Artă în Diversitate numărul 4

Proiect editorial realizat de

>

Nr.4, anul 2016, România, Distribuit Gratuit

| www.eeagrants.org | www.fonduri-diversitate.ro | www.ospv.ro |

Proiect finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României

www.diversitate.ospv.ro

 Un portal care să adune toată frumusețea diversității din România

 Un portal care să aducă publicului acele evenimente la care ai fi participat din auzite

 Un portal care face vocile tuturor auzite, independent de gen, etnie și culoarea părului  Vrei să fii “divers”? – alătură-te cititorilor noștri Website: diversitate.ospv.ro

 Crezi că ești “divers”? – trimite-ne propunerea ta de articol și noi ne asigurăm că ea este văzută  Vrei să fii divers în permanență? Atunci fii un voluntar divers și vei face parte din cea mai dedicată echipă pe care ai întâlnit-o

Facebook: O Șansă pentru Viitor

Cuprins 2 5

Alex Tomaselli, italianul acasă în România

8

Erna Berger Moise, tu observi că aici este altă lumină?

10

Taddeo Moise: Dintotdeauna mi-a plăcut să știu cât mai multe

12 14 16

Svetlana și jucăria specială

17 19

Angi Cristea: poezia nu are naționalitate

21

Mezaroba AlinConstantin: “Educația o poți educa, o poți îmbunătăți, dar o poți și schimba”

22

Giurgiulena Zoran în mijlocul ansamblului “Zorile Carașovei”

24

Dana Petcov – prima dată a fost pensula

Angela Tomaselli 50% italiancă, 25% săsoaică, 100% româncă

Emilian Mirea M-am născut Abel Mănâncă mai întâi ochii, apoi sufletul. Interviu cu Esra Samat

Goran Mrakic: Ce mă definește? Lipsa de păr pe limbă.

Echipa redacțională Alexandra Bogdan - Manager de proiect Silvia Rotaru - Asistent de proiect Cristian Râmniceanu - Specialist Relații Publice Anca Olteanu - Redactor

Final de capitol - ne vedem în continuare de drum

D

acă ar fi fost un campionat sportiv, acesta ar fi fost finalul celei de-a doua etape pe care am parcurso în drumul spre linia de sosire pavată cu multiculturalism și diversitate, valori ale democrației și tradițiilor românești.

Am cunoscut, am desAlexandra Bogdan Silvia Rotaru chis, am ascultat, am scris și am tipărit pe hârtie (reciclată) povești, tradiții și creații spectaculoase. Am avut un singur țel – promovarea necondiționată a culturii și a artei în toată frumusețea lor presărate cu diversitatea pe care o regăsim în toată țara și în diaspora românească.

Drumul spre a cunoaște povestea din spatele artistului etnic din România a fost unul frumos, dar greu. Am găsit și uși închise însă, satisfacția de a vedea cele patru numere ale revistei în mâna elevilor, a profesorilor, a trecătorilor de pe stradă, a depășit orice nemulțumire pe care lipsa de deschidere ar fi cauzat-o.

Am descoperit o lume nouă care la nivel micro promovează culturile minoritare, o lume care nu a căzut pradă vulgarității media, o lume sinceră, cu plusuri și minusuri, dar cu multe provocări din care cu siguranță am avut ce învăța, o lume perfectibilă, reală, pe care ne-ar face plăcere să o promovăm și de acum încolo. În spatele oricărei activități creative veți găsi pasiune, sacrificiu, devotament, șansă.

Nu toți cei pe care i-ați regăsit în paginile revistei s-au bucurat de recunoașterea meritată și nu toți cei care ne-au răspuns la întrebări au urmat educația unor școli prestigioase. Dacă șansa a variat, pasiunea și devotamentul au fost la un nivel ce a confirmat caracterul de artist, talentul și pasiunea. Ne-am dori să schimbăm și definiția din dicționare și să spunem mai mult, că un artist este acel liant, acel simbol care poate deschide drumuri spre acceptare, care scade gradul de utilizare al stereotipurilor și contribuie la procesul de eradicare al discriminării.

Un gând cu care începem următorul capitol este că valorile trebuie confirmate atât de populația majoritară, cât și de comunitățile minoritare care au și această datorie de îndeplinit. Comunitățile ar trebui să graviteze în jurul nucleului administrativ format din asociații și uniuni care să dicteze o linie de conduită morală și culturală cu rolul de a promova tradițiile în interiorul minorității etnice, dar care să se adreseze și populației majoritare în vederea creșterii gradului de toleranță. Românii majoritari trebuie să intre în contact cu frumusețile particulare specifice fiecărei culturi recunoscute la nivel național. Depinde de fiecare individ, de fiecare entitate să contribuie la înfrumusețarea feței umane și la deschiderea societății către nou.

Ne-ar plăcea să știm că am deschis minți și suflete, că mesajul nostru a ajuns acolo unde ne-am propus și că am reușit să facem mai mult decât să punem tușul pe hârtie. Aceasta ar fi satisfacția, nu doar experiența de a face ceea ce ne place. Am vrea să credem că după acest proiect am stârnit interesul și acolo unde nu am găsit deschidere, am putut măcar să aducem un pic de voință. Așa încet, dar cu perseverență, vom ajunge să trăim poate, într-o lume mai bună.

Ne-am atins obiectivul acestui al doilea capitol: Artă în Diversitate?

Creșterea gradului de toleranță a românilor cu privire la minoritățile etnice în contexul cosmopolitizării României prin promovarea valorilor culturale și religioase ale acestora. Noi zicem că da. Prin implicare a peste 38 de artiști, prin promovarea unui număr impresionant de evenimente în online și prin parteneriatele realizate în toate colțurile țării, considerăm că proiectul și-a atins obiectivul capitolului. Primul capitol „Multiculturalism și Diversitate În București” a reprezentat doar aratul terenului, capitolul al doilea „Artă în Diversitate” a presupus plantarea semințelor, acum așteptăm răsadurile care să confirme că am cultivat à la carte multiculturalismul și diversitatea în România. În final, găsim potrivit să mulțumim tuturor celor care ne-au ajutat, neau sprijinit, celor care au crezut în noi și în proiectul nostru. Vouă tuturor, vă suntem recunoscători și vă asigurăm că undeva, în mintea cuiva am sădit o amintire, o informație, o dorință sau un sentiment bun. Aceasta este reușita, acesta este succesul.

Artă în Diversitate I 1

Sub umbrela muzicianului, Alex Tomaselli adună mai multe instrumente pe care le stăpânește, cum ar fi cele de percuție, claviatura, bassul electric și chitara. Nu uită să menționeze activitatea de compozitor, dar nici momentele în care arta s-a strecurat în viața lui.

Cu disponibilitatea de a desena orice oriunde, părinții, artiști plastici, îi trasau mental o carieră de pictor, desenator sau sculptor. Poate că ar fi fost ceva cu puțin din toate, dar Liceul de Artă din Galați nu avea decât o secție de muzică pentru clasele I-IV, iar puștiul s-a trezit în fața unui pian pentru care a căpătat repede aversiune. Gimnaziul a adus secția de arte plastice și descoperirea unei noi pasiuni: studiul artelor. Comunismul a însemnat desființarea liceului de artă și un nou profil în viața de elev: matematicafizică, dar muzica a rămas în centrul preocupărilor. „Tocmai scoaterea muzicii din planul obligatoriu i-a dat nota de atracție și aura de mister și rebeliune care a apropiat-o sufletului puber”, își amintește artistul.

Aveți sau ați avut un grup muzical cu care concertați sau cu care ați concertat?

Am făcut parte din numeroase formule artistice, celebră și în prim-plan fiind la vremea ei formația de bluesrock „Black Cat”, cu care am realizat primul album de blues live din România. Am participat, ca solist, și la un proiect prestigios și inedit la noi: un album și câteva turnee cu Orchestra Națională Radio, secția Big Band. Formații cu care cânt în mod curent: Blacklight Band, Squadro, Vela și, bineînțeles, Tomaselli Blues Band.

2 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Arhivă personală

Alex Tomaselli, italianul acasă în România

Ați luat cursuri de canto?

Am urmat o școală de muzică, așadar și cursuri de canto. Dar de mare importanță a fost faptul că am asistat la multe din lecțiile particulare ale legendarului Mihai Tonu, ceea ce mia relevat o multitudine de procedee și concepte, unele inaccesbile în pedagogia oficială din spatele blocadei comuniste. Profesorii principali rămân, des-

Există o influență a muzicii italiene cam oriunde în lume.

igur, marii cântăreți ai lumii, dar am mai beneficiat, recent, și de noi cursuri propriu-zise, de înaltă ținută, la Universitatea de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc: cu admirabila Réka Palócz din Budapesta, în același timp cu cele de chitară renascentistă și medievală de la maestrul Kónya István, în cadrul unei burse pentru minoritari.

Centrul preocupării mele profesionale și muzica de suflet ar fi blues-ul.

Ascult cu mare plăcere și cânt rock, un gen și un cuvânt cu înțeles pervertit în labirintul ignoranței ce stăpânește mediul românesc. Ascult, de aseme-

Ce obișnuiți să cântați?

nea, genurile clasice și preclasice și am abordat, ca profesionist, muzica medievală și renascentistă. Pe lângă asta, am fost primul alb din România care a cântat afro, alături de africani veniți la studii, refugiați sau imigrați.

Am cântat și reggae, inclusiv cu un afro-jamaican din Franța. Am cântat jazz, evergreens și, așa cum am exemplificat în două albume, muzică tradițională italiană sau a câtorva etnii din Romania.

Aveți preferate/preferați în domeniul muzical, în ceea ce privește genurile sau cântăreții?

Lista preferințelor mele este foarte lungă și largă și nu cunoaște bariere de gen. Peste ani, artistul meu preferat, ca interpret și creator, rămâne Steve Marriott, conform statisticilor: „cel mai mare cântăreț de white soul” - un personaj artistic complex și un deschizător de drumuri. Experiența de ascultător mi-a arătat fără greș că numele omagiate de critică și aureolate de un prestigiu sunt și surse sigure de satisfacție sonoră, iar printre ele se numără - din fericire pentru sănătatea percepției valorilor, zic eu - The Beatles, The Rolling Stones, The Who, entități care generează spațiul tridimensional al rockului. Lista e lungissimă, ea nu sare evident peste maeștrii bluesului - Willie Dixon, Muddy Waters și încă vreo sută, cu o mențiune pentru Dr. John și Etta James (despre care am scris recent în cartea mea „Ladies in Jazz”) nici peste Led Zeppelin sau Deep Purple, că doar am fost student în perioada când nu era oricine. Sărind înapoi pe nava amiral, cea a muzicii clasice majore, îi venerez pe W. A. Mozart sau pe L. van Beethoven. Toscanini, Celibidache, Furtwaengler, Muti... mă apucă anul viitor pe vremea asta scriind nume favorite, așa că mă voi opri. Hai să mai amintesc și de legendara Queen, ca să creez o punte către ascultătorul neimplicat.

avute din Carpați cu Veneția și Pera, ceea ce trebuie să fi influențat gusturile încă din vremuri fanariote; în timp ce, desigur, în mult mai cultivata Transilvanie, artiștii italieni au avut roluri vizibile. În muzica pentru mase s-au deschis apoi drumuri de circulație și influență în perioada interbelică, catalizate de apariția gravării sonore.

Până și în timpul comunismului, după ce s-a mai risipit întunericul asupririi culturale sovietice, s-au sorbit raze de cer senin dinspre Peninsulă, atât cât au permis norii grei ai regimului prostiei la putere. Și în muzica pentru mase, la fel ca în genurile clasice și preclasice, Italia a fost o mare forță, până să vedem distrugerea, prin americanizare globală, a frumoasei diversități a genurilor de largă popularitate, o schimbare de care acum România suferă plenar. Până și Rolling Stones sau Yardbirds sau David Bowie au avut piese în limba italiană!

Această întrebare îmi retrezește frustrările, poate și o teamă vagă, neclară, pe care le resimțeam în copilărie. Deși rudele noastre veneau din Italia în concedii, deși în acea parte de familie aveam cu toții nume italiene, funcționa o misterioasă interdicție, însoțită de teama de care am amintit, de a vorbi despre asta cu oricine din afara familiei. Se pare că bunicii și părinții au trăit sub o amenințare permanentă în timpul comunismului și au sfârșit prin a pune tabu pe subiectul originii etnice.

Cu atât mai mult, în anii de după revoluție, am simțit nevoia de a exprima, în diverse ocazii și mai ales prin mijloace artistice, apartenența mea etnică și să reliefez rolul major, deși trecut sub tăcere, al italienilor în istoria românească și în crearea României moderne.

Alex Tomaselli își asumă etnia italiană, care are o lungă istorie în nordul Italiei actuale. Din partea bunicii materne, are, însă, și influențe germanice care, recent, s-au dovedit a fi luxemburgheze. „Însă, în complicata încrengătură de peste generații, se presupun și alte etnii germanice prin genele strămoșilor acestei bunici”, meționează Alex Tomaselli.

Ca în multe alte părți, și în societatea românească există clișee privitor la minoritățile conlocuitoare. O componentă jenantă atitudinii față de „ceilalți” este necunoașterea diversității care există în spatele unor denumiri precum „evrei”, „țigani”, „unguri”, „nemți”, „italieni” ș.a. De la omul de rând până la intelectuali de tot felul, diferențele sub-etnice, dialectale, de religie, de orientare politică sau de origine, dinăuntrul grupurilor minoritare, sunt amplu ignorate și duc la confuzii și amalgam.

Cât de importantă este apartenența minoritară pentru dumneavoastră?

Cum sunt priviți etnicii, în general, în România? Dar italienii, în particular?

Există o influență a muzicii italiene cam oriunde în lume. Acest subiect este infinit și nu pot decât să-l scrutez de la mare distanță într-un atât de scurt paragraf. Muzica de pe la noi s-a alimentat de la coloniștii din Italia încă din perioada stăpânirii romane. Mai spre timpul nostru, muzica post-cantemirică a trebuit să se racordeze treptat la sistemul muzical european, trasat de Guido D’ Arezzo și alții. Genurile clasice încă și azi nu pot exista fără amplă infuzie italiană, dar mă gândesc și la numeroasele legături ale clasei

Arhivă personală

Credeți că există o influență a muzicii italiene asupra celei românești?

Artă în Diversitate I 3

În urmă cu cinci ani ați coordonat proiectul „Dialog muzical interetnic. Întâlniri pe scenă”, în care s-au adunat artiști de diferite minorități și au cântat. Astfel, ați promovat diversitatea. Cum este promovată în România diversitatea ce ține de minorități?

Am constatat în ultimii ani o interesantă și reconfortantă preocupare a sistemului de guvernare intern și mai ales a celui european pentru încurajarea manifestării culturilor minoritare.

4 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Resursele alocate mi se par totuși insuficiente în ce privește cultura minorității italiene, care rezistă mai mult prin entuziasmul activiștilor precum familia Grosaru și alții.

Conștiința italiană a renăscut parțial, dar în alte cazuri, precum județele Harghita și Covasna, stingerea treptată a culturii și conștiinței italiene reprezintă o pierdere pentru întreaga societate. Într-un astfel de context, de zone cu tensiuni interetnice, comunitatea italiană putea juca un rol benefic, ca punte de mediere, dar mă îndoiesc că așa ceva s-ar afla printre prioritățile clasei politice corupte de la noi.

Vorbesc limba italiană literară și la fel ceilalți membri din partea noastră de familie. Noi am trăit într-un grup restrâns de familii italiene care aveau la origine dialecte diferite - trentin și bellunez în principal. Apoi au apărut membri de neam germanic sau românesc prin căsătorii și, în consecință, limba română a devenit limba de comunicare curentă; la fel și italiana literară, fiind utilizată - în scris și vorbit - uneori între etnici, dar mai mult în relațiile cu cei din Italia. Folosirea dialectelor italiene a devenit acum izolată și pe cale de dispariție pe teritoriul românesc. Sigur că eu stăpânesc în diverse grade și alte limbi: franceză, engleză, germană, spaniolă, portugheză.

Vorbiți limba italiană?

O întrebare naivă, dar „delicioasă”: cum vedeți bucătăria italienească? Gătiți italienește?

Sunt printre cei care socotesc bucătăria italiană cea mai bună din lume, la concurență cu cea franceză.

Este o bucătărie mediteraneană, extrem de sănătoasă și diversă. Stilul italian hrănește consistent dar lasă corpul și mintea vioaie, apte pentru muncă, creație, distracție, sport.

Contrar unui clișeu derivat din ignoranță, gastronomia italiană este extrem de diversificată, cu mii și zeci de mii de rețete. Întotdeauna se manifestă o grijă maximă pentru calitate, respect pentru consumator, bun gust și rafinament elevat. Să adăugăm miile de tipuri de vin, brânză și salamuri certificate și de renume internațional.

Ca o curiozitate, bucătăria italiană conține și o rețetă precum sarmalele, specifică italienilor din Dalmația.

Sigur că eu gătesc italienește - sunt metode rapide, adecvate omului modern, grăbit - în special varietăți de paste (precum pastascciuta carbonara) cu sosuri diverse, rar cu carne, dar cu ciuperci, pește sau doar legume, ori varități de brodo și minestra, totul

Arhivă personală

Cât privește imaginea italianului din România, funcționează următoarele șabloane: el trebuie să fie neapărat brunet, să aibă accentul sudist auzit în filme, să provină din familii sărace de pietrari care au venit în Regatul României fiindcă nu aveau din ce trăi.

Realitatea este de cele mai multe ori inversă: italienii de la noi sunt originari în proporție covârșitoare din Nord, așadar prezintă caracteristici precum pielea albă și nu rareori ochi albaștri; nicidecum tipul greco-arab al Sudului.

Strămoșii noștri au practicat o paletă impresionantă de meserii în care excelau, fiind solicitați în Regat ca „experți”; ei nu au migrat din disperare, ci pentru că li s-au oferit remunerații înalte, fiind considerați cei mai buni profesioniști. Este cunoscut că Regele Carol I a încercat să angajeze lucrători ieftini pentru lucrări ample de infrastructură, dar după un an a apelat la italieni, costurile salariilor foarte mari fiind compensate de calitate, timp mai scurt de execuție și evitarea erorilor și accidentelor costisitoare.

Italienii au venit ca artiști (precum Fany Tardini) medici (precum medicul lui Ștefan cel Mare, dr. Carol Davila, dr.

Pesamosca) comercianți (comunități masive în porturi, capitale, târguri, în timp ce Giurgiu pare să fi fost chiar fondat de negustorii și marinarii genovezi, care dominau Dunărea înainte de monopolul otoman), arhitecți, ingineri și maiștrii (Bucureștiul vechi, ca și multe alte orașe, este construit în mare măsură de italieni). Tot italieni au fost și primii șoferi din Regat (Ferruccio Fontanella), primii mecanici, electricieni (familiile Tomaselli, Croce, Lorenzi) etc. care au format generațiile următoare de meseriași români. Pictori, sculptori, farmaciști, apicultori, silvicultori, gastronomi (printre ei Dozzi, cel cu salamul de Sibiu), oameni politici importanți (precum Martinuzzi în Transilvania și alții; soția lui Mihnea al III-lea a fost și ea italiancă). Lista e foarte lungă. Italieni au fost și printre corpurile de soldați mercenari, de exemplu cei care au luptat alături de Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare.

“

Sunt printre cei care socotesc bucătăria italiană cea mai bună din lume, la concurență cu cea franceză.

atent condimentat și presărat cu brânză rasă de nobilă vechime. N-aș uita să precizez, câtă vreme vorbim de mâncăruri italiene, în România, că salamul zis „de Sibiu” a fost creat de italianul Filippo Dozzi la Sinaia, iar cașcavalul este o brânză siciliană.

Practicați obiceiuri sau tradiții italienești în familie?

Este interesant cum, în comunitatea din Brezoi, unde s-a stabilit ramura noastră a familiei Tomaselli, italienii se îmbrăcau de sărbători în costume populare românești; așa apar ei în multe fotografii. Italienii au primit cu dragoste cultura și tradițiile românești.

Costumele italienești au dispărut treptat, unii italieni (nu toți) au adoptat în familie limba română - în familii mixte italo-germane sau, poate, unde soții aveau dialecte italiene diferite.

Legătura cea mai vizibilă cu Italia a rămas prin muzică. De altfel, rudele noastre din Peninsulă ne aduceau periodic vinyl-uri cu melodii ce ne însoreau sufletul. Ceea ce consider ca o tradiție valoroasă, în familiile noastre, este cinstea desăvârșită, abnegația profesională, talentul, atașamentul față de familie, voia bună și pofta de viață. Toate acestea în ciuda greutăților nesfârșite, în mijlocul sistemului economic-social românesc, cu bolile pe care i le știm - și de acum, și din trecut; dublate, cu tristețe o spun, de ostilitatea inexplicabilă, cu accente de ticăloșie, a unor autorități italiene din sistemul consular față de italienii din România, de-a lungul deceniilor.

Angela Tomaselli 50% italiancă, 25% săsoaică, 100% româncă

Despre artă La tăierea moțului, copiii aleg de pe o tavă obiecte despre care se spune că îi vor reprezenta în viitor. Dumneavoastră ați ales pensula?

O, nu știu. În niciun caz. Vreau să vă spun că mama mea a murit când aveam vreo 14 ani, iar tatăl meu nu mi-a povestit niciodată că s-a ținut un astfel de obicei la noi în familie.

Pentru Alex, fiul meu, în schimb am făcut acest lucru.

Așadar, eu în niciun caz nu am ales pensula, iar tatăl meu nu a vrut nici în ruptul capului ca eu să fac arte plastice. Cu mare greutate l-am convins cu ajutorul surorii mele să mă lase să fac Facultatea de Arte Plastice, cu condiția ca în primul an să fac o facultate serioasă. Pentru el, facultate serioasă înseamna medicina, arhitectura. Ar fi vrut să devin profesoară de ceva, de limba română, de exemplu.

“

Arhivă personală

Mama - pictoriță, fiul - muzician.

Oare nu este evident că prin venele familiei Tomaselii curge sânge artistic? Angela Tomaselli este pensionară. S-a retras departe de agitația bucureșteană, iar acum admiră munții de la fereastra casei și organizează tabere de creație cu artiști din toată țara. A expus în multe țări și a avut posibilitatea să rămână în Italia, dar a refuzat și s-a întors pe pământ românesc. În interviul acordat, Angela povestește cum și-a convins tatăl să o lase să facă Facultatea de Arte Plastice și cum a continuat să picteze. De asemenea, își amintește expozițiile de peste hotare și spune clar ce a impresionat-o, dar și ce a dezamăgit-o.

Eu i-am promis că dacă nu reușesc în anul acela, voi face o altă facultate. A dat Dumnezeu să reușesc. Mi s-a împlinit dorința de a face arte plastice.

Nu a mai avut ce zice.

Aș fi preferat să fac Facultatea de Filologie dacă nu reușeam să fac Arte Plastice. I-am zis tatălui meu, că în loc

“Sunt foarte mulți critici de artă care au vorbit despre lucrările mele. În mod special sunt apreciate fabulele pentru că prin intermediul personajelor animale ironizez sau satirizez niște apucături ale oamenilor.”

să fiu profesoară de limba română, aș putea fi profesoară de desen. Și așa lam mai liniștit. În primul rând să vă spun că eu am început să pictez ca orice copil. Am avut în școala generală, pe care am făcut-o la Brezoi, un profesor excepțional de desen, dar cu care făceam și istoria. De multe ori, orele de istorie erau presărate cu istoria artei. În felul acesta s-a născut dorința de a-l urma și de a deveni profesoară de desen, pictoriță. Nu știam exact în perioada aceea ce vreau. Când eram elevă, am făcut niște studii la o școală populară de artă, cu profesoara mea de desen. Și ea mi-a dat ideea că ar trebui să fac arte plastice pentru că aș avea talent. Urmând facultatea, am fost la secția de artă monumentală, care spre deosebire de pictura pe șevalet, presupune niște noțiuni în plus de tehnică, de compoziție murală, bidimensiona-

Care este povestea picturii?

Artă în Diversitate I 5

Care este lucrul de care sunteți mândră din timpul perioadei cât ați lucrat ca muzeografă la Muzeul de Artă Contemporană din Galați?

Într-adevăr am lucrat la Muzeul de Artă din Galați doar trei ani, dar mi-a plăcut și sunt mândră că împreună cu colegii mei am reușit să facem niște expoziții mai deosebite. Una dintre ele, ale unor tineri Germania, pe care am aranjat-o eu, m-a făcut mândră.

Am facut-o sub formă de carusel cu tablourile așezate pe el. Alte lucrări 6 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

erau așezate sub formă de piramidă, altele sub formă de șotron pe perete.

Atunci am avut și un director care a fost receptiv la ideile pe care i le propuneam eu. În general, a fost o experiență foarte importantă pentru mine. Am avut ocazia să văd acolo, lucrările unora dintre cei mai importanți artiști români, dar și lucrări aduse din străinătate. Am avut o expoziție cu gravuri ale lui Picasso.

Care sunt pictorii dumneavoastră preferați? Ce vă inspiră?

“

Sunt foarte mulți. Dintre pictorii moderni, bineînțeles că îmi place foarte mult Picasso pentru că el și-a pus amprenta pe întreagă istorie modernă și contemporană a artei plastice. Dar mai am niște mari iubiri, cum ar fi Miró sau grupul CoBrA, de care mă simt înrudită prin felul de a compune și prin transpunerea unor elemente asemănătoare cu pictura naivă. Din pictura mare, cui nu-i place Leonardo da Vinci sau cui poate să nu îi placă pictura bizantină? Aș spune că prefer pictura bizantină și pictura prerenascentistă, chiar în fața picturii renascentise și a picturii secolelor XVIIXVIII. Sigur, îmi place și pictura orientală.

Ați expus în țară, dar și în străinătate. Unde v-a impresionat cel mai mult publicul?

Foarte impresionant a fost în Suedia, la Stockholm, dar și în Italia

Eu am o vorbă: sunt 50% italiancă, 25% săsoaică și 100% româncă.

www.angelatomaselli.ro

www.angelatomaselli.ro

lă. Nu este vorba despre o compoziție care sparge peretele, cum este de exemplu, pictura renascentistă.

Aceasta a descoperit perspectiva și pereții îți înșală ochiul și dau senzația de scenă care se duce în adâncime.

Pictura bizantină, pictura anterioară celei renascentiste, cât și cea modernă, preferă această desfășurare pe plan.

Având această formație de pictor monumentalist sau muralist și trecând mai apoi după ce am terminat facultatea să fac pictură de șevalet, am aplicat regulile picturii murale, în această pictură pe șevalet. Este o pictură care nu sparge peretele. Aceasta ar fi o caracterizare a picturii mele. Acțiunea se desfășoară în plan, în diferite pete de culoare, iar pe deasupra există un grafism care spune povestea. Am avut mai multe cicluri, faze de creație.

“Mitologii subiective” s-a numit unul dintre ele. Un altul a fost intitulat “Fabule”. Aici folosesc animale care spun povești. Alt ciclu s-a numit și “Amintiri suprapuse”, iar cel din ultimul an se intitulează “Arhitecturi suprapuse”. Acesta reprezintă diverse amintiri din orașele și țările unde eu am călătorit și unde am făcut schițe și fotografii. În atelier, suprapun imagini ale clădirilor. De exemplu, din Veneția, diverse palate și biserici sunt suprapuse într-o compoziție, respectând profilul specific orașului. Iașiul este un alt exemplu, îl am în foarte multe ipostaze: Palatul Culturii și bisericile care îl înconjoară, chiar dacă ele nu sunt chiar în același punct geografic. În realitate ele sunt repartizate pe întreaga suprafață a județului sau a orașului.

Sunt foarte mulți critici de artă care au vorbit despre lucrările mele. În mod special sunt apreciate fabulele, pentru că prin intermediul personajelor animale ironizez sau satirizez niște apucături ale oamenilor. Politi-chiens, așa a fost numită o lucrare care a fost expusă în Franța și a luat și un premiu, cu niște câini. Apoi am reluat tema și am făcut un șir întreg de lucrări care ilustrează câini care au în mijlocul lor fie un ciolan, fie sunt călare pe diferite mijloace de locomoție.

am avut o experiență foarte frumoasă.

Am fost acolo înainte de 1989 și am înțeles un lucru: pictorul cel mai bun, excepțional cu o pictură abstractă și rafinată, era și cel mai sărac, iar pictorul care mi se părea mie cel mai slăbuț era cel mai apreciat și cel mai bogat.

Atunci m-am decis că nu am să rămân în Italia. Era o tentație mare de a rămâne acolo, dar am zis că trebuie să mă întorc la mine în țară unde măcar pictura adevărată este apreciată.

Cum trăiește un artist în anul 2016?

Înainte de 1989 era revista “Arta” care promova arta de cea mai bună calitate și era o ierarhie foarte clară acolo a pictorilor foarte buni. Erau și pictori care nu aveau acces. Acum lucrurile stau altfel, fiecare își are publicul său și cumpărătorii săi.

Revistele care făceau pe vremuri această selecție, nu prea mai există.

De exemplu, este o revistă foarte bună la Deva susținută parțial de Uniunea Artiștilor Plastici, care se numește “Forma” și care prezintă lucrări de foarte bună calitate și articole de asemenea.

Eu sunt un artist la vârsta a treia, sunt pensionată, locuiesc la țară unde am liniște, grădină, soare și lumină, răcoare vara și lemne în foc iarna. Nu sunt un caz tipic pentru artiștii români.

Poate sunt un caz tipic pentru pictorii pensionari care nu mai vor să stea în București (râde). Eu vin în București doar când am nevoie sau am expoziții importante de văzut. Eu trăiesc în mijlocul naturii și mă bucur foarte mult.

Aici, în Brezoi, o localitate de munte între Râmnicu Vâlcea și Sibiu, este un peisaj foarte frumos. Aici mam născut, iar în urmă cu ceva ani am devenit cetățean de onoare al orașului.

Așa mi-a venit ideea de a-mi face o

“

casă în Brezoi pentru că pe cea părintească nu o mai aveam. Am amenajato și acum îmi place atât de mult, încât nu îmi mai vine să plec la București unde lumea este mult mai agitată, mai stresată. Acolo ca să te duci să plătești o factură, trebuie să consumi toată dimineața, de exemplu sau toată dupăamiază. Pe când aici toate lucrurile sunt adunate, se rezolvă repede, am vecini foarte de treabă care mă ajută.

În niciun caz nu am simțit că cineva ar considera că ni se oferă prea mult sau că nu suntem la noi în țară.

Nu aș putea spune. S-au pierdut foarte multe dintre aceste obiceiuri.

Părinții mei, la rândul lor, au murit foarte tineri și nu le-am păstrat în mod special, dar le-am adoptat pe parcurs, mai mult din simpatie și datorită călătoriilor pe care le-am făcut în Italia.

Una dintre temele regăsite în pictura dumneavostră se numește “muzicieni”. Ce muzică vă inspiră când sunteți în fața șevaletului?

Aici este vorba despre cu totul altceva. Ciclul de muzicieni pe care iam pictat eu a pornit de la intenția de a ilustra un CD și o casetă a lui Alex (fiul său care este interpret – Alex Tomaselli) care avea pe atunci formația Black Cat. Și atunci am pictat foarte multe pisici, până când a ieșit o imagine foarte amuzantă și simplă, a unei pisici care cântă la un fel os care seamănă cu o chitară. Și de aici sa născut o întreagă expoziție cu muzicieni. Muzica pe care o ascult când lucrez, este de obicei muzica preclasică care mă desprinde de mediul înconjurător. Nu mă inspiră neapărat, dar mă ajută să mă detașez.

Cum descrieți comunitatea etnicilor italieni din România?

Comunitatea italienilor din România și în special Asociația Italienilor din România (RO.AS.IT.) este foarte activă. Conducerea asociației are mereu în vedere modalități și idei noi de promovare a comunității și de atragere de noi membri. Suntem în relații foarte bune și pot spune că m-au ajutat de câte ori am avut expoziții. Cu ajutorul lor am realizat un catalog în română și italiană, la un moment dat. Datorită lor am reușit să fac niște excursii pe tărâmul străbunilor noștri din nordul Italiei, am fost acolo de unde a plecat familia Croce, familia bunicii mele paterne.

Despre etnie Un tată italian și o mamă pe jumătate nemțoaică. Diversitatea etnică este în familia dumneavoastră, la propriu. Cum o descrieți?

Păstrați în familie tradiții sau obiceiuri italienești?

Eu nu am remarcat așa ceva nici în copilărie, nici de când am ajuns la o anumită vârstă, cum zic francezii. Mai ales că pot spune că eu am fost privilegiată mai ales de când colaborez cu Asociația Italienilor, am participat la multe emisiuni și interviuri care promovează minoritățile. Am făcut aceste

www.angelatomaselli.ro

Eu am o vorbă: sunt 50% italiancă, 25% săsoaică și 100% româncă. Noi am fost aici în Brezoi o comunitate foarte mare de italieni. Erau foarte multe familii cu nume italienești, erau rude cu noi. (Croce, Fontanella, Lorenzzi) . Mai toți erau salariații societății Carpatina care exploata lemnul în Brezoi. Unii dintre ei vorbeau într-un dialect din nord, iar alții nu mai vorbeau limba italiană. De exemplu, la mine în familie nu s-a vorbit italiana, nici germana, doar româna.

Părinții tatălui meu au murit când acesta era mic și nu a mai vorbit italiana în casă, oricum ar fi vorbit acel dialect din nord.

Eu am învățat italiana și ascultându-i pe cei din jur. Îmi plăcea limba.

Pe cea literară am învățat-o în facultate, unde am urmat niște cursuri. Alex, fiul meu, a învățat de la mine pentru că între noi am vorbit-o foarte mult. El e talentat la așa ceva și deja vorbește mai bine decât mine.

Există discriminare în România?

Dacă da, unde ați remarcat-o?

Dacă nu, de ce nu există?

excursii de documentare. În niciun caz nu am simțit că cineva ar considera că ni se oferă prea mult sau că nu suntem la noi în țară.

Bunicul meu a venit în România acum 150 de ani, sașii au venit acum 800 de ani. Deci, nu se mai pune problema discriminării. În copilăria mea erau foarte respectuoși și politicoși oamenii în Brezoi. Oamenii care aparțineau diverselor minorități se respectau și nu aș putea spune că am întâlnit vreodată vreo asperitate între unguri, nemți, italieni sau români. În Brezoi întâlneai toate minoritățile, era o localitate foarte cosmopolită. În afară de românii din vatra satului care sunt aici din moșistrămoși, erau foarte mulți italieni, sași, unguri. Aici găseau de lucru datorită fabricii de cherestea. Toată lumea avea de lucru și era prosperitate. După 1989 fabrica a devenit o ruină.

Am organizat anul trecut și vreau să organizez în continuare o tabără de creație cu artiști din toată țară pentru că vreau să facem în Brezoi un muzeu de artă contemporană. Anul trecut cu ajutorul Primăriei, am reușit să aducem 14 colegi printre care: Marin Gherasim, Ștefan Pelmuș, Liviu Stoicoviciu, Costin Neamțu. Am avut și tineri foarte talentați.

Anul acesta tabară va avea loc pe 24 iunie și va fi sprijintă de Asociația Italienilor.

De asemenea, m-am gândit și la un Muzeu de Artă Populară. Zona este plină de obiecte minunate. Eu și soțul meu neam ocupat de etnografie și la Galați și pot spune că ne-a plăcut domeniul încă din facultate. Aveam o pasiune pentru diversitatea artei populare încă de când eram studenți. Soțul meu a găsit lucruri excepționale în Galați.

Aici în Brezoi găsești ceva la tot pasul. Când m-am mutat aici, toate prietenele mele mi-au adus obiecte de artă populară și vreau să donez colecția mea muzeului, ca să dau exemplu. Aici sunt două căsuțe construite după arhitectura veche a Brezoiului și într-una dintre ele primăria ne-a promis că ne va da un spațiu să facem acest muzeu. Provizoriu, colecția mea am dus-o într-o localitate din apropiere care se numește Proieni, unde s-a construit o casă parohială și există acolo un spațiu de expunere.

Acum continuăm să adunăm materiale, și eu și prietenele mele care au promis că vor dona.

Ce planuri de viitor aveți?

Lucrările doamnei Angela Tomaselli le găsiți online accesând adresa www.angelatomaselli.ro

Artă în Diversitate I 7

Din București în Tel Aviv e cale lungă. Mai lung și mai greu este drumul înapoi. Erna Berger a emigrat în Israel în căutarea libertății, a diversității și a frumosului. A trăit acolo cea mai frumoasă perioadă a studenției și s-a trezit în micul Paris, după momentul `89. Tânără, cu un soț care spera la revenirea perioadei interbelice, s-a întors în România și a fost zguduită treptat de barierele încă existente. A înțeles mai greu că nu poate face ce vrea, dar a îmbrățișat oportunitățile care s-au ivit și a rămas aici.

După patru ani de studiu la Colegiul de Arte și Design Textil „SHENKAR” din Israel și doi ani greu de caracterizat la Academia de Belle Arte din București, Erna are o diplomă pe care scrie “catedra de textile, specializarea design textile”. Pe lângă alte diplome, mai are multe amintiri și povestiri deloc de adormit copii, despre momente de cumpănă din liceu și evreii din familia ei.

Copilărie, nu te opri!

Erna Berger Moise își amintește cu drag de copilărie. A fost așteptată, dorită, prețuită și apreciată de părinți.

I s-au îndeplinit toate dorințele și nu a conștientizat diferențele dintre ea și alți copii, în ciuda comunismului.

“Chiar dacă contextul general nu a fost unul fericit, nu am sesizat asta.

Probabil că cea mai frumoasă parte a vieții mele a fost copilăria”, își amintește ea.

Arta s-a strecurat în viața Ernei încă de când aceasta era mică. Acum rememorează cărțile de medicină mâzgălite ale tatălui ei și remarcă impulsul artistic. Dacă pentru mulți copii concursul desenelor pe asfalt reprezintă doar o joacă, pentru Erna a fost punctul oficial de plecare către destinația artă. Era în școala generală și a câștigat locul întâi. Se aștepta ca totul să se oprească aici, dar când a dat admiterea în clasa a cincea, doi profesori de desen au venit să o recruteze pentru școala de artă. Tinerei i-a surâs ideea, părinților mai puțin, dar nu au stat în calea ei.

A dat admitere. A intrat și a rămas.

Până în clasa a noua a pictat, a desenat și a sculptat, iar din acel moment și-a ales specializarea textile. “Întotdeauna 8 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Arhivă personală

Erna Berger Moise, tu observi că aici este altă lumină?

am considerat că am fost un copil norocos, pentru că un astfel de liceu îți deschide mintea. La 18 ani, ai o altă sensibilitate și o altă percepție a lumii care te înconjoară”, mărturisește ea.

“Am fost într-un moment în care mă turmentam ce să fac mai departe; era vârsta temerității”

La finalul clasei a douăsprezecea au apărut momentele de confuzie. Ce face mai departe? Șansele să intre la Institutul de Arte Plastice erau foarte mici, deoarece erau puține locuri, iar acelea erau deja ocupate. Diriginta lea recomandat să se reprofileze, dar era deja prea târziu. Liceenii nu erau pregătiți nici pe partea teoretică, nici pe cea filologică. Cu opt ore de atelier pe zi, cine mai învăța matematică sau geografie? “Părerea dirigintei era realistă, numai că venea într-un moment nefericit. Putea să ne spună cu doi ani înainte, să ne facem și noi meditațiile pentru altceva. Drept pentru care, dintr-o clasă de 30 de copii, trei am făcut arte plastice și una singură conservatorul”, spune Erna.

Perioada de confuzie s-a manifestat printr-o serie de hotărâri la care se uită acum cu înțelegere. A dat la medicină. Planul ei era să facă stomatologie, să se specializeze pe ortodonție, să lucreze cu copiii și să nu aibă de-a face cu durerea. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la facultate.

Disecțiile obligatorii și sensibilitatea artistică cultivată în liceu nu s-au îmbinat, iar Erna a abandonat. Acum crede că a reacționat impulsiv. Poate că dacă s-ar fi controlat mai bine și sar fi străduit mai mult, ar fi putut continua, dar este sigură că nu ar fi fost fericită.

“Tu observi că aici e altă lumină?

Tu nu observi că aici culorile arată altfel?”

La începutul anilor `80 a plecat cu mama în Israel pentru două luni, în vizită la rude. S-a întors cu gândul că vrea să emigreze. Avea voie din punct de vedere legal să facă acest lucru, așa că, de ce să rămână aici, unde “lucrurile începeau să devină obscure”?

“Singurele minorități care puteau să plece altfel decât înotând prin Dunăre erau sașii și evreii. Era, de fapt, o afacere. Eram vânduți, exportați. Pe fiecare cap de minoritate se încasa o sumă frumoasă, în valută, în regimul lui Ceaușescu. Era o convenție, era o înțelegere și aceste două etnii puteau să plece legal”, explică Erna.

A vrut să plece cu părinții, dar ei nu au avut curajul să înceapă viața de la zero, așa că a emigrat singură. Știa doar alfabetul. Timp de o jumătate de an a învățat intensiv limba. Statul a sprijinit-o oferindu-i cazare, masă, câțiva bani de buzunar și multe ore de cursuri.

După ce a mai câștigat încredere în limba pe care o învăța a decis să studieze în Tel Aviv. Avea două opțiuni: arheologia și istoria artei. Când s-a dus să se înscrie, două secretare i-au menționat cuvântul “design”, i-au indicat un colegiu și au sfătuit-o să caute mai multe informații. “Nu exista ceva mai potrivit pentru mine”, mărturisește Erna. S-a înscris și s-a prezentat la interviu cu o mapă mică.

Nu își adusese nimic din ce lucrase în liceu și nici nu a avut bani pentru materiale. “Interesant a fost că ei nu îți spuneau ce să aduci: nici cantitativ, nici ca tematică. Face parte din sistemul lor de selectare ca să vadă ce te duce capul, câtă imaginație, câtă fantezie ai”, spune Erna.

România după 89 văzută prin ochi critic de emigrantă

S-au întors în România după `89.

“Soțul meu a vrut să se întoarcă după revoluție, fiind un idealist naiv, crezând că va fi ca în perioada interbelică”. Erna a vrut să își continue studiile la Academia de Belle Arte (în prezent, Academia Națională de Arte din București), dar cei de acolo nu au vrut inițial să îi recunoască anii de studiu de la Colegiul de Arte și Design Textil „SHENKAR” din Israel. S-a zbătut până a obținut recunoaștere, apoi a urmat o perioadă presărată cu dezamăgiri și depresii. “În Israel eram foarte mulți. Aici, când m-am întors, aveam o singură colegă de an. Dacă sunt mulți cu care tu te poți compara ca nivel, te ajută să crești. Dacă nu e nimeni în jurul tău, intri într-o apatie”, mărturisește artista.

Erna nu a știut ce să facă în primul an de facultate. Nici al doilea nu a încântat-o: “Nu mi-a plăcut: obscur, meschin, obtuz. Profesori fără fantezie, fără sensibilitate”.

A terminat facultatea în `92 și a încercat să se angajeze ca designer textil. A ajuns la fabrica “Mătasea populară”, și-a prezentat mapa unor inginere care au apreciat munca ei, dar i-am mărturisit că nu pot imprima decât trei culori, iar Erna trecuse de mult de acea perioadă. “Încet, încet am înțeles că nu pot să fac ceea ce aș fi vrut să fac”, își amintește ea.

Cinci ani mai târziu, soțul ei a decis să deschidă un restaurant. I-a propus să îl amenajeze. Avea la dispoziție o vilă interbelică și toată libertatea de care îi era dor. Cât timp a funcționat restaurantul Basilicum, Majestatea Sa, Regele Mihai își sărbătorea zilele de naștere acolo, în salonul cu iz ecleziastic decorat de Erna Berger Moise.

Mai târziu, designerul a început să lucreze la Clinica Medicală Unirea, care a devenit Regina Maria. “Din

“Tu observi că aici e altă lumină?

Tu nu observi că aici culorile arată altfel?” – acestea sunt întrebările din timpul interviul adresate de un profesor din comisie. Oamenii au remarcat pregătirea tinerei, dar nu au trecut cu vederea griurile și fumuriurile din planșele ei.

A trecut de interviu și a venit momentul desenului. A adus obiecte de acasă și a improvizat natura statică. Nu și-a terminat lucrările și nu se aștepta să intre. Era deprimată, prăpăstioasă.

Când s-au afișat rezultatele l-a trimis pe soțul ei să se uite. El s-a întors acasă și i-a zis că n-a intrat. Se aștepta, nu a surprins-o vestea. După o oră, soțul i-a spus adevărul: intrase prima.

“Studenția din Israel a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele profesionale. Facultatea a fost o revelație, am întâlnit niște profesori cum nu credeam că există, din Anglia, din Olanda, din Africa de Sud. Era un creuzet eterogen de diferite personalități, de diferite școli. În același timp, libertate absolut totală.

Ei te lăsau să te regăsești, te ajutau, dar nu te constrângeau cu absolut nimic. Niciodată nu a contat prezența sau timpul. Conta calitatea a ceea ce faci”, afirmă Erna.

Profesorii îi reproșau deseori rigiditatea de care suferea și care respira prin toți porii în urma liceului făcut în perioada comunistă. Când a plecat, decana facultății i-a dat o scrisoare, plină de cuvinte frumoase pe care nu i le spusese până atunci și îi ruga pe cei în mâinile cărora va ajunge să o prețuiască. “Nu am dat plicul nimănui și nici nu a fost cazul. Nu a avut nimeni grijă de mine aici. Din contră, am fost sabotată și privită cu mult venin”, crede Erna.

Toată lumea din familia Ernei

Părinții Ernei aparțin unor familii de evrei din Ardeal. Limba ei maternă este maghiara, dar româna a vorbit-o încă de la grădiniță.

Familia ei este una de “evrei neologi, adică foarte relaxați cu credința”. Evreii din partea tatălui ei au fost evrei ortodocși, cei care țin toate tradițiile, dar ea nu le ține, se duce cu mama la sinagogă mai mult pentru sentimentul de a fi împreună. “Eu nu am crescut într-un spirit religios nemaipomenit”, mărturisește artista.

Erna nu a apucat să își cunoască rudele din partea tatălui, deoarece au fost deportate la Auschwitz și nu s-a întors nimeni de acolo. “I-am cunoscut pe bunici doar din fotografii. De mică mi s-au arătat fotografiile lor și mi s-a spus ce li s-a întâmplat. Tata a scăpat fiindcă era în Franța, la facultate. Tata nu a mai crezut că există un Dumnezeu după cele întâmplate. Nu aveau nici o rațiune, nici o explicație.

Mai târziu, mama l-a convins să se întoarcă în sinagogă”, mărturisește ea.

Cu o poveste de viață ce se întinde pe mai multe pagini și două continente, Erna Berger Moise vorbește deschis, fără bariere despre familie, carieră și simțiri. De la trei culori la o paletă diversă, artista vede altfel lumina acum.

www.eclectarte.ro

“Atâta lumină, atâta libertate, atâta mare, atâta frumos”

păcate, nu mai apuc să lucrez pentru sufletul meu. În ultimii ani n-am mai pictat. Îmi consum toată energia cu designul de interior. Îmi place foarte mult ceea ce fac. Fac cu aceeași pasiune ca atunci când m-am apucat în `97. Încă nu sunt îmbâcsită, nu sunt tocită, nu m-am blazat”, spune Erna.

“Dacă ar trebui să o iau de la început, cred că aș merge în aceeași direcție, chiar dacă îi cunosc toate deficiturile și toate sacrificiile sau chiar umilințele pe care trebuie să le suporți ca artist, pentru că societatea nu este structurată să prețuiască arta și artiștii, din păcate”, susține designerul.

Artă în Diversitate I 9

Taddeo Moise este fotograf.

Acum cutreieră străzile din București cu un aparat în mână și uneori se gândește că ar vrea să viziteze locul în care s-a născut: Tel Aviv, Israel. La vârsta de doi, părinții au decis să se repatrieze.

Copilul din el își amintește de obiectele de uz casnic dinainte să ajungă în România, memoria jucând aici un rol important, “cred că întotdeauna am fost atras de culoare și forme, iar mai apoi de conţinut și sens”, mărturisește Taddeo.

Literatura a reprezentat pentru el o modalitate de escapadă din timpul și locurile în care era. Încă de copil îi citea pe Borges, Kafka și Umberto Eco. Zilele și nopțile erau guvernate de “nuvelele fantastice ale lui Eliade”, “tristețile lui Cioran” și “lumina lui Blaga”, după cum Taddeo își amintește. Cărțile alese de el erau puntea de eludare a textelor obligatorii date de sistemul învechit, maniera prin care se autoeduca și fenta uniformizarea impusă de sistem. “Dintotdeauna mi-a plăcut să știu cât mai multe, să îmi cunosc rădăcinile, să îmi formez o părere justă despre cel ce aveam să devin și să resping orice formă de manipulare atât în plan educaţional, cât și spiritual”, spune Taddeo.

Astfel, alegerea profilului uman și a secției de filologie nu necesită explicații. A urmat Liceul Teoretic “Ion Neculce”. “Liceul a reprezentat pentru mine o etapă necesară formării mele ca individ. Tot acest amalgam de urcușuri și coborâșuri coroborate cu răutăţile profesorilor au fost necesare pentru a clădi un zid precum cel al lui Italo Svevo, unul necesar și ermetic”, adaugă el.

Ai vreo amintire, copil fiind, care ți se pare că reprezintă leagănul arhitecturii peisagistice sau al fotografiei?

Îmi aduc aminte că presam petale de maci și eram fascinat de volumetria lor, de culoarea vividă pe care acestea o aveau în plină zi, cât și de compoziția pe care o creau alături de diverse perspective, peisaje, de modul în care aceste plante se mișcau cursiv în bătaia vântului. Această amintire a fost probabil îngropată multă vreme pentru a putea fi redescoperită ulterior, când a fost necesară.

10 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Arhivă personală

Taddeo Moise: Dintotdeauna mi-a plăcut să știu cât mai multe

Cât de mult te-a influențat gena creativă a familiei tale?

În mod cert am fost influenţat, probabil chiar fără vrerea mea, de așazisa genă creativă. A fost cu siguranţă o influenţă pe care am îmbrăţișat-o și preţuit-o.

Ai studiat arhitectura generală și apoi arhitectura peisagistică. Cine și ce te-a determinat să iei drumul acesta?

În urma celor menţionate anterior e lesne de înţeles că nu am putut să aleg o cale ușoară, mai bine spus mai ușoară și m-am îndreptat încă din perioada liceului către o facultate cu profil vocaţional. Timp de aproximativ trei ani, încă din perioada liceului, am început să urmez o pregătire pentru arhitectură generală, aceasta însumând însușirea unor cunoștinţe de geometrie descriptivă, cât și de a stăpâni desenul, pe care în mod cert nu le

aveam, fiind pe atunci la un profil uman. Restul cunoștinţelor privind istoria artei ori a arhitecturii mi le-am format citind singur și mai apoi le-am învăţat în facultate, alături de multe altele. Bagajul de cunoștinţe cu care am venit a fost suficient pentru a începe cu dreptul această facultate. Printre preferinţe amintesc renașterea italiană, suprarealismul, arhitectura organică a lui Gaudi, ori vigurozitatea dată de formele arhitecturale ale lui F. L. Wright. Anii petrecuţi cu studiul arhitecturii peisagistice au rafinat ce dobândisem înainte și mi-au deschis ochii către un alt mod de a percepe spaţiul vegetal, natural.

Cum cataloghezi arhitectura peisageră în România? Ai vreun oraș, instituție sau așezare pe care o poți da ca exemplu pozitiv?

Arhitectura peisageră în România se afla între ciocan și nicovala.

Valorile de odinioară sunt uitate, iar

acum se nasc doar monștri.

Cât de importantă este arhitectura peisageră pentru un oraș și cum ai explica această importanță unui simplu cetățean?

Spaţiul construit și spaţiul verde ar trebui să formeze un întreg bine definit. Anomaliile nu au ce căuta în acest nucleu.

Povestește-ne despre experiența ta în calitate de absolvent al Institutului de Fotografie din New York. Recomanzi realizarea de astfel de cursuri celor pasionați de arta fotografică?

În mod cert trebuie încercat un astfel de curs de către cei pasionaţi de fotografie. După deprinderea tehnicii fotografice tind să cred că orice poate fi realizat în funcţie de dorinţa fiecăruia și de creativitatea de care dă dovadă fiecare individ. Odată ce înţelegi cum funcţionează orice mecanism, e lesne de înţeles că vei putea folosi cunoștinȚele dobândite pentru a crea ceva ce tinde către unicitate.

Cum se îmbină fotografia cu arhitectură peisageră?

Din punctul meu de vedere una o precedă pe cealaltă și viceversa. Este în mod cert o juxtapunere cu final fericit.

Am identificat o serie de fotografii pe care le-ai inclus în colecția “Metamorfoză urbană”. Ne poți vorbi despre tehnică folosită și despre publicul căruia se adresează?

Am reușit să includ în cadrele mele decorații ale clădirilor bucureștene (basoreliefuri, altoreliefuri, cariatide) uitate de vreme și pe care le fotografiez folosind tehnica dublei expuneri, prezentându-le, astfel, într-o altă lumină, sub o altă formă, aceea a unei metamorfoze urbane. Cel mai probabil, însăși folosirea tehnicii de multiple expuneri ori duble expuneri se adresează unui grup restrâns. Cu toate acestea, proiectul a fost bine primit de public, iar anul 2015 s-a încheiat cu expunerea anumitor cadre din acest proiect foto într-o expoziţie colectivă “EXPERIMENTALIST” – Grolsch România, ce a putut fi vizionată atât în București, cât și în Timișoara.

Actualmente lucrez la un nou proiect foto, “IMAGINARIA” ce însumează o serie de multiple expuneri care amintesc de lumea fascinantă a viselor, a irealului, a fantasticului.

zez fotografii conceptuale și revin asupra anumitor idei, însă întotdeauna încerc să exprim altceva, să prezint o anume evoluţie a ideilor formatoare.

Există vreun mesaj unic pe care vrei să îl transmiți independent de fotografia pe care o expui?

Fotografiile mele au o notă de ermetism. Îmi place să cred că pentru fiecare privitor există un alt mesaj în funcţie de experienţele individuale.

Despre comunitatea evreiască Ce înseamnă pentru tine să aparții comunității evreiești?

Apartenenţa este esenţială în formarea mea spirituală.

În alegerea drumului spre arhitectură, peisagistică și arta fotografică te-a influențat faptul că aparții unei etnii?

Cel mai probabil am fost influenţat într-un mod pozitiv și creativ.

Te inspiri din motivele tradiționale și culturale evreiești în calitatea ta de artist?

Actualmente nu am realizat un astfel de proiect, însă l-am luat în calcul pentru anii ce vor urma.

Te-ai simțit avantajat sau discriminat ca parte a comunității evreiești în România?

Discriminat - doar în perioada liceului de către anumite cadre profesorale; o parte profesează în prezent în aceeași instituţie de învăţământ. De atunci nu îmi aduc aminte să mai fii întâlnit acest fenomen.

Crezi că în artă se poate vorbi despre discriminare?

Nu, nu cred să mă fi întâlnit până

acum nici o formă de discriminare în artă.

Ce sfat le-ai da liceenilor care doresc să se apuce de fotografie?

Să studieze pentru a-și lărgi orizonturile, ca mai apoi să creeze ceva bine definit.

Cum ai crește interesul cetățenilor spre arhitectura peisagistică? Folosind fie arhitectură, fie fotografia ca instrument, cum ai putea atrage românii spre a consuma mai multă cultură?

Workshopurile și conferinţe, cred că sunt cea mai bună formulă de a interacţiona cu publicul și de a-l convinge să aleagă un curs potrivit pentru orașul lor.

Cum vezi pe viitor o creștere a toleranței românilor spre diversitate culturală și spre promovarea minorităților naționale? Consideri că statul român are vreo datorie față de aceste domenii?

Ce văd eu pe viitor nu are importanţă, însă cred că o conștientizare a diversităţii culturale explicată prin anumite programe școlare ar putea reprezenta un avantaj pentru formarea tinerilor de astăzi. Negarea ori dezinformarea cu privire asupra acestui subiect nu poate genera decât confuzie și repulsie.

Există o frază în ivrit care să ne ducă cu gândul la importanța diversității în cultură? Sau poate o expresie care te definește și care ar putea influența și alte minți.

“A righteous man falls down seven times and gets up.” – King Solomon, Proverbs, 24:10

‫םקו קידצ לופיי עבש יכ‬

În calitate de fotograf, ai o temă principală care o reiei cu drag de fiecare dată?

Există, bineînţeles. Deseori realiArtă în Diversitate I 11

Svetlana și jucăria specială Când era mică, părinții au înscris-o la liceul de arte. Ea a ales, în joacă, vioara. Cu timpul, joaca s-a transformat într-un lucru serios, în care violonista investește din ce în ce mai multă pasiune, studiu și timp. „Am luat totul ca pe o joacă, iar pe parcursul anilor, vioara a devenit jucăria specială”, mărturisește Svetlana Boiciuc.

Tânăra ruteană ne-a scris despre începuturile studiului la vioară, despre emoția pe care încearcă să o transmită când cântă și despre naturalețea cu care păstrează tradițiile rutene alături de familie.

Care este povestea din spatele viorii? Ai vreo amintire care să răspundă la întrebarea de ce ai ales să mergi pe drumul acesta?

Nu am o amintire anume care m-a determinat să aleg asta. Pot spune că a fost o provocare cu mine însămi, cu persoana mea, deoarece cu cât cânt mai mult, cu atât descopăr mai multe despre mine, acel proces intern al cântatului la vioară, al transmiterii sentimentelor și a gândurilor pe care le trăiesc atunci când interpretez.

Cât de mult a contat să urmezi o educație în domeniul muzical?

Părerea mea este că educația muzicală influenţează pozitiv intelectul.

Fiecare piesă audiată ori interpretată aduce cu sine un conținut nou de idei și de fapte care fac să crească bagajul tău spiritual, capacitatea de a înțelege, de a simţi, de a aprecia.

Experiența muzicală primită la Liceul de Arte „Sabin Drăgoi” a fost una vastă. Am avut parte de oameni minunați, profesori bine pregătiți care își iubesc meseria și care au fost și sunt alături de mine, m-au ghidat în drumul meu spre o carieră de succes, determinându-mă, astfel, să aleg conservatorul. Astăzi, fiind studentă la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, pregătirea de care am parte este mult mai intensă, profundă; presupune seriozitate și perseverenţă.

Care sunt principalii artiști muzicali pe care îi admiri și ce calitate ai prelua de la ei? Cum te-au influențat până în acest moment?

Unul dintre principalii artiști din viața mea muzicală care m-a influențat și mă influenţează în continuare prin pregătirea muzicală, abilităţile pedagogice și personalitatea dumnealui, care m-a făcut încă din gimnaziu să iubesc muzica, este profesorul de vioară Victor Maria, căruia nu pot decât să îi mulțumesc.

12 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Arhivă personală

Cum ai descrie experiența educațională primită în cadrul liceu, raportată la experiența pe care o acumulezi la Academia de Muzică?

Dacă ai fi invitată să ai un moment artistic în fața unui grup de elevi de liceu ce operă muzicală ai alege și care este motivul?

În primul rând, aș accepta cu mare drag. Apoi, i-aș întreba dacă au vreo preferință, o lucrare celebră.

Implicarea publicului, mai ales a unor elevi de liceu în recitalul meu, automat leagă o conexiune, îi va face mai atenți, mai interesați de momentul artistic.

Ai vreun mesaj pe care vrei să îl transmiți publicului, independent de piesa muzicală pe care o interpretezi?

Muzica reprezintă un mod de exprimare și este, în general, parte a unei subculturi. Sunt de părere că mereu ar trebui să abordăm o atitudine spontană și dornică de a cunoaște lucruri noi, mai ales când vine vorba de artă, cultură. „Muzica oferă plăcere și exprimă nuanțe ale vieții emoționale pentru care nu există cuvinte” - M. Jolkovski.

Legat de interpretare, ce presupune să cânți într-o orchestră și care sunt pregătirile pe care le faci? Dar pentru un solo de vioară?

Pentru mine, cântatul în orchestră presupune munca în echipă, dorința de

Sunt multe momente în care mă simt avantajată că fac parte din comunitatea ruteană. Unul de care mereu mă bucur este acela când sunt plecată în turnee în străinătate și cunosc oameni noi, în special legătura care se formează între mine și cei care fac parte din familia popoarelor slave, cum majoritatea stau la baza alfabetului chirilic, simplifică comunicarea și interacțiunea între noi.

Există tradiții rutene în care te-ai implicat în calitate de muzician?

Încă de mic copil am fost implicată în tradiția etniei mele. Acest lucru se datorează familiei mele, în mod special părinţilor mei care sunt iubitori ai culturii, tradiției și folclorului rutean, transmițându-mi plăcerea de a duce mai departe muzica și dansurile rutene. “ Я був, єм і буду русином!” „Am fost, sunt și voi rămâne rutean!”.

Crezi că în artă se poate vorbi despre discriminare?

Da, se poate vorbi despre discriminare și în artă, ca în orice domeniu, pentru că suntem diferiți, simțim diferit, vrem lucruri diferite.

întâi trebuie să pui în evidență ceea ce crezi că i-ar atrage, iar mai apoi să abordezi și alte genuri sau stiluri muzicale, care să-i facă tot mai interesați de astfel de evenimente.

Care este reacția spectatorilor și a celor cu care interacționezi prin muzică atunci când le spui că aparții comunității rutene?

Mereu sunt plăcut surprinsă de reacția pozitivă primită. Îmi place să văd lumea interesată de cultura altor popoare, îmi dă siguranța că sunt înconjurată de oameni cu minți deschise.

Folosind muzica, în special vioara, cum ai promova cultura și tradiția ruteană?

În cultura și tradiția ruteană există deja o continuitate serioasă. An de an se organizează tabăra pentru tinerii ruteni, unde au ocazia să se întâlnească, să se cunoască să își împărtășească tradiția, fiecare cu influența zonei din care face parte. Un alt factor care contribuie la continuitatea tradiției este participarea ansamblurilor la diferite festivaluri interetnice. Comunitatea ruteană din România se mândrește cu trei ansambluri bine formate care asigură continuitate culturii noastre, atât în țară, cât și în străinătate. În unul dintre aceste ansambluri activez încă de la vârsta de zece ani.

Ești studentă la Academia De Muzică ‘Gheorghe Dima’. Ce sfat le-ai oferi tinerilor care vor să urmeze drumul vioarei?

Ca în orice domeniu, drumul până la succes este unul lung, mereu în construcție. Pentru a progresa în muzică este nevoie de mult studiu individual. Acesta necesită disciplină.

Muzica este imprevizibilă, există mereu ceva nou de învățat.

Cum ar trebui să arate o invitație destinată tinerilor din România la un concert de vioară?

Luând în considerare că această invitație se adresează tinerilor, pentru ai atrage la un concert de vioară, mai

Cum vezi pe viitor o creștere a toleranței românilor spre diversitate culturală și spre promovarea minorităților naționale? Consideri că statul român are vreo datorie față de aceste domenii?

Consider că în societatea de azi e foarte important să punem accentul pe promovarea diversității culturale, deoarece acest fapt deosebește o țara de alta și bineînțeles că necesită implicarea statului român.

Ne poți ajuta cu o frază în limba ruteană care să ne ducă cu gândul la importanța diversității în cultură? Sau poate o expresie care te definește și care i-ar putea influența pe alții.

Arhivă personală

Au existat momente în care te-ai simțit avantajată sau discriminată că faci parte din comunitatea ruteană?

Arhivă personală

a pune la comun toate trăirile, sentimentele și dotările profesionale pentru a crea un moment artistic inedit. În schimb, în cariera solistică, toată responsabilitatea îți revine ție.

Amândouă necesită o pregătire amplă, riguroasă și continuă. Deoarece fiecare orchestră, dirijor și perioadă muzicală au caracteristicile lor care impun exersarea continuă pentru a reînvăță și trăi cum se cuvine. Exista o glumă veche „Cum ajungi la Carnegie Hall?

Exersează! Exersează! Exersează!”.

„Cultura este un al doilea soare pentru cei culți!” - Heraclit „Култура є други сонце за тих що сут учені!!” –Heraclit Artă în Diversitate I 13

Emilian Mirea M-am născut Abel De profesie, inginer agronom, de pasiune, scriitor. Emilian Mirea a copilărit la țară sau “în paradis”, după cum spune el. Școala a făcut-o la Craiova, dar vacanțele le petrecea în zona Gorjului. Prima poezie a scris-o pe la 14 ani, inspirat de natura care îl înconjura și de bucuria zilelor petrecute la țară, la bunica. Pe hârtie au fost așternute și următoarele poezii, iar debutul în presa literară a venit la 21 de ani.

Apreciat de profesorul de filozofie din liceu, Emilian voia să dea examenul de admitere la Facultatea de Filozofie. În `82, spre finalul ultimului an de liceu s-a introdus o nouă materie de admitere: Raportul la cel de-al XII-lea Congres al Partidului Comunist Român, care conținea cuvântările și tezele ideologice ale lui Nicolae Ceaușescu. A hotărât că nu poate memora acele texte și s-a îndreptat către Facultatea de Agronomie, “această decizie fiind legată de prima mea iubire, natura, cu tot ce înseamnă viu – vegetal și animal, și atașamentul meu sufletesc faţă de aceasta”, spune el. A profesat doar cinci ani ca inginer agronom și a lucrat în presă încă din facultate. În 1988 a debutat editorial cu primul volum de poezie - “Drumul pe care vin”.

Care sunt oamenii care v-au influențat și v-au ghidat în arta de a scrie?

Omul providenţial care m-a luat de mână și m-a dus într-un cenaclu literar a fost poetul craiovean Dan Bucur Mânătoru, prea puţin cunoscut, pentru că a avut o viaţă scurtă și grea care nu i-a dat prea multe șanse de afirmare.

Aveam 18 ani și eram de o timiditate excesivă, el m-a prezentat într-un cenaclu, care se numea atunci “Societatea literar-artistică Traian Demetrescu” și funcţiona în cadrul Casei de cultură a municipiului Craiova. Dan Bucur Mânătoru a fost o victimă a Securităţii din timpul regimului communist, pentru că, în 1977, a fost unul dintre semnatarii petiţiei pentru eliberarea din închisoare a scriitorului Paul Goma. A fost arestat și internat abuziv în mai multe spitale de psihiatrie unde i s-au administrat tratamente de “spălare a creierului” care i-au afectat grav sănătatea fizică și psihică. Erau vremuri în care, aproape seară de seară, “băteam” cartierul la pas, în lung și în lat, împreună cu Dan Bucur Mânătoru și vorbeam despre cărţi, despre poezie și poeţi. În 14 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Emilian Mirea vorbind despre un autor la o lansare de carte la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova.

1984 a cedat: s-a spânzurat în apartamentul său din Craiova. Ne întâlnisem cu două zile mai devreme și, ca de obicei, am vorbit despre literatură…

Avea doar 44 de ani.

Care sunt temele pe care le regăsim în poezia dumneavoastră și care sunt motivele pentru care ați ales să scrieți despre acestea?

Temele pe care le găsiţi în poezia mea sunt universale, nici nu ar putea fi altfel. Scriu despre misterele lumii în care trăim, despre interminabilele ipostaze în care ne găsim și regăsim, în fiecare zi, despre iubire, despre formele de fiinţare ale naturii, despre ură, despre împliniri și neîmpliniri, despre viaţă și despre moarte…

L-ați întâlnit pe Marin Sorescu. Cu ce sfat ați plecat de la acea întâlnire?

Au fost mai multe întâlniri cu Marin Sorescu, nu le mai știu numărul, dar Marin Sorescu nu mi-a dat sfaturi. Mi-a apreciat poezia, astfel că mi-a acordat “Premiul revistei

<<RAMURI>> și al Asociaţiei Scriitorilor din Craiova pe anul 1987”.

Ați câștigat multe premii și distincții. Care este cea mai de suflet?

Cea mai de suflet cred că este chiar cea despre care am răspuns la întrebarea anterioară.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră apartenența la etnia macedoneană?

Apartenenţa la etnia macedoneană ţine de strămoși și de migraţia lor spre ţările române în căutarea unui trai mai bun. Studiind în Arhivele Statului de la Craiova am descoperit că primul Mirea a fost consemnat în arhive în anul 1898 și venea din orașul Pancevo, adică din acest sud al Europei unde trăiesc, din vremuri imemoriale, popoare eterogene, cuprinzând sârbi, macedoneni, aromâni, bulgari, turci, croaţi, albanezi, muntenegreni, greci, sloveni etc., a căror separare pe criterii etnice nu mai poate lua în calcul puritatea unei naţii, pentru că, așa cum s-a

întâmplat peste tot în lume, de-a lungul timpului au avut loc căsătorii mixte, iar urmașii lor și-au pierdut, după câteva generaţii, amprenta etnică și culturală iniţială. Ca atare, și eu mă înscriu în același “scenariu” etnic inevitabil, care m-a ajutat să-mi lărgesc orizonturile și înţelegerea privind moștenirea culturală lăsată de înaintași.

Regăsim trimiteri către tradiția și cultura macedonene în poeziile scrise?

Nu am scris anume despre tradiţia și cultura macedoneană în poezia mea, dar poezia mea se citește și în Macedonia. Anul trecut, Milovan Stefanovski, un important poet și traducător macedonean care locuiește la Skopje, mi-a publicat zece poeme în limba macedoneană, în traducerea sa, într-o importantă revistă de cultură din Macedonia, numită “AKT”.

Ați semnat trei cărți privind minoritatea macedoneană din România. Cât de grea este documentarea în România pentru a realiza materiale privind comunitatea etnică din care aparțineți și ce metode ați folosit?

Documentarea pentru astfel de cărţi este grea, firește, înseamnă luni de studiu, inhalând praful fin al arhivelor, populat de bacterii și ciuperci nu tocmai prietenoase cu sănătatea ta. Când această muncă este dublată de preocuparea și bucuria de a-ţi descoperi trecutul și a retrăi izul vieţii de demult, ţi se pare că timpul pentru studiu trece prea repede și nici nu-ţi dai seama când rezultatele muncii tale se văd și apoi se materializează într-o carte.

Cum descrieți experiența de artist etnic în România?

Devenirea oricărui artist, indiferent de etnie, depinde de măsura în care reușește să-și găsească “nișa” de manifestare și de capacitatea de a se face cunoscut și apreciat pentru ceea ce face, dar, mai ales, pentru ceea ce reprezintă, ca om și artist.

În România putem vorbi despre discriminare? Dar în artă?

Sigur că, în viaţa de zi cu zi, se poate vorbi și se va mai vorbi mult timp despre discriminare. Altfel, ce rost ar avea să existe Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării?! Nu pentru a interveni și a sancţiona astfel de derapaje?În artă, cred că mai puţin se poate vorbi despre discriminare, pentru că aici primează valoarea, și mai puţin etnia

Ce sfaturi le-ați oferi tinerilor poeți și scriitori la început de drum?

Cu Adrian Păunescu, în 1986.

Nu vreau să ofer sfaturi nimănui, pentru că nu sunt un atoateștiutor în ale scrisului, dar dacă e să le recomand ceva le-aș spune ca, pe lângă lectură, să se pună mai întâi la punct cu gramatica. Pentru că pretinșii scriitori inculţi – unii și agresiv-aroganţi, viciază totdeauna, prin tupeul și mediocritatea lor, întâlnirile culturale și aglomerează bibliotecile cu producţii penibile, pentru tipărirea cărora niște copaci au murit nevinovaţi.

Cum ați putea atrage românii spre a consuma mai multă cultură?

Spre a citi o carte sau o poezie?

Nu există o “reţetă” în acest sens.

Dacă simţi chemarea cărţilor, nu e nevoie să te convingă cineva să citești, o faci din proprie iniţiativă și cu plăcere. Dacă nu, societatea actuală oferă atâtea vicii alternative.

Considerați că statul român trebuie să se implice mai mult sau mai puțin în creșterea toleranței românilor spre diversitate culturală și spre promovarea minorităților naționale?

M-am născut Abel de la începuturile lumii și până acum Cain l-a tot omorât pe Abel în milioane de forme iar setea de sânge și de averi nu a contenit niciodată și urlă ca o hienă rănită și încolţită de celelalte hiene care vor să o devoreze eu m-am născut Abel – victima perfectă care nu știe să se apere în faţa primejdiei

iar în ultima vreme din cauza unei anomalii genetice se nasc tot mai mulţi Cain

Există multe proiecte pe fonduri europene care urmăresc aceste “ţinte”. În general, românii sunt receptivi la multiculturalitate și la tradiţiile minorităţilor conlocuitoare.

Atâta timp cât se va trăi în bună înţelegere, nu vor fi probleme majore.

Numai că mai sunt și “bruiaje” care tind să strice această ordine, să altereze climatul de pace și să invite haosul în viaţa noastră. Depinde de atât de mulţi factori, indiferent de voinţa noastră, încât chiar și această discuţie devine caducă. Vom trăi și vom vedea ce ne oferă viitorul cel plin de incertitudini…

Ne puteți ajuta cu o frază în limba macedoneană care a stat la baza scrierilor dumneavoastră?

Nu există o frază emblematică, în ceea ce mă privește, care să fi stat la baza scrierilor. Dar cred că cel mai potrivit ar fi ca, în încheiere, să vă introduc în universul liricii mele citând poemul “M-am născut Abel”, în română și macedoneană, în traducerea poetului macedonean Milovan Stefanovski: РОДЕН СУМ КАКО АВЕЛ од почетокот на светот па досега Каин постојано го убива Авел на безброј начини но жедта за крв и за богатства никогаш не престанала таа завива како ранета хиена заробена од други хиени кои сакаат да ја изедат Роден сум како Авел: совршена жртва која не знаеда се брани од опасност

но во последно време поради некоја генетска грешка се раѓаат многу повеќе Каини Artă în Diversitate I 15

Mănâncă mai întâi ochii, apoi sufletul. Interviu cu Esra Samat În clasa a patra, la ora de geografie, Esra Samat a avut de prezentat România. Nici un moment nu s-a gândit că peste ani va trăi în țara căreia îi știa vecinii, râurile, fauna și flora. Esra a venit în România acum mai bine de 20 de ani, din sud-estul Turciei, dintr-o zonă apropiată de Iran. S-a stabilit în Râmnicu Vâlcea, apoi s-a mutat în București. A deschis o firmă de instalații sanitare împreună cu soțul ei și a continuat pasiunea pentru gătit, furată de la mama. Acum își învață cursantele în cadrul Asociației de prietenie Româno-Turcă cum să gătească mâncăruri turcești, cum să se simtă bine în bucătărie și să pună suflet în mâncare. În 1994, Esra a deschis împreună cu soțul o firmă de instalații sanitare și au plecat din oraș în oraș să se facă cunoscuți și să cunoască țara. I-au plăcut și îi plac în continuare oamenii de aici, îi simte calzi, apropiați de ea.

Primii ani petrecuți în România au fost marcați de consecințele comunismului. Esra își amintește că i-a fost dificil să se adapteze lipsei alimentelor de pe piață. Proaspăt ieșită din regimul politic, România nu oferea multe opțiuni, așa că Esra se ducea constant în Turcia pentru provizii. Între timp, lucrurile s-au schimbat și uneori găsește mai mult aici decât în locurile natale.

Familia ei a prins atât de mult drag de locurile românești, încât unul dintre copii, după ce a terminat universitatea, s-a întors lângă ea, iar fata cea mică, deși turcoaică, a început liceul în Turcia, dar nu a reușit să se obișnuiască acolo și s-a reîntors fericită.

Începuturi românești

Esra predă acum un curs de gastronomie turcească, dar la ea, pasiunea pentru gătit a întârziat să apară. Când era sub acoperișul părinților, mama nu o lăsa să gătească, spunându-i că va avea timp pentru asta când se va căsători. O lăsa să facă doar dulciuri. Când s-a măritat, Esra s-a trezit față în față cu tradiția turcească și cu 20 de invitați pe care trebuia să îi primească în casa ei la trei zile după nuntă și să îi ospăteze cu bucate alese. Mama s-a oferit să vină să o ajute. Ea nu a acceptat și s-a apucat de copt, prăjit și frământat. Când familia i-a trecut pragul, nu a crezut că ea a gătit toate felurile de mâncare care erau pe masă.

Esra crede că a furat câte ceva de la mama ei. Toate zile în care privea atent cum gătește i-au rămas întipărite în minte. La fel și gustul preparatelor ei, pe care a încercat să îl redea odată ce a intrat în bucătărie. Acum, familia o

Poftă bună! Bon appétit. Afiyet olsun!

16 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

încântă cu complimente pentru mâncărurile delicioase și de dimineață nu ezită să o întrebe cu ce îi va aștepta pe masă.

Esra e adepta zicalei „Gătește cu sufletul”. Îi place să gătească și nu crede că poți face asta dacă nu îți place cu adevărat. Și-a învățat foarte multe prietene să gătească, dar este pentru prima oară când predă un curs ca profesoară. Încearcă să le învețe pe cursante într-un stil prietenesc, exact cum face acasă. Vrea ca ele să gătească nu prin tehnică, ci prin mici sfaturi și chichițe. Își dorește să se simtă confortabil, ca în propria bucătărie. „Împreună am făcut, împreună am mâncat”, spune doamna profesoară.

După ce sunt gata preparatele, se așază la masă, savurează ce au gătit și dezbat probleme legate de gust: mai trebuia sau nu sare? Dar piper, chimen sau coriandru?

Din cultura culinară a zonei în care s-a născut a dezvoltat preferința de a face umpluturi (dolma): sarmale, ardei sau vinete umplute. De când e în România a învățat să gătească și face cu plăcere sarmale și fasole bătută. Nu se sfiește să spună că îi plac mai mult sarmalele românești decât cele turcești și nici nu se teme să experimenteze lucruri noi. Deși în Turcia nu se consumă leurda, spanac sau urzici, acestea se regăsesc deseori în perioada primăverii pe mesele din familie.

Bucătăreasa simte avantajele

evoluției tehnologice în propriile bucate. Pe de-o parte, îi plac noii roboți de bucătărie care îi ușurează muncă, dar pe de altă parte, tot tehnologia a obligat-o să stabilească o nouă regulă la masă: „Masa e gata, dar lăsați telefoanele la ușă”. Esra crede că cea mai bună discuție se poartă la masă: „Noi, în familie, mâncăm și după aceea stăm și vorbim o jumătate de oră, o oră”.

Esra Samat privește mâncarea ca pe un liant între oameni, îi apropie și îi împrietenește. Angajații de la firma de instalații erau nevoiți să plece din București, lucrau în diverse orașe, se întorceau seara și trebuiau să dea raportul. Toată lumea venea la ea acasă, pentru că știa că o să pună pe masă ce tot ce a gătit în acea zi. Chiar dacă era târziu, se strângeau, mâncau și dădeau raportul cu plăcere sau măcar cu burțile pline. „Când am deschis firma lucrau 10-15 persoane, dar eu nu le vedeam ca pe niște persoane, le vedeam ca pe familia mea”, mărturisește Esra.

Pentru Esra, mâncarea are atribute specifice. În primul rând, trebuie să încânte privirea, apoi papile gustative.

Tot ce a furat de la mama ei și tot ce a învățat singură încearcă să transmită prietenelor ei și cursantelor interesate.

Nu păstrează secrete sfaturile și chichițele din bucătărie care sunt sarea și piperul unui preparat. Preferă să spună tot și să dea mai departe ce e bun.

Mâncarea unește oamenii

Artă în Diversitate I 16

Angi Cristea: poezia nu are naționalitate Angi Cristea este profesoară de limba română la un liceu din Craiova. Pasionată de teatru, ghidează o mână de elevi pe calea dramaturgiei. O altă dragoste, mai veche, este literatura. Printre rafturile bibliotecii bunicului, Angi și fratele ei au dezvoltat un ritual de lectură. “Citeam meticulos, selectam cărțile, scriam fișe de lectură”, își amintește doamna profesoară. Ea simte că înclinația spre literatură vine și din originile slave dobândite de la tatăl ei.

În rândurile următoare veți putea citi despre semnificațiile poeziei, despre istoria macedonenilor și influențele lor în spațiul românesc.

Mai mult, profesoara răspunde unei întrebări care poate că este pe buzele multora dintre noi: “Mai citesc adolescenții?”.

Citesc elevii mai mult acum decât o făceau în urmă cu cinci ani, spre exemplu?

Paradoxal, aș putea spune că da.

Acum cinci ani societatea era mai închistată. Odată cu creșterea economico-socială a crescut și numărul activităților artistice. Se scrie mult, cu furie aș putea spune. Mereu au loc lansări de carte, expoziții. În licee sunt organizate întâlniri cu oameni de cultură, conducători de reviste, tinerii fiind pubicul-țintă. Ziua Internațională a Poeziei a fost organizată anul acesta simultan în șase licee, în orașul Craiova, printre care și în liceul de Arte ,,Marin Sorescu’’, unde predau ca profesor de Limba și Literatura Română și a fost un real succes. Cum s-ar spune: poeții trebuie să coboare în agora.

Implicarea caselor de cultură, a editurilor este de asemenea notabilă.

Am avut primele încercări în clasele primare. Încă de atunci scriam compuneri deosebite, învățătoarea fiind uimită de lexicul bogat și de capacitatea de a descrie, desigur influențată fiind și de numeroasele lecturi care îmi depășeau vârsta. Eram cumva în concurență cu fratele meu mai mare, cititor împătimit.

Primele poezii erau puerile. De abia în anii de liceu am început să scriu cu adevărat poezie, să trimit la reviste. Printre altele îmi amintesc că am trimis la revista “Ramuri” și am primit un răspuns pozitiv și o invitație la redacție, deși eram doar în clasa a IX-a.

Timiditatea excesivă specifică vârstei și canalizarea pe olimpiadele școlare mau făcut să nu dau curs invitației.

În filmul “The Big Short” este prezentat următorul citat: “Adevărul e că poezia și majoritatea oamenilor urăsc poezia”. Dumneavoastră ce credeți? Este poezia pe placul oamenilor?

Poezia de astăzi exprimă adevărul ființei și adevărurile fundamentale ale umanității. Sentimentele trezite de poezie nu au nimic de-a face cu ura. Poezia este un vis care arde cu o flacără mai intensă, față de alte vise. Oamenii iubesc poezia, sunt atrași de farmecul ei misterios. Nu este nevoie de doze mari pentru a înțelege esența. Dacă un singur om a citit un singur vers și s-a întrebat asupra sensurilor lui, deja ai deschis calea spre o altfel de perspectivă ontologică. Poezia este arta de a trăi în spirit, de a esențializa fiecare trăire, într-o dioramă perfectă.

Arhivă personală

Vă amintiți primele încercări de rimă?

Care este publicul căruia vă adresați textele?

Atunci când scrii poezie, nu te gândești la public, la cititori.

Exteriorizez un mesaj pentru umanitate. Poezia mea este adresată unei nișe de cititori, datorită intelectualismului și ermetismului. Presupune un efort de receptare. Odată cu cel de-al treilea volum, ,,Pietrele Soarelui’’, discursul liric are o largă deschidere. Nu mai este închistat de limbaj. Toate poeziile mele conțin însă un mesaj subliminal, fiind o poetă a agorei, interesată de latura socială.

Sunteți profesoară. Ați remarcat în rândul generațiilor de liceeni o apetență pentru literatură?

Desigur. Totul depinde de profesor, dacă acesta oferă cheile pentru lectură, dacă îi îndrumă spre bibliotecă, le dă o lista de lecturi, îi atrage printr-o prezentare a cărților esențiale. Da, tinerii citesc, au și înclinații creatoare. La toate lansările de carte am fost susținută de către elevii mei.

Coordonați o trupă de teatru de liceeni. Să înțelegem că sunteți pasionată și de teatru?

Teatrul este una din marile mele pasiuni. De altfel, lucrând într-un liceu vocațional, acest lucru vine firesc.

Secția dramă a existat în acest liceu.

Elevii de la cele două secții, muzică și desen, valorifică astfel înclinațiile artistice. Receptarea textelor literare se face astfel cu mai multă ușurință. Obișnuim să dramatizăm operele literare, dar lucrăm mult pe texte lirice sau dramatice de actualitate.

Ce vă place cel mai mult atunci când lucrați cu elevii la o piesă de teatru?

Implicarea acestora și contactul direct cu textul. De asemenea, capacitatea de improvizație, asocierea artelor complementare: pictură și muzică.

Aveți preferați în teatru, fie că vorbim de piesă, actor, regizor, scenograf sau scriitor?

Matei Vișniec este dramaturgul preferat. Ca regizor, Alina Hiristea, o tânără regizoare a Teatrului Național din Artă în Diversitate I 17

Care este povestea etniei macedonene în familia dumneavoastră?

Tatăl meu s-a născut într-o familie de etnici macedoneni. Aceștia, adică străbunicii mei, au venit de la Ohrid după 1850, trecând Dunărea înghețată pentru a scăpa de persecuția otomană și a-și păstra credința. A fost greu în anii comunismului să își păstreze identitatea.

Numele au fost românizate, la noi fiind specific sufixul –ache, dar sângele slav se resimte. Avem o înclinație spre arte, un spirit contemplativ asociat cu mândria de neam și hărnicia. Macedonenii sunt oameni ambițioși. După revoluție ne-am reafirmat identitatea.

O perioadă de care vă amintiți cu drag este cea trăită la bunicii paterni, macedoneni slavi, care locuiau într-un sat unde erau mai mulți macedoneni. Ce a fost special la acele vremuri?

Bunicii mei au trăit într-un sat cu o mare pondere a etnicilor macedoneni.

Au păstrat cu sfințenie tradițiile, obiceiurile, credința și, cu mare efort, limba. Îmi amintesc că se vorbea limba în casă. Din păcate, comunismul a dus la uniformizare și la teama de persecuție, străbunicul meu, Kolae, fiind deportat la Canal, la Periprava, pentru trei ani, împreună cu o încă doi macedoneni, timp în care nu s-a mai știut nimic de ei.

A fost singurul care s-a întors. Ca orice copil am fost influențată de poveștile lor venite de la Ohrid, despre eroi legendari precum Baba Novac. Am știut întotdeauna că sunt altfel, că avem niște tradiții diferite. Cel mai mult diferă mentalitatea, care este una de învingător. Acești oameni mândri și puternici precum bătrânii macedoneni pe care am avut șansa să îi cunosc, să îi văd vorbind în limba macedoneană veche, păstrând hainele lor tradiționale, cultul pentru familie, mâncărurile specifice, mi-au format caracterul. Am un spirit contemplativ, dar am și acea mândrie și putere de a luptă pentru fiecare ideal.

De aceea am datoria să nu uit drama acestor oameni dezrădăcinați, stabiliți pe aceste pământuri primitoare la sud de Dunăre. Da, sunt o poetă de etnie macedoneană. Poezia este cel mai bun sol, cea mai puternică armă în redescoperirea și păstrarea identității.

V-a influențat etnia parcursul profesional sau personal?

Desigur. Dacă nu aș fi avut această ascendență din stirpea lui Alexandru 18 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Macedon poate nu aș fi luptat pentru îndeplinirea tuturor idealurilor mele.

Am activat și în Asociația Macedonenilor din România o bună perioadă. Consider că datoria noastră este să transmitem urmașilor tradițiile, obiceiurile, să refacem în sens invers traseul străbunilor noștri. Talentul la mine vine pe această filieră slavă. Cât privește contribuția acestora la viață spirituală românească, aceasta are un rol covârșitor dacă ne gândim că Nicodim de la Tismana a pus bazele creștinismului în România. Un alt mare macedonean, Jean Mihail, a lăsat Craiovei palatul său care astăzi este Muzeu de Artă. Alexandru Macedonski este poetul de origine macedoneană care a creat un curent literar în literatura română: simbolismul. Iată cum macedonenii au răsplătit țara care i-a primit atât de ospitalier.

avem obiceiuri și tradiții diferite, avem același scop: transmiterea identității noastre. Societatea românească este una tolerantă, iubitoare de a cunoaște alte culturi. Ne bucurăm de sprijin, acum. Macedonenii au contribuit mult la istoria și cultura românească.

Consider că suntem apreciați. Nu pot să nu menționez numele Lianei Dumitrescu, deputat din partea etniei noastre în perioada 2004-2011, cea care, din păcate, nu mai este printre noi, dar rămâne un simbol al macedonenilor din România prin lupta pentru recuperarea identității culturale și păstrarea acesteia. A fost decorată de doi președinți, cel al României și cel al Macedoniei.

Considerați că există discriminare etnică în România? Dacă nu, de ce?

Dacă da, ce se poate face pentru a schimbă percepțiile oamenilor și a reduce discriminarea?

Discriminarea într-o Europa deschisă plurilingvismului nu ar trebui să mai existe. În ceea ce privește comunitatea macedoneană, pot afirma cu certitudine că nu există. Dacă apar fenomene de discriminare acestea trebuie cunoscute, indiferent de etnie, și minimalizate. Frumusețea existenței constă în diversitate, iar toleranța este cea care ne-a adus pe pământurile românești. Așadar, minoritățile sunt un exemplu de toleranță în România, exemplu care sper să fie și al Europei.

Arta, în general, ne face mai toleranți și mai receptivi. De curând am fost la Ploiești, la Festivalul Internațional de Poezie ,,Nichita Stănescu’’. Ce exemplu mai bun de iubire și înțelegere poate fi decât cel al prieteniei dintre Nichita Stănescu și marele poet sârb Adam Puslojic! Nichita Stănescu a fost premiat la Struga în Macedonia.

Așadar, poezia nu are naționalitate.

Ce se întâmplă acum în mijlocul comunității macedonene?

Macedonenii s-au integrat perfect în societatea românească, dar nu își uită originile. De altfel, ne bucurăm de recunoaștere și de sprijin din partea autorităților românești, ca toate minoritățile, de altfel.

Sărbătorile tradiționale ne adună în mijlocul familiei, ne dau ocazia să păstrăm ceea ce am moștenit. La noi maika (n.r. mama) este venerată, ea este cea care ține familia unită. În casa oricărui macedonean vei găsi straie vechi păstrate cu grijă. Este o dorință de a păstra legătura cu țara-mamă, cu Macedonia, dar și de a dărui țării care ne-a primit în momente istorice vitrege întreagă noastră capacitate de muncă.

Suntem oameni serioși și responsabili.

Cum descrieți legătura dumneavoastră cu etnia?

Practicați tradiții și obiceiuri macedonene?

Etnia este una puternică aici, la sud de Dunăre. Părinții mei încă locuiesc în mijlocul etniei macedonene din satul Urzicuța de Dolj. Am mândria de a îmbrăca costumul popular macedonean de câte ori mi se oferă ocazia. De exemplu, cartea de versuri ,,Plus /minus sentimente’’ a fost premiată în Italia în cadrul concursului Premio Letterario Internazionale Corona, prilej cu care am îmbrăcat frumosul nostru costum macedonean.

Cum sunt privite etniile în spațiul cultural românesc? Dar macedonenii, în particular?

Etniile sunt foarte unite. Am avut prilejul să asist la o întâlnire a etniilor la Constanța, organizată de comunitatea turco-tătară și am rămas impresionată de solidaritatea acestora. Deși

Arhivă personală

Craiova cu care colaborăm. Cât despre actori, Cătălin Baicus, Ilie Gheorghe, Maia Morgenstein, deși nu se poate face o ierarhizare a talentului. Prefer teatrul de idei, combinat cu o porție de umor.

Goran Mrakic: Ce mă definește?

Lipsa de păr pe limbă.

www.presalert.ro

Goran Mrakic se descrie ca un „om care scrie”, nu un „scriitor”. Așteaptă ca posteritatea să îl confirme.

A publicat până acum două volume de versuri și o carte de aforisme satirice. În anul 2006 i s-a acordat premiul Radoje Domanovic pentru cel mai bun autor de satiră sârb din diasporă.

S-a născut și a crescut în comuna Variaș din județul Timiș, înainte să se mute în Timișoara, în 1993. A absolvit liceul sârbesc „Dositej Obradović” și ulterior Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii de Vest. În prezent lucrează ca redactor la ziarul„Naša reč” („Cuvântul nostru”).

De unde s-a născut pasiunea pentru scris și cum v-ați hotărât să urmați acest drum?

E o vocaţie pe care ţi-o descoperi pe parcurs. De mic mi-a plăcut să citesc, am crescut într-o casă cu o bibliotecă destul de „solidă” și întotdeauna am nutrit un mare respect pentru oamenii care pot crea lucruri originale. La un moment dat am conștientizat că literatura este singurul domeniu în care aș putea încerca să

realizez ceva. Posteritatea va decide dacă a meritat sau nu.

De care dintre poeziile dumneavoastră sunteți mai atașat?

Nu aș putea alege una anume, mai ales că în ultima vreme am scris destul de rar versuri. Mi-am dat seama că există foarte mulţi poeţi și foarte puţini cititori de poezie, iar acest lucru se datorează și calităţii tot mai slabe a poeziei contemporane, care nu reușește să iasă din cochilia ei „elitistă”. Pe mine mă interesează literatura vie, cu care să te poţi prezenta deopotrivă în faţa profesorului universitar și a muncitorului în construcţii. De aceea sunt mult mai atașat de ultima mea carte de proză scurtă, „Punk Requiem”, în care e vorba cu precădere despre Timișoara anilor `80-`90,

o temă fascinantă și inepuizabilă pentru mine.

Sunteți, de asemenea, autor de aforisme satirice. Cum este văzută astăzi satira?

Literatura satirică este percepută ca o soră vitregă a literaturii „serioase”, ceea ce mi se pare o inepţie, pentru că nu e deloc ușor să le smulgi oamenilor inteligenţi un surâs. Dacă îi veţi aprofunda pe Caragiale sau Cehov, veţi înţelege despre ce vorbesc. Pe de altă parte, aforismele satirice sunt foarte populare în ţările din fosta Iugoslavie, iar prin festivalul „Cal verde”, pe care îl organizez la Timișoara în fiecare vară începând cu 2013, încearc să popularizez acest gen și în România. Ca să vă daţi seama de profilul festivalului, trebuie să știţi că printre invitaţii permanenţi se numără Artă în Diversitate I 19

și redactorii site-ului Times New Roman.

Ați întâlnit vreodată vreun obstacol în calea drumului pe care ați ales să-l urmați? Dacă nu ați fi fost scriitor ce ați fi ales?

Eu mă consider deocamdată un „om care scrie”, nu neapărat un „scriitor”. Nu o spun din falsă modestie, ci din respect faţă de cei pe care chiar îi consider scriitori consacraţi. Această calitate ţi-o poate conferi doar posteritatea. În ziua de astăzi se scrie foarte mult, dar sita istoriei cerne fără milă.

Mi-ar mai fi plăcut să fiu arheolog sau regizor de filme.

Faptul că mulţi oameni simpli au cumpărat cartea „Punk Requiem”, au citit-o, au savurat-o și au comentat-o.

Am primit multe mesaje, iar pe pagina de facebook a cărţii oamenii care au citit-o au pus zeci de poze din diferite colţuri ale lumii, fără ca eu să le cer acest lucru. Editura Blumenthal a editat chiar și o broșură cu pozele locurilor în care a ajuns cartea. Cea mai mare satisfacţie pentru mine e când reușesc să le stârnesc oamenilor diverse emoţii, e o dovadă că nu trăim degeaba, nici eu, nici ei.

Cărţile vor fi întotdeauna la modă.

Chiar dacă mulţi se plâng că lumea nu citește, eu nu cred că e așa. Oamenii citesc, doar că au devenit mai selectivi. O poveste bună va avea mereu trecere, pentru că oamenilor, din cele mai vechi timpuri până în prezent, le plac poveștile bune. Eu încerc să-mi las amprenta asupra unor întâmplări reale sau imaginare, pentru că în lumea literaturii nu se prea face diferenţa între aceste planuri. Ele se întrepătrund, creând mereu noi și fascinante universuri.

Mai sunt cărțile la modă?

Ați publicat în română și în sârbă, operele dumneavoastră au fost traduse în maghiară și macedoneană. Aveți deci, patru tipuri de public. Există vreo diferență între acestea? Care vă este mai apropiat?

În limba maghiară mi-au fost publicate doar câteva poezii, iar în macedoneană câteva aforisme. La fel și în bască, arabă, franceză, engleză, italiană sau rusă. Sincer, nu cred că e foarte relevant. Singurele lucruri cu adevărat importante sunt cele pe care le-am scris direct în limba română sau sârbă. Aș fi foarte bucuros dacă s-ar arăta cineva interesat să traducă „Punk 20 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

www.presalert.ro

Care este cea mai mare satisfacție artistică de până acum?

Requiem”. Cred că e o carte pe care oamenii din fosta Europă de Est ar înţelege-o destul de bine.

Sunteți român de etnie sârbă.

Povestiți-ne puțini despre sârbii din România?

Ar fi foarte multe de spus, nu știu dacă aș putea sintetiza toată istoria sârbilor de pe aceste meleaguri în câteva cuvinte. Există cărţi, studii și filme documentare în acest sens.

Suntem un popor ca oricare altul și ca nicicare altul, cu bune și cu rele. Sârba este limba mea maternă, prima pe care am învăţat-o copil fiind, iar acest lucru m-a marcat pe viaţă. Mă simt foarte apropiat de tot ce înseamnă cultura și istoria sârbilor, în special de cei din Banat.

Credeți că această comunitate a sârbilor este suficient de vocală în România. Există proiecte sau personalități reprezentative despre care publicul trebuie să cunoască mai multe detalii?

Nu-mi dau seama dacă e suficient de vocală, dar poate că ar trebui să-și promoveze cu atenţie sporită unele valori autentice în detrimentul celor legate de moda trecătoare. Cu siguranţă că în rândul sârbilor din România există oameni despre care ar trebui să se vorbească mai mult.

Credeți că etnia a contribuit în vreun fel în parcursul dumneavoastră de până acum, atât pe plan profesional, cât și personal?

A contribuit, cu siguranţă. O bună parte din viaţă mi-am petrecut-o în

cadrul comunităţii, fiind la rândul meu angajat al Uniunii Sârbilor din România. Fără contactele și ajutorul USR nu aș fi avut poate prilejul să cunosc atâţia oameni importanţi și de valoare din Serbia. Mă refer la scriitori, pictori, actori și cântăreţi cunoscuţi, pe care în copilărie îi știam doar de la televiziunea iugoslavă. Cercul Aforistic de la Belgrad m-a cooptat drept membru, iar în multe localităţi din Serbia mi-am făcut prieteni și colaboratori de nădejde.

Nu, în Banat nu există așa ceva.

V-ați simțit vreodată discriminat?

Atunci când vorbim despre discriminare, care credeți că sunt motivele existenței acestui fenomen în România? Credeți că există o vină unidirecțională sau una colectivă?

Nu aș putea să vorbesc despre discriminare pe bază etnică în România, pentru că nu am simţit niciodată așa ceva. În Timișoara nici nu se pune problema. Pesemne că unii oameni nu se înţeleg între ei din alte motive și folosesc etnia ca pretext. Există probleme de altă natură, mult mai arzătoare, care ne afectează pe toţi, indiferent de etnie.

Puteți să ne spuneți câteva cuvinte în limba maternă, pe care le considerați importante când vorbim de etnie, discriminare, diversitate și toleranță?

E un refren al trupei Partibrejkers: „Biti isti, biti poseban, biti samo svoj”(n.r. „Fii la fel, ca să fii special, fii tu”) Artă în Diversitate I 20

Mezaroba Alin-Constantin: “Educația o poți educa, o poți îmbunătăți, dar o poți și schimba” Cât de mult a însemnat pentru dumneavoastră în copilărie desenul?

Dar fotografia?

Din clasele primare mi-a plăcut să schiţez. Profesorii au remarcat talentul meu și de atunci mi-am dat seama că pot mai mult. Este, practic, o moștenire primită pe cale paternă. În schimb, fotografia am descoperit-o mai târziu.

Care a fost primul desen realizat de dumneavoastră? Dar prima poza capturată?

Nu pot spune care este primul, dar pot spune de când am început să păstrez din desene, în 2005. Cu fotografia tot în aceași perioadă. Am făcut cursuri în domeniul foto-video la “Școala Populară de Arte și Meserii” din Pitești.

Cât de importantă este pentru dumneavoastră educația și cum ați defini-o în alegerea unei meserii?

În ceea ce privește educaţia, aceasta este reflectată prin cunoaștere, înţelepciune și raţionament. În funcţie de cât ai acumulat poţi defini educaţia. Unghiul din care privești, dar totodată și ce prezinţi, îţi arată originalitatea. Educaţia o poţi educa, o poţi îmbunătăți, dar o poţi și schimba. La locul de muncă contează și educaţia, dar și pregătirea ta ca persoană.

Cum vedeți statul artistului în România?

Cu dorinţe, realizări, uneori și eșecuri. Este o problemă în sensul acesta, ca artist independent, nu te poţi susţine financiar. Dacă trăiești într-un oraș mare șansele cresc. Important este să te faci prezent, dar nu este destul.

Promovarea accelerează succesul dorit.

Ați călătorit foarte mult. Cum ați simțit publicul în diferitele locuri în care ați expus? Cum influențează diferențele culturale și de mentalitate reacția față de artă?

Într-adevăr am călătorit, mai mult

sau puţin depinde la ce te raportezi. În general, oamenii au păreri pro și contra.

Cea mai mare parte a publicului este entuziasmată și se bucura aflând ce meserii au practicat și în că practica italienii.

Arta putem spune că este în esenţă aceeași, se bazează pe aceleași reguli.

Este matematică, viziune, talent, dar și multă muncă. Însă modul de expunere și viziune face diferenţa. În calitatea de etnic italian ne puteți povesti câteva dintre tradițiile pe care le respectați? În privinţa tradiţiilor și obiceiurilor, dar mai ales limba italiană, în general, sau diluat foarte mult. Evident că nici în familia mea nu s-au păstrat. Unul din motive cred că a fost căsătoriile mixte. O parte a italienilor au venit să lucreze în meseria lor precum: arhitecţi, specialiști în piatră, constructori de cale ferată.

S-au făcut pași importanţi în ultimul timp în apropierea descendenților către originile lor, datorită Asociațiilor-Mamă, dacă le pot spune așa. Au fost înfiinţate în România filiale și am putut lua contact direct cu tot ceea ce înseamnă tradiţii s.a.

Partea artistică (ilustraţiile, portretele, schiţele) este cea care mă evidenţiază.

Tradiţii mai puţin.

În calitate de etnic italian v-ați simțit vreodată avantajat/discriminat?

Nu pot spune că nu m-am simţit avantajat, sunt privilegiat să am origini italiene. Am avut și am ocazia să cunosc oameni și locuri de care altfel nu aș fi putut afla.

Credeți că în România discriminarea este o problemă socială?

Încă este o problemă socială în România, dar nu mai este așa de mare ca înainte. Îmi place să cred că omul, în general, a început să înţeleagă acest dezechilibru. Nu cred că se va elimina total. Discuţii pe tema asta sunt aproape în fiecare an la diferite întâlniri etnice.

Italienii care au venit în România au

Arhivă personală

Apreciază punctualitatea, îi place să călătorească și să admire frumosul. Este ilustrator, îi place fotografia și practică ciclismul montan. Membru Fondator al asociației “Associazione degli Emiliano-Romagnoli di Câmpulung-Muscel”, a rămas permanent ancorat în viața comunității etnice italiene din România, iar desenul care să-i invite pe români mai aproape de cultură “ar trebui să semnifice personalitatea străbunilor noștri”.

fost percepuţi ca buni meseriași în diverse domenii, dar mai ales în sculptură.

Meserie pe care și bunicul meu a practicat-o.

Vă rugăm să ne ajutați cu o sintagmă în limba italiană care v-a călăuzit în viața.

Quando pulisci la casa nessuno ţi favisita, Quando lasci un disastro arrivano tutti!

Când faci curățenie în casă nimeni nu te vizitează Când lași dezordine vin toți!

Recomandă tinerilor care doresc să înveţe arta desenului să apeleze la îndrumarea unui profesionist. “Să înveţe proporţii, umbre, încadrări etc. Multă muncă și dăruire în ceea ce fac.”

Totodată consideră că statul se poate implica mai mult în diversităţile culturală. “Pe lângă promovare și deschidere mai trebuie și motivaţie. Asta este un lucru important ca să se înţeleagă această diversitate în unitate.”

Artă în Diversitate I 21

Giurgiulena Zoran în mijlocul ansamblului “Zorile Carașovei”

www.zhr-uvr.ro

Giurgiulena Zoran este un tânăr ambițios și serios, după cum el însuși se descrie. Coordonează ansamblul “Zorile Carașovei”, unde pregătește dansuri specifice croaților din România, județul Caraș-Severin, dar e dezamăgit de faptul că din ce în ce mai puțini copii sunt dezinteresați de tradiții și dansuri.

Zoran a scris despre pasiunea lui pentru dans, ne-a introdus în mijlocul repetițiilor și a prezentat ansamblul pe care îl conduce.

Mă consider un om obișnuit, un tânăr ca toți ceilalți, ambițios, cu vise pentru care lupt să le realizez, serios în tot ceea ce fac, conștient de faptul că pasiunea și dăruirea cu care te apleci asupra muncii tale îți vor da satisfacțiile dorite.

Cum te descrii?

Cât de mult a însemnat pentru tine în copilărie dansul?

Paradoxal, în copilărie nu mă pasiona dansul, dintr-un motiv simplu: nu știam să dansez. Apoi, curiozitatea specifică oricărui copil m-a făcut să încerc, ca până la urmă să-mi placă, ba mai mult, să iubesc muzica și dansul.

Care a fost primul dans pe care ți-l amintești?

Primul dans pe care mi-l amintesc a fost “danac” (danaț), o horă specifică carașovenilor cu care se începe, de obicei, o nuntă.

22 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Vorbește-ne despre ansamblul de dansuri tradiționale pe care îl coordonezi.

Formaţia cultural-artistică „Karaševska Zora” (Zorile Carașovei) este continuatoarea legitimă a formaţiei artistice „Mladi Karaševci“ (Tinerii Carașoveni) care a funcţionat la Carașova până în anul 1990. La iniţiativa Uniunii Croaţilor din România, în anul 1991, formaţia a trecut sub egida UCR-ului, adoptând denumirea pe care o poartă și în prezent.

Repertoriul formaţiei se compune din dansuri reprezentative pentru minoritatea croată, iar melodiile interpretate evidenţiază frumuseţea folclorului și tradiţiile specifice comunităţii croate din România. Caracteristica principală a formaţiei o reprezintă costumaţia deosebită. Costumul bărbătesc și cel femeiesc sunt specifice croaţilor din România din zona

Carașovei, județul Caraș-Severin, cunoscut în studiile etnografice și sub denumirea de costumaţie populară „carașovenească”.

Ce înseamnă să fii instructorul unui ansamblu de dansuri tradiționale?

Înseamnă muncă, ore pe drum, dar și bucuria aceea când îți vezi elevii evoluând pe scenă.

Care este cel mai greu pas de dans pe care îl predai? Dar cel mai ușor?

Cel mai greu pas cred că este „zdupatura”, un joc de doi, dar mai lent, iar cel mai ușor cred că este „danac”.

Care este importanța costumelor în dansul tradițional?

Costumul tradițional reprezintă ceea ce suntem noi, ne reprezintă, de fapt, cu toate valorile noastre morale Artă în Diversitate I 22

pentru că, în primul rând, este unic, de o frumusețe și măreție impresionante.

Prin el transmitem mai departe tradițiile și obiceiurile străvechi.

Ne poți povesti o întâmplare amuzantă din activitatea pe care o desfășori în cadrul acestui ansamblu?

Cât de important este rolul artistului amator în comunitatea croată?

Artistul amator are, în orice comunitate, un rol de menținere a identității fiecărei comunități prin promovarea tuturor tradițiilor și obiceiurilor.

Cum ai simțit publicul în diferitele locuri în care ați interpretat dansurile tradiționale croate?

Interesat de ceea ce promovăm.

Crezi că în România discriminarea este o problemă socială?

Nu consider că în România discriminarea este o problemă socială, deoarece aici mă simt acasă, beneficiez de aceleași drepturi ca orice cetățean român.

Cum sunt percepuți croații în România, dar în alte state?

trăind în bună înțelegere cu cetățenii oricărui stat în care trăiesc.

În calitate de etnic croat te-ai simțit vreodată avantajat sau discriminat?

După cum am mai afirmat, ca etnic croat mă bucur de toate drepturile prevăzute în Constituția României care, prin unele articole prevăd chiar avantaje pentru minorități. De fapt, județul Caraș-Severin este un model de bună conviețuire între multele etnii care trăiesc pe aceste meleaguri.

Utilizând dansul ca instrument, cum crezi că ai putea atrage tinerii către un consum mai mare de cultură? Dar tinerii croați către cultura din care fac parte?

Din păcate, interesul tinerilor către cultură scade. Unul dintre

motive fiind promovarea în massmedia a unor nonvalori care, cu timpul, devin modele total neinspirate pentru tineri.

Consideri ca statul român se poate implica mai mult sau mai puțin în consolidarea diversității culturale și a promovării artei?

În România statul oferă posibilitatea promovării culturii fiecărei etnii, rămâne doar ca noi, etnicii, să dorim să o cultivăm și să o facem cunoscută.

Există o sintagmă în limba croată care te-a călăuzit în viață?

Un proverb care m-a călăuzit în viață este următorul: „Ce poți face azi, nu lăsa pe mâine,” iar în limba croată ar fi: „Ne ostavljaj za sutra ono što možeš uraditi danas”.

www.zhr-uvr.ro

Cred că și în alte state, ca în România, croații fac cinste etniei lor,

www.zhr-uvr.ro

O întâmplare amuzantă pe care mio amintesc ar fi când un dansator de-al meu, la un festival din Croația, a început să danseze lângă scena unde evolua o altă formație, iar publicul a început să-l aplaude.

Artă în Diversitate I 23

Dana Petcov – prima dată a fost pensula Dana Petcov este născută în anul 1961, în localitatea Sânpetru Mare, județul Timiș. Artista este absolventă a Facultății de Arte și Design și a Facultății de Filologie din cadrul Universității din Timișoara. În prezent lucrează ca profesor de arte vizuale la Liceul Teoretic “Dositei Obradovici” din Timișoara. Deși este foarte prinsă între școală și proiect, a găsit timpul necesar pentru a ne răspunde la câteva întrebări despre artă și diversitate.

Cum a început pasiunea pentru artă? Ce a fost mai întâi: alfabetul sau pensulele?

Pasiunea pentru artă există de când mă știu. De mică îmi plăcea să desenez, să cer mamei (care la rândul ei desena frumos) să ne deseneze mie și surorii mele păpuși, trandafiri și altele, să observ de cum intram într-o încăpere în primul rând, tablourile de pe pereși. În mod sigur mai întâi au fost pensulele și apoi a venit și alfabetul.

Care este cea mai mare satisfacție profesională de până acum? Dar personală?

Fiind și restauratoare pot spune că cea mai mare satisfacție profesională a fost faptul că am restaurant biserica din satul meu natal chiar în vara anului 2015. A fost ceva deosebit pentru mine, o trăire și o satisfacție de nedescris. Satisfacții personale au fost mai multe. Pot numi trei evenimente care mi-au provocat sentimente de fericire pe care nu le pot descrie în cuvinte: nașterea nepoțelelor, înscrierea la Facultate de Arte și obținerea vizei pentru a călători la sora mea în Statele Unite ale Americii. Sunt foarte legată de ea, am fost colege de bancă.

Care este opera artistică care vă stârnește cele mai frumoase amintiri sau emoții?

În momentul acesta nu pot să numesc o anume lucrare. Au fost câteva dragi mie. Despre fiecare lucrare pe care o termin pot spune că simt că face parte din mine. Simt atașament și bucurie.

O întrebare-clișeu, probabil, dar care este condiția artiștilor astăzi?

Artistul creează din dragoste de artă, din acea nevoie de a se exprima, de a transmite frumosul. Nefiind o piață de artă în adevăratul sens al cuvântului în țara noastră și în momentul de față, satisfacțiile materiale sunt relativ mici și poate și de aici rezultă condiția discutabilă a celor mai mulți artiști.

24 I Artă în Diversitate - Nr. 4, 2016, România

Dacă nu ați fi devenit artistic plastic, ce altceva v-ați fi imaginat făcând și de ce?

Poate medic. Întotdeauna am fost interesată de tot felul de remedii, de descoperiri în medicină.

Etnie și diversitate

Sunteți româncă de etnie sârbă.

Ne puteți spune câte ceva despre comunitatea sârbilor din România?

Etnia din care fac parte este o una în care regăsim oameni harnici și gospodari. Există o contribuție reală a etniei sârbe în dezvoltarea materială și spirituală a Banatului. Această zonă de altfel, se poate mândrii cu relații interetnice frumoase, cu interferențe culturale multiple și benefice.

Sârbii au istorie îndelungată pe teritoriul țării noastre. Care considerați că sunt acele modalități prin care evenimentele istorice legate de această minoritate ar putea deveni mai cunoscute?

Eu consider că o minoritate cu istoria acesteia poate fi cunoscută și promovată prin programe televizate. Nu mă refer la emisiunile în limbile minorităților adresate exclusiv acestora. În emisiunile adresate românilor nu se vorbește deloc sau aproape deloc, desspre minorități, ca și când acestea nu există în România.

V-a influențat etnia în vreun fel parcursul de până acum, pe plan profesional sau personal? Dacă da, în ce fel?

M-am format în cadrul etniei sârbe, într-o localitate în care se folosește limba sârbă, unde am avut parte de tradiții specifice. Știm cu totii că avem caracteristici genetice ale poporului căruia aparținem așa că sigur etnia și-a pus amprenta în ceea ce privește dezvoltarea și parcursul meu personal și profesional.

V-ați simțit vreodată discriminată?

Fiind vorba de etnie pot spune că nici la școală, nici la locul de muncă, nici în societate nu am simțit discriminarea. Nu pot să înțeleg și să aprob discriminarea de orice fel. Lucrez într-o școală și nu pot să concept discriminarea etnică, socială, confesională etc.

Este primitiv să acceptăm și să promovăm așa ceva.

Ce îi sfătuiți pe tinerii talentați care ar putea urma o carieră în pictură și poate că, din pricina anumitor preconcepții, ezită?

Eu spun tinerilor să-și urmeze visul. Doar așa se vor simți împliniți.

Este atât de frumos să pictezi, sa creezi artă. Ar fi o pierdere enormă pentru o persoană talentată, creatoare să facă altceva în viata sa.

Forumul Diversității Culturale

În perioada 14-15 aprilie 2016, Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană, în parteneriat cu Primăria Municipiului București și cu ARCUB - Centrul Cultural al Municipiului București a organizat Forumul Diversității Culturale, un eveniment care a adus în prim plan problematica diversitații culturale și influența acesteia în dezvoltarea societății.

Evenimentul, organizat la ARCUB Gabroveni, a reunit specialiști în domeniul cultural, al migrației, relațiilor internaționale, membrii minorităților naționale și comunităților de imigranți și reprezentanți ai sectorului public.

Forumul Diversității Culturale a cuprins o conferință națională și o serie de ateliere de lucru ce tratează relațiile interculturale, influențele culturilor străine asupra dinamicii locale, precum și rolul diversității culturale în dezvoltarea societății. În acest context, evenimentul a urmărit trei direcții generale: l Prezentarea modului în care minoritățile naționale au influențat dezvoltarea culturii române; l Conștientizarea impactului cetățenilor străini stabiliți în ultimii 25 de ani în București; l Dezbaterea provocărilor actuale la nivelul multiculturalității Uniunii Europene Forumul a fost conceput ca o platformă de networking pentru cei interesați

de rolul diversității culturale în dezvoltarea comunității din care fac parte.

Prima zi a Forumului a inclus prezentări interdisciplinare susținute de specialiști români și internaționali, care au abordat următoarele teme: Diversitatea culturală europeană; Minorități vechi și noi; Diversitatea culturală a Bucureștiului - (re)sursă pentru dezvoltare. Printre vorbitori primei zile s-au numărat vorbitorii Aledin AMET, Cătălin GROSU, Liviu JICMAN, Irina Sanda MARIN CAJAL, Mircea MOCANU, Virgil-Eugen NIȚULESC și Vintilă MIHĂILESCU. Cea de-a doua zi a evenimentului a fost dedicată atelierelor de lucru, în care au fost abordate atât efectele diferitelor culturi asupra dezvoltării capitalei, cât și provocările privind integrarea migranților și a refugiaților. Victoria Cojocariu, Iris Alexe, Bogdan Preda și Luciana Lăzărescu au dezbătut politicile publice din domeniul integrării, resursele de care dispun cetățenii străini în vederea integrării, precum și piedicile în vederea integrării. În același timp, Ramazan Yalmaz, Ian Tilling, Patrick Ouriaghli și Angelica Marinescu au prezentat efectele integrării cetățenilor străini în București. Ultimul workshop al zilei a fost dedicat educației pentru diversitate, fiind prezentate metodele educative propuse de asociația Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană.

Forumul Diversității Culturale a fost

realizat în cadrul proiectului „Noile minorităţi din municipiul București” (www.newminorities.com), implementat de Asociația Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană, în parteneriat cu Institutul de Cercetare Telemark din Norvegia. În ultimul an, proiectul „Noile minorităţi din municipiul București” a prezentat modul în care cetățenii străini stabiliți în capitală dupa 1990 au influențat multiculturalitatea Bucureștiului. Prin analizarea particularităților culturale, a modurilor de adaptare și integrare în societatea românească, documentarea vizuală a relației lor cu orașul, poveștile de viață prezentate pe site-ul www.newminorities.com, ateliere creative ce promovează toleranța și dialogul intercultural, proiectul a contribuit la conștientizarea prezenței noilor minorități.

Forumul Diversității Culturale a venit în completarea acestor demersuri prin oferirea unei imagini de ansamblu, ce include atât prezentarea noilor minorități, cât și importanța minorităților naționale în societatea românească și provocările legate de criza refugiaților.

Proiectul este finanțat printr-un grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României, în cadrul programului PA17/RO13 Promovarea diversității în Cultură și Artă în cadrul Patrimoniului European.

Asociația

ISSN 2457 - 5798, ISSN-L 2457 - 5798

>

Proiect editorial tipărit integral pe hârtie reciclată

Adresa: str. Mihail Sebastian, nr. 104, bl. V89, et. 6, ap. 68, sector 5, București Telefon: 0729 806 313 E-mail: office@ospv.ro Web: www.ospv.ro

| www.eeagrants.org | www.fonduri-diversitate.ro | www.ospv.ro |

Proiect finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României