ANUL 2 NR. 3
în tindă coasa sau toporul şi se trezeau la orice lătrat al câinelui din ogradă. În nopţile următoare, poliţiştii împreună cu securitatea, au intrat cu forţa în casele oamenilor şi i-au arestat pe Dumitru T. Dăscăleau, Teodor Gh. Istrate, Andrei Curcă, care au fost mai apoi judecaţi şi condamnaţi. Greu s-au luptat securiştii cu cetăţeanul Costache Toşcuţă. Acesta s-a apărat cu coasa, s-a strecurat în spatele casei, unde se afla stufăriş şi păpuriş şi a reuşit să-şi piardă urma în negura nopţii. Alţi cetăţeni, Costache Zaharia, Costică Rădăcină (Gherasim), Vasile Irimia Asavei, Gheorghe Rădăcină, s-au ascuns o perioadă de timp prin împrejurimile satului şi în satele vecine iar mai târziu au plecat în alte localităţi, fiind fugari câţiva ani. Oamenii din satele vecine au fost înspăimântaţi de veştile ce veneau de la Vorniceni. Răzvrătitul Olaru Constantin a rămas în continuare în arestul poliţiei. Aici, nu a mai avut somn. După câteva zile, încălţat cu bocanci fără şireturi, cu capul gol, cu o cămaşă murdară, învoit să meargă la toaletă, reuşeşte să fugă de poliţie şi să-şi piardă urma. Au urmat cercetări în întregul
sat. Moş Mihai Bădărău l-a primit la stâna lui din tarlaua Cânipişte şi i-a dat mâncare şi adăpost. Poliţiştii însă au aflat unde se ascundea iar când au venit să-l ridice, Constantin Olaru era deja departe. A întrerupt orice comunicare cu familia până în vara anului 1991, când s-a întors în sat tocmai din Oltenia. Rudele, prietenii şi toţi cei care l-au cunoscut şi iubit l-au vizitat şi i-au pus sute de întrebări. Pe chipul său se mai citea încă acea stare de stres şi de frică acumulată în lunga perioadă de bejenie. După două săptămâni, s-a întors pentru totdeauna în satul care l-a protejat timp de 42 de ani. După ce au fost arestaţi principalii oponenţi, nimeni nu a mai îndrăznit să mai spună nimic. Jandarmii au rămas în sat până s-a restabilit ordinea. Pământurile sătenilor au fost comasate iar ţăranii au trebuit să muncească la colectiv până în decembrie 1989. Această răzmeriţă, chiar dacă nu a avut rezultate favorabile pentru comunitate, a fost totuşi un exemplu de dragoste şi respect pentru pământul lăsat moştenire şi de dârzenie în faţa nedreptăţii, o strălucită încercare a cetăţenilor de a se opune regimului comunist.
Un alt portret de veteran – Jan Bădărău Autor: Gheorghe Gherman Acest vornicenean, ,,get-beget” prin naştere şi prin întreaga sa activitate, locuieşte la ,,doi paşi de şcoala din deal” aşa cum se ştie. Acum are 88 de ani şi a dat viaţă la 8 copii din care 5 băieţi şi 3 fete, răspândiţi aproape în toată ţara (Bucureşti, Ploieşti, Slobozia, Botoşani, Leorda şi în sat). În anii 1943-1944 a fost militar şi a luptat în armata română condusă de Mareşalul Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei. La 2 martie 1944 a fost rănit şi luat prizonier de Armata Roşie, muncind în zona Ural-Siberia. Printre cei 100 de prizonieri se aflau şi 12 vorniceneni care au fost închişi în vagoane de vite, sigilate, fără a avea posibilitatea de a ieşi în aer liber. De abia la Odessa câte doi prizonieri, supravegheaţi îndeaproape, erau scoşi şi duşi să bea apă mai proaspătă. Chinuiţi de foame, sete şi păduchi (pe care-i
dădeau jos de pe picioare cu mâna) au ajuns în zona sudică a Uralilor (Celeabinsk) şi puşi ,,la muncă”, adică la fabricarea armamentului pentru front. Hrana pe care o primeau era în funcţie de numărul de ore lucrate, iar acestea depindeau de construcţia fizică a prizonierului, cei graşi lucrau 8 ore pe zi şi primeau 800 de grame de pâine, cei potrivit de sănătoşi lucrau 6 ore pe zi şi primeau 600 grame de pâine, a treia categorie slăbuţi şi bolnavi 4 ore pe zi şi a patra categorie erau bolnavi grav fiind duşi la spital. Pe lângă pâine, mai mâncau varză, crupe fierte, fiertură de buruieni şi foarte rar câte o mică bucăţică de carne. Li se dădea voie să scrie câte o carte poştală pe lună, care să conţină maxim 25 de cuvinte şi care trebuia să se întoarcă la expeditor. Întrebat fiind cum se comportau ofiţerii ruşi 16