Arta in Diversitate - numarul 2 by Silvia Rotaru

Proiect editorial realizat de

Nr.2, anul 2015, România, Distribuit Gratuit

| www.eeagrants.org | www.fonduri-diversitate.ro | www.ospv.ro |

Proiect finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României

www.diversitate.ospv.ro

 Un portal care să adune toată frumusețea diversității din România

 Un portal care să aducă publicului acele evenimente la care ai fi participat din auzite

 Un portal care face vocile tuturor auzite, independent de gen, etnie și culoarea părului  Vrei să fii “divers”? – alătură-te cititorilor noștri Website: diversitate.ospv.ro

 Crezi că ești “divers”? – trimite-ne propunerea ta de articol și noi ne asigurăm că ea este văzută  Vrei să fii divers în permanență? Atunci fii un voluntar divers și vei face parte din cea mai dedicată echipă pe care ai întâlnit-o

Facebook: O Șansă pentru Viitor

Cuprins 3

Anna Rău-Lehotská, fizica la baza scriiturii

Aymer Genali: viaţa în bleu

Bolek Majerik: sculptorul din munţi

Alecsandru Dunaev: teatrul la 23 de ani

Fedin Chelmambet și talentul obligatoriu

Neriman Ibraim, tătăroaica care predă limba română

Mihaela Drăgan: Sunt romă, sunt femeie și vreau să mă fac auzită

Mihai Traista: cultura, adăpost de câini?

Mihai Tymoshenko: între clasic și tehnologic

Paul Petrov – tânărul din spatele picturii

Echipa redacţională Alexandra Bogan - Manager de proiect Silvia Rotaru - Asistent de proiect Cristian Râmniceanu - Specialist Relații Publice Anca Olteanu - Redactor

Multiculturalismul, indicator al modernizării

uzim deseori vorbindu-se despre diversitate și despre multiculturalism, despre cât de importante sunt cele două idei pentru societatea în care trăim și despre cât de frumos noi trebuie să le privim și să le promovăm. Totuși, câţi înţelegem de ce trebuie să acceptăm că trăim într-o lume diversă, în plin proces de globalizare, în care valorile naţionale nu mai au Silvia Rotaru înţelesul lor clasic? Explicaţia este aparent simplă, însă în esenţă are fundamente mai complexe. Cele două principii despre care vorbesc sunt valori de bază ale democraţiilor moderne pentru că ele înglobează drepturi esenţiale pentru identitatea individuală, dar mai mult decât atât, sunt elemente cheie ale evoluţiei generaţiilor sau cel puţin a celei în care ne regăsim. O societate care trăiește închistată în propriile credinţe și atitudini nu are cum să se dezvolte, nu are cum să ţină pasul cu vremurile, nu evoluează. În schimb, o societate deschisă la nou care vede dincolo de stereotipuri și care acceptă că nu este singulară și nu este unica depozitară a adevărului se îmbogăţește, crește și se autoeducă. Gândiţi-vă la un om care trăiește închis în propriul cerc, care rămâne surd și orb pentru tot ceea ce-l înconjoară, care consideră că doar cei care corespund propriilor valori, îi pot fi prieteni, colegi, vecini. El va fi pentru totdeauna un om limitat refuzând să înveţe lecţiile celor din jur, pentru care el va fi singurul furnizor al binelui, iar restul doar al răului. Iată, deci, cum societăţile închise sunt condamnate la stagnare și poate chiar la involuţie pentru că în timp ce culturile vecine se dezvoltă, ele bat pasul pe loc. De aici se naște o întrebare: Ce s-ar întâmpla dacă fiecare popor în parte ar considera că este singurul deţinător al adevărului, că doar acesta cunoaște ce e bine și ce e rău și că doar valorile sale merită promovate? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de sumbru: un război al culturilor, un război al popoarelor. Și dacă tot avem atâtea culturi din care putem să gustăm, atâtea lucruri frumoase de descoperit, de ce să nu profităm? România este o ţară care s-a dezvoltat pe tot parcursul existenţei sale, datorită multiculturalismului, fie că vorbim de daci și romani, de sașii și maghiarii din Transilvania sau de grecii și turcii din Dobrogea. Cu siguranţă vorbim despre un aspect pe care îl putem exploata la adevărata sa valoare din punct de vedere artistic, cultural și de ce nu, turistic. Auzim pretutindeni vorbindu-se de discriminare și poate cel mai acut astăzi, asociem acest fenomen cu etnia romă. Vorbim de integrarea romilor, însă nu prea găsim soluţii. Există o singură cale: educaţia. De aici pleacă totul și așa definim totul. Într-adevăr, e un proces de durată, dar este rezolvarea sigură pentru o situaţie care nu se mai poate prelungi. Înainte, însă, este nevoie ca noi să acceptăm proporţiile și implicaţiile unui fenomen pe care nu l-am creat, dar pe care l-am tolerat sute de ani. Nu putem să pretindem că însăși democraţia noastră s-a consolidat, până când nu vom conștientiza că integrarea etniilor este un pas semnificativ al evoluţiei noastre ca civilizaţie și că educaţia este singura cheie către progres. Un om educat este un cetăţean responsabil care își interiorizează prin intermediul unui sistem de învăţământ bine pus la punct valorile societăţii în care trăiește. Un om civilizat este acela care știe să accepte, să înţeleagă și să rezolve problemele comunităţii sale. Artă în Diversitate I 1

Ceaiul de la ora șase: Noi seara Artă, Diversitate și Oameni

mai citim

m citit vreodată? Mai citim? Citim sau mințim că citim?

Lansarea primului număr al revistei „Artă în Diversitate”, la finalul lunii iulie, a fost pentru noi prilej de dezbateri, dialoguri, într-o seara toridă de vară, la un ceai, într-un spaţiu deosebit: Seneca AntiCafe.

Ne-am bucurat să avem lângă noi personalităţi care ne-au încurajat şi ne-au dat încrederea că drumul pe care l-am ales este cel potrivit. Le mulţumim tuturor celor care ni s-au alăturat şi în mod deosebit domnului Bogdan Polipciuc, căruia am avut deja plăcerea şi onoarea

Știaţi că:

Mari personalităţi ale României precum Ana Aslan, Spiru Harte, Garabet Ibrăileanu, Virgil Madgearu sau Theodor Aman aparţineau minorităţii armene? ***

În secolul al XIX-lea nevoia de forță de muncă calificată a atras în România un număr important de italieni proveniți cu precădere din nordul Italiei, pentru perioada 2 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

de a-i publica un interviu, Maestrului Cristian Mihăilescu şi sopranei Felicia Filip.

A fost o seară ideală în care am vorbit despre artă, cultură, minorităţi, proiecte şi visuri. Câteva dintre sugestiile pe care le-am căutat şi le-am găsit se află aici, chiar printre aceste pagini şi sperăm să le savuraţi. Şi pentru că ne place critica constructivă, aşteptăm şi la voi, cititorii noştri propuneri pentru numerele viitoare şi de ce nu, pentru proiectele ce vor urma.

de dinainte de 1900, cunoscuți sub numele de friulanii? ***

Prezența sașilor a condus la întărirea mai multor localități care s-au dezvoltat rapid la nivel de orașe. Cele mai importante dintre acestea erau: Bistritz (Bistrița), Hermannstadt (Sibiu), Klausenburg (Cluj), Mediasch (Mediaș), Mühlbach (Sebeș) și Schässburg (Sighișoara)?

Un român din doi citește doar o carte pe an arată un studiu făcut în anul 2013, în cadrul unui Eurobarometru. Un an mai târziu, Ministerul Educației publică informații din care Anca Olteanu reiese că un român din doi citește cel puțin o carte în fiecare lună, în ultimul an. Încurajator, aș spune, dacă nu aș fi citit opiniile editorilor și autorilor de cărți la adresa controversatului studiu. Unora dintre cei intervievați le place să citească. Ba mai mult, le place să și scrie. Astfel, unii au ales să ne răspundă în scris la întrebările pe care le-am formulat despre artă și etnie. Fie că sunt actori, scriitori sau pictori, ei merită să le dedicați două minute din timpul dumneavoastră interviului pe care l-au acceptat. Ați putea aprecia deschiderea pe care au avut-o față de domenii considerate sensibile, cum este etnia sau vă poate capta interesul dorința unora de a împărtăși informații din viața personală și cea profesională. Rămâne ca fiecare cititor să aleagă ce îi place și ce idee respinge, iar eu nu pot decât să spun că unele fragmente sunt de citit, de băgat la cap și de dat mai departe. Printre pozele colorate ale revistei se numără și cea a actriței rome, Mihaela Drăgan. Ea vorbește despre stereotipurile întâlnite și despre discursul urii care plutește în jurul nostru. Anna Rău-Lehotská prezintă sărăcia care îi îndepărtează de cultură atât pe cititori, cât și pe scriitori. Deseori, ei nu își pot permite publicare unei cărți. "Dacă prima carte rămâne păstrată în sertar, următoarea rămâne păstrată în gând", spune ea. Mihai Tymoshenko s-a specializat în grafică și design pe calculator. Acum locuiește în Ucraina și crede despre etnia sa că "se dezvoltă acolo unde îi este ei locul", astfel încât nu pune în umbră nici o altă cultură. Aceștia sunt doar trei dintre cei zece oameni pe care îi puteți descoperi în paginile revistei. Cum să îi descoperiți? Citind, la fel cum descoperim și alte lucruri: idei, tradiții, credințe.

Anna Rău-Lehotská, fizica la baza scriiturii

Arhivă personală

Anna Rău-Lehotská scria de la doi ani la mașina de scris. În clasa a șaptea a debutat cu poezii în almanahul literar al slovacilor din România. A absolvit liceul cu predare în limba slovacă din Nădlac și Facultatea de tehnologie chimică din cadrul Institutului Național de Chimie din București, secția chimie-fizică. Acum este profesoară de fizică și redactor la câteva reviste în limba slovacă.

Cum ați început să scrieți?

Părinții m-au învățat toate literele și am început să scriu, la mașina de scris, când aveam doi ani. De atunci tot scriu... Mai păstrez și acum primele mele scrisori, scrise cu litere mari de tipar.

Ce ați scris prima oară? Prezentați-mi câteva dintre proiectele dumneavoastră literare.

Am debutat în clasa a șaptea, cu poezii în almanahul literar al slovacilor din România – Variácie. Prima carte de proză scurtă (Jedným dychom – Dintr-o suflare) am publicat-o în

“

Dacă nu enervezi cititorul sau nu-l faci să zâmbească, de ce să mai scrii?”

anul 1994. Am tradus din limba slovacă în esperanto poezii ale poeților slovaci din România – volumul bilingv Ozveny po výkriku – Eĥo de niaj krioj a apărut în anul 1996. Au urmat alte

două volume de proză, în 2009 (Zvitok predsavzatí – Sulul bunelor intenții) și 2011 (Voľný kúsok priestoru – Bucata de spațiu liber). De curând mi-a apărut volumul de poezii Nesúlady – Neconcordanțe. Mai am, în curs de tipărire, o cărticică pentru copii.

Cum îmbinați latura științifică cu cea literară?

Concret? De dimineaţă lucrez la şcoală ca profesoară de fizică, dupămasă lucrez ca redactor la revistele care apar în România în limba slovacă: „Naše snahy” („Strădaniile noastre”), „Naše snahy plus” (suplimentul Artă în Diversitate I 3

literar al revistei) şi „Dolnozemský Slovák” („Slovacul din Ţinuturile de Jos”) şi la cărţile care apar în cadrul editurii „Ivan Krasko”. Ştiinţa şi literatura se împacă bine! Fizica stă la baza tuturor lucrurilor şi fenomenelor (acesta nu este doar un clişeu spus de cei care se ocupă cu fizica...). De fapt, mulţi dintre fizicieni au devenit scriitori, filosofi, preşedinţi...

“

Care sunt sursele de inspirație când scrieți?

Sursele de inspirație pot apărea de pretutindeni: poate un vis neuitat, poate o imagine la televizor sau o frântură de discuție...

Puteți să îmi dați exemplu sau să îmi povestiți un fragment scris de dumneavoastră inspirat dintr-un vis?

Odată am visat o poezie întreagă, m-am trezit şi, fiindcă o ţineam minte, mi-am notat-o şi am adormit din nou.

Umorul și satira cred că devin filozofia mea de viaţă.”

Ce scriitori români admirați? Dar slovaci?

De-a lungul anilor s-au adunat foarte mulți... De obicei îl admir pe cel a cărui carte tocmai o citesc. Recent ”m-au abordat” Matei Vișniec, Andrei Codrescu, iar dintre cei slovaci: Pavel Vilikovský, Dana Podracká, Etela Farkašová.

V-au influențat aceștia modul în care scrieți?

Nu știu dacă mi-au influențat modul în care scriu, dar sigur m-au pus pe gânduri.

Ce gânduri v-a răscolit Matei Vișniec?

Matei Vişniec scrie exact aşa cum mi-aş dori eu să ştiu să scriu. Atât poezii, cât şi proză sau teatru. Opera sa, clară şi stranie în acelaşi timp, îşi lasă amprenta în gândul cititorului.

Cum este văzut artistul în România?

În lumea îngustă dominată de utilitarism și consumerism, bogăția spirituală este adesea prea puțin importantă. Cărţile nu prea se mai “poartă”. Cele mai vândute cărți sunt cele cu 4 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

“

Oamenii integri nu au probleme cu discriminarea.

rețete culinare și cele cu diete alimentare. Deci, ”literatura” care trece prin stomac. Mulți oameni se despart de cărți odată cu terminarea școlii, convinși fiind că pentru facebook sau sms-uri n-au nevoie de literatură, nici măcar de ortografie. Dar când scrii, nu te gândești la astfel de lucruri – ar fi traume care te-ar limita.

au plecat la lucru prin Europa, iar în această ţară a rămas un număr mare de locuri de muncă neocupate, astfel încât foarte mulţi slovaci din România au putut să se angajeze acolo. Pe de altă parte, limba slovacă seamănă mult cu toate limbile slave, aşa că slovacii din România au un dublu avantaj, se pot înţelege atât cu vorbitorii de limbi slave, cât şi cu cei care vorbesc limbile romanice.

V-ați simțit vreodată discriminată din cauza etniei?

În alegerea meseriei nu a contat, în practicarea ei – da. La terminarea facultății am reușit să fiu repartizată în orașul natal tocmai pentru că era nevoie de profesor de fizică în limba slovacă. În afară de asta, un minoritar național se află acasă în două culturi, ceea ce consider că reprezintă cel mai mare beneficiu. Noi cunoaștem la fel de bine literatura slovacă și cea română, iar cunoașterea a două limbi ne-a deschis orizonturi largi mai ales după intrarea României în UE.

“

În general, aceleaşi ca ale românilor. Însă, din Slovacia, mulţi oameni

La amândouă. Oamenii integri nu au probleme cu discriminarea.

Cum vedeți apropierea oamenilor de artă și cultură?

Depărtarea oamenilor de artă și cultură este doar vârful de lance al unei deprivări materiale severe. Cine nu-și permite plata utilităților sau o bucată de carne pe masă, cu greu se va apropia de sala de concerte sau de librărie. Pe de altă parte, sărăcia îi îndepărtează chiar și pe artiști de cultură. Unii scriitori, chiar dacă ar avea ce spune, adeseori nu-și pot finanța publicarea cărții. Dacă prima carte rămâne păstrată în sertar, următoarea rămâne păstrată în gând... Dincolo de plăcerea de a crea, intervine și viața reală a artistului, facturile, serviciul obositor, lipsa timpului necesar... Sunt convinsă că diminuarea sărăciei și valorificarea potențialului cultural deja existent ar aduce cu sine și apropierea de artă și cultură, iar prin intermediul lor, apropierea dintre oameni.

A contat etnia dumneavoastră în alegerea meseriei sau în practicarea ei? A fost un avantaj sau un dezavantaj?

Care au fost avantajele aduse etnicilor slovaci după intrarea României în Uniunea Europeană?

Într-o oarecare măsură, da. De exemplu, cu excepția claselor a IX-a și a X-a, nu aveam nici la gimnaziu, nici la liceu manuale în limba slovacă, ceea ce îngreunează foarte mult munca profesorului, dar și a elevilor.

Contează pentru dumneavoastră sprijinul comunității din care faceți parte?

Cred că fiecare om se confruntă uneori cu nevoia de apartenență, vrea să fie acceptat de societate. Din acest punct de vedere, comunitatea este importantă, pentru că te ajută să privești lucrurile în ansamblu, să cunoști și alte păreri. În alte cazuri, judecata altora poate să nu coincidă cu gândurile tale, poate să doară... Este important ca omul să se accepte mai întâi pe sine și dacă reușește asta, acceptă și comunitatea.

Od dobrého suseda ploty robit’ netreba” ”Dacă ai vecini buni, n-ai nevoie de garduri

Considerați că în România discriminarea este o problemă?

Sloganurile țin de oamenii politici, de organizații. Oamenii de rând sunt mai lipsiți de prejudecăți, nu numai cu privire la criteriul etnic, ci și la cel religios, sexual sau diferite dizabilități. Sub pretextul discriminării cred că mai degrabă stau ascunse, ca sub o mască, incompetențele sau defectele individului.

Vă referiți la incompetența sau defectele individului care se simte discriminat sau ale celui care discriminează?

Aymer Bolat (Genali): viaţa în bleu

“Hai, încurajați-o către artă” spuneau educatoarele familiei lui Aymer Genali când o vedeau deseori cu creionul și hârtia în mână. De la grădiniță, nimeni nu a mai încurajat-o să meargă pe drumul artei. Profesorii din școala generală și din liceu îi apreciau talentul, dar o îndemnau să aleagă o meserie sigură. După desen, matematica a fost a doua dragoste pentru Aymer, așa că a decis să rămână în zona reală și să studieze economia. Urmând sfaturile profesorilor: “lasă, cu artele mori de foame”, Aymer a devenit economistă, a lucrat în bănci și a practicat contabilitatea. Ceva, totuși, nu-i dădea pace. Poate era vocea copilului din ea: “hei, nu mă uita”. Ea nu l-a uitat. De atunci și-a reamintit de el și s-a apucat, din nou, de pictat. Evoluția pe plan artistic a continuat cu portrete și obiecte handmade. După o pauză de trei ani, Aymer

și-a găsit echilibrul și s-a redescoperit: “Orice ai face, îți dictează sufletul încotro să o iei și mai devreme sau mai târziu, chiar dacă îți calci pe inimă și mergi pe o altă meserie, trebuie să îți promiți că nu vei uita niciodată prima iubire”, mărturisește ea. În prezent, artista are jobul “perfect”, se ocupă atât de partea birocratică: acte, hârtii, facturi, cât și de atelierele de creație, decorarea magazinului și nu numai. La ateliere lucrează deseori cu copii. Îi învață să picteze și să confecționeze diverse obiecte. Aymer crede că răbdarea este o calitate necesară atunci când ai copii pe lângă tine, deoarece trebuie să le acorzi atenție pentru ca fiecare să se simtă important. Îi îndeamnă să depună efort și suflet în ceea ce fac și să reușească, astfel, să își transmită mesajele: “E o mulțumire sufletească să vezi pe fața unui copil bucuria”.

Aymer apreciază părinții care vin cu copiii la atelierele de creație. Astfel, cei mari văd cum pot lucra cu copilul, în “ideea de a petrece timp de calitate cu el acasă”, spune ea.

Dragostea față de pictură, față de a preda, față de a crea

Aymer a dorit să afle mai multe despre etnia tătară. Informații despre istoria tătarilor a găsit cu greu, dar asta nu a oprit-o să le expună pe cele descoperite, pentru a le face cunoscute comunității. În ceea ce lucrează Aymer, oamenii pot descoperi influențe tătare, precum motivele florale. Pianul și vioara sunt alte elemente pe care a decis să le transpună pe pânză, deoarece era fascinată de ele când era mică. A reușit să studieze pianul, dar timpul nu i-a mai permis să abordeze și vioara. De câțiva ani a aflat de pictura pe apă din istoria artei otomane. Într-o Artă în Diversitate I 5

6 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

să fie cât mai puține. În rest, să fie viu colorat, să vezi viața în roz, în bleu”. Aymer și-a găsit echilibrul prin artă și încearcă să le transmită și altora aceeași stare de relaxare pe care o resimte. “Dacă nu reușim să ne găsim acest echilibru nu prea e de bine, pentru că nu rezistăm prea mult în jungla asta în care trăim. Abia atunci începem să ne redescoperim pe noi”, spune ea.

Facebook: Aymer Art

Pe Aymer o găsiţi aici: art_of_aymer@yahoo.com

productivă, și lucrarea este una perfectă”, crede ea. Artista își amintește de prima lucrare pe care a realizat-o la ora de desen. Nu trebuia să ridice creionul de pe planșă și putea combina culorile cum dorea. A folosit culori calde, dar și albastru și verde. Negru a utilizat doar puțin. A numit-o “Culorile vieții” și a descifrat-o când s-a maturizat: “Negrul să fie partea cea mai mică din viață. Supărările și tristețile

Facebook: Aymer Art

tavă de dimensiunea unei coli A4 sau A3 se prepară un amestec de apă cu chitră, un praf adus din Turcia. În această compoziție se scutură culoarea din pensulă, urmărind o tehnică specială. Maeștrii din Turcia au învățat-o că finalitatea unei lucrări depinde foarte mult de starea de spirit a artistului: “Apa are viață și dacă te simte stresat și începi să lucrezi, apa devine agitată și nu iese ceea ce vrei tu. Dacă ești calm și starea ta de spirit este una

Bolek Majerik: sculptorul din munţi Bolek Majerik s-a născut în Pleșa, un sat foarte aproape de Gura Humorului, unde polonezii rămași sunt foarte respectați de români. Aici, Bolek și-a descoperit pasiunea pentru sculptură și poezie. A plecat să studieze la Universitatea din Poznan, Polonia, dar s-a întors în satul natal după patru ani cu imaginea vie a iernilor pline de zăpadă din Pleșa. Bolek a început să sculpteze și să scrie poezii într-un mod natural, “pur și simplu”. Mărturisește că lucrează din instinct. Munca lui e ca o manifestare al celui de-al șaptelea simț: “ori îl ai în tine ori nu îl ai deloc”. Artistul a fost ucenicul stâncii. Ea l-a învățat cum să se comporte, cum să o mângâie și să o lovească cu instrumentele de sculptură. Au stat la discuții ore îndelungate, iar ea s-a confesat și el a ascultat. “Când eu stau de vorbă cu o stâncă de mii de ani, ea îmi vorbește multe”, spune Bolek. A ajuns să sculpteze chipurile voievozilor într-o stâncă de 12 metri. Se lega cu funia și stătea atârnat de stâncă cât timp muncea. I-a plăcut să studieze mimica și fețele oamenilor, apoi să le sculpteze. Proiectul nu e terminat, dar nici nu dezvăluie ce va urma, pentru că “în artă nu se divulgă secretul”, adaugă Bolek. A lucrat câțiva ani la un monument în piatră închinat Papei Ioan Paul al II-lea. Basorelieful prezintă scene din viața sfântului, de la vârsta de 14 ani până la momentul în care a devenit papă, incluzând scena întâlnirii cu președintele României din acel moment, Emil Constantinescu. Bolek Maierik a lucrat și în sare, la salina din Cacica, din Suceava. Din august 1999 până în ianuarie 2000 a ajuns să cunoască sarea ca material brut și să realizeze că este mai tare decât piatra. A studiat patru ani sculptura la Universitatea din Poznan. Acolo a întâlnit oameni care erau la fel de pasionați ca el: “acolo eram toți de-un neam”. După ce a studiat la academia de artă, s-a axat mai mult pe forma sculpturilor sale. S-a întors în satul dintre munți după studiul intens de peste hotare. Locul natal, Pleșa, încă îl surprinde cu aceeași imagine a iernii când își amintește de el. Aici, “viața și-a urmat cursul”, spune Bolek. Când vine vorba de tendințe, lui Bolek nu îi place stilul futurist, îl consideră “un ritm al decadenței”. “Băteau două cuie într-un perete. Puneau două scânduri și un cuier rupt, făceau o critică de treizeci de pagini și o vindeau cu zeci de mii de euro”, susține el. Sculptorul consideră că “artiștii sunt glasul spiritului”, dar dacă artiștii urmează cursul nedorit de el, “înseamnă că așa e spiritul, decadent, în masă”.

“Eu am gene polone, dar am spirit românesc”

Artistul nu a fost influențat de etnie. Când își amintește că a sculptat chipurile voievozilor români în piatră realizează că etnia nu a contat deloc în alegerea sau practicare

www.karpaty.travel.pl

Stânca l-a învățat sculptură

meseriei: “Eu am gene polone, dar am spirit românesc”, susține Bolek. Sculptorul nu s-a simțit niciodată discriminat din cauza etniei. Mai mult, a simțit că oamenii din satul lui îi respectă mai mult pe polonezi “decât se respectă pe ei între ei”, susține Bolek. Artistul surprinde și ironia sorții în România: “Minoritarii au drepturi mai mari decât majoritarii”. El crede că instituțiile se implică “un pic mai mult decât e necesar” în susținerea etniilor minoritare.

“Reprezint polonezii, dar nu Uniunea Polonezilor”

Se descrie ca fiind “un tip incomod”, “eu nu sunt omul care să meargă în șir indian, nu sunt soldatul ascultător. Eu nu sunt animal de turmă, eu sunt lup singuratic”. Bolek Majerik este sculptorul din Pleșa, care învață meserie de la stânci. El este omul din spatele sculpturilor masive în piatră și cel care le însuflețește și le lasă generațiilor viitoare lucruri de admirat. Artă în Diversitate I 7

Alecsandru Dunaev: teatrul la 23 de ani

Arhiva personală

Alecsandru Dunaev este un tânăr actor de etnie ruso-lipoveană. A jucat pe scenele teatrelor din București, Tulcea și Râmnicu Sărat și descrie publicul prin ochii celui care depune efort pentru a-i aduce pe oameni mai aproape de cultură.

Cum a început pasiunea pentru actorie?

De-ar fi să sintetizez într-o propoziție începuturile pasiunii mele pentru teatru, aș putea spune că totul a început când am chiulit în clasa a noua de la o oră de desen. Atunci am cunoscut un coleg mai mare care activa în trupa de teatru a liceului. Mi-a propus să dau o probă și am devenit și eu membru al trupei. Din acel moment am început să pătrund din ce în ce mai adânc în această lume frumoasă a teatrului, să cunosc din ce în ce mai mulți 8 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

oameni din acest mediu și să nu mai vreau și să nu mai pot să ies.

Cum au reacționat apropiații când au aflat că veți aplica pentru secția de actorie de la UNATC?

A fost o surpriză destul de mare pentru toată lumea. Eu nu mi-am dorit de mic să fiu actor. Pasiunea pentru actorie s-a manifestat mult târziu, la fel și decizia mea de a mă face actor. Mulți n-au fost de acord, pentru că știau cât e de inconstantă din punct de vedere financiar, dar m-au susținut și se bucură de fiecare reușită a mea.

Cu ce mesaj vă doriți ca publicul să iasă din sala de spectacol, indiferent de rolul pe care îl jucați?

Nu știu dacă există un singur mesaj pe care l-ai putea transmite cu orice spectacol. Singurul lucru care ar putea să funcționeze ca mesaj al oricărui spectacol ar fi „Mai poftiți pe la noi!”. Publicul ar trebui să vină cu sufletul deschis, să se lase surprins de tot ce se întâmplă în scenă; să se bucure împreună cu noi, să plângă, să trăiască împreună cu noi. Teatrul este o artă

efemeră, fiecare reprezentație este unică. Caracterul uman dat fiecărei reprezentații face ca, de fiecare dată, să se transmită o altă atmosferă, alte emoții; publicul rămâne de fiecare dată cu altceva în suflet.

de drum. Tot ce pot să fac e să mă bucur de tot ce e nou, să descopăr încontinuu și să evoluez. Cred că asta e soluția în meseria noastră: să găsim mereu ceva nou chiar și în a o suta reprezentație.

Ați jucat pe scena bucureșteană, dar și în teatre din Râmnicu Vâlcea și Tulcea. Este vreo diferență între teatrul din București și cel din Râmnicu Vâlcea sau Tulcea?

Cum vedeți apropierea oamenilor de artă și cultură?

“

Fiecare comunitate locală își lasă amprenta asupra vieții culturale din acel oraș. Teatrul fără public nu există și fiecare din noi (actori, regizori) se pliază pe cerințele publicului, pe specificul lui. Mi s-a întâmplat de multe ori să lucrez cu aceiași oameni în orașe diferite și să mă simt cu totul altfel în fiecare din aceste orașe.

V-ați gândit să faceți trecerea de la teatru la film?

Nu am gândit-o niciodată ca pe o trecere ireversibilă. Aș vrea să fac și film, pentru că e un stil de lucru total diferit față de teatru și pentru că e un domeniu încă insuficient experimentat de mine. Dacă aș fi pus în situația de a alege dintre cele două, aș alege fără ezitare teatrul. Teatrul este mult mai viu, mult mai „aici și acum”.

Teatrul este o artă efemeră, fiecare reprezentaţie este unică.

Cum este văzut actorul în România?

Consider că există mai multe categorii de actori: actori de film, de teatru, de televiziune etc. Eu nu pot vorbi în cunoștință de cauză decât despre actorul de teatru, teatrul de provincie mai ales. E foarte interesantă percepția oamenilor de provincie asupra actorilor. Relația dintre actor și public nu depășește cele două ore de spectacol; câteodată, unii spectatori consideră chiar și ieșitul nostru la aplauze un lucru la care nu sunt obligați să asiste. Ei au plătit un bilet, au văzut o poveste, s-au bucurat de ea și își văd de viață în continuare. Noi îi așteptăm și în seara următoare…

Care este motto-ul care vă definește munca?

Am 23 de ani, sunt încă la început

Relația dintre public și artă, cultură este din ce în ce mai greu de conservat; în epoca aceasta a informației, unde suntem la un click distanță de orice avem nevoie, de orice ne interesează, segmentul acesta scade ca interes în rândul populației. De aceea, noi trebuie să depunem un efort mult mai mare față de predecesorii noștri pentru a veni în întâmpinarea noilor nevoi și cerințe ale publicului. Totuși, trebuie să păstrăm un echilibru și să îi ademenim să vină și ei înspre noi. E o muncă frumoasă.

Concret, ce efort ai depus pentru a veni în întâmpinarea publicului?

E o muncă extrem de grea și complexă. Nu fac acest efort de unul singur. E vorba de cum alegi un text pentru a-l pune în scenă, în ce manieră îl montezi, cum îți promovezi spectacolul pentru a atrage cât mai multă lume și pentru a mulțumi un segment cât mai larg de populație.

A contat etnia ta în alegerea meseriei sau în practicarea ei?

Eu sunt rus-lipovean. La actorie am învățat că teatrul vine de la ruși, că orice școală de teatru din lume are ca model școala rusească. Astfel, am avut un mare avantaj în a fi mult mai aproape de spiritul slav și de a acorda o altă interpretare mult mai aproape de adevăr a textelor rusești.

V-ați simțit vreodată discriminat din cauza etniei?

Trăiesc într-un mediu în care cultura rusă este extrem de apreciată și orice apartenență la ea este bine văzută. În plus, m-am născut în Dobrogea, zonă cunoscută drept un mozaic etnic, unde toate aceste culturi diferite conviețuiesc exemplar. Nu am avut niciodată probleme din cauza apartenenței mele la etnia de rus-lipovean.

Contează pentru dumneavoastră sprijinul comunității din care faceți parte?

Ni s-a lăsat moștenire o cultură, o civilizație care trebuie conservată. Identitatea noastră culturală transmisă

“

La actorie am învăţat că teatrul vine de la ruși, că orice școală de teatru din lume are ca model școala rusească.

de către strămoși trebuie păstrată și valorificată atât de bine, încât să însemne ceva și pentru urmași și să îi facă să se simtă mândri de etnia lor. Toată această muncă nu o poți face de unul singur și te simți minunat când vezi că mai sunt și alții ca tine.

Credeți că etnicii minoritari erau priviți diferit în perioada comunistă față de momentul prezent?

Din păcate, nu m-am născut destul de devreme, încât să apuc ambele regimuri și să pot face comparații pertinente. Din câte am auzit de la părinți, din acest punct de vedere, n-au existat diferențe majore între cele două regimuri. Mozaicul etnic din zona Dobrogei a funcționat exemplar indiferent de organizarea politică a statului.

Considerați că discriminarea este o problemă în România?

Din punctul meu de vedere, discriminarea devine o problemă în momentul în care mai mulți exponenți ai unei singure etnii devin modele negative pentru societate sau în cazul în care drepturile și privilegiile pe care le cer unele etnii depășesc o anumită barieră a bunului simț. Să nu uităm, totuși, că avem statutul de minoritate. Astfel, ar trebui să fim conștienți că trebuie să respectăm atât legislația statului respectiv, cât și obiceiurile, tradițiile majorității. Adaptându-ne la stilul de viață comun, dar păstrândune și specificul etnic, nu vom mai fi considerați un ghimpe în coasta majorității, dimpotrivă: specificul nostru va începe să prezinte interes și vom putea construi un echilibru între a ne păstra identitatea și a ne considera, deopotrivă, români.

Cum vedeți implicarea din prezent a statului român în cultură sau în problemele ce țin de minoritățile naționale? Dar în viitor?

După punctul 1989, nu țin minte să fi auzit de un interes major al statului român pentru cultură, de aceea aș vrea să nu intru prea mult în acest subiect. Artă în Diversitate I 9

“

„Mozaicul etnic din zona Dobrogei a funcţionat exemplar indiferent de organizarea politică a statului.”

Cât despre minorități, există o tendință mondială de globalizare. În toată această globalizare, se pune foarte mare accent pe evidențierea specificul local. Aici, după părerea mea, intră și minoritățile. Fiind foarte compacte, șiau desfășurat viața cu tot cu tradiții, obiceiuri specifice într-un spațiu destul de restrâns. Și-au creat adevărate oaze de civilizație diferite de specificul național. Toată această tendință universală de promovare locală nu face altceva decât să ofere minorităților posibilitatea ca în viitor să își promoveze cultura, obiceiurile, să se facă cunoscute.

Recomandăm: Centrul Rus de Știință și Cultură la București

Adresă: Bld Lascar Catargiu, numărul 50, București.

Program de funcționare: de luni până vineri de la 3:00 pm-7:00 pm

Activități: evenimente, cursuri, ateliere cu specific rusesc de promovarea limbii și culturii. Activitățile sunt orientate către toate generațiile.

Contact: Telefon – 0314254486, romania@rs.gov.ru, Website - rou.rs.gov.ru

Uniunea Democrată Turcă Musulmană Din România

Adresa: Str. B. P. Haşdeu, Nr. 53, Constanţa

Obiectivul: Unirea cetăţenilor români de naţionalitate tătară turco – musulmană într-un cadru organizat, pentru a deveni un factor social activ în propăşirea României democrate, pentru apărarea independenţei, suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale a patriei comune. Activitățile desfășurate propun ridicarea nivelului de cultură al minorităţii tătare turco – musulmane prin promovarea unui învăţământ de stat sau privat în limba turcă și tătară literară, publicaţii şi mass-media.

Contact: Telefon - (004) 0241 61 66 43, Email udttmr@yahoo.com, Website – www.uniuneatatara.ro 10 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

Fedin Chelmambet și talentul obligatoriu Pe Fedin Chelmambet îl puteți regăsi vara, pe faleza Cazinoului din Constanța. Este unul dintre portretiștii-caricaturiști care desenează aproape de malul mării. După 25 de ani de pictură și grafică la Direcția Județeană pentru Sport și Tineret, artistul își amintește cum a început totul: în copilărie, cu desenele actorilor din filmele pe care le vedea la cămin.

Filmele la cinema se vizionau în fiecare seară, iar duminica era un matineu în care rulau peliculele din cursul săptămânii. Fedin le văzuse deja, dar voia să își impresioneze prietenii cu un afiș realizat de el pentru filmul de dimineață. A pictat acasă, pe o hârtie de împachetat alimente, pentru că la librărie nu se găsea carton duplex. Nu avea șevalet, dar folosea masa. Picta în poziție orizontală, dar reușea să respecte proporțiile. Familia nu a fost impresionată de talentul copilului, pentru că ea nu vedea în această pasiune o viață ordo-

nată, care să îi poată aduce un venit. Ei zăreau doar chinul vieții de artist. Părinții voiau ca el să devină hoge (n.r. preot). Norocul băiatului a fost că s-a desființat seminarul de la Medgidia. Dacă familia nu i-a oferit sprijinul necesar, profesorul de sport, care preda franceză și desen a fost cel care a decis să îl susțină. La orele sale îl scotea în fața clasei, iar tânărul Fedin umplea cu cretă colorată tabla neagră, în timp ce restul elevilor îl urmăreau din bancă și desenau ca el. A plecat de lângă familie, din comuna Independența ca să facă liceul

de arte, în Constanța. A fost chemat să dea un examen în urma lucrărilor expuse până atunci, care au fost trimise liceului. La proba de desen a luat nota maximă, dar la proba de pictură sa trezit că nu știa ce să picteze. ”Patria noastră, un vast șantier” – așa se intitula tema pe care trebuia să o abordeze; dar de unde să deseneze Fedin un șantier când el nu văzuse niciodată unul? Când ceilalți își mișcau cu frenezie creioanele, el stătea și se uita la foaia albă. Atunci, directorul l-a întrebat de ce nu s-a apucat de pictat, iar el i-a răspuns că la țară nu a văzut un Artă în Diversitate I 11

“

„Ca pictor tătar mă simt obligat să fac aceste lucrări”

șantier în lucru, așa că la îndemnul directorului, băiatul a început să picteze scene văzute pe câmp. Etapa portretelor pe faleza Cazinoului a început după revoluția din 1989. Vara, pe faleză au apărut vreo patru portretiști. Fedin le-a preluat modelul și s-a apucat de treabă. “Erau portretiști foarte buni. Doi dintre ei făcuseră facultatea la Cluj și eu, care mă credeam foarte bun la portrete, eram impresionat de cât de bine lucrau, dar, în timp, prin talentul meu am ajuns să îi depășesc”, mărturisește el fără modestie. I-a văzut pe cei de lângă el ca pe o provocare și asta l-a împins să abordeze și alte domenii artistice. Caricaturile au apărut în urmă unei vizite în Istanbul, unde a remarcat viața pictorilor de acolo: “Sunt foarte bun să scot expresivitatea la privire. Fiindcă o redau foarte bine, mă joc la caricaturi”, spune Fedin. Tradițiile tătare care dispar rămân 12 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

pictate pe pânzele lui Fedin. Jocurile bărbătești de la nuntă și nu numai sunt redate în culori vii de către pensulele sale. Artistul are peste 60 de lucrări și dorește ca ele să rămână în patrimoniul Uniunii Tătare, pentru ca cei interesați să aibă oricând acces și să își amintească de trecutul și tradițiile populației tătare. Prin arta plastică, pictorul vrea să evidențieze religia tătară și să facă referire la trecutul etniei. Când pictează, Fedin contează pe talent. Prin studiu, el și-a perfecționat partea tehnică, dar talentul l-a exersat pe parcursul vieții și nu se oprește nici acum. “În arta plastică contează foarte mult darul de la Dumnezeu”, spune pictorul. El crede că dacă studiezi arta plastică și nu ai un talent deosebit, nu vei ajunge un pictor bun și te vei chinui în viață. “Tu vrei să devii un pictor foarte bun și nu poți, fiindcă ai o limită și limita aia nu se trece, pentru că nu ai

„Astfel de oameni, dacă nu au talent, e bine să nu se apuce de pictură”

la bază talentul. Tu respecți niște reguli din ceea ce ai învățat, dar nu-ți iese. N-ai viziune artistică cu adevărat. Nu știi să creezi foarte bine și atunci, progresul de unde să vină? “, explică el. Fedin Chelmambet lucrează la desene pentru a lăsa ceva comunității tătare. Trecutul, tradițiile și limba etniei minoritare reies la atingerea pensulelor cu hârtia. Talentul este baza muncii sale și nu se sfiește să o spună, sperând că ceea ce a realizat să atragă interesul noii generații.

Neriman Ibraim, tătăroaica care predă limba română

Neriman vede plecarea de acasă ca pe o “dezrădăcinare”. Învăța în Constanța, dar în vacanță se întorcea în satul natal, unde copiii și foștii colegi se adunau în jurul ei să îi asculte poveștile. Acum este mulțumită că s-a smuls din mediul din Mereni, dar golul pe care Neriman îl avea în suflet nu putea fi acoperit: “Simțeam o rupere de mediul în care m-am născut, am crescut și m-am dezvoltat”. Dacă limba tătară i-a intrat în sânge, limba română a fost una străină. Tătara a vorbit-o prima oară în familie, apoi a continuat la școala din Mereni. Începând din clasa a treia, Neriman s-a mutat în Constanța, unde s-a înscris la o școală cu predare în limba tătară. Își amintește și acum clădirea care a fost demolată de pe strada Cuza Vodă și blocurile care s-au construit în locul ei. Limba maternă a aprofundat-o și în primii doi ani de liceu, apoi clasele s-au desființat și a terminat liceul la Ovidius. A studiat trei ani la Universitatea din Constanța, apoi a completat cu alți doi la cea din București. A plecat în Ankara, unde s-a specializat timp de trei săptămâni și s-a întors să îi învețe pe cei mai mici din comunitate limba tătară. Când vine vorba de limba română, profesoara Ibraim preferă gramatica. “Literatura mi-a plăcut până la o anumită vârstă, apoi am realizat că nu are rost să citesc o literatură care e ruptă de realitate, științifico-fantastică”, spune ea. Despre limba tătară spune că este, de fapt, “vechea limbă turcă”. “Limba tătară de aici, din zonă, a rămas o limbă necultivată, nesupusă unor reguli și era pe cale de dispariție, dar noroc cu revoluția”, adaugă ea. În prezent, limba tătară se dezvoltă datorită

www.muzeulcotroceni.ro

“Face Ibraim o română! “ – asta spuneau părinții copiilor cărora tătăroaica Neriman Ibraim le preda limba și literatura română. La nouă ani, cu bocceaua pe umăr, într-o căruță cu pepeni, Neriman a plecat din comuna Mereni și a ajuns la Constanța, unde o aștepta sora ei. A preluat din dedicarea surorii ei meseriei de învățătoare, a adăugat pasiunea pentru limba română și a ieșit o mândră profesoară tătăroaică care predă românilor limba maternă.

publicațiilor, a poeziilor și a prozei pe care etnicii tătari le scriu. Uniunea reprezintă un sprijin pentru această comunitate, datorită faptului că face posibilă evoluția limbii și a tradițiilor, evidențiază profesoara. Ea încearcă să fie de folos comunității nu doar prin

Pare un paradox, fiind tătăroaică, să devin profesoară de limba și literatura română

cursurile de limba tătară pe care le ține sau prin ajutorul acordat celor interesați de traduceri sau istorie, ci și prin emisiunile pe care le prezintă zilnic, la radio, în limba tătară, în care tratează diferite subiecte legate de istoria, literatura și cultura comunității tătare. Balada “Miorița” sau “bulgărele de aur al literaturii române” cum spunea profesoara Ibraim în clasă i-a răscolit acesteia diverse gânduri. Înainte de revoluție, ea se întreba dacă tătarii au poeți consacrați în literatură. A aflat răspunsul la întrebare după `89, când a reușit să citească cărți și reviste tătare Artă în Diversitate I 13

uniuneatatara.ro

“

Nu mă gândeam niciodată că voi ajunge să scriu poezie în limba tătară

din Turcia și Crimeea. De atunci a rămas fascinată de istoria și literatura tătare. Sub această influență a început să scrie poezii și proză, după ce a ieșit la pensie, în anul 2000. “M-am gândit la istoria noastră zbuciumată și la poveștile auzite în familie despre drama tătarilor din Crimeea”, spune ea. Tot din anul 2000 a început să susțină cursuri de limba tătară la Uniunea Democrată a Tătarilor. Pe atunci veneau foarte puțini copiii, dar numărul lor a crescut odată cu trecerea timpului. Copiii au părinți tineri, iar profesoara Ibraim apreciază că aceștia conștientizează apartenența la etnia minoritară: “Este o redeschidere, practic. Copiii sunt foarte interesați”, crede ea. 14 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

Neriman nu este nostalgică, dar simte că tinerilor și nu numai lor trebuie să le fie insuflat sentimentul naționalist. “Parcă a devenit ceva desuet”, mărturisește ea. “Eu mă uit în Turcia, unde copiii sunt educați în spiritul dragostei față de țară, față de drapel. Drapelul este sfânt pentru ei și nu există tânăr care să nu facă armata”, adaugă profesoara. Neriman Ibraim crede că atunci când vine vorba de o comunitate etnică minoritară este nevoie de unitate. “Trebuie să fim uniți în cuget, în limbă și în fapte. Să nu uităm că suntem tătari, să fim mândri că aparținem acestei etnii, care are o istorie foarte veche și zbuciumată, în același timp, și să continuăm să dezvoltăm limba, să ducem mai departe cultura, iar tinerii să fie mai interesați de limbă, de cultură, de tradiții, de literatură” – acesta ar fi idealul pe care Neriman Ibraim îl dorește oamenilor care aparțin comunităţii tătare. Acum, profesoara își amintește de căruța cu pepeni care o ducea la Constanța și de poveștile pe care le

spunea prietenilor din Mereni când se întorcea acasă, în vacanțe. De atunci și până acum, Neriman și-a cunoscut originile și cultura și face tot ce poate ca să le dea mai departe celor interesați. Așa cum ea a pus umărul la dezvoltarea limbii și tradițiilor tătare, așa speră ca oamenii care o urmează să ducă mai departe ceea ce ea a început.

Mihaela Drăgan: Sunt romă, sunt femeie și vreau să mă fac auzită Mihaela Drăgan este actriță romă. A fost influențată de bunicul ei și încurajată de familie să aleagă calea actoriei. Este activistă pentru drepturile romilor și se preocupă de egalitatea de gen și comunitatea LGBT. Mihaela ne-a răspuns la întrebări referitoare la arta actorului, dar și la cele ce țin de etnie și discriminare.

Fac parte dintr-o familie de lăutari, bunicul meu era angajat să cânte la toate evenimentele din sat: nunți, botezuri, înmormântări, iar pe mine mă fascina această zonă de “spectaculos” în care intra el atunci când performa. Simțeam că era ceva special ceea ce făcea el, aproape că era o altă persoană atunci când cânta pentru un public. Nu mai era doar un om, doar bunicul meu, ci avea ceva în plus. Această “transformare”, “preschimbare” mă atrăgea, voiam să știu cum e să fii tu și altcineva în același timp. Să mă “preschimb” în altcineva era jocul meu preferat. Mai târziu am aflat că se numește actorie.

Ai fost încurajată de la bun început să urmezi acest drum?

Da. Mă întâlnesc foarte des cu oameni cărora atunci când le spun că sunt actriță, îmi spun că ăsta era și visul lor, dar că nu i-au lăsat părinții să devină “muritori de foame”. Eu le sunt foarte recunoscătoare alor mei că mau susținut și încurajat să-mi urmez visul chiar și după ce am picat admiterea la facultate. Am intrat după trei ani de admiteri la teatru și nu ar fi fost posibil să fiu azi actriță fără suportul și încrederea familiei mele.

Ai întâlnit vreodată vreun obstacol în calea drumului tău spre teatru?

Da, obstacole întâlnești la tot pasul în această meserie, dar mi-a fost frică mereu să mă gândesc cum ar fi să nu mai fiu actriță.

Te-ai gândit vreodată să renunți? Te-ai fi văzut făcând altceva?

Actoria nu e doar un job, e tot ceea ce însemn eu, toată viața mea. Să mă gândesc să renunț e aproape ca și cum ar trebui să mă gândesc că de mâine

Arhivă personală

Ți-ai dorit de mică să fii actriță. De unde s-a născut pasiunea pentru actorie?

nu mai sunt Mihaela, că sunt altcineva. Practic și alte meserii în paralel. În prezent sunt jurnalistă pentru o platformă internațională, ceea ce-mi place foarte mult, însă nu-mi ocupă foarte mult timp. Pasiunea pentru scris mi se trage tot din actorie, de când am început să scriu scenarii pentru propriile spectacole, dar să fac cu totul altceva, nu cred că mi-ar fi reușit. Nu sunt “construită” decât în felul ăsta, am o șansă doar dacă sunt actriță.

Care este cea mai mare satisfacție pe care actoria ți-a oferit-o până acum?

Am devenit Mihaela cea adevărată. Știu cine sunt. Sunt onestă cu mine

Actoria nu e doar un job, e tot ceea ce însemn eu, toată viaţa mea.

însămi. Îmi cunosc fricile, vulnerabilitățile, îmi dau voie să fiu slabă atunci când știu că “să fiu puternică” e doar un clișeu, îmi accept defectele și neajunsurile, mă iubesc suficient încât să vreau să mă schimb. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, nu vorbesc prostii când spun că mă simt cu adevărat împlinită când văd oameni care mă așteaptă după spectacolele mele să-mi spună că ceea ce tocmai au văzut le-a zdruncinat o părticică din confortul gândirii stereotipice pe care o au față de cei marginalizați.

Cât de departe ți-ai propus să ajungi?

“Departe” pentru mine nu înseamnă neapărat succes. Aș minți dacă aș spune că nu îmi doresc să fiu distribuită în cât mai multe spectacole de teatru și să încep o carieră și în film, dar, de multe ori, succesul în România nu înseamnă ceva cu adevărat remarcabil. Publicul bun e și ăla restrâns. Dar da, vreau să am o voce care să se audă tare și departe. Apoi, simt că am ajuns departe, de exemplu, atunci Artă în Diversitate I 15

când joc spectacolele mele pentru comunități de romi foarte sărace și marginalizate care nu au mai văzut niciodată înainte un spectacol de teatru.

Cum descrii experiența acumulată în urma filmului „Aferim!”?

Nu pot spune că a fost una marcantă, am fost unul dintre puținele personaje feminine ale filmului și a fost doar un rol episodic. În AFERIM interpretez soția personajului principal, Carfin și apar doar la sfârșit, în cea mai puternică și violentă scenă a filmului. Deși am o intervenție episodică a fost o scenă foarte grea în care a trebuit să găsesc resursele pentru a păstra intensitatea trăirilor până la a zecea dublă. A fost o experiență mișto, mi-ar fi plăcut ca rolul pe care îl interpretez să aibă o amploare mai mare în acțiunea filmului, ar fi fost interesant de redat și poziția femeii rome din perioada sclaviei.

“Aferim” e primul film din lume care vorbește despre sclavia romilor din Țările Române, era de așteptat să aibă un impact asupra publicului. E foarte bine documentat, răstoarnă falsul trecut istoric pe care au încercat să-l zugrăvească filme ca ale lui Sergiu Nicolescu, de exemplu, și vorbește critic despre o realitate rușinoasă a țării noastre, încercând în acest mod să chestioneze prezentul. Are o poveste puternică, iar cele mai importante și revoltătoare idei care se desprind din acțiunea filmului sunt redate prin mecanisme comice, mai ales de limbaj. Apoi, personal, mi s-a părut că “rupe” minimalismul cu care filmul românesc contemporan ne obișnuise.

Există vreo scenă sau piesă în care ai jucat și care te-a marcat astfel încât să ajungi să o povestești?

Tot timpul povestesc despre piesele în care joc. Cumva devin obsedată de rolurile pe care le interpretez, dar mi se pare firesc, cred că așa e pentru fiecare actor, actriță căreia îi place ceea ce face. Dacă ar fi să amintesc acum de un astfel de rol, aș spune Klitemnestra, din tragedia greacă, în scena în care fiii săi vor să o ucidă. Eram anul I la facultate și trebuia să îmi dau examenul cu acest rol. Mi-am rupt piciorul cu două săptămâni înainte, am suferit o operație, dar îmi doream atât de mult 16 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

Arhivă personală

Filmul a fost apreciat de mulți oameni, în diverse colțuri ale lumii. Ce crezi că a contribuit la succesul filmului?

“

să joc rolul ăsta încât m-am prezentat la examen cu piciorul în ghips și cârje. A fost destul de amuzant dacă stau să mă gândesc acum, cred că arătam destul de “tragic” în cârje, încercând, totuși, să păstrez forța personajului.

Ești una dintre cele mai puternice voci atunci când vine vorba de promovarea identității rome. Ce te motivează?

Sunt romă, sunt femeie și vreau să mă fac auzită. Nu e ușor. Pentru o întreagă istorie de sclavie, de Holocaust și de violență împotriva romilor, simt că trebuie să am o voce. Pentru ei, cei care nu au supraviețuit, eu trebuie să cer acum egalitate, și pentru ele, cele care sunt încă marginalizate. Să am o voce este reacția cuvenită la mentalitățile rasiste care

Identitatea mea romă m-a influenţat foarte mult și profesional, devenind sursă de inspiraţie pentru arta mea

îmi amintesc zi de zi că încă domină. Mentalitățile astea sunt atât de puternice încât și vocea mea pentru a le combate trebuie să fie din ce în ce mai puternică.

Crezi că etnia a contribuit în vreun fel în parcursul tău de până acum, pe plan profesional sau personal?

Desigur, pe ambele planuri. Uneori a fost un impediment, alteori șansa vieții mele. Am devenit conștientă de opresiunea de care suferă și alte grupuri minoritare, simplu, făcând o paralelă. Astăzi, în aceeași măsură în care sunt activistă pentru drepturile romilor, mă preocupă și egalitatea de gen și comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, transgender, n.r.). Că m-am trezit din inconștiența mentalităților greșite față de alți oprimați, a fost salvarea vieții mele, iar lucrul ăsta s-a întâmplat mult mai ușor decât altora, fiind romă. Nu-mi imaginez cum ar fi fost să fiu o acritură ignorantă împotriva homosexualității sau să fi internalizat clișeele despre femei după care funcționează patriarhatul. Deci, mă bucur că am avut un alt parcurs, lipsit de prejudecăți față de

Te-ai simțit vreodată discriminată?

Cred că orice persoană romă care e etichetată ca “țigan/țigancă” sau își asumă public etnia, experimentează măcar o dată în viață discriminarea. Lucrul ăsta se simte, da. Uneori până la nivelul pielii. În toată experiența mea ca activistă care vorbește radical despre drepturile romilor, credeam că discriminarea e ceva ce li se întâmplă celorlalți romi, pe mine nu mă mai poate atinge, căci mi se părea că “am pielea tăbăcită”, mă simțeam puternică în fața oricărei forme de rasism. Ei bine, la începutul anului, lucrând pentru TVR ca moderatoare a emisiunii minorității rome, m-am simțit total dezarmată. Am lucrat fără să fiu plătită, fără a mi se respecta drepturile contractuale, jignită și exploatată până la refuz. Mi se părea incredibil că am ajuns să trăiesc așa ceva și în plus, din partea unei instituții atât de solide ca televiziunea română. În cele din urmă am dat TVRul în judecată. Vreau ca acest proces să fie un statement pentru toate femeile rome care au parte de astfel de abuzuri la locul de muncă și nu reușesc să aibă o voce.

Atunci când vorbim despre discriminare, care crezi că sunt motivele existenței acestui fenomen în România? Crezi că există o vină unidirecțională sau una colectivă? Există soluții reale?

Rasismul față de romi în România are rădăcini adânci. Să nu uităm că au fost cel puțin cinci sute de ani de sclavie pentru romi și asta a avut repercusiuni grave asupra integrării acestora după abolirea robiei. O altă lovitură a fost Holocaustul. Au fost perioade dramatice pentru romi care trebuie menționate. Deci, dacă mă întrebi de ce sunt romii discriminați, cred că mentalitățile astea s-au tot perpetuat, iar educația în spiritul drepturilor omului nu prea a avut loc în România. Trebuie să recunoaștem, după cum ne spun și statisticile, țara noastră nu e una foarte tolerantă cu femeile, cu minoritățile etnice, cu persoanele gay, trans etc. Statul nu a avut politici reale pen-

“

a schimba ceva. Dacă suntem destul de mulți și cerem drepturi egale pentru toți putem schimba percepția asupra lucrurilor.

Statul ar trebui să funcţioneze pentru cetăţenii săi, trebuie create politici pentru combaterea discriminării.

Ai studiat limba romani. Poți să ne spui câteva cuvinte pe care le consideri importante când vine vorba de etnie, discriminare, diversitate și toleranță?

Aș prefera să spun un cuvânt în limba romani care pentru mine a început să semnifice mult și sper să devină important pentru întreaga etnie. Nu l-am mai auzit înainte în romani, așa că l-am creat vara trecută când mă gândeam la un nume pentru o companie de teatru formată din actrițe rome: “giuvlipen”, cuvânt care din punct de vedere lingvistic mi s-a părut că ar putea să însemne exact “feminism” în limba noastră. Provine, evident, de la substantivul “giuvli”femeie și își dorește să vorbească despre drepturile femeilor rome. Astfel că anul acesta, împreună cu alte actrițe rome, chiar am pus bazele acestei companii de teatru “Giuvlipen”, în care vom invita să ia parte și bărbații romi actori. Pentru că nu am avut niciodată în România un teatru al nostru, ne dorim ca această companie, deși independentă, să funcționeze ca un teatru al romilor având acest nume: Giuvlipen.

tru a lupta împotriva discriminării. Mass-media contribuie mult la menținerea hate speech-ului împotriva acestor categorii de persoane discriminate. Societatea depune multă rezistență la schimbare. Așa că da, există o vină colectivă. Există, cu siguranță, soluții reale. Statul ar trebui să funcționeze pentru cetățenii săi, trebuie create politici pentru combaterea discriminării. Dar la noi în țară, nu există nici măcar un om politic care să aibă un astfel de discurs. Apoi, individual, putem să alegem să cunoaștem mai mult despre realitatea celui de lângă noi. Cunoașterea aduce întotdeauna și empatie.

Care crezi că este atitudinea pe care persoanele publice care susțin sau reprezintă minoritățile din România ar trebui să o adopte? În acest sens, crezi că în cazul etniei rome, abordarea este cea corectă?

Nu tocmai. Eu nu mă simt reprezentată de aceștia. România are nevoie de oameni politici noi, de politici de stânga care să lupte pentru justiția socială, pentru egalitate, nediscriminarea oamenilor după rasă, sex, orientare sexuală. Din păcate, și abordarea liderilor romi este una de promovare a neoliberalismului care le spune romilor că numai dacă luptă merită drepturi. Statul este absolvit de orice responsabilitate față de cetățenii săi, iar pentru a reuși în viață, pentru a depăși sărăcia, pentru a dobândi educație ni se spune că e nevoie de o luptă individuală. Total greșit. Statul e obligat să ne ofere aceste drepturi. Ca să nu mai spun că de multe ori statul e cel care produce abuzuri. Mii de romi sunt evacuați din case, lăsați pe străzi în urma abuzurilor statului, a mafiei imobiliare, iar pentru acești oameni nu mai există nici o soluție. Când nu ai unde să dormi, nu ai apă și curent, orice discurs frumos împachetat despre importanța educației la romi, devine nul.

Care este mesajul tău pentru cei care nu mai cred că prin inițiative civice se pot schimba mentalități?

Eu cred dimpotrivă, că numai noi, societatea civilă, mai avem puterea de

Arhivă personală

ceilalți, mă simt “salvată” de toată ura pe care o poartă discursurile fasciste, sexiste sau homofobe. Identitatea mea romă m-a influențat foarte mult și profesional, devenind sursă de inspirație pentru arta mea. Am explorat și experimentat mult această temă a identității în spectacolele mele.

Artă în Diversitate I 17

Mihai Traista: cultura, adăpost de câini? Mihai Traista a hotărât la vârsta de 30 de ani că vrea să se angajeze într-o instituție de cultură. Până în acel moment absolvise zece clase și Școala profesională de lăcătuși mecanici în orașul Baia Mare. Decizia lui a fost urmată de terminarea liceului și începerea studiilor universitare. A ales învățământul la distanță, la Facultatea de Jurnalism și Filosofie, la Universitatea Spiru Haret și pe cel la zi, la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția ucraineană-rusă din cadrul Universității București. A urmat Masteratul de Strategii Comunicaționale Interculturale – literare și lingvistice. Acum este doctorand la Școala Doctorală de Studii Literare și Culturale. care am mai publicat sporadic în ziarele locale poezie, proză, dar cel mai des diferite articole. Însă de scris serios m-am apucat din anul 2001, când am debutat editorial cu un volum de poezii, după care am trecut la proză. Astăzi am publicate 14 volume. Sunt membru al Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina şi a Uniunii Scriitorilor din România, conduc o revistă literară şi o editură care scoate în jur de 20 de volume pe an.

maramuresh.wordpress.com

Spuneați într-un interviu că de multe ori scrieți la “comandă”. Ce preferați să scrieți când nu mai comandă nimeni?

Vârsta de 30 de ani este considerată de unii oameni destul de înaintată pentru a începe liceul. De ce ați ales acel moment?

Am înţeles că oricât de bun autodidact aş fi, fără studii nu mă voi putea angaja niciodată într-o instituţie de cultură, poate doar portar sau om de serviciu, iar după ce m-am pornit nu 18 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

m-am oprit nici acum. După doctorat vreau să urmez studii postdoctorale, neapărat în Ucraina.

Cum ați început să scrieți? Ce ați scris prima oară?

Bineînţeles că am început, cum încep aproape toţi scriitorii – cu poezie, cred că prin clasa a doua sau a treia, însă am debutat în clasa a şaptea în revista ucraineană Novyi vik, după

Îmi place să scriu la comandă, atunci simt că sunt util oamenilor şi nu scriu în zadar. Primesc foarte multe comenzi, mai ales prefeţe, postfeţe, recenzii de cărţi, cronici şi diferite articole, dar mi s-a întâmplat (de două ori, ce-i drept) să scriu piese de teatru care s-au jucat pe scene destul de importante, de către trupe de teatru destul de bune, atât în ţară, cât şi peste hotare. Când nu scriu la comandă îmi place să scriu mini romane mistice. Astfel au apărut: Femeia în mov, Omul de dincolo, Castelul din Ronaszek, Zodia Mielului.

Care sunt sursele de inspirație când scrieți?

Oamenii cu necazurile şi bucuriile lor, cu poveştile lor amuzante sau triste. Toate personajele mele sunt, deseori, implicate în acţiuni care nu corespund realităţii. Mulţi dintre cunoscuţi se recunosc în cărţile mele sau îi recunosc pe alţii şi deseori îmi spun: „aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată!”

Ce scriitori români admirați? Dar ucraineni?

În primul rând, îmi plac foarte mult clasicii, atât ucraineni cât şi români. Dintre scriitorii contemporani îi admir foarte mult pe Aurel Maria Baros, Emil Lungeanu, Nicolae Stan, Ştefan Dorgoşan, Radu Paraschivescu, Ioan Groşan, iar dintre scriitorii ucraineni îi citesc cu mare drag pe Volodymyr Danilenko, Halena Tarasiuk, Oksana Zabujko, Iuryi Andruhovici, Serghyi Jadan… Este greu de spus ce apreciez la fiecare scriitor, dintre cei pe care i-am amintit, în parte. Pur şi simplu îmi plac, iar lecturarea lor este un adevărat banchet spiritual pentru mine. Cât despre influenţă, oricât de mult ţi-ai dori să nu fii influenţat de opera unui scriitor care ţi-a plăcut, nu se poate să nu fii. Nu poţi citi Moscoviada lui Andruhovici, de exemplu, fără să te gândeşti la cum ai construi o Bucureştiadă. Deşi o să te străduieşti din răsputeri să nu o faci, tot o să construieşti ici colo câte o bucăţică din aceasta, fără să-ţi dai seama. „Cărţile se scriu din cărţi” – a spus Fănuş Neagu.

Care este motto-ul care vă definește munca?

De mai multe ori mi s-a pus această întrebare şi de fiecare dată am răspuns cu un citat din Ivan Velychkovskyi, un poet ucrainean din secolul al XVII, care a spus: „scriu cu trei degete, însă mă doare tot trupul”.

Cum este văzut scriitorul în România?

Cu milă şi cu respect cei talentaţi, netraduşi, nevânduţi, iar cei câţiva „faimoşi” nici nu mai contează şi nici lor nu le pasă cum sunt priviţi.

De ce nu le mai pasă scriitorilor ”faimoși” cum sunt priviți?

Pentru că îşi publică operele la editurile sonore, la care au acces doar ei, câţiva „faimoşi”, pun mâna aproape pe toate proiectele finanţate de stat, pentru traduceri şi altele şi nu permit altora (vorbesc de scriitori buni, membrii USR) să se afirme, despre debutanţi nici nu are rost să vorbim.

Cum credeți că sunteți dumneavoastră privit?

Nu ştiu cum sunt privit eu, dar creaţiile mele sunt apreciate de critici literari ucraineni, cititorii nu mă înju-

asociatiatarassevcenko.blogspot.ro

Ce apreciați la ei? V-au influențat aceștia modul în care scrieți?

“

ră, cel puţin până acum, mă publică orice revistă şi orice editură din Ucraina şi asta îmi ajunge.

Cum vedeți apropierea oamenilor de artă și cultură?

Eu cred că omul nu s-a îndepărtat niciodată de artă şi nici de cultură. Nu există individ care să nu fi creat ceva, iar cultura este rezultatul operelor individuale. Deseori aud strigăte disperate: „Sprijiniţi arta!”, „Sprijiniţi cultura!”, de parcă cultura ar fi un adăpost de câini fără stăpâni. Se pot sprijini copiii orfani, oamenii bătrâni, bolnavii de cancer etc., dar nu cultura. Cultura nu are nevoie de sprijin, ea este un fenomen de sine stătător şi tocmai ea este cea care sprijină onoarea şi

Mulţi dintre cunoscuţi se recunosc în cărţile mele sau îi recunosc pe alţii și deseori îmi spun: „așa ceva nu s-a întâmplat niciodată!”

demnitatea unui stat şi a unei naţiuni. Cu siguranţă că intelectualii noştri ar trebui să elaboreze un program amplu de integrare a culturii în societate. Etnia și limba ucraineană l-au ajutat pe Mihai Traista să devină ziarist și să urmeze cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine. Acum are de gând să urmeze studiile postdoctorale în Ucraina.

A contat etnia dumneavoastră în alegerea meseriei sau în practicarea ei? A fost un avantaj sau un dezavantaj?

Foarte mult. Tocmai datorită limbii ucrainene, pe care o cunosc mult mai bine decât limba română (la şcoală toate materiile le-am făcut în limba ucraineană, iar limba română era trecută în catalog ca limbă modernă), miam ales meseria de ziarist, pe care o practic aproape de douăzeci de ani. Am mai avut un avantaj că am putut să urmez cursurile facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine fără taxă. Ce-i drept, o singură dată m-am simţit dezavantajat când trei ani la rând, la Uniunea Scriitorilor din România, dosarul meu nu a fost analizat din cauză că nimeni nu putea să citească cărţile pe care le-am scris. Dar până la Artă în Diversitate I 19

fotomihaihafiatraista.blogspot.ro

“

Scriitori ucrainieni din România: Mzkola Corsiuk, Mihai Traista, Mihai Mihailiuc și Ivan Kovaci

urma am prins curaj şi am scris două cărţi în limba română şi comisia nu a mai avut încotro, a trebuit să le citească, adică să-mi analizeze dosarul şi în urma acestei analize m-au primit în USR.

Contează pentru dumneavoastră sprijinul comunității din care faceți parte?

Bineînţeles, ca scriitor, pentru mine contează foarte mult sprijinul moral al comunităţii ucrainene din România. În primul rând, comunitatea îmi citeşte cărţile. În al doilea rând, sunt invitat la diferite evenimente culturale, la diferite întâlniri cu cititorii etc., sunt chestii fără de care un scriitor este neînsufleţit, nu se simte scriitor.

Credeți că etnicii minoritari erau priviți diferit în perioada comunistă față de momentul prezent?

Nu cred, poate mulţi m-ar contrazice, dar eu, după cum am spus şi mai înainte, am învăţat în limba ucraineană, erau şcoli cu predare în limba 20 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

Cultura nu are nevoie de sprijin, ea este un fenomen de sine stătător și tocmai ea este cea care sprijină onoarea și demnitatea unui stat și a unei naţiuni.

ucraineană, secţii de liceu cu predare în limba ucraineană, două sau trei secţii de filologie în cadrul universităţilor din România. Acum, din păcate, cu toată libertatea, nu mai avem aşa ceva. Apăreau cărţi şi diferite publicaţii în limba ucraineană. Cel puţin aşa văd eu lucrurile.

Cum vedeți implicarea din prezent a statului român în cultură sau în problemele ce țin de minoritățile naționale? Dar în viitor?

Statul recunoaşte şi garantează

persoanelor aparţinând minoritaţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Aşa scrie în legea privind statutul minorităţilor naţionale din România şi această lege se respectă. Statul mai alocă şi sume de considerabile organizaţiilor comunităţilor naţionale. Deci, statul recunoaşte, garantează, alocă, dar, din păcate, de sumele alocate beneficiază cel mai mult liderii minorităţilor naţionale. Dar asta se pare că nu mai este problema statului…

Cum ați gestiona banii alocați de instituțiile statului dacă ați fi liderul minorității ucrainene?

Aş investi mai mult în viitoarea generaţie, în cei ce ne vor înlocui, în elevi şi studenţi. Aş încuraja tinere talente. De exemplu, în comunitatea ucraineană, aproape toţi ziariştii şi scriitorii sunt pensionari, iar conducerea nici în ruptul capului nu vrea să angajeze tineri. Asta aş face!

Mihai Tymoshenko: între clasic și tehnologic

Arhivă personală

Mihai Tymoshenko a pornit din orașul Măcin, județul Tulcea și a ajuns în Ucraina. A fost respins la secția de grafică a Universității de Artă din București, așa că a decis să studieze în străinătate. Anul acesta s-a întors în țară pentru a-și revedea familia și pentru a participa la reuniunea care celebrează împlinirea a 25 de ani a revistei “Nas Holos”.

În Ucraina a studiat șase ani la Academia de Arte Plastice de la Lviv. Specialitatea lui este grafică și design, dar poate fi și profesor de arte plastice. Diploma de masterat a obținut-o pe o lucrare de grafică și design pe calculator. În prezent, profesează ca freelancer, este implicat în proiecte de grafică pentru jocuri. Lucrează puțin pe grafică – design, pentru că nu îl mai atrage acest domeniu. Mihai este legat de noua tehnologie și o vede ca pe “un instrument care ne ajută să facem lucrurile mult mai ușor”. “Computerul și tehnologia sunt doar instrumente de care ne-am apropiat, nu dintr-o dată, pentru că orice

“

Contează foarte mult rezultatul, nu felul în care ajungem la el

schimbare revoluționară ne face să fim mai conservativi: <<stai așa, cum să desenez eu pe computer când pot să desenez pe hârtie?>>”, spune el. Când vine vorba de apropierea oamenilor de cultură, Mihai crede că pentru unii contează mai mult materialele din care un obiect artistic este confecționat, modul în care un produs a fost realizat decât ideea pe care o

transmite acel produs. El a simțit pe pielea lui, la o expoziție, la București, în 2009. A realizat pe hârtie o combinație de acril cu pastel. Primul lucru pe care l-a auzit nu au fost felicitările, ci “Vai, ce păcat că nu le-ai făcut în ulei, pe pânză”. Oamenilor le plăceau lucrările și doreau să le cumpere, dar faptul că erau relizate pe hârtie i-a descurajat, explică Mihai. “Probabil mentalitatea de a avea un lucru prețios, prin faptul că e făcut din lucruri prețioase: ulei și pânză”, adaugă el. Artistul crede că e o greșeală să considerăm un desen mai valoros doar pentru că este făcut în vopsea. Cu timpul, vom accepta Artă în Diversitate I 21

Arhivă personală

intervenția tehnologiei în artă, “la fel cum am acceptat când au apărut primele cărți tipărite și nu scrise de mână”, crede el. Freelancerul nu simte că era digitală și tehnologia care evoluează de la o zi la alta îndepărtează oamenii de artă. El încă își realizează o parte din lucrări în modul clasic. La una dintre benzile desenate a utilizat calculatorul pentru compoziție, mărimea personajelor, paginare și amplasarea textului. Când a trecut la etapa finală, a luat tușul în mână și a început să deseneze pe hârtie, apoi s-a întors la munca digitală. A scanat, a retușat și a adăugat bulele pentru textul personajelor. Mihai susține că o lucrare manuală este mult mai valoroasă decât una computerizată, pentru că este unicat. În schimb, lucrarea pe calculator “este unică mai mult ca idee, nu ca formă fizică, iar o lucrare în tuș o expui în original și e una singură”. Prins între artă clasică și tehnologie, Mihai se declară adeptul clasicului, preferând să își facă lucrările cu tuș și peniță, pe hârtie: “dragostea dintâi nu se uită niciodată”, susține el. Mihai Tymoshenko nu a conștienizat că este etnic ucrainean până când nu i-a spus un profesor de 22 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

“

liceu. El l-a îndemnat să se înscrie în Tulcea, într-un cor de ucraineni. Băiatul se ducea de două ori pe săptămână, chiar dacă nu înțelegea ce cântă și mai mult mima, la început. Își scria în caiet versurile cântecelor cu litere latine, le repeta după ureche și aștepta să îi spună cineva din cor despre ce cânta. Atunci l-au impresionat cântecele ucrainene și instrumentele. Tot în acea perioadă a avut un spectacol la un teatru din București și de acolo a pornit ideea de a-și face o trupă de

Eu mă consider un român ucrainizat

mimă și pantomimă cu care a activat în anii studenției. Discriminarea nu l-a atins niciodată, mai ales datorită aspectului care îl diferențiază de ucraineni: “eu sunt brunet, cu ochii căprui, puțin ars de soare, nu prea semăn cu un etnic ucrainean”. Când vine vorba de etnie și de locul ei în societate, Mihai vrea ca fiecare etnie să aibă locul ei în cadrul unei țări. El nu crede că o etnie trebuie

să devină fenomen național, pentru că altfel nu ar mai fi etnie, iar aceasta trebuie să fie specifică unei populații. “Mie îmi place etnia ucraineană, pentru că se dezvoltă acolo unde îi este ei locul. Ea este avantajată, pentru că au ziare, cărți și școli. Nu trebuie o cultură să înghită altă cultură. Cultura de bază în România trebuie să fie cultura română”, crede el. Cultura română trebuie promovată prin aprecierea valorilor – asta este ceea ce crede Mihai, dar simte că nu se întâmplă așa, din cauza corupției. “De multe ori se merge pe relații, nu pe talent, pe dăruire și pe dragoste, totul merge pe corupție. Nu e vorba de politică, e vorba de corupția în artă”, susține el. Mihai apreciază era digitală pentru avantajele pe care le oferă. Spre exemplu, latura financiară sau universitară nu mai reprezintă factori principali la care artiștii să se gândească atunci când vor să își expună operele. Mihai își amintește de cei fără facultăți de artă care “au făcut lucruri bune pe internet și au ajuns departe”. “În artă contează ceea ce faci și ceea ce dai, nu contează unde ai diploma. Ei se uită la ceea ce face artistul, la ceea ce are de spus”, susține el.

Paul Petrov – tânărul din spatele picturii Paul Petrov este ortodox de rit vechi sau ”starover”, cum preferă să se prezinte. Tânărul de etnie lipoveană s-a născut în Brăila, la scurt timp după Revoluție, iar pensulele au început să îi indice calea pe blocul de desen încă de pe băncile școlii. A urmat liceul și facultatea de profil artistic și s-a specializat în pictură, încununându-și arta cu o diplomă în anul 2014. Paul ne-a răspuns la întrebări despre pictură, legătura oamenilor cu arta, dar a atins și subiecte precum etnia, discriminarea etnică și cauzele acesteia.

Cum a început pasiunea pentru pictură?

Această pasiune a început ca un hobby încă din clasele primare şi a continuat în perioada liceului pâna în momentul de față. Ţin minte că aveam ultimele pagini ale caietelor de la şcoală pline cu desene, desenam personaje din desene animate. În clasa a VIII-a am hotărât să urmez acest drum şi să mă înscriu la liceul de artă. Nu voi regreta că am făcut această alegere.

Ce mesaj doriți să transmiteți prin ceea ce pictați?

Încerc să exprim adevărata frumusețe a personajelor şi a compozițiilor văzute din perspectiva mea, ca artist plastic, iar receptorii să o primească şi să rămână cu această experiență vizuală în suflet.

Cum descrieți publicul creațiilor dumneavoastră?

Publicul este curios şi fascinat de ideile pe care le transpun pe pânză şi sunt foarte fericit când îmi spun că la o creație de-a mea au observat „nişte chipuri” pe care eu le-am pictat involuntar. Am fost influențat de impresionism, mai exact de pictorul Nicolae Dărăscu, deoarece el a avut picturi legate de Delta Dunării, de lotci şi peisaje marine care îmi trezesc multe amintiri. Ar mai fi realismul şi arta abstractă contemporană.

Arhivă personală

Puteți vorbi despre influențele pe care le regăsim în creațiile dumneavoastră?

Artă în Diversitate I 23

Arta intelectualilor Cum este privită arta plastică de către români?

Cred că românii sunt împărțiți în două tabere: cei care privesc arta ca pe un lucru frumos care îi sensibilizează şi îi face să uite de stresul cotidian pentru un moment. Iar a doua jumătate o privesc cu o oarecare confuzie, deoarece nu au acel simț artistic şi sensibilitate față de transpunerea unei idei.

Cum vedeți apropierea oamenilor de arta plastică și cultură?

Cum caracterizați omul intelectual?

Un intelectual este o persoană cu un nivel înalt de cultură, având o activitate în domeniul artei, literaturii şi chiar a ştiinţei. El are capacitatea de a analiza, cerceta ideile și evenimentele cu care intră în contact, la final ajungând la o concluzie.

Care sunt avantajele și dezavantajele artei?

Avantajul artei este că nu va dispărea niciodată, deoarece arta ne înconjoară şi ea nu are limite. Nu te poți rezuma doar la pictură acum poți să combini diferite materiale şi tehnici în pictura ta. Poți să faci grafică digitală, instalații artistice, colaje, performance, artă cinetică etc. Iar un dezavantaj ar fi prețurile cam piperate ale materialelor pentru pictură şi oamenii care nu înțeleg arta în adevăratul sens al cuvântului.

Puteți explica adevăratul sens al cuvântului ”artă”?

Termenul de artă indică orice activitate care se bazează pe cunoştințe, imaginație, exercițiu percepție şi intuiție. Arta este expresia de idei şi emoții care este folosită ca un mijloc indirect de comunicare între artist şi cel care o admiră. Un oarecare obiect, spre exemplu o ceaşcă ce e folosită ca un recipient, poate fi considerat un obiect de artă doar dacă e deliberat obiect estetic. De asemenea, o pictură poate fi considerată un obiect de meşteşug doar dacă este un produs de masă. 24 I Artă în Diversitate - Nr. 2, 2015, România

www.zi-de-zi.ro

Oamenii intelectuali au fost întotdeauna atraşi de frumosul din arta plastică pentru că arta şi cultura sunt în strânsă legatură una cu cealaltă. Artistul se documentează mult înainte de a–şi transpune ideile pe pânză.

Este vreun citat în limba rusă are vă definește munca?

Acest citat m-a impresionat şi mi-a influențat felul în care pictez:”Кто лучше отражает человеческое лицо: фотограф, зеркало или художник?/ ”Cine reflectă mai bine chipul omului: fotograful, oglinda sau pictorul? (Pablo Picasso)” .

Arta trece de granița etniei

Paul nu a văzut niciodată în etnia ruso-lipoveană o problemă. El a pictat fără ca aceasta să fi avut vreo importanță. Mai mult, a trecut și peste momentele în care s-a simțit discriminat.

Care a fost ponderea etniei în alegerea meseriei sau în practicarea ei?

Nu cred că a fost nici o pondere, deoarece dacă eram spaniol sau italian aş fi ales tot această meserie de artist plastic.

V-ați simțit vreodată discriminat din cauza etniei în România sau în afara țării?

Da, am fost odată discriminat din cauza etniei, dar nu am pus la suflet deoarece unii oameni nu au respect față de alte persoane. Probabil că nu au avut parte de o educație cuvenită.

Ce credeți că generează lipsa de respect a oamenilor astfel încât să se ajungă la discriminare?

Pe de o parte, lipsa de respect a

oamenilor este generată de unele probleme din familie cum ar fi indiferenţa părinţilor faţă de copiii, educaţia precară şi indiferenţa profesorilor faţă de elevi. Pe de altă parte, ar fi anturajul din care fac parte.

Contează pentru dumneavoastră sprijinul comunității din care faceți parte?

Pentru mine contează, deoarece comunitatea sprijină tot ce ține de cultură şi de valorile fiecărei persoane prin organizarea de evenimente culturale şi vernisaje pentru comunitatea lipovenească.

Considerați că discriminarea este o problemă în România?

Este şi va fi o problemă deoarece se face discrimanare nu doar în cazul etnicilor, dar şi între clasele sociale. Ar trebui să înțeleagă cei care fac discriminare, că noi, oamenii, suntem nişte ființe raționale şi nu ne comparăm cu necuvântătoarele.

Cine ar trebui să fie implicat în prezent în rezolvarea problemelor ce țin de minoritățile naționale. Dar în viitor?

Eu cred că ar trebui să fie implicat, pe de o parte, Parlamentul României, deoarece prin aceste minorități se pot face parteneriate cu țările străine, care ar fi benefice şi pe viitor, iar pe de altă parte trebuie să fie implicat şi preşedintele fiecărei minorități naționale.

liceuldantealighieri.ro

“Dante Alighieri”, liceul în care vrei să înveţi

La Liceul Teoretic „Dante Alighieri” am găsit nu doar toate facilităţile pentru elevi, nu doar profesori buni şi dedicaţi, ci şi o deschidere aparte, multă pasiune, implicare şi dorinţa de a urca cât mai sus în ierarhia şcolilor de elită. Am văzut cum a crescut ca Prâslea şi astăzi este, poate, cel mai modern şi bine dotat liceu din sectorul 3 al Capitalei, un liceu pe care diversitatea înfrumuseţează şi îl dezvoltă.

Liceul „Dante Alighieri” găzduieşte clase cu predare în limba maternă italiană şi include toate ciclurile şcolare, astfel că cei care îşi doresc continuitate o pot găsi aici.

Cel mai mult ne-a placut multitudinea de proiecte în care se implică atât la nivel naţional, cât şi internaţional,

numărul mare de parteneriate şi promptitudinea conducerii şi a cadrelor didactice. Printre acestea merită amintite: „Freamătul pădurii”, „Tradiţii la români”, „Springday” şi „Healthy lifestyle”. OSPV a organizat aici chiar de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, prima oprire a caravanei culturale din cadrul proiectului „Teatrul Naşte Dialog”, finanţat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstei şi Guvernul României. Ne-am bucurat cu această ocazie de un public deosebit care ne-a urmărit atent şi de multă căldură. Prin urmare, Liceul Teoretic „Dante Alighieri” ne place!

Grazie mille!

Asociaţia

Adresa: str. Mihail Sebastian, nr. 104, bl. V89, et. 6, ap. 68, sector 5, București Telefon: 0729 806 313 E-mail: office@ospv.ro Web: www.ospv.ro

ISSN 2457 - 5798, ISSN-L 2457 - 5798

| www.eeagrants.org | www.fonduri-diversitate.ro | www.ospv.ro |

Proiect finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României