Nicolae Iuga - În amiaza vieţii - Jurnal, partea a doua

Nicolae Iuga • În amiaza vieţii Jurnal, partea a doua

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IUGA, NICOLAE În amiaza vieţii : jurnal, partea a II-a / Nicolae Iuga. Cluj-Napoca : Grinta, 2021 ISBN 978-606-037-151-9 821.135.1

Coperta: Cristian Moldovan

© Nicolae Iuga

EDITURA

Cluj-Napoca GSM: 0744-777.883 E-mail: gabby_cojocaru@yahoo.com

NICOLAE IUGA

ÎN AMIAZA VIEŢII Jurnal, partea a doua

EDITURA Cluj-Napoca 2021

Nicolae Iuga (n. 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud.

Maramureş) este licenţiat în Filosofie - Universitatea din Bucureşti.

Este Doctor în Filosofie - Universitatea „Babeş Bolyai” Cluj-Napoca.

A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, conferenţiar şi profesor universitar la Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad.

Este Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca.

A publicat articole în reviste din România, Austria, Anglia şi SUA, precum şi un număr de douăzeci şi şase de cărţi în domeniile filosofie, eseistică, literatură şi etnologie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă şi internaţională. La edituri din străinătate a publicat un număr de şapte cărţi, în limbile engleză, franceză şi rusă, iar două dintre aceste cărţi au fost traduse şi în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză.

Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în 2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice şi pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015.

A mai primit Medalia „Distincţia culturală”, conferită de Academia Română pentru lucrările din domeniul Filosofiei; Medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; alte premii şi distincţii din partea unor universităţi din ţară şi străinătate.

Cuprins Politică şi CAP-uri .......................................................... 7 La CPUN şi la Inspectoratul şcolar ............................ 43 În balamucul presei şi al politicii locale..................... 64 Cariera universitară .................................................... 128 Manelizarea şi miliţienizarea culturii ...................... 164 Ţigănizarea societăţii româneşti ca politică de stat ............................................................. 179 Ce am încercat să fac eu în plan scriitoricesc? ........ 191

Politică şi CAP-uri În primele zile ale anului 1990, imediat după Anul Nou, au fost frământări politice în vederea constituirii unor organisme cât mai reprezentative ale puterii locale. Este adevărat, în seara zilei de 22 decembrie 1989, nu aş putea să spun exact pe la ce oră, celor care au ocupat sediile puterii locale, primăriile şi respectiv sediile PCR, care se aflau în una şi aceeaşi clădire, li s-a comunicat telefonic că la nivel central, la Bucureşti, s-a constituit un nou organism de putere, numit Frontul Salvării Naţionale, cunoscut sub acronimul FSN, iar local trebuie să se constituie câte un Consiliu al FSN, adică CFSN. FSN-ul local avea în subordine Primăria, la fel cum PCR-ul anterior a avut de asemenea în subordine Primăria.

Noua putere a funcţionat sub această denumire timp de peste o lună, până când, sub presiunea manifestaţiilor organizate de către partidele istorice împotriva FSN pe 28 ianuarie 1990, s-a constituit pe la începutul lunii februarie un alt organism de putere, numit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), în care 50% din locuri urma să le deţină FSN şi 50% din locuri partidele politice reînfiinţate sau nou-înfiinţate, iar FSN s-a transformat în partid politic sub conducerea lui Ion Iliescu. După modelul 7

central, au fost înfiinţate CPUN-uri şi la nivel de judeţ. După alegerile parlamentare din 20 mai 1990 şi instalarea unui guvern legitim, CPUN-urile au fost dizolvate pe 30 iunie 1990.

CFSN-urile locale au avut două etape de formare, în ultima decadă a lunii decembrie 1989. Mai întâi, au fost acolo cei care au venit în după-amiaza zilei de 22 decembrie. Au venit de pe stradă, iar strada i-a filtrat spontan, i-a acceptat ca lideri şi i-a susţinut în funcţii. Acesta a fost nucleul iniţial sau grupul de iniţiativă. Mulţi dintre profitorii regimului comunist au stat însă prudenţi în casă, până au văzut la televizor secvenţele cu execuţia lui Ceauşescu.

Apoi, începând cu 26 decembrie, au venit la CFSN să-şi ofere serviciile şi expertiza. Acesta a fost al doilea val care a intrat în componenţa CFSN şi, în scurtă vreme, au început să lupte pentru funcţii cu cei impuşi de stradă în primul val. Şi nu au fost lupte surde în culise, purtate făţarnic cu vorbe mieroase şi civilizate, ci au fost lupte deschise, pe faţă, strigate în gura mare. Oamenii se denunţau reciproc în public de „ceauşişti”, „comunişti” sau „informatori” ai Securităţii, erau colportate calomnii grosolane şi inventate biografii compromiţătoare despre adversari şi mitingurile ad-hoc de răsturnare a „Frontului” erau uşor de manipulat, pentru că fiecare aspirant la o funcţie aducea un grup mai mic sau mai mare de susţinători proprii.

Aceste lupte intestine s-au văzut în Maramureş cel mai clar la nivelul Consiliului Judeţean. În curs de 8

o săptămână, conducerea CFSN a judeţului a fost schimbată de două ori. A fost mai întâi un inginer Vasile Ţiplea, originar din Fereşti, fost director de fabrică în Baia Mare, dar după câteva zile de contestaţii a fost înlocuit cu ing. Avram Crăciun, tot un fost director „ceauşist”, care nici el nu a rezistat prea mult. Pentru a se da mai multă legitimitate şi stabilitate CFSN-ului judeţean, cineva a propus organizarea unei şedinţe mai extinse, la care să participe reprezentanţi ai cât mai multe CFSN-uri din judeţ, inclusiv din zona Maramureşului zis Istoric. La acea şedinţă din 9 ianuarie 1990 am participat şi vreo cinci reprezentanţi ai CFSN Sighet. Oamenii erau obosiţi şi răguşiţi de atâta strigat şi contestat – „şi dă-i şi luptă”, vorba lui Caragiale. În cadrul şedinţei, cineva a citit o listă cu nume propuse pentru CFSN-ul judeţului, listă care trebuia votată pentru sau contra, poziţie cu poziţie, prin ridicare de mâini. Ca din întâmplare, toate numele erau din Baia Mare. Spre final, eu am luat cuvântul întrerupând mecanica votării şi am întrebat dacă este vorba de CFSN-ul judeţului, sau de CFSN-ul municipiului Baia Mare? Şi dacă e vorba de CFSN Baia Mare, atunci de ce ne-a mai convocat şi pe noi? Sesizând anormalul situaţiei, viitorul senator PUNR Teodor Ardelean, cu care ne cunoşteam foarte bine, a spus că trebuie să se facă loc în listă şi pentru propuneri din afara Băii Mari şi el m-a propus pe mine. Apoi au mai fost şterşi de pe lista de maximum 51 de persoane încă vreo trei băimăreni şi au fost făcute alte propuneri pentru zona 9

Sighet, pentru Valea Izei şi pentru zona Vişeu-Borşa.

După aceea a fost aleasă structura de conducere a noului Consiliu. Pentru a se asigura stabilitatea funcţiei şi pentru a se preîntâmpina eventualele contestaţii de ordin politic, a fost propus şi ales preşedinte al CFSN Maramureş colonelul Gheorghe Popa, comandantul unităţii de artilerie din Baia Mare. Au fost aleşi şi doi vicepreşedinţi, economistul Mihai Ţânţaş din Baia Mare şi eu, ca reprezentant al zonei de „peste deal” (în raport cu Baia Mare), adică de la nord de Munţii Gutâi – Ţibleş. La Liceul unde eram profesor s-a operat în cartea de muncă „transfer în interesul serviciului, cu rezervarea postului” şi astfel am devenit, pentru o jumătate de an, angajat la Consiliul Judeţean pe funcţia de vicepreşedinte, cu un salariu de vreo patru ori mai mare decât cel de la şcoală.

Cu colegul Mihai Ţânţaş ne-am înţeles să ne împărţim atribuţiile teritorial, el să se ocupe de problemele din zona Baia Mare – Lăpuş – Seini, iar eu de cele din Maramureşul Istoric. Am preluat Biroul fostului secretar cu Propaganda al fostului Comitet Judeţean PCR Vasile Gaftone, secretara şi maşina acestuia, o Dacie 1300 de culoare neagră, cu nr. 1 MM 103 şi având, în afară de claxon, şi o sirenă camuflată sub capotă, care suna ca o sirenă militară antiaeriană şi care mi-a fost de ajutor în unele situaţii dificile.

Acel timp de o jumătate de an, ianuarie – iunie 1990, a însemnat pentru mine schimbarea completă a modului de viaţă. Înainte vreme, prin anii ’80, îmi 10

ţineam dimineaţa orele la liceu, mâncam la prânz acasă şi după-amiaza dădeam mediaţii pentru admitere la Drept şi la Ştiinţe Economice. O după-amiază, maximum două pe săptămână erau rezervate pentru socializare şi discuţii cu colegii şi cu prietenii la cârciumă, în rest un program previzibil şi de rutină. În schimb, începând din ianuarie 1990 am locuit în hotelul fostului PCR din Baia Mare, treceam pe acasă de vreo două-trei ori pe săptămână, aveam tot felul de şedinţe, majoritatea cu probleme insolubile şi mergeam în teren unde eram solicitat pentru tranşarea unor situaţii conflictuale sau pentru instalarea unor autorităţi locale provizorii. Serile în care rămâneam în Baia Mare mi le petreceam de obicei în compania unor oameni de litere, artişti plastici şi ziariştii, evitând anturajele politicienilor, fapt care a fost până la urmă în defavoarea mea.

Prima ieşire în teren am făcut-o la doar câteva zile după instalare, pe 15 ianuarie 1990 în satul Corneşti comuna Călineşti, la solicitarea unui fost elev, Radu pe numele lui de familie, strănepot al profesorului şi scriitorului interbelic Andrei Radu.

Prin anii ’87-’88, la clasele a XI-a cu care făceam Economie Politică, eu le-am zis ceva despre o formă de proprietate comună la români – proprietatea devălmaşă în exteriorul Arcului Carpatic sau proprietatea composesorală în Ardeal – materializată în păşuni şi păduri comunale, care satisfăcea nevoile comune ale satului, în special pentru zonele de deal şi de munte, unde această formă de proprietate făcea inutilă 11

înfiinţarea de CAP-uri. Eu am uitat episodul, dar elevii nu. Aşa că la două-trei zile după ce am ajuns vice la judeţ, m-am pomenit cu o delegaţie de tineri liceeni din Corneşti, condusă de fostul meu elev Radu. Care era problema? Păi, domn’ profesor, am vrea să desfiinţăm CAP-ul, despre care chiar dumneavoastră ne-aţi zis la şcoală (vă mai aduceţi aminte?) că pe la noi nu ar fi fost cazul să se înfiinţeze. „Bine (i-am întrebat), dar de ce nu au venit oameni mai în vârstă, capi de familii membri CAP, de ce aţi venit voi?” „Păi, ştiţi, oamenii mai bătrâni se tem, că atunci când s-o făcut Colectivu, pă care n-o vrut să se înscrie, i-o dus la Miliţie şi i-o bătut”. „Bine, le-am zis, convocaţi pentru duminică o Adunare generală a membrilor CAP, la ora 12.00”.

Duminica următoare am sosit la Corneşti pe la amiază, era o zi însorită cu lumină multă răsfrântă de zăpadă şi clopotele băteau a sărbătoare. Oamenii sau strâns în „centru”, adică în faţa unei clădiri vechi cu grilaje de fier şi pereţii coşcoviţi, care adăpostea „bufetul” şi un magazin mixt, bărbaţii mai în faţă, femeile în spate. Pe trepte s-a pus pentru mine un scaun, pe care să mă pot urca la nevoie, ca să vorbesc. Am cerut să se aducă şi o masă, iar la masă l-am pus să stea pe fostul meu elev Radu, ca să scrie un proces-verbal. Totuşi, atmosfera era încordată şi oamenii se ţineau la distanţă, nu puteam citi nimic pe feţele lor. Popa din sat, un chefliu cu care eram prieten de pahar, s-a apropiat de mine, am dat mâna şi mi-a şoptit la ureche că ar fi bine să nu mă bag în 12

chestia asta, că oamenii sunt agitaţi şi cine ştie ce iese, după care a dispărut de acolo. Le-am dat bineţe şi i-am poftit să vină mai aproape. Nu s-a mişcat nimeni.

M-am prezentat cine sunt, le-am spus că reprezint autoritatea de stat şi că am auzit că ei, sătenii din Corneşti, vor să desfiinţeze CAP-ul. Cineva m-a întrebat dacă este legal. Eu eram pregătit pentru asta.

Am scos din buzunar statutul CAP. În acest statut se afla o prevedere pe care nimeni nu a luat-o în seamă până la mine, anume la Capitolul despre atribuţiile Adunării generale a membrilor CAP era un articol cu un paragraf care spunea că Adunarea generală poate hotărî dizolvarea CAP-ului. Le-am citit pasajul cu voce tare şi i-am întrebat dacă ei sunt „Adunarea generală”? Mi-au răspuns în cor că da. I-am întrebat dacă vor să desfiinţeze CAP-ul, a urmat un al doilea „da”, de a răsunat valea. De aici înainte atmosfera s-a destins, sătenii au venit mai aproape şi ne-am putut înţelege perfect. Le-am explicat că trebuie să dăm o formă juridică hotărârii şi să încheiem un proces verbal, câţi sunt pentru, câţi sunt împotrivă etc. Un bătrân mi-a zis că toţi sunt de acord, mai puţin (se înţelege) preşedintele CAP, un sătean pe care îl chema Bârlea şi în sat avea porecla Botizu. Nici nu a venit la Adunare, iar sătenii erau pregătiţi să meargă la el acasă – stătea în apropiere – şi să îl aducă cu forţa. Le-am spus că nu e nevoie, că acuma e democraţie şi că se poate să fie şi abţineri sau voturi împotrivă.

13

Nu i-am putut potoli pe oameni, aşa că m-am dus eu cu Radu la Botizu acasă. Omul ne-a primit normal, era la curent cu ce se întâmplă în sat şi a fost de acord, la rugămintea mea, să vină şi el la Adunarea generală. I-am făcut loc lângă mine sus pe scările magazinului şi i-am dat cuvântul. A zis că dacă s-ar „sparge colectivu” (desfiinţa CAP-ul) şi el s-ar bucura, că ar avea şi el de luat înapoi pământ mult, dar nu se va sparge colectivu, că nu va lăsa statul să se întâmple aşa-ceva. I-am răspuns că statul nu are treabă aici, că nu e vorba de proprietate de stat şi că statutul CAP permite dizolvarea CAP-ului prin hotărâre a Adunării generale. Am început să dictez la procesul verbal că hotărârea se adoptă cu (mi se pare) 160 de voturi pentru (cam ăsta era numărul de familii membri CAP) şi un vot împotrivă, dar preşedintele CAP m-a întrerupt şi a strigat că şi el votează pentru dizolvare, deci vot în unanimitate. După care mi-a predat cheile şi ştampila CAP-ului, pe care le-am înmânat, la rândul meu în public şefului CFSN din sat, pe care l-am numit chiar atunci în persoana lui Radu. Tot satul a aprobat prin aclamaţii şi gestul lui Botizu şi alegerea lui Radu.

Mai era acolo un bărbat în vârstă şi cărunt, căruia i se zicea Suru, fost deţinut politic, lider de opinie în sat cu ceva cunoştinţe juridice deprinse în puşcărie. Acesta m-a întrebat direct şi grav dacă nu cumva ar putea interveni Armata să reprime această mişcare de spargere a colectivului. Am zis cu histrionie bine disimulată că Armata intervine numai 14

acolo unde o solicităm noi, conducerea judeţului şi că dacă ei, sătenii din Corneşti, nu se vor înţelege cum să îşi ia pământurile de la colectiv înapoi, fiecare ce o avut, dacă se vor sfădi şi se vor bate de la mejde 1, atunci da, atunci vom trimite Armata să pună colectivu înapoi cum o fost. Oamenii au luat foarte în serios cele spuse de mine, s-au jurat în faţa mea că nu se vor sfădi în veci de la mejde, că mai bine va lăsa fiecare dintr-a lui, decât să se înfiinţeze colectivu’ înapoi cum o fost. Asta nu înseamnă că nu au apărut mai târziu şi în Corneşti, ca peste tot, certuri şi procese pentru pământ. Înainte de a ridica şedinţa, mulţimea mi-a cerut să mai dau cuvântul cuiva, celui mai bătrân om din sat, un moşneag mic de statură şi cam surd, în vârstă (dacă ţin bine minte) de 94 de ani, pe care îl chema Ivanciuc Pătru zis Popeci.

Acesta a spus cu o voce neaşteptat de puternică „Amu pot să zic şi eu ca profetu acela care o trăit oarecând, când o îmblat Domnu Hristos pă pământ: slobozeşte Doamne pe robul tău în pace, că au văzut ochii mei mântuirea neamului, că am scăpat de colectiv”.

Am plecat din Corneşti seara târziu, lăsând în urmă un sat euforic sărbătorind cu horincă îndulcită cu miere de albine. Am fost condus la maşină de aceiaşi foşti elevi, băieţi şi fete, care au vrut să mă mai roage ceva în particular. Anume, dacă le dau voie ca în sediul fostei CAP să facă discotecă, 1

Fâşii de teren nearat care despart două proprietăţi, hotare.

15

deoarece satul lor nu avea ca alte sate cămin cultural. În sinea mea m-a pufnit râsul, dar pe faţă le-am zis cu toată seriozitatea că aprob această iniţiativă, cu condiţia ca ei să fie cuminţi.

Dizolvarea CAP-urilor s-a dovedit a fi un fapt contagios. Duminica următoare am fost invitat în satul vecin Călineşti, centrul de comună, mai mare de vreo trei ori decât Corneştiul, pentru a gira legalitatea acţiunii. Călineştenii au fost prezenţi în masă, vreo 1.500 de persoane, şi Adunarea generală a membrilor CAP a fost organizată impecabil. Nu a trebuit să stau pe scările magazinului, ci oamenii au adus în curtea încăpătoare a şcolii un camion cu caroserie pe platforma căruia au amenajat un podium, o laterală a fost lăsată în jos, celelalte rămase ridicate au fost împodobite cu covoare noi şi cu steaguri tricolore, o masă acoperită cu o faţă de masă de sărbătoare şi, fiind lume multă, mi s-a pus la dispoziţie staţia de amplificare de la căminul cultural. Femeile nu erau deloc timide şi stăteau în faţă, în aceleaşi rânduri cu bărbaţii. Tot în faţă era şi preotul satului Groşan Dumitru, pe care l-am poftit la microfon să zică un Tatăl nostru. Erau acolo şi vreo doi-trei bărbaţi care îmi erau de ajutor.

Am întrebat dacă este de faţă preşedintele CAP şi, dacă da, să vină la prezidiu să conducă şedinţa. A urmat un „huuuo” puternic şi prelung, de unde am dedus că va trebui să conduc eu şedinţa.

Preşedinte de CAP în Călineşti era de fapt o doamnă, o femeie din sat prin nimic deosebită de celelalte 16

femei, preşedinta era de faţă şi nişte babe au vrut să o înhaţe de păr şi să o scarmene, dar am trimis repede nişte bărbaţi ca să-i asigure protecţie. Preşedinta a depăşit momentul şi rămas locului calmă până la sfârşitul Adunării. Am procedat după ritual, am citit din Statutul CAP şi am supus la vot dizolvarea. Preşedinta, un frate al ei şi încă o femeie s-au pronunţat împotrivă. Alte huiduieli, pe care le-am oprit ferm, amintindu-le oamenilor că de acuma suntem în democraţie şi că e normal şi e permis să fie şi voturi împotrivă. Am dat microfonul şi preşedintei CAP, care a criticat în termeni aspri ideea desfiinţării CAP-ului, apoi am observat că şi fratele ei, un fecior tomnatic de vreo patruzeci şi ceva de ani, vrea să spună şi el ceva, dar nu a mai fost cazul, babele au făcut băşcălie pe seama lui că de ce nu s-a însurat până acuma şi l-au luat la rost că ce fel de gospodar este, câte clăi de fân a făcut vara trecută etc. Rezultatul votului l-am stabilit în felul următor. Am întrebat câte numere de case sunt în sat, mi s-a răspuns că sunt (pare-mi-se) 466, am scăzut din total cele trei persoane care s-au pronunţat împotrivă şi am dictat la procesul verbal că hotărârea de dizolvare se adoptă cu 463 de voturi pentru şi trei împotrivă. Am întrebat dacă este bine aşa şi am fost aprobat cu putere de toată Adunarea.

S-a ivit imediat, cum era de aşteptat, o altă problemă: cum va fi împărţit patrimoniul fostei CAP între foştii membri. Eu le-am spus că sunt convins că Ministerul Agriculturii va adopta repede câteva norme unitare pentru gestionarea patrimoniului CAP-urilor 17

dizolvate, norme care de fapt nu au mai venit niciodată.

Este adevărat, majoritatea CAP-urilor aveau datorii foarte mari către stat, dar era greu de spus cât de reale erau aceste datorii, pentru că statul a practicat sistematic subevaluarea produselor agricole livrate de CAP-uri şi supraevaluarea lucrărilor agricole executate de Staţiunile de tractoare şi maşini agricole, păstrate în proprietatea statului. Atunci, în ianuarie 1990, sătenii din Călineşti mi-au cerut părerea despre o hotărâre a lor: vor vinde bunurile rămase de pe urma CAP-ului şi cu banii rezultaţi îşi vor construi o biserică nouă, în sat existând în stare de folosire doar o biserică de lemn veche, monument istoric, devenită cu timpul neîncăpătoare. Am zis că este o idee foarte bună, atâta doar că îi sfătuiesc să ţină o evidenţă unică şi riguroasă a banilor încasaţi şi cheltuiţi. E greu de spus ce şi cu cât s-a vândut din averea CAP şi dacă lichidatorii de ocazie au ciupit şi ei câte ceva, fapt este că în Călineşti s-a construit o biserică nouă şi mare de cărămidă într-un timp record.

Apoi, peste o săptămână sau două am fost chemat la Petrova. Acolo era în discuţie nu doar existenţa CAP-ului, ci şi persoana proaspătului primar, un buldozerist pus la Primărie de către mulţimea agitată de pe stradă în decembrie 1989. Am convocat Adunarea generală pentru ora 13.00, după ieşirea de la biserică, dar i-am telefonat cu o zi înainte bătrânului preot Vulpe, spunându-i că înainte de şedinţă o să trec pe la el, voiam să aflu ce se întâmplă de fapt în sat. Am fost pe la casa parohială şi m-am cam 18

lămurit, dar în noaptea următoare nişte indivizi rămaşi neidentificaţi au spart cu pietre geamurile de la casa parohială, nu le-a convenit că am stat de vorbă cu preotul în particular. Mi-am dat repede seama că aici nu va fi atmosfera civilizată din satele de pe Valea Cosăului. De la parohie am mers pe jos la primărie urmărit tot timpul de priviri ostile, unde mă aştepta primarul, un bărbat gras, brunet şi placid.

Am vorbit la Baia Mare să mi se trimită nişte soldaţi de la cea mai apropiată unitate militară, apoi am luat cheile primăriei, ştampila şi registrul agricol, în care se afla de fapt evidenţa familiilor din sat şi, împreună cu primarul, am mers la Căminul Cultural. Nu exista staţie de amplificare.

De pe scările Căminului am strigat cât am putut de tare că Adunarea se va ţine înăuntru în sală şi că vor intra numai câte o persoană de familie, după cum va fi strigat registrul agricol. Bineînţeles că acest lucru nu a putut fi respectat, dar în acest fel am avut în faţă numai vreo două-trei sute de oameni, atâţia câţi s-au putut înghesui într-o sală relativ mică, în acest fel mă puteam face auzit de către toţi. Primul punct pe ordinea de zi a fost problema primarului. În sală vociferările au fost mai reduse şi, surpriză, acolo, faţă-n faţă, nu l-a mai contestat nimeni pe primar. În consecinţă, am dictat la procesul verbal că domnul Dohotar rămâne primar până la alegeri (atunci se credea că în 20 mai 1990 vor fi şi alegeri de primari) şi i-am predat public simbolurile prerogativei, adică cheile de la primărie, ştampila şi registrul agricol.

19

Al doilea punct a fost problema CAP-ului, dacă se dizolvă sau nu. Oamenii tăceau cu o circumspecteţe ancestrală. Se temeau să se bage, se gândeau că ce poate să iasă de aici, aşteptau să vină cineva din afară să le „spargă colectivu”. Eu le-am zis că dacă vor dizolvarea CAP-ului, pot să o facă, statutul CAP prevede această posibilitate. Apoi, ca să nu mă acuze unii de instigare împotriva CAP, am dat să plec, dar nu a fost aşa de simplu. În satul Petrova existau (poate mai există şi acuma) unele reminiscenţe feudale, oamenii erau divizaţi în virtutea unei vechi tradiţii în nobili şi ne-nobili. Urmaşii familiilor nobile, reali sau pretinşi, se autoidentificau cu statutul de „nem’neş”, termen unguresc însemnând „nobil”, şi vorbeau uneori cu dispreţ despre ceilalţi consăteni, numindu-i cu cuvinte de ocară „porţieşi” sau „jeleri”. Explicaţia este că în Evul Mediu nobilii aveau obligaţii militare faţă de rege şi, în schimb, erau scutiţi de impozite, iar ne-nobilii nu erau obligaţi să participe la războaie, dar trebuiau să plătească impozit („porţie”) la fisc şi de aceea erau numiţi porţieşi. „Jelerii” erau foştii iobagi, oameni lipsiţi de avere, de pământ şi uneori şi de case, locuiau pe lângă casele oamenilor avuţi, îşi plăteau chiria şi hrana prin munca cu braţele, erau lucrători cu ziua, „zilieri”. Din punct de vedere moral însă, la ambele clase, şi la nemneşi şi la porţieşi, exista un grad mare de ţigănie, dacă nu rasială atunci cel puţin comportamentală.

20

Problema era că în Petrova separaţia între nemneşi şi restul lumii nu era numai mentală, ci şi spaţială, geopolitică, în sensul că nemneşii erau grupaţi cu locuinţele în partea de sus a satului, iar porţieşii în partea de jos. Când am ieşit din Căminul cultural, am putut observa că satul este împărţit în două tabere, una în susul şi alta în josul şoselei. Eu am nimerit în partea de sus, în tabăra nemneşilor. A sosit şi ajutorul militar cerut, un camion cu soldaţi de la unitatea militară de transmisiuni de la Vişeu de Sus conduşi de un maior care se numea Pop, şi aceştia au fost poziţionaţi între cele două tabere, ca să prevină o încăierare. Nişte oameni mai în vârstă, unii descendenţi din familia celebrului stomatolog dr. Gh. Bilaşcu, care erau în sinea lor pentru dizolvarea CAP-ului, mi-au strâns mâna cu simpatie şi m-au sfătuit insistent să mă duc „numa’ în sus”, adică să ies din sat în direcţia Vişeu. Partea proastă era că eu mi-am lăsat maşina şi şoferul în partea ocupată acuma de tabăra din jos. M-am dus însoţit de soldaţi, am străbătut grupul din jos şi am reuşit să ajung la maşină. Şoferul era înăuntru şi nu părea să-i fie frică, deşi maşina era zgâlţâită şi lovită de un grup de persoane. Erau mai multe femei între două vârste, cu gura îmbăloşată şi ţâţe mari până la brâu, care zbierau ca nişte apucate, am încercat să vorbesc cu ele, dar nu mă priveau în ochi, parcă ar fi fost drogate. Am reuşit să intru în maşină şi am dat drumul la sirenă, atunci s-a dat la o parte şi aşa am putut să plec.

21

Ajuns la Baia Mare, eu am avut tot felul de discuţii, cu administraţia judeţului şi cu Ministerul Agriculturii. Mi s-a reproşat de către ing. Anton Pop, care avea o funcţie echivalentă cu cea de preşedinte al Consiliului Judeţean de mai târziu, că eu am dizolvat CAP-urile de „peste deal”, adică din Maramureşul Istoric. I-am zis scurt: „Du-te tu prin sate şi spune-le la oameni că nu se dizolvă CAP-urile!”.

Normal, mi-a răspuns că acuma acest lucru este imposibil, după ce am fost eu prin sate şi le-am arătat oamenilor că statutul permite auto-dizolvarea CAP-ului.

Apoi sunt sunat pe TO. Asta însemna „telefonul operativ”. Pe vremea regimului comunist exista o centrală telefonică internă, pe ţară, cu numere formate din trei cifre, deci cu un număr de ordinul câtorva sute de posturi telefonice. Ministerele, organele centrale ale partidului şi comitetele judeţene PCR, fiecare aveau în biroul şefului sau în biroul primului secretar judeţean PCR câte un singur aparat de acest fel, la care bineînţeles nu avea acces oricine, un aparat fără disc, deci fără posibilitatea de a forma numere de telefon. Nici nu era nevoie. Ridicai receptorul şi cereai scurt la centralistă: Dă-mi ministerul cutare sau judeţul cutare şi ţi se făcea legătura imediat. Pe acest telefon am stat de vorbă de multe ori cu ministrul Minelor Nicolae Dicu, un om extraordinar, sau m-am ţinut la curent cu ce s-a întâmplat la Târgu Mureş în martie 1990.

Deci sunt chemat la telefonul operativ de la Ministerul Agriculturii. La celălalt capăt al firului 22

aud vocea cunoscută a ministrului Agriculturii Victor Surdu. Era un om pe care l-am întâlnit pe la şedinţele CPUN de la Bucureşti, fusese directorul Direcţiei Agricole a judeţului Iaşi prin anii ’70, pe vremea când Ion Iliescu era prim secretar al aceluiaşi judeţ, un tip simpatic şi agreat în cercurile puterii comuniste pentru calităţile sale mai aparte, putea să bea mult fără să se îmbete, cânta frumos şi ştia să spună bancuri, era un fel de clovn de partid şi de stat. La bătrâneţe s-a însurat cu cântăreaţa Angela Similea. În decembrie ’89, Ion Iliescu l-a adus pe Victor Surdu de la Iaşi la Bucureşti, l-a pus ministru al Agriculturii şi i-a trasat ca sarcină să înfiinţeze un partid al agricultorilor, Partidul Democrat Agrar din România, de fapt un partid al activiştilor PCR din agricultura socialistă, cu care să contracareze reînfiinţatul PNŢCD al lui Coposu. „Domnu Iuga?”, mă întreabă vocea ministrului la telefonul operativ. Îi răspund afirmativ. „Am auzit că dumneavoastră aţi fost în unele sate din judeţul Maramureş şi aţi aprobat desfiinţarea CAP-urilor. Să ştiţi că desfiinţarea CAP-urilor este interzisă!”. I-am explicat politicos şi cu răbdare că în Maramureş, în multe sate, CAP-urile au fost deja desfiinţate, că procesul este ireversibil şi că Ministerul Agriculturii nu mai poate să interzică nimic, ci ar trebuie să facă altceva, anume să elaboreze şi să comunice urgent în teritoriu norme pentru lichidarea financiar-contabilă a patrimoniului fostelor CAP-uri. El a repetat că desfiinţarea CAP-urilor este interzisă, iar eu i-am 23

repetat încă o dată ce am răspuns. Ca să ieşim din acest vicios dialog al surzilor, eu l-am invitat pe domnul ministru Surdu să vină în vizită în Maramureş, să mergem împreună prin sate şi să constate el însuşi realitatea la faţa locului. După un scurt timp de gândire, mi-a zis că va veni în Maramureş, dar nu doreşte să meargă prin sate (se temea rău, după cum aveam să constat mai târziu), ci ar vrea să aibă la Palatul administrativ din Baia Mare o întâlnire cu „specialiştii din agricultură”, sintagmă care după părerea mea nu prevestea ceva bun. De acord, stabilim ziua. Cu privire la oră, ministrul mi-a zis că ar putea să vină cu avionul de dimineaţă şi să se întoarcă în aceeaşi zi cu avionul de seară.

Problema a fost că eu am dat o altă interpretare noţiunii de „specialist în agricultură”. Pentru ziua stabilită, la ora 11.00, i-am anunţat pe ţăranii din Călineşti şi Corneşti că ministrul Agriculturii doreşte să se întâlnească cu ei la Baia Mare. Oamenii au venit în număr mare, pentru că se temeau că li se va impune reînfiinţarea CAP-urilor. Pe alţi „specialişti” nu i-am anunţat pentru că eu, prin sintagma „specialişti în agricultură”, am înţeles nu numai inginerii agronomi repartizaţi pe lângă CAP-uri, ci şi preşedinţii şi brigadierii de la colective, pe care am crezut că nu este cazul să îi convoc şi probabil că nici nu ar fi venit. Ţăranii de pe Valea Cosăului au venit în schimb în număr destul de mare, încât nu au încăput în sala mare de la Palatul administrativ, prin urmare a fost nevoie să mutăm întâlnirea la Casa de Cultură 24

a Sindicatelor. Acolo a fost un spectacol impresionant. Sala mare de la Casa de Cultură, cu vreo şapte-opt sute de locuri, mai mult de jumătate era ocupată de vreo patru sute de bărbaţi îmbrăcaţi toţi în alb şi negru, cioareci 2 şi sumane albe tivite cu postav negru, căciuli negre şi curele negre foarte late, până aproape de subsuori, fiecare dintre ei amintind întrucâtva de reprezentarea iconografică a lui Avram Iancu. În mijlocul lor preotul, îmbrăcat în reverendă, ţinea ridicat un steag tricolor. Şi preotul şi alţi oameni înţelepţi din sat erau pregătiţi să ţină discursuri.

Când a văzut din culise cum arată sala, ministru Victor Surdu a cedat nervos. A strigat că noi, cei de la judeţul Maramureş nu am respectat înţelegerea, că el a venit aici pentru o întâlnire cu specialiştii din agricultură, nu pentru miting. Eu am spus că ceea ce numeşte domnul ministru „specialişti în agricultură”, înseamnă de fapt activiştii PCR din agricultură şi că, pe de altă parte, nu se poate contesta calitatea ţăranilor de „specialişti în agricultură”, nu are decât să se uite la palmele lor bătătorite de munca la câmp.

Ministrul tremura de frică, deşi nu era cazul, iar comandantul Poliţiei judeţului, colonelul Pintea, un bărbat înalt şi masiv încerca să îl calmeze, spunându-i că aici, în spate, există un număr mare de poliţişti şi soldaţi pentru a-i asigura protecţia. Surdu voia să plece, dar a fost lămurit că ar face o mare greşeală 2

Pantaloni ţărăneşti pe picior.

25

dacă ar pleca, fără să adreseze adunării câteva cuvinte. A ieşit pe scenă vizibil emoţionat, a salutat poporul şi a spus între altele: „dacă vreţi să spargeţi CAP-urile, nu aveţi decât, sunt CAP-urile voastre”. În timpul aplauzelor prelungite care au urmat, omul a dispărut.

Masa de protocol cu ministrul Agriculturii a fost fixată la Cabana Mogoşa pentru ora 13.00, am rezervat acolo un separeu de vreo zece-douăsprezece locuri. Eu am mers cu maşina mea direct la Mogoşa, fără să mă mai interesez cu ce maşină vine ministrul.

Apoi au venit treptat, cu alte maşini, şi alţii din conducerea judeţului, inclusiv colonelul Pintea, numai ministrul Surdu nu. Mi s-a spus că va servi masa altundeva, cu colonelul Popa. Am stat la Mogoşa la o masă prelungită, băutură, discuţii şi glume până noaptea târziu. Ulterior am aflat că ministrul s-a speriat chiar mai rău decât am crezut noi, de frică a refuzat să meargă la masă, s-a dus la Aeroportul din Baia Mare şi a stat acolo ascuns în biroul directorului, până la avionul cu care a mers înapoi la Bucureşti. Este de presupus că a servit totuşi ceva în biroul directorului Aeroportului şi pe avion, pentru că pe la vreo ora şase în seara aceleaşi zile l-am văzut la televizor, pe Aeroportul Băneasa din Bucureşti. Îmbujorat la faţă, cu nasul mare liliachiu şi cu limba puţin împleticită, domnul ministru explica mai mult prin gesturi în faţa camerelor de luat vederi că în Maramureş nu a avut ce face şi a aprobat dizolvarea CAP-urilor, pentru că ţăranii de acolo aveau nişte 26

curele uite aşa de late, din care au scos nişte cuţite uite aşa de lungi, pe care le ascuţeau uite aşa (imita prin gesturi modul în care ţăranul îşi ascute coasa), ca să îi ia lui gâtul. La ora aceea noi eram încă la Mogoşa şi am râs cu lacrimi de pantomima de la TV a ministrului care tocmai fusese oaspetele nostru.

Venea primăvara, oamenii şi muncile agricole nu mai puteau să aştepte, situaţia CAP-urilor trebuia clarificată într-un fel sau altul. Până la urmă lucrurile s-au clarificat cumva de la sine. Oamenii au luat cu japca fiecare ce a apucat de la CAP-uri, faptul că Ministerul Agriculturii nu a emis imediat norme de împărţire a patrimoniului a făcut ca acestea să se dizolve anarhic şi să se facă destul de multe distrugeri. În unele locuri, foştii membri CAP nu s-au certat, s-au bucurat că au scăpat de colectiv, dar în altele s-au produs conflicte violente. Cazul tipic a fost la Săpânţa.

Aici, la Săpânţa, nu a existat o pornire cvasiunanimă pentru dizolvarea CAP-ului, de fapt în sinea lor toţi voiau, dar cei care au profitat pe timpul existenţei CAP-ului, voiau să facă ei desfiinţarea şi împărţeala şi să ia o parte cât mai mare, cică era munca lor, aşa că aceştia s-au pronunţat pe moment împotriva desfiinţării. Satul a ajuns divizat în două tabere aproximativ egale, „comuniştii” sau „teroriştii” care se declarau pentru menţinerea CAP-ului şi „anti-comuniştii” care se pronunţau vehement pentru desfiinţare. Faptul că săpânţenii sunt nişte oameni mai aparte nu s-a dezminţit nici cu această 27

împrejurare. Cei care erau pentru desfiinţare au dat dovadă de o viclenie pe cât de primitivă, tot pe atât de eficientă. Au aşteptat prima zi de luni a lunii următoare, atunci când era zi de târg mare la Sighet, un fenomen etnografic cum nu se poate mai interesant.

Atunci mergeau la târg la oraş coloane mari de căruţe de pe toate văile, cu animale şi tot felul de bunuri de vânzare, dar mergeau la târg şi cei care nu vindeau şi nu cumpărau nimic, oamenii se îmbrăcau frumos de sărbătoare, se uitau la ce se vinde şi la preţuri, apoi umpleau cârciumile ca să se întâlnească cu prieteni şi cunoscuţi din alte sate, iar tinerii, băieţi şi fete, veneau la oraş să îşi facă noi cunoştinţe şi să se plimbe pe corso.

Aşadar, pentru ziua de luni 5 februarie 1990, în zi de târg mare la Sighet, „anti-comuniştii” din Săpânţa au conspirat în modul cel mai strict secret şi nu au mers niciunul la târg, ci au rămas acasă, în timp ce „comuniştii” care nu au bănuit nimic au mers la târg. Şi în timp ce „comuniştii” căscau gura prin târg ca fraierii, ceilalţi au devalizat CAP-ul cu o repeziciune uimitoare, au golit grajdurile, saivanele şi au luat tot ce s-a mai putut găsi şi au dus fiecare acasă vite şi oi câte le-au încăput prin ocol. Seara, când târgarii s-au întors acasă, au putut constata cu stupoare că CAP-ul lor pur şi simplu nu mai exista.

A început chiar din acea seară un scandal nemaipomenit, o stare de agitaţie permanentă, punctată din când în când de bătăi între clanuri, un fel de „război civil” în miniatură. A intrat în sat Poliţia şi Procuratura încercând să facă anchete, dar nu au reuşit 28

nimic. Armata nu a intervenit pentru că, dată fiind starea de spirit, aici s-ar fi lăsat cu vărsare de sânge.

La şedinţa de CPUN judeţean de la Baia Mare mi s-a spus să nu merg eu la Săpânţa (se presupunea că eu voi fi de partea celor care, după expresia lor, au furat bunurile obşteşti ale CAP-ului), că va merge preşedintele CPUN, domnul colonel Popa. Şi într-adevăr colonelul Gheorghe Popa s-a deplasat la Săpânţa îmbrăcat militar şi iniţial a fost primit cu respect. El a ascultat doleanţele sătenilor, după care a vrut să ţină un mic discurs politic, pe care însă nu l-a putut duce până la capăt, pentru că a fost întrerupt. Primarul Toader Şteţca a avut ideea năstruşnică să le ceară oamenilor ca să îngenuncheze cu toţii iar el, colonelul, să zică rugăciunea Tatăl nostru. Normal, colonelul nu ştia rugăciunea, în cazarmă nu au învăţat aşa ceva. S-a creat un moment penibil, toată autoritatea lui de ofiţer superior al Armatei Române s-a evaporat, ţăranii l-au declarat „comunist” şi l-au poftit afară din sat. La Baia Mare, eu l-am întrebat cu subînţeles cum a fost la Săpânţa. Mi-a răspuns înciudat că nu va mai merge acolo, „de acuma nu aveţi decât să mergeţi dumneavoastră la sălbaticii ăia”.

Se trăgeau sfori la Bucureşti pentru reprimarea „anti-comuniştilor”, dar aceştia au căutat să atragă atenţia opiniei publice naţionale asupra lor şi au reuşit.

Au blocat drumul naţional care duce din judeţul Satu Mare spre Suceava, într-un punct obligat de trecere, la podul peste râul Săpânţa, un blocaj care nu se putea înlătura cu uşurinţă, au pus un camion cu 29

buşteni de-a curmezişul drumului şi i-au dezumflat cauciucurile. În scurtă vreme în Săpânţa au venit jurnalişti de la Bucureşti şi din străinătate, presa a creat celor care au spart CAP-ul o aură de simbol al rezistenţei anticomuniste. Fierberea şi demagogia au durat aproape un an.

Semnificativ pentru ce s-a întâmplat atunci la Săpânţa este cazul unui localnic, care ar fi putut foarte bine să devină personaj de roman sau de film.

Este vorba de cetăţeanul Pop Gheorghe, care era domiciliat în Săpânţa la nr. 981. Tatăl său avusese o boală sexuală rară, la fel ca şi Regele Carol al II-lea, în sensul că organul său genital era mai dezvoltat şi se afla aproape tot timpul în stare de erecţie, fapt pentru care a avut, normal, foarte multe femei şi copii cu mai multe femei, dar nici una nu a rezistat să trăiască cu el mai mult de câteva luni. În sat era poreclit Fut’ioacă şi acest fiu al lui, Gheorghe, era cunoscut ca G’hioca lu Fut’ioacă.

Atunci când „comuniştii” care au reclamat spargerea anarhică şi neechitabilă a CAP-ului, la Săpânţa a fost trimis un procuror de la Baia Mare (bineînţeles fost procuror comunist, nu erau alţii), ca să ancheteze cazul. Aşadar, procurorul B. şi-a instalat un birou improvizat în sediul Miliţiei şi a început ancheta, dar o anchetă pe care a făcut-o părtinitor, în favoarea „comuniştilor”, falsificând în acest scop şi declaraţiile sătenilor. Om cu adevărată şcoală comunistă, dl. procuror a luat cu duhul blândeţii declaraţii de la „anti-comunişti”, pe care le-a scris el însuşi, în 30

finalul cărora a strecurat fraza: „subsemnatul am venit de acasă înarmat cu un cuţit (sau cu un topor), cu intenţia de a-l omorî pe cutare”. Voia să-i bage pe oameni la tentativă de omor. Până la urmă, unul mai cu minte dintre săpânţeni, care s-a dovedit a fi chiar G’hioca lu Fut’ioacă s-a prins, declaraţiile au fost smulse de la procuror şi citite în întregime cu voce tare, procurorul a fost făcut „escroc” şi a fost nevoit să plece de urgenţă din sat. La câteva săptămâni după asta, la Săpânţa vine o comisie de la Procuratura militară de la Bucureşti, ca să ancheteze ambele evenimente: şi bătaia şi ultrajul la adresa procurorului. Cu acea ocazie, primarul Şteţca Toader predă dosarul cu declaraţiile luate de procurorul B. pe bază de proces verbal, unui civil care s-a prezentat ca fiind „colonelul Gambrea” de la Bucureşti. Urmează apoi alte şi alte evenimente.

Abia pe la sfârşitul anului 1992, trei protagonişti ai întâmplărilor de aici: fostul primar Şteţca Toader, Pop Ion zis Popic şi Pop Gheorghe zis Futioacă au fost inculpaţi într-un proces de ultraj împotriva procurorului B., proces a cărui judecare a fost stabilită tocmai la Ploieşti (???), dosar nr. l305/ianuarie 1993. Şi imediat, cu o grabă suspectă, împotriva celor trei se emit mandate de arestare preventivă, cu data de 13 ianuarie 1993. Inculpaţii nu pot fi însă arestaţi. Şteţca şi cu Popic fug din ţară, primul obţinând azil politic în Franţa, al doilea ajungând în Australia.

Futioacă dispare şi el pe undeva. Apoi, deşi procesul se judecă cu inculpaţii lipsă, şi deşi aceştia nu se 31

apără, acuzaţia de ultraj nu se poate susţine. Dar nu sunt achitaţi. Ci li se schimbă încadrarea, în sensul că sunt trimişi în judecată pentru altceva, pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere şi distrugere de înscrisuri emise de organele judiciare (art. 242 Cod penal de atunci). Adică sustragerea şi distrugerea declaraţiilor luate de procurorul B. Inculpaţii, din nou lipsă la proces, nu pun la dispoziţia instanţei dovada scrisă de la „colonelul Gambrea”, căruia i-au predat declaraţiile respective. Cei trei sunt judecaţi şi condamnaţi în lipsă astfel: Pop Gheorghe la pedeapsă maximă de trei ani închisoare, Pop Ion şi Şteţca Toader la câte un an şi jumătate fiecare. Înainte de asta însă, în ianuarie 1993, la Primăria Săpânţa se comunică mandatele de arestare preventivă emise de către Parchetul din Ploieşti. Despre Pop Gheorghe sa zis că în sat că „umblă pribag” prin pădurile din hotarul Săpânţei şi pe aiurea. Poliţia nu reuşeşte să-i dea de urmă, pentru a-l aresta.

Apoi în primăvară, un informator anunţă Poliţia că Ghioca a venit acasă de Paşti, la părinţii lui care locuiau la o margine de sat, lângă pădure. Poliţia pune la cale capturarea fugarului în chiar săptămâna patimilor a anului 1993, în noaptea de 12 spre 13 aprilie. Un dispozitiv impresionant de forţe, un pluton de jandarmi şi mai mulţi poliţişti înconjoară casa bătrânilor. Atacă cu spray câinii şi apoi, în numele legii, sparg uşa. Mama celui căutat, o femeie în vârstă de 73 de ani, se trezeşte şi începe să strige. Un plutonier de Poliţie fost de Miliţie o atacă şi pe babă 32

cu spray paralizant şi, după ce o trânteşte la pământ, o loveşte cu picioarele. Bătrânul este şi el brutalizat.

Culmea, Ghioca reuşeşte să scape. Poliţia nu a reuşit să-l prindă nici după aceea, timp de aproape trei ani.

Iată însă că în toamna anului 1995 se produce o adevărată lovitură de teatru. Procesul se rejudecă în apel, la Tribunalul Prahova (dosar nr. 4115/1994). La termen se prezintă tatăl inculpatului şi depune la Dosar Procesul verbal de predare a declaraţiilor către „colonelul Gambrea”. Instanţa constată că domnul Pop Gheorghe domiciliat în Săpânţa la nr. 981, nu a sustras nimic de la procurorul B. în februarie 1990 şi că, prin urmare, este nevinovat şi este achitat.

După acest proces, Ghioca lu’ Futioacă părăseşte (zice-se) pădurea şi revine în sat, ocazie cu care se află despre el nişte lucruri stupefiante. Întâi, că el nu a petrecut iernile ca „pribag pă păduri”, ci în acest interval a fost periodic în Ungaria, unde şi-a găsit de lucru şi a trăit bine-mersi la căldură, fapt ce se putea dovedi cu vizele de pe paşaport. Şi al doilea, în noaptea în care Miliţia a intrat cu forţa în casa părinţilor lui, el a fost în casă, dar nu a fost găsit. Într-adevăr, de Paşti în 1993 el a venit acasă din Ungaria, cu bani şi cumpărături. A locuit într-o cameră cu soţia sa şi cu un prieten bun de-al lui, care rămânea şi peste noapte să doarmă acolo, pe o laviţă.

Când şi-au dat seama că locuinţa este încercuită de Poliţie şi Jandarmerie, Ghiocă s-a suit repede în podul casei, iar prietenul lui de pe laviţă şi-a dat jos cioarecii şi s-a băgat în pat lângă nevastă-sa. Miliţienii au 33

scos pe întuneric bărbatul din pat (casa nu avea curent electric), l-au trântit cu faţa la pământ şi l-au încătuşat după procedură, apoi au aprins lanterna şi au văzut că nu-i Ghiocă. Ce caută ăsta aici? Păi, umblă şi el la nevasta lu Futioacă, că-i fără bărbat. Iar nevasta a început să bocească, de ţi se rupea inima: „vai, domnu şăf, dacă află Ghiocă ’i în stare să mă omoare, vai vă rog frumos să nu spuneţi la nime nemnic!”. Da’ Ghiocă unde-i? „Vai, domnu şef, ’i tăt pribag pă păduri, vai de capuu’ nooost!” Teatru de înaltă clasă.

Miliţienii au analizat rapid şi cu discernământ situaţia şi au tras concluzia că, dacă soţia infractorului este în pat cu un bărbat străin, atunci infractorul nu poate fi acasă, şi s-au cărat cum au venit, fără a mai scotoci toată casa. O deducţie cu care, să recunoaştem, s-ar fi putut păcăli şi capete mai luminate decât cele ale miliţienilor. În tot acest timp, Ghiocă era în pod şi, printr-o crăpătură făcută anume între scânduri, a supravegheat toată operaţiunea eşuată de capturare a lui de către Miliţie. Şi aşa în toate satele din Maramureşul Istoric, acolo unde au existat CAP-uri, în primăvara anului 1990 acestea au fost desfiinţate, mai calm sau mai cu vociferări şi înjurături, fără violenţe deosebite, dar şi fără încercări de stopare din partea autorităţilor judeţene. Era foarte clar că era o tendinţă ce nu putea fi blocată.

Ca vicepreşedinte al CPUN judeţean eu am fost solicitat să particip la mai multe adunări populare în 34

majoritatea localităţilor din Maramureşul Istoric, având şi alte probleme, în afară de soarta CAP-urilor.

La Vişeu de Sus de exemplu s-a pus problema schimbării primarului oraşului. Iniţial, în decembrie 1989, mişcările de stradă l-au impus la primărie pe un profesor de Geografie, originar de prin Munţii Apuseni, Viorel Igna. Omul avea reputaţie de dizident pentru că, în ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu, a strigat în gura mare pe la şedinţe că de ce nu sunt alimente în magazine, că de ce se întrerupe curentul etc., dar după câteva săptămâni de şedere pe scaunul de primar a devenit imposibil, se certa violent, la limita isteriei, cu toată lumea, în primul rând cu angajaţii primăriei şi cu membrii CPUN-ului orăşenesc. Am venit la Vişeu de Sus, am prezidat o şedinţă a CPUN şi, potrivit atribuţiilor CPUN de a numi primarul, am procedat la alegerea de către CPUN a primarului prin vot secret. Au fost două propuneri, Igna şi încă un cetăţean, jurist la primărie, rezultatul a fost un vot pentru Viorel Igna, un vot anulat şi celelalte voturi, vreo treizeci, au fost toate pentru contracandidatul lui Igna. Am încheiat actele necesare şi am instalat noul primar, într-o atmosferă perfect civilizată. De altfel, Viorel Igna şi-a luat revanşa mai târziu, a mai candidat şi a câştigat funcţia de primar în anul 1996, dar numai pentru un singur mandat, pentru că din nou nu s-a putut înţelege cu lumea, de astădată cu Consiliul local şi a pierdut din nou primăria.

35

Altundeva însă lucrurile nu au decurs deloc civilizat, ba dimpotrivă. La Poienile de sub Munte de exemplu, o comună ucraineană cu peste zece mii de locuitori. Aici era primar acelaşi tip care a fost primar şi înainte de 22 decembrie 1989, Timofei Pecora, om cu şcoală de partid la „Ştefan Gheorghiu”, şmecher, brunet şi alunecos, ştia să se facă simpatizat şi era eficient. Undeva, pe la începutul lunii martie 1990, a fost îndrumat la biroul meu un tânăr din aceeaşi comună ucraineană, pe care îl chema Kuth, înalt, deşirat şi cam nătăfleţ. Voia să îl dau afară pe primarul Pecora şi să îl pun pe el. L-am întrebat dacă sunt motive pentru schimbarea primarului şi care ar fi acestea. Omul mi-a spus că primarul este comunist, că a fost primar şi înainte de 89. I-am spus că acesta nu este un motiv suficient. Altceva? Mi-a spus un lucru mai greu de crezut, anume că la ei în Poenile de sub Munte există oameni care nici acuma (martie 1990) nu ştiu că în România a fost o revoluţie şi că nu mai sunt comuniştii la putere, că dacă ar afla acest lucru atunci l-ar alunga pe Timofei Ivanîci de la primărie. „Poporul” ar vrea să scape de el, dar încă se mai teme. Kuth insista, mă căuta cam de două ori pe săptămână. Până la urmă am decis să merg la Poieni, mai mult aşa, din curiozitate.

Era pe la mijlocul lunii martie 1990, într-o duminică după ploaie, cu un plafon de nori negri la joasă înălţime. După slujba de la biserică, foarte multă lume în centru, după aprecierea mea peste două mii, se vedea că oamenii aşteaptă ceva nelămurit şi în 36

unele grupuri se purtau discuţii aprinse. Îmi las maşina puţin mai jos de locul în care s-a adunat lumea, parcată cu faţa spre ieşirea din comună, pregătită de plecare (asta după păţania de la Petrova) şi traversez mulţimea pe jos, profitând de faptul că nu sunt cunoscut, încerc să desluşesc câte ceva, dar oamenii vorbeau pe limba lor şi nu am înţeles mare lucru.

Merg la casa parohială, la preotul Nicolae Lauruc cu care eram prieten, vorbisem cu el anterior la telefon şi mă aştepta. Un alt prieten comun, al meu şi al preotului, localnic, se duce din proprie iniţiativă să ia pulsul mulţimii şi vine cu noutăţi incredibile. Primarul Pecora şi-a adus susţinătorii, inclusiv pe cei din nişte cătune izolate, unde nu era curent electric şi deci nici televizoare sau radio, oameni care nu mai fuseseră în centru de dinainte de Crăciun.

Ce vorbeau oamenii? Unii susţineau că Ceauşescu nu putea să fie împuşcat (asta se întâmpla în martie 1990), că asta e o minciună, că Ceauşescu era apărat de multă Securitate. Că a venit unul de la Baia Mare (adică eu) care vrea să facă o „provocaţia”, adică să spună că tovarăşul Ceauşescu nu mai este la putere, ca să-i vadă pe cei care se vor bucura la auzul acestui zvon, pentru ca apoi să-i aresteze. Ziceau că există undeva mai jos de sat maşini cu trupe pregătite pentru arestări. Era o situaţie de speriat şi comică în acelaşi timp. Mărturisesc că şi eu mă temeam de dezlănţuirea unei astfel de mulţimi, dar faptul că şi ei se temeau de mine, asta mi-a dat curaj.

37

Am ieşit din casă şi am încercat o evaluare a situaţiei. L-am întrebat pe Kuth unde sunt susţinătorii săi. Mi-a arătat un grup la o margine, erau destul de puţini, iar ai lui Pecora incomparabil mai mulţi. Nu aveam cum să forţez lucrurile, o eventuală schimbare a lui Pecora trebuia făcută pe şest, fără adunare populară, dar acuma era prea târziu şi, pe de altă parte, acuma era democraţie şi nu aveam de gând să încalc principiile. Am vorbit de pe scările unei clădiri din centru (cred că era Căminul cultural), cu o staţie de amplificare. Nu am pomenit nimic de Ceauşescu, aşa cum se aşteptau unii. I-am întrebat pe oameni dacă domnul Timotei Pecora este bun de primar, dacă sunt mulţumiţi cu dânsul? O rumoare afirmativă. Dacă ei consideră că ar trebui schimbat, dacă nu vor pe altcineva primar, pe domnul Kuth sau pe altcineva? Tăcere. În consecinţă, le-am dat asigurări că domnul Pecora rămâne primar şi le-am făcut tot felul de urări de bine. M-am retras înapoi la casa parohială, de unde am fost dus cu maşina preotului până la maşina mea şi am plecat.

Explozia mulţimii s-a produs imediat după plecarea mea. Susţinătorii lui Pecora au întors tabăra vrăjmaşului Kuth pe fugă. Acesta şi câţiva susţinători ai lui au scăpat cu fuga, sărind peste nişte garduri şi alergând prin grădini. Peste câteva zile, Kuth m-a căutat din nou la Baia Mare şi mi-a făcut reproşuri vehemente, că eu l-am „băgat în gura lupului”, că era să fie omorât etc. I-am răspuns scurt că nu eu l-am pus să încerce să fie primar în Poieni.

38

La Ieud, lucrurile s-au putut tranşa mai simplu.

Acolo, în Ieud, nu era problemă cu primarul, exista un primar în funcţie pus atunci în decembrie 1989 şi nu-l contesta nimeni, nu era problemă nici cu CAP-ul, acesta fusese desfiinţat fără violenţă ca la Săpânţa, după principii de bun simţ, dar la Ieud era altceva.

La Ieud nu exista preşedinte al CPUN comunal. După arhitectura instituţională a puterii provizorii de atunci, din prima jumătate a anului 1990, la toate nivelurile, judeţean şi local, exista un CPUN (Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională) ca organism politic, cum sunt începând cu 1992 Consiliile locale şi judeţene, iar Primarul era instituţia administrativă. În principiu, instituţia Primarului era subordonată CPUN-ului, iar CPUN-ul judeţean avea prerogativa de a numi şi elibera din funcţie primarul, la propunerea CPUN-ului local, comunal sau orăşenesc / municipal. La Ieud exista o anumită miză a funcţiei de preşedinte al CPUN comunal, dată de disputa între ortodocşi şi greco-catolici privind împărţirea patrimoniului bisericii.

Am aflat detalii de la primarul din Ieud, care m-a căutat la Baia Mare. Cu primarul Dumitru Pleş mă cunoşteam foarte bine, înainte vreme fusese maistru instructor la acelaşi liceu la care am predat şi eu. De la el am aflat că satul este împărţit în două tabere, pe criterii confesionale, între ortodocşi şi greco-catolici şi fiecare tabără voia funcţia, deoarece credeau că şeful „Frontului” pe comună va avea un rol decisiv în împărţirea averilor bisericeşti. Ortodocşii sunt majoritari, îmi zicea, dar şi greco-catolicii sunt bine 39

organizaţi şi deosebit de activi. Fiecare grupare avea deja un candidat pentru preşedinte CPUN, amândoi oameni tineri, sub 30 de ani, pe omul ortodocşilor în chema Chindriş, iar pe cel al greco-catolicilor Gorzo.

Zicea că lucrurile sunt complicate şi, indiferent pe cine voi numi preşedinte, nu va fi acceptat de către tabăra adversă. Va ieşi cu bătaie, se vor bate ortodocşii cu greco-catolicii, iar eu voi fi prins la mijloc.

Atunci mie mi-a venit o idee, pe care nu i-am spus-o pe moment. I-am zis doar atâta la primar, care credea că voi refuza să mă deplasez la Ieud, ca să meargă acasă şi să convoace adunare populară pentru duminica următoare. Ce am făcut de fapt, după plecarea primarului: am vorbit la juridic, la contabilitate şi am creat în statul de funcţii două funcţii pentru CPUN Ieud (era legal acest lucru), de preşedinte şi de vicepreşedinte, amândouă plătite, şi în duminica în cauză am plecat la Ieud cu două numiri nominale în mapă, deja semnate. În prealabil, am dat un telefon la unitatea de Vânători de Munte de la Borşa, care a aprobat să se trimită la Ieud un camion cu soldaţi, sub comanda unui ofiţer.

La adunarea populară s-a strâns lume foarte multă, undeva între 2.500 – 3.000 de oameni. Primarul a organizat totul impecabil. Am avut la dispoziţie o staţie de amplificare şi tribuna de unde urma să vorbesc a fost amenajată pe balconul unui apartament de la etajul întâi din blocul din centrul satului, ca să nu fiu „înghesuit” de lume şi să pot vedea totul. Aici în apartament (nu am ştiut niciodată al cui era), i-am 40

introdus odată cu mine şi pe cei doi candidaţi, pe Chindriş şi Gorzo, care de altfel păreau a fi prieteni, cărora le-am cerut să aştepte într-o cameră. Am ieşi pe balcon, am dat bineţe la oameni cu „Lăudăm pe Iisus!”, le-am spus că şi eu sunt dintr-un sat din apropiere etc. şi am început, drept captatio benevolentiae 3, să laud satul Ieud, cu tradiţiile lui. În tot acest timp, oamenii se certau şi vociferau. Aşa că am intrat direct în subiect şi le-am spus că aşa ar fi democratic să văd câţi susţinători are fiecare, adică cine este cu Gorzo să treacă în partea asta şi cine este cu Chindriş în partea cealaltă. După ce s-au împins şi s-au înjurat câteva minute, taberele s-au ales într-un mod relativ clar. I-am rugat să facă puţin loc, ca să treacă militarii, astfel că între tabere s-a creat un culoar de vreo doi metri şi acolo s-au interpus soldaţii de la Vânători.

Lucrurile s-au liniştit şi am putut discuta. De acolo de sus am putut vedea că era o diferenţă numerică evidentă între cele două tabere, greco-catolicii reprezentau cam o treime din mulţime, iar ortodocşii două treimi. Atunci am produs lovitura de teatru, la care nu se aşteptau. Le-am spus că, având în vedere situaţia specială a Ieudului, eu consider că se impune numirea a două persoane, un preşedinte al CPUN în persoana domnului Chindriş şi un vicepreşedinte, care să fie Gorzo, amândoi cu statut oficial şi cu salariu. I-am chemat pe cei doi pe balcon, 3

Câştigarea bunăvoinţei în scopul obţinerii unor avantaje.

41

le-am înmânat deciziile de numire şi i-am pus să îşi dea mâna în faţa poporului, ceea ce băieţii au şi făcut, zâmbitori şi fericiţi. Am zis adunării ca să ia aminte, aşa cum se înţeleg cei doi care de azi înainte vor colabora în conducerea comunei, tot aşa să se înţeleagă între ei toţi ieudenii, indiferent de biserici şi de partide. S-a produs o oarecare emoţie dată de puterea exemplului. Şi într-adevăr, cei doi au colaborat fără probleme până în luna iunie, când s-a desfiinţat CPUN-urile, dar certuri şi conflicte între săteni bineînţeles că au mai existat în tot acest timp.

Apoi s-a trecut la alte probleme. Un inginer agronom de la fosta CAP a zis că el vorbeşte în numele unui grup de specialişti din agricultură, care doresc menţinerea CAP-ului, cu ei ce o să facem?

I-am răspuns că nu au decât să se constituie în CAP, dar cu pământurile lor, nu cu pământurile altora. Au urmat râsete şi aplauze, cu asta am nimerit-o, pentru că cei din respectivul grup nu prea aveau pământ.

Am plecat din Ieud fără probleme şi, din câte îmi amintesc, un singur bărbat cu care de altfel mă cunoşteam, originar din Ieud era şofer la Salvare în Sighet, mi-a zis cu mânie că mai bine nu aş fi venit deloc, deoarece omul ar fi dorit ca eu să mă amestec în conflictul confesional în favoarea greco-catolicilor.

42

La CPUN şi la Inspectoratul şcolar În luna iunie 1990 mi-am dat demisia de la CPUN-ul judeţean şi am cerut să revin la catedră. Ştiam că sunt în cărţi pentru un post de subprefect al judeţului Maramureş, dar în politică, inclusiv în cea locală atmosfera devenise apăsătoare, nu mai era entuziasmul de la început, din decembrie 1989 şi ianuarie 1990. A fost mineriada de la sfârşitul lui ianuarie 1990, alegerile din 20 mai şi apoi iarăşi mineriada din 13-15 iunie. Începând cu luna februarie 1990 nu am mai mers nici la şedinţele CPUN de la Bucureşti, unde era un amestec indicibil4 de stupizenie şi haos, l-am lăsat să meargă pe celălalt vicepreşedinte, Mihai Ţânţaş, deşi iniţial convenisem să mergem alternativ, o săptămână el şi una eu. Deplasarea de la Baia Mare la Bucureşti era simplă, drumul cu avionul dus-întors sau cu vagon de dormit, în Bucureşti cazarea şi masa la „Triumf”, un hotel de lux de la Şosea, fost al Partidului Comunist, totul plătit de la CPUN, prezenţa la şedinţe nu era strictă, puteai să lipseşti fără să observe nimeni şi fără să trebuiască să te justifici cuiva, iar la Bucureşti îi mai vizitam ba pe poetul Ion Iuga, ba pe profesorul Jean Bălin. Întotdeauna 4

Inexprimabil, ce nu se poate spune.

43

de la Bucureşti mă întorceam la Baia Mare cu idei noi, reconfortat şi cu chef de muncă. În CPUN-ul judeţean începusem deja să fiu luat la ochi ca fiind „necorespunzător” din punct de vedere politic. De exemplu, pe vremea lui Ceauşescu, ţăranii din satele colectivizate teoretic nu aveau pământ în proprietate, ci numai şase ari (600 de metri pătraţi) „în folosinţă”, adică locul de casă, o curte mică şi grădina de zarzavat, restul era al considerat ca fiind al statului, proprietatea cooperatistă şi cea de stat fiind confundate deliberat în discursul oficial, sub noţiunea ambiguă de proprietate obştească. La Bucureşti, în Comunicatul către ţară al FSN din 22 decembrie 1989 se vorbea despre „sprijinirea micii proprietăţi ţărăneşti”, dar câteva săptămâni mai târziu Brucan a venit cu precizarea că se va mări lotul dat în folosinţă la ţărani de la 6 ari la 50 de ari, deci „în folosinţă”, nu în proprietate, fapt legiferat prin Decretul nr. 42/1990, iar fostul securist Antonie Iorgovan a avertizat răspicat de la tribună ca să nu vorbim de „împroprietărire”. În acelaşi timp, tractoarele şi maşinile agricole, organizate ca SMA-uri (Staţiuni pentru Mecanizarea Agriculturii), au fost menţinute în proprietatea statului, tocmai pentru a se face demonstraţia că ţăranul oricum nu are cu ce să lucreze mai mult pământ. Se vedea treaba că aceşti comunişti înveteraţi din Sud se temeau de apariţia unei ţărănimi independente din punct de vedere economic şi politic. În schimb eu, chiar în acest timp, cu statutul CAP în mână am umblat prin sate şi am 44

prezidat adunările generale de dizolvare a CAP-urilor, susţinând că oamenii trebuie să îşi ia fiecare înapoi pământurile cu care au intrat în colectiv.

Un alt dezacord între mine şi alţii din CPUN Maramureş a fost legat de o posibilă deplasare a minerilor din zona Băii Mari la Bucureşti. În ziua de duminică, 28 ianuarie 1990, partidele istorice PNŢCD şi PNL au organizat în Bucureşti un uriaş miting antiFSN, conducerea FSN a intrat în panică şi a chemat pentru întâia oară minerii la Bucureşti, în ajutor. În ziua următoare, luni 29 ianuarie a fost organizat un miting de sprijin FSN, la care au fost aduşi cu trenurile la Bucureşti aproximativ 5.000 de mineri din Valea Jiului, practic prima mineriadă. Luni seara, în timp ce priveam în birou la televizor, singura televiziune existentă pe atunci se numea TVRL (Televiziunea Română „Liberă”) la ce se întâmpla la Bucureşti, a venit la mine o secretară cam agitată, care zicea că ar trebui să trimitem şi noi de aici din Maramureş mineri la Bucureşti. O întreb: la ce? Să apărăm „Frontu”, să nu fim mai prejos decât alţii. Şeful CPUN Maramureş colonelul Gheorghe Popa era plecat la Bucureşti, deci eu ca vicepreşedinte eram atunci persoana cu cea mai înaltă funcţie la nivel de judeţ, iar doamna respectivă îmi cerea să aprob acţiunea şi să semnez o comandă la CFR (hârtia era pregătită) pentru un tren special, care să-i ducă pe oameni la Bucureşti.

Doamna Silvia, fostă secretară la ziarul judeţean oficios PCR „Pentru Socialism”, având acolo probabil şi alte sarcini informative, vorbea cu mine de parcă 45

mi-ar transmite un ordin (de la cine?), fapt de natură să mă irite şi să iau pe loc o hotărâre contrară. I-am zis că nu se pune problema să semnez, că nu e cazul să meargă mineri din Maramureş la Bucureşti, pentru că oricum ar ajunge prea târziu, când nu va mai fi nici un miting. Doamna a plecat, dar comanda la CFR tot s-a transmis, cineva a semnat în locul meu (cine?), numai că şi de la Bucureşti s-a transmis acelaşi răspuns, că nu mai e nevoie de mineri în Bucureşti, mulţumim pentru buna intenţie etc., trenul din Maramureş nu a mai plecat, totuşi – vorba vine – gestul a contat. Acest refuz al meu de a semna pentru trimiterea minerilor la Bucureşti în ianuarie 1990 a constituit încă un motiv de neîncredere în persoana mea.

Odată, prin aprilie 1990, am plecat la Bucureşti împreună cu profesorul Victor Iancu, la Ministerul Învăţământului, pentru a face demersuri de înfiinţare a unei Universităţi în Baia Mare, pe structura fostului Institut Pedagogic, care a funcţionat între anii 19611984. Atunci s-au pus bazele viitoarei instituţii numite Universitatea de Nord. Sun la Minister pe telefonul operativ, vorbesc cu ministrul Mihai Şora, stabilim o întâlnire în ziua următoare, fac rezervări la avion şi la hotel. După discuţia de principiu cu ministrul şi acordul acestuia, rămâne ca Victor Iancu să revină la Minister cu dosarul completat. Victor Iancu se întoarce la Baia Mare în aceeaşi zi, eu în schimb mă întâlnesc cu Jean Bălin, mergem la cârciumă şi mă hotărăsc să mai rămân încă o zi sau 46

două în Bucureşti. Atunci am făcut cunoştinţă cu fenomenul fantastic şi unic numit Piaţa Universităţii.

Era o manifestaţie anticomunistă maraton, câteva mii de oameni ţineau blocat în permanenţă cu baricade, zi şi noapte, bulevardul Magheru de la Sala Dalles la Intercontinental, folosind drept amvon un balcon al Universităţii prevăzut cu staţie de amplificare, în care se putea ajunge din decanatul Facultăţii de Geografie şi Geologie, decan fiind profesorul Emil Constantinescu, viitorul preşedinte al României, care şi-a mutat biroul altundeva. Timp de aproape două luni, cât a durat manifestaţia, prin acel balcon au trecut cam toate personalităţile culturale ale României, care simpatizau cu opoziţia politică faţă de FSN. De altfel, de aici i s-a tras şi profesorului Constantinescu implicarea în activitatea civică şi ascensiunea politică. Erau zile şi seri de primăvară calde şi senine, când nu se ţineau discursuri de la microfon, atunci cânta un fost coleg de-al meu de facultate, Valeriu Sterian, „O, Doamne! Vino Doamne / Să vezi ce-a mai rămas din oameni”, ambianţa era în ton cu semantica generală, de o parte şi de alta a balconului erau o icoană a Maicii Domnului adusă de la Mănăstirea Putna şi un portret al lui Eminescu, ambele de mari dimensiuni. Chestia l-a iritat rău de tot pe liber-cugetătorul Ion Iliescu care, într-o ieşire necontrolată, i-a numit pe manifestanţi „golani”, fapt care s-a întors împotriva lui. Insulta i-a îndârjit pe oameni, a început să vină în Piaţă tot mai multă lume şi lume bună, au apărut simboluri ad-hoc, un „imn al 47

golanilor” care se cânta foarte des cu un succes deosebit, ecusoane cu titlu de „golan” purtate de diferite personalităţi, cu precizări după caz, „golan cu facultate”, „golan cu doctorat”, „golan profesor universitar”, culminând cu ministrul Învăţământului Mihai Şora, pe al cărui ecuson era scris simplu „ministru golan” şi cu celebrul scriitor de origine română de la Paris, Eugen Ionesco, membru al Academiei Franceze, care s-a declarat „academician golan”, pe faţada clădirii Institutului de Arhitectură atârna un banner uriaş, de sus până jos, pe care scria „facultate de golani” etc. Piaţa a fost declarată „Zonă liberă de comunism” şi „Km. zero al democraţiei româneşti”.

Era o lume deosebit de inflamată politic, se discuta continuu şi agitat în grupuri, după zeci de ani de tăcere şi de frică au apărut enorm de multe ziare necenzurate, oamenii au răbufnit şi discutau absolut liber, fără inhibiţii şi fără să se teamă de nimic. Era ca un interregn în materie de autoritate publică, în care dispăruse complet frica de Securitate şi încă nu apăruse frica de mineri. Era o atmosferă de libertate deplină, de nimic îngrădită, în care eu mă simţeam cum nu se putea mai bine. Asfaltul de pe carosabil, pe care nu mai circulau maşini şi nici nu mai era spălat, prinsese un fel de mâzgă neagră, probabil de la tuşul ziarelor călcate în picioare, de la scrumul de ţigară şi de la smogul inerent marilor oraşe, o mâzgă frământată cu flegme, chiştoace şi coji de seminţe, dar nimeni nu băga în seamă acest lucru.

48

Am început să merg tot mai des la Bucureşti, dar numai pentru a sta câteva ore în Piaţa Universităţii şi la o bere cu Jean Bălin. Mai treceam şi pe la revista „Cuvântul”, nou înfiinţată de către o parte a echipei de la fosta revistă studenţească „Amfiteatru”, care îşi avea sediul foarte aproape. Aici discutam mult cu un prieten, Ioan Buduca, despre de toate şi îmi amintesc că odată el a cobit, zicând că ar trebui să profităm la maximum de aceste momente de libertate totală, pentru că într-un viitor apropiat România se va guverna din nou prin constrângere, că nu se va putea altfel.

Presupun că la Baia Mare s-a aflat aproximativ cu ce mă ocup eu la Bucureşti, când plec în „delegaţie”, nu mi-a zis nimeni nimic, dar am avut impresia că sunt spionat discret. Secretarul CPUN-ului judeţean, un individ cu faţă de broască şi cu vorba mieroasă, unsuros şi fariseic, maghiar la origine cu numele tradus în româneşte, îmi deschidea scrisorile inclusiv pe cele cu caracter personal, sosite nominal pe adresa mea, apoi când i-am făcut observaţii pentru acest lucru s-a scuzat, zicând că a crezut că sunt ceva hârtii oficiale. Diferitele petiţii din teritoriu care veneau pe numele meu de asemenea erau deschise şi secretarul formula răspunsuri alunecoase, în doi peri, care nu spuneau de fapt nimic clar, apoi îmi aducea răspunsurile la semnat. Am început, la rândul meu, să nu am încredere în el, dictam chiar eu la secretara mea alte răspunsuri la petiţii, iar răspunsurile lui le aruncam la coş. Timpul liber mi-l petreceam în compania 49

scriitorilor şi a pictorilor, o breaslă numeroasă de altfel în Baia Mare, mai cu seamă îmi făcea plăcere să merg la cârciumă cu Mihai Olos.

Având în vedere toate acestea, atunci când FSN ca partid politic şi-a întocmit listele de candidaţi pentru alegerile din 20 mai 1990, după cum era de aşteptat eu am fost eliminat. În şedinţa respectivă am fost atacat de către doi indivizi de o calitate umană îndoielnică, un tânăr student la subingineri mineri care nu se ţinea de şcoală, lider al tineretului fesenist, şi care a făcut ulterior o carieră politică mediocră (îl chema Matei Călin) şi un profitor/turnător de prin fostul comerţ socialist, care nu a reuşit să intre în Parlament şi care după aceea a redevenit un nimeni.

Cu toţii eram cumva nişte idealişti, numai că idealul lor era să se îmbogăţească prin hoţie, iar al meu era să contribui la asanarea morală a societăţii româneşti imediat post-comuniste, adică aveam idealuri diametral opuse. Mi-am dat seama că locul meu nu este în banda respectivă şi în consecinţă am candidat independent. La aflarea acestei veşti, multă lume cunoscută m-a întâmpinat cu neaşteptată ostilitate, zicând că nu am caracter, că am trădat „Frontul”, şi mulţi dintre cei care mai-nainte mă pupau în... fel şi chip, având interese pe care căutau să şi le rezolve folosindu-se de mine, mi-au întors spatele şi m-au vorbit de rău.

Alegerile din 20 mai 1990 au fost pentru mine o mare dezamăgire. Nu m-am aşteptat să pierd. Eu m-am aşteptat ca lumea să voteze şi pentru persoane, 50

nu numai pentru partide, dar s-a votat numai pe partide. Votul de atunci în procent uriaş pentru FSN a fost rezultatul unei mari sugestii colective, ca să mă exprim elegant, indusă probabil de către Securitate, se zvonea că în merii din satele din Maramureş au început să apară flori de trandafir, simbolul electoral al FSN etc. Cu toate astea, eu am luat un procent onorabil, vreo 10% din cât ar fi fost necesar ca să obţin un mandat de deputat independent. De altfel, m-am consolat că nimeni nu a câştigat ca independent, în afară de o singură candidatură dubioasă. Nu au câştigat ca independenţi nici marile personalităţi intelectuale şi culturale din Bucureşti, de notorietate şi recunoaştere naţională, dar a fost declarat câştigător „independent” obscurul pe atunci Antonie Iorgovan. Eu în schimb, ştiam din timpul studenţiei că Antonie Iorgovan nu a putut să ia admiterea la Facultatea de Drept din Bucureşti şi că a venit la această facultate prin transfer de la o Şcoală de ofiţeri. Candidatura lui ca independent în judeţul de baştină Caraş Severin a fost probabil aranjată ca să fie câştigătoare de către aceeaşi Securitate, deoarece omul trebuia să fie trimis în Parlament cu o anumită misiune. Trebuia să copieze de ici-colo textul viitoarei Constituţii a României, în care să introducă articolul care zice că forma republicană de guvernământ nu poate constitui obiect de revizuire, deci adio revenirea la monarhie. Când dispui de anumite instituţii, nu e greu să aranjezi câştigarea unei candidaturi, a

51

demonstrat-o mai târziu şi Traian Băsescu, atunci când şi-a făcut fiica analfabetă deputat europarlamentar.

Ultima dată am fost în Piaţa Universităţii în zilele de 11-12 iunie 1990, cu doar o zi înainte de declanşarea celei mai sângeroase mineriade din istoria României. Am fost la Bucureşti şi în Piaţa Universităţii, dar şi să mă întâlnesc cu soţia, care atunci se afla la nişte cursuri de specialitate şi să sărbătoresc împreună cu ea ziua mea de naştere (12 iunie). Nu ştiu de ce, dar nu am mai rămas încă o zi în Bucureşti, cum mi-am fost programat, parcă un demon lăuntric mă îndemna să plec mai devreme acasă. Ajuns la Sighet, în seara zilei de 13 iunie 1990, am deschis televizorul, era un meci din cadrul Campionatului Mondial de fotbal. Pe la vreo nouă seara emisiunea se întrerupe brusc pentru câteva minute. Apoi se reia, dar nu se mai transmite fotbal, ci pe ecran apare un Ion Iliescu fără zâmbet, debitează pe un ton grav ceva în genul că ţara este în pericol, că huliganii din Piaţa Universităţii atacă instituţiile statului şi că el cheamă toate forţele sociale conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii, pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită, bla, bla. Abia ulterior s-a aflat că, la momentul apelului televizat al lui Iliescu, trenurile cu mineri din Valea Jiului erau deja organizate, încărcate şi puse în mişcare, pentru că primii mineri au coborât în Bucureşti pe peronul Gării de Nord pe la orele 4.00 în dimineaţa zilei de 14 iunie. Şi a început măcelul.

52

La puţin timp după aceea, la o privire în detaliu a evenimentelor din Bucureşti din 13-15 iunie 1990, se putea observa pre-existenţa unui scenariu de tip provocare, o făcătură securistică, vizibilă printre cusăturile cu aţă albă cu care era însăilată versiunea oficială asupra evenimentelor. Anume, aducerea minerilor din Valea Jiului cu trenuri la Bucureşti a fost pregătită din timp şi lucrătorilor CFR li s-a comunicat în fals că ar exista o bază legală pentru aceste transporturi, anume un „decret prezidenţial”. După alegerile din 20 mai 1990, în Piaţa Universităţii au mai rămas doar puţini „golani”, care la o adică puteau fi dispersaţi cu Poliţia, fără să mai fie aduşi minerii, dar puterea a optat pentru o demonstraţie de forţă excesivă, implicând şi categorii profesionale cu „conştiinţă civică”, mineri sau muncitori de la IMGB, ghidaţi în teren de securişti deghizaţi în mineri sau muncitori. Câteva autobuze ale Poliţiei au fost incendiate chiar de către poliţişti în civil, în interiorul barajului făcut de poliţişti, pentru a putea acuza golanii de aceasta. La sediul Poliţiei Capitalei a ieşit fum dintr-o încăpere de la etajul IV, mai înainte ca manifestanţii să pătrundă în clădire. Poliţia Bucureşti dispunea atunci de un efectiv de aproximativ patru mii de poliţişti, dar sediul Ministerului de Interne a fost atacat şi incendiat de cincizeci de civili. Emisiunea Televiziunii a fost întreruptă, fără să fie nevoie de acest lucru, numai aşa, pentru a constitui un motiv suplimentar de panică şi pentru a justifica reprimarea ulterioară. Ion Iliescu a minţit cu neruşinare, afirmând 53

că are loc ceea ce el a numit „rebeliune legionară”, că legionarii au mărşăluit pe străzi, prezentând „însemne specifice”. Premierul Petre Roman a minţit şi el, oficial, prin Agenţia de presă a guvernului Rompress, că la sediul PNŢCD au fost găsite arme şi droguri. Ion Iliescu i-a instigat pe mineri la violenţă în ziua de 14 iunie în mod inutil, când situaţia era în întregime controlată de către forţele de ordine. Au existat şase morţi şi peste o mie de cetăţeni au fost vătămaţi, mutilaţi, maltrataţi, loviţi, umiliţi, lipsiţi ilegal de libertate. Au fost incendii, distrugeri şi jafuri. Şi pentru toate aceste infracţiuni nu a răspuns nimeni.

Eu – ce puteam să fac? Mi-am dat demisia de la CPUN câteva zile mai târziu şi am scris un pamflet cât am putut mai vitriolant, ca idee nu ca limbaj, la adresa lui Ion Iliescu. Bineînţeles, nu puteam găsi uşor reviste care să fie dispuse să publice pamfletul cu pricina. Apoi, revenind la catedră, am intrat în vacanţa de vară, în care am călătorit destul de mult în ţară şi în străinătate. Am fost pentru câteva zile şi în Braşov şi am trecut pe la revista „Astra”, unde aveam doi prieteni buni, maramureşeni de ispravă de felul lor, Aurel Ioan Brumaru şi Vasile Gogea. Am purtat lungi discuţii, le-am arătat şi lor pamfletul meu, despre care Brumaru a zis iniţial că nu se poate publica, dar în ziua următoare s-a enervat din cauza ideii de cenzură şi l-a pus în pagină. Textul a apărut în „Astra” nr. 7 / iulie 1990. Numai că era şi aici o problemă, revista era finanţată de Ministerul Culturii, prin Consiliul Judeţean Braşov şi pamfletul a produs 54

un scandal care a ajuns până la Bucureşti. Pe atunci ministru al Culturii era respectabilul domn Andrei Pleşu. Văzând textul, fostul cărturar şi intelectual dizident Andrei Pleşu ar fi zis ceva în genul (afirmaţie transmisă de cineva din Minister) că guvernul nu poate finanţa o revistă care înjură guvernul şi, în consecinţă, finanţarea revistei a fost sistată de către cineva de la care te-ai fi aşteptat cel mai puţin.

Revista „Astra” şi-a revenit cu greu din acel moment, practic de desfiinţare a ei, a reapărut câteva luni mai târziu, în alt format, cu altă finanţare şi cu un alt redactor-şef în persoana lui Vasile Gogea. În toamna anului 1990, la începerea şcolii, revin la catedră. Bântuia şi prin şcoli democraţia prost înţeleasă şi impostura. A fost ceea ce m-a determinat să mă implic din nou. Postul de inspector şcolar teritorial pentru zona Sighet era liber, prin demisia lui Vasile Anişoreac. Erau mai mulţi care îl voiau, printre care o doamnă directoare de liceu din Sighet şi câţiva directori de şcoli generale, fiecare aspirant se considera mai îndreptăţit decât toţi ceilalţi, crezând că lui i se cuvine postul şi nu altcuiva. Atunci m-am băgat şi eu, cerând la Inspectoratul Şcolar Judeţean să se organizeze un concurs pe post. La concurs însă surpriză: nu se prezintă nimeni, în afară de mine, deşi contracandidaţii care s-au temut să concureze nu au încetat să mă conteste pe la colţuri, fiecare ar fi vrut să fie numit inspector pur şi simplu în mod ocult, politic, fără concurs cu mai mulţi candidaţi, să nu cumva să păţească ruşinea de a se 55

prezenta la concurs şi să piardă. Concursul a avut loc la Baia Mare, preşedintele Comisiei fiind matematicianul conf. univ. dr. Fornwald Ludovic, un om deschis şi cinstit. Au fost două probe de concurs, o lucrare scrisă de vreo două ore, în care trebuia să răspund la o serie de întrebări din legislaţia şcolară şi o probă practică, să asist la o oră la un liceu şi să fac după aceea analiza lecţiei. Asistenţa la oră trebuia făcută împreună cu şeful Comisiei şi cu încă un inspector şcolar, care să evalueze analiza pe care urma să o fac eu. La discuţii, conf. dr. Fornwald a zis, mai în glumă mai în serios, că el crede că evaluatul, care a făcut dovada unor serioase lecturi din domeniul Pedagogiei, este mai bun decât evaluatorii.

Am luat note maxime al ambele probe.

Ca inspector şcolar teritorial pentru zona Sighet, aveam o deplasare săptămânală la Baia Mare, în fiecare zi de luni, mai intram în tot felul de comisii de grade didactice şi „brigăzi” de inspecţie şcolară, iar în restul timpului vizitam şcolile din zonă. Într-o lume frământată politic şi cu normele morale prăbuşite, mă ocupam cu de toate după reguli de bun simţ, cu numiri de directori, cu încadrarea şcolilor din mediul rural cu suplinitori necalificaţi, participam la consilii profesorale, dar mă interesam şi de arhiva şcolii şi de starea clădirilor, de aprovizionarea cu apă de băut şi cu lemne de foc, de apărarea patrimoniului Şcolii împotriva tendinţelor de jaf inerente capitalismului sălbatic pe cale de a se naşte la noi.

Partea minunată a fost că în acest timp am putut 56

cunoaşte o parte a Maramureşului pe viu. Pe unde mergeam prin sate, nu treceam numai pe la şcoli şi pe la cadre didactice, ci şi pe la preoţii cu care eram prieten, îmi plăcea să stau de vorbă în limbaj dialectal cu oameni bătrâni şi înţelepţi şi m-am cunoscut îndeaproape cu meşteri populari vestiţi. I-am avut ca şefi pe inspectorii şcolari generali conf. dr. Vasile Latiş (1990-1992) şi pe prof. Grigore Man (1992-1993).

Anterior, între ianuarie–iunie 1990, inspector şcolar general a fost prof. Augustin Botiş, ajuns deputat FSN după alegerile din 20 mai 1990. Cu Gusti Botiş fusesem prieten şi coleg de cenaclu literar înainte de 1989. Am fost prieten, normal, şi imediat după „revoluţie” şi eu, ca vicepreşedinte CPUN, am avut o contribuţie importantă la alegerea lui ca şef al Comisiei Cultură şi Învăţământ din CPUN, precum şi la numirea lui ca inspector şcolar general, în ianuarie 1990. Numai că, după ce a ajuns parlamentar i s-a urcat la cap rău de tot şi a început să aibă un comportament mult mai ticălos decât mi-aş fi putut imagina. În primul rând, Botiş a ajuns deputat FSN pentru mandatul 1990-1992, deci pentru doi ani.

Când Botiş a plecat la Parlament, el l-a propus şi eu l-am acceptat pe scriitorul dr. Vasile Latiş ca inspector şcolar general. Dar Botiş se mai gândea şi la viitorul lui, în eventualitatea că nu mai intră în Parlament pentru mandatul următor, să revină ca şef la Inspectorat. Dar dacă, după doi ani, lui Latiş va începe să-i placă şi nu va mai vrea să plece? Atunci Botiş s-a 57

gândit ca să strângă din timp informaţii amănunţite despre activitatea lui Vasile Latiş ca inspector general, pentru ca la o adică să aibe motive de destituire.

Astfel, Botiş l-a numit inspector şcolar general adjunct pe Petru Dunca, cam din acelaşi aluat cu el.

Atunci când se întorcea la sfârşit de săptămână de la Bucureşti, Botiş era aşteptat la aeroport de către Dunca, şi nu cu maşina de la Parlament ci cu maşina Inspectoratului Şcolar, condusă de vechiul şofer al instituţiei, unul pe care îl chema Daniel şi nu mai ştiu cum. Cei doi, Dunca şi Daniel, îl informau amănunţit pe Botiş despre tot ce se discuta şi se întâmpla la Inspectorat în cursul săptămânii. Vasile Latiş era încadrat informativ în permanenţă, la birou de către Dunca şi în deplasare pe teren de către Daniel. Când inspectorul general Vasile Latiş venea în zona Maramureşului Istoric, eu îl însoţeam mergând în aceeaşi maşină cu el, cu Daniel la volan.

Mi-am dat seama de la bun început că Daniel nu era doar şofer, ci şi informator, calitate în care era impertinent şi cu un tupeu, deh, „democraţie”. Ne însoţea peste tot, la discuţii cu directorii, cu primarii sau cu reprezentanţi ai părinţilor, asculta totul cu atenţie şi, uneori, se băga şi el în vorbă. Când l-am rugat o dată să stea în maşină, s-a uitat la mine urât şi tot a intrat la Consiliul profesoral. Latiş, la fel, era conştient de misiunea lui Daniel şi de ridicolul situaţiei. Între patru ochi, l-am întrebat de ce nu schimbă şoferul. Mi-a zis zâmbind hâtru şi înţelept, că nu vrea să se pună rău cu Botiş, dar că atunci când 58

vom fi noi doi împreună cu Daniel, problema şoferului se poate rezolva şi altfel. Cum? Lasă că voi vedea. Când eram cu Vasile Latiş în prezenţa lui Daniel, domnul inspector general, ca absolvent de limbi clasice şi om învăţat ce se afla, îmi vorbea fie despre filosofia lui Platon cu termeni greceşti şi latineşti, fie despre poezia lui Pindar sau, dacă aveam neapărat de comunicat ceva între noi, atunci treceam pe extremele lexicale ale limbii române, vorbeam folosind arhaisme din scrierile cronicarilor, amestecate cu neologisme şi franţuzisme, care nici măcar nu se aflau în DEX. Informatorul făcea eforturi teribile să înţeleagă şi să memoreze cele spuse de noi, ceea ce îl obosea vizibil şi, la întrebarea grijulie a şefului dacă îl doare capul, răspundea afirmativ. Nu ştiu cum mai erau formulate rapoartele lui Daniel către mai marele lui domnul deputat Botiş.

Prin februarie 1992, în România au avut loc alegeri locale, pentru primari şi consiliile locale. Eu eram înscris în PNŢCD încă din 1990 şi, normal, am făcut campanie electorală pentru candidaţii acestui partid. Am fost director de campanie la Sighetu Marmaţiei, unde am reuşit să scot primarul în persoana lui Gheorghe Filipciuc, unul dintre foarte puţinii primari PNŢCD de municipii din ţară. Am intrat şi eu în Consiliul local. Dar aceste alegeri erau numai un preludiu, în toamna aceluiaşi an urmau alegeri parlamentare şi prezidenţiale, care se anunţau pline de polemici vehemente. Pe Augustin Botiş îl irita ideea că eu îmi permit să fac politică cu un alt 59

partid decât cu FSN, mă rog, asta era părerea lui despre pluripartidismul politic şi democraţie, drepturi câştigate în decembrie 1989. În primăvara anului 1992, prin aprilie sau mai, mă cheamă într-o zi la Baia Mare, la Inspectorat. Era în biroul inspectorului general, împreună cu inspectorul general adjunct Petru Dunca, Latiş lipsea. Eu chiar nu ştiam şi nici nu am bănuit de ce mă cheamă. Mă ia tare, zice că a auzit că sunt consilier PNŢCD şi îmi cere în limbajul lui metaforic strident colorat să trec la partidul FSN, devenit între timp FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale). Încerc să glumesc, dar nu ţine şi, după câteva replici în contradictoriu, îi spun clar că acest lucru nu se poate şi încerc să îmi argumentez refuzul. Îmi răspunde că nu îi place cum gândesc. „Păi, de când eşti tu şef peste gândirea mea?”, nu m-am putut abţine să nu i-o trântesc. Cu aceasta audienţa a luat sfârşit şi eu m-am despărţit de fostul meu prieten în cele mai proaste relaţii. Ulterior aveam să aflu de la Vasile Latiş că Gusti i-a cerut imperativ: „Dă-l afară pe Iuga!”, adică să mă scoată de la Inspectorat. Latiş i-a zis că nu sunt motive, dar Botiş nu s-a lăsat şi i-a tăiat-o fără drept de apel: „Caută-i!”. În vederea campaniei electorale, Augustin Botiş împreună cu nişte ajutoare prost plătite a scos şi o publicaţie, o foaie de patru pagini fără o periodicitate precisă, numită impropriu „Dialog – Măiastra”, în care omul îşi etala monologurile lui pestriţe verbal, cu aspect de găinaţ, care se voiau acide la adresa unor adversari, reali sau imaginari.

60

M-a atacat şi pe mine, insinuând repetat că nu mă achit de inspector atribuţiile de şcolar şi că mă ocup exclusiv de politică. M-am enervat şi i-am răspuns în „Graiul Maramureşului”, i-am făcut praf textele sub raport logico-gramatical, iar în plan psihologic am tras încheierea că individul este un cabotin, lucru care se pare că l-a atins sincer şi nu mi l-a iertat niciodată. În septembrie 1992, domnul deputat FSN Augustin Botiş a reuşit să-l determine pe Vasile Latiş să se retragă de la conducerea Inspectoratului Şcolar, Latiş a mers conferenţiar titular la Universitatea de Nord şi în locul lui s-a instalat Botiş însuşi. Omul se gândea că, dacă nu mai prinde un mandat de deputat, va rămâne măcar inspector şcolar general.

Campania electorală din toamna anului 1992 a fost făcută de către candidatul FDSN Augustin Botiş cu maşina Inspectoratului şi cu eternul Daniel la volan, au fost vizitate în viteză toate şcolile şi au fost ţinute şedinţe electorale cu cadrele didactice. Mai avea pe ici pe colo şi câte o amantă, încât a prins puternic folclorul, care zicea că dânsul se află: „Când pe Iza, când pe Mara / Când pe Tinca, când pe Clara”. În acest fel, fostul meu prieten Gusti a mai luat un mandat de senator FDSN pentru legislatura 19921996, în care bineînţeles că nu a făcut nimic, în afară de ceva acţiuni UNICEF, în virtutea inerţiei fostului său statut de activist la pioneri, acţiuni care oricum nu ţineau de atribuţiile unui parlamentar. Ca senator, mai avea şi o poziţie tare din care îşi mai putea vizita 61

amantele în „teritoriu”, pe Tincuţa H. şi pe Clara S., sau le ducea pe ele, bineînţeles separat, în vizită la Bucureşti, pe banii UNICEF. La plecarea în Parlament din toamna anului 1992, Gusti l-a lăsat inspector şcolar general cu delegaţie pe inspectorul de Limba română Grigore Man, un om cu care am fost şi am rămas prieten cât a trăit (a decedat în anul 2012) şi care, la rândul lui, s-a dovedit a fi un prieten loial. În primăvara anului 1993 eu eram nu numai inspector şcolar, ci şi redactor-şef la un săptămânal de impact serios, care se numea „Jurnalul de Sighet”, publicaţie componentă a puternicului Trust de presă „Intact” de la Bucureşti. Am dedus că Botiş i-a cerut acelaşi lucru şi lui Man, ca şi lui Latiş, anume „Dă-l afară pe Iuga!” Grigore Man m-a luat deoparte şi mi-a zis că Gusti e „furios” pe mine pentru că l-am înjurat în presă şi mi-a dat un sfat prietenesc, că lucrurile s-ar putea repara într-un fel anume, eu să scriu şi să public un articol în „Jurnalul” meu, în care să îl laud pe domnu’ senator şi că el se oferă să ne împace.

Bineînţeles că am refuzat. Ba, mai mult, în „Jurnal” eu am criticat dur ideea politicienilor de a sponsoriza ziare prietene, pe care o numeam o formă de „prostituţie de conştiinţă” din partea ziariştilor, sau practica guvernanţilor de a numi directorii de şcoli pe criterii politice, articole care îl vizau voalat şi pe domnul senator Augustin Botiş şi partidul domniei sale aflat la putere. Era clar că va trebui să plec de la Inspectoratul Şcolar, era numai o chestiune de timp.

62

Între funcţia de inspector şi posibilitatea de a spune nişte adevăruri neconvenabile în presă, eu am ales presa. Eram doar curios să văd cum se va proceda juridic cu scoaterea mea de la Inspectorat şi mărturisesc că procedeul ales de fostul meu prieten mi-a depăşit imaginaţia. El era prieten apropiat cu cel care era atunci ministru al Învăţământului, Liviu Maior, tatăl viitorului şef al SRI şi ambasador George Maior.

De la Minister a venit un Ordin prin care mi se desfiinţa postul, începând cu data de 1 iulie 1993. Eu am revenit la catedră, iar peste două luni, cu 1 septembrie 1993, postul a fost reînfiinţat şi încadrat cu o doamnă care gândea (cel puţin atunci) în felul în care îi plăcea senatorului Augustin Botiş. În urma experienţei de inspector şcolar am rămas şi cu câteva lucruri bune. M-am împrietenit cu nişte directori de şcoli şi dascăli excepţionali, dintre care aş aminti pe Ion Marinca din Budeşti, Andrei Făt şi Duţu Chira din Mara, Rednic Gheorghe din Giuleşti, Alb Petru din Glod, Buftea Laurenţiu din Slătioara, Ardelean Vasile din Vad, Marfici Ivan din Lunca la Tisa şi alţii. Şi am putut cunoaşte satele din Maramureş, din zona Sighetului, cu problemele lor într-o formă realistă, necosmetizată.

63

În balamucul presei şi al politicii locale Între 1993-2000, am fost profesor de liceu, consilier municipal şi redactor-şef al unei publicaţii săptămânale („Jurnalul de Sighet”) cu un tiraj în jur de 5.000 de exemplare - încă nu era apărută televiziunea prin cablu şi mai apoi cea locală - din care se vindeau cam 3.000 numai în Sighet, într-un oraş cu ceva peste 40.000 de locuitori, ceea ce pentru presa scrisă însemna un coeficient de pătrundere foarte bun. Mă simţeam mult mai bine decât la Inspectoratul Şcolar, mult mai liber, nu mai aveam şefi cu care să am fricţiuni politice. La liceu am rămas, la cerere, cu jumătate de normă, atâta cât să îmi pot păstra titulatura şi să am timp liber pentru umblat şi scris, directorul se bucura că nu vreau funcţie şi mă lăsa în pace, intram în şcoală numai cât să îmi ţin orele, îmi spuneam poezia şi apoi dispăream. La şedinţele de Consiliu local îmi prezentam părerile de asemenea liber, nu aveam nici un fel de angajamente sau aranjamente, iar la ziar eram încă şi mai liber, pentru că în calitate de redactor-şef scriam şi publicam numai ce voiam eu, cu alte cuvinte făceam o presă cu adevărat independentă.

Aveam un adevărat sentiment de libertate plenară şi de utilitate socială a ceea ce fac. Un prieten de pe 64

vremurile de atunci, viitorul ministru Decebal Traian Remeş, mi-a dat în schimb un pronostic sumbru.

Zicea că într-un viitor apropiat presa locală independentă va deveni irelevantă şi va dispărea, ceea ce s-a adeverit în timp, dar pe mine nu mă afecta încă profeţia lui. Am dus ziarul în cauză timp de 8 ani (1993-2001), până când tirajul a scăzut sub 1.000 de exemplare şi atunci am renunţat. În calitate de consilier eram vrând-nevrând bine informat cu privire la cele ce se întâmplau în administraţia locală şi, în dubla calitate de consilier şi de ziarist, eram invitat şi nu lipseam de la nici o festivitate, hram, inaugurare sau petreceri organizate cu te miri ce ocazie. Neavând şefi direcţi, eram în situaţia pe care o prezintă Marin Preda în Moromeţii, atunci când Ilie Moromete îşi comandă singur cât să ridice. Stilistic, în „Jurnal” eu am evitat pe cât posibil să înjur şi, atunci când era cazul (şi era cam des cazul), am preferat ironia dusă până la băşcălie în locul insultei şi satira în locul pamfletului, eram mai aproape de modul de a face presă al „Academiei Caţavencu”, decât al săptămânalului „România Mare”.

Am avut şi câteva procese de calomnie prin presă, dar acele plângeri nu erau întemeiate, erau făcute de către nişte pungaşi numai aşa, cu scopul de a mă şicana şi care credeau că o să mă intimideze. În afară de funcţia de informare, eu şi colegii mei de la „Jurnal”, mulţi dintre ei scriitori recunoscuţi (Gheorghe Bârlea, Ion Ardeleanu Mecena, Marin Slujeru) am făcut şi o operă cu caracter cultural, am reuşit să 65

ieşim din binecunoscuta limbă de lemn a presei comuniste şi am cultivat expresivitatea, bogăţia lexicală şi originalitatea scriiturii jurnalistice.

Am crezut că mi-am găsit nişte rosturi. Înainte de 1989 am avut ceva colaborări clandestine la Radio „Europa Liberă”. Soţia mea a călătorit în Ungaria în toamna anului 1985, la nişte rude ale tatălui ei, a trecut hârtiile mele dactilografiate şi semnate cu pseudonim înfăşurate pe pulpa piciorului băgat în cizmă, nu s-a trădat, nu a avut emoţii şi a trecut fără probleme prin controlul vamal şi grăniceresc. În Ungaria avea un verişor, Jancsi, care lucra la Televiziunea din Budapesta, acesta mergea des în interes de serviciu în Austria şi astfel de aici, de la Viena, textele mele au ajuns pe poştă la München.

Apoi, în primăvara anului 1986, într-o discuţie cu Laurenţiu Ulici la Sighet, l-am întrebat pe critic dacă se ştie ceva pe la Bucureşti, într-o anumită problemă: peste doi ani, în 1988, urmau să se împlinească 300 de ani de la prima traducere integrală a Bibliei în limba română, cunoscută şi sub denumirea de Biblia lui Şerban Cantacuzino, anume l-am întrebat, după câte ştie el, dacă se pregăteşte o ediţia jubiliară a Cărţii sau nu. Laurenţiu nu ştia nimic şi era şi el surprins de idee. Mi-a cerut să scriu un text pe acest subiect şi să i-l trimit la revistă (pe atunci lucra la „Contemporanul”), ceea ce am şi făcut. Textul a apărut, se înţelege cu mici ajustări, ca să treacă de cenzură, în numărul din 21/mai 1986 al „Contemporanului”.

Cum era de aşteptat, a ieşit cu scandal pentru că, 66

vreo două săptămâni mai târziu, articolul a fost prezentat cu ample comentarii la Radio „Europa Liberă”, de către doi grei ai postului, Neculai Constantin Munteanu şi Emil Hurezeanu, unul citea câte o frază, după care purtau discuţii pe temă, asta pe durata unei emisiuni de aproape o oră, „Actualitatea românească”, emisiune condimentată cu comentarii acide la adresa politicii culturale de la Bucureşti şi la ideea ceauşeştilor de a demola o serie de biserici. După emisiune, unii colegi mi-au mărturisit discret că se aşteaptă să am necazuri, cum adică eu, profesor de ştiinţe sociale, zic la Radio că trebuie citită Biblia, nu operele tovarăşului. Un fost coleg de catedră, Pop Ion, m-a întrebat amănunţit ce anume am vrut să zic cu acel articol, ca şi cum ar fi fost pus de către cei de la Securitate să afle elemente în plus. Apoi nu s-a mai întâmplat nimic.

Prin urmare, după revoluţie, în toamna anului 1990, atunci când Radio „Europa liberă” şi-a deschis un birou la Bucureşti, iniţial într-un apartament la Hotelul Intercontinental, Neculai Constantin Munteanu m-a căutat, ceea ce mi s-a părut firesc, şi când ne-am întâlnit ne-am strâns mâinile ca şi cum am fi fost cunoştinţe vechi. M-a întrebat, între altele, cu ce mă mai ocup. I-am spus că intenţionez să mă înscriu la un doctorat şi că vizez o carieră universitară. A fost foarte dezamăgit, mi-a zis patetic că acuma nu este timpul de stat în biblioteci pentru a redacta lucrări teoretice pentru specialişti, că acuma ţara arde, că este nevoie de noi să facem o presă prin care să 67

contribuim la însănătoşirea societăţii, că eu am voce bună pentru radio şi că îmi propune o colaborare la „Europa liberă” pe termen lung. M-a convins şi i-am urmat sfatul, dar numai pe jumătate, în sensul că m-am apucat să fac şi presă, dar să mă înscriu în acelaşi timp şi la un doctorat. Cum am mai zis, nu am renunţat la învăţământ şi, din comoditate, nici nu m-am mutat la Bucureşti. Am devenit în schimb un corespondent teritorial al postului „Europa liberă”, cu legitimaţie la mână, transmiteam telefonic de acasă atunci când aveam ceva despre care eu credeam că poate prezenta interes şi eram plătit pe timpul de emisie, cu cinci mărci RFG pe minut. Eram mulţumit cu câştigul şi am continuat colaborarea, până când am înfiinţat „Jurnalul de Sighet”.

Primar al municipiului Sighet atunci, între 1992-1995, a fost Gheorghe Filipciuc, un inginer (zootehnist, mi se pare), mare la trup şi măşcat la faţă, cam din topor, primitiv dar sufletist şi emotiv de felul lui. De multe ori în anturajul lui se strângeau tot felul de troglodiţi şi cartofori. Eu eram consilier şi făceam parte din acelaşi partid, PNŢCD, dar nu aş putea spune că ne-am înţeles bine în permanenţă.

Avea şi unele iniţiative şi idei extravagante, pe care încercam să le corectez, fie prin discuţii în particular, fie în dezbaterile din consiliul local şi, când nu reuşeam cu nici un chip, în criticam în ziar. Asta îl înfuria, striga, înjura, dar în cele din urmă, văzând că am dreptate, redevenea un om normal, cu care se putea colabora. Avea o parte bună a caracterului său, 68

anume se mânia foarte tare, dar numai pentru foarte scurtă vreme şi, chiar dacă făceam băşcălie de el în ziar, îi trecea repede şi, până la urmă, se amuza şi el.

Bineînţeles, uneori am făcut cu el şi glume gratuite, adică de dragul poantei. Aş menţiona aici, în acest sens, o singură întâmplare mai aparte. La Sighet a existat pe vremea comunismului o Staţiune de Cercetări Zootehnice, care s-a desfiinţat după 1990, dar Expoziţia anuală cu vaci din rasa bruna de Maramureş s-a mai ţinut în virtutea inerţiei încă vreo doi ani. La ultima Expoziţie de acest fel, din octombrie 1993, a participat şi dl. Filipciuc, s-a plimbat printre vite, evaluându-le cu un ochi de cunoscător, ca un inginer zootehnist ce era. În numărul următorul al Jurnalului, eu am publicat o fotografie cu el singur între nişte boi, sub care am scris doar atât: „Domnul primar Filipciuc, al treilea din stânga”. Când a văzut ziarul s-a făcut mai întâi roşu la faţă, după care a râs şi m-a întrebat „Da’ cum dracu de ţi-a venit ideea asta?” Eu sunt convins că de multe ori, criticându-l în ziar, l-am ajutat să nu deraieze şi, după fiecare moment de supărare la adresa mea, redeveneam prieteni. La fel i-am „ajutat” şi pe consilieri şi, în genere, oamenii se cam temeau de presă.

Nu acelaşi lucru l-aş putea spune despre prefecţii originari din Sighet. Mai întâi a fost judecătorul Liviu Bindea (1957-2006), care a fost prefect între 1993-1996. Eu eram prieten cu el din copilărie, născut şi el în Săliştea de Sus ca şi mine, era un tip de bun simţ, obişnuit să asculte toate părţile implicate într-o 69

dispută şi ştia să aprecieze oamenii, dar numai până la un punct. Şi punctul acela s-a dovedit a fi o slăbiciune feminină a lui, durdulie şi drăgălaşă, pe care el a ajutat-o într-un proces, ca să ocupe cu japca o casă a unui cetăţean din Sighet. Eu am scris în Jurnal împotriva afacerii, e drept şi insinuând anumite chestii de alcov, iar el s-a enervat rău de tot, se zicea că ar fi avut şi un scandal în familie pe chestia asta, mi-a transmis tot felul de ameninţări şi a căutat să îmi destructureze echipa ziarului. Le-a cerut la unii să părăsească redacţia şi avocatul Toader Şuştic s-a conformat, mi-a cerut să-i şterg numele din casetă, iar alţii nu au zis nimic, dar nu au mai scris deloc. Mult mai rău s-a dovedit a fi, cel puţin în raporturile cu mine, următorul prefect din Sighet, fostul coleg de redacţie şi poet Gheorghe Bârlea.

După ce a ajuns prefect, între 1997-2000, a devenit de nerecunoscut. Folosea un limbaj livresc nefiresc, preţios la modul ridicol, era foarte sensibil la ce apărea în presă despre el şi a iniţiat pentru sine un mini-cult al personalităţii. Exista un ziarist în Sighet, Florentin Năsui, care avea drept sarcină de serviciu să publice în „Graiul Maramureşului” articole laudative la adresa domnului prefect, cam două pe săptămână. Ghiţă mi-a zis o dată şi mie: uite, eu am rezolvat cutare şi cutare problemă, Năsui a scris, tu de ce nu scrii? I-am răspuns că pentru rezolvarea acelor probleme el primeşte salariu şi că îl voi lăuda şi eu în ziar, dar numai atunci când voi considera că este cazul. Normal, s-a supărat şi a căutat şi el să îmi 70

destructureze redacţia, după acelaşi principiu ca şi Bindea: ori eşti cu mine, ori eşti cu Iuga. Marin Slujeru s-a conformat, mi-a cerut să-i şterg numele din caseta redacţională, iar alţii nu au mai scris deloc, gândindu-se că nu au nici un interes să se pună rău cu prefectul. Am supravieţuit totuşi cu „Jurnalul de Sighet” încă vreo patru ani.

Tot în „Jurnalul de Sighet” eu am cultivat sistematic şi am impus în conştiinţa cititorilor un anumit gen de ironie, pe care am numit-o „cinică”, având în acest sens şi o rubrică omonimă în pagina întâi. Asta însemna utilizarea unui limbaj necondiţionat sincer până la caustic, sincer şi deloc diplomatic, cinismul de la ziar însemna a vedea natura intrinsec neruşinată a lucrurilor, cu renunţarea la orice fel de iluzii induse de limbaj, o reducere a omului la fundamentul său profan, cum a zis cineva. A fi cinic înseamnă a răsturna complet perspectiva morală cu privire la nişte lucruri care până atunci erau considerate ca fiind un ceva de la sine înţeles. Este povestea copilului care strigă în gura mare că regele este gol. În această manieră am denunţat de exemplu şi jocul financiar piramidal numit „Caritas”, într-un moment în care toată lumea credea în acesta ca într-un aranjament mistic şi circuitul nu dădea încă nici un semn de slăbiciune. Atunci, prin luna iunie 1993, am scris că aici e vorba de o escrocherie, al cărei principiu este unul cinic, acela de a lua câte puţin de la mulţi şi a da mult la puţini şi că acea escrocherie va lua sfârşit, atunci când oamenii îşi vor fi epuizat 71

economiile şi depunerile nu vor depăşi de opt ori retragerile pe unitatea de timp. Şi într-adevăr, „Caritasul” de la Cluj a intrat în vrie câteva luni mai târziu.

Primarul Gheorghe Filipciuc a fost suspendat din funcţie după trei ani, prin februarie sau martie 1995, fără să îşi ducă la capăt mandatul de patru ani, o suspendare care a avut şi ea cinismul ei intrinsec, obiectiv. Acea doamnă frumoasă, care era (să-i zicem) slăbiciunea prefectului Bindea, a fost angajată la Primărie şi, după o vreme, primarul Filipciuc a promovat-o brusc director economic al primăriei, cea mai înaltă funcţie de sub el, de sub funcţia de primar şi, printr-o magie, i-a majorat fantastic salariul. Când a aflat, Liviu Bindea nu doar că a intrat la bănuieli, dar s-a simţit şi jignit în ambiţul lui, gelos şi rănit în mândria sa de bărbat. Pe atunci, legea prevedea o procedură simplă de suspendare a primarilor. Prefectul făcea un Referat motivat cu propunerea de suspendare, adresat ministrului Administraţiei şi Internelor (aşa se numea Ministerul pe atunci), iar ministrul putea să aprobe sau nu. Dacă se aproba, ministrul dădea o Decizie de suspendare, pe care primarul cu pricina putea să o atace în Justiţie, deci existau teoretic nişte filtre procedurale, ca o garanţie că nu se vor produce erori. Numai că primarul Filipciuc avea de două ori ghinion. Întâi, prefectul Bindea era prieten vechi cu ministrul Cozmâncă, absolvent de Drept şi el, fost activist UTC şi al doilea, Bindea şi Cozmâncă erau de la partidul lui Ion Iliescu, iar Filipciuc de la partidul lui Corneliu Coposu.

72

Referatul lui Bindea nu aducea lui Filipciuc acuzaţii con-crete, ci era o însăilare de baliverne avocăţeşti şi, cu toate acestea, Cozmâncă a dat o Decizie de suspendare de două ori abuzivă. În primul rând, nu existau motive de suspendare şi, în al doilea rând, în dispozitivul aceleaşi Decizii era stabilită şi data alegerilor pentru noul primar la Sighet, pe 2 aprilie 1995, fără să se ţină cont de eventualitatea că Justiţia va da câştig de cauză primarului suspendat şi îl va repune în funcţie. Şi într-adevăr, Justiţia a dat câştig de cauză lui Filipciuc, dar sentinţa a venit ca în bătaie de joc după un an şi jumătate, în timpul campaniei pentru alegerile locale la termen din vara anului 1996, alegeri la care Filipciuc bineînţeles că nu a putut candida, situaţia lui cu suspendarea nefiind clarificată.

Ce mai putea să facă presa atunci? Am scris vehement împotriva abuzului, dar degeaba, totul părea acoperit cu „proceduri legale”, şi atunci ca şi acuma existau „proceduri” care putea fi folosite pentru a camufla reaua voinţă, prostia, abuzurile cele mai grosolane şi apucăturile de neam prost. Am avut totuşi ideea unei păcăleli tari şi cam riscante de 1 aprilie. Alegerile au fost fixate pentru ziua de duminică 2 aprilie 1995, iar „Jurnalul” apărea vinerea.

Aşadar, în numărul care a ieşit de sub tipar vineri 31 martie şi care s-a difuzat în cea mai mare parte a tirajului sâmbătă 1 aprilie, în pagina întâi am pus o poză mare cu primarul Filipciuc vesel, o imagine de la ceva chef, cu o explicaţie dedesubt, care spunea că 73

domnul Filipciuc este foarte bucuros că tocmai a primit vestea că va fi repus în funcţie, deci duminică nu se mai ţin nici un fel de alegeri. După câteva momente de confuzie, oamenii au început să realizeze că este vorba de clasica păcăleală de 1 aprilie, mai ales că şi partidele care au avut candidaţi au umblat să-şi mobilizeze electoratul la vot.

Vreo doi candidaţi, nu neapărat dintre cei mai inteligenţi, mi-au făcut imediat o plângere penală, pentru faptul că le-am alungat tocmai electoratul lor de la urne, au cerut condamnarea mea la închisoare şi repetarea alegerilor pe cheltuiala mea. Plângerea a fost înmânată preşedintelui Judecătoriei Sighet Dumitru Leonte în prezenţa mea. Întrebat ce am de spus, eu am afirmat că mă voi simţi răspunzător pentru participarea slabă la alegeri în primul tur, numai dacă prezenţa la urne în turul doi va fi mai mare decât în primul. În realitate, în primul tur prezenţa la vot a fost de 28%, iar în turul doi de 24%.

Apoi judecătorul Leonte (despre care aveam să aflu ulterior că este un om cu simţul umorului şi că în particular scrie şi el poezii satirice) le-a explicat calm „părţilor vătămate” că dacă domnul Iuga va scrie în următorul număr al ziarului că a fost vorba de o păcăleală de 1 aprilie, atunci nu mai există nici o faptă penală. Atunci petenţii nu au mai înregistrat plângerile, le-au rupt şi aruncat la coş, dar ne-am despărţit într-o atmosferă de ostilitate. Alegerile au fost câştigate în ambele tururi, fără probleme, de către candidatul PDSR Hanţig Ambrozie, numai că 74

problemele au apărut după. Domnul Hanţig avea ceva probleme urâte la serviciu, era economist la o bancă, şi nu a mai apucat să depună jurământul, pentru că a început urmărirea penală împotriva lui.

Având în vedere că alegerile la termen urmau să aibă loc peste un an şi ceva, prefectul Liviu Bindea a recurs la varianta numirii viceprimarului Petru Godja ca primar interimar, fără să se mai organizeze alegeri. Petru Godja mai avea un avantaj, îi fusese cândva şef lui Bindea, atunci când el a fost director de fabrică, viitorul prefect era angajat la fabrica respectivă pe post de jurist. Spre deosebire de primarul de dinaintea lui, de Filipciuc, care a mai făcut câte ceva, dar şi de cel care i-a urmat, Ion Bledea, care stătea în primărie degeaba de dimineaţă până seara târziu, domnu’ Petre nu prea a excelat prin muncă, nu s-a implicat cum se spune în limba de lemn şi nici nu prea a dat pe la serviciu, dar asta nu a însemnat nicidecum că primăria ar fi mers mai prost, ci pur şi simplu s-a putut observa că primăria merge de la sine, cu sau fără primar. Avea un consilier al primarului în persoana lui Dan Pralea, un om descurcăreţ şi eficient şi, când se întâmpla să meargă cu mine la cârciumă încă de dimineaţă, domnul primar interimar îi spunea acestuia: „Dănuţ, pune primăria pe pilot automat!”, asta însemnând pentru iniţiaţi că în ziua respectivă el nu mai vine la primărie, iar pentru profani că „domnul primar e plecat la Baia Mare, cu probleme”.

75

Ca ziarist, în inevitabilele mele interacţiuni cu primăria, situaţia cea mai ingrată, cu aspectul unei interminabile lupte de uzură, am avut-o cu cel care a fost primar în mandatul 1996-2000, Ion Bledea. În campania electorală din primăvara anului 1996, m-am implicat cu ziar cu tot alături de candidatul PNŢCD, fiind şi eu membru al acestui partid, lucru pe care viitorul primar Bledea din partea Partidului Alianţei Civice nu mi l-a iertat niciodată. Domnul Ion Bledea, deşi originar din Sighet (cartierul Iapa), era revenit în Sighet de puţină vreme. A făcut Institutul de Mine de la Petroşani şi a fost inginer minier undeva în judeţul Cluj. A venit în Sighet cu vreun an înainte de alegerile din 1996, ca şef de autobază. A fost pescuit surprinzător şi nu se ştie cum de către scriitorul Nicolae Manolescu, pe atunci lider al Partidului Alianţei Civice, în căutare de candidat pentru primăria Sighet şi, cum cam toate personalităţile locale care făceau politică erau deja aranjate pe la alte partide, criticul literar l-a luat pe domnul Bledea, fără să îşi mai facă probleme de ordin critic cu privire la calitatea intelectuală şi umană deficitară a omului.

Faptul că era foarte puţin cunoscut în Sighet a constituit, paradoxal, un avantaj pentru Ion Bledea, în sensul că lumea nu prea a ştiut cu cine are de a face. În turul doi, contracandidatul lui era un domn onorabil pensionar de 66 de ani, astfel că lumea şi-a zis: hai să-l votăm pe ăsta (pe Bledea), că e mai tânăr, are mai mult energie, putere de muncă etc.

76

Fostul primar Ion Bledea avea un background pe alocuri mai obscur, cu găuri negre, în sensul că a lucrat mai înainte într-o mină, era cum se zicea un intelectual de tip miner, şi avea şi nişte refulări grele la activ, în baza cărora s-a răfuit ulterior cu lumea. În tinereţe ar fi vrut şi el, ca tot omul, să ajungă ceva şef la locul de muncă, aspiraţie pentru care trebuia să intre în Partidul Comunist Român, dar aici nu a fost primit pentru că avea ceva probleme la dosarul personal, tatăl dumnealui făcea parte dintr-o sectă religioasă pe atunci nerecunoscută de lege, fapt de care comuniştii ţineau cont. După „revoluţie”, după ce a ajuns şef de autobază şi primar, domnul Bledea a făcut foarte mult caz de faptul că el nu a fost membru PCR şi, atunci când voia să ocărască pe cineva, chiar dacă era consilier, îl făcea „comunist”.

Omul nu a deţinut funcţii de conducere înainte de 1989, nu a învăţat nicăieri nici din teorie şi nici din experienţă cum stau lucrurile cu administraţia şi managementul, asta nu ar fi fost o problemă, pentru că s-au mai văzut directori şi primari proşti, dar problema în cazul lui era că el, Bledea, se credea un geniu al administraţiei, inclusiv al administraţiei publice locale. Şi-a făcut mâna ca director de autobază, unde avea de lucru cu şoferi şi mecanici şmecheri, care erau obişnuiţi să mintă şi să fure ingenios la motorină şi la piese de schimb, oameni la care dl Bledea urla şi îi ameninţa că îi dă afară. După ce a venit la primărie, dl. Bledea a condus primăria şi oraşul tot aşa, ca pe o autobază mai mare. Era 77

suspicios faţă de toată lumea, striga la funcţionari şi îi ameninţa mereu că îi dă afară. A aplicat o metodă de lucru cu oamenii de-a dreptul stupefiantă. Anume, dacă într-un birou erau trei sau patru funcţionari, îi chema pe toţi la el, separat, şi avea cu fiecare o discuţie între patru ochi, îi promitea la fiecare că îl avansează şi că îi măreşte salariul, cu condiţia să îi dea note informative în scris despre toţi ceilalţi colegi de birou, un exerciţiu de delaţiune pe care nu au fost în stare să îl facă aşa exhaustiv, cu privire la toţi angajaţii, nici comuniştii cu securiştii luaţi împreună. Şi omul ăsta se bătea cu pumnul în piept că nu a fost comunist.

Tot din cauza activităţii mele la „Jurnalul de Sighet” a trebuit să părăsesc şi partidul în care m-am înscris încă din 1990, PNŢCD. Ca om de presă, am susţinut din toate puterile acest partid în toate campaniile electorale, la alegerile locale din 1992, la parlamentarele din acelaşi an, precum şi la cele două campanii din 1996. Recunosc sincer că am aspirat şi poate că aş fi meritat un loc eligibil pe listele pentru Parlament, poate că aş fi avut chiar o prestaţie bună, în tot cazul mai bună decât cei care au intrat în Parlament din partea acestui partid şi au stat acolo degeaba. Dar eu aveam un mic neajuns: nu m-am declarat greco-catolic, aşa cum au făcut-o mulţi după 1990, cei mai mulţi din oportunism. Am fost solicitat în repetate rânduri să trec la greco-catolici dar, pentru că m-am născut după 1948 şi deci am fost botezat ortodox, am refuzat. Mai aveam însă şi un alt 78

motiv, poate mai important, anume eu am făcut Facultatea la Bucureşti şi aşa am ajuns să cunosc Ortodoxia din interior. În această calitate, mă deranja şi campania propagandistică, găunoasă şi plină de falsuri istorice, a greco-catolicilor împotriva Ortodoxiei.

Preşedinte PNŢCD Sighet era pe atunci Culiţă Vlad, un modest profesor de şcoală generală, om masiv, greoi la trup şi la minte, dar adevăratul şef din umbră al partidului era socrul său, fost profesor la Pedagogic, fost membru PCR şi ulterior preot greco-catolic, care nu a venit niciodată la şedinţe, dar îi dădea de acasă idei şi directive lui Culiţă. De ce era important ca persoana care candidează pentru Parlament din partea PNŢCD să fie de apartenenţă confesională greco-catolică? Răspunsul era simplu: ţărăniştii aveau intenţia ca în Parlament să promoveze o iniţiativă legislativă pentru retrocedarea bisericilor foste greco-catolice către cei care se declară greco-catolici, deoarece la 1948 pe hârtie bisericile erau proprietatea greco-catolicilor.

Situaţia era însă mai complicată. Patrimoniul parohiilor – biserici, case parohiale, cimitire, terenuri de cultură, păduri etc. – erau în fond proprietatea enoriaşilor, a satului, nu a popii sau a papei. Dacă o parohie greco-catolică de la 1948 a trecut la ortodocşi (din constrângere sau din convingere, nu acesta este subiectul discuţiei acuma), aceasta a trecut cu averile parohiale cu tot şi, dacă la 1990 o parohie a trecut din nou de la ortodocşi la greco-catolici, aceasta de asemenea a trecut cu averile parohiale cu tot. Însă în 79

realitate, la anul 1990 unele sate şi respectiv parohiile lor au fost clar divizate, unii enoriaşi (de regulă mai puţini) au trecut la greco-catolici, iar alţii (de regulă mai mulţi) au rămas la ortodocşi. Atunci eu eram de părere, o părere pe care am exprimat-o în public în mod repetat, ca patrimoniul parohiilor să se împartă, ca în cazul partajului de la divorţ de exemplu, proporţional cu numărul de credincioşi care se declară de o confesiune sau alta, pentru că şi cei care rămâneau la ortodocşi în 1990 erau şi ei moştenitorii greco-catolicilor de dinainte de 1948. Acest principiu, numit şi al recensământului, nu era însă acceptat de către biserica greco-catolică, ci această biserică cerea restitutio in integrum la nivelul anului 1948, sperând ca în acest fel ortodocşii care riscau să rămână fără biserici, vor trece de voie de nevoie la greco-catolici, ignorând faptul că dragostea, nici măcar cea creştinească, cu de-a sila nu se poate. Pe de altă parte, însuşi acest principiu, al restituirii integrale, era riscant în sine, pentru că şi ortodocşii puteau cere restitutio in integrum, luând ca bază anul 1700, anul de dinainte de apariţia greco-catolicismului, când românii din Ardeal erau toţi ortodocşi.

De aceea, atunci când au fost întocmite listele pentru alegerile parlamentare din 1992, eu am fost înlocuit în ultimul moment cu un tânăr preot grecocatolic, băiat bun de altfel, dar care nu a reuşit să intre în Parlament, iar la alegerile parlamentare din 1996, pe poziţie eligibilă a fost pus un inginer din Bucureşti originar din Sighet, Tudor Dunca, un 80

cetăţean care oricum nu a făcut nimic nici pentru biserica greco-catolică şi nici pentru Maramureş, dar şi-a aranjat pentru el un post de ambasador în Germania. Alegerile au trecut şi viaţa a mers înainte.

Numai că, începând din toamna anului 1996, după ce PNŢCD a ajuns la putere, am început să remarc la colegii mei de partid o atitudine bizară faţă de ziar, pe care nu au mai manifestat-o până atunci, mai exact au început să îmi spună de sus, pe ton imperativ, ce anume ar trebui să scriu şi ce anume să nu scriu sau să nu public în ziar. Le-am tăiat-o sec, zicându-le că ei nu au atribuţii de cenzurare a presei. Şeful meu pe linie de partid, Culiţă mi-a zis aşa, mai discret, că să am grijă ce scriu, ca să nu se supere nişte oameni „cu influenţă mare în partid”, referindu-se probabil la socrul său. Asta m-a enervat şi m-a făcut să devin mai rău. Apoi s-a întâmplat ceva care a pus capac la toate.

Prin luna februarie 1997 la Săpânţa s-a petrecut un episod de un comic macabru. A murit un bătrân fără moştenitori direcţi, dar care a moştenit de la o preoteasă văduvă de pe vremuri ceva avere, o livadă mare, se pare uzurpată din cleja bisericii grecocatolice, omul a fost în tinereţe slugă la popa şi, după moartea popii a rămas pe lângă casa acestuia, să mângâie bătrâneţile doamnei preotese văduve, fapt pentru care era cunoscut în sat sub porecla de Gh’ioca Doamnei. Acest Gh’ioca nu a avut copii, dar avea mai mulţi nepoţi în linie colaterală, dintre aceştia unii s-au declarat greco-catolici iar alţii ortodocşi şi 81

fiecare grupare spera să pună mâna pe avere, în funcţie de cine îl va înmormânta. Şi cum în Săpânţa încă nu existau greco-catolici, nepoţii care s-au declarat astfel au adus credincioşi de această confesiune din Sarasău şi un preot greco-catolic din Sighet, pe Grigore Balea, socrul lui Culiţă şi au ocupat casa cu mortul. Slujba de prohod s-a făcut afară, în curte, unde erau vreo 30 de greco-catolici cu cei din Sarasău cu tot, dar pe uliţele satului s-au strâns în acea zi de duminică însorită de februarie vreo 1.500 de ortodocşi. Părintele Grigore Balea a început să oficieze şi să cânte ecteniile de comând, vorba lui Coşbuc, dar ortodocşii de după gard, în loc de „Doamne miluieşte”, îi răspundeau pe glasul al optulea cu „Huo, comunistule!” şi apoi au aruncat cu bulgări de zăpadă în direcţia lui. Când sicriul cu decedatul a fost scos afară din curte, acesta a fost preluat cu forţa către ortodocşi, care l-au dus la biserică şi i-au făcut încă o slujbă de înmormântare, cu preotul ortodox. Un pluton de jandarmi era interpus între cele două grupuri, ca să nu se ia la bătaie şi ţăranii făceau haz, zicând că Gh’ioca Doamnei a fost îngropat ca nimeni altul, cu gardă militară şi cu două rânduri de prohoade. Eu am fost de faţă la tărăşenie şi după aceea am fost invitat la parohie, la masă, unde s-a făcut ca să zic aşa analiza evenimentului. Poate că nu aş fi scris nimic, dar m-a iritat faptul că am fost atenţionat de către şeful meu de partid ca să am grijă ce scriu despre ce s-a întâmplat aici. Şi tocmai de aceea am scris la ziar 82

exact ceea ce am văzut eu cu ochii mei. Cutezanţa mea a declanşat represaliile colegilor de partid.

A urmat o şedinţă a PNŢCD Sighet în care urma să fiu pus în discuţie, am fost invitat să îmi expun punctul de vedere şi să mă apăr. Am refuzat să mă duc, motivând că dacă aş merge aş recunoaşte dreptul unor troglodiţi de la partid de a cenzura presa.

Absenţa mea a fost interpretată pe bună dreptate ca sfidare, iar acuzaţiile au luat o turnură tot mai gravă în lipsa mea, până s-a ajuns la propunerea de excludere. Au fost prezenţi vreo 20 de inşi, unii membri de partid adevăraţi, alţii aduşi ad-hoc pentru execuţie şi în acest fel s-a obţinut o majoritate care a votat excluderea mea din PNŢCD, pentru abaterea de a fi „denigrat partidul în presă”, adică pentru felul în care am descris evenimentul înmormântării de la Săpânţa. Oamenii mai de calitate au votat împotriva excluderii, aşa a fost Vasile Anişoreac, inspector şcolar general, un nepot de frate al preotului Balea, care se numea Vasile Balea şi lucra la Muzeu şi un ginere al aceleaşi familii, Hojda Augustin. Nu am regretat deloc că am pierdut calitatea de membru de partid. Eu am intrat în PNŢCD în 1990 dintr-un fel de dublu idealism, am idealizat partidele istorice, care veneau dintr-un trecut democratic al României interbelice, şi am crezut în ideea că aceste partide vin în prezent pe un val de legitimitate morală. Deziluziile însă nu au întârziat să apară. Eu am luptat din convingere, în plan politic şi mediatic, pentru venirea la putere a acestui partid istoric, dar după 1996 am 83

putut observa un fenomen care m-a dezgustat profund şi m-a demobilizat, ţărăniştii au început să fure şi ei încă mai abitir decât comuniştii şi post-comuniştii, adică feseniştii. Să ne gândim numai la fostul ministru ţărănist al Agriculturii şi cred că e suficient. „Jurnalul de Sighet” aşa cum a fost, cu părţi bune şi părţi mai puţin bune, cu texte sclipitoare şi cu texte stupide, cu ironiile şi băşcăliile lui, cu ridiculizări ucigătoare şi cu glume slabe, după opt ani de existenţă a devenit o parte a istoriei oraşului. Mi-am dat seama încă o dată de importanţa acestui lucru atunci când, în decembrie 2019, mi s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei.

Atunci am fost lăudat în primul rând pentru faptul că am fondat şi condus o publicaţie locală timp de opt ani. Atunci am văzut că invocarea acestui detaliu din biografia mea a avut un ecou la public mai puternic decât referirile la opera mea ştiinţifică şi filosofică, decât faptul că am scris peste douăzeci de cărţi, dintre care şapte au fost traduse în mai multe limbi europene. * Alt episod din activitatea mea de presă l-a constituit colaborarea la „Jurnalul de Vineri” din Baia Mare, între 2002-2006. Era vorba de un „săptămânal regional”, cu sediul în Baia Mare şi cu aria de documentare şi difuzare pe regiunea de nord-vest, respectiv judeţele Maramureş, Satu Mare şi Zalău.

Săptămânalul a fost fondat de către profesorul Jean Bălin care, după ce s-a întors din misiunea sa de 84

ambasador al României în Regatul Marocului, a refuzat să rămână în Centrala Ministerului de Externe de la Bucureşti şi a revenit la catedră, la o universitate din Bucureşti, însă cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea în Baia Mare, unde şi-a construit şi o casă în apropiere. A avut de partea lui şi nişte oameni de afaceri, care asigurau finanţarea publicaţiei.

Eu am fost cel care a botezat săptămânalul „Jurnalul de vineri” şi, la început, am fost câteva luni redactor-şef, începând din toamna anului 2002. Salariul era atractiv, dar poziţia de redactor-şef era deosebit de tracasantă, eram sunat întruna inclusiv în timpul cursurilor, că s-a scumpit hârtia, că un cutare redactor a întârziat cu predarea materialului, că nu ştiu cine s-a supărat tare de tot pentru vreun text apărut în ziar, că nu a fost plătită cutare factură etc. Pe de altă parte, am avut şi norocul că un prieten (sincer!), l-am numit aici pe sculptorul Ion Marchiş, eternul director al Culturii maramureşene, a început să mă sape, ar fi vrut să aibă el o influenţă mai mare asupra politicii editoriale, prin intermediul unui pupil de-al său. A început să mă bârfească în faţa lui Jean Bălin, bineînţeles în absenţa mea, aparent făcea analiza profesionistă a numărului proaspăt ieşit de sub tipar, că nu e bine paginat, că fotografia cutare nu trebuia amplasată acolo, că Iuga e un încrezut şi nu se consultă cu specialiştii în imagine (adică cu el), apoi trecea fin la faptul că nu trebuia publicat cutare sau cutare text că, în editorialele lui, Iuga îşi etalează mai mult ego-ul propriu etc. Atmosfera devenea 85

cumva apăsătoare şi când, în urma unei discuţii amiabile cu Jean, m-am retras de la conducerea ziarului, toată lumea a răsuflat uşurată, în primul rând eu. Pe bune, nu mint, de aici înainte am putut să îmi văd liniştit de cursuri. Am rămas înţeleşi să scriu câte un editorial de 40 – 50 de rânduri pe probleme politice pentru fiecare număr, şi să fiu plătit lunar cu o sumă fixă, aproximativ echivalentă cu un sfert din salariul meu de la catedră. Am continuat să scriu în aceste condiţii peste o sută de editoriale, până când a murit pe neaşteptate Jean Bălin, în aprilie 2006. După aceea băieţii nu m-au mai plătit, iar din iunie 2006 eu nu am mai scris gratis, totuşi m-am despărţit de ei în termeni amicali.

Totodată, simţeam şi nevoia să mă distanţez de acel colectiv redacţional pentru că, cu timpul, a alunecat spre ceea ce se cheamă presă de şantaj. Cred că ar fi locul să reiterez aici rezumat câteva din ideile de atunci, despre care eu cred că ar putea prezenta o oarecare relevanţă privind epoca, înşirate în ordine cronologică.

Ianuarie 2003 Preşedintele României Ion Iliescu a trecut fraudulos frontiera în Ucraina. Anul trecut, pe la sfârşitul lunii iulie 2002, preşedintele României Ion Iliescu a făcut o vizită la Sighet. Pe agenda preşedintelui României figura între altele şi vizitarea podului peste Tisa, între Sighet (România) şi Slatina (Ucraina), evident doar partea de pe teritoriul naţional 86

al României. Nu avea prevăzută vizită în ţara vecină şi nici nu avea viză pentru Ucraina. Dar, ajuns la capul de pe malul românesc, dl. Iliescu, într-o formă de zile mari, sprinten şi numai zâmbet, a păşit cu încredere pe pod. Apoi a mers până la jumătate, adică până pe acolo unde tilicarii de la grăniceri învăţau că se află linia imaginară numită „frontieră” şi care separă teritoriile celor două state. Numai că la celălalt capăt al podului, din Ucraina, se afla un grup de români care au strigat pe româneşte câteva cuvinte pornite din suflet. Fără să stea pe gânduri, Ion Iliescu s-a dus spontan la ei, adică pe teritoriul statului vecin. Ofiţerii de grăniceri ucrainieni, doi locotenenţi-colonei puţin cam mahmuri, hipnotizaţi probabil de mitul stalinist al conducătorului mai presus de lege, nu au avut nimic împotrivă, ba din contră, au intrat în dispozitiv regulamentar, un pas lateral stânga-spate faţă de şef şi l-au însoţit pe preşedintele român unde „a vrut muşchii lui”. Traversarea ilegală a frontierei, pe care cetăţeanul Iliescu a comis-o, în orice stat normal ar fi stârnit un scandal monstru, mai mult de ordin mediatic, monden şi diplomatic.

Mai puţin în Ucraina, ţară care, ca şi noi, are pe lista priorităţilor cu totul şi cu totul alte probleme.

Februarie 2003 Preşedintele SUA G. W. Bush a efectuat o vizită la Bucureşti în luna noiembrie 2002. În afară de căscat gura la un curcubeu de după ploaie şi dincolo de frazele diplomatice, la întâlnirea pe care au avut-o 87

între patru ochi, Bush i-a înmânat lui Iliescu o listă cu oameni foarte corupţi de la vârf, cerând ca aceştia să plece din funcţiile pe care le deţin. Din informaţiile pe care le am din surse de încredere, este vorba de demnitari de-ai noştri, despre care C.I.A. ştie că au depus recent sume uriaşe în valută la bănci din străinătate, în conturi personale. După toate probabilităţile, pe lista înmânată de către Bush sunt nominalizaţi corupţi din ambele tabere, şi din a lui Iliescu şi din a lui Năstase, dar lista se afla în mâna lui Iliescu, nu a lui Năstase. Şi este clar că cine o deţine, o poate folosi în mod selectiv. Premierul Năstase a avut în ultima vreme câteva reacţii care sunt specifice omului cuprins de panică. În fond, noi suntem ţara „Scrisorii pierdute” a lui Caragiale, iar lista aflată în căptuşeala pălăriei preşedintelui este echivalentul contemporan al acestei scrisori.

Aprilie 2003 Fondul Naţional de Investiţii a lui Sorin Ovidiu Vântu, condus aparent de Ioana Vlas, a fost organizat şi a funcţionat după acelaşi mecanism de escrocherie ca şi alte Fonduri. Principiul declarat era acelaşi. Organizatorii unui fond de „investiţii” ziceau celor săraci cu duhul: economiile voastre depuse la bănci aduc ceva dobânzi, dar dobânzile date de către bănci sunt prea mici. Dacă veţi veni însă cu economiile voastre la noi, adevăr vă grăim vouă că noi vă vom investi banii în aşa fel încât ei vă vor aduce venituri mult mai mari decât băncile sau CEC-ul. În 88

faţa acestei promisiuni, oamenii nu au mai judecat defel, nu şi-au mai pus problema dacă, strict economic, este posibil ca banii lor să aducă venituri de câteva zeci de ori mai mari decât dobânzile. În consecinţă, au pus botul. Adică şi-au retras economiile de la bănci sau CEC şi le-au pus la înmulţit la „fonduri”.

Principiul ascuns era însă altul. Organizatorii respectivului fond îşi ziceau: mai întâi haidem să strângem cât mai mulţi bani de la cât mai mulţi fraieri. Apoi, supraevaluăm puternic acţiunile, cu complicitatea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, după care noi ne retragem repede, vânzând acţiunile noastre supraevaluate. La urmă, când vor veni şi fraierii, care au dormit liniştiţi după cum i-am sfătuit noi, acţiunile lor vor cădea foarte mult, proporţional cu sumele scoase de către noi. Ei vor cere să li se restituie banii în întregime, dar în „fond” nu vor mai fi decât vreo 5%. Treaba lor. Banii lor vor fi fost de mult trecuţi, în mod aparent legal, în buzunarele noastre. Prin urmare, este foarte clar că scopul înfiinţării acestor fonduri nu a fost nicidecum investiţia, ci furtul.

Fondul Naţional de „Investiţii” s-a prăbuşit inevitabil, prin luna mai a anului 2000, când, după mintea unora, oricum era programat să vină şi sfârşitul lumii. Bilanţul a fost dezastruos. În mare, peste 300.000 de fraieriţi şi peste 6 milioane dolari fraudă. Ioana Vlas a trebuit să fugă din ţară, altfel ar fi fost linşată de către armata de perdanţi furioşi. Ştefan Boboc, fost şef al CNVM şi Camenco Petrovici, 89

fost şef al CEC-ului au fost arestaţi, de fapt spre a fi puşi la adăpost, dar şi pentru a fi împiedicaţi să vorbească despre cine nu trebuia.

Iunie 2003 În Justiţia română, în mod evident, avem un sistem el însuşi corupt şi generator de corupţie. După cum se ştie, înainte de 1989, în cauzele mai grave sau care implicau oameni de la partid şi din Securitate, judecătorii se temeau să judece după capul lor şi aşteptau indicaţii, care veneau telefonic pe firul scurt.

Azi, în afară de firul scurt şi adeseori în loc de acesta a apărut şi altceva: plicul cu bani. Acesta, azvârlit de către indivizi de neam prost dar cu mulţi bani întrunul din talere, face ca balanţa Justiţiei să se dea peste cap. Zeiţa legată la ochi devine o târfă bună de scos la produs, împărţirea dreptăţii o farsă sinistră, ideea de Justiţie o caricatură. Şi ceea ce spun eu aici nu este nicidecum o impresie vagă şi răuvoitoare, derivată din sofisme avocăţeşti, ci este o tristă realitate bazată pe fapte palpabile, de fapt o suprarealitate de-a dreptul halucinantă în raport cu bunul simţ.

Bunăoară, în trenurile care merg din Cluj spre Sighetu Marmaţiei pot fi întâlniţi ţărani care se întorc de la procesele judecate de Curtea de Apel. Oamenii povestesc în gura mare, fără sfială, cum şi cu cât i-au cumpărat pe judecători, pe care anume. Nu mai contează dacă ai dreptate sau nu, contează dacă ai bani. Uneori, este mai practic să mituieşti pe un judecător, decât să angajezi un avocat, te scoate mai 90

ieftin şi e mai sigur. Într-adevăr, o vreme Justiţia clujeană era de fapt condusă de un bulibaşă din temniţă din Gherla. De acolo, deţinutul Varga dicta neveste-si la telefon cui şi câtă mită să i se dea, precum şi ce soluţii să se dea în cauzele respective.

Un judecător preşedinte de Secţie de la Curtea de Apel Cluj a fost cumpărat de către soţia bulibaşei cu un set de oale Zepter, găsite ca atare la percheziţie.

La Iaşi sau la Craiova, nişte judecătoare erau măritate cu infractori celebri care operau în Franţa, jefuiau magazine şi făceau trafic de persoane. La Oradea, mai mult de jumătate dintre procurori au trecut treptat de partea cealaltă a gratiilor. În Târgu Mureş, preşedinta Tribunalului a fost prinsă în flagrant în timp ce primea mita, într-un garaj infect din spatele blocului. Mai mulţi judecători s-au solidarizat cu ea, făcând astfel apologia infracţiunii. În spiritul aceleiaşi cumplite deriziuni, altundeva în ţară, la Craiova, alţi judecători au fost prinşi că au modificat sentinţa pentru te miri ce, pentru un purcel sau o damigeană de vin. Ţara lui Papură-Vodă!

Iulie 2003 Pe la începutul lunii iulie 2003, preşedintele Ion Iliescu s-a aflat la Moscova, pentru semnarea tratatului bilateral între România şi Federaţia Rusă.

Agenda vizitei la cel mai înalt nivel a cuprins între altele şi... lansarea unei cărţi aparţinând preşedintelui român! Este adevărat, încă de pe la începutul anilor 1990, dl. Iliescu a semnat o carte, publicată sub 91

titlul iniţial „Revoluţie şi reformă”. Apoi, acelaşi text, cu titlul şi introducerea schimbate după împrejurări, a fost republicat de mai multe ori, în ţară, şi în străinătate, în limba română şi în limbi străine, inclusiv în turcă. Lucrul este de înţeles. Pe de o parte, dl. Iliescu trăieşte în România şi este urmaşul lui Ceauşescu. La fel, şi fostul dictator punea să-i fie traduse „cărţile” sale şi ale „savantei” în cele mai exotice limbi de pe pământ. Despre Ceauşescu, nu cred că-şi făcea iluzii că-l citeşte cineva. Cred că era mai mult o problemă de vanitate, dezvoltată cu timpul la paranoia, de a-şi vedea numele pe copertă, pe o serie de „Opere”, la fel ca şi numele lui Marx sau al lui Lenin.

Pe de altă parte, spre deosebire de Ceauşescu, dl. Iliescu are şi un alt motiv, mai serios decât simpla nevoie de satisfacere a pornirii megalomane. Anume, în această carte, dincolo de poncifele de circumstanţă şi de binecunoscuta limbă de lemn, care îi permite d-lui Iliescu să scrie şi să vorbească fără să spună nimic, preşedintele nostru vrea să-şi prezinte varianta proprie cu privire la cele întâmplate în decembrie 1989 şi în perioada imediat următoare. Dl. Iliescu are interesul vital să omită unele fapte, iar pe altele să le interpreteze tendenţios. Dar problema reală este alta.

Nu faptul că dl. Iliescu şi-a relansat cartea de poveşti, şi încă taman la Moscova, ar fi în sine un eveniment nou şi surprinzător, despre care ar merita să scriem.

Ci faptul că la lansarea de la Moscova a vorbit despre carte şi l-a lăudat pe autor însuşi Evgheni Primakov.

92

Pentru cine nu ştie, Primakov a fost şeful KGB în perioada care a cuprins şi evenimentele din anii 1989-1990. Între altele, Primakov l-a lăudat pe Iliescu pentru că în anii 1991-1992 a susţinut statalitatea Republicii Moldova.

Adevărul este că, în deruta produsă de contextul debarcării lui Gorbaciov şi destrămării fostei URSS, s-a creat un moment prielnic, unic şi nesperat, pentru reunificarea României în marginile frontierelor ei naţionale, aşa cum a fost în perioada interbelică.

Exista în acest sens o soluţie extrem de simplă şi practică, avansată de către un experimentat om politic, Regele Mihai. Anume, România să declare că este interesată de reunificarea Basarabiei cu România, dar că nu este deloc interesată de zona de dincolo de Nistru, care nu a fost niciodată pământ românesc şi care urma să revină Ucrainei. În acest fel ar fi fost prevenită apariţia statului numit Transnistria, întrucât Ucraina a procedat într-un mod foarte inteligent în contextul declarării independenţei sale faţă de Moscova.

La fel ca şi alte state foste sovietice, nici Ucraina nu avea o Armată proprie, ci pe teritoriul său erau staţionate unităţi ale Armatei Sovietice.

Atunci când s-a declarat stat independent, prin septembrie 1991, Ucraina a procedat la lăsarea la vatră a militarilor în termen care nu erau din republică, deci ne-ucrainieni, iar în ceea ce priveşte cadrele militare, pe militarii de carieră, i-a pus în faţa unei alternative: ori se repatriază în ţinuturile natale, ori depun jurământ către noul stat Ucraina. Cum 93

mulţi ofiţeri din fosta Armată Sovietică staţionaţi pe teritoriul Ucrainei proveneau din unele republici asiatice, iar în Ucraina şi-au întemeiat familii, oamenii au ales să depună jurământ faţă de noul stat independent Ucraina. În acest fel, în numai câteva săptămâni, Ucraina a ajuns să aibă, fără nici un fel de cheltuieli suplimentare, o armată naţională.

Pe de altă parte, privind compoziţia etnică a actualei „republici” Moldova înglobând şi Transnistria, se ştie că 65% sunt români, iar celelalte 35% reprezintă alte naţionalităţi, în principal elemente rusofone.

Dar rusofonii sunt masaţi în majoritate în Transnistria, acolo ei sunt majoritari. Într-o Basarabie fără Transnistria, procentul populaţiei româneşti se ridică la peste 80%. Basarabia fără Transnistria s-ar fi putut reunifica cu România fără probleme de un anumit fel, adică fără temerile şi (re)sentimentele antiromâneşti ale rusofonilor din Transnistria. În fine, conjunctura internaţională de la începutul anilor 1990 era deosebit de favorabilă reunificării celor două state româneşti.

Atunci în Europa şi în lume era încă proaspătă amintirea reunificării celor (foste) două state germane, iar cauza românească era privită aproape peste tot cu simpatie. Şi, totuşi, de ce nu s-a făcut atunci unirea, reunificarea Basarabiei cu România? Răspunsul este stupefiant de simplu: pentru că la vârful celor două state româneşti puterea era sub influenţa KGB, preşedinţii Republicii Moldova Mircea Snegur şi al României Ion Iliescu erau oamenii KGB-ului. Şi în loc 94

de unire, ce am avut? Ridicole şi impotente poduri de flori peste Prut, organizate chiar de către securiştii noştri şi kaghebiştii lor, ca să nu le organizeze altcineva, pe bune. Aceste poduri au avut rolul bine stabilit de către KGB, de a permite defularea sentimentelor naţionale româneşti de o parte şi de alta a Prutului, precum şi de a ţine sub control această defulare, fără a se produce riscul unirii, aşa cum era preconizată de către Regele Mihai.

Septembrie 2003 Premierul Adrian Năstase vizitează Maramureşul, o vizită subtil-triumfalistă. Peste tot pe unde a fost, domnul Năstase a tăiat panglici, mai bine zis a venit anume la tăiat de panglici. Nu au fost inaugurate obiective industriale importante, dar au fost tăiate panglici la săli de sport, (parcă prea multe săli de sport, într-o ţară în care sportul naţional este hoţia) şi un sediu somptuos în Baia Mare pentru partid (totuşi, parcă prea somptuos pentru multa sărăcie fără ieşire în care se zbat cei mai mulţi dintre români). Ideea care trebuia să se insinueze subliminal în conştiinţa alegătorului era că toate acestea sunt de fapt ctitorii ale epocii pe care cu mândrie o numim Epoca Năstase.

Apoi a fost numirea, oarecum surprinzătoare, a fostului prim secretar UTC Viorel Deghid în funcţia de subprefect al judeţului Maramureş. Aici dl. Năstase a simţit nevoia să caute o justificare a porcăriei, zicând că din '90 încoace dl. Deghid ar fi „trecut prin 95

purgatoriu”. Explicaţie bună pentru naivi, pentru că în imaginarul medieval „purgatoriu” însemna un loc de curăţire, de purificare. Însă ideea de curăţire are sens numai în raport cu un lucru dat care este acoperit cu murdărie, dar care are şi o substanţă proprie, alta decât murdăria, nicidecum în raport cu ceva care este murdărie în totalitate, şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Explicaţia reală pentru numirea lui Deghid este alta. Deghid a dezertat de la Partidul Umanist şi a trecut la PSD cu subunitatea din subordine cu tot. Năstase a vrut să arate că ştie să răsplătească organizaţiile altor partide care trec în masă la PSD. Totodată, această vizită a premierului în Maramureş a fost una a promisiunilor de tot felul.

Năstase a promis realizarea aducţiunii de gaz în Maramureşul Istoric, deşi lucrările la acest obiectiv au fost începute încă din timpul guvernării precedente. A mai promis tunel rutier pe sub Gutâi, un proiect generos în sine, dar care prea a fost promis în fiecare campanie electorală din '90 încoace, ca să mai impresioneze pe cineva. Miniştrii care l-au însoţit s-au întrecut şi ei în promisiuni. Ministrul Industriilor a promis subvenţionarea încălzirii pentru populaţia nevoiaşă, cam aşa cum Ceauşescu, la ultimul său miting, a încercat să promită „100 de lei” în plus la alocaţie. Iar ministrul Educaţiei a făcut promisiunea înduioşătoare, că tinerii liceeni premianţi la învăţătură vor face şcoala de şoferi amatori în mod gratuit, deşi parcă ar fi avut mai multă putere de convingere 96

dacă le-ar fi promis acces gratuit la dame de consumaţie. Este binecunoscutul simptom al mentalităţii balcanice, combinată cu socialismul de tip oriental.

Este ideea că guvernanţii „dau”, dau investiţii, subvenţii sau ajutoare după bunul lor plac. Ei „dau” ca şi cum ar da de la ei, nu redistribuie un buget colectat prin impozitarea populaţiei. Ei, guvernanţii, „dau” sau nu „dau”. Şi, de obicei, dau câte ceva puţin înainte de alegeri, după care „se reintră în normal”, adică guvernanţii pun la punct un sistem fiscal sofisticat, de inspiraţie fanariotă, prin care iau înapoi de la populaţie ceea ce au „dat” de nevoie în perioada electorală.

Octombrie 2003 În materie de învăţământ superior, după '89 a început să se manifeste libertatea prost înţeleasă. Au apărut universităţi particulare fără nici un (auto)control, unele fără să întrunească standardele minime pentru ceea ce presupune învăţământul superior, nişte improvizaţii de-a dreptul ruşinoase. Scopul nu era să se facă învăţământ, ci bani. „Studenţii” plătesc taxe ca să primească o diplomă, nu ca să se formeze intelectual. S-a creat astfel o falsă competiţie, care la rândul ei a determinat o falsă nevoie de a avea studii.

Cum e firesc, o diplomă de licenţă conferă posesorului ei nişte drepturi prevăzute de lege, mai cu seamă un spor la salariu. Apoi statul însuşi a început să pretindă unor categorii socio-profesionale să aibă diplome, unde este cazul, dar poate şi acolo unde nu 97

era cazul. Astfel, aproape toată lumea, indiferent de vârstă, s-a trezit pusă în situaţia că trebuie să facă studii superioare. Din necesitate, din aspiraţie de promovare profesională, din dorinţa de câştig, din snobism sau din invidie. Falsa nevoie de studii universitare a dus la o creştere inflaţionistă a numărului de universităţi, ba chiar şi la apariţia unor false universităţi. În paranteză fie spus, abia Andrei Marga, în scurta perioadă în care a fost ministru, a făcut ceva curăţenie în domeniu, a desfiinţat vreo 30 de „universităţi” care nu îşi meritau numele. Facultatea făcută la zi şi la vremea ei, adică până în treizeci de ani, nu se compară în nici un fel cu facultatea la bătrâneţe şi la frecvenţă redusă la zero. Cândva, o diplomă de licenţă dădea posesorului ei un statut intelectual. Acum, când aceste diplome sunt la îndemâna tuturor persoanelor cu ceva bani, diploma de licenţă nu îl mai distinge pe posesorul ei de restul lumii.

Dată fiind această situaţie, aspiranţii la statutul de intelectual vor ataca nivelul studiilor postuniversitare, în speţă doctoratul. Azi nu te mai distingi dacă eşti licenţiat în cutare domeniu, dar o poţi face cu o patalama de doctor. Prin urmare, virusul denaturării învăţământului va începe să atace nivelele sale cele mai de sus. Există deja doctori impostori, care şi-au obţinut titlul de pe poziţia unor funcţii politice, sau pur şi simplu cumpărându-l cu bani, nicidecum prin dotare şi muncă intelectuală proprie. Există oameni bătrâni, bolnavi de vanitate, care se înscriu pentru 98

a-şi putea trece titlul în dreptul numelui pe o carte de vizită, pe plăcuţa de pe uşa apartamentului sau pe crucea pe care şi-au pregătit-o deja în cimitir.

Februarie 2004 Am impresia că, în percepţia Occidentului, Bulgaria a ajuns în sfârşit să fie mai bine văzută decât România. S-ar putea ca o primă diferenţă să fie dată de persoanele celor doi premieri. În ţara vecină de la sud de Dunăre, şeful guvernului nu este nimeni altul decât fostul rege bulgar, Simeon. Despre regelepremier îmi amintesc că în campania electorală, întrebat fiind de către public despre programul său economic, Simeon le-a răspuns scurt: „Aveţi încredere în mine!” Şi poporul bulgar i-a acordat această încredere. Poate că Simeon chiar nu avea nici un program economic, dar în schimb avea ferma intenţie de a racorda economia Bulgariei la cea europeană. În schimb ai noştri, în campania electorală au scos în faţă programe vaste şi savante, dar după ce au ajuns la putere au uitat imediat de tot ce au promis şi s-au pus vârtos pe furat. Asta era de fapt şi adevărata lor intenţie. Aşadar, o scurtă comparaţie între persoanele celor doi premieri ar putea spune multe. Premierul bulgar descinde dintr-o ilustră familie regală europeană, iar al nostru dintr-o lustruită familie de ursari din Tărtăşeşti. Un om cu educaţie regală nu îşi va permite să fure şi îşi va respecta cuvântul dat.

Dimpotrivă, un individ de neam prost, odată ajuns pe cele mai înalte culmi sociale, se va pune pe 99

acumulat averi cu o lăcomie care îi va întuneca minţile. Grija pentru ziua de mâine manifestată ca servilism şi asigurarea zilei de azi prin ciordeală devin date ancestrale care, în timp, se transmit ereditar. E adevărat, de furat se fură şi în Occident, dar acolo averea este transformată în capital, cu care se creează locuri de muncă şi se câştigă şi mai mult.

La noi se fură şi se face avere spre a satisface pofta de etalare sfidătoare a bogăţiei şi a luxului, spre a asigura un trai fără muncă, acesta este idealul românilor.

Mai 2004 Problema ridicării unei Catedrale Naţionale, neinspirat numită a „mântuirii neamului”, este dezbătută într-un stil românesc prost. Când s-a pus problema să fie construită în Parcul Carol, s-a spus că Mausoleul comunist nu ar trebui mutat de acolo, pentru că este un monument „foarte frumos”. Cei care debitează atari alegaţii ar trebui să ştie că respectivul teren a fost proprietatea Mitropoliei UngroValahiei încă din a doua jumătate a secolului al XIXlea şi că repartizarea către Patriarhie a unei suprafeţe de aproximativ 5 ha ar fi un firesc şi minimal act de restituire. Apoi, un parc nu este şi nici nu poate fi „distrus” prin construirea unei Catedrale ci, dimpotrivă, abia printr-o atare construcţie el poate căpăta valenţe noi. În fine, chestiunea Mausoleului „eroilor” comunişti. Cine l-a văzut la faţa locului şi l-a studiat atent, a putut să observe că este vorba de fapt de un monument funerar care constă într-o proiecţie uriaşă, 100

în marmură roşie, a unui plan care reproduce o imensă stea comunistă în cinci colţuri. Dacă ar fi avut formă de zvastică, acest monument ar mai fi fost oare apărat cu atâta vehemenţă?

Apoi s-a mai spus că această catedrală ar fi o construcţie „megalomană”, un pandant ecleziastic al „Casei poporului”, străină de spiritul Ortodoxiei, care presupune biserici de mici dimensiuni, în care se poate manifesta mai propriu nevoia de intimitate a rugăciunii. Iată o idee destul de falsă despre Ortodoxie. Cei care afirmă aceste lucruri cunosc oare Catedrala Mântuirii în varianta greacă, respectiv Catedrala Mitropoliei din Atena? Dar Catedrala Sfântului Sava din Belgrad? Dar Iisus Mântuitorul din Moscova? Sau măcar Catedrala Alexander Nevski din Sofia? S-ar părea că nu. Şi iată că, dintre toate popoarele ortodoxe, numai noi românii nu avem o catedrală reprezentativă în capitala ţării. Au existat mai multe tentative de a o edifica. Şi după Războiul de Independenţă de la 1877 şi în perioada interbelică, dar de fiecare dată a învins indolenţa şi delăsarea românească. Pe de altă parte, în privinţa dimensiunilor, viitoarea Catedrală Patriarhală din Bucureşti nu ar întrece cu mult în înălţime Catedrala din Timişoara. Sau te pomeneşti că şi aceasta ar putea fi considerată „megalomană”?

Respectivii indivizi mai spun că, în contextul actual de sărăcie din România, banii ar trebui cheltuiţi pentru construirea de spitale, ajutorarea săracilor etc., nu pentru construcţii de aşa mari dimensiuni. Să 101

nu ne scape din vedere că Biserica Ortodoxă construieşte cu bani proveniţi de la cei 87% dintre români care formează enoriaşii acestei Biserici. De asemenea să nu uităm că şi Iuda, vânzătorul Fiului lui Dumnezeu a făcut exact acelaşi raţionament. După el, mirul cel mai de preţ nu trebuia folosit pentru a unge picioarele Mântuitorului, ci acest mir trebuia vândut iar banii împărţiţi săracilor. Iată că Diavolul care îi şoptea în urechea lui Iuda se afla la datorie şi azi. Cei care reiterează şi azi punctul de vedere al Iscarioteanului uită, fireşte, că scopul Bisericii lui Christos nu este secular şi material, ci este unul transcendental şi soteriologic. Că Biserica nu are ca menire esenţială să împartă haine vechi din ajutoare, conserve şi cocacola, ci să administreze Sfintele Taine în vederea vieţii de apoi.

Iulie 2004 A fost comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna, la cinci sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice. A participat lume multă, zeci de mii de oameni din toată ţara, iar politicienii au venit acolo ca să fie văzuţi, nu ca să se roage şi nici să mediteze la sensul rugăciunilor săvârşite de către soborul de arhierei. A putut constata oricine acest lucru. Politicienii noştri nu au avut nici cea mai mică tresărire de conştiinţă, tot timpul liturghiei fiind preocupaţi evident de altceva. Nu au fost atinşi de nici o rază de lumină şi de nici o secundă de iluminare, nu au fost pătrunşi nici un moment de spiritul comuniunii 102

euharistice, nu au îngenuncheat la epicleză şi nici nu s-au ridicat în picioare la axion. Ci au stat tot timpul aşezaţi în scaune, cât mai comod cu putinţă.

Premierul Adrian Năstase s-a pus picior peste picior, arătând lumii fesele sale dolofane, iar Ion Iliescu şi-a întrerupt pentru câtva timp libera-cugetare şi a aţipit în scaun cu picioarele răşchirate drept înainte. În schimb, poporul care a venit cu adevărat să se roage a fost alungat de către SPP-işti în ploaie, în afara zidurilor Mănăstirii. Întrebat fiind în particular ce părere are despre politicienii de cel mai înalt rang care au fost la slujbă, Arhiepiscopul Sucevei a răbufnit şi a zis că „sunt făţarnici şi au chip diavolesc”. IPS Pimen este unul dintre ierarhii noştri cu o cultură deosebită. A făcut Facultatea de Teologie la Bucureşti, a fost bursier al Universităţii din Köln (Germania) şi a funcţionat un timp ca preot în SUA şi la Ierusalim.

Are o operă ştiinţifică şi teologică extra-ordinară, prea puţin cunoscută de către publicul larg, incluzând aici şi pe politicieni. În ceea ce îi priveşte pe Iliescu şi Năstase, IPS Pimen i-a descris aşa cum sunt. Anume, politicienii noştri sunt cuprinşi de beţia puterii şi de lăcomia de arginţi, iar presimţirea că o să piardă alegerile îi stresează rău. Aceste lucruri se pot citi lesne pe feţele lor de către toată lumea. Nu alcătuiesc oare aceste trăsături un „chip diavolesc”?

Ca să nu mai punem la socoteală că aceiaşi politicieni făţarnici au refuzat să restituie către Arhiepiscopia Sucevei pădurile care i-au aparţinut acesteia din 103

vechime şi din care au fost întreţinute celebrele mănăstiri din Nordul Moldovei. Păduri pe care banda patronată de Iliescu şi Năstase le-au declarat „proprietatea statului”, pentru ca să le poată apoi jefui în interesul propriu.

August 2004 Dl. prim ministru Adrian Năstase a reluat chestiunea majorării pensiilor, în perspectiva campaniei electorale, pentru a câştiga voturi, promiţând majorarea înainte de termen. Istoria modernă a României, de la fanarioţi încoace, oscilează – cum a zis un istoric cunoscut – între bacşiş şi hatâr.

Este adevărat, pensiile în România sunt incredibil de mici, dar acestea nu trebuie majorate prin măsuri artificiale, inflaţioniste, ci trebuie umblat la cauze. România mai are încă de privatizat mai mult decât celelalte ţări est-europene luate la un loc.

Explicaţia e simplă. Multe sectoare economice sau proprietăţi sunt ţinute forţat în proprietate de stat, ca să poată fi jefuite de către cei aflaţi la putere.

Totodată, există foarte multe firme private care nu îşi plătesc datoriile către buget, preferând să mituiască funcţionarii de la Guvern decât să plătească. Acestea sunt cauzele pentru care veniturile românilor sunt atât de mici.

O majorare a pensiilor cu 10% era prevăzută pentru anul 2005, dar dl. Năstase a decis ca această majorare să aibă loc începând cu 1 septembrie 2004, deci... înainte de alegeri. Această majorare, care 104

presupune un efort bugetar de vreo trei miliarde de lei, cam un sfert din cât au furat cei care au vândut flota, nu este cu putinţă decât recurgând la măsuri inflaţioniste. Iar specificul inflaţiei, la fel ca acela al unei boli venerice de exemplu, este acela că nu se manifestă imediat, ci doar după o perioadă de incubaţie de câteva luni. Cu alte cuvinte, în această toamnă se vor majora într-o veselie pensiile şi salariile la unele categorii de bugetari, ca bacşiş electoral, dar efectele inflaţioniste se vor resimţi abia peste câteva luni.

Octombrie 2004 La alegerile din anul 2000, fostul preşedinte Constantinescu, şantajat fiind cu dosarul de Securitate, s-a retras din cursa prezidenţială şi PNŢCD a avut proasta inspiraţie să forţeze lucrurile şi să scoată un candidat propriu la preşedinţie, pe Mugur Isărescu, deşi în cursă era intrat deja Theodor Stolojan din partea PNL. A fost o greşeală politică evidentă.

Atunci voturile dreptei s-au împărţit între Isărescu şi Stolojan, iar pe locul doi în finală cu Iliescu a ajuns Vadim Tudor. Dacă PNŢCD nu l-ar fi propulsat pe Isărescu şi ar fi mers pe varianta unui candidat comun cu PNL, atunci Stolojan ar fi ajuns în turul doi la prezidenţiale cu Iliescu şi l-ar fi bătut pe Iliescu fără probleme. Stolojan ar fi devenit atunci preşedintele României şi fără îndoială că soarta României ar fi fost mult mai bună.

105

Şansa ratată în 2000 părea că putea fi recuperată în 2004, dar iată că nu a fost să fie. Acum, în 2004, Stolojan a renunţat la cursă în urma unor lucrături abjecte. Nu eventuala boală a omului Stolojan este problema noastră acum, ci cancerul moral care macină clasa politica românească, de fapt o adunătură capabilă de asemenea şantaje.

Fără Stolojan, în cursă pentru preşedenţia României vor rămâne alţii, fără meritele acestuia. Va rămâne favorit în cursă actualul preşedinte al PSD Adrian Năstase, un individ nu doar arogant, ci şi purtător al unei obscure eredităţi ţigăneşti, un tip făţarnic şi rafinat, cu puseuri megalomane şi cu glumiţe de calitate îndoielnică, un tuciuriu cu apucături de lider african, care strânge pentru sine averi de miliarde de dolari pe spinarea unei populaţii sărăcite la extrem. Pentru locul doi din primul tur al alegerilor prezidenţiale se vor bate precum chiorii doi derbedei politici, Băsescu şi Vadim. Nici la unul dintre cei trei nu le stă de preşedinte al unei ţări europene. * Şi în acest an electoral, 2004, în cursa pentru Cotroceni s-au înscris inclusiv tot felul de ciumeţi şi rataţi, care au o imaginaţie de-a dreptul patologică despre ce anume înseamnă să fii preşedintele unei ţări europene, după cum s-au mai înscris şi oameni care au pierdut mai demult pariul cu politica, precum şi oameni care nu au sprijinul vreunui partid important sau al vreunei mişcări politice suficient de 106

puternice pentru o miză atât de mare. Să ne reamintim numai că şi în 1996 au existat nu mai puţin de nouă candidaţi la preşedinţia României, care au obţinut, fiecare în parte, sub 1% din voturile românilor. În acest an există de asemenea mai mulţi candidaţi de sub 1%. Şi-a anunţat intenţia de a intra încă o dată în cursă Graţiela Bârlă, o avocată guralivă, care a mai candidat şi în 2000, obţinând un încurajator, pentru ea, 0.5%. S-a mai anunţat un popă din America, Aurel Rădulescu, care nu pare tocmai zdravăn la cap şi care are un program în contrazicere sistematică cu Constituţia României. S-a mai anunţat Viorel Bumbu, un reprezentant al ţiganilor din Alba Iulia, care a mai candidat la diferite niveluri şi cu diferite ocazii şi de fiecare dată a câştigat experienţă.

Apoi Bebe sexologul, acel pitoresc realizator TV, menit să aducă fericirea conjugală în casele tuturor românilor. Apoi, pentru că nu putea să lipsească, un fost general de Securitate şi „doctor” de Ştefan Gheorghiu.

Apoi Raj Tunaru şi Gigi Becali, îmbogăţiţi ai tranziţiei dispuşi să cumpere intelectuali, pentru a dobândi o faţă oarecum umană. Apoi Marian Miluţ, un Sancho Panza al fostului preşedinte Constantinescu.

A mai ieşit din anonimat şi Petre Roman, care în 2000 a încasat un usturător 2%, iar acum are toate şansele să se doboare singur sub 1%.

Evident, cei care contează sunt vreo trei: Năstase, Băsescu, Vadim. Între ei se va purta o campanie prezidenţială, care va fi un spectacol grotesc şi furibund. În tot cazul, este posibil să se repete mersul 107

lucrurilor de la prezidenţialele din '96. Anume, după primul tur Năstase să se situeze pe locul întâi, iar Băsescu pe locul doi. După care, pentru al doilea tur, electoratul celorlalţi să se regrupeze pe Băsescu, iar Băsescu să-l bată pe Năstase şi să ajungă preşedintele României. Nu ştiu dacă va fi cea mai bună soluţie pentru România, dar în mod sigur va fi mai spectaculoasă decât celelalte.

Noiembrie 2004 Înainte de 1918 Bucovina a fost vreme de vreun secol şi jumătate sub stăpânire austriacă. Era desigur o stăpânire străină, dar austriecii şi-au dat seama de valoarea extraordinară a mănăstirilor româneşti din Bucovina şi au înfiinţat un Fond Bisericesc, constând între altele şi în vreo două sute de mii de hectare de pădure, fond administrat de către Biserică şi care urma să aducă venituri pentru întreţinerea mănăstirilor şi a şcolilor bisericeşti. Această stare de lucruri a durat până după cel de-Al Doilea Război Mondial. După care comuniştii au simplificat lucrurile: au naţionalizat pădurile Bisericii şi au închis mănăstirile.

După 1990, sub post-comunişti, mănăstirile s-au reînfiinţat, dar pădurile au rămas la stat. Reînfiinţata Arhiepiscopie a Sucevei a fost purtată cu vorba, mereu, din '90 încoace. Restaurarea celebrelor mănăstiri a rămas la mâna şi la pomana unor colecte de binefacere, la discreţia unor fundaţii private ale Danei Năstase şi la dispoziţia ministrului Culturii, Răzvan 108

Theodorescu. În acest fel, d-na Năstase îşi satisfăcea capriciul cehovian de a se admira pe sine ce bună şi ce filantroapă este. Ierarhul locului, Arhiepiscopul Pimen a cerut pădurile înapoi până a obosit. Ultima solicitare a fost adresată de către IPS Pimen premierului Adrian Năstase, dar dl. Năstase l-a tratat cu refuz. Era de aşteptat, pentru că dl. Năstase nu putea să-i lase pe hoţii de lemne din codrii Bucovinei, hoţi organizaţi şi patronaţi de către Cozmâncă, fără obiectul muncii şi fără posibilitatea de a cotiza la partid şi la averea sa personală.

Februarie 2005 Un vechi proverb latin zice că celui pe care vrea să-l piardă, Dumnezeu îi ia mai întâi minţile.

Sincer să fiu, mi-am amintit de proverb mai zilele trecute, văzând imagini cu Adrian Năstase la vânătoarea aceea de pomină. Un Năstase care a vânat cu o cruzime megalomană la unul dintre fostele locuri de vânătoare ale lui Ceauşescu. Un Năstase nu arogant, ci mult mai rău, un Năstase îmbuibat şi tuciuriu ca un bulibaşă, umflat şi dispreţuitor, cu salivă în colţul gurii. O imagine care dă prost nu numai la prostime, ci şi la propriul partid. Deoarece, după pierderea puterii, partidul lui Năstase ar trebui să dea o impresie de cumpătare, sobrietate şi austeritate, nicidecum de opulenţă deşănţată.

Dar acea vânătoare nu este singurul simptom în ceea ce priveşte adevăratul caracter al lui Năstase.

Există şi altele. Bunăoară, după ce a pierdut preşedinţia 109

României şi Guvernul, o dată ales preşedinte al Camerei, Năstase şi-a înfiinţat aici o „Cancelarie”, deşi preşedinţii anteriori şi-au putut exercita atribuţiile şi fără aşa ceva. Aşa-zisa „Cancelarie” a lui Năstase este în fapt un fel de curte fanariotă, compusă din vreo 40 de indivizi slugarnici, plini de vorbe şi băşini, care nu au alt rost decât să-l întrebe pe fostul premier cum a dormit noaptea şi să-l laude că e genial. Toate acestea îl fac pe Năstase să piardă teren în propriul partid.

Pe de altă parte, nu trebuie exclusă nici o altă ipoteză. Pe Năstase îl părăsesc, aparent inexplicabil, chiar şi persoanele cele mai apropiate. Se întâmplă ceva dubios în spatele acestor mişcări. S-ar putea ca liderii de la vârful PSD să fie informaţi discret că în curând Năstase va fi descăunat de la preşedinţia Camerei şi că va fi invitat să treacă pe la PNA 5. S-ar putea ca Năstase să fie băgat în aceeaşi oală cu un Tender, Iacubov, Mischie sau Miky Şpagă, un aranjament de care însuşi preşedintele Iliescu s-ar putea să nu fie străin. Iliescu ar fi în stare de orice ca să-l înlăture pe Năstase din calea lui. Şi atunci indivizii de la vârful PSD se vor îndrepta din instinct către bătrânul bolşevic, singurul care în condiţiile date ar putea să asigure supravieţuirea lor şi a partidului.

Năstase pare un om terminat.

5

Aşa s-a numit la înfiinţare actuala Direcţie Naţională Anticorupţie.

110

Aprilie 2005 Încă un divorţ politic în stil românesc. Nati Meir a plecat din PRM. Mai întâi, dl. deputat Meir a anunţat că va părăsi partidul, pentru că Vadim l-a jignit, făcându-l „jidan”, apoi imediat Vadim a anunţat că de fapt el l-a dat afară pe Meir. S-ar putea să existe unii care să se întrebe care este adevărul. Nu este cazul. Pentru că problema nu este de ce a plecat Meir din PRM, ci de ce domnia sa a intrat aici, pentru că este de neconceput ca dl. Meir să fi intrat într-un partid antisemit ca PRM, fără să-şi fi pus mai întâi problema ce gheşeft iese de aici.

Dl. Meir a intrat în PRM în urmă cu vreo doi ani, atunci când partidul lui Vadim încerca să scape de eticheta de antisemit. Prima oară dl. Meir a fost văzut în public, alături de Vadim, la dezvelirea statuii lui Itzac Rabin de la Braşov. Aici dl. Meir, îmbrăcat cu veşminte rituale evreieşti, cu kippa şi talit-ul mare, a aprins menora şi a pus surdină criticilor care îi contestau lui Vadim dreptul de a-i iubi pe evrei în felul lui. Apoi tot dl. Meir i-a adus lui Vadim, pe bani grei, firma de consultanţă electorală a lui Eyal Arad din Israel. Fain gheşeft, discursul antisemit al lui Vadim urma să fie desfiinţat pe banii lui Vadim.

Firma lui Eyal a încheiat contractul cu Vadim, dar lucrurile nu au mers chiar neted. Pe de o parte, Vadim nu i-a dat lui Eyal toţi banii potrivit înţelegerii, iar pe de altă parte Eyal i-a dat lui Vadim sfaturi cu care acesta din urmă nu avea ce să facă.

Rezultatul a fost că voturile pentru Vadim au scăzut 111

la jumătate faţă de anul 2000. Singurul care a ieşit câştigat din toată tevatura a fost dl. Nati Meir.

Dânsul şi-a încasat comisioanele, a făcut presiuni, a extorcat fonduri, a supt tot ce se putea suge din poziţia de apropiat al lui Vadim. Şi pe deasupra, ca bonus, s-a ales şi cu un mandat de deputat, loc din care va avea imunitatea asigurată pentru afacerile sale, cel puţin până la viitoarele alegeri.

Iunie 2005 De când s-a încălzit vremea, lumea pare copleşită şi agitată, oamenii aleargă asudaţi între două festivaluri şi un hram, abia dacă mai au timp să-şi tragă sufletul, să viseze la o bere băută în tihnă undeva la răcoare. Aşa stând lucrurile, nici nu e de mirare că o contestare vehementă a numirii doamnei de la UDMR ca prefect al judeţului Maramureş, pamflet publicat fără semnătură de către un cotidian băimărean sub titlul: „Doamna prefect Böndi Gyöngyke este un zero”, a rămas practic fără ecou.

După părerea mea, d-na prefect Böndi nu trebuie blamată în halul ăsta, că doar nu a făcut nimic. Mai mult, d-na Böndi nu este nici mai bună nici mai rea decât predecesorii d-sale în funcţie. Ba, eu aş zice chiar dimpotrivă, d-na Böndi are câte ceva din fiecare dintre aceştia, fiind un fel de sinteză a lor.

Anume, d-na prefect are ceva din statura înaltă şi ciolănoasă a fostului prefect Berci. Are, e drept într-o formă încă incipientă, ceva din mustăţile lui Liviu Bindea, are nasul lui Ghiţă Bârlea şi tonul cazon al 112

fostului colonel Popa. Are tenul închis şi aluniţele specifice etniei lui Bechiş şi are chiar şi ceva din evlavia ipocrită, de tractorist, a lui Buda. În definitiv, nu este obligatoriu ca d-na prefect să fie un monument de sex-appeal.

Iulie 2005 În sudul Moldovei şi în unele judeţe din Muntenia s-au produs inundaţii catastrofale, prezentate în presa de la noi cu informaţii şi imagini apocaliptice. Presa străină a fost însă mai lapidară. A expediat ştirea despre inundaţiile din România împreună cu cele despre uraganul din Mexic sau furtunile care au lovit sudul Chinei. O imagine din România a făcut însă înconjurul lumii. Am văzut-o mai întâi la un post TV de la noi, iar seara pe EuroNews. Ţăranii din satul Vadul lui Roşca îi pedepseau pe nişte indivizi prinşi la furat din casele abandonate. Presupuşii vinovaţi, plini de tatuaje penale şi sânge, altfel figuri patibulare, erau duşi cu o căruţă primitivă într-o direcţie necunoscută şi erau bătuţi permanent cu furcile, o scenă de linşaj sălbatic ieşită de undeva din tenebrele Evului Mediu.

Inundaţiile s-au mai soldat, de asemenea, cu un număr de peste 20 de morţi. Stupefiant şi sinistru este faptul că cei mai mulţi dintre ei s-au înecat deoarece au refuzat să iasă din casele inundate, de teamă că vor veni hoţii să le prade. Vă daţi seama cum se vede România din afară? Oameni aflaţi într-o sărăcie cumplită preferă să-şi rişte viaţa spre a-şi păzi 113

puţinele bunuri, iar alţi oameni sunt în stare, în vreme de teribilă nenorocire, să fure de la semenii lor lucruri de o valoare derizorie. Hoţie în loc de solidaritate, pe timp de catastrofă. Faptul în sine are ceva terifiant şi se refuză oricărui comentariu.

Octombrie 2005 A apărut gripa aviară în zona Deltei Dunării.

Autorităţile au intrat în alertă. Este posibil ca regulile profilaxiei ştiinţifice să presupună omorârea tuturor păsărilor de curte din zona focarului de infecţie.

Satul Ceamurlia de Jos este un astfel de focar.

Acest sat, după cum îl arată şi numele, este alcătuit din bordeie sau case joase din pământ bătătorit, acoperite cu stuf şi prevăzute cu o ieşire la uliţă, în faţă, dar şi cu o a doua ieşire, prin spate, pe unde omul nostru, încă de pe vremea fanarioţilor, putea să fugă şi să se ascundă în stuf, atunci când veneau cei de la stăpânire să strângă dările. Desigur, Ceamurlia nu se poate compara cu Certeze bunăoară. În curte, oamenii din Ceamurlia au de obicei păsări: găini, raţe, gâşte, multe păsări, cam de la o sută de bucăţi în sus. Ţin şi ţăranii de la Maramureş găini, dar parcă nu într-un număr aşa mare. Ţăranul mijlociu din Maramureş mai ţine pe lângă găini şi doi-trei porci, câteva oi, cel puţin o vacă cu lapte şi o pereche de cai. Ţăranul din Maramureş lucrează vara la fân pe deal, doarme în căpiţă sub lumina lunii şi mănâncă mămăligă cu brânză, iar iarna lucrează la pădure şi

114

mănâncă slănină. De băut bea o pălincă tare ca focul şi, mai rar, apă de izvor.

Cu ţăranul din Deltă, lucrurile stau însă cu totul altfel. Acesta nu ţine altceva pe lângă casă decât păsări, pe care le hrănea cu boabe furate de pe moşia boierului sau de pe tarlaua CAP-ului. Aşa stând lucrurile, ţăranul din Ceamurlia are timp liber berechet, nu este nevoit să muncească, ci poate să-şi petreacă ziua la cârciumă, aşa cum grecii din antichitate îşi pierdeau vremea în Agora. Odihnit fiind, el mănâncă relativ puţin, peşte care se găseşte din belşug în balta care începe de lângă pragul casei, ouă, iar duminica mai taie câte o găină. De băut, se înţelege, nu bea numai apă din Dunăre, ci mai bea şi o bere proastă la pet sau un vin făcut în casă. Ei bine, închipuiţi-vă că la un astfel de gospodar vin ăia cu epizootia să îi omoare găinile, principalul lui mijloc de subzistenţă. Este ca şi cum la ţăranul maramureşean ar veni să-i ia oile, porcii, vacile şi caii, ca la colectivizare. Păi, să nu se răscoale băştinaşii Deltei cu furci şi cu topoare, ca la 1907? Şi cine-i de vină? Evident, guvernanţii noştri se comportă de parcă ar fi idioţi. Păi, nu putea dl. ministru Flutur să le dea amărâţilor ălora, de la bun început, câţiva lei pentru fiecare găină omorâtă?

Am zis: să le dea, nu să le promită. Că pe amărăştean nu-l convingi cu promisiunea, pentru că el ştie prea bine, din experienţa ancestrală, că statul e hoţ.

115

Noiembrie 2005 Ideea unui grup de ierarhi, în frunte cu IPS Bartolomeu, Arhiepiscop al Clujului, de a înfiinţa o nouă Mitropolie Ortodoxă cu sediul la Cluj a surprins pe multă lume. În această atmosferă destul de confuză, s-au găsit indivizi care să lanseze zvonuri panicarde şi manipulatoare. Un astfel de gargaragiu, senatorul Antonie Iorgovan a apărut duminică pe la un post TV, unde a tunat şi a fulgerat împotriva ideii, zicând că asta ar însemna „să se rupă Ardealul în două”, ceea ce ar constitui evident „o mare primejdie pentru România” etc. Fostul tractorist şi elev la o şcoală de ofiţeri confunda, intenţionat desigur, înfiinţarea unei noi mitropolii cu dezmembrarea politică.

Evident, această primejdie există numai în mintea lui Iorgovan, promovat cândva pentru activitatea UTC, până la statutul de cadru didactic universitar.

Dar, trecând peste ameninţările pe care Iorgovan, în stilul său securistic, le-a strecurat printre dinţi la adresa ierarhilor în cauză, să vedem totuşi, la rece, ce ar însemna înfiinţarea unei noi mitropolii cu sediul la Cluj. Bunăoară, în 1947 s-a înfiinţat Arhiepiscopia Craiovei şi, în baza acesteia, doi ani mai târziu a luat fiinţă Mitropolia Olteniei cu sediul la Craiova, având ca sufragane Episcopiile Râmnicului şi Argeşului.

Mitropolia Olteniei s-a desprins din vechea Mitropolie a Munteniei (a Ungrovlahiei), care are sediul la Bucureşti. Şi ce s-a întâmplat? S-a „rupt” Muntenia?

Tot atunci, în 1947, a fost înfiinţată Arhiepiscopia Timişoarei şi Mitropolia Banatului cu sediul la 116

Timişoara, având ca sufragane Episcopiile Aradului şi Caransebeşului. Mitropolia Banatului s-a desprins din vechea Mitropolie a Transilvaniei cu sediul la Sibiu. Şi ce s-a întâmplat? Atunci de ce nu s-a „rupt” Ardealul?

Orice om cu mintea sănătoasă şi cu oarecare cultură în domeniul istoriei Bisericii Ortodoxe Române va putea observa două tendinţe istorice obiective. În primul rând, va putea observa că vechile mitropolii şi-au mutat sediile în oraşele în care s-a mutat capitala politică a ţării. Vechea Mitropolie a Ungrovlahiei şi-a mutat sediul de la Curtea de Argeş şi de la Târgovişte la Bucureşti. Vechea Mitropolie a Moldovei şi-a mutat sediul de la Suceava la Iaşi. Chiar şi fosta Episcopie Ortodoxă a Maramureşului din perioada interbelică şi-a mutat sediul de la Sighet la Baia Mare. În al doilea rând, observăm că, pe măsură ce s-au ridicat noi centre culturale importante, Craiova sau Timişoara, aici s-au înfiinţat şi mitropolii noi.

Evident, Sibiul nu se compară cu Clujul din punct de vedere cultural. Clujul a fost, este şi va rămâne capitala culturală a Transilvaniei. Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei a fost aşezată cu sediul la Sibiu, la periferia geografică a provinciei, încă din secolul al XIX-lea, pentru că aşa a vrut stăpânirea străină. Pentru că stăpânirea străină căuta să-i catolicizeze şi deznaţionalizeze pe românii ortodocşi. De ce nu s-ar putea înfiinţa astăzi o Mitropolie Ortodoxă Română nouă, cu sediul la Cluj? Departe de a „rupe”

117

Ardealul, această Mitropolie ar însemna întărirea ortodoxiei şi românităţii în această zonă a ţării. * Toată lumea este de acord că dascălii sunt prost plătiţi. Salariul dascălului nu trebuie luat în sine, ci în raport cu un termen de comparaţie. Cu salariul poliţistului, de exemplu. Între multele lucruri tâmpite pe care noi le-am moştenit de la fostul regim comunist este şi acest mare decalaj între salariul învăţătorului şi cel al miliţianului, ceea ce reflectă importanţa acordată de către stat muncii specifice a fiecăruia. Acel stat care dă un salariu mai mare unui miliţian decât unui educator este un stat care se bazează pe constrângere, nu pe educaţie. Principiul s-a menţinut şi după '89. Şi astăzi, pensia unui colonel de miliţie sau de securitate este cam de două trei ori mai mare decât salariul unui profesor din învăţământul preuniversitar. Cum se zice, s-a luat ce a fost bun şi din guvernarea de dinainte de '89.

Nici un guvern al României din ultima jumătate de secol nu a reuşit să trateze învăţământul aşa cum se cuvine, adică potrivit cu importanţa sa socială intrinsecă. Nici măcar atunci când în fruntea statului s-a aflat un profesor universitar (Emil Constantinescu), iar guvernul era condus de către un alt profesor universitar (Radu Vasile). În România s-a alocat pentru învăţământ sub 4% din PIB, în timp ce în ţările civilizate din Europa procentul se află undeva în jurul lui 7%. Greviştii din învăţământ au cerut 6% din PIB, guvernul a promis că dă 5%. A 118

promis, dar nu va da. În realitate guvernul dă 3,7% din PIB, iar diferenţa de până la 5%, destinată bazei materiale a şcolilor, ar urma să fie acoperită (ţineţi-vă bine!) din proiecte. Adică statul român va da şcolilor, pentru modernizare, bani pe care ar urma să-i primească din afară. Probabil va primi o (mică) parte din ceea ce va solicita. Şcolile nu au decât să facă proiecte şi să ceară finanţare din străinătate. Vor prinde finanţare pentru o (mică) parte a acestor proiecte. Deci e clar că, promiţând 5% din PIB, guvernul a vândut blana ursului din pădure. Aceşti bani sunt cu totul nesiguri, singurul lucru sigur fiind acela că guvernul nu are aceşti bani.

Decembrie 2005 Cristian Anghel, primarul municipiului Baia Mare şi preşedinte al PNL Maramureş, l-a ajutat pe un oarecare Ioan Hoban, fost chelner, să facă avere.

Apoi l-a ajutat să urce în partid. Hoban, a ajuns până la funcţia de consilier local, adică urcat până la limita de sus a competenţei sale. Fără sprijinul lui Anghel, acest chelner umflat şi mărginit nu ar fi fost nimic.

Dar consilier local nu i-a fost de ajuns. Individual a vrut să contrazică înţelepciunea populară, în punctul în care aceasta zice prin reducere la absurd: „Când a zbura porcul...”, şi să devină un astfel de zburător. A şpăguit pe unde trebuie şi s-a ales deputat. Îi mai lipsea să pună mâna şi pe conducerea filialei Maramureş a PNL, a făcut denunţuri pe la centru, a căutat să îi cumpere pe unii lideri locali ca să treacă 119

de partea lui. Apoi au fost alegerile. Ştiind cât şi pe cine a „investit”, Hoban s-a prezentat sigur de victorie, având o “echipă” aparent redutabilă. Numai că oamenii nu au fost proşti. Au luat banii de la Hoban, dar când a fost vorba să voteze au votat cu Anghel. Şi după cum se ştie, Anghel a câştigat încă o dată şefia PNL Maramureş. Fără îndoială că victoria lui Anghel asupra lui Hoban a fost în primul rând una de ordin estetic. A fost victoria inteligenţei împotriva imbecilităţii. O victorie a creierului asupra stomacului, a materiei cenuşii împotriva slăninii, a armoniei împotriva diformităţii, a vulturului pleşuv împotriva gânsacului îndopat, a sportivităţii agile împotriva placidităţii bovine, a educaţiei împotriva stupidităţii – pe scurt, o victorie a capului împotriva şezutului.

Ianuarie 2006 Obligaţia demnitarilor de a-şi declara averile a adus forme noi, aparent ingenioase, de eludare a legii. De când sunt obligaţi să-şi declare veniturile, au început să pretindă că au avut câte o mătuşă putred de bogată, care a murit exact la timp, chiar atunci când li s-au umflat lor conturile, lăsându-le moşteniri fabuloase. Cine să mai verifice care este adevărul?

Tonul l-a dat Nati Meir, celebrul evreu de la PRM. El a fost primul care, atunci când în cont i-au intrat brusc mai multe milioane de dolari, a susţinut că i-a murit o mătuşă foarte bogată şi care i-a lăsat o moştenire uriaşă. Numai că „mătuşa” lui Nati Meir nu 120

era din Israel, şi nici măcar din Statele Unite, ci din...

Nigeria! De ce tocmai Nigeria? Ce să caute mătuşa lui Meir în Nigeria? Păi, normal, în Israel sau în SUA faptul ar fi putut fi verificat foarte simplu. Dar aşa, în Nigeria... poate că în Nigeria nici nu există o evidenţă a populaţiei în sensul european al termenului.

Următorul politician cu mătuşa moartă la fix a fost Adrian Năstase. Numai că dl. Năstase a dat dovadă de o lipsă de imaginaţie penibilă. Mătuşa lui nu era de pe undeva de prin India, de prin ţara strămoşilor săi, sau măcar de pe la Polul Sud, ci chiar din Bucureşti. O mătuşă cât se poate de reală, chiar dacă nu era a lui, ci a d-nei Dana. Presa s-a pus pe scormonit. S-a aflat astfel că a fost vorba de o bătrână decedată la 94 de ani, care toată viaţa a trăit modest, într-o garsonieră sărăcăcioasă, şi care nu avea nicidecum posibilitatea să adune milioane de dolari pentru a justifica evoluţia conturilor preşedintelui Camerei Deputaţilor. * Unele ONG-uri din ţări foste socialiste au fost finanţate de către miliardarul american G. Soros.

Acestea au avut o ascensiune vizibilă, implicaţii oculte şi efecte fulminante la vârf. Scenariul, deşi riscant, era cum nu se poate mai simplu. Într-o ţară oarecare din Estul îndepărtat au loc alegeri. Încă înainte de încheierea numărării voturilor, în starea de agitaţie specifică momentului, Opoziţia îşi mobilizează oamenii în stradă şi acuză puterea în mod neverificat de fraudare masivă a alegerilor. Preşedintele 121

ţării respective are două posibilităţi. Ori reprimă manifestaţiile Opoziţiei, şi atunci este clar că va avea o soartă asemănătoare cu aceea a lui Ceauşescu, ori părăseşte puterea sub presiunea străzii, fără să mai aştepte rezultatul real al alegerilor, rezultat pe care în atari condiţii nu îl mai află cu exactitate nimeni niciodată. Începutul a fost făcut în Iugoslavia, cu debarcarea lui Miloşevici. Apoi, aceeaşi „diplomaţi” americani au fost transferaţi rapid de la Belgrad la Tbilisi, unde au aplicat întocmai acelaşi scenariu şi au reuşit alungarea preşedintelui Şevarnadze. Apoi a venit rândul Ucrainei. A trebuit ca acelaşi gen de evenimente să se repete de două-trei ori, pentru ca lumea să se prindă că de fapt este vorba de un scenariu, conceput şi pus în aplicare de către servicii de spionaj. Fundaţia lui Soros a venit cu banii. Prin ONG-urile finanţate de către Soros au fost plătiţi agitatorii Opoziţiei din stradă. Uneori cheltuielile au fost mai mari decât s-a prevăzut iniţial. Bunăoară, la Kiev, datorită frigului şi nevoii de a prelungi manifestaţia, au apărut ca din pământ convoaie de camioane din care au fost descărcate corturi, pături, fâşuri, pufoici şi fulare portocalii, termosuri cu ceai fierbinte, covrigi, votcă. Totul pe gratis. Nimeni nu şi-a pus problema cine şi de ce plăteşte, oamenii erau atenţi la altceva, urmăreau cu sufletul la gură meciul politic.

122

Februarie 2006 Un fapt cu totul neobişnuit s-a petrecut zilele trecute în Bucureşti. În plin centrul capitalei la numai câţiva paşi de Palatul Victoria, care adăposteşte Guvernul României, un câine vagabond l-a muşcat pe un turist japonez. Muşcătura i-a secţionat o arteră şi omul a murit (Dumnezeu să-l ierte!), înainte ca salvarea românească să fi ajuns la faţa locului. Faptul are o semnificaţie aparte, a devenit ieşit din comun, pentru că aici este vorba de un cetăţean străin. Cu această ocazie, străinii află că viaţa în capitala României este incomparabil mai primejdioasă decât în vreun sat din jungla africană, că la noi câinii vagabonzi sunt mai răi decât fiarele sălbatice, iar serviciile medicale sunt ca şi inexistente. Fireşte că ştirea a ajuns şi în Japonia. Este de presupus că în Japonia de azi există oameni care nu au auzit nici de Dracula şi nici de Nadia Comăneci, prin urmare nu au auzit niciodată de România. Aceştia vor afla acum că un compatriot de-al lor şi-a pierdut viaţa la Bucureşti, muşcat fiind de un câine vagabond, că Bucureştiul este capitala României şi că România este o ţară de care vrea să intre în Uniunea Europeană.

Se pune obligatoriu întrebarea: cine este de vină? În primul rând, sigur că principalul vinovat este câinele, dar nu trebuie să ignorăm că şi japonezul îşi are vina lui. Câinii vagabonzi nu sunt deloc lipsiţi de o anumită inteligenţă, ba putem spune că într-un fel sunt mai inteligenţi decât câinii crescuţi pe lângă casă. Câinii care au un stăpân primesc totul de-a 123

gata, de aceea unii sunt leneşi şi proşti, în timp ce maidanezii trebuie să se descurce singuri, ca majoritatea românilor de altfel, trăind de azi pe mâine şi trebuind să-şi pună inteligenţa la contribuţie, pentru a rezista într-o dură competiţie pentru supravieţuire, care competiţie de multe ori este falsificată. Câinele care l-a muşcat pe japonez nu cred că a fost nici mai prost şi nici mai rău decât alţii, cred că doar a interpretat greşit anumite gesturi ale omului. Câinele l-a văzut pe japonez că este palid la faţă şi că se uită oblic în dreapta şi în stânga, fapt care l-a făcut pe câine să creadă că s-ar ascunde de cineva, ca un răufăcător. Apoi, japonezul îşi păzea cu grijă portofelul, geanta şi aparatele, ştiind că Bucureştiul este plin de hoţi. Câinele din nou l-a interpretat greşit, nu şi-a dat seama că omul se fereşte de hoţi, ci a crezut dimpotrivă, că este el însuşi un hoţ care păzeşte lucruri pe care tocmai le-a furat. Pe omul care calcă ţanţoş, plin de sine şi vorbeşte răstit, câinii vagabonzi nu-l vor muşca niciodată, indiferent dacă ar fi hoţ sau nu. De ce credeţi că maidanezii nu-i muşcă pe alde Vadim Tudor sau Dinu Patriciu?

Martie 2006 Pâine şi circ. Mult circ. Şi seminţe şi circ.

Preşedintele României Traian Băsescu, la meci, stă în tribună lângă Gigi Becali şi mănâncă seminţe, scuipă coji şi înjură. Plebeii sunt în delir, preşedintele este şi el om ca şi ei. Dacă Gigi Becali mănâncă seminţe în public, este treaba lui şi a fanilor lui. Dar dacă 124

preşedintele ţării mănâncă seminţe în public, este şi treaba mea, care nu mănânc seminţe deloc, nicăieri, pentru că preşedintele mâncător de seminţe mă reprezintă şi pe mine. Evident, funcţia de preşedinte al României nu poate fi coborâtă mai jos. Dimpotrivă, Becali urcă în sondaje, după unele surse fiind la egalitate cu Vadim. Becali şi Vadim au unele gesturi asemănătoare, dar diferenţa de cultură dintre ei este enormă. Acest lucru nu contează, pentru că o populaţie lipsită de cultură nu are cum să vadă o diferenţă de cultură. * În Galaţi, câteva mii de pensionari fac o manifestaţie spontană şi iau cu asalt Prefectura, fiind respinşi de către jandarmi cu lovituri de baston pe spinare. Ce voiau de fapt pensionarii? Sunt convins că nici ei nu ştiau prea bine. Pur şi simplu au simţit nevoia să-şi spună păsurile cuiva. Ce să caute ei în audienţă la prefect? Ce poate să le facă prefectul? Ce vină are prefectul că ei au pensiile mici? Doar ştiu şi ei că nu prefectul dă pensiile şi nici nu poate să mărească pensiile existente. Şi atunci?

Un atare marş este simptomatic pentru confuzia şi neputinţa în care se zbate societatea românească contemporană. Pensiile sunt prea mici, adică nu ajung pentru satisfacerea nevoilor elementare, pentru că guvernanţii au pus la punct, cu timpul, un sistem diabolic de a fura, puţin câte puţin, de la cei mulţi şi săraci, prin facturile de la curent, la gaze etc. Să nu uităm că noi cumpărăm gaze de la ruşi la un preţ 125

mult mai mare decât celelalte ţări importatoare. Eu nu cred că demnitarii români care au negociat preţul gazului cu ruşii sunt proşti, eu cred că sunt hoţi. Este de prevăzut că mişcări disperate şi confuze ale pensionarilor vor mai avea loc şi în alte oraşe din ţară.

Sigur, nu vor rezolva nimic.

Aprilie 2006 Apele Dunării s-au umflat înainte de Paşti, au înmuiat şi topit pur şi simplu digurile de pământ bătătorit, transformându-le în noroi. Atunci când au fost construite, prin anii '70, aceste diguri erau prevăzute pe partea dinspre fluviu cu dale de beton.

Ici şi colo dalele au fost furate de către ţărani şi folosite pentru amenajarea unor trotuare prin bătătură, pentru pavarea cu bune intenţii a unor poteci beton până la closetul din fundul grădinii. Azi, Dunărea s-a răzbunat, a rupt digurile în punctele neprotejate şi le-a dărâmat casele. Ţăranii au dat vina pe guvernanţi, pe natură sau pe Bunul Dumnezeu, dar pe ei înşişi nicidecum. Apoi s-a început evaluarea pagubelor. Prima care a sosit la faţa locului nu a fost ministra Sulfina Barbu de la Ministerul Mediului, ci Andreea Marin de la „Surprize, surprize”, apoi Gigi Becali şi pe urmă mitropolitul Olteniei, IPS Teofan. Cei mai mulţi sinistraţi s-au dus să se plângă lui Becali, la mitropolit nu a venit nimeni. Pare clar de unde aşteaptă oamenii mântuirea şi cine este pentru ei Mesia. În mintea ţăranului român de la

126

Dunăre, locul mielului lui Dumnezeu a fost luat de către berbecul din Pipera.

Inundaţiile provocate de Dunăre au împins într-un nemeritat con de umbră cel mai important eveniment politic de dulce consumat în Postul Mare, Congresul şi ţigănizarea PSD. Bineînţeles, am în vedere ţigănia ca trăsătură morală a politicianului român, nu ca însuşire rasială. Cele întâmplate în PSD par desprinse aievea din Ţiganiada lui Budai Deleanu.

A fost chiar mai rău decât o bătaie în sens fizic între rudari şi căldărari, între ceata lui Tandaler şi cea a lui Parpanghel din vestita epopee. Secrete bine păzite despre hoţii fabuloase au transpirat în presă şi la procurori. Foştii colegi de guvernare se loveau pe la spate cu dosare primejdioase şi otrăvite. Steaua lui Năstase a început să apună, iar cea a lui Marian Vanghelie să urce. Destinul acestor două personalităţi ale PSD este simptomatic. Prin această mişcare, ţiganul educat, rafinat şi diplomat a fost înlocuit cu ţiganul analfabet, şmecher şi tupeist. Ţiganul colecţionar este înlocuit cu ţiganul ciorditor, ţiganul din Cartierul Primăverii cu ţiganul din Ferentari.

127

Cariera universitară Aş fi putut să intru în învăţământul universitar atunci, imediat, în 1990. Ca profesor de liceu, prin anii ’80 am dat definitivatul şi gradul didactic II la Universitatea „Babeş Bolyai”. Acolo eram programaţi toţi, toate cadrele didactice din Transilvania. Profesorii de la Facultatea de Filosofie a UBB nu mă cunoşteau, fiindcă nu le-am fost student, dar unii dintre ei m-au remarcat pe la cursurile de pregătire, şi cu unii am ajuns chiar prieteni, Aurel Codoban sau Vasile Muscă de exemplu, alţii m-au apreciat în mod deosebit, Andrei Marga, Achim Mihu sau Ion Aluaş.

Pe la începutul anilor ‘90 cel mai influent şi mai respectat dascăl de la Filosofia din Cluj era Ion Aluaş (1927-1994). El a venit la Sighet ca să îmi facă inspecţia specială pentru gradul didactic II şi mi-a promis că, atunci când va fi posibil, mă va duce asistent universitar la Cluj. Apoi, când ne-am reîntâlnit prin 1991, m-a judecat cu asprime, că mă complac în funcţia de inspector şcolar, că fac hârtii inutile şi mă ţin de mese festive şi de chefuri. Mi-a cerut să îmi fac repede dosarul şi să vin la catedră la Cluj, iar eu i-am cerut un timp de gândire. Am aflat ulterior că s-a supărat pe mine.

128

Apoi a fost Cornel Iureş, fostul meu profesor de română din liceu, ajuns între timp secretar şef la Universitate, care mi-a cerut acelaşi lucru, să vin şi să mă titularizez la „Babeş Bolyai”. Lui Iureş i-am zis că eu aş prefera să prind mai întâi o bursă de studii în Occident şi apoi să vin pe o catedră universitară, că faptul că am fost timp de 13 ani profesor de liceu în provincie nu este suficient să mă îndreptăţească să aspir la o catedră universitară, iar Iureş mi-a răspuns că paşii ar trebui făcuţi invers, mai întâi să mă titularizez la UBB şi după aceea mă trimite el, de pe post de lector universitar, cu bursă în Occident.

Multă vreme după aceea mi-a părut rău că nu l-am ascultat. Adevăratul motiv pentru care nu m-am titularizat în învăţământul superior atunci când era momentul, prin 1990-1991, a fost că nu mi-am văzut viitorul în mod clar. Eram de 13 ani profesor în Sighet la un liceu de elită, eram căsătorit şi aveam un copil, o integrare socială, un anumit prestigiu profesional şi un confort al stilului de viaţă. Şi ce ar fi urmat? Să mă mut în Cluj, mai întâi singur, să îmi caut o chirie, să mănânc la o cantină studenţească şi să mă gospodăresc singur, să fac un stagiu de studii în Vest şi apoi să revin în Cluj şi să o iau de la capăt, să îmi cumpăr un apartament în rate, să îmi aduc familia, să caut serviciu pentru soţie, să mă mai confrunt cu tot felul de lipsuri încă vreo câţiva ani ş.a.m.d. Mi se părea cam complicat şi că nu mai am suficientă energie pentru aşa-ceva. Plus că, atunci când aş fi putut să mă perfecţionez în specialitate şi 129

să fac un doctorat, adică imediat după terminarea facultăţii şi până pe la vreo 37 de ani să zicem, acest interval de timp mi-a fost irosit în bezna epocii Ceauşescu, fără să fi trăit într-un oraş universitar, fără biblioteci şi fără climat de emulaţie academică.

M-a apucat lehamitea şi aşa se face că l-am ascultat pe Neculai Constantin Munteanu de la Radio „Europa liberă” şi m-am băgat în presă şi în politica locală.

Am încercat şi pe cont propriu să prind o bursă în Occident. În vara anului 1990 am călătorit în Belgia, am fost invitat în calitate oficială de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean în cadrul Operaţiunii „Villages Roumaines”. Cineva m-a prezentat rectorului Universităţii Libere din Bruxelles, un renumit chimist care se numea Georges Verhaegen. Am fost într-o seară la un picnic împreună, am discutat într-o atmosferă destinsă o mulţime de lucruri, cred că i-am făcut o impresie bună, omul a notat doleanţa mea şi mi-a promis că se va rezolva. Apoi am corespondat cu el până când, după vreo trei luni, mi-a răspuns că a trimis o adresă la consiliul profesoral al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale, dar răspunsul a fost negativ, cu motivaţia că nu se aprobă burse pentru statele din Est, dar un profesor de acolo mi-a dat a înţelege că România a devenit între timp rău văzută la Bruxelles, ca fiind ţara în care minerii îi bat pe studenţi şi Regele Mihai nu este lăsat să revină acasă – asta era chiar o problemă sensibilă, Belgia fiind monarhie.

130

Mai târziu însă, ocaziile de a lucra în învăţământul superior au venit cumva de la sine. În anul 1998, Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj a înfiinţat o Extensie la Sighet, cu specializările Geografia Turismului şi Gestiunea afacerilor. La propunerea unui fost elev Nicolae Hodor, pe atunci lect. dr. la Geografie, eu am fost solicitat să ţin cursul Cultură şi civilizaţie la Geografia Turismului. A fost vorba de două semestre de curs şi seminar, o chestiune de erudiţie, care mi-a plăcut şi mi se potrivea. Le-a plăcut în mod deosebit şi studenţilor, aveam feedback-uri numeroase şi relevante în acest sens. Timp de mai mulţi ani, între 1998-2005, mi-am ţinut cursul invariabil în ziua de joi, dimineaţa de la opt la zece fără pauză, un tur de forţă prin marile civilizaţii ale lumii, apoi o pauză mai lungă de o jumătate de oră, după care venea seminarul. În pauză mergeam împreună cu studenţii la cafea la un bar din apropiere, unde se discutau la fel lucruri interesante, aveam şi eu ocazia să mă ţin la curent cu preocupările lor şi cu modul lor de a gândi. Acest curs a fost primul care mi-a dat ocazia de a-mi regăsi forma intelectuală şi de a începe să mă pregătesc asiduu pentru o activitate universitară de calitate. După ce am susţinut doctoratul la Cluj cu Andrei Marga, care era şi ministru al Învăţământului şi avea rezervată şi funcţia de rector al Universităţii, acesta m-a invitat încă o dată să vin la „Babeş Bolyai”, cam în aceeaşi perioadă în care eram ofertat cum se spune şi de Universitatea „Vasile Goldiş” din Arad. Am ezitat din nou. Bunul 131

şi vechiul meu prieten Jean Bălin m-a sfătuit să nu mă duc la „Babeş Bolyai”, pentru că acolo sunt mai mulţi la Facultatea de Filosofie şi mulţi dintre aceştia sunt nişte închipuiţi, adică îşi închipuie despre ei înşişi că sunt foarte mari în domeniu şi în consecinţă aici voi răzbate mai greu, ci să mă duc la „Goldiş”, unde am culoar liber în ce priveşte specialitatea şi că aici voi putea alerga fără să mă împiedic de alţii. Aşa că l-am ascultat pe Bălin, nu pe Marga şi am constatat în timp că Bălin a avut dreptate.

Dar să prezint pe scurt cum am ajuns la „Goldiş”. Prin 1999, am publicat într-o carte o antologie de editoriale din „Jurnalul de Sighet” (Întoarcerea Casandrei, Ed. Proema, Baia Mare, 1999), am selectat numai acele editoriale despre care eu am crezut că pot prezenta un interes mai general şi ceva vreme mai îndelungată, eu fiind cunoscut ca unul care a prezis în scris cu câteva luni mai-nainte prăbuşirea jocului piramidal „Caritas” sau căderea guvernului Ciorbea. Prin toamna acelui an am dat câteva exemplare din carte la nişte prieteni din Baia Mare.

Ecourile au fost măgulitoare. Sculptorul Ion Marchiş a zis că eu aş merita să public în marile ziare centrale şi că editorialele mele ar trebui să fie luate ca model în presa locală, marele artist Mihai Olos şi poetul Ion Burnar m-au sfătuit să fac o lansare de carte în Baia Mare la care vor participa şi ei, am fost invitat să ţin o emisiune săptămânală la Televiziunea locală Cinemar (unde director era o bună cunoştinţă, Dumitru Mihali) etc. Însă cel mai important efect pe care l-a avut 132

cartea, pentru mine, a fost impresia produsă asupra unui prieten mai vechi, prof. univ. dr. ing. Dorel Cherecheş (1948-2001), tatăl viitorului primar al Băii Mari Cătălin Cherecheş, un om extraordinar, care din păcate a murit prematur pe la 53 de ani. La acea dată Dorel Cherecheş era prorector la proaspăt înfiinţata Filială Baia Mare a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, unde tocmai a debutat Specializarea Jurnalism-Limba Engleză. Dorel Cherecheş a citit câteva texte din carte, după care m-a invitat pe la el la birou şi mi-a zis pe un ton franc: „Nicule, tu scrii foarte bine, ai experienţă de lucru la un ziar, nu ai vrea să vii să predai aici la mine, la Jurnalism?” Cum mai aveam şi emisiune la TV Baia Mare şi, deci, aveam de mers săptămânal acolo, am acceptat.

Am funcţionat la „Goldiş” în calitate de cadru didactic asociat cu normă întreagă în anul 2000-2001, în paralel având acelaşi statut şi la Universitatea „Babeş Bolyai”, dar rămânând titular la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”. După un an am tras linie şi am ajuns la concluzia că în acest fel muncesc mult pentru bani puţini, aşa că am luat hotărârea să renunţ la titulatura de la liceu şi să mă titularizez în învăţământul superior, unde salariul practic mi se dubla. În anul 2001-2002 Universitatea „Goldiş” mi-a scos la concurs un post de lector, pe care l-am ocupat fără probleme, eu având un punctaj mult mai mare.

Mi s-a spus de la Serviciul Resurse Umane că numai aşa se poate, că eu aş întruni într-adevăr condiţiile pentru a ocupa un post de conferenţiar, dar Ministerul 133

nu aprobă intrarea în învăţământul superior direct pe postul de conferenţiar, în schimb după ce voi sta un an pe lector, mi se va scoate la concurs un post de conferenţiar. Conducerea Universităţii „Vasile Goldiş” s-a ţinut de cuvânt, anul următor postul meu de lector a fost transformat în conferenţiar, pe care iarăşi m-am titularizat fără probleme şi am rămas acolo, pe post de conferenţiar şi ulterior profesor universitar din anul 2003 şi până la ieşirea la pensie.

La „Goldiş” problemele nu au întârziat să apară. După ce distinsul profesor universitar Dorel Cherecheş a murit pe neaşteptate în toamna anului 2001, a început o scurtă perioadă de instabilitate pentru Filiala din Baia Mare. Prorectorul care conducea Filiala avea doi adjuncţi, ca să le zic aşa, unul a cărui funcţie se numea „director de studii”, prof. Ilie Marinca, şi altul care era directorul administrativ, Vasile Berlingher, funcţie prevăzută de altfel în Legea Învăţământului. Între aceştia doi a început o luptă surdă şi murdară pentru şefie. Prorector nu putea să fie nici unul, nici Marinca şi nici Berlingher, deoarece primul nu avea studii suficiente şi nici doctorat, iar al doilea nu avea studii deloc. Conducerea Universităţii de la Arad, respectiv rectorul fondator prof. univ. dr. Aurel Ardelean, biolog de prestigiu naţional şi membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, şi-a dat seama de situaţie şi l-a numit ca prorector pentru Filiala din Baia Mare pe prof. univ. dr. Tiberiu Vladislav, originar de prin Hunedoara şi absolvent al Institutului 134

de Mine de la Petroşani, care va să zică intelectual de tip miner. Explicaţia a fost că acest domn era bine căţărat politic, a fost senator în două mandate, între 1992-2000 şi a fost membru al Comisiei pentru Învăţământ a Senatului României, calitate în care a avut o anumită contribuţie în autorizarea provizorie şi mai apoi în acreditarea prin lege a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Ulterior omul a fost profesor universitar la Politehnica din Bucureşti şi membru în Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior.

Acest Tiberiu Vladislav a fost Prorector la Baia Mare doar câteva luni, timp în care treburile au mers destul de prost. El venea de la Bucureşti la Baia Mare cu avionul cam o dată la o săptămână sau la două săptămâni, dar pe la Filială ajungea efectiv cam o dată la o lună sau la două luni. Berlingher îl aştepta la aeroport şi îl ducea la cazare la un hotel bun, la „Mara”, îi asigura acolo totul, cazare, mâncare, băutură şi escorte. În timp ce îi turna în pahar, îi prezenta într-un anume fel activitatea din filială şi, după ce se afumau, trăgeau împreună anumite concluzii, iar în ziua următoare la şedinţă venea numai Berlingher şi spunea că domnul prorector nu poate să vină, fiindcă a trebuit să plece urgent la Bucureşti, dar a decis cutare şi cutare lucru. Ilie Marinca era el prost, dar nu chiar atât de prost încât să nu îşi dea seama cine şi cum conduce filiala şi mergea cu pâra la rector la Arad. Acest Ilie Marinca a fost un modest profesor de şcoală generală, specialitatea biologie, 135

însă a fost înzestrat cu un bun instinct de parvenire şi ştia cum să se comporte faţă de şefi, ceea ce l-a ajutat să ajungă inspector şcolar. Cu rectorul se cunoşteau din timpul Facultăţii de Biologie de la Cluj, de pe la începutul anilor ’60 şi mai apoi s-au mai întâlnit pe la diferite întruniri pe ţară, fiindcă şi rectorul era inspector şcolar de Biologie la Arad. Aşa se explică faptul că, atunci când a înfiinţat Filiala de la Baia Mare, rectorul Aurel Ardelean a apelat între alţii şi la Ilie Marinca.

Rectorul fondator al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, prof. univ. dr. Aurel Ardelean era în schimb un om extraordinar, cu nişte calităţi ştiinţifice, manageriale şi umane excepţionale. A absolvit cu rezultate strălucite Facultatea în 1962 şi a luat titlul de doctor în ştiinţe biologice în anul 1980.

A fost profesor la unul dintre cele mai renumite şi mai vechi licee din Arad, „Moise Nicoară” şi inspector şcolar. A pus problema înfiinţării unei universităţi în Arad încă din anul 1990 şi, atunci când a reuşit să fondeze Universitatea, a denumit-o „Vasile Goldiş”, în onoarea marelui patriot, cărturar şi om politic, care a fost primul care a exprimat o atare năzuinţă, atunci când a fost ministru al Cultelor la Bucureşti, prin anii 1920-1926. Rectorul Aurel Ardelean ştia să încurajeze oamenii fără să îi critice, ştia să vorbească cu cadrele didactice în aşa fel încât fiecare să se simtă deosebit de important şi merituos. Avea mână şi la afaceri, reuşind să pună pe picioare în câţiva ani o

136

universitate cu un patrimoniu imobiliar deosebit de valoros.

Vasile Berlingher (n. 1950) avea un fiu pe care l-a dus să facă Facultatea de Drept la Universitatea „Goldiş”, la Arad. Omul fusese cadru militar, subofiţer, la o unitate militară din Baia Mare, responsabil cu curăţenia în cazarmă. A făcut liceul la seral la o vârstă înaintată pentru aşa ceva şi şi-a dat Bacalaureatul la un liceu industrial din Baia Sprie, la vârsta de 37 de ani, în condiţiile în care se cam ştie cum se lua Bacalaureatul în anii ‘80. După 1990, a plecat din Armată şi s-a apucat de afaceri, punând mâna pe un mic spaţiu comercial, fost proprietate de stat. După ce fiul său a intrat la facultate la Arad, în 1995, Vasile Berlingher l-a cunoscut pe rectorul Aurel Ardelean, care era interesat să-şi extindă Universitatea în Baia Mare şi era în căutarea unui spaţiu adecvat. Rectorul a ajuns la concluzia că Berlingher ar fi omul potrivit. Prin intermediul lui, după mai multe tatonări, Universitatea a cumpărat treptat acţiuni de la fostul Institut de Proiectări Construcţii de pe vremea lui Ceauşescu, privatizat în 1991 ca societate pe acţiuni sub denumirea de ARIS SA şi adus la faliment, societate care deţinea o clădire nouă, modernă, situată central, pe str. Culturii la nr.

5, imobil care a intrat astfel în proprietatea Fundaţiei universitare „Vasile Goldiş” din Arad.

După această reuşită, Berlingher ar fi vrut să devină şi el ceva şef pe la Filială, dar şi-a dat seama că fără studii nu se poate. În consecinţă, s-a înscris 137

la fără frecvenţă la Universitatea „Vasile Goldiş”, Facultatea de Ştiinţe Economice, Specializarea Management, pe care a absolvit-o binişor după vârsta de 50 de ani, adică la o vârstă la care oamenii în genere nu mai pot învăţa mare lucru, ci se gândesc la pensie şi încep să meargă la biserică. De fapt, învăţătura nu era o problemă pentru dânsul, pentru că majoritatea cadrelor didactice veneau de la Arad la Baia Mare, erau cazate şi tratate corespunzător de către însuşi Berlingher, apoi în ziua următoare, când oamenii descopereau că acest domn este studentul lor, îşi ziceau că nu se poate ca să îl trateze cu refuz, vorba lui Caragiale. Şi domnul Berlingher nu s-a oprit aici, ci tot aşa a făcut şi doctoratul, la Timişoara, tot în Management, alegându-şi un profesor conducător de doctorat care era în acelaşi timp şi membru în Comisia Naţională de Atestare a Titlurilor de doctor, ca să nu fie surprize nici acolo şi care, la susţinerea publică a tezei, cointeresat fiind, i-a rugat discret în prealabil pe membrii Comisiei să nu pună întrebări candidatului. De altfel, candidatul avea şi nişte publicaţii, nişte articole în reviste de prestigiu, semnate împreună cu un economist de top, Liviu Gavrilescu.

Era un caz cumva asemănător cu al Elenei Ceauşescu, şi această savantă avea publicaţii în domeniul chimiei, care erau chiar bune, numai că nu erau scrise de ea. Aşa deci, după ce şi-a luat licenţa în Management aşa cum şi-a luat-o în anul 2003, Vasile Berlingher a devenit economist şi a fost numit director administrativ al Filialei Baia Mare a Universităţii şi, după 138

numai trei ani, atunci când şi-a luat şi doctoratul, la fel ca şi licenţa, domnul plutonier doctor devenit conferenţiar universitar, aspira să ajungă prorector conducător de Filială şi a început să se comporte ca atare. Neştiind cum se derulează cursurile într-o Universitate, care este specificul activităţilor didactice şi nici ce atribuţii are directorul administrativ, individul umbla cu un caiet în mână şi intra prin săli în timpul cursurilor, sub motivul că trebuie să verifice prezenţa, uitându-se de sus la cadrele didactice, cu ochiul stăpânului care îngraşă vita. A cerut odată şi unui lector de la Istorie să meargă să verifice dacă profesorul cutare este la curs sau nu, iar când acesta a refuzat, l-a apostrofat strigând: „da’ eu de ce te plătesc aici?” Faptele au stârnit rumoare în presa băimăreană (de ex. în „Informaţia zilei” nr. din 9 martie 2011) şi în cea de la Bucureşti şi aş menţiona aici un singur articol publicat în revista „Academia Caţavencu” nr./10 noiembrie 2010, semnat de Cornel Ivanciuc şi intitulat „Caz monstruos de impostură în promovarea universitară”, titlu care spune esenţialul prin el însuşi.

Aceştia erau oamenii din conducerea Filialei la moartea lui Dorel Cherecheş, în toamna anului 2001 şi la începutul scurtului mandat de prorector al lui Tiberiu Vladislav, în primăvara anului 2002. Cei doi, Marinca şi Berlingher se contestau feroce şi se pârau la rector, până când rectorul s-a înfuriat, i-a chemat pe amândoi deodată, faţă în faţă şi le-a bătut obrazul. Nu voia să renunţe la ei, pentru că îi erau 139

necesari amândoi, dar nici nu voia să mai tolereze situaţia. Le-a precizat la fiecare atribuţiile, a renunţat la serviciile prorectorului Tiberiu Vladislav de la Bucureşti şi a adus un prorector nou în toamna anului 2002, în persoana prof. univ. dr. ing. Viorel Pop din Baia Mare, fost decan al Facultăţii de Mine de la Universitatea de Nord, adică un localnic, care să se poată ocupa permanent de conducerea Filialei.

Eu am încercat să mă ţin cât mai la distanţă de aceste lupte de culise şi să îmi văd de treaba mea, să îmi ţin cursurile şi să îmi îndeplinesc atribuţiile administrative, fiind prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Umaniste între 2002-2012 şi apoi şef de catedră între 2012-2016, precum şi membru în Senatul Universităţii, între 2014-2018. La Arad am avut un şef, decanul Facultăţii prof. univ. dr. Marius Grec, un om excelent, cu care eram prieten. Dar nu a fost posibil să stau foarte mult deoparte. Berlingher era pornit împotriva mea, pentru că faţă de mine nu se putea impune ca şef. El, care habar nu avea de învăţământ, voia să aducă el anumite persoane din Baia Mare, cu pregătire corespunzătoare sau nu, pe post de cadre didactice asociate, dar la Facultatea de Umaniste, acolo unde eram eu prodecan, nu i-a ţinut figura, acolo eu am decis de cine am nevoie şi de cine nu, cine vine şi cine nu. Berlingher socotea că el trebuie să „aducă” la „Goldiş” anumite cadre didactice, cu care să-şi facă „echipă”, care să-i fie recunoscători şi să-l accepte de şef. Pe mine mă antipatiza în primul rând, pentru faptul că nu el m-a „adus” la „Goldiş”.

140

Sentimentul era reciproc, nici mie nu-mi plăceau oamenii analfabeţi cu veleităţi de lider, educaţi în cazarmă şi care la cariera lor militară nu au depăşit condiţia de subofiţer. Ne ignoram reciproc. Apoi mai era şi faptul că atunci când a fost prorector Viorel Pop, eu eram prieten cu acesta, iar Berlingher îl săpa ca să îi ia locul, aşa că ne turna în continuu la conducerea Universităţii pe amândoi, la pachet.

M-am întrebat de multe ori de ce rectorul îl ţine totuşi în braţe pe acest impostor şi pleacă urechea la ceea ce îi spune el. Explicaţia am găsit-o mai târziu, când am devenit şi eu evaluator ARACIS şi am fost în această calitate pe la mai multe universităţi din ţară. Orice universitate în general are nevoie de anumite sume de bani în cash, necontabilizaţi, pentru a face faţă anumitor cheltuieli neprevăzute în buget, necesităţi de protocol, deplasări în străinătate, cheltuieli legate de autorizarea şi acreditarea unor specializări etc. Or, directorul administrativ era de regulă omul însărcinat să procure aceşti bani în numerar. Deci mi-a devenit evident că rectorul nu se putea lipsi de unul ca Berlingher. La alegerile din 2008, rectorul m-a solicitat, prin intermediul decanului Marius Grec, care îi era nepot, să îmi depun candidatura pentru prorector. Am plusat şi am pus o condiţie, aşa la mişto, i-am transmis că accept, dar să îl dea afară pe Berlingher. Desigur, Berlingher a rămas la locul lui şi, în ceea ce mă priveşte, nu s-a mai pus problema să candidez de prorector. La alegerile din 2016, eu am candidat pentru încă un 141

mandat în Senatul Universităţii. Înainte de alegeri, Berlingher s-a dus la Arad şi a trecut pe la toate facultăţile, să le spună la toate cadrele didactice pe care le întâlnea să nu mă voteze, pentru că eu voi fi făcut cutare şi cutare chestii în detrimentul Universităţii. Existau colegi de pe la alte facultăţi care nu mă cunoşteau, dar care îl antipatizau pe individ suficient de mult, încât să voteze cu mine şi astfel am câştigat alegerile fără probleme, spre amuzamentul tuturor.

Prof. univ. dr. Viorel Pop, cu care eram prieten bun şi cu care am făcut de mai multe ori concedii în străinătate împreună cu familiile, a rezistat pe poziţia de prorector ceva mai puţin de trei ani, între 20022005. Berlingher l-a săpat cu asiduitate şi prorectorul Pop a fost nevoit să-şi cheltuiască cele mai bune energii într-o luptă surdă şi fără finalitate cu directorul administrativ, care îl sabota sistematic, după care a renunţat. Nefirescul situaţiei era că decizia era la unul şi banii la celălalt. După Viorel Pop, la conducerea Filialei a fost adus prof. univ. dr. Ion Mac, pensionat de la Cluj, de la Universitatea „Babeş Bolyai”, fost mulţi ani decan la Geografie, un om în vârstă cu prestigiu în specialitate şi autoritar, dar care nici el nu a rezistat mai mult de trei ani, 2005-2008. Ion Mac avea pe atunci aproape 70 de ani (n. 1937), era la vârsta la care bărbaţii cu personalitate devin de regulă megalomani, irascibili şi ipocriţi. Şi când trăgea ceva la măsea, şi asta se întâmpla aproape zilnic, nu te mai puteai înţelege cu el. Se lăuda el singur la greu şi îşi contrazicea interlocutorul permanent, fără să fie 142

cazul iar oamenii, ca să nu aibă probleme, preferau să îl aprobe sau să tacă. Eu nu m-am conformat, ci m-am apucat să îi ripostez. Odată la un pahar în doi, când l-am contrazis cu argumente pe ceva chestiune minoră, mi-a zis că sunt un individ alunecos şi m-a întrebat dacă nu sunt cumva evreu. I-am răspuns că nu sunt evreu şi l-am întrebat, la rândul meu, în stil talmudic că dacă aş fi evreu, asta ar constitui vreo problemă, este dânsul cumva anti-semit? Atunci m-a privit fix, ca omul trezit brusc din beţie, şi mi-a cerut să consider că o astfel de discuţie nu a avut loc. I-am promis că aşa va fi. Pe urmă am aflat că Mac nu era de fapt un anti-semit propriu-zis, dar că are totuşi ceva pe suflet, pentru că prima lui nevastă l-a părăsit fugind cu un evreu.

Atunci când a venit prorector, m-a chemat la el singur (a procedat la fel şi cu alţi colegi) şi mi-a cerut să-i spun sincer şi onest care sunt, după părerea mea, cele mai importante probleme din Filială. Cred că îi voi fi spus de mai multe, dar de două îmi amintesc clar. I-am spus că, în primul rând, Filiala trebuie să aibă un singur cap, nu două. Cum adică? Prorectorul să fie cel care decide, împreună cu Consiliul profesoral, nu directorul administrativ, care oricum nu se pricepe deloc în domeniul didactic. Directorul administrativ să nu participe permanent la şedinţele cu cadrele didactice, ci să fie invitat numai atunci când se discută probleme administrative şi numai la acel punct al ordinii de zi. Şi în al doilea rând, să se înfiinţeze la Filială un post de cercetător ştiinţific 143

debutant, unde să angajăm o persoană tânără, care să scrie proiecte cu finanţare europeană, de unde să câştigăm şi noi ceva bani şi să putem călători în cadru acestor proiecte la universităţi din afara ţării.

Mi-a zis că e o idee bună, şi-a notat-o şi m-a întrebat dacă am în vedere pe cineva anume. I-am dat numele unei fete din Baia Mare de vreo treizeci de ani, cu titlu de doctor luat la „Babeş Bolyai”, bună cunoscătoare de engleză şi germană şi care a scris mai multe proiecte câştigătoare.

Dar şi pe Mac l-a rezolvat Berlingher la fel ca şi pe Vladislav. La ora prânzului venea şi îl ducea la masă la pensiunea lui, îi dădea de băut bine şi discutau de toate. După masă, Mac venea la birou cu capsa pusă şi, cum eu aveam cursuri şi după-amiaza, mă căuta ca după terminarea cursurilor să-i ţin companie şi uneori mai serveam şi un păhărel împreună.

Am putut constata că dimineaţa eu stabileam cu el anumite lucruri, iar după masa omul ameţit din faţa mea îmi spunea exact contrariul. După vreo lună, a venit din nou vorba despre postul de cercetător. Mi-a spus că ideea trebuie abandonată pentru că, la salariul mic pe care îl poate da Universitatea, o persoană capabilă să facă proiecte câştigătoare nu va veni. Între timp însă, s-a întâmplat ceva despre care eu am aflat doar mai târziu, Mac a făcut un referat la conducerea Universităţii pentru înfiinţarea unui post de cercetător, care s-a aprobat şi s-a prevăzut salarizarea. La câteva zile după aprobare, a spus la rectorat că Iuga a vrut să-şi angajeze o nepoată pe 144

post de cercetător, fapt cu care el nu poate fi de acord, că o altă persoană nu s-a găsit la un salariu aşa mic şi în consecinţă el propune transformarea postului de cercetător, pentru a angaja o persoană care era necesară la serviciul administrativ. În acest fel Mac şi-a angajat un fel de servitor personal, unul care mergea după el cu maşina să-l aducă de la Cluj la Baia Mare şi apoi îl ducea înapoi acasă, la coborâre din maşină îi ducea geanta şi pardesiul până la birou, după care îi făcea piaţa. M-a stupefiat de câtă minciună, perfidie şi duplicitate a fost în stare Mac, ca să îşi rezolve postul valetului. Faptul că Mac a urmat un liceu din Gherla, o şcoală succesoare a unui fost seminar teologic iezuit, poate că era o explicaţie parţială pentru comportamentul lui. A luat totuşi plasă cu valetul, pentru că omul a fost adus de către Berlingher, era vorba tot de un fost subofiţer de la MapN. Călătorind cu maşina, Mac vorbea la telefon probleme de serviciu, la Cluj purta conversaţii cu universitari, acasă avea tot felul de discuţii cu soţia, unele penibile, iar Berlingher afla tot. Şi Mac s-a purtat în acest fel fariseic cu mine de mai multe ori în cei patru ani cât mi-a fost şef şi presupun că la fel a făcut-o şi cu alţii. Fata pe care am propus-o eu ca să fie angajată pentru a scrie proiecte a luat anul următor prin concurs un post de cercetător la un muzeu de rang naţional din Bucureşti.

O altă întâmplare a mea cu Ion Mac a avut legătură cu faptul că eu am predat şi la Filiala din Satu Mare a Universităţii noastre. Prorectorul şef al 145

Filialei Baia Mare Ion Mac îl socotea rival, îl duşmănea şi îl săpa în felul lui pe prorectorul şef al Filialei Satu Mare prof. univ. dr. Gavril Ardelean. Mai întâi a vrut să-i destructureze echipa. Eram mai mulţi de la Baia Mare care predam şi la Satu Mare şi Mac ne-a chemat pe rând pe fiecare şi ne-a sugerat să nu mai mergem să predăm la Satu Mare. Unii s-au conformat, eu nu.

Când Mac a insistat, eu i-am zis că e vorba de a câştiga un ban în plus şi de aceea vreau să predau şi la Satu Mare. Nu a mai zis nimic, dar la câteva zile după aceea, iarăşi la un pahar în doi, mi-a spus pe un ton amical că e vorba de profesori care, din lăcomie, ca să câştige mai mult la salariu, îşi iau mai multe norme didactice, dar nu le ajunge timpul să îşi ţină cursurile, aia nu e muncă de calitate, a precizat că nu e vorba de mine, ci de prorectorul de la Satu Mare Gavril Ardelean. Şi m-a îndemnat ca eu, în calitate de ziarist recunoscut pentru cinstea şi curajul lui, să scriu un articol la ziar împotriva acestor practici academice nesănătoase şi a persoanei în cauză, adică împotriva lui Gavril Ardelean. Eu i-am zis că, dacă ar fi fost vorba de altcineva de la altă Universitate, aş fi scris fără îndoială, dar fiind vorba de un cadru didactic al Universităţii noastre, nu voi scrie nimic, din loialitate faţă de instituţie. S-a enervat şi din nou mi-a cerut categoric să consider că această discuţie nu a avut loc. Mai târziu mi-am dat seama, nu ştiu dacă în cooperare cu Berlingher sau nu, individul a vrut să mă atragă într-o capcană periculoasă. Dacă publicam ceva împotriva vreunui cadru didactic 146

de-al nostru, după Codul de Etică al Universităţii eu riscam să fiu dat afară, adică pur şi simplu era posibil să mi se desfacă contractul de muncă. În acest fel îmi distrugeam singur o carieră didactică îndelungată şi clădită cu multă muncă.

Furios că nu i-a ţinut figura, Mac şi-a continuat ofensiva împotriva mea la modul pervers. La o şedinţă la Arad, la care am participat şi eu de altfel, l-a contactat confidenţial pe prorectorul Gavril Ardelean, a adus vorba despre mine şi l-a întrebat ceva în genul: „ce are Iuga cu tine, uite că vrea să te atace în presă, a zis că ai mai multe norme didactice şi că nu îţi ţii cursurile” etc. Eu bineînţeles că nu am ştiut nimic şi am aflat despre tărăşenie vreo doi ani mai târziu. Dar am simţit imediat, pe cât de clar tot pe atât de inexplicabil, o vrăşmăşie cruntă din partea prorectorului Gavril Ardelean, manifestată printr-o răceală extremă şi prin tot felul de reproşuri nelalocul lor. După ce am aflat despre ce a fost vorba, am avut o explicaţie cu Gavril Ardelean şi am redevenit prieteni. Atunci m-am hotărât să mă răzbun şi eu pe Mac. Ocazia a venit în scurt timp, când un fost ministru al Învăţământului din Guvernul Tăriceanu, provenit de la Universitatea din Cluj, Mircea Miclea a demisionat din funcţie în noiembrie 2005. Normal, în mediile universitare se comenta evenimentul şi se făceau pronosticuri cu privire la cine o fi următorul ministru. Eu am avut o idee. Cu câteva minute înainte de o şedinţă, am intrat în birou la prorector.

147

Era singur. I-am zis pe un ton secretos, cu voce scăzută, că eu am informaţii din surse de presă demne de încredere de la Bucureşti că el, Profesorul Ion Mac, este avut în vedere pentru funcţia de ministru al Învăţământului şi că în curând va fi sunat de la Cabinetul prim ministrului Tăriceanu, spre a i se face această ofertă. S-a ridicat de pe scaun şi aplecat grav peste masă spre mine şi m-a întrebat aproape în şoaptă dacă e adevărat. L-am asigurat că informaţia mea este absolut sigură. Am servit împreună câte un pahar mare de whisky, i-am urat succes şi am ieşit din birou, iar el a rămas privind visător în tavan. Probabil că a mai consumat ceva şi singur de bucurie, pentru că la şedinţă a venit într-o euforie de zile mari. După vreun sfert de oră nu s-a mai răbdat şi a spus motivul bunei sale dispoziţii, anume îl caută Tăriceanu ca să îl cheme pe postul de ministru al Învăţământului. S-a făcut o linişte profundă şi oamenii au făcut ochi mari. „Dacă nu credeţi, uite, întrebaţi-l pe Iuga”, a plusat Mac. Privirile toate s-au întors spre mine şi atunci eu am plusat încă şi mai mult, până grotesc: „da, eu am fost la dumneavoastră în birou, atunci când v-a sunat Tăriceanu”, am mărturisit cu aerul omului care nu este obişnuit să mintă. După şedinţă, mai mulţi au trecut pe la el prin birou, adresându-i felicitări şi unele mici rugăminţi, pentru atunci când va fi ministru. Apoi Mac a plecat la Cluj şi în ziua următoare a fost anunţat şi numele noului ministru al Învăţământului în persoana lui Mihail Hărdău. La Filiala 148

„Goldiş” din Baia Mare nedumerire, şuşoteli. Prietenul meu Viorel Pop ştia care este adevărul şi le-a spus. Au venit la mine nişte colegi care m-au întrebat dacă a fost adevărată faza cu telefonul lui Tăriceanu.

Am recunoscut că nu, că am minţit eu şi că totul nu a fost decât o farsă de-a mea. „Şi de ce i-ai făcut-o, ca să-ţi baţi joc de el?” „Da” am răspuns eu cu seninătate şi cinism. Lui Mac i s-a raportat totul. Nu mi-a zis niciodată nimic pe chestia asta, dar de aici înainte omul m-a urât sincer şi a vorbit insultător la adresa mea, fără să mai fie nevoit să se prefacă şi totodată fără să mă mai lucreze pe la spate.

Ultima coliziune a mea cu fostul meu şef prorector prof. univ. dr. Ion Mac am avut-o atunci când dânsul nu mai era prorector, prin 2010 cred, cu ocazia unui curs festiv de absolvire. Erau absolvenţii de la facultatea la care eu eram prodecan şi mie îmi revenea misiunea să organizez cursul. Erau vreo patru grupe, peste o sută de absolvenţi, plus aparţinătorii care mai vin la astfel de ocazii festive – prieteni / prietene cu flori, soţi / soţii, părinţi, copii etc. – deci undeva între 170-180 de persoane după aprecierea mea, clar că nu încăpeam în amfiteatrul Filialei cu 150 de locuri. În consecinţă, am închiriat o sală mai mare de la primărie, „Sala numită „Milenium” din Centrul Vechi, cu 180 de locuri pe scaun şi cu o terasă interioară prevăzută cu mese, unde se putea fuma şi bea cafea, un loc ideal pentru o festivitate de absolvire. Am supravegheat personal aranjarea scaunelor şi a staţiei de amplificare. Ca să ţină cursul 149

festiv propriu-zis l-am invitat pe decanul nostru de la Arad, prof. univ. dr. Marius Grec, cu care am fost tot timpul prieten bun. Pe fostul prorector Ion Mac nu l-am invitat deloc, pentru că înainte cu un an a făcut praf o intenţie de curs festiv la Facultatea de Drept. Atunci cele două grupe de la Drept au organizat (nu ştiu de ce) cursul festiv în Sala de Conferinţe a Bibliotecii judeţene şi au făcut imprudenţa să îl invite pentru ţinerea cursului pe prorectorul Ion Mac. Cursul era prevăzut să înceapă la 13.00, o oră nepotrivită, pentru că Mac a venit băut şi nervos, deoarece nu apucase încă să servească masa. S-a aşezat la prezidiu, absolvenţii erau în sală îmbrăcaţi frumos cu togă şi tichii. În faţă, undeva pe primul rând, se aflau vreo trei-patru ziarişti invitaţi care, normal, nu erau îmbrăcaţi în togă. Înainte de a începe festivitatea Mac, în stare de ebrietate evidentă, i-a întrebat pe ziarişti pe un ton răstit: „Dar voi de ce nu aveţi togă?” „Păi, ştiţi domn profesor, noi suntem de la presă”, i-au răspuns oamenii uşor amuzaţi.

Atunci Mac, în loc să îşi ceară scuze pentru faptul că a greşit, tot el s-a enervat şi mai tare şi a început să-i beştelească pe ziarişti. Aha, presa care este „cancerul societăţii” şi dăi şi spune cât rău a făcut României presa după decembrie 1989 şi tot aşa câteva minute bune, până când absolvenţii au început să vocifereze, s-au ridicat în picioare, au strigat că nu pentru asta au venit ei aici şi au părăsit sala. Acel spectacol grotesc a avut bineînţeles şi ecouri în presă.

150

Deci, în anul următor, când am organizat eu cursul festiv, nu l-am invitat deloc pe domnul profesor Mac, ca să nu îmi strice atmosfera festivă, emoţionantă şi solemnă care se cade să fie în astfel de împrejurări. A aflat totuşi de curs şi în dimineaţa zilei respective s-a înfiinţat la Filială. Mai întâi a încercat să îi convoace pe absolvenţii de la Geografie, chipurile să le prezinte ceva în legătură cu examenul de licenţă. Absolvenţii contactaţi i-au răspuns că azi avem cursul festiv. Mac a ripostat, zicând că el nu a aprobat nici un curs festiv (în realitate nu era cazul să aprobe nimic, nu mai era prorector) şi că, dacă ei merg la cursul festiv, s-ar putea să aibă probleme cu el la licenţă. Apoi Mac a venit şi el la cursul festiv, băut bine. Le-am spus la doi colegi de la Geografie cu care eram prieten, Dan Ioan Bogdan şi Cornel Faur, că aici nu e vorba să ne facem de râs numai profesorul Mac şi noi care organizăm cursul, că aici ne facem de râs toată Universitatea. Sarcina lor a fost să îl încadreze pe Mac şi să nu îl lase să se ridice din scaun, sarcină de care s-au achitat cu brio. Eu am avut grijă ca să nu fie vreun scaun liber la prezidiu şi cele două microfoane ale staţiei de amplificare să fie la mine, să nu pună mâna Mac pe vreunul. Când a intrat Mac în sală, a venit spre masa prezidiului şi m-a întrebat că el unde stă. L-am condus binişor şi l-am aşezat pe un scaun în rândul întâi, între Bogdan şi Faur. Mi-a zis că doreşte să ia şi el cuvântul, l-am asigurat că dânsul va vorbi la urmă, că aşa vorbesc şefii, după decanul care va ţine cursul festiv. Figura a 151

ţinut. După ce a fost strigat catalogul şi decanul şi-a ţinut cursul, Mac a vrut să se ridice să vină la prezidiu, dar cei doi l-au tras energic de haină înapoi jos pe scaun, Mac a strigat ceva la mine, dar eu m-am făcut că nu aud, i-am felicitat pe absolvenţi şi am început să aplaud, din spatele sălii nu s-a văzut şi nu s-a auzit nimic, astfel cursul festiv s-a terminat în bune condiţii. Este posibil ca Berlingher să îl fi îmbătat pe Mac de dimineaţă şi să-l fi instigat împotriva mea, pentru că înainte de începerea cursului a venit la mine contabilul Timiş râzând şi m-a întrebat că acuma ce o să mă fac, că vine Mac beat şi va face scandal. În zilele următoare a trebuit să îi calmez pe absolvenţii de la Geografie pe care Mac i-a ameninţat să nu vină la cursul festiv, că în caz contrar vor avea probleme la examenul de licenţă. I-am telefonat decanului, iar acesta mi-a cerut să fac alte propuneri în scris pentru comisiile de licenţă, fără Mac. Am făcut întocmai, dar bineînţeles că lui Mac nu i-am spus nimic, pentru că ar fi intervenit la rector şi ar fi fost pus din nou în comisie. L-am lăsat pe profesorul Mac să meargă liniştit la Arad şi abia în dimineaţa examenului a văzut că nu este în nici o comisie.

Normal, omul s-a enervat, a mers la decanat, a aflat cine a trimis propunerile în scris pentru comisii şi nu a mai putut face nimic, decât să vorbească urât la adresa mea.

Ultima oară profesorul Ion Mac a fost în Baia Mare la o conferinţă ştiinţifică după câţiva ani buni 152

de la acele întâmplări, cu vreun an înainte de a muri.

După conferinţă am servit masa la un restaurant, împreună cu alţi colegi, între care Dan Ioan Bogdan şi Cornel Faur. Întâmplător am stat la masă aproape unul de altul şi între noi s-a instalat un fel de comunicare stranie, am vorbit despre multe lucruri cu sinceritate, ca doi vechi prieteni. Fără să o spunem prin cuvinte, am trecut peste toate neplăcerile care au fost între noi şi am simţit că este ca şi cum ne-am cere iertare unul de la celălalt pentru totdeauna, iar la despărţire ne-am strâns mâinile cu o căldură neprefăcută. După aceea nu ne-am mai văzut niciodată.

Cititorul care parcurge rândurile de mai sus, nu ar trebui să creadă că eu nu m-am înţeles bine cu nimeni, atunci ar reieşi că eu am fost problema. Nu, nicidecum. Dimpotrivă, m-am aflat tot timpul în relaţii foarte bune cu rectorul şi cu decanul de la Arad, cu foarte mulţi colegi de la Arad, fie colegi de departament, fie colegi de Senat, precum şi cu colegii cadre didactice de la Baia Mare. Apoi, am fost în relaţii excelente cu prorectorii care mi-au fost şefi direcţi, Dorel Cherecheş, Viorel Pop, Gavril Ardelean şi Liviu Tăut, în schimb nu m-am putut înţelege în mod permanent cu directorul administrativ Berlingher, cu care de altfel nu aveam raporturi de serviciu, după cum nu m-am putut înţelege intermitent cu prorectorul Ion Mac, din păcate manipulat de către Berlingher. Am insistat aici însă asupra momentelor conflictuale cu unele persoane, pentru că întotdeauna conflictele sunt mai interesante pentru cititori din 153

punctul de vedere al trăirii psihologice, decât relaţiile idilice.

Cu fostul prorector de la Satu Mare Gavril Ardelean, care între 2011-2016 a condus şi Filiala Baia Mare, am devenit prieteni apropiaţi. De câte ori trebuia să mergem la Arad, o dată sau de mai mult ori pe lună, la şedinţe de Senat sau cu alte ocazii, mă invita să merg cu el în maşină şi găseam întotdeauna chestiuni interesante de discutat, inclusiv probleme de ordin filosofic şi teologic. Avea tact şi ştia cum să lucreze cu oamenii. La şedinţe puteam să îl contrazic când credeam că este cazul, nu se supăra, îmi permitea inclusiv să glumesc cu el şi ştia să aprecieze o replică reuşită. Ca prorector Gavril Ardelean, ca şi succesorul său Liviu Tăut, s-au impus şi au ţinut în frâu pretenţiile aberante ale unui om neşcolit precum Berlingher, de a se amesteca în problemele de învăţământ. Când a murit, prin octombrie 2016, am fost la înmormântare la Satu Mare şi am avut senzaţia că pierd un prieten real, aşa cum ni se întâmplă destul de rar.

Un gust amar mi-a lăsat însă împrejurarea în care am fost propus pentru a lua Premiul Academiei Române. Universitatea noastră, cu aproape patru sute de cadre didactice în total, avea doi profesori cu Premiul Academiei, iar eu urma să fiu al treilea. În anul 2015 eu am publicat o carte intitulată Din istoria marilor idei etice şi pedagogice, un fel de istorie a eticii conjugată cu istoria pedagogiei, un volum masiv, structurat original, cu o listă bibliografică imensă, 154

care satisfăcea exigenţele ştiinţifice ale Academiei.

Când am scris cartea, eu nu m-am gândit la această eventualitate, dar cartea mea a fost văzută/citită de unii membri ai Academiei cu care mă cunoşteam (acad. Valentin Vlad, acad. Alexandru Surdu, acad.

Alexandru Boboc), dar şi de alţii care nu mă cunoşteau (acad. Cristian Hera, acad. Gheorghe Benga) şi toţi au zis că este o lucrare care merită să fie premiată de Academie. Lista cărţilor propuse pentru premiere din anul 2015 a fost supusă atenţiei Prezidiului Academiei în şedinţa de pe luna februarie 2016. Pentru aceasta era nevoie de împlinirea unei formalităţi, anume cartea trebuia recomandată de către Universitatea sau instituţia unde era afiliat autorul. Repet, era vorba de o formalitate. Pe la sfârşitul lunii ianuarie 2016, mă sună acad. Alexandru Surdu să îmi spună că aşteaptă recomandarea de la Universitatea unde sunt titular, ca să mă poată pune pe listă.

Deci o caut la birou pe doamna rector prof. univ. dr. Coralia Cotoraci şi îi expun pe scurt chestiunea. Mă ofer să formulez chiar eu recomandarea în cauză, să o dau numai pentru înregistrat, semnat, ştampilat şi expediat la Academie. Mă ascultă cu atenţie şi mă trimite la prorectorul cu cercetarea ştiinţifică, biolog prof. univ. dr. Anca Hermenean, zicând că e de resortul acesteia. Mă ascultă şi doamna prorector cu cercetarea, cu o faţă inexpresivă ca de peşte şi îmi dau seama că nu înţelege foarte bine despre ce este vorba. Stabilim să-i expun toată 155

chestiunea detaliat în scris, pe un e-mail şi să ataşez acolo şi recomandarea către Academie gata formulată de către mine, care trebuia doar listată, înregistrată, semnată, ştampilată şi expediată pe poştă la Academie.

Ceea ce şi fac, ajung acasă şi îi scriu. Îi explic încă o dată totul cu de-amănuntul, repet poezia, că este vorba de o recomandare de doar câteva rânduri, care nu trebuie să fie argumentată, că nu este vorba de un referat, pentru că cele două referate le fac doi academicieni, îi spun că o să scriu chiar eu textul în cauză pe care i-l trimit în attach, ea neavând altceva de făcut decât să-l dea la înregistrat, semnat şi ştampilat, apoi urma să ridic eu însumi hârtia de la rectorat (ca să nu am alte surprize) şi să o expediez pe adresa Academiei Române. Scrisoarea mea împreună cu attach-ul care conţinea recomandarea elaborată gata a fost expediată pe e-mail pe 19 februarie 2016, dimineaţa. În seara zilei următoare primesc un răspuns stupefiant. Doamna prorector cu cercetarea îmi scrie că dânsa nu poate să elibereze un astfel de act: „Prorectoratul cercetare nu se ocupă de aprecieri de specialitate pe domenii ştiinţifice. Nu ne putem pronunta asupra originalitatii si importantei stiintifice a cartii dvs. De aceea va recomand sa solicitati recomandari cel putin din partea referentilor stiintifici”.

Am citat întocmai din scrisoarea de refuz a doamnei prorector, cu scăpările de gramatică cu tot.

Acuma ce era de făcut în problema asta? M-am gândit că nu are sens să merg din nou la doamna rector în audienţă, pentru că am presupus că cele 156

două doamne, doamna rector şi doamna prorector, s-or fi consultat înainte de a-mi fi dat mie acel răspuns scris, şi oricum nu mai aveam nici timp şi nici nervi să mai umblu de la o uşă la alta. Mă sună acad.

Alexandru Surdu din nou, să îmi ceară recomandarea din partea Universităţii. Îi răspund supărat că Universitatea refuză să îmi dea o recomandare şi că, în acest caz, eu renunţ să îmi mai depun cartea pentru premiere la Academie. Alexandru Surdu se miră şi îmi zice că el nu a mai întâlnit un astfel de caz, deoarece şi universităţile sunt interesate ca vreun cadru didactic de-al lor să ia un premiu al Academiei Române, pentru că prestigiul Premiului se răsfrânge şi asupra prestigiului universităţii în cauză.

Apoi îmi spune că a găsit el altă soluţie, anume cartea mea va fi propusă pentru Premiul Academiei Române de către Institutul de Filosofie al Academiei, unde Surdu era director. Şi aşa se face că am reuşit să iau Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în decembrie 2017. Câteva zile mai târziu, avem şi noi, Universitatea, obişnuita şedinţă festivă de Crăciun la Arad. Fostul rector Aurel Ardelean, având acuma funcţia de preşedinte al Universităţii, mă felicită în plen pentru Premiul Academiei şi mă cheamă să îmi strângă mâna. Lângă el, doamna rector Coralia Cotoraci mă felicită şi dânsa, mă pupă şi îmi spune zâmbind (reţin exact): „vă rugăm să ne scuzaţi, ştiţi, mai greşim şi noi”, iar doamna prorector Hermenean şi-a întors capul când am trecut prin dreptul dumneaei, ca să nu fie nevoită să mă felicite.

157

M-am întrebat ce s-o fi întâmplat, de am fost sabotat chiar de către persoane din conducerea Universităţii (nu am ştiut niciodată exact de către cine şi cum), ca să nu iau Premiul Academiei. Nu am găsit nici o explicaţie. M-am gândit doar prin analogie, mutatis mutandis, cu un caz de dimensiuni incomparabil mai mari, de poetul român Nichita Stănescu, care nu a luat Premiul Nobel pentru Literatură. La Bucureşti, din mediile scriitoriceşti din anii ’70, se ştia că Nichita a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură şi că are şanse reale, dar... îi trebuia şi o recomandare de la o instituţie din ţară, de la Uniunea Scriitorilor sau de la Academia Română, recomandare pe care nu a primit-o de nicăieri, niciodată. Folclorul universitar şi scriitoricesc spunea că România trebuie să aştepte să ia mai întâi tovarăşul Premiul pentru Pace sau tovarăşa pentru Chimie şi mai apoi nu are decât să-l ia şi Nichita pentru Literatură. În tot cazul, după ce am luat premiul, am trimis pe e-mail o scurtă scrisoare ironică pe adresele conducerii Universităţii şi ale unor colegi prieteni, în care le-am mulţumit tuturor celor care m-au sprijinit afectiv, dar şi celor care mi-au pus piedici efectiv, pentru că în această situaţie am primit recomandarea din partea Institutului de Filosofie al Academiei Române şi astfel şansele mele de a lua premiul Academiei au crescut considerabil. În baza statutului meu de universitar şi a unei relative experienţe în derularea unor manifestări ştiinţifice, începând cu anul 2009, la solicitarea vechiului 158

prieten prof. Simion Iuga am contribuit şi eu la organizarea unui Simposion ştiinţific anual la Săliştea de Sus, ţinut în fiecare an la date fixe înainte de Sfânta Maria, în zilele de 13-14 august, la care am fost prezent de fiecare dată. Iniţial, s-a pornit cu forţe modeste, cu participarea unor cadre didactice din zonă şi din Baia Mare şi cu subiecte locale, prezentate fără a fi selectate cu o exigenţă deosebită. Dar lucrurile s-au schimbat radical din anul 2009, când a participat pentru prima dată acad. Valentin Vlad, vicepreşedinte şi ulterior preşedinte al Academiei Române. Meritul de a-l fi invitat şi de-al fi convins pe acad. Valentin Vlad să vină la această manifestare de la Săliştea de Sus îi revine unui fost student de-al său originar din Sălişte, prof. Simion Bogâldea, profesor la Colegiul Naţional „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmaţiei. Acad. Valentin Vlad, cu ascendenţe maramureşene, după mamă cunoscută ca fiind originară din Borşa, fată de preot născută Timiş, iar după tată, Vlad, cu presupusă ascendenţă sălişteană. Apoi, acad. Valentin Vlad a avut meritul de a-i atrage la Sălişte şi pe alţi colegi de-ai săi: acad. Alexandru Surdu, fost vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, actualul Preşedinte al Academiei Române, Acad. Emil Burzo, Preşedinte al Filialei Cluj a Academiei Române, Acad. Petre T. Frangopol, Membrii Corespondenţi ai Academiei Române Ion Pop şi Mircea Dumitru şi apoi multe alte personalităţi ştiinţifice şi culturale de primă mărime, din diferite domenii. Şi uite aşa ne-am pomenit că noi, 159

săliştenii, trebuie să patronăm una dintre cele mai importante conferinţe ştiinţifice de nivel naţional.

Pe de altă parte, a fost şi meritul şi inteligenţa localnicilor ec. Ştefan Iuga, primar şi prof. Simion Iuga, mai cunoscut sub numele familiar de Sam, consilier al primarului. Primul, primarul, a susţinut iniţiativa nu numai în vorbe ci şi material, iar profesorul Sam a avut ideea fermă, la care a ţinut morţiş, de a tipări lucrările în volum. De la Consiliul Judeţeţan Maramureş nu am primit deloc bani. Ar fi dat ei ceva bani, dar acei mediocri şefi politici vremelnici ai judeţului ar fi vrut să fie şi ei prezenţi, să li se facă loc la masă lângă preşedintele Academiei Române şi să ţină şi ei câte un disurs. Mi s-a sugerat ideea, dar eu am refuzat categoric şi explicit, am zis că la Sălişte noi vrem să facem ştiinţă, nu demagogie politică şi mese de protocol, aşa că noi am refuzat prezenţa lor, iar ei ne-au refuzat cu banii. Am fost chit, scor 1 – 1. În ceea ce priveşte ideea lui Sam cu tipărirea comunicărilor, au ieşit până în acest moment un număr de zece volume, de reală valoare ştiinţifică. Au fost multe manifestări ştiinţifice de acet gen după care nu a rămas nimic, dar după Simpozionul de la Sălişte rămâne deja un raft de bibliotecă. În aceste volume au fost reunite texte semnate de Acad. Ionel Valentin Vlad, Acad. Ioan-Aurel Pop, Acad. Emil Burzo, de către cercetători ai Academiei Române Adrian Rezeanu şi Dumitru Loşonţi, de către universitarii de la toate universităţile importante ale României, precum: Emil Constantinescu, 160

fost preşedinte al României, Dan Dungaciu, Victor Bârsan, Vasile Iuga (Bucureşti), Vasile Frăţilă (Timişoara), Daniel David, Mihaela şi Sandu Frunză, Flaviu Călin Rus, Eugen Băican, Vasile Timiş, Nicolae Gudea, Iulia Grad (Cluj), Cristina şi Nicu Gavriluţă (Iaşi), Gheorghe Şişeştean şi Ioan Godea (Oradea), Timur Chiş (Constanţa), Ştefan Vişovan (Baia Mare), cercetători de la diferite instituţii, precum Ioana şi Mihai Dăncuş, Livia Ardelean, Elisabeta Dobozi-Faiciuc şi mulţi, foarte mulţi profesori şi intelectuali din Maramureş şi din afara lui.

Faptul că la Sălişte s-a reuşit organizarea unei manifestări ştiinţifice de anvergură academică naţională nu a rămas fără urmări. Au fost indivizi care au încercat să o confişte, măcar parţial. Au venit popi şi dascăli de pe sate, care se uitau la membrii prezidiului Academiei Române îmbrăcaţi în ţinuta de gală ca la un sobor de arhierei şi ar fi vrut şi ei să aibă aşaceva. Au insistat să ne împărţim, adică să facem o zi la Sălişte şi ziua următoare în alt sat, în Botiza sau în Petrova de exemplu. Iarăşi am refuzat. A trebuit să le explic în mod repetat şi pe ton tot mai ridicat că noi suntem în situaţia de a aduna, nu de a risipi, că nu vrem să spargem ceva ce merge atât de bine. O iniţiativă şi mai primejdioasă a venit din partea Bibliotecii judeţene şi a Universităţii de Nord din Baia Mare. Reprezentanţii acestor instituţii au făcut demersuri de la Sălişte la Bucureşti şi retur ca o acţiune atât de importantă să se deruleze în Baia Mare, că doar acolo este centrul cultural al Maramureşului.

161

Concret, propuneau ca în prima zi comunicările în plen să se ţină în Baia Mare, în localul Bibliotecii şi neapărat sub conducerea ştiinţifică a unor cadre didactice de la Universitatea de Nord (înlăturarea mea fiind o condiţie sine qua non), unde directorul Bibliotecii avea ceva ţuţeri şi un nepot într-o funcţie de conducere, iar seara invitaţii să se deplaseze la Sălişte, cheltuielile de cazare şi masă urmând să le suporte primăria acestei localităţi. Iarăşi am reuşit să facem faţă unor atari presiuni, iar persoanele în cauză s-au supărat, ne-au înjurat faţă de terţe persoane şi nu au mai venit pe la Sălişte. Apoi au apărut şi persoane neinvitate, bunăoară un analfabet consilier municipal la Baia Mare, se aşezau la masă, mâncau, beau şi ne bârfeau, până când le-am transmis prin intermediul lui Alexandru Peterliceanu să nu mai vină, pentru că nu au nici o legătură cu un eveniment ştiinţific.

Dat fiind prestigiul deosebit de care a ajuns să se bucure Simpozionul de la Săliştea de Sus pe plan naţional, în februarie 2018 Prezidiul Academiei a acordat egida Academiei Române pentru Centrul de Cercetări intitulat „Cultură şi Civilizaţie Românească în Maramureş”, cu sediul în Săliştea de Sus. Sub această egidă am publicat şi eu trei cărţi, au fost publicate două volume cu lucrările Simposionului din 2018 şi 2019, precum şi o monografie a Şcolii din Săliştea de Sus, semnată de prof. Dumitru Chiş, fost director al Şcolii. Pentru implicarea în organizare, pe data de 13 august 2018, în cadrul Conferinţei 162

ştiinţifice anuale, mi s-a conferit titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Săliştea de Sus. Prezentarea de tip Laudatio mi-a fost făcută, cu o deosebită căldură, pigmentată de amintiri personale, de către Acad.

Alexandru Surdu. Iar prof. Simion Iuga a arătat şi el că, în motivarea hotărârii Consiliului local, s-a reţinut între altele că eu am fost, la lucrările Simpozioanelor, „de fiecare dată, un moderator model, care a făcut dovada unei vaste culturi teoretice, în baza căreia a putut să conexeze ideile esenţiale ale comunicărilor din cele mai variate domenii, creând astfel o atmosferă de reală emulaţie intelectuală”. Recunosc că acest titlu de cetăţean de onoare m-a emoţionat şi m-a bucurat foarte mult.

163

Manelizarea şi miliţienizarea culturii Aş putea spune că situaţia spirituală a timpului nostru, a anilor 2020, seamănă foarte mult în privinţa culturii cu situaţia din anii ’30 ai secolului trecut. Şi atunci ca şi acuma există unii politicieni care, atunci când aud de cultură, le vine să scoată pistolul. De unde această înverşunare a politicii în privinţa culturii? O explicaţie ar fi că cultura dă un sentiment de libertate interioară şi este totodată substanţa fermă şi perenă a spiritualităţii individului, natura anorganică a sa. Omul cultivat are o consistenţă şi o subzistenţă sufletească proprie, stă pe picioarele lui şi gândeşte cu capul lui, este critic şi independent în raport cu ideologiile politice, iar acest lucru nu convine puterii politice. Puterea politică va căuta întotdeauna să manipuleze individul prin ideologie, adică printr-o sumă de idei privind organizarea politică tot mai bună a societăţii, ceea ce conţine un foarte mare coeficient de iluzie şi utopie.

Am putut observa personal că, la început de secol XXI, educaţia a început să fie organizată împotriva culturii, să fie ghidată de nişte poncife înghiţite pe nemestecate, cum ar fi că educaţia să fie centrată pe student şi că educaţia trebuie să formeze competenţe, nu să predea conţinuturi. S-a repetat 164

mecanic exigenţa „centrării” educaţiei pe student, fără să se pună problema cine, când şi în ce scop a „descentrat” educaţia de pe student. Mantra „centrării educaţiei pe student” este un non-sens, atâta vreme cât nimeni nu ne arată, prin contrast, cum ar fi educaţia „ne-centrată” pe student şi, în cazul că necentrarea există, în ce constă şi dacă aceasta este un lucru bun sau un lucru rău. E drept că şi eu, participând ani de zile la atâtea conferinţe pe teme de Învăţământ, consilii profesorale şi şedinţe de Senat al Universităţii, nu am pus niciodată cu voce tare aceste întrebări, deoarece mi-am dat seama că oricum nu îi voi face pe oameni să gândească, ci doar voi face o impresie proastă asupra mea şi cam atât.

Cu educaţia care trebuie să formeze competenţe, lucrurile sunt ceva mai complicate. Lăsând la o parte imensul balast verbal crescut ca buruienile în jurul ideii, competenţele în educaţie presupun acele cunoştinţe care conduc la abilităţi, care pot fi utilizate în practică, care ne conferă capacitatea de a rezolva anumite probleme în viaţa cotidiană. Dispare acea dimensiune a cunoaşterii fundamentale, teoretizată de Aristotel, cauzată de „mirare” (thaumazein) şi lăsată liberă, ca dezvoltare de sine a spiritului, gratuită, lipsită de o finalitate practică imediată, suficientă sieşi, un scop în sine (autoteles). Şi totuşi acest tip de cunoaştere a fost substratul evoluţiei culturii europene timp de peste două mii de ani.

Scrierile lui Aristotel au fost păstrate, copiate şi studiate în mănăstirile medievale din Occident, 165

fiind socotite ca a doua autoritate în materie de cunoaştere, după Biblie. Studierea scolastic-medievală a lui Aristotel, fără o legătură nemijlocită cu experienţa şi fără aplicaţii practice, nu a fost totuşi un act cu totul gratuit, ci a permis prezervarea spiritului alături de litera textului timp de mai multe secole, a realizat o anumită concentrare de spiritualitate, care au făcut cu putinţă succesele cunoaşterii empirice moderne. Acest fapt a făcut posibilă de exemplu naşterea din metafizică a fizicii lui Newton, pe la sfârşitul secolului al XVII-lea. Se ştie că în fizica lui Newton, impulsul conceput ca produs dintre masă şi viteză presupune un impuls iniţial colosal, diferitele mişcări particulare nefiind altceva decât mici părţi conservate din acest impuls iniţial imprimat cosmosului de către divinitate. În acest primum movens al lui Newton se poate recunoaşte cu uşurinţă cauza mişcării (aitia kinoun) din Metafizica lui Aristotel. Celălalt fizician mare al lumii, Albert Einstein a formulat teoria relativităţii plecând nu din interiorul fizicii ci, după cum el însuşi mărturiseşte, de la o celebră lucrare de filosofie, de la Critica raţiunii pure a lui Immanuel Kant. Aici, la Kant, timpul şi spaţiul nu sunt considerate ca „obiecte” fizice în sine, ci ca fiind relative la capacitatea apriorică a subiectului cunoscător.

Despre o filiaţie asemănătoare se poate vorbi şi în ştiinţele sociale. Cei mai importanţi filosofi ai istoriei din secolul XX, Spengler sau Toynbee, nu au ajuns la concluziile lor prin generalizare, plecând de 166

la cunoştinţe de ordin empiric, ci tot prin deducţie de la vechi concepţii filosofice abstracte. Oswald Spengler de exemplu, cel care a formulat şi argumentat pertinent teoria ciclică a civilizaţiilor în istorie, a aprofundat filosofia Greciei antice şi a susţinut un doctorat în Filosofie, în 1904 la Halle, cu o teză despre Heraclit. Cine cunoaşte filosofie la nivel elementar, ştie despre ce vorbesc. În altă ordine de idei, prin cunoaşterea metafizică, speculativă şi atotcuprinzătoare, cultura europeană post-medievală s-a dovedit a fi aptă să preia cunoştinţe şi descoperiri tehnice de la alte civilizaţii şi să le ducă mai departe, realizând o adevărată revoluţionare a tehnicii şi plasând Europa în fruntea progresului tehnico-ştiinţific global. De exemplu vechea civilizaţie chineză a realizat descoperiri uimitoare, a cunoscut banii de hârtie (biletele de bancă), praful de puşcă, acul magnetic etc. Dar civilizaţia chineză rămânea cu toate acestea imobilă, iar respectivele descoperiri aveau doar valoarea unor simple bizarerii locale. A trebuie să vină civilizaţia europeană, cu alte cadre de gândire, cu puternica tendinţă către o cunoaştere sistematică totalizatoare şi cu un tip nou de raţionalitate, să preia aceste invenţii şi să le plaseze într-un alt plan tehnic, să le transforme calitativ în altceva şi să le utilizeze ca forţe ale dezvoltării economice şi sociale. Cu praful de puşcă şi acul magnetic chinezesc, europenii au făcut tunuri şi busole, logistica marilor descoperiri geografice, pe baza cărora s-au format ulterior 167

imperiile coloniale. Cu banii de hârtie inventaţi de către chinezi, europenii au făcut capitalismul şi au preluat iniţiativa în economia mondială. China a păstrat acele descoperiri timp de o mie de ani, fără să ştie ce să facă cu ele, în schimb europenii le-au preluat şi, pe baza lor, în două sute de ani au schimbat faţa lumii. În general, în secolul XX cunoaşterea a evoluat pe două planuri relativ distincte: o cunoaştere cu caracter general şi o alta de tip instrumental. O cunoaştere fără o utilitate imediată şi o alta care ne formează imediat anumite abilităţi şi deprinderi practice. În acest sens, trebuie să ne reamintim că, printre marile universităţi germane, unele erau specializate în a produce cunoaştere, nu competenţe. În alţi termeni, în cercetarea ştiinţifică se distingea între cercetarea fundamentală şi cercetarea aplicată.

Se înţelegea cumva de la sine că cercetarea aplicată nu se poate dezvolta normal, decât numai dacă este dublată de o cercetare fundamentală. Cele două tipuri de cercetare sunt practic complementare şi inseparabile. Parafrazându-l pe Kant, am putea spune că cercetarea fundamentală fără cea aplicată este sterilă, iar cercetarea aplicată fără cea fundamentală este oarbă. Cercetarea aplicată singură este oarbă, în sensul că este exclusiv empirică, lipsită de concepţie, viziune şi imaginaţie inovativă, este non-exhaustivă, euristică, aleatorie, fără orizont şi suflu metafizic, fără certitudinea superioară pe care o procură conştiinţa perspectivei generale atotcuprinzătoare.

168

Cu privire la substanţa, structura şi sensul culturii, eu aş prelua aici câteva idei din doi filosofi germani ai secolului XX, Husserl şi Jaspers. După Husserl, noi nu putem gândi o ştiinţă a Spiritului ca pe un analogon al ştiinţei naturii, pentru că Spiritul are ceva propriu şi ireductibil, anume structurarea de intenţii. Pe de cealaltă parte, este absurd să considerăm natura doar în ea însăşi, străină de spirit.

Conceptul de „ştiinţă a naturii” şi în genere orice ştiinţă desemnează de fapt tot o activitate spirituală, aceea a omului de ştiinţă, deci şi ştiinţele naturii trebuie să fie explicate prin ştiinţa spiritului. Iar problema unei ştiinţe universale şi pure a spiritului constă în cercetarea unui universal necondiţionat al spiritualităţii, cu scopul de a ajunge la o explicaţie ştiinţifică în sens absolut. Inclusiv continentul Europa trebuie luat nu în sens geografic, ci în sens cultural.

De „Europa” în sens cultural aparţin şi fostele dominioane engleze Statele Unite sau Australia, dar nu şi ţiganii ce vagabondează mereu prin Europa. Când spunem „Europa” trebuie să avem în vedere unitatea unei vieţi spirituale, a unor creaţii spirituale, incluzând scopuri, interese, eforturi, instituţii şi modalităţi de organizare. Indivizii europeni pot să aparţină la rase şi naţiuni diferite, dar toţi trebuie să fie corelaţi interior în mod spiritual.

După Husserl, umanităţii europene îi este înnăscută o entelechie (i.e. un „întreg organizat cu sens”, după cum i-a spus Aristotel), care domină schimbarea în configuraţia de tip european, şi îi 169

conferă sensul unei dezvoltări orientate spre o formă ideală de viaţă, aşa cum în matematici există un punct ideal situat ad infinitum. Cunoaşterea pe care grecii au numit-o Filosofie a însemnat o ştiinţă universală, ştiinţă despre întregul lumii, despre unitatea care cuprinde orice existent. Abia mai târziu această unitate începe să se particularizeze în funcţie de diferitele regiuni ale fiinţei, rezultând astfel diferitele ştiinţe particulare. Dar filosofia rămâne un fenomen spiritual originar, care caracterizează Europa din punct de vedere cultural, un fenomen stilistic de natură supra-naţională. Adevărul filosofiei, spre deosebire de adevărul ştiinţelor particulare, este un adevăr necondiţionat. În filosofie apare un nou tip de practică, aceea a criticii generale a oricărui mod de viaţă, a oricărui dat prealabil al tradiţiei, a oricăror scopuri ale vieţii şi a oricăror sisteme de cultură.

Această practică este chemată să ridice omenirea, prin raţiunea ştiinţifică universală, la normele de adevăr ale tuturor formelor de existenţă. Filosofia se răspândeşte nu numai într-o comunitate a filosofilor de profesie, ci se extinde ca o mişcare comunitară consacrată formării prin educaţie. Trăsătura esenţială a preocupării teoretice a filosofului o constituie universalitatea tipică a atitudinii critice. El supune întreaga experienţă normelor ideale ale adevărului necondiţionat.

Un alt filosof german contemporan pe care doresc să îl invoc aici este Karl Jaspers. El afirmă că filosofia începe cu întrebarea: Ce este?, adică întrebarea 170

despre Fiinţa care ţine totul laolaltă. După Jaspers, Fiinţa în întregul ei nu este nici obiect şi nici subiect, ci este „Cuprinzătorul” care se manifestă în această sciziune şi peste ea. Cuprinzătorul este Fiinţa însăşi, alcătuită din Dumnezeu (Transcendenţă) şi lume.

Marile metafizici apărute de-a lungul timpului, metafizica Apei, a Focului, a Materiei sau a Spiritului – sunt, de fapt, o astfel de „scriere cifrată” a Fiinţei.

Totuşi, sciziunea subiect-obiect este necesară, deoarece numai astfel Fiinţa devine prezentă în experienţă. În această sciziune se relevă inclusiv fiinţarea noastră factice 6. Dar ideea Cuprinzătorului ne obligă să revenim din fundătura oricărei fixări, atât din fundătura obiectului cât şi a subiectului. Cel care crede în caracterul absolut al lucrurilor şi în cunoaşterea întemeiată obiectual, consideră pierderea acestui punct de sprijin drept nihilism. Dar reflecţia filosofică ne eliberează din fundătura cunoaşterii obiectuale, în vederea accederii la Fiinţa propriu-zisă.

Omul poate fi studiat ca obiect de către diferite ştiinţe, de către biologie, psihologie sau sociologie.

Dar, totodată, omul are conştiinţa că el este mai mult decât un obiect, decât doar produsul naturii şi al istoriei. A-l privi pe om numai prin prisma cunoaşterii orientată obiectual, înseamnă a renunţa la umanism, înseamnă a înţelege omul doar ca specie naturală. Indivizii devin doar exemplare ale acestei specii, în sine lipsită de valoare. Perspectiva privirii 6

Prefăcut, nefiresc, artificial.

171

omului doar ca obiect poate fi depăşită prin raportarea lui la Cuprinzător, la o cunoaştere fundamentală comună. O atare cunoaştere, ca totalitate structurată de concepte şi simboluri, pentru Europa occidentală o constituia Catolicismul, o sinteză a forţelor vieţii istorice alcătuită în timp de aproape două milenii.

Dar azi Biserica Catolică (zice Jaspers, în urmă cu peste o jumătate de secol) nu se mai bucură de încrederea generală, conştiinţa umană dispersată şi fărâmiţată se prezintă ca o simplă diversitate dezordonată.

La început de secol XXI, ca urmare a reorganizării învăţământului superior şi a aplicării principiilor cuprinse în Declaraţia de la Bologna din 1999, cunoaşterea şi cercetarea fundamentală este pe cale de dispariţie, între altele şi pentru că a dispărut Cuprinzătorul, în sensul pe care îl dă Jaspers conceptului. În cursurile universitare de toate nivelurile (licenţă, masterat, doctorat) nu mai există decât discipline cu caracter „aplicativ”. De exemplu în domeniul Ştiinţelor Umaniste, cu excepţia specializării Filosofie, nu se mai predă nicăieri Filosofie sistematică (filosofie generală) sau Istoria filosofiei, ci numai filosofii aplicate: filosofie politică, filosofia culturii, filosofia dreptului etc. Se predă filosofie politică la politicieni care numai de filosofie nu au nevoie, filosofia culturii la oameni complet lipsiţi de cultură, filosofia dreptului la oameni complet lipsiţi de etică etc. Aici, în predarea-învăţarea acestor discipline, este imposibilă prezentarea şi utilizarea 172

întregului aparat conceptual al filosofiei, ci pot fi luate doar câteva concepte în mod selectiv, şi acelea luminate doar parţial în ceea ce priveşte sfera, fără perspectivă asupra ansamblului, concepte care pot fi utilizate doar fracturat, pe zona de interferenţă cu domeniul particular dat. Transformarea învăţământului superior în învăţământ de masă, combinată cu predarea-învăţarea exclusiv a cunoştinţelor aplicate, a coborât nivelul universităţilor cu aproximaţie la nivelul la care se aflau şcolile medii tehnice sau chiar şcolile profesionale cu cinci-şase decenii în urmă.

Apoi a fost atacat nivelul doctoratului, transformat din învăţământ post-universitar în universitar.

O idee nefericită a fost şi aceea de înfiinţare a unei aşa-zise „şcoli doctorale” de Filosofie la Baia Mare. În principiu, o şcoală doctorală adevărată, indiferent de domeniu, se formează natural într-un timp mai îndelungat, în anturajul unor mari profesori, cu o operă ştiinţifică deosebită, personalităţi de anvergură ale domeniului în cauză. După acest criteriu, sau mai exact după criteriul posibilităţii de a încadra cu specialişti cu pregătire corespunzătoare (ca să vorbim în limba miliţienească) o Şcoală doctorală de Filosofie, la noi în România această exigenţă ar putea fi satisfăcută în mod real, după câte ştiu eu, în centrele universitare Bucureşti, Cluj, Iaşi şi, eventual, Timişoara. Şi cam atât.

Aşa-zisa „şcoală doctorală” de Filosofie din Baia Mare a fost înfiinţată din iniţiativa şi prin străduinţa notabilă a prof. univ. dr. Petru Dunca. Numai 173

că domnul Petru Dunca însuşi nu este chiar o lumină deosebită a Filosofiei ci, după părerea mea dimpotrivă, este cam prea subţire calificat în domeniu, pentru a justifica o aspiraţie atât de înaltă, aceea de conducător de doctorat. Nu i se putea contesta lui Petru Dunca un anumit talent de ordin practic, o anume inteligenţă a ascensiunii socio-profesionale şi a lucrăturii de culise, dintotdeauna dânsul a ştiut la fix când şi pe cine să cointereseze material şi să linguşească pentru a-şi atinge scopurile, precum a ştiut şi momentul când să abandoneze scurt, cu obraz gros şi cu judecăţi inversate persoana în cauză, atunci când fostul lui protector nu îi mai putea fi de folos. Astfel se face că, spre mirarea amuzată a multora din mediile universitare, dânsul a ajuns la titlul de profesor universitar fără să aibă o operă ştiinţifică la nivelul cerut, respectiv fără să fi îndeplinit criteriile cerute de reglementările legale pentru aceasta.

E adevărat, la început Petru Dunca a capacitat şi a adus să ţină câteva conferinţe la Baia Mare, spre a-şi legitima cumva demersul, personalităţi de primă mărime ale domeniului, membri ai Academiei Române, acad. Alexandru Surdu sau acad. Gheorghe Vlăduţescu, pe care este de presupus că i-a plătit bine. De altfel chiar Petru Dunca a fost primul care nu a urmat modelul personalităţilor aduse contra cost de la Bucureşti, Iaşi sau de aiurea. Din lipsă de studenţi, el a înscris la Specializarea Filosofie la Baia Mare, pe locurile plătite de la buget, tot felul de personaje pitoreşti şi drojdieri din boema literară locală, gazetari şi scriitori talentaţi 174

de altfel, dar care erau trecuţi cam de multişor de vârsta studiilor şi care au dat totuşi dovadă de bun simţ, în sensul că nici nu au călcat niciodată prin Facultate. Dacă nu au mers ei la Facultate, a venit în schimb Facultatea la ei, a venit Petrică la bar, le-a plătit consumaţia, a adunat cărţile de identitate, s-a dus la decanatul la care era el însuşi decan şi i-a făcut studenţi, apoi a primit finanţarea de la buget pentru un anumit număr de studenţi, cam aşa cum fac ţăranii, care declară în fals că au în gospodărie mai multe vite, pentru a primi subvenţia de la stat.

Tot aşa a procedat Petru Dunca şi la Doctorat.

A admis la doctorat şi pe bune şi pe bani, adică pentru încasarea legală de taxe, mai mulţi cetăţeni înaintaţi în vârstă, cum ar fi de exemplu miliţieni pensionari, oameni înstăriţi, dar fără licenţă în Filosofie şi fără o capacitate deosebită de a mai învăţa ceva din Filosofie la vârsta lor, fără legătură cu domeniul, activişti culturali obscuri sau funcţionari publici, inşi care s-au pomenit doctori în Filosofie, fără să cunoască domeniul nici măcar la nivelul manualului de liceu. Este posibil ca aceştia să fie în sine oameni onorabili şi bine intenţionaţi, care se străduiesc, dar nu este suficient pentru a asigura statutul unei şcoli doctorale. Acestea sunt „noile elite” culturale produse de şcoala doctorală băimăreană. Aşa au ajuns mai mulţi ofiţeri de Miliţie/Poliţie sau SRI, ieşiţi la pensie în jurul vârstei de 50 de ani, să ocupe posturi în diverse instituţii culturale din Maramureş sau în învăţământul universitar, un nou 175

tip de parvenitism cultural. Şi situaţia nu se limitează numai la Maramureş, ci lucrurile s-au derulat aproximativ la fel în mai multe zone din ţară, începând cu Bucureştiul şcolii doctorale a celebrului general analfabet Gabriel Oprea. Un caz exemplar al acestei şcoli ar putea fi acela al unui fost ofiţer de Miliţie, devenit după 1989 chestor de Poliţie, iar după pensionare ceva director la o firmă de stat de distribuire a gazelor, om cu o pensie de vreo patru mii de euro şi cu un salariu de la stat ceva mai mare decât pensia şi care, întrebat fiind de către un ziarist ce anume îl îndreptăţeşte să ocupe o funcţie de inginer, a spus că „experienţa de o viaţă”.

Un alt motiv serios pentru care trebuie să admitem că intrarea ofiţerilor de Miliţie şi Armată în zonele culturii şi în domenii civile în general este neavenită ţine de formarea modului de gândire al acestora. Intelectualii adevăraţi formaţi în universităţi, mai cu seamă în facultăţile cu profil pedagogic, sunt abilitaţi direct sau indirect, conştient sau nu, să gândească în categoriile şi judecăţile logicii lui Aristotel, relaţionate ontic şi deontic într-o schemă cunoscută sub numele de pătratul lui Boethius 7 . După această schemă, avem patru tipuri de judecăţi categorice, prin combinarea universalului cu particularul şi a afirmativului cu negativul, iar pe această schemă se structurează şi logica modală, cu cele patru categorii fundamentale ale sale: necesitate, posibilitate, imposibilitate şi întâmplare.

7

Pătratul logic cu referire la dimensiunile extensionale ale unor noţiuni.

176

În plan deontic, categoriile corespondente sunt: obligatoriu, permis, interzis şi indiferent. În schimb, pretinşii intelectuali formaţi în şcolile militare, în poliţie şi în cazărmi, sunt învăţaţi prin natura meseriei să gândească doar în două categorii deontice: în obligatoriu şi interzis, pentru ca mai apoi să creadă că tot ce nu e interzis devine obligatoriu. Astfel cele patru categorii logico-normative fundamentale se reduc la două şi finalmente la una singură în loc de patru, iar gândirea devine tot una cu lipsa de gândire.

Politicienii supravieţuiesc printr-un număr oarecare de voturi, iar voturile se obţin prin sugestionarea maselor în baza unor iluzii ideologice, o formă falsă, alienată a conştiinţei. În schimb, cultura înseamnă ştiinţă şi artă, adică o cunoaştere adevărată a realităţii, fără iluzii induse de o abuzivă utilizare a limbajului. Intelectualii adevăraţi se comportă ca având superioare exigenţe de cunoaştere şi scrupule morale, de aceea sunt şovăielnici (cum i-a caracterizat Lenin), nu pot fi oameni de încredere pentru politicieni şi executanţi fără comentarii. Când, prin anii ‘50, comunismul din România a vrut să distrugă vechile elite culturale a recurs, pentru executare, la lucrători de Miliţie şi Securitate proveniţi de regulă dintre unii evrei anti-români şi dintre alţi alogeni analfabeţi, de pe treptele de jos ale societăţii, ţigani (în Vechiul Regat) sau unguri şi ţigani (în Ardeal), pentru că aceştia erau mai buni executanţi, acestora le plăcea să aibă salarii mari, funcţii şi putere fără să aibă şcoli şi nu voiau să fie trimişi înapoi la munca de jos.

177

Cu stupoare am putut observa că o campanie similară de tratare a intelectualilor veritabili s-a produs şi la început de secol XXI, începând cu perioada în care preşedinte al României a fost Traian Băsescu. Acuma intelectualii adevăraţi nu mai sunt eliminaţi fizic ci sunt marginalizaţi, foşti miliţieni şi securişti deveniţi doctori de carton peste noapte au ocupat locurile cuvenite intelectualilor, pentru că foştii miliţieni şi securişti sunt mai buni executanţi.

Unde nu s-au găsit foşti miliţieni pensionari cu doctorate subţiri, au fost păstraţi în funcţii la instituţii culturale foştii combatanţi din linia a doua cu obraze groase, adică foşti informatori ai Miliţiei fără doctorate, menţinuţi în serviciu la Cultură în mod ilegal, câte trei-patru ani de zile peste limita legală de pensionare. Aşa a procedat la Sighet fostul primar Scubli şi probabil la fel s-o fi întâmplat şi altundeva.

Peste tot, în toate oraşele, s-a făcut o reorganizare instituţională a culturii, în sensul înfiinţării unor aşa-zise „centre culturale”, un fel de ceapeuri pe linie de cultură. Casele de cultură, bibliotecile, muzeele, sălile de spectacole, expoziţii, eventualele reviste de cultură nu mai au individualitate, autonomie şi conducere proprii, ci au fost comasate sub conducerea unui „manager” unic, cum era pe vremea comunismului şeful de la partid însărcinat cu problemele de cultură. Astfel, printr-o singură persoană bine plătită se poate controla mai uşor de către puterea politică tot ce mişcă în zona altfel atât de diversificată a culturii.

178

Ţigănizarea societăţii româneşti ca politică de stat Aici aş vrea de la bun început să lămuresc clar şi categoric sensul în care folosesc eu cuvintele „ţigan” şi „ţigănie”, ca să previn orice neînţelegeri sau acuzaţii de discriminare, anume eu folosesc etnonimul cu sens moral, nu rasial. Când zic sau scriu „ţigan”, eu am în vedere nu un individ aparţinând unei minorităţi naţionale, cu o anumită culoare a pielii etc., ci un tip moral, mai precis unul care încalcă sistematic morala deja constituită. Adică un individ care fură şi minte cu neruşinare, care trăieşte parazitar şi îi dispreţuieşte pe ceilalţi, vorbeşte într-un anumit jargon etc. Se poate recunoaşte aici mai degrabă portretul politicianului de etnie română majoritară, decât al cetăţeanului de etnie romă minoritară, care munceşte cinstit şi îşi vede de treaba lui. Tot aşa foloseşte termenul „ţigan” şi Ioan Budai-Deleanu, în celebra sa epopee „Ţiganiada”, zicând că „prin ţigani se înţeleg şi alţii, care întocmai aşa au făcut şi fac precum ţiganii”, adică cei ce subjugă poporul, îl jefuiesc şi îi fac făgăduieli mincinoase, autorităţile politice, episcopul şi preoţii din vremea sa. Pe de altă parte, ţiganii de azi de la noi sunt identificaţi în limbajul oficial ca „romi”, nu ca „ţigani” şi, deci romii 179

nu se pot considera vizaţi şi lezaţi, dacă eu zic ceva aparent incorect politic despre ţigani. Şi când vorbesc despre „ţigănizarea” societăţii româneşti contemporane, mă refer la o anumită pecingine morală, care ne vine nouă de peste ocean şi din Occident şi pe care politicienii noştri ţigănizaţi o acceptă fără crâcnire, din slugărnicie balcanică. În România, ţară condusă din afară, s-a impus mai întâi în împrejurări dubioase, ca politică de stat, schimbarea etnonimului de „ţigan” cu acela de „rom”. Totul a început în SUA cu o „discriminare pozitivă” a negrilor lor, în anul 1965, cam aşa cum astăzi UE ne pretinde nouă, României, să-i discriminăm pozitiv pe ţiganii noştri. Preşedintele SUA de atunci Lyndon B. Johnson a căutat – zicea el – să repare anumite nedreptăţi istorice în ceea ce priveşte populaţia de culoare, dând un ordin executiv numit Affirmative action, prin care a redefinit noţiunea de „oportunităţi egale” pentru negri, în materie de acces la servicii de sănătate, educaţie, locuri de muncă, stil de viaţă. În realitate, ca să câştige simpatia şi voturile populaţiei de culoare, preşedintele Johnson a deschis larg punga şi a acordat acestei populaţii o mulţime de avantaje economice.

Negrii americani, care până atunci erau, după aprecierea unor observatori ai fenomenului, o minoritate integrată şi muncitoare, au început să trăiască în regim de gratuitate. Femeile din rândul acestei populaţii au început să primească alocaţii consistente pentru creşterea copiilor şi atunci ele şi-au abandonat 180

locurile de muncă şi au preferat să dea naştere la cât mai mulţi copii, ca să trăiască din alocaţiile copiilor şi să stea în locuinţe sociale asigurate de stat. Bărbaţii, la rândul lor, au preferat să trăiască din şomaj, ajutoare sociale, joburi temporare şi tot felul de expediente. Copiii lor nu au fost educaţi şi, odată ajunşi la maturitate, au repetat stilul de viaţă al părinţilor. A rezultat astfel o importantă pătură socială rasială parazită în societatea americană. Consumul de droguri şi criminalitatea în rândurile negrilor au crescut exponenţial. În anul 2020, în SUA negrii reprezintă aproximativ 13% din total, dar comit mai mult de jumătate din totalul crimelor şi infracţiunilor grave şi tot în proporţie de mai mult de jumătate sunt purtători de boli venerice şi HIV. Deci, discriminarea pozitivă prin ajutoare sociale s-a dovedit a fi o idee nefastă pe termen lung, cum se va întâmpla foarte probabil într-un viitor apropiat şi în cazul ţiganilor din România.

Aceste avantaje de asistenţă socială oferite negrilor în SUA au fost dublate treptat de ideologia numită „political correctess”. Originea noţiunii se află în pretenţia justă în sine a instanţelor de judecată ca, în faţa lor, părţile să nu vorbească una la adresa celeilalte folosind termeni denigratori. Apoi, treptat, corectitudinea politică s-a extins la politeţea relaţiilor umane în general, pretinzând ca oamenii să aibă grijă să nu se exprime în vreun fel în care să ofenseze pe cei care sunt dezavantajaţi sau discriminaţi. Ceea ce părea iniţial o chestiune de bună creştere şi de bun 181

simţ a degenerat în timp într-un fel primejdios de totalitarism incipient şi inconştient.

Prin anii ’70 ai secolului trecut, s-a creat un curent de opinie în unele universităţi din SUA, care propunea un fel de „curăţare a limbajului”, adică eliminarea termenilor peiorativi la adresa unor grupuri minoritare, negri şi mai apoi homosexuali, lesbiene etc. De exemplu, la cetăţeanul de culoare, ca să nu-l jigneşti, să nu-i mai spui „negru”, ci „afro-american”, la femeia de serviciu să nu-i mai spui „femeie de serviciu”, ci „agent de întreţinere a suprafeţelor”, gunoierului să nu-i mai spui „garbage man”, ci „tehnician de igienizare”, infractorul devine „cetăţean cu o morală alternativă”, analfabetul sau idiotul este o „persoană cu nevoi educaţionale speciale” etc. Până la un punct, chestiunea poate fi considerată ca una care ţine de stupizenia umană şi de umorul involuntar, dar gluma se termină repede şi, pe nesimţite, recomandările cu privire la ce nu trebuie să spunem devin obligaţii cu privire la ce trebuie să spunem, devin imperative juridice sancţionate prin hotărâri şi regulamente, ironia poate deveni articol de lege penală, tactul comportamental faţă de minorităţile sexuale de exemplu devine obligaţia impunerii agresive a acestora în detrimentul majorităţii, reticenţa izvorâtă din bunul simţ este transformată instituţional în cenzură brutală, fantezia cenzurării în speţă primeşte inconştient trăsături de paranoia, gândirea liberă este prinsă insesizabil în cămaşa de forţă a unei mentalităţi totalitare.

182

S-a motivat că anumite cuvinte care desemnează rasa sau etnia, cum ar fi „negru” sau „ţigan”, ar fi rasiste şi denigratoare, fără să se observe că nu există termeni rasişti şi denigratori în sine, ci numai în cadre contextuale şi în legătură cu un set de fapte.

Un termen care desemnează o rasă sau o etnie poate să devină peiorativ într-un interval oarecare de timp, decenii sau secole, în legătură cauzală nemijlocită cu moravurile rasei sau etniei respective. Degeaba schimbăm artificial termeni precum „negru” sau „ţigan” cu „afro-american” sau „rrom”, dacă tiparele comportamentale ale lor rămân neschimbate, pentru că şi noii termeni de „afro-american” sau „rrom” se vor compromite repede şi vor deveni şi ei peiorativi. Este ca şi cum, în loc să tratăm o boală, am schimba diagnosticul real cu un altul inventat, boala rămânând nevindecată.

Dacă actuala mişcare contestatară a negrilor din SUA se va extinde în Europa Occidentală şi mai apoi în Estul continentului, aici s-ar putea să ia o turnură specifică. Aici locul negrilor din Statele Unite va fi luat de către migranţii musulmani, care ar putea avea în timp concursul involuntar al ţiganilor migratori europeni, în scopul subminării autorităţii statelor şi a distrugerii simbolurilor culturii europene. Faptul că societăţile europene mai rezistă o vreme în confruntarea cu ţiganizarea, se datorează împrejurării că ţiganii nu au o cultură proprie. Cine pretinde că ţiganii ar avea cultură proprie, în afară de manele şi halaripu, de comportament cleptoman 183

şi mitoman, sau că ar avea o limbă proprie, să încerce experimentul mintal al traducerii Bibliei pe limba ţiganilor şi va vedea că nu se poate. Este de presupus că nu ţiganii vor fi vârful de lance al vandalizării conştiente a simbolurilor culturale europene. Aceştia nu dărâmă statui din motive de ordin ideologic, ci eventual ei fură statui din motive de foame, le dau la topit şi vând metalul brut astfel obţinut. Bineînţeles că şi ţiganii noştri pot fi manipulaţi la fel de bine ca şi negrii lor, iar ţiganizarea societăţii în ansamblu este un proces în derulare, crescător şi se pare inevitabil. Ţiganizarea are, cred, două laturi, una naturală şi o alta ideologică. În mod natural, procesul ar fi dat de rata natalităţii etniei ţiganilor, superioară faţă de cea a altor naţionalităţi, faptul se vede clar în şcoli, prin creşterea numărului de copii ţigani de la o clasă la alta, dar nu este singura tendinţă naturală. Tot ca factor natural, trebuie să observăm că atracţia pe care o exercită anomia în rândul indivizilor este mai puternică decât cea pe care o poate avea normativitatea, libertatea ca manifestare infracţională şi de şatră este mai atrăgătoare decât ascultarea, decât supunerea faţă de legi şi autorităţi, decât sobrietatea şi austeritatea. Perspectiva unei vieţi aventuroase, de nomad planetar, fascinează mai mult decât faptul de a te ţine locului, de a avea rădăcini în pământul natal şi identitate etnică. Înseşi manifestările artificial etnice ale românilor din străinătate (frecventarea Bisericii Ortodoxe în port naţional, spectacole folclorice) sunt simptome în acest sens, iar folclorul în speţă este 184

vizibil contrafăcut. Cu alte cuvinte, este un fapt de observaţie curentă că e mai uşor să imiţi ce e rău, decât ce e considerat a fi bine, potrivit principiului video meliora, deteriora sequor 8. De aceea, eu cred că nu se va reuşi atât civilizarea ţiganilor, cât mai degrabă ţiganizarea civilizaţiilor în rândul cărora aceştia trăiesc.

Cealaltă componentă ar însemna impunerea discriminării pozitive a ţiganilor ca ideologie de stat, ajutoare sociale masive, burse şi locuri rezervate pentru şcolarizare, funcţii rezervate în administraţia publică etc. De exemplu, la inspectoratele şcolare judeţene există o funcţie de inspector şcolar aşa-zisă pentru problemele elevilor proveniţi din mediile rrome, funcţie care trebuie să fie ocupată obligatoriu de către un cadru didactic de etnie rromă. Cum e cam greu să se găsească peste tot câte un astfel de cadru didactic care să se declare de această etnie, atunci aceste funcţii erau ocupate la distracţie de către profesori români care se declarau rromi.

Oamenii erau trimişi la un test de limbă rromani la un funcţionar specializat din Ministerul Culturii, care era el însuşi un rrom priceput, un domn pe care îl chema Vasile Ionescu. Acesta era un om sever şi nu făcea rabat cu examenul de limbă ţigănească. Într-un an, la un astfel de test de limbă au picat mulţi ţigani adevăraţi dar, spre mirarea şi hazul tuturor, candidatul de la Maramureş care nu era ţigan a reuşit să treacă. A fost vorba de profesorul de Română 8

Văd pe cele bune... dar urmez pe cele rele.

185

Dragomir Ignat (1947-2019), român de naţie dar care în tinereţe obişnuia să cânte cu taragotul pe la nunţi, în compania a tot felul de bande ţigăneşti, de la care a învăţat ţigăneşte suficient, încât să fie admis după acest examen ca ţigan cu acte în regulă.

Cum spuneam mai sus, problema reală va fi atunci când ţiganii noştri vor face joncţiunea ideologică cu imigranţii străini împotriva societăţii româneşti, încă majoritare, când vor fi manipulaţi ocult şi la noi împotriva albilor şi creştinilor. Un fapt divers ar putea să spună ceva în acest sens. Universitatea la care lucram a pus la punct o colaborare cu Universitatea din Marrakesh (Maroc), în scopul atragerii de studenţi marocani la Facultatea de Medicină de la noi. În primăvara anului 2018, eu am fost desemnat să conduc un grup de cadre didactice din Maroc şi studenţi marocani de la noi în vizită prin Maramureşul Istoric. I-am preluat din judeţul Satu Mare, de la Motelul Valea Măriei unde au dormit şi am intrat în Maramureş prin Pasul Huta, voiam să le arăt cimitirul de la Săpânţa. Contrar aşteptărilor mele, cimitirul i-a impresionat neplăcut pe studenţii musulmani, tocmai pentru că erau cruci peste tot.

I-am invitat la o terasă pentru cafea. Rectorul din Marrakesh nu se simţea în apele lui, îi fusese rău pe maşină. I-am propus să servim un „digestiv”. A fost de acord, a crezut că e ceva bitter, dar eu am pus pe masă pălincă. Primul pahar l-a tot mirosit şi nu voia să-l bea, până când nu i-am dat eu exemplu 186

personal, luând conţinutul dintr-o înghiţitură. A băut şi el la fel, apoi după câteva minute a cerut un al doilea pahar pe care l-a băut singur din proprie iniţiativă. Voiam să-i pun şi un al treilea, rectorul nostru mi-a făcut semn să nu-i mai dau, se temeau să nu i se facă rău, dar omul nu era decât euforic şi dezinhibat, fără auto-supravegherea diplomatică obişnuită. Am plecat spre Sighet. În mica localitate Câmpulung la Tisa sunt trei biserici (romano-catolică, greco-catolică şi reformată), toate trei vizibile de pe şosea. Rectorul marocan m-a întrebat fără a-şi ascunde iritarea că de ce sunt aici trei biserici şi nici o moschee. I-am spus că de aia nu există aici nici o moschee, pentru că nu există nici un musulman, dar în mod evident nu a fost mulţumit de răspuns. L-am mai servit cu un „digestiv” şi i-am promis că, până la viitoarea lui vizită, vom construi aici şi o moschee, asta l-a calmat şi apoi a dormit tot timpul până în Baia Mare.

Asta spune multe despre aşteptările musulmanilor faţă de ţările europene, ei vor să vadă aici moschei peste tot. În ceea ce priveşte politica adoptată faţă de migranţi, trebuie să remarc modul de-a dreptul bizar în care s-a comportat Europa, în confruntarea cu refugiaţii musulmani. Liderii principalelor ţări europene, între care s-a evidenţiat cancelarul Germaniei, au tratat în mod greşit problema ca pe o simplă criză umanitară, cea ce nu era da fapt. S-a spus că oamenii de acolo, majoritatea bărbaţi între 20 şi 40 de ani, s-au refugiat din calea 187

războiului. Dar şi altundeva au fost războaie, inclusiv la noi în ţară, însă oamenii au rămas pe loc şi şi-au apărat ţara, nu au fugit în alte ţări, spre a trăi din mila altora.

Liderii politici ai UE au decis, fără consultarea propriilor populaţii prin referendumuri, că sute de mii de refugiaţi trebuie primiţi în toate ţările europene – culmea, pe cote repartizate obligatoriu – şi găzduiţi în centre de primire confortabile, hrăniţi, ajutaţi să primească gratis o locuinţă, să li se ofere un loc de muncă şi să fie integraţi în societăţile occidentale. Nimeni nu şi-a pus problema că musulmanii nu vor să muncească în Europa, ci vor să o stăpânească, că nu vor să se integreze în Europa, ci să o cucerească. În ţări musulmane moderate din Vestul Mediteranei, cum ar fi Marocul de exemplu, în birourile oficiale există hărţi ale „Marocului Mare” din Evul Mediu, hărţi care includ şi teritoriile de la nord de Gibraltar până la Pirinei, adică Spania de azi, care a fost ocupată de maurii nord-africani între secolele VIII – XV şi despre care musulmanul de rând ştie că a fost cândva un teritoriu al lor şi că Allah îi va ajuta să îl recucerească din nou. Aceeaşi idee se află şi în mentalul musulmanilor din Orientul Apropiat, care ştiu despre Balcani că a fost cândva un teritoriu al Imperiului Otoman şi nutresc, mulţi dintre ei, aceeaşi năzuinţă.

La aceste resentimente de ordin istoric se adaugă şi sentimentul actual al şovinismului de ordin religios. Una dintre datoriile sfinte ale bunului 188

credincios musulman este aceea de a lupta împotriva „necredincioşilor”, adică împotriva non-musulmanilor în general şi a creştinilor în particular. Poate că mulţi dintre musulmanii de azi nu mai iau în serios obligaţia religioasă a Jihadului, dar este o chestiune de tradiţie şi de educaţie a civilizaţiei islamice, care se poate actualiza şi inflama oricând o cer împrejurările. Dispreţul lor faţă de civilizaţia creştină şi lipsa dorinţei de integrare în aceasta reiese mai întâi din lucrurile mărunte, cum ar fi cerinţa de a li se permite femeilor să îşi acopere în public faţa cu un văl sau pretenţia de a li se servi în localuri mâncare „halal”, adică în conformitate cu ritualurile alimentare religioase proprii. Iar de la dispreţ se trece cu uşurinţă la ură şi vandalism. În Franţa de exemplu au fost arse o mulţime de biserici catolice, culminând cu incendierea Catedralei Notre-Dame din Paris, un simbol al creştinismului universal, tragedii puse de către propaganda oficială pe seama unor cauze accidentale.

Europenii din Occident au ajuns la conştiinţa de sine ca europeni, că sunt mai întâi creştini şi apoi europeni, abia atunci când şi-au pus problema să elibereze locurile sfinte din Palestina de sub stăpânirea „păgână” (musulmană). În baza acestei conştiinţe creştine, europenii au început să se organizeze şi să pornească, în secolele XI – XII, expediţiile războinice cunoscute sub numele de Cruciade. Din păcate, europeanul mediu de azi a uitat complet de Cruciade, dar musulmanul nu. La vreo trei sute de ani după Cruciade, lucrurile s-au inversat, musulmanii organizaţi 189

ca Imperiu Otoman au presat militar, timp de alte trei secole, Europa până la Viena. Azi lucrurile sunt incomparabil mai periculoase. Invadarea musulmană a întregii Europe, care s-a produs deja, a avut loc extrem de rapid, Spiritul creştin european practic a dispărut, liderii europeni sunt sub-mediocri, iar Islamul a reuşit, chiar cu concursul involuntar al liderilor europeni, să mute războiul anti-european în inima Occidentului.

190

Ce am încercat să fac eu în plan scriitoricesc? În cei peste patruzeci de ani de activitate didactică şi scriitoricească, am publicat un număr de douăzeci şi şapte de cărţi. Unele sunt eminamente teoretice şi deci alcătuite din abstracţii, dar altele sunt pur şi simplu reacţii la aberaţiile şi patologiile lumii contemporane. Nu sunt chestiuni îndelung meditate anterior, ci sunt răspunsuri imediate, de tipul urgenţelor sanitare transferate în ordinea culturii şi a politicii, potrivit cu preceptul evanghelic care zice că dacă noi vom tăcea, atunci vor vorbi pietrele în locul nostru. Mărturisesc că am scontat pe un anume impact de public, care urma să se producă într-un viitor apropiat dar nedeterminat.

Mi-am elaborat şi susţinut Teza de doctorat sub îndrumarea profesorului Andrei Marga la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, teză publicată în rezumat, la recomandarea Comisiei, sub titlul Filosofia contemporană despre morala creştină (Editura Paralela 45, Piteşti, 2002). În această Teză eu merg, până la un punct, pe drumul deschis de către filosoful german contemporan Wilhelm Weischedel, cu a sa Der Gott der Philosophen. Grundlegung einer

191

philosophischen Theologie im Zeitalter des Nihilismus, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1979, în sensul de a explora problematica specifică a moralei creştine cu un instrumentar conceptual filosofic şi de a o explicita prin raţionamente şi analogii proprii gândirii filosofice. Cartea s-a bucurat de o foarte bună primire, atât în rândul filosofilor, cât şi al teologilor, fapt care l-a făcut pe Andrei Marga să susţină că eu fac acolo proba unei remarcabile culturi teoretice şi că mă consacru drept unul din cei mai competenţi analişti ai evoluţiilor din creştinism, la momentul de atunci. Înainte de redactarea tezei de doctorat, prin anii 1997-1998, am publicat unele idei într-o revistă numită „Archeus”, care apărea la Baia Mare şi era condusă de către sculptorul Ion Marchiş. Prin intermediul doamnei Terezia Bolchiş Tătaru, născută în Baia Mare şi domiciliată în Germania la Augsburg, revista ajungea şi în Occident şi era citită de către multe dintre personalităţile noastre aflate în exil. Cel mai mult a fost impresionat de textele mele scriitorul de expresie română şi franceză Ştefan Fay (1919-2009), care trăia la Nisa, în Franţa. Mi-a scris o scrisoare pe adresa revistei, apoi i-am răspuns şi eu, între noi legându-se astfel un scurt episod epistolar. Despre un eseu de-al meu din „Archeus”, Ştefan Fay a spus entuziasmat că „scriitura mea este cuceritoare prin logica remarcabilă, că are o frumuseţe dialectică de mare seninătate, iar etica se transmite ca un act imperial”.

192

În cartea Bisericile creştine tradiţionale spre o Etică globală (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2006) demersul meu este structurat în jurul ideii de „Etică globală”, aparţinând teologului german Hans Küng, un proiect foarte mult dezbătut pe la sfârşitul anilor ‘90, în special SUA şi Canada. Proiectul lui Küng poate părea într-un fel utopic, dar pe de altă parte această construcţie de principii etice este comparabilă cu mai celebra „Declaraţie universală a drepturilor omului”.

Cu toate că această Declaraţie nu are un caracter juridic şi în consecinţă nu este dublată de un sistem de sancţiuni, ea devenit totuşi o pârghie morală pentru schimbările pe care le-a cunoscut lumea în a doua jumătate a secolului XX. În Cauzalitate emergentă în Filosofia istoriei (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008) am abordat critic o chestiune de epistemologie a istoriei, respectiv reprezentarea tradiţională, liniar-deterministă, asupra evenimentelor istorice. Constatam că, pentru a descrie o situaţie caracterizată prin ordine, noi nu dispunem decât de două modele: ordinea naturală şi ordinea artificială.

Or, ordinea socială nu se încadrează complet în niciunul dintre aceste modele, deşi are câte ceva din ambele. Ordinea socială este, totodată, un caz de ordine artificială („confecţionată” moral-juridic), dar care nu poate fi controlată de către om, în maniera în care omul controlează celelalte realizări ale sale din sfera ordinii artificiale, traficul aerian de exemplu. Şi evoluţia fenomenelor în ordinea socială nici nu poate fi prezisă, aşa cum sunt prezise fenomenele din 193

ordinea naturii, cum ar fi mişcarea astrelor. În concluzie aici, în ordinea socială, există un al treilea şi unic model de ordine, căruia îi este consacrată cartea, model în care acţionează ceea ce am numit cauzalitatea emergentă, un tip special de cauzalitate, care se poate grefa pe liberul arbitru al individului sau pe hazardul impersonal, şi pe care le poate fructifica în mod „natural” într-o direcţie decisivă pentru istoria ulterioară, dar care evoluţie este principial impredictibilă. În Şovinismul de mare putere (Ed. Grinta, ClujNapoca, 2014), am analizat ceea ce am numit „şovinismului de mare putere” ca pe un fenomen existent în mod real şi manifestat în determinarea cursului politic pe plan internaţional. Acest gen de şovinism semnifică situaţia aberantă în care o naţiune se pune pe sine, în propriul său imaginar colectiv şi în propria sa mitologie politică, mai presus decât toate celelalte naţiuni, mai presus chiar decât întreaga omenire şi, cumva de înţeles, mai presus decât Dumnezeu.

De aceea, naţiunile care practică acest gen de şovinism sunt fie ateiste, ca regim politic, fie fals religioase.

Bolşevismul, comunismul în genere, nazismul german sau doctrina americană contemporană unei lumi unipolare din punct de vedere politico-militar, în care se susţine că o singură naţiune ar trebui să domine tot globul pământesc, sunt exemplele cele mai la îndemână. Despre analizele din această carte, savantul de origine română Horea Porumb de la Université Paris XIII, Franţa, a scris între altele: „Nicolae Iuga are o 194

solidă cultură enciclopedică, combinată cu profunzime filosofică şi cu o mare rigoare ştiinţifică. Are o judecată tranşantă şi o viziune limpede, atât în probleme ce ţin de ideologia politică contemporană, cât şi în cele legate de cultură, de morala creştină, de ezoterism, de teologie şi de tradiţii”.

Cu cartea intitulată Din istoria marilor idei etice şi pedagogice (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015), am luat Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, o carte care s-a remarcat în primul rând prin originalitate. O primă trăsătură originală este aceea că ideile majore din cele două domenii, Etica şi Pedagogia, sunt tratate în mod unitar, în legătură nemijlocită, urmându-se sugestia lui J. Fr. Herbart, care susţinea că Pedagogia are două componente: Etica şi Psihologia. Etica furnizează scopul educaţiei, iar psihologia procură mijloacele şi metodele pentru atingerea acestui scop. A doua trăsătură originală a lucrării constă în periodizarea istoriei comune a celor două discipline, utilizând ca paradigmă Idealul educativ, năzuinţa formativă (nissus formativus) exprimată conştient a unei epoci istorice mai îndelungate, o reprezentare finalistă care fundamentează şi motivează acţiunea umană. Filosoful acad. Alexandru Boboc, unul dintre cei care a întocmit un referat pentru premiere, scria acolo că „Avantajul domnului Nicolae Iuga constă în buna cunoaştere a Filosofiei şi cărţile sale produc deschideri, generalizează experienţe şi aduc o importantă contribuţie în domeniu”.

195

O altă carte, intitulată Şapte păcate împotriva Spiritului (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016) reia ideea păcatului împotriva Spiritului/Duhului Sfânt, aşa cum este acesta prezentat în textele evanghelice. În context, atât la Evanghelistul Matei cât şi la ceilalţi evanghelişti, afirmaţia cu privire la păcatul care nu se va ierta nicidecum este făcută de către Iisus atunci când, vindecând un demonizat, El este apostrofat de către farisei cum că ar scoate demonii din oameni tocmai cu ajutorul căpeteniei demonilor. Cu alte cuvinte, fariseii insinuează aici o confuzie totală între Fiul lui Dumnezeu şi căpetenia demonilor, prin extensie între Dumnezeu şi diavol, între Binele absolut şi Răul absolut. Cartea prezintă o serie de astfel de „păcate” ale culturii europene contemporane, precum: migraţia necontrolată, degradarea ideii de carte şi substituirea culturii majore cu reţelele de socializare, superficialitatea valorizării istoriei prin turism, reducerea rolului dreptului internaţional şi revenirea la primatul forţei în reglementarea relaţiilor dintre state sau raporturile uneori inversate dintre puterea simbolică şi cea politică. Confuzia gravă şi indusă deliberat, de natura păcatului impardonabil împotriva Spiritului, constă în aceea că toate aceste lezări grave şi premeditate ale Spiritului culturii sunt prezentate ca fiind „valori” ale civilizaţiei occidentale, când în realitate sunt opusul valorilor autentice.

Studierii Maramureşului i-am consacrat două cărţi, care s-au bucurat de o oarecare notorietate. Prima carte este una de eseuri etnologice, Maramureşul – 196

Floarea cu cinci petale, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019, în care am propus o hermeneutică proprie privind studierea domeniului. Tradiţional, în ultima sută de ani, etnografia şi etnologia Maramureşului au fost abordate în primul rând empiric, linie inaugurată de către Tache Papahagi, cu monografia sa celebră apărută în 1925 şi continuată până în contemporaneitate, prin mai mulţi etnografi. Apoi, în perioada postbelică au fost contribuţiile importante ale acad. Mihai Pop, care a pus în joc o hermeneutică proprie cu punctul de plecare în lingvistică. În primele două capitole ale cărţii eu am venit cu o încercare de hermeneutică fenomenologică, structurată pe intenţionalitatea căutării unor arhetipuri ale inconştientului colectiv. Am luat conceptul de arhetipuri ale inconştientului colectiv în sensul pe care i l-a dat C. G. Jung.

După acest gânditor, arhetipurile sunt imagini ale unor modele arhaice, care sintetizează experienţe originare ale umanităţii, depozitate în inconştientul colectiv al popoarelor şi care influenţează comportamentul indivizilor la modul inconştient, ereditatea culturală. Jung compară omul, sub raport psihologic, cu un copac care are trunchiul şi frunzele afară, adică la lumina conştiinţei, iar rădăcinile adânc înfipte în pământ, în inconştientul colectiv al poporului din care face parte.

A doua carte consacrată Maramureşului se numeşte Maramureşul şi Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon, Editura Limes, Cluj, 2019. Aici am prezentat asaltul Ungariei 197

catolice, începând cu secolul al XVII-lea, asupra Ruteniei Subcarpatice şi asupra teritoriilor româneşti ale Transilvaniei şi Maramureşului, provincii cu o mai veche civilizaţie formată pe baza religiei ortodoxe. În urma încheierii păcii după Primul Război Mondial, Ungaria în calitate de stat învins a pierdut 71% din teritoriu, fapt perceput în mentalul colectiv maghiar drept o uriaşă catastrofă, dar în realitate lucrurile nu stau aşa. La momentul constituirii monarhiei dualiste Austro-Ungare (1867), maghiarii din Ungaria reprezentau mai puţin de 42% din totalul populaţiei, altfel spus maghiarii erau minoritari în propria lor ţară. Atunci Ungaria a recurs la o puternică ofensivă de maghiarizare forţată a etniilor nemaghiare, folosind în acest scop inclusiv Biserica, într-o operaţiune care era contrară misiunii sale creştine. În anul 1912 a fost înfiinţată o Episcopie Greco-Catolică maghiară şi maghiarizatoare cu sediul la Hajdudorog, în condiţiile în care greco-catolicismul nu este o confesiune tradiţională maghiară. Cei aproximativ 350.000 de credincioşi greco-catolici maghiari din Ungaria de azi sunt, istoriceşte vorbind, foşti nemaghiari ortodocşi, ruteni şi români, maghiarizaţi prin mijloace neortodoxe, adică prin biserica Greco-Catolică.

Am mai publicat două cărţi de analize cu privire la evoluţiile dramatice de ordin economic, politic şi cultural din lumea contemporană. Prima, intitulată Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI, Editura Limes, 2020, relevă faptul că, în prezent, practicile vechilor imperii coloniale 198

renasc camuflate sub pretextul globalismului. Punctul de plecare îl constituie analizele lui W. Engdahl, politolog şi consultant economic independent, care descrie SUA de azi ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe deţinerea unor resurse vitale, un Imperiu care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul, industria chimico-farmaceutică şi în principiu poate aplica „sancţiuni” împotriva oricărui al stat de pe glob.

Cealaltă carte se cheamă Dimensiunea distructivă a revoluţiilor culturale, Ed. Limes, 2020, în care am prezentat mişcările de protest ale afro-americanilor din SUA de azi dar, în măsura în care sunt ghidate de o ideologie şi se manifestă distructiv la adresa unor simboluri culturale, aceste mişcări pot fi înţelese mai bine prin conceptualizare, adică prin raportare la alte evenimente istorice de aceeaşi factură, precum proletcultismul din Uniunea Sovietică de pe vremea lui Lenin şi Stalin, sau aşa-zisa „revoluţie culturală” din China comunistă, de pe vremea dictatorului Mao Zedong. Dacă examinăm în linii mari numai câteva dintre „revoluţiile culturale” care s-au petrecut în Istorie, vom observa că aceste mişcări sunt nişte evenimente bizare de mare anvergură, prin care state importante precum URSS, China sau SUA, distrugând valori de patrimoniu universal, şi-au făcut rău în primul rând lor înşile. Se confirmă şi din acest punct de vedere opinia că marile imperii, aparent atotputernice

199

şi care nu pot fi cucerite din afară, se demolează singure din interior. În străinătate, am publicat un număr de şapte cărţi, în limbile franceză, engleză şi rusă, iar unele dintre acestea au mai fost traduse de către edituri şi în alte limbi europene. Cartea Essais éthique et politique (în lb. franceză, la Edition Universitaires Européennes, 2016) prezintă evoluţia eticii creştine, de la o sumă de valori interioare în creştinismul primar la dimensiunea politică din Civitate Dei a Sf. Augustin. În cartea About the New Antisemitism and other Essays (în limba engleză, apărută la editura Lambert Academic Publishing, 2016) este analizat pe larg fenomenul menţionat în titlu, aşa cum este acesta prezentat în opera filosofului francez contemporan André Glucksmann. Cartea Sur les racines de l’ésotérisme dans la pensée antique (în limba franceză, apărută la Editura Noor Publishing, 2017) s-a bucurat de o notorietate internaţională deosebită, mai cu seamă în mediile unor societăţi secrete / discrete, în primul rând datorită problematicii abordate, aceea a vechilor elemente de ordin esoteric prezente în filosofia antică. Despre această carte, A. Mac Liman de la Madrid a scris: „Nos llamaros la atencion los trabajos esotéricos redactados por Nicolae Iuga, que ilustram claramente la solida preparacion intelecual del autor”.

Cartea The Seven Sins against the Spirit, (în lb. engleză, Editura Lambert Academic Publishing, 2017) este de fapt traducerea în engleză a cărţii apărute în limba română sub titlul Şapte păcate împotriva Spiritului.

200

Apoi o altă carte, Essays on suicide. From philosophic justification to religious forbiddance (Ed. Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, Germany, 2020, titlul în limba română: Eseuri despre sinucidere. De la justificări filosofice la interdicţii religioase) s-a bucurat de o primire foarte favorabilă, fiind tradusă deja în nouă limbi: engleză, franceză, germană, rusă, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză.

Cartea nu este nici o apologie a fenomenului făcută cu argumente filosofice şi nici o disuadare găunoasă de ordinul edificaţiei religioase, ci tema este tratată detaşat şi obiectiv, în spiritul antropologiei culturale.

De aceeaşi primire entuziastă s-a bucurat şi cartea Dimensiunea distructivă a revoluţiilor culturale (Ed. Limes, 2020), versiunea engleză intitulată The Cultural Revolutions from the beginning to the USA today, Ed. Lambert Academic Publishing, Saarbrücken, Germany, 2020), care a fost tradusă de asemenea în nouă limbi: engleză, germană, franceză, rusă, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză. În afară de cărţi, am mai publicat şi peste o sută de articole ştiinţifice şi eseuri filosofice, unele în reviste cotate ISI, respectiv reviste de top din străinătate, dintre care am aminti: „Journal for the Study of Religions and Ideologies”, ISI databases, Art & Humanities; „Mitteilungen Klosterneuburg Journal” (Austria); „Medievalia”, Western Michigan University Kalamazoo, Michigan (SUA); „Global Journal of Human-Social Science”, Wackefield, Massachusetts (SUA).

201

Este de menţionat că unele dintre cărţile mele, în special cele apărute în străinătate, sunt difuzate prin reţeaua comercială Amazon pe toate continentele. În acelaşi timp, majoritatea lor sunt achiziţionate de biblioteci importante din străinătate, fapt care îmi asigură o anumită vizibilitate internă şi internaţională. Aşa sunt bibliotecile unor universităţi celebre, precum: Biblioteca Indiana University, Bloomington, University of Pittsbrugh, SUA, HattiTrust Digital Library, Ann Arbor, MI, SUA, Stanford University, SUA; Bayerische Staadtsbibliotkhek, München, Germany; The Britsh Library, London, UK; Library of Congress, Washington, SUA; University of California, Los Angeles, SUA, Biblioteca Kubon & Sagner din Munchen, University of Chicago Library, Chicago, SUA, Bibliotèque de Documentation Internationale Contemporaine, Nanterre, Paris, France, Harvard College Library, Cambridge, SUA, Columbia University Libraries, New York, SUA, Princeton University Library, SUA, Indiana University, Bloomington, Bayerische Staatsbibliothek, München, Universitatsbibliothek, Berna, Staatsbibliothek zu Berlin, Preußischer Kulturbesitz, Berlin, Harvard University, Bibliothéque Universitaire Nanterre, Paris, Akademie der Wissenschaften und der Literatur, Mainz, Germania şi altele.

Premiile academice mai importante pe care le-a primit sunt: Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în 2017; Medalia „Distincţia culturală”, conferită de Academia Română în anul 202

2019; Medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, 2019, precum şi alte premii din partea unor universităţi şi institute de cercetare din ţară şi din străinătate. * Sincer să fiu, în tinereţe am visat să devin scriitor. Mă fascinau faima, prestigiul şi rolul social al creatorului de literatură. Însă în timp ce eu mă realizam ca scriitor, importanţa socială a scrisului a scăzut spre un minimum imaginabil. Nu este de vină cineva anume. Au apărut reţelele de socializare, unde numărul de „scriitori” tinde să devină egal cu numărul total al populaţiei. Ca să mai fie remarcat, scriitorul de azi trebuie să facă gesturi extravagante, să zică ceva mârlănie despre regina Angliei de exemplu, să devină un adulator sau un contestatar al puterii politice, un Liiceanu sau un Păunescu.

Am început să scriu (eseu şi proză) încă din timpul comunismului, confruntându-mă cu o cenzură tot mai represivă apoi, după 1990, a avut loc un moment de respiro şi de euforie, când am crezut că am scăpat de constrângeri şi de teamă, că avem o libertate deplină. După puţină vreme însă, pe fondul libertăţii reale a venit lipsa oricărui autocontrol şi proliferarea malignă a imposturii în lumea scriitoricească şi universitară. Lipsa bunului simţ ca formă de (auto)cenzură interioară a devenit mai rea decât cenzura exterioară, obişnuită să suprime. Scriitorii

203

închipuiţi sunt mult mai mulţi decât cei reali şi toţi vor recunoaştere, privilegii şi pensie.

Aşadar, pe măsură ce eu mi-am construit cariera de scriitor, statutul ei social a intrat într-un declin tot mai pronunţat. Loc de întoarcere nu mai este, pentru că o viaţă de om este prea scurtă pentru un viraj într-un domeniu care presupune în spate zeci de ani de muncă şi o disperare cioraniană.

Singura consolare este aceea a cărţilor, că acestea vor avea un anumit impact mai extins, dincolo de marginile fiinţei autorului. De aceea am şi scris unele cărţi pe un ton vehement şi categoric despre probleme flagrante ale lumii contemporane (despre Şovinismul de mare putere, despre maghiarizarea românilor din Ardeal prin Biserică, despre Globalism sau despre Revoluţiile culturale) şi m-am preocupat ca aceste cărţi să fie traduse în mai multe limbi. De la un punct încolo, problema efectului cărţilor sale nu îl mai priveşte pe autor, ci este la mâna unui destin suprapersonal. Important este ca omul să spună răspicat şi sincer ceea ce consideră el că trebuie spus şi, prin aceasta, poate să se creadă mântuit. Dixi et salvavi animam meam!

204

205

206