Revista Vorniceneanul

ANUL 2

NR. 5

www.vorniceneanul.ro

Din cuprins: Omul molipsit de hărnicia h ărnicia albinelor Ovidiu Corleciuc, profesorul primar Ion Istrate Un moment important din viaţa vornicenenilor Teodor Epure De la ,,Tovarăşul” Vasile Bâgu, vornicenean de origine, citire - ,,De ce vă tot domniţi, Tovarăşi?”

Ionel Bejenaru Frunzete T. Ioan - veteran de război căruia ii -a plăcut să fie un om gospodar şi să aibă totul al lui Gheorghe Gherman Ursul de pe Valea Ibanesei Constantin Haisuc

28 DE CEMBRIE

2010

ANUL 2 NR. 5

,,Vorniceneanul” Publicaţie fondată în 2009 Cuprins Omul molipsit de hărnicia albinelor Ovidiu Corleciuc, profesorul primar Ion Istrate

3

Un moment important din viaţa vornicenenilor Teodor Epure

7

Scrisoare mamei Stelian Platon

9

Vorniceneanul (Vorniceni)

ISSN 2067 – 1105

De la ,,Tovarăşul” Vasile Bâgu, vornicenean de origine, citire - ,,De ce vă tot domniţi, Tovarăşi?”

Ionel Bejenaru

10

S-a stins o stea, Poetul Mariana Adăscăliţei

10

Leon Abăcioaie - sau crudul destin al unui tânăr erou Teodor Epure

11

Crăciun Stelian Platon

13

Mihai Rădăcină - vorniceneanul - veteran de război căruia i-a plăcut să cânte în viaţa lui Gheorghe Gherman

14

Frunzete T. Ioan - veteran de război căruia i-a plăcut să fie un om gospodar şi să aibă totul al lui Gheorghe Gherman

15

Ursul de pe Valea Ibanesei Constantin Haisuc

18

Ursul Constantin Haisuc

19

Cu uratul la Bunici Constantin Haisuc

19

Reportaj—Cenaclul literar ,,Alexandru Nechifor” Gheorghe Gherman

20

De la ,,Gazeta de perete” la ,,Gazeta de pe gard”originala idee pe care ,,mi-a furat-o” Iaşul cultural Ion Istrate

21

Scurte impresii despre lansare proiectului ,,Îmbunătăţirea capacităţii de planificare strategică...din Comuna Vorniceni” Gheorghe Gherman

22

Apare trimestrial în data de 28 ale ultimei luni din trimestru.

Numărul semnal al revistei a apărut la 26 octombrie 2009.

Numărul inaugural a apărut la 28 decembrie 2009 (Vorniceni, 681 ani de la prima atestare documentară).

Fondatori: Ion V.M. Istrate; Teodor Epure; pr. Ciprian Ivanovici; Ştefan Aionesei; Dumitru Gh. Chirilă; Maria şi Constantin Maxim; Constantin Haisuc Colegiul de redacţie Director: Ion Istrate Redactor şef: Teodor Epure Redactor şef adjunct: Constantin Haisuc Redactori: Dumitru Chirilă, Prof. Gheorghe Gherman, Ing. Doina Ivaniciuc Secretar de redacţie: Ştefan Aionesei Responsabili logistică: Maria şi Constantin Maxim Administratori site/web: Doru Ştefănescu şi Alex Chirilă Redactori şi colaboratori ai revistei sunt voluntari care vor fi evidenţiaţi în fiecare număr. În acest număr am fost onoraţi de contribuţia: Stelian Platon, Ionel Bejenaru, Mariana Adăscăliţei. ©Editor: Editura Agata® Botoşani ©Design & Tipar: Infocont Record S.R.L. Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia publicaţiei ,,Vorniceneanul”, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform prevederilor legale.

Apel către fiii din Vorniceni!

Adresa redacţiei: România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric) email: redactia@vorniceneanul.ro fax: 0231 51 01 51 Subredacția Vorniceni: tel.: 0231 56 35 99 Email: revista@vorniceneanul.ro

Vorniceneanule, dacă ai străbunici, bunici, părinţi, fraţi, unchi şi le cunoşti, cât de cât, povestea vieţii lor, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!

Vorniceneanule, dacă ai auzit de la bunici, părinţi, vecini, prieteni fapte de-ale vornicenenilor, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!

Vorniceneanule, dacă vei considera că şi alte aspecte ce privesc oamenii şi faptele lor au legătură cu locul în care te -ai născut, ai crescut şi ai învăţat să trăieşti, scrie şi trimite la redacţia revistei Vorniceneanul!

Nu uita nici fotografiile cu oameni și evenimente, căci acestea vor spune mai mult!

www.vorniceneanul.ro 2

ANUL 2 NR. 5

OMUL MOLIPIST DE HĂRNICIA ALBINELOR OVIDIU CORLECIUC, PROFESORUL PRIMAR Autor: Ion ISTRATE Acest spirit de solidaritate și întrajutorare l-am observat la Omul Ovidiu Corleciuc, încă din vremea când eram copil. Eram în clasa a patra și începusem anul de învățământ la Școala din Vale (astăzi Şcoala nr.

2; eu terminasem trei clase la Școala veche) și în drumul meu spre școală și înapoi aveam adesea multe întâmplări neplăcute. Într-una din zile, sunt așteptat de doi frați (,,ceata lui Rățoi”) care încep un interogatoriu, agresiv din partea lor, ceea ce ar fi putut să izbucnească într-o strașnică și violentă bătaie, dacă nu ar fi apărut Ovidiu (atunci am auzit cum îl cheamă) risipind forțele agresive. Eu i-am mulțumit pentru ajutor și dădeam să plec, dar apărătorul meu mă oprește și îmi zice că mă însoțește pentru că, mai încolo, sunt așteptat de altă ,,ceată”, cea a fraților Diaconu (Dumnezeu să-i ierte) și care, probabil, aveau pus la cale, la fel, un atac premeditat asupra elevului nou de la Școala din vale. Povestindu-i tatălui meu întâmplarea și gestul care m-a impresionat, tata mi-a spus, atunci, o povestioară și în final a conchis ,,Aista îi seamănă lui taică-su”. Așa am aflat cum tatăl meu a fost salvat de către Arcade Corleciuc, tatăl lui Ovidiu, de la ceva ani de pușcărie pentru o faptă banală (era pe vremea când în ţară se instalase un regim neadecvat – 1946, 1947 –, tata primise, după cumplita secetă, ajutor de la stat sămânță pentru recoltele anului viitor și în loc să i se dea grâu i s-a dat orz, pe care a încercat să-l schimbe la târgul din Săveni, fapt considerat penal în acea vreme).

Profesorul Ovidiu Corleciuc este fiul lui Arcade Corleciuc și al Mariei (sora profesorului Aurel Murarașu). Ovidiu s-a născut la 14 septembrie 1949, în Comuna Vorniceni, Judeţul Botoşani și a absolvit clasele primare în 1963, la Școala din Vale (Vorniceni).

Elev eminent și disciplinat a fost admis printre primii la cursurile de zi ale Liceului teoretic Vorniceni, fiind din prima promoție a acestei instituții de învățământ.

Sârguința, dragostea de carte și de muncă i-au

Albina e onorată nu fiindcă munceşte pentru ea, ci fiindcă munceşte pentru toţi! (proverb grecesc) Am lăuda noi hărnicia albinelor, dacă mierea lor nu ar fi dulce? (Valeriu Butulescu)

D

e la început sunt nevoit a remarca faptul că acest studiu biografic (perfectibil, după cum se va vedea) îl realizez fără a avea un acord de principiu al primarului Vornicenilor, prof. Ovidiu Corleciuc. În momentul când i-am solicitat un dialog despre viața și activitatea Domniei sale, explicându-i intenția mea, mi-a replicat destul de sever: Ioane, mie nu-mi trebuie publicitate! Eu sunt primar pentru că vreau să fac ceva pentru oamenii din această comună cu care mă întâlnesc zi de zi și nu pentru a fi primar. Dacă unii în mandatul lor au ,,semnat ca primarul”, eu în mandatul meu ,,semnez ca profesorul”. Sigur că da, este o aluzie la faptul că Domnia sa își realizează atribuțiile în mod conștient și tenace, nu lasă lucrurile să se deruleze la voia întâmplării, întrucât comuna Vorniceni s-a confruntat și se confruntă cu serioase probleme.

Puțini sunt acei care știu că profesorului Ovidiu Corleciuc, în satul său, i se mai spune și ,,albinuța”. I se spune așa nu numai pentru că muncește de zor ca o albină, dar are și harul de a fi darnic cu rezultatele muncii sale, mergând până acolo că, atunci când strânge prima recoltă de la albinele sale din gospodăria proprie (și are o grămadă de stupi; preocupare dinainte de 1980), trece pe la vecinii și le împarte miere și le și spune: Înainte de a mă îndulci pe mine vreau să îndulcesc pe alții, neînchipuindu-și cât bine face prin acest gest, pentru că acolo, în vatra veche a satului, vecinii primarului mai toți sunt bătrâni și singuratici.

3

ANUL 2 NR. 5

insuflat-o, în primul rând, familia și, necondiționat, dascălii din școala primară și profesorii din anii studiilor liceale: neuitații Mihai Pânzaru, Ioan Șalaru, Constantin Istrate, Dionisie Pădureț, Dumitru Floarea Rarişte (venit de la Universitatea din Cluj, autor al poemului Bobâlna), apoi profesorii Teodor Epure, Murarașu Aurel, Niculina Boariu. Făcând parte din prima promoţie a Liceului de cultură generală Vorniceni (secţia umanistă) şi ultima promoţie cu durata de 11 clase (7 clase primare şi 4 clase de liceu) a avut colegi pe vornicenenii Mihai Sava şi Dumitru Dascăleanu – ofiţeri superiori, Gheorghe Chirilă – inginer geolog, Adela Ursache, Elena Hrincă, Constantin Curcă – fii şi fiice cu care comunitatea locală se mândreşte.

Dovada capacităţii sale intelectuale o găsim acolo, când răsfoim arhivele liceului, în situaţia şcolară a anilor de liceu, Ovidiu Corleciuc situându-se, an de an, în primele locuri. Şi cum nu e omul să se oprească la jumătate de drum, îşi continuă studiile: în 1969 a absolvit cursurile Institutului Pedagogic de 2 ani Suceava, obţinând diploma de învăţător; apoi a urmat cursurile Institutului Pedagogic de 3 ani (Suceava), Facultatea de istorie-geografie (abs. 1973) şi a continuat cursurile la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, specializarea geografie (licenţiat în 1977). Cu aceeaşi consecvenţă se preocupă de perfecţionarea pregătirii sale profesionale, obţinând succesiv gradele didactice în învățământ: Definitivatul (1973), Gradul II (1982) şi Gradul I (1987).

Activitatea profesională, ca slujitor al învăţământului vornicenean, şi-a realizat-o pe măsura pregătirii sale. Încă de la absolvirea liceului a lucrat ca profesor la Şcoala nr. 2, la Şcoala Dealu-Crucii, unde a fost numit şi director (1971-1974), după care a revenit la Şcoala nr. 2, unde a funcţionat şi ca director între 1980-1986. Între anii 1986 - 2000, a funcţionat ca profesor de geografie la Şcoala cu clasele I-X nr. 3 Vorniceni şi director coordonator al şcolilor din comuna Vorniceni.

Formaţia profesională, captată parcă prin inducţie de la cei ce s-au format la Şcoala Normală ,,Alexandru Vlahuţă” Şendriceni (Mihai Pânzaru, Teodor Epure, Constantin Istrate), l-a determinat pe neobositul vornicenean să-şi dedice munca şi viaţa, precum au făcut-o și mentorii săi, satului în care s-a născut, alăturându-se efortului colectiv pentru modelarea destinelor tinerelor vorniceneni. La nobilă şi împovărătoare muncă s-a angajat profesorul!... pentru că Domnia sa nu s-a oprit, doar, la acest nivel, ci şi-a 4

asumat sarcini şi mai grele de a modela şi conduce destinele unei comunităţi.

Pasiunea, munca în stupina proprie, îngrijind albinele (unica insectă domesticită de om) i-au luminat gândirea şi i-au dat forţa necesară pentru a se înrola într-un partid politic în vederea obţinerii unui mandat de primar. Albinele nu pot vedea culoarea roşie, dar văd razele ultraviolete, pe care noi, oamenii obişnuiţi şi normali, nu le vedem!

Din dragoste pentru albine şi ascultând mesajul lor, cel al hărniciei, Ovidiu Corleciuc obţine în anul 2000 primul mandat de primar al comunei Vorniceni, apoi al doilea şi al treilea, cel din prezent. Rară performanţă, în Vorniceni! Şi cum ceea ce şi-a propus a face pentru comunitate nu se realizează uşor şi de la sine, mai ales că, aici, în Vorniceni sunt serioase ,,forţe cârcotaşe”, călăuzit mereu de spiritul harnicilor himenoptere și receptiv la mesajul unui proverb belgian - ,,albina fără ac nu face miere!” - a trecut la treabă şi aşa vedem rezultatele: a pietruit şi modernizat reţeaua stradală a Vornicenilor; a realizat o cale de acces modernă prin Davidoaia spre Dealul Crucii; a fost ridicată o şcoală nouă în Dealu-Crucii, după standardele europene; a fost construită o şcoală nouă în satul Davidoaia cu fonduri proprii ale comunităţii; s-a construit un local nou pentru grădiniţă de copii; s-au reabilitat şi modernizat şcolile din satul Vorniceni; s-a construit și dat în folosință sediul nou al primăriei... Și câte mai are de întreprins primarul, Ovidiu Corleciuc!... fiindcă la o discuție cu Domnia sa, cu ceva vreme în urmă, ca fiu al acestor locuri, am reținut un plan foarte serios de modernizare a Vornicenilor și a satelor aparținătoare. Fără a exagera am să încerc să desconspir acest program personal, pentru că nu poate fi decât în folosul tuturor. Fac acest lucru cu strângere de inimă, pentru că, așa cum am spus la începutul acestui expozeu, nu am acordul ferm al domnului profesor. Ce doreşte Domnia sa să vadă realizat în comuna Vorniceni: să obțină un proiect de finanțare pentru reabilitarea, consolidarea şi restaurarea bisericilor, precum și refacerea perimetrului Bisericii din lemn, care este bun din Patrimoniul Național pe lista monumentelor protejate prin Legea nr. 422/2001; stabilirea unui nomenclator al străzilor și atribuirea denumirilor adecvate (este și normal, Vorniceniul are o întindere mult mai mare în comparație cu unele orașe din țară); reabilitarea și dotarea corespunzătoare a căminului cultural; construirea unei locații cu multiple funcții pentru serviciile de asistență medicală (clinică

ANUL 2 NR. 5

simte efectul. Frumos și interesant dialog a fost cu primarul Vorniceniului – prof.

Ovidiu Corleciuc!

Merita să fi fost evidențiat atunci, dar nu aveam această posibilitate pe care o am acum. Acum am spus-o!... sper ca Domnia sa să nu se supere că nu l-am avertizat că voi publica în această manieră o discuție ocazională, mai ales una peste care a trecut şi ceva timp. Într-un fel aș mai spune că nu știu de ce a avut reținere pentru a mă susține cu câteva date pentru elaborarea acestui articol, pentru că la o mică cercetare am descoperit că a dialogat destul de des cu reprezentanții presei. Aș reda aici, pentru a nu lăsa impresia unei informații false, câteva opinii apărute în presă: ,,Colaborare rodnică între Primăria comunei şi parohii / Am stat de vorbă şi cu primarul comunei Vorniceni. Deşi este foarte ocupat, domnul primar Ovidiu Corleciuc (profesor de istorie-geografie) a vorbit cu mare plăcere despre bisericile şi preoţii din comună şi a arătat că este o frumoasă şi rodnică colaborare între primărie şi parohii. Domnia sa a spus: «Ruşine de primarul care nu respectă Biserica şi preoţii! Dacă respect Biserica şi preoţii, şi credibilitatea mea creşte în rândul sătenilor. O hotărâre dată de Primărie şi întărită de preot capătă o putere mult mai mare». A ţinut să mai spună că, în colaborare cu Biserica, doreşte să adune fiii satului la împlinirea a 580 de ani de atestare documentară a aşezării, dar şi întâlnirea cu prima promoţie a Liceului Vorniceni, de acum 40 de ani, din care face parte şi domnia sa. Pentru întâlnirea fiilor satului, părintele Ciprian pregăteşte o nouă troiţă, lângă care să arboreze steagurile tuturor ţărilor unde lucrează credincioşi din Vorniceni” (Pr. Ioan MANOLIU, Ziarul Lumina, 4 iunie 2007). În ciuda realizărilor din 2010, primarul Corleciuc are o mare nemulţumire, pe deplin justificată: „Din bugetul alocat iniţial în acest an, din sumele trimestrului patru, ne-au fost retrase cinci miliarde lei vechi. În aceste condiţii sunt în imposibilitatea de a efectua plăţi, pentru lunile noiembrie şi decembrie, pentru: rata la bancă, asistenţă socială, energie electrică, telefon. Este o situaţie dificilă pentru care musai trebuie găsită o soluţie. O altă supărare personală a fost cauzată de faptul amânării unui proiect pentru care m-am zbătut foarte mult. Deşi am obţinut punctaj maxim pentru reabilitarea drumurilor de exploataţie din extravilan, proiect de un milion de euro, la Măsura 125 din FEADR, alături de

cu posibilități de internare a urgențelor medicale); amenjarea unui parc de agrement și a unui amfiteatru pentru spectacole în aer liber în preajma Școlii nr. 3 (fostul liceu); o bază sportivă care să aibă o sală de sport; găsirea unei locații și înființarea muzeului sătesc (ideal ar fi în preajma Bisericii din lemn, n.r.); refacerea și r e î n vi er e a vi e ți i cultural artistice și de promovare a tradițiilor satului: șezătorile, formația de fluierași și a grupurilor vocale, hora satului, etc.; definitivarea și obținerea oficializării stemei comunei Vorniceni; construirea unei capele în incinta cimitirului sătesc - cu sprijinul parohiilor – (normă european, dealtfel).

Am rămas înmărmurit de îndrăznețul proiect, prezentat de Ovidiu Corleciuc năucitor de rapid. Nu de mult am îndrăznit să-l întreb: ,,şi totuşi cum credeți că veți reuși? ... vremurile sunt grele, condițiile oferite de Vorniceni sunt complicate și diverse...”. Profesorul primar, neașteptându-se la o așa atitudine, tăios și vulcanic îmi reproșează precum unui elev ce nu înțelege lecția predată: ,,... apoi, să mai veniți și voi să dați o mână de ajutor, ăștia care vă mândriți că sunteți din Vorniceni și numai treceți pe aici sau nici nu vreți să auziți de noi, comentându-ne și înjurându-ne... vezi Ioane!... la anul se va finaliza construcția sediului nou al primăriei, care sigur va ieși bine, dar știi care e problema?... nu am bani pentru dotare și împodobire așa cum ar trebui să fie o primărie nouă... dar am s-o realizez și pe asta... voi, cei cu traiul în altă parte, aveți posibilități să ajutați această comună... de ce nu o faceți? Școala nu are un fond de carte potrivit pentru bibliotecă! Voi din atâtea cărți cu care vă lăudați de ce nu donați și școlilor pe unde ați trecut și ați învățat?...”.

După ce i-a mai trecut supărarea, a continuat arătând că a prins destulă experiență în anii care au trecut și că aceasta îl va ajuta să inițieze, să obțină, să implementeze și să monitorizeze proiecte mari cu finanțare europeană. O șansă ar mai fi și faptul că a realizat obiective de investiții, cum ar fi sediul nou al primăriei, cu efort propriu și din surse locale. Am mai făcut precizarea că nu va lăsa pe nimeni, din cei cu răspunderi în diferite instituții ale comunei, să nu-și ia în serios atribuțiile, pentru că degeaba se fac investiții și se obțin dotări, dacă nu sunt bine chibzuite și gospodărite nu se alege nimic și cetățeanul de rând nu 5

ANUL 2 NR. 5

alte comune din judeţul Botoşani nu ni s-a aprobat finanţarea. Dat fiind faptul că s-a făcut o mare nedreptate, am înţeles că se intenţionează să se revină asupra deciziei şi să primim finanţarea în 2011. Tot în acest an am reuşit să aducem piatră şi să pietruim drumurile din satele Vorniceni şi Davidoaia. Cu fonduri de la Banca Mondială, la Dealul Crucii am pietruit 1,2 kilometri de drum. La ora când stau de vorbă cu dvs, în comună sunt pietruite peste 90% din drumurile comunale şi săteşti. Din păcate, nu s-a făcut nimic pentru reabilitarea actualului drum naţional, DN 29 F, fost DJ 298, Vorniceni – Cristineşti, care are 30 kilometri. Acest drum arată jalnic, este plin de gropi şi nu se găsesc de ani buni fonduri pentru reparaţii, deşi este un traseu foarte important în zonă. Din punct de vedere social, în acest an ne-am confruntat cu o mare problemă. Dacă în 2009, la Vorniceni 1.400 de familii au beneficiat de ajutoare de căldură, acum, din cauza condiţiilor de finanţare foarte aspre, doar 140 de dosare au fost întocmite”. (Gabriel Balașa, ,,Profesorul Ovidiu Corleciuc se află de peste 10 ani în fruntea comunei” www.informatorulmoldovei.ro).

Acum, când revista Vorniceneanul a trecut deja în anul II de existenţă, mă simt onorat că am avut prilejul de a scrie despre un OM ale cărui fapte le întâlnim, aici în Vorniceni, o dată la 100 de ani. Așa se scrie istoria acestei comunități, de cele mai multe ori vitregită în procesul său de devenire.

Fiind în Ajunul Anului Nou, urez domnului profesor Ovidiu Corleciuc multă sănătate, putere de muncă și La Mulți Ani – primar!

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

6

Bibliografie: Gheorghe GHERMAN, ,,Vorniceni însemnată vatră strămoșească (Vorniceni, judeţul Botoşani, Monografie istorico – geografică”, Editura Agata, 2007; Eugenia MERENCIUC (VASILE), ,,Amintindu-ne de liceu”, Editura Junimea, Iași, 2010; Pr. Ioan MANOLIU, Ziarul Lumina, 4 iunie 2007; ,,Deşi la muncă în străinătate, au ridicat acasă 14 troiţe”; http:// www.ziarullumina.ro/articole;1382;1;143;0;Desi-la-muncain-strainatate-au-ridicat-acasa-14-troite.html; http://www.fndc.ro/prezentare/cultura.html; http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Promotor-local-laVorniceni-Omul-din-maneca-primarului-Corleciuc-29731.html; http://zzv.ro/video-35537-Palatul-administrativ-VorniceniBotosani-Romania.flv.html; http://www.cazareeforienord.net/proiect-in-premiera-pentru -comuna-botosaneana-vorniceni/;http:// www.cazareeforienord.net/tag/ovidiu/; http://informatorulmoldovei.ro/doua-sedii-noi-de-primariibotosanene-in-2010/; http://www.alegeri.tv/corleciuc-ovidiu/dialog; http://www.evenimentuldebotosani.ro/viewArticol.php? articol_id=19685&_showc=1; http://www.telembt.ro/de_3_x_primar-a1150.html; http://www.niuzer.ro/Botosani/Profesorul-Ovidiu-Corleciuc -se-afla-de-peste-10-ani-in-fruntea-comunei-1730561.html; http://jurnalulliterar.ro/articol-Vor-iesi-din-primarie.-doarpe-nasalie-1-1471.html; http://stat.trafic.ro/stat/domnuleprimar/referinte/evolutie/ ovidiu+corleciuc; http://www.ziare.com/botosani/primarie/taxa-specialaintrodusa-de-primarii-pentru-a-asigura-paza-comunelor114305; http://www.cjbotosani.ro/portal/files/Arhitect_sef/CU+AC/ AC+CU%20in%20curs%20de%20verificare/CU%20in% 20curs%20de%20verificare.pdf; http://www.cjbotosani.ro/portal/files/CONTRACT% 20ASOCIERE%20BOTOSANI%20cu%20anexe%20si% 20pr%20hot.pdf;

ANUL 2 NR. 5

UN MOMENT IMPORTANT DIN VIAŢA VORNICENENILOR Autor: Prof. Teodor Epure

M

arţi, 30 noiembrie 2010, de Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, ocrotitorul României, cel care a creştinat pe strămoşii noştri daci şi în ajunul Zilei Naţionale, 1 Decembrie, la Vorniceni s-a sărbătorit un eveniment de o importanţă deosebită pentru viaţa comunităţii noastre, inaugurarea noului Palat Administrativ.

O bucurie nestăpânită, a cuprins întregul sat ; sat care a luat fiinţă în secolul al XV-lea (anul 1428) – după documentele istorice – în locul numit Dumbrava Înaltă ; sat cu oameni harnici şi gospodari, care în zori de zi, odată cu răsăritul soarelui, încep să se mişte prin ogradă şi prin uliţele strâmte, alergând după diferite treburi ; sat care astăzi a devenit modern, cu drumuri şi şosele modernizate, cu două biserici de cult ortodox şi trei şcoli generale.

O mulţime de oameni, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, copii s-au adunat ca la un adevărat spectacol în aer liber. Strada era plină de săteni cu feţe vesele, mulţumite, chiar dacă soarele era zgârcit cu ei, deoarece razele lui erau mai puţin prietenoase iar vântişorul ce zbura printre case intra pânăn măduva oaselor.

Toţi priveau cu atenţie deosebită, mândrie şi bucurie, clădirea înaltă, impunătoare, vopsită cu diferite culori şi străjuită de un orologiu modern, care reglează vocea timpului şi care va rămâne vie în sufletul săteanului ajuns la vârsta împlinirilor. Clădirea pare o cetate în centrul satului şi poate fi văzută din toate părţile.

Construcţia acestui local ce se impunea de multă vreme (vechea clădire era uzată fizic şi moral) este iniţiativa Consiliului Local, în frunte cu primarul său, profesorul Ovidiu Corleciuc.

Eforturile acestora s-au concretizat după aproape doi ani de la sfinţirea locului unde avea să fie ridicată clădirea, prin săvârşirea unei slujbe de sfinţire a pietrei de temelie şi de binecuvântare a începerii lucrărilor din data de 29 iunie 2008.

Glasurile celor mulţi au amuţit şi într-o atmosferă

liniştită, sărbătorească, un sobor de preoţi a început slujba de sfinţire a edificiului. A urmat apoi cuvântul preotului paroh, Ciprian, cuvântul primarului şi al altor persoane implicate în construcţia acestui important obiectiv. Preotul Ciprian a arătat printre altele : „Mulţumim bunului Dumnezeu că aici, acum, ne-a dat posibilitatea să ne întâlnim într-o filă de istorie a Vorniceniului, cu toţi cei ce au făcut posibil o astfel de împlinire, o astfel de realizare deosebită, în aceste vremuri mai grele. Asistăm la un eveniment important, fără precedent în viaţa administrativ-socială : inaugurarea şi mutarea în noul sediu administrativ care s -a prefigurat ca un veritabil palat administrativ. Astfel, suntem contemporani cu persoane şi personalităţi care vor rămâne alături de primarul Toader Fasolă, de preotul Ion Ionescu, de academicianul Octavian Ionescu şi alţii în Panteonul celor ce sunt pomeniţi ca adevăraţi ctitori şi lucrători de fapte bune, în folosul omului şi a comunităţii din Vorniceni. Un astfel de om, între oameni este primarul, domnul profesor Ovidiu Corleciuc, de zece ani în fruntea acestei comune, a cărui activitate poate fi considerată a unui adevărat gospodar, un modernizator al infrastructurii comunei Vorniceni, fapte şi realizări pe care le constată orice trecător.

Este un om dăruit muncii sale, înzestrat cu înţelepciune de la Dumnezeu, care s-a călăuzit după trei puncte cardinale: comunitatea din Vorniceni, biserica şi familia, ocazie cu care se cuvine, încă o dată, să-i mulţumim pentru ajutorul dat sfintelor biserici din comună, o faptă care aduce bucurie în ceruri.” În încheiere a făcut următoarea urare : „ Fie ca în acest edificiu, care astăzi primeşte binecuvântare, prin rugăciunile preoţilor, să dăinuie înţelegerea, să păstreze pacea şi adevărul, respectul şi bunul simţ să prisosească.”

Preotul paroh, Constantin Ion, a explicat însemnătatea zilei de 30 noiembrie, ziua Sfântului Apostol Andrei, care a mărturisit pe Isus prin cuvânt şi 7

ANUL 2 NR. 5

urmând finalizarea lucrărilor la Drumul Morii, proiectul fiind în valoare totală de 100 miliarde lei, din care aproximativ 20 miliarde sunt pentru utilaje de întreţinere, vara şi iarna, pe drumurile comunale ; s-a extins iluminatul public în toată comuna (inclusiv în satele Dealu Crucii şi Davidoaia) ; în sfârşit, clădirea Palatului Administrativ care costă peste 14 miliarde lei, bani din venituri proprii şi de la bugetul de stat. Pe parcursul a 8 ani, 2000-2008, au fost economisiţi peste 8 miliarde, cu care s-a pornit lucrarea care astăzi este finalizată. În finalul cuvântului său, domnul primar a apreciat că mentalitatea cetăţenilor din Vorniceni s-a schimbat mult în timpul mandatului său.

Nu mai sunt acei cetăţeni răi, neînţelegători, care căutau mereu scandaluri, cereau numai drepturi, fără să respecte legea. Au devenit mai toleranţi, mai respectuoşi, adevăraţi cetăţeni ai vremurilor noi în comunitatea noastră.

Profesorul Teodor Epure felicită întreaga conducere a Primăriei pentru importantele realizări obţinute în cele aproape trei mandate ale primarului Ovidiu Corleciuc. Parafrazând pe marele filozof Platon din Grecia antică democratică, secolul al V-lea î.e.n., care pe uşa şcolii sale scria :”Aici nu poate intra cine nu cunoaşte matematica” propune ca pe uşa de intrare a noului Palat Administrativ să se scrie :”Aici nu poate intra cine nu respectă legea”. În continuare a evocat personalitatea ctitorului vechii primării, Toader Fasolă, care fost primar al comunei Vorniceni în perioada 1890-1919, perioadă importantă de transformare a satului, venind cu iniţiative care au trecut atunci peste hotarele comunei şi care au lăsat urme până în timpurile noastre. Era înzestrat nativ cu însuşiri de conducător. La Primărie, la şcoală, la biserică, de sărbători, pe câmp vara, era mereu în mijlocul ţăranilor din Vorniceni. Numele său a rămas înscris în istoria satului Vorniceni, pentru realizarea următoarelor obiective : construirea bisericii noi, în anul 1898 ; construirea noii şcoli primare, terminate în anul 1913, ce se află şi acum alături de clădirea nouă a fostului Liceu Teoretic ; construirea Primăriei cu 4 săli şi două antreuri, acoperită cu tablă iar vechea primărie (care a fost demolată pentru construcţia Palatului

prin faptă, a predicat Evanghelia în Dobrogea şi de aceea noi, românii, îl considerăm apostolul nostru, deşi toţi Sfinţii Apostoli sunt ai tuturor creştinilor.

Apoi, i-a felicitat pe primar, pe membrii Consiliului Local, pe toţi vornicenenii care au contribuit material şi moral la construcţia acestui important edificiu. A mulţumit conducerii locale pentru sprijinul şi ajutorul ce-l acordă sfintelor biserici din comună.

Domnul primar, Ovidiu Corleciuc, în cuvântul său, a prezentat mai întâi personalităţile invitate la această festivitate: prefectul judeţului Botoşani, Cristian Constantin Roman; preşedintele Consiliului Judeţean, Mihai Ţîbuleac; directorul Prefecturii, Ana Simion; preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Comunitară, Ion Istrate; fostul director A.P.R.D.P. Iaşi, Eugen Ţicău; directorul D.S.V.S.A., Toader Epure; Consultanta agricolă, Mariana Hudişteanu; fostul director O.C.P.I., Dumitru Istrate; domnii primari din localităţile învecinate: Relu Târzioru, oraşul Săveni şi primarii din comunele Suharău şi Cordăreni; proiectantul Vasile Pasat, dirigintele de şantier, Anişoara Miron; directorul firmei constructoare, Costel Şeptica şi foştii primari ai comunei Vorniceni, Dumitru Pavel şi Dumitru Rădăcină.

Apoi, a făcut o prezentare a celor mai importante realizări în cursul mandatului său : a renovat din temelii localul Şcolii Generale nr. 1, racordată la apă şi încălzire, a construit în satul Dealu Crucii, prin Banca Mondială, un nou local de şcoală, cu apă şi încălzire ; a construit un nou local pentru Şcoala cu clasele I-IV din Davidoaia, din bugetul propriu al comunei şi cu manoperă proprie ; a construit o grădiniţă pe lângă localul Şcolii Generale nr. 1 pentru două grupe de copii, cu resurse proprii ; a acordat sume importante celor două biserici ; a cumpărat întreaga aparatură pentru cabinetul stomatologic, care urmează să fie reînfiinţat în localul vechi al Primăriei ; a pietruit 8,6 kilometri drumuri comunale prin P.D.R., dintrun împrumut al guvernului de la Banca Mondială în satul Dealu Crucii, Drumul Cimitirului, Valea Fânaţului şi Vârlan, în valoare de 1 miliard de lei ; cu fonduri europene au fost asfaltaţi 5 km de drum comunal Dealu Crucii – Davidoaia şi în Vorniceni Drumul Liceului, Drumul Cimitirului, 8

ANUL 2 NR. 5

Administrativ de astăzi), a fost transformată în infirmerie ; construirea unei băi populare în anul 1905 (La Feredeu). Clădirea era din cărămidă acoperită cu tablă galvanizată cu o încăpere pentru baie de aburi şi duşuri şi o altă încăpere pentru dezbrăcare. Baia a funcţionat joia şi sâmbăta când veneau elevii şi mulţi gospodari şi funcţionari. A înfiinţat Banca Populară „Comoara Plugarilor” care încuraja economia şi contribuia la bunăstarea materială a sătenilor. În aplauzele mulţimii, primarul Ovidiu Corleciuc împreună cu constructorul taie panglica omagială iar preoţii intră în noul sediul pentru a-l binecuvânta.

Domnul Ion Istrate, preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Comunitară, în numele acestei organizaţii, a oferit diplome de excelenţă domnului primar, Ovidiu Corleciuc, domnului viceprimar Ion Ungureanu şi Consiliului Local pentru contribuţia la afirmarea spiritului vornicenean şi dezvoltarea infrastructurii locale.

Despre importanţa evenimentului vornicenean au mai vorbit domnul deputat P.S.D. Constantin Macaleţ, primarul comunei Suharău şi Constantin Haisuc, care au apreciat uriaşul efort al comunităţii pentru realizarea acestui obiectiv de referinţă pentru Vorniceni, au felicitat Consiliul Local, arhitecţii şi constructorii pentru concretizarea lui şi au adresat urări de sănătate şi prosperitate tuturor membrilor comunităţii. În sala Căminului Cultural a avut loc un program artistic susţinut de elevii şcolilor generale din Vorniceni format dintr-un grup vocal, condus de profesorul Mihai Chelărescu şi dansuri populare, având ca instructor pe profesorul Gheorghe Maxim. Acestora li s-a alăturat şi ansamblul „Codreanca” din Cordăreni, condus de Cristian şi Mirela Dumitraş, invitaţi de onoare la această importantă manifestare culturală.

După încheierea programului artistic, sătenii au fost invitaţi să viziteze noul sediu administrativ şi să servească un pahar de ţuică sau de vin din producţiile de pe colinele Vorniceniului şi o gustare tradiţională, de la ţară.

Acest important moment din viaţa vornicenenilor reprezintă o încununare a eforturilor depuse până acum şi de împărtăşire a bucuriei realizării unui fapt de trăinicie pe care-l lăsăm moştenire, cu mândrie, fiilor noştri.

Scrisoare mamei Autor: Stelian Platon Ce rar mai poartă astăzi vântul, Miros de pâine de acasă, Pe drumuri mi s-a încleiat cuvântul Şi-n colţ, scrisoarea mea e roasă.

De-aici, dintre pereţi străini, Gândul mi-e-mpietrit spre tine; Tot cauţi în lătrat de câini, Poştaşul cu o veste ce nu vine.

Cu ochii stinşi, întrebători, Când zeii din rugăciuni căzură, Mă cauţi printre călători, Cu scrisoarea prefăcută-n zgură. Şi-acolo sus, lângă fereastră, Pe unde zorii se strecoară întâi, Unde aşezai icoana noastră, În lungă rătăcire tu rămâi.

Plânge teiul nostru-n poartă, Spre cer bătrâne braţe-ntinzi, Pe margine fântâna este spartă, Iar pomii în grădină suferinzi.

Mă răstignesc aducerile-aminte, Când simt în talpă iarba udă, Doresc pe-ai noştri din morminte Şi satul care-mi este rudă.

Trec albe păsări mari, de ger Şi iarna nu se mai termină.

Pe-aici eu mă destram stingher Şi-mi eşti icoană de lumină.

Din câte osândiri m-ai scos, Ţipând în disperări cu voce spartă.

De-ndepărtări mi-e chipul ros Şi-atât mai văd; cum plec din poartă.

Icoana în perete se destramă; Plângând subţire-ntr-un ungher, În fiecare noapte treci o vamă, Cu ruga ta, urcându-te la cer.

Fiecare clipă e o şoaptă rece, Şi cioburi de stele confete de durere; Un zeu de fum printre luceferi trece, Te văd acolo mamă,învinsă de tăcere.

9

ANUL 2 NR. 5

De la ,,Tovarăşul” Vasile Bâgu, vornicenean de origine, citire ,,De ce vă tot domniţi, Tovarăşi?”

Autor: Ionel BEJENARU criam, cândva, în plin comunism—„Am participat, recent, la o întâlnire cu un vechi militant în mişcarea muncitorească din ţara noastră. Dincolo de fraza curată şi sinceră a evocării anilor petrecuţi ca membru al partidului în ilegalitate, dincolo de patosul şi greutatea cuvintelor, un fapt, poate mărunt la prima vedere, avea să fie o desăvârşită lecţie de etică pe care ne-a dat-o: cineva dintre noi, încercând să-i prezinte pe ceilalţi, rostea dezinvolt acelaşi apelativ, domnul cutare, domnul cutare; invitatul nostru a intervenit şi ne-a spus pe şleau: ,,de ce vă tot domniţi, tovarăşi?” Era scurtă şi tăioasă replica, dar cinstită şi demnă...” (Ionel Bejenaru, muzeograf, în „Clopotul”, Botoşani, 18 noiembrie 1977, p.2). Era replica dată de „tovarăşul” Vasile Bâgu (9 ianuarie 1893, Vorniceni - Botoşani - 23 septembrie 1978, Bucureşti). O replică pe măsura convingerilor sale, a ataşamentului la cauza căreia i se dedicase, cauza mişcării muncitoreşti şi revoluţionare, a mişcării sindicale şi comuniste din România. În timpul grevei de la Atelierele CFR Griviţa

(„Roşie”) a făcut parte din comitetul de acţiune, atrăgându-i-se implicit arestarea şi trimiterea în cunoscutul proces al ceferiştilor.

Ocazionat de amintirea lui Vasile Bâgu, trebuie spus că analiza „stângii” şi „dreptei” româneşti este departe de a fi o chestiune finalizată a istoriografiei noastre, celor chemaţi să o facă stându-le în faţă multe meandre cu care s-a confruntat viaţa politică românească. De ce nu, aidoma unei relativ ştiute butade -catren-glume(?) - „Ţine minte trei cuvinte / Camarade, nu fi trist / Garda merge înainte / Prin Partidul Comunist!” (Evident, aluzie la primirea multor legionari în PCR, cu dezlegarea dată de leader-ul comunist Ana Pauker, având în vedere calităţile naţionalist-patriotice ale acestora). De altfel, după Decembrie 1989, butada de mai sus şi-a găsit loc şi în paginile unei foi satirice bucureştene (Ionel Bejenaru, „Continuitate”, „Ghilotina”, Bucureşti, 4 mai 1990).

Cert este, mişcarea muncitorească rămâne o componentă a Istoriei României, după cum rămâne şi vorniceneanul Vasile Bâgu; un reprezentant de marcă al

S

S-A STINS O STEA, POETUL Autor: Mariana Adăscăliţei S-a stins o stea şi a apus Pe Cerul ţării sale, Dar colindând prin univers, Luceafăr reapare.

E dureros cu adevărat, Că prea-i iute plecarea!

Dar, nici măcar n-am încercat Noi să-i abatem calea.

Cu toţii suntem vinovaţi, Plecarea-i prea devreme!

Dar, Omul cel adevărat De moarte nu se teme.

El caută loc şi adăpost, Şi viselor plinirea, Căci viaţa-i crudă cum a fost, I-a plâns dezamăgirea.

Tot căutând în adevăr,

Dreptate să aducă, Ajunge-n Ceruri călător, Ajunge o nălucă Şi lasă aici ca un blestem, Sau ca o rugăminte, De care acum ce-i mari se tem, Ori nici nu iau aminte…

Dorinţa lui sau poate un vis S-au dus în Cer cu sine, Şi-n clipele din urmă a scris, Şi ne-a urat de bine.

Dreptate pentru ţară a vrut, Nimica pentru sine…

Doar liniştea, adevărul…

Românului i-a zis de bine.

A scris la toţi ca testament, EL a ştiut a scrie!

10

Voi, învăţaţi-i pe nepoţi Măcar o poezie!

Din ce a scris să recitaţi În fiecare seară Ca rugăciune, în genunchi, Poeme pentru ţară. Şi-acolo sus, din Cer veghind, Tot bine ne trimită, Căci a plecat nemângâiat, Că-i ţara răvăşită.

Acolo sus, Poeţii toţi Ne ştiu a noastre plângeri, Şi un cenaclu vor forma, Şi vor cânta cu Îngeri.

Săraci pe lume mai suntem, Şi nu ne daţi uitării, Ci vegheaţi-ne pe toţi, Vegheaţi pământul ţării!

ANUL 2 NR. 5

LEON ABĂCIOAIE SAU CRUDUL DESTIN AL UNUI TÂNĂR EROU Autor: Teodor Epure „Dreptatea e chipul prin care se înfăţişează în viaţa oamenilor legea prin care lumile se ţin în fiinţă.

Cine ţi-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie faţă de tine ci cu o pierdere faţă de el însuşi” Nicolae Iorga

I

n popor se spune adesea că nevoit să deschidă un atelier de confecţionat fiecare se naşte cu destinul frânghii din fire de cânepă, unde făcea şi său, pentru că destinul este căpestre, hăţuri, hamuri, întregul o „forţă sau voinţă supranaturală despre care harnaşament pentru atelajele de cai. Aşa a se crede că hotărăşte în mod fatal şi devenit cunoscut în sat şi în satele vecine iar irevocabil tot ce se petrece în viaţa unui faima despre priceperea lui a ajuns până şi om” (DEX’98). Aş spune că destinul a decis în satele din părţile Darabanilor. şi soarta amară a unei familii din Vorniceni.

Sensibilitatea şi firea visătoare a mamei a Pentru a o cunoaşte, e necesar să ieşim de moştenit-o primul său fiu, Leon, un tânăr pe şoseaua ce merge spre Dorohoi şi să inteligent şi foarte spiritual. Avea nişte ochi urcăm pe o uliţă cotigită şi strâmtă, cu noroi negri atât de pătrunzători că-ţi scormoneau şi băltoace, din faţa Şcolii Generale nr. 2 şi sufletul şi-ţi citeau gândurile. S-a născut în să ajungem apoi la o casă ţărănească, cu o Vorniceni pe 20 februarie 1923. Dragostea înfăţişare îngrijită. Este o casă construită din Leon Abăcioaiei - 23 de ani şi hărnicia pentru învăţătură precum şi furci şi nuiele, cu două camere şi o tindă, receptivitatea la tot ce era bun şi folositor, acoperită cu tablă. Aici locuia cândva familia lui Nistor acestea erau cele dintâi calităţi pe care le-a pus în Abăcioaie, om cu credinţă în suflet şi cu frică de practică. Începe să studieze la o vârstă fragedă, la 5 ani, Dumnezeu. cu dispensă de vârstă din partea Inspectoratului Şcolar Era un bărbat de statură mijlocie, cu ochi căprui, de atunci. Cel care i-a pus creionul în mână pentru plete albe, mustaţă scurtă, faţă arsă şi îmbătrânită prima dată a fost învăţătorul Dumitru Olaru, faţă de care înainte de vreme, îmbrăcat foarte curat, în straie a avut mereu un respect deosebit. De mic a fost dus la ţărăneşti. Vocea lui baritonală răsuna în biserica cea biserică, unde cânta alături de tatăl său şi rostea cu glas nouă la toate slujbele religioase. Era mereu vesel şi tare rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, ce glumeţ. impresionau prin forţă şi convingere. Întreaga copilărie Îmi amintesc că odată, în jurul Crăciunului, pe şi-a petrecut-o pe dealurile şi câmpurile Vornicenilor, când părintele umbla pe la casele vornicenenilor pentru pe care le-a iubit din toată inima. a vesti naşterea lui Iisus Hristos iar frigul pătrundea în După absolvirea şcolii primare se înscrie la oase, noi, copiii care îl însoţeam, eram doborâţi în Institutul Liceal „Anastasie Başotă” din Pomârla, zăpada moale de cârja domnului dascăl Abăcioaie, care judeţul Dorohoi, unde este admis cu nota maximă, după ne oprea din mersul nostru năvalnic, pentru a merge în un examen destul de sever. Aici, îi plăcea să stea şi să acelaşi ritm cu el. Dar noi, îmbujoraţi de ger, ne ridicam viseze la umbra castanului marelui nostru poet naţional, repede, fără supărare şi fără să simţim că zăpada a intrat Mihai Eminescu, care a venit la Pomârla în anul 1883, în opincuţele noastre. Soţia sa, Profira, era o femeie extenuat de muncă şi de boală, pentru a se sfătui cu vrednică şi gospodină, cu o fire deschisă, ce inspira o prietenul său, Samson Bodnărescu, profesor şi director simpatie deosebită. A dat naştere la cinci copii: trei al liceului în privinţa ocupării unei catedre. Încă din băieţi şi două fete. Aceştia nu şi-au uitat niciodată primii ani de şcoală, Leon s-a afirmat ca un elev silitor, copilăria, tinereţea, şcolile prin care au trecut şi, chiar cu multă dragoste faţă de învăţătură şi de locurile dacă au plecat din sat, au rămas mereu cu gândul la liniştite din împrejurimile acestei localităţi. locul unde s-au născut şi au copilărit.

Din cauza convingerilor sale politice este Toţi au urmat şcoli înalte, devenind persoane cu eliminat începând cu clasa a IX-a, dar primeşte dreptul virtuţi morale şi intelectuale deosebite. de a-şi susţine examenele în particular. În timpul Pentru a urma aceste şcoli însă, tatăl lor a fost studiilor, profesorul Mazurescu V. îi descoperă calităţile 11

ANUL 2 NR. 5

sale vocale şi-i recomandă să urmeze o şcoală de muzică, de aceea, la terminarea liceului se înscrie la Conservatorul de muzică din Iaşi, secţia dirijat. Mai târziu, a încercat să ocupe o catedră de muzică la liceul din Pomârla, pentru a fi mai aproape de familie, dar, din cauza activităţii sale legionare, este respins. Dezamăgit, pleacă la Cluj şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea limba franceză şi la Facultatea de Drept, însă cu un nume fals şi anume Ion Chiru.

Pentru că este urmărit de Securitate, este nevoit să-şi schimbe mereu adresa. O vreme reuşeşte să se ascundă într-un cămin studenţesc, ocrotit chiar de decanul Facultăţii de Litere iar mai apoi schimbă mai multe locuinţe, ajungând să trăiască chiar şi în bordeie. Acest fapt îl aflăm dintr-o scrisoare către sora sa : „Sunt bine, sănătos, dar trăiesc în casa mea cu uşa în pod, unde nu pot să fac focul pentru că ar ieşi fum şi s-ar supăra vecinii”. În toţi aceşti ani este urmărit, hăituit ; ca să scape neobservat se deghizează în cioban, dar, pentru că era un intelectual fin, îşi riscă deseori viaţa pentru a merge la teatru, la operă sau la cinematograf.

Aşa se face că a fost recunoscut la cinema de o colegă din Dorohoi, Mărioara Dărţu, pe care o roagă să transmită părinţilor din Vorniceni că este sănătos.

Cel care avea legături mai strânse cu el şi cunoştea mai bine locurile pe unde se ascundea era fratele său, Mitică, un om deosebit, învăţător în satul Surduc din judeţul Cluj.

Părinţii, care se aflau departe, supăraţi că veştile despre Leon se răriseră, îl trimit, în anul 1947, cu trenul foametei, pe ultimul lor fiu, Costică, să-l găsească pe Leon. Parcurgând un drum lung şi anevoios în căutarea fratelui său, pe când traversa o vale abruptă, Costică aude un cor de cântece patriotice şi recunoaşte vocea minunată a fratelui său, care dădea tonul. Era un grup de fugari care muncea la cositul grâului. Atunci află că Leon se ocupa cu aprovizionarea cu arme şi alimente a celor care erau împotriva cotelor şi a colectivizării.

Din acel moment, familia n-a mai primit nicio veste despre el. Toţi sperau că într-o zi acesta se va întoarce acasă. În fiecare seară, mama sa adormea cu chibriturile sub pernă zicându-şi: „Dacă vine Leonaş, să -i aprind lampa.” În anul 1962, capul familiei, Nistor Abăcioaie a făcut nenumărate demersuri la Bucureşti, pentru a afla ce s-a întâmplat cu el. A obţinut doar un certificat de deces, care i-a dat de bănuit: anul decesului era 1950 iar ziua şi luna erau identice cu data naşterii sale.

Nemulţumit, pleacă la Bucureşti şi obţine o audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul ţării de atunci, care i-a comunicat scurt, că fiul său este mort, ca urmare a activităţii sale subversive împotriva statului comunist.

Numele lui Leon a apărut după revoluţie în câteva articole din revista „NU” de la Cluj. În articolul „Abăcioaie nu se mai întoarce

niciodată”, apărut într-o foaie volantă, „Procesul comunismului”, se arată că „Leon, fiind legionar, era urmărit pentru activitatea subversivă împotriva orânduirii comuniste. Se trag focuri de armă asupra lui, dar nu-l nimeresc. Ripostând, răneşte şi el un securist, înainte de a fi prins. În drum spre Securitate, reuşeşte să ascundă o listă de nume ce se afla la el, salvând astfel de închisoare mai multe persoane. Aceste fapte s-au întâmplat la 1 iunie 1949. Mai târziu, în luna decembrie, a avut loc procesul. După proces, într-una din zile, este ridicat împreună cu patru camarazi şi duşi într-o direcţie necunoscută. Apoi, s-a aflat că acesta a fost dus undeva pe lângă cimitirul din Cluj şi împuşcat.”

Cele mai pertinente dovezi privind împrejurările în care a murit sunt relatate cu lux de amănunte în cartea „Canalul morţii”, scrisă de Ion Cârja, apărută în anul 1993 la Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, prefaţată de Victor Grigorescu. Iată ce arată autorul în cartea sa, la pagina 134 : „Abăcioaie se afla la Cluj la acea dată, în partea de nord a oraşului, ascuns de nişte studenţi. Se pare că fusese filat de mai mult timp astfel că, în seara când acesta trecea de la o ascunzătoare la alta, a fost arestat, după o goană îndelungată,, în care sau schimbat focuri de armă şi au căzut câţiva grav răniţi din partea Securităţii.

Pe Abăcioaie l-am cunoscut la penitenciarul din Cluj, grupul lui fiind aici în aşteptarea sentinţelor, când am sosit noi. Cu toate că era conştient că va primi pedeapsa maximă – el apărând în proces ca şef de lot, cu crime împotriva agenţilor de securitate – pedepsele în asemenea cazuri fiind moartea, omul mi s-a părut calm, demn, stoic.

- De voi fi condamnat la moarte şi executat, mi-a spus el, într-o scurtă întâlnire, care mi-a fost mijlocită la baie, mor împăcat că mi-am făcut datoria pentru neamul meu.

A doua sau a treia zi, într-adevăr s-au pronunţat sentinţele iar Abăcioaie şi încă două persoane din lotul lui nu s-au mai întors la celula lor, aceştia fiind condamnaţi la moarte. Am aflat curând că recursul a fost respins. Cândva, în vara anului 1950, Abăcioaie cu asociaţii lui au fost împuşcaţi în ceafă, cum se obişnuia să se execute sentinţele capitale sub comunişti.”

De pe urma lui, familia nu a rămas decât cu un petic de hârtie, care era o fişă de lectură scrisă în limba franceză. Cea mai mare parte a caietelor şi cărţilor sale, care nu erau puţine, au fost arse în curte în timpul uneia dintre nenumăratele percheziţii, altele au putrezit în pământ, ascunse de către familie.

Dar întâmplările nu s-au terminat aici. În continuare au existat presiuni şi asupra celorlalţi membri ai familiei. Mitică, fratele următor, a fost arestat, anchetat şi ţinut în carceră şapte luni pentru atitudinea sa anticomunistă. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi surorii sale, Cecilia, care a petrecut multe momente neplăcute în beciurile Securităţii, iar fratele mai mic, Costică, astăzi având peste 80 de ani, a muncit 12

ANUL 2 NR. 5

ani de zile la construirea căii ferate Bumbeşti-Livezeni, pentru a nu fi recunoscut de Securitatea statului şi pentru a-şi pierde urmele. Sora cea mai mică, Maria, a fost mereu batjocorită la şcoală de către profesori, a fost arătată cu degetul de către colegi, ca fiind sora unui criminal, deşi era foarte bună la învăţătură şi avea rezultate deosebite.

Din cauza „dosarului” de la Securitate, întregii familii i s-au refuzat pe o perioadă îndelungată toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Tânărul Leon a înfruntat vicisitudinile vremurilor, fiind convins că dreptatea va fi cândva de partea lui. Convingerea că oamenii îşi vor da seama că trebuie să fie mai atenţi pe mâna cui îşi lasă soarta s-a adeverit şi e valabilă şi în zilele noastre, însă atunci, în numele acestei dreptăţi, mulţi au pierit în închisori sau au dispărut, fără să aibă parte de un mormânt sau măcar de o slujbă creştinească, aşa cum este cazul lui Leon, eroul nostru din Vorniceni.

Toate acestea le-am aflat întâmplător, în vara anului 1994, când mă întorceam cu maşina de la Săveni.

Eram singur cu gândurile mele. În apropiere de satul Ştiubieni, o persoană îmi face semn să opresc. S-a urcat

în maşină, mă întreabă dacă sunt din Vorniceni şi dacă am auzit de Leon Abăcioaie. I-am zis că am auzit, dar nu cunosc nimic din viaţa lui. Atunci, persoana respectivă scoate dintr-o servietă o carte, o deschide şimi citeşte rândurile citate mai sus. După ce termină de citit se recomandă: Costică Abăcioaie, fratele mai mic al lui Leon. De emoţie a trebuit să opresc maşina, pentru că a-mi astâmpăra bătăile inimii, care o luase la goană la întâlnirea cu istoria şi cu sublimarea suferinţei.

Leon Abăcioaie este pomenit în istoricul Baroului din Botoşani, publicat pe internet, (1) al cărui rost este „să amintească generaţiilor de astăzi că slujitorii dreptăţii – juriştii - şi-au dat tributul de «oameni ai cetăţii» în decursul timpului şi că ne putem mândri cu ei oriunde şi oricând, spre pildă şi generaţiilor viitoare”.

Numele său apare şi în cartea lui Nicolai Popa, „Coborârea în iad”, (2) ca participant la tabăra F.D.C. (Fraţi de cruce) „Ionel Moţa” din iulie 1946, de la Piatra Neamţ, o formă de rezistenţă la ofensiva comuniştilor, organizată în numele dragostei de neam, de ţară, de dreptate, de adevăr, de libertate şi mai ales de dorinţa de a se apăra biserica şi credinţa în Dumnezeu. Tot acolo se menţionează că o parte din participanţi au fost ucişi în timpul anchetelor din vara anului 1948 sau în timpul „reeducării” de la Piteşti. Nicolai Popa afirmă în cartea sa (3) că, „pentru a evita orice rezistenţă sau dezaprobare în sânul aparatului represiv, de care trebuia să se folosească (în rândul căruia mai erau oameni vechi), va crea o atmosferă de ură împotriva legionarilor, în rândul cărora vor fi socotiţi toţi cei care erau împotriva regimului, ajungându-se astfel ca tuturor celor care nu erau de acord cu ei să li se spună legionari.” „Ţelul lor era să distrugă cei mai mari duşmani ai comunismului şi anume Mişcarea Legionară şi Tineretul, astfel încât să rupă veriga ce făcea legătura dintre cele două generaţii” iar deviza lor era :„Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare".

(4) Despre originile mişcării, istoricul, diplomatul, filozoful, jurnalistul şi romancierul Neagu Djuvara scria: "Să nu credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că aceasta a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste".(5) Datoria noastră este să cunoaştem această parte tristă din istoria poporului român şi să-i respectăm pe cei care au avut tărie de caracter şi au îndurat nenumărate privaţiuni pentru neam şi pentru ţară, pentru ca noi să avem o viaţă mai bună.

Crăciun Autor: Stelian Platon Aseară am vorbit c-un înger, Ţi-am trimis prin el îmbrăţişări, Iar pe zvon miraculos de fulger, Se întorcea Isus de sărbători.

Ce cald era la tine-n suflet Şi ce târziu ţi se făcuse-n gând, Ne învelea aceeaşi taină Şi albe crengi de iarnă fumegând.

Iluzii pribegite mai lovesc Văzduhul înstelat, cu aripa lor, În ruga noastră tot se mai rotesc, Şi-mbătrânim, îmbătrânim de zor.

Noi visăm frumos, a sărbătoare, Parcă plutind în sus pe o abscisă, Când îmbătrânim şi tot nu doare, Sângerând rana porcului deschisă.

Note: 1.http://www.baroul-botosani.ro/categorie/Despre+barou 2. http://www.scribd.com/doc/22051397/Nicolai-Popa-Coborarea-in -Iad-Fenomenul-Pitesti) 3. Idem, pag. 97 4. Ibidem, pag. 102 5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83

13

ANUL 2 NR. 5

Mihai Rădăcină – vorniceneanul – veteran de război căruia i-a plăcut să cânte în viaţa lui Autor: Gheorghe Gherman

M

oşul Mihai Rădăcină s-a născut în Vorniceni, la 13 martie 1925, având ca părinţi pe Ion şi Elena.

Cea mai mare parte a copilăriei şi tinereţii şi-a petrecut-o în Vorniceni, lângă casa părinţilor. După cele 4 clase elementare, pe care le-a făcut la şcoala din sat, părinţii l-au trimis să pască oile de la stâna pe care o organiza, să lucreze la vie, să hrănească animalele „la căsoaie”, alături de alţi din cei 6 fraţi şi surori. Se poate spune, după spusele moşului Mihai, că în familia lui era o disciplină, aproape „de fier” pentru că erau 5 băieţi şi 2 fete, dar fiecare ştia rostul şi locul lui în menţinerea bunăstării familiei. De altfel disciplina aceasta, „milităroasă” era respectată de toţi fiind imprimată şi la şcoală de renumitul învăţător Ciubotaru. Încă din şcoală i-a plăcut să cânte. Această înclinaţie îl va „urmări” toată viaţa.

Ajuns flăcău, de plecat în armată, în 1947, a fost recrutat şi a ajuns la securitate, în Bucureşti, unde a rămas 2 ani. Şi aici a trebuit să respecte ordinele superiorilor – adliteram – aşa încât, iată încă o etapă a vieţii sale care îl vor marca – a trebuit şi chiar a respectat, cu stricteţe, disciplina militară.

Moşul Mihai era trecut deja prin „botezul” greutăţilor războiului, ca premilitar, în urma frontului, la Suroaia jud. Vrancea, unde a participat la lucrări de desfiinţare a cazematelor, de refacere a zonelor distruse de aviaţia germană, în retragere şi de luptele românoruse împotriva ei. Întors acasă, în 1949, s-a căsătorit cu mătuşa Maria care provenea dintr-o familie cu mai mult pământ. Chiar dacă aveau 3 ha de pământ, pe care-l cultivau cu grâu, porumb, orz, ovăz, o mare parte a recoltei de grâu o ducea la gară, ca şi cotă. În afara acestei situaţii era obliagt să dea cotă de carne de por, lână, aşa încât rămânea cu foarte ... viaţa tinerilor căsătoriţi era deosebit ... .

După 12 de locuire, împreună cu socrii, a trecut la construirea casei în care trăieşte şi acum. Ca şi alţi locuitori ai satului Vorniceni nu s-a înscris la întovărăşirile agricole, dorind să lucreze individual pământul. Aşa cum şi acum la cei 85 de ani, pe care-i are, şi atunci le-a spus celor 2 fete şi 2 gineri că pământul părintesc nu se vinde.

S-a înscris „în colectivă” crezând în ideologia

propagată atunci. A fost unul din cei 12 brigadieri şi mai târziu din cei 3 fermieri ai CAP-ului care s-a bucurat de mult respect, atât din partea organelor de conducere ale acestei unităţi cât şi de la nivel de comună mai ales că avea „lipici” la ţăranii cooperatori, pentru că, întotdeauna, se ţinea de cuvânt, adică ceea ce le promitea făcea – pe dracu-n patru – şi le dădea. Aşa s -a explicat faptul că la un moment dat, când se hotărâse a se numi un alt fermier, în locul lui, ţăranii au făcut răzmeriţă, cerând să fie adus înapoi, în fruntea fermei.

Chiar „organele de partid” îşi puneau întrebarea: Ce face omul acesta de îl doresc aşa de mult ţăranii ca şef de fermă?

Iată că disciplina, seriozitatea lui dar mai ales respectarea cuvântului dat l-a caracterizat şi-l caracterizează şi acum pe acest OM. Uneori era trimis de către preşedintele CAP să lucreze, cu unii oameni, şi în alte ferme (deci iată că se adevereşte proverbul românesc: OMUL SFINŢEŞTE LOCUL).

Ca dovadă a simţului de adevărat ţăran şi astăzi lucrează, numai împreună cu una dintre fiice, ginere şi nepoţi tot pământul. Am rămas impresionat şi l-am felicitat, personal, aflând acest lucru (mai ales că printre nepoţi a lucrat şi unul cu studii superioare). Cheltuielile cu muncile agricole sunt ... dar el lucrează tot pământul, ba mai mult chiar ia în arendă diferite suprafeţe cu iarbă pentru animalele pe care le creşte (viţei, cai, porc, 14

ANUL 2 NR. 5

păsări). Un asemenea OM te determină vrând-nevrând să-l respecţi şi chiar să te intereseze ce fel de viaţă a dus, fiind încă atât de activ. Încă din şcoală dar mai ales la tinereţe s-a „cununat” cu cântecul. Spunea moşul Mihai că atunci când făcea armata dacă lipsea din companie, când mergeau la instrucţie, ca să dea „tonul la cântec”, în marş, caporalii şi sergenţii se enervau pe camarazii lui pentru că nu era cine să se priceapă şi-i chinuia în ziua aceea.

Dacă vrei să mai afli şi ce altă preocupare a avut şi are moşul Mihai vei afla că citeşte regulat ziarele dar nu-i palc unele imagini „miserabile” de la televizor. Întrebat fiind despre ce crede de preocupările autorităţilor locale faţă de nevoile comunităţii mi-a răspuns că rpimarul actual, domnul prof. Corleciuc Ovidiu „a făcut lucruri frumoase, drumuri, clădirea

actualei primării şi altele”.

Fiind obişnuit din totdeauna, moşul Rădăcină îşi plăteşte la timp datoriile faţă de instituţiile statului şi îndeamnă şi pe alţii să facă la fel.

Se întreabă şi el, ca mulţi alţi locuitori ai satului, ce vor face tinerii în viitor, de ce măcar o parte nu se întorc să lucreze pământul? Ce întreprind instituţiile statului pentru integrarea lor şi înfiinţarea unor noi locuri de muncă? Desigur agricultura, cultura mare, zootehnia şi ocupaţiile meşteşugăreşti tradiţionale pot să reprezinte doar câteva oportunităţi.

La despărţire (în ziua de 22 noiembrie 2010) i-am spus moşului Mihai Rădăcină: Vrednic eşti moşule Mihai, alături de toată familia Să fiţi sănătoşi.

Frunzete T. Ioan – veteranul de război căruia i-a plăcut să fie un om gospodar şi să aibă totul al lui Autor: Gheorghe Gherman

M

oşul Nică Frunzete s-a născut în Vorniceni la 30 iunie 1920 din părinţii Toader şi Maria.

Ca şi copil al satului Vorniceni, făcea, ce orice copil, o face—se dădea cu sania, unde se şi mai certa cu „concurenţii” săi pentru care mai şi urma câte o pedeapsă de la tatăl său. Când s-a nfăcut mai măricel a urmat 4 clase la şcoală, fiind instruit şi educat (se pare că a „prins” foarte bine educaţia primită) de învăţătorii Istrate şi Hrib Vasile (despre care s-a mai scris în numărul interior al revistei). Deşi plecat la şcoală, la 8 ani, copilăria sa n-a fost tocmai plăcută pentru că imediat după terminarea celor 4 clase a muncit la boier.

Mergea desculţ, îmbrăcat doar în cămaşă de cânepă şi ducea 4 boi, la aratul moşiei boierului. Drept răsplată, seara târziu, era hrănit cu un soi de mămăligă din porumb măcinat (cu tot cu tărâţă) şi un castravete murat.

Ajuns flăcău, pe la 17-18 ani, a fost obligat să participe la exerciţii premilitare. Să nu uităm că al II-lea război mondial era „la orizont”. În perioada 1942-1945 a fost în armată în „plin” război.

Ca militar, chiar din 1943, a fost altimetrist – ochitor în înălţare la un tun, luptând în armata română, 15

ANUL 2 NR. 5

alături de germani, până şa Tiraspol. După această etapă, bateria din care făcea parte, considerată baterie antiaeriană de sacrificiu a fost trimisă la Bucureşti (Dudeşti-Cioplea) pentru paza pulberăriei şi apoi la Mărăşeşti (lângă actualul Mausoleu) pentru paza nodului de cale ferată existent acolo, pe care aviaţia germană, în retragerem, îl bombardau (de fapt bombardau şi distrugeau toate căile ferate şi zonele petroliere). Echipajul unui tun care acţiona unit vedea cum un avion mare era însoţit de o sumedenie de alte avioane mai mici, aşa zis „de vânătoare”, care urmăreau pârjolirea zonei spre care se îndreptau. Ele erau luate „în vizor” de acest ochitor (exemplu – nea Nică Frunzete) care trimitea mesajul celor ce acţionau tunul.

De cele mai multe ori se vedea că ţinta a fost lovită. În 1946 moşul Nică s-a eliberat dar... a căzut prizonier la Gugeşti, în „mâinile” ruşilor. Cum să poată scăpa. Fiind „băgaţi” în coloana de prizonieri (împreună cu Mircea Rădăcină) au fost minţiţi că sunt duşi la Focşani. Dându-şi seama că este la mijloc o „şmecherie” când au ajuns la o curbă (coloana de prizonieri având cam 100 metri) iar cei trei ruşi care-i păzeau n-au observat amândoi au intrat într-o zonă cu mult stuf, s-au rostogolit până la un pârâu, au stat liniştiţi un timp, până nu s-a mai auzit zgomotul cizmelor soldaţilor care mărşăluiau şi apoi au încercat să ajungă în primul sat. Acesta era pe o pantă. Vorbind cu unul din săteni a aflat că jos, la baza pantei, se află bucătăria ruşilor. Săteanul s-a dus, pe ascuns, la soţia lui care muncea acolo, la bucătărie, s-a informat despre ce planuri au ruşii şi astfel a adus vestea că ei a doua zi vor pleca. Toate batozele pentru treierat grâu erau păzite de ruşi. Consăteanul nostru, Mircea Rădăcină s-a hotărât să plece. După aproape o săptămână şi moşul Nică a plecat, pe jos, din sat în sat, atent, evitând drumurile foarte circulate până la Borzeşti, unde a fost găzduit şi hrănit o noapte. La o zi după aceasta, noaptea a ajuns în satul lui. Dar chinul nu se terminase. Aici tot peste ruşi a dat. Ba mai mult, chiar unii săteni erau „cozi de topor” ale ruşilor şi dădeau „în gât” pe soldaţii ce apăreau în sat, fie pentru a le lua mantalele, fie a-i trimite înapoi pe front. Aşa a primit un ordin de la Centrul militar să se prezinte la Iaşi. A pornit-o pe jos, din sat în sat, pentru că trenul nu circula. A reuşit să ajungă doar până la Vlădeni (Iaşi) şi n-a mai putut, apoi s-a întors. Cei care nu s-au prezentat au fost din nou chemaţi, de data aceasta, când deja, circula trenul până la Iaşi. Unui grup mai mare de soldaţi le-au fost întocmite acte de trimitere în judecată, însă n-au mai fost judecaţi în totalitate.

Odată cu încheierea războiului au fost „vărsaţi” la

Regimentul 8 Antiaeriană Piteşti pentru a li se lua datele şi amănuntele despre viaţa de militar. În 1945, întors acasă, s-a căsătorit cu tanti Ileana.

Prin căsătoria lor a rezultat un băiat, Costică. Între 1946-1946 a fost seceta cumplită care l-a obligat, pe moşul Nică, ajutat de tatăl său, să aducă lemn din pădure pentru casă şi să vândă doi viţei pentru a cumpăra cereale din Oltenia. Până la colectivizare a lucrat pământul (cele 2 ha) a crescut şi folosit 2 cai, vaci pentru pus la jug, porc şi păsări.

Pentru că obiceiul vremurilor acelora era ca orice flăcău care voia să se însoare trebuia să găsească o fată cu mai mult pământ (şi aşa s-a întâmplat şi cu el) când s -au înfiinţat primele întovărăşiri agricole, moşul Nică Frunzete n-a dat pământul la întovărăşire ci l-a lucrat individual. Aşa se făcea că era şi luat „în băşcălie” de alţi săteni, când era văzut că el cară gunoiul de grajd pe pământul lui. Şi cu toată „dîrzenia” lui de a nu băga pământul în asociaţie „a fost înşelat”, în 1962, la colectivizare, când doi săteni care erau trimişi să-l convingă, l-au pus 16

ANUL 2 NR. 5

să semneze pe un „angajament scris” că va da cota de carne până la o anumită dată, dar dedesubt, sub acest angajament, era cererea de înscriere – „fabricată” de ei şi trebuia doar semnată. Şi aşa moşul Nică a devenit colectivist. Şi aşa a continuat să lucreze împreună cu mătuşa Ileana dar după un timp a fost şi şef de echipă, paznic la CAP iar mai târziu, chiar a lucrat ca muncitor la Teleconstrucţia Constanţa, de unde a şi ieşit la pensie (9 ani). Acum este pensionar de peste 15 ani, este veteran de război, cu decoraţie (vezi foto) dar, deşi la o vârstă înaintată se interesează ca pământul să rămână nelucrat, apelând la alţii mari tineri. Precizează că el şi Mihai Ungureanu (despre care s-a scris în nr. 1 al revistei) sunt cei mai „vechi” bărbaţi din sat. În viaţă i-a plăcut să ţină animale, să lucreze pământul „să nu apeleze la nimeni” deşi căsnicia sa a început de la lingura şi strachină. Este mulţumit că de cele mai multe ori, când a apelat la autorităţile din sat iau fost rezolvate solicitările, dar mai are o neîmplinire... nu i-a fost măsurată o bucată de teren, din zona casei părinteşti, corect, fiind „furat” de un vecin cu bucata de teren în cauză.

Totuşi îi palce că s-au asfaltat drumurile importante din sat, s-au împietruit cea mai mare parte a celorlate dar tinerii nu prea se angajează în scoaterea agriculturii la liman. O parte au plecat în străinătate iar o parte din cei rămaşi, se dovedesc a fi gospodari. Ceea ce îl îngrijorează este că sunt încă destui care nu-i interesează decât distracţiile, nu le place că ia pământul să-l lucreze ori să crească animale pentru a-şi întreţine familiile.

Exemplul lui moşul Nică Frunzete, căruia i-a plăcut să fie un om gospodar, să aibă totul a lui, ar putea fi luat de mulţi din aceştia. Acum, la sfârşit de an 2010, moşule Nică, tanti Ileana vă urăm – La mulţi ani! Şi Să ne trăiţi...

17

ANUL 2 NR. 5

URSUL DE PE VALEA IBANESEI Autor: Constantin Haisuc

I

n cadrul alaiurilor de Anul Nou, jocul ursului în Jud. Botoşani poate fi întâlnit preponderent în localităţile învecinate codrilor şi pădurilor, lesne de înţeles deoarece în urmă cu sute de ani acest animal a cotrobăit pădurile Botoşaniului de nord după care s-a retras către munţii Sucevei sau dealurile Basarabiei.

Urşii coborau din munţi către dealurile din Moldova până la limita podişului Moldovei pentru a se hrăni cu animale domestice,oi, vaci, porci şi fructe din livezile satelor retrăgându-se apoi în anotimpul rece către munţi pentru a hiberna.

Jocul Ursului este spectaculos, poate cel mai spectaculos dintre celelalte măşti, capre, căiuţi, bande.

Dacă la celelalte măşti există o cadentă sau o suită de jocuri ce trebuie respectată oarecum, la jocul ursului nu există o regulă a jocului dându-i acea libertate de manifestare ce duce la respect faţă de puterea lui, violenţă, mişcări bruşte, ce îl caracterizează în libertate, mergând în patru labe, rostogolindu-se, făcând tumbe sau sărind în două labe, impresionând asistenţa cu mormăieli puternice, chiar înfricoşătoare.

Masca ursului este confecţionată din piele naturală cu tot cu ghiare şi cap bine tăbăcită, capul având un schelet confecţionat din lemn de tei, plop sau vergele din fier, de urechi sunt legate două flioncuri de culoare roşie pentru a nu fi deocheat de babe. Masca mai poate fi confecţionată şi din alte piei cum ar fi: de oaie, lup, capră sau din alte materiale, funii groase din paie, spice de stuf, cusute pe panză de sac(iută).

Ursarul de pe valea Ibănesei este îmbrăcat în costum popular; în picioare încălţat cu opinci din piele de porc legate cu nojiţe împletite din păr de cal de culoare neagră, colţuni lungi până la genunchi împletiţi din lână brumărie, iţari din lână albă, brâu de lână vopsit in culoarea roşie, ţesut în război, cămaşă şi poale naţională, cu motive populare şi identificare populară zonală de pe valea Ibănesei, căciula brumărie din miel, suman confecţionat din ţesătură cu lână de oaie dată prin chiu cu apă. Ursarul poartă un bici împletit cu suviţe din piele de viţel cu care struneşte ursul în timpul jocului şi un lanţ de 1.5 m cu care este legat ursul în timpul alaiului, ce lasă impresia de dominare a Ursarului, oarecum aparentă. Îmbrăcămintea Ursarului de pe Valea Ibănesei este unică în zona Moldovei poate şi în ţară. În alte zone se foloseşte îmbrăcăminte închisă la culoare, cu diferite curele ţintuite în butoni metalici strălucitori sau diagonale din curele şi chipiu gen militar, ursarul se

foloseşte în jocul Ursului şi de o tobă, în cazul de faţă Ursarul mai este denumit şi ţigan sau jidan.

Ursarul prin strigătul său în timpul jocului cuprinde următoarele episoade; naşterea, viaţa, moartea, învierea, toate etapele sunt jucate şi cântate pe fond muzical, cântate la fluier sau de fanfară, Ursarul descrie prin strigătul emoţional unde a fost găsit puiul de urs, cu ce l-a hrănit până ce a crescut mare sau năravurile sale, când este supărat, dominându-l în acest timp fortându-l să joace aşa cum îi cântă muzica din când în când mângâindu-l cu biciul.

Gospodarii satului aşteptau ursul cu nerăbdare de Anul Nou deoarece le alungau spiritele rele, bolile animalelor, aducându-le mană recoltelor viitoare.

18

ANUL 2 NR. 5

URSUL

Cu uratul la Bunici

Autor: Constantin Haisuc Ursu neu din Vorniceni L-am găsit in buruieni În mijlocul codrului Unde-a scos ursoica pui

Afară ninge neincetat Bunica trudeşte la coptură Focul duduie in şparhat Chemînd nepoţi la urătură

Era mic cât un căţel Şi-a crescut cât un viţel I-am băgat veriga-n bot După mine ca să-l port

Bunicul coase la opinci Cu barba-ngălbenită Căci nepotul ura-n ciupici La geam uitându-se la plită

I-am dat zmeură şi mure L-am crescut pe sub pădure I-am dat mure, i-am dat fragi L-am crescut pe langă fagi

Colaci lucesc in covată Paziţi de pe cuptor di-o miţă alb-tărcată cumpărată din obor

Dialog

Nepotul intră-n casa Ingheţat la maini de frig ţinând strâns in mină o nucă şi-un covrig

Ursul se tolăneşte -Viorel ţi-i foami?

-Mor , mor , mor !

-Ţi-i sete?

-Mor , mor , mor !

Tatuţă! Unde-i cocoşul porumbac?

Ce sărea mereu la mine Când mă vedea in prag -M-am gândit la tine Ionică Degrabă ci-o să mă uri Ca să nu-ţi mai fie frică L-am băgat la răcituri .

Ori ţi-i dor de codru verde ?

Ursu neu îi supărat Că azi miere n-a mâncat Scoală ursule di gios Să ti văd cât eşti di gros Scoală ursule-n chicioari Să ti văd cât eşti di mari Sari di la pământ Martini C-am să pun canii pi tini Gioca, gioaca Viorel C-ai mâncat carni di miel Şi di-o lună apă bei C-ai băgat botu-n ştiubei Ursu neu din Vorniceni Când ti-uiţi la el ti temi Că e mare şi frumos Şi la lumi drăgăstos Ursu neu di la Călin El se freacă cu pelin Ca dat puricii in blană Şi se rupi pân la rană Hai Martini la bârlog Că ti văd că eşti olog Şi la anu te-aşteptăm Tot cu tine să giucam 19

ANUL 2 NR. 5

Reportaj—Cenaclul literar ,,Alexandru Nechifor” Reportaj realizat de Prof. Gheorghe Gherman

I

n ziua de 25 noiembrie 2010 mă aflam în drum spre Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 3 (coordonatoare) de la Vorniceni şi ce mi-am zis: Ia să intru eu în clasa a IV-a B să aflu câteva lucruri despre recentul cenaclu literar „Alexandru Nechifor” înfiinţat din iniţiativa doamnei învăţătoare Jijie Liliana. Şi iată ce am aflat: Reporter – Gherman Gheorghe - Când a luat fiinţă cenaclul literar „Alexandru Nechifor” de la Şcoala Nr. 3 Vorniceni?

Doamna învăţătoare Jijie Liliana - Încă de la începutul anului şcolar 2010-2011.

Rep: - Din ce clasă sunt elevii acestui cenaclu?

J.L.: - Din clasa a IV-a B. Rep: - Intenţionaţi să lărgiţi cenaclul, pe parcurs, şi cu elevi din alte clase?

J.L.: - Mi-ar plăcea. Numai dacă voi fi solicitată şi de alţi copii.

Rep: - Tocmai v-am găsit la începutul unei repetiţii pentru serbarea de Crăciun. Vă gândiţi să continuaţi şi în celălalt semestru activitatea la cenaclu?

J.L.: - Cu siguranţă. Tocmai am spus că pot să primesc şi alte solicitări şi sugestii pentru a continua şi dezvolta activitatea cenaclului.

Rep: - Pentru mine a fost o surpriză că un intelectual al satului şi-a luat o asemenea responsabilitate. Bănuiesc că v-a plăcut întotdeauna munca cu aceste tinere vlăstare.

J.L.: - Ţinând seama că iubesc mult copiii încerc să descopăr calităţile lor pentru că ştim cu toţii că în fiecare din ei se „ascunde” câte un pic de talent, credinţă, creativitate şi eu încerc să le dezvolt aceste lucruri. Eu cred că toţi copiii au ceva bun în ei, că Dumnezeu „a pus” ceva bun şi eu încerc să descopăr acest mic „mărgăritar” ascuns în fiecare suflet de copil.

Rep: - Am observat, în clasa dumneavoastră, o expoziţie temporară cu desene specifice anotimpului intitulată „Roadele toamnei”. Obişnuiţi să faceţi asemenea miniexpoziţii pe tot parcursul anului şcolar?

Ce alte teme aţi mai propus elevilor sau vă gândiţi, pe viitor, să le propuneţi?

J.L.: - Am organizat asemenea miniexpoziţii când erau ei, încă în clasa a III-a pe teme legate de 8 Martie – Ziua internaţională a femeii, Paşte, Ziua internaţională a copilului şi chiar elevii şi-au ales câte o poezie din literatura noastră şi au reprezentat conţinutul acesteia

folosind penelul. În final au fost răsplătiţi cu diplome şi dulciuri şi voi face-o pe tot parcursul acestui an şcolar.

Rep: - Tocmai, am uitat să vă întreb, numele câtorva elevi care se remarcă în activitatea cenaclului literar „Alexandru Nechifor”.

J.L.: - Printre ei amintesc pe: Chiorescu Maria, Aionesei Beatrice, Ungureanu Andreea, Pavăl Gabriel, Bădărău Alexandra, Maxim Gabriela şi chiar aş putea spune că ei, cu toţii, vin cu câte o idee, dau un răspuns în aşa fel încât, aş putea zice, că deşi este B-ul se dovedesc a fi activi şi mă bucură mult aceasta. Sper săşi aducă aminte toată viaţa de ceea ce făceau când erau în clasa a IV-a.

Rep: - Eu vă mulţumesc, d-nă învăţătoare, şi vă doresc să aveţi tot mai multe împliniri pe plan profesional iar copiilor cât şi Dumneavoastră – un Crăciun fericit... un An Nou 2011 bogat şi tradiţionalul La mulţi ani!

20

ANUL 2 NR. 5

De la ,,Gazeta de perete” la ,,Gazeta de pe gard” - originala idee pe care ,,mi-a furat-o” Iaşul cultural Autor: Ion Istrate ensul cuvântului ,,fericire” îl găsim explicat în diferite feluri. De fapt, fericirea o simte fiecare atunci când are poftă de viaţă. Pofta de viaţă vine atunci când ai satisfacţia ,,lucrului împlinit” şi eşti conştient că eşti OM şi că ceea ce faci este făcut nu numai pentru tine şi pentru prezentul tău, ci şi pentru semeni tăi şi, mai ales, pentru cei ce urmează. În limba greacă Antropos nu înseamnă numai om, ci şi privitor în sus, pentru a se şti că Omul nu este făcut numai pentru el şi pentru această lume. Perpetuarea speţei umane, perpetuarea genealogică este o misiune divină pentru fiecare individ.

Cu aceste gânduri mă îndreptam, destul de grăbit, spre Iaşi unde mă aştepta Victor, nepotul meu, de câteva zile, vârful de lance al Istrătenilor. El m-a determinat să merg în acea zi de toamnă, frumoasă toamnă, la Iaşi pentru a-mi vedea ,,lucrul împlinit”. Mai aveam puţin până să-l văd pe Victoraş şi când, prin Copou, la intrarea în Grădină, expoziţia unor ,,mari afişe” cu titluri generice pe frontispiciu îmi răscolesc amintirile din copilărie. Ceva mi-se părea foarte cunoscut şi nu ştiam de ce?! Numaidecât şi imediat mi-s-a clarificat totul şi mi -am zis, atunci: Victorie!… Mi-am amintit, rapid, pentru că nu de mult, cum răscoleam prin nişte notiţe, am găsit şi acele întâmplări din copilărie care avea legătură cu ce văzusem pe gardul Grădinii Copou.

Eram în clasa a VI-a la Şcoala din vale, fiind mai fâşneţ şi poate şi un gram de noroc, pentru că aveam ca vecină profesoara de matematică – Ana Ungureanu -, mam ales cu funcţie în organizaţia pionerilor: comandant de unitate (preşedintele pionerilor din şcoală). În această postură, printre altele trebuia să am grijă şi de Gazeta de perete, unde mereu trebuiau să fie articole scrise de şcolari. Această treabă era o mare povară pentru mine, căci era un lucru afişat şi observat tot timpul, iar lipsa articolelor noi şi actualizate îmi atrăgea critici şi chiar sancţiuni. Eu ţineam mult să nu dau prilej profesorilor să -şi schimbe părerea despre mine şi de aceea trebuia să scriu mereu articole şi pentru unii dintre colegii mei, mai ales pentru cei din clasa mea. Ba mai mult am inventat, chiar şi unele jocuri, pentru a-i ajuta să priceapă şi să se iniţieze în ale scrisului.

Cum majoritatea jocurilor extraşcolare continuau activităţile de la şcoală, fie cele de la orele de clasă sau cele obşteşti (pionereşti), am iniţiat şi organizat multe jocuri la care antrenam pe puştii din vatra veche a satului, casa părinţilor mei fiind lângă Biserica cea Nouă.

Într-o zi la o adunare pionerească, unul dintre colegii de clasă (Curcă Constantin, zis şi ,,Tundel”, a fost criticat pentru faptul că nu scrisese, de mult vreme, la ,,Gazeta de perete”. Supărat, colegul meu, s-a uitat la mine şi, revendicativ, îmi zice cu voce tare: ,,Cum nu am scris la Gazeta de pe gard?”. ,,Gazeta de pe gard” era un loc special amenajat pe gardul de scândură al Bisericii, bine marcat cu strujeni (coceni) jupuiţi de pănuşi, care compartimentau locul pentru a fi afişate cele scrise de majoritatea puştilor de teapa noastră.

Aşa am constat că această idee a fost ,,preluată” de factorii culturali din Iaşi şi pe gardul Grădinii Copou – loc unde domină spiritul eminescian – a apărut ,,Gazeta de pe gard”, fără a fi offtopic, cu un şapou: ,,Foie pentru minte, inimă şi literatură” şi o lozincă subtitlu: ,,Cititori din toate ţările uniţi-vă!”. Nostimă şi lăudabilă iniţiativă! Impresionant este Iaşul, Iaşul cultural!

Printre alte evenimente culturale ale Iaşului am avut, acum, ocazia să admir şi un car alegoric ,,Florile de toamnă” (frumos ornat, cu călători în costume de epocă, dotat cu mijloace de redare audio), ce străbătea pe şinele de tramvai oraşul dintr-un capăt în altul, lăsând în urma sa miros de flori şi armonii ale fanfarelor de altă dată. Iaşul musteşte de cultură!

Deşi, mâhnit de ceea ce nu se întâmplă la Botoşani, revin acasă, totuşi, cu o mare poftă de viaţă.

Victor este garantul perpetuării genealogice, iar o originala ideea pe care am avut-o în jocurile din copilărie a fost fructificată la rang superior, involuntar, dar inspirat de către ieşeni.

Felicitări alor mei, felicitări ieşenilor pentru ceea ce mi-au oferit în această toamnă. O toamnă frumoasă, pe care unii o înnobilează cu fapte de cultură şi de suflet, iar unii o alterează, agitând conflicte sterile şi distrugând speranţa semenilor lor.

S

21

ANUL 2 NR. 5

Scurte impresii despre lansarea proiectului „Îmbunătăţirea capacităţii de planificare strategică a autorităţilor administraţiei publice locale din Comuna Vorniceni, Judeţul Botoşani” Autor: Gheorghe Gherman

D

upă ce în Vorniceni s-a terminat derularea a două proiecte privind modernizarea infrastructurii comunei – asfaltarea drumului Dealu-Crucii-Davidoaia, a drumurilor spre cimitir, spre Şcoala Nr. 3 Vorniceni – prin FADR şi a clădirii Primăriei Vorniceni – prin fonduri proprii, economisite în câţiva ani, iată că domnul primar prof. Ovidiu Corleciuc, în colaborare cu o experimentată echipă de implementare, condusă de Dna Irina Ursu şi D-l Dorin Ursu, de la Britannia Consult SRL şi cu un grup de colaboratori apropiaţi din Comuna Vorniceni, a anunţat angajarea într-un nou proiect de creare a cadrului strategic necesar promovării investiţiilor necesare dezvoltării durabile a comunităţii şi formarea unei administraţii mai eficiente şi eficace, de îmbunătăţire a calităţii serviciilor şi utilizarea raţională a resurselor, de absorbţie a resurselor financiare nerambursabile, în folosul locuitorilor acestei comunităţi.

După prezentarea proiectului, a dezbaterii lui şi a unor întrebări adresate echipei de proiect cei peste 40 de participanţi, din localitate sau originari de aici, domnul primar a apreciat că există suficientă forţă pentru a finaliza proiectul atât între funcţionarii Primăriei Vorniceni, cât şi între unii tineri locuitori ai comunei care sunt interesaţi direct şi care vor primi tot sprijinul pentru a face şi alte proiecte viabile, în creşterea animalelor, albinelor şi nu numai.

La acţiune au participat şi reprezentanţii Prefecturii Botoşani reprezentată de D-na Ana Simion şi D-l Robert Sorohan, care au asigurat că Vornicenii sunt printre puţinele comune ale judeţului care au avut curajul de a pune în practică câteva proiecte şi că aceasta va da tot sprijinul pentru realizarea obiectivelor propuse şi prin acest proiect.

Gazdă ospitalieră, Editura Agata, reprezentanţi ai mass-media: AGERPRESS, TELE M, Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, Informatorul Moldovei, BotosaniNews, Revista Luceafarul au consemnat despre acţiune şi au fost alături de toţi participanţii la activitate..

22

ANUL 2 NR. 5

23

ANUL 2 NR. 5

PLUGUŞORUL ,,VORNICENEANULUI” Autor: Ionel Bejenaru

A

ho, aho!

Hai, săteni, cu mic şi mare, S-auziţi nouă urare; Acum, când se schimbă anul, Vă ură „Vorniceneanul”, Vă ură din poartă-n poartă, Vă ură de bună soartă, Iar uratu-i, cum se ştie, Un prilej de bucurie.

Mânaţi, măi Şi hăi, hăi, hăi!

Anul Vechi care se duce Fost-a unul de răscruce, De criză cu complicaţii, Ducând la halucinaţii Un popor ros de nesaţiu, Tot mai rătăcit în spaţiu, Ce-a pierdut, ca la barbut, Ce a strâns şi ce-a avut.

Tare, dar, din zurgălăi Şi, din piepturi, toţi, hăi, hăi!

N-a mai fost să meargă strună Viaţa noastră dimpreună, Cât de tare-au trâmbiţat Leaderi de partid şi stat, Cât aer au tras în piept, Tot vorbind de drumul drept, De soluţii epocalePe vale, ţaţo, pe vale...

Pocniţi, dar, din bice, măi Şi, mai tare, cu hăi, hăi!

Azi, când spunem Europa, Facem val cu tropa-tropa Şi cu-o tristă constatareEuropa asta-i mare, Plină de SAPARD şi PHARE Şi de chin la accesare, Că te-apucă tembelismul, De strigăm - Sus Comunismul!

Chiuiţi, cu foc, flăcăi Şi, cu suflu, iar hăi, hăi!

Ştim cu toţi că orice gură Depinde de-agricultură Care, ea, la rândul său, Depinde de Dumnezeu; Lucru confirmat, Ţăranul cunoaşte bine sloganul Prin urmare, la arat N-ai să-l vezi neapărat.

Roată, măi Şi hăi, hăi, hăi! Şi, de este iarnă iară, Toţi gândim la primăvară, Fiţi, dar, dragi vorniceneni, Bravi ai câmpului oşteni, Să vedeţi pe arătură Numai ditamai cultură; Fie-vă, la toţi şi toate, Mesele, pe săturate!

N-osteniţi din zurgălăi Şi, în clocot, hăi, hăi, hăi!

Facem azi urare vie Pentru noua Primărie, Unde tot săteanul, frate, S-aibă parte de dreptate Şi la cererile toate Rezoluţii cu se poate, Să vadă în dom’ primar Primul obştii gospodar.

Strigaţi, fete şi flăcăi, Cât mai tare hăi, hăi, hăi!

Sus paharul, dragi săteni, Dragi săteni vorniceneni, Pentru Anul Nou răsplată Mai ciocniţi paharu’ odată, Pentru Anul Nou ce vine Nu daţi cinstea pe ruşine.

Vă urăm un LA MULŢI ANI, SĂNĂTATE şi MULŢI BANI! Hăi, hăi!

24