166
Regatul Cuvântului
Anul II, Nr. 2(4),Februarie 2012
La porţile închise-ale iubirii
Ploaie de-nceput
Eu mor în mine
Te-am aşteptat cu braţele întinse Să te adun din spaima înserării, Aveam la mine visele nestinse Şi pe sub gene, înflorea, iar, gustul sării.
Tu mângîi cu părerea de iubire, De teama golului sau rănii sângerânde, Pe glezna amintirilor rotunde, Îţi laşi sărutul oglindindu-ţi nemurire. Eu te primesc în golul meu de viaţă, Să-mi umpli locul tremurat de geană, Apleac-ţi ramura, sămânţa să-mi aştearnă Şi-nnoadă-te în firul meu de aţă! ................................. Să-mi cânţi în creştet ploaie de-nceput Să nu mă doară ce m-a mai durut...
Să te dezleg ca pe o întrebare, Din cercul răstignit în rădăcini, Şi să te-adun din tăinuite vini, Când noaptea ne suspină şi ne doare. Şi va mai ninge peste noi cu flori. Ascunde-ţi înflorirea de furtună! Nu trebuie să scrie ''noapte bună'', Pe visele din albele chemări! Din seva mea ţi-aduni nemărginirea, Himeră-a zorilor din dimineţi albastre, Era acolo răsăritul vieţii noastre, Pe-un colţ de cer ce îşi plângea trezirea. .......................................................... Eu mor cu noaptea-n mine zi de zi, Şi iernile, te- aştept să- mi încălzeşti, Cu mângâierile ce zac fireşti, În fiecare vers în doi, ce-l vom citi...
Te-aş fi iubit ca pe un răsărit Şi te-aş fi plâns ca pe-un apus de soare; La balul nemuririi te invit Să te respir, să te ascund, mirare! Nu mă lăsa să gust din mierea florii În solitudini răscolite de uitări! Au întrebat de tine, astăzi, zorii Tu mi-ai lăsat o umbră, pe cărări. Te-am aşteptat cu braţele deschise Să mă culegi din spaima răstignirii, Îngenunchind cu rugile nescrise La porţile închise-ale iubirii...
Cuvintele plâng Mă şuieră vântul, mă-ngroapă neştirea Şi ninge din ceruri albastră tăcere; Mă doare şi-mi plânge din ceruri menirea, Cuvântul ce-mi strigă de nori şi durere... E vrajbă-ascuţită-ntre cer şi pământ; Se-ating , se sărută şi-apoi se resping. Eu stau ca o pândă şi scriu legământ Şi peste cuvinte, blestemele ning... O literă plânge , cu rana-i deschisă Ar vrea să atingă o alta, sperând... Se-opreşte din goană, speranţa ucisă Scânceşte pe-o virgulă,pas aşteptând... Silabele toate se pierd în derivă, Un haos striveşte precarul cuvânt, Se scrie în praful de stele misivă E un început, sau un deznodământ?
Arunc zăpezi Mi-arunc zăpezile, iubite peste ierni Frisoanele de frig le-ascund în vers, Când peste mine primăveri aşterni Şi mă aduni buchet de flori din mers. Cochet mi-aşez petalele albastre Să nu rănesc dantela parfumată, Pudrez cu praf de zâmbet şi de astre, Un rid uitat şi-o nevăzută pată. Mă prinzi de mână şi-ntr-un fin balans M-apropii de chemarea ta, ispită! Ne sărutăm aromele în dans Eu, violet arunc frunza rănită... Tu o ridici şi-i bandajezi nervura Ce sângerează verde sideral. Şi sorbi un bob de rouă de pe gura Deschisă ţie într-un gest astral. Într-un vârtej de nuanţe parfumate Se sting zăpezi şi primăveri răsar, Aleargă spre pământ, razele toate Din soarele ce mă iubeşte iar. Mă mângâie...tu să nu fii gelos! Căci razele îi sunt neveste oarbe. M-atinge lateral, de sus în jos Şi toată iarna de sub piele-mi soarbe...
A fost odată Am plâns într-un buchet de timp uitarea, Strânsesem un apus în palme reci Să îl adun în zorii zilei cu splendoarea Minunăţiei de albastru-n care pleci. Tot gri şi nesenin şi plin de nori M-ai răstignit în aşteptări nevinovate. Aveam atâtea nerăspunsuri şi mirări Tu-mi ascundeai atâtea măşti la spate. Ca doi străini,într-un banal decor Ne strigă şi ne doare întristarea Singurătăţii-n zborul de cocor Când se întunecă de-atâta toamnă, zarea. Plecări au fost şi toamne au tot plâns Şi-or să mai fie lacrimi peste noi. Încă o filă de poveste, azi am strâns Într-un album uitat de amândoi...