localizată pe realităţile și specificul activităţii antreprenoriale din România. Așadar, cred că are șansele să nu fie doar prima școală antreprenorială din România, dar și cea mai importantă pentru următorii ani. Pentru că e un proiect multianual și, dacă anul acesta avem 200 de cursanţi, pentru anul viitor încercăm să fim prezenţi în mai multe orașe importante din ţară.

Cât de mult bine pot face antreprenorii României? Ce înseamnă un mediu de afaceri mai sănătos?

Antreprenorii din România fac oricum bine, de când încep activitatea și tot timpul cât sunt activi. Pentru că, nu e o vorbă mare, dar ei sunt cei care creează locuri de muncă și, indirect, resurse bugetare

prin taxele pe care le plătesc. în același timp, ei sunt cei care creează valoare semnificativă; pentru că, dacă stăm să ne uităm la o activitate antreprenorială, ea se diferenţiază de o corporaţie prin inovaţie.

Inovaţia este aceea care definește spiritul antreprenorial. Și mai cred că nu doar antreprenorii sunt beneficiarii activităţii lor, ci și toată comunitatea, fie ea locală, fie societatea în ansamblu. Eu cred că trebuie să precizăm acest rol social al antreprenorilor, fie ei mici sau mari, pentru că sunt cei care, de la un punct încolo, unii dintre ei chiar reușesc să ofere destul de mult înapoi societăţii. Nu vorbesc numai de acţiuni caritabile, ci și de programe sociale cum ar fi School for Startups.

MARIUS MIHALCA, cursant School for Startups De ce te-ai înscris la School for Startups?

Am văzut cine sunt "profesorii" de la School for Startups și mi-am dat seama că nu pot pierde oportunitatea de a petrece un an alături de ei. Sunt oameni care au reușit în business și a căror experienţă nu are decât să îmi fie utilă. În plus, eram curios să văd și abordarea pe care Doug o propune pentru acest curs.

Cum a fost experienţa primului curs?

Extraordinară! De-a lungul timpului am urmat multe școli în România, dar niciuna nu se compară cu School for Startups.

Informaţiile prezentate sunt extrem de aplicate. Nu există teorie, există doar cazuri reale și experienţe trăite de cei care prezintă. Toate însumate constituie un cadru în care poţi învăţa multe lucruri noi.

Cum funcţionează Doug Richard și Marius Ghenea?

Doug și Marius constituie o echipă reușită.

Doug reușește să prezinte lucrurile într-un mod foarte simplu și ușor de înţeles.

Prezentările lui sunt presărate cu tot felul de glume, astfel încât este o plăcere să îl asculţi. Marius vine cu o experienţă dovedită în businessul românesc.

Abordarea lui pragmatică este foarte utilă și. aș spune, chiar necesară. Ce m-a fascinat la Marius Ghenea e că înţelegefoarte

bine businessul și vede direct în miezul problemei. Fiind bun cunoscător și al legislaţiei românești, reușește să îţi ofere soluţii concrete.

Ce are School for Startups special?

School for Startups mi se pare un brainstorming de câteva sute de persoane.

Nu există idee greșită. Suntem acolo toţi pentru a ne îmbunătăţi cunoștinţele și a învăţa unii de la alţii. Atmosfera care se creează pe parcursul dezbaterilor este foarte plăcută și te îmbie la discuţii, pe orice temă.

Care sunt diferenţele între School for Startups și un seminar de la facultate? În primul rând și din câte îmi amintesc eu, seminarul de facultate conţinea niște probleme ale unor chestiuni teoretice studiate la curs. School for Startups este experienţa de business dovedită. Nu se discută decât despre încercări de business reale, unele însoţite de succes, altele de eșecuri. Este uimitor cât poţi învăţa din experienţa altei persoane. În plus, Doug și Marius stau în permanenţă la dispoziţia cursanţilor, pentru a le răspunde punctual la întrebările ce îi frământă.

Cu ce te aștepţi să rămâi din experienţa asta?

Nu mă aștept, ci știu deja că voi avea altă percepţie asupra ideii de business.

Mă aștept să fie mult mai pragmatică și orientată către client. Dacă până la sfârșitul cursului voi reuși să îi conving pe "lei"/"dragoni" (n.r. – emisiunile TV unde ideile bune primesc finanţare) că am un business în care merită să investească, va fi și mai bine. Oricum știu că voi dobândi multe cunoștinţe ce îmi vor fi foarte utile, în businessul curent sau în următoarele.

PROGRAME FPP Dezvoltare antreprenorială • Săptămâna Europeană a IMM-urilor • Săptămâna Globală a Antreprenoriatului • On-line Business Forum • School for Startups • Business Mentoring Program Mediu de afaceri • Fondul de contragarantare • Fundaţia pentru promovarea Agriculturii și Economiei Regionale • esimplu.ro Responsabilitate în afaceri • Business Ethics 360 • Colecţia de carte CSR Numărul 02 — 071

COMUNICARE

Viitorul sun~ plat Alex mihai dinu

Text Când mă gândesc la viitor, îmi apare în minte un fel de scenă sci-fi. Cu mine în centru făcând mai nimic și cu diverse gadgeturi sau doar unul făcând mai totul în locul meu. Sau, oricum, cu totul mult mai la îndemână. Din ce se vede, viitorul sună bine pentru mine și comoditatea mea.

Un pas mic, dar sigur în direcţia asta sunt tabletele. Despre acest pas am discutat cu Cristian Manafu, Social Media Trainer & Consultant, Tudor Dăescu, PR Director Fast Forward Communications, și Dan Berte, Managing Partner MB Drăgan.

2011 va fi anul tabletelor sau nu va mai fi deloc Nici nu-mi dau seama cum și când au apărut tabletele, așa că nu-mi dau seama nici când am intrat în cursa asta nebună a înarmării; cu tablete. Sunt parcă de ieri, dar împlinesc deja un an, nu știm exact la ce ne trebuie, dar vrem cu toţii una, aparent nu știu să facă nimic nou, dar reprezintă tehnologie avansată. De fapt, tabletele sunt răspunsul unor frustrări ale utilizatorilor. Frustrări pe care Apple le-a înţeles, le-a rezolvat și le-a dat un nume. Iar la scurt timp după ce au văzut că rezolvarea numită iPad funcţionează, cei de la Samsung au venit și ei cu o tabletă – Samsung Galaxy Tab, ca alternativă la singura tabletă existentă pe piaţă. În 2011 au apărut deja alte șapte tablete, Apple și Samsung au lansat versiuni noi, iar HP și Blackberry anunţă și ei lansarea unei tablete. În contextul descris mai sus, situaţia e cât se poate de clară. Vrem, nu vrem, sunetul tastelor o să îl urmeze pe cel al răsfoitului paginilor și va deveni o nostalgie.

072 — Numărul 02

Homescreen Dan Berte

Homescreen Cristian Manafu

Chiar dacă există în continuare și adversari în tabăra "nu vreau încă gadget de cărat după mine", în curând vor fi tot mai mulţi dezertori. Pentru că e cât se poate de limpede: asta e tendinţa. "Percepţia se va schimba cu siguranţă în scurt timp, odată cu apariţia aplicaţiilor care să acopere multitudinea de nevoi pe care le avem și cu lansarea unor tablete din ce în ce mai performante", spune Tudor.

Cu siguranţă că tabletele nu au ajuns încă mainstream, dar nu e cazul să ne facem griji pentru că își au deja un pat cald păstrat acolo. Probabil, pasul în mainstream va fi făcut atunci când "pe piaţă vor exista trei produse bune, la a doua generaţie fiecare", crede Dan.

Am tableta ergo sum?

Că avem o tabletă sau că vom avea una, asta e clar. Ce vom face cu ea încă nu știm, dar suntem pe cale să aflăm.

02

01

2011 este anul în care fenomenul tabletelor va lua și mai multă amploare. Și, cu toate că încă nu știu să înlocuiască laptopurile, locul notebookurilor îl pot lua oricând. Și poate nici nu-și propun să devină doar niște laptopuri mai arătoase. Ce își propun încă nu știm. Dar Dan Berte crede că de la Apple vine răspunsul ăsta: "Ca de obicei, toată lumea stă în șezlonguri cu margaritas și așteaptă să facă Apple primul pas.

R&D-ul costă. Analizele de piaţă sunt lucruri pe care doar unii știu să le facă bine".

Și răspunsul la întrebarea dacă vor deveni vor deveni tabletele indispensabile de aici vine. Pentru că, direct proporţional cu ce vor ști să facă, va crește gradul de dependenţă.

"Pentru cei mai mulţi sunt acum obiecte de divertisment, dar vom vedea și alte utilităţi. În momentul în care vom avea multe ocazii în care le putem folosi, atunci vor fi indispensabile. Altfel, nici computerul nu e indispensabil pentru toată lumea, însă pentru un număr mare de oameni și companii reprezintă un instrument esenţial", spune Cristian.

Ce face tableta candidatul perfect la "gadgetul următorilor ani" e faptul că este portabilă. Și această portabilitate o va salva ca specie și o va ajuta să se adapteze ușor oricăror situaţii pe care viitorul o să le aducă în vieţile noastre. Tudor Dăescu are un scenariu futurist în care tabletele încă își au locul lor: "Hai să ne imaginăm un scenariu valabil peste câţiva ani, când cloud computing-ul își va face simţită prezenţa.

Ajungi la birou, andochezi tableta, iar vizualizarea și lucrul le faci cu ajutorul unei

Homescreen Tudor DĂescu

tastaturi pe monitorul de dimensiuni mari.

Spaţiu de stocare nu e necesar, pentru că datele tale sunt undeva în nori. Pleci de la birou, ai o întâlnire – folosești tableta. Iarăși, accesezi prin WiFi datele stocate undeva în eter. Acasă, tableta o conectezi la televizor (sau nu) și navighezi de pe ecranul mare al acestuia".

Ne place sau nu, o să ajungem să ne placă. Și, pentru că au avut puterea să revoluţioneze piaţa, au puterea să lupte și cu viitoarele tehnologii și să stea drepte și mândre în faţa viitoarelor provocări.

Așa că dictonul cartezian se va modifica un pic: dubito, ergo cogito, cogito ergo îmi cumpăr o tabletă, mi-am cumpărat o tabletă ergo sum.

03

Quo vadis ?

Un succes răsunător cum a fost cel al tabletelor în 2010 poate naște multe sentimente, dar nu indiferenţă. Și chiar dacă încă ne ţin frâiele să spunem că tabletele ne sunt indiferente, cu toţii avem o părere despre Apple, despre Steve Jobs, despre școala de marketing a celor de la Apple, despre cum mărul mușcat al Evei e sau nu un foc de paie. Indiferent de păreri, faptul că Apple nu e singur pe piaţă, că Samsung a ieșit la scurt timp cu o tabletă care rivalizează

serios cu iPad-ul și că alte companii le urmează exemplul ne arată un singur lucru: că drumul deschis e unul sigur, că tabletele nu sunt doar un moft, ci un pas firesc înainte.

Cât vor dura, în ce se vor transforma și ce-ar putea să le curme existenţa sunt întrebări de al căror răspuns depind multe lucruri și mulţi bani.

Previziunile sunt riscante și greu de făcut: "Am văzut acum șapte ani o tabletă experimentală care controla o casă. Absolut totul în casă era comandat de pe tabletă, inclusiv apa caldă din baie. Urmează o perioadă de adopţie acum și va dura ceva vreme, deci e greu de spus ce va urma și, mai ales, când", crede Cristian.

Deci tabletele există, încep să existe din ce în ce mai mult și vor continua să existe.

Dar încotro își vor îndrepta existenţa? După mine și comoditatea mea, noi am vrea un gadget bun la toate. Unul care să spele vase, să dea cu aspiratorul, să facă poze și să mă lase pe mine liniștit în fotoliu. Nu știu cât de sănătos e să-mi doresc așa ceva, dar Tudor îmi dă dreptate pe jumătate: "Scopul este crearea unui gadget care să înglobeze cele mai importante funcţii atunci când te afli în mișcare. Nu ai nevoie de un ecran enorm pentru că nu te joci World of Warcraft pe tabletă atunci când ești la plajă. Și nici nu editezi în Corel logo-uri sau ad-uri când zbori deasupra Pacificului".

Discuţia despre durata de viaţă a gadgeturilor are sens doar dacă vrem să găsim răspunsul la întrebarea "ce va fi?".

Dacă, în schimb, vrem să ne bucurăm de ce ne oferă tabletele acum, suntem liberi să o facem. Pentru că, într-adevăr, e important să știm încotro mergem, dar e mai important să știm de ce mergem în direcţia respectivă: "Până la urmă, tabletele sunt grozave doar pentru că, în sfârșit, tehnologia ne permite răsfăţul de a ţine în mână o bucată de sticlă și silicon, groasă de o jumătate de centimetru, prin care să ochim lumea noastră digitală. Dar sunt un compromis. Tendinţa e să eliminăm cutia bej cu componente și să rămânem doar cu ecranul. Când ecranul va fi întregul device, computerul va fi un concept holistic și nu cutii negre sau albe, presărate pe mese în cafenele și birouri. Toată distracţia se va termina când noi nu vom mai cumpăra computere cu bucata", prevestește Dan. O altă prevestire de-ale lui Dan: "Tabletele? În forma asta le dau trei ani.

Hai, cinci". Cristi nu e chiar așa tranșant: "A oprit cineva telefonul mobil? La fel va fi și cu tabletele". iPad saved the old media star Tocmai ce ne pregăteam cu toţii de parastasul printului, tocmai ce ne pregăteam

să renunţăm să mai ștergem praful care se așeza ușor-ușor pe celelalte medii, când au apărut tabletele. Care au încurajat consumul de media și au răstălmăcit câteva previziuni. "L-a schimbat și îl va schimba (n.a. – consumul de media) radical. Vorbim de reviste interactive, ziare actualizate în timp real, filme în versiuni dedicate tabletelor, aplicaţii pentru a crea muzică, streaming de pe tablete pe TV etc.", spune Cristian.

Tabletele te invită, parcă, să consumi media. Și pentru că au calitatea asta, reușesc să fie un factor important în viitorul consumului media, pentru că, influenţând consumul media, influenţează și modul în care se face advertising. "Accelerează schimbările în ceea ce privește consumul de media. Modifică modul în care suntem informaţi sau în care companiile își fac publicitate. Cu ajutorul tabletelor, prin intermediul aplicaţiilor, noi suntem cei care optăm pentru domeniul din care dorim să fim informaţi. Iar publicitatea nu ni se mai bagă pe gât. Este exact aceea pe care o dorim pentru a ne ajuta în deciziile noastre de consum", adaugă Tudor.

Epilog Tabletele sunt doar un pas firesc pe care omenirea îl face. Un pas mic pentru omenire, dar mare pentru om. Pentru că oferă o mobilitate la care laptopurile nu ne lăsau să visăm. Nu putem să comparăm apariţia tabletelor cu apariţia telefoanelor mobile, dar o putem compara liniștiţi cu apariţia laptopurilor. Viitorul sună plat, subţire și cu touchscreen.

La ce folosești cel mai des tableta?

Cristi: E-mail, agendă personală, lectură și jocuri.

Tudor: La navigare pe internet, aplicaţii, citire de documente, vizionare de filme și jocuri.

Dan: Des: iPad-ul strălucește acasă, pe masa din camera de zi. E la îndemână pentru pus muzica (prin WiFi către boxele sistemului audio), verificat rapid un film pe IMDB, un email, un truism pe twitter. Oh, era să uit de Wikipedia. Apoi seara, în pat sau pe canapea, pentru filme. E incredibil de personal. Ţii filmul în mână. Mai rar: iau la muncă, aleator, un iPad 3G sau un MacBook Pro 13". E o diferenţă de 1,5Kg între ele.

Tema e aceeași: e-mail, browsing, office tasks, notiţe.

De preferinţă pe canapea.

Câte aplicaţii ai pe tabletă?

Cristi: Cred că vreo 30.

Tudor: Doar TweetDeck-ul este pe Homescreen. Dar pe următoarele pagini se găsesc vreo 200 de aplicaţii.

Dan: Nu știu. Le număr și-ţi spun. Nu mai mult de 30. Trebuie să am un număr anume? Primesc vreun premiu?

01 Dan Berte 02 Cristian Manafu 03 Tudor Dăescu

Numărul 02 — 073

COMUNICARE

Consumul cultural la francezi Ruxandra Gubernaţ

Text

7.30 AM, metrou: 27% dintre adolescenţii francezi își verifică aplicaţiile Facebook de pe mobil, în timp ce peste 80% din restul călătorilor au în mână un cotidian gratuit, distribuit la intrare.

12.30 PM, pauza de masă: 60% dintre femeile între 35 și 50 de ani răsfoiesc paginile unei reviste, în timp ce 48% dintre bărbaţii cu aceeași vârstă citesc cotidienele naţionale.

7 PM, cinema: un francez din trei își cumpără bilet la film cel puţin o dată pe săptămână.

10 PM, concert: aproximativ 30% din publicul adult merge la un concert măcar o dată pe lună.

E ora unu dimineaţa, în Nouveau Casino din Paris (n.a. – unul dintre cluburile cult din capitala franceză). Nadine, 64 de ani, ascultă explicaţiile nepotului ei Régis, 15 ani: de ce dub-ul se folosește atât de mult de influenţele folclorice, în timp ce se joacă cu colierul de perle de la gât. Cei doi au venit împreună la concert, pentru că bunica a vrut "să înţeleagă mai bine transformările din cultura actuală". Suntem în pauza unui concert de dub cu influenţe "yiddish" și "tzigane" și, printre cei aproape 500 de spectatori prezenţi, Nadine nu e singura din grupa ei de vârstă, iar nimeni nu pare deranjat de cantitatea de rasta, dreads sau alcool din jur. De cealaltă parte, cei din generaţia tânără nu se 074 — Numărul 02

simt deloc stânjeniţi de prezenţa vârstei a treia din sală. E ceva normal. Într-o altă zi, în faţa operei din Lyon, un grup cosmopolit de adolescenţi, în jur de 15, face breakdance în jurul casetofonului imens, care umple piaţa Terreaux cu ritmuri hip-hop. Tinerii fac audienţă rapid, iar grupurile elegante care intră sau ies de la operă se opresc pentru câteva minute să vadă un alt tip de show. Cultura de stradă și cea cultă nu par să aibă niciun conflict major. Pentru Karim, 19 ani, unul dintre breakdanceri, dansul pe stradă e un stil de viaţă: "Venim aici pentru că ăsta e locul nostru de întâlnire, în centru. Nu avem nimic de demonstrat. Înăuntru sunt ceilalţi, dansează și cântă pe bani, noi o facem de plăcere și nimeni nu ne-a zis vreodată să plecăm de-aici".

Exemplele date nu sunt singulare, iar intenţia acestui articol nu este aceea de a crea imaginea unui public francez ideal. Are, cu siguranţă, viciile lui.

Consumatorul francez are însă, în opinia mea, una dintre cele mai importante calităţi: a depășit vârsta consumismului.

Francezul obișnuit se duce liniștit la serviciu, își respectă orele de muncă și orele petrecute în restaurant, dar, la fel de natural, sancţionează și critică orice mișcare greșită, se mobilizează.

Consumul cultural masiv din Franţa e un comportament asumat și interiorizat, care depășește logica achiziţionării și a amuzamentului, e o atitudine. Vorbim

despre un cumpărător ideal după cifre?

Cel mai probabil, da. Vorbim despre un public lejer pentru "vânzătorii" de cultură populară? Mai degrabă nu.

Postmaterialismul stilului francez de viaţă spune așa: consum, vreau și știu de ce consum, critic ce nu-mi place, resping ce nu mi-e necesar, dar nu renunţ la cărţi, la filme, la viaţa mea doar pentru că unele dintre ele nu au fost în concordanţă cu gusturile mele.

Motiv pentru care în Franţa există peste 500 de titluri de reviste, peste 150 de cotidiene, peste 2.500 de cinema-uri, peste 1.300 de teatre și café théâtre ș.a.m.d., care au apărut acum câteva decenii sau care, oricum, nu dispar de la o zi la alta. Iar piaţa produselor culturale a scăzut cu mai puţin de cinci procente în ultimii doi ani (în comparaţie

cu România, unde consumul cultural a ajuns la mai puţin de două treimi faţă de 2008).

Totuși, televiziunea este încă numărul unu în Franţa, în condiţiile în care consumul mediatic este principala activitate culturală a francezilor, care au peste 40 de contacte pe zi cu o activitate media sau multimedia, conform datelor unui studiu realizat de Médiamétrie, în iunie 2010.

"Mă uit la aproape toate talk-showurile politice, sunt abonat la Le Figaro, stau pe internet cel puţin cinci ore pe zi. Asta nu înseamnă ca înghit toate porcăriile spuse de Sarko pe TF1 sau că nu îi critic pe jurnaliștii care îl lasă să-și facă show-ul. Cred că am depășit gradul ăsta de naivitate. Pe de altă parte, nu-mi place să văd că pe Canal+, pentru care

plătesc, e același Sarkozy de pe TF1 în locul filmului programat. Pentru asta mă duc mai degrabă la cinema", spune Thomas B., 27 de ani, arhitect din Lyon. "Îmi place când văd proiecte cum e Groland (n.a. – emisiune-pamflet de reportaj făcută în replică la reportajele sociale de pe televiziunile naţionale) pe Canal+ și să știu că media e sancţionată din interior, atunci când încearcă să ne servească mizerii. Simt că mă pot solidariza cu acţiuni de genul ăsta", spune Pierre F., 31 de ani, profesor de matematică la un liceu pentru reintegrarea tinerilor infractori. În mod evident, schimbările tehnologice au transformat și obiceiurile de consum, deși, la scară naţională, lucrurile nu par să se fi modificat prea mult: o scădere sensibilă a consumului

de radio și TV, înlocuită de o creștere a consumului de internet. Nimic spectaculos. În toate celelalte domenii, muzică, cinema, teatre și muzee, vorbim despre stabilitate, iar evoluţiile actuale prelungesc tendinţele precedente crizei economice, mai ales în cazul publicului adult.

"Este, de altfel, forţa efectelor legate de originile sociale", spune sociologul Olivier Donnat, în studiul său de la sfârșitul anului 2009, despre obiceiurile de consum ale francezilor, "care ne permite să înţelegem că evoluţia spectaculoasă a nivelului persoanelor cu studii superioare din ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-a tradus printr-o creștere proporţională a intrărilor la teatre, muzee și alte spaţii culturale".

Numărul 02 — 075

COMUNICARE

CIVILIZAŢIA IMAGINII

dumitru borŢun

Text

076 — Numărul 02

1. Sintagma a fost lansată de sociologul italian E. Fulchignoni (La civilisation de l’image, Payot, Paris, 1969).

Una dintre tendinţele despre care vorbesc cei care lucrează în industriile creative și, în special, în industria comunicării este ascendentul tot mai mare al imaginii asupra textului.

Nu e vorba doar de volumul mesajelor vizuale (în mod evident, net superior celor verbale), ci și de modul în care sunt utilizate cele două ingrediente ale "pastilei audiovizuale". De pildă, atunci când se vorbește despre prostituarea pentru audienţă, de asaltul pornografiei sau de alienarea sufletească a adolescenţilor, criticii se referă la imagine, nu la text! În rândurile de faţă arătăm că această tendinţă nu datează "de ieri, de azi", că a înţelege cu adevărat ce se întâmplă în cultura contemporană, pentru a nu decreta "sfârșitul civilizaţiei" și pentru a nu anunţa patetic "o nouă barbarie", presupune asumarea unei noi antropologii și a unei noi teorii a cunoașterii (pe care am numit-o "epistemologie").

Noua epistemologie va trebui să nu mai privilegieze limbajul verbal, să nu mai pună cuvântul în centrul universului și să nu mai definească adevărul ca adecvare la realitate a unui... enunţ (ca la Aristotel) sau, în cel mai bun caz, a unui sistem de enunţuri denumit "teorie" (ca la Popper, de pildă). Adică să nu mai fie logo-centrică! În cea de-a doua jumătate a secolului XX a avut loc o ruptură grandioasă sub aspect cultural: noi structuri culturale, noi configuraţii simbolice, noi atitudini faţă de universul natural, social și cultural, altă poziţionare a omului în aceste universuri și - ceea ce e foarte important pentru noi, comunicatorii - o nouă sensibilitate și un nou tip de curiozitate. Noua societate a fost denumită în fel și chip: societate post-industrială sau societate postcapitalistă, societate post-isorică sau societate postmetafizică, societate post-modernă sau modernitatea lichidă, societate dezvrăjită sau fără ideologie, Galaxia Marconi sau satul planetar, societatea cunoașterii sau societatea informaţională, societate comunicaţională sau civilizaţia imaginii. Să ne oprim la ultima sintagmă: "civilizaţia imaginii"¹.

2. Laurenţiu Șoitu, Retorica audio-vizuală, Editura Cronica, Iași, 1993, p. 208.

3. P. H. Chombart de Lawe – Images de la culture, Petite Bibliotheque Payot, Paris, 1970.

4. Gillo Dorfles – Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein), Editura Univers, București, 1975, pp.

16-36.

5. Susanne K. Langer – Philosophy in a New Key – a study in the symbolism of reason rit and art, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1942.

6. Ibidem, p. 19.7. Ibidem, pp. 27-28.

8. Lucien Levy-Bruhl, L’ame primitive, Librairie Felix Alcan, Paris, 1927.

9. Constantin Sălăvăstru – Raţionalitate și discurs.

Perspective logico-semiotice asupra retoricii, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1996, pp.

13-16 și 258-279.

După cum sesiza Laurenţiu Șoitu în 1993, într-o lucrare dedicată retoricii audiovizuale, civilizaţia imaginii înseamnă difuzarea imaginii, dar și crearea ei: "Mijloacele tehnice au transformat muzeul în muzeu imaginar, iar spectacolul teatral, într-o scenă adusă în interiorul caselor. Acestea îl scutesc, parţial, pe omul epocii noastre nu de eforturile de cunoaștere, ci, mai cu seamă, de dificultăţile materiale ale cunoașterii"2. Așadar, fără să dramatizeze, cercetătorul român scoate în evidenţă avantajele imediate ale noului tip de civilizaţie, fără să anunţe nici sfârșitul lumii, nici moartea cărţii, nici dispariţia lecturii.

Pentru a profita cât mai mult de pe urma înţelegerii corecte a evenimentului, îl vom trata aici ca pe o mare schimbare de paradigmă culturală. Înţelegem cultura așa cum o definește Chombart de Lauwe, ca "serie de modele, de imagini-ghid, de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele lor, în munca lor, în rolurile lor și în relaţiile lor sociale" (Images de la culture)3. În sensul cel mai general al termenului, cultura este totalitatea valorilor, simbolurilor, normelor, ritualurilor și instituţiilor prin intermediul cărora membrii unei comunităţi se raportează unii la alţii, la comunitatea lor, la alte comunităţi umane și la mediul cosmic. Iată de ce schimbarea care a început în cea de-a doua jumătate a secolului XX are un impact atât de profund asupra tuturor "cutelor" societăţii.

Un estetician notoriu și cu mare autoritate în domeniu – l-am numit pe Gillo Dorfles, autorul eseului "Mit și metaforă la Vico și în estetica contemporană"⁴ – insistă pe ideea că simbolul a avut iniţial o funcţie cognitivă, abia târziu în istoria omenirii el fiind perceput ca având în principal o funcţie estetică. Ideea vine de la Giambattista Vico ("Știinţa nouă" – 1725), este redescoperită de romantici (Schelling), este preluată de Nietzsche și ajunge până la esteticienii anglo-americani, cum ar fi I. A. Richards ("Știinţă și Poezie" – 1935) sau Susanne Langer ("Filozofia într-o nouă cheie" – 1942)⁵. Aceasta din urmă clasifică simbolurile în "simboluri

reprezentative" (representational symbol) și "simboluri prezentative" (presentational symbol). Primele funcţionează în regim conceptual, funcţionarea lor fiind pre-condiţionată de organizarea mentală și de presupoziţiile tacite pe care stă o anumită cultură. Cele din a doua categorie ne permit să concepem ideea pe care ele o prezintă independent de orice semnificaţie conceptualizată, de orice "adevăr" discursiv. Dorfles consideră că atunci când cercetătoarea americană se referă la "simboluri ale sentimentului nostru", ea vorbește de simboluri "care se apropie de cele ale mitului, ale ritului, și prin urmare tocmai de gândirea imagistică spre care se îndrepta cercetarea lui Vico"⁶.

Analiza lui Dorfles curge spre concluzia că Vico avea dreptate când credea că prima limbă vorbită a fost cea metaforică și că "primele popoare ale păgânităţii au fost popoare-poeţi". Dorfles: "Spunând că primele popoare au fost popoare-poeţi, Vico nu face altceva decât să întărească convingerea potrivit căreia gândirea omenească, în primul ei stadiu de dezvoltare, - adică în stadiul pe care astăzi l-am putea numi "precategorial" – nu a fost încă de tip raţional, ci cu precădere imagistic. Ceea ce echivalează cu a admite existenţa, în perioada primitivă a omenirii, a acelui "visual thinking", a gândirii prin imagini, pe care doar de curând cercetătorii au identificat-o și reevaluat-o"⁷. Această reevaluare este concomitentă cu reconsiderarea noţiunii de "gândire pre-logică" lansate de Lucien Levy-Bruhl încă din 1927⁸.

Cât de actuală este reevaluarea "gândirii prin imagini" astăzi, în epoca televiziunii și a internetului, este mai simplu de înţeles cu ajutorul conceptului de "retorică estetică", pe care cercetătorul român Constantin Sălăvăstru îl opune celui de "retorică cognitivă"⁹. Noi propunem o "epistemologie estetică", adică o teorie a cunoașterii în centrul căreia se află "imaginea vizuală". În concepţia lui Serge Moscovici, reprezentările sociale ocupă o poziţie specială, între "concept", care are ca scop extragerea unui sens din real, și "imagine", care reproduce Numărul 02 — 077

COMUNICARE

realul în mod concret¹⁰. Alţi reprezentanţi ai școlii franceze de psihologie socială, Willem Doise și Augusto Palmonari, afirmă și mai răspicat: "Reprezentările sociale se prezintă întotdeauna cu două faţete: aceea a imaginii și aceea a semnificaţiei, care își corespund reciproc; ele fac să corespundă oricărei imagini un sens și oricărui sens o imagine. Ele constituie o formă particulară a gândirii simbolice, fiind în același timp imagini concrete vizualizate direct și trimiteri la un sistem de raporturi semantice care dau o semnificaţie mai amplă acestor imagini concrete"¹¹.

De aceea, reprezentările sociale diferă și de sistemele teoretice mai elaborate, cum sunt ideologiile și teoriile știinţifice, și de imagini ca produse imediate ale percepţiei – cum a demonstrat în mod strălucit Roland Barthes. În schimb, imaginile vizuale, ca produse imediate ale percepţiei, participă încă de la început la nașterea reprezentărilor, după cum reprezentările stau la temelia ideologiilor și chiar a teoriilor știinţifice, așa cum ne-a arătat Thomas Kuhn încă din 1962¹².

Teza noastră este că imaginile vizuale reprezintă adevăratul "subsol tehnic" al reprezentărilor. Sub formă de "itemi" neconștientizaţi, de fantasme sau de "imagini-ghid", ele hotărăsc ceea ce se întâmplă la "parterul" cunoașterii, adică al reprezentărilor; implicit, ele influenţează evenimentele de la "etaj" (ideologiile), precum și pe cele de la "mansardă" (teoriile – inclusiv cele știinţifice).

Iată de ce imaginile vizuale sunt și cele mai importante elemente ale unei culturi; ele ocupă un loc strategic privilegiat. Pare trivial, dar așa este! Acest lucru ne este dovedit zi de zi și ceas de ceas de televiziune. A trebuit să treacă 20 de secole de intelectualism pentru a înţelege acest lucru banal. Astăzi îl putem înţelege pentru că se vede cu ochiul liber. Unii nu vor să-l accepte nici astăzi, în ciuda evidenţei. În numele unei anumite idei despre "demnitatea umană" (și ea, intelectualistă), 078 — Numărul 02

10. S. Moscovici, Psihologie Sociale, PUF, Paris, 1984 11. Willem Doise, Augusto Palmonari, "Caracteristici ale reprezentărilor sociale", în Psihologie socială.

Aspecte contemporane (coord. Adrian Neculau), Polirom, Iași, 1996, p. 25.

12. Thomas Kuhn – Structura revoluţiilor stiinţifice, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1976.

ei preferă să-i anatemizeze pe cei care se lasă seduși de televiziune. De ce a devenit acest lucru evident abia în zilele noastre? Fiindcă abia acum a devenit posibil managementul imaginilor vizuale la scară societală.

Cei mai mulţi dintre noi suntem tributari educaţiei iluministe pe care ne-a dat-o Școala Românească, adică Școala formatată de reforma lui Spiru Haret în prima jumătate a secolului XX. Spre deosebire de noi, generaţia actualilor elevi este posesoarea unei noi sensibilităţi și a unui nou tip de curiozitate, care sunt centrate pe imaginea vizuală și care generează alte "interese de cunoaștere" (Habermas) decât cele pentru care profesorii au fost pregătiţi să le satisfacă. Școala a rămas "logo-centrică"!

Iată una dintre cauzele pentre care elevii de azi nu mai iubesc școala și nu-și mai respectă profesorii (cercetările ne spun că majoritatea liceenilor se duc la școală doar pentru a se întâlni unii cu alţii).

Dintre toate prejudecăţile Iluminismului, cea mai răspândită și mai înrădăcinată este cea a Raţiunii, și anume convingerea că omul este o fiinţă prin excelenţă raţională.

Altfel spus, el mai întâi cunoaște, apoi judecă, după care își formează o atitudine și, în sfârșit, acţionează. Așadar, ordinea operaţiilor ar fi: cunoaștere raţională – valorizare – atitudine – comportament. Exact modelul intelectualului – mai precis, al Filosofului. Ne aflăm în faţa unuia dintre cele mai scandaloase reducţionisme care au traversat istoria filosofiei – intelectualismul: "Toţi oamenii sunt ca noi, intelectualii. Dacă nu sunt așa, ei trebuie să devină așa, să se umanizeze. Adică să fie ca noi!". În viziunea noastră, ordinea operaţiilor este următoarea: imagini vizuale – reprezentări – atitudini – comportamente – justificări ale atitudinilor și comportamentelor (raţionalizarea acestora). De fapt, raţiunea intervine abia la sfârșit, cu scopul de a ne legitima atitudinile și comportamentele. În faţa noastră și a celorlalţi. Exact ca bufniţa lui Hegel: "Bufniţa Minervei își ia zborul numai după lăsarea serii"!

*Despre MoMA, Muzeul de Artă Contemporană din New York, nu merită doar să citești. Chiar merită să-l vezi cât mai de aproape, cât mai mult timp.

Eu, unul, am petrecut doar o jumătate de zi alergând printre Lichtenstein, Run DMC, Van Gogh sau Barnett Newmann - ceea ce e la fel de satisfacător ca raftingul în bazinul Dinamo.

Pentru că în colţul din stânga sus al paginii scrie branding, o să vă povestesc vizual despre ultima achiziţie a muzeului pentru colecţia sa de arhitectură și design – 23 de familii de fonturi din era digitală.

Dacă pozele mele "turistice" vă vor convinge și aveţi drum prin Big Apple, căutaţi Standard Deviation, o instalaţie a galeriilor de design contemporan. E proaspăt deschisă și-o găsiţi la etajul 3, de la scări în stânga.

branding

MoMA FăRă CUVINTE* cĂtĂlin rusu

Text [i foto

080 — Numărul 02

23 DE FONTURI DIN ERA DIGITALĂ 1 American Type Founders OCR-A (1966) 2 Wim Crouwel New Alphabet (1967) 3 Matthew Carter Bell Centennial (1976-78) 4 Matthew Carter ITC Galliard (1978) 5 Erik Spiekermann FF Meta (1984-1991) 6 Zuzana Licko Oakland (1985) 7 Jeffery Keedy Keedy Sans (1991) 8 Erik van Blokland and Just van Rossum FF Beowolf (1990) 9 Barry Deck Template Gothic (1990) 10 P. Scott Makela Dead History (1990) 11 Jonathan Hoefler HTF Didot (1991)

12 Neville Brody FF Blur (1992) 13 Jonathan Barnbrook Mason (1992) 14 Matthew Carter Mantinia (1993) 15 Tobias Frere-Jones Interstate (1993-95) 16 Matthew Carter Big Caslon (1994) 17 Albert-Jan Pool FF DIN (1995) 18 Matthew Carter Walker (1995) 19 Matthew Carter Verdana (1996) 20 Jonathan Hoefler and Tobias Frere-Jones Mercury (1996) 21 Matthew Carter Miller (1997) 22 Jonathan Hoefler & Tobias Frere-Jones Retina (1999) 23 Jonathan Hoefler & Tobias Frere-Jones Gotham (2000)

Numărul 02 — 081

tea TIME

Ecologia nu e un moft // e o problem` de bun-sim]

Art` cu beneficii // cultur`// investi]ie

Bangle are un fund // îl g`si]i pe BMW

Mi]a Biciclista // cool pe Calea Victoriei // pe bicicleta Velorbis

Concursuri // bun-gust // arhitectur` autohton`

Numărul 02 — 083

CULTURĂ

Despre cum ne vom petrece sfâr{itul lumii Dac~ nu facem ceva Diana Anghel în dialog cu prof. Mircea Duţu

Putea să fie foarte ușor un interviu cu o vedetă. Însă, dincolo de afișările mediatice excesive, dincolo de superficialitatea apariţiilor mondene, dincolo de efervescenţa cu care a fost învestită cea care pare a fi doar un capriciu trecător al acestor ani - ecologia – privită atât la nivel macro, cât și micro – chiar e o problemă reală. Așa că interviul acesta este unul cu prof. Mircea Duţu, Președinte al Asociaţiei Române de Drept al Mediului.

Ideea conform căreia ecologia ar fi doar o industrie și că principalul ei scop este să producă bani și nu să salveze Planeta de la dezastru e total falsă, pentru că problematica ecologică a apărut, la un anumit moment dat, atunci când gradul de suportabilitate al mediului faţă de activităţile umane a depășit pragul critic.

Atunci pericolul ruperii echilibrului ecologic a dat naștere la ceea ce numim preocuparea

Mircea Duţu este Președinte al Universităţii Ecologice București, Președinte al fundaţiei Dreptul la Natură, Președinte al Asociaţiei Române de Drept al Mediului, Director - fondator al Revistei Române de Drept al Mediului, membru al Comitetului de coordonare al reţelei de drept al mediului AUPELF-UREF și avocat în Baroul București.

084 — Numărul 02

environmentală majoră, născută odată cu anii 1970. Fără îndoială, aceste preocupări ecologice au fost și vor fi exploatate economic. Asta nu e rău, pentru că printre pârghiile de protecţie a mediului se numără și instrumentele economico-fiscale. Așa, de pildă, problema protecţiei stratului de ozon și eliminarea clorofluorocarbonilor din procesele industriale au născut, fără îndoială, și o nouă industrie. Aceasta nu înseamnă însă că avantajele economice sunt justificate exclusiv din perspectivă ecologică. Concluzionând, problematica ecologică este una reală și a condus la transformarea sa într-un imperativ major al lumii contemporane.

Este greu de stabilit care sunt părinţii ecologiei ca mișcare civică sau politică.

Cert este că aceste preocupări au trecut din sfera știinţifică în sfera activismului civicopolitic în anii 1960, prin publicarea cărţii lui Rachel Carson "Primăvara silenţioasă", în 1961, apoi cu apariţia unor gânditori în Franţa, Germania, dar și în SUA, care au asimilat preocupările privind protecţia mediului gândirii ideatice și au generat mișcări ecologiste, dar și curente teoretice, precum ecosofia. Ecosofia este așa-numitul proces de ecologizare al gândirii - îl citez aici pe Edgar Morain. Tot acești gânditori au justificat din punct de vedere ideologic deși termenul nu trebuie preluat în înţelesul său clasic - activismul eco-civic, de la începutul anilor ‘70, când avem inclusiv primii candidaţi ecologiști la președinţie, cum este cazul Franţei, în 1974.

Explicaţia pentru care problema ecologistă a devenit atât de vizibilă în mass-media este relativ simplă: faptul că este o problemă care privește fiecare individ și comunitatea umană în ansamblul său. Acum 30-40 de ani, calitatea mediului ne interesa mai ales din perspectiva unei noi dimensiuni a calităţii vieţii. Pentru cetăţeanul occidental, care atinsese un anumit nivel de trai, era necesară adăugarea

unei dimensiuni noi la calitatea acesteia, respectiv mediul sănătos. Treptat, a apărut nevoia păstrării echilibrului ecologic. Avem nevoie nu numai de un mediu sănătos, dar și de un mediu echilibrat ecologic, iar după anii 2000, odată cu apariţia problemelor eco-climatice, preocuparea environmentală a devenit sinonimă cu preocuparea pentru supravieţuirea Planetei. Conflictul dintre om și mediu a ajuns la un asemenea nivel, încât se pune în discuţie chiar perspectiva supravieţuirii speciei umane, a păstrării condiţiilor favorabile perpetuării actualei formule a vieţii pe Terra. Să nu uităm că, până acum, în istoria naturală a planetei noastre au avut loc cinci valuri de dispariţie masivă a vieţuitoarelor, iar specia umană nu a apărut, conform ultimelor date, decât în urmă cu 200.000 de ani, ceea ce este un răstimp insignifiant la scara istoriei Pământului, care, potrivit evaluărilor, datează de circa 4,5 milioane de ani.

Cred că principalele probleme care sunt de maximă actualitate, generalitate și importanţă sunt: schimbările climatice, sărăcirea bio-diversităţii și diminuarea stratului de ozon. Așa cum aminteam anterior, mai ales problematica ecoclimatică devine deosebit de gravă și în condiţiile în care neputinţa sau absenţa voinţei politice face ca orice măsură globală eficientă să fie ori respinsă, ori aplicată în mod necorespunzător. Să nu uităm că modificarea radicală a ordinii climatice actuale, respectiv depășirea pragului de creștere a temperaturii medii a atmosferei de două grade Celsius, ar putea să ducă spre un final nefericit, respectiv instaurarea unei alte ordini climatice, a unei alte ecuaţii de vieţuire pe Terra, din care nu știm dacă omul va mai face parte. Întreaga civilizaţie umană, în dezvoltarea pe care o cunoaștem astăzi, a înflorit în condiţiile în care, în ultimii 8.000-10.000 de ani, am asistat la o anumită stabilizare a climei, au fost perioade, puseuri de schimbări, dar în

anumite limite, și mai ales în sensul răcirii.

Acum, ca urmare a accentuării efectului de seră prin emisiile de gaze poluante, produse de activităţi umane, în special de consumul de combustibili fosili, riscăm să depășim concentraţiile de asemenea gaze și să ajungem într-un secol la o creștere medie a temperaturilor care să nu mai fie acceptată de sistemul planetar. Este o ipoteză cu un grad de probabilitate acceptat de comunitatea știinţifică internaţională de peste 90% și care a fost luată în considerare inclusiv la nivel global, din moment ce avem o Convenţie-cadru, privind schimbările climatice, de la Rio de Janeiro (1992) și Protocolul de la Kyoto (1997). Ca atare, mediul mondial e din ce în ce mai fragil, echilibre fundamentale tind să fie rupte și, dacă acţiunea umană va continua necontrolată în același ritm și aceeași amploare, riscăm să ieșim din istorie ca specie. Potrivit laureatului Premiului Nobel pentru chimie Paul Crutzen, am intrat în epoca numită antropocen: cea inaugurată de revoluţia industrială, când, pentru prima dată in istoria naturală a Terrei, o specie, specia umană, a devenit o adevărată forţă geologică în privinţa impactului pe care îl are asupra mediului. Specia umană poartă astfel o imensă responsabilitate pentru că este prima dintre speciile trăitoare care își poate semna în mod conștient ieșirea din istorie.

Avem deja primele semne ale unui posibil scenariu apocaliptic: suntem într-o primă etapă de dereglare a sistemului climatic, marcată prin înmulţirea și intensificarea fenomenelor meteorologice extreme. S-ar putea ca în următoarele decenii, până la perspectiva unui secol, ca urmare a creșterii temperaturilor, anumite zone să fie afectate mai mult de acest fenomen, de pildă prin schimbarea climei, în sensul că are loc o deplasare a zonelor de climă tropicală spre zona temperată,

o încălzire mai ales a zonei Arcticii, mai ales la nivelul agriculturii, la nivelul anotimpurilor care existau sau în privinţa nivelului mărilor și oceanelor. După unele estimări în perspectiva deceniilor cu 58 cm, altele merg până la 1-4 metri, ceea ce ar însemna acoperirea cu ape a unor zone importante ale Planetei și nașterea refugiaţilor climatici, care pot să se ridice până la 800 de milioane, în perspectiva anilor 2070-2100, ceea ce ar crea mari probleme în privinţa emigrării lor spre zone mai puţin expuse acestor fenomene. Pot să existe consecinţe asupra alimentaţiei.

Iată, deja este anunţată o criză alimentară la nivel mondial. Să nu uităm că, dacă în privinţa altor fenomene de amploare globală de natura mediului am avut populaţii care mergeau la sute de milioane, astăzi, în perspectiva anului 2030, vorbim de o populaţie mondială de 9 miliarde de oameni. Aceasta va efectua o presiune

extraordinară asupra mediului, va conduce la dispariţia sau la diminuarea resurselor de hrană și, în condiţiile în care nevoile energetice vor genera penurii serioase, vom asista fără îndoială și la convulsii sociale deosebit de grave. Putem să ne așteptăm, de asemenea, la intensificarea conflictelor de mediu sau, având la bază probleme de mediu și schimbări climatice și - în orice caz - problemele environmentale, se adaugă și amplifică celelalte probleme cu care se confruntă deja umanitatea.

Suntem la momentul în care trebuie să conștientizăm în mod real semnalele venite din partea mediului, încă nu este prea târziu, dar este nevoie de o acţiune radicală, urgentă, masivă de stopare sau, cel puţin, de diminuare a proceselor de degradare masivă a mediului. În privinţa climei, se consideră că mai avem câţiva ani până în 2015-2020 și putem să acţionăm în vederea relantizării evoluţiilor periculoase care trebuie să fie însoţite deja de un proces de adaptare a speciei umane la noile condiţii de mediu. Pentru că principala problemă care se pune este adaptarea. Pentru prima dată în istoria sa, specia umană, ca urmare a impactului negativ pe care îl are asupra mediului în care trăiește, generează fenomene de schimbări majore și masive, ceea ce presupune din partea ei o reacţie pe măsură. Adică o adaptare deosebit de consistentă, într-un timp foarte scurt. Până acum, ne-am adaptat la mediu în timpul sutelor sau miilor de ani, acum trebuie să ne adaptăm la condiţiile schimbărilor climatice în zeci, maximum o sută de ani. Și această problemă se suprapune crizei energetice în sensul că acești combustibili fosili - cărbunele, petrolul, gazele naturale - tind ca în câteva decenii sau câteva secole să se epuizeze. Ca atare, nevoia de energie pe care a dezvoltat-o umanitatea în ultimele două secole și care a atins un nivel extraordinar trebuie să fie acoperită din alte surse. Va fi capabilă omenirea să găsească alte surse de energie la nivelul cerut de nevoile sale? Or, conjugarea între criza energetică și criza ecologică duce la un rezultat care este greu de gestionat, dacă nu se întreprind la nivel mondial, regional și local măsuri urgente și radicale.

Omul poate să dea, ca fiinţă, exemplu că devine conștient de problemele ecologice și că este capabil să le rezolve din iniţiativă individuală. Asta înseamnă că trebuie să ne schimbăm mediul de viaţă. Să punem accentul pe economisire.

Să ne îndreptăm atitudinile spre soluţii prietenoase, dacă nu favorabile protecţiei mediului. În același timp, atitudinea fiecăruia dintre noi trebuie să fie conjugată cu acţiunea colectivă la nivelul industriilor și la nivelul măsurilor adoptate de comunitatea internaţională. Problemele globale ale mediului se caracterizează, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin contribuţia tuturor indivizilor trăitori pe Planetă, a generaţiilor prezente și a celor trecute și că Numărul 02 — 085

nu pot fi soluţionate în mod durabil decât cu participarea fiecăreia dintre cele 7 miliarde de fiinţe umane trăitoare la acest moment.

Așadar, cu contribuţia generaţiilor prezente, în profitul generaţiilor viitoare. Trebuie să promovăm o solidaritate, deopotrivă, între generaţia trăitoare astăzi pe Planetă și cele ce vor urma. În domeniul protecţiei mediului, vechea butadă a Marchizei de Pompadour: "După mine, potopul!" trebuie să fie înlocuită și este înlocuită, cel puţin la nivelul reflecţiei, cu: "După mine, generaţiile viitoare!".

Este nevoie de o educaţie relativă la mediu, pentru mediu, în favoarea ecologiei, dar înţeleasă în adevărata sa substanţă.

De obicei, și de pildă în România, avem Legea Educaţiei și alte reglementări care prevăd studiul educaţiei ecologice în școli.

De multe ori însă, prost înţeleasă, aceasta se reduce la transmiterea unor cunoștinţe, de obicei, din domeniul știinţelor biologice și din cel al ecologiei. În realitate, educaţia relativă la mediu, așa cum se subliniază în documentele UNESCO, presupune transmiterea unor informaţii specifice, interiorizarea, conștientizarea lor de către oameni și exprimarea acestora în atitudini pozitive faţă de protecţia mediului. Avem, așadar, educaţie, reacţie cetăţenească și aceasta trebuie să fie complementarizată prin acţiuni de ordin economic, juridic, politic, administrativ, care să conducă, în general, la o rezultantă de diminuare a impactului uman asupra mediului și de compatibilizare între cele două elemente: existenţa - activitatea umană și natura în cadrul căreia se plasează omul. Concepţia antropocentristă promovată de-a lungul anilor și încrederea absolută în știinţă și tehnologie că vor putea oriunde și oricând, și orice să soluţioneze trebuie să fie înlocuită cu înţelepciunea ecologistă a supravieţuirii în armonie cu mediul. Trebuie să înţelegem că omul este parte integrată în mediu, nu este ceva separat, deasupra mediului.

086 — Numărul 02

Acţionând asupra naturii în mod abuziv lovește în sine, se degradează pe sine, își pune în pericol existenţa sa ca specie.

Numai privind unitatea mediului, în care să-l cuprindem inclusiv pe om, putem să abordăm în mod necesar și corespunzător problematica environmentală. De altfel, teoreticienii arată că acest tip de dezvoltare cu caracter prădător asupra resurselor naturale nu mai este posibil, nu mai este viabil, dacă îl continuăm cu obstinenţă. Va conduce la deteriorarea mediului și la ruperea echilibrului ecologic.

Trebuie să regândim însăși noţiunea de dezvoltare, care nu mai trebuie redusă la creșterea economică. Această idee trebuie abandonată și trebuie să ne pliem mai ales pe concepţia devenirii societăţii, a umanităţii, care să fie exprimată în alţi parametri decât în cei strict economici.

Avem o serie de idei în acest sens, din păcate sunt ignorate, se amână de multe ori - mai ales în condiţiile crizei economice actuale - speranţa că răfuiala dintre mediu și om va fi și ea amânată. Din păcate, nu stă în puterea omului să decidă când și cum acest conflict cu natura va deveni insurmontabil.

Din punct de vedere formal, în ţara noastră, mai ales în contextul aderării la UE, au fost adoptate multe reglementări de ordin juridic, în prezent fiind inventariate circa o mie de acte normative în materie de protecţia mediului de la dispoziţiile Constituţiei și până la ordine ministeriale sau hotărâri ale autorităţilor administrative locale. Din păcate, acest summum de acte normative, pe de-o parte, nu este sistematizat, în sensul că există multe reglementari care se suprapun și care necesită din punct de vedere juridic o sistematizare sub forma unui cod al mediului. Pe de altă parte, mai ales sub impactul crizei economice se acordă o atenţie, din păcate, din ce în ce mai redusă aplicării reglementărilor de mediu. Într-o ţară în curs de dezvoltare, cu o populaţie

săracă, precum cea a României, de multe ori se consideră că aplicarea legislaţiei de mediu reprezintă un lux, un capriciu al autorităţilor UE, o modă de a imita Occidentul și în această privinţă. Or, trebuie să înţelegem că respectarea legislaţiei de mediu, protejarea naturii reprezintă o necesitate obiectivă, o cerinţă a existenţei fiecăruia dintre noi, a comunităţilor în cadrul cărora trăim.

Abordarea care se impune în domeniu este aceea de a gândi global și a acţiona local. De aceea este nevoie să sporim eforturile de educare, mai ales a generaţiilor tinere, în privinţa protejării mediului, a transformării fiecăruia dintre noi într-un "agent ecologic", a asumării problematicii ecologice mai ales la nivelul colectivităţilor locale. În ciuda unităţii sale naturale, problematica mediului se exprimă în ipostaze locale și regionale. Acesta este probabil nivelul cel mai eficace de soluţionare a problemelor de ordin ecologic. Fără îndoială, fără a putea ignora conexiunea lor cu dimensiunea planetară a fiecărei probleme.

Vânzarea certificatelor de dioxid de carbon a fost o abordare promovată prin Protocolul de la Kyoto specifică economiei de piaţă, de care ne-am legat iniţial multe speranţe, dar care în prezent a intrat într-o perioadă de criză.

De aceea, cred că reacţia întârziată a autorităţilor de la București va face ca valorificarea certificatelor, a drepturilor alocate, să nu mai prezinte importanţa pe care o avea în urmă cu câţiva ani.

Astfel, semnele de întrebare care se pun asupra viitorului Protocolului de la Kyoto, atitudinea unor ţări în privinţa aplicării acestuia, în frunte cu SUA și Japonia, fac ca o atare operaţiune să nu mai nască speranţele de ordin economic pe care le aveam în urmă cu câţiva ani.

culturĂ

Cea mai sigur~ investi}ie: arta Diana Anghel

În dialog cu Iuliana Vîlsan Artmark

Foto În momentul în care am început să scriu articolul despre felul în care se desfășoară o licitaţie de artă în România, nu știam nimic despre asta, în afară de câteva secvenţe rătăcite văzute prin filmele americane, în care bărbaţi misterioși licitează prin telefon bijuterii rare, pentru iubitele lor. Participarea la licitaţia din decembrie 2010 a Casei Artmark mi-a arătat că, odată ce ai fost prezent la o astfel de licitaţie, îţi vei dori mai mult ca sigur să mergi și altădată.

Detaliile despre demersul pe care îl fac casele de licitaţii pentru a obţine obiectele de artă, întocmirea lotului sau intrarea în licitaţie a artiștilor tineri nu vor mai fi o necunoscută. Discuţia cu Iuliana Vîlsan, scenograf și artist, a fost pentru mine edificatoare. Sunt convinsă că va fi la fel și pentru tine.

Am un proiect pe care l-am început în urmă cu mai mulţi ani și care se numește "Implementarea legilor europene și mondiale ale comerţului de artă în România" Una din direcţii este licitaţia, pe care eu am dezvoltat-o mai cu seamă în urmă cu doi ani sau, mai bine zis, am atins punctul maxim în urmă cu doi ani. După care, sigur, lucrurile au evoluat și independent de mine.

Am descoperit o piaţă extrem de blocată și de blocantă în România, în ceea ce privește comerţul de artă Motivul pentru care am deschis împreună cu colegii mei în anul 2000 prima galerie de artă contemporană: Galeria de interese, pe care mai târziu Matei Câlţia a preluat-o și a transformat-o în Galeria Posibilă.

Schimbându-i conceptul, îmbunătăţindu-l sau direcţionându-l spre ceva ce noi nu ne gândisem împreună ca direcţie iniţială.

Impulsul pentru care am început acel gest a fost dat de faptul că ajunsesem la concluzia că lucrurile pentru care noi eram pregătiţi nu aveau relevanţă deloc în piaţa românească. Punându-mi problema vieţii de artist în această ţară, a existenţei și a subzistenţei, mi-am dat seama că lucrurile sunt extrem de precare, iar viitorul m-a cam speriat. Așa am ajuns la a săpa foarte adânc pentru ca, mai apoi, să descopăr o problemă gravă și spinoasă a patrimoniului și așa am ajuns în a mă implica foarte puternic în infrastucturile mari, care privesc implementarea legilor europene și mondiale ale comerţului de artă și aici. Și, din 2002, după o bursă pe care am avut-o la Paris, la Palais de Tokyo, și unde am cunoscut câţiva oameni care m-au îndrumat către anumite direcţii, și către anumite adrese, și către alţi oameni pe care să îi cunosc, am început o campanie de documentare foarte riguroasă și profundă în acest domeniu.

Mi-am dat seama că a aborda acest subiect la nivel macro presupune mai multe direcţii. Una din direcţiile importante, concept care va sta, va rămâne în picioare și va crea rulajul, indiferent de direcţiile

momentane ale comerţului de artă și de deciziile politice din vreo ţară, este licitaţia. Și atunci, dincolo de sistemul galeriilor de artă pe care le-am susţinut, licitaţia a fost unul din punctele esenţiale pe care l-am aprofundat în documentare și așa am cunoscut locul de unde a pornit comerţul de artă în Europa și în lume.

Acesta este SYMEV – Sindicatul Naţional al Caselor de Licitaţii Voluntare din Franţa – care a creat conceptul de licitaţie și care, dincolo de faptul că reprezintă o carte deschisă pentru oricine vrea să o înveţe și să o deschidă, oferă consultanţă și sprijin în orice demers pe care o cultură mai apropiată sau mai îndepărtată vrea să o facă. Fie ea România, fie ea China, ei apelează la SYMEV pentru învăţarea, pentru abecedarul licitaţiei de artă. Sigur că în România existau câteva case de licitaţii cu care noi ne obișnuisem.

Dar faptul că era un circuit închis, faptul că nu era nicio relevanţă între ce se licita în România cu ce se licita în străinătate mie mi-a pus foarte mari probleme. Faptul că am descoperit că arta românească nu intrase în mod oficial în băncile de date ale burselor din New York, din Tokyo, din Londra, burse care contează în cotarea artiștilor și a lucrărilor de patrimoniu, mi s-a părut extrem de grav.

Numărul 02 — 089

Și atunci, cu sprijinul vicepreședintelui Confederaţiei Internaţionale a Comercianţilor de Opere de Artă, Jan De Maere, l-am cunoscut pe Hervé Chayette, președinte SYMEV, cu care am elaborat un proiect amplu. Proiect care a antrenat lucrări de patrimoniu și lucrările artei românești până în arta contemporană într-un eveniment major, care s-a întâmplat la Drouot, 29 martie 2009. Atunci a avut loc prima licitaţie de artă românească la Sala Drouot Montaigne din Paris. Acel weekend era extrem de important, un eveniment anual SYMEV, la care sunt convocate toate casele de licitaţii voluntare din Franţa. Era weekendul în care ei se strâng la Paris, creează evenimente și sunt updataţi cu evenimentele noi care se dezvoltă de la un an la altul. Astfel că acel weekend a fost dedicat artei românești. În 2008 a fost dedicat artei chineze, care a fost un imens succes. Bineînţeles, chinezii s-au mobilizat mult mai bine decât românii, pentru că la ei a funcţionat informaţia centralizată și lucrurile au avut alte baze, dar eu am descoperit cu ocazia acestei licitaţii-duplex – București-Paris că avem un public care nu e conștient de valoarea patrimoniului naţional. Pentru că au fost în licitaţie lucrări valoroase ale artiștilor noștri pe care toţi îi considerăm valoroși atunci când învăţăm istoria artei, dar în momentul în care îi punem pe o hârtie, într-o licitaţie, oamenii nu scot neapărat bani din buzunar pentru a investi în așa ceva. Or, lucrul acesta e extrem de grav, în condiţiile în care în lume investiţia în artă e singura care nu a dat niciodată greș. Dar aici e o chestiune de educaţie și sper ca lucrurile să se regleze în timp.

Piaţa trebuie gândită pe mai multe paliere E investiţie la nivelul artă – patrimoniu, iar pentru asta trebuie să ai o atitudine și o cultură în ceea ce privește patrimoniul și cât de mult înseamnă păstrarea lui în interiorul unor colecţii valoroase, autohtone, și în același timp rulajul lor în lume, în arta universală: cu cât sunt achiziţionate de colecţionari mai mari, alături de alte opere valoroase, cu atât alăturarea face ca lucrurile să se topească într-o cultură universală și nu într-una mărginașă, în care suntem, deocamdată.

Pentru că, a nu intra pe piaţa universală (și repet - Paris 29 martie 2009 a fost primul mare eveniment în care arta românească a intrat în bloc la bursele importante din lume), fără aceste gesturi și fără conștientizarea unor lucruri de acest tip, nu reușești să mergi mai departe în a înţelege ce important este să îţi aperi patrimoniul și lucrurile cu adevărat valoroase, prcum și 090 — Numărul 02

o cultură cu care identitar să te impui mai departe.

Iar un alt nivel este investiţia în arta contemporană – arta vie. Și pentru asta îţi trebuie cultură și o prospecţie către lucrurile care pot valora în timp mai mult decât investiţia de moment.

Dacă la cultura de patrimoniu salturile pot fi spectaculoase, dar nu neapărat fenomenale, surprizele cele mai mari vin din arta tânără. Pentru că o investiţie într-un spirit care are ce spune în timp e o investiţie progresivă cu niște salturi care pot fi spectaculoase în funcţie de evoluţia artistului. Sigur că un artist tânăr se poate opri sau nu, în funcţie de ce i se întâmplă pozitiv sau motivaţional. Dar fără niște pârghii, care să susţină un comerţ și o circulaţie a operelor de artă pentru a motiva investiţia, nu se poate. Iar eu asta

încerc. Într-o formă sau alta, vreau să fac aceste pârghii să funcţioneze. Cât de important este ca oamenii să cunoască lucrul acesta depășește explicarea prin cuvinte. Pentru că o operă este, dincolo de orice, o energie și numai un om de cultură rafinat și un om bine mobilat din punct de vedere moral, cultural, emoţional, sensibil, reușește să simtă unde este valoarea și unde nu. Nu trebuie neapărat să ai o cultură plastică, trebuie să ai doar un parcurs autentic al tău în viaţă ca să te duci către lucrurile bune. Iar investiţia în artă înseamnă a-ţi lua și a-ţi pune un tablou de valoare pe perete. El "lucrează" în timp. Se spune că o pictură "lucrează" 20 de ani. Nu e o glumă că lucrează. Ea lucrează și face asta împreună cu tine când o achiziţionezi.

A intra tu, ca proprietar, în procesul extrem de complex al elaborării unei opere de

ARTIȘTII Ce demersuri aţi făcut pentru a vă depune lucrările la o casă de licitaţii?

Aurel Tar, artist Prin contact direct cu ei. Pe cei de la Artmark i-am cunoscut în diverse împrejurări. I-am contactat și lucrările au intrat într-un proces de selecţie.

Francisc Chiuariu, artist M-am interesat când urmau să fie licitaţiile și în ce măsură intra și arta contemporană.

M-am prezentat cu lucrările. De acolo, ei au făcut selecţia. Fiindcă, după ce artistul își depune lucrările, acestea sunt vizionate și apoi urmează selecţia lor.

De ce ar fi o fotografie, într-o eventuală secţiune în cadrul unei licitaţii de artă, o investiţie pentru colecţionarul de artă?

Dan Pierșinariu, fotograf În primul rând, trebuie făcută o diferenţiere între fotografia de artă, de documentar și cea de larg consum. În momentul în care înţelegi că e artă ar trebui să nu existe o problemă în a considera fotografia o investiţie.

COLECŢIONARII De ce colecţionati artă și, în special, de ce artă românească? Ștefana Bianu, colecţionar de artă (Colecţia Ștefana și Alexandru Bianu) Pentru că vin dintr-o familie care a avut o tradiţie de colecţionari și mă interesează poziţia artiștilor români. Cumpăr artă românească pentru că doresc să îi fac pe artiștii români, fie ei contemporani sau nu, cunoscuţi în casa mea. Dar asta nu înseamnă că nu am în casă și artiști străini. Îmi place să cumpăr din ateliere sau direct din galerii. Mă interesează în special desene ale unor sculptori români.

artă și al transmiterii zilnice a energiei și a impulsului emoţional, privire, senzaţie… toate aceste lucruri se depun în formarea zilnică a celui care a achiziţionat acea lucrare și o privește zilnic.

Bineînţeles că este foarte dificil pentru artiștii tineri să intre pe piaţă Pentru că foarte mulţi ajung artiști. Și dacă ne uităm la galeriile de artă contemporană care au apărut, sunt foarte mulţi artiști care se ocupă de galerii. Pentru că nu există exact aceste pârghii atât de bine structurate care să creeze un flux de vânzare care să ofere o subzistenţă binemeritată. Faptul că în perioada interbelică artiștii constituiau niște repere și acum sunt niște oameni hăituiţi înseamnă că nu e neapărat o evoluţie.

Proiectul nu s-a terminat, el a avut o

serie de cinci conferinţe la Muzeul Naţional de Artă al României, au fost invitate cele mai mari nume ale comerţului de artă din Europa și din lume. A fost ca o carte deschisă pentru toţi oamenii de business, de cultură, de artiști plastici interesaţi în a pricepe mecanismul de funcţionare a comerţului de artă. Sigur că principiile comerţului de artă sunt în schimbare în lume și lucrurile evoluează în funcţie de deciziile politicii culturale ale fiecărei ţări.

Dar nu despre asta vorbim. Indiferent de tendinţele care există într-un moment sau altul, acestea sunt principiile de bază care vor funcţiona nu numai acum, ci cât timp comerţul de artă va exista pe lume, adică atât cât vom exista noi, civilizaţie, pe lume. Pentru că ele sunt baza de la care s-a pornit. Și nu s-au oprit. S-au dezvoltat case de licitaţii care sunt mult mai atente

Care este profilul colecţionarului român de artă ?

Alexandru Bâldea, membru fondator Artmark Colecţionarul român este un personaj interesant, cu un profil în schimbare. Dacă, înainte, colecţionarii erau doar cei extrem de pasionaţi de artă, acum colecţionarul este și un investitor. Un investitor ce își rafinează constant simţurile și care a înţeles că investiţia în artă este nu numai "investment of passion", dar și o investiţie foarte profitabilă. Foarte importantă este și specializarea colecţionarilor: pe piaţa de artă românească există deja colecţionari interesaţi exclusiv de vechi maeștri și de impresioniști, artă de patrimoniu care stabilește în mod constant recordurile de licitaţie. Dar există și colecţionari orientaţi către arta contemporană, încurajaţi și de potenţialul de creștere al investiţiei în acest gen de artă.

Numărul 02 — 091

dacă asta te interesează. Altfel, de pe piaţa neagră poţi cumpăra o lucrare, te încântă că ai cumpărat un Pallady cu 2.000 de euro și, de fapt, să nu fie un Pallady, iar valoarea lui să nu fie nici de 200 de euro. Nu întâmplător există ștampilele expertizelor, pe care cu cât ești într-o structură mai bine ancorată, cu atât lucrurile au o mai mare garanţie pentru viitor, pentru investiţia în viitor.

Experţii, școliţi în străinătate Cei mai tineri se școlesc în alte părţi. Încep timid în timpul facultăţii, dar continuă specializarea cu oamenii pe care eu i-am adus în România pentru a susţine conferinţele.

la structurare. Nu exista conceptul de comisar licitant. Or, comisarul licitant este creierul licitaţiei, pentru că, dincolo de selecţia pe care o face împreună cu expertul, el creează strategia financiară, el cotează, el licitează, el știe când să scadă, când să crească, el știe când să oprească un lot, când să îl deschidă. Este un om care lipsește în România. Sigur, suntem la începutul licitaţiilor adevărate, după părerea mea. Artmark-ul este singura casă 092 — Numărul 02

de licitaţie care este cel mai aproape de aceste principii despre care vorbesc și de această organizare serioasă a lucrurilor.

Cred că în duplexul de la Timișoara, una din lucrările lui Luchian a avut sumă de 140.000 de euro. Acesta e un record despre care nu puteam vorbi anii trecuţi.

Asta înseamnă că oamenii se îndreaptă foarte mult și către casele de licitaţii din România. Bani ar fi în România. Unii oameni au atins un nivel financiar și un nivel în care, dincolo de bani, și-au dat seama că a atinge o calitate a vieţii înseamnă mai mult decât atât. Exact ca la mașini: înţelegi o mașină în momentul în care o cumperi și, cu cât ai mai mulţi bani și îţi rafinezi gusturile, ajungi la a înţelege condusul unei mașini și confortul cu mult mai bine. Sigur, comparaţia e brută, dar e aproximativ același lucru. Dacă, la început, te pot încânta un poster și o emoţie dintr-un poster pe care în facultate ţi l-ai pus pe perete, cu cât trec anii și ajungi să ai bani, o cultură și o experienţă care să îţi deschidă alte perspective, cu atât te îndrepţi către o lucrare autentică și nu către un poster. Și atunci, pe măsură ce ajungi la o lucrare autentică și de la asta treci la alt autentic și îţi tot rafinezi gustul, ajungi până la urmă la achiziţii care fac diferenţa între 1.000 și 150.000 de euro.

Piaţa neagră e mult mai dezvoltată decât cea oficială Sau cel puţin era, pentru că, de doi ani, nu am mai contorizat. Eu sper ca oamenii să fi deschis ochii în ultimii ani și să vadă că o garanţie dintr-o piaţă de artă oficială este mult mai bună, pentru că mai departe te duci cu ea și ea îţi dă garanţia să participi la alte licitaţii și lucrarea poate fi reinvestită,

Lotul, în general, se face în funcţie de ce reușești să achiziţionezi în momentul respectiv Nu există loturi absolute sau o ierarhie absolută, ci există loturi mai bune sau mai slabe, în funcţie de legăturile pe care, ca organizator al licitaţiei, le ai, de disponibilitatea colecţionarilor de a introduce în circuit niște lucrări de o reală valoare, de oameni care le-au moștenit și care caută casele de licitaţii la care să plaseze opere. În urma expertizei, lucrările intră în licitaţie, se creează un lot cu o valoare pe care expertul o dă.

Nu se poate intui căror artiști le va crește cota Surprizele la categoria artă contemporană sunt foarte mari în timp. Și doar intuiţia celor care achiziţionează un artist sau altul poate fi singura valabilă. Altfel, nu există.

Sunt câţiva artiști contemporani valoroși, dar prefer să nu dau nume, ca să nu îi vitregesc pe alţii, prefer ca arta contemporană să fie descoperită de oamenii interesaţi de artă și sper să fie din ce în ce mai mulţi care să se orienteze spre acest domeniu, pentru că e cea mai bună investiţie, având cele mai mari salturi în timp. Deci e probată. Important de reţinut: în toate momentele de criză, nu luxul a avut de suferit.

Pe website-urile caselor de licitaţii din România puteţi găsi toate informaţiile de care aveţi nevoie: data și locul următoarelor licitaţii, ale expoziţiilor care le preced, imagini ale pieselor de artă din lot, formulare de înscriere și date de contact Artmark : www.artmark.ro Alis : www.alis.ro Goldart: www.goldart.ro Monavissa: www.monavissa.ro

DESIGN

Surorile wagner DIANA ANGHEL

Text OVIDIU COSAC

Foto

094 — Numărul 02

Prima dată când am intrat în magazinul surorilor Wagner de pe Bd. Carol, acum vreo trei ani, am avut sentimentul că am aterizat într-un basm. Sau în sufrageria unei bunici austriece burgheze. Și fiindcă între timp am aflat și eu, și voi, probabil, povestea porţelanului pictat manual din magazinul "Wagner arte frumoase și povești", m-am gândit că ar fi potrivit să aflaţi și povestea celor două surori: Ana și Irina Wagner.

Cum v-aţi înţeles când eraţi mici?

Ana: Cred că așa cum se înţeleg fraţii în general. Și bine, și rău. În final, de fiecare dată am rămas unite. Îmi amintesc că în copilărie, dar și acum, râdeam foarte mult împreună.

Irina: Nu ne-am prea înţeles până spre

14-15 ani și după aceea, când a început liceul și efervescenţa aia de după Revoluţie, cu petreceri, cu grupuri de prieteni, brusc ne-am împrietenit. Ea a urmat Tonitza și eu am început să dezvolt un respect pentru ce se întâmpla acolo, în zona aia, a picturii, a desenului. Și, cumva, din sora mai mică și opresată a devenit sora mai mică și respectată. În jurul vârstei de 14-15 ani a început marea împrietenire.

Ce îmi poţi spune despre personalitatea Irinei?

Ana: În raport cu mine, a jucat mereu rolul fratelui mai mare. Autoritar și mereu cu un ultim cuvânt de spus. Cu toate astea, am simţit mereu o căldură pe care doar de la un frate mai mare o poţi simţi. Altfel, pot spune că e o persoană cu principii

puternice, care vin ca urmare a unei educaţii de tip catolic.

Irina: Mi se pare că s-a schimbat în timp, e o persoană foarte sensibilă, inteligentă, uneori mă surprinde cât de deșteaptă și pricepută e în afacere. Pe lângă sensibilitate și simţ estetic și artistic, are un pragmatism din ăsta care apare în anumite momente, în care mă surprinde ce idei bune are de business. E capricioasă și are un spirit ludic, care iese la suprafaţă când totul e bine în jurul ei.

Ce dorinţă îţi pui atunci când vezi o stea căzătoare?

Ana: Depinde de starea în care mă prinde momentul. Nu-mi aduc aminte să-mi fi dorit lucruri ieșite din comun atunci când a căzut o stea. Eu, când văd stele

căzătoare, mă bucur pur și simplu de micul eveniment. Evident, de una singură, pentru că niciodată nu e timp să-l anunţi și pe cel de lângă tine că tocmai ai văzut o luminiţă fulgerătoare pe cer.

Irina: Fericire, iubire și dup-aia încep încă 25 de dorinţe, ca să nu ratez nimic.

Care e cel mai frumos gest pe care l-a făcut sora ta pentru tine?

Ana: Nu pot să răspund cu exactitate la întrebarea asta. Facem gesturi frumoase una faţă de cealaltă permanent, cred. Ne susţinem reciproc în ceea ce facem tot timpul, așa că asta atrage de la sine un mod de convieţuire bun și foarte plăcut.

Irina a fost un personaj foarte important în evoluţia mea, ca artist. Din momentul în care am început să desenez, ea a început

să mă promoveze, cu forţe proprii. Știa, pare-se, foarte bine în ce "investea" acum mai bine de 10 ani. Astăzi suntem asociate într-o afacere care este bazată în exclusivitate pe artă și creaţie semnată Ana Wagner. Mai bine de atât nu cred că se poate.

Irina: Face multe gesturi. Nu-mi vine acum unul în minte special.

Spune-mi trei lucruri care ţi-au schimbat viaţa.

Ana: Moment foarte important! La 14 ani, mama mi-a sugerat cu blândeţe și tact să mă îndrept către școala de arte "Tonitza".

Un alt moment a fost acela în care am decis să transpun pe porţelan lucrările mele de grafică. Eram în anul al doilea de facultate când am decis să încep o mică Numărul 02 — 095

afacere cu obiecte decorate manual, pe care le vindeam cu succes în magazinele de specialitate de la vremea aceea.

Un al treilea moment ar putea fi acela în care, în 2006, am deschis magazinul "Wagner-arte frumoase și povești" de pe Bd. Carol 39.

Irina: Copilul. Ana și ce face ea. Și ultima iubire.

Cât e de complicat să lucraţi în familie?

Ana: Cred că aceleași principii de funcţionare ale unei afaceri se aplică, la fel, atât într-o formulă clasică, cât și în formula "familie". Este complicat uneori pentru că, în loc să fim doar asociaţi într-o afacere, suntem în exclusivitate surori și atunci, inevitabil, ies scântei. Și de fapt este simplu pentru că ne susţinem reciproc, avem puterea să trecem peste greutăţi așa cum este normal într-o familie sănătoasă. Și este extraordinar să ai niște părinţi care își protejează copiii care nu mai sunt copii și care dau o mână de ajutor ori de câte ori e nevoie într-o afacere ca a noastră.

Irina: Are puncte tari și puncte slabe. E delicat, nu complicat. Face lucrurile mai

096 — Numărul 02

simple uneori, însă raporturile astea de comunicare într-o companie sunt foarte sensibile. Adică, nu știu cine avea citatul asta: dacă dimineaţa ratezi salutul de la micul dejun, spui bună dimineaţa într-un anumit fel, interlocutorul o ia personal și s-ar putea să ratezi ziua aia în companie.

Lucrurile pot fi luate personal. Sau orice feedback negativ trebuie explicat că nu e un reproș la adresa fratelui sau a mamei. E mai sensibil.

Unde îţi place să călătorești ?

Ana: La mare. Îmi place să mă aflu lângă o apă atunci când plec în vacanţă. Și prefer marea. Mi-a plăcut foarte mult pe insula Capri, unde marea e albastră precum cerneala, și îmi mai place foarte mult la Cadaques, un loc simplu și retras în Spania, pe malul mării. E un mic port, sat de pescari foarte vechi, unde poveștile spun că Dali își aducea uneori, seara, puii de tigru la plimbare. Asta mi-a spus o doamnă de origine spaniolă, băștinașă, care înota dumnezeiește (avea în jur de 65 de ani) și îmi spunea într-o după-amiază (eram doar câteva persoane pe o mică plajă de

câţiva metri, sub faleza înaltă) că de tânără se scălda în mare încă din luna ianuarie. Îmi plac catalanii! Plini de viaţă și puternici.

Irina: La mare. Am o problemă cu apa: să fie transparentă și albastră.

Spune-mi trei lucruri care te amuză teribil.

Ana : În atelierul Wagner se râde mult, în general. Suntem vreo 5, 6 la număr. Ne întâlnim zilnic și de obicei cu voie bună.

Ne amuzăm din nimicuri, așa cum se întâmplă de obicei. Dintr-o vorbă spusă anapoda se naște o întreagă istorie plină de umor și rămâne laitmotivul unei perioade îndelungate.

Umorul și optimismul ne caracterizează.

Altfel, cum v-aţi putea imagina că lucrările noastre pe porţelan ar putea inspira ceva pozitiv și foarte plăcut ochiului și sufletului?

Irina : Mă amuză fata mea cu ce chestii scoate acum, în ultimul timp, mă amuză anumiţi bărbaţi cu umor și scene din astea cotidiene pe care le văd pe stradă și la care nu mă pot abţine să nu râd.

Care e plăcerea ta vinovată?

Ana: Fumatul. Încerc să mă las de fumat

de când m-am apucat. Nu-mi prea cumpăr ţigări, dar le cer prietenilor binevoitori.

Irina: Nu prea pot să vorbesc despre ea. Ar intra într-o zonă despre care nu se discută într-o publicaţie.

Cu cine ţi-ar plăcea să te întâlnești la o cină exclusivistă?

Ana: Cu Napoleon la Fontainebleau, pe înserat. Mă fascinează personajul.

Irina: Mi-ar plăcea să îl cunosc pe Marius Manole. Și pe un contratenor, Jarrouski.

Ce îţi place cel mai mult la jobul tău?

Ana: Că nu trebuie să dau raportul nimănui.

Eventual, în momente de sinceritate, mie însămi.

Că fac de dimineaţă până seara ce-mi place. Creez, desenez, pictez și asta mă umple de energie și bucurie. Și că îmi pot petrece dimineţile așa cum poftesc.

Irina: Îmi place că are legătură cu arta și cu tot ce e frumos. Mă încântă zona asta. Și, după aceea, îmi place că mă pricep la ceea ce fac și că nu mă împiedic, nu am dificultăţi. Și că am maximum de libertate: de la program, până la idei creative. Pot pune în aplicare tot ce îmi trece prin cap.

Ceea ce e mai greu într-o companie. Zic asta pentru că am lucrat într-o companie.

Ce planuri de viitor ai?

Ana: Sper să pun la cale câteva expoziţii de porţelan pictat manual (surpriză) în 2011. Și – deloc de neglijat – călătoriile sunt sursa mea de inspiraţie, așa că îmi doresc cât mai multe în viitor și cât mai variate.

Irina: Mă tot gândesc la vacanţe. Nu știu de ce. Deși e criză și toată lumea se concentrează pe muncă, mă preocupă să îmi planific diverse vacanţe. Vreau să scoatem din ţară ce se întâmplă aici cu porţelanul, să îl promovăm și să îl vindem și în afară. Și cam atât. Nu îmi fac planuri pe termen foarte lung, pentru că Dumnezeu are mult de spus aici și nu îmi permit să fac planuri pe termen foarte lung.

Am avut diverse încercări. E greu, pentru că Europa e saturată și are tradiţie în industria porţelanului și nu putem să ne facem noi acum că am inventat apa caldă în Franţa sau în Germania, unde există manufacturi din 1600-1700. Și atunci am încercat să ieșim prin diverse evenimente culturale: în Italia Ana a ieșit cu expoziţii, în Ungaria, în Germania. S-au întâmplat

vânzări punctuale, însă niciun demers care să ne ţină acolo, să vindem sau să deschidem un showroom. Apoi am mai încercat ieșirea asta prin marile târguri.

De exemplu, e un târg la Paris, "Maison des Objets", însă ne ţin în stand-by. Și acum, uite, e o coincidenţă că foarte mulţi cunoscuţi, inclusiv niște firme, ne-au cerut cataloage și discutăm deja în termeni contractuali cum să ne reprezinte în afară și cum să ne vândă.

Magazinul "Wagner arte frumoase și povești" a împlinit anul acesta, în luna ianuarie, cinci ani. Iniţial au deschis magazinul în ideea de a face un Concept Store în care să prezinte, pe lângă creaţiile atelierului lor, alţi artiști. Astăzi, magazinul s-a transformat întrun reprezentant exclusiv al obiectelor de porţelan pictat manual Wagner.

Ana se ocupă cu partea de creaţie, producţie, conduce echipa de artiști colaboratori ai atelierului.

Irina se ocupă de PR, management și de dezvoltarea afacerii.

DESIGN

Obsesia pentru pantofi IRINA FLOREA

Text Câte perechi de pantofi ai? Peste 20?

Nu e grav. Cu toţii avem un fetiș pentru pantofi. Fie ei de designer, fie de retailer, sigur avem mai mult de zece perechi de pantofi în dulap. Plus că, dacă uneori ne ia valul și cumpărăm impulsiv alte piese vestimentare, la pantofi nu e niciodată cazul. Pantofii îi privim de aproape, îi întoarcem pe toate părţile, îi îndoim (să vedem dacă talpa e suficient de moale), le verificăm cusăturile, îi mirosim. Și dacă noi investim atât de multă pasiune și energie în alegerea lor, cum trebuie să fie pentru cei care creează și vând pantofi?

faptului că un designer este independent, iar retailerul are în spate o armată întreagă de oameni. Bineînţeles, acest argument poate intra foarte ușor și în categoria dezavantajelor.

Designerii au, după părerea mea, un public mai flexibil, mai nonconformist. În fiecare colecţie veţi vedea și modele deosebite, care ies cumva din tipare.

Acest lucru se datorează faptului că un designer se poate juca mult mai mult cu creativitatea.

Avantajul principal pe care îl are un retailer în faţa unui designer este nivelul la care își desfășoară activitatea. Iar dezavantajul... probabil tot acesta.

Una dintre diferenţele pe care le simt eu cel mai puternic din punctul de vedere al unui designer este că trebuie să ne luptăm puţin mai mult. Mai ales pe piaţa din România, care este dominată de retaileri, trebuie să ne impunem și noi, designerii.

Avantajul clar pe care îl are un designer este acela că, în momentul în care un client a cumpărat un produs, este foarte probabil ca acesta să revină. Aici mă refer și la faptul că un designer poate realiza produse custom-made, în funcţie de cerinţele clienţilor. Pentru un retailer este mult mai complicat, dacă nu imposibil.

Mihaela Glăvan, Managing Partner și Director Artistic Sepala

Cum este concurenţa pe piaţa de desfacere?

Pentru brandurile mele, Sepala, Sepala Kids, RSM și Mihaela Glăvan, concurenţi sunt de ambele părţi: atât designeri, cât și retaileri.

Deși este vorba de trei branduri pentru adulţi și, unul pentru copii, în momentul în care un client privește o creaţie Mihaela Glăvan, el își dă seama de acest lucru.

Toate modelele pe care le creez îmi poartă amprenta, totul stă în detaliile care, dacă analizăm concret, sunt cele care atrag atenţia.

Clienţii care poartă orice creaţie Mihaela Glăvan știu că aceste modele ies cumva din tipare. Fie că este vorba de un pantof simplu, fie de unul cu toc sau platformă, va exista întotdeauna un mic detaliu care îl va diferenţia de ceea ce există deja pe piaţă.

Care sunt avantajele și dezavantajele unui designer faţă de un retailer?

Diferenţa cea mai clară dintre un retailer și un designer este aceea că un designer are mult mai multă libertate de mișcare/ creaţie. Deși se păstrează anumite elemente de la o colecţie la cealaltă, conceptul diferă, prin urmare și procesul creativ este mult mai incitant și mai fresh, de fiecare dată. Acest lucru se datorează

Cât de greu/ușor este să menţii individualitatea brandurilor?

Un designer are ca obiectiv clar fidelizarea clienţilor actuali. Bineînţeles, asta nu înseamnă că nu vrem să ne lărgim clientela.

Prin brandurile pe care le creez încerc să ofer cea mai înaltă calitate și design inovator. Astfel, încerc să îmi ajut clienţii să evite compromisurile de genul: calitate fără design sau design fără calitate.

098 — Numărul 02

Mihaela Glăvan Și-a lansat în 2003 propriul brand de încălţăminte - Sepala, brand bazat pe creaţie. În 2005 a avut loc prima sa prezentare de modă (cu sprijinul lui Ovidiu Buta și al Doinei Levintza) și și-a lansat showroomul din zona Unirii. Între anii 2006 și 2010 a participat la târguri internaţionale de modă din Paris, Milano, Dusseldorf, Dubai și New York. În 2006 pantofii Sepala au fost exportaţi în Tokio, Japonia. Un an mai târziu, a lansat brandul RSM (Reconstructed Style for Men) pentru linia de pantofi bărbătești, în cadrul Festivalului de Modă de la Iași. În prezent este Managing Partner și Director Artistic la Sepala (firmă producătoare de încălţăminte și marochinărie).

Victor Tighinean, Masterfrancizor pentru România și Republica Moldova al companiei daneze ECCO

Care sunt avantajele și dezavantajele unui retailer faţă de un designer?

Toţi depindem de: modă, piaţă și Măria Sa "Cumpărătorul".

Marele avantaj al unui designer este flexibilitatea. Acesta poate să se adapteze mult mai ușor atât la cerinţele pieţei, cât și la tendinţele modei "Pronto Moda".

Avantajele unui retailer sunt brandul pe care îl comercializează și notorietatea lui.

ECCO nu își va schimba niciodată filozofia pe care se bazează: de a oferi cumpărătorilor săi "Cel mai confortabil loc de pe pământ!". Aceste cuvinte sunt susţinute de diversele tehnologii patentate de ECCO pentru a se asigura că, într-adevăr, pantofii pe care îi creează sunt cei mai comozi.

De obicei, designerii se adresează unui segment de piaţă mai îngust sau poate chiar de nișă, pe când un retailer se poate adresa unui public mult mai larg.

Așa cum am spus, principalul avantaj al unui designer este flexibilitatea, iar principalele dezavantaje sunt notorietatea, puterea financiară, sistemul și experienţa

care stau în spatele unui brand mare, lucruri care limitează capacitatea de extindere, în special pe pieţele internaţionale. Un brand înseamnă o garanţie.

Cum este concurenţa pe piaţa de desfacere?

Pentru ECCO, printre principalii concurenţi se numără Clarks, Timberland sau Geox, din categoria branduri internaţionale, iar dintre brandurile locale - Musette, care este un competitor redutabil.

Ne distingem de concurenţă prin confortul, calitatea produselor și a serviciilor pe care le oferim.

Cât de greu/ușor este să menţii individualitatea brandurilor?

Poate cel mai greu lucru este să poţi să-ţi menţii în timp individualitatea.

Brandurile mari creează moda, de aceea ele trebuie să depună câteodată eforturi imense pentru a-și păstra linia. ECCO este un brand scandinav și promovează valorile scandinave: calitatea, tehnologia și designul scandinave.

Filozofia ECCO se conturează în jurul ideii că pantoful trebuie să urmeze piciorul și nu invers.

Clienţii noștri sunt persoane care se respectă și care-și respectă picioarele: "Style is nothing without comfort".

Victor Tighinean A intrat în afaceri imediat după ce și-a terminat studiile. A început cu comerţ de încălţăminte sanitară pentru medici. A continuat la Transinvest, o companie specializată tot în încălţăminte sanitară pentru medici, unde a avansat până la postul de director general.

Următorul pas a fost să dezvolte o reţea de magazine multibrand în Cluj-Napoca - Michelle.

Experienţa acumulată în distribuţie și retail avea să-i aducă în 2003 o propunere din partea celor de la ECCO Danemarca. A acceptat provocarea și în 2004 a semnat contractul de franciză cu ECCO: a început să reprezinte brandul în România și în Moldova. Pe 5 martie 2005 a deschis primul magazin ECCO din România, la Cluj-Napoca.

Numărul 02 — 099

DESIGN

VELORBIS ALEX mihai dinu

Text

Dacă Miţa Biciclista* ar mai trăi în Bucureștiul lui 2011, cu siguranţă s-ar plimba pe Calea Victoriei cu o bicicletă Velorbis.

De ce ar face asta? Pentru că Velorbis sunt un fel de Mercedes-Benz al bicicletelor, pentru că arată mai bine decât orice bicicletă pe care aţi văzut-o, pentru că e făcută de danezi, și danezii le-au avut întotdeauna cu designul, și pentru că acum se găsește și în România.

Ar fi mai multe "pentru că"-uri, dar o să lăsăm imaginile să vorbească. *Miţa Biciclista nu e un mit, ci chiar a existat. O chema Maria Mihăescu și a fost o femeie foarte frumoasă și nonconformistă, care s-a făcut cunoscută prin legăturile ei amoroase. Zvonurile spuneau că ar fi fost curtată de Regele Ferdinand, de Octavian Goga, de Nicolae Grigorescu sau chiar de regele Manuel al Portugaliei. Porecla de Miţa Biciclista i-a fost pusă de un ziarist îndrăgostit și supărat că nu primea atenţiea ei, când a văzut-o plimbându-se cu bicicleta pe Calea Victoriei.

MIRCEA COLOTELA, Country Manager Velorbis Mircea Colotela are 32 de ani și, din 1998, a lucrat în turism, unde a ocupat mai multe poziţii, precum director de rezervări al brokerului rent-a-car 100 — Numărul 02

Holiday Autos, outgoing manager al tour operatorului Cocktail Holidays sau marketing manager în România al companiei aeriene Helios Airways; din 2004 a fost managing director al agenţiei de turism Travel Society, din 2009 country manager al Velorbis, pentru ca, în 2011, să fie desemnat director regional pentru Europa de SudEst al Velorbis.

De ce aţi deschis un magazin în România? E o piaţă cu potenţial real de dezvoltare?

Din întâmplare, în 2009 îmi căutam o bicicletă mie și soţiei, am descoperit site-ul Velorbis - moment în care m-am îndrăgostit de brand atât de tare, încât mi-am schimbat domeniul de activitate.

Nu am intenţionat nicio clipă să deschid

01

un magazin general de biciclete, a fost o situaţie de totul sau nimic, ori Velorbis, ori la revedere. Așa i-am convins și pe danezi, ei iniţial au spus că în calculele lor de dezvoltare nu a intrat niciodată Estul Europei, iar de acolo am ajuns să fim în primele cinci variante de limbă ale site-ului Velorbis, împreună cu ţara de origine și pieţele principale. Nu știu sincer în câte domenii ne putem lăuda cu asta, de regulă expansiunea se oprește prin Cehia sau Ungaria.

România este, cu siguranţă, o piaţă cu potenţial foarte mare; acum suntem cu piaţa un pic peste 0, iar de aici nu putem decât să o luăm în sus. Există trendul ăsta cu bicicleta care vine din Vest și care, treptat, ne va cuprinde și pe noi. Din fericire, e unul din lucrurile bune pe care le adoptăm.

If it were a character in a movie, it would be the woman who turns everything slo-mo when she walks into a party.

Care sunt principalele diferenţe dintre piaţa din România și o piaţă vestică (de exemplu, Danemarca)?

Unul din primele repere este motivarea deciziei de achiziţie; în Danemarca, bicicleta este folosită pentru transport, deci pentru utilitate, la noi este folosită în principal pentru agrement, deci pentru timp liber. Danezii au integrat atât de mult bicicleta în viaţa de zi cu zi, încât practic o folosesc fără neapărat să conștientizeze acest lucru, face parte din natura lor; ia gândește-te, vizualizezi exact momentul în care ai încuiat ușa azi-dimineaţă? Eh, cam cum folosim noi cheia de la ușă, ei folosesc bicicleta. În România, în schimb, bicicleta este folosită cu preponderenţă pentru plimbări în parc, pentru plimbări la munte.

Cum se poziţionează Velorbis în acest context?

Până acum ceva vreme, în mentalul colectiv bicicleta era asociată cu statutul social, în sensul în care cine folosește bicicleta nu are bani de mașină sau de alte mijloace de distracţie mai cool.

Ei bine, Velorbis vine și arată că și contrariul acestei percepţii este valabil, ocupând practic poziţia de high end în piaţa de biciclete, fiind singurul brand premium din România. Velorbis este compania creatoare a conceptului high fashion la biciclete, fiind singura marcă din afara zonei de design vestimentar acceptată să-și prezinte creaţiile la târgul Romania Fashion Trends & Brands, singura companie de biciclete acceptată ca partener la Bucharest Fashion Week, alături de nume precum

02

Jaguar sau Evian și este o apariţie constantă la prezentările de modă din întreaga lume. În acest moment pot spune că suntem brandul cu cea mai dinamică evoluţie atât în România, cât și în lume, bicicletele noastre fiind preferatele multor celebrităţi, actori, designeri vestimentari, dar și ale managerilor unor companii prestigioase.

E foarte bine că media a început să trateze subiectul din ce în ce mai des, bicicleta a devenit vector de imagine în multe spoturi publicitare, pe billboard-uri, în reclame, deci lucrurile progresează în direcţia favorabilă nouă. În plus, unele companii au început să achiziţioneze flote de biciclete pentru propriii angajaţi; aici ne putem mândri cu parteneriate cu firme de prestigiu și

chiar dezvoltăm un program dedicat în acest sens, numit "Velorbis – Bicicleta companiei", prin care implementăm întregul sistem – de la arhitectura parcării, la personalizarea bicicletei conform dorinţelor companiei, mentenanţă, practic tot ce ţine de deţinerea unei astfel de flote.

03

Cum arată consumatorul Velorbis?

Dacă te referi la clientul Velorbis, acesta nu este consumator, este mai degrabă achizitor, colecţionar. Este, dacă vrei, consumator al senzaţiei inegalabile pe care ţi-o dă pedalatul pe o bicicletă Velorbis. Nu o să intru în clișee de genul, clientul nostru este o persoană activă, dinamică, independentă etc., mai cu seamă datorită uneia dintre filosofiile noastre care se comprimă în trei cuvinte: Numărul 02 — 101

style over speed. Cu siguranţă, este o persoană cu un ridicat simţ al esteticului, fashion conscious, care își trăiește pe îndelete plăcerea de a merge pe o Velorbis și, nu în ultimul rând, cu responsabilitate urbană.

Cum aţi descrie designul bicicletelor Velorbis?

Flawless! Impecabil! Avem marea șansă de a avea la Copenhaga propria echipă de designeri care a reușit cu o ușurinţă incredibilă să depășească strict graniţa bicicletei și să o aducă în zona de fashion, de ultra cool urban lifestyle. Caracterizarea mea preferată pentru bicicleta Velorbis: "If it were a character in a movie, it would be the woman who turns everything slo-mo when she walks into a party". Încotro se îndreaptă Velorbis? Care sunt obiectivele cu care a venit în România?

Aș folosi mai degrabă "se răspândește" decât "se îndreaptă" pentru că, în ce ne privește, datorită rezultatelor după primul an din România, am primit plăcuta sarcină de a deveni hub-ul operaţional al companiei în regiune și ne ocupăm de reprezentarea exlusivă a mărcii pentru Grecia, Bulgaria, Moldova, Serbia și Turcia.

Obiectivul principal este să ne consolidăm 102 — Numărul 02

poziţia din piaţă, iar după anul acesta să fim de neclintit. Ţintim ca bicicletele noastre să fie la fel de râvnite ca ultima creaţie Louboutin sau ca ultimul model Vacheron Constantin. Pasiunea pentru excelenţă e ceea ce ne călăuzește si se reflectă în tot ceea ce facem.

Cum sună viitorul? Pe două roţi? Sau și bicicletele vor fi tehnologizate și adaptate? Îmi pare rău că nu pot imita în scris sunetul făcut de soneriile noastre. "Clin, clin!" așa sună viitorul sau, și mai bine, "clin&clean!".

Cu siguranţă, bicicletele sunt tehnologizate și adaptate; chiar noi facem asta. Este adevărat că designul este curat, clasic, bicicletele sunt realizate manual, dar avem și componente ce ţin de tehnologie: frânele inserate în butuci, dinamul inserat în butucul din faţă, senzorul ce aprinde luminile în momentul în care se face întuneric sau, perla coroanei, inovaţia Velorbis, inserarea unui motor electric în butucul roţii din faţă. Practic ai o bicicletă electrică fără să faci compromisuri când vine vorba de design – Elechic.

Puteţi să mergeţi să vă îndrăgostiţi de bicicletele Velorbis într-unul din showroomurile din București (Str. Barbu Văcărescu nr. 153A) sau Constanţa (Str. 1 Decembrie 1918 nr. 8). Sau pe site-ul www.velorbis.ro.

01 Model Ndannebrog Inspirată de istoria și tradiţia Danemarcei, această bijuterie pe două roţi reflectă culorile drapelului danez. Destinată pentru a atrage priviri, este o bicicletă ce reflectă luxul si eleganţa.

04

02 Model Victoria Classic Maiestuoasă. Impecabilă combinaţie de componente high tech și o suită completă de accesorii de lux: șa, manșoane și apărătoare de noroi, toate, din piele. Este cu adevarat o regină a șoselelor.

03 Model eTrike Go green – schimbă mașina cu acest triciclu luxos, proiectat și realizat manual în Danemarca.

Multifuncţional și funky, a fost special creat pentru părinţi și copii sau pentru transport cargo.

04 Model Scrapdeluxe ladies Oprește traficul cu stilul, designul cool și aspectul urban; accesoriile din piele întâlnesc accentul dat de blondul anvelopelor, într-o feerie a mersului pe două roţi.

Model Scrapdeluxe gents Atrage multe priviri, în special cu aspectul oferit de anvelopele balloon. În componenţă intră jantele și spiţele din inox, dinamul inserat în butucul din faţă și dispozitivul antifurt integrat în cadru.

DESIGN

Fundul lui Bangle Chris Bangle nu mai este la BMW din 2010. Deși acum este consultant în design și producător de vin în Toscana, mașini care să îi poarte amprenta se vor produce mult timp de acum înainte.

Acum câţiva ani, dacă se vorbea despre designul mașinilor BMW, invariabil se făcea referire la "fundul lui Bangle", însoţit de adjective nu tocmai flatante… Acum, dacă îi aud sau întâlnesc numele lui Chris Bangle, mă gândesc la cel mai influent designer auto la început de secol 21.

Toata adolescenţa, pe pereţii camerei mele s-a aflat cel puţin un poster cu un BMW. BMW-urile mi se păreau frumoase prin simplitatea liniilor și puritatea scopului. Cred că eram mai degrabă fascinat de partea inginerească decât de designul lor.

M-am întâlnit cu Chris Bangle pentru prima dată în 2002… Nu cu el personal, ci cu prima creaţie a lui ca designer- șef la BMW, noua limuzină de lux, seria 7. Pe vremea aceea conduceam un 104 — Numărul 02

LIVIU REDELEANU

Text 01

BMW din 1986, alb. Singurul echipament care se putea califica drept "tehnologie modernă" erau oglinzile reglabile electric. Îmi aduc aminte că am privit noua mașină cu respect, nu și cu admiraţie…

Impresionat de tehnologie, dar intrigat de design. Era, cu indulgenţă, ciudată.

Părea să nu respecte prea multe reguli. Avea proporţii neobișnuite pentru BMW, linii nelalocul lor, farurile păreau montate de-andoaselea și fundul mașinii complet greșit… era din două bucăţi, fără nicio legătură cu proporţiile obișnuite pentru o limuzină, așa cum le știam.

Paradoxal, deși o mașină

02

de lux, la interior părea să aibă mai puţine butoane decât BMW-ul meu din ’86.

Locul butoanelor fusese luat de un nou sistem de comandă, care părea să poată fi operat doar de un IT-ist pe care trebuia să îl ai în permanenţă pe scaunul din dreapta. Pe mijlocul bordului se afla un ecran care cred că era mai mare decât cel al computerului de pe biroul meu. Manualul de utilizare era mai gros decât "Război și Pace".

Am fost absolut impresionat de mașină, dar nu am putut spune că era frumoasă…

Modelul a creat un șoc, atunci când a apărut. A fost

o revoluţie, nu o evoluţie, nu doar pentru BMW, ci pentru întreaga industrie auto. A polarizat opiniile, a creat controverse. Au fost oameni care, îngroziţi de arătare, s-au grăbit să își cumpere vechiul model înainte de a se epuiza stocurile. Cei mai vocali au fost criticii noului design. Au apărut website-uri anti-Bangle, petiţii on-line care să îl împiedice pe Chris Bangle să "distrugă" BMW (semnate de mai mult de 15.000 de oameni)…. iDriveul era văzut ca un dezastru, un sistem idiot, de neînţeles, imposibil de utilizat. Dar cel mai mult s-a vorbit despre fundul mașinii… fundul lui Bangle.

Era Chris Bangle un nebun care a făcut o mașină când tot boardul director de la BMW era în vacanţă? Și ce anume a provocat această nebunie?

Am devenit foarte interesat de ceea ce avea Chris Bangle de spus în apărarea lui și a creaţiei sale.

Am descoperit că Bangle este american, născut în Ohio, crescut în Wisconsin și educat în California. În designul auto, originile lui sunt la fel de relevante ca Rădăuţiul pentru industria aero-spaţială.

După colegiul de design nu a aterizat direct la BMW, a fost la Opel și la Fiat, iar singura mașină pentru care poate fi creditat este Fiat Coupé.

O mașină despre care poţi spune orice, mai puţin că are un design convenţional. Dar Fiat însemna Torino, casa celor mai mari designeri auto Giugiaro, Pininfarina, Bertone.

Acolo s-au creat unele dintre cele mai frumoase mașini construite vreodată și au fost rodul spiritului liber al acestor oameni. Multe companii fac studii întrebându-i pe consumatori cum cred că ar trebui să fie următoarea mașină care va fi produsă, pentru a le oferi ceea ce își doresc. Dar, cum a spus Sergio Pininfarina, rezultatul va fi întotdeauna unul al momentului, care va reflecta trecutul, nu viitorul.

Adevăraţii artiști nu întreabă publicul ce ar trebui să sculpteze sau să picteze.

Evident, Chris Bangle nu a întrebat pe nimeni cum ar trebui să deseneze noul BMW. El consideră mașinile obiecte de artă mobile. Ca pe niște sculpturi ale vieţii noastre cotidiene.

Designul mașinilor trebuie să stârnească emoţie. O mașină construită fără pasiune nu va stârni niciun fel de emoţie. Sigur, își va face treaba, te va duce din punctul A în punctul B… dar asta face

Din colecţia personală a lui Liviu Redeleanu: 01, 02

Triumph Spitfire 1500

03

BMW 325i E90

04, 05, 06

Lotus Elise S2

03

04

și un autobuz și nu am văzut pe nimeni pasionat de flota RATB-ului.

Nu prea am auzit păreri de genul "e așa și așa" sau "e… OK", despre creaţiile lui Bangle. Cel puţin la început, înainte ca mașinile desenate de el să devină o prezenţă obișnuită pe stradă, părerile erau extrem de polarizate: "Love it" sau "Hate it". Chris Bangle a schimbat însă paradigma în designul auto.

05

Dovada că a reușit este faptul că mărci mari, concurente BMW-ului, au copiat elemente introduse de el. Nu le-au inventat, cel mult le-au rafinat.

Audi s-a grăbit să "fure" clienţii BMW nemulţumiţi de noua linie de design… A reușit într-o oarecare măsură, dar a sfârșit prin a produce mașini care arată la fel, dar sunt mai mici sau mai mari. Și Mercedes, și Audi au acum propriile sisteme iDrive, dar cu alte nume.

"Liviu Redeleanu poate vorbi sute de ore despre mașini unor oameni total neinteresaţi de auto și totuși ei să asculte cu plăcere și interes.

Despre mașini poate însemna industrie, branduri, fabrici, design, sport, lifestyle, tehnică, istorie, previziuni, preţuri, accesorii, piloţi.

Nu este un interes bărbătesc. Nu este un hobby. Nu lucrează în industria auto.

Așa s-a născut, probabil."

Andrei Borţun

06

A avut Chris Bangle dreptate?

BMW seria 7 creat de el a fost cea mai vândută limuzină mare din istoria companiei.

Ca șef al departamentului de design BMW, a condus proiectele de design pentru celelalte mărci ale grupului: Mini și Land Rover. "Succesul de care s-au bucurat Mini Cooper și Range Rover i se datorează într-o bună măsură și lui.

Numărul 02 — 105

CULTURĂ

REGIZORULAUTOR Wes Anderson – L’auteur bourgeois

andreea borŢun

Text

Sub umbrela star-system-ului hollywoodian, majoritatea publicului de cinema s-a obișnuit cu tendinţa de a reţine un film în funcţie de actorii care joacă în el. E, de altfel, mult mai comod așa. Într-o discuţie despre rochii, poate părea mult mai util să vorbim de "filmul ăla cu Penelope Cruz, în care poartă ea toaletele alea minunate și e într-o relaţie cu unul mult mai în vârstă". Mai pe scurt, s-ar fi putut spune "Los abrazos rotos", în regia lui Pedro Almodovar. Și totuși mai e cineva, pe care de regulă îl înjurăm atunci când filmul iese prost și pe care uităm cel mai adesea să-l aplaudăm atunci când el e o reușită: regizorul. Uneori ne putem chiar aminti că el există - dar asta nu garantează că îi vom și reţine numele.

Secolul actual este în cinema, ca și în teatru, unul care afirmă supremaţia regizorului – în anumite cazuri, chiar dictatura lui. Lăsând în spate un pic cinema-ul de mainstream, trebuie să recunoaștem cel puţin aparenţa faptului că el este creatorul. Drept dovadă, pe cei mai cunoscuţi dintre regizori îi cunoaștem - fără să ne punem însă problema de ce: de la Federico Fellini la Jean-Luc Godard, de la Martin Scorsese la Francis Ford Coppola, de la Darren Aronofsky la fraţii Coen (și chiar dacă nu le știm filmele, măcar am auzit de ei).

Ei bine, unul din motivele pentru care aceste nume ne sună familiar și altele nu este pentru că ei nu sunt doar niște regizori. Ei sunt autori!

La un moment dat, cam pe la jumătatea veacului cinematografic (pe la sfârșitul anilor '40), criticii de film au sesizat necesitatea unor distincţii în esenţa conceptului acestuia atât de complex, numit regizor.

Simţeau ei nevoia unei diferenţieri între cel care își pune amprenta (cel al cărui ochi vedea lumea personal) și cel care spune o poveste așa cum ar mai fi putut-o spune încă zece (meșteșugarul). Pe scurt, cam așa s-a născut autorul. Mai târziu… după atâtea "chinuri ale facerii", alţii vor vorbi și despre cum el a murit.

Ce e "autorul"? Cine e "autorul"? În perioada cea mai aprinsă a polemicilor de care aminteam mai sus (anii '50-'60), dezbaterea a pornit, într-adevăr, ca urmare a relaţiei criticilor francezi (în acei ani, ei erau percepuţi ca niște adevăraţi trendsetteri în cinematografie) cu cinema-ul american (se dezbătea poziţia unor regizori ca Howard Hawks sau Vincente Minnelli).

După toate bătăliile teoretice, suntem astăzi capabili să oferim o definiţie, în mare, acestui concept: autor e acel regizor care își impune propriul stil asupra lumii, care are o viziune, ale cărui filme sunt inconfundabile, fiind pătrunse de acel fir roșu, care afirmă continuitatea auctorială.

Pentru a înţelege ce e un autor și cum e opera unui autor, vă

106 — Numărul 02

propun să vorbim despre filmografia unui regizor contemporan, mai puţin conformist, cu o personalitate profund recognoscibilă: Wes Anderson.

Wes Anderson – un autor burghez Wes Anderson e un regizor care alege să spună "povești dintr-o bulă", dintr-o lume intimistă și exclusivistă: probabil proiecţia lumii exterioare asupra lumii sale interioare. Atmosfera lui se traduce într-un limbaj în sine. Sunetul e înfundat, auzim realitatea fie doar în surdină, fie deloc: zgomotele sunt decupate și rămânem doar cu liniștea universului său personal… și cu muzica.

Camera-stilou a lui Anderson acţionează prin travellinguri de povestire, echivalente cu descrierile fluide ale personajelor dintr-o scriitură. Mișcările de aparat curg asemenea unor prezentări, a unor rezumate, iar atunci când se dorește captarea unor momente emoţionale "microscopice", dar puternice, slow-motion-ul devine o lupă. Lentilele camerei captează culori, intensităţi și contraste pe care niciodată ochiul uman nu le-ar putea înregistra. Ce ar mai fi poveștile lui Anderson fără cromatica caldă ori fără expandarea acelor secunde din viaţă care ne taie respiraţia și ne par ore? Niște lumi particulare, în care nu am crede suficient.

Teoria lui Astruc "Cineastul/autorul scrie cu camera așa cum un scriitor scrie cu stiloul lui" era ușor "călduţă" și nu desfiinţa încă nimic.

Ea a reprezentat însă începutul unei furtuni a polemicilor în lumea criticilor din acei ani. Printre cele mai extremiste (chiar vulcanice) poziţii adoptate, o regăsim pe cea a regizorului francez Francois Truffaut. Pentru el, un regizor autor trebuie să fie și un regizor-scriitor. Și pentru că anii au trecut și cinema-ul de azi reprezintă un pic altceva, Wes Anderson e mai degrabă o struţo-cămilă în teoria lui Truffaut. El e un regizor-co-scenarist. Se implică, dar suficient cât să nu sufoce: e un autocrat plăcubil. Toate cele opt filme ale sale (șase lungmetraje și două scurtmetraje) sunt scrise împreună cu prieteni foarte apropiaţi (Owen Wilson, Noah Baumbach, Jason Schwartzman și Roman Coppola), plecând, așa cum mărturisește el însuși, de la povești personale și de la cunoașterea reciprocă.

Furtunosul Truffaut se întreba revoltat cum poate un regizor care nu "și-a spus povestea" să afirme cu sinceritate echivalentul acestor patru cuvinte rostite de Flaubert: "Eu sunt doamna Bovary".

Iată diferenţa dintre un metteur-en-scene și un auteur. Cum rămâne însă cu regizorul care e implicat în procesul de scriere, dar care nu și-l asumă în totalitate singur? Face asta ca povestea să fie mai puţin personală?

Filmele lui Anderson nu arată asta: dacă am face un exerciţiu de

imaginaţie, am observa că personajele sale se conectează între ele (oricare ar putea da buzna într-un alt film de-ale sale, fără să pară prea străin de situaţie). În definitiv, raportul dintre poveste și opţiunea unui regizor pentru un anumit subiect creează premisele acelei viziuni proprii de a "povesti". În general, temele recurente sunt cele care ne fac să-l identificăm pe autor și să-i urmărim evoluţia. Obsesiile unui regizor trebuie să fie cunoscute de toţi cei care îi văd filmele. Un regizor fără obsesii e plictisitor și neinteresant. Anderson se lasă în viaţa reală înconjurat de prieteni și asta se vede în filmele lui: el construiește microcomunităţi, fie ele grupuri ori familii în sine.

Pentru primul său lungmetraj, "Bottle Rocket" (1996), Anderson a scris împreună cu tovarășul său din studenţie - nimeni altul decât Owen Wilson. Filmul spune povestea a trei puști deloc înzestraţi, dar inocenţi, care își propun să devină hoţi. E o frumoasă sondare a imaturităţii și a copilăriei întârziate. Povestea e spusă cu o delicateţe pe care, mai târziu, Anderson o va pierde. Personajele sunt fragile, aeriene chiar, în raport cu realitatea, dar, oricât de închistate ar fi în propria lor dimensiune, sunt fiinţe sociale.

Nu se poate nega că baza pentru cel de-al doilea film al său, "Rushmore" (1998), își are originile în ideea de familie ca grup, doar că e o familie care se recompune din piese diferite, una nu tocmai sănătoasă ori legitimă. În cadrul ei rolurile se modifică și nu se mai cunoaște limita raporturilor dintre membrii acesteia. În 2001, Wes Anderson face poate unul din cele mai personale filme ale sale, "The Royal Tenenbaums". Pelicula spune povestea unei familii de genii care se luptă cu eșecul și cu ei înșiși. Într-o casă dezbinată, sentimentul fraternităţii ajunge să fie singura șansă de salvare.

"The Darjeeling limited", filmul lui Anderson din 2007, spune povestea a trei fraţi înstrăinaţi (Owen Wilson, Adrien Brody și Jason Schwartzman), fraţii Whitman, care pleacă în India, într-o călătorie de auto-regăsire la un an de la moartea tatălui lor și de la dispariţia mamei.

E un road movie prin fascinanta Indie, în care personajele sunt călători în propriile lor vieţi. Sentimentul dominant e acela al înstrăinării și fiecare se află într-o luptă pentru a-l recâștiga pe cel pierdut.

Filmele lui Anderson sunt comedii, dar comedii născute din nostalgie. Ca și Woody Allen, Anderson și-a construit propriul univers cinematic independent - cu situaţii, apariţii, umor și absurd propriu. În calitatea lui de autor, el își permite să fie pretenţios, să își dorească lucrurile imposibile: a scris o parte din adaptarea cărţii lui Roald Dahl, chiar în casa acestuia (Gypsy House); a filmat într-un tren dat de guvernul Indiei; lucrează cu cei mai apropiaţi prieteni ai săi. Nu e rău să fii autor astăzi!

Numărul 02 — 107

AUTOINTERVIU

auto– interviu FLORIN ȘERBAN

Text

În ultimul an am dat multe interviuri, mult prea multe, iar acum îmi pare rău. Orice interviu, fie el telefonic sau electronic sau oricum altcumva, presupune o întâlnire între două spirite. Viaţa e formată din astfel de întâlniri și fiecare întâlnire eșuată e o dezamăgire. În viaţă cred că am avut una sau două întâlniri pe care le regret, din câteva sute. În viaţa "programată", interviuri adică, le regret mai pe toate.

Adevărat, cu câteva excepţii. Nu mai mult de patru din câteva zeci. Acum, că privesc în urmă, e cumva firesc. Aceste interviuri aduc faţă în faţă oameni care în mod natural nu s-ar fi întâlnit. Totuși, nu pot să nu ridic sprâncenele a mirare în faţa lipsei de imaginaţie a celor care m-au intervievat.

Iar dacă mirarea trece repede, tristeţea, mai greu. Majoritatea celor care mi-au pus întrebari în ultimul an voiau doar să bifeze o acţiune, să ducă la bun sfârșit o misiune încredinţată de un redactor-șef, iar nu să…

AFLE. Asta cred eu că trebuie să frământe un jurnalist și să nu îl lase să doarmă: un JURNALIST trebuie să VREA să AFLE. Încă o dată, din această categorie nu fac parte cei patru mai sus pomeniţi, iar trei dintre ei sunt români. Ca să găsesc întrebările de mai jos, m-am străduit să le evit pe ale lor și m-am hotărât să pun doar patru întrebări, câte una pentru fiecare jurnalist pe care l-am admirat.

1. Îţi place filmul pe care l-ai făcut?

Da, îmi place. Pe o scară de la 1 la 10 i-aș da 7.

Pentru c` trebuie s` fii departe c` s` afli povestea, apoi s` vii aproape ca s` o spui.

2. De ce faci film?

Nu cred că aș putea să fac altceva din tot sufletul. Îmi place tot ce ţine de film, de la primele încrâncenări ale unei idei ce nu vrea să se nască, la momentele în care crezi că nu o vei scoate niciodată la capăt cu banii strânși; de la filmarea și sudoarea

de pe platou, până la efortul disperat de a spune povestea așa cum ai crezut-o și abandonul în faţa unei noi povești, mai bune și mai pline la montaj; de la bucuria sunetului care te face să închizi ochii la mixajul de sunet, până la finalul primei proiecţii în care ai stat cu inima în gât de frică și cu ochii în lacrimi de ușurare. De-a lungul unui film trăiești o viaţă. Nimic nu se poate compara cu asta. Filmul, facerea unui film creează dependenţă.

3. Unde ai vrea să fii acum?

Departe.

4. De ce ?

Pentru că trebuie să fii departe ca să afli povestea, apoi să vii aproape ca să o spui.

Florin Șerban (născut pe 21 ianuarie 1975, la Reșiţa) este regizor de film. A absolvit ATF în anul 2002 și mai târziu a studiat filmul la Columbia University, din New York. În 2010 a câștigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, cu filmul "Eu când vreau să fluier, fluier".

Numărul 02 — 109

DESIGN

DESPRE ARHITECTURA AUTOHTONĂ ȘI BUN-GUST Un dialog între arh. Marcel Borţun și arh. Adrian Soare

Marcel Borţun

arhitect

adrian Soare

arhitect

Marcel Borţun, arhitect și membru al Ordinului Arhitecţilor din România, a pornit încă din primul număr al revistei în căutarea frumosului, despre care crede că "nu circulă singur prin lume".

De această dată, în încercarea de a provoca un dialog mai amplu, care să implice și să responsabilizeze o audienţă mai largă, el stă de vorbă cu arhitectul Adrian Soare pe marginea celor mai recente evenimente din lumea arhitecţilor români.

Marcel Borţun: Din octombrie trecut, mica lume a arhitecţilor români a fost marcată de câteva evenimente pe care aș vrea să le comentăm: nominalizările și premiile Bienalei de Arhitectură București - ediţia a 9-a, rezultatele concursurilor românești pentru extinderea BCU din Cluj și pentru reabilitarea zonei centrale a municipiului Câmpina, Balul arhitecţilor, organizat în acest an la Sinaia precum și câștigarea de către DSBA+Upgrade Studio a concursului pentru Taiwan Tower din Taichung.

Să le luăm pe rând, în limita spaţiului disponibil...

La această ediţie a Bienalei organizate de Uniunea Arhitecţilor din România, în colaborare cu revista Arhitectura și cu Asociaţia Zeppelin, ai participat ca membru al juriului. Cum ai resimţit trecerea liniei dintre autorii de proiecte și cei care le evaluează?

Adrian Soare: Întâi de toate mi s-a reconfirmat că responsabilitatea ca jurat este mai mare decât cea de participant la concurs, când iei decizii doar pentru tine și echipa ta. În juriu iei decizii pentru toate echipele care au muncit și care și-au făcut speranţe, pentru comunitatea arhitecţilor și, în final, pentru societate în ansamblul ei. Sunt, dacă vrei să disociem, și o responsabilitate, și o răspundere, ambele foarte mari, de aceea și importanţa gestului este mai mare. După experienţa asta cred că, pentru construirea și consolidarea acestei instituţii a concursului de arhitectură, este mai important să jurizezi – dacă ești invitat – decât să concurezi. Un juriu transmite un mesaj foarte puternic și, oricum, mai decisiv decât un proiect – poate cu excepţia, rară la noi, a proiectului laureat care se și realizează în șantier... De aici rezidă și importanţa organizatorului de concurs, care constituie juriul.

M.B.: Au fost diferende, discuţii contradictorii?

A.S.: Nu, nici măcar diferenţe mari de opinie, poate pentru că toţi am fost de aceeași generaţie, cu preocupări și cu abordări arhitecturale similare. Un juriu bine ales! Dar ceea ce mi s-a părut

110 — Numărul 02

Adrian Soare a absolvit Facultatea de Arhitectură în 1999, după care a lucrat un an în biroul de arhitectură al lui Marcel Borţun. În 2001 își înfiinţează propriul birou și din 2006 este asociat cu Eliza Yokina în SYAA. Proiectele sale au fost premiate la concursuri din ţară și din străinătate, iar proiectele construite, la bienalele și anualele de arhitectură din România. Din iulie 2010 este vicepreședinte al OAR.

interesant a fost să urmăresc cum evoluează arhitecţii străini într-o jurizare de arhitectură românească și m-am bucurat să văd că s-au oprit și ei, împreună cu noi, românii, numai la lucrările cu expresie locală, care respectau specificul locului, al regiunii. În faţa pericolului de uniformizare adus de globalizare nu e nimeni interesat să premieze epigoni – chiar ai unei estetici practicate cu succes în alte părţi ale lumii. Au fost nominalizate prospeţimea și abordarea localistă, adică contribuţii proprii la o arhitectură europeană.

M.B.: Totuși, pentru cele două secţiuni de arhitectură - atât la selecţia pentru expoziţia-concurs, cât și pentru nominalizări și premii - criteriile de evaluare au fost aceleași din ultimii ani și aceleași ca la majoritatea concursurilor din străinătate, criterii care insistă poate cam mult pe tehnologia de ultimă oră, pe regenerabilitate și ecologie, în detrimentul unei poetici a spaţiului și al acestei specificităţi zonale despre care vorbeai - și asta într-o lume care încă nu s-a împăcat cu trecutul ei și care nu are forţa economică și culturală să pășească în cadenţa Occidentului.

Aceste criterii despre care vorbesc nu ţin mai ales de comanditar – adică, generic, de societate?

A.S.: Setul de criterii propus de organizator poate fi nuanţat și completat de către juriu. În cazul de faţă nu a prevalat performanţa tehnologică în sine, ci buna adecvare a tehnologiei înglobate la conceptul proiectului, pentru că e absurd să propui ca proiectant tehnologii pe care bugetul, sau piaţa de materiale, sau calificarea constructorilor nu ţi le permite. Te poţi confrunta cu un mare eșec! Au fost lucrări penalizate tocmai pentru că și-au propus mai mult decât își puteau permite... și aici reapare problema eticii și a responsabilităţii profesiei noastre. Este corect să forţezi beneficiarul să adopte soluţii pe care nu le poate suporta financiar și pe care nu poate să și le însușească cultural? Până la urmă, meseria noastră este una a negocierii unor situaţii... Există arhitectură de calitate și în Africa sau aiurea, făcută cu lut și trei șipci...

M.B.: Bernard Tschumi ne spune că arhitectul este "un creator de condiţii"... Dar mai am un semn de întrebare și asupra celor două secţiuni ale arhitecturii de obiect: cu aria desfășurată sub și peste 1.000 mp, deci departajate după un criteriu cantitativ - și mă refer, evident, la efortul de proiectare. Mă gândesc că o diferenţiere "tare" și mai adecvată intimităţii profesiei noastre ar fi aceea

dintre tipurile de negociere a "vocaţiei" cu "împrejurările" – ca să-l parafrazez pe Ortega Y Gasset - și-ţi propun ca exemplu o departajare după tipul de beneficiar: capital privat - persoana fizică/capital privat - companie și capital de stat. Oricum, actualul criteriu cantitativ (complexitatea programului, efortul de proiectare/coordonare etc.) s-ar regăsi și într-o astfel de categorisire, dar...

A.S.: E greu să creezi niște categorii. Până la urmă, există o singură categorie: arhitectura. Altfel, nici nu sunt convins că este obligatoriu mai dificilă negocierea cu o instituţie decât, să zicem, cu soţia beneficiarului – persoană fizică.

M.B. Și totuși, între o catedrală – să-i spunem a Neamului – și Casa Meda, distinsă cu menţiune la ultima Bienală și care este locuinţa unui meteorolog cu o arie desfășurată de 80 mp, nu este o diferenţă de complexitate cam mare?

A.S.: La baza oricărei arhitecturi trebuie să stea conceptul – cu toate faţetele sale: culturală, socială, tehnologică, ecologică etc..

Dificultatea profesiei noastre este aceea de a analiza o situaţie și de a-i da răspuns printr-un concept, dificultate proprie arhitecturii de orice scară. Dar, sigur, este o diferenţă.

M.B.: Ţi-ai făcut timp și pentru celelalte evenimente ale Bienalei?

A.S.: Da, și în ediţia asta au fost evenimente... printre care și cel propus de juriu și anume o justificare mai elaborată, mai analitică a deciziilor juriului, precum și prezentarea proiectelor câștigătoare de înșiși autorii lor, în cadrul unei Seri Zeppelin.

M.B.: Deci între arhitecţi! Dar pentru un public mai larg ce impact a avut și are Bienala?

A.S.: Expoziţia de proiecte își urmează itinerariul început în ianuarie și care se va încheia în septembrie – parcă la Constanţa, dar nu cred că o simplă expunere de panouri frumoase rezolvă mare lucru. Prin alte părţi, o Bienală înseamnă mult mai mult decât o expoziţie de proiecte. Întâlnesc frecvent intelectuali care se întreabă: eu ce pot să spun despre arhitectură?... Arhitectura o fac arhitecţii! Nu crezi că arhitectul, prin întâlnirea "vocaţiei" cu "împrejurările" – ca să te reiau – doar pune ultima semnătură, dar că împrejurările le fac toţi ceilalţi?

M.B.: Frumoasă și idealistă idee! Eu sunt de multe ori chestionat în legătură cu secretele, tabuurile meseriei noastre: formule,

Numărul 02 — 111

01

02

04

112 — Numărul 02

03

01 Secţiunea Arhitectură din cadrul Bienalei de Arhitectură (premiat) "Academia de Media și Design, Mina C. Genk, Belgia", Birou: Bogdan & Van Broeck Architects bvba, Autori: Oana Bogdan & Leo Van Broeck, Colaboratori: Miguel Steel Lebrire, Aaron Sümeghy

02, 03, 04 Concurs de soluţii corp nou de depozit cu acces liber la raft B.C.U. Lucian Blaga – Cluj Napoca, premiat locul II : Exhibit Arhitectura - Autor principal: arh. Johannes Bertleff și SC EXHIBIT ARHITECTURA SRL; Coautori: SC EXHIBIT ARHITECTURA SRL – cu arh. Dragoș Oprea, arh. Mihai Lambescu, arh. Magdalena Vieriu, arh.

Sebastian Milea, arh. Dorian Moisa SC EASTERNWORS SRL cu arh. Cristian Oprea, arh. Liviu Creoșteanu, arh. Răzvan Andrei BOZIN & SZEKELY cu arh. Ema Bozin, Csaba Szekely

numere – mă rog, ceva de tip cabalistic, despre Marele Arhitect al masonilor etc. Mentalul colectiv reţine ideea din Evul Mediu că arhitectul știe ceva ce alţii nu știu.

A.S.: Probabil că orice profesie creatoare are o zonă unde se pătrunde mai greu – cu toate posibilităţile de informare și studiu – și mă gândesc la zona unde operează talentul și meșteșugul.

M.B.: Aș mai rămâne doar un moment la expoziţia de proiecte a Bienalei: această ediţie a marcat un record de participare, foarte probabil în sincronie cu vârful de grafic al dezvoltărilor imobiliare de acum 3-4 ani. Nu consideri că este momentul unei priviri lucide asupra acestei arhitecturi de tranziţie, al unei re-evaluări?...Altfel spus să profităm de pauza ce ni s-a dat odată cu criza financiară și s-o transformăm într-o oportunitate pentru profesie? Dacă da, cine să arunce această privire lucidă și cine s-o statueze și s-o convertească în criterii mai înalte și, poate, în norme?

A.S.: Am văzut ce înseamnă să ai o privire retrospectivă la Sofia, în toamna anului trecut. Curatorii de la Sofia Architecture Week și-au propus o expoziţie cu proiectele bulgărești din ultimii 20 de ani, aduse de cine dorea, cu singura condiţie: să fi fost publicate/ expuse undeva – oriunde, astfel ca expoziţia să nu devină un mijloc de publicitate. Pe un enorm perete de tablă corodată erau dispuse proiectele – o imagine și un plan de situaţie pentru fiecare – astfel încât să se realizeze un grafic al funcţiunilor, calităţii și cantităţii de la un an la altul, cu evoluţia expresiei de arhitectură, a conceptualizării, a tehnologiilor etc. De fapt era o mare grilă, cu anii puși pe verticală și cu funcţiunile pe orizontală... Simplu! Toate astea au fost completate cu studii pe baza datelor primite, cu zonele cele mai construite, cu funcţiuni, suprafeţe edificate și valori de investiţie. Am văzut o elită a arhitecţilor, de toate vârstele, dispuși să aloce din timpul lor unor probleme ale comunităţii.

M.B.: Ordinul Arhitecţilor nu se poate implica în astfel de cauze?

A.S.: Ba da, dar prin susţinerea financiară, din taxa de timbru, însă iniţiativele trebuie să vină dinspre membrii lui, individual sau constituiţi în echipe. Acum, de pildă, discutam în Colegiul Director un număr de strategii prioritare pentru actuala sesiune de proiecte, pe baza cărora să se facă licitaţiile.

M.B.: Știu că ai participat, împreună cu Eliza Yokina și cu echipa voastră de la SYAA, la cele două concursuri pomenite la începutul discuţiei și că proiectul vostru pentru zona centrală din Câmpina a

obţinut Premiul II ex-aequo. Problema ridicată de mulţi dintre noi, la ambele concursuri, este aceea că juriul, neacordând premiul I, a lăsat la alegerea beneficiarilor proiectul care se va realiza, iar la Câmpina Primăria vrea să decidă în urma unei consultări publice. În astfel de cazuri cine ar trebui să fie publicul, tot omul de pe stradă sau un public mai avizat, din varii domenii culturale?

A.S.: Nu trăim într-o elitocraţie, ci într-o democraţie pe care unii dintre noi am dori-o să fie o meritocraţie, asta neînsemnând că persoanele cu merite în activitatea lor pot decide orice, în toate cazurile și în numele tuturor! De aceea consultarea se numește publică, pentru că este destinată unui public larg... Mai recent ne-am aliniat unor norme europene și orice proiect de o anumită amploare – PUG-uri, PUZ-uri – trebuie supuse consultării publice, elaborându-se, în acest fel, și normele metodologice. Unii afirmă că și a organiza un concurs este o formă de consultare publică!

Suntem pentru consultarea publicului, dar aceasta trebuie organizată la momentul oportun, anume acela al întocmirii temei de concurs, și nu după jurizare... și potrivit nivelului la care publicul poate avea acces.

M.B.: Într-un interviu recent și foarte frumos, Dorin Ștefan opina că, la noi, "concursurile de arhitectură sunt doar niște încercări ale breslei de a se exprima în mod public", deci fără urmări în fondul construit și fără impact social.

A.S.: Trebuie apreciat totuși efortul Ordinului de a convinge beneficiarii, în această perioadă dificilă, că pentru o soluţie de calitate trebuie să plătești în plus costurile unui concurs. Acesta este un procedeu care durează și costă bani! Primăria din Câmpina a cheltuit 75.000 de euro, dar sunt niște bani bine cheltuiţi! Iar când o instituţie publică are norocul să i se aloce de la bugetul statului niște fonduri pentru investiţii, acestea trebuie cheltuite, ca să nu se piardă, până la sfârșitul anului!

M.B.: Și atunci, de ce nu ar fi toate concursurile finanţate dintr-un fond special al Guvernului, care să nu depindă de anul financiar?

A.S.: Da, ar fi cazul și aici de o lege... În alte ţări sunt până la 30.000 de concursuri pe an, care necesită cam un miliard și jumătate de euro. Acolo statul este cel care dă bunul exemplu în arhitectură, el este promotorul calităţii spaţiului construit. Dar pentru așa ceva este nevoie și de o presiune publică. În ţările europene, cu care ne comparăm, statul are o poziţie responsabilă faţă de arhitectură, dar statul nu este ceva abstract, ci forma de

Numărul 02 — 113

DESIGN

organizare a unei societăţi care cere și aplică, prin stat, anumite măsuri. E un proces care se derulează de jos în sus și nu invers.

M.B.: Se fac auzite și la noi câteva asociaţii și O.N.G.-uri, chiar și câteva ziare, din când în când...

A.S.: Am impresia că și clasa politică începe să fie conștientă că ceva nu merge în domeniul construcţiilor. Apar tot felul de propuneri legislative: Statutul Arhitectului Șef – cu mai multe atribuţii și răspunderi, de-reglementarea arhitecturii, vezi problema autorizării și a semnăturii arhitectului - sau Legea Capitalei, urmată de reîmpărţirea orașului în circa 20 de arondismente care să asigure o dezvoltare mai armonioasă, mulată mai bine pe specificul și interesele respectivelor zone.

Dar dacă comunitatea arhitecţilor nu va participa consistent la aceste iniţiative, sigur că legislaţia rezultată va fi văduvită de o expertiză valoroasă.

M.B.: Revenind la cele două concursuri atât de diferite...

A.S.: Da, foarte diferite! Cel de la Cluj, care a avut o participare de 110 proiecte, de vreo trei ori mai mare decât cel de la Câmpina, a lansat și o polemică aprinsă în interiorul breslei, referitoare atât la derogarea deciziei dinspre juriu către beneficiar, cât și la selecţia proiectelor de pe podium. La Câmpina exista în plus problema consultării publice de după concurs, când ea trebuia făcută înainte, iar rezultatele ei, introduse în tema concursului! Oricum, trebuie să recunoaștem că nu avem încă experienţa și cultura concursului de arhitectură: nici ca beneficiari – a căror agendă de parcurs conţine multe aproximări, nici ca juraţi – care nu reușesc să dea un câștigător, și nici ca participanţi – care dovedesc, în mare parte, o inadecvare la necesităţile reale și la fezabilitatea soluţiilor propuse. Alte două probleme, care se pun și în alte ţări, sunt legate de cuantumul de modificări pe care poate să le suporte un proiect câștigător până la finalizarea lui în șantier, precum și de ceea ce alege, în fapt, juriul: soluţii sau echipe/firme de proiectare?

M.B.: Adrian, bănuiesc că am epuizat spaţiul oferit de revistă!

Ai o temă anume pe care ai dori s-o dezbatem acum – până la următorul număr?

A.S.: Da, am fost întrebat recent, cu ocazia unui mic interviu, ce cred despre bunul-gust în arhitectură. Evident că am dat un răspuns, însă mă obsedează întrebarea și... propriul meu răspuns.

114 — Numărul 02

M.B.: Într-adevăr, cam spinos!... Și?

A.S.: Păi, în primul rând că eu leg bunul-gust – cel general, de toată ziua – de acel bun-simţ care ar trebui să guverneze relaţiile între oameni și care se deprinde din prima copilărie. Drept consecinţă, în arhitectură, bunul-gust înseamnă să aplici, când construiești o clădire, un spaţiu, niște reguli de politeţe faţă de ceilalţi. Mi se pare evident că atunci când respectul și politeţea în relaţiile dintre oameni suferă, ele nu se regăsesc nici în ceea ce construim și asta se vede în calitatea produsului de arhitectură.

M.B.: Ne întoarcem la etică? Eu obișnuiesc să spun că frumosul nu circulă singur prin lume... Dar ce ai zice dacă aș afirma că în profesii care creează bunuri simbolice, precum arhitectura, bunulgust se absoarbe în profesionalism și, evident, în talent? Nu crezi că bunul-gust se manifestă doar atunci când alegem între lucruri deja realizate, finite? Proiectarea de arhitectură, ca și pictura, muzica sau literatura, pornește de la o foaie albă și ajunge la o expresie ce presupune o complexitate de forţe pe care bunul-gust în sine nu o poate gestiona!

A.S.: Eu zic că orice om are dreptul și poate să creeze. Când se îmbracă și iese pe stradă, acest om face o "creaţie" – creează imaginea sa pe stradă! Faptul că, uneori, în spatele vestimentaţiei sale se află un designer nu înseamnă decât că acesta l-a ajutat să creeze. Cu o precizare: regulile de comportament social sunt reguli scrise sau nescrise... ne trebuie astfel de reguli, acceptate și acceptabile, pentru producţia de arhitectură.

M.B.: Beneficiarul obiectului de arhitectură creează și este doar ajutat de către arhitect?

A.S.: Cam așa, arhitectul îl ajută pe client creând împreună cu el. Sfătuitorul profesionist este cel care îţi aduce aminte că ai o responsabilitate faţă de ceilalţi și te menţine pe o linie a bunuluisimţ și – ca un corolar – a bunului-gust.

M.B.: Ţi-aș da dreptate dacă ne-am rezuma la vestimentaţie, dar în arhitectură coerenţa este mult mai complexă și mai greu de obţinut.

A.S.: Coerenţa înseamnă pentru mine capacitatea de a face lucrurile în comun și de a ţine cont de ceilalţi, de a crea în aceeași linie cu ceilalţi. Această capacitate ar trebui să fie un lucru banal. Îmi doresc să vină cât mai curând momentul când beneficiarul îi va spune arhitectului: fii mai responsabil!

Mercedes-Benz

01

1886 - Patent-Motorwagenul Benz

08

1996 - Mercedes-Benz SLK

02

1898 - Daimler 8 hp Phoenix Phaeton

09

2004 – Mercedes-Benz CLS

03

1900 - Mercedes 35 hp

10

2008 – Mercedes-Benz GLK

04

1934 - Mercedes-Benz 500K

11

2009 – Mercedes-Benz S400 Hybrid

05

1954 – Mercedes-Benz 300SL

12

2010 – Mercedes-Benz SLS AMG

06

1977 – Mercedes-Benz 300 SD

13

2010 – Noul Mercedes-Benz CLS

07

1982 – Mercedes-Benz 190

14

2010 – F 800 Style

Inventatori ai automobilului.

Din 1886!

01

02

04

08

03

05

09

07

06

10

12

13

Acum 125 de ani, când Carl Benz a schimbat lumea, designul auto nu există ca disciplină în sine.

Dar istoria Mercedes-Benz a reușit să transforme visul mobilităţii absolute într-un parcurs remarcabil al celor care au prezentat mai bine de un secol modele și concepte auto menite să devină legende.

Reperele istorice unice ale designului Mercedes-Benz vorbesc despre perfecţiunea, fascinaţia și responsabilitatea automobilelor mărcii germane. Iar fiecare model în parte reprezintă o mărturie în acest sens.

Patent-Motorwagenul Benz era simbolul spiritului de pionierat prin

11

14

excelenţă. La vremea sa, mașina cu trei roţi vestea zorii unei noi ere a mobilităţii.

Acum, Mercedes-Benz SLS AMG, CLS sau prototipul F800 Style stabilesc noi standarde în designul auto, sugerând felul în care automobilul zilei de mâine ar putea arăta.

Numărul 02 — 115

Cum stă rugby-ul românesc raportat la rugby-ul internaţional?

Din fericire, rugby-ul românesc are o tradiţie care nu ne permite să lăsăm braţele jos, ci, din contră, ne obligă să facem performanţă. Am avut ocazia să simt pulsul rugby-ului internaţional în competiţii puternice atât cu selecţionata Stejarii București, cât și cu echipa naţională, iar concluzia mea a fost că începem să facem pași în direcţia bună, pași plini de încredere și de ambiţie!

sport

Prin venele lor curg globule ovale

Ce ai schimba, ce n-ai schimba la RCJ Farul Constanţa și la selecţionata Stejarii București, echipele pe care le conduci din poziţia de căpitan?

Stejarii au ajuns la un nivel de maturitate similar cu echipa naţională, unde atât jucătorii, cât și persoanele din staff își iau foarte în serios rolurile. La club e loc de îmbunătăţiri: de la mentalitatea jucătorilor, până la investiţiile în infrastructură sau logistică.

DIANA ANGHEL

Text

Respectul faţă de adversar. Pasiune. Fairplay. Dedicare. Onoare. Sunt doar câteva dintre caracteristicile jucătorilor de rugby, despre care mi-au vorbit niște pasionaţi și susţinători ai acestui sport.

Deși regele sporturilor este considerat fotbalul, niciuna din calităţile unui rege nu îi par a fi atribuite. Din contră, am putea spune că seamănă mai degrabă cu un tiran al cărui cult al personalităţii a atins cote alarmante: mulţimi care își pierd minţile sau fanatism delirant. În schimb, rugby-ul e mai discret în agenda media. Nu auzi de jucători că au intrat în scandaluri cu droguri, de antrenori că sunt corupţi sau de violenţa fanilor. Îmi doresc să cred că o eventuală notorietate sporită a acestui sport nu va aduce cu sine bilele negre pe care le are fotbalul. Din contră, sper ca asta să le aducă mai multe investiţii în infrastructură și în toate mecanismele care fac din acest sport unul de gentlemeni.

Cum ai început să joci rugby?

Povestea aceasta va fi mereu vie în mintea mea pentru că, practic, mi-a schimbat cursul vieţii... Am crescut într-o familie normală, fără prea multe posibilităţi, din Mahmudia (Tulcea), sat în care cei mai mulţi dintre locuitori se ocupau cu predilecţie de piscicultură.

Tocmai din acest motiv, cursul firesc al vieţii mele era să mă apuc de pescuit.

Printr-un șiretlic al domnului Aurică Rădulescu, prieten de familie și fost antrenor de rugby, viaţa mea a luat un alt curs. A așteptat să-mi dau examenul de capacitate (până atunci nu a pomenit absolut nimic despre planul lui de a mă îndrepta către acest sport) și a venit cu ideea de a mă trimite la Liceul cu Program Sportiv Constanţa, unde urma să aleg între rugby și tenis de câmp. Am ales rugby-ul, însă cu jumătate de gură. Îmi părea un sport prea greu și complicat la vremea respectivă.

Ce este special la a fi jucător de rugby?

Pot găsi o mulţime de motive: de la transformarea fizică, la respectul celor din jur sau la faptul că acest tip de sport îţi intră adânc în suflet, te educă, te face un luptător și te învaţă să apreciezi valoarea fiecărui lucru.

Dacă n-ar fi rugby, ce-ar fi? Golf sau snooker?

Nu știu ce-ar fi, dar ceea ce știu sigur este că aș face orice sacrificiu sau efort să reușesc în orice aș întreprinde.

116 — Numărul 02

5 asemănări între rugby și fotbal E dificil să găsesc foarte multe asemănări. Fiecare sport are frumuseţea, particularităţile sau suporterii lui.

Personal, sunt implicat de prea mult timp în rugby, am pus prea multă pasiune și efort în acest sport, încât să îndrăznesc să îl compar cu un altul.

5 deosebiri dintre rugby și fotbal Sunt foarte multe deosebiri între cele două sporturi, de la forţă la viteză, la inteligenţă, la colectiv, plan de joc sau lupta pentru fiecare centimetru câștigat în teren.

5 motive pentru care un meci de rugby e mai frumos decât unul de fotbal.

Frumuseţea unui meci de rugby începe în primul rând în tribune. Este o adevărată plăcere când știi că ești absolut în siguranţă să vii cu familia pe stadion. Spectacolul e completat de cei 30 de jucători care își dispută șansa până în ultimul minut. Un alt lucru care impresionează într-un meci de rugby este respectul pe care fiecare jucător îl are faţă de adversar și arbitru.

5 motive pentru care bărbatul fan rugby e mai bărbat decât bărbatul fan fotbal!

A fi bărbat înseamnă a fi o persoană educată, care nu reduce totul la puterea fizică sau la scandări vulgare. Cred că acesta este cel mai important motiv pentru care bărbatul fan rugby e mai bărbat decât bărbatul fan fotbal.

vorbesc despre onoare, demnitate, spirit de echipă, tărie de caracter, camaraderie, fair-play și curaj.

Ștefan Teodorescu, Group Brands Director Volume Brands, Ursus Breweries De ce are rugby-ul nevoie de o marcă de bere asociată ?

Echipa Stejar Strong contribuie la promovarea rugby-ului și a valorilor acestuia pentru că este întru totul de acord cu toţi cei care, de-a lungul timpului, au considerat că rugby-ul este cu adevărat o școală a bărbaţilor de esenţă tare.

Un bărbat de esenţă tare, fie el suporter sau jucător de rugby, în momentele de relaxare are nevoie de o bere pe măsură, care să reflecte aceleași valori. În același timp, în România, mai mult decât în alte ţări, acest sport nu are încă statutul pe care îl merită.

Tocmai din acest motiv, în 2005, Stejar Strong a devenit sponsor al echipei naţionale de rugby a României. În iunie, anul trecut, am decis că este momentul să facem un pas înainte și să ne implicăm și mai mult în promovarea rugby-ului, motiv pentru care am lansat Stejar Rugby Club, o comunitate a tuturor suporterilor acestui sport (detalii despre aceasta puteţi găsi pe site-ul nostru, www.bereastejar.ro); în septembrie am deschis primul pub dedicat 100% acestora, "La Scînteia", și, în noiembrie, i-am mobilizat pe suporteri să susţină echipa în meciurile pentru calificarea la Cupa Mondială care se va desfășura anul acesta, în toamnă.

Cum a apărut legătura dintre rugby și berea Stejar Strong?

Legătura a venit natural: Stejar Strong este o bere de esenţă tare și ni s-a părut normal să ne afiliem unui sport care transmite și împărtășește aceleași valori, singurul în care tăria de caracter este literă de lege.

Cum arată/ce face bărbatul puternic?

Bărbatul care consumă Stejar Strong este unul demn, curajos, își respectă cuvântul și își ghidează viaţa după principii solide, întocmai ca un jucător de rugby.

Ce potenţial are categoria fanilor de rugby în România?

Deși nu sunt la fel de mulţi precum

microbiștii, suporterii rugby-ului sunt extrem de uniţi și atașaţi de echipe, iar acest lucru poate fi observat cel mai bine pe stadion.

Atmosfera din tribune este greu de descris în cuvinte, iar pasiunea oamenilor pentru acest sport este absolut contagioasă. Atât noi, ca brand, cât și Federaţia Română de Rugby, partenerul nostru de încredere, ne dorim să creștem această comunitate și, împreună, să creăm la fiecare meci atmosfera extraordinară pe care am avut-o anul trecut, la meciul retur dintre România și Uruguay.

Berea Stejar Strong Din 2005 sponsor al echipei naţionale de rugby a României În 2010 sponsor IRB Nations Cup În 2010 lansează "La Scînteia", primul pub dedicat 100% suporterilor rugby-ului În 2010 lansează Stejar Rugby Club, comunitatea suporterilor

Ce valori au în comun berea Stejar Strong și rugby-ul?

Atât brandul Stejar Strong, cât și rugby-ul Numărul 02 — 117

Cinci deosebiri dintre rugby și fotbal.

1 Jucătorii de rugby se bazează mai mult pe forţă fizică și pe rezistenţă, în timp ce fotbalul este un sport care pune la încercare agilitatea și viteza.

2 Spiritul de echipă - dacă în fotbal se întâmplă destul de des ca un jucător să traverseze terenul singur cu mingea, în rugby acest lucru se întâmplă destul de rar. De aceea susţinerea din partea echipei este un element foarte important în acest sport.

3 Pe terenul de rugby poţi avansa numai dacă pasezi în spate.

4 În rugby, căpitanul este singurul care vorbește cu arbitrul, indiferent dacă a fost sau nu implicat în faza de joc pusă în discuţie.

5 Profilul suporterilor - pe un stadion de rugby nu o să auzi niciodată injurii aduse jucătorilor sau echipei adverse, oamenii știu exact când să scandeze și când să facă liniște pentru a nu-i deranja pe jucători. Ștefan Teodorescu, Group Brands Director Volume Brands, Ursus Breweries

Bogdan Theodor Olteanu, Managing Director Borţun•Olteanu

Când a început să-ţi placă rugby-ul și de ce?

Când am fost dus de părinţi la rugby, la Steaua, pentru că mă băteam des în curtea școlii. Prima impresie a fost chiar asta: acolo e permis să te baţi și nu îţi scade nimeni nota la purtare.

Care e partea care-ţi place cel mai mult dintr-un meci de rugby?

Ca jucător – camaraderia și codul de comportament. Ca spectator – jocul pe treisferturi.

Rugby pe stadion? Acasă cu prietenii? În pub cu prietenii?

Pe stadion sau în pub. Cu un plus pentru stadion. La televizor nu poţi să vezi întregul teren și jocul în ansamblu.

Echipa favorită ?

Steaua.

Unde vezi rugby-ul în cinci ani?

Rugby-ul românesc nu are cum să progreseze fantastic într-un timp atât

Cinci asemănări între rugby și fotbal.

Pasiune, curaj, dedicare, onoare, spirit de echipă.

Aceste caracteristici sunt specifice tuturor sporturilor de echipă; diferenţa o face omul care și le însușește și le aplică în teren.

118 — Numărul 02

de scurt. Pentru o schimbare vizibilă e nevoie de investiţii serioase în toată infrastructura sportului, iar efectele unui astfel de efort se văd în intervale care se măsoară în generaţii, nu în ani.

Dacă reușim să ne conservăm măcar poziţia actuală e o performanţă.

cel mai și cel mai mult îmi place ce spuneam mai sus, legătura asta teribilă între jucători și publicul de rugby, care e un public cum nu există în niciun alt sport. De fiecare dată când văd un meci de rugby mă simt tare mândru că sunt și eu un suporter printre atâţia alţii.

Cristian China-Barta, chinezu.eu

Rugby pe stadion? Acasă cu prietenii? În pub cu prietenii?

Pe stadion, categoric, dacă e să aleg. E alta senzaţia din tribună, alături de alţi suporteri, să-i vezi pe băieţi jucând în faţa ta. A doua opţiune ar fi, desigur, pubul, unde poţi să razi câteva beri cu prietenii și să te simţi bine.

Când a început să-ţi placă rugby-ul și de ce?

De plăcut mi-a plăcut cam tot timpul, dar nu a devenit o pasiune decât prin 2008. Ţin minte că lucram ceva la laptop și televizorul era deschis pe Sport 1. Și a început un meci de rugby. Nu eram foarte atent, dar, la un moment dat, am auzit că... s-a făcut liniște. Curios, m-am uitat să văd care e treaba (am crezut că are ceva televizorul). Echipa adversă executa o transformare și tot stadionul echipei gazdă (era vorba de Cardiff Blues) a făcut o liniște absolută, din respect pentru jucătorul care transforma. M-am cutremurat tot și, din acel moment am știut că ăsta e sportul la care rezonez cel mai bine.

Care e partea care-ţi place cel mai mult dintr-un meci de rugby? Îmi place totul la rugby. Dar cred că

Echipa favorită?

De departe CSM Știinţa Baia Mare.

Unde vezi rugby-ul în cinci ani? Îl văd ca unul din sporturile care vor crește foarte mult, iar creșterea asta va începe chiar din școli, din licee. O să avem niște jucători foarte buni peste 5 sau 10 ani, care nici măcar nu știu în acest moment că vor fi printre jucătorii care vor face istorie pentru România.

Cinci motive pentru care bărbatul fan rugby e mai bărbat decât bărbatul fan fotbal.

La noi nu există Gigi Becali.

Jucătorii noștri nu se dau cu gel de păr în timpul meciului.

Suporterii noștri sunt mai de comitet decât ai lor.

Soţiilor noastre le plac mai mult rugbiștii.

Noi bem bere mai bună.

turism

01, 02

Castello di Vicarello, Maremma - Toscana

03, 04

Palmizana, Croaţia

05, 06

Wegen, Elveţia

07, 08

Eze, Franţa

09, 10

Bornholm, Danemarca

Unde îţi vei petrece vacanţele în 2011 Top 5 destina}ii DIANA ANGHEL

Text

Când am decis să facem rubrica asta, am vrut să punem pe harta vacanţelor tale din 2011 câteva destinaţii unde nu se înghesuie toată lumea și unde ar merita să ajungi cât de curând. Chiar dacă am mai făcut excepţii, am făcut-o motivat.

1. Castello di Vicarello, Maremma - Toscana, Italia www.vicarello.it În sudul Toscanei se află un castel din anul 1100 pe care familia Baccheschi Berti l-a cumpărat și recondiţionat. Ce găsiţi aici: piscină, grădină, spa, viţă-de-vie, măslini și mâncare pregătită chiar de Aurora Baccheschi Berti, atmosferă burgheză.

Dacă vreţi, o puteţi ajuta și voi în bucătărie (are o școală de gătit, dar nu una oficială).

Așa că dacă vrea cineva să se simtă ca un duce care a primit moștenire un castel, să meargă aici.

2. Palmizana, Croaţia www.palmizana.hr În urmă cu câţiva ani, în Palmizana – un mic sat turistic pe una din insulele Paklinski (zonă protejată prin lege) – nu exista nici apă curentă, nici electricitate. Astăzi, toate camerele au aer condiţionat, propriile băi cu apă caldă și rece, apă transportată pe insulă cu ajutorul bărcilor. Micul resort se află în posesia familiei Meneghello, cea care s-a străduit, de peste o sută de ani, să construiască acest loc paradiziac.

Paradiziac pentru că încă poţi evita iahturi sau călători din timpul zilei și poţi găsi, chiar și în plin sezon, plaje pustii. Dacă te plictisești de starea dolce far niente, încearcă scuba diving, închiriază un caiac, o canoe, o barcă mică (pentru care nu ai nevoie de licenţă) ca să explorezi insulele 120 — Numărul 02

din jur sau o bicicletă ca să vezi toată insula, plină de câmpuri de lavandă și viţă-de-vie. Sezonul de înot începe încă din aprilie și toţi știm că nimic nu-i mai plăcut decât o vacanţă înainte de vacanţă.

01

3. Wengen, Elveţia www.wengen.com În Wengen nu poţi ajunge cu mașina.

Ești nevoit să o lași undeva mai jos, în Lauterbrunnen, și apoi să iei trenul vreo 15 minute. Cele câteva mașini din Wengen sunt de fapt niște dube minuscule, care îţi transportă bagajele la locul de cazare. Aici poţi face windsurfing. Sau poţi schia. Sau poţi să urci până la Jungfraujoch (3.471 m), unde e cea mai înaltă staţie de tren din Europa. Și tot aici vei avea senzaţia că ești în avion undeva deasupra norilor albi, deși ești pe un vârf de munte.

02

4. Èze, Franţa www.eze-riviera.com Dacă staţi vreo secundă pe gânduri înainte să vă alegeţi ca destinaţie sudul Franţei, ar trebui să știţi că nu are doar orașe mici, pitorești, luxoase și cam aglomerate în sezon, ci și sate pe malul mării sau diverse plaje mai mult sau mai puţin ascunse.

Așa că, începeţi cu Antibes (care are niște case din piatră superbe, cu intrări ascunse în spatele unor tufe imense de flori și niște baruri de vin de ţinut minte toată viaţa), continuaţi spre Èze village (pe o coastă de deal cu aceleași străduţe înguste și pietruite, pline de o grămadă de mici ateliere-magazin ale artiștilor locali) și coborâţi apoi în Èze-sur-Mer (unde e o plajă cât un pat dublu modest, plină de pietre, dar pustie, boemă și cu o apă limpede precum cea îmbuteliată; apropo,

dacă ajungeţi acolo și faceţi plajă, să știţi că vila aia din spatele vostru e a lui Bono de la U2). Și dacă Saint-Tropez e un clișeu pe care vreţi să îl evitaţi, ar fi indicat să nu rataţi nimic din drumul până la el.

5. Bornholm, Danemarca www.bornholm.info/en Când spui Danemarca, spui biciclete. Când te interesezi de Danemarca îndeaproape, descoperi un puternic curent eco. Așa că ce poate fi mai potrivit decât un tur pe bicicletă într-o ţară în care grija pentru mediu e la fel de firească precum spălatul pe dinţi dimineaţa? O insulă perfectă pentru un astfel de tur este Bornholm, din Marea Baltică. În zonă găsiţi o mulţime de artiști locali, iar activităţi precum olăritul sau pictatul sticlei sunt comune printre localnici.

03

07

04

05

06

09

10

08

Numărul 02 — 121

EDITORIAL

ANDREI BORŢUN

Pre[edinte Millenium People

Alex mihai dinu

Writer

122 — Numărul 02

Domnul Alexandru Mihai Dinu a intrat în birourile noastre acum aproape doi ani pentru o scurtă practică, fără să fi știut neapărat vreunul dintre noi cam ce exact aveam să-i dăm de făcut.

După ceva vreme, fiecare agenţie din grup m-a întrebat dacă nu cumva ar putea să-l împrumute de tot. Între timp ajunsesem cât de cât să-l cunosc, așadar am răspuns că nu. Nu mult mai târziu s-a născut proiectul "Institute, The Magazine" și revista seamănă mult cu el.

Așadar, sper că și voi îl plăceţi pe Dinu.

Pentru o perioadă nu ne vom mai întâlni în fiecare dimineaţă în birou și asta este o pierdere pentru noi, colegii lui. Din fericire, ne vom regăsi în paginile acestei reviste și sper că și în cafenea. Andrei Borţun Eu cred că totuși e invers: eu semăn cu revista. Pentru că, deși e un proiect nou, Institute, The Magazine are deja o forţă motrice care o face un organism independent. Un organism viu, plin de vână, de idei și de entuziasm. Genul de proiect contagios care te invită la autodepășire prin standardele pe care le setează. Așa că, orice aș face în viitor, vreau să-mi văd, în continuare, poza și numele în pagina de contributors a revistei.

Ca să nu uit cu cine vreau să semăn.

Ar trebui să continui cu o selecţie a articolelor din al doilea număr. N-o s-o fac. În schimb, o să-mi anunţ dezamăgirea faţă de noul branding de ţară. Și am înţeles că nu sunt singurul. Nu-mi place, pentru că scapă printre degete esenţa acestui neam. Copywrite-ul potrivit

pentru un outdoor din Occident ar fi trebuit să sune cam așa: "Cine n-are o ţară de mâna a doua în criză economică să ia rapid primul avion înspre România. Pentru că e cald și bine aici și avem pe cine să dăm vina. Asta înseamnă că vă puteţi lua cu voi, pe lângă periuţa de dinţi și șortul de scăldat, problemele pe care le aveţi pe suflet. Cel mai probabil, nu o să vi le rezolvaţi, dar o să puteţi alege dintr-o gamă largă de posibili vinovaţi". Fără imagini. Doar text. Alb pe negru. Și am fi ajuns și noi să trăim din turism.

Pentru că e în natura umană să fugi de vină și să vrei să o arunci în cârca cui apuci. Dar parcă noi, românii, am făcut artă din meteahna asta. Deși în trecut ne-a salvat ca naţie și ne-a ajutat să mergem mai departe, acum ne face viitorul mai vâscos. E bine că e rău și ne place că e rău, pentru că ne scutesc de soluţii. Nu trebuie să schimbăm nimic la noi, pentru că vom putea de fiecare dată să alegem unul din vinovaţii pe care România ni-i servește pe tavă.

Eh, "Institute, The Magazine" nu crede în răul ăsta hrănit artificial. Nu e optimism romantic, e doar o asumare corectă și constructivă a realităţii. România e o ţară plină de oportunităţi, de români europeni și de proiecte frumoase. Și asta sperăm că aţi găsit în acest al doilea număr.

Pentru că, dacă vreodată veţi vrea să daţi vina pe cineva, pentru că România nu vi se mai pare așa neagră cum o vedeaţi, ne-am dori ca, din lunga listă de posibili vinovaţi, să ne alegeţi pe noi.

Alex Mihai Dinu