Nicolae Iuga - Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI by Sx'ur An

Nicolae Iuga  Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI

Nicolae Iuga s-a născut pe 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în anul 1978. A fost profesor la Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighet, ulterior lector CDA la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca. A susţinut doctoratul în Filosofie la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea profesorului Andrei Marga. Între 2003 și 2018, a fost conferenţiar și respectiv profesor universitar titular la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest Vasile Goldiş din Arad. În prezent este cercetător științific asociat la Institutul de Filosofie Constantin Rădulescu-Motru al Academiei Române. În domeniul filosofiei, este printre primii autori care publică studii asupra ideii de Etică globală, aparținând teologului german Hans Küng. A avut o activitate publicistică constantă în revistele culturale din România, fiind cotat printre cei mai importanți eseiști români contemporani. A publicat în premieră în literatura de specialitate din România, o prezentare monografică a ideii de cauzalitate emergentă, așa cum aceasta se manifestă în istorie. A mai realizat, tot în premieră, în tratare unitară, o Istorie a principalelor idei etice și pedagogice. De asemenea, plecând de la ideea de ansamblu a cărții lui Constantin Noica despre cele Șase maladii ale Spiritului contemporan, a elaborat o lucrare de anvergură intitulată Șapte păcate împotriva Spiritului. Este autor unic al peste 20 de cărți, dintre care 4 au fost publicate în limbile franceză și engleză la prestigioase edituri din Germania. În anul 2017 i s-a decernat Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române.

Nicolae Iuga

Globalismul ca formÄ&#x192; de colonialism la ĂŽnceputul secolului XXI

LIMES 2020

Colecția ESEURI Coordonator: ȘTEFAN BORBÉLY Editor: MIRCEA PETEAN Coperta: OANA STEPAN Foto copertă: Vadim Ghirda, fotograf român, corespondent Associated Press

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României IUGA, NICOLAE Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI / Nicolae Iuga. - Floreşti : Limes, 2019 ISBN 978-606-799-307-3 821.135.1

CUPRINS În loc de Introducere: ce anume pune lumea în mișcare? ... 7 1. Din istoria colonizărilor europene, secolele XVI-XX 1.1. Europa în migrație spre Vest, Francisco Pizzaro.............. 11 1.2. Europa în migrație spre Est, de la Vasco da Gama la companiile capitaliste ............................................................ 16 1.3. Colonizarea prin război a Indiei și a Chinei în sec. al XIX-lea ....................................................................... 24 1.4. Trăsăturile Colonialismului clasic ..................................... 34

2. Șovinismul de mare putere........................................... 37 2.1. Șovinismul sovietic fundamentat pe internaționalismul proletar........................................................................................ 38 2.2. Șovinismul american contemporan fundamentat pe globalism .................................................................................... 40 2.3. Retorica legitimării bolșevismului, nazismului și neoconservatorismului .............................................................. 50 2.4. Retorica legitimării hegemoniei SUA............................... 59 2.5. Impactul globalismului asupra confesiunilor religioase .. 70

3. Colonialismul contemporan……………………93 3.1. Practica asasinatului economic ………….….. 93 3. 2. Organizarea de lovituri de stat în scopul colonizării... … 96 3.3. Adaptarea suprastructurii politice din colonii. Cazul României ………………………………………………..113 3.4. Despăgubiri de război către URSS și taxe de protecție către SUA ……………………………………………….122 3.5. Colonizarea instituțională și mentală a României ……..130

În loc de Introducere: ce anume pune lumea în mișcare? Scriitorul clasic rus Lev Nikolaevici Tolstoi a fost, fără îndoială, una dintre cele mai cuprinzătoare minți ale umanității, lucru dovedit prin vastitatea epică a romanelor sale. Și am putea numi „cuprindere a minții” ceea ce Aristotel arăta ca fiind cunoașterea cauzelor prime, în speță două astfel de cauze: (i) cauza eficientă, cea care pune lumea în ansamblu în mișcare, care face trecerea de la haos la cosmos, mișcătorul nemișcat, o cauză care nu este la rândul ei efectul altei cauze, mișcarea primă (proton kineoun) și (ii) cauza finală, finalitatea, scopul pentru care se face un lucru, țelul (telos, autothelia, autarkeia). Analiza detaliată a acestor cauze și a speciilor lor este una istorică, deci empirică, și este nevoie într-adevăr de o cuprindere mai deosebită a minții cu referire la fapte, este nevoie de multă inteligență și de fantezie. Să dăm așadar cuvântul contelui Tolstoi, cu un pasaj din Epilogul la romanul Război și pace. Vedem un tren în mers. Cine sau ce îl pune în mișcare? Lumea va spune că locomotiva. Dar locomotiva, rândul ei, de către cine este pusă în mișcare? Unul va spune că locomotiva merge pentru că i se mișcă roțile. Altul, mai prost, va zice că locomotiva este mișcată de către fumul pe care îl lasă în urma ei, purtat de vânt. Iar altul, încă și mai prost, va zice că dracul este cel care pune în mișcare locomotiva. În fine, se va găsi unul inteligent, care va arăta că locomotiva este pusă în mișcare de aburul comprimat în 7

cazan. Oricât ar părea de curios, dintre toate aceste explicații una singură este satisfăcătoare în calitate de cauză primă aristotelică: explicația bazată pe intervenția dracului. Cei care spun că mișcarea fumului sau a roților determină mișcarea locomotivei, vor rămâne la nivelul aparențelor și vor rata adevărata explicație cauzală. Cel care va explica mișcarea locomotivei prin comprimarea aburului în cazan va furniza o explicație cauzală științifică, dar o explicație care nu va fi niciodată completă. Comprimarea aburului în cazanul locomotivei are la rândul ei o altă cauză, anume căldura, care determină la nivelul moleculelor apei transformarea energiei calorice în energie cinetică, iar noțiunile de energie calorică și cinetică vor necesita la rândul lor alte explicații cauzale și așa mai departe la infinit. Efectul produs este rezultatul unei cauze, care la rândul ei este efectul altei cauze premergătoare ș.a.m.d. În schimb, explicația mitologică bazată pe intervenția unei forțe supranaturale – malefice sau benefice, nu are importanță – este singura completă și care formal nu poate fi contrazisă. Pentru a o contrazice, va trebui mai întâi să răsturnăm paradigma, adică fie să demonstrăm că dracul nu există, ceea ce e mai greu, la fel de greu ca și a demonstra că dracul există, fie să respingem de principiu apelul la supranatural, ceea ce ne readuce din nou în șirul natural infinit al relației empirice cauză – efect. Tot așa stau lucrurile și cu cauzalitatea finalistă. Să-l ascultăm din nou pe Tolstoi. O albină îl înțeapă pe un copil, iar copilul poate să creadă că scopul albinelor este acela de a-i înțepa pe oameni. Poetul, văzând cum albina zboară din floare în floare, va putea spune că scopul albinelor este acela de a face natura mai frumoasă. Apicultorul va putea spune că scopul albinelor este acela 8

de a aduna polen. Zoologul, văzând cum albinele lucrătoare le hrănesc pe cele tinere, va putea spune că scopul albinei individuale este acela de a perpetua specia. Botanistul – că scopul albinelor îl constituie polenizarea plantelor etc. etc. Dar cu cât omul se ridică cu mintea mai sus în căutarea unor scopuri mai generale, cu atât el devine mai conștient că un scop final ultim al mișcării formelor de viață îi este inaccesibil. Având în vedere această cunoaștere limitată, să examinăm totuși câteva dintre cauzele care i-au pus pe europeni în mișcare, atunci când au întemeiat marile imperii coloniale. Sigur, cauzele generale, de fundal, au fost setea de bogăție și glorie prin acapararea de noi teritorii, pornirea de cotropire și jaf, dar aceste cauze au imbrăcat și forme specifice. În afară de supunerea sângeroasă, prin război, a populațiilor indigene, în America de Sud colonizatorii spanioli sau portughezi le-au dat aborigenilor băuturi spirtoase, ca să le poată lua mai ușor aurul. În India, europenii le-au dat bani de argint ca să primească în schimb mirodenii, dar la un pronunțat schimb de ne-echivalente, mirodeniile cumpărate din India fiind vândute în Europa de zeci de ori mai scump. Apoi în China, colonizatorii englezi le-au dat băștinașilor să consume opiu, pentru ca aceștia să se lase mai ușor exploatați la sânge. Dar ce fel de opiu ideologic le dau americanii de azi celor de la care iau resursele naturale pe mai nimic? Sunt chestiuni care ar merita examinate cu un plus de atenție. Se vorbește mult despre o „mare migrație a popoarelor” care a avut loc între secolele III – IX, sau despre popoarele migratoare (goți, huni, gepizi, vandali, bulgari, slavi, pecenegi, kazari, mongoli, tătari etc.) venite dinspre Est, din imensitatea Asiei și care au 9

devastat Europa secole de-a rândul, dar se vorbește mai puțin sau chiar deloc despre o migrație în sens invers, o migrație a popoarelor europene din secolele XVI – XIX atât spre Vest cât și spre Est, având ca rezultat „colonizarea” celorlalte continente și exploatarea cruntă a populațiilor băștinașe. Popoarele migratoare asiatice au ajuns în Europa oarecum fortuit, din cauza Marelui Zid Chinezesc. Inițial aceste popoare nomade și războinice, în căutare de noi pășuni pentru turmele lor, s-au pus în mișcare din centrul Asiei spre sudul acestui continent, dar s-au lovit de Zidul Chinezesc. Această construcție gigantică, cu o lungime totală de peste 20.000 de km, a fost orientată pe direcția Est – Vest tocmai spre a opri popoarele migratoare să meargă spre Sud și a orientat la rândul ei nestăvilitul șuvoi migrator spre Vest, până în Europa. Consecințele au fost, între altele, prăbușirea Imperiului Roman și o perioadă de anarhie și decădere a Europei pentru câteva sute de ani.

1. Din istoria colonizărilor europene, secolele XVI – XX 1.1. Europa în migrație spre Vest, Francisco Pizzaro Timp de câteva sute de ani, în perioda secolelor XVI – XIX, marile puteri europene își vor crea întinse imperii coloniale. Primele puteri au fost Spania și Portugalia, care și-au creat imperiile în urma marilor descoperiri geografice, au urmat apoi Olanda, Marea Britanie și Franța. Dincolo de iluziile create de limbajul apologetic și propagandistic, religios sau politic, dincolo de demagogia care vorbea de nevoia de creștinare și civilizare a „sălbaticilor”, miza principală a fost jefuirea bogățiilor fabuloase din noile teritorii. Spaniolul Francisco Pizzaro (1478-1541) poate fi considerat prototipul conchistadorului, al cuceritorului lumii noi, un militar puternic și îndrăzneț, analfabet și needucat, crud și viclean, dar fanatic religios, duplicitar și setos de aur. Campania din anul 1530, de cucerire a Imperiului Incaș cu centrul imperial situat în zona statului Peru de azi, a fost considerată o aventură periculoasă de către guvernatorul spaniol din Panama și, în consecință, nu a fost aprobată. În aceste condiții, Pizzaro nu numai că a decis să meargă mai departe, dar a și dat foc celor două corăbii pe care le avea, ca să își taie singur, lui și puținilor oameni care îl urmau, orice posibilitate și orice cale de

întoarcere1. Au continuat călătoria în lungul coastelor peruviene pe plute din bușteni făcute după metoda băștinașilor, prevăzute cu pânze din trestii împletite. În Imperiul Incaș, Pizzaro și oamenii lui au avut avantajul întâmplător că au nimerit în toiul unui război civil fratricid. Regele Atahualpa al XIV-lea, care avea totodată și statut de zeu al incașilor, tocmai a reușit să învingă partida adversă și să îl execute pe fratele său, pretendent și el la tron. Atahualpa avea o armată de 80.000 de oameni, adăpostiți în orașul fortificat Cuzco, iar Pizzaro avea 168 de oameni, 62 de cai și câteva arme primitive de foc. Situația în care se aflau spaniolii era critică și ilustra o dilemă perfectă. Dacă ar fi înaintat, incașii ar fi văzut cât sunt de puțini, ar fi năvălit asupra lor și i-ar fi ucis. Iar dacă s-ar fi retras, incașii le-ar fi tăiat retragerea, i-ar fi capturat și ucis. Incașii nu mai credeau că spaniolii sunt zeități venite din altă lume, pentru că spionii lor i-au văzut deja în timp ce își făceau nevoile2, de unde au tras încheierea că și ei sunt oameni ca oricare alții și, deci, pot fi uciși. Atunci mica armată a lui Pizzaro a recurs la viclenie, pentru a organiza o ambuscadă. Au ocupat orașul Cajamarca, alungându-i pe localnici. Apoi l-au invitat aici pe regele Atahualpa al XIV-lea pentru anumite discuții. Fiind pe teren propriu și încrezător în forțele sale, Atahualpa a venit la întâlnirea cu micul grup al lui Pizzaro, însoțit de o gardă personală de nu mai puțin de 7.000 de soldați. Pizzaro a propus ca ambele tabere să 1

W. H. Prescott, The History of the Conquest of Peru, Digireads.com Publishing, 2011. 2 Juan de Betanzos, Narrative of the Incas. Austin University of Texas Press, 1996.

abandoneze armele, ca semn de încredere reciprocă absolută, cerere acceptată de către partea incașă. Soldații din garda lui Atahualpa au păstrat asupra lor numai un fel de mici topoare cu rol ceremonial. Spaniolii erau ascunși în clădirile care înconjurau piața goală din centrul orașului, iar caii și călăreții se aflau pe aleile care se deschideau în piață. Armele de foc de care dispuneau erau archebuze și patru tunuri instalate într-o clădire. Au așteptat ca Atahulpa să se apropie de clădirea în care era ascunsă artileria. Din clădire, în locul lui Pizzaro, a ieșit un preot însoțit de un interpret care s-a apropiat de rege și s-a anunțat ca emisar al lui Dumnezeu, cerându-i să accepte religia catolică și să îl recunoască pe regele Spaniei ca suveran și conducător al său. Atahualpa nu a răspuns imediat, ci i-a oferit preotului o ceașcă de aur cu o băutură sacră, parte a unui ritual diplomatic dar, deoarece nu era vorba de cuminecătură, arogantul preot european a vărsat prețioasa băutură pe jos. Regele Inca, deși s-a simțit insultat, a cerut totuși detalii cu privire la credințele spaniolilor, iar preotul i-a dat o serie de explicații și, în final, i-a dăruit o Biblie. Incașul, care nu a mai văzut cărți până atunci și a fortiori nici nu știa să citească în alfabet latin, a examinat obiectul și l-a aruncat jos, ca să-i întoarcă spaniolului insulta3. La acest gest de profanare a Bibliei, de mare efect emoțional pentru creștini, Pizzaro a dat semnalul atacului. Călăreții lui Pizzaro, care au constituit un puternic șoc cultural pentru amerindieni, au ieșit în galop din ascunzătoare și infanteria a tras cu armele de foc, caii și armele de foc nefiind cunoscute de către băștinași. În momentul de 3

T. C. Yupanqui, An Inca Account of the Conquest of Peru, Boulder University Press of Colorado, 2005.

stupefacție care a urmat, au fost uciși dintr-odată foarte mulți soldați din apropierea regelui, garda regală a intrat în derută și s-a retras, iar regele a putut astfel să fie făcut prizonier de către oamenii lui Pizzaro. Apoi întreaga armată incașă de 80.000 de oameni care, după mentalitatea băștinașilor nu putea să lupte fără rege, s-a predat celor o sută șaizeci și opt de spanioli. Au urmat tratative pentru răscumpărarea regelui Atahualpa din prizonierat. Pizzaro a pretins o cantitate uriașă de aur, cât să umple complet o cameră de 5 x 7 metri și înaltă de 2,4 metri, în unitățile noastre de măsură de azi. În Imperiul Incaș de atunci aurul se afla în cantitate mare și, în consecință, nu avea valoarea așa de mare pe care o avea în Europa. Regele Atahualpa s-a ținut de cuvânt și supușii săi au umplut în timp de două luni camera respectivă cu aur. În schimb Pizzaro, după ce a preluat această uriașă cantitate de metal prețios, nu numai că nu l-a eliberat pe valorosul său prizonier ci, mai mult, sub un pretext oarecare l-a judecat după „valorile europene” pentru uciderea fratelui său în timpul războiului civil, l-a găsit vinovat și l-a condamnat la moarte. Inițial, Pizzaro a vrut să îl ardă pe rug ca eretic, dar Atahualpa, îngrozit la gândul chinurilor focului, l-a implorat pe învingătorul său să nu o facă, iar Pizzaro, umanist fiind, a fost de acord să îl boteze creștin, pentru ca apoi să îl execute prin spânzurare. Consecința principală a fost că incașii, un popor cu anumite valori proprii, oameni naivi și sinceri, care respectau cu sfințenie cuvântul dat, au fost puternic șocați de acest fel de a fi al europenilor și cu acest comportament perfid s-a inaugurat de fapt, din punct de vedere moral, partea de sud din „lumea nouă”.

Pentru administrarea teritoriului și pentru controlarea populației indigene, monarhia spaniolă a instituit un sistem numit „encomienda”4. Regele acorda conchistadorilor anumite teritorii în vederea spolierii, iar cel care primea teritorii de la rege, numit „encomendero”, un fel de mandatar al regelui, trebuia să asigure „siguranța și bunăstarea indienilor” ce locuiau pe teritoriile respective, fapt care rămânea în cel mai bun caz un simpul deziderat pios și o alegație pur demagogică. Totodată, mandatarul avea obligația să le asigure băștinașilor „protecție” și să îi „evanghelizeze”. Pentru „protecția” oferită și pentru serviciile de îndoctrinare religioasă, amerindienii plăteau un fel de impozit, în bani, în produse sau în muncă. Nu se poate să nu remarcăm asemănarea izbitoare și identitatea de esență cu ceea ce se întâmplă azi, când locul conquistadorului spaniol a fost luat de către SUA. În Europa de Est, Statele Unite pretind că asigură locuitorilor acestor țări „protecție” împotriva Rusiei, tot SUA fiind cele care provoacă Rusia, și că trebuie să-i îndoctrineze ideologic pe băștinași, adică să le spele creierul cu evanghelia pretinselor „valori transatlantice”. Practica de a plăti un impozit în muncă, existentă în Imperiul Incaș înainte de venirea europenilor, a permis consolidarea și generalizarea sistemului de muncă forțată. Pentru crearea sistemului și pentru a asigura buna lui funcționare, colonizatorii au colaborat cu elitele locale, numite „curacas”, adică persoane care se îngrijeau de strângerea impozitelor pentru europeni, un fel de „cozi de topor” cum ar veni pe românește. Aceste elite colectau impozitele contra unei remize procentuale. 4

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/imperiulcolonial-spaniol

Astfel, colonizatorii nu doar că au putut să jefuiască în voie aurul și alte bogății ale Americii de Sus, ci au putut totodată, prin sistemul muncii forțate și al cozilor de topor, să exploateze la sânge forța de muncă locală. Și acesta nu a fost decât începutul.

1.2. Europa în migrație spre Est, de la Vasco da Gama la companiile capitaliste Tot aur și sclavi au vrut inițial să obțină exploratorii europeni, începând cu cei portughezi, care au navigat în lungul coastelor Africii în căutarea unui drum pe Oceanele lumii spre India. Dar au mai vrut și altceva, anume mirodenii. Aur se mai găsea și în America de Sud și sclavi se mai găseau și în Africa, dar mirodenii fascinante se găseau numai în Orientul îndepărtat, în fabuloasa și exotica Indie. Așa se face că navigatorii temerari au plecat să caute rute maritime spre noul continent, pentru că febra aurului a fost urmată de febra mirodeniilor. Occidentul avea nevoie ca nervii gustativi să fie excitați cu mirodenii5 și, o dată cu explorarea Orientului, apar nevoi noi. Femeile au nevoie de parfumurile plăcute mirositoare ale Arabiei, de finele mătăsuri chinezești, de perle și diamante din India. Farmaciștii europeni au și ei nevoie de opiu, camfor, droguri și tot felul de rășini exotice pentru prepararea unor prafuri tămăduitoare sau licori vătămătoare. Mirodeniile și produsele orientale în genere se vând în Europa cu profituri uriașe. Chiar și austera Biserică Catolică are nevoie de o cantitate tot mai mai mare de 5

Stefan Zweig, Magellan, Editura Albatros, București, 1972, p. 8.

tămâie de bună calitate, cu miros de bună mireasmă duhovnicească, tămâie care nu se putea procura de altundeva decât tot din Orient. Astfel, lumea este din nou pusă în mișcare, de data asta spre Răsărit. Aici, în cazul marilor descoperiri geografice, trebuie să mai avem în vedere încă ceva, în afară de resorturile economice care îi pun pe oameni în mișcare, anume credința puternică a descoperitorilor în ceea ce intreprind, în realitatea a ceea ce caută. Bartolomeu Diaz a crezut cu toată ființa lui că trebuie să existe o posibilitate de a ocoli continentul african pe la sud, navigând pe mare. E adevărat, a fost ajutat și de o întâmplare ieșită din comun, creată parcă anume de către divinitate, o furtună teribilă i-a purtat în necunoscut corăbiile care nu mai puteau fi controlate de către navigatori și această furtună l-a ajutat să depășească punctul extrem sudic al Africii, numit Capul Bunei Speranțe, pentru ca după aceea să poată naviga spre nord, pe lângă coastele estice ale continentului african. Urmașul său, Vasco da Gama a crezut cu aceeași tărie că, navigând din estul Africii tot spre Răsărit, va putea să ajungă în India. Iar vreo douăzeci de ani mai târziu Magellan a crezut, la fel, că navigând neabătut spre Vest, va putea face înconjurul globului pământesc și va ajunge din nou în punctul de plecare, în virtutea faptului că, mai credea el, pământul este rotund. A plecat din portul Sevilla în anul 1519 cu o flotă de cinci nave și un total de 237 de marinari încercați, din care o singură navă cu doar 18 supraviețuitori a ajuns în portul de plecare, Sevilla, în 1522, după trei ani și o lună de călătorie, Magellan însuși pierzându-și viața în expediție, parcă spre a ilustra afirmația poetului care zicea că omul nu-i decât măsura unui drum de împlinit. Credința în genere în Dumnezeul 17

care ne ajută și în dracul care pune în mișcare forțe malefice adverse, furtuni sau molime ucigătoare, precum și credința particulară în existența unor obiecte fizice necunoscute încă în experiență, de exemplu în faptul că pământul e rotund sau că trebuie să existe o cale maritimă care să ducă din Europa în India, și-au avut și ele eficiența lor. Vasco da Gama (1460-1524) a fost un explorator mai norocos decât alții, dar și un mai bun diplomat. Dată fiind dimensiunea nemaipomenită a călătoriei sale din Portugalia până în India, cu ocolirea Africii pe la sud, care dus-întors depășea lungimea ecuatorului, el a fost nevoit să facă dese acostări pentru provizii de hrană și apă dulce și nu întotdeauna a fost primit cu ospitalitate. Așa s-a întâmplat în Mozambic, pe coasta de Est a Africii, unde sultanul locului nu a fost mulțumit cu darurile care i-au fost oferite și a căutat să-i jefuiască și să-i ucidă pe spanioli. Vasco da Gama și oamenii săi au reușit să fugă din Mombasa și să-și acopere retragerea, trăgând cu tunurile de pe corăbii asupra mulțimii de băștinași, care au cedat în fața acestor arme necunoscute și înspăimântătoare6. Următoarea escală, mai norocoasă, a făcut-o la vreo 120 km mai spre nord în portul Malindi, în Kenya de azi. Locuitorii din Malindi se aflau în conflict cu cei din Mombasa, iar Vasco da Gama a speculat diplomatic ostilitatea dintre cele două orașe și aici spaniolii au fost bine primiți. Aveau însă un inamic omniprezent pe mare, anume negustorii arabi, care nu vedeau cu ochi buni intrarea unor străini europeni pe post de concurență în comerțul cu mirodenii. Au purtat lupte navale cu arabii, 6

http://www.oldnewspublishing.com/dagamma.htm

care aveau nave mai multe, mai mici și mai ușor manevrabile, dar nu aveau tunurile spaniolilor. I-au bătut pe arabi și au luat inclusiv prăzi de la învinși, ceea ce le-a atras reputația proastă de pirați. Nici băștinașii din Malindi nu se aveau bine cu navigatorii arabi, așa că Vasco da Gama a găsit printre ei călăuze și traducători care cunoșteau cum bat vânturile musonice și care l-au condus până în India. Expediția sa a părăsit Malindi pe 24 aprilie 1498 și în mai puțin de o lună a traversat Oceanul Indian și a acostat pe coasta vestică a Indiei, la Calicut, statul Kerala. Regele acelui stat indian i-a primit pe străini cu ospitalitate deosebită și cu o ceremonie militară impresionantă7, dar la întrebarea: „Ce te-a adus aici?”, Vasco da Gama a răspuns neinspirat că a venit să caute mirodenii. În consecință, regele indian nu l-a mai tratat pe da Gama ca pe un ambasador regal, ci ca pe un simplu comerciant. Cadourile pe care le-au putut oferi europenii – mantii stacojii, arme, vase de aramă, butoaie cu miere de albine – nu i-au impresionat deloc pe reprezentanții străvechilor civilizații ale Indiei. Pentru mirodenii, indienii le-au cerut spaniolilor aur și argint, iar pentru mărfurile pe care ar fi vrut să le vândă acolo le-au cerut să plătească taxe vamale. Comercianții arabi rivali i-au sugerat regelui indian că spaniolii ar fi o simplă bandă de pirați, fapt ce nu era foarte departe de adervăr8. După trei luni, Vasco da Gama a fost nevoit să facă drumul întors din această primă călătorie a sa în India. 7

Glenn J. Ames, Vasco da Gama: Renaissance Crusader. Longman, 2004. 8 M. G. Narayanan, Calicut: The City of Truth, Calicut University Publications, 2006.

Călătoria de întoarcere a fost incomparabil mai grea, a durat mai bine de doi ani, a traversat zone cu furtuni puternice și a pierdut mulți oameni, peste jumătate din echipaje, precum și două corăbii. A sosit la Lisabona cu mâna goală și fără să-și fi atins niciunul dintre obiective, fără să fi creat acolo o comunitate de creștini și fără să fi pus bazele unui comerț organizat cu India. Cu toate acestea, a fost primit ca un erou și, ce este mai important, nici el și nici Regele Manuel al Portugaliei nu au abandonat ideea. A doua călătorie a lui Vasco da Gama în India, din anul 1502, a fost de fapt o expediție războinică de pedepsire. Descoperitorul s-a transformat și el în conquistador, a plecat din portul Lisabona cu o armată impresionantă, formată din 15 nave și opt sute de soldați. Portughezii s-au purtat cu o deosebită cruzime față de negustorii arabi musulmani întâlniți în Oceanul Indian, ba chiar și față de navele civile care duceau pelerini la Mecca, au fost măcelărite inclusiv femeile cu copii în brațe, după ce în prealabil au fost jefuite de bunuri și de bijuteriile de aur9, atrocități cum nu s-au pomenit nici pe vremea cruciadelor, iar solii de pace sau militarii făcuți prizonieri erau mutilați oribil și apoi trimiși la regele din Calicut, în scopul de a-l înspăimânta. Ajuns în fața Calicutului, Vasco da Gama a cerut regelui Zamorin să îi alunge pe toți musulmanii din regat și, cum acest lucru nu era posibil, a ordonat bombardarea orașului cu tunurile de pe corăbii. Regele i-a trimis împotrivă o flotă echipată de război, dar aceasta a fost învinsă și scufundată de spanioli în largul portului Calicut. Da Gama a cucerit apoi orașul, 9

Sanjay Subrahmanyam, The Career and Legend of Vasco da Gama, Cambridge University Press, 1997, p. 205.

a lăsat acolo o garnizoană puternică și s-a reîntors la Lisabona, de astădată victorios și cu corăbiile încărcate cu atât de râvnitele și prețioasele mirodenii. Timp de aproximativ un secol după aceste evenimente sângeroase, centrul înfloritorului comerț european cu mirodenii s-a aflat în Portugalia. Ștafeta comerțului european cu mirodenii a fost preluată de la Portugalia de către Olanda tot prin metode sângeroase. Portugalia, țară catolică, a exploatat capul său de pod din India în sistem feudal, Vasco da Gama a primit de la regele Manuel tot felul de titluri medievale pompoase referitoare la noile domenii pe care le stăpânea, precum „Amiral al Mărilor Arabiei, Persiei, Indiei și al Întregului Orient” sau, mai târziu, în 1524, chiar titlul de „Guvernator și Vice-Rege al Indiei”. În schimb Olanda, țară protestantă fiind și, după cum afirmă sociologul Max Weber10, nașterea capitalismului este legată de protestantism, a venit, la începutul secolului următor, în comerțul cu mirodenii din India, cu un sistem curat capitalist, nu proslăvind un cuceritor anume, ci exploatând noile teritorii prin societăți comerciale anonime. Și nu întâmplător îndelungatul război olandezospaniol a debutat în 1568 ca un război pentru libertate religioasă. Olandezii au creat un imperiu colonial după Portugalia și Spania, cronologic vorbind, dar acest imperiu s-a bazat pe cucerirea militară a unor așezări portugheze și spaniole deja existente în India, nu pe descoperiri noi și colonizări11. Noutatea a fost că olandezii au controlat noile teritorii nu prin împuterniciți Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Ed. Antet, 2012. 11 https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Olandez 10

cu titluri simbolice medievale, ci prin mai eficiente mijloace financiare, prin intermediul unei companii de stat capitaliste, numită „Compania Olandeză a Indiilor de Est”, înființată în anul 1621, o realitate redusă la fundamentul ei mercantil profan, denudată de prejudecățile religioase și de iluziile induse de limbajul în speță. Inventarea de către olandezi a societăților pe acțiuni le-au permis acestora să finanțeze, fără a dispune de aur, expediții navale costisitoare, prin vânzarea de acțiuni în Țările de Jos și în Regatul Angliei. Și așa se face că, până la jumătatea secolului al XVII-lea, olandezii i-au înlocuit pe portughezi din poziția de principali comercianți europeni din Asia și au obținut controlul asupra comerțului extrem de profitabil cu mirodenii12. Dar și Olanda, la rândul ei, după numai câteva decenii a fost detronată din poziția de mare putere colonială de către Anglia, în urma unui număr de trei războaie navale de mari proporții. Epuizate de eforturile de război, cele două țări au ajuns la o perioadă de pace spre sfârșitul secolului al XVII-lea, împărțindu-și ramurile de activitate în India, în sensul că Olanda urma să dețină în continuare monopolul comerțului cu mirodenii, iar Angliei îi revenea industria textilă din aceeași zonă. Cu alte cuvinte, Olanda urma să scoată profit din comerț, iar Anglia profit industrial din exploatarea la sânge a forței de muncă băștinașe din India, care era extrem de ieftină, prin comparație cu cea din Europa. Țesăturile realizate în India erau mai atractive prin finețea materialului, îndeosebi mătase, prin coloritul exotic indigen și desigur mai rentabile, dat fiind caracterul ieftin al forței de muncă. Cu timpul, profitul 12

https://en.m.wikipedia.org/wiki/Anglo-Dutch_Wars

obținut în industria textilă a ajuns să îl depășească de patru ori pe cel obținut din comerțul cu mirodenii13, iar Anglia a ajuns o putere colonială dominantă care a acaparat tot, industrie și comerț, devenind și cel mai întins imperiu al lumii, în intervalul cuprins între războaiele napoleoniene și Primul Război Mondial. În America de Nord, populația indigenă a fost exterminată în masă și teritoriul a fost populat cu coloniști europeni, în principal britanici și francezi. Din acest motiv aici lucrurile au evoluat în sensul culturii și al cutumelor europene. Metropola, reprezentată prin Parlamentul britanic, avea pretenția de a guverna efectiv coloniile și de a percepe de aici impozite, dar coloniștii au ajuns cu timpul să respingă pretențiile Parlamentului de la Londra, să ceară să fie lăsați să se autoguverneze și să nu mai plătească impozite către metropolă14. Lucrurile s-au tranșat printr-o mișcare violentă de mari proporții, cunoscută în istorie sub numele de Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii, dintre anii 1775-1781. În acest război Anglia a fost înfrântă și a pierdut cele 13 colonii din America de Nord, respectiv a pierdut posibilitatea de a mai încasa impozite din fostele colonii. S-a făcut atunci mult caz de ceea ce s-a numit „spiritul de libertate” al Americii, s-a creat o simbolistică impresionantă, Franța (care a fost aliată în război cu coloniile din America împotriva Angliei) a creat și a donat Statelor Unite celebra statuie a libertății amplasată 13

N. Ferguson, Empire: the rise and demise of the British world order and the lessons for global power, Basic Books, New York, 2004. 14 Ibidem, p. 84.

în portul orașului New York etc. Dar în ceea ce privește coloniile Angliei din India și China, atunci când populațiile indigene de aici s-au revoltat, pe parcursul secolului al XIX-lea, și au încercat să scuture jugul colonial, în războaiele respective Anglia a ieșit învingătoare și a înăbușit în sânge dorința acestor popoare de a se autoguverna și de a nu mai plăti împozite către metropola londoneză. În spiritul ipocriziei patologice care caracterizeză Occidentul, aspirația către libertate, care a fost considerată legitimă și a fost lăudată ca atare în cazul coloniștilor europeni din America de Nord, nu a mai fost considerată legitimă și pentru popoarele Indiei și Chinei, care popoare nu erau formate din coloniști europeni. 1.3. Colonizarea prin război a Indiei și a Chinei în sec. al XIX-lea Colonizarea prin războaie a cunoscut apogeul în cazul Indiei și al Chinei. Inițial, pe parcursul secolului al XVII-lea, Compania Engleză a Indiilor de Est a construit în India peste douăzeci de fabrici și – întrucât a smuls aceste teritorii de la portughezi, olandezi și francezi prin război – englezii au înconjurat fabricile lor cu fortificații în scop de apărare împotriva inamicilor15, ajungându-se la situația în care fabricile engleze funcționau de fapt în interiorul unor forturi puternic militarizate16. Printr-un edict dat de regele Carol al II-lea la 1670, Companiei 15

Paul Suijk, The Great Curss, Brentwood Associates / The Teaching Company Sales, Chantilly, SUA, 2015. 16 https://en.m.wikipedia.org/wiki/East_India_Company

Indiilor de Est îi sunt recunoscute drepturile la achiziții teritoriale autonome, la batere de monedă, la comandarea cetăților și a trupelor, la formarea de alianțe, la declararea războiului și la încheierea păcii, precum și să-și exercite jurisdicția civilă și penală asupra zonelor dobândite. Astfel, europenii „civilizatori” au distrus, prin războaie sângeroase care au durat mai puțin de un secol, două civilizații vechi de mii de ani și creatoare de înaltă spiritualitate proprie. În ceea ce privește forța militară, Compania Indiilor de Est a avut inițial câteva sute de paznici cu misiunea de a păzi fabricile, dar cu timpul și-a format o armată proprie din mercenari localnici. La anul 1750, această armată avea la trei mii de soldați trupe regulate, dar a crescut rapid, încât la la 1778 număra 67.000 de militari. Trupele au fost instruite în modul european de a purta războiul. O formațiune care a devenit rapid o forță armată privată, folosită ca instrument de putere și expansiune geopolitică, în locul scopului inițial, ca forță de pază, devenind cea mai puternică forță militară de pe subcontinentul indian. A fost împărțită, după normele de organizare europeană, în trei armate distincte, câte una pentru fiecare provincie – Bengal, Madras și Bombay – având fiecare unități de infanterie, cavalerie și artilerie. La fel și Marina a crescut la dimensiunile unei adevărate flote de război, deși navele comerciale erau și ele puternic înarmate17. Această armată de mercenari indieni instruită în stil european, bine disciplinată și cu experiență, a devenit în scurt timp capabilă să învingă

Gerald Bryant, în: The Journal of Imperial and Commonwealth History, 1978.

orice inamic extern și să înăbușească în sânge orice revoltă locală. Cu această armată și speculând abil rivalitățile politice locale, englezii au înfrânt succesiv rezistența diferiților maharajahi. Compania Indiilor de Est a purtat cu Imperiul Maratha un număr de trei războaie, între 1775-1782, 1803-1805 și 1817-1818, ultimele două fiind câștigate decisiv de către englezi care, deși s-au aflat în inferioritate numerică, au învins datorită serviciilor de spionaj performante, perfidiei intrigilor și superiorității tacticii europene de război. Imperiul Maratha a fost fondat în 1674 în baza unor elemente comune, care erau limba, religia hindusă și un puternic sentiment de apartenență națională. Împărații acestui imperiu s-au apărat cu succes împotriva Imperiului Mughal și în numai câteva decenii a ajuns cea mai importantă putere din India18. Dar odată cu slăbirea treptată și înfrângerea Imperiului Maratha, britanicii au ocupat și anexat cea mai mare parte a Indiei, regiunile Gange-Jumna, Delhi-Agra, unele părți din Gujarat, fortul Ahmmad Nagar, Mughalbandi, Garjat, Portul Balashore și Bengalul de Vest, ceea ce a dus la consolidarea puternică a Companiei Britanice a Indiei de Est. În timpul acestor războaie, cele trei armate independente ale Companiei britanice, împreună cu unele forțe neregulate de la nivel local, s-au extins la un număr total de 280.000 de militari19, până în anul 1857. În India tradițională, bărbații din castele inferioare nu puteau intra în serviciul militar, dar englezii nu și-au făcut astfel de 18

M. S. Naravane, Making of the Raj, Ed. APH, 2006 . William McElwee, The Art of War: Waterloo to Mons, Purnell Book Services, 1974, p. 72. 19

scrupule și ei au recrutat mercenari din castele de jos, apoi cu timpul și hinduși din casta războinicilor au acceptat să intre în solda ocupanților englezi. Britanicii s-au preocupat sistematic și de formarea pentru India a unei armate profesioniste, de elită. A fost înființată o Academie Militară proprie a Companiei Indiilor de Est, la Addiscombe în Anglia, pentru formarea ofițerilor, Academie la care indienii nu aveau acces. Astfel, soldații indienii erau mereu depășiți ca instruire militară de către englezi, nu aveau pregătire pentru administrație și comandă și nu puteau avea funcții de conducere, ci întotdeauna erau subordonați și dependenți de ofițerii englezi, ca să nu se poată organiza pe cont propriu, în eventualitatea unei răzvrătiri. Apoi, puternicele armate engleze cu baze în India au fost folosite pentru a smulge prin război noi teritorii de la alte națiuni europene, în principal de la Franța și Olanda: Réunion, Mauritius, Java. Interesant este că această Companie a Indiilor de Est s-a prăbușit nu din cauze imediate economice sau militare, ci sub acțiunea unor factori de ordin moralreligios. În Companie a existat în mod constant o anumită lipsă de respect și o relativă înclinație șovină din partea britanicilor creștini-protestanți față de hinduși și musulmani, față de tradițiile băștinașilor privind succesiunea la tron și sistemul de caste, față de diversitatea etnică și față de grupurile religioase și culturale locale20. Astfel de tensiuni s-au acumulat în timp, până la izbucnirea Primului Război de 20

John Tolan, Gilles Veinstein, Henry Laurens, Europe and the Islamic World: A History, Princeton University Press, 2013, pp. 275–276.

Independență a Indiei din anul 1857. Revolta a fost înăbușită și India a fost trecută sub directa administrare a Coroanei britanice, Compania Indiilor de Est a fost desființată și acțiunile bursiere ale acesteia au fost răscumpărate de către stat. Mizele acestor bătălii pentru India erau mai multe. De aici au fost exploatate cantități uriașe de metale prețioase, care în mare parte au fost duse în Anglia, deoarece impozitele și taxele erau percepute de la indieni în aur, argint și diamante. Compania Indiilor de Est a făcut comerț, exportând de aici mirodenii, ceai și produse manufacturate, precum: bumbac, mătase, indigo și salpetru (nitrat de potasiu) necesar fabricării prafului de pușcă. Dar cea mai importantă miză a constituit-o comerțul cu opiu, care a declanșat la rândul lui alte războaie și care a ajutat considerabil la expansiunea Angliei în următoarea colonie: China. În cele două Americi, pe la începutul colonizării acestor ținuturi, coloniștii europeni civilizatori au introdus aici băuturile spirtoase – whiskey sau rom – necunoscute băștinașilor până atunci. Indienii americani, numiți de fapt impropriu „indieni”, mai corect ar trebui să fie numiți amerindieini, constituiau populațiile autohtone în număr de zeci de milioane de locuitori21. Aceste populații autohtone au fost exterminate în proporțiile unui veritabil genocid de către civilizatorii englezi, atât în mod direct, măcelăriți fiind în urma a tot felul de lupte locale, în care au fost alungați de pe pământurile lor22, cât 21

Bruce E. Johansen, The Native Peoples of North America, Rutgers University Press, 2006. 22 https://digitalcommons.unl.edu/cgi/viewcontent.cgi?referer= &httpsredir=1&article=1034&context=historydiss

și în mod indirect, prin diferitele boli pe care le-au adus europenii – tuberculoză, sifilis etc. – față de care băștinașii nu aveau sistem biologic imunitar. În paralel cu exterminarea, pieile roșii au fost și „integrați” în noua societate, în sensul exploatării muncii lor pentru o plată derizorie. Mai întâi au fost obișnuiți să consume băuturi spirtoase și apoi, în scurtă vreme, după instalarea dependenței de alcool și aducerea lor într-o anumită stare de degradare fizică și morală, erau puși să adune pepite de aur din albia râurilor ziua întregă, muncă pentru care erau plătiți seara doar cu o cană de „apă de foc”, un fapt binecunoscut și relatat ca atare inclusiv de către Karl May în celebrele sale romane. Astfel, aurul de pe pământurile amerindienilor era obținut de către englezi cu costuri de producție extrem de scăzute și afacerea aducea profituri uriașe, nemaivăzute până atunci. Aceeași metodă a fost practicată mai târziu și în China, locul băuturii spirtoase fiind luat de opiu. Iar în lumea contemporană, locul opiului este luat de manipulare, de metoda spălării creierilor. Cu China lucrurile au mers însă ceva mai greu. China a fost abordată inițial de către englezii de la Compania Indiilor de Est în mod civilizat, aparent cu intenția de a face un comerț cinstit, legal și reciproc profitabil. După războaiele napoleoniene, englezii au început să cumpere din porturile chineze produse specifice – mătase, ceai etc. – pe care le plăteau cu monede de argint. După o vreme, englezii au constatat că există un flux prea mare de argint din Marea Britanie spre China și au căutat să înlocuiască argintul utilizat pentru plata mărfurilor chinezești cu altceva mai inovativ și mai rentabil. Și s-au gândit la opiu. Acest narcotic era cunoscut în China de sute de ani, dar era folosit în medicină ca analgezic, utilizarea sa în scopul 29

„consumului recreativ” fiind limitată și controlată de către stat, în scopul prevenirii abuzurilor. Deci englezii nu puteau să producă și să vândă opiu în mod legal pe teritoriul Chinei. Compania Indiilor de Est avea anexate vaste teritorii în India, în Bengal și în alte zone, în care se putea produce opiu fără probleme, cât despre introducerea narcoticului în China s-a recurs la contrabandă. Aici opiul era desfăcut la negru și tot la negru erau procurate și mărfurile primite la schimb. În scurtă vreme, afacerea a devenit înfloritoare și deosebit de profitabilă, cu consecințe criminale asupra sănătății oamenilor, dar asta a contat mai puțin pentru britanici. Drogul era introdus de către englezi în China prin firme private, precum: Jardine, Matheson & Co, David Sasson & Com și Dent & Co, în cantitate medie de 900 tone pe an. Apoi, în anul 1838, cantitatea de opiu de contrabandă care intra în China se apropia de 1.400 tone pe an23. Alarmați, Împăratul și administrația sa au impus pedeapsa cu moartea pentru contrabandă cu opiu și în anul 1839 au trimis la Canton un comisar imperial ca să stârpească contrabanda. Comisarul imperial a interzis comerțul cu opiu și a cerut ca tot opiul să fie predat autorităților chineze și ca toți negustorii străini să semneze un act prin care se angajau să nu comercializeze opiu, sub sancțiunea pedepsei cu moartea. Bineînțeles, interdicția nu a fost respectată de către englezi și autoritățile chineze au surprins un vas care a acostat în port, având la bord o încărcătură uriașă de opiu pentru mijloacele de navigație din acea vreme, 20.000 de lăzi, fiecare cu câte 55 kg de 23

https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_al_ Opiului

drog24. „Marfa” a fost confiscată și distrusă de către chinezi și comisarul imperial a adresat un Memoriu către Regina Victoria, într-o încercare de a opri contrabanda cu opiu, arătând că acest tip de trafic a otrăvit și ucis mii de civili chinezi. Memoriul nu a ajuns la Regină, fiind interceptat de către ofițerii englezi. Acest lucru a dus la Primul Război al Opiului (1839–1842) declanșat de Compania Indiilor de Est împotriva Chinei. Cu alte cuvinte, în spiritul „valorilor” europene, raționamentul britanic era: dacă voi nu ne permiteți să vă drogăm oamenii și să îi punem să lucreze pentru noi în schimbul drogului, atunci noi vom porni cu război împotriva voastră. Pretextul nemijlocit pentru declanșarea Primului Război al Opiului l-a constituit un incident oarecare. Niște marinari englezi beți, aflați în portul Kowloon, au profanat un templu și au ucis un om25. Normal, o parte din marinarii vinovații au fost arestați și deținuți de către chinezi în vederea judecării, iar alții, în număr de șase, au fost arestați de către autoritățile britanice. În această situație, englezii au cerut ca marinarii prizonieri să le fie predați lor, spre a fi judecați în Marea Britanie, că ei nu pot avea încredere în Justiția chineză, pentru că acest sistem judiciar nu are… curte cu jurați, cam așa cum azi Occidentul ipocrit susține că, în alte sisteme judiciare din alte civilizații, nu se respectă pentru criminal „drepturile omului”. În același timp, cei șase marinari arestați de către englezi au fost transferați spre a fi „judecați” în 24

Leon Poon, Emergence Of Modern China, University of Maryland, 2008. 25 Peter Ward Fay, The Opium War 1840-1842, New York, W.W. Norton & Co, 1975, p. 71

Marea Britanie dar, odată ajunși aici, au fost imediat eliberați din lipsă de probe, la fel cum procedează azi SUA cu angajați din ambasadele lor din diferite țări, spre exemplu din România sau Anglia, angajați care au comis accidente de circulație soldate cu morți, aceștia sunt exfiltrați în SUA, unde Justiția de acolo bineînțeles că îi găsește nevinovați. Cu alte cuvinte, guvernul britanic a cerut pentru englezii din China „extrateritorialitate”, ceea ce însemna ca supușii britanici să fie judecați doar de judecători britanici. Guvernul chinez s-a menținut pe poziții, insistând ca negustorilor britanici să li se interzică să practice comerț dacă nu semnează un act prin care se obligă, sub sancțiunea pedepsei capitale, să nu comercializeze opiu și ca aceștia să respecte legile chinezești și să recunoască sistemul juridic chinez. Atunci Charles Elliot, administratorul colonial al Marinei Regale Britanice, a ordonat comunității britanice să se retragă din Canton și a interzis comerțul cu chinezii26, ceea ce a constituit de fapt semnalul de începere a războiului. Primul Război al Opiului a fost declanșat deoarece guvernul britanic a pretins despăguburi pentru cele 20.000 de lăzi cu opiu distruse de către autoritățile chineze, un război care a avut de fapt menirea de a proteja un infam trafic cu droguri. China a pierdut războiul și a fost obligată să deschidă cinci porturi pentru comerțul cu opiu și să cedeze britanicilor Hong Kongul. În acest fel au ajuns englezii în stăpânirea Hong Kong-ului pe la jumătatea secolului al XIX-lea, o provincie chineză unde populația este manipulată 26

https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_R%C4%83zboi_al_ Opiului

împotriva Chinei până în ziua de azi. Atunci, pe 29 august 1842, Chinei i-a fost impus Tratatul de pace de la Nanking, un tratat numit de către chinezi „inegal”, pentru că prin acesta britanicilor nu le revenea nici o obligație27. Această pace nu putea să fie una durabilă, pentru că nemulțumea ambele părți. China nu era mulțumită din cauza caracterului inegal al Tratatului, iar pe de altă parte Anglia urmărea de fapt ca prin război să ocupe întreaga Chină, nu doar cele cinci porturi, și să impună legalizarea comerțului cu opiu și a consumului de droguri peste tot, pentru a putea exploata mai intens, cu un profit mai ridicat, întreaga populație uriașă a Chinei. A fost nevoie, așadar, de un al doilea război al opiului, care a și avut loc între anii 1856-1860. Marea Britanie era conștientă de faptul că, orice armată ar avea, oricât de puternică, nu va putea singură să învingă China. În consecință, a cerut ajutor de la toate marile imperii care contau atunci, de la Imperiul Francez, Imperiul Rus și Statele Unite ale Americii. Simțind miros de sânge și cadavru, adică posibilitatea de a ocupa și dezmembra China, aceste puteri, au dat curs cererii Imperiului Britanic. A fost în realitate un prim război mondial, despre care lumea nu a vorbit ca atare. China a fost încolțită din toate părțile. Într-un război îndelungat și sângeros, armatele chineze au fost învinse succesiv, împăratul Chinei a fost nevoit să părăsească orașul capitală Beijing, care a căzut pradă barbariei cuceritorilor europeni și palatele care serveau de reședințe imperiale au fost arse. Învingătorii au impus Chinei condiții grele și 27

Susanna Hoe, Derek Roebuck, The Taking of Hong Kong: Charles and Clara Elliot in China Waters. Routledge, 1999, p. 203.

umilitoare: legalizarea comerțului cu opiu, dreptul navelor britanice și americane de a transporta prizonieri la muncă în America, adică legalizarea sclaviei și a muncii forțate în folosul colonizatorilor, plata către Marea Britanie și Franța a unei despăgubiri de război de câte opt milioane de taeli de argint (o unitate monetară chineză veche de mare valoare) pentru fiecare. Imperiul țarist s-a ales cu o importantă compensație teritorială, o parte a provinciei Manciuria, care i-a asigurat ieșirea la o zonă a Oceanului Pacific unde apa nu îngheață și unde rușii au fondat apoi orașul-port strategic Vladivostok. 1.4. Trăsăturile Colonialismului clasic În cadrul exploatării țărilor sărace de către cele bogate, sistemul colonialist clasic se baza în principal pe mecanismul cunoscut sub numele de „foarfecele prețurilor”, descris în mod plastic de către economistul olandez Jan Tinbergen (1903-1994), laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1969. Inițial, Tinbergen a fost interesat de un raport optim între veniturile mari și cele mici, considerând că raportul de 5 la 1 este cel mai adecvat pentru stimularea proceselor macroeconomice28. Ulterior, Jan Tinbergen a fost primul care a dezvoltat matematic un model național macro-economic, model care a fost aplicat pentru prima dată în Țările de Jos, iar mai apoi a fost preluat și de către Marea Britanie și SUA. Conceptul de „foarfece al prețurilor” în accepțiunea lui Tinbergen este propriu colonialismului 28

Jan Tinbergen, "Minimumproblemen in de natuurkunde en de economie", Amsterdam, 1969.

clasic din sec. XVIII – XIX și se manifestă ca o tendință naturală a sistemelor macroeconomice de a crea raporturi inegale între puterea colonială și colonie, între puterea colonială și teritoriile ocupate (colonizate), de a se impune pentru populația indigenă prețuri tot mai scăzute la materiile prime exploatate din colonii, pe de o parte, și prețuri tot mai ridicate la produsele finite, realizate de către puterile coloniale și exportate în colonii, pe de altă parte29. Astfel, țările dezvoltate se dezvoltă tot mai mult, iar țările subdezvoltate se subdezvoltă tot mai mult. Nu se pune nici un moment problema ca țările slab dezvoltate să le ajungă din urmă pe cele dezvoltate, ci dimpotrivă, decalajele între țările bogate (puteri coloniale) și țările sărace (colonii) să crească tot mai mult. Acest tip de raționament a fost utilizat ca un loc comun prin care țările socialiste în curs de dezvoltare le criticau pe cele capitaliste dezvoltate, dar a fost în același timp și un principiu de critică obiectivă a capitalismului, dezvoltat în interiorul capitalismului însuși. În prezent, spre exemplificare, putem constata că economia României contemporane este tratată în același stil al colonialismului primitiv, prin mecanismul foarfecii prețurilor. De exemplu, în România anilor de după 1990, industria autohtonă a producției de mobilă, ca și alte industrii prelucrătoare de altfel, a fost falimentată și desființată. În loc să exporte mobilă, România a ajuns să exporte bușteni, sau în cel mai bun caz cherestea, iar prețurile la materia primă lemnoasă tind, conform legii enunțate de către Tinbergen, să devină tot mai mici, iar prețurile la mobila de import tot mai mari. 29

Jan Tinbergen, "Misunderstandings concerning income distribution policies", în: „Die Economist” nr. 1/1981, pag. 8 – 20.

Prin faptul că materiile prime autohtone nu se prelucrează de către țara care le deține, economia națională a țării în cauză are de suferit pe mai multe paliere: (1) nu se valorifică superior materiile prime autohtone, prin înglobarea unei cantități tot mai mari de muncă, deci de valoare nou-creată în colonie; (2) nu se creează mai multe locuri de muncă, în consecință scade pe plan intern volumul salariilor; (3) profitul nu rămâne în țara-colonie, spre a fi capitalizat în cadrul economiei naționale, ci este scos în afara țării de către marile companii multinaționale, iar colonia rămâne fără capital. Se intră astfel într-un cerc perfect vicios. Colonia ar face investiții, ca să prelucreze superior materiile prime pe care le deține, dar nu are bani/ capital pentru investiții de mare anvergură. Atunci are nevoie de investitori străini. Aceștia vin cu capital, impunând de regulă în planul intern al coloniei o legislație care să-i avantajeze. Dar investitorilor străini capitalul nu le pică din cer, ci îl acumulează în principal pe trei căi: prin exploatarea forței de muncă ieftine din colonie, prin impunerea în forță a principiului foarfecelui prețurilor, precum și, eventual, prin sustragerea de la plata obligațiilor fiscale legale către statul-colonie.

2. Șovinismul de mare putere Desigur, ocuparea unor țări și transformarea lor în colonii se face prin războaie de cotropire și jaf, iar mobilul care îi pune pe oameni în mișcare îl constituire jefuirea bogățiilor din teritoriile colonizate: aur, pietre prețioase, mirodenii, produse exotice de lux ori sclavi, o forță de muncă deosebit de ieftină. Dar trebuie să admitem că toată această mișcare are și o componentă de psihologie socială, este vorba de o anumită stare de spirit prin care colonizatorii își justifică jefuirea coloniilor și își legitimează în ochii proprii și pentru opinia publică internațională propriile lor acțiuni de natură pur criminală. Am numit această dimensiune psihologică șovinism de mare putere. Expresia Şovinism de mare putere a fost definită și analizată detaliat de către noi într-o carte consacrată anume prezentării acestui fenomen30. Acest gen de şovinism semnifică situaţia aberantă în care o naţiune se pune pe sine, în propriul său imaginar colectiv şi în propia sa mitologie politică, mai presus decât toate celelalte naţiuni, mai presus chiar decât întreaga omenire şi, cumva de înţeles, mai presus decât Dumnezeu. De aceea, naţiunile care practică acest gen de şovinism sunt fie ateiste, ca regim politic, fie fals religioase. Bolşevismul, comunismul în genere, nazismul german sau doctrina americană contemporană unei lumi Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Editura Grinta, Cluj, 2014. 30

unipolare din punct de vedere politico-militar, în care se susţine că o singură naţiune ar trebui să domine tot globul pământesc, sunt exemplele cele mai la îndemână. 2.1. Șovinismul sovietic fundamentat pe internaționalismul proletar Simplul adjectiv „bolşevic” are, istoric vorbind, o conotaţie sinistră. Termenul însă este practic nevinovat şi neutru în sine. „Bolşoi” (pronunţat în rusă „balşoi”) înseamnă pur şi simplu „mare”. Ca grad de comparaţie, bolşie înseamnă mai mare sau mai mult, antonimul său fiind menşie, care înseamnă mai mic sau mai puţin. Cariera politică a termenului a început odată cu scindarea Partidului Social Democrat al muncitorilor din Rusia, la Congresul al II-lea ţinut pe 17 octombrie 1903, în „bolşevici” şi „menşevici”, o facţiune autointitulată „majoritară”, adică bolşevică, condusă de V. I. Lenin şi o alta considerată de către bolşevici „minoritară”, numită menşevică, condusă de către Iulius Martov. Motivul scindării l-a constituit disputa în jurul calităţii de membru de partid. Lenin susţinea un acces limitat la statutul de membru de partid, constituirea unui partid restrâns, format dintr-o elită revoluţionară îndoctrinată şi fanatizată, oameni care să nu aibă alte ocupaţii sau profesiuni, „revoluţionari de profesie”, iar Martov era pentru o politică de cadre care să asigure un acces cât mai larg la calitatea de membru de partid. În realitate, din punct de vedere numeric, lucrurile au stat exact pe dos. Facţiunea lui Lenin reprezenta propriu-zis o minoritate, care a pierdut la vot cu 23 contra 28 şi a provocat scindarea partidului, dar adepţii lui Lenin 38

s-au autodenumit pe ei înşişi majoritari (bolşevici) şi pe ceilalţi i-au numit minoritari (menşevici), pentru că la un singur punct de pe ordinea de zi, la votarea componenţei redacţiei ziarului de partid, numit „Iskra” (în traducere „Scânteia”), au obţinut un vot în plus31. După cum adjectivul „bolşevic” a fost supranume pentru Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, păstrat ca atare până în anul 1952, tot astfel substantivul „bolşevism” a fost supranume pentru ideologia politică comunistă în forma ei sovietică, pentru statul totalitar al URSS şi pentru principiile politice care au stat la baza dictaturii instituite de către Lenin şi dusă apoi pe culmi de cruzime inimaginabilă de către Stalin. Ca principii politice, bolşevicii refuzau să colaboreze cu alte partide, nu voiau să colaboreze nici măcar cu partide socialiste cu care erau înrudiţi doctrinar. Ei erau pentru un regim politic totalitar, condus exclusiv de bolşevici, o „dictatură a proletariatului”. Lozinca în speţă era: „Toată puterea sovietelor!”. Bolşevicii ruşi, cu o conducere dominată de personalităţi alogene, deci cu o vocaţie intrinsec cosmopolită şi globalistă, erau exponenţi ai aşa-zisului „internaţionalism proletar”. Ideea „internaţionalismului proletar” exprima unitatea şi solidaritatea muncitorilor din întreaga lume, a proletariatului din toate naţiunile, împotriva capitaliştilor din întreaga lume, din toate naţiunile. Se pleca de la presupunerea că există sau că ar trebui să existe o unitate de interese economice şi politice ale clasei muncitoare din toate ţările, ceea ce ar determina-o să se unească şi să lupte împotriva propriei burghezii din fiecare ţară în parte 31

Vezi: Alan Woods, Bolshevism, the Road to Revolution, Wellred Books, London, 1999.

şi, totodată, împotriva burgheziei pe plan mondial. Deci, o revoluţie a proletariatului mondial împotriva burgheziei mondiale. Era un fel de a preconiza soluţionarea problemei fundamentale a ceea ce mai târziu s-a numit „globalizare”. Numai că izbucnirea Primului Război Mondial a infirmat această presupunere. Războiul a fost unul al ţărilor, al naţiunilor, respectiv al unor alianţe de naţiuni, un război între ţările Antantei şi ţările Puterilor Centrale. Comportarea proletariatului a dat peste cap previziunile marxist-leniniste şi a infirmat lozinca în speţă: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Proletarii din toate ţările nu numai că nu s-au unit pentru a lupta împotriva capitaliştilor din toate ţările, ci dimpotrivă, proletarii din fiecare ţară au ales să-şi sprijine ţara proprie în efortul de război, adică au ales să se unească cu capitaliştii proprii, împotriva proletarilor și capitaliștilor din ţările adverse. Iar al doilea război mondial, în fapt cel mai mare război din toate timpurile, privit dintr-un anumit punct de vedere, în punctul său de plecare nu a fost altceva decât o continuare a primului, în sensul unei confruntări sângeroase între tradiţiile naţionale şi marxism32. 2.2. Șovinismul american contemporan fundamentat pe globalism Statele Unite ale Americii pun azi în practică, încă într-un mod şi mai pronunţat, toate principiile, argumentele şi standardele de comportament ale foştilor Alain Besancon, Dilemele mântuirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 53. 32

bolşevici sovietici. În primul rând, la început de secol XXI, SUA nu colaborează cu adevărat cu nimeni, cu nici o altă ţară de pe glob, chiar dacă în plan strict şi exclusiv verbal, se pronunţă pentru „colaborare”. În realitate, este vorba de ameninţarea din partea SUA, ameninţare potenţială şi programatică, a majorităţii ţărilor existente pe glob şi de spionarea sistematică a tuturor liderilor politici din toate ţările care pot prezenta „interes” pentru strategia ofensivă a SUA, inclusiv a ţărilor ipocrit numite „prietene”, cu scopul de a le subordona într-un fel sau altul intereselor sale. Potrivit unor autori, războaiele pornite la începutul secolului XXI de către preşedintele George W. Bush nu ar fi fost altceva decât o maşinaţie ocultă a neoconservatorilor33, iar G. W. Bush o simplă marionetă. Neoconservatorii s-au manifestat ca atare, sub această denumire, la începutul primului mandat al preşedintelui G. W. Bush (2000-2004), părând preocupaţi mai mult de politica externă a SUA care, după opinia lor, trebuiau să joace un rol mai activ şi mai energic în plan internaţional. Ideile lor au fost dezvoltate de think-tank-ul Project for a New American Century, înfiinţat în 1997, şi îi grupa între alţii pe Robert Kagan, Richard Perle, Eliot Abrams, Randy Scheunemann, John Bolton, Paul Wolfowitz, Dick Cheney şi Donald Rumsfeld, persoane care au deţinut ulterior funcţii deosebit de importante în administraţia G. W. Bush. Acest think-tank a elaborat şi publicat în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele de la World Trade Center, strategia Rebuilding America’s Defence, un document programatic expus pe 33

Adam Curtis, The Power of Nightmares, BBC documentary film, 2004, youtube.

90 de pagini, care a fost imediat comparat, chiar în SUA, cu mai celebrul Mein Kampf al lui Hitler34. Nu a fost comparat nici cu Manifestul Partidului Comunist scris de către Karl Marx, nici cu Tezele din aprilie ale lui Lenin. De altfel, pe Eliot Abrams, John Bolton, Donald Rumsfeld şi William Kristol îi vom reîntâlni în vara şi toamna anului 2013, ca fiind grupul care a orchestrat din umbră destabilizarea politică a Turciei35, iar soția lui Robert Kagan, Victoria Nuland, s-a ocupat în același timp de pregătirea destabilizării politice a Ucrainei. În Rebuilding America’s Defence, repetăm: publicat pe site-ul PNAC în septembrie 2000, deci cu un an înainte de atentatele din septembrie 20011 (momentul îşi are importanţa sa), se află scrise negru pe alb36 o serie de principii de urmat în politica externă a SUA. În Introducerea la acest document este reiterată insistent, cvasi-obsesiv ideea că, după încheierea războiului rece, Statele Unite au rămas singura super-putere din lume din punct de vedere militar (lucru cel puţin discutabil şi prezumţios, în condițiile în care există mai multe țări care dețin arma nucleară și dispun, deci, de capacitatea de descurajare globală conferită de acest fapt), combinând puterea militară cu statutul de lider mondial în ceea ce priveşte tehnologia şi deţinând totodată cea mai mare economie a lumii, argument de factură pur bolșevică. America ar trebui să urmărească să păstreze şi să extindă această „poziţie avantajoasă”. Există însă şi state care pot 34

www.informationclearinghouse.info/article324..., consultat 15 ianuarie 2019. 35 www.weeklystandard/com.erdogan-obama.html, consultat 31 ian. 2019 36 https://wikispooks.com/file:RebuildingAmericasDefenses.pdf, consultat 16 ianuarie 2019.

fi nemulţumite de actuala situaţie şi care să caute să o schimbe. Până acuma aceste state au fost descurajate de puterea militară americană, de prezenţa acesteia la nivel global şi de aceea ar fi de dorit ca şi pe mai departe SUA să-şi sporească cheltuielile militare şi să-şi menţină preeminenţa militară la nivel global şi „condiţiile fericite” care decurg din aceasta. Întreaga lume ar urma să fie modelată, cu forţa, în conformitate cu interesele americane. Acest lucru este numit în document, în mod repetat, o adevărată „revoluţie în problemele militare”. Dar aici se impun unele interogaţii. În virtutea căror criterii putem aprecia noi că ar fi de preferat să acceptăm o constrângere militară americană la nivel global? Principiile şi „valorile” americane, politice şi economice, sunt oare cu adevărat acceptabile şi acceptate universal? Şi chiar pot fi aplicate universal? Dacă sunt acceptate universal, atunci de ce mai este nevoie de o forţă armată tot mai mare şi de sporirea cheltuielor militare? SUA au şi „state prietene”? Dacă da, atunci de ce spionează pe toată lumea, fără excepţie? Pot fi oare ignorate şi reprimate militar de către SUA interesele tuturor celorlalte state existente pe glob, peste 190 la număr? Cu ce diferă „preeminenţa militară” a SUA faţă de „dictatura proletariatului” proclamată de către bolşevici? Celelalte state au dreptul sau nu să îşi afirme opiniile proprii? Este sau nu este vorba aici de şovinism de mare putere din partea SUA, aşa cum imediat postbelic şovinismul de mare putere a fost practicat de către URSS în raport cu ţările satelite? Care vor fi consecinţele instaurării unui nou tip de totalitarism, totalitarismul militarist american global? Care vor fi proporţiile şi consecinţele unui nou război mondial având drept miză hegemonia globală a SUA? Ce se va întâmpla 43

cu ideea de democraţie în relaţiile dintre state şi cu principiile şi reglementările de drept internaţional? Evident, aceste consecinţe nu pot fi decât nefaste, aşa cum sunt în genere consecinţele oricărui tip de totalitarism. În timpul „războiului rece”, SUA au avut meritul real de a-şi fi stabilit ca obiectiv strategic contrabalansarea tendinţelor expansioniste şi veleităţilor dominatoare ale URSS în plan global. Azi însă SUA, potrivit autorilor documentului, ar trebui să îşi propună ca obiectiv strategic descurajarea apariţiei unui nou mare concurent pentru putere (vezi Rebuilding America’s Defence, pag. 2), în special să privească cu îngrijorare creşterea Chinei ca rival potenţial al Statelor Unite (pag. 4). Statele mai mici nu trebuie lăsate să se înarmeze în aşa fel încât să poată descuraja acţiunile militare ale SUA (pag. 6). Se pune problema cum se vor amortiza uriaşele cheltuieli pentru înarmare ale SUA, dar documentul ne linişteşte, asigurându-ne că „beneficiile vor depăşi cu mult cheltuielile” (pag. 14). Dar de unde vor rezulta „beneficiile”, dacă nu din spolierea resurselor ţărilor ce urmează a fi colonizate sau „protejate”? Dacă ar fi să nu ne lăsăm prizonieri ai iluziilor de limbaj, ar trebui să observăm că se preconizează războaie de cotropire şi jaf, la început de secol XXI, în numele „democraţiei” şi al „valorilor” despre care se spune că ar fi îmbrăţişate „aproape universal”. Astăzi Germania este unificată, Polonia şi Cehia sunt membre NATO, regiunea fiind mai stabilă decât oricând, iar Armata Rusă s-a retras la „porţile Moscovei”, eventual mai este periodic angajată pe limesul ei vestic sau în Caucaz, în urma unor provocări dar, cu toate acestea, Programul prevede o prezenţă militară sporită în Europa, sub motivul evident 44

că „NATO nu poate fi înlocuită de către Parlamentul Uniunii Europene, lăsând SUA fără să aibă un cuvânt de spus în problemele de securitate europeană” (pag. 15-16). Apoi, pe zeci de pagini, în Program sunt descrise amănunţit şi competent poziţionarea tuturor unităţilor şi tipurilor de arme americane – forţe terestre, aviaţie, marină – pe tot globul, şi în fiecare caz în parte sunt preconizate creşteri exorbitante a alocărilor bugetare, evident cu scopul menţinerii „preeminenţei militare americane” în întreaga lume. Se estimează în acest document redactat în luna septembrie a anului 2000, deci cu un an înainte de atentatele din 11 septembrie 2001 că, în absenţa unui eveniment „catastrofic şi catalizator” în genul unui nou Pearl Harbour, transformările revoluţionare care sunt preconizate în dezvoltarea diferitelor tipuri de armament s-ar putea să fie un proces lung şi anevoios (pag. 51), ceea ce nu poate să nu ne ducă cu gândul la teoriile conspiraţioniste, potrivit cărora atentatele din 11 septembrie 2001 au fost organizate în cel mai mare secret de către chiar serviciile secrete ale SUA, poate în colaborare cu servicii ale încă unui stat prieten, pentru a crea un eveniment „catastrofic şi catalizator”, care să justifice o înarmare fără precedent a Americii pe timp de pace și emiterea unei doctrine militare a „războaielor preventive”. Se preconizează totodată şi unele măsuri care au fost implementate ulterior. Anume, că se va construi o amplă reţea globală de scuturi anti-rachetă, capabilă să apere Statele Unite, aliaţii săi, dar şi forţele militare ale SUA dislocate la înaintare (p. 51). Cum forţele militare ale SUA pot fi „dislocate la înaintare” aproape oriunde pe glob, şi sistemul antirachetă ar putea fi în principiu 45

amplasat oriunde, pentru că privitor la orice punct al globului se poate invoca o atare justificare. Cu privire la elementele de scut anti-rachetă amplasate în unele ţări est-europene s-a afirmat că acestea ar avea ca rol protejarea aliaţilor SUA în eventualitatea unui atac cu rachete care ar veni din partea Iranului, dar fără îndoială au un rol împotriva Rusiei. Tactica SUA a fost aceea de a înconjura Rusia din toate părţile cu scuturi anti-rachetă, cu un rol de descurajare în primul rând psihologic. Rusia şi probabil într-un viitor apropiat şi China, vor fi înconjurate cu astfel de arme, pentru ca aceste naţiuni să conştientizeze că, în cazul unor lovituri cu rachete inclusiv nucleare, ele vor putea fi lovite, dar nu vor putea riposta, datorită scutului anti-rachetă al SUA, iar în urma conştientizării pericolului aceste naţiuni să cedeze poziţiilor de ameninţare cu forţa ale SUA. Deja Putin, într-o conferinţă de presă, a spus franc şi răspicat că „Rusia nu este Irakul şi că Rusia are suficientă forţă pentru a-şi apăra rezervele de petrol şi gaze”37. În acelaşi timp, Rusia a dezvoltat o nouă generaţie de rachete, care pot penetra aşa-zisul „scut” american. Lucrurile pot lua oricând o întorsătură primejdioasă şi imprevizibilă. Solicitarea de noi şi semnificative majorări ale bugetelor pentru înarmare, la 3,5 – 3,8% din PIB-ul Statelor Unite, este argumentată constant de ideea că forţele americane trebuie să dispună de tehnologii de ultimă oră, pentru că trebuie să fie pregătite în viitor pentru un „război de mare intensitate” (pag. 72) şi că China reprezintă o ameninţare potenţială. Se susţine că pacea, în forma ei actuală, este un produs al preeminenţei 37

www.mediafax.ro/externe/putin-rusia-are-suficienta-fortapentru-a-si-apara ...

militare americane (pax americana), deşi în realitate este mai curând produsul unui echilibru anterior, datând din timpul războiului rece, între forţele existente pe plan global, americane şi non-americane, iar în eventualitatea că SUA ar pierde această preeminenţă militară, se mai susţine că acest lucru va permite altor forţe o oportunitate de a modela lumea după norme şi tradiţii antitetice, prin raport cu „interesele şi principiile americane” (pag. 73). De ce numai interesele şi principiile americane sunt necondiţionat bune şi dacă nu cumva mai există şi o a treia cale, a unei lumi multipolare? – aceste întrebări sunt lăsate fără răspuns. Putem spune că, în anii următori, acest document şi-a făcut efectele politice scontate. De exemplu, atunci când administraţia G. W. Bush a făcut lobyy pentru atacarea Irakului în anul 2003, a invocat principiul „preeminenţei” militare americane, a cărui definiţie a fost extinsă, precizându-se că prin acesta se va înţelege inclusiv: „utilizarea anticipată a forţei de către SUA în faţa unui atac iminent”38. Potrivit acestei redefiniri, reiese că SUA vor putea folosi forţa în mod „preventiv”, adică vor putea ataca orice ţară, chiar şi în absenţa dovezilor sau cu dovezi falsificate, cum că acea ţară ar pune la cale un „atac iminent” la adresa SUA, la fel cum bolşevicii susţineau că ei ar fi îndreptăţiţi să atace orice ţară, oricând şi cu orice mijloace, în numele triumfului revoluţiei comuniste mondiale. Principiul a fost aplicat în atacul împotriva Irakului, moment în care s-a susţinut vehement că Saddam Hussein ar fi avut legătură cu atentatele din 11 38

www.informationclearinghouse.info/article3249.htm consultat ian. 2014

septembrie 2001, deşi nu a putut fi arătată nici o dovadă în acest sens, iar mult după aceea s-a demonstrat că Saddam Hussein chiar nu a avut nici o legătură cu acele atentate. Apoi SUA au început practica de a canaliza sute de milioane de dolari de la buget, adică din banii contribuabililor americani, pentru a crea şi finanţa o opoziţie politică în cazul Irakului şi mai apoi şi în cazul altor ţări, o practică menită să destabilizeze politic ţara în cauză şi să iniţieze o schimbare de regim, deşi legislaţia americană în vigoare atunci interzicea acest lucru, respectiv SUA au început să procedeze exact cum a procedat şi Uniunea Sovietică, încă de la începutul existenţei sale. Şi s-au dat semnale clare că lucrurile nu se vor opri aici. Preşedintele G. W. Bush a început să vorbească despre existenţa unei aşa numite „axe a răului”, cu referire la ţări precum Irak, Iran şi Coreea de Nord, iar secretarul Apărării Colin Powell a spus tot atunci că „războiul împotriva terorismului” va dura mult, probabil mai mult de zece ani. În sprijinul acestei practici politice este vehiculat argumentul, curat bolşevic, al mărimii şi forţei, anume că, în urma încheierii războiului rece, s-a creat un moment strategic deosebit, în care America a ajuns singura super-putere a lumii şi, prin urmare, oportunităţile existente nu ar trebui ratate, că America ar trebui să se folosească de această poziţie pentru a-şi „promova” (citeşte: impune) puterea şi interesele pe tot globul. Se recomandă, între altele, să fie instalate „democraţii” în ţările considerate „ostile” intereselor SUA şi de asemenea se mai recomandă ca, în vederea atingerii acestui scop, să fie utilizate orice fel de mijloace, inclusiv cele militare. SUA au ajuns să facă export de „democraţie” cu forţa armată, la fel cum URSS făcea export de „revoluţie”, cu 48

aceleaşi mijloace. Un regim politic dintr-o ţară oarecare este etichetat în mod arbitrar, fără legătură cu realitatea politică din ţara respectivă, ca fiind „democratic” dacă este „prietenos” (citeşte: servil) faţă de SUA, după cum un alt regim de acelaşi fel este etichetat ca fiind „nedemocratic” dacă este „ostil” (citeşte: are demnitate proprie) faţă de SUA, de asemenea fără legătură cu realitatea. Acest argument a fost depăşit în scurt timp de realitatea că, pe plan global, se derulează anumite procese care denotă că sunt în curs de constituire şi alte centre de putere economică, politică şi militară şi că, într-un viitor apropiat, ne-am putea afla de fapt într-o lume multipolară. În timpul războiului rece, lumea a fost împărţită teoretic oarecum în trei. (1) O lume capitalistă, zisă liberă, democratică şi prosperă, America de Nord şi Europa de Vest, civilizaţia occidentală. Apoi (2) cealaltă lume: comunistă, fără libertatea iniţiativei private, cu regimuri politice dictatoriale, o lume înapoiată economic, URSS şi ţările satelite. Între aceste două „lumi” se purta ceea ce s-a numit „războiul rece”. Filosofia era că restul globului, o lume şi mai înapoiată economic: Africa, America de Sud, statele islamice etc., sunt ceva ce nici nu contează şi de aceea statele din acele zone ale globului au fost numite nediferenţiat şi cu un dispreţ abia camuflat chiar (3) „Lumea a treia”. Evoluţia istorică este însă pe cale de a demonstra contrariul. În prezent, se constituie noi centre de putere: China, UE, Rusia, Japonia, India, Brazilia ş.a. – ceea ce ne va pune, într-un viitor apropiat, în mod indiscutabil, în faţa unei lumi multipolare. În fine, promotorii Programului Rebuilding America’s Defence afirmă inclusiv ideea, la pag. 11 din document, că ONU ar trebui să fie subordonată faţă de 49

SUA, ceea ce ar duce la anihilarea oricărui criteriu şi reper pentru ceea ce este drept şi nedrept în relaţiile internaţionale. Idee care a fost pusă în practică în aprilie 2003, atunci când SUA au atacat Irakul fără un mandat ONU şi fără aprobarea comunităţii internaţionale. La fel, nici bolşevicii nu îşi făceau prea multe scrupule privind respectarea principiilor de drept în general, intern şi internaţional, de vreme ce, potrivit ideologiei lor, ordinea de drept era considerată ca fiind „burgheză”, nu „revoluţionară”. 2.3. Retorica legitimării bolșevismului, nazismului și neoconservato-rismului Retorica motivării ideologice a războiului, specifică marilor conflagraţii mondiale din secolul XX realizează, paradoxal, în plan structural, o reîntoarcere la motivarea de tip religios, teocratic, proprie începuturilor umanităţii. Structura de gândire ideologică este analoagă cu cea mitologic-religioasă, în privinţa modalităţii de legitimare a acţiunilor politice şi implicit a războiului. Prima ideologie totalitaristă importantă a secolului XX, cronologic vorbind, a fost cea comunistă, în varianta istorică a bolşevismului. Aceasta a fost structurată în jurul ideii de legitimare a deţinerii puterii politice, cu orice mijloace, de către clasa muncitoare. Ideologia comunistă pretindea că toate revoluţiile produse în întreaga istorie a umanităţii nu au făcut altceva decât să înlocuiască dominaţia unei clase sociale cu dominaţia altei clase, respectiv să schimbe o formă de exploatare a omului de către om cu o altă formă de exploatare. Dar, pentru prima oară în istorie, proletariatul este chemat, 50

oarecum mesianic să desfiinţeze proprietatea privată şi, prin aceasta, să desfiinţeze complet orice formă de exploatare a omului de către om. Proletariatul ar avea acest statut istoric obiectiv pentru că, în cursul revoluţiei socialiste, el nu se emancipează numai pe sine, ci, emancipându-se pe sine, el emancipează totodată, în mod obiectiv şi chiar involuntar, întreaga societate. Deci, evoluţia legică a Istoriei de la comuna primitivă la comunism se află pe post de Dumnezeu Tatăl, proletariatul pe post de Mesia şi ideologia comunistă pe post de Duh Sfânt. Regimul politic în cauză este necesarmente ateist, pentru că pur şi simplu nu mai era nevoie de un alt Dumnezeu, de o altă Sfântă Treime. În neoconservatorismul american contemporan, după cum am văzut mai sus, SUA au de asemenea chemarea mesianică să „modeleze lumea” după principiile lor, adică să determine mai întâi care ţară îi este „prietenă” şi care ostilă, cine la ce resurse poate să aibă acces, care ţară ce regim politic trebuie să aibă, care popor în ce limite teritoriale trebuie să trăiască şi, în definitiv, cine are dreptul să trăiască și cine nu, ceea ce echivalează evident cu preluarea de către o putere militară anume a înseşi atributelor Divinităţii. Prin urmare, la fel de obiectiv, ideologia proletariatului era considerată ca fiind singura depozitară sfântă și infailibilă a adevărului, adevărul însuşi era prezentat ca având caracter „partinic şi de clasă”, iar partidul mesianic proletariatului pretindea că se află în posesiunea adevărului absolut. Adevărul cognitiv era sacrificat în favoarea celui ideologic. După cum arăta şi o autoare franceză contemporană, „de acuma înainte, partidul va fi prezentat ca purtător şi garant al adevărului. Legitimitatea sa de constrângere e totală, deoarece el 51

reprezintă interesele chiar inconştiente ale poporului [...]. Ideologia se încarnează în partid. La Lenin, valoarea de referinţă va fi ideologia separată de proletariat”39. Pentru ca mai târziu, la Stalin, ideologia să acţioneze chiar şi împotriva proletariatului. Se instituie astfel un despotism al ideologiei, iar despotismul transformat în teroare devine singurul mijloc de realizare prin constrângere a agregării sociale. În consecinţă, primatul ideologiei va conduce în mod necesar la dictatură. Iniţial, în concepţia lui Marx, era vorba de o dictatură a proletariatului, temporară şi fără a exclude elemente de ordin democratic, dar o dictatură necesară la nivel global, pentru a învinge împotrivirea capitaliştilor faţă de acţiunile de expropriere. În prezent, în ideologia americană contemporană, la fel, este necesară dictatura SUA tot la nivel global, numită „preeminenţă militară”, pentru a învinge eventuala împotrivire a restului lumii față de preluarea de către SUA a resurselor lor. La Lenin, dictatura proletariatului a fost transformată într-o dictatură a partidului asupra poporului, în special asupra ţărănimii. La Stalin, lucrurile sunt duse până la ultima consecinţă, dictatura proletariatului a devenit dictatura personalităţii dictatorului asupra partidului şi, prin partid, asupra întregului popor. Astfel, dictatorul comunist a ajuns, prin mecanisme oarecum naturale şi motivate ideologic, să deţină o putere uriaşă, o putere asupra vieţii şi morţii tuturor supuşilor, o putere comparabilă doar cu puterile despoţilor absoluţi ai antichităţii, cu puterile tiranilor şi ale conducătorilor statelor teocratice din vechime. 39

Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 25.

Retorica beligeranței cunoaşte, în aceste condiţii, o evoluţie fără precedent. Starea de război a dictaturii proletariatului este o stare permanentă, atât pe plan intern, cât şi extern. Pe plan intern, dictatorul comunist se află în război continuu cu deviaţiile din propriul partid monolit şi cu propria populaţie, prizonieră a modului de gândire tradiţional, specific trecutului burghez. Se impunea, aşadar, făurirea unui „om nou” în general, indiferent de preţul plătit în vieţi omeneşti individuale, sau prin sacrificarea unui mod normal de viaţă. Misiunea istorică a schimbării fundamentale a omului legitima sacrificiul a milioane de vieţi omeneşti. Măreţia scopului justifica brutalitatea şi caracterul criminal al mijloacelor. Iar pe plan extern, cel puţin la începuturile sale, dictatura bolşevică se afla în război declarat cu întreaga clasă capitalistă mondială, scopul de asemenea declarat fiind extinderea revoluţiei socialiste la scară mondială. Cea mai răspândită lozincă a vremii, mediatic vorbind, era aceea care îi îndemna pe proletarii din toate ţările lumii să se unească în lupta împotriva capitaliştilor din toate ţările lumii. Adevărul ideologic este situat deasupra adevărului cognitiv, indiferent de domeniu, este considerat ca fiind adevăr absolut, exact ca şi adevărul religios. Numai că se produc o serie de substituţii evident ilicite. Ideologia în sine înlocuieşte învăţăturile religioase despre lume, după cum partidul înlocuieşte biserica, iar documentele de partid înlocuiesc Biblia. În locul zeilor din teocraţiile antice se insinuează personalităţile conducătoare ale partidului, care pretind şi primesc veneraţia populaţiei. Se regizează chiar un veritabil cult al personalităţii. Religia instituţionalizată, respectiv Biserica este combătută, după cum este de aşteptat, pentru că este o formă de putere 53

simbolică rivală, care captează sufletele oamenilor. Or, totalitarismul are nevoie de tot, nu numai de trupul omului, ci şi de sufletul lui. Regimurile politice comuniste sunt declarat ateiste, clerul este persecutat, marginalizat sau exterminat, manifestările cultului sunt drastic limitate, libertatea de conştiinţă religioasă este denaturată, activitatea bisericii este sever îngrădită sau, ca în Albania, religia ca atare este declarată ca fiind desfiinţată prin lege. Nu mai există un Dumnezeu care va judeca la sfârșitul lumii faptele oamenilor, ci Istoria care se îndreaptă implacabil către comunismul mondial, se crede că această Istorie mesianică va judeca totul. Va fi o judecată imanentă şi pur obiectivă. Criteriul după care va judeca Istoria este concordanţa sau neconcordanţa faptelor oamenilor cu ideea de progres social (i.e. construirea unei societăţi „fără clase”). La finalul acestei judecăţi, care seamănă perfect cu Înfricoşătoarea Judecată de Apoi din creştinismul medieval, persoanele, clasele sociale şi popoarele vor fi împărţite în două tabere, după cum s-au situat de partea sau împotriva progresului social, după care vor fi recompensate sau condamnate de către Istorie, ca progresiste şi respectiv reacţionare. Se scontează, în aceste condiţii, pe dispariţia lentă şi totală a religiei, într-un timp relativ scurt, după trecerea a una-două generaţii educate în spiritul trecutului. La fel cum a procedat şi Moise în antichitate cu triburile ebraice proaspăt scoase din robia egipteană. Le-a purtat prin pustie, potrivit tradiţiei timp de patru decenii, până când generaţia născută în scalvie a dispărut în mod natural, iar tinerii crescuţi în pustie au fost formaţi într-un spirit cu totul nou, militarist. Numai că, experienţa istorică ne-a arătat că deprinderile dobândite în sclavie pot fi şterse din 54

memoria colectivă după o anumită perioadă de timp, dar religia ca atare, ca raportare a omului la sacru, nu poate să dispară niciodată, pentru că ideea de sacru nu este ceva determinat istoric ci este un element structural al conştiinţei omeneşti, considerată la modul atemporal40. Retorica derivată din ideologie, la fel ca şi retorica religioasă, va fi aceea a unui mesaj dat ca adevăr absolut, care nu poate fi discutat sau analizat critic, ci trebuie doar propagat în mase, scop în care partidul pregăteşte adevărate armate de propagandişti. Orice critică adusă mesajului ideologic poate apărea ca o deviaţie burgheză de la linia partidului, care merită o reprimare legitimă. Orice idee, alta decât cea oficială politically correct, care emană spontan de la vreun individ sau grup social, este înăbuşită şi distrusă, iar autorii executaţi. Deci retorica ideologică, la fel ca şi cea teocratică, nu va căuta convingerea populaţiei, ci timorarea, înspăimântarea ei. Adevărul absolut al ideologiei, întemeiat pe finalitatea mesianică a proletariatului sau a rasei superioare, a căutat să-şi subordoneze totul, inclusiv ştiinţele în ansamblul lor, în virtutea principiilor primatului şi infailibilităţii ideologiei. Unele ştiinţe au fost remodelate, cum ar fi de exemplu lingvistica, domeniu în care însuşi Stalin a intervenit personal, altele (genetica, psihanaliza sau cibernetica) au fost decretate pur şi simplu ca fiind false ştiinţe, ca fiind rămăşiţe ale ideologiei burghze, şi ca atare interzise. Sigur, în Europa secolului XX, comunismul nu a fost singura ideologie totalitară. Au mai existat fascismul Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I. ESE, Bucureşti, 1981, p. 9. 40

și nazismul. Apoi, la început de secol XXI, de peste ocean a venit neoconservatorismul american, concretizat în manifestul programatic Rebuilding America’s Defences, elaborat în luna septembrie a anului 2000. Dar, din perspectivă structuralistă, nu există diferenţe majore, esenţiale, privind principiile şi retorica. Structural, bolşevismul, nazismul sau neoconservatorismul sunt ideologii analoage. Structura logică a legitimării deţinerii puterii şi a adevărului ideologic este aceeaşi. În nazismul german, Hitler doar înlocuieşte proletariatul din ideologia comunistă cu poporul german, înlocuieşte clasa socială salvatoare a omenirii cu rasa superioară a arienilor, menită de asemenea să salveze omenirea. Rasa superioară şi necesitatea salvagardării ei, pentru binele întregii omeniri, este principiul din care derivă adevărul ideologic absolut şi retorica beligerantă în speţă. Războiul al doilea mondial declanşat de către Germania nazistă era considerat ca fiind just de către nazişti, deoarece ar asigura supremaţia globală a unei rase superioare în raport cu cele inferioare. În plus, nazismul şi neoconservatorismul au în comun mitul politic al propiei excelenţe, mitul superiorităţii militare și economice a propriei naţiuni faţă de alte naţiuni. În manifestul neoconservator american de la început de secol XXI este invocat, ca echivalent al proletariatului la bolşevici sau al rasei superioare la nazişti, motivul autosuficient pentru a legitima pretenţia unui stat de a deţine hegemonia în plan mondial, că în lumea de azi SUA sunt unica superputere globală, economic şi militar, iar în viitorul apropiat ar trebui să fie o putere militară şi mai mare. Un construct ideologic în care, după cum se vede, diferitele denominaţiuni religioase relativizate sunt o chestiune strict privată, care 56

satisfac astfel iluzia libertăţii de conştiinţă, dar ideea de Dumnezeu ca atare, ca valoare absolută este eliminată şi în locul ei este pusă forţa brută, „preeminenţa” militară. Nu mai există nici un Dumnezeu şi nici o Istorie, care va judeca faptele oamenilor sau ale naţiunilor, ci se crede că acestea vor rămâne pur şi simplu nejudecate de către nici o Justiţie, umană sau divină, imanentă sau transcendentă. Exact la fel credea și Hitler care, atunci când i se atrăgea atenția că este vorba de crime de război, obișnuia să spună că „Germania va câștiga războiul și după aceea cine o să-i mai judece pe învingători”? Comunicarea de aici poate fi numită ca fiind circulară din mai multe puncte de vedere. În primul rând, acest tip de comunicare ilustrează la modul general un sofism de tipul circularităţii. Se susţine în premise că ideologia ar deţine adevărul absolut, fapt care abia ar urma să fie demonstrat în concluzie. În ideologia nazistă, de exemplu, se susţine că rasa ariană este superioară tuturor celorlalte rase şi că, prin urmare, ideologia ei este deţinătoarea adevărului absolut. Altfel spus, rasa ariană deţine adevărul absolut pentru că este o rasă superioară, şi este o rasă superioară pentru că deţine adevărul absolut. Ideea superiorităţii rasei ariene este introdusă ca fiind adevărată în premise, fără ca adevărul acestei judecăţi să fi fost demonstrat în concluzia unui silogism anterior. La fel stau lucrurile şi cu proletariatul în ideologia comunistă. Ideea că proletariatul nu se poate emancipa pe sine, fără a emancipa în acelaşi timp şi restul societăţii, era considerată ca fiind adevărată, chiar dacă starea de fapt demonstra contrariul, anume că proletariatul nu emancipează, ci îşi subordonează restul societăţii. În fine, în ideologia neoconservatoare, Statele Unite trebuie să deţină dominaţia globală pentru că au 57

putere militară şi trebuie să aibă cât mai multă putere militară, pentru a deţine cât mai mult timp dominaţia globală. Ideologia crează „o lume paralelă cu cea reală, care îşi întreţine propriile iluzii”41. Retorica generată de ideologia bolşevică sau nazistă evoluează într-un plan care îşi pierde şi în alt sens legătura cu realitatea. Partidul unic, care pretinde că se află în posesia adevărului absolut, va trebui să dea şi impresia că poate controla totul, de asemenea la modul absolut. Întâmplările negative şi neprevăzute – catastrofe naturale, accidente, mişcări de protest sau pierderea unei bătălii pe front – trebuie să dispară din conştiinţa publică, trebuie ascunse cu grijă, deoarece ar contrazice imaginea unui partid atotputernic, a unei ideologii infailibile şi a unei societăţi perfect planificate. Atunci realitatea trebuie să fie reconstruită, informaţiile despre realitate trebuie să fie cenzurate şi interpretate după o grilă oficială. Presa este total ideologizată şi cenzurată, iar propaganda devine o mistificare permanentă. Agenda publică nu este impusă de către nevoile şi neprevăzutul vieţii de zi cu zi, ci de către evenimentele oficiale din viaţa partidului, de angajamentele luate în cinstea acestor evenimente şi de către diverse teze lansate cu aceste ocazii. Nu ceea ce văd oamenii cu ochii lor din realitate este adevărat, ci numai versiunea oficială asupra realităţii este singura adevărată. Oamenilor le este interzis de altfel să vorbească despre realitate, decât doar în cadru organizat, iar „cadrul organizat” este chiar spaţiul ritualic al şedinţelor oficiale, în care realitatea este falsificată metodic şi total. Retorica ideologică este prima din istorie care transfigurează propagandistic în mod complet realitatea. 41

Chantal Millon-Delsol, op. cit., p. 42.

Sunt create formule şablon, ca scheme aperceptive ale realităţii, expresii standard care ajung să fie complet golite de conținut, din care rezultă finalmente ceea ce s-a numit „limba de lemn”, prin consecinţă o limbă nu doar lipsită complet de expresivitate, ci şi de conţinut semnificant, o limbă care dă oamenilor capacitatea bizară de a vorbi fără să spună nimic. Limbajul este intervertit, cuvintele sunt utilizate cu scopul de a sugera contrariul a ceea ce se întâmplă în realitate, documentul programatic care configurează intenţiile agresive globale ale SUA este numit „Strategie de Apărare” etc. 2.4. Retorica legitimării hegemoniei SUA După cum remarca şi Zbigniew Brzezinski, proclamarea hegemoniei globale a SUA şi încoronarea preşedintelui american ca lider global nu sunt evenimente care ar putea fi legate convenţional de o dată anume din calendar42, ci pur şi simplu, după prăbuşirea fostei URSS, preşedintele american a început să se comporte ca un lider global. Pare a fi cumva în logica lucrurilor. Puterile aliate, care au ieşit învingătoare din al doilea război mondial, s-au considerat pur şi simplu îndreptăţite la statutul de hegemonie globală şi, în consecinţă, au organizat Procesul de la Nürnberg şi au constituit Consiliul de Securitate al ONU, chiar dacă aveau interese divergente şi au ajuns la scurt timp după aceea să dezvolte o retorică reciproc belicoasă, în cursul a ceea ce s-a numit „războiul Zbigniew Brzezinski, A doua şansă, Ed. Antet, Bucureşti, 2007, p. 5. 42

rece”. La fel, după prăbuşirea fostei URSS, a părut cumva normal ca puterea considerată învingătoare a războiului rece, respectiv SUA, să fie acceptată tacit ca lider global. Dar ceea ce era acceptat tacit la începutul anilor ’90, a fost afirmat explicit în anul 2000, în Rebuilding America’s Defences. Încă din preambul se afirmă că „Statele Unite au condus Occidentul spre victorie în războiul rece”, afirmaţie reiterată de nenumărate ori, în diverse formulări şi contexte, pe tot parcursul documentului. Nu sunt date argumente clare, iar lucrurile în acest punct sunt discutabile. Potrivit aceluiaşi Brzezinski43, comportarea Americii ca lider mondial seamănă în unele privinţe cu auto-încoronarea lui Napoleon. Atunci împăratul francezilor a luat coroana din mâinile nesigure ale papei şi şi-a aşezat-o singur pe cap, deoarece considera că are misiunea istorică de a impune cu sabia, în toată Europa, principiile Revoluţiei Franceze. La fel, preşedintele SUA dintre anii 2000-2008 George W. Bush a crezut, cu un soi de fervoare religioasă, că lui îi revine misiunea istorică de a remodela cultural, politic şi militar lumea islamică, precum şi alte zone ale globului. Numai că există aici şi diferenţe, pe care Brzezinski nu le numeşte, şi care sunt capitale. Lumea multipolară ce se formează azi nu se poate compara cu Europa din timpul războaielor napoleoniene, după cum preşedintele G. W. Bush nu se poate compara cu Napoleon. Pe de altă parte, hegemonia SUA ar putea părea chiar un fapt împlinit. Dispunând de armele cele mai perfecţionate şi mai sofisticate, cu baze militare pe toate continentele şi cu mari flote de război pe toate mările 43

Idem, p. 6.

lumii, SUA nu au egal, deocamdată, pe plan militar. Niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat ca o singură putere să domine cu atâta autoritate tot restul lumii. Dar să examinăm încă o dată44 argumentele pe rând. Se spune că SUA au ieşit victorioase din războiul rece, învingând clar cealaltă putere globală, fosta URSS, care de altfel s-a şi destrămat la începutul anilor ’90. De aceea s-ar cuveni ca SUA să aibă hegemonia globală. Dacă vom examina critic argumentul, vom putea constata că este, cel puţin în parte, eronat. Este adevărat că, pe la începutul anilor ’80, preşedintele SUA Ronald Reagan a provocat o escaladare a cursei înarmărilor („Războiul stelelor”) şi o creştere ameţitoare a cheltuielilor militare, dar la prăbuşirea fostei URSS, nici Statele Unite şi nici vreo altă putere nu au avut o contribuţie directă şi imediată. Cea mai bună dovadă este aceea că destrămarea fostei URSS, produsă într-un timp scurt şi prin evenimente precipitate, în vara şi toamna anului 1991, a luat prin surprindere pe toată lumea, inclusiv pe SUA şi pe celelalte puteri importante. A fost un fapt istoric de o importanţă geopolitică uriaşă, care nu a fost prevăzut de către politicieni şi nici de către oamenii de ştiinţă, autori de scenarii globale, nici măcar cu un an-doi mai înainte. În realitate, cauza principală în prăbuşirea fostei URSS a constituit-o exact seria de iniţiative luate de către fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov. După cum arată în analizele sale şi politologul american Immanuel Wallerstein45, Mihail Gorbaciov a încercat să împiedice Vezi Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în Filosofia Istoriei, ed. cit., p. 87 şi urm. 45 Immanuel Wallerstein, Declinul puterii americane, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2005, p. 48. 44

scufundarea URSS, aruncând balastul peste bord. El a iniţiat măsuri unilaterale de dezarmare, obligând SUA la reciprocitate. A renunţat la războiul catastrofal din Afganistan, care a însemnat pentru sovietici aproximativ ceea ce a însemnat Vietnamul pentru americani şi a abandonat pur şi simplu la voia întâmplării celelalte ţări foste comuniste. Pe data de 4 decembrie 1989, la întâlnirea avută cu preşedintele SUA George Bush senior, Gorbaciov a fost de acord inclusiv cu unificarea Germaniei. Gorbaciov a vrut să păstreze numai URSS şi să o reformeze. În consecinţă, Gorbaciov a încercat reformarea URSS prin măsuri interne, pe două planuri: o reconstrucţie economică (în rusă: „perestroika”) şi un efort de regenerare morală a sistemului (în rusă: „glasnosti” = transparenţă). Ambele măsuri reformiste au determinat evoluţii care au scăpat de sub controlul autorităţilor sovietice. Atunci a trebuit să fie sacrificată însăşi Uniunea Sovietică în calitate de organizaţie supra-statală, operaţiune executată cu un sânge rece ca vodca siberiană de către succesorul lui Gorbaciov, Boris Elţin. În paranteză fie spus, aici se pune încă o problemă. Anume, dacă sistemul socialist de tip asiatic din fosta URSS, impus ca atare după al doilea război mondial şi în Estul Europei, era atâta de aberant şi de contraproductiv, cum se face că acesta a durat totuşi atâta de mult timp, aproximativ şapte decenii, cum se face că oamenii care îl alcătuiau au îndurat atâtea privaţiuni, inclusiv reprimarea crudă, nedreaptă şi arbitrară de către propriul sistem. Explicaţia nu poate fi decât una de ordin moral: au existat și oameni care au crezut în sistem. Au existat oameni îndoctrinaţi, care aveau sentimentul difuz că Istoria este cu ei, că Istoria este de partea lor, că acţiunea lor se află 62

în consens cu un progres social obiectiv, că ei sunt exponenţi ai clasei muncitoare şi, în această calitate, au un tip special de legitimitate, că au misiunea istorică de a emancipa clasa muncitoare şi o dată cu această clasă întreaga societate. Pentru realizarea unei atari misiuni de uriaşă însemnătate istorică şi oarecum mesianică, nici un efort nu părea a fi prea mare, nici măcar sacrificiul de sine. Abia atunci când acest sentiment a început să-i părăsească pe oameni, atunci când ei au început să-şi piardă credinţa că Istoria ar fi de partea lor, abia atunci au fost create condiţiile care au determinat prăbuşirea din interior a socialismului din fosta URSS şi din celelalte ţări foste socialiste. De cealaltă parte, SUA au venit cu un sentiment similar, acela al propriei excelenţe, cu conştiinţa faptului că au o misiune istorică tot mesianică, la scară globală, care ar fi suficientă pentru a legitima moral orice acţiune intreprinsă în plan extern, inclusiv acţiunile militare cele mai nedrepte. Componentele acestui sentiment ar putea fi sintetizate astfel. Încă din secolul al XIX-lea, SUA au susţinut ferm anumite principii şi valori. După Wallerstein, aceste principii sunt: libertatea cuvântului, libertatea credinţei, asigurarea unui mod de viaţă ferit de lipsuri şi de teamă. Apoi, în perioada postbelică, SUA au impus decolonizarea Lumii a treia46. După Frances Fukuyama, în timpul celui de al doilea război mondial, SUA au intervenit militar pentru salvarea Europei şi înfrângerea nazismului, pentru ca după război să acorde imense ajutoare financiare Europei Occidentale, prin

Idem, p. 16, 20.

Planul Marshall47. Şi, în fine, după Brzezinski, America a fost principala apărătoare a democraţiei împotriva regimurilor totalitare pe tot parcursul secolului XX48. Concluzia, cum nu se poate mai firească, a fost că SUA ar fi singura putere care, în cadrul unei hegemonii luminate, ar putea crea în prezent o ordine mondială paşnică, prosperă şi democratică. Este vorba, bineînţeles, de un exerciţiu retoric, care trece cu vederea faptele care contrazic această imagine angelică a SUA. La un examen critic însă, faptele care contrazic aceste afirmaţii nu trebuie să ne scape. Anume, în secolul al XIX-lea, SUA au utilizat pe scară largă munca forţată a sclavilor negri aduşi din Africa şi au exterminat triburile indigene. Această exterminare a fost un genocid mult mai mare decât toate genocidurile laolaltă, comise în Europa în secolul XX, şi s-a soldat cu peste nouă milioane de victime49. „Corectitudinea politică” din SUA de azi faţă de negri sau indieni este, într-un sens, o recunoaştere tacită, o recompensă tardivă şi o manifestare a unui subconştient sentiment colectiv de culpabilitate. În al doilea război mondial, SUA au „salvat” Europa, de fapt au intervenit militar în Europa, dar nu dezinteresat, ci cu scopul de a prelua de la Europa ştafeta economiei şi politicii mondiale. De aceea au și acceptat, fără să o prevină, lovitura japoneză de la Pearl Harbour, urmărind manipularea opiniei publice interne, în sensul Francis Fukuyama, America la răscruce, Ed. Antet, Bucureşti, 2006, p. 87. 48 Zb. Brzezinski, op. cit., p. 160. 49 Ward Churchill, A Little Matter of Genocide, San Francisco, 1997. 47

aprobării intrării în război. De asemenea Planul Marshall, de finanţare a reconstrucţiei economice postbelice în Europa de Vest, nu a fost chiar dezinteresat şi, în general, nu există nicăieri în istorie acte dezinteresate, de pură filantropie. Un stat, oricare ar fi fost el, nu a fost niciodată o societate de binefacere pentru alte state, ci logica politicii externe a fost întotdeauna ca statul mai puternic să-şi subordoneze, să ocupe statele mai slabe şi să le exploateze în folosul propriu, în conformitate cu acea logică a viului, după care peştele mare îl înghite pe cel mic. Sau, cum spunea Bismark, în plan istoric nu există bunăvoință, ci numai potențial. În concluzie, prin Planul Marshall, SUA s-au asigurat în Europa de Vest de o uriaşă piaţă de desfacere pentru produsele proprii, bucurându-se în plus şi de obligaţiile şi recunoştinţa unor state devenite clientelare. Războiul rece nu a fost câştigat de către SUA, decât eventual în plan propagandistic, atâta vreme cât frontierele şi sferele de influenţă ale SUA şi URSS din 1989 erau exact aceleaşi ca în 1945. După Conferinţa de la Ialta (1945), URSS a ajuns să deţină sub controlul său o treime din glob, iar Statele Unite au pretins pentru ele restul lumii. Apoi, în perioada postbelică, o serie întreagă de fapte contrazic mitul propriei excelenţe morale pe care SUA şi-l cultivă cu obstinaţie. Între 1950-1953, SUA au intervenit în războiul din Coreea, suferind mari pierderi de vieţi omeneşti, dar după încheierea armistiţiului situaţia geopolitică a revenit practic în punctul de plecare. Războiul din Vietnam a însemnat o experienţă încă şi mai dramatică pentru SUA, pierderile fiind uriaşe pe toate planurile, pierderi de vieţi omeneşti, costuri financiare extrem de ridicate (peste 150 miliarde dolari), pierderi în planului prestigiului militar şi al evoluţiei economice. În 65

timp ce SUA se aflau angajate în Vietnam cu pierderi considerabile, Japonia şi Europa au realizat creşteri economice importante. SUA au intervenit militar în Coreea sau Vietnam, dar nu au intervenit deloc, nici măcar verbal în mod eficient, în Europa Centrală. În 1956, URSS a reprimat sângeros revolta anticomunistă din Ungaria, soldată cu peste două mii de morţi şi peste zece mii de răniţi, în 1968 URSS a invadat militar Cehoslovacia, iar în 1981 a impus starea marţială în Polonia. SUA, considerată în anul 2000 ca fiind puterea care a învins Uniunea Sovietică, s-au limitat la condamnări formale, tardive şi ipocrite. Invadarea Cehoslovaciei în noaptea de 21 spre 22 august 1968 a fost ordonată de către liderul sovietic Leonid Brejnev doar în urma unei discuţii telefonice cu preşedintele SUA Lyndon Johnson, în care acesta din urmă a dat asigurări că nu va interveni. Mai mult, în paralel SUA au întreprins în sfera lor de influenţă măsuri asemănătoare cu cele practicate de către URSS în Estul Europei. În septembrie 1973, în Chile, guvernul rezultat în urma alegerilor democratice a intenţionat naţionalizarea unor companii americane. În aceste condiţii, SUA au orchestrat o sângeroasă lovitură de stat, soldată cu asasinarea preşedintelui ales Salvador Allende, şi au adus la putere brutala dictatură militară a generalului Augusto Pinochet. Au mai existat, desigur, şi alte intervenţii de acelaşi tip, în America Latină sau în alte zone ale lumii. În linii mari şi într-o formă rezumată, aceasta este în mod obiectiv zestrea morală contradictorie şi credibilitatea internaţională cu care se SUA se prezentau la bilanţul de încheiere a războiului rece. Comunismul sovietic nu s-a prăbuşit în faţa maşinii de război a lui 66

Hitler, dar a căzut după ce oamenii nu au mai crezut în acest tip de legitimare. La fel, pierderea credinţei că Statele Unite ale Americii reprezintă un etalon moral pentru restul lumii, credinţă care a fost cândva prezentă la milioane de oameni din ţările foste comuniste, a însemnat o pierdere morală uriaşă pentru Statele Unite ale Americii. Deprecierea morală, iar nu vreo lovitură militară mortală ar putea fi cauza principală care va duce, într-un viitor nu foarte îndepărtat, la prăbuşirea acestui imperiu. Potrivit unor autori50, încă din 1993 în presa importantă din Statele Unite, în Washington Post de exemplu, a început să se afirme că, după căderea comunismului, SUA ar avea nevoie de ideea unui nou adversar, spre a-şi justifica în plan intern politica externă şi că Islamul ar fi duşmanul cel mai potrivit, mai ales că poate fi uşor reprezentat pe hartă, respectiv pe ecranele televizoarelor, ca o uriaşă pată verde alungită, întinsă de la Gibraltar până în Indonezia. Într-adevăr, înainte de 1989 comunismul, definit ca „duşmanul nr. 1 al omenirii”, era reprezentat pe ecranul televizoarelor, zi de zi, ca o imensă pată roşie, acoperind acea parte a globului unde se aflau URSS şi celelalte ţări comuniste. În acest fel, americanul mediu înţelegea şi reţinea mai uşor cine este duşmanul, cât de mare este el şi ameninţarea lui. În baza ameninţării materializate în atentatele de la 11 septembrie 2001, noul preşedinte al SUA, George W. Bush a anunţat imediat o nouă strategie militară a Statelor Unite, strategie care a preluat de fapt ideile din Rebuilding America’s Defenses, program elaborat de fapt cu un an mai-nainte de atentate. Anume, este vorba de 50

Adrian Mac Liman, în „România liberă”, nr. 4110/26. 09. 2005.

doctrina războiului preventiv, în baza căreia SUA vor ataca şi neutraliza pe oricine şi de oriunde, dacă respectivul stat va fi apreciat ca reprezentând un pericol petenţial la adresa intereselor SUA, care interese pot fi prezente practic pe tot globul. Statele Unite au invadat Afganistanul şi au atacat Irakul, în baza aceluiaşi tip de justificare şi cu argumente false, deşi planurile de război împotriva Irakului fuseseră elaborate de asemenea cu câţiva ani înainte de septembrie 2001. Credinţa că Statele Unite şi-ar folosi uriaşa lor putere în scopuri morale şi spre binele public internaţional a dispărut complet. Administraţia Bush nu a reuşit însă, după cum remarca şi Francis Fukuyama, să anticipeze virulenta reacţie globală negativă faţă de acest mod de a-şi impune hegemonia51, în aceeași situație aflându-se și administrația Trump la începutul anului 2020. Mai mult, adoptarea unor măsuri menite să discrediteze ONU, refuzul de a recunoaşte Tribunalul Penal Internaţional, refuzul de a semna Acordul de la Kyoto privind poluarea globală, referirile peiorative la ceea au numit „vechea Europă”, făcute în anii 2002-2003 de către cei mai înalţi oficiali americani, cu scopul de a pune presiune pe statele vest-europene ca să aprobe invadarea Irakului sub pretexte false, modul mai presus de lege în care se comportă militari şi funcţionari ai ambasadelor SUA din unele ţări despre care se crede că oricum nu contează etc. – toate acestea au apărut ca manifestări clare de aroganţă şi şovinism de mare putere, cu care SUA au găsit de cuviinţă să trateze pe celelalte state ale lumii. Războiul din Irak a avut mai multe efecte perverse decât cele scontate de către atacatori. Irakul, după ce a 51

Francis Fukuyama, op. cit., p. 14.

fost ocupat printr-o operaţiune teribilă de bombardament aerian şi o ofensivă terestră de numai două săptămâni, nu a mai putut fi nicidecum pacificat, deşi a fost pusă în joc cea mai puternică maşină de război din lume. Dimpotrivă, prezenţa ocupantului a declanşat aici un veritabil război de guerilă, practic imposibil de contracarat. Facţiunile politice şi confesionale rivale din această ţară au început să se lupte între ele cu mijloace de tip terorist, cu maşini capcană şi atacuri sinucigaşe. Au rezultat pierderi umane uriaşe, greu de estimat cu precizie, în tot cazul de ordinul sutelor de mii de morţi, pentru care deocamdată nu poartă nimeni nici o răspundere. Atacarea Irakului a radicalizat lumea islamică. În loc să tragă de aici concluzia că soluţia războiului este una greşită, SUA dimpotrivă au continuat să se comporte iraţional, au plusat şi au ameninţat şi Iranul, inclusiv cu un atac nuclear, dar nu au putut începe războiul împotriva Iranului, lăsând în spate un Irak pe care nu îl pot controla militar. S-ar putea spune: bine, dar ar fi de dorit ca o ţară precum Iranul să fie lăsată să ajungă putere nucleară? Cei care pun problema în acest fel ar trebui să ştie că Iranul şi-a manifestat faţă de SUA, în mod repetat, disponibilitatea pentru un dialog diplomatic şi pentru limitarea activităţilor sale nucleare la scopuri civile, dar SUA au respins toate ofertele cu aceeaşi aroganţă şi suficienţă. SUA au respins dialogul cu Iranul, pentru că aveau nevoie de fabricarea unui pretext pentru război împotriva Iranului. Dar, după destabilizarea Siriei şi împingerea acestei ţări la război civil, precum şi după opoziţia fermă a Rusiei şi succesele diplomatice ale Moscovei, atacarea Iranului a fost amânată din nou. În context, trebuie să-i dăm dreptate lui Immanuel 69

Wallerstein, atunci când afirmă că America a acumulat un credit moral şi ideologic considerabil în cei peste două sute de ani de existenţă, dar că au fost suficienţi doar câţiva ani ca să-l irosească aproape complet52.

2.5. Impactul globalismului asupra confesiunilor religioase 2.5.1. O aparentă resurecție a sentimentelor religioase creștine O afirmaţie, atribuită vag lui A. Marlaux şi care a devenit folclor, spunea că secolul XXI sau va fi unul religios, sau nu va fi (nu va exista) deloc53. Afirmaţia în cauză a fost făcută pe la începutul anilor ’50, în contextul începerii războiului rece şi se referea implicit la posibilitatea izbucnirii unui al treilea război mondial. Posibilităţile tehnice pentru război, înzestrarea unor state cu arme de ucidere în masă, combinate cu atrofierea sentimentelor umane provocată de războiul abia încheiat, au ajuns să ameninţe însăşi supravieţuirea umanităţii ca specie. În prima jumătate a secolului XX, conducerile unor state s-au făcut vinovate de moartea a zeci de milioane de oameni şi au comis tentative de exterminare a unor popoare în întregul lor. Dacă aceste tendinţe se vor manifesta şi în secolul XXI, atunci civilizaţia umană riscă să dispară. Sensul afirmaţiei lui Marlaux este că acest risc va putea fi evitat, în ipoteza renaşterii sentimentului religios, care ar implica şi o morală cu valenţe umaniste şi universaliste, o morală a necondiţionatului, care ar 52 53

Imm. Wallerstein, op. cit., p. 26. Idem, p. 62.

tempera şi contrabalansa pornirea distructivă, de fapt autodistructivă a omului. Şi Malraux nu este singurul care a făcut un astfel de raţionament. În aceeaşi manieră s-a pronunţat şi Albert Einstein. Întrebat fiind în SUA de către un jurnalist cum vede el un al treilea război mondial, savantul a răspuns că nu ştie cum va arăta al treilea război mondial, dar că este sigur că al patrulea se va purta cu bâte şi pietre. Ideea era că o confruntare militară, care să pună în joc tot armamentul existent, să-l utilizeze în mod real, nu doar ca factor psihologic de descurajare, ar provoca distrugeri de aşa natură încât i-ar arunca pe puţinii supravieţuitori înapoi în preistorie. Totuşi, o renaştere bruscă și spontană a sentimentului religios la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI este o realitate de ordinul evidenţei. Contestarea totalitarismului ateu în statele foste comuniste din Europa centrală a fost complementară cu puternice manifestări de ordin religios, după cum azi contestarea modului de viaţă occidental în statele islamice este una de factură curat religioasă. Moda parastaselor anticomuniste cu soboare de preoţi nu a fost inventată în România în 1990, ci mai devreme în Polonia. Faptul poate părea cu atât mai surprinzător, cu cât vine după o diminuare succesivă a rolului pe care îl mai joacă religia în configurarea civilizaţiei europene. În aproximativ două secole s-au produs trei decăderi semnificative. Secolul al XVIII-lea, zis al Luminilor, s-a încheiat cu programul laic, anticlerical şi ateu al Revoluţiei franceze. Secolul al XIX-lea, mai cu seamă în a doua jumătate a sa, a fost secolul pozitivismului, al constituirii ştiinţelor experimentale, al darwinismului în biologie şi al ateismului marxist în ştiinţele sociale. Apoi, secolul XX a a fost o epocă a ideologiilor, nu a religiei. 71

Ideologia, gândită ca depozitar al adevărului absolut, a fost pusă mai presus decât Revelaţia, iar partidul unic mai presus decât Biserica54. Războaiele secolului XX nu s-au purtat pentru cauze religioase sau pentru locuri sfinte, ci în mod explicit pentru comunizarea proprietăţii, pentru spaţiu vital sau pentru acapararea resurselor de petrol. Sentimentul religios a renăscut, paradoxal, valorificat fiind în calitate de componentă a specificului naţional de către ţări din centrul şi estul Europei, în cursul schimbărilor politice de după 1990, exact într-un moment istoric caracterizat printr-o reducere a ponderii paradigmei naţionale în favoarea Uniunii Europene. În contextul acestor prefaceri de profunzime şi de durată, unele naţiuni îşi caută disperat noi elemente identitare, evoluând până la transformarea acestor elemente în motive de confruntare şi cauze de război, cazul fostei Iugoslavii fiind unul relevant în acest sens. Fosta Iugoslavie a început să se destrame prin războiul declanșat între sârbii ortodocși pe de o parte și alte naționalități musulmane sau catolice pe de altă parte. Totodată, s-a putut constata o resurecţie a spiritului religios şi la alte civilizaţii, în afara celei creştine. 2.5.2. Erodarea din exterior a fundamentelor Creștinismului Civilizaţia ebraică apare pe scena istoriei în urmă cu aproximativ trei milenii şi jumătate. Religia sa riguros monoteistă conduce triburile de evrei la teritorializarea prin război în „Pământul Făgăduinţei” şi la crearea unui stat tipic teocratic. O religie care părea străinilor, Nicolae Iuga, Bisericile creştine tradiţionale spre o Etică globală, Ed. Grinta, Cluj, 2006, p. 53. 54

cuceritorilor romani de exemplu, ca fiind de un fanatism și de un formalism excesiv şi de neînţeles. Pedeapsa cu moartea prin lapidare, aplicată cu uşurinţă pentru mărunte dispute pe probleme de terminologie şi de cult, pentru „blasfemie” sau pentru încălcarea interdicţiilor din ziua de sărbătoare, părea de asemenea excesivă, ocupantul roman luând dreptul Sanhedrinului de a judeca procese în care se punea problema pedepsei capitale („Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”, au zis membrii sanhedrinului către Pilat, vezi Ioan XVIII, 31), astfel încât, atunci când la Ierusalim apare un straniu profet din Galileea acuzat de blasfemie, acesta a trebuit să fie judecat şi condamnat la moarte de către guvernatorul roman, la presiunea plebei manipulate. Totuşi, cu tot formalismul său, acest cult a pătruns atât de adânc în fiinţa poporului evreu, încât i-a asigurat o supravieţuire miraculoasă în diaspora timp de aproape două milenii. Iudaismul este astăzi probabil singura civilizaţie vie până în prezent, dintre cele care au existat în mileniul al II-lea înainte de Hristos. Înfloritoarele civilizaţii de odinioară din Orientul Mijlociu, contemporane cu Moise (sec. XIV î. H.), Babilonia, Fenicia, vechiul Egipt – toate sunt demult praf şi ruine. Creştinismul este o religie derivată din iudaism, de fapt a fost iniţial o simplă sectă în cadrul iudaismului55 şi aşa ar fi rămas, dacă nu ar fi existat fenomenul propovăduirii în lumea elenistică și romană prin apostoli. Desigur, se poate vorbi despre un patrimoniu spiritual comun iudeo-creștin dar, pe de altă parte însă, iudaismul şi creştinismul se află într-o puternică şi permanentă Mircea Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, vol. II, ESE, Bucureşti, 1986, p. 328. 55

divergenţă asupra unui punct esenţial: dacă Mesia a venit deja în lume în urmă cu două mii de ani, sau dacă doar de-abia de acuma ar urma să vină, într-un viitor nedeterminat dar apropiat. În context, s-a derulat şi o campanie sistematică şi bine disimulată de culpabilizare a bisericilor creştine şi / sau de discreditare a fundamentelor creştinismului, campanie purtată cu mijloace care pot avea un mare impact de public, filme artistice sau scrieri (pretinse) de literatură de ficţiune. În doar câţiva ani, de la începutul acestui secol, a fost lansat pe piaţă filmul Amen, în care preotul catolic german din timpul celui de al doilea război mondial era pus pe picior de egalitate cu ofiţerul SS, a fost scrisă şi tradusă în multe limbi cartea Codul lui Da Vinci, în care întemeietorul religiei creştine era prezentat într-o postură exclusiv umană, ignobilă chiar, s-a pretins că au fost descoperite anumite oseminte, despre care şarlatani patentaţi pretindeau că ar aparţine neapărat lui Iisus fiul lui Iosif din Galileea, au fost proferate o seamă de blasfemii prin piese de teatru, încurajate sub pretextul libertăţii de exprimare etc. etc. Reacţia bisericilor şi a laicatului creştin a fost relativ slabă. Mult mai viguroase au fost reacţiile lumii musulmane, faţă de blasfemiile proferate la adresa profetului Mahomed. Să ne imaginăm doar că astfel de lovituri ar fi fost aplicate şi altor întemeietori de religie, lui Moise de exemplu, tot sub pretextul libertății de exprimare, atunci care ar fi fost reacţia mediilor ebraice? S-ar mai fi admis că este vorba de libertatea de exprimare? Ţinta era, evident, slăbirea creştinismului, din toate ţările şi sub toate aspectele. Ceea ce ar însemna, în opinia unor comentatori avizaţi, o imensă greşeală. Deoarece, aşa după cum a arătat şi Huntington: 74

„Civilizaţia Occidentală ar putea să fie subminată, dacă va fi slăbită componenta sa centrală, creştinismul”56. Tentativele de a slăbi creştinismul pot fi eronate şi dintr-un alt punct de vedere. Dacă prin denigrarea creştinismului se are în vedere o diminuare a naţionalismului religios-creştin, acolo unde acesta mai există, de regulă în state foste comuniste cu populaţie ortodoxă, atunci scopul nu va putea fi atins nicidecum, pentru că atacarea fundamentelor creştinismului va avea un efect contrar şi va duce la o escaladare a fundamentalismului religios. Exact acelaşi efect l-a avut şi propaganda ateistă din timpul comunismului. Dacă prin denigrarea creştinismului se caută discreditarea catolicismului, nici acest obiectiv nu va fi atins, pentru că faptul nu face decât să crească la cote înalte resentimentele în sânul clerului şi laicatului catolic. 2.5.3. Erodarea din interior a Civilizației creștine contemporane Mult mai eficiente în sens distructiv și mai nocive sunt însă acțiunile de erodare din interior a fundamentelor civilizației creștine. De exemplu, în cultura europeană contemporană, post-modernă și post-creștină, indivizii sunt manipulați cu ușurință ca, în relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii, să pună în prim plan componenta hedonistă. Educația permanentă în sensul pervertirii, dusă timp de câteva decenii, a dat roade. În Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie S.P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Ed. Antet, Bucureşti, 1999, p. 453. 56

indusă de religie. Viaţa sexuală, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică. Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber și cu adevărat liber, va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va fi o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale. Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de comunități. În rest Europa, decrepită și simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea 76

musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta în anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000, în prezent atingând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu acribie. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 – 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios. 2.5.4. Iudaismul aspiră la statutul de religie dominantă pe plan global. Noul Sanhedrin ca interfață între religie și politică Din punct de vedere istoric57, Sanhedrinul sau Sinedriul (de la termenul grecesc syn he-drion – „a fi așezați împreună”, respectiv Consiliu) a fost o formă de guvernământ specifică a vechilor evrei, un organism colectiv de conducere în Israel, în principal cu atribuții religioase și juridice, un fel de Tribunal. Sanhedrinul central din Ierusalim, care funcționa ca o Curte Supremă de Justiție, era format din 71 de rabini, iar cele mai mici, din cetățile mai importante, din 23 de membri. În perioada celui de al Doilea Templu, Marele Sanhedrin din Ierusalim se întrunea zilnic, cu excepția sărbătorilor și a zilelor de sâmbătă, și își avea sediul într-o clădire anexă a Tempului. Atribuțiile concrete ale Sanhedrinului 57

https://en.wikipedia.org/wiki/Sanhedrin

priveau: reprezentarea în raport cu autoritățile imperiale romane, numirea judecătorilor în toată țara lui Israel, stabilirea calendarului, emiterea de acte normative cu privire la puritate (kasher), la strângerea recoltei, la zeciuală, la anul sabbatic, pronunțarea divorțului, trimiterea de emisari către comunitățile din diasporă, stabilirea impozitelor și a modalităților de colectare. După distrugerea celui de al Doilea Templu, Sanhedrinul și-a mutat sediul în mai multe cetăți din Galilea apoi, din cauza persecuțiilor romane a renunțat la denumirea de Sanhedrin, funcționând ca o școală, în cele din urmă fiind desființat explicit prin decret imperial în anul 358 după Hristos. De atunci nu a mai existat un Sanhedrin cu o autoritate universal recunoscută. Au existat în istorie, în Evul Mediu și în modernitate, mai multe încercări de reînviere a instituției Sanhedrinului, dar acestea nu s-a bucurat de succes. Ultima dintre acestea, cu adevărat interesantă și importantă, a avut loc în contemporaneitate. În octombrie 2004, un grup de rabini reprezentând diverse comunități ortodoxe din Israel, au au efectuat o ceremonie religioasă în orașul Tiberias, pe tărmul Mării Galileii, unde se presupune că s-ar fi aflat ultimul sediu al Sanhedrinului antic58. Aceștia au susținut, cu acea ocazie, că au pus bazele renașterii vechiul Sanhedrin, după principiile enunțate de către renumitul învățat medieval Moise Maimonides (1135-1204). Tentativa este controversată și este dezbătută în prezent în cadrul diferitelor comunități evreiești. Este o inițiativă relativ bine organizată, iar Noul Sanhedrin are deja o serie de obiective clar definite și niște organisme de lucru. 58

https://israelnews.arutzsheva

În cadrul Sanhedrinului renăscut există o Asociație numită „Mikdash Educational Center”, condusă de rabinul Hillel Weiss, care inițiază reconstruirea vechiului Templu din Ierusalim59, Cel de al Treila Templu și strânge deja fonduri în acest sens, cu cele mai neobișnuite mijloace (între altele a bătut o monedă de argint de 9,5 gr, cu chipul regelui persan Cyrus din antichitate, eliberator al evreilor din captivitatea babiloniană, și cu chipul lui Donald Trump, președintele SUA de azi). Actualul Sanhedrin nu a ezitat să ceară bani inclusiv de la creștini, precum și de la națiunile arabe bogate, în numele vechii lor înrudiri legendare, trimițându-le o scrisoare redactată în ebraică, engleză și arabă în acest scop. Iată un scurt fragment din această Scrisoare: „Dragi frați, fii distinși ai lui Ismael, mare națiune arabă! Cu ajutorul milostiv al Mântuitorului lui Israel, Creatorul lumii, declarăm că pașii lui Mesia se aud în mod evident și că a venit vremea să reconstruim Templul de pe muntele Moria, în Ierusalim, în vechiul său loc. Noi, evreii care susținem reconstruirea Templului, facem cerere către cei onorabili, care au fost numiți de către popor, să aducă făgăduințe și daruri în Templu, așa cum a profețit profetul Isaia”60. Însă ideea renașterii Sanhedrinului nu este deloc simplă și este contestată chiar din interior. Se pune problema: după ce criterii se vor alege cei 71 de membri, având în vedere că Sanhedrinul va dispune de o putere religioasă uriașă și de o influență juridică și politică considerabile. Din momentul în care cei 71 de membri ai 59

http://en.hamikdash.org.il/about/we-need-your-support/the-70years-israel-redemption-temple-coin 60 https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seductionand-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

Sanhedrinului sunt nominalizați ca un fel de sindicat de inițiativă, personalitățile rabinice rămase pe dinafara acestui prim cerc de 71 vor contesta legalitatea sau împrejurările constituirii noului Sanhedrin. Una dintre aceste personalități a scris deja următoarele: „În ultimul an, am auzit mai multe persoane referindu-se la presupusa renaștere a unui Sanhedrin modern. Unii chiar au confundat sistemul religios al Israelului cu faptul că este un nou Sanhedrin, ceea ce nu este. În schimb, există un grup de evrei ortodocși care încearcă să restabilească vechiul Sanhedrin. Dar au ei autoritatea să decidă pur și simplu că sunt guvernământul Sanhedrin? Desigur că nu! Ei nu au nici o autoritate judiciară. Prin acest standard, orice grup de 23 sau 71 de evrei ar putea pretinde că sunt noul Sanhedrin”61. S-ar putea ca numai o intervenție fermă și categorică din partea statului Israel, respectiv recunoașterea de către stat a unei anumite componențe a grupului de 71, să scoată lucrurile din încurcătură, să fie decisivă – și atunci va fi clară o fundamentare politică a instituției, iar Sanhedrinul va avea de jucat un rol politic internațional deosebit de important. Pe de altă parte, o instituție cu atribuții de anvergură internațională, precum este noul Sanhedrin are nevoie și de o recunoaștere internațională, ceea ce grupul de rabini autodeclarați Sanhedrin au început să caute. În ultima zi a Sărbătorii de Hanuka din 2018, deci pe data de 10 decembrie 2018, Sanhedrinului a invitat reprezentanți ai 70 de popoare ale lumii (cifră simbolică, care ar constitui un fel de „cvorum” de recunoaștere la nivel mondial) să se alăture Noului Sanhedrin în 61

https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seductionand-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

rugăciune. Din partea unor popoare au existat reprezentanți care au participat la ceremonie la Ierusalim, iar în alte cazuri au existat emisari ai Sanhedrinului care s-a deplasat la fața locului, în diferite țări creștine, unde au reușit să convingă inclusiv episcopi creștini să participe alături de evrei la Sărbătoarea de Hanuka. La Ierusalim, punctul culminant a avut loc atunci când reprezentanți străini au urcat pe o scenă pentru a semna public și solemn un acord cu Sanhedrinul62. Prin semnarea acestui acord națiunile respective, prin reprezentanții lor, au recunoscut gruparea în cauză ca fiind Sanhedrin și încă au mai recunoscut că „au răspuns unei chemări din partea Sinedriului lui Israel ca să însoțească poporul lui Yahve în vederea reînființării Templului din Ierusalim ca o Casă de Rugăciune pentru toate neamurile (națiunile) lumii, așa cum acest lucru este profețit în Biblie”. În afară de Ierusalim, acest act al piesei a fost jucat și în afara Israelului, în diferite țări de religie predominant creștină. De exemplu în România, la Iași, la sărbătoarea Hanuka din 3 decembrie 2018, alături de rabinul venit de la Ierusalim, Iosif Wasserman, au mai fost invitați și au participat ÎPS Teofan, Mitropolitul Ortodox al Moldovei și Bucovinei, precum și Arhiepiscopul romano-catolic de Iași ÎPS Petru Gherghel. În alocuțiunea ținută cu acest prilej, ÎPS Petru Gherghel a binevoit să îi numească pe evrei „frații noștri mai mari”63, cam așa cum, pe vremea lui Stalin, sovieticii erau numiți 62

https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seductionand-third-temple-temptations-a-warning-to-christians 63 https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericiimitropolitulteofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealuluireligios-al-mozaismului

de către activiștii locali din țările satelite URSS „frați mai mari”. Evident faptul că evreii, prin liderii lor religioși, caută prietenia cu creștinii nu este în sine deloc un lucru rău, ci dimpotrivă, poate fi benefic pentru ambele părți, dar tendința aceasta se confruntă cu o problemă. Problema pentru un Sanhedrin care caută să obțină recunoaștere și donații de la creștini și de la musulmani pentru reconstrucția celui de al Treilea Templu la Ierusalim, este: cum se raportează acesta la întrebarea dacă Yeshua (Iisus Christos) este Mesia sau nu, respectiv dacă Mahomed este cel mai important profet al Dumnezeului unic sau nu? Cei care cred că Yeshua este Mesia (creștinii), cum vor putea fi acceptați să participe activ la ritualul iudaic? Sau, cu alte cuvinte, cum este posibil un altfel de ecumenism, sub conducere iudaică, în cadrul căruia să poată fi acceptați și creștini, precum și popoare de alte religii? Problema a fost rezolvată în stil talmudic, printr-un distinguo. 2.5.5. Înaltul Consiliu al Fiilor lui Noe Un Departament din cadrul Sanhedrinului reînviat, alcătuit dintr-un număr de șapte mari rabini, se numește Înaltul Consiliu al Noahizilor (Fiii lui Noe) și a rezolvat problema în felul următor. A elaborat și dat publicității, la Ierusalim,pe 10 decembrie 2018, o „Declarație către toate popoarele lumii”, în care popoarele sunt chemate să vină la Ierusalim ca să-l venereze pe Dumnezeul Vechiului Testament în ritualul mozaic și, concomitent, să transfere toată puterea religioasă, politică și juridică a lumii la Ierusalim, unde se propune înființarea unei organizații mondiale de gen ONU, dar pe fundamente biblice, precum și a unei Curți de Justiție Internaționale după 82

modelul celei de la Haga. Momentan, problema recunoașterii lui Yeshua ca Mesia este reinterpretată și apoi pusă între paranteze. Mai importante sunt condițiile obligatorii pe care trebuie să le întrunească ne-evreii pentru a participa la ritul mozaic împreună cu evreii, anume respectarea Celor Șapte Porunci ale lui Noe. Aceste șapte porunci ale lui Noe sunt: (1) Shefichat damim – Să nu ucizi. (2) Gezel – Să nu furi. (3) Avodah zarah – Să nu te închini la idoli (dumnezei falși). (4) Gilui arayot – Să nu fii imoral sexual (angajat în incest, sodomie, bestialitate, castrare sau adulter). (5) Birkat Hashem – Să nu iei numele lui Dumnezeu în deșert. (6) Dinim – Să respecți legile (să ai Curți de Justiție și Justiția să fie aplicată în mod corect). (7) Ever Min HaChai - Nu mânca o parte a unui animal viu. Prin urmare, oricine primește toate aceste șapte reguli în mod solemn în fața unei curți rabinice are un statut special în iudaism. Chiar dacă nu sunt evrei, ei au intrat într-un „parteneriat deplin” cu evreii în serviciul lui Dumnezeu și pot sluji la Templu împreună cu evreii. În Declarația Consiliului Fiilor lui Noe se spune, între altele: „Numele Israel, prin care Iacov a fost chemat și toți urmașii săi după el, indică legătura poporului Israel cu Creatorul și această legătură este întărită și prin cântatul Cântului lui Dumnezeu, care se realizează prin Cartea Psalmilor. Scopul cel mai înalt al cântecului este să laude pe Creator [...]. (1) Toată omenirea trebuie să se pregătească pentru ziua în care Domnul va împărăți în Sion, când popoarele vor face pelerinaje la Ierusalim pentru a lua parte la slujirea din Templu. (2) Învățații ne spun că lumea se sprijină pe trei stâlpi: Pe Tora, pe slujirea la Templu și pe faptele bune ale dragostei. Fără slujirea la Templu, lumea e ca un tron care stă pe două 83

picioare. (3) Suntem foarte aproape de ziua pe care profeții lui Israel au anunțat-o, în care Dumnezeul lumii, Creatorul a toate, va fi chemat de către lume cu numele Dumnezeului lui Israel, deoarece numai Israel a rămas atașat de El. (4) Omenirea a creat religii precum creștinismul și islamul ca instrumente de-a lungul istoriei pentru a o apropia de această zi, când toată lumea Îl va recunoaște pe Dumnezeul lumii descoperit pe Muntele Sinai. (5) Chemarea lui Dumnezeu de a întoarce poporul Său în țara Sa va demonstra că credința unor națiuni că Israel a fost în exil ca pedeapsă este greșită. Exilul a existat doar pentru ca Israel să servească drept exemplu popoarelor de slujire a lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost exilul, Mahomed nu l-ar fi cunoscut pe Dumnezeu și ar fi fost idolatru ca și ceilalți frați ai săi. Dacă nu ar fi fost evrei în Roma, aceștia ar fi rămas idolatri până astăzi. Tora a fost tradusă în greacă și popoarele au copiat cuvântul lui Dumnezeu pentru că existau evrei în exilul egiptean. (6) A venit momentul ca poporul Creatorului să revină în țara sa, iar de aici lumina să se răspândească în întreaga lume. Iar când o vom merita, când Templul va fi restaurat și construit pe locul său, atunci toate popoarele vor realiza și mai mult că a venit momentul să I se închine lui Dumnezeu. Criza religiei de astăzi este o pregătire pentru adevărata adorare a lui Dumnezeu. (7) În concluzie, oricine dorește să ne însoțească, să ne fie partener în slujirea lui Dumnezeu și să aibă legături cu poporul nostru, trebuie să creadă în Dumnezeul descoperit pe Sinai și să fie ca poporul lui Israel, care a fost prezent acolo, și a rămas până astăzi prezent. Vedem lucrarea lui Dumnezeu clar în minunea creării statului Israel, care a renăscut la două mii de ani după distrugerea sa. Tuturor celor ce ne însoțesc le revine sarcina să 84

încerce tot posibilul pentru a răspândi credința potrivit profeților, așa cum evreii au păstrat și respectat cuvintele acestora, și să prevină răspândirea religiilor făcute de oameni. Cei care fac acest lucru trebuie să îi ajute pe evrei să respecte ceea ce Dumnezeu le-a poruncit. Dumnezeu cere de la evrei mult mai mult, mai mult decât a cerut popoarelor, dat fiind faptul că evreii vor sluji ca preoți ai umanității. Iar celelalte popoare nu ar trebui să încerce să influențeze poporul lui Dumnezeu să accepte religiile lor” 64. Secretarul Sanhedrinului, Rabinul Dov Stein vorbește chiar despre nevoia de a desființa Organizația Națiunilor Unite, care este depășită de evoluțiile din lumea contemporană și de a o înlocui cu o organizație controlată de un Sanhedrin dispus să colaboreze cu toate națiunile lumii. „Acum trăim într-o perioadă când amenințările sunt globale și nu se limitează la o singură țară. Acest lucru este valabil pentru arme, probleme de mediu și chiar probleme sociale. Soluțiile trebuie să provină dintr-un efort universal. Organizația Națiunilor Unite a eșuat în mandatul său, prin respingerea lui Dumnezeu ca Creator și a Legilor lui Noe ca fiind legi comune tuturor oamenilor […]. Trebuie să re-educăm lumea pentru a aborda aceste probleme. Avem nevoie de o organizație universală care să se întoarcă la Biblie, să reeduce lumea. Aceasta nu este o inițiativă religioasă. Aceasta este o inițiativă națională, cu fiecare națiune care aduce aspectul său special, cu toate națiunile care se

https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericiimitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-r eligios-al-mozaismului

reunesc la Ierusalim, unde a fost creată lumea” 65. La fel ar sta lucrurile și cu Curtea Internațională de Justiție de la Haga, care ar trebui reconstruită pe principii biblice. Cele mai importante instituții internaționale de azi, cea politică (ONU) și cea juridică (Curtea Internațională de Justiție) ar trebui regândite și mutate la Ierusalim, să funcționeze sub autoritatea Templului. 2.5.6. Comentarii la Declarația Consiliului Fiilor lui Noe (a) Declarația ne arată clar că poporul evreu de azi își asumă explicit o misiune mesianică globală, pe baza profeților vetero-testamentari, de răspândire în întreaga lume a învățăturii biblice mozaice. Baza se află în profeția lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare și peste cei ce locuiesc în umbra morții lumină va răsări (IX, 2)66, precum și în capitolul 56 din același profet, care se referă la chemarea tuturor popoarelor la mântuirea adusă de Mesia. (b) Această misiune cheamă toate popoarele la împreună-slujirea aceluiași Dumnezeu, fără a fi nevoie ca ele să fie convertite la iudaism, în baza respectării poruncilor legii morale a lui Noe67, fiind de ajuns faptul că Îl recunosc pe Dumnezeul Vechiului Testament ca Dumnezeu adevărat. (c) Tot exilul de două mii de ani al poporului evreu nu a 65

https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericiimitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-r eligios-al-mozaismului 66 După Tora, Ed. 2004, Londra. 67 Mihai-Silviu Chirilă în: https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-bisericii-mitropolitulteofan-incurajat-sa-participe-la-implinirea-idealului-religios-al-m ozaismului

fost, cum se susținea în Evul Mediu creștin, o pedeapsă de la Dumnezeu pentru poporul evreu, ci dimpotrivă o misiune dată acestui popor, de pregătire a popoarelor lumii pentru a accepta adevărata religie. (d) Creștinismul și Islamismul sunt două religii care au fost create în scopul de a pregăti lumea pentru ziua în care mozaismul va fi religia universală a întregii omeniri. Deci, invers față de cum sunt concepute lucrurile în religia creștină: nu Mozaismul este o pregătire a lumii pentru primirea revelației Creștine, ci invers. (f) Criza actuală a religiilor este o pregătire pentru adevărata adorare a lui Dumnezeu, pe care o va aduce instaurarea unei religiei mozaice universale la Ierusalim, pe muntele Sion. Ateismul, materialismul și modul de viață secularist ar putea fi considerate ca pregătitoare pentru noua religie mozaică, s-ar putea spune chiar că au fost create intenționat, cu scopul de a slăbi celelalte religii, în așa fel încât popoarele să fie pregătite pentru a primi o nouă spiritualitate. (g) Rabinii evrei vor fi viitorii preoți ai întregii umanități. Cheltuielile legate de întreținerea lor, a Templului, a Sanhedrinului cu departamentele sale și cu instituțiile subordonate vor cădea în sarcina tuturor națiunilor care vor respecta poruncile lui Noe. Prin urmare, de aici înainte problema ecumenismului se va pune altfel. Până acuma se vorbea de ecumenism ca despre un ideal de unire a tuturor creștinilor. Acuma, prin recenta Declarație a Sanhedrinului din 10 decembrie 2018, toți creștinii sunt invitați să participe la cultul restaurat al celui de-al Treilea Templu, ca în adevăratul ecumenism, în calitate de parteneri ai evreilor care se închină Aceluiași Dumnezeu unic, revelat pe Muntele Sinai. În consecință, ce viitor ar putea să mai aibă Creștinismul? Sau problema ar putea fi pusă altfel: 87

cum este posibilă împăcarea tuturor, evrei și neevrei, în ideea mesianică? Deocamdată, răspunsul este negativ, atâta timp cât evreii și creștinii înțeleg prin Mesia lucruri diferite68. Dar este posibilă oare o reducere a divergențelor și o apropiere a pozițiilor, până la ajungerea la un numitor comun? Se pot oare construi punți de legătură între Iudaism și Creștinism, fără a fi însă compromisă Evanghelia? Și dacă da, cum anume? Este adevărat că există mulți creștini cu dragoste față de Israel și profeția biblică, și aceștia par a fi fascinați de ideea de reconstrucție a Templului69, dar ei nu judecă lucrurile realist și în perspectivă istorică. Pe de o parte, prin „Mesia” evreii înțeleg altceva decât creștinii. În ebraică, cuvântul „Yeshua” are semnificația „Dumnezeu este Cel care mântuiește” (sau dă mântuirea), sens cu care apare și la creștini: Fecioara Maria „va naște fiu, căruia îi vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (în Evanghelia după Matei, I, 21), dar apare foarte frecvent și în scrierile Vechiului Testament, de peste 150 de ori. Totodată, vechii evrei aveau și o altă noțiune, aceea de „Mesia” (în ebraică: HaMashiach, adică „Unsul lui Dumnezeu”), care trebuia să fie un erou eliberator și care era așteptat ca un eliberator politico-militar al poporului lui Israel. În greaca veche, termenul este tradus prin „Christos”, care înseamnă același lucru: Unsul lui Dumnezeu. Astfel că, la momentul venirii lui Iisus în lume, se punea public și în mod acut problema dacă 68

https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seductionand-third-temple-temptations-a-warning-to-christians 69 https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhedrin-seductionand-third-temple-temptations-a-warning-to-christians

Yeshua este Mashiach, în termeni ebraici, respectiv în termeni creștini dacă Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Mt., XXVI, 63), ceea ce Iisus a recunoscut fără ezitare (Mt., XXVI, 64), fapt care a fost taxat de către Sanhedrin drept blasfemie și, în consecință, conducătorii evreilor au cerut lui Pilat condamnarea Sa la moarte. Azi însă, rabini avizați nu mai susțin numai ideea unui Mesia ca erou politico-militar, ci dau noțiunii de HaMashiach o cu totul altă interpretare, de ordin alegoric și simbolic70. Există – se spune – și un iudaism mesianic, care poate admite că Mesia cel așteptat a venit deja în urmă cu două mii de ani, așa cum cred și creștinii, dar nu a venit ca un Dumnezeu nou al creștinilor, ci ca un legământ nou al evreilor cu Dumnezeul lor cel vechi revelat pe Muntele Sinai. Iahve le-a promis evreilor prin profeți (Ieremia, XXXI, 1-14) că le vor fi iertate toate păcatele lor, dar iertarea păcatelor nu se poate face oricum, ci numai prin sacrificiu. Iar „sacrificiul anual [de sânge animal] nu a putut realiza acest tip de iertare pentru totdeauna. Doar sângele sacrificiului [lui Mesia] ar putea face acest lucru o dată pentru totdeauna […]. Acesta este un nou legământ care este promis Poporului lui Israel, și apoi prin acesta se răspândește la națiunile lumii și pentru toți oamenii. Acesta este Yeshua Mesia lui Israel, prezis de profeții evrei. Când poporul evreu îl îmbrățișează și îl primește pe Yeshua, evreii nu se convertesc la creștinism, ci ei îl regăsesc pe Mesia al lor, făgăduit în Scripturile

Vezi de exemplu Rabi Jonathan Bernis, în: https://www.jewishvoice.org/read/blog/ten-biggest-lies-about-yes hua-his-jewishness-and-what-some-call-jewish-christianity

lor! Ei rămân evrei, dar l-au găsit și pe Mesia!”71. Există deci și o credință evreiască în Mesia, care a venit în lume deja în urmă cu două mii de ani, ca fiind acel Yeshua care s-a jertfit voluntar pentru iertarea tuturor păcatelor lumii. Deci există și un „creștinism evreiesc”, ca termen pentru a descrie această credință evreiască în Yeshua, în consecință poporul evreu nu trebuie să se mai convertească la creștinism, pentru că ei sunt evrei care l-au recunoscut pe Iisus ca Mesia, pe care îl așteaptă de mult poporul evreu. Și, prin reciprocitate, pot exista și creștini care respectă cele șapte porunci ale lui Noe și care împărtășesc această concepție mesianică. Acest fel de creștini nu trebuie să se mai convertească la iudaism, ci ei vor putea sluji împreună cu evreii la cel de al Treilea Templu, a cărui edificare este promisă. Pe de altă parte, evreii nu ezistă să îi taxeze pe creștini că nu ar fi riguros monoteiști, ci că ar fi un soi de politeiști deghizați. Există și specialiști în istoria religiilor care fac un inventar amănunțit al divinităților creștine ca religie politeistă72. Același rabin Jonathan Bernis scrie că: „Am învățat că creștinii cred în trei zei: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și aceasta este o înșelăciune și o piedică pentru evrei care, chiar dacă nu sunt religioși, știu un lucru: Dumnezeu este Unul”73, ceea ce le-ar impune creștinilor practic să renunțe la specificul religiei lor, respectiv la teologia Sfintei Treimi, dacă vor să se

https://www.jewishvoice.org/read/blog/ten-biggest-lies-aboutyeshua-his-jewishness-and-what-some-call-jewish-christianity 72 http://www.badnewsaboutchristianity.com/db0_onegod.htm 73 https://www.jewishvoice.org/read/blog/ten-biggest-lies-aboutyeshua-his-jewishness-and-what-some-call-jewish-christianity

apropie de iudaism și să slujească împreună cu evreii la cel de al Treilea Templu. În altă ordine de idei, în Scrisoarea adresată urmașilor lui Ismael, adică musulmanilor, care formează „marea națiune arabă”, reprezentanții Sanhedrinului pretind că ziua sosirii lui Mesia este aproape, că „pașii lui Mesia se aud în mod evident și că a venit vremea să reconstruim Templul de pe muntele Moria, în Ierusalim, în vechiul său loc”. Dar faptul că sosirea lui Mesia se apropie – acest lucru pe ce se bazează? Există vreo profeție specială care să susțină acest lucru? Dacă da, atunci care este această profeție? Pentru că toate profețiile cunoscute, din profeți sau din Apocalipsă, sunt valabile practic pentru toate timpurile. Sau există simptome ale societății contemporane – simptome sociologice, economice, politice etc. – care ne-ar îndreptăți să spunem „a venit vremea!”, pentru că o astfel de convingere, că „a venit vremea!”, ne-ar incumba răspunderi uriașe. Dacă da, atunci care sunt aceste simptome? În al doilea rând, cum se va reconstrui cel de al Treila Templu în Ierusalim, pe „vechiul său loc”, după spusele Sinedriului? După cum se știe, pe locul vechiului Templu iudeu din Ierusalim, distrus de către romani în anul 70 d.H., s-a construit de către califii arabi în sec. VII d. H. o moschee, iar locul a ajuns să fie considerat de către musulmani al treilea loc sfânt al Islamului, după orașele lor sfinte, Mecca și Medina. O simplă intenție a autorităților statului Israel din anul 2000 de a efectua unele săpături arheologice, din interes pur științific, în apropierea complexului moscheii Al-Aqsa, locul fiind vizitat de către premierul israelian de atunci Ariel Sharon, a alimentat zvonurile și temerile populației arabe că Israelul ar urmări de fapt să dărâme moscheea, ceea ce a 91

dus la declașarea unei revolte palestiniene sângeroase, cunoscută sub numele de a doua intifadă, soldată cu sute de morți și mii de răniți. Cine poate fi oare azi atâta de naiv sau de lipsit de simțul realității să creadă că moscheea construită de către arabi pe Muntele Templului în urmă cu peste o mie trei sute de ani ar putea fi dărâmată fără probleme, pentru a face loc pentru reconstruirea Templului evreiesc?

3. Colonialismul globalist contemporan 3.1. Practica „asasinatului economic” Conceptul de „asasinat economic” cu referire la o țară sau alta a fost impus de către economistul american contemporan John Perkins (născut în 1945), el însuși un fost astfel de „asasin economic”, iar cartea pe care a publicat-o se intitulează chiar Confesiunile unui asasin economic74, apărută în anul 2004 în SUA și în 2010 și în România. După al Doilea Război Mondial SUA au militat, de pe poziții aparent morale și de democrație politică, pentru desființarea ultimelor resturi coloniale, aparținând încă fostelor mari puteri coloniale, precum Marea Britanie, Franța sau Spania. Dar cu timpul s-a dovedit că SUA nu au urmărit altceva decât să creeze în folosul propriu un nou tip de colonialism, numit „noua ordine economică mondială”, un colonialism mai rafinat, mai puțin vizibil și mult mai rapace. Prin anii 1960-1970, în mai multe țări slab dezvoltate din America Latină, din Orientul Mijlociu sau din Extremul Orient au fost organizate mai multe misiuni, uneori camuflate ca acțiuni umanitare, formate din economiști de elită și plătite de către marile corporații americane. Rolul acestor „asasini economici” era de a convinge liderii țărilor în cauză să accepte mari împrumuturi de dezvoltare pentru proiecte de infrastructură (căi ferate, autostrăzi, aeroporturi) și pentru 74

John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, traducere în limba română, Ed. Litera, București, 2010.

exploatarea resurselor proprii petroliere și minerale, falsificând într-un sens supra-optimist prognozele economice privind posibilitățile de dezvoltare și de amortizare a investițiilor făcute. Falsificarea prin exagerare optimistă a prognozelor economice era premeditată și era menită să pună țările respective în situația de a contracta datorii foarte mari și în imposibilitatea de a restitui datoriile contractate, țări care să fie nevoite apoi să dea în schimbul datoriilor resursele naturale pe care le dețin către companiile americane investitoare75. Iar proiectele de infrastructură, odată realizate, facilitau practic doar exploatarea și transportul resurselor de către corporațiile străine. John Perkins este de altfel și cel care inventează și utilizează conceptul de „corporatocrație”, considerând că nu statele naționale dezvoltate le exploatează acuma pe statele sărace, ci corporațiile multi- și trans-naționale sunt entitățile care exploatează coloniile, situându-se în general deasupra statelor, cu excepția singulară a Statelor Unite. Corporatocrația și lăcomia acestei metode este văzută de către Perkins ca fiind forța motrice care susține SUA ca imperiu global, ca superputere militară, care caută să-și impună interesele pe plan mondial prin asasinat economic, prin amenințarea cu forța și prin recurgere la forță. Împovărate cu datorii imposibil de plătit, țările în curs de dezvoltare au fost puse în situația să accepte presiunile SUA pe diferite probleme, să fie practic neutralizate din punct de vedere politic și al dreptului internațional, iar posibilităților lor de dezvoltare economică independentă să fie amputate pe terment lung. Conducătorii unor țări care au încercat să se opună 75

John Perkins, op. cit., p. 15.

acestui sistem post-colonial și asasinării economice a țărilor lor, au fost ei înșiși asasinați fizic, prin operațiuni secrete ale CIA. Perkins citează aici ca exemple cunoscute personal de către el pe președinții succesivi ai statului Panama, Omar Torrijos și Manuel Noriega, primul asasinat fizic și al doilea moral, pentru refuzul de a preda Canalul Panama de pe teritoriul țării lor către Statele Unite. În general, corporatocrația este interesată în primul rând de asasinarea economică. Semnificative pot fi aici – ca să nu înmulțim inutil exemplele – cazurile Ecuadorului sau Venezuelei, țări de altfel bogate în petrol, care nu și-au putut exploata ele însele resursele de petrol, ci le-au concesionat companiilor străine, după care au trebuit să-și piardă și pădurile, ca să acopere găurile create de pe urma concesionării petrolului. „Din cauza proiectelor asasinilor economici, Ecuadorul este copleşit de datoria externă, trebuind să aloce o parte exorbitantă din bugetul naţional pentru a o achita, în loc să-şi utilizeze capitalul pentru a-i ajuta pe milioanele de cetăţeni, înregistraţi oficial ca trăind sub pragul sever al sărăciei. Singura modalitate prin care Ecuadorul poate să-şi achite obligaţiile externe este de a-şi vinde pădurile tropicale către companiile petroliere. Într-adevăr, unul dintre motivele pentru care asasinii economici şi-au îndreptat de la început privirile asupra Ecuadorului s-a datorat convingerii că marea de petrol de sub regiunea Amazonului rivalizează cu câmpurile petrolifere din Orientul Mijlociu. Imperiul global îşi revendică partea sa, sub forma concesiunilor petroliere”76. Celălalt stat, Venezuela a încercat să reziste asaltului asasinilor 76

Idem, pag. 22-23.

economici, dar SUA, în calitate de stat condus pe căi oculte de diverse structuri de tip corporatocratic, au destabilizat în repetate rânduri Venezuela din punct de vedere politic și au orchestrat tentative de lovituri de stat și de eliminare fizică, de asasinare a conducătorilor legitimi ai acestei țări. Țările supuse și transformate de către SUA în post-colonii sunt apoi lipsite de facto de indepență politică, fiind conduse de către ambasadele SUA (parcă sună cunoscut), fapt observat încă de la începutul anilor 2000 de către același Perkins: „Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap că motivul pentru care ne instalăm ambasade peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese care, pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului XX, au însemnat transformarea Republicii americane într-un imperiu global”77. Cu țările care refuză să se supună directivelor transmise prin ambasadele SUA, corporatocrația procedează altfel. După opinia lui Perkins, SUA fost nevoite să invadeze Irakul de două ori, în 1990 și în 2003, deoarece aici asasinii economici au eșuat78.

3.2. Organizarea de lovituri de stat în scopul colonizării A mai fost pusă în practică şi o altă idee din Rebuilding America’s Defenses, aceea de schimbare a conducerilor şi a regimurilor politice din ţările considerate „ostile” şi înlocuirea acestora cu conduceri şi 77 78

Ibidem, pag. 43. Ibidem, pag. 273.

regimuri politice pretins „democratice”. Dar în practică se poate vedea clar că schimbarea regimului politic dintr-o ţară şi pretinsa democratizare cu forţa a acesteia nu este întotdeauna o soluţie. De exemplu, acest lucru a reuşit în Panama, în 1991, dar nu a mers în Irak. Prin urmare, s-a căutat o altă soluţie. SUA au recurs la forţarea unor schimbări în sens pretins democratic prin mijloace financiare şi prin manipulare. Scenariul preconizat de către George Soros era extrem de simplu. Se ia o ţară în care SUA doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Se finanţează masiv o opoziţie zgomotoasă şi vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare (de exemplu portocalie), se cântă anumite cântece devenite imnuri electorale etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile pentru că acest lucru ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată. Acest scenariu era pregătit inclusiv pentru alegerile prezidențiale din România din anul 2004. Înainte de numărarea voturilor, candidatul Traian Băsescu care adoptase deja vestimentația portocalie aceeași ca și în Georgia și Ucraina, a denunțat fraudarea alegerilor și și-a chemat susținătorii în stradă. 97

Lucrurile s-au calmat însă, pentru că peste câteva ore Biroul Electoral Central l-a declarat câștigător al alegerilor pe Traian Băsescu, cu câteva zeci de mii de voturi peste contracandidatul Adrian Năstase. Deci, nu a mai fost nevoie ca scenariul să fie pus în aplicare. Oricât ar părea de curios, acest scenariu primitiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera, prin care SUA au reuşit să dea trei lovituri de stat, în trei ţări: Serbia, Georgia şi Ucraina. Agentul care orchestra şi finanţa aceste lovituri de stat era însuşi ambasadorul plenipotenţiar al SUA Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluţie a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluţia portocalie”. În Serbia, Miloşevici a fost alungat de la putere în ziua alegerilor prezidenţiale din 5 octombrie 2000, printr-o uriaşă manifestaţie de stradă, în care era acuzat de fraudarea alegerilor, fără ca acuzaţia să fi fost dovedită în vreun fel niciodată şi fără ca voturile să mai fi fost re-numărate de către nimeni, niciodată. În toamna anului 2003, scenariul s-a repetat aproape identic şi în Georgia. Cu ceva timp mai-nainte, la Ambasada SUA de la Tbilisi a fost trimis ambasadorul Miles. Georgia este o ţară minusculă, dar cu o poziţie strategică deosebit de importantă, aflată undeva între Rusia şi Iran şi având ieşire la Marea Neagră, practic singurul loc pe unde petrolul din zona Mării Caspice ar putea fi tranzitat spre Occident, fără probleme. Deci Georgia trebuia ademenită cu promisiunea de aderare la NATO. Atunci, în toamna anului 2003, în Georgia aveau loc alegeri parlamentare, nu şi prezidenţiale, preşedintele Şevardnadze mai având încă un an de mandat. În ziua 98

alegerilor, opoziţia a ieşit în stradă şi a organizat puternice manifestaţii, finanţate prin Ambasada SUA, acuzând că alegerile nu sunt corecte şi că preşedintele Şevardnadze patronează aceste alegeri fraudate. Preşedintele Şevardnadze a fost solicitat să vină şi să prezinte situaţia în faţa Parlamentului. De bunăcredinţă fiind, Eduard Şevardnadze a venit, dar în Parlament au pătruns manifestanţi trăgând focuri de armă. Gărzile l-au scos pe preşedinte afară din aula Parlamentului pe o uşă din dos, sub motivul că îi asigură protecţia, apoi l-au sfătuit să fugă, pentru că viaţa îi este în pericol. Preşedintele legitim al Georgiei, Eduard Şevardnadze şi-a părăsit ţara şi s-a refugiat în Germania, iar Parlamentul l-a proclamat ca preşedinte interimar pe conducătorul manifestanţilor portocalii, Mihail Saakaşvili, un avocat cu studii făcute în SUA, care a trăit mai mulţi ani în SUA şi s-a căsătorit acolo, fiind foarte probabil recrutat de către CIA. În anul 2000, când în Serbia a fost organizată lovitura de stat împotriva lui Miloşevici, pe acest Saakaşvili îl găsim la Belgrad, unde a locuit mai mult timp, finanţat de Soros, pentru a studia modalităţile de manipulare a maselor şi pentru a observa nemijlocit modul cum se organizează manifestaţiile portocalii de stradă79. În Ucraina, au avut loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale în iarna anului 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu mai avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea, ca din întâmplare, aproximativ aceleaşi date ca şi 79

F. William Engdahl, A Century of War, London, Pluto, 2004.

Saakaşvili. Vorbitor de limbă engleză, a făcut studii în SUA, a trăit după aceea mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american. Foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iuşcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenţei, acuzând neverificat puterea de fraudă. Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei „democratului” Iuşcenko. Politologul american Francis Fukuyama a analizat aceste evenimente80, fără a identifica însă exact toate datele problemei. Potrivit lui Fukuyama, pentru realizarea unor astfel de „tranziţii” sunt necesare câteva condiţii minimale. În ţările respective trebuie să existe grupuri indigene care să dorească schimbarea politică şi să fie suficient de puternice pentru a rezista la presiunile represive ale regimului existent. În al doilea rând, finanţatorii externi au o contribuţie vitală la întărirea acestor mişcări, dar aceste mişcări trebuie să aibă rădăcini puternice în propriile societăţi. Finanţatorii străini nu pot stabili momentul temporal al declanşării tranziţiei, deoarece acest moment este determinat de producerea ocazională a unui eveniment intern, de exemplu un asasinat, sau organizarea unor alegeri în legătură cu care se vor putea lansa acuzaţii de fraudă etc., adică un eveniment care să poată deveni „o sursă de mânie şi

Fr. Fukuyama, op. cit., p. 109-113.

100

mobilizare populară”81. În al treilea rând, sprijinul financiar extern trebuie să se orienteze spre înfiinţarea şi finanţarea unor ONG-uri puternice, cu o reţea proprie de observatori ai alegerilor şi cu instituţii de presă proprii, critice şi ostile la adresa puterii existente. De regulă, banii au fost furnizaţi la ONG-uri din partea NED (National Endowement for Democracy), o fundaţie privată americană dar alimentată cu fonduri de la buget de către Congresul SUA şi din partea Institutului pentru o Societate Deschisă al lui G. Soros. În Serbia, la nivelul anilor 1999-2000, nu exista o reţea bine pusă la punct de ONG-uri, de aceea banii au fost viraţi direct de la Ambasada SUA la Belgrad către Otpor, o grupare de organizaţii studenţeşti. La fel s-a procedat şi în Georgia. În Ucraina în schimb, au fost finanţate din exterior o serie întreagă de organizaţii ale „societăţii civile”, inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fost oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. În paranteză fie spus, trebuie să observăm că Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este cumva împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naţionalistă, precum şi minorităţi de cultură vestică, în special maghiari și polonezi. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni, aproximativ 15 milioane de locuitori, deci mai mult de o treime din populația totală a Ucrainei şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi. Astfel că SUA au fost nevoite să facă o alegere proastă, susţinând curentele naţionalist-ucrainiene, cu trecut 81

Idem, p. 112.

101

nazist, intolerante din Vest pentru „democratizarea” acestei ţări. Câteva întrebări, rămase deocamdată fără răspuns. În primul rând, ar trebui să se răspundă pertinent la o întrebare de principiu: în ce măsură este admisibil ca, în numele promovării democraţiei, să se forţeze schimbări politice într-o modalitate nedemocratică, în realitate veritabile lovituri de stat? Nu cumva această contradicţie flagrantă între scop şi mijloace va fi de natură să ducă la compromiterea scopului? Acest gen de schimbări, „revoluţie portocalie” etc., nu vor determina oare o formare mai curând nedemocratică a spiritului public din ţările vizate? Nu există oare şi alte posibilităţi, mai proprii, de democratizare internă a unei ţări, prin forţe proprii? Cazul Mexicului pare să denote un răspuns afirmativ. Din 1928 şi până în anul 2000, adică timp de peste şapte decenii, viaţa politică din Mexic a fost caracterizată prin prezenţa la putere a unui singur partid politic, Partidul Revoluţionar Instituţional. După care, începând cu anul 2000, în Mexic s-a produs o schimbare de regim şi o alternanţă la guvernare prin mijloace interne pur politice, fără să fie necesară organizarea unei „revoluţii” cu finanţare din afară. Altă întrebare inevitabilă: este realmente posibilă o „democratizare” a Chinei? Cum ar trebui să ne imaginăm aşa-ceva? Pare un lucru de ordinul evidenţei că metoda de a forţa schimbări politice cu finanţare externă prin ONG-uri este failibilă tocmai datorită procedeului în sine. În Rusia, de exemplu, scenariul de la Belgrad, Tbilisi sau Kiev nu s-a putut pune în aplicare. Înainte de alegerile prezidenţiale din 2004, a fost de-ajuns ca preşedintele Putin să dea un Decret cu privire la controlul strict al finanţării şi activităţii ONG-urilor, şi astfel la Moscova 102

nu a mai fost nici o „revoluţie portocalie”, pentru că nu a fost voie de la stăpânire sau, mai exact, pentru că stăpânirea nu a dat semne de slăbiciune. Totodată, în diferite ţări, unele forţe locale s-au opus cu mijloace şi mai energice ideii de a avea un preşedinte promovat din afară, posibil agent CIA. Astfel în Pakistan, la alegerile din 2007, candidata portocalie la preşedenţie Benazir Butho, care s-a reîntors în ţară după mai mulţi ani petrecuţi în Anglia şi SUA, a fost asasinată. La fel, preşedintele ucrainean Victor Iuşcenko a fost ţinta unei tentative de asasinat. Problema cea mai gravă este aceea că schimbările provocate prin metoda „revoluţiilor portocalii” nu au condus deloc la rezultatele pe care ar fi trebuit să le atingă. După ce s-au risipit aburii beţiei de pe urma succesului, populaţiile din Serbia, Georgia sau Ucraina au putut vedea că problemele lor au rămas aceleaşi, sau poate chiar s-au agravat. În Ucraina, cel puţin, s-au agravat în mod sigur. În Serbia, schimbarea politică la vârf în sens portocaliu nu a reuşit să asigure prezervarea integrităţii teritoriale a ţării. Dimpotrivă, SUA împreună cu unele state UE au sprijint populaţia de naţionalitate albaneză din provincia sârbă Kosovo să declare această provincie ca stat independent. În Georgia, preşedintele legitim Eduard Şevardnadze, fost demnitar sovietic, a fost alungat de la putere printr-o lovitură de stat sponsorizată generos de către SUA, dar succesorul său portocaliu, „democratul” Mihail Saakaşvili a scos Armata în stradă pentru a înăbuşi demonstraţiile opoziţiei, în toamna anului 2007, dovedindu-se a fi mai autoritar şi mai puţin democratic decât predecesorul său „comunist”. În Ucraina, preşedintele portocaliu Iuşcenko nu a reuşit să menţină o majoritate parlamentară care să asigure 103

stabilitatea politică a ţării, şi a dovedit un comportament şovin de tip naţionalist-ucrainean, atât în plan intern, cât şi faţă de statele vecine, inclusiv față de România. Statul ucrainean de sub preşedenţia „democratului” Iuşcenko nu a fost un stat mai puţin anarhic şi mai puţin mafiot decât cel de sub preşedenţia „comunistului” Kucima. Eşecurile sunt cauzate exact de politica dominantă a acestor schimbări. După ce s-au asigurat de transferul de putere la vârf, finanţatorii „revoluţiilor” portocalii au lăsat aceste state de izbelişte, să se descurce singure, deşi se vedea clar că nu au experienţa şi nici mijloacele necesare. În Georgia sau Ucraina nu s-a asigurat construcţia sau reconstrucţia instituţiilor politice, care să susţină un regim cu adevărat democratic. Şi, ce-i mai important, nu s-a realizat o investiţie masivă în scopul reconstrucţiei economice, ceva în genul Planului Marshall de odinioară, care să asigure asanarea economică şi atingerea unui nivel de trai mai bun. Statele postcomuniste structurate pe aranjamente economice de tip mafiot, aşa cum sunt şi eşecurile portocalii de genul Ucrainei sau Georgiei, nu sunt capabile să genereze singure, prin ele însele, democraţie politică. Apoi, substanţa morală a acestor state va fi în mod necesar duplicitatea politică cronică, pentru că asta au învăţat de la SUA. În plan verbal, aceste state se vor declara pentru „valorile” occidentale şi pentru aderarea la NATO, dar în plan practic, în anumite momente critice, îşi vor îndrepta într-un fel sau altul privirea spre Moscova. Sârbii privesc cu speranţă spre Moscova, în chestiunea Kosovo şi în perspectiva furnizării de ţiţei şi energie. Minuscula Georgie, sub preşedenţia „democratului” Saakaşvili, s-a lansat într-o aventură halucinantă, atacând militar colosul rusesc, în anul 2008, 104

o aventură iresponsabilă soldată cu amputarea ţării agresoare, a Georgiei. Tot din motive de aprovizionare cu energie ieftină, Ucraina este nevoită să fure gaze din conducta rusească, pentru ca mai apoi să negocieze periodic cu Federaţia Rusă, iar opinia publică din aceste state este puternic polarizată, divizată între Rusia şi Occident. Manifestaţiile de la Kiev şi din alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014 demonstrează elocvent acest lucru. La fel ca în iarna anului 2003-2004, noile imperii, SUA & UE, nu au găsit o modalitate de finanţare a Ucrainei, în vederea redresării economiei, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost viraţi din Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer”82, dar şi din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi o rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina”83. Cu toate eforturile malversatorii finaciare și manipulatorii mediatice pe care le-au depus SUA în Ucraina, coleșa ucrainiană (un fel de mămăligă în variantă slavă) nu a explodat. A fost nevoie, la fel ca în România, în decembrie 1989, ca pușcași lunetiști misterioși, creație a

www.paulcraigroberts.org, consultat la 2 martie 2014. www.informationclearinghouse.info/article37599.html, consultat la 2 martie 2014. 83

105

SUA84, să tragă de pe terasele clădirilor la întâmplare în populație timp de mai multe zile, până când numărul morților nevinovați din mulțimea de gură-cască s-a apropiat de cifra de o sută85, morți pentru care bineînțeles s-a dat vina pe președintele Ianukovici. Abia în acest fel, mulțimea demonstranților a putut fi ținută în stradă mai multe săptămâni, până când președintele legitim ales al țării Victor Ianukovici a demisionat și a fost nevoit să se refugieze în Rusia, iar opoziția portocalie să-și proclame victoria obținută „democratic”. După aceea, problema identificării lunetiștilor ucigași a fost dată uitării la ordin și totodată a devenit unul dintre cele mai bine păzite secrete de stat, atât în SUA cât și în Ucraina și în Polonia vecină. Este de înţeles că noile imperii, SUA & UE, nu sunt interesate în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci în transformarea acestei ţări într-o colonie a Vestului. În Vest s-au găsit cca. 5 miliarde de dolari pentru destabilizarea politică a Ucrainei până la aducerea ei în situaţia războiului civil, dar nici un cent pentru redresarea economică a ţării. Este clar scopul acestei destabilizări. „Viitorul pe care îl merită Ucraina” – după cum bine zicea Victoria Nuland – şi viitorul care îi este pregătit de fapt, la fel ca şi cel al României, este acela de colonie, de unde puterile occidentale vor exploata materii prime ieftine şi unde vor exporta bunuri de consum, în cantităţi 84

https://www.activenews.ro/prima-pagina/Politician-polonezLunetistii-care-au-tras-la-Kiev-in-Piata-Maidan-s-au-antrenat-in-P olonia.-Am-vrut-sa-facem-pe-placul-Washington-ului-107810 85 https://www.activenews.ro/prima-pagina/Politician-polonezLunetistii-care-au-tras-la-Kiev-in-Piata-Maidan-s-au-antrenat-in-P olonia.-Am-vrut-sa-facem-pe-placul-Washington-ului-107810

106

şi la preţuri care să absoarbă în totalitate veniturile coloniştilor. Ucraina mai prezinta pentru SUA și NATO un interes strategic în plus. Este vorba de zona puternic industrializată a Donbasului din Estul rusofon și de peninsula de mare importanță strategică a Crimeii, teritorii istorice rusești, nu ucrainiene. După al Doilea Război Mondial, liderul URSS Nichita S. Hrusciov, fost conducător al Ucrainei Sovietice, sub pretextul creșterii numerice a proletariatului în Ucraina, a luat teritorii istorice ruseşti din Estul industrializat, inclusiv peninsula strategică Crimeea și le-a transferat în cadrul Ucrainei Sovietice. Dar ideea lui Hrusciov era că aceste teritorii rămân ale URSS, indiferent dacă se află în Republica Socialistă Federativă Ucraineană sau în Republica Socialistă Federativă Rusă (cum se numeau pe atunci aceste structuri statale componente ale URSS). Hrusciov nu și-a putut imagina că se va pune problema cândva ca aceste teritorii să se întrăineze către adversarii URSS din Vest86. El nu și-a imaginat niciodată că Ucraina va încerca să intre în NATO, cu aceste teritorii rusești cu tot, și că va încerca împreună cu NATO să aducă bazele militare ale SUA în Crimeea. Astfel că revenirea Crimeii la Federația Rusă în martie 2014 a fost un proces istoric normal și s-a făcut prin referendum, adică cu respectarea normelor de drept internațional. Interesant și simptomatic este că, după venirea la putere la Kiev a puciștilor portocalii, SUA și UE, în calitate de „donatori”, au promis Ucrainei un „ajutor” nerambursabil de 10 Nicolae Iuga, Maramureșul și Rusia Subcarpatică, de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon, Editura Limes, Cluj, 2019, p. 147-148. 86

107

miliarde de dolari; FMI și Banca Mondială, în calitate de creditori, de asemenea au promis un împrumut de 17 miliarde de dolari87, dar după separarea Donbasului industrializat de Ucraina și după revenirea Crimeii la Rusia, Ucraina nu a mai meritat acești bani și despre aceste promisiuni nu a mai pomenit nimeni absolut nimic. Exemplul tipic de destabilizarea violentă a statelor care nu au putut fi „integrate” în noua ordine colonială îl constituie regizarea unui tsunami de anvergură numit eufemistic „primăvara arabă”. Cele mai interesante răspunsuri la întrebarea: de ce a fost nevoie de „primăvara arabă”? le aflăm la William Engdahl, un economist şi politolog contemporan, consultant economic şi jurnalist independent. El descrie SUA de după al doilea război mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale88. Un imperiu informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla totul la scară planetară. Scopul final al SUA în momentul de faţă – arată în continuare Engdahl89 – este acela de a pune sub controlul său militar resursele din Africa şi Orientul Mijlociu, spre 87

https://moldova.europalibera.org/a/25368760.html www.williamengdahl.com, consultat la 22 feb. 2014. 89 www.rt.com, consultat la 22 feb. 2014. 88

108

a putea bloca în acest fel creşterea economică în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în întregime. Numai că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi nimeni de la Washington nu este dispus să recunoască acest lucru, la fel cum în Marea Britanie în urmă cu o sută de ani nimeni nu voia să admită că Imperiul este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii planete. William F. Engdahl crede că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt departe de a fi o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior şi menite să înlăture regimuri politice abuzive, ci au fost provocate din afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar anunţat de către fostul preşedinte SUA, G. W. Bush, la o reuniune a G8 din anul 2003, proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de către SUA pentru a lua sub control – prin „democratizare”, de fapt prin balcanizare – întreaga lume islamică, din Afganistan şi Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, Tunisia, Maroc, până la Gibraltar. Aşa-numita „primăvară arabă” a fost planificată şi organizată din timp, instigatorii de pe reţelele de socializare fiind plătiți și manipulaţi. Liderii arabi ai răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către specialişti americani din organizaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică, după înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb Miloşevici90.

Idem.

109

Care ar fi motivele pentru care SUA ar urmări o demantelare sistematică a statelor islamice? După Engdahl, primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse. Aceste state trebuie „democratizate”, cam în felul cum s-a procedat în Rusia pe la începutul anilor ’90, pentru ca aici să poată pătrunde „economia de piaţă”, respectiv să se poată restructura economia după indicaţiile imperative ale FMI, astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi ia prada”91. Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia, Iran şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei. Acest lucru nu a fost dezvăluit abia acuma de către Engdahl, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 199892. Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că nici un concurent al SUA nu trebuie lăsat să ajungă capabil să domine Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând trebuie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general. În anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de afaceri deosebit de avantajoase, propunând în acelaşi timp să facă investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să 91

Idem. Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Basic Books, 1998. 92

110

realizeze mari proiecte de infractructură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de ani, de când se află infiltrat acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a constituit un „Centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acuma ajunse prin ele însele la anarhie şi ruine. China dispune de venituri comerciale de aproximativ 300 de miliarde dolari anual, bani care trebuie investiţi undeva. Inclusiv România, prin premierul Victor Ponta, a tatonat în toamna anului 2013 mediul economic şi politic chinez, iar pe la sfârşitul lunii noiembrie prim ministrul Chinei a venit într-o vizită oficială la Bucureşti. Ocazie cu care au fost făcute din partea chineză oferte de investiţii deosebit de avantajoase, în valoare de aproximativ 8 miliarde de euro. O lună şi ceva mai târziu, adjunctul secretarului de stat american Victoria Nuland a venit intempestiv la Bucureşti, să-şi mai vadă colonia şi să blocheze accesul investiţiilor chineze în România. Omul cu ideea, adică premierul român Victor Ponta, cel care l-a invitat în România pe premierul chinez, a evitat să dea ochii cu Nuland, dar aceasta a fost primită de către preşedintele Băsescu şi ministrul de Externe, cărora le-a şuierat printre dinţi, între altele, ceva despre „derapajele statului de drept” în România, de parcă în SUA statul de drept ar merge mai drept, după scandalul ascultării ilegale a telefoanelor la scară globală. Dar supuşii români au înţeles aluzia şi au lăsat-o baltă cu investiţiile chineze. Deocamdată China, cu uriaşele resurse financiare de care dispune, cumpără bonuri de tezaur de la SUA, susţinând 111

în acest fel în mod indirect dolarul american şi finanţând, în mod ironic, chiar investiţiile militare ale SUA îndreptate inclusiv împotriva sa, adică a Chinei. Dar SUA, pentru a-şi menţine dolarul, trebuie să găsească repede noi domenii de pradă, şi de aceea şi-a îndreptat privirile spre fabuloasele bogăţii ale lumii arabe. În opinia lui Engdahl, inclusiv criza din Grecia a fost amorsată, începând cu anul 2002, de către Goldman Sachs, care a încurajat această ţară să falsifice rapoartele oficiale privind deficitul bugetar şi datoria publică, declarând venituri mai mari și cheltuieli guvernamentale mai mici, deci o datorie publică mai mică decât era în realitate. Criza din Grecia a fost programată, pentru a putea fi detonată de la mare distanţă, din SUA, atunci când ar fi fost necesar, respectiv atunci când moneda euro ar fi putut deveni un concurent serios pentru dolarul american. În fine, o altă mare, gigantică ironie a istoriei constă în aceea că în prezent tocmai Rusia, o Rusie încercuită militar în ultimii ani, prin construirea a zeci de noi baze militare ale SUA, această Rusie – poate împreună cu Iran, China şi unele ţări din America de Sud – este chemată să joace un rol constructiv, de stabilizare şi stabilitate politică în lume, să joace rolul de contrapondere la această strategie deosebit de periculoasă a NATO şi SUA. În linia aceleiaşi ironii, de data asta mai mult comică decât gravă, se înscrie şi faptul că Rusia a preluat ştafeta respectării drepturilor omului, prin faptul că a acordat azil politic lui Edward Snowden, unul dintre puţinii oameni, alături de Julian Assange, care au îndrăznit să arate adevărata faţă a SUA.

112

3.3. Adaptarea suprastructurii politice din colonii. Cazul României Cazul colonizării recente a României poate fi considerat clasic, cumva ca un exemplu de manual. În cazul României există unele particularități istorice, care favorizează pur și simplu procesul de colonizare a țării noastre de către puterile străine, particularități pe care le-am analizat pe larg în altă parte93. Străinii sunt parcă cumva îmbiați să vină și să ocupe această țară, cu oameni lipsiți de demnitate proprie, de atașament față de propriile valori naționale și de patriotism, dar o țară bogată în resurse. Faptul că românii au un îndelungat exercițiu al duplicității și al lipsei de caracter poate avea și o explicație istorică. După cum arată și Gheorghe I. Brătianu în excepționala sa monografie consacrată Mării Negre94, înaintarea otomană în bazinul pontic a avut ca „principal obstacol de care se va ciocni linia Dunării, a cărei valoare strategică a fost astfel încă o dată demonstrată”95. Sultanul Mahomed I (1389-1421) s-a confruntat cu rebeliuni în Asia Mică și de aceea a fost nevoit să-și întrerupă pentru vreo două decenii ofensiva la Dunărea de Jos, dar începând cu succesorul său Murad al II-lea (1421-1451), Țara Românească devine teatrul unui război permanent. În aparență, luptele sunt cauzate de rivalitatea între cele două ramuri domnitoare, Dan și Vlad, zis Dracul sau Drăculea, poreclă derivată de la apartenența principelui la Ordinul Dragonului, creat de Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Editura Grinta, Cluj Napoca, 2014, pag. 78 și urm. 94 Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, Ed. Polirom, Iaşi, 1999. 95 Ibidem, p. 409. 93

113

împăratul Sigismund. Dar în realitate, „sub masca rivalității între pretendenții a două spițe de neam, puterile externe, Regantul Ungariei și Imperiul Otoman se luptă între ele, pe teritoriu românesc, pentru stăpânirea cursului inferior al Dunării”96. În anul 1427, împăratul Sigismund pătrunde în Țara Românească pentru a-l susține pe candidatul la domnie preferat de el, pe Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș împotriva candidatului turcilor. La rândul lor turcii, prin incursiunile repetate la nord de Dunăre, se străduiau să mențină voievodatul muntean în dependență de ei, prin impunerea unui voievod fidel lor. În timp, domnitorii munteni care își datorau urcarea pe tron sprijinului regelui Ungariei, ca principi creștini, se vedeau obligați totodată să recunoască și suzeranitatea Înaltei Porți, să plătească tribut sultanului și să-și trimită fiii ostatici la Constantinopol, drept garanție pentru îndeplinirea cu sinceritate și fidelitate a obligațiilor față de Poartă. Ei erau obligați de asemenea să însoțească corpurile expediționare turcești, care treceau prin țara lor, pentru a merge să pustiiască Transilvania sau Banatul, „fiind însă gata în orice moment să-i avertizeze pe creștini și să treacă de partea lor, când aceștia preluau ofensiva”97, fapt întâmplat de la Vlad Țepeș la Constantin Brâncoveanu. Vlad Țepeș este un exemplu concludent pentru o politică externă duplicitară, o politică a jocului la două capete, impusă de împrejurări. Astfel, în copilărie viitorul crud domnitor a fost ostatic la Constantinopol, ca Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab I până la Mihai Viteazul, Ed. Academiei, București, 1970, p. 59. 97 Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, ed. cit., p. 410. 96

114

garanție pentru fidelitatea tatălui său față de sultan, iar în momentul asasinării tatălui său de către Vladislav II, un rival susținut de Iancu de Hunedoara, el a fost eliberat și a venit în țară, în 1448, luând domnia cu ajutor militar turcesc. Dar iată că în anul 1459, Vlad Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor, în contextul în care regele Ungariei Matia Corvin plănuia o cruciadă antiotomană. Mizând pe victoria creștinilor împotriva turcilor, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matia Corvin și atacă Imperiul Otoman la sud de Dunăre, cucerind cetatea Nicopole și măcelărind garnizoana turcească, o expediție soldată, potrivit cronicilor vremii, cu peste 23.000 de morți, o cifră impresionantă pentru acele vremuri. Surprins de sfidarea lui Țepeș, sultanul Mehmet al II-lea pornește campania împotriva Țării Românești în fruntea unei armate de 120.000 de oameni, dar nu are loc nici o bătălie decisivă, iar uriașa armată otomană, hărțuită, împrăștiată și demoralizată, este nevoită să se retragă. Sultanul însă îl instalează pe tronul Țării Românești pe fratele lui Vlad Țepeș, Radu cel Frumos. Atunci Vlad Țepeș trece în Transilvania spre a cere ajutorul lui Matia Corvin pentru a-și recăpăta tronul, nu înainte însă de a trimite și sultanului o scrisoare, prin care își cerea iertare și îi făgăduia, în schimbul recăpătării tronului, ajutor militar împotriva ungurilor. Scrisoarea lui Țepeș, interceptată, ajunge la Matia Corvin, iar acesta îl arestează pe domnitorul român sub acuzația de trădare și îl aruncă în temniță. A fost în mod necesar o politică de duplicitate, care s-a întins pe termen lung și care în timp și-a pus adânc amprenta pe factura psihologică a poporului român

115

pentru o perioadă îndelungată98, până în istoria recentă. În al doilea război mondial, armata română a luptat succesiv, din rațiuni ținând de același tip de geopolitică, atât în Est alături de Hitler cât și în Vest, după august 1944, alături de sovieticii inamici ai lui Hitler. În perioada postbelică și până în prezent, se manifestă același tip de conștiință politică a duplicității necesare pentru supraviețuire, întrucât conducerea politică a României era impusă postbelic prin evidente intervenții sovietice și, mai nou, după 1990, prin oculte ingerințe transatlantice99. Revenind la zilele noastre, să ne imaginăm că România s-ar fi opus, prin mijloace legale, politice și democratice transformării în colonie și ocupării militare de către SUA. Ce s-ar fi întâmplat atunci? Este posibil ca în acest caz România să fi fost dezmembrată teritorial la fel ca și fosta Iugoslavie? Este foarte probabil. De aceea noi considerăm că România nu prea are de ales. Dacă refuză statutul de colonie şi predarea bogăţiilor ţării pe mai nimic, atunci noul Imperiu (SUA & UE) poate oricând să pună problema apartenenței Transilvaniei la Ungaria, ca obiect de ameninţare şi şantaj. Dacă nu ne conformăm cerinţelor Imperiului, acesta poate oricând, în mod foarte discret, să ameninţe cu dezmembrarea României după scenariul iugoslav, așa cum fostul președinte Emil Constantinescu a fost amenințat în anul 1998 să coopereze cu Imperiul la bombardarea Serbiei. Din păcate, România se află și în prezent într-un trist Vezi D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Ed. Albatros, București, 1996, p. 207 și urm. 99 Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014, p. 85 și urm. 98

116

moment de răscruce pentru destinul său, la locul de întâlnire a josniciei şi a trădării politicienilor români, cu pretenţiile rapace ale metropolei. Credem că azi nu se mai pune problema „modernizării” statului român, ci, exact ca şi după cel de-al doilea război mondial, a supravieţuirii naţiunii române. Suntem, ne convine sau nu, o naţiune balcanică, peste care s-a suprapus împrejurarea istorică particulară că noi, de regulă, nu am avut conducerea statului înăuntru, ci în afară. În cei mai puţin de şapte sute de ani de statalitate feudală şi modernă, noi am avut mai mult de trei secole capitala cultural-politică la Istanbul, respectiv, pentru Ardeal, la Viena, apoi, postbelic, vreo jumătate de secol la Moscova, pentru ca în ultimele vreo două decenii capitala noastră să se mute la Bruxelles. Asta explică, măcar în parte, lipsa noastră de coloană vertebrală, de demnitate naţională şi de caracter, lipsă care ne-a definit aproape tot timpul. Mai puţin de un secol de monarhie de factură europeană, de la Cuza la Gheorghiu Dej, cu partide politice de tip naţional, nu a fost de ajuns să repare în totalitate răul făcut. Servilismul faţă de stăpânul străin şi abjecţia faţă de noi înșine, unii faţă de alţii, au ieşit din nou la suprafaţă cu ocazia instaurării dictaturii comuniste. Iar perioada post-decembrie 1989 nu a adus altceva, din acest punct de vedere, decât schimbarea Moscovei cu Bruxellesul. Este adevărat, istoria României din perioada ei cea mai fericită, adică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, a fost caracterizată printr-o tendinţă de sincronizare cu civilizaţia vest-europeană, idee tratată de pe poziţii contradictorii şi în același timp complementare de către doi gânditori importanţi, Titu Maiorescu şi Eugen 117

Lovinescu. România a preluat din Vest, fără discernământ, şi ce a fost şi ce nu a fost bun pentru ea însăşi, rezultând celebrele forme fără fond despre care a vorbit Maiorescu, constând în altoirea unor forme moderne, capitaliste, pe un fond feudal. Lucrurile s-au agravat în mod deosebit de la debutul secolului XXI, servilismul României faţă de SUA & UE îmbrăcând forme patologice, care compromit destinul ţării pe termen lung. În comunismul românesc, statul a ajuns să deţină absolut toate mijloacele de producţie, ceea ce a permis, pe de o parte, realizarea de mari lucrări publice (Canal, Metrou, Casa „Poporului”, cartiere de blocuri etc.), dar, pe de altă parte, tot statul era cel care „dădea” locuri de muncă şi „dădea” mijloace de subzistenţă, adică salarii reduse la minimul necesar, individul fiind totalmente dependent faţă de stat. Bineînţeles că în mod intențioat, planificat, salariul nu era niciodată suficient, de aceea trebuia completat obligatoriu prin furt de la stat, ca exerciţiu permanent de supravieţuire, ceea ce îl făcea pe omul de rând să aibă un sentiment de vulnerabilitate față de Miliție și un sentiment de culpabilitate față de Securitate. Aveam o pauperizare generală a întregii societăţi, iar statul, în calitate de capitalist general, reprezentat prin dictatorul care îl conducea, pretindea de la indivizi nu doar muncă, ci şi o aservire de tip simbolic şi mental, prestarea de omagii publice pe stadioane sau în presă, o loialitate de tip feudal de la toţi angajaţii săi. Faptul că statul comunist român a renunţat la tipul bolşevic de legitimare a deţinerii puterii politice, că a renunţat la ideologia internaţionalismului proletar în favoarea protocronismului şi a unui naţionalism de

118

paradă nu a făcut decât să potenţeze mentalitatea de tip feudal. De aceea, după 1990 tentativele de integrare a europeană a României au întâmpinat probleme specifice, de ordinul mentalităţii. România nu se putea cupla normal cu ţările din Vest pentru că nu se putea altoi o structură socială şi mentală pre-capitalistă românească pe cea post-capitalistă occidentală. România nu venea cu o elită de individualităţi puternice, independente, înstărite, demne şi intreprinzătoare, ci, mental vorbind, cu o masă de iobagi duplicitari şi cleptomani. Atunci SUA şi UE nu au făcut decât să profite de situaţie spre a transforma, pentru beneficiul propriu, România în colonie. Conducătorii României de după 1990, primii oameni în stat – preşedinți, prim miniștri, şefii de la Parlament etc. – sunt de fapt ca nişte „regi fără ţară”. Ei sunt disperaţi că vor pierde puterea cu fiecare ciclu electoral şi de aceea vor căuta sprijin în afară. Ei sunt aduşi la putere şi maziliţi periodic, atunci când nu mai corespund, prin manevrele oculte ale noului Imperiu. Ei ştiu asta şi, pentru a-şi păstra statutul, impunitatea şi privilegiile pe care le conferă acest statut, se vor grăbi imediat, după fiecare ciclu electoral, să „închine ţara”, adică vor oferi bogăţiile ţării spre a fi jefuite, vor cumpăra scump nave şi aeronave la mâna a doua, bune de dus la fier vechi, vor devaliza bugetul plătind aceloraşi contracte oneroase sau vor îndatora ţara, bineînţeles fără să fie nevoie. Se produce o tendință de „re-feudalizare”100 a societății românești, după expresia fostului ministru de Externe 100

Adrian Severin România subiect sau obiect al geopoliticii? «Lista lui Severin» pe înţelesul tuturor (Editura Compania, Bucureşti, 2015, p. 386.

119

Adrian Severin, chiar în acest context al post-modernității. Astfel, conducătorii nominali ai României de azi vor căuta, la rând lor, să obţină protecţie discreţionară din afară, de fapt protecţie împotriva propriului popor, prin cedarea atributelor suveranităţii statale şi, ce e mai grav, prin cedarea controlului asupra resurselor strategice de minereu, păduri, resurse petroliere etc. În acest fel, aceşti conducători se asigură faţă de eventuala lipsă de loialitate a baronilor locali, se asigură inclusiv împotriva contestărilor populare, împotriva protestelor venite de jos. Pare deci clar pentru oricine că liderii nominali ai statului român actual nu mai pot fi înscăunaţi fără avizul străinătăţii şi nici nu se pot menţine în scaun fără susţinerea ei. De aceea, liderii politici români sunt cooperanţi cu centrul de putere din afară într-o manieră tipică prostituţiei. În stilul unor prostituați politici, care nu primesc bani, ci dau bani (resursele ţării), în schimbul funcţiilor. Dar de ce alte state, chiar dintre statele vecine României, nu sunt tratate atâta de prost de către noile centre de putere imperială, aşa cum este tratată România? În cazul Ungariei de exemplu, am putea admite că, spre deosebire de România, există două condiţii particulare. Pe de o parte, Ungaria nu are resurse minerale şi petroliere de acaparat, precum România. Asta e șansa Ungariei, că este săracă în resurse, deci nu consituie o miză economică importantă şi de aceea i se tolerează o anumită independenţă, o anumită sfidare a Imperiului, anumite „derapaje” de la „democraţie”. Dar, pe de altă parte, există şi un alt factor hotărâtor, politicienii maghiari nu au motive să fie aşa de porniţi, precum cei români, să-şi trădeze ţara ci, dimpotrivă, caută pe cât se poate să-şi apere şi să-şi promoveze interesul 120

naţional. Ei au alte tradiţii naţionale şi patriotice. Istoricește vorbind, este dovedit că maghiarii au ştiut, în împrejurări critice, să se poarte cu mai multă demnitate, chiar dacă pentru asta au plătit uneori un preţ greu. În cazul României însă, lucrurile stau incomparabil mai prost din punct de vedere moral. Este posibil chiar ca, iniţial, SUA & UE nici să nu fi avut intenţia clară de a transforma România în colonie, dar conducătorii României s-au dus ei înşişi la înaltele porţi imperiale şi au pus ţara la dispoziţia Imperiului pe post de colonie. Apoi s-au întors în ţară şi au căutat să-şi convingă cetăţenii să accepte să se comporte faţă de imperii ca şi cum România ar fi deja o colonie. În realitate, statutul de colonie, cu care ne-am pricopsit deja şi de care nu vom putea scăpa decât foarte greu, sau de care poate nu vom scăpa niciodată, nici măcar prin război, este echivalent cu condamnarea României la subdezvoltare pe termen lung. Ţara este decapitalizată şi nu poate dispune de exploatarea resurselor proprii. Avem, de exemplu, zăcăminte de aur, dar nu le putem exploata noi înşine, pentru că „nu avem bani”. Banii pe care i-am fi putut avea, adică i-am fi putut capitaliza noi înşine într-o economie asanată, au plecat în afara ţării, cu concursul unor conduceri politice corupte, iar conducerile politice corupte sunt menţinute la putere cu concursul unei străinătăţi interesate să ne spolieze, inclusiv financiar. Imperiul este interesat să stimuleze în anumite limite corupția internă, pe care o poate folosi apoi ca instrument de șantaj și control. Datorită corupţiei politicienilor, am pierdut rând pe rând totul. Am pierdut în planul competitivităţii economice, prin comparaţie cu ţări precum Polonia sau Cehia, iar cadrul legal juridico-economic din România 121

este mai curând „o frână în calea modernizării ţării”101. Am pierdut enorm prin ne-accesarea de fonduri europene, deşi cotizăm la constituirea acestor fonduri cu mai mult decât accesăm. Cheltuirea acestor fonduri este în aşa fel organizată, încât să nu poată fi fraudate, iar politicianul român, dacă nu poate fura nimic, atunci nici nu mai face nimic pentru atragerea acestor fonduri. Apoi, am pierdut prin stabilirea unor redevenţe derizorii la resursele date spre exploatare. Nu mai avem industrie și nu mai putem prelucra nimic, ci exportăm materii prime la preţuri tot mai scăzute şi importăm produse finite la preţuri tot mai ridicate, aceasta fiind regula de bază, logica şi raţiunea oricărei exploatări de tip colonial. În timp, decalajele economice şi civilizaţionale între colonie şi metropolă se adâncesc tot mai tare. Metropola se dezvoltă tot mai mult, iar colonia se subdezvoltă tot mai mult. Este o iluzie deosebit de păgubitoare să-şi imagineze cineva că o colonie va ajunge vreodată din urmă metropola dezvoltată pe seama exploatării sale. 3.4. Despăgubiri de război către URSS și taxe de protecție către SUA În perioada imediat postbelică, URSS a preluat metodic o parte din resursele naturale ale României, sub motivul că România trebuie să plătească despăgubirile de război către URSS stabilite prin Conferința de Pace de la Paris. În acest scop, au fost înfiinţate societăţi comerciale mixte sovieto-române, așa-numitele „SovRom”-uri, între anii 1945 şi 1952. În total au fost înfiinţate un număr de 101

Vasile Iuga, în www.tbs.ubbcluj.ro, consultat la 14 feb. 2014.

122

16 astfel de Sovromuri, pe tot atâtea domenii de activitate, dintre care 5 sau 6 au avut o activitate economică mai importantă şi au funcţionat până în anul 1956 când au fost dizolvate. Deşi erau constituite cu respectarea legilor românești în vigoare încă din România capitalistă interbelică și întemeiate pe principiul parităţii aportului de capital, adică jumătate capital sovietic şi jumătate capital românesc, scopul declarat al Sovromurilor era acela de a gestiona recuperarea datoriei de război a României către Uniunea Sovietică. În realitate, Sovromurile au preluat mai mult decât era stabilit prin Tratatul de Pace, în sensul că au preluat, în stil colonial clasic, materii prime la un preț mai scăzut decât prețul pe piața internațională, respectiv în contul aceleiași sume de bani au preluat cantități mai mari de materii prime102. Am putea enumara câteva dintre astfel de SovRom-uri. 1. „Sovromtransport”, o societate de navigaţie mixtă sovieto-română, înfiinţată pe 14 iulie 1945 şi dizolvată în 1954. La sfârşitul războiului, România avea o flotă de 16 nave care, în baza Convenţiei de armistiţiu, trebuiau puse la dispoziţia Uniunii Sovietice, ulterior fiind exploatate în comun cu partea sovietică, în vederea plătirii datoriei de război. La constituirea Sovromtransport, partea sovietică a venit cu 4 cargouri, iar partea română cu două nave rămase neconfiscate, precum şi cu închirierea şantierelor navale de la Constanţa şi Brăila. Ulterior, au mai fost achziţionate alte 4 cargouri. La desfiinţarea Sovromtransport, în 1954, navele au rămas în 102

Onisifor Ghibu, Chemare la Judecata Istoriei, Vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 102-103.

123

proprietatea statului român şi în locul acestei societăţi a fost înfiinţată firma Navrom, proprietate exclusivă a statului român, care a funcționat până în 1989103. 2. „Sovrompetrol” a fost înfiinţată pe 17 iulie 1945, în condiţiile armistiţiului încheiat cu Uniunea Sovietică în septembrie 1944. Aportul părţii sovietice s-a constituit din bunurile germane confiscate de către URSS din România, în baza Conferinței de la Potsdam (iulie 1945), respectiv din utilajele germane aflate în câmpurile de extracţie petrolieră din România. Societatea exploata ţiţeiul din România şi în parte îl transporta în URSS, în contul despăgubirii de război. „Sovrompetrol”, care a deţinut cotrolul asupra industriei de petrol româneşti, a făcut totodată şi investiţii importante în România. A fost construit un nou sistem de conducte subterane de transport ţiţei în Muntenia şi Moldova în stare de funcționare până azi, au fost deschise noi exploatări petroliere în Moldova, a fost construită Rafinăria de la Oneşti şi infrastructura de transport la rafinărie. Societatea a fost dizolvată la 1 septembrie 1956104, iar patrimoniul a trecut în totalitate în proprietatea statului român. 3. „Sovromcuarţit”, înfiinţată la 31 decembrie 1951, a avut ca scop declarat extragerea cuarţului, dar în realitate, în mod camuflat, a practicat extragerea uraniului şi cercetarea zăcămintelor de uraniu de pe teritoriul României. Participaţia de capital la această societate a celor două părţi, România şi URSS, ca de altfel la toate N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, vol. 2, Editura Economică, Bucureşti, 1998. 104 Florian Banu, Asalt asupra economiei României, Ed. Nemira, Bucureşti, 2004, p. 124. 103

124

sovromurile, era egală, adică 50% - 50%, iar beneficiile trebuiau împărţite, cel puţin teoretic, tot în mod egal. În perioada ei de existenţă relativ scurtă, de numai 4 ani, societatea a extras şi transportat în URSS, ca despăgubire de război, aproximativ 18.000 tone de uraniu metal la un preţ subevaluat, material utilizat în programul de înarmare nucleară a Uniunii Sovietice. În zonele unde a organizat exploatări miniere, Sovromcuarţit a făcut şi investiţii, construcţii de infrastructură (căi ferate şi drumuri, de exemplu la Ştei în judeţul Bihor), cartiere de blocuri de locuinţe în aşa-numitele centre muncitoreşti, clădiri industriale şi linii de energie electrică. La fel, a creat un mare număr de locuri de muncă, la apogeul activităţii sale Sovromcuarţit având aproximativ 16.000 de angajaţi. Pe fondul nemulţumirilor şi presiunilor liderilor comunişti români faţă de preţul subevaluat la care ne preluau sovieticii uraniul și în contextul revoltei din Ungaria din 1956, Sovromcuarţit s-a desfiinţat la 22 octombrie 1956. Investiţiile făcute au intrat în proprietatea statului român, care a înfiinţat firma „Cuarţit”, care a preluat integral patrimoniul fostei „Sovromcuarţit”, convenindu-se totodată ca statul român să vândă în continuare uraniu către sovietici la preţuri stabilite pe piaţa internaţională. Partea de 50% din fosta „Sovromcuarţit” care a aparţinut URSS a fost evaluată la 413 milioane ruble şi părţile română şi sovietică au convenit ca statul român să răscumpere participaţia sovietică în zece rate anuale fixe105, începând cu anul 1961. Dar în anul 1961, statul român a desfiinţat societatea „Cuarţit”, iar răscumpărarea de 413 milioane ruble nu a mai fost plătită niciodată. 105

Idem, p. 154.

125

4. „Sovromgaz” înfiinţată în august 1945, avea ca obiect exploatarea gazului metan din zăcămintele de la Bazna şi Copşa Mică, dar cea mai mare parte a exploatării de gaz de la Mediaş nu a făcut obiectul asocierii în Sovromgaz, rămânând în proprietatea exclusivă a statului român. Şi aici partea sovietică a venit cu aport în natură, adică cu utilajele germane din timpului războiului, care au fost abandonate la faţa locului şi au fost confiscate de către URSS, în conformitate cu prevederile Conferinţei de la Potsdam din 1945. În perioada ei de existenţă, societatea Sovromgaz a extras din România aproximativ 1 miliard 400 milioane m.c. gaz, pe care l-a transformat în negru de fum, la uzinele din Copşa Mică, construite anume în acest scop, iar negrul de fum a fost exportat în URSS. În linii mari, lucrurile au stat la fel şi cu celelelte sovromuri: Sovromlemn, Sovrombanc, Sovromcărbune, Sovromtractoare, Sovromconstruct, Sovromfilm etc. Suma totală transferată din România în URSS de către toate cele 16 sovromuri pe doată durata existenţei lor a fost estimată de către partea română la aproximativ 960 milioane dolari106. O comparaţie sumară între exploatarea României învinsă în război de către URSS, prin Sovromuri, şi actuala exploatare a resurselor României colonizată fără război de către noul Imperiu, de către companii private din ţările zise „democrate”, înclină balanţa corectitudinii etice în afaceri în favoarea celor dintâi. Prin Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la sfârşitul celui de al doilea război mondial, la articolul al George Nanu, In spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 344. 106

126

II-lea, România era obligată la plata unor despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 milioane dolari107, pentru distrugerile pe care Armata Română se pretindea că le-ar fi făcut în prima parte a războiului, în campania de pe frontul de Est, evident fiind vorba de valoarea de atunci a dolarului. URSS a preluat din România resurse estimate la această valoare prin Sovromuri, în mod direct, dar şi în mod indirect, prin supraevaluarea participaţiilor sovietice la sovromuri şi prin subevaluarea preţurilor materiilor prime scoase din ţară încât, până la urmă, a rezultat achitarea către URSS a unei despăgubiri de aproximativ de trei ori mai mare. Dar a fost vorba, totuşi, de o vină a României (războiul antisovietic) şi de obligarea României la plata acestei despăgubiri de război printr-un act juridic cu statut de drept internaţional. Prin comparaţie azi, când cele mai valoroase resurse ale României, aurul, alte minerale, gazele, pădurile etc., sunt luate pe mai nimic de către companii occidentale, când societăţile care exploatează resursele României, spre deosebire de sovromuri, sunt, majoritatea dintre ele, cu capital integral străin, iar statul român nu are aici nimic și primește doar ceva redevențe derizorii, când se încheie contracte absolut dezavantajoase pentru România, tot cu companii private occidentale, în vederea construirii de autostrăzi, sau pentru achiziţioanarea de echipamente militare scumpe şi învechite etc. – azi nu suntem constrânşi de vreun act juridic internaţional, ci suntem pur şi simplu la cheremul Imperiului, care chipurile ne asigură „securitate” prin integrarea în NATO și ne pretinde în schimb resurse şi bani, ceva ce în lumea 107

Ion Calafeteanu, Spolierea României la Tratatul de Pace de la Paris, în www.Historia.ro consultat la 1 martie 2014.

127

interlopă se numeşte taxă de protecţie. Cu alte cuvinte, prin anii ’50 noi am plătit către URSS despăgubiri pentru un război care a avut loc şi pe care ei l-au câştigat, în schimb azi noi plătim către noile imperii taxe de protecţie, în eventualitatea unui război care nu a avut încă loc, iar dacă va avea cândva loc, nu se ştie cine o să-l câştige, SUA sau potenţialii lor adversari (Rusia, China ș.a.). Adică trebuie să dăm pe degeaba către firme din Vest aurul, gazele, lemnul şi o mare parte a banilor adunaţi la buget. Azi nu există la bază un act juridic care să ne constrângă la aşa-ceva, ci există doar şantajul şi ameninţările venite pe căi oculte din partea Imperiului, precum şi lipsa de coloană vertebrală, servilismul, venalitatea şi corupţia clicii politice româneşti. Putem să luăm ca exemplu o singură „taxă de protecţie” de acest gen. Contractul extrem păgubos cu firma americană Bechtel, care chipurile ar fi urmat să construiască autostrăzi în România, a fost încheiat de către guvernul Năstase în decembrie 2003 la presiunea unor înalţi oficiali ai SUA, care i-au spus franc premierului Năstase că numai cu această condiţie vor susţine intrarea României în NATO108. Astfel, acest contract, al cărui original se zice că s-ar fi „pierdut”, a fost gândit din capul locului, în mod intenţionat şi deliberat, să fie în dezavantajul statului român. Evident, scopul nu era ca România să aibă autostrăzi, ci ca firma Bechtel să câştige nişte bani nemunciţi din România, înghiţind 1,6 miliarde euro pentru 52 de kilometri de autostradă.

108

http://www,civitaspolitic.org/autostrada-bechtel consultat la 1 martie 2014.

128

Spre deosebire de contractele de acest fel, în cazul sovromurilor, participaţia statului român fiind de 50%, şi beneficiile care reveneau părţii române erau, cel puţin teoretic, tot de 50%. Cu toate că sovromurile funcționau de pe poziţii de forţă, totuşi cota care revenea părţii române nu cobora, după toate calculele, sub 40%. Putem compara această cotă cu redevențele ce ni se impun azi109, plecând de la 3,5%? Fostul lider PSD Liviu Dragnea a încercat să obțină ceva mai mult110, dar a fost băgat la pușcărie, sub pretextul unui pretins abuz în serviciu, iar lucrurile au rămas ca mai-nainte. Paradoxal şi ca o ironie a istoriei, afacerile cu sovieticii de pe vremea lui Stalin erau mai cinstite şi mai avantajoase pentru România, decât cele încheiate cu colonizatorii „democraţi” de azi. Sovromurile au creat mai multe zeci de mii de locuri de muncă și după urma lor patrimoniul acestora a rămas în proprietatea statului român: lucrări de infrastructură, căi ferate, drumuri, rafinării, conducte petroliere subterane, utilaje, mijloace de transport, cartiere de locuinţe muncitoreşti. Ce va rămâne însă de pe urma marilor companii multinaționale, care exploatează în prezent sau urmează să exploateze resursele naturale ale României?

109

http://www.namr.ro/resurse-de-petrol/tarife-si-redeventapetroliere/ 110 https://www.economica.net/legea-offshore-a-fost-votatacompaniile-petroliere-vor-plati-si-redeventa-pe-gaz-si-impozit-su plimentar-de-pana-la-50prc-reactia-petrolistilor_155868.html

129

3.5. Colonizarea instituțională și mentală a României Colonizarea de către SUA a unor țări nevertebrate din Est, cum ar fi cazul României, s-a făcut și prin crearea a un ceva care în America se numește „the Deep State”, iar la noi a fost numit „statul paralel”. La noi acest „stat” este o înjghebare conjuncturală – este „statul ticăloșit” de factură fanariotă al fostului președinte Băsescu și statul președintelui Johannes. Acest „stat” are câteva trăsături caracteristice: este ilegitim (în sensul că nu l-a votat nimeni), este imoral (întrucât se substituie opoziției politice), este ocult (nu acționează transparent), este o afacere de mercenariat (este finanțat și dirijat din afara țării) și este o afacere de crimă organizată (comite crime politice împotriva principiilor democrației, prin demantelarea unor partide politice care există legal și prin dărâmarea unor guverne legitime, cum a fost cazul cu guvernul Ponta etc.). Cei care conduc România din afară au găsit o soluție extrem de simplă și de practică pentru a asigura eficiența acestui tip de stat. Au racolat și plătit – cumpărat ieftin – câțiva ofițeri superiori din „servicii” și câțiva procurori de rang înalt, pe care i-au organizat în tandem („binom”) ca poliție politică. Iar această poliție politică poate fi controlată extrem de simplu, chiar de către o singură persoană trimisă în misiune în colonie din SUA. În România, într-un mod cu totul aberant, procurorii au statut de magistrați, nu sunt avocații statului la egalitate cu avocații cetățeanului, ci sunt puși pe picior de egalitate cu judecătorii, ca și cum ei ar putea fi și acuzatori și judecători în propria lor cauză. Explicația acestui privilegiu este simplă, procurorii sunt situați deasupra legii, pentru că ei sunt folosiți ca un fel de

130

eșalon de protecție (Schutzstaffel) al statului paralel în această nouă poliție politică. În România, Justiția este organizată în sistem abator: SRI-ul, respectiv noua Securitate primește tot mai mulți bani de la buget ca să urmărească totul, să spioneze populația civilă (de exemplu pe bunicul unei tinere ucise recent la Caracal), filează și ascultă telefoanele. Apoi cetățeanul este dat de către această Securitate pe mâna unui procuror, care poate fi în același timp și ofițer acoperit al Securității. Apoi procurorul sifonează ilegal date trunchiate din dosar către anumiți ziariști, care sunt și ei ofițeri acoperiți și care îl supun pe cetățean unui linșaj mediatic premergător judecării în Justiție. În paralel, procurorul ajutat de ofițeri de Securitate, întocmește un rechizitoriu, cu elemente ținute la secret față de acuzat. În fine, dosarul ajunge la un judecător, care și el la rândul lui poate să fie ofițer acoperit. Sau, dacă se întâmplă să nu fie ofițer acoperit al Securității, judecătorul este oricum și el la mâna procurorului, care îi poate fabrica oricând și lui, judecătorului, un dosar penal. În aceste condiții, ce șanse mai poate avea cetățeanul în fața „Justiției”? Acest sistem perfid și diabolic a fost fabricat în afara țării, iar când este denunțat de către cineva, ambasadorii străini sar vehement în apărarea sistemului, sub pretextul luptei împotriva corupției și le dau decorații de tablă emailată la procurori, pentru că prin acest sistem ei controlează România. Prin această poliție politică se conduce din afară tot ce mișcă în România, se finanțează ONG-uri ostile țării, se infiltrează Justiția și Presa, se luptă împotriva unor anumite partide politice suveraniste, se organizează manifestații de mari proporții împotriva guvernelor, se fac alegeri, se pun președinți etc. În aceste condiții, 131

conducerea politică legitimă și arhitectura instituțională a României sunt simple mofturi inutile și extrem de costisitoare. Miza este limpede: jefuirea resurselor României, favorizarea corporațiilor multinaționale, a băncilor străine etc. să plătească sub 10% din obligațiile fiscale legale pe care le au către statul român etc., etc. Iar dacă cineva deschide gura, să i se bage pumnul în gură. O societate civilă care să ia atitudine împotriva acestor fapte, bineînțeles că nu există. Ceea ce azi se numește impropriu „societate civilă” este de fapt o mare mulțime de mici ONG-uri, fără nici o relevanță pe plan intern, finanțate din afară, niște mercenari de conștiință, care cerșesc o bucată de pâine exact de la străinii care ne disprețuiesc. Manifestațiile antiguvernamentale sunt organizate de către poliția politică prin intermediul unor ONG-uri, acestea fiind o simplă interfață văzută a unor structuri oculte și ilegitime de putere. Se produce „fenomenul cel mai periculos al proliferării organizaţiilor neguvernamentale care se declară reprezentante ale societăţii civile româneşti, dar sunt în realitate agenţi ai unor interese străine, ele fiind organizate, finanţate şi dirijate din afara României”111. Un exemplu ilustrativ de reprimare prin poliția politică ar putea fi acela al unui fost deputat de Dâmbovița, Ion Stan (1955-2018). Timp de trei mandate (2000-2012) acesta a făcut parte din Comisia Parlamentară de control asupra SRI, și deci a fost un om foarte bine informat. Într-un discurs parlamentar din februarie 2012, deputatul Ion Stan a denunțat faptul că 111

Adrian Severin, România subiect sau obiect al geopoliticii? «Lista lui Severin» pe înţelesul tuturor (Editura Compania, Bucureşti, 2015, p. 34.

132

președintele României Traian Băsescu, conducerea BNR și Ministerul Finanțelor au falsificat, la cererea FMI reprezentat prin Jeffrey Franks, datele economice ale țării, în sensul subaprecierii cu 20% a PIB-ului României, o practică tipică asasinatului economic112, pentru a se justifica un nou împrumut de la FMI, în condițiile în care în primăvara anului 2009 fostul premier Tăriceanu a scos FMI-ul din România, după ce i-a plătit toată datoria până la ultimul cent. Bineînțeles, la sfârșitul anului 2011 România nu avea nevoie să ia bani cu împrumut, dar FMI avea nevoie să dea bani cu împrumut României, pentru a încasa dobânzile aferente. Până la urmă, sub influența lui Traian Băsescu, tot a fost contractat un împrumut de aproximativ 20 miliarde euro, numit cinic „centură de siguranță”, cea mai mare parte a banilor trecând pe degeaba prin BNR la băncile private străine, care au făcut imprudența să dea la români celebrele credite doar cu buletinul și riscau să nu își mai atingă ținta de profit de peste 10%. După dezvăluirile făcute, deputatul Ion Stan a fost cercetat penal la intervenția intempestivă a Ambasadei SUA113 la București, i s-a fabricat un dosar sub acuzația ridicolă că s-ar fi oferit ceva alimente alegătorilor în numele lui, în campania electorală din 2012 și a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare. După eliberarea din închisoare, a murit la scurtă vreme, în condiții suspecte, la vârsta de 62 de ani.

112

https://www.cotidianul.ro/ion-stan-un-caz-de-executie-politica

113

https://www.cotidianul.ro/dezvaluiri-despre-imixtiuni-externe-incazul-deputatului-ion-stan-si-al-altor-fruntasi-ai-usl/

133

Bineînțeles, lucrurile nu se opresc aici. Pe la începutul lunii ianuarie 2020, în capitalele Bulgarei și României, la Sofia și la București a fost trimisă o tânără procuroare din SUA, pe numele ei Jessica Kim, de origine asiatică, cu titulatura de „consilier legal al Departamentului de Justiție al SUA”114, care va locui în permanență aici în colonii, având reședința în ambasada SUA și misiunea de a îndruma și controla Justiția din cele două țări de la fața locului. Acest „reprezentant special” se va ocupa de cazuri de „corupție, spălare de bani și crimă organizată” și foarte probabil va da Justiției de aici o listă cu persoane care vor trebui să fie condamnate politic, întrucât în SUA acestor persoane și membrilor familiilor lor li se vor fi fost aplicate „sancțiuni” pentru „corupție”. Exact ca și pe vremea stăpânirii otomane, când Înalta Poartă numea în capitalele principatelor românești câte un caimacan, cu misiunea de a dirija Justiția și de a truca alegerile, pentru a-l scoate câștigător pe candidatul dorit de Istambul. Și mai există încă o diferență. Înainte de ianuarie 2020, Justiția din România era influențată pe ascuns, în mod ocult de către ambasadorul SUA la București, prin ingerințe ilegale și incompatibile cu statutul său de ambasador în afacerile interne și în independența puterii judecătorești din țara în care este acreditat. De exemplu, pe la sfârșitul lunii iulie 2019 s-a aflat în presă despre răpirea și uciderea unor fete minore la Caracal. Atunci, la câteva zile după mediatizarea evenimentelor, pe data de 1 august 2019 ambasadorul SUA la București Hans 114

https://www.dcnews.ro/statele-unite-au-trimis-un-reprezentatin-romania-si-bulgaria-pentru-a-combate-coruptia-spalarea-de-ba ni-si-crima-organizata_721550.html

134

Klemm i-a făcut o vizită neașteptată ministrului interimar de la Interne Mihai Fifor115 la sediul Ministerului, pentru ca după aceea ancheta procurorilor DIICOT să fie dirijată în sensul ca să nu se cerceteze nimic și nici să nu se pomenească nici un cuvânt despre rețelele de trafic de persoane din zonă, cu posibili beneficiari ai traficului de minore în persoana unor militari americani de la Deveselu. Și tot atunci, cu o zi mai-nainte, pe 31 iulie 2019 un număr de câteva zeci de militari americani de la Deveselu au fost extrași și trimiși de urgență acasă în SUA116, fără nici o explicație. Lucrurile au evoluat însă în așa fel încât ceea ce făcea ambasadorul SUA în România mai înainte, pe ascuns și în mod infracțional, să capete aparent o acoperire legală, prin numirea unui consilier „legal” al Departamentului de Justiție al SUA în cadrul ambasadei SUA de la București. În același fel se controlează nu doar politica internă, ci și cea externă și de asemenea se manipulează și modul nostru de a gândi, de a ne raporta la evenimentele externe, mentalul colectiv din România. Publicul este îndemnat să fie rusofob într-un fel total contraproductiv, prin inocularea obsesivă și de durată a unui atare sentiment la toate păturile populației, de la omenii simpli până la Casa Regală a României. Pentru că, oricât ar părea de bizar noi, România, suntem o republică ce are în același timp și o Casă Regală. În România, monarhia a fost abolită forțat pe 30 decembrie 115

https://www.dcnews.ro/mihai-fifor--intrevedere-cu-hansklemm--ce-au-discutat_677724.html 116 https://flux24.ro/au-fost-extrasi-militari-americani-de-ladeveselu-dupa-scandalul-caracal-analiza-fostei-sefe-a-directiei-pr esa-din-sts-individul-beneficiaza-de-protectie-din-partea-politiei-l ocale

135

1947 (de fapt se știe că toate abolirile se fac forțat) și, după căderea regimului Ceușeascu în 1990, în mod dubios noua putere a evitat să organizeze un referendum pentru stabilirea formei de guvernământ, deși foarte probabil atunci ar fi avut câștig de cauză opțiunea populară pentru Republică. Dar România fiind țara care a dat literaturii universale epopeea numită Țiganiada a lui Ioan Budai Deleanu, în care țiganii se pronunță ca să aibă și republică și monarhie în același timp, în țară a revenit nu numai familia Regelui Mihai, ci și Casa Regală a României a fost adusă înapoi pe scena politică și declarată prin lege instituție de utilitate publică, fapt nemaiîntâlnit în Istoria Universală, după cum observa și Radu Portocală, un faimos jurnalist parizian de origine română117. Astfel, Casa Regală a României a primit reședințe, unele care au fost proprietatea privată a regilor României, dar și altele de protocol, proprietate a statului, subvenții bănești generoase din partea statului, precum și o serie de domenii foste ale Coroanei, iar pentru a deține controlul asupra acestor averi și influențe simbolice considerabile, Securitatea a introdus în familia regală pe ușa din dos, pe post de ginere, pe un figurant de-al ei. Lucrurile cu retrocedările către Casa Regală nu s-au oprit însă aici. A fost găsit pe undeva un nepot nelegitim al lui Carol al II-lea, pretinsul „prinț” Paul Lambrino. Tatăl acestuia, Mircea Grigore Lambrino, născut în 1920 a fost fiul lui Carol al II-lea și al Ioanei Lambrino, dar această căsătorie morganatică a Princepelui Carol, încheiată doar în fața unui preot din Odessa, a fost anulată de către Justiția din România la 8 117

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=205233157 150607&id=100029917723509

136

ianuarie 1919 și fiul Mircea Grigore, născut un an și jumătate mai târziu, nu a fost recunoscut niciodată de către Carol al II-lea. În plus, printr-un acord încheiat la 2 iunie 1920 cu Casa Regală, Zizi Lambrino primea o rentă anulă de 110.000 franci francezi118, obligându-se ca în schimbul acesteia să se stabilească în Franța și să renunțe pentru ea și pentru copilul ei la orice alte pretenții față de Casa Regală. Numai că acest nepot Paul Lambrino, odată descoperit în Anglia, a fost adus în România de către niște escroci de rang înalt – securiști, politicieni, avocați, țigani – care au aranjat ca Justiția din România să îl recunoască drept moștenitor al Regelui Carol al II-lea119, fapt care s-a și întâmplat pe 14 februarie 2012. După care, același grup infracțional organizat l-a pus și pe „prințul” Paul Lambrino să ceară să i se retrocedeze proprietăți de o valoare considerabilă, averi la care nu avea nici un drept să ridice pretenții120. Apoi „băieții deștepți” au cumpărat de la papagalul Lambrino cu aproximativ 1% din valoarea reală a proprietăților „drepturile litigioase”, iar Justiția le-a aprobat retrocedări de sute de milioane de euro. Jaful, acesta a fost scopul real al celor care și-au adus aminte că România a fost cândva monarhie, nu altul. Atâta timp cât a trăit bătrânul Rege Mihai, fostul suveran legitim al României între 1940-1947 a fost o prezență discretă, s-a purtat cu demnitate și a făcut rar declarații cu caracter politic, arătându-se mai cu seamă 118

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, Ed. Enciclopedică Bucuresti, 2004, p. 102. 119 https://evz.ro/detalii/stiri/decizie-istorica-printul-paul-estemostenitorul-regelui-carol-al-ii-lea-966352.html 120 https://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Lambrino

137

preocupat de bunăstarea cetățenilor României și de funcționarea normală a instituțiilor existente. În schimb, moștenitoarea sa Principesa Margareta, numită „Custode al Coroanei”, amețită probabil de aerul tare al înălțimii titlului de „Majestate” pe care și l-a dat singură, s-a lăsat instigată să facă declarații politice121, după un punctaj, la comanda puterii transatlantice care conduce colonia numită România. S-a apucat să se comporte ca un șef de stat în funcție și să organizeze, pe 21 noiembrie 2019, în fosta Sală a Tronului din Palatul Regal, loc cu mari semnificații simbolice, o întâlnire cu diplomații străini acrenditați la București. Trecând în revistă evenimentele politice interne și internaționale din ultimul deceniu, Principesa Margareta a emis între altele o serie de alegații la adresa Federației Ruse, fără legătură cu evenimentul în sine, pe care le-a citit de pe o hârtie primită, după toate probabilitățile, de la Ambasada SUA de la București. Aici Alteța Sa Regală a vorbit, ca un veritabil propagandist NATO, despre „atacurile Rusiei asupra securității noastre”122, ignorând faptul elementar că nu Federația Rusă a mers cu armatele sale spre frontierele statelor NATO, ci invers. A falsificat grosolan istoria, afirmând că Federația Rusă ar fi atacat Georgia în 2008, când de fapt toată lumea corect informată123 știe foarte bine că atunci, pe 1 august 2008, Georgia a atacat

121

https://www.cotidianul.ro/principesa-margareta-un-noudiscurs-memorabil/ 122 https://www.cotidianul.ro/principesa-margareta-un-noudiscurs-memorabil/ 123 http://news.bbc.co.uk/…/bsp/hi/…/30_09_09_iiffmgc_ report.pdf

138

Federația Rusă124 și nu invers. A falsificat la modul periculos istoria, susținând că „Rusia a atacat Ucraina în 2014”, când în realitate Crimeea a revenit la Federația Rusă în martie 2014 printr-un referendum aprobat de 95% din populația peninsulei, așa cum s-au unit Transilvania, Bucovina și Basarabia cu România în urmă cu o sută de ani. A pune în discuție în România de azi modalitatea în care Crimeea a revenit la Rusia în 2014, este o dovadă de lipsă de prudență politică și de schizofrenie culturală, asta ar însemna a pune în discuție modul juridic și politic în care s-a constituit România Mare la sfârșitul Primului Război Mondial.

124

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-desase-zile-din-georgia

139