Page 1

Anul II, Nr. 8(10), August 2012


Regatul Cuvântului Publicație lunară, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români (serie nouă)

ISSN 2247 - 9716 ISSN - L 2247 - 9716

N. N. Negulescu *Ex-director de imagine la publicaţia "Raţiunea", *ex-vicepreşedinte al Filialei Oltenia a Ligii Scriitorilor Români, *ex-redactor-şef al revistei "Literaria", *initiator prim, fondator şi exdirector al revistei de cultură universală "Constelaţii diamantine", *laureat cu distincţia "Virtutea literară",acordată de L. S. R.

Al. Florin Ţene *Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români, *membru corespondent al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe


Membri de onoare:          

Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici Prof.univ.dr.Ion Paraschivoiu, Preşedinte al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, Canada Prof.univ.dr.Jana Palenikova, Universitatea Comenius, Bratislava, şefă a Departamentului de Limbi Romanice, Preşedintă a Societăţii Culturale Slovaco-Române din Bratislava Dwight Luchian-Patton, Director/Publisher, revista “Clipa”, SUA Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/ Publisher , revista “Clipa”, SUA Prof.univ.dr.Florinel Agafiţei, orientalist, sanscritolog Maria Diana Popescu, Redactor şef-adjunct la revista „Agero”, Stuttgart, Director la revista de cultură „Art Emis”, Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art Emis Cristian Petru Bălan, membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, SUA Prof. univ.dr.Lidia Vianu,director MTTLC, Universitatea Bucureşti Ambasador,scriitor Petre Gigea-Gorun

Colectivul de redacţie: - Director/redactor-şef: N.N.Negulescu, membru al L.S.R. - Redactori şefi-adjuncţi: Lector universitar dr. Daniela Sitar Tăut, membră a U.S.R. Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu, membru al U.S.R. - Secretar general de redacţie: Cezarina Adamescu, membră a U.S.R. - Secretar directorat: Marian Malciu, membru al L.S.R. - Critic de artă: Prof. dr. Magda Buce- Răduţ

Redactori: -Prof. dr. Nicoleta Milea -Violeta Petre, membră a L.S.R. -Prof. Radu Andrei -Lector univ. dr. Alina Beatrice Cheşcă -Sociolog, psiholog Any Dragoianu -Lector univ. Ovidiu Ivancu, India - Dr.Gabriela Căluţiu-Sonnenberg,Spania, Editor “Occidentul Românesc” - Spania, membră L.S.R si A.J.S.T, România

Redactori asociaţi: - Ionuţ Caragea- membru al USR, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, Canada, membru de onoare al Societatii Scriitorilor din Judetul Neamţ - Gerge Roca- editor şef al revistei Romanian Vip, Australia - Slavomir Almajan- Canada - Cătălina Florina Florescu- Prof. dr. în Literatură Comparată, SUA. - Simona Botezan- Jurnalist de limbă română la Washington DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUA. - Teresia B.Tătaru, Germania - Mariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK Redactor principal tehnoredactare: Ing. Liliana Elena Slăvoiu Realizator copertă: Luis Bozgan. Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revine autorilor. Creaţiile literare se transmit la adresa: regatul_cuvantului@yahoo.com Revista poate fi accesata la urmatoarele adrese: http://liga-scriitorilor-romani.com/ http://regatul-cuvantului.toposystem.ro. Email director/redactor-şef: n.negulescu@yahoo.com reg.nic1949@yahoo.com Tel. redacţie: 0351.405.824 Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr.61, Craiova, Dolj, România, cod 200541 La această adresă vor fi trimise cărţile şi revistele în vederea prezentării /recenzării.


4

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

CLIPA, cea mai veche revista romaneasca din Statele Unite in circulatie. CLIPA, revista independenta de informatie socio-politica si cultura, editata saptamanal in Statele Unite ale Americii. http://www.clipa.com/c8-Din-Comunitate.aspx

Ziarul Miorita USA


5

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Sumar N.N.Negulescu,Ecourile..........................................................6 Florin Agafiţei, 20 de ani de la..............................................7 Isabela Vasiliu Scraba, Despre Liiceanu şi...........................9 Constantin Popa, Metafizica................................................11 Ştefan Doru Dăncuş, Taina scrisului...................................13 Davide Trame, Poeme.........................................................14 Adrian Botez, Precauţii nostalgice......................................17 Eugen Evu, Enunţul Condiţiei............................................17 Liviu Florian Jianu, Grâul se poartă alb.............................18 Cezerina Adamescu, Rugi şi ruguri....................................18 Corneliu Leu, Redescoperirea democraţiei.........................24 Valeriu D Popovici-Ursu, Şezătorile..................................26 Valeriu D Popovici-Ursu, Tezaure........................................27

Adrian Botez, Mic tratat de ……………………………….30 Ieromonah Hristostom Filipescu, Iubirea………………... 39 Lucian Gruia, Octavian Mihalcea……………………….…40 Lucian Gruia, Patricia Lidia………………….…………….41 Valentin Mustaka, Etapele de asimilare……………………42 Maximilian Menut, Prin moarte asteptând viaţa………….. 47 Mioara Bahna, Prin iadul de lux al lui……………………..48 Ion Pachia Tatomirescu, Arutela… Ardeal……………...…50 Slavomir Almăjan, Ascultă pământul……………………...63 Octavian Curpaş, Lacrimile Luminii……………………... 64 George Roca, Interviu cu Al Ţene………………………... 69 Any Drăgoianu, Pagina epigramiştilor……………………..76


6

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Suntem trăitori pe un Glob Viu, Theo/Therric, din Infinita Grădină a Universurilor. Ma/therria mamei Geea este sacră, sfântă şi sfinţitoare prin origine; fiindcă s-a întrupat din sublima energie vibraţională a strălucirii Logosului transcendent şi re/prezintă o ipostază a frumuseţii absolute, revelată de misterul unicului arhetip universal. Fiind re/flectare a Logosului Divin, The/rra are în aura inimii spirituale, germenul primului gând pur, veşnic roditor de gânduri. Altfel spus, în grai omenesc, noi fiinţăm ritmic pe The/rra, într-o Lume de Gânduri, laolaltă cu celelalte forme fiinţitoare. Vieţuim, aşadar, în (şi prin) imaginile gândurilor rostitoare, ale căror esenţe nu ne aparţin. Suntem doar grădinari de gânduri, imagini şi cuvinte. Menirea noastră este aceea de a păstori aceste prolifice energii creatoare, cărora le re/formăm, etic şi estetic, potenţele. Modelul Lumii Gândurilor se continuă şi se interferează prin cercuri concentrice cu Întregul Lumilor (planurilor superioare), conferind astfel sensul totalităţii genezei universale. Abateri de la regula de aur a armoniei sacre nu sunt posibile; gânduri ex/centrice (în afara Legii) nu există. Mentalul uman, coordonat de spirit, este accesat permanent de Lumea Gândurilor.Înţelegerea particularului nu ar fi posibilă fără integrarea în panorama (gr.pas:tot;horama:vedere)totalităţii. La dimensiune umană, spiritul gândit (impregnat de gânduri)şi gânditor (sintetizator de gânduri prin raţiune) se orientează în spaţiu/timp prin spectrul intuitiv. Gândirea înaltă urmează Legea divinaţiei (vezi străvechea mantică, gr. mantike), a invocării şi conţine în miezul ei învredniciri cultice, sacerdotale, moştenite din tezaurul prototipului celest. Radio/grama-Astro/grama Sa, emană din poruncă providenţială. Fluxurile vibraţionale ale Lumilor de Idei, menţin des/făşurarea neîntreruptă a Istoriei Totalităţii. Lumile de Idei sunt Theo/enti/tare ; iar gânddurile omeneşti sunt enti/tare, de/venite.În ordine progresivă, la un alt nivel de percepţie, prin analogie cu sensul semnului şi al semnificaţiei simbolului (simbolul fiind un sistem) ne raportăm la afinităţi cognoscibile ale contextului (sfericului) abstract. Hierofaniile şi simbolurile sacre relevă principiul contextului ( al Atot-cuprinzătorului şi Eernului Sferic Ideal/Theo/Logal ) aşa cum ne împărtăşeşte Sf.Augustin. Concretul este re/zultatul aproximării impulsurilor mentale; transmiţător de interpretări şi sensuri senzoriale, re/cunoscute ca fiind proprietăţi ale naturii obiective, care sunt re/flectate în oglinda conştiinţei. Deci, gândirea conştientă urmează ritualul invocării, scrierea pe cel al evocării. Parmenide înţelegea gândirea ca fiind identică cu existenţa.Plotin, la rândul său, considera că :''în sfera spiritului gândirea şi-a ajuns adevărata sa existenţă; iar sfera gândirii este identică cu existenţa suprasenzorială a ideilor ".Aici, se cuvine o intervenţie aporetică. Eu văd diferit semnificaţia originară a gândirii : determinismul agnostic ne împiedică să dobândim o gândire ideală. Ceea ce însemnă că, gândirea omenească, insuficientă şi relativă (în act), nu poate cuprinde Splendoarea Totului; şi nici nu are complet dezvoltată Lumina Cea De Taină, trebuincioasă contemplării Frumosului Absolut.Prin urmare, cum poate fi gândirea identică cu misterul existenţei ? Că gândirea este un atribut dinamic al existenţei (atât cât o percepem noi) asta este alt/ceva... Postulatul plotinian se străduie să atingă nuanţa cea mai apropiată a adevărului, când afirmă despre "sfera spiritului în care gândirea şi-a ajuns adevărata sa existenţă".Dar, şi aici, avem o abiguă fundamentare filo/sofi-că.Repetarea , sub o altă formă, a unui argumentum ad nauseam în continuarea textului plotinian, citat mai sus, nu are prea mulţi sorţi de izbândă. Microsfera spiritului individual este o proiecţie holistică (gr.holos :întreg) a Sferei Spiritului Universal, din gândirea Căreia au izvorât toate Lumile. Aşa încât, fiind gândită de Sacralitate, sfera spiritului personalizat conţine apriori Amprenta Eternităţii; şi în Ea se află viaţa gândului. Cum să-şi ajungă aposteriori gândirea, adevărata sa existenţă, în sfera spiritului unde ea era vie în conţinut? În virtutea unei de/finiţii, aceasta ar fi ideograma spirituală a eului ontologizat prin relieful mişcător. În Phaidon, 72 b, c, Platon descrie pilduitor intuiţia compensaţiei reciproce circulare a elementelor existenţei. Dar, sunt şi cazuri de ariditate temperamentală, în care, prin per/vertire, relaţia dintre raţiune şi credinţă ( energia gândirii omeneşti) cade pradă ispitei. Zborul energiei/gând, odată per/vertit, are aripi frânte la altitudini etherice. Thesis/ul lui Petre Ţuţea, din "Cugetări"(43), edifică acest sens : "Gândirea este o spălare a creierului.Asta mă face să cred că gândirea nu e produsă de creier şi acest creier e numai un sediu... De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu ? Fiindcă n-o produc toate creierele.Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, attunci între Goethe şi nea Gică n-ar mai fi nici o diferenţă". Totuşi, aş îmbrăţişa, cu o critică de întâmpinare, judecata maestrului meu preferat. În locul categoremei propoziţionale "Gândirea este o spălare a creierului", s-ar fi cuvenit : Gândirea este o înrourare iluminată a creierului. Distribuţia metafizică produsă de mine se susţine printr-un salt aparent în des/tăinuire paradoxală şi anume: astfel sunt depăşite planurile temporale; dar, întru aceeaşi ritmică, este sublimat trecutul şi prezentul viitorului rememorării mistice, ca Model Spiritual Trinitar/Logo/Sferic (gând şi imagine sacrală,cuvânt). Sferoida Spirituală a Lumii Gândului, care prezidează ansamblul cosmic, l-a inspirat şi pe Tudor Vianu în scrierea tezei "Filosofie şi poezie": "Lumea modernă a apărut cu prima tresărire a gândului despre autonomia feluritelor domenii alee culturii".


Regatul Cuvântului

7 Prof.dr

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

.Florin Agafiţei

20 de ani de la dispariţia Amitei Bhose Un exemplu de modestie şi demnitate Anul acesta, în toamnă, se vor împlini două decenii de la dispariţia Amitei Bhose, cunoscută în România prin activitatea livrescă şi universitară, dar mai ales ca personalitate care a pus în lumină relaţia Occident-Orient, prin intermediul culturii şi civilizaţiei române, în general, prin creaţia eminesciană, în mod special. Unii s-ar putea întreba, pe bună dreptate, ce grabă ne-a îndemnat să amintim - cu câteva luni mai devreme – tristul eveniment al trecerii în altă dimensiune, a celei care a purtat numele Amita Bhose. Mărturisim: nu avem la îndemână, în acest sens, un argument care să producă depline satisfacţii. De ajuns să spunem că, într-una din zilele din urmă, răsfoind volumul intitulat „Eminescu” - ediţie îngrijită de Mihai Dascăl şi Carmen Muşat-Coman, din anul 2001 - reciteam cu şi mai multă atenţie cuvântul introductiv; faptul ne-a redeşteptat idei, constatări mai vechi, trăiri pe care le considerasem demult consumate; nu în ultimul rând, se adăuga amintirilor plăcute, redescoperirea unei păguboase „tradiţii” în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, când este vorba să ne raportăm la intelectuali, în general, la cei de mare valoare, în mod special. Ne vom lămuri mai departe. Sub titlul, „Amita Bhose – o nobilă prietenă”, Zoe Dumitrescu-Buşulenga afirma, în loc de introducere, în cartea susamintită: ”În lunga, foarte lunga mea carieră universitară, întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenţa ei uşor exotică, de la silueta graţioasă şi mişcările delicate, dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu modulaţii muzicale întrerupte din când în când de un hohot de râs care avea şi o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda fragilităţii ei”. Că acesta e adevărul, Amita Bhose o arată prin însăşi existenţa ei - indubitabil – derulată, mai cu seamă, sub cerul României, ţara pe care a iubit-o atât de mult şi care a determinat-o să-şi părăsească patria natală - India - după două vizite făcute aici. Vizitele i-au prilejuit întâlnirea cu Eminescu, iar iubirea faţă de opera acestuia a fost decisivă în a o convinge că, alegerea făcută, de a se despărţi decisiv de verdele Bengalului, se anunţa de bun augur. De fapt, chiar înainte de plecarea din India, Amita încercase să traducă versuri aparţinând lui Eminescu, în bengali; aprofundarea şi apoi recunoaşterea valorii scrierilor sale cu privire la anumite creaţii din opera lui Eminescu, se va împlini însă, pe pământ românesc. Amita dorea să arate românilor India - cu întregul ei tezaur de cultură şi civilizaţie – aşa cum o văzuse Eminescu, o percepuse şi şi-o însuşise poetul. Sosită în România, îşi face destui prieteni; din cercul celor apropiaţi, în afară de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, director, în acea vreme - e vorba de anii ce au urmat lui 1971! – al Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G.Călinescu”, se mai aflau Cicerone Poghirc şi Sergiu Al-George. Sunt cei care o vor sprijini, când anumite cercuri de interese sau, pur şi simplu, de ignoranţi, îi vor face viaţa din ce în ce mai grea, deşi, la un moment dat, în 1977 solicitase cetăţenia română, act de „supremă consideraţie şi iubire faţă de ţara care o primise” (conform Buşulenga) iniţial cu braţele deschise. Vor fi necesari doi ani ca să primească cetăţenia din partea statului român, perioadă în care a fost urmărită, suspectată de diverse interese. Într-un târziu, primeşte un „post de suplinitor, în cadrul Universităţii Bucureşti, unde va preda limba sanskrită şi bengali” (Idem). Lucrează intens la teza sa de doctorat, „Eminescu şi India”, dar face traduceri şi din Marin Sorescu. Se refugiază în spaţiul spiritual românesc, dorind să afle „un ungher de afecţiune în sânul poporului român”, după ce ultima legătură cu India – prin tatăl său – dispare, urmare a morţii acestuia, după cum ea însăşi recunoştea. Ceea ce realiza Amita Bhose, se situa pe aceleaşi coordonate de gândire, simţire, creaţie cu anumite scrieri ale lui Sergiu Al-George, căci ambii, fiecare în felul său propriu, caracteristic, aveau să deschidă drumuri necunoscute până atunci în cultura română, menite a lumina aparte legăturile ascunse-n timp, dintre spritualitatea indiană şi cea din arealul românesc. Amita se găseşte, la un moment dat, printre specialiştii ce lucrează colectiv la editarea operei lui Mihai Eminescu; în această calitate, între altele, se ocupă cu traducerea şi adnotarea „Gramaticii sanskrite mici” al cărei autor era Fr. Bopp lucrare, după cum se cunoaşte, tradusă de Eminescu, dar aflată, la acea vreme, în stare de manuscris. Face efortul îndelungat – e vorba de ani de zile - de a translitera textul sanskrit al gramaticii, folosind caracterele latine; muncă epuizantă, dar susţinută de pasiunea pentru Eminescu şi India, deopotrivă. Nu ştim dacă altcineva s-ar fi încumetat la un asemenea travaliu, de înţelegere corectă a textului sanskrit, şi de redare a sa în limba română, recuperând astfel, o parte din munca ce conturează un capitol deosebit al preocupărilor poetului: cunoaşterea limbii sanskrite, condiţie a accesului spre arhaica gândire indiană.


8

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Dincolo de activitatea livrescă, de cercetare, Amita avea şi o activă viaţă socială, nu puţine fiind întâlnirile organizate la Ambasada Indiei din Bucureşti, unde erau invitaţi românii, ca să intre pe viu în contact cu obiceiurile, tradiţia diferitelor regiuni din vasta Bharatya, prin intermediul spectacolelor organizate, seratelor, când se recrea atmosfera indiană, fie şi numai pentru câteva zeci de minute. Zoe Dumitrescu-Buşulenga îşi aminteşte din nou: ”Îmbrăcată în sari-urile sale de o nobilă eleganţă, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea beţişoare de santal, creând în sală o aură parfumată, potrivită deopotrivă poeziei, muzicii, dansului teatrului”. Amita se stabilise în România cu toată inima, reinfuzând o stare de entuziasm în jurul lui Eminescu şi operei sale. Amita percepea aparte mesajele unui întârziat rishi, după cum ea însăşi îl numea pe Eminescu şi le retransmitea poporului român, într-un timp când acesta avea nevoie, mai mult ca oricând, de perspectiva filosofică asupra vieţii, de înţelegerea că totul este efemer în arealul lumii subsolare, dar şi că există, totodată, posibilitatea evadării din cercul limitat, mundan, prin credinţă, perseverenţă, deosebită abnegaţie. Va trata - din opera eminesciană - chestiuni precum „India în conştiinţa lui Eminescu”, „Ecouri din Kalidasa”, „Întâlnirea cu buddhismul”, „Trecerea la Vede”, „Eminescu şi limba sanskrită”, cu o introducere în „Cabala limbii sanskrite”, raportul dintre creaţia

Amita Bhose în sari tradiţional

„Luceafărul” şi „Usanas-Kay Us”, ideea de „repaos”, „haos”, „cosmologie”, „cosmogonie; nu în ultimul rând, va descoperi „ritmul” din versurile poetului, ritm aflat în consonanţă cu modalitatea de cugetare indiană , conform căreia, lumea este şi ritm, nu doar creaţie, distrugere... Susţinând comunicări ştiinţifice în diferite instituţii de prestigiu din România, invitată la congresele traducătorilor, derulându-şi activitatea universitară cu mare conştiinciozitate, Amita Bhose aborda chestiuni subtile din creaţia eminesciană, precum „mitologia şi filosofia indiană în opera Sărmanul Dionis”, legătura dintre „gândirea lui Buddha şi creaţiile lui Eminescu şi R, Tagore”, posibila ultimă pasiune a poetului, care ar fi fost India, ce întregea, astfel, un cerc miraculos, pornit în anii tinereţii de către poet, prin paşii făcuţi către cunoaşterea istoriei „bătrânei” (conform Fl. Paraschiv) Indii. Pe unde ajungea, Amita insufla celor din jur o deosebită atmosferă de viaţă şi lucru, de prietenie şi adevăr, într-o ţară care intrase, din anii 1980, accentuat, sub spectrul neguros al dictaturii ceauşiste. În loc să aibă grijă de un asemenea om, să-i sprijine demersurile ştiinţifice, să-i faciliteze calea, menită a pune în lumina cunoaşterii raportul dintre două lumi depărtate în spaţiu, dar atât de apropiate în spirit, statul român - prin câţiva reprezentanţi, incapabili de a vedea dincolo de invidia lor proprie, de măruntele realizări personale - s-a „străduit” din răsputeri să-i facă viaţa Amitei un adevărat calvar; de parcă ar fi trebuit să ispăşească o vină, să suporte o pedeapsă. Mai presus de toate, instrumentele prin care acţiona Karma asupra Amitei, s-au vrut a fi din spaţiul românesc. Principiul dur, transcendent, nu lăsa loc unei alte variante. Amita era condamnată, fără vină, la o viaţă presărată cu umiliri, „hărţuieli”, dureri sufleteşti, ce aveau să-şi pună, în cele din urmă, nefasta amprentă asupra propriei sănătăţi şi vieţi; cităm, din nou, din Buşulenga: ”Din 1986 au început „hărţuielile; ba se încearcă retrogradarea de la postul de lector la cel de asistent, ba, în 1989, se dă cursului ei statutul de facultativ – cursul de sanskrită şi bengali – în vreme ce cursul de hindi rămânea obligatoriu, dar fără a avea cadru didactic de specialitate. La sfârşitul anului 1989, postul i-a fost desfiinţat, în ciuda memoriilor sale la conducerea Universităţii – din Bucureşti, n.ns.! – şi a Ministerului Învăţământului (...) . Şi ca să-şi poată câştiga totuşi existenţa, această intelectuală de înaltă calitate care nu mai avea alt mijloc de subzistenţă a cerut transferarea la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, instituţie al cărei preşedinte fiind, i-am aprobat-o în 1991. După o călătorie în India, pentru adunarea de material, a revenit în România. Se strânseseră prea multe suferinţe, prea multe umilinţe în sufletul ei mare, şi trupul i-a cedat. Ficatul bolnav a necesitat o operaţie care, nereuşită, punea capăt nobilei şi chinuitei vieţi a Amitei Bhose, la 24 octombrie 1992”. Numai Dumnezeu poate să-i mai înţeleagă pe aceia dintre noi care fac rău, când li se face bine! Un gând pios, deopotrivă, îndreptăm către sufletul Amitei Bhose, cea care a încercat şi reuşit, în mare măsură, să ofere o altă culoare relaţiilor interumane, fiind exemplu de modestie şi demnitate pentru concetăţenii ei, românii.


9

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

DESPRE G. LIICEANU ŞI PLAGIEREA DE TIP „INADEQUQTE PARAPHRASE” LA PATAPIEVICI Motto: „Patapievici a plagiat fără ruşine toate seminariile făcute de părintele Scrima… Fieştecare cu talentul lui” (Claude Karnoout, 17 iulie 2012 http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratoriidoar-la-bibliografia-general/#comment-37349) Un danalexandru23@yahoo.com care semnează “Vicuslusorum” si care pare să fi beneficiat de oarecare burse pentru studierea filosofiei prin Occident observase încă din 2009 lipsa ideilor personale din cartea Ochii Beatricei având la bază o conferinţă (bine remunerată) ţinută de H.R. Patapievici la Microsoft. După opinia sa din 17 iulie 2012, postată drept comentariu la un articol din ContraAtac scris de I. Aranyosi, Patapievici ar avea „statut de vulgarizator” şi nu de „mare om de cultură şi imens filozof” (Vicuslusorum, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografiageneral/#comment-37349). Într-alt comentariu la acelaşi articol scris de I. Aranyosi (ce reia spinoasa problemă a „originalităţii” lui Patapievici) punând faţă în faţă fragmente din cartea Ochii Beatricei cu izvoarele din care Patapievici şi-a preluat ideile, un alt cititor sesizează cum în articolul lui Aranyosi din 14 iulie 2012 „ni se spune că Horia Roman Patapievici e un impostor, publicând sub numele lui o carte în care nu pune nimic de la sine, ideile originale fiind doar preluate de la alţii” (Pa sipusi, 16 iulie 2012). Drept care, în mod pedagogic, Claude Karnoout concluzionează: „decât bla-bla redigerat de Patapievici mai bine mergem direct la original”, http://www.criticatac.ro/17875/ochii-de-sticl-ai-beatricei-patapievici-notat-inspiratorii-doar-la-bibliografia-general/#comment37349). Din articol eu am reţinut cu precădere observaţia lui I. Aranyosi despre „absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la nivel internaţional al câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Pentru că era exact ce observasem la rândul meu atunci când am scris în revista „Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei şcolii „de la Păltiniş” care n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de opera lui C. Noica, pe seama căreia mulţi au vrut să apară mai valoroşi decât îi înfăţişau scrierile lor (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri şi vampiri: A. Pleşu, în Acolada nr. 3/2011, p.16). În cazul lui Gabriel Liiceanu, această dorinţă de a apărea mai valoros s-a manifestat şi prin introducerea în lucrarea sa de doctorat publicată în comunism a 32 de pagini scrise de Noica (v. Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu), pagini care alcătuiau întregul capitol despre hermeneutica „întoarcerii, revenirii” la care Liiceanu a renunţat în post-comunism tocmai din cauza repetatelor acuzaţii de plagiat care i-au fost aduse nu numai de foştii săi colegi de la Institutul de filozofie (v. Modelul cultural Noica, vol. I-II, Prefaţă Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia pentru Ştiinţa şi Artă, 2009). Fiind făcute publice înregistrările lui Constantin Noica de către Securitate, mai precis ce a rămas din dosare după ce o parte din ele au fost arse probabil la insistenţa unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) sa putut afla şi părerea lui Noica despre publicarea gândirii sale sub numele unuia dintre vizitatorii săi de la Păltiniş: „i-au publicat-o lui Liiceanu… nu au obiectat”. Asta spunea Noica în 1972, când ar fi făcut tot ce-i stătea în putinţă numai să iasă „ucenic” din vizitatorul său preferat (v. convorbirea dintre C-tin Noica şi Simina Noica din 29 ian. 1972). Abia trei ani mai târziu a ajuns să-şi dea seama că din G. Liiceanu a ieşit, într-adevăr „ucenic”, dar nu de-al său ci de-al dogmaticului stalinist Henry Wald: „Liiceanu e discipol al lui Henry Wald, nu al său” îi spusese Noica în 1975 unui cunoscut (v. Noica şi Securitatea, vol. I, Bucureşti, Editura Muzeul National al Literaturii Române, 2009, doc. 54, p.154). Aşadar comunistului Gabriel Liiceanu, de îndată ce-şi dădea scrierile la publicat, nu i se puneau atâtea beţe în roate cum i se puneau celui întemniţat fără vină şase ani. În plus, se cam vede limpede că cenzura comunistă încuraja impostura: Simina Noica îi spunea filozofului de la Păltiniş pe 29 ian.1972 că oricât ar crede el că nu se vede, „dacă unul [dintre satrapii de la cenzură] ţi-a citit cât de puţin vreo lucrare de-a ta, şi-a dat seama imediat că şi acela [capitolul Schita pentru o Hermeneutica a “nostos”-ului din volumul: G. Liiceanu, Tragicul], este [o lucrare] a ta … Adică se vede mâna ta” (http://www.ziaristionline.ro/2012/06/28/gabriel-liiceanu-a-plagiat-in-teza-sa-de-doctorat-32-de-pagini-din-constantin-noicasecuritatea-a-interceptat-marturia-filosofului-plagiiceanu-dovedit/).


10

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Or, dacă în tinereţea sa (marcată de etica comunistă) i-a fost încurajată împostura de a se trece autor al unor scrieri filozofice care nu erau ale lui, devenit editor după 1990, Gabriel Liiceanu se pare că promovează la rândul său impostura lui H.R. Patapievici (v. parerea lui “Pa sipusi” din 16 iulie 2012). Cel puţin asta este impresia pe care o lasă părerile comentatorilor postate pe 16-17 iulie pe CriticAtac, platformă care se autodefineşte în cel mai autentic limbaj de lemn, ca militând “pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniază şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat”. În ce mă priveşte, am contul blocat, deşi îmi argumentez în mod raţional afirmaţiile, nu aduc injurii, nu discriminez si nu calomniez, după cum oricine a putut constata la citirea articolului meu despre Noica printre oamenii mici şi mari (rev. “Acolada”, nr. 2/2012) pe care am intenţionat să-l postez (fără succes) pe 4 aprilie 2012 după ora 21. Vicuslusorum** observase şi el ceva în neregulă cu respectiva platformă de s-a gândit să scrie după evidenţierea plagiatului de tip “inadequate paraphrase” că “poate şi criticulatac este organizat în acelaşi mod acaparator şi mistificant ca grupul Humanitas-ICR-GDS-“Noua Republică”. Cartea Ochii Beatricei, “neoriginală, intens promovată” (Grigore Pavel, 17 iulie 2012) de cei “interesaţi de numărul de cititori şi de cumpărători” (“Lucid”) a fost exportată de “grupul Humanitas-ICR-GDS” (Vicuslusorum, 17 iulie 2012) ca una din marile realizări ale originalităţii culturale româneşti contemporane. În 2005 a fost chiar şi premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Se pare că juriul de la USR s-a păcălit crezând (asemenea unui profesor italian care într-o frază bine meşteşugită ridicase în slăvi “originalitatea” lui Patapievici, frază trecută la volumaşul Ochii Beatricei plasat într-o suită de titluri despre Dante apărute în perioada 2000-2010) că ideile lui Egginton nemenţionat în textul publicitar al micului volum i-ar aparţine lui Patapievici, citat de Humanitas cu ghilimele de rigoare http://www.libhumanitas.ro/horia-roman-patapievici-ochii-beatricei-humanitas-2010ebook.html -------------------------------------------------------Note: *Plagierea de tip “inadequate paraphrase” se constată în situaţia în care nu este clară contribuţia autorului faţă de ideile preluate de la un alt autor citat prin parafrazare. Precizarea o găsim la I. Aranyosi care pare a fi de acord cu “Vicuslusorum” şi cu “Mortar” în ce priveşte ideea principală împrumutată de Patapievici de la Egginton şi trecută în “prezentarea făcută de Humanitas care pune în ghilimele textul ca şi cum i-ar aprţine lui Patapievici” (v.Mortar; acesta mai precizează în comentariul său că paginile incriminate sînt 44, 45, 46, 48 unde nu apare trimiterea la sursa ideilor preluate de H.R. Patapievici si parafrazate). **Pe blogul său, Vicuslusorum exersează scrisul “frumos”, consemnând cu înflorituri de frază că logica din scrierile lui H. R. Patapievici ar fi “simplistă, empiric-contabilă a common sensului britanic”. El mai notează schematismul “matematic şi pedant cu folosirea unor termeni livreşti făcuţi să gâdile o glandă a snobului cultivat sau să îl irite pe ignarul ordinar” (vicuslusorum.wordpress.com).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com Revista “Acolada”, nr.7-8 iulie-august 2012, p. 19


11

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

METAFIZICA (4) –„NATURA UMANĂ” 100x80 cm

Caracteristica principală a naturii umane este lipsa libertăţii (pentru că nu se pot viola legile fizicii, suntem dependenţi de resurse şi în final murim), omul fiind închis într-o realitate materială limitată. Dumnezeu a creat cadrul necesar apariţiei omului, in urma evoluţiei (evoluţionism teist). Considerăm că nimic material nu a existat înainte de Big Bang, ci doar Dumnezeu care este infinit. Din pricina anumitor concepte, precum omnipotenţa şi atotcunoaşterea lui Dumnezeu, se produce un conflict in ceea ce reprezintă problema logică a răului, enunţată prima data de Epicur astfel: dacă Dumnezeu ştia că răul va apărea, de ce nu l-a eliminat, sau de ce a creat viaţa? Nu face asta ca natura umană să fie victima creaţiei, iar responsabil de asta să fie Dumnezeu, ca şi creator? Ca răspuns, gânditorii creştini precum Sfântul Augustin, sau Vasile cel Mare, propun ideea „liberului arbitru”, astfel că răul se transferă alegerii greşite a creaturilor (precum Lucifer şi Adam), Dumnezeu apărând ca o fiinţa iubitoare care pune la îndemâna omului atât binele cât şi răul, pentru ca alegerea să nu fie una mecanică, ci din proprie voinţă. În sprijinul liberului arbitru vine şi gândirea filosofului Platinga, care consideră că deşi Dumnezeu este omnipotent, este posibil ca binele moral să nu existe fără răul moral, iar în ceea ce priveşte răul natural, consideră că este posibil logic ca fiinţe libere non-umane (demonii) să fie responsabile de apariţia lui. Însa, această ipoteză nu raspunde întrebării: este omul o victimă a creaţiei?, pentru că în acest caz natura umană este victima alegerii altor fiinţe, şi nu a alegerii proprii. Rămânând în parametrii acestei gândiri, şi considerând că liberul arbitru este în natura lui Dumnezeu, atunci trebuie sa fie etern, dând naştere unui paradox, pentru că este absurd să consider că mântuirea aduce cu sine „viaţa veşnică” atâta timp cât liberul arbitru este etern, pentru că cei mântuiţi au în continuare posibilitatea să alegă răul în paradis, un rău cauzator de moarte eternă, deci liberul arbitru nu este etern. Si, atunci de ce răul are consecinţe eterne prin moartea veşnică survenită în urma Judecăţii de Apoi, dacă răul are existenţa limitată la viaţa materială? De ce un lucru finit (răul) are consecinţe infinite? Pe de altă parte considerăm că natura umană este păcătoasă prin definiţie, însa sperăm (prin mântuire) la o lume cu o predispoziţie mai mică spre păcat. Întrebarea care se ridică fiind: de ce a fost nevoie de lumea cu predispoziţie ridicată spre păcat când se putea o lume (pe care oricum o dorim, esenţa religiilor fiind salvarea omului din viaţa materială şi paradisul etern), liberă, cu o predispoziţie spre rău mai mică, precum a fost lumea înainte de păcat, sunt „lumile necăzute în păcat” (Iov 1, 6-7) şi va fi paradisul (răul natural fiind exclus, din moment ce este absurdă ideea că în rai ar mai putea exista suferinţă si moarte, spre exemplu). Cu alte cuvinte, pentru ce există răul fizic (moartea, boala, suferinţa, cutremure, epidemii, etc), dacă liberul arbitru poate să funcţioneze fără el? De ce Biblia, referindu-se la crearea omului şi problema răului susţine: „L-ai făcut pentru puţină vreme cu puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încununat cu slava şi cinste…” (Evrei 2.7). Acest „mai prejos” înseamnă mai vulnerabil, mai predispus la cădere, comparativ cu alte fiinţe din


12

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

O altă problemă adusă liberului arbitru este ca nu Eu am ales să ma nasc într-o lume a răului, în care există boală şi suferinţă, ci am ajuns aici prin „violarea” liberului meu arbitru transcendental, ceea ce ma face să consider că liberul arbitru are atribuţii limitate la realitatea materială, nefiind transcendental, viaţa, în acest caz având un alt scop decât mântuirea celor drepţi şi condamnarea păcătoşilor. Teologi precum Sf. Augustin, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa, considerau că răul nu există, ci este doar absenţa binelui (privatio boni), prin urmare nefiind creat de Dumnezeu, însa permis pentru a produce un bine mai mare. Continuând aceasta idee, Leibniz, considera că trăim în cea mai buna lume posibilă, în timp ce Schopenhauer, Freud sau Nietzsche îl contrazic, considerând natura umană ca sclavă a dorinţelor, care neputând fi împlinite produc suferinţă. Criticând şi eu idea lui Leibniz, consider că natura umană ar fi putut fi liberă şi fără existenţa răului fizic, şi că viaţa materială este o continuă luptă pentru supravieţuire într-o lume a hazardului. Contrar filosofiei liberului arbitru se întâlneşte Determinismul, care afirmă că orice eveniment fizic, inclusiv gândirea şi acţiunile omului, este determinat în mod cauzal de un lanţ neîntrerupt de cauză-consecinţă nefast. Determinismul biologic, genetic, psihic, ambiental sau educaţional, face ca natura umană să nu fie atât de liberă, ci foarte puternic influenţată de circumstanţe care sunt mai presus de presupusul autocontrol şi libertate dat de liberul arbitru. Există şi o formă de echilibru între cele două teorii, denumită Compatibilism, care îşi are originea în filosofia lui David Hume, considerând că omul este liber doar atunci când voinţa lui este determinată de propriile convingeri, propriul caracter, propriile dorinţe. Determinismul în această situaţie este necesar pentru liberul arbitru, pentru că dacă acţiunile nu sunt determinate de concepţiile mele, de convingerile mele, de dorinţele mele, nu pot considera că acţiunile sunt libere şi personale. Se impune o diferenţiere în conceptul de alegere. Pe de o parte este alegerea metafizică, transcedentală, din afara existenţei, dincolo de viaţa materială, la care noi nu am participat, pentru că nu am ales liber sa ne naştem, iar pe de altă parte este alegerea existenţei materiale, cotidiene, pe care o facem din necesitatea supravieţuirii, această alegere fiind liberul arbitru si se înfăptuieşte prin voinţă. Am văzut că noţiunile de suflet preexistent, şi liber arbitru etern sunt false, pentru că sunt doar consecinţe ale lumii materiale, am văzut deasemenea că şi determinismul este limitat la lumea materială, pentru că un determinism metafizic predestinaţia, ar însemna controlul lui Dumnezeu asupra vieţii, şi deci lipsa absolută a liberului arbitru, fapt pe care îl considerăm fals. Aşadar, liberul arbitru este propriu naturii umane, a realităţii materiale şi stă la baza moralului, la baza supravieţuirii, interacţiunii si armoniei dintre fiinţele raţionale. Animalele nu au liber arbitru şi nici moral, pentru că diversitatea biologică este o consecinţă a luptei pentru supravieţuire (selecţia naturală), şi nu o consecinţă a alegerii prin raţiune şi voinţă. Natura umană trebuie dezgolită de aparenţe si descătuşată din lanţurile percepţiilor senzoriale, iar prin intermediul raţiunii putem cunoaşte ca suntem „marionetele” simţurilor, dorinţelor si determinismului genetic, biologic, psihologic, cultural, religios şi social, şi că liberul arbitru chiar dacă creează voinţa la randul lui este limitat. La un nivel superficial ne ajută să fim proprii „stăpâni”, să luam decizii proprii in funcţie de necesităţile supravieţuirii, însa la un nivel profund voinţa este redusa la nefiinţă. Spre exemplu, putem să alegem prin voinţă liberă ce să mâncăm, însa nu putem alege să nu mâncăm deloc, astfel că, oricâtă voinţă am avea nu putem lupta împotriva limitarii naturii umane. Constantin POPA 1 iulie 2012 --------------------------------------------Seria „Condiţia umană” este împărţită în: „Hazardul şi naşterea angoasei” şi „Metafizica”. Aceasta divizare sugerează faptul că în timp ce în prima parte se stabilesc problemele existenţei umane, în partea a doua se încearca cautarea raspunsului şi sensului existenţei, pentru asta fiind nevoie de introspecţie în Metafizică. „Metafizica” este o serie de şase tablouri, făcând parte din „Condiţia umană”. Este încercarea de a da un răspuns la problemele apărute în Hazardul şi naşterea angoasei, şi anume lipsa sensului existenţei, lipsa vreunui control transcedental asupra vieţii (providenţă) şi a determinismului genetic, biologic, psihologic şi social. Metafizica în viziunea lui Constantin Popa este necesară pentru a da un altfel de răspuns decât cele propuse de nihilism şi religie, care au „dezbrăcat” omul de demnitate, reducându-l sau la accident sau la “cerşetorul” graţiei divine. Metafizica este limitată, şi Constantin Popa nu încearcă să faca o introspecţie în incognoscibil, în Absolut sau Dumnezeu, ci încearcă să înţeleagă cum aceste concepte (pe care chiar dacă nu le putem cunoaşte, le putem intui) pot ajuta la eliberarea din lanţurile angoasei prin enunţarea unui scop al existenţei. *** Artistul Constantin Popa s-a născut în comuna dâmboviţeană Runcu în 1979, schimbând în 2001 decorul inocenţei cu cel al eforturilor pentru integrare în provincia spaniolă Alicante. Anii petrecuţi în stadiul tranziţiei au insemnat o perioadă de puternică preocupare filosofică, de gestaţie artistică, dând naştere pe panză unei fuziuni între artă şi filosofie. Studiază pentru un an pictura la Scoala Municipală de arte frumoase- Alcoy. In 2005 decide să studieze Istoria Universală la Universitatea Ovidius din Constanţa, aprofundând domeniul de studii în cadrul Universitaţii Autonome din Madrid, unde studiază masterul de Istorie Contemporană. Astfel mutarea în Madrid îl aduce în contact cu elita culturală romanească, concentrată în jurul Espacio Niram. Pe parcursul anilor, aşa cum artistul a aratat în expoziţii ca cele din sediul UNESCO Alcoy, galeria Nicole- Blanco, Institutul Cultural Român - Madrid, sau Ambasada României din Madrid, ideile prind conturul culorii într-un mod ce nu te poate lăsa fără întrebări. Din acest sincretism de talent, sentimente, framântare şi vopsea, apare ultima serie a artistului, „Condiţia umană”. Seria dă formă sistemului filozofic pe care Constantin Popa l-a conceput ca raspuns la intrebarile născute din confruntarile cu existenţa. Fiecare tablou ilustrează un concept filosofic, provocând la gândire aşa cum se va observa în continuare.(George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, 2012)


13

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Ştefan Doru DĂNCUŞ TAINA SCRISULUI: OSÂNDA DE A FI SCRIITOR Scrisoare deschisă către George Roca Dragul meu prieten George, m-am tot gândit cum să scriu ceva ce să fie pe placul Domniei Tale. Se pare că osânda aceasta ce se numeşte "Să fie scriitor!" (ca şi cum o căpetenie de oşti ar ordona: "Să fie ucis!", "Să fie pus în ştreang!" ori "Să fie împuşcat!") ne face pe noi, scriitorii, tare invulnerabili. Ne-au băgat prin închisori, ne-au ucis, ne-au făcut de râsul societăţii moderne şi uite că specia noastră n-a dispărut, ba mai mult, s-a înmulţit în contradicţie fermă cu opiniile sociologilor. Dragul meu George, scriitorii şi artiştii în general - se nasc cu o doagă lipsă: cu doaga bocitului nemotivat, mai limpede spus. Ei pot dormi şi sub poduri şi pot scrie sau face artă şi alungaţi prin păduri. Acum că am început să scriu, că voi spune una-alta. Câteva taine, evident: Dragi cititori, în cazul meu n-a fost necesară instrucţia, deşi am citit vreo 10 biblioteci şi azi, când sunt „un nume" (nu-i aşa?), nu mai fac faţă cantităţii volumelor pe care le primesc prin poştă. Aşa că citesc în continuare - uneori scriu despre autori şi cărţi. Prima mea carte: „Dormi în pace Doamne. Antidiavolul" nu este rezultatul uceniciei pe lângă nişte mentori (deşi am avut parte de nişte profesori de ARTĂ TOTALĂ de excepţie; unii din ei m-au părăsit, Dumnezeu să-i odihnească în pace!) ci este fulgerul mental ce-ţi dă identitate. De atunci am înţeles cine sunt (chit că abia după 2 ani de la debut s-a dezlănţuit şi „critica de specialitate"). Dragul meu George şi iubiţii mei cititori, Ceea ce reprezint azi în literatura şi cultura română este rezultatul unei investiţii pe care Dumnezeu a făcut-o în mine, nu oamenii. N-am făcut „şcoli înalte" pentru că pe vremea lui Ceauşescu eram considerat fiul unui "trădător al cauzei partidului". După '89 am început 3 facultăţi; pe toate le-am părăsit pe rând şi îmi pare bine că am fost aşa deştept şi nu mi-am irosit timpul în zadar. Poate Dumnezeu, în marile Sale planuri, m-a absolvit de goana după diplome şi m-a reorientat pe drumul corect. (Scuze: revin acum în alt registru ideatic, după 3 ore în care am vorbit la telefon cu autorii care apar la Editura SINGUR). Am putea spune amândoi, dragă George, că ACESTA este începutul meu în scris. Extrapolând - în ARTĂ, căci devin din ce în ce şi pregnant în lumea asta - şi ambiguu până la descompunere fiinţială: Unde începe şi când ar trebui să înceteze revolta omului? Cum s-ar putea repara incredibila greşeală a celui care, neputând face faţă responsabilităţii de Dumnezeu, a căutat salvarea în sclavie şi a găsit şi instrumentul prin care să o pună în practică? Ca să am perfectă dreptate în ceea ce voi spune aici şi mai ales pentru ca acuzaţiile pe care le aduc omenirii să fie perfect justificate ar trebui să ofer şi rezolvarea jalnicei prestaţii a societăţii de azi dar nu mă simt deloc dator să lucrez la elaborarea unui nou cod de manifestare a tendinţelor umane. Şi chiar dacă aş face-o, cine îmi garantează că „rezolvarea” mea n-ar produce, prin aplicarea ei, alte conflagraţii mondiale? Desigur, deţin structura unei alte “rezolvări”, altfel nu mi-aş permite să arunc vorbe atât de grele cum sunt cele din această intervenţie scrisă. Ceea ce mă oripilează este punerea în practică: mereu se vor găsi nişte descreieraţi charismatici cu pretenţii de salvatori ai speciei, doar că mijloacele lor sunt limitate de conceptul conform căruia, pentru a crea ceva nou, trebuie distrus ceva vechi. În replică, diverse personalităţi ale momentului mă vor acuza de impertinenţă; din păcate, nu mai e vreme pentru a mă adresa lumii cu respect: când ştii că mai ai de trăit doar câteva zile, nu-i cazul să te comporţi cu mănuşi, or eu tocmai asta vreau să se înţeleagă. Ca o ultimă remarcă, te previn, dragă George, şi îmi previn cititorii asupra faptului că următoarea mea carte, "Eliberarea", nu trebuie percepută doar ca o sinteză de observaţii ci şi ca depozitara unor soluţii viabile pentru nelămuririle viitorului, deşi acestea sunt în totală contradicţie cu “mersul lumii”.


Regatul Cuvântului

14

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Sute de legi veghează sârguincioase asupra condiţiei mele de permanent infractor. Despre frumuseţea acestui statut au vorbit extaziaţi toţi marii gânditori ai lumii, aplaudând din inimă spontana graviditate a justiţiei omeneşti care a devenit un fel de punct culminant al civilizaţiei. Nu poţi face un pas fără a fi împroşcat cu noroiul unei legi, nu poţi bea o gură de apă fără a fi sancţionat de nu ştiu ce instituţie care distribuie apa, nu poţi lega două cuvinte fără a fi tras la răspundere pentru conotaţia lor care aduce atingere nu ştiu căror interese generale. Orice acţiune normală comportă un risc pe care nu şi-l mai asumă aproape nimeni. Puşcăriile sunt pline ochi de nevinovaţi dar asta nu mai scandalizează, faptul acesta nu mai produce panică, nu mai atrage atenţia şi nu mai este luat drept eveniment periculos pentru “libertatea” speciei umane. Nici convingeri normale nu mai există, ne aflăm în plină epocă a demolării umanităţii, în plină re-formare a individualităţii ce trebuie cu orice preţ nivelată. Din punct de vedere al producătorilor lor, legile ar fi soluţiile rezonabile în ceea ce priveşte “bunul mers al societăţii”. Înainte? Înapoi? Nu mai contează şi nu mai are nimeni chef să-şi pună problema asta. Au fost stinse în faşă toate firavele răzvrătiri, „soluţiile” legiuitorilor au omogenizat totul, suntem spectatorii celui mai umilitor sărut – cel al lui Iuda: sub pretextul protejării lui, omul este vândut zilnic pe tarabă. Admise de toate ţările pământului, sclavia şi traficul legal cu înşelăciunea au devenit o obişnuinţă. Ar fi nimerit să ne întrebăm cine este partenerul de afaceri al justiţiei. Pentru că nimeni nu are curajul să răspundă, o voi face eu: diavolul. Cine a reuşit incredibila performanţă de a cumpăra judecătorii şi „făcătorii de legislaţii în vigoare”? Şi cu ce preţ? Nu mai e mult până când „sistemul” (o noţiune invizibilă) va îngenunchia definitiv omul, o expresie materială, palpabilă, vie. Pe altarele hidoase ale „sistemului” arde zilnic jertfa incomozilor, băgaţi la grămadă în crematoriu, incineraţi pentru că au avut naivitatea de-a crede că vor fi judecaţi corect. Acesta e începutul meu în ale scrisului, dragul meu. Dacă merită - publică, dacă nu - nu.

Să ai pace

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan - Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro

Davide Trame este un italian născut şi crescut în Veneţia, oraş în care locuieşte şi astăzi. Profesor de limba engleză, a scris primul său poem în această limbă în 1993, în semn de suport faţă de o grevă a studenţilor şcolii în care profesa. Începând cu 1999, poemele sale au fost publicate în aproximativ două sute de reviste literare din DAVIDE TRAME

Anglia, Statele Unite ale Americii, Noua Zeelandă şi nu numai.


Regatul Cuvântului

15 Despre trăiri care dăinuie

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Davide Trame

În memoria soţiei mele, care ştia să facă sticla, şi orice altceva, să dureze Ţinutul Sligo, Irlanda, început de ani ’90: o tavernă pe coastă, o faleză în faţă, lungă asemeni timpului, mareea retrasă în al ei sălaş departe, foarte departe, zece seara, iunie, încă lumină, apus glorios, linia orizontului care se colorează încă. Îmi amintesc de un bătrân în tavernă, profil lunguieţ, nas coroiat, un fel de Beckett, în faţa lui, de dincolo de tejghea barmanul tocmai îi turnase o halbă de Guiness, iar lângă, aliatul mai puternic, un pahar de Paddy, arămiu închis lângă maroniu închis. Îmi plăceau textura şi încrâncenarea culorilor. Spuma dădea să cadă de pe gura paharului de Guiness, iar bărbatul, cu grijă, cu religiozitate, începu s-o şteargă cu o batistă de mătase, mare, în carouri, o şterse pe toată, mângâind paharul, încet, încet. Când am plecat, jumătate de oră mai târziu, nu sorbise nici măcar o picătură, halbă şi pahar străluceau neatinse. (El trebuie că este încă acolo şi aici şi peste tot, sunt sigur de asta.) Acum îmi sorb vinul ascultând acordurile lungi ale unui blues chinuit, corzi care se întrepătrund ca viţele de vie. Vreau să continuu să-mi sorb vinul până la sfârşitul timpului, Secole, secole derulându-se încet, sunt binevenite, le vreau picurând, curgând din ele un întreg cer, şi continuând să şoptească la nesfârşit al lor paradis lent.

Traducator:

Alina Popa MTTLC, Universitatea Bucuresti

Noaptea în grădină E noapte în sfârşit, toate contururile-n ceaţă, lumina nu le mai apasă, pateticul evidentului a dispărut. Stau în balansoarul din grădină, toate luminile stinse, pământul îşi lasă adierea răcoroasă să-ndulcească tăcerea. Acum gândurile se desprind, se pot pretinde nonşalante, alunecând pe perdeaua de întuneric. Aud maşini zgomotoase pe drumul din spatele casei, roiuri grăbite, persistenţa prezentului, asfaltul atât de neted în griul familiar - haide, sari, pare a spune, gropile sunt mai uşor de trecut noaptea. Respir acum întunericul mai adânc al copacilor înalţi ai grădinii, umbre asemeni mărilor, în care te poţi pierde, înota, în persistenţa absentului, în bezna care-l face o idée mai suportabil. Lasă-mă dar să rămân învăluit în obscur acest peisaj acum neînrămat ma leagănă în iluzia că toate lucrurile sunt la fel. Lasă-mă să rămân în acest întuneric în care greierii îmi ştiu sufletul în corul lor dezorientat, aici pot încă să-mi îndur apăsarea. Şi fă, te rog, ca zorii să se ivească târziu, foarte târziu.


16

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Normalul

“Gândeşte-te la Phlebas”

Se poate întâmpla să speri

“care era la fel de frumos şi înalt ca tine”.

să fii luat de vânt

Ei bine, mulţumesc, dragă Poetule, pot spune

într-o splendidă suflare.

că da, mă gândesc la Phlebas, cel care, aşa cum spui, “a uitat” multe… ca noi toţi de altfel, când trecem în cealaltă lume,

În schimb continui să rămâi pe loc

dar de ce nu te gândeşti şi la câinele lui, cu siguranţă c-a avut unul…

foarte vizbil şi stabil.

cerând de mâncare, aşa cum fac câinii, lângă masa lui de pe vasul profetic…

Normalul e puternic,

Vezi, ea, dragă poetule, căţeaua lui blândă, ghemuită acolo sau doar stând lângă scaunul lui,

ai avea nevoie de un cer interior mai

lângă picioarele lui, cerând o îmbucătură,

curat

oricât de mică din ce avea el de oferit

şi de un altfel de aer

(câinii sunt la fel de fideli şi stăruitori precum ne e suflarea.)

şi de absolut nicio teamă

Înainte de fatidicul naufragiu, e posibil să-l fi făcut să zâmbească,

ca să dispari într-adevăr.

nu-mi spune că nu-i aşa, înainte ca marea să-l înghită,

Fără a lăsa vreo urmă, nici măcar un

înainte ca oasele să-i fie “culese” de curenţii puternici,

punct,

da, vedem cum trupul îi dispare, cum se topeşte într-un univers gâlgâitor,

ori un licurici alături de tine pentru o

dar amintirea lui zâmbind la stăruinţa acelui câine

noapte.

e o imagine în stare să supravieţuiască pierderii întregii noastre frumuseţi

Marea iluzie de a dispărea atunci când vreau eu… mi-am cultivat-o udându-mi pământurile cu credinţă efemeră. Aşadar, normalul. În care simţi persistenţa inevitabilă a propriei stăpâniri de sine. Ne vom vedea din nou la muncă, deci, pe coridoare, pe scări, în teribila normalitate a unui aici şi acum.

Visând în continuare la vântul a cărui suflare nu se simte, iar tăcerea se lasă peste tot.

în învolburările mării şi în încrâncenarea timpului.


17

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Prof.dr.

PRECAUŢII NOSTALGICE a fost o zi în care păsările îmbufnate – nu conversau cu ceţurile apoi veni o noapte în care bubuiau ecourile inimilor înşelate nu mă-nţelegeţi greşit – dar mi-e greu să explic cum de greierii scot flăcări din nimic – şi cântă ceea ce marii compozitori ai astrelor nici nu pot imagina c-ar fi posibil de ars – scormonind în cenuşa stelară ...a fost o zi – acum e noapte – şi claxoanele verii-au tăcut: brusc – dar cu mari precauţii nostalgice ...vâjâitul regesc al nebunilor - costumaţi în turbări automobilistice - a întemeiat ardente şi vaste religii – deci uşor de stins alergii şi cumplit decadente poeme - niagare de cabotine orgii ...e atât de credibil că bufniţele şi-au predat cenepe-ul celest – şi s-au cernit sardonic-convenţional - de bon ton nu mai ajung la tâmplă cu gândul – nici cu pistolul - şi gândul se răzbună – firesc – împuşcând zâne - îndrăgostindu-se de mari carteluri ale cuvintelor lipsite de inimă: e vară – deci nu vă aşteptaţi decât la înfrângeri şi frângeri - continue - ale luminii azurului sfânt – pleoştiri ale cozilor de păun – amendate de paradisiace poliţii ...vin valuri de dor şi dorinţe private – iar frunzele îngălbenesc şi se scorojesc de gelozie şi mistice flăcări nimic nu se vede din nunţile aerului – ale incandescentelor nestemate insecte

arborescente prin delirante coşmare - dar nici măcar din ura mocnită-a sidefului urgisit – exilat în aleutinele scoici - nici măcar din viteza gregară-a maşinilor de făcut gheaţă – pe care să-şi frângă dansul miriade de luni şi de stele ...nu voi mai apuca luceafărul de dimineaţă – din vârful înzăpezitului munte-al luminii dar cântecul meu de repatriere va fi zbârnâit întru nesuferita zăpuşeală-a extaziatelor – entuziastelor – exploziv irizatelor păcate de-o noapte: nu doar că putem trăi dimpreună cu ele – dar le şi aplaudăm în surdină – le adorăm şi de ce nu – ne-nchinăm lor - printre aprinsele şoapte-ale morţii servile ...nu voi mai apuca să vă spun cum a fost la banchetul divin – dar e atât de uşor – atât de plăcut de ghicit că nimic din ce-i rău nu-i prea greu ***

Eugen Evu Enunţul remediului El este ubicuum Autogândit. El se autorepară În somn Compozit.

Enunţul condiţiei Dacă universul Este hologramic Deducem că şi cogito-ul Este. Cogito ergo sumum.


Regatul Cuvântului

18

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

RUGI ŞI RUGURI. O INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL TEMPORAL SACRALIZAT PRIN JERTFA DE SINE Adrian Botez, „Ruguri. România sub asediu”, Carpathia Press, 2008

„Ideologul Neamului Metafizic” - aşa cum îl numeşte Dl. Artur Silvestri pe Adrian Botez, strălucit reprezentant al culturii româneşti actuale, prin tot ce a scris şi prin apostolatul pe care îl face graţie profesiunii sale, cu această recentă carte, se aşează pe sine pe un RUG DE (NE)LINIŞTE, socotind că astfel, jertfa sa va avea impact asupra contemporanilor. Adevărul este că, marea majoritate a cetăţenilor, chiar dacă ar vedea un asemenea altar în flăcări, un om devenit rug/rugăciune, ar trece nepăsători mai departe, grăbiţi, indiferenţi, plictisiţi, ori chiar enervaţi că a îndrăznit cineva să le strice buna dispoziţie. Impactul pe care un act de devoţiune îl are asupra semenilor, e adeseori, foarte mic sau lipseşte cu desăvârşire. Aşa cum mărturiseşte autorul în Notă la Argumentul unic, ce ţine loc de Prefaţă: „(…) Dacă n-ar fi existat revistele A.R.P., deci domnul dr . Artur Silvestri (căruia îi mulţumim!) – nici rândurile de mai jos n-ar fi existat, nici cartea…ca urmare, n-ar fi existat nici exprimarea clară a unor probleme majore ale Credinţei, Patriei, Neamului şi Umanităţii…(s.a.)” Argumentul numirii acestei cărţi RUGURI, ar fi, după spusa autorului: „pentru că Rugul şi luminează, dar şi consumă pe luminător...” Însă, continuă Domnia sa, „Puţin contează, în macroistorie, dacă cel care s-a făcut Rug s-a Griul se poarta alb consumat ori ba –dacă el, Rugul, n-a şi luminat! Puţin contează în macroistorie, cât de puternic ai fost 70 sau chiar 100 de ani dacă n-ai lăsat, în urma ta, fie şi o cărămidă (arsă!), folositoare pentru Cat de albe, cat de albe, construcţia uneia dintre treptele evoluţiei spirituale a Neamului tău, în particular, şi-a Planetei Sunt fapturile din cer – spirituale Terra, în general!” Dau mereu – nimic nu cer – Dar, Rugul în Scriptură este identificat cu Yahve, cu vocea Sa ca un tunet, ori ca o şoaptă de Nu fac cearta – n-au nici jalbe … vânt, cu infinita Sa sfinţenie, faţă de care, sfinţenia omului, nu trebuie să fie altfel, decât smerită. De aceea, Moise, când urca Munte, la întâlnirea cu Rugul Aprins, îşi descălţa mai întâi sandalele, la poalele Cat de albe, cat de pure – muntelui. Pentru că nu te poţi înfăţişa înaintea Domnului oricum. Şi cum altfel, când avea să stea de N-au habar de vreun pacat – vorbă cu Însuşi Yahve, Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Furt, minciuni, curvii de stat – Autorul de faţă se recunoaşte el însuşi a fi RUG ARZĂTOR pentru oameni, jertfă de-ardereSunt facute doar sa-ndure… de-tot pe altarul Neamului său şi a limbii române, „patria” poeţilor. Şi asta, fără pic de demagogie găunoasă, ci simplu şi adevărat, aşa cum curge sângele-n vene. Această jertfă-de-sine continuă, până la Cat de albe, si legale... mistuire, până la împrăştierea cenuşii în cardinalele vânturi, în folosul umanităţii în general şi al fiilor Stangul lor, este mai drept... Neamului în mod special. Rugul arde, însă el poate coace pâinea cea dulce, poate fierbe vinul, iar pe Albul, alb – nu alb, inept… tăciunii lui mocnind, creatorul, un alt miel al lui Dumnezeu, desăvârşeşte opera de mântuire. Viata, dar - nu vorbe goale…

Liviu-Florian Jianu

Cat de albe, si senine – Peste negrul cel din jur – Cand in veacul cel obscur, Rau primesc, si fac doar bine… Alb, doar alb, doar alb se poarta – Cristalin de ochi de cer – Albii dau – ce rosii cer Albii n-au – si-ti pun la poarta … Albi, doar albi, zapada pura – Care fara de-un cuvant, Tot ce au mai bun, si sfant, Pun aproapelui in gura… Alb, doar alb peste pamant – Primavara alba care Da pe gratis de mancare Si primeste suflet frant …


19

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Rugul. Un rug de linişte. Un rug de nelinişte. Un rug împrăştiind Lumina în scânteiri – milioane, multicolore, care, când ating creaturile, lasă semne. Semne. Urme. Peceţi. Cicatrice. Poate că această carte (care desigur a lăsat semne în trupul şi spiritul autorului) – este cea mai reprezentativă pentru întreaga creaţie a sa, căci semnifică jertfa sa în beneficiul istoriei, culturii, literaturii. Stând lângă un rug aprins, nu se poate să nu-ţi încălzeşti mădularele, sângele alergând prin aorte, întreg lăuntrul, poate îngheţat în convenienţele veacului în care te afli. Şi nu se poate să nu devii, la rândul tău, bob de scânteie şi flacără înălţându-se în tărie, luminând împrejurul. Răspândind, la rându-ţi scântei roşii, galbene, albe, mărgăritare de jar, în inimi. De aceea, Adrian Botez spune în Nota sa: „…Trebuie să fie cât mai multe Ruguri, aprinse unul de la altul (precum candelele în Noaptea Sfintei Învieri – n.n.) „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”… - doar aşa Neamurile Metafizice, în general, şi Neamul Metafizic Românesc, în special, nu vor fi private, respectiv, nu va fi privat de Misiunea lor/ sa Sfântă, de către Dumnezeu!” Cartea debutează cu un capitol fundamental, destul de reprezentativ în economia volumului, referitor la Religie şi – cum altfel ar fi putut începe decât cu riposta vehementă şi de bun simţ (sfânta mânie a bunului creştin) – la atentatul împotriva icoanelor ortodoxe, scandal destul de mediatizat în presă şi TV. Autorul atrage atenţia asupra unui „Nou atentat contra icoanelor ortodoxe!!! Atenţie! Cădere de bolovani anti româneşti!!!” Sfânta mânie, perfect îndreptăţită, îşi găseşte expresia în cuvânt, sub forma unei „îngrijorări aproape fără limite, faţă de tot ce se întâmplă cu Neamul şi Umanitatea, în aceşti zori de veac XXI, care zori se pot metamorfoza, teribil de rapid, în amurgul civilizaţiei spirituale, atât naţionale [„La Tronul Judecăţii lui Dumnezeu se vor înfăţişa toate (neamurile – s.a.) pământului, cu regii şi împăraţii lor…”] - cf. Apocalipsa lui Ioan, cât şi europene [cum foarte exact formula istoricul militar Mircea Dogaru, în 25 octombrie 2006, la B1-TV] şi terestre.” O sumă de articole strânse mănunchi într-o carte de publicistică, având valoare naţională şi nu numai, prin problemele diverse şi stringente pe care le atinge dar şi prin maniera proprie de abordare. A le comenta, aşa cum s-ar cuveni, ar însemna, să rescriem cartea, cu interpretări, supoziţii, şi loc de comentarii, ba şi (aşa cum obişnuiesc cotidienele) – cu loc de dat cu capul şi un loc de dat cu pumnul în cer (ori eventual în propriul cap!) pentru cei puşi pe harţă, polemici, replici, cu Infinit de Răbdătorul Dumnezeu, care ne îndură toate hachiţele. Trecând în revistă sumarul, cu problemele abordate, dintr-o ochitură, nu poţi să nu exclami, o dată cu Adrian Botez: „mare-i grădina lui Dumnezeu”, sau, cu acea îndârjită înmuiere de glas a ţăranului: „mare nghinune” … S-a întors totul cu susul în jos! În loc să ne aşezăm mintenaş şi să gândim drept, să ne luăm răgaz pentru lămurire, iluminare, ne afundăm tot mai mult în beznă şi în dispute sterile şi revanşarde, care nu duc decât la ruină. Şi nu poţi să nu te întrebi: Quo vadis? Încotro merge societatea românească, pentru că, numai înainte, nu. Pe de lături, de-a-mboulea, precum racul, mergând târâş îndărăt, nu cu unul-doi, dar cu 50-100 de ani, aşa cum s-a şi dovedit. Fără spirit, involuăm, involuăm, până la starea de animalitate. Ne-am câştigat, cu schimbarea regimului un drept sfânt, acela al predării religiei în şcoli. Într-o clipită, am fost pe cale de a-l pierde, dintr-o confuzie amarnică şi regretabilă şi anume: confundăm cel mai adesea răul cu binele şi lăsăm răul să năvălească, să ne cotropească fiinţa, milimetru cu milimetru! Scriitorul este conştiinţa neadormită a Cetăţii. El este Prorocul şi Vestitorul, uneori Sfinxul şi Pithya, el are şi o vedere interioară, şi cu ea poate prevedea eventualele catastrofe, nu numai naturale, dar şi spirituale. El ştie să descifreze „semnele veacului” – să le interpreteze şi să le împărtăşească. Dar, cel mai adesea, se alege, aidoma prorocilor, cu oprobiul public, dacă nu cumva cu lapidarea sa de către concetăţenii nemulţumiţi care, în goana lor îndărăt, să apuce un loc, îmbrâncindu-se să intre pe Poarta cea mare, îl pot strivi, călca în picioare. Ce pot face ei cu sfaturile, cu semnalele disperate ale Celui ce arde-Rug, pentru Cetate? E socotit cel puţin nebun şi lăsat să vorbească singur. Şi el strigă, până vocea i se stinge, strigă-n pustiu, precum Botezătorul. Ce Irod modern, ce Salomee (de ele nu ducem nicicum lipsă), ce Irodiadă îi va primi capul pe tavă? Poate că nici nu mai contează. Poate că strigătul lui, plesnind zidurile Cetăţii, dezrădăcinând arbori, făcând să se ciocnească norii şi să fulgere, se va întoarce-n ecou, sub forma unui arc de foc şi-l va orbi definitiv, astfel ca să poată vedea mai bine cu ochiul interior, ceea ce toţi ceilalţi se prefac a nu observa, din comoditate, indolenţă, nesimţire, ori chiar rea voinţă. Şi carul istoriei, cu cinci roţi, uneori cu trei, se urneşte, merge când hăis! când cea!, „din gard în gard, din vad în vad” precum aleargă blestemele şi făcăturile şi dedeochiul. Unde? Qui prodest? Adrian Botez, cu o minuţie demnă de Marele Scrib Anonim, radiografiază starea naţiunii în ultimii ani, de când România a intrat în U.E., cu un verb vehement şi autoritar, izvorât din cunoaşterea realităţii, subliniind faptul că românii au ajuns să se bucure, „că li se dă voie, oficial, de la Bruxelles-Strasbourg, să existe în casa lor dintotdeauna!!!” Autorul pune punctul pe „i” în problemele politico-economice româneşti şi internaţionale, privind U.E., dar şi în cele spirituale, îndeosebi propunerea de a fi scoasă religia din şcoli. Cu mânie abia reţinută, dar întru totul îndreptăţită, Adrian Botez îi demască pe acei care „(…) se fac a uita că planetele şi stelele şi oamenii nu se mişcă armonios, decât prin ASCULTARE FAŢĂ DE LEGI şi Dumnezeu este Suprema Lege: astfel, haosul e gata! Asta vreţi?! Ei bine, asta NOI NU VREM!!! „Noi” – adică educatorii de copii şi tineri.” Ar fi contraproductiv să comentăm aceste articole, aceste eseuri superbe, în acest context. Ne mulţumim să subliniem unele idei şi să urmărim FIRUL ROŞU al gândirii scriitorului şi filosofului Adrian Botez. Sfântul Apostol Pavel a scris în Epistola către Romani: „Fraţilor, voi nu sunteţi sub stăpânirea Duhului, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Cel care nu are Duhul lui Hristos nu-i aparţine Lui.” (Rom 8,9.11-13). Reţinem ideea de forţă a acestui eseu: „Nu Hristos şi nu creştinismul sunt „duşmanii lumii” – ci toţi cei care nu-l ascultă pe Hristos!”.Şi, de asemenea: „(…) Orişicare om, cu oarecare pregătire spirituală, a aflat şi a simţit, până-n fundul sufletului, că toate religiile până la Hristos, au fost treptele necesare de evoluţie spirituală, până la Triumful Suprem al Lucrării-Evoluţiei Spiritului Umano-Divin, pe Terra!” Protestul vehement al lui Adrian Botez împotriva celor care vor să scoată icoanele din şcoli, este rostit în sentinţe dure, iar uneori capătă nuanţe anatemice:


20

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

„Nu prin Manitu, New Age ori Spiritul Ursului Alb se va integra Planeta Pământ în Sacralitatea Luminii, evoluând spre MORALITATEA CA NECESITATE – ci PRIN SPIRITUL HRISTIC!!!” „Vreţi să ne luaţi Credinţa? Vreţi de fapt, să ne luaţi Fiinţa! FIINTA UMANO-DIVINĂ!!!” Ascultând aceste acuze proferate cu hotărâre şi glas înalt, nu pot să nu mă gândesc la glasul Ioan Botezătorului în pustiu, - aşa cum am mai spus -, când încerca să îndrepte moravurile, atât de viciate ale incestuosului Irod şi ale diabolicei lui soţii (cumnate!) – fapt care i-a adus, vai! pedeapsă cumplită. Dar nici martiriul, purtător de sfinţenie! Toate aceste acuze sunt, de fapt, aduse, spune Adrian Botez, „în calitatea mea de smerit, dar încă neadormit mădular al BOR.” Dacă ar exista mai multe „glasuri tari” ca şi al acestui creştin, prin faptă, şi nu prin imitaţie grotescă, doar pentru a salva aparenţele, dacă, aşa cum a spus Adrian Botez s-ar uni mai multe „ruguri” cu flacără vie spre cer, dar şi cu limbile arzătoare spre pământ, poate că ar curăţa (şi aurul este purificat prin foc), atunci, lumea ar deveni mai suportabilă. Într-un film vizionat demult (Gara Centrală) am reţinut următoarea replică: „Cel mai mare rău pe care poate să-l facă omul, este să nu facă bine.” Seria se eseuri politico-teologice şi spirituale, continuă cu altul, numit – cu titlul şocant – „Masonii aleg Patriarh românilor…???!!!” – şi este la fel de vehement, dezvăluind realităţi ascunse, bazate pe o documentare serioasă şi mai ales, minuţioasă, pe fundalul unei culturi enciclopedice solide, şi este fără afirmaţii gratuite, asumându-şi întreaga responsabilitate a cuvântului pronunţat ori scris. Şi articolul începe cu o anatemă dată de Sfântul Sinod la Constantinopol în 1724 – împotriva dezertorilor de la Credinţa Ortodoxiei. „Cei ce vor dezerta de la Ortodoxie şi vor părăsi părinteştile şi dreptele dogme ale credinţei şi Predaniile obşteşti ale Bisericii şi vor decădea şi se vor îndepărta cu inovaţii şi cu credinţe absurde şi cu obiceiuri eterodoxe şi vor falsifica şi vor măslui adevărul Ortodoxiei, aceştia nici nu mai sunt, nici nu se mai numesc creştini cu adevărat, ci se taie şi se despart de totalitatea mădularelor Bisericii, şi a creştinilor, ca nişte eterodocşi şi inovatori şi se izgonesc afară din sfântul staul ca nişte oi râioase şi mădulare putrede.” Apare în text, de mai multe ori cuvântul „trădare”, scris adesea cu majuscule, începând de la trădarea lui Iuda, sunt înfierate „înnoirile Franc-Masoneriei, care a propus, întâi, un pseudo-cult, pe bazele unei/unui sinergii/sincretism a religiilor păgâne („eterodoxia” despre care face vorbire Sfântul Sinod de la Constantinopol…), numind zeitatea supremă „Marele Arhitect” (deh, masonii revendicându-se de la medievalii ziditori/arhitecţi de catedrale…), pentru ca, în secolul XX, să inventeze New Age”. Autorul aminteşte ANATHEMA asupra Franc-Masoneriei, dată de BOR în 1937 şi înşiruie motivele temeinice şi principala acuză pentru această Anathemă – care până în prezent n-a fost ridicată oficial sau neoficial de către BOR. Adrian Botez subliniază faptul că BOR, acestor franc-masoni care nu vor să părăsească lojile, „le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti (s.a.: EXACT CEEA CE NE INTERESAZĂ ASTĂZI, 2007!!!)”. Pornind de aici – Adrian Botez leagă tristul eveniment al plecării la cele veşnice a Prea Fericitului Teoctist, „un vajnic apărător al Ortodoxiei şi al cauzei românismului…” – de alegerea noului Patriarh al BOR. În continuare, autorul - care se consideră: „o oarecare voce” – după propria mărturisire, face un apel la creştinii adevăraţi, să se alăture: „1) protestului nostru, în contra intruziunii Franc-Masoneriei în Soarta BOR.(…)” „În felul acesta, tragem nădejde că Sfântul Duh va avea îndemn să se pogoare asupra unei adunări, cuvântate de toate vestigiile Întunericului…şi că Noul Patriarh al României – va fi, cu adevărat, alesul lui Dumnezeu, pentru Neamul Românilor…” O adevărată poziţie creştinească, aidoma celei a primilor creştini, care-şi apărau cu propria lor viaţă apartenenţa la Hristos şi care, se ştie cum au fost prigoniţi şi au sfârşit martirizaţi. Autorul se referă la originea, funcţionarea şi obiectivele uneia dintre cele mai influente organizaţii din lume: „Opus Dei”. În faţa urgiilor contemporane, Adrian Botez are următoarea poziţie: „(…) Străbunicii noştri se trăgeau, pe timpul urgiilor, al năvălirilor de tot felul de lifte, în munţii înalţi şi-n codrii merei. Noi ne vom trage în umbra de ocrotire a lui Dumnezeu, şi-n vârful Rugăciunii noastre - Scară către Cer…” pentru ca imediat să adreseze îndemnul: „Neam Românesc, prăbuşeşte-te în fără de răgaz Rugăciune, Rugă aprinsă cât să topească recile lespezi ale bisericuţelor şi mânăstirilor, cu sfinţi răbdători şi martiri pe pereţi şi catapetesme!!!” („Românii rămân orfani de Patriarh, numai cu Dumnezeu…”). Într-un text următor, Adrian Botez îi face un portret spiritual Î.P.S. Pimen al Sucevei şi Bucovinei, despre care dă mărturie: „Declar, în numele Bucovinei care m-a născut, că, pentru noi, bucovinenii, al nostru Vlădică Pimen este cât şi un sfânt, plutind ca un abur de Duh, pe deasupra pământului acesta plin de reptile umane…” („Şi?...”) Iar în încheierea discursului său, spune: „(…)pentru Vlădicii noştri aflaţi în toiul de dumnezeiască lucrare, noi tot vom îngenunchea în faţa lor şi le vom săruta sfinţitele lor mânuri, prin care Duhul Sfânt îşi împlineşte treaba cea de obşte, asupra Neamului Românesc…”(„Şi?...”). Adrian Botez îşi exprimă impresiile de la „Cea de-a Treia Adunare Ecumenică Europeană, de la Sibiu” – în articolul: „Ecumenism, New Age-isto-Manelist , la Sibiu – sau Hristos, Baba şi Mitraliera”. Comentator pertinent al editorialelor diferitelor ziare, Adrian Botez îşi exprimă părerea, direct, fără menajamente, ca un bun român, apărător al valorilor tradiţionale materiale şi spirituale. Într-un text admirabil, Adrian Botez îl evocă pe „Vlădica Antonie –şi modelul non-utopic al societăţii mântuite.” (Viaţa pusă în slujba trăirii de libertate – „Duh Comunitar” şi Tradiţie Ortodoxă). Autorul aminteşte lucrările Î.P.S.S. Mitropolitul ANTONIE, „de largă suflare patriotică, despre lupta de veacuri a ardelenilor, sub ocupaţie străină”, şi mărturiseşte: „”eu ţin, pe birou şi aproape de inimă, slova luminată tot a celui mai omenesc tratat despre viaţa/trăirea autentic ortodoxă: Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă.” Şi, continuă Adrian Botez, admirabila evocare: „Pentru Vlădica ANTONIE – CHILIA devine o instituţie spirituală, prin care se realizează adevărata cunoaştere a Luminii Dumnezeieşti: „Chilia îi va da regula. Adică meditaţia, cunoaşterea de sine, propria măsură.” Adrian Botez încheie portretul înaltului ierarh cu aceste cuvinte:


21

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

„O vorbă doar ne mai îngăduim: Dacă Dostoievschi a formulat atât de dramatic Adevărul-Soluţie Ontică a Umanităţii – DUHUL COMUNITAR HRISTIC!!! – cel mai bun tălmăcitor şi hermeneut/apostol/ evanghelist al dramatismului genialului rus, este, totuşi strălucitul teolog român ANTONIE PLĂMĂDEALĂ. Datorită lui, cărturarului de frunte, al Neamului Românesc Istoric – Neamul Metafizic (cel Adevărat/Autentic, dar, încă, nevăzut pentru ochii profani) va deveni, mai repede cu un ceas ( sau, poate, chiar cu o epocă…) – O EPIFANIE, în curs de a deveni „hierofanie”: O realitate sacralizată.” În Capitolul al 2-lea, intitulat Patrie şi Neam Metafizic – Adrian Botez începe cu eseul: „Misiune şi Neam Metafizic”. Chiar de la primele rânduri, Adrian Botez precizează: „Misiunea ţi-o faci, întâi, faţă de familia, de Neamul Tău – şi abia după ce ţi-ai cunoscut/ recunoscut Neamul tău – trebuie să-ţi vezi şi Chipul din Omenire. (…) Misiunea, deci, ţi-o faci, deplin, doar cu INIMA şi cu TRUPUL proptite de Duhul şi Trupul PATRIEI tale Unice. Nu dezerta de la NEAMUL METAFIZIC, căci pe tine te pierzi în Neant…- căci nici nu ai unde merge/dezerta, decât în Sumbrul, Fără-de-Chipul PUSTIU AL SATANEI…” Deosebit de interesante meditaţii şi dizertaţii filosofice în acest capitol şi, îndeobşte, în întreaga carte! Iată ce frumos spune, la începutul acestui eseu, Adrian Botez: „Eu nu îmi permit să fiu superficialo-condescendent, precum majoritatea „olimpienilor” noştri critici… - faţă de spirite majore româneşti, precum AMINUL-EMINESCU, şi, bineînţeles, nici faţă de spirite influenţate misionar (conştient sau inconştient…) de acesta – precum Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Brâncuşi, Enescu, Nicolae Paulescu, Odobleja etc. – adică, faţă de cei rămaşi TOTAL (şi manifest!) fideli iniţierii întru Misiunea Neamului Metafizic Românesc!!! Doresc ca românii să-şi vadă geniile „plimbându-se” prin Grădina Arheilor…” Şi – îşi continuă defilarea de gând Adrian Botez: „După opinia mea, păcatul cel mai mare al românilor este că refuză să-şi asume şi priceapă corect MIORIŢA DUMNEZEIASCĂ!!! După care urmează păcatul nostru de moarte, prin non-repunerea, în demnitate supremă, a celui ce este însăşi esenţialitatea Logos.ului Românesc: Aminul Eminescu!!!” Aşa cum se folosea ilustrul Cezar Ivănescu de amfilade la capăt şi la final de vers, aşa se sprijină Adrian Botez de treimea semnelor de mirare, alăturate celor de interogaţie, pentru a-şi sublinia intenţia de gând şi cuvânt şi a-şi exprima nedumerirea, (prea puţin încântarea!), indignarea şi întreaga cohortă a simţămintelor umane, legate de spirit şi trup, de tot ceea se întâmplă în preajmă. În continuare, autorul dezvoltă şi explică anumite elemente semantice în lirica eminesciană: vijelia, apa - sub diferitele ei chipuri, aerul, stânca şi stejarul, binomul popor-stejar sacru, etc. „Şi dacă – spune Adrian Botez – este singurul care are astfel de menire, şi dacă este popor stejar, deci axis mundi – înseamnă, pe cale de consecinţă, că menirea lui este să dea semnificaţie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divină – să dea semnificaţie lumii, cosmosului. Poporul român este poporul sacru, conţine salvarea lumii întru semantica sacră. Eminescu spune clar că nu vrea, pentru neamul său „fericire”, căci, în Valea Plângerii, care este Pământul, „fericirea” înseamnă inconştienţă/ responsabilitate – ci măreţia martirajului, pentru a-şi frânge soarta, iluzorie, şi a binemerita să ajungă la soarta metafizică… Să-şi împlinească misiunea, înseamnă ori să suporte, extrem, iniţierea prin istorie – ori să dispară din planul divin!!!” De aceea, tranşant, Adrian Botez punctează şi responsabilizează, cere socoteală, revendică: „De ce nu dăm mărturie, cu toată puterea? De ce nu ne instituim în martori pentru Neamul nostru din VECI – Neamul Metafizic Românesc (neam de înţelepţi şi buni în faţa lui Dumnezeu!) – pe care l-am întrezărit, în comportamentul lor, al părinţilor şi bunilor noştri - comportament plin de bună cuviinţă şi credincioşie şi respect faţă de toate ale trupului şi ale Duhului???!!!” O asemenea „ardere pe rug” cere devotament de măsură. Adrian Botez nu e omul jumătăţilor de măsură. El se avântă cu toată fiinţa în bătălia, de dinainte pierdută, cu stihiile şi mentalităţile veacului – şi, cu măiestria câştigată în ani lungi de aplecare a condeiului peste filă, vrea să aducă în spaţiul echilibrului şi al credinţei, vrea să întoarcă la normal, muzica infinită a Cuvântului, a cărţilor – acordată la diapazonul divin. De aceea este peste măsură de revoltat, când alţii închid ochii şi nu se implică. El este implicat efectiv şi afectiv în acest război psihologic cu răul, hotărât să-şi cheltuiască întreg arsenalul pentru o cauză cât se poate de onorabilă: propăşirea Neamului său Metafizic! Acestea sunt probele supreme ale mărturiei dragostei sale de Ţară şi Neam, într-un timp în care, cei mai mulţi o scot la mezat ori o vând de-a dreptul, pentru 30 de arginţi, aşa cum a fost vândut Mântuitorul. „Ori ne înţelegem misiunea de Candelă Veşnic Nestinsă, pentru toate neamurile (cele care, deja, tremură de groază, în întuneric şi cată să vadă unde a mai lăsat Dumnezeu lumină, pe Pământ, pentru a reaprinde…lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat…) ori dispăream din arena istoriei iniţiatice, din planul vast al dumnezeirii – şi alt Neam va fi desemnat de Dumnezeu drept Candelă a Lumii!!!”– strigă Adrian Botez, parcă dând un ultimatum întregii omeniri. O asemenea statură spirituală nu mai are nevoie de sprijin. Căci, rădăcinile, deşi în pământ, mâinile ridicate spre Înalt, privirile la Cel ce nu poate fi privit, Adrian Botez se înalţă cu mult deasupra opiniei comune, care încă bâjbâind prin întuneric şi agăţată cu putere de tot ce e contingent, trăieşte de parcă n-ar trebui să moară niciodată. Conştiinţele laxe, călduţe, nu intră în graţia lui Adrian Botez, aşa cum nici în gura lui Dumnezeu, „cei călduţi”, care vor fi scuipaţi deîndată afară. Ar fi de-a dreptul imposibil să cităm tot ce e interesant în cartea Domnului Adrian Botez, fiindcă TOTUL ESTE INTERESANT, şi ar trebui reprodus în întregime. Cu jindul că nu putem sublinia mai multe aspecte, ne mărginim a puncta, principalele teme dezbătute de Domnia sa în această carte de excepţie. Structurată în 7 capitole, vizând probleme de Religie (1); Patrie şi Neam Metafizic (2); Învăţământ şi Cultură (3); Sociale (4); Mari probleme spirituale, naţionale şi internaţionale (5); Problema aromânilor; Trecut, prezent, viitor şi…soluţii de continuitate (7) şi încheiată cu Concluzii” şi o Postfaţă pertinentă, alcătuită de Dl. Artur Silvestri, cartea „Ruguri. România sub asediu” – a Domnului Adrian Botez este un document de o importanţă excepţională, o analiză la sânge a principalelor probleme economice, politice, morale, spirituale, care frământă şi ard în societatea românească contemporană şi în lumea întreagă. Foarte bine documentat şi erudit de înaltă ţinută, cu o statură morală desăvârşită, Dl. Adrian Botez vorbeşte „la obiect”, clar, răspicat, fără grimase, fără măşti, dar şi fără înflorituri de prisos, patriotarde, în stare să stoarcă lacrimi de crocodil din ochii orbi ai contemporanilor. El radiografiază, aşa cum am subliniat, starea Naţiunii, a Neamului Românesc în care se vede, se simte că e implicat şi mistuit de o patimă devoratoare. Dacă ar fi să-i găsim un echivalent, acesta ar fi gânditorul creştin Petre Ţuţea, cel care îşi împărţea dragostea şi devotamentul „Între Dumnezeu şi neamul meu”.


22

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

El atinge probleme de importanţă vitală pentru naţiune -, aşa cum am văzut dar şi, Reflecţii asupra învăţământului românesc şi mondial contemporan; despre Şcoala românească şi democraţia – (un fel de anchetă pertinentă); probleme privitoare la Apariţia, în şcolile României a manualelor alternative); adevărate pamflete despre „Creştinii musulmani” – zburdălniciile „gays”-lor şi alte halimale româno-europeano-mondiale/ mondialiceşte – text subintitulat; „roman în trei capitole…şi cu epilog…”; despre Dezintegrarea culturalspirituală…şi nu doar a românilor! Apoi, probleme sociale despre „Capitalism+Proprietate cu orice preţ= Crimă!!!” – iată ce ecuaţie sinistră!, despre „Ţigănirea de bună voie a românilor…şi satul românesc contemporan” – pamflet amar foarte documentat; despre „agresiunea mondială asupra tinerilor, în secolul XX, continuare în XXI (spicuind declaraţiile unor celebrităţi mondiale); urmează Marile probleme spirituale Naţionale şi Internaţionale, cu referire la: „Memorie românească” şi „Ţinutul/ Ţara Secuilor”, apoi, un eseu-pamflet intitulat „Împotriva cumanizării” prin dl. Djuvara; despre „Circul de Stat” şi A patra Romă – sau Sinteze apocaliptice!!!” despre „Trădări mari, trădări mici…”; „Despre caiafele mondial/mondialiste”, probleme cu implicaţii politico-sociale: „Ce lipseşte Raportului Tismăneanu...”, apoi, „Epoci şi manipulări”; „Despre cine şi despre ce n-are voie să scrie ziaristul de azi…” Despre „Mercenarii români” – cărora li se mai pregătesc…încă multe şi binecuvântate bucurii!!!; „Cum poţi deveni antisemit”; Despre românii şi „gazdele” europene , cu alte cuvinte, după expresia ironică a domniei sale, „O lume nebună, nebună…şi ucigaşă din faşă!!!” Adrian Botez se adânceşte în „Problema aromânilor” – aceşti „fraţi di mumă şi di-un tată”; despre istoria lor şi despre personalitatea unui titan aromân: profesorul, cărturarul şi luptătorul HRISTU CÂNDROVEANU, veşti despre „asasinate în modernitate”…(„aromânii, sub politica grecilor contemporani…”). În sfârşit, în ultimul capitol Adrian Botez vorbeşte despre „Necesitatea „toleranţei zero” (faţă de atacurile anti-spirituale/antiidentitare) – autentica „toleranţă”!!!” Iar în concluzie atinge problema cheie: Necesitatea reperului moral-social stabil: DIVINITATEA. Conferind relief sonor cuvântului obişnuit, comun, ori, dimpotrivă, prin accentuarea tăcerii, a unei silabe, a unei nuanţe, cu un profesionalism care nu poate fi pus la îndoială, Dl. Adrian Botez îşi pune de fapt, pe tavă, propriile trăiri, propriul suflet, la discreţia devoratorilor de suflete. Însă pentru Domnia sa, nu contează, de vreme ce are pe deplin conştiinţa actului împlinit. Adrian Botez este un strălucit scriitor ANGAJAT, pus în slujba patriei, fără rezerve. A Patriei şi a Neamului său. El nu-şi îngăduie scrieri superflue, de moment sau pentru simpla distracţie, despre subiecte care să capete reiting, nici nu-l interesează aşa ceva, nici de departe. Şi cred că nici n-ar putea, chiar dacă s-ar strădui, să fie în trend. El arde pe rugul iubirii de Dumnezeu şi de ţară, suferă până la kenoza de sine pentru orice ofensă i se aduce, de către români sau străini, e în stare să se ia (la figurat!) de gât cu denigratorii ei şi îşi aşează ca un blazon, ori ca pe o diademă pe frunte, această suferinţă-luptă continuămistuire până la cenuşă, pentru cauza românească pentru „ŢINTA FINALĂ A SUFERINŢEI IDEALE!!!” Scriitor serios, responsabil întru totul asupra afirmaţiilor sale, Adrian Botez doreşte, prin cartea „Ruguri. România sub asediu”, să tragă semnalul de alarmă, spre trezvie spirituală, să aprindă becul roşu (ori rugul-de-sine), pentru ca românii să se deştepte din starea de

lâncezire, buimăceală, confuzie, letargie spirituală, să ia atitudine, să facă atât cât mai pot – cea ce trebuie ca să nu dispărem definitiv ca naţiune, de pe harta lumii. Cât plăteşte pentru această implicare directă şi totală în miezul de foc al problemelor stringente, se vede: e singularizat, marginalizat, lăsat să propovăduiască în pustiu. Dar, poate că spusele Domniei sale vor găsi, într-o zi, pământ reavăn, şi, precum seminţele sănătoase, mustoase, vor încolţi, vor creşte, vor înflori şi vor da rod, la rându-le. Ceea ce îi dorim din toată inima. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Mircea Cărtărescu – dezbatere Amsterdam


Regatul Cuvântului

23

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Rue Gabrielle 107, 1180 Bruxelles Tel : +32 2 344 41 45 Fax : +32 2 344 24 79 www.icr.ro/bruxelles/

Spre difuzare imediată

Bruxelles, 10 august 2012 Trilogia Orbitor a lui Mircea Cărtărescu s-a născut la Amsterdam. Acum se întoarce acasă, în olandeză Corpul, partea secundă a trilogiei Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, a apărut în traducerea olandeză a lui Jan Willem Bos la editura De Bezige Bij, cu sprijinul ICR. NRC Handelsblad, important ziar de referinţă olandez, publică o amplă recenzie. Sub titlul “Frânturi strălucite”, Margot Dijkgraaf îşi întreţese notele de lectură cu fragmente din discuţia pe care a purtat-o cu Mircea Cărtărescu în luna mai, când scriitorul a făcut un turneu de conferinţe la Bruxelles şi Amsterdam, la invitaţia ICR Bruxelles. Primul volum din Orbitor a apărut la aceeaşi editură în 2010, iar al treilea se află în lucru. “Marele roman european contemporan este, pe lângă pluriform, mai ales citadin. Oraşul este un personaj omniprezent, cu diferite feţe: absurd spre înfricoşător, dictatorial spre labirintic”, scrie NRC despre Orbitor. Cronicarul subliniază că, pe lângă Bucureşti, şi Amsterdamul este un personaj al cărţii. Ba chiar are un rol în geneza ei. În 1994/95, dezvăluie Cărtărescu: “Eram în Amsterdam, singur, nu cunoşteam pe nimeni şi aveam mult timp la dispoziţie. Am început să scriu la întâmplare şi a devenit povestea familiei mele. După aceea, totul a explodat în imagini suprarealiste, pe jumătate neoromantice.[…] Capitolul despre Amsterdam mi se pare unul dintre cele mai reuşite din întreaga trilogie”. Scriitorul român încearcă, potrivit cotidianului olandez, “să scrie un roman care să depăşească graniţele timpului, logicii şi percepţiei. Abjură toate conceptele vechi ale amintirii, le ridiculizează, […] apoi le desfiinţează.” Jan Willem Bos (n. 1954) este traducător, lexicograf, scriitor şi editor. A scris numeroase articole, dar şi cărţi despre România. „Suspect”. Dosarul meu de Securitate (2009) va apărea în traducerea românească a Alexei Stoicescu la editura Trei. Ultima sa carte este Mijn Roemenië (România mea, Atlas, 2011). Jan Willem Bos a tradus din limba română proză, poezie şi teatru de autori precum Mircea Eliade, Norman Manea, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu. -sfârşitÎn ataşament: articolul scanat din NRC Handelsblad, apărut în ediţia din 20.07.2012 şi coperta volumului. Foto: Mircea Cărtărescu (stânga) şi Jan Willem Bos (dreapta) la Centrul Spui 25, Amsterdam, mai 2012( © Carmen Ducaru) Notă pentru ziarişti: informaţii suplimentare la ICR Bruxelles: bruxelles@icr.ro; www.icr.ro/bruxelles/


Regatul Cuvântului

24

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Corneliu LEU DESPRE REDESCOPERIREA DEMOCRATIEI Ca om trecut – măcar numeric - de vârsta patimilor și împătimirilor, consider că actul de demnitate pe care îl poate face condeiul care nu renunță și nu se poate desprinde de treburile civice, este să încerce a nota obiectiv ce se petrece în jurul și înlăuntru său fără a se grăbi la concluzii. Și, cum ne aflăm în ziua în care unica putere în Stat este Biroul Electoral Central care sintetizează tocmai interdicția supremă de a ne grăbi spre concluzii, încep aceste însemnări sub formă de jurnal al unor fapte ce se vor comenta altă dată sau de către alții, scris cu onestitatea și obiectivitatea celor care au avut marea raspundere și marea răbdare de a număra voturile, de a lua sacii lor în spate și a-i căra în noapte spre sediile de centralizare, de a aștepta acolo, uneori chiar ore bune de nesomn, până le predau în mâini sigure și cu documente oficiale. E o muncă aplicată și plină de răspundere, nebăgată în seamă dar cu efect notoriu asupra întregii societăți, tocmai prin modestia responsabilă a neîmpătimirii cu care trebuie făcută. Și cred că toți acești oameni care au girat ziua de ieri trebuie să primească nu numai prinosul nostru, ci și recunoștința pentru că au săltat ceva mai sus cota simțămintelor democratice a cel puțin opt milioane de români. Așadar: 1. Recunosc: N-am talentul și nici răbdarea de a ține un jurnal și nici n-am fost tentat până la vârsta asta. Dar pagina de debut al acestor însemnări - care, poate, se vor transforma mai târziu în articole - începe într-o mică localitate turistică, înșirată pe kilometri de-a lungul unei autorute turistice, pe la orele 10, când mă simt obligat la calm de îndatoritoarea receptivitate cu care asemenea oameni din personalul unei secții de votare mă ascultă angajându-se să transmită și ei conținutul următorului mesaj pe care l-am redactat apoi, când am ajuns la un calculator: „ Sent: D 29.07.2012 17:48 To: 'secretariat@becreferendum2012.ro' Cc: 'presa@becreferendum2012.ro'; 'petitii@mai.gov.ro' De la orele 10,28 telefonez la numarul 02..544510 - AUTORITATEA ELECTORALA JUDETEANA, spre a anunta boicotul din orasul …„X”… unde exista un singur indicator la intersectia spre hotel…„Y”…, a fost un anunt mic (A4) pe avizierul primariei, dar a disparut; mai sunt doua indicatoare derutante in zona Megaimage, iar, sediul sectiilor 217 si 218 fiind in cladirea scolara din fundul unui parc, locul de votare nu este marcat cu nimic la strada, semnalarea fiind pusa doar pe usa cladirii din adancul parcului. Aceeasi lipsa a oricarui indicator catre sectiile din cartiere confirma boicotul indreptat in egala masura catre cetateni si catre turisti, deascalificandu-i pe cei responsabili si reclamand pedepsirea lor in timp util, spre a fi exemplara in orele de functionare care au mai ramas sectiilor de votare. Numarul l-am obtinut de la operatoarele 112 care mi-au confirmat ca au mai avut sesizari pe care le-au directionat catre politie si m-au sfatuit sa sun la autoritatea judeteana, dar de mai bine de patru ore numarul e ocupat. Va tin la dispozitie toate datele de identificare daca imi confirmati primirea acestui mesaj si difuzarea lui in timp util catre presa.” Acesta este mesajul pe care l-au notat și l-au transmis cei în secția cărora, în jurul orelor 11 mi-am exercitat, lejer datorită absenteiștilor, dreptul de vot. După care am constatat că alte prevederi ale Ordonanței se aplicau: La supermarket doi însetați refuzați făceau scandal jurând ca pun sticlele în rucsac pana ies din statiune. La gară, însă, un grup de turiști coborând din trenul de prânz, tot întrebau dar nu aveau de la cine să afle unde pot vota, până când s-a trezit în unul dragostea de clasa politică românească strigând: „Dă-i, mă, în puii mei cu votul lor, că pierdem masa si rămân doar camerele proaste!”… Pe la orele 14, renunțând să mai sun la numărul veșnic ocupat de la autoritatea judeteană, mi-am rugat prietenii gasiți la telefon să o facă și m-am așezat în fața calculatorului redactând mesajul de mai sus. Dar, tocmai cand să-l transmit, după toate telefoanele mele cu vorbe dulci despre boicot (pe care, desigur, nu le-a ascultat nimeni), îmi cade și internetul. Așa, ne-tam ne-sam, ca atunci când încercam să iau legătura cu cineva din Basarabia iar automatul îmi răspundea cu mieros glas kagebist: „niet cănecșion”… În sfârșit, după orele 17 internetul îmi face favoarea să mă scoată de sub interdicție și la 17,48 apăs repede pe „send” ca să nu cadă iar. Cu superbă promptitudine, la orele 18,31 primesc răspunsul: „ Mesajul dvs. transmis pe adresa petitii@mai.gov.ro a fost recepționat. Precizăm că, Biroul Electoral Central este autoritatea competentă să dispună măsuri ca urmare a celor sesizate de dumneavoastră.”... Am răsuflat ușurat și am continuat să privesc la televizor. Premierul Victor Ponta tocmai anunța triumfalist că totul decurge normal și până la acea oră nu s-a înregistrat nici o reclamație... Pe la nu știu care ceas din noapte, trezindu-mă ca să aflu rezultatul votului sau, poate, vorba lui Arghezi: din inexorabilități mai aproape de beteșugurile mele (n-am pus ghilimele dinadins ca să fiu acuzat de plagiat), dându-mi seama că nu-mi ieșea din minte senina declarație a


25

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Premierului, am început să mă întreb de ce, în articole recente, am apelat eu la o zicală precum „Mintea românului cea de pe urmă”, când avem unele mult mai indicate precum cea de a-ți da cu tesla-n... undeva, sau „A-ți da cu stângu-n dreptu”?! Dar, chiar dacă n-am talentul și nici răbdarea de a ține un jurnal, am evitat să-mi dau un răspuns. Spre a-mi păstra angajamentul de a înșirui obiectiv stările de fapt, fără a căuta, deocamdată, concluzii. Ci spunând numai:

VA URMA.

REDESCOPERIREA DEMOCRAȚIEI – 2 Ca să rămânem la obiectivitatea unei inventarieri, trebuie să vedem exact ce înseamnă cei peste opt milioane de participanți la vot, cele sub opt milioane de voturi care-l alungă respingându-l categoric pe cel ales cu mult mai puține, raportul dintre aceste două cifre puse în ecuație cu cele exprimate de votările anterioare, explicarea diferenței nu numai semantice dintre „absenteism” și „boicot”, definirea aspectelor acestui ultim termen, de la voința personală a liberei exprimări până la manipularea penală a liberei exprimări… Precum și alte igrediente de natură etnică, istorică, geopolitică, a psihologiei naționale, sau a ce doresc de la noi alții, cu alte psihologii și alte sonorități lingvistice, chiar dacă poartă ca și noi sechelele epidemiilor marxist-leniniste. Deci, un întreg calcul, sau o întreagă analiză matematică, statistică, lingvistică, arhivistică, juridică, de psihologie socială și de psihologie penală pe care nimeni până acum nu se arată dispus a o lua în serios, toate afirmațiile publice și declarațiile televizate fiind de domeniul dorințelor, stărilor emoționale și subiectivismului opțional - categorii eficace în sensibilizarea electoratului, îndelung practicate de politicianismul instinctual, dar categoric refuzate de știința politicilor pragmatice care au demonstrat eficiență în dezvoltarea socială Or, după cum obiectiv se constată, acum ne aflăm și la un prag al adâncirii înțelegerii democratice a demersului politic electoral, cât și a unui prag al pretențiilor exprimate clar de electorat față de politicienii ce-și oferă serviciile de a-l guverna. Prag care-i obligă la această luciditate pragmatică pe cei care vor cu adevărat să depășim starea precară a reajungerii noastre la democrație după vicisitudinile care ne-au înjosit moral și social, așa cum occidentalii nu pot înțelege decât cel mult teoretic. Afirmații de genul „real winner” sau „real loser” sunt explicabile în limbajul olimpiadei care se desfășoară sub imperiul limbii engleze (culte, nu marinărești) dar, în democrația statistică (cu care eu am demonstrat de ce nu sunt de accord, însă ăsta e jocul) rezultatele se exprimă prin numărarea până la ultimul vot. Iar dacă nu respecți ce ai promis că vei face în funcție de acest vot, înseamnă că aparții, clar, tot categoriei mental-corupt-băsesciene… Tot așa cum demagogia cu „rezultatul referendumului mă aduce înapoi la Cotroceni” nu poate fi decât o ordinară insinuare cum că votul popular l-ar trimite înapoi acolo și nu la originile unde merită. Nu avem dreptul să ne jucăm cu pragul electoral acceptat de toată lumea constituțională și comisionar-europeană, iar acesta obliga la un anume cvorum. Ne întrunindu-se cvorumul prin care cheltuielile electorale din 29 iulie să ajungă a realize un REFERENDUM , înseamnă că am pierdut banii: Referendumul nu a avut loc; iar totul a fost un experiment în gol fiindcă poporul nu s-a exprimat așa cum cereau regulamentele formulate și acceptate. Sau, mai limpede spus: electoratul nu s-a întrunit la vot așa cum prevedea regulamentul, iar referendumul care să poată hotărî ceva, nu a mai avut loc. Pur și simplu: Referendumul nu a avut loc, iar la cheltuieli e perdant (de la „perdre” ca să înțeleagă și direcțiunea franceză a FMI) tot contribuabilul român. Pentru plăcerea diriguitorilor europeni, așa cum au vrut ei, am cheltuit din sărăcia noastră; dar nu avem la ce hotărâre majoritar-populară să ne REFERIM pentru a da un alt curs politicilor viitoare românești; fapt pentru care rămânem în statu quo. Care este acest statu quo? Este exact starea de dinainte, când se știa prea bine că cel puțin jumătate din populația țării înjura Cotroceniul și pe mama celui de acolo. Ăsta este singurul lucru clar care rezultă din voturile care au fost numărate degeaba, sau aproape degeaba. Adică, fără a ajunge la pragul prin care să devină instituționale, dar certificând la modul absolut un curent majoritar de opinie publică. Deoarece tot statu quo înseamnă: „cele cinci milioane care l-au votat cândva”… Dar puse astăzi, în opoziție cu cele aproape opt milioane care îl revocă. Pentru că, din păcate, în termeni proprii, chiar dacă ne exprimăm pleonastic, „starea de statu quo” are calitatea de a recunoaște imperativele prezente ale gafelor trecutului. Optimist, aș îndrăzni să spun că e vorba de un curent categoric de opinie publică ce a simțit nevoia să se mobilizeze ca nicicând altă dată în democrația noastră postdecembristă. Iar aceasta ne dă curajul afirmației din titlu: REDESCOPERIREA DEMOCRAȚIEI de către opt milioane de votanți români care și-au exprimat pentru prima dată o opinie și nu doar o opțiune. Exact cum alții, tot democratic, și-au păstrat dreptul de a nu și-o exprima. Acesta este un pas înainte, ajutându-ne să depășim stadiul de A ALEGE RĂUL CEL MAI MIC; sau convingerea că dreptul tău democratic este „a te chinui să alegi răul cel mai mic”. Sau, ca să fiu înțeles de personalități precum Merkel sau Barosso (fie direct, fie prin traducerea de către ex-ul Sarkozi care e ceva mai francez decât ei): Votul „faute de mieux”, pentru ca atunci când înjuri, să te consolezi cu gândul că putea fi mai rău (vezi gestul poetic al Blandianei când ea, și nu alții, a sprijinit un nou mandat Iliescu). Poate că a fost o șansă faptul că de data asta nu am avut de ales ci de hotărât. O șansă întru radicalizarea electoratului care începe să redescopere elementele autentice ale democrației prin, siguramente, peste opt milioane de votanți, dacă-i punem la socoteală, respectându-i pe cei care au boicotat personal, doar pe cei care au fost împiedicați de boicotul penal. Da: „Boicotul penal” – temă pentru o teză de doctorat cu plagieri sau fără, pentru cel care ar vrea să ia locul Doamnei Kovesi. Este prima dată în douăzeci și doi de ani când nu am avut de ales între două sau mai multe rele și-mi mângâi bătrânețea cu gândul că noi ăștia (adă ăștia din zicala cu: „uite-așa cum ne vedeți…/ urmează rima la nemți…/ Și acuși, acusi, acuși…/ urmează rima la ruși”…), ne putem uita unul în ochii altuia, cel puțin opt milioane de perechi! Lucru care pentru adevăratul politician poate să însemne o bucurie și o eliberare de multe tare, exact cum pentru înnărăvitul politicianist înseamnă semnalul excluderii lui de pe eșichiereul de care ține cu dinții sau, uneori, cu danturi foarte scumpe, plătite cu sume mari pe care nu le-ar putea justifica atunci când va fi luat la bani mărunți. (va urma)


26

Regatul Cuvântului

Paris

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Valeriu D. Popovici Ursu

ŞEZĂTORILE ORGANIZATE DE OCTAVIAN GOGA LA RĂŞINARI O fotografie din satul Ruszt, comitatul Sopron (fost Oedenburg) din Ungaria, datând din 20 noiembrie 1916, găsită în vrafurile prăfuite lăsate de străbunii familiei noastre, ne-a dat imboldul de aducere aminte a luptei intelectualităţii româneşti din Ardeal contra măsurilor draconice de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti, cât şi pregătirea populaţiei în ajunul primului război mondial, pentru marea unire din 1918. Din mărturisirile tatălui meu Valeriu Popovici, născut în Gura Rîului în 1889 (anul otrăvirii şi morţii marelui nostru poet şi patriot, Mihail Eminescu), Octavian Goga organiza la începutul secolului al 20 lea « şezători » la Răşinari cu participarea intelectualităţii din împrejurimi, preoţi, învăţători, notari, negustori, cât şi a unor scri-itori, Coşbuc, Slavici ş.a. La aceste « şezători » preoţii din împrejurimi aduceau cu ei copii cu voci melodioase şi cu talent la cîntece, care ştiau pe de rost toate cîntecele patriotice pe versuri populare cât şi pe versurile poeţilor noştri. Bunicul meu, Valeriu Popovici preot în comuna Sibiel îl lua cu el la Răşinari şi pe tatăl meu care avea voce şi talent la cîntat şi care mi-a mărturisit toate cele pe care vi le expun în aceste rînduri. Scopul acestor « şezători » mascate era ca Octavian Goga, care primea directive din Vechiul Regat – sau chiar el făcea deplasări peste munţi – să le împărtăşească participanţilor şi aceştia, la rîndul lor să le difuzeze fruntaşilor din satele lor. Corul copiilor avea rolul să acopere vocile şoptite din camera unde se desfăşurau şedinţele secrete, iar jandarmii şi organele de securitate maghiară, un fel de NBIH-işti de astăzi, vegheau afară, curioşi să afle ce se instigă înăuntru. Ca şi în perioada comunistă la noi, încă de pe acea vreme, Securitatea ma-ghiară cerea o autorizaţie pentru orice întrunire publică. De aceea se căuta să se invoace pentru autorizare o săr-bătoare religiosă, cele naţionale fiind interzise. Vocile armonioase ale coralei acopereau şoaptele participanţilor la şedintele secrete ale « şezătorilor ». Nimic din cele discutate la aceste şedinţe secrete n-a respirat în afară, corala şi ea n-auzea nimic, iar patrioţii noştri, chiar dacă au fost interpelaţi apoi, n-au divulgat nimic. Cu cît se apropia primul război mondial, aceste şezători s-au intensificat dar, odată cu declanşarea războiului ele au încetat. Tatăl meu, de frica represiunilor maghiare s-a refugiat în Vechiul Regat în ajunul războiului. În momentul intrării României în război de partea Antantei în 1916, Securitatea maghiară a recurs la ares-tarea tuturor complotiştilor, participanţii la « şezători », persoane mature, chiar şi tineri din întregul Ardeal. Pe unii dintre ei, printre care şi bunicul meu, preotul Valeriu Popovici din Sibiel cît şi pe mama lui Octavian Goga – poetul fugise încă de la începutul războiului în Vechiul Regat – au fost arestaţi şi duşi sub excortă în Ungaria de astăzi, în satul Kuszt, comitatul Şopron, unde au fost încartiruiţi în casa unui sas înstărit, Rudolf Hölzl. Odată cu înaintarea trupelor române în Ungaria, patrioţii români au fost eliberaţi din lagărul şi « pensiunea Hölzl » şi trimişi cu trenul la casele lor din Ardeal. Alăturat vă înfăţisez lista şi fotografia «exilaţilor politici» luată la sosirea lor în lagărul pensiune Hölzl, în noiembrie 1916, fotografie care mi-a fost înmânată de către verişoara mea Veronica Roajdă din Sibiu, cu numele fiecăruia, funcţia sau meseria şi locul lor de reşedintă. Ordinea persoanelor am scris-o după străvechea tradiţie cultică română, anul «facerii lumii» la noi românii, sau de când fiinţam scriptic ca stat fiind 5508 î. Hr., începând de jos în sus şi de la dreapta spre stânga, aşa cum s-a descifrat şi tăbliţa rotundă de la Tărtăria, datată din 5500 î. Hr. şi Rahonczi Codex². Acest an ar corespunde şi cu anul 5600 î.Hr. pe care l-au stabilit doi geofi-zicieni americani William Ryan şi Walter Pitman în cartea Noah’s flood ca fiind ruperea barierii de stânci de la Bosfor şi revărsarea apelor Mediteranei în fostul lac de apă dulce care exista înainte, creând Marea Neagră de astăzi. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19.

George LERIC, econom din TROAŞ , comitatul ARAD Eremia DONCĂŞ, neguţător din Răşinari, comit. SIBIU Toma DOICAN, preot greco-ortodox, Sebeşul Inferior, comit. SIBIU Secstil Marcu MĂCELARIU, şcolar în cl. IIa la gimnaziu, Mercurea, comit. SIBIU Dumitru ROMAN, învăţător pensionat, Marina Radna, comit. ARAD Sergiu MEDIAN, presbiter greco-ortodox, Szászbes, comit. SIBIU Marioara MORUŞCA născ. BĂLAN, preoteasă, Şeica Mare – Nagykükülö Aurelia GOGA (mama poetului Octavian GOGA) preoteasă, vaduvă, Răşinari, comit.SIBIU Agnes Dr. George MĂCELARIU, Mercurea, comit. SIBIU Ioan SIMU, presbiter geco-catolic, Szászbes, comit. SIBIU Iosif OCNEAN, preot greco-ortodox, Soborşin, comit. ARAD GeorgeMOLDOVAN, neguţător, Alsákönes, comit. ARAD Frida HÖLZL, copila lui Rudolf HÖLZL – gazda « Cazinei » internaţilor din RUSZT Ilarion BOGZA, învăţător, director de şcoală de stat, în pensiune din Borgoprund Besztersze-NASZOD Ilie BEU, preot gr. ortodox în Apoldul Mic, comit. SIBIU Dr. Sebastian STANCA, preot gr. ortodox în Szaszebes, comit. SIBIU Pavel MURĂŞAN, hotelier Besztereze, comit. BESZTEREZE-NASZÁD Iacob CHIFA, preot greco-ortodox în Meszöszopor, KOLOZS Dr. Sabin DAN, avocat în Buteni comit. ARAD


27

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

20. Vincenţiu PANDREA, preot greco-catolic, Aranykut Kolozs 21. Ioan POPENCIU, preot greco-catolic, Balozstelke Kiskükülo 22. Ioan RADU, neguţător SIBIU 23. Valeriu POPOVICI, preot greco-ortodox, Sibiel, comit. SIBIU 24. Zaharia CUPĂRESCU, proprietar, Solymosvár, comit. ARAD Notă Denumirile localităţilor au fost date după maghiarizarea lor, operaţie care s-a derulat progresiv din anul 1867, anul alipirii Transilvaniei la Ungaria. Alipirea Transilvaniei la Ungaria în sec. al XI-lea cum afirmă istoriografia maghiară este un neadevăr istoric, capcană în care au căzut, din păcate şi o serie de istorici români şi, din nefericire, mediatizată în toate dicţionarele şi enciclopediile române şi străine! Din statistica rezidenţilor din lagărul din Kuszt de mai sus se observă că jumătate din ei erau preoţi, presbiteri sau soţii văduve de preoţi, preoţii reprezentând clasa intelectuală cea mai numeroasă care s-a învestit pentru pregătirea actului unirii de la 1 decembrie 1918. Altă constatare este că, în căminul caselor preoţeşti, preotesele purtau stindardul patriotismului românesc, alături de soţii lor şi chiar văduvele contribuiau la transmiterea ştirilor care trebuiau difuzate în satele din împrejurimi. Solidaritatea românească se adevereşte şi prin participarea activă la făurirea actului de la 1 decembrie 1918 a preoţilor români romano-catolici (uniaţi), având parohii în Ungaria de astăzi, sate întregi româneşti găsindu-se între România de astăzi şi Tisa !

Paris

Valeriu D. Popovici Ursu TEZAURE APARŢINÎND PATRIMONIULUI NAŢIUNII ROMÂNE ÎNSTRĂINATE ÎN MUZEE DIN AUSTRIA ŞI UNGARIA

Poporul român, încă din antichitatea îndepărtată a avut înclinaţia pentru a-şi orna casa în care-şi trăia cea mai mare parte a vieţii sale, în special în anotimpul friguros, cît şi îmbrăcămintea, iar femeile românce să-şi împodobească iile şi catrinţele cu cît mai multe modele colorate. Faptul că româncele, încă din străvechime purtau podoabe, este descoperirea unei amulete-pandantiv din cortex, la Mitoc (Botoşani)1, veche de acum 26.000 de ani, cea mai veche din Europa. Cu timpul, în special în perioada neoliticului, civilizaţia poporului nostru străluceşte prin splendidele vase multiforme din ceramică, cu modele colorate, specifice Culturilor Cucuteni, Vădastra, Petreşti, Boian, Cernavoda pentru a nu cita decît cîteva. Se cunoaşte faptul că Traian, cucerind Dacia – doar o şeptime din teritoriul pe care-l deţineau strămoşii noştri – a transportat la Roma pe lîngă cei 50.000 de sclavi, vite, care întregi cu grâne, sute de statui şi busturi din marmură – care ornează astăzi muzeele şi grădinile din Italia – cît şi tezaurul regilor strămoşilor noştri format din vase, arme, scuturi şi podoabe din aur şi argint etc., însumând 3,31 tone de argint şi 1,65 tone de aur.2 Dacă metalul preţios a fost topit şi a servit la redresarea finanţelor Imperiului roman – tezaurul jefuit, transformat în monede se prescriu după un anumit timp – cel puţin statuile, făcînd parte din patrimoniul naţional al poporului nostru ar trebui să ne fie restituite de drept. Alte tezaure care ne aparţin de drept, sînt cele care strălucesc în muzeele din Viena şi Budapesta. Pentru lămurirea cititorului, cum au ajuns în posesia austriecilor şi ungurilor, va trebui să facem mică o incursiune în istorie. Voievodatul Transilvaniei a existat independent faţă de regatul Ungariei şi, doar începînd din sec. XIV-XV a fost constrâns la raporturi de suzeranitate cu Regaltatea ungară, raporturi care au durat până în anul 1526 când, după înfrângerea ungurilor la Mohaci de către otomani, Ungaria devine provincie otomană (paşalâc), iar Voievodatul Transilvaniei devine autonom, tot cum era şi înainte, însă sub suzeranitate otomană, plătind un tribut, ca şi cele două Principate româneşti.


28

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Din păcate, istoriografia română actuală, inspirându-se din Cronica pictată de la Viena, cum de altfel şi Larousse, consemnează că din sec. al XI-lea, Transilvania a aparţinut regatului maghiar! Această aşa-zisă „Cronică”,mistifică adevărul istoric. De curând a fost descifrată o lucrare Codex Rahonczi, de către cercetătoarea româncă Viorica Enăciuc, în care se scrie că ungurii au dus lupte îndîrjite cu oştile conduse de voievozi ai Transilvaniei în sec. al XII-lea – 45 de bătălii – şi că după acestea, deabea aproape de Arad, la Inău, au putut stabili graniţa lor cu românii transilvăneni.3 Nu vă vom încărca memoria şi cu alte documente care infirmă apartenenţa Transilvaniei la regatul Ungariei pînă în anul 1867. Deabea în anul 1699, urmare a victoriei Austriei în războiul contra Imperiului otoman, prin pacea de la Karlowitz, Ungaria este anexată Imperiului Habsburgic iar Transilvania devine provincie autonomă în cadrul acestui imperiu. Austriecii au întreprins săpături arheologice în Munţii Oraştiei, cît şi elaborarea unor legi stricte în privinţa decoperirilor arheologice de către persoane particulare. Nu cunoaştem valoarea monedelor descoperite în cadrul săpăturilor efectuate de către austrieci, nici a exploatărilor miniere, ci numai decoperirile făcute de particulari şi care au fost achiziţionate de către Statul austriac şi depuse în Muzeul din Viena. În anul 1867, cu ocazia încoronării împăratului Franz Josef, ungurii au reuşit să obţină prin alegeri frauduloase în Dieta transilvană anexarea Transilvaniei în cadrul regatului maghiar. Din acest moment a început o campanie acerbă de maghiarizare forţată a învăţământului în şcoli, a maghiarizării numelor de persoane, a denumirilor de localităţi, operaţie care n-a putut fi înfăptuită în perioada în care Transilvania a fost provincie autonomă. Datorită acestor ocupări temporare a teritoriilor româneşti, s-au putut înfăptui aceste acaparări de tezaure ale strămoşilor noştri care, ne fiind confecţionate de către ocupanţii vremelnici al teritoriilor patriei noastre, aparţin de drept, patrimoniului naţional al românilor. În continuare, vă vom expune ce cuprind aceste tezaure româneşti din Kunsthistorisches Muzeum din Viena şi Muzeul din Budapesta. În ce priveşte tezaurele din Viena, ne-am inspirat din articolul scris de Aurora Peţan, în urma vizitei acestui muzeu, unde Doamna Peţan a luat şi imagini. Am parcurs de nenumărate ori articolul, scris cu o deosebită sensibilitate şi iubire pentru tot ce au creat strămoşii noştri, transpunîndu-ne în lumea basmelor, cu prinţi şi zîne purtători de odăjdii strălucitoare. Pînă şi în nopţile de insomnii, spiritele strămoşilor din cealaltă lume, mă dojeneau şi nu-mi lăsau nopţile liniştite, îndemnându-ne să aducem la cunoştinţa întregii românimi, dojana lor, pentru a-şi găsi liniştea, că nu cerem străinilor repatrierea tezaurelor în patria lor de obîrşie. Ne dojeneau şi ne implorau – parcă simţeam lacrimile lor mîngăindu-ne obrazul – cum de stăm cu braţele încrucişate, admirându-le în muzee departe de locul unde au fost făurite, şi nu cerem repatrierea lor. Şi acum, vă vom descrie succint, din ce piese se compun tezaurele din muzeele din Viena şi Budapesta. Tezaurul de la Sânnicolaul Mare. Tezaurul este alcătuit din şapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice şi geometrice, şapte vase joase – două farfurii mari, două mici, două patere şi un platou oval - , un bol cu o lucrătură extrem de sofisticată, trei pocale, dintre care două cu cap de taur răsucit, privind înapoi şi sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, în formă de scoică (nautilus), două potire, două căni şi un corn în formă de pîlnie. Majoritatea au inscripţii: în greacă, în limbi locale, dar cu alfabet grecesc, încă nedescifrate satisfăcător, în semne cu aspect de rune, deasemenea nedescifrate satisfăcător. În inscripţia de pe vasul nr. 21 apar „jupânii” (scris zoapan) Boilă (Boilă sau Builă) şi Butaul, considerate de unii cercetători nume româneşti. Datarea s-a facut între secolele al VI-lea şi al IX-lea d.Hr. Tezaurul cîntăreşte aproape 10 kg. este din aur pur de 2022 karate, conţine 23 de piese şi este apreciat între primele 10 cele mai spectaculoase tezaure descoperite vreodată, alături de cel de la Pietroasele şi în campania aleasă a tezaurului lui Tutancamon sau a celui tracic de la Panaghiuriste (Bulgaria). Tezaurul a fost expus de doua ori la Budapesta, în 1884 şi 2002. În România niciodată n-a fost expusă. La cererea Muzeului Banatului pentru realizarea unor copii, muzeul din Viena a refuzat, pe motivul că se pot deteriora! Au existat două serii de copii efectuate prin galvano-plastie, una la Szeged care există şi astăzi şi una la Muzeul Banatului. Cea de la noi a fost rechiziţionată în anul 1949, de către o comisie militară sârbă, după care nu se mai ştie nimic de ea!

Tezaurul de la Sînnicolaul Mare


29

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Tezaurul de la Şimleul Silvaniei Acest tezaur datat între secolele IV-V, se presupune ca ar fi fost al unui prinţ gepid, care l-a îngropat în două părţi, la o distanţă de cîţiva metri. Menţionăm faptul ca gepizii erau de aceeaşi gintă cu noi românii. Prima parte a fost descoperită în anul 1797 şi a ajuns la Viena, iar a doua parte găsită în anul 1889 – când Transilvania era anexată regatului maghiar – a ajuns la Budapesta. Amândouă tezaurele fac parte din patrimoniul naţional al poporului român şi îşi au locul în Muzeele româneşti, fie al Banatului fie al celui central din Bucureşti. Menţionăm faptul că în anul 1999, cele două muzee, din Viena şi din Budapesta au organizat o expoziţie comună în care a fost expus întregul tezaur. În total, tezaurul cuprinde 73 de obiecte de aur şi argint, cântărind cam opt kilograme. Din primul tezaur de la Viena, fac parte 24 de inele de aur, cu un diametru prea mare pentru a fi purtate pe deget! Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de împăraţi romani din secolul al IV-lea (dintre care trei sînt pierdute), un fragment de brăţară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandantiv în formă umană şi unul rotund, încrustat cu pietre semipreţioase. Obiectul cel mai preţios îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive-amulete, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept şi peste spate, prinsă în mijloc, de o parte şi de alta, cu două inele. Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr-o mărgea mare, de cristal fumuriu, străjuită de doi lei de aur, aşezaţi faţă în faţă. Cel mai important pandantiv e reprezentat de un bărbat într-o barcă, aflat chiar lângă mărgeaua de cristal. Celelalte pandantive înfăţişează unelte şi arme miniaturale, separate la anumite intervale de frunze de aur. Se crede că acest minunat lanţ avea rol de amuletă protejându-l pe purtător sau purtătoare. Tezaurul de la Şimleul Silvaniei – Medalii ... podoabă

Tezaurul de la Budapesta, partea doua a tezaurului de la Şimleul Silvaniei.

Acest tezaur conţinea 10 perechi de fibule din aur şi pietre preţioase, trei vase incrustate cu pietre preţioase, o fibulă din onix şi un inel de logodnă. Fibulele au o lucrătură magnifică, iar piesa cu onix este unicat pentru vremea respectivă. Revenind la tezaurele de la Viena, în vitrinele de lângă cele două mari tezaure descrise mai înainte, se mai pot vedea superbe fibule digitale din argint aurit, ornamente cu spirale, descoperite la Şeuca Mică şi în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum şi catarame măiestrit lucrate, de aceeaşi provenienţă, datate în a doua jumătate a secolului al V-lea. O altă sală mică în care o etichetă indică „Dakischer Silberschmuck” se găseşte o vitrină lungă, ce nu poate fi cuprinsă dintr-o singură privire, care străluceşte de odoare „dacice” – după denumirea dată de romani strămoşilor noştri – de argint şi argint aurit, toate situate între secolul al II-lea î.Hr. şi secolul I după. Menţionăm faptul că în muzeul din Viena, toate indicaţiile sînt date numai în „deutsche sprache”! La intrare în încăpere tronează placuţa de la Cioara. Obiectele înşirate provin din mai multe localităţi: un colan frumos răsucit, de la Moroda (Arad), alte două, mai mari, descoperite la Marca (Sălaj), un lanţ din inele duble, cu un pandantiv rotund, de care atîrnă nouă piese ascuţite de argint, descoperit la Someşu Cald (Cluj)... În mijlocul vitrinei celei lungi tronează o brăţară dacică (românească n.n.) din argint aurit, cu şapte spire, descoperită la Orăştie, aidoma celor de aur recuperate recent. Brăţara de la Viena poartă patina celor două milenii petrecute în pământ, luciul său este inegal, umbrit din loc în loc de pete şi zgîrieturi.


Regatul Cuvântului

30

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Cataramă – colane

Pandantiv În cea de-a doua jumătate a vitrinei este tezaurul de la Sălişte (jud. Alba), cunoscut şi sub numele de „Tezaurul de la Cioara”. Acest tezaur a conţinut 64 de piese de argint, astăzi sînt expuse doar 31! În alcătuirea tezaurului intră o piesă-unicat în formă de corn, trei inele spiralate, patru brăţari simple, din bară de argint, o pereche de fibule cu scut romboidal, două colane subţiri, din fire răsucite de argint şi cu închizătoare, un fragment dintr-un colan meşteşugit împletit din patru sîrme de argint, mai multe pandantive de la un colier pierdut şi, elementul cel mai valoros, o plăcuţă de argint aurit cu nişte figuri executate prin batere, în relief (au repoussé). Toate aceste tezaure, păreau autoarei reportajului, aidoma comorilor împărăteşti din poveşti. Menţionăm faptul că pentru tezaurele de la Sânnicolaul Mare se atribuie că sînt de factură germanică şi română: cele din primul tezaur (de la Viena) mai mult de inspiraţie română, iar cele de la Budapesta mai mult germanice (gepide). Când se specifică că tezaure găsite pe teritoriul patriei noastre ar fi de la nişte popoare războinice migratoare, nu vedem plauzibile aceste afirmaţii. Creatorii de artă au fost popoare sedentare, şi nu cei care-şi căutau să se stabilească în alte zone, oferind protecţie militară popoarelor sedentare. Aur şi argint nu s-a găsit decît în Balcani şi la noi în România. Nu credeţi că poporul nostru din Transilvania a plătit cu vîrf şi îndesat tributul în bunuri şi arginţi turcilor în perioada lor de protectorat între 1526 şi 1699? Iar între 1699 şi 1867, austriecii anexând de la turci Transilvania, ne-au impus biruri în grâne, despăduriri masive pentru lemne de încălzire şi de construcţii, mobile, rechiziţii de animale de tracţiune şi de hrană, produse de lapte şi păsări de tot felul, fără a mai vorbi de încorporările de soldaţi români în luptele austo-maghiarilor din perioada 1700-1918. Toate produsele pământului transilvan au luat drumul Austriei şi Ungariei, urmele lor le veţi găsi în edificiile impunătoare construite, catedrale, muzee şi palatele acestor ţări, cît şi a bunului trai ale acestor două popoare austriac şi maghiar în aceasta perioadă. Extorcarea a atîtor bunuri ale poporului român transilvan, a condus în anul 1789, ca şi în Franţa la acel an, la Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, reprimată în sînge de către austrieci şi maghiari. Oare nu le-au ajuns austriecilor şi ungurilor cît au supt din bogăţiile noastre din Transilvania, ca să se fălească şi cu splendidele tezaure ale poporului nostru în Muzeul de la Viena, iar ungurilor cu cele din Muzeul din Budapesta? Nici astăzi, la aproape un centenar de la refacerea unei părţi din Marea Românie, îi găsim pe austrieci, dintre toate ţările europene, cu cele mai mari raporturi comerciale cu România. Li s-au concesionat exploatarea gazelor naturale din Transilvania, o parte din funizarea energiei electice şi cea mai mare parte din produse importate sînt de la ei! Pentru a afla cine se ascund sub aceste firme austriece, este suficient să citiţi articolele din ziarele din Vechiul Regat, care sînt şi astăzi de actualitate, scrise de Mihai Eminescu, acum mai bine de 120 de ani, fapt care i-a provocat de fapt şi moartea lui prematură, prin otrăvire. Dar să revenim la tezaurele noastre de la Viena şi Budapesta. Este de datoria Statului român şi a ministerului Culturii să facă demersurile necesare pentru repatrierea tezaurelor româneşti, indiferent dacă au fost atribuite dacilor, avarilor, gepizilor sau al altor popoare năvălitoare, tezaurele aparţinînd pământului unde au fost găsite şi a locuitorilor de drept ale acestor locuri. Deputaţii noştri din Uniunea Europeană, au o datorie sacră, să supună Parlamentului european repatrierea bunurilor jefuite din subsolul României în perioada ocupaţiei vremelnice de către alte state, bunuri care aparţin patrimoniului naţional al poporului român. Dacă cererea va fi respinsă, blestemul strămoşiilor noştri să se abată asupra celor care refuză repatrierea tezaurului naţional al poporului nostru. Paris, răpciune 7519 (septembrie 2011) Valeriu D. POPOVICI URSU Repere bibliografice 1. M. Petrescu –Dîmboviţa, Hadrian Daicoviciu s.a., Istoria României de la începuturi pînă în secolul al VIII-lea, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti – 1995, p.27. 2. Viorica Enăchiuc, Rahonczi Codex, Descifrare, transcriere şi traducere, bilingv, română şi franceză, Ed. Alcor-Edimpex, SRL, Bucureşti 2002. 3. Paul Lazăr Tonciulescu, Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, p. 156, vezi şi Pippidi M.D., Dicţionar de istorie veche a României, 1976, p. 346.


Regatul Cuvântului

31

Anul II, Nr. 8(10), August 2012 DESPRE SEMNUL POETIC

AFIRMAŢII DESPRE POEZIE Cuvântul-Logos este tot ce străbate cosmosul (ca forme de evoluţie ale spiritului) şi spiritul (ca garanţie de evoluţie a cosmosului) - unindu-le şi învrăjbindu-le, vlăguindu-le în “lumi” şi izbăvindu-le în unitatea mistică. Cuvântul-Logos este măreţia Creaţiei-Spirit, este tânjirea (bolnavă de inconsecvenţă, de personalizare excesivă, şi vidată de semantică şi de identitate) după originaritatea măreaţă - dar este şi speranţă, total îngăduită, ba chiar

Prof.Dr.

Adrian Botez

legică, în revenirea întru Splendoarea Sematică Originară.

Toată istoria omenirii nu este decât o dramatică stare de complicitate (ocultată prin forme, dar fundamentală în esenţă) a omului (exprimare divină) cu Dumnezeu (inexprimatul, dar dornic de exprimare de sine): “o, felix culpa” (în Rugăciunea EXULTET - exaltare paradoxală a greşelii lui Adam, considerată ca punct de plecare al Mântuirii). Starea de complicitate mediată şi realizată prin Cuvânt. Victoria, umană şi divină, în acelaşi timp, se va numi Transfigurarea Cuvântului - Mitul care reidentifică Ierusalimul pământesc cu Ierusalimul ceresc: Identitatea Logos-Spirit.Vremurile mai noi privesc cu neîncredere cuvântul, ca pe o nesperanţă - iar speranţa - cuvânt o numesc, eventual semn poetic. Ne propunem, deci, să reamintim, în această ADDENDA că, singur Cuvântul este martor (Spirit Divin), pârâtor (Logos-raţiune) şi pârât (Logos-fiinţare ocultată) - toate trei dintr-odată- şi că numai realimentând încrederea în poezia-orfism, realimentăm semantica Cuvântului, spre a-l întoarce la tronul său divin. Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai drumul de uitare a cuvintelor, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate. Poezia nu există, deci, fără revoluţionarea fiinţei temporale (pe care o relansează în/ca transcendenţă), fără efortul de a distruge comoditatea rătăcirii temporale (cuvintele) şi de a regăsi Logos-ul Originar (echivalent cu Fiinţa Originară). Poezia ca rugăciune: rugăciunea nu înseamnă limbaj, ci stare de graţie (stare care nu exclude, ci presupune teurgia) - dobândită prin desprinderea de orice limbaj. Poezia nu comunică - poezia revelează. Poezia este şansa de mântuire a umanităţii, este chemarea imperativă spre resacralizarea-Logos Originar. Faţă de Poezie trebuie adoptată poziţia de fervoare, intens participativă la esenţele de dincolo de “văl”. Poezia este, prin rezultatul ei asupra fiinţei, METANOIA2. Nu putem fi de acord cu N. Crainic, care afirmă că “arta e simulacrul eternităţii” şi că “în contemplaţia genială se descoperă lumina unor realităţi neidentificate”. Metarealitatea nu poate fi de altă natură decât divină. Depăşind barierele umanului-fenomenalului-profanului, nu se trece în “neidentificare”, ci în sacralitate. Geniul va fi fiind “un dar natural” (p. 226), dar şi sfinţenie este un dar natural, ca înclinaţie şi râvnă: până când geniul / sfinţenia nu se umplu de dinamismul expresiv, cu funcţiile (auto)iniţiatică şi (auto)soteriologică - nu vom avea de a face cu nici un geniu, nici cu sfinţenie. Iar atunci când se dinamizează, prin sacrificiu spiritual, nu mai poate exista nici o diferenţă între ele, căci, prin sacrificiu soteriologic-demiurgic, răzbate teandria, modelul fiinţia-Christos (cf. N. Berdiaev, Sensul creaţiei, p. 171). Nu există dichotomia geniu, profan-geniu religios, pentru simplul motiv că nu există două zone ale triumfului spiritual-teandric. Geniul şi Sfântul nu sunt naturi cantitative, ci calitative. Nu contează lungimea traiectului iniţiatic, sau forma lui - ci finalitatea ultimă. Şi aceasta este unică: Revelaţia. Iar Revelaţia, la rândul ei, nu are dublă natură. Divinitatea i s-a revelat identic unui Dante şi unui Maxim Mărturisitorul. Nu forma expresivă (căci Revelaţia eludează toate formele-trepte preliminarii), ci clipa revelatorie-soteriologică uneşte Geniul cu Sfântul, întru teandrie. Unicitatea naturii actului revelatoriu este recunoscută, implicit chiar de N. Crainic (p. 8): “… nu există adevăr al credinţei şi altul al ştiinţei; nu există un bine al moralei creştine şi altul al eticii filosofice; nu există un frumos al Bisericii şi altul al artei”.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Anastasia, p. 236: “Rugăciunea contemplativă, fără cuvinte, în care inima se deschide în tăcere înaintea lui Dumnezeu (…), căci rugăciunea este legătură făpturilor cuvântătore cu Creatorul lor (cum spune Sf. Grigorie Palamas)”. 2

Vl. Losaky, op. cit., p. 234: “Cuvântul grecesc METANOIA înseamnă literalmente schimbare de cuget, prefacere a minţii - a doua naştere”.

3

N. Crainic, Nostalgia paradisului, E. Moldova, Iaşi, 1994, p. 225.


Regatul Cuvântului

32

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Şi tot el afirmă, la p. 10: “Separaţia dintre cultură şi religie e un fenomen specific modern”. Numai că, după această afirmaţie, N. Crainic produce dichotomia revelaţie naturală / revelaţie supranaturală (deşi afirmase clar mai sus cu câteva rânduri, că revelaţia “e gândirea lui Dumnezeu - deci, nu pot fi doi dumnezei”), având drept consecinţă dichotomia cultură / morală. Or, ce este morala religioasă decât faţa ordonatoare (Logos demiurgic) a lui Dumnezeu - ce este cultura decât faţa cultorială, liturgică, armonizatoare întru Frumosul-Revelaţie (deci, tot Logos demiurgic) a lui Dumnezeu? Cine ar putea despărţi, fără să greşească, în cuvântul cristic - morala de cultură? Finalitatea comună a celor două contează: funcţia soteriologică (prin schimbarea dinăuntru a fiinţei, prin Logos reordonator) - METANOIA. *** Cultura s-a desprins de cult, tocmai prin uitarea semnificaţiei gestului ritualic - şi transformarea (degradarea, în esenţă) acestuia în acel gol de semnificaţie, numit tehnică(gr: technos=abilitate, îndemânare). Prin desprinderea de cult-cultorialitate (adică, de RITUAL) cultura se tehnicizează, deci se autodesfiinţează. Doar revenirea culturii la finalitatea ei cultual-liturgică o mai poate salva. Prin această revenire s-ar autodizolva şi dichotomia morală-cultură. Dacă un om se identifică, expresiv, cu Spiritul Neamului său, el se identifică, progresiv, cu Spiritul Suprem. Acest lucru este posibil doar prin autosacrificiul iniţiatic (“războiul nevăzut”): omul se neagă ca individualitate, neagă lumea fluctuaţiilor mentale-istorice, se oferă reândumnezeirii (“curat cu trupul şi gol cu sufletul”), deci se realizează teandria. Izbăvit de sine şi izbăvindu-şi neamul, prin respiritualizare, această entitate nu mai este posibil să fie numită om, ci geniu / sfânt. Şi “fermentul” acestei metanoia îl constituie, de fiecare dată, credinţa limpezită în contemplaţie. Antropocentrism convertit la teocentrism. Inspiraţia nu este altceva decât Revelaţia văzută de jos în sus (dinspre om spre Dumnezeu). Pe când Revelaţia - este numită stadiul suprem al teurgiei: ajungerea iniţiatică, sus, în armonie cu Dumnezeu. În definitiv, genialitatea propune cu totul altceva decât plăcerea estetică şi decât bucuria infinitului: o teo-teleologie, al cărei dinamism-fervoare al ekstazei duce la contopirea (ca act iniţiatic şi soteriologic) cu Logos Suprem. *** Poezia este echivalentul misticii: “a cunoaşte lucrurile în principiu, în originea lor, în principiul lor”. Iată ce spune maestrul indian, filozof şi mistic, Sankara: “Toate cuvintele au drept scop să lumineze sensul unui obiect. Când sunt auzite, ascultătorul poate să înţeleagă acest sens (cu condiţia să priceapă limba) - şi aceasta prin mijlocirea a patru categorii: lucru, activitate, însuşire, legătură. De exemplu: vaca sau calul în categoria lucrului; el aleargă, el se roagă, în categoria activităţii; alb şi negru în categoria proprietăţilor; posesor de bani, proprietarul unei vaci, în categoria legăturilor. Dar Brahman nu are nici o clasă de lucruri (nici gen comun căruia să-i aparţină) şi el nu poate fi desemnat prin cuvânt, care, aşa cum face cuvântul fiind (în sens obişnuit) semnifică o clasă de lucruri (anume a tuturor celor ce sunt); nici printr-o anumită însuşire, căci el este fără proprietăţi; şi nici printr-o activitate, deoarece este fără activitate, potrivit cuvintelor cărţii Sfinte: “Fără părţi, fără lucrare, în repaos”. Nu poate fi desemnat mai bine nici prin categoria legăturii, întrucât el este Unul, fără al doilea, nu est obiectul a ceva, şi est Sinele. Este drept, prin urmare, că el nu poate fi desemnat prin nici un cuvânt (concept), aşa cum stă scris în carte: Dinaintea lui cuvintele se întorc din drum”. Deci, cuvintele au nostalgia re-contopirii cu obiectul şi a re-contopirii obiectului (înscris în pluralitate-istorie) cu Obiectul Unic, Originar. Cuvintelenostalgii, pe drumul reiniţierii (revenirii în primordial), trebuie să se “sinucidă”, să renunţe la existenţa ca detaşare, existenţa-criză, existenţa falsă, centrifugă, care dezvoltă categorii (prin care să se poată fugi de primordial, de Centrul-care-nu-are-categorii): cuvintele se întorc din drumul spre ele înseşi - desfiinţându-se în transcendenţa-stare de poezie: Binele Absolut. Căci fiinţa lor nu mai este cea falsă (explodând înafară), la care au renunţat - ci este acel Altceva Absolut, Dincolo Absolut: BRAHMAN. Cuvintele se autoabsorb (demersul metafizic* ), eliberând faţa lor interioară, pe care o disimulaseră sub vălul pluralităţii. Doar categoria a cincea, categoria necategorisirii, este starea poetică, Cuvântul-Logos: BRAHMAN, contemplarea în sine însuşi (fără părţi, fără lucrare, fără repaos), Sinele Absolut. Deci, poezia este stare BRAHMAN, când falsele cuvinte se întorc din drum, renunţă să-şi mai asume destin - şi se regăseşte (şi ne regăsim), ca lamură, Logos-ul Originar. Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu est vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo.

*** -Singura(dar fundamentala!) deosebire dintre geniu şi sfânt este aceea că:a- în cazul sfântului, se ştie, la modul absolut, că acţiunea lui este îndreptată, exclusiv, spre ierarhiile cereşti - pe când b- geniul poate (uneori!) oscila între ierarhiile celeste şi cele plutonice. Dar adevăratul Geniu-Logos Naţional nu poate fi decât echivalentul absolut al Sfântului! 4

5

Rudolf Otto, Mistica Orientului şi mistica Occidentului, Septentrion, Iaşi, 1993, p. 11.

6

Idem, p. 16.


33

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

UN ISTORIC AL PROBLEMEI CONSIDERĂRII SPIRITULUI ŞI LIMBII (între crizele de gândire ale Greciei (pre)platonice şi “RENAŞTEREA” prin Karl Vossler) CINCI PRINCIPII ŞI TREI CONCLUZII Limba, ca şi viaţa, este starea amfibie a fiinţării: în explicit-aparent, dar cu rădăcinile în implicit-disparent. Limba este, de fapt Logos-ul, înglobând, în sine, viaţa, ca expresie-dispersare, dar şi ca năzuinţă de expresie spre unic-divin. Limba este a) fenomenul şi b) antifenomenul (arătatul şi ascunsul), la fel de complexe, profunde, importante (ambele aspecte) ca şi viaţa. De aceea, aşa cum pentru a exista trebuie nişte principii, tot aşa, pentru a trăi întru limbă este nevoie de nişte principii generale, care să ţină cont de dimensiunea cosmică şi existenţială a limbii. 1. Întrucât lumea şi limba sunt aspecte convergente, ale aceleiaşi finalităţi cu dublă funcţie: a) dezintegrarea, pentru b) reintegrarea întru altceva (numit divin, lumea şi limba trebuie privite şi judecate în conexiune, ca două feţe ale aceluiaşi fenomen: existenţa-fiinţare. 2. Întrucât limba, ca şi universul, propune, ca Logos, starea secretă de comuniune a toate întru Tot, niciodată elementele dispersive ale limbii nu trebuie privite altfel decât ca faze ale unui fenomen paralel şi interior limbii, în represie. 3. Din legea 2, pe cale de consecinţă: întrucât limba şi universul sunt convergente întru divin, se prezumă o stare implicită de atotconvergenţă la nivelul a tot ceea ce, explicit, este divergent. În acest caz, omul, care ia parte la Logos, se recunoaşte, prin Logos, ca unitate în diversitate, ca singularitate în pluralitate. 4. Pe cale de consecinţă, din legile 2 şi 3, limba devine nu doar instrument de comunicare şi expresie, ci calea prin care emiţătorul şi receptorul consimt să iasă din stare de dispersie, să intre în stare de represie, să recunoască, în Logos, adevărata lor existenţă şi finalitate. Emiţătorul şi receptorul devin, prin efortul interior de re-personalizare pentru o re-personalizare superioară, elementale comuniunii şi aspiraţiei către un Sine al Comunicării-Comuniune se circumscrie unei stări posibil tranzitive (spre Sinele Suprem), dar poate să şi stagneze, la nivelul unei eterne şi inepuizabile stări de frustrare şi aşteptare: aşa zisa stare de comunicare (de fapt, deblocare în neînţeles, în faza dispersivă existenţială). Semnele lingvistice apar, acum, ca semne ale dispersiei, neputincioasă să-şi conştientizeze şi realizeze cealaltă fiinţă, geamănă, a represiei. 5. În momentul în care pluralitatea s-ar autonega în singularitate, prin Logos, s-ar obţine ceea ce Umberto Eco numea opera deschisă, opera-templu, spre care tind, iniţiatic, toate sensurile foste divergente (din ceea ce se numeau conştiinţe divergente), spre a se uni şi contopi, realizând, într-o stare de suspendare a conştiinţei limitative starea de salt calitativ al Logos-ului: starea originară (paradisiacă) a Logos-ului. Acest principiu, al cincilea, trebuie socotit ca principiul stării de poezie a umanităţii - stare de dinainte de momentul Babel, al Logos-ului. Conform acestui principiu, semnul stării de poezie este semnul care lasă să treacă pe deasupra existenţei întru Logos toate umbrele-semne lingvistice (semnele neputinţei de Logos), el, semnul stării de poezie, convingând conştiinţa la starea de sinteză. Starea de sinteză presupune ignorarea umbrelor fals-semnificative, în favoarea nucleului unic, real-semnificativ, unic-semnificativ. Tot aşa cum viaţa conţine, implicit, şi moartea - nu ca pe un epifenomen al vieţii, ci ca autonegare, spre sinele său real (eternitate divină, originaritate eternă), tot aşa şi limba conţine, implicit, Logos-ul, ca pe forma de autonegare, dinspre substanţa fenomenală, aflată într-o stare analitică, conflictuală (a semnelor lingvistice, care sacrifică Sensul în favoarea aparentei semnificări dispersive), spre esenţialitatea aflată în stare sintetică, de pace-convergenţă (ca autonegare a limbii, revenire la starea de originaritate, de Logos Sacru). În consecinţa celor 5 principii, se pot formula 3 concluzii: 1. În privinţa limbii şi Logos-ului, avem de-a face cu o realitate emergentă, respectiv cu una imersă. 2. Limba emergentă şi Logos imers fac parte din, şi în acelaşi timp conţin “lichidul-mediu”, faţă de care se definesc ca realităţi (emergentă, respectiv imersă): starea spirituală a Fiinţei. 3. Când cineva-conştiinţă ajunge la această concluzie 2, poate să deducă şi ultima concluzie (ocazie cu care conştiinţa se transcende pe sine şi, implicit, transcende Logos-ul): limba şi Logos-ul nu sunt decât cele două aspecte ale “lichidului-mediu” - căci, esenţial, ieşirea şi scufundarea nu sunt noţiuni (categorii) în care să se desprindă obiectul scufundat (respectiv ieşit la suprafaţă). De fapt, nu există scindare, ci unica realitate, “lichidul-mediu” se arată, respectiv se ascunde: a) se arată, şi atunci Logos-ul devine limbă, ca aspect dispersiv al Logos-ului sacru, b) se ascunde, şi atunci Logos-ul redevine Logos Sacru, ca aspect represiv, resintetizator spre / în Logos-ul originar (Spirit).

Demersul metafizic (specific atât Poetului, cât şi Cititorului) îl înţelegem, în poezie, doar în distincţia făcută de Frithjof Shuon (Despre unitatea transcendentă a religiilor, Humanitas, Buc., 1994, p. 22-24): “Intuiţie intelectuală, ca participare directă şi activă la Cunoaşterea divină, deosebită total de filozofie, prin faptul că propoziţia metafizică e simbolică şi descriptivă (utilizează modurile raţionale ca pe nişte simboluri, pentru a descrie şi a traduce cunoştinţe comportând mai multă certitudine decât orice cunoaştere a ordinului sensibila)”. Demersul metafizic îl acceptăm ca pe un demers tranzitiv şi intermediar către Revelaţie (pe care o considerăm, spre deosebire de F. Schuon, ca pe o participare a) preparator-imersiniţiatic-activă, şi apoi b) directă şi cooperantă la Cunoaşterea Divină - acest două aspecte sunt, în acelaşi timp, diferenţiate şi sinergice). Sunt cuvintele-fraze (concepute, respectiv percepute, simbolic), care trebuie să mai treacă încă o dată şi încă o dată, prin Labirintul-Logos, până a se întoarce, prin Revelaţie, în Logos Divin. Între demersul metafizic şi Revelaţie există, după opinia noastră, o diferenţă de intensitate calitativă (a acţiunii spirituale-teurgice): demersul metafizic face parte din prima etapă a Revelaţiei (faza preparator-imers-iniţiatic activă), dar demersul metafizic este insuficient pentru a se împlini faza a doua, definitorie, a Revelaţiei: METANOIA. Demersul metafizic este efortul iniţiatic necesar, de jos în sus al Fiinţei doritoare de divinitate - iar Revelaţia este graţia divină a alegerii, de sus în jos, a celui care binemerită, ca Fiinţă activ-metafizică, să se reintegreze divinităţii.


Regatul Cuvântului

34

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

LA ÎNCEPUTURILE OMENIRII… La începuturile omenirii, se spuneau (oral) opere de recuperare a fiinţei: orice operă care cuvânta se considera zadarnică, dacă nu recupera începutul, deci identitatea fiinţei cosmice. De aceea, la început, cuvântarea era cosmogonică, teogonică, sociogonică (şi, bineînţeles, antropogonică - de cele mai multe ori, androgonică). Biblia, scrierile lui Orfeu, Homer, Hesiod etc., fie sunt direct cosmogonice-teogonice (Biblia, Hesiod), fie fac apel la Muze, ca stări de întemeiere armonică a începutului fiinţei: la început, la Delphi, Sicyona, în Beoţia, erau 3 Muze: Melete (Exerciţiul), Mneme (Memoria) şi Aoide (Cântecul). Mesajul era socotit de sorginte transcendentală, poetul fiind inspirat, deci intermediarul zeilor, având toiagul (viril şi de călătorie iniţiere în lume şi a lumii, recuperator al lumii întru Armonie-Cântec), ca mesager al inspiraţiei divine. De aici, tendinţa de anonimitate, de stare de resorbţie (cvasitotală), întru zei, a Poetului. Homer, Hesiod, Orfeu - sunt şi nu sunt personalităţi. Mai curând, toţi sunt un singur lucru: simbolul misticii poetice. Tradiţia se împotriveşte să-i elibereze din stare haosului divin, care este starea de anonimitate divină a Poetului. Ei, Poeţii - simboluri, devin, astfel, zei, divinităţi reîntemeietoare ale Logos-ului-lume. Este şi cazul lui Eminescu: el tinde spre starea de absorbţie în anonimitate, starea de graţie: se absoarbe, cu tot cu multiplicările umane-neam, în divin (a se vedea ipostaza absorbită în Odin subacvatic şi plenar, prezidând ospăţul subacvatic al puterii-zei-regi, dar şi al Frumuseţii - Odin şi Poetul, sau ipostaza Andrei Mureşanu, de absorbţie în satanic, eliberator de Māyā, sau Luceafăr androgin, sintetizator al armoniei demiurgice şi al zborului eschatologic etc.). Cuvântul ce exprimă adevărul, în viziune eminesciană, este cuvântul-Demiurg, eliberat de orice suzeranitate mundană sau celestă este Cuvântul-Logos, transcendent (ca sorginte şi ca funcţionalitate). Eminescu confirmă că este Anonimul armoniei, prin faptul că este iniţiatul Logos-ului. El ştie că Logos-ul, dincolo de gândiri şi imagini, dincolo de mundanitate şi fenomenologia abaterilor formale, care proliferează prodigios şi, aparent, anarhic, dincolo de exasperarea inflaţiei formale a capcanelorcuvinte - este Revelaţie. Proliferarea ideilor raţionale către monstruozitate, iraţionalitatea proliferării, este tehnica magică a Taumaturgului, redevenit Onomaturg, Nomothet. El se identifică cu Logos-ul-Demiurg: (I-397)“ Şi idei, ce altfel împle / Ard în frunte, bat sub tâmple: / Eu le-am dat îmbrăcăminte / Prea bogată, fără minte. / Ele samănă hibride, / Egiptenei piramide: / Un mormânt de piatr-în munte / Cu icoanele cărunte, / Şi de sfinxuri lungi alee / (…) fac să vezi că după poartă / Zace-o-ntreagă ţară moartă. / Intri-nuntru, sui pe treapta. / Nici nu ştii ce te aşteaptă. / când acolo - sub o faclă / doarme-un singur rege-n raclă”. În spatele arcanelor şi la capătul probei tăcerii, se află Revelaţia divină: Regele. În Ştiinţa nouă, Giambattista Vico spune (Univers, Buc., 1972, p. 193): “preoţii, poeţii şi regii purtau coroană”. Eminescu spune în Epigonii, despre un maestru esoteric al poeziei, Alecsandri: “Ş-acel rege-al poeziei”. Şi iarăşi Giambatista Vico: “Cei dintâi capi de familie reuneau în personalitatea lor înţelepciunea (înţelepciunea poetică a vârstei de aur), sacerdoţiul şi puterea domniei.”. Spune şi Eminescu, pentru prima oară în Împărat şi proletar, despre vârsta de aur, a înţelepciunii poetice, către care trebuie să tindem prin răzvrătire-vehemenţă, pentru a o recupera, dintre sfărâmăturile aparenţelor: (I-50) “Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite / Ce mitele albastre ni le şoptesc ades / (…) Chiar moarte când va stinge lampa vieţii finite / Vi s-ar părea un înger cu părul blond şi des”. Se cedează lampa, artificială şi fenomenală, în favoarea coroanei-aureolă a transcendenţei-înger (ultima şi unica realitate, de după arcanele vieţii şi morţii istorice). ***

PRIVIRE ÎN “ISTORIA” MISTICĂ* Se pare că dialogul platonician Cratylos este creat într-o perioadă de decădere a conştiinţelor (democraţia, cea ateniană, în speţă, fiind o sursă de corupere gravă a nimbului spiritual), de ocultare (temporară) a structurilor religioase şi mitice ale spiritului grecesc (ca reflex mediteranean al Spiritului Terestru). De fapt toate dialogurile platoniciene au în ele germenii efervescenţi ai barochismului şi manierismului, fiind evidentă pierderea istovitoare, pe dedesubtul formelor proliferate, a semnificaţiilor stabile, grave, eterne. În definitiv, creştinismul nu va fi decât o epocă de remuşcări şi reconsiderări asidue ale profunzimilor esenţiale ale Spiritului, din partea platonicienilor. Creştinismul va însemna o reîntoarcere, pioasă şi grandioasă, în acelaşi timp, la faza spirituală a omenirii, ilustrată de misterele osiriace, eleusiene, orfico-pitagoreice etc. Şi ca o consecinţă a acestui drum sinuos, prin care Spiritul se autorevelează - după diferitele erezii ale civilizaţiei umane, ne apropiem, în mod evident, de faza iluminării, de recunoaşterea, implicită şi tragică (prin paradoxul civilizaţiei, care, aparent, neagă divinitatea, în realitate clameză cu deznădejde adevărul unicei salvări, aceea prin Nevăzut) a transcendenţei. Deci, a religiei, ca unică formă existenţială a Fiinţei umane. Ce altceva sunt poeticile secolului XX, ale unor mari spirite, ca Valéry sau Roland Barthes, Jacques Derrida, Gérard Genette - decât forma declamativă, sofisticată, dar, tocmai prin aceasta, trădând iminenţa crizei-limită, iminenţa izbucnirii strigătului eliberator, resorbit în tăcerea mistică a ek-stasis-ului? Nu există istorie a Spiritului, ci exprimare a Spiritului în istorie. Creştinismul, ante-creştinismul mistic şi disperarea mistică a sfârşitului de secol XX, nu sunt momente ale Spiritului, ci forme de revelare a Spiritului atemporal. În ceea ce spune Platon, trebuie să căutăm sămânţa veşnică a problemei expresie-Spirit .

*** CE SPUNE PLATON... Există o prudenţă deosebită, la Platon, în a-l defini şi, mai ales, în a-l numi pe cel care dă nume lucrurilor. Întâi, la p. 259,389-a7, spune: “ Nu orice om e îndreptăţit să statornicească numele, ci doar un creator ce se iveşte cel mai rar printre oameni.” Deci, Platon are grijă, prin gura personajului Socrate, să nu fie învinuit de cineva că predă necondiţionat delicata şi fundamentala sarcină a creării unei dubluri energetico-fonetice a lucrurilor, unui personaj suprauman: “legiuitorul (este) o specie de creator ce se iveşte cel mai rar printre oameni.” *

Şi cuvântului mistic, ca şi lui ocult, îi dăm, aici, sensul de esoteric, ascuns celor neiniţiaţi.

Iar despre esoterism, iată ce spun suna Kungaford şi Maitland, în The perfect way of finding Christ, Londra, 1882: “Doctrina esoterică nu este numai o ştiinţă, o filozofie, o morală, o religie. Ea este ştiinţa, filozofia, morala şi religia, din car toate celelalte nu sunt decât preparative sau degenerescenţa, expresii parţiale sau false, după cum converg sau deviază”.


35

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

(Să nu uităm că ne aflăm, cu Platon într-o epocă de exhibare a formelor aparente: dacă materialiştii numesc astfel de epoci - “epoci de aur”, “secole de aur”, ele sunt, în realitate, vremuri de diminuare-diluare a esenţei profunde a Spiritului, în favoarea proliferării fenomenale. Ne aflam, cu Platon, în epoca de criză a religiei, criză care va provoca gestul blasfemator (probabil sau posibil) al lui Alcibiade, care mutilează statuile zeilor.) Singurul lucru pe care îl recunoaşte Platon (şi îl subliniază în mod repetat), încă de pe acum, este categoria demiurgică specială a actului de dedublare, întru sunet, a lucrurilor. În ce constă atitudinea de demiurgie specială a Nomothetului (Onomaturgului)? “Nu oricine ar fi un făuritor de nume, ci doar acela cu privirea aţintită asupra denumirii fireşti fiecărui lucru şi capabil să imprim forma în litere şi silabe.” Denumirea firească a fiecărui lucru devine o intranzitivitate mistică, o trăsătură care nu mai ţine de relaţia vizibilă, comodă, ci de privire aţintită, deci o co-participare energetică a onomaturgului la actul de numire. Deci, un triunghi mistic, o sfântă treime de nedespărţit cel care numeşte-numai-obiect numit. Aceasta este Fiinţa Primordială. În schimb, Onomaturgul asigură suportul de legătură între esenţe: între esenţa lucrului numit şi esenţa sonoră. Denumire firească înseamnă: a) surprinderea esenţei imuabile, ineixtricabile, a numelui, ca redublare sonoră şi ideativă a lucrului; b) armonizarea (firescul = armonizatorul) între ceea ce este creat ca lucru nenumit (esenţa intuibilă) şi nume firesc (tot esenţa intuibilă). Căci cine ar putea susţine şi menţine firescul-armonie, dacă nu cineva care ar cunoaşte legătura tainică (probabil, ţinând de geneza comună) între cele două esenţe (esenţa lucrului şi esenţa numelui)? Şi dacă nimeni nu cunoaşte esenţa celor două categorii de fiinţare, şi dacă nimeni altul nu poate menţine legătura, ca stare firească, între lucru şi denumirea lucrului - cine poate şti ce este lucrul şi ce este denumirea lucrului, ce esenţe intuibile? Cine poate să stăpânească lucrul şi denumirea lucrului, dacă nu cel care este unicul ştiutor al esenţelor şi al armonizării esenţelor? Deci, cine ar numi cu folos, cine ar şti de ce şi cum se denumesc lucrurile? Taina esenţei-nume şi a folosirii esenţei-nume nu stă la altcineva decât la cel cu privirea aţintită, la cel care ştie de ce este ţinta şi unde este ţinta. Şi, atunci, oare nu se implică nici ideea că singurul cunoscător al esenţei este prezumtivul unic făuritor al esenţei? Nu este, oare, implicată identitate ştiutorului unic cu făuritorului unic demiurgul? Atunci, ce va însemna a vorbi adevărat, respectiv a spune neadevărul (p. 317, 431-b)? Va însemna a vorbi adevărat: a căpăta viziune asupra ţintei (esenţele şi legătura dintre esenţe), din parte nomothetului. Va însemna să capeţi graţie, harul de a vedea ceea ce / şi cum numai onomaturgul poate vedea. Iar a spune neadevărul înseamnă a nu căpăta graţia, harul. Iar hazul înseamnă şi posibilitatea de armonizare a diferitelor ranguri ale Logos-ului (litere, silabe, verbe, fraze)* într-un tot al firescului. Iar lipsa harului înseamnă ratarea integrală a viziunii unitare şi armonizate asupra Logos-ului.** Rostitorul vorbirii adevărate nu va adăuga şi nu va scădea nimic în rostire: (p. 318, 431-d) “Dar cum stau lucrurile cu acela care redă natura realităţilor prin silabe şi litere? Oare, după acelaşi temei, dacă le atribuie tot ce se cuvine, nu-i aşa că imaginea va fi frumoasă? Or, această imagine e numele: dacă însă va scoate câte ceva sau chiar va adăuga câteodată, se va ivi o imagine, dar nu una frumoasă....?” Deci, rostirea adevărată este de tip mitic (cartea are valoarea întregului, deci nu poate fi omis nimic, nici adăugat, când e vorba de demiurgie), este revelată (orice mit are sorginte divină), prin graţia onomaturgului. (p. 319, 432-d) “Ar fi chiar de tot hazul, Cratylos, dacă numele şi lucrurile ale căror nume sunt s-ar asemăna pe deplin.” Hazul nu este al asemănării nume-lucru, ci este atitudinea umană în faţa neumanei, tainicei dublări, şi, totodată, întâlniri întru Unu a Voinţei n Nomothetului. Tocmai această situaţie există în lume: îndoirea, a) şi ca dublare, b) şi ca ezitare, neîncredere în sine a Sinelui Onomaturgului, care creează, dar şi numeşte . Dedesubtul hazului uman, este intuiţia dreptei potriviri a numelui (p. 314, 428-e: “Dreapta potrivire a numelui (...) este aceea care arată natura lucrului”); armonia dintre lucru şi denumire dezvăluie o mai profundă realitate: natura lucrului, esenţa lucrului, dezvăluită prin logos-ul-lucru, aceasta înseamnă că înăuntrul lucrului, ca fire intimă, ca esenţă a lucrului, este Logos-ul, deci, că lucrul este, în fapt, Logos-ul. Că lucrul şi nume sunt Logos-ul Unic. Şi prin urmare, ca originea Logos-ului, ca şi a lumii (lumea fiind Logosexprimare a Spiritului) este supraumană. La p. 322, 434-b (“... numele: ar putea ele vreodată fi asemănătoare unui lucru, dacă elementele din care sunt compuse nu ar avea dintru început o asemănare cu lucrurile a căror imitaţie sunt numele?”), Cratylos intuieşte foarte exact că numele trebuie să fie sufletul lucrului (pneuma), iar Socrate, sub semnul prezumţiei, şi totuşi, dă de înţeles că ar trebui acceptată potrivirea sacră dintre nume şi lucru. Platon vorbeşte despre convenţie (p. 323-324), deci despre vorbirea neadevărată, fără har, bună pentru oamenii comuni. Pe de altă parte, vorbeşte, la p. 325, 436-d, despre necesitatea “dreptei creaţii a numelui din temelie”. Aceasta înseamnă că Platon acceptă că există o vorbire dreaptă, care este, implicit, originară (căci dreptatea este conformare de origine divină). Şi, în fine, pa p. 327, 438-c, acceptă ceea ce, deja, prin deducţie, devenise evident: “O putere mai mare decât cea omenească a rânduit pentru lucruri numele primitive.” Deci: a) Logos-ul este de sorginte divină; b) ca o consecinţă, există nume primitive (deci identice cu voinţa originară de numire, cu Logos-ul originar emis de Nomothet acestea sunt dreapta numire, de temelie), şi nume-convenţie, care nu mai corespund nici dreptei numiri, nici temeliei, deci, nu corespund unei intenţionalităţi esenţiale a onomaturgului. Cu cât e o depărtare mai mare de intenţia originară a onomaturgului, cu atât se pierde harul vorbitorului şi energia-Logos. I - Numire primitivă (cu har) este Logos conform voinţei şi intenţionalităţii (finalităţii) divine (mistice); 7

Platon, Opere, vol. III, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,1978; dialogul Cratylos.

*

E vorba de Logos-ul profan, degradat, divergent, centrifug.

**

Logos-ul Sacru, Logos-ul reabilitat, centripet.


36

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

II - Numire-convenţie - Logos depreciat, prin depărtarea faţă de temelie, de dreapta numire, de intuiţia sacrală. Rezultat: a) numire sacră şi b) numire profană. Adică, ceea ce numim, impropriu (în mare parte), semne poetice şi semne lingvistice (convenţionale). Deşi vârsta de aur a omeniri s-a stins de mult; s-a ocultat în sânul (foarte ferm închis) al societăţilor secrete, subterane - din opera manieristă şi sceptică a lui Platon (operă ce se înscrie în periferiile de umbră ale Kali-Yuga-oi, vârsta neagră a omenirii) răzbat încă, tot mai opac, adevăruri timide, formulate sub semnul unei evanescenţe a misticii-temelie a Spiritului. Cine vrea să creadă, şi mai ales, cine poate să mai creadă în Onomaturg - s-a angajat, deja, prin simplă atitudine spirituală de credinţă, pe traseul reiniţierii, al regresului negare a istoricităţii, spre Centrul Ocult al Adevărului. Cine nu - decade în istorie, se dezintegrează, inert şi banal, în Kali-Yuga, încurcându-se, până la demenţă, în vălurile multiplicităţii-înşelăciune, centrifugism-depărtare de ţintă. În finalul dialogului Cratylos, Socrate îi spune ucenicului: “Acum, de vreme ce pari a te fi pregătit, porneşte-o spre câmpie!” Ieşi, adică, din determinările terestre şi mergi acolo unde se deschid cerurile - şi începe-pricepe-concepe limbajul păsărilor-îngeri: Logos-ul Sacru, ascuns ne-iniţiaţilor. Azi, îi spunem, nostalgic ori dispreţuitor(după caz…): poezia… ***

INTERMEZZO Vom trece rapid peste acel ev care ne confirmă toate supoziţiile cu privire la Spirit şi Logos - Evul Mediu, în care efortul iniţiatic cuprinde, ca o febră, toată elita spirituală a omenirii (din Asia până în Europa occidentală, de la călugăr 8 până la rege). Vom trece peste acel ev, dominat de enigmatica figură a maestrului Eckhart, cel care are curajul de a-l despărţi, pentru o supremă sinteză, chiar pe Supremul Sine, în Gott şi Gottheit - Dumnezeu şi Deitate (Dumnezeu expresiv, personal, demirug, care este abia Deitate, arheul, care rămâne în sine un Deus absconditus, fără aspect, fără formă, fără mod. Deus sine modis. Deus sub specie aeterni. Şi dominată de cuvintele Sfântului Augustin: “Dumnezeu şi sufletul meu: Nimic altceva? Absolut nimic.”). Această măreţie unică a Evului Mediu a fost sugrumată, cel puţin în acţiunea ei, efervescentă şi aparentă, de mîntuire a umanităţii - a fost înjosită (cel puţin pentru ochii gloatei comode, atât de expusă penetrării cu satanismul frivolităţii şi îndoielii) de către exhibările renascentiste - care a azvârlit vehement (şi, aparent, cel puţin, fără scăpare) omenirea, în disperarea desemantizării lumii, prin vulgarizare şi trivializare a icoanelor-canaluri soteriologice, a şanselor de mântuire prin aprofundare mistică (adică, de reîntoarcere spre Unu). Renaşterea îi va mai păstra (şi chiar crea) pe câţiva amatori în ale misticii, nici unul atât de profund spiritualist, ca medievaliştii: Dante Alighieri, spre exemplu, mai are, vag, sentimentul necesităţii iniţierii-cale a fiinţei spre autorecuperare întru originar; Dante face apel, în ultimă instanţă, conştient de criza spirituală prin care trece, la umbra lui Vergilius, nu doar ca model artistic, ci ca Maestru, deci, actor iniţiatic, purtător de caduceu, înzestrat cu funcţie inspiratoare şi psihopompă: “Poet divin, lumină fără moarte / Mi-ajută-n grai iubirea-n veci fierbinte / cu care pururi ţi-am citit din carte. / T mi-eşti maestru şi to tu părinte... / Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale / slăvite domn, şi-alung-o de la mine...”, iar Vergilius, la fel ca muza inspiratoare, îi porunceşte să-urmeze fidel paşii iniţiatici, într-un drum de autorecuperare: “Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, / alungă-ţi paşii şi la drum porneşte. / iar eu te-oi duce către loc de veci.” De fapt, muza este androgină: Vergilius / vs / Beatrice. La fel, dar încă mult mai palid, mai încrezător în fenomenal-istorie, iar nu într-o mistică a umbrelor, Shakespeare îşi aminteşte, în Henric al V-lea, de Parnas (cerul luminos al poeziei - deci, de poezia-revelaţie, transcendere, care preface fenomenalul în simplu şi inocent joc de umbre vane), de muză: “O, de m-ar duce-o muză de văpaie...” Locul muzei îl vor lua personaje-măşti ale divinului atotsintetizator şi atotrecuperator: măscăriciii, Prologul (în Troilus şi Cresida), Chorus (în Henric al V-lea), Zvonul (în Henric al IX-lea). Va urma cel mai violent atentat la spiritualitatea autentică, profunda, fundamentală, a omenirii: epoca luminilor, din care vor decurge toate nenorocirile secolului XX. Printre germenii, atât de periculoşi, ai raţionalismului-pozitivismului (germeni care vor exploda în doctrinele materialiste-teroriste ale secolelor XIX şi, mai cu seamă, XX) - s-a rătăcit un personaj de o stranietate care ne lasă perplecşi: Gimbattista Vico, cea mai singuratică şi mai recalcitrantă figură a epocii întunecate a luminilor. Nimeni nu vine spre el, nimeni nu pleacă dinspre Vico. El este cel mai ciudat tutore al abisalelor taine ale spiritului terestru: le osândeşte la caricatură, la tortura formei raţionaliste, dr le iubeşte încăpăţânat, căci, deşi nu înţelege nimic, el nu uită. Iubirea lui se cheamă memorie. Repudiat de iluminişti, este lăsat pe dinafară de societăţile secrete, imerse, ale misticilor. Renaşterea îi va mai păstra (şi chiar crea) pe câţiva amatori în ale misticii 9, nici unul atât de profund spiritualist, ca medievaliştii: Dante Alighieri, spre exemplu, mai are, vag, sentimentul necesităţii iniţierii-cale a fiinţei spre autorecuperare întru originar; Dante face apel, în ultimă instanţă, conştient de criza spirituală prin care trece, la umbra lui Vergilius, nu doar ca model artistic, ci ca Maestru, deci, actor iniţiatic, purtător de caduceu, înzestrat cu funcţie inspiratoare şi psihopompă: “Poet divin, lumină fără moarte / Mi-ajută-n grai iubirea-n veci fierbinte / cu care pururi ţi-am citit din carte. / T mi-eşti maestru şi to tu părinte... / Priveşte fiara ce m-a-ntors din cale / slăvite domn, şi-alung-o de la mine...”, iar Vergilius, la fel ca muza inspiratoare, îi porunceşte să-urmeze fidel paşii iniţiatici, într-un drum de autorecuperare: “Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, / alungă-ţi paşii şi la drum porneşte. / iar eu te-oi duce către loc de veci.” De fapt, muza este androgină: Vergilius / vs / Beatrice. 8

Cf. N. Crainic, op. cit., p. 51: “Cultura Europei din această glorioasă perioadă, atât în ramura ei bizantină cât şi în cea occidentală, este în covârşitoarea măsură o cultură monahală. Călugărul e teolog, călugărul e filozof, călugărul e constructor, călugărul e zugrav, călugărul e melod şi imnolog, călugărul e filolog, geograf şi istoric, călugărul e chiar mare inventator şi deschizător de drumuri în ştiinţele pozitive.” 9

Cf. I.P. Culianu: Eros şi magie în Renaştere, Nemira, Buc., 1994, p. 245: “Renaşterea este o renaştere a ştiinţelor oculte şi (...) resurecţia filologiei clasice.”

10

W. Shakespeare, Henric al V-lea, ed. Univers, Buc., 1985, p.339.


37

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

La fel, dar încă mult mai palid, mai încrezător în fenomenal-istorie, iar nu într-o mistică a umbrelor, Shakespeare îşi aminteşte, în Henric al V-lea, de Parnas (cerul luminos al poeziei - deci, de poezia-revelaţie, transcendere, care preface fenomenalul în simplu şi inocent joc de umbre vane), de muză: “O, de m-ar duce-o muză de văpaie...” Locul muzei îl vor lua personaje-măşti ale divinului atotsintetizator şi atotrecuperator: măscăriciii, Prologul (în Troilus şi Cresida), Chorus (în Henric al V-lea), Zvonul (în Henric al IX-lea). Va urma cel mai violent atentat la spiritualitatea autentică, profunda, fundamentală, a omenirii: epoca luminilor, din care vor decurge toate nenorocirile secolului XX. Printre germenii, atât de periculoşi, ai raţionalismului-pozitivismului (germeni care vor exploda în doctrinele materialiste-teroriste ale secolelor XIX şi, mai cu seamă, XX) - s-a rătăcit un personaj de o stranietate care ne lasă perplecşi: Gimbattista Vico, cea mai singuratică şi mai recalcitrantă figură a epocii întunecate a luminilor. Nimeni nu vine spre el, nimeni nu pleacă dinspre Vico. El este cel mai ciudat tutore al abisalelor taine ale spiritului terestru: le osândeşte la caricatură, la tortura formei raţionaliste, dr le iubeşte încăpăţânat, căci, deşi nu înţelege nimic, el nu uită. Iubirea lui se cheamă memorie. Repudiat de iluminişti, este lăsat pe dinafară de societăţile secrete, imerse, ale misticilor. Societăţi care vor izbucni, ca nişte torente de lavă, în plin secol XIX - şi, mai ales, tulbură şi vor tulbura (prin amestecul de impostură, diversionism, patetism şi tragedie planetară) secolul XX. Romantismul secolului al XIX-lea, şi misticismul fostului marxist Berdiaev, şi ocultismul antroposofic al lui Rudolf Steiner, şi francmasoneria de toate nuanţele - fac ca Spiritul şi Logos-ul să fie angajate într-un vertij (auto)distructiv, splendid şi fără nici o măsură, ca şi dansul lui Shiva - trezind viziuni eschatologice şi o boare înnebunitoare, în care moartea se amestecă, subtil, cu nemurirea. *** ÎNCĂ NAIVUL GIAMBATTISTA VICO După cum afirmă autorii Tratatului de lingvistică generală fundaţia expresivă a limbii (2) nu trebuie confundată cu funcţia poetică (3). Într-adevăr, noi suntem de părere că funcţia poetică este o funcţie represivă (constrângând conştiinţa fiinţei spre Unu) - şi, de aceea, vom pune semnul egalităţii între primele două funcţii ale limbii: cea de comunicare şi cea expresivă - pentru că, ambele, sunt funcţii dispersive. Limba conţine în sine (ocultat, latent) germenele originar, transcendental şi, de aceea, ea exprimă voinţa supraumană. Această voinţă este, de fapt, un flux şi un reflux al dumnezeirii: a) fluxul expresiv (dispersiv), prin care Logos-ul Sacru devine limbă şi rânduială, şi b) refluxul represiv, prin care formele create sunt negate, în favoarea nostalgicei şi ascunsei esenţe unice, la care totul se întoarce la Logosul Sacru, ca potenţialitate infinită, ideală. Se afirmă, azi, în urma ofensivei materialismului dialectic marxist (care a dominat, reprimat şi sufocat orice încercare de căutare dincolo de dogmatism ideologie), că teoria limbii ar fi veche doar din sec. al V-lea î.e.n. (TLG p. 48), şi că acei filozofi antici (pitagoreicii şi stoicii, în primul rând), care elaborează teoria originii divine a actului denumirii (prin care se făcea legătura între aspectul sonor al cuvântului şi însuşirile obiectelor au fost create de oameni în chip arbitrar, pe baza unei convenţii (sofiştii, Democrit, Aristotel - TLG-p.49): “Pentru antichitate, însă, stadiul nedezvoltat al ştiinţelor justifică concepţiile naive şi interpretarea în spirit idealist a obiectelor şi fenomenelor a căror origine rămâne necunoscută.” În treacăt vorbind, “Ştiinţele” (tot mai profane şi profanatoare - ne referim, aici, la ştiinţele pozitive, nu la ştiinţa spirituală) nu sunt, de secole, decât zone de autoînchistare, autosufocare, ale spiritualităţii umane: cine ajunge să se limiteze spiritual până la a nu mai respira cosmic, sintetic - îşi spune “om de ştiinţă” ştiinţa a devenit tehnică-abilitate - pierzând percepţia subtilă şi globală, percepţia spirituală asupra Fiinţei (nu asupra unor segmente amputate grosolan, devenite simple obiecte, secate de sulul vital). Personal, nu ne dăm seama cu cât şi de ce sunt mai puţin “naivi” nişte filozofi care pot afirma că tot ce este în univers şi modul în care există universul aşa-zis “material” (dar ce e materia, în definitiv?) ca şi universul gândirii (căci acesta este Logos-ul) - ar fi rezultatul unei căderi la învoială”, asupra unui ceva care nu le aparţine: limba, căci limba este expresie a gândului, iar gândul este una dintre formele Spiritului. Iar Spiritul este, în esenţă, nonuman, suprauman, oferit lumii prin graţie divină. Personal, socotim că, dacă cineva pretinde despre lucrul cel mai grav (prin importanţă) al existenţei, Logos-ul, că este efectul unor efecte (efect al existenţei umane), iar nu cauza unor efecte (cauză a existenţei într-un anume fel, a gândirii într-un anume fel, cu o anume finalitate a fiinţării prin gând şi cuvânt) - ei bine, acel cineva s-a ostenit doar să(-şi) ascundă adevărul, iar munca sa nu poate fi numită ştiinţă (în sensul adevăratei, fundamentalei şi originarei cunoaşteri), ci falsificare. Ghinionistul şi singuraticul înţelept Giambattista Vico, în a sa ciudată Ştiinţa nouă, este perfect conştient de autenticitatea (necesară şi logică) a vârstei înţelepciunii poetice a omenirii ca o vârstă de la începuturile omenirii “(...) principiul hieroglifelor pe care, în prima lor epocă de barbarie, toate naţiunile-au folosit pentru a vorbi între ele (...) După acest grai natural a urmat desigur vorbirea poetică prin imagini, asemănări, comparaţii bazate pe proprietăţi naturale (...) Trebuie să credem că întemeietorii naţiunilor păgâne au ajuns la primele lor limbi cântând (s.n.); într-adevăr, ştim că, aflate în starea sălbatică de fiare lipsite de grai şi, prin aceasta, chiar nătângi, ei nu simţeau decât îndemnul pasiunilor violente şi numai la acestea reacţionau” (de remarcat atmosfera aberantă a aşa-zisei “epoci a luminilor”, din moment ce binecredinciosul Vico însuşi numeşte starea edenică-orfică a omului - “barbarie”, iar stare primordial-adamic o numeşte “nătângie”, “sălbăticie”...) Tot Vico (p. 178) vorbeşte despre necesitatea existenţei unei limbi mentale comune tuturor naţiunilor, deci o limbă ante-Babel, “care să înţeleagă în acelaşi fel substanţa lucrurilor prezente în viaţa socială a oamenilor şi să le exprime în mod tot atât de variat pe cât sunt de variate aspectele pe care aceleaşi lucruri pot să le prezinte: după cum se întâmplă în cazul proverbelor, maxime ale înţelepciunii populare, aceleaşi în substanţa lor, dar semnificate la diferitele naţiuni din lume, antice şi moderne, atâtea câte sunt, în tot atâtea naţiuni diferite.” (Cele trei vârste: a zeilor, a eroilor, a oamenilor).

11

Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei R.S.R., Buc., 1972, p. 16.

12

Idem, p. 48.

13

Idem, p. 49

14

Giambetta Vico, Ştiinţa nouă, Ed. Univers, Buc., 1972, p. 189-190.


38

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Este păcat că, un atât de profund cercetător al adevărului şi mai ales, atât de onest), cum este Vico, după ce află atât de subtile şi fundamentale adevăruri, cade, totuşi (oricât s-a zbătut, o viaţă întreagă să nu-i pese de părerile oamenilor epocii sale) în capcana prejudecăţii fundamentale a vremii sale: prejudecata programului raţionalist. Astfel deşi afirmă atâtea lucruri minunate despre înţelepciunea şi complexitatea începuturilor (vârsta zeilor, vârsta de aur a copilăriei omenirii căci cum altfel decât superioară se poate chema o limbă mentală comună TUTUROR NAŢIUNILOR, o limbă care stabileşte şi păstrează armonia dintre om şi lucruri - deci vorbeşte despre poezia divină a începuturilor15 - poate face aceste afirmaţii contradictorii pe de o parte16 “(…noi am descoperit că puterea de judecată a omului fiind neîndestulătoare, s-a născut poezia, şi aceasta a fost atât de sublimă, încât nimic din tot ce a urmat, filozofie, artă poetică şi critică, şi nimic din ceea ce a derivat din ele, nu a izbutit să-i fie egal şi cu atât mai puţin superior ei; de aici îşi are Homer privilegiul de a fi fost, nu numai prin meritul său, dar prin epoca în care a trăit, principele tuturor poeţilor sublimi, adică eroici” - pe de altă parte “oamenii, în ignoranţa lor grosolană, creau prin puterea unei închipuiri pătrunse de concret.” Dar tot Vico, în imediat următoarea frază: “fiind ea însăşi concretă, “corpolentă”, această închipuire crea cu o uimitoare înălţare, închipuind lucrurile, le şi creau, iată de ce aceştia au fost numiţi “poeţi”, cuvânt care în greceşte înseamnă tot atât cât “creatori””. Iată ce înseamnă să iei de bună ideea că raţiunea este superioară intuiţiei, şi că dezvoltarea omenirii nu poate fi decât progresivă (înţelegând prin progres, de fapt, o proliferare a formalităţii fenomenale, iar nu o condensare a esenţei spirituale) - nu (şi) regresivă. Vico, cel conştient de sublimul uriaşilor începuturilor (corporalităţi astrale care depăşeau corporalitatea fizică), uriaşi menţionaţi şi, dar nu doar, de Biblie: “prin numele uriaşilor, părintele Boulduc - 1575-1650, în Ecclesia ante legem, spune că se înţelege în cărţile sfinte oameni cucernici, venerabili, de frunte” - se întoarce, cu o obstinaţie demnă de o cauză mai bună, la ideea că tot ce a fost, trebuie înscris în sfera “nătângiei”, iar că tot ce va fi - în sfera superioară a raţiunii, a victoriei omului asupra mâlului originar (fiii pământului, nobili uriaşi,) mai stârnesc doar curiozităţi şi impetuozităţi etimologice şi filologice, nu şi reflecţii corective asupra ideii de progres regres, în istoria omenirii). Vico este atât de îmbibat de prejudecata superiorităţii raţiunii încât nu-şi mai pune întrebarea dacă nu cumva epoca sa, şi cele imediat colaterale epocii sale, nu mai sunt înţelepte şi sublime într-un sens inferior : prin ce este, oare, superioară epoca modernă, care a pierdut comuniunea de esenţă, comuniunea orfică, dintre nume şi obiect, dintre nume-obiect-om? Nu putem să ne împiedicăm să-i dăm dreptate lui René Guénon, care, în Criza lumii moderne, vorbeşte, pe de o parte, de raţionalismul occidental, ca pierdere a intelectualităţii şi punere în loc a teoriei care aşează acţiunea mai presus de toate: “mergând până acolo încât neagă - de pildă pragmatismul - orice valoare exterioară acestei sfere” - iar, pe de altă parte, că, pierzând sensurile abisale ale tradiţiei şi pierzând semnificaţia de exerciţiu recuperator spiritual al contemplaţiei, omenirea nu numai că nu trăieşte progresul, ci a intrat, demult, în vârsta sumbră (Kali Yuga): “(…)dezvoltarea oricărei manifestări implică, în mod necesar, o îndepărtare tot mai mare de principiul din care provine; plecând, aşadar, din punctul ei cel mai înalt, ea coboară apoi, în mod firesc şi asemenea corpurilor grele, se îndreaptă cu o viteză tot mai mare în jos până ce întâlneşte, în sfărşit, un punct de oprire. Căderea aceasta poate fi caracterizată ca o materializare progresivă, căci expresia principiului e spiritualizare pură”. Şi acum, pentru a relua critica concepţiei materialitate asupra limbii, să-l cităm tot pe René Guénon, care comentează astfel aceea barieră falsă pe care o pun materialiştii, în zona Antichităţii, prin secolul al VI-lea (sau al V-lea, după TLG). Începând cu sec. al VI-lea, în omenire se petrece o mutaţie în gândire: treapta tranzitorie a filozofiei devine scop în pretenţia de a substitui înţelepciunea (pregătire-înzestrare, pentru un viitor salt calitativ - de la omul înzestrat la omul transcendental). De aceea, deci, materialiştii exagerează importanţa sec. al VI-lea î.e.n.: pentru că atunci a luat naştere filozofia profană, o “pretinsă înţelepciune pur umană, şi deci de ordin exclusiv raţional, care a uzurpat adevărata înţelepciune tradiţională, supraraţională şi non-umană” să găsească o zonă în care s-a produs mare eroare a omenirii (părăsirea tradiţiei), transformând eroarea tragică în “victorie a spiritului uman”. Cota confuzie periculoasă poate exista în oamenii aşa-zişi “de spirit” dacă, din pricina impotenţei lor spirituale, amputează istoria omenirii, mergând spre trecut, exact în punctul în car îşi dezvăluie valenţele soteriologice - eludează cu nonşalanţă misterele, păstrate (din cataciclismul spiritual al sec. al VI-lea î.e.n.) prin orfic, pitagoreici (printr ultimii se află, probabil, sub pecetea disimulării, şi Socrate-Platon, dar aflaţi într-o serioasă derivă a convingerilor spirituale) - şi se instaurează, şi ne instaurează, într-o istorie a falsului şi minciunii, pe care o numesc “modernă” (de fapt, falsificare se propagă retroactiv, producându-se o catastrofală-globală stare de minciună a fiinţării). Ca să nu cumva să ofere şansa de a se stăpâni argumente prin care să fie combătuţi, aşa-zişii raţionalişti distrug şi falsifică, cu cinism şi premeditare, şi acea porţiune de tragic reviriment spiritual, de deşteptare obositoare şi disperată a spiritului (înainte de a i se da, prin umanismul deşuchiat, lovitura de graţie): Evul Mediu. Toate istoriile raţionaliştilor vorbesc despre Evul Mediu ca despre o epocă ce trebuie uitată: întuneric, teroare, fanatism etc. - “uitând” să ne spună esenţialul: în acest aşa-zis “ev întunecat”, omul a încercat şi a reuşit (temporar), pentru ultima oară, să ia contact cu Dumnezeu, să-şi refacă statura divin-spirituală, să se reabiliteze în faţa spiritului universal. Exaltarea umanist-renascentistă este lovitura de graţie dată, în mod cât se poate de perfid, încercării tragice a omului de împăcare, în reculegere, cu Dumnezeu. 15

Idem, p. 231.

16

Idem, p. 235.

17

Idem, p. 232.

18

Idem, p. 231.

19

Idem, p. 228.

20

René Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc.1993, pp.72-73.

21

Idem, p.34


39

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și pe toată lumea Ta !

Ieromonah Hrisostom Filipescu Egumenul Schitului „Sf. Maria Magdalena” Ţibucani

Iubirea, momentul care repară trecutul şi cucereşte viitorul Nimeni nu este fără de greşeală, căci există în noi „ceva”, care ne „plimbă” pe valurile vieţii, când încolo, când încoace. Omul contemporan suferă, pătimeşte, trăieşte o stare de victimă, dar totodată involuntar sau nu, face şi pe cei din jur victime ale stărilor sale. Conflictele, stresul, stările confuze nu se limpezesc decât atunci când fiinţa noastră suflă spre Hristos, când facem curăţenie în ceea ce suntem noi în adâncuri şi scoatem tot răul din labirintul firii noastre. Baza echilibrului omului, atât din punct de vedere psihologic cât şi duhovnicesc, este iubirea, iubirea întru Iisus Hristos. Căci în Hristos suntem creştini, în Hristos devenim oameni şi în Hristos ne unim toţi oamenii cu Dumnezeu. Orice om de pe pământ are o picătură de har, în care se observă, câtuşi de puţin, prezenţa lui Dumnezeu. Prin iubire ne poziţionăm corect faţă de ceilalţi. Iubirea este cea care protejează pe om de cursele vrăjmaşului. Socot că iubirea adevărată, curată, nu are definiţii, căci de cele mai multe ori definiţiile unor cuvinte frumoase îi secătuiesc substanţa, savoarea, frumuseţea, farmecul, încântarea, puterea, energia, lumina. Iubirea se trăieşte şi atât. Cuvântul în sine, rostit rotund şi cu deschidere, acoperă cu îndestulare toată încărcătura ce îl cuprinde atunci când este trăită. Și dacă iubirea e trăită şi împărtăşită cât mai des cu putinţă, definiţia e gata. Fără iubire şchiopătăm negreşit în sine, dar şi în relaţia cu ceilalţi, aşa cum frumos spunea un părinte. Iubirea nu are sfârşit, ea este o continuă ardere a sufletului, este o candelă veşnic aprinsă, este glasul şoptit care se aude doar în urechile celor care ştiu că lumea nu ar fi ajuns aici, dacă sentimentul frumos nu ar fi existat în sufletele celor care au ars pentru a lumina calea plină de întuneric a timpului, este acea stare de veghe continuă ce ţine sufletul în viaţă, chiar şi după topirea trupului. Născută din har, nu din facere, acest foc dulce, nu ţine cont de vremuri, de restrişti, de bunăstare, ci doar de beatitudinea împlinirii frumuseţii lui Dumnezeu pe pământ. Căci unde dragoste nu e, nimic nu e, iar sufletul este mai sărac, trupul trece mai greu prin viaţă, fără bucuria pe care numai spiritul acesteia ţi-o poate dărui. Iubirea este sensul tuturor lucrurilor, existând peste tot în Creaţie, fiind unul din numele lui Dumnezeu. Jertfa pe cruce, din iubire faţă de om, a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru refacerea comuniunii între om şi Dumnezeu, este pentru veşnicie pilda cea mai vie şi înfricoşătoare de iubire necondiţionată, curată şi deplină. Din iubire Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt, Mângâietorul care ne învaţă iubirea. Dăcă Dumnezeu ar uita un singur gest, nu ar mai fi dragoste deplină. Ori de câte ori jertfim sinele nostru pentru aproapele săvârşim o răstignire a eului, care ne spală de zgura egoismului. E drept, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele, dar merită. Un exemplu de deschidere şi jertfă în iubire este şi monahul acela care se ruga ca toţi oamenii să intre în Rai şi pe el să-l lase afară, la poartă, să-i păzească pe cei dinăutru. Cine iubeşte se transformă, se deşartă în persoana faţă de care îşi manifestă acest sentiment minunat. Iubirea nu are limite, sau mai bine zis iubirea în Dumnezeu nu are limite. Iubirea în Hristos şi cu Hristos îţi dă dreptul să faci ce vrei, cum spunea Fericitul Augustin. De ce ? Pentru că în Hristos suntem liberi, Hristos nu îngrădeşte, patimile sunt cele care ne înlănţuiesc şi ne depărtează, ne despart de adevărata iubire nemuritoare. Iubirea te învie, te schimbă, te transformă, te jertfeşte pe altarul inimii într-o permanentă liturghie a iertării din care suntem datori neîncetat să ne împărtăşim. În iubire eşti mereu acoperit de aripa unui înger ce îţi picură în inimă, în minte şi în viaţă harul Duhului Sfânt. Dostoievski spunea undeva că frumosul va salva lumea, aş îndrăzni să afirm că iubirea este cea care va salva lumea, ea rezolvă totul. Pe lângă echilibru interior, bucurie şi pace sufletească, iubirea este momentul care repară trecutul şi cucereşte viitorul… Şi când te gândeşti că aici pe pământ sufletul atinge doar puţin iubirea, căci dulceaţa Iubirii o vom gusta deplin în veşnicie !


Regatul Cuvântului

40

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Octavian Mihalcea - EPICRIZA

Lucian Gruia

Născut la 3 septembrie 1976, în Bucureşti, Octavian Mihalcea a absolvit Facultatea de Filosofie (în anul 2000) şi a obţinut masteratul în Teoria literaturii şi Literatură comparată (în anul 2011), la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din capitală. A publicat următoarele volume individuale de versuri: Bărbatul artei sângerează fluturi (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004); Flagel (Editura Tritonic, Bucureşti, 2008) şi Epicriza (Editura Semne, Bucureşti, 2011) pe care-l comentez în continuare. Specializările autorului, pe care le-am amintit, se regăsesc în acest volum al cărui titlu poate simboliza o criză existenţială accentuată. Poezia lui Octavian Mihalcea este demnă de tot interesul, având în vedere arta poetică şi complexitatea semnificaţiilor scriiturii. În primul rând, autorul eliberează cuvintele din logica reală şi le recombină în funcţie de afinităţi elective, bazate pe sonorităţi, culori şi sentimente: malul e „sonor aparte”, bucuria colorează sacralitatea: „bucuria întinderii, gând colorat, va fi închinată unui zeu numărând.”

(Zeu numărând). Ascendenţe pentru eleganţa stilistică, ermetismul comunicării, muzicalitatea şi simbolistica uzitate pot fi descoperite în poezia franceză/francofonă din secolul al XIX-lea: Charles Baudelaire, Stéephane Mallarmé, Paul Verlaine etc. Nu întâmplător, aceşti poeţi sunt precursori ai existenţialismului cu care poezia lui Octavian Mihalcea cochetează, pe linia absurdului condiţiei umane. Geneza unei lumi înstrăinate reprezintă lipsa sensului vieţii noastre: „Suntem trei – tată, fiu şi fiică, mergând cu plutiri reale spre limita dintre mare şi uscat, într-o după-amiază cu pafum de repaus. (...) Caut în cartrea vieţii ce vor să ne spună. Totul e şters şi înlocuit cu o pictură naivă a întârzierii.” (În mijlocul cerului) Imaginarul, recreat de poet, este ordonat în mici tablouri lirice caligrafiate epic, care pot fi aranjate ca piesele unui joc de puzzle existenţial. În primă instanţă, sintagmele sunt generate oniric sau prin dicteu automat suprarealist. La lectură aprofundată, ele se leagă într-un demers iniţiatic : „... în taina unui sunet, vaiet, tunet, din partea stângă a extremului sentiment.” (Pe malul stâng) Atingem acum latura psihologică a textelor semnate de Octavian Mihalcea. Autorul ne invită să-l urmăm, pe linia inconştientului colectiv, până la contopirea cu animalul a cărui blană ne cotropeşte cu existenţa acestui reprezentant al bestiarului pe care l-am trăit în evoluţia speciei noastre: „Dorm pe blana unui lup. Sau lupul doarme pe blana mea. Mirosul somnului şuieră a sălbăticiune şi carne frumoasă. (...) Alături, umbra sufletului de lup şi legătura focului, trezită. Nocturnă africii.” (Licantropică) În acelaşi sens, curge demersul contopirii victimei cu patul convalescenţei, pat amorf, care-i modifică misterios, structura fizică a corpului, conducând-o spre anorganicul extincţiei: „Părerea de a fi culcat. Patul pătrunde şi modifică structura organismelor vii. (...) Accidentul încremeneşte în lumina colţului. La margine patului se aşează victima interiorului atacat. Poate din neglijenţă.” (Interior) Viaţa pare un joc ludic, o: „Pauză de plâns în teatrul divin” (Cala) Din metafizicile orientale, poetul preia nostalgia vidului şi calea desăvârşirii spirituale prin metempsihoze repetate: „Este păcat că penele dor. (...) Între două ieşiri din mine, între două căderi la timp, stau trei cuţite nezburate. Sunt ale tale, când mă chemi spre acea umbră ce nu-i a noastră.” (Ne dor penele); „Ţesuturile se recunosc prin intuiţii rămase din alţi evi, fără certificate natale.” (Pericol în somn); „Fluidul altor regnuri vâsleşte spre simţirea extremă a eului împodobit cu treceri. (...) Se întâmplă iubiri de azi spre ieri.” (Anja) După această contaminare nirvanică, autorul îşi denumeşte poezia, cu exactitate: „Elegia sonoră, brodată oriental...” (Fără parfumul zilei) În finalul volumului, Octavian Mihalcea imaginează o purificare prin foc şi o renaştere pe care o aşteptăm în volumul următor: „Scriind am rămas singur. Alături, o şopârlă în flăcări.” (Şopârla în flăcări); „”De acolo, din chilia ta, mă vei visa încifrat. Cu o lumină în drepata – naştere pe rug.”


Regatul Cuvântului

41

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Lucian Gruia Patricia Lidia - Unitate în dualitate În prefaţa la cartea Tăceri în doi: tăceri în noi! Patricia Lidia se autocaracterizează cu dezinvoltură, considerându-se o fiinţă pasională, copilăroasă, contradictorie vizând absolutul în tot ce face.Cărţile de versuri pe care le-a tipărit până în prezent confirmă portretul psihologic shiţat. Uimirea cu care poeta priveşte lumea, bucurându-se de frumuseţile ei se regăseşte în volumele pe care le-a dedicat copiilor (majoritatea cărţi de colorat), în care animalele ba chiar şi râmele personificate devin simpatice şi educabile exemplar. Am să mă opresc asupra volumeleor de versuri Tăceri în doi: tăceri în noi! (Ed. Citadela, Satu Mare, 2010) şi Nu închide ochii, Tatiana! (Ed. Eurobook, Iaşi, 2009) pentru ilustrarea ideii pe care am exprimat-o în titlul comentariului meu succint. Primul dintre acestea, Tăceri în doi: tăceri în noi! este închinat dragostei. Poeta trăieşte/retrăieşte sentimentul erotic idealizându-l platonic, dorind contopirea totală cu partenerul: „Prin desişurile sufletului meu/ se strecoară visător trupul tău,/ amintirile tale în visele mele,/ tu în mine,/ noi în noi,/ tu eşti eu,/ eu sunt tu,/ mai apoi/ ca un zbor de fluture, / fiecare,/ şi totuşi, nu unul singur...(Unul şi acelaşi). Alteori, după despărţire, resuscitarea cuplului perfect, pare iuzorie, dar imaginea merită reţinută: „Sunt atât de obosită/ încât sângele-mi curge într-o singură direcţie,/ de la mine spre tine mereu” (Anatomia gândului de amor) Predestinarea aminteşte şi ea de mitul platonic al androginului. Fiecare om e sortit să-şi găsească perechea unică pentru refacerea armoniei sferice iniţiale, unitatea în dualitate, sub chipul dragostei: „Am ştiut, iubite, că îmi eşti predestinat/ din prima zi, când luna a apus/ undeva între noi,/ (...) / Stăteam îmbrăţişaţi şi aşteptam/ ca timpul să stea în loc/ doar pentru noi.” (Predestinaţi) Pentru Patricia Lidia, absolutul în dragoste echivalează cu ieşirea din timpul concret istoric şi pătrunderea în timpul anistoric. Pentru poetă, dragostea este singura stare care ne înalţă spre Dumnezeu. Regăsim aici abordarea lirică a teoriei enunţate de Mircea Eliade asupra timpului profan şi a celui sacru. În acest volum, reveria, realitatea şi visul se confundă înt-un basm paradisiac povestit de o Şeherezadă îndrăgostită. Sentimentul efemerităţii vieţii dă patos trăirilor. Când dragostea atinge absolutul, gesturile nu mai au nevoie de cuvinte. Tăcerea atotcuprinzătoare şi atotsemnificantă reprezintă o altă cale de abolire a timpului. „Ţi-am tăcut tăcerea” – afirmă poeta în această contopire spirituală, eliberată de materie, dinainte de naşterea lumii. În al doilea volum, Nu închide ochii, Tatiana! poeta experimentează o altă relaţie a unului cu dualitatea, accea a gemenilor. Fantezia luxuriantă se desfăşoară/înfăşoară textualist în epistolele liric-colocviale pe care gemenele îndepărate, Tatiana şi Clarise şi le trimit una alteia. Peronajele, opuse temperamental, simt la fel angoasele lumii conteporane, periclitate de globalismul uniformizant şi sechelele contemporane acute. Ele comunică telepatic din timpi diferiţi. Unitatea lor se regăseşte acum în trinitatea etapelor feminităţii: “Ca într-un marsupiu telepatic,/ în faţa unei ferestre bidimensionale,/ (...)/ Tatiana îmi este şi astăzi/ mamă, fiică, soră.” (Surori-pescăruş) În faţa vicisitudinilor vieţii, visul construieşte o lume iluzorie reconfortantă, curată: „Sufletele ne-au pus la dispoziţie,/ doar pentru noi,/ o masă, bănci/ şi o întreagă natură/ foşnitoare, înfloritoare/ şi ciripitoare” (Foileton) În ambele volume, vitalitatea feminină se revarsă frust, adolescentin. Demolărilor postmoderniste, Patricia Lidia le răspunde cu frenezia dragostei întemeietoare care dă sens existenţei. Şi fiinţa nu este altceva decât unul în diversitate, doi în dragoste.


42

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Valentin Mustaka Etapele de asimilare ale aromanilor /vlahilor din Albania. De mult ma gandeam sa scriu despre aceasta tema, insa discutand cu prietenul meu Llambi Simaku, la o plimbare, am simtit ca trebuie neaparat sa scriu. In aceasta perioada am inceput cu cativa aromani/vlahi recensamantul populatiei etniei noastre, ca sa reusim sa avem o cifra mai apropiata cu realitatea, si nu cifre ridicole din diferite statistici. Numai pentru a afla cati suntem , si care sunt locurile cele mai populate cu aromani/vlahi. Primul obstacol, noi suntem orfani mi-am aminitit o fraza din cartea lui C. Burlenau –A Baldacci despre aromani, pentru ca ei nu erau sprijiniti de nimeni. Si bineinteles in ceea ce priveste initiativa noastra curajoasa, pentru a afla cifra exacta a aromanilor/vlahilor, am vazut ca nu s-a alaturat nimeni sa ne ajute cu partea de sponsorizare. Desi eram hotarati si cu inima curata aveam multe cheltuieli, benzina, intalnirile cu oamenii la o cafea, cazarea la hotel, si cel mai important lucru era plata aromanilor pentru acest serviciu. Dupa ce am discutat cu mai multe persoane pentru a ne sponosoriza pentru acest proiect mare, la sfarsit ne-am confruntat si cu o birocratie exagerata din partea institutiilor, asa cum am patit si cu alte proiecte privind scoliile, masmedia, editari de carti si reviste, si in cazul concret privind recensamantul. Desi nu acesta este motivul articolului am dorit sa exprim si sentimentele noastre. Poate despre aceasta tema trebuie sa scriu alta data. Sa continuam tema noastra, asimilarea. Citind mai multe carti despre originea noastra, istoria etniei noastre, deci despre aromani/vlahi si din discutiile din viata de zi cu zi, privind problemele cu care se confrunta am ajuns la niste concluzii. In primul rand in timpul Imperiului Otoman, era obligatoriu sa schimb numele de familie pentru a te duce la targ, pentru a vinde si cumpara marfa necesara pentru a trai, pentru a primi o functie sau in lucre in armata. Toti cunoastem faptul ca multi copii erau luati de turci pentru ai invata si antrena pentru aramta otomana, desi majoritatea erau crestini sau din etnia noastra. Dupa aceea acesti copii pierdau religia, limba si origina lor. In aceea perioada zonele cele mai asimiliate au fost cele ocupate de Imperiul Otoman, deci zona Balcanilor si in special Albania. In perioada aceea , un rol negativ a jucat si biserica ortodoxa, interzicand slujba in limba aromana/vlaha, dar numai in limba greaca. Un caz flagrant a fost in anul 1780, unde un calugar grec spunea ˵ cine se roaga in limba aromana, vorbeste cu necuratul, si cine se roaga in limba greaca vorbeste cu Dumnezeu˵. Numai din acest caz in regiunea Zagori din 46 de sate de aromani/vlahi 34 au schimbat limba. O asmiliare toatala. In al doilea rand , sub regimul Regelui Zog, in aceasta perioada a fost o imbunatatire a situatiei, pentru ca domnia sa impreuna cu Guvernul Romaniei au deschis scoli in limba romana. Daca prima scoala s-a deschis in Ternovo in anul 1864 cu dascal D. Atanasescu, la Korcea prima scoala s-a deschis de Papa Harallmb Ballamaci in anul 1886, pe teritoriul Albaniei de azi erau 16 scoli cu 726 de elevi si 30 personal didactic, conform lui Alex Rubin in cartea ˵ Les Roumanis des Macedonie˵, 1913. Scoli erau in Korcea 2, Vithkuq 1, Frasher1, Llenge 1, Moscopole 2, Nice 1, Plasa 2, Shipske 1, Berat 2, Elbasan 2, Grabova 1. Indiferent de cum au functionat aceste scoli , situatia economica era foarte dificila si ca atare era si situatia aromanilor/vlahilor care nu aveau niciun sprijin economic, asa cum beneficeau alte etnii. Acestea a fost si motivul miscarii demografice a populatiei aromane/vlahe. Acestia lasand locurile lor si mutandu-se in orase nu au mai vorbit nici limba lor. Acest lucru a fost accentuat mai ales in orasele Tirana si in special in orasul Durres, unde majoritatea populatiei venise din orasul sau satele Beratului (mai inainte venise din Moscopole in Berat), in anul 1905 o mare parte a populatiei nu comunicau in limba lor. In al treilea rand perioada sistemului comunist a fost perioada fatala privind asmiliarea etnei noastre aromana/vlaha. Dupa anul 1945, in Albania nu exista nicio scoala in limba aromana/vlaha. Persoanele care absolvisera aceste scoli vorbau cu nostalgie. Deci, toti copii care vorbeau limba aromana/vlaha, cand s-au dus la scoala au invatat albaneza, si incet incet au uitat sa citeasca si sa scriu in limba lor, pana au uitat si sa vorbeasca graiul lor. Sunt un caz trist, cum de o natie sa dispara in acest mod. Bineinteles daca nu au un stat a lor , si natia lor piere. Un alt factor au fost si condamnarile si deportarile persoanelor din etnia noastra. Campania de denigrare impotriva etniei noastre era tragica. Statul a privit cu multa lacomie turmele mari de oi si impotriva acestor ˵chiaburi˵ trebuia sa se ia masuri dastrice cu condamnari si deportari. In acel vartej cu puterea au intrat si persoane din etnia noastra care au avut legaturi stranse , care au patat numele etniei noastre tinand partea guvernului. Multe familii au fost persecutate toata viata, au existat si familii care au daruit toata averea lor ajutand ca regimul comunist sa vina la putere dar sfarsitul lor a fost tragic, au ajuns condamnati sau deportati in sate pierdute.


43

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

In anii 1955-1965 in zonele din Sudul Albaniei traiau aprox. 15.000 pastori migratori, unde iarna cobarau la campie unde clima era mai calda si vara urcau in munti pentru a creste animalele. In aceste zone se vorbea si limba aromana/vlaha se vorbea aceasta limba de cand se nasteau copii , asadar aceasta populatie pastra limba lor mai bine de cat in orase, cu exceptia orasului Korcea sau alt oras, dar in aceste orase limba se vorbea numai in casa, afara fiind imposibil. Acesti pastori mai tarziu au fost raspandinti in toata tara asadari au pastrat numai limba vorbita dar nu cea citita si scrisa. Un alt aspect de negare este si frica de a declara la recensamant. Este ridicol ca la recensamant sa iasa numai 992 de aromani/vlahi. Acest mod de recensamant este o modalitate de frica pentru etnia noastra ca sa nu vorbim si nu ne identificam ca atare. In aceasta perioada discriminarea aromanilor/vlahilor este foarte deschisa, se adresau direct cu injurii banale ca ˵porcul ala de cioban˵ sau ˵ cioban de c…..˵ Aceste injurii influentau direct asimilarea etniei noastra etc. O alta influenta a etniei noastre spre asimilare este si munca stiintifica a unori profesori care neaga istoria, vorbind tocmai invers. Multe cantece, portul popular, folclorul ne-au fost negate si preluate. Populatia aromana se revolta adesea auzind si vazand cum cantecele si portul lor erau prezentate altfel. Tipic a fost Festivalul Folcloric din Gjirokastra. In al patrlea rand , continuam cu perioada democratiei. Aceasta perioada nu difera si de alte perioade, dar cu una alt aspect. In aceasta perioada miscarea demografica a fost daunatoare pentru asimilarea etniei noastre. Acest lucru este din motive economice, unde etnia noastra a imigrat spre orasele mari sau mai rau in afara granitelor. Aceasta este perioada unde asmiliarea a ajuns la cote maxime. Trebuie sa adaugam si casatoriile mixte unde graiul s-a pierdut definitiv. Europa ne-a sprijinit, conform Conventilor si Recomandarilor care au fost semnate de statul nostru, dar de fapt nu s-a intamplat nimic. Nu s-a deschis nicio scoala de catre stat pentru a nu pierde graiul, statul nu a acordat spatii de transmisii tv la televiziunea de stat, in satele unde majoritatea sunt aromani/vlahi slujba nu se tine in graiul nostru, exceptand Biserica din Korcea si Selenica, in alta parte slujba este in albaneza sau in greaca. In aceasta perioada negarea istoriei este flagranta, se deformeaza orice, nu spun ca cu tare este aroman/vlah, sunt in stare sa spuna ca Moscopole este a altcuiva decat sa spuna ca este a aromanilor. Domnilor profesori trebuie sa intelegeti numai un lucru elementar, noi suntem aromanii/vlahii Albaniei, nu inteleg ce rau este in astea pentru nationalismul extreme si dezamagitor. La tv se transmit emisiuni diferite dar nu realitatea concreta. Un alt factor privind nedeclararea persoanelor din etnia noastra este o propaganda naiva, ca , cei care nu stiu limba nu sunt aromani/vlahi. Acest lucru este o ofensa impotriva persoanelor negandu-I identitatea lor. Aceasta problema provine de la niste oameni cu nivel scazut cultural, dar mai sunt persoane care dinadins fac propaganda folosind aceasta teorie, pentru a-I cataloga pe aromani/vlahi ca provin din alte atri. Daca o persoana nu cunoaste limba acest lucru nu-I neaga identitatea lui de a fi aroman/vlah Acesti factori au dus ca o parte importanta a etneii noastre sa nu se declare , pentru ca nu doresc sa fie jigniti, desi nu se simt vinovati. Trebuie ca persoanele care cunosc limba s-o transmita mai departe desi cate o data este greu sau imposibil. Acestea sunt etapele in timp ale asimilarii noastre, politice, de rea credinta, de nerespectare ale normelor Europene. Valentin Mustaka Ziarist revista bilingual “ Arumunët Durrës” Albania Presedintele Partidului ˵ABDE ˵ ( Aromani Albania) (Aleanta pentru Egalitate si Dreptate Europeana)

Kryetari Partisë “ABDE” Valentin Mustaka

Fazat e asimilimit të arumunëve/vllehëve në Shqipëri. Kisha kohë që mendohesha të bëja një shkrim për këtë qëllim, por duke biseduar me mikun tim Llambi Simaku, në një bisedë të lirë në një shëtitje miqësore, mu bë e detyrueshme që të filloja të mendoja dhe shkruaja për këtë qëllim.


44

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Në këtë periudhë, kam nisur me disa arumun/vlleh regjistrimin e popullsisë të etnis të cilës ne i përkasim, kjo për të nxjer një shifër sa më të afërt me realitetin, dhe jo me ato shifra qesharake që nxjerrin statistikat e ndryshme ndër vite. Këtë për të ditur se sa jemi, dhe kush janë vendet më të populluara me arumun/vlleh. Pengesa e parë, noi sàntem oarfàni ( ne jemi jetim) mu kujtua në librin e C.Burileanut-A.Baldacci thënia e arumunëve/vllehëve, sepse ata nuk i përkrahte dhe ndihmonte asnjë. Dhe me të vërtetë edhe ne në këtë ndërmarje shumë kurajoze, që të nxjerrësh numrin e saktë të etnis tonë me një koefiçent gabimi minimal, nuk na u afrua asnjë person që të na ndihmonte me sponsorizim. Kjo sepse krahas zemrës tonë të pastër, duhen edhe ca para për karburant, në bisedat me njerëzit në kafene, në ndonjë rast për hotele, dhe më kryesorja për pagesën e këtyre personave, që janë të etnis tonë. Mbas shumë bisedave me persona të ndryshëm për të na sponsorizuar këtë projekt madhor për ne, përfundimi ishte një kokë ulje dhe burokraci e tepruar nga institucione të ndryshme, ashtu si edhe për disa projektet tona për shkolla, masmedia, botime libra dhe revista, dhe në rastin konkret për këtë regjistrim. Pamvarësisht sepse ky nuk është qëllimi i shkrimit, por duhen cilësuar këto për arsye se kush është ndjenja për ne. Ndoshta për këtë tem kaq të errët duhet shkruar edhe në ndonjë vend tjetër.

Zoti Koçi Janko, Valentin Mustaka, Dhionis Basho dhe zj. Elfrida Hanxhari Le të vazhdojmë me atë që kemi vënë në titullin e këtij shkrimi, asimilimin. Duke shfletuar dhe lexuar shumë libra për origjinën, historinë e etnis time, pra arumune/vllahe, dhe sigurisht nga bisedat dhe nga jeta e parditëshme që për mua është tepër e zënë me problemet arumune/vllahe, unë kam nxjer disa konkluzione. Së pari, që në kohën e Perandorisë Osmane, ishte e detyrueshme që të ndroje emër e deri në mbiemër për të shkuar në treg-Pazar, për të shitur apo blerë mallrat e nevojëshme të përditëshme, për të marrë një detyrë qeveritare ose ushtarake. Të gjithë njohin faktin që shumë fëmijë merreshin peng dhe dërgoheshin në shkolla për jeniçer, shumica e tyre ishin të besimit të krishterë dhe të etnis tonë. Mbas kësaj këta fëmijë kishin humbur besimin, gjuhën dhe origjinën e tyre. Në këtë periudhë zonat që u asimiluan më shumë ishin ato ku ishin nën pushtimin Otoman, pra zona e Ballkanit dhe në veçanti Shqipëria. Në këtë periudhë, rol shumë negativ ka luajtur edhe kleri ortodoks, duke mos lejuar që në kisha të meshohej në gjuhën arumune/vllahe, por vetëm në gjuhën greke. Rasti më flagrant është në vitin 1780, ku një murg ortodoks thoshte:” kush bën faljet në kishë në gjuhën vllahe, flet me djallin, kush e bënë lutjen në gjuhën greke flet me zotin”. Vetën nga kjo thënie në krahinën e Zagorisë nga 46 fshatra arumune/vllahe kthyen gjuhën 34 fshtra. Asimilim total. Së dyti, nën regjimin e Mbretit Zog, ishte një periudhë ku pati një përmirësim të situatës, sepse ai së bashku me qeverinë rumune lejoj shkollat në gjuhën rumune. Në qoftë se shkolla e parë u ngrit në Tërnovo në vitin 1864 me mësues zotin D. Atanasesku, në Korçë shkolla vllahe u ngrit nga papa Harallamb Ballamaçi në vitin 1886. Në këtë periudhë në teritorin e Shqipërisë së sotme kishte 16 shkolla me 726 nxënës dhe 30 vetë personel didaktik, kjo sipas Alex Rubin” Les roumains des Macedonie”, 1913. Pra shkollaa kishte në Korçë 2, Vithkuq 1, Frashër 1, Llëngë 1, Voskopojë 2, Niçë 1, Plasë 2, Shipskë 1, Berat 2, Elbasan 2, Grabovë 1.


45

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Pamvarësisht nga funksionimi i këtyre shkollave, gjëndja ekonomike ishte shumë e vështirë dhe si e tillë këta arumun/vlleh nuk kishin asnjë ndihmë nga ana ekonomike, siç mund të kishte ndonjë etni tjetër. Pikërisht për këtë arsye filloj dhe lëvizja demografike e popullsis arumune/vllahe. Ata, në ato qytete apo zona të caktuara ku shkuan, një pjesë e tyre nuk e folën më gjuhën, kjo më e theksuar në qytetin e Tiranë dhe veçanarisht në qytetin e Durrësit, ku shumica e popullsisë kanë ardhur nga qyteti apo fshtra të Beratit ( më parë të ardhur nga Voskopoja në Berat) , në vitet 1905 një pjesë e mirë nuk komunikonin në gjuhën e tyre.

Kryesia e Partisë “ ABDE” Së treti, periudha e sistemit komunist ishte periudha më fatale për asimilimin e etnis arumune/vllahe. Mbas vitit 1945, në Shqipëri nuk ekzistonte asnjë shkollë në gjuhën e etnis tonë. Ata persona që kishin mbaruar këto shkolla kujtonin dhe kujtojnë me nostalgji atë kohë të lakmueshme për ditët e sotme. Pra, të gjithë ata që në këtë periudhë ishin fëmijë që flisnin vetëm vllahisht, kur shkuan në shkollë mësuan gjuhën shqipe, por dalngadalë haruan në fillim leximin dhe shkrimin e gjuhës së tyre deri sa më pas ata fëmijë që erdhën kishin harruar edhe të folurën vllahe. Rastet janë të shumta dhe shumë trishtuese, se si ka mundësi që një etni të shkrihet në këtë mënyrë. Sigurisht mungesa e një shteti bënë të humb edhe kombi, pra etnia jonë. Faktor tjetër i kësaj periudhe është edhe burgosja dhe internimet e bëra për etnin tonë. Fushata denigruese ndaj etnis tonë ishte shumë tragjike. Kopetë e bagëtive të tyre, me dhjetramijëra, bënë që pushteti ti shikonte me shumë kërshëri, dhe si e tillë ndaj këtyre”çelnikëve” duheshin marrë masa të rënda burgosje dhe internime. Në këtë vorbull me pushtetin u futën edhe persona nga etnia jonë, të cilët nuk kishin pasuri çka do të humbnin dhe si të tillë u lidhën ngushtë me pushtetin, bile u bënë edhe persona që njollosën etnin tonë me qëndrimin që mbajtën pro qeverisë. Janë shumë emra familjesh që u persekutuan gjithë jetën, bile ka patur edhe nga ato familje që për ardhjen në fuqi të pushtetit komunist dhanë gjithçka që ata kishin si pronë të tyre të fituar me djersë dhe gjak për shumë vite. Por përfundimi ishte shumë tragjik. Pra këta njerëz si mund të flisnin në gjuhën e tyre në burgje apo internime, po të flisnin pasojat ishin shumë të këqia. Në vitet 1955-1965 në fshtarat e zonës së jugut të Shqipërisë jetonin rreth 15.000 barinj migrator, ku në dimër zbrisnin në fushë ku ishte klima e ngrohtë dhe në verë ngjiteshin në male për të kullotur bagëtin e tyre jetësore. Në këto kalive, flitej dhe mësohej gjuha vllahe. Në këto kalive flitej gjuha që kur fëmijët lindnin, pra kjo shtresë popullsie ishte nga më kryesorja që trashëgonte gjuhën e folur shumë më mirë se sa në disa qytete, përveç Korçës dhe ndonjë tjetër qytet, por që edhe në këto qytete gjuha flitej në shtëpi, por në ambjentet jashtë shtëpis as nuk imagjinohej të flitej. Këta barinj u shpërndan nëpër zona të ndryshme të vendit, në zona ku nuk flitej gjuha vllahe. Mbas kësaj periudhe të gjithë fëmijët që lindën, shumica nuk e foli më gjuhën, këtu janë pak raste pozitive që e trashëguan gjuhën e folur por të shkruar dhe të lexuar u asimilua.


46

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Aspekti tjetër është mohimi dhe frika e deklarimit për tu deklaruar apo regjistruar si arumun/vllah. Është qesharake kur në një regjistrim popullsie shifra e arumun/vllehëve është 992 vetë. Kjo lloj mënyre regjistrimi ishte një hapsirë friksimi për etnin tonë në mënyrë që mos të flisnin gjuhën si dhe mos identifikoheshin si të tillë. Në këtë periudhë diskriminimi i arumun/vllehëve ishte shumë i hapur, flitej deri edhe direkt me sharje banale si “çobani derrit”, “çobani m...”. Këto shprehje ndikonin direkt në asimilimin e etnis tonë, gjuhës tonë etj. Ndikimi tjetër në asimilimin e etnis tonë është edhe puna shencore e disa profesorave që mohojnë historinë, duke transformuar atë tonë në të kundërt. Shumë këngë, veshje, folklor popullor u transformuan nga tonat në të kundërt. Populli i thjeshtë arumun/vlleh stepej nga këto deformacione dhe frikësohej të thoshte se këto janë këngët tona, veshjet tona, historitë tona etj. Tipik ka qenë i famshëmi festivali i Gjirokastrës. Sigurisht që ai thoshte “ç’më duhet mua armënamja” kur këta të bëjnë gjëmën. Së katërti, vijmë në periudhën e demokracisë. Kjo periudhë ishte një priudhë tjetër që nuk është larg nga peiudha e më parëshme, por në llojin e aspekteve në të kundërt. Në këtë periudhë lëvizja demografike ka qenë shumë e dëmshëme për asimilimin e etnisë tonë. Kjo sigurisht për arsye ekonomike, ku popullata, ku edhe etnia jonë, lëvizën jashtë zonave të banuara më parë dhe spostimi në qytete të mëdha ose akoma më larg në emigracion jashtë Shqipërisë. Kjo është periudha që asimilimi ka aritur nivele maksimale. Por këtyre niveleve i duhet shtuar edhe martesat e përziera e cila bëri që mos të flitej gjuha edhe brënda në familje. Europa ne na mbështeti, nxori Konventa e Rekomandime të cilat u firmosën edhe nga shteti jonë, por fakti asgjë. Nuk u hap asnjë shkollë nga shteti për mos humbjen e gjuhës, shteti nuk lejoj hapësira kohore në TV shtetëror për etnin tonë, në kishat ortodhokse në ato fshatra ku janë shumica të etnis tonë nuk meshohet në gjuhën vllahe, këtu përjashtohen kisha në Korçë dhe në Selenicë, kur në këto kisha këndohet në shqip dhe greqisht. Edhe në këtë periudhë mohimi i historisë është flagrante, deformohet gjithçka, nuk thonë që ky apo kjo është arumune/vllahe, janë dakort ta bëjnë të tjetërkujt Voskopojën, por vetëm vllahe jo. Zotërinj profesora, duhet të kuptoni vetëm një gjë që është elementare se ne jemi”Arumunët/vllehët e Shqipërisë”, çfarë të keqe ka këtu për nacionalizma ekstreme dhe mashtruese. Jepen emisione në TV të ndryshme dhe nuk jepen realitete dhe fakte konkrete, por deformohet çdo gjë. Një gjë tjetër e mos deklarimit të personave për etnin e tyre është edhe një lloj propagande shumë naive, se, kush nuk di gjuhën nuk është arumun/vllah. Kjo përveç që është një ofendim për personin konkret, por edhe që i mohon atij qënien e tij në këtë etni. Ky problem është nga disa persona me nivel të ulët kulturor, por më kryesorja është edhe se ka persona që qëllimisht propagandojnë këtë teori për të mohuar arumunët/vllehët në Shqipëri, për ti vendosur këta në shtete të tjera, ja në Shqipëri ka kaq vlleh dhe atje ka shumë e shumë, kjo është një teori dashakeqe dhe minuese për etnin tonë. N.q.se një person nuk e di gjuhën kjo nuk i mohon atij të qenurit arumun/vlleh. Ai që nuk e di gjuhën, ka qenë ai person që akuzon i cili nuk ka ndikuar të hapen shkolla etj në gjuhën tonë. Kjo ka bërë që një pjesë e mirë e etnis tonë të mos deklarohet si i tillë, sepse nuk dëshiron që dikush ta ofendoj, për atë që i cili nuk është fajtor direkt. Këtu diskutohet që këta persona që e dinë gjuhën ta trashëgojnë tek fëmijët e tyre, por kjo në shumicën e rasteve nuk ndodh. Kam mendimin që këto kanë qenë fazat kohore të ndikimit në asimilimin tonë, ca politike, ca dashakeqe, ca mos zbatim të vendimeve të Europës.

Valentin Mustaka Kryetari Partisë “ABDE “ ( Aleanca per Barazi dhe Drejtesi Europiane


47

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Menuţ MAXIMINIAN PRIN MOARTE, AŞTEPTÂND VIAŢA

Poet, prozator, eseist, publicist Marin Traşcă a luat drumul tărâmului iberic acum 6 ani, întru descoperirea sensurilor vieţii. O carte a identităţii este şi cea de faţă, regăsind aici un drum al iniţierii, al străinului care îşi caută rostul. Până la a ajunge formatorul de opinie de azi, personajul cărţii trece prin mai multe încercări, la fel ca eroii din poveştile românilor, pe care le poartă cu el în suflet. E greu să fii singur în lume şi să descoperi că visele din căruţa ta coboară pe moşia altora. Însă cu ambiţie personajul nostru reuşeşte să schimbe lumea după viziunile lui. Să fie apreciat, respectat şi dat drept model. Volumul „Singur printre ziarişti”, apărut în 2002, a surprins în modul cel mai vizibil prin eseurile de atitudine, apoi a urmat volumul de poezie „Căruţa cu vise”, în 2010, lansat la Madrid şi apreciat de spanioli. „Îmi place să văd oameni fără cute sub frunte, cu ochii limpezi ca izvorul, să aibă unde pune dorul, să dea mâna cu tine cu palma întinsă, nu cu degetele strânse a zgârcenie, să aibă timp să zâmbească fie şi din motivul unei noi dimineţi” spune Marin. Toate acestea se regăsesc în scrierile lui. Viaţa omului făcută din bune şi rele, din necazuri şi bucurii, din soare şi nori. La Marin Traşcă există o lume cu forme şi sensuri proprii. Alături de spaţiu ca fenomen obiectiv şi a formelor ce le capătă în reprezentarea sa, timpul constituie şi el un cadru al scriitorului, fiind o altă dimensiune a modului de reprezentare a lumii şi vieţii şi un factor determinant al culturii spirituale şi materiale a colectivităţii. Eroul din acest spaţiu vede în timp altceva decât vedem noi, un dat cu o natură proprie, cu valori şi sensuri proprii; timpul este pentru el un produs al unei alte vieţi decât aceea în care suntem purtaţi noi. Ritmul naturii, desfăşurarea evenimentelor, a vieţii omului şi a tuturor actelor sale zilnice se produc în timp, dar în alt orizont şi în alte condiţii, cu alte semnificaţii decât acelea pe care le cunoaştem şi le folosim obişnuit. În lumea străinătăţii priveşte cerul pe care îl cunoaşte atât de bine, de acolo, de acasă, socoteşte şi el cum merge timpul, face ca şi noi calcule şi, totuşi, gândeşte timpul într-un chip deosebit. Timpul reprezintă moduri de comportare şi raporturi nu lipsite de legătură cu activităţile omului, ceea ce a făcut ca în faza industrială a societăţii să influenţeze puternic viaţa omului. Natura sa se exprimă prin însuşiri specifice şi funcţionează în mod continuu, nou şi viu. Acest timp nu este abstract, fără chip şi monoton ca timpul matematic, ci dimpotrivă, este concret, cu înfăţişări variate şi muzical. Aici îl regăsesc pe Marin Traşcă. Timpul nu rămâne numai un fenomen cu caracter practic, ci merge mai departe. Omul simte interior că făptura sa rămâne în timp, ştie că s-a născut la o dată oarecare, că trăieşte în prezent şi zilele care vin îl poartă pas cu pas către viitor care se încheie în moarte. Omul rezistă în faţa trecerii, pentru că o priveşte ca pe o stare normală a lucrurilor, ca pe o condiţie umană, ca pe ceva propriu naturii sale. Dacă cerul se schimbă, stelele cad, soarele se împuţinează (pe anotimpuri), de ce omul ar sta pe loc? Începutul şi sfârşitul în viziunea de viaţă a scriitorului, apar atât de deosebite faţă de concepţia ştiinţelor naturii, încât cu greu mintea noastră obişnuită cu noţiunile acestei ştiinţe poate să le cuprindă. Pentru cultura modernă, aceea a ştiinţelor pozitive, sfârşit înseamnă moarte, înseamnă dispariţie totală, înseamnă neant. Aceasta pentru că ştiinţa foloseşte timpul ca pe ceva linear, fragmentat în trecut, prezent şi viitor şi măsurat cu lungimi. Pentru ţăranul român sfârşitul există după cum există şi timpul, nu în sens cantitativ, ci în sens calitativ, cu posibilităţi de totală prefacere. Sfârşitul timpului nu este în timp, ci dincolo de timp, în eternitate. Facerea lumii şi Judecata de apoi sunt stâlpi de sprijin ai minţii. Timpul merge fără încetare între aceste două momente. Şi Marin crede în judecată. Şi în viaţa veşnică. E convins că în multe lucruri ni se va face dreptate odată şi odată. Viaţa eroilor din carte se desfăşoară cursiv sau în căderi, mai lin sau mai zbuciumat, dar sigur ea nu stă pe loc. Prinsă între cei doi termeni, naştere şi moarte, viaţa omului străbate un drum lung, plin de întâmplări care nu totdeauna pot fi prevăzute. Că omul are o soartă nu este un fapt îndoielnic, diferenţa apărând numai asupra gradului ei de rigiditate. Timpul suferă din loc în loc opriri marcate obişnuit de sărbători. Acest lucru ne face să socotim timpul ţăranului ca fiind un timp discontinuu, ne spune Ernest Bernea. O sărbătoare este şi această carte. Zugrăvită cu pana scriitorului care ne înfrumuseţează viaţa.


48

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Prin Iadul de lux al lui Emilian Marcu Anticipând, dar nu la nivel tematic, marele – sub multe aspecte – roman în patru părţi, Suburbii municipale, romanul Iadul de lux (Editura Junimea, Iaşi, 2004, cu o prefaţă de Al. Dobrescu) este una dintre primele cărţi de proză ale lui Emilian Marcu, scrisă între 1976 şi 1978, însă publicată de-abia după douăzeci şi şase de ani, prin care scriitorul, deşi marcat, inevitabil, ca orice creator, mai ales la începuturile carierei sale, de scrierile înaintaşilor, aduce, totuşi, un timbru artistic inconfundabil, într-o arhitectură romanescă extrem de complicată, ceea ce, într-o oarecare măsură consider că face lectura destul de anevoioasă, iar aceasta poate pentru că, la fel ca majoritatea scrierilor lui, nu se adresează neapărat entităţii numite „marele public”. Absenţa facilului este însă de bun augur, fiindcă, în felul acesta, lectorul, neoprit de această „barieră”, savurează fiecare strop de lirism, atent dozat de prozatorul-poet în oricare frază. Ca urmare, deliciile oferite de carte sunt indiscutabile, fiindcă, specific prozei lui Emilian Marcu, epicul e redus, în text punându-se accentul pe o simbolistică abundentă care poate fi citită atât prin prisma modelor literare din epoca în care a fost scrisă cartea, cât, mai ales, dincolo de toate acestea, pentru plăcerea pe care o oferă esteticul pur.

Mioara Bahna

Spre deosebire de romanul ulterior amintit mai sus, Iadul de lux poate fi, generic însă, fixat într-un timp şi un spaţiu, comunismul românesc, cu manifestările lui alienante, într-un moment al frământărilor determinate de cooperativizarea agriculturii, al cărei sens ţăranii nu-l pricep, chiar dacă îi intuiesc, oarecum, consecinţele: Vestea venirii celor de la raion căzu ca o lovitură de trăsnet peste ei. Plecară tăcuţi spre case, cu sentimentul unei mari urgii ce se abătuse asupra satului lor. Aspectele acestea sunt însă vag preocupante pentru narator, poate doar în măsură în care pot fi văzute ca factor favorizant pentru manifestările, de cele mai multe ori halucinante, ale lumii pe care o construieşte. În acest context, Iadul de lux este, aşa cum era previzibil, o metaforă, ca, de fapt, întreaga carte, pe care o descifrează personajul Antim (profesor atipic): Viaţa este un iad de lux pentru care trebuie să lupţi să nu treci pe lângă porţile lui ca pe lângă nişte staţii facultative, unde, dacă destinul nu are chef, nu opreşte, mai ales că ştie de la bunicul său că nu-i omul rău, ci viaţa; viaţa te face fiară, fiindcă, privind cu ochii larg deschişi, gata să-i cadă în ei tot cerul şi meditând asupra condiţiei umane, tot acesta observă că noi suntem buni, ne naştem curaţi cum e bobul de rouă, cum e lacrima miresei învinse, dar ne lovim de viaţă, anapoda ne mai lovim. Visurile ei ascuţite, de gresie albă, fulgerată de un ochi de viezure, când se ascunde luna după frunze de arţar, ne intră în omoplaţi (…). Că este o operă modernistă este evident încă din primele pagini, prin pluralitatea lecturilor pe care le induce, ca urmare a îmbinării organice dintre perspectiva realistă şi cea oniric-fabuloasă (amintind, de pildă, de ceea ce numeşte Mircea Eliade camuflarea sacrului în profan, autorul Iadului de lux suprapune planului realist imagini uluitoare: o epidemie de râs, ţiganii care sunt gata să se sfâşie între ei de spaimă, cântând şi ţinând astfel la distanţă o haită de lupi, şarpele uriaş, desenat şi însufleţit care trece noaptea pe la porţi, făcând să înflorească gardurile, cu flori roşii imense etc.) prin care vocea narativă, departe de a dezambiguiza unele imagini, supralicitează capacitatea cognitivă a lectorului, prin aducerea, sporadică, a unor note care îi conferă cărţii şi un statut de metaroman: Faptul că nimeni nu se afla la faţa locului dă posibilitatea autorului să susţină că… sau: aici autorul folosise un cuvânt mai dur… Ambiguitatea se accentuează, de asemenea, şi prin apelul, tot sporadic, la uniscienţă: Vopseaua de pe pensulă se scursese încet pe pământ, unii spun că la un moment dat clipea asemenea unor pleoape, apoi se stinse. De aceea, complexitatea textului, în ciuda conciziei prin care se caracterizează faţă de alte cărţi ale lui Emilian Marcu, face imposibilă încadrarea – lucru pe care probabil nici nu şi-l doreşte autorul – într-o orientare literară sau alta, cu toate că acest aspect nu afectează posibilitatea identificării unor influenţe cărora orice creator le este, conştient sau nu, tributar. Ceea ce nu poate fi însă eludat de niciun comentator al operei lui Emilian Marcu este rafinamentul stilistic şi imagistic excepţional. Iată, de pildă, câteva eşantioane din lirismul care traversează cartea, amintind adesea de scrierile lui Fănuş Neagu: Mirosea a vânt şi a salcâm înflorit, a doua sau a treia oară sau cine mai ştie a câta oară, că mirosul lui îţi păta nările ca de vitriol sau ochiul e un fel de pasăre legată de om sau Savu visează să vină cineva să-mi cânte la ureche un cântec de pitulice, să-mi cârpească două aripi mari pe sub hlamida mea albă de Împărat al nebunilor, să pot să mă înalţ la ceruri şi să mă satur de văzut numai bine şi dreptate şi să vin apoi aici, lângă biserica mea de bureţi să-l sfinţesc pe Pitic, să-i cadă cocoaşa şi să crească înalt şi frumos, ca un brad, şi Liana să-l ia de bărbat şi să-l poarte pe puntea cărnii ei ca întrun început de moarte curată şi pură, ca gândul unui înger de o zi. Şi tot Savu, destăinuindu-se lui Antim, se introspectează: toate drumurile mele s-au retras aiurea pe sub tălpi [ „şi drumurile toate s-au retras de sub picioare de sub pas”- spune Lucian Blaga] şi, de aceea, priveam cerul cum se cocoşează de stele sau, tot el simte dimineaţa, când Dumnezeu taie cu un ferăstrău de aur întunericul. În Iadul de lux, acţiunea, atâta câtă este, se derulează într-un sat, Nicomedia, care aminteşte de antica aşezare din extrema estică a Mării Marmara nu doar la nivel toponimic, ci şi prin alte date, în principal prin instabilitatea tectonică pe care e aşezată aceasta şi care are drept corespondent în spaţiul creat de scriitor, pe de o parte, manifestările telurice şi celeste (cutremurul de pământ şi eclipsa de soare amintite mai mult în trecere), iar pe de altă parte, fragilitatea, îndeosebi interioară, a universului uman investigat, cu atât mai mult cu cât e alcătuit din visători fără leac, între care Antim (profesorul repudiat de cei care doresc o şcoală canonic-tradiţională, dar rugat-ademenit de ţigani să se alăture şatrei lor nomade ca să-i poată învăţa carte pe puradei), Ignaţiu Pasat, zis Piticu (care trimite în gând scrisori de dragoste unei fete pe care nu o văzuse niciodată, dar pe care o aştepta în fiecare noapte să vină să-l ia de mână să-l tragă încet după ea), Lazăr Terapont (devenit Lazăr-cel-trist sau Groparul, după experienţa morţii simulate, a îngropării şi a învierii, al cărui nume aminteşte, ca şi această experienţă în oarecare măsură, de al biblicului său omonim), Papil Areopagitul (un ales şi el, cum sugerează numele, care pictează imagini, pe care Maleahi – un fel de Pygmalion, care făcea păpuşi de lut, pe care apoi le însufleţea şi le vindea prin bâlciuri – le însufleţeşte, aşadar, complicând existenţa şi aşa inextricabilă a locuitorilor Nicomediei, cum fac cu Agatanghel, dispărutul clopotar al lui Savu, pe care-l înlocuiesc cu Agatanghel cel pictat şi însufleţit, căruia Glicheria, nevasta dispărutului, caută să-i facă de petrecanie pentru că miroase a vopseluri, are ochii albaştri care luminează casa şi noaptea, şi nici măcar nu e bărbat pe deplin, dar, în cele din urmă, îşi pierde ea minţile şi nu mai află dacă se întoarce bărbatul ei ale cărui oase fuseseră găsite în clopotniţa bisericii lui Savu din pădure sau era vreun duh) şi încă mulţi alţi contemplativi, dar se pare ca niciunul nu-l depăşeşte pe Savu, Împăratul Nebunilor.


49

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Savu este, aşadar, împăratul neîncoronat sau autoîncoronat, într-o lume căreia naratorul îi atribuie o trăsătură-laitmotiv: e buimacă, în ansamblu, dar şi la nivelul manifestărilor – discontinue – ale indivizilor care o alcătuiesc şi care, adeseori, îşi proiectează eul în alţii, însă fără vreun rezultat notabil, fiindcă aleg să facă acest transfer tot în unii asemenea lor. Centrul vital al acestei lumi, dar, în special, centrul ei spiritual – axis mundi – pare să fie biserica lui Savu, din pădure, construită de el din bureţi şi coarne lustruite de cerbi şi împodobită cu icoane zugrăvite cu pastă de urzici amestecată cu gălbenuş de ou de pitulice şi coji de ouă de fazan, sub spuza lunii, să aibă cântecul agitat în memorie, o biserică făcută în inima păcatelor, că numai acolo au dracii curaj să se scalde în lacrimi luminoase de fecioară şi lapte de lăstun pus între gratii de sârmă ghimpată, după cum mărturiseşte ctitorul ei. De fapt, întregul roman al lui Emilian Marcu poate fi citit ca o punere în abis / mise en abîme, fiindcă în nebunia acestei lumi alcătuite de scriitor se regăseşte, la scară mică, oximoronicul iad de lux de la nivel macromundan. Metaforele în cascadă care traversează textul sugerează, în primul rând, cu o sintagmă uşor pleonastică, disperarea năvalnică a personajelor, setea lor nebună de altceva decât imediatul. Şi, de aceea, fiecare dintre aceşti visători incurabili încearcă, sfidând obişnuitul, să se împlinească sau să-şi construiască o iluzie care să-l salveze într-un fel sau altul de efemer, iar cu toate aceste visuri jonglează autorul, pentru că, în mod cert, ceea ce se remarcă pe tot parcursul acestei cărţi halucinante este, în primul rând, plăcerea scriitorului, eminamente poet, de a-şi exterioriza o imaginaţie uluitoare. De pildă, în incipit, cititorul pătrunde în acest univers fascinant, însoţindu-l pe Antim care de zece zile şi zece nopţi cară în spate, cu greierii şi pitpalacii cântându-i şi dansându-i în urechi, hainele mortului, ale celui ucis de fratele său, reiterând crima biblică a lui Cain, dar amintind totodată şi de reinterpretarea borgesiană a acesteia, în care, când se întâlnesc după moarte, iar Cain îşi roagă fratele să-l ierte, acesta îi răspunde: Dar oare tu m-ai omorât pe mine sau eu te-am omorât pe tine? vrând astfel să-şi salveze fratele, din moment ce câtă vreme durează remuşcarea, durează şi vinovăţia. Odată intrat în Nicomedia, cititorul descoperă o beţie irepresibilă a simţurilor, care domină acest univers, în care personajele rup barierele, mai ales ale gândului, ale închipuirii, vrând să pătrundă în chintesenţa iadului de lux, cu toate conotaţiile lui, după ce se spală cu spumă de iarbă şi cu ceai de lună mâncată de gură de viezure, fiindcă senzualitatea pe care o emană aici totul face să zvâcnească până şi copiii înzămisliţi în burta mamelor, în timp ce Savu visează, privind calul de pâclă, alb, să-şi facă din pielea lui hlamidă şi să zboare pe deasupra pădurii, unde, la altarul dragostei, sufletele fecioarelor moarte vin să se întâlnească şi să facă dragoste cum n-au făcut ele decât în vis cu hoţii de pâclă. Nici şarpele, creat cu scop terapeutic de cei doi, Papil şi Maleahi, nu lipseşte din acest topos al lumii, de după pierderea Paradisului, unde Savu, Împăratul Nebunilor, numără crăpăturile cerului, aşteptând, ca, pe acolo, îngerii să vină în biserica lui din pădure. La toate acestea, se adaugă, spre a spori – dacă se mai poate – ineditul acestui spaţiu, o onomastică, de asemenea surprinzătoare şi, fireşte, deloc întâmplătoare, a cărei abundenţă se accelerează, pe măsura apropierii de final, când Nicomedia pare invadată de tot felul de personaje: Elisav Mercurie, Sosipatru, Anghel Salapa etc., subliniindu-i aspectul buimac. Fără a merge mai departe în investigarea acestui cronotop pe care ni-l propune Emilian Marcu, fiindcă, fără nicio exagerare, cărţile sale pot genera, aşa cum arătam mai sus o mulţime de interpretări, putem afirma, ca o concluzie, că Iadul de lux este o scriere ale cărei valenţe artistice pot satisface gusturile cele mai rafinate în materie de stil literar, adresându-se şi cititorului de epic, dar, cu deosebire, pasionatului de poezie lirică. (Articolul a apărut în Revista Nouă, nr. 2 / 2012, Câmpina, redactor-şef Florin Dochia)


50

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál

(fotografie din 24. I. 1983)

I) Ardeál – sferă semantică. Toponimul pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál (< Allúta „Olt“ + sufixul diminutival -éla – cf. PTZpl, I, 29) desemnează provincia / „ţara“ din centrul anticei Dacii de la nordul Dunării, sau Dacia nemuritorului rege-erou, Decebal, „nucleul“ evmezicului stat valah al Transilvaniei, ori, dincoace de anul ultim, 1918, al primului război mondial, când se rupe din lanţurile Imperiului Austro-Ungar, înfăptuindu-se o re-Unire parţială între hotarele „Dacieimamă“, drept centrul României contempoarane, provincie / „ţară“ compusă – şi în antichitate ca şi în prezent – din teritoriile montane / deluroase dintre Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni, scăldate de „râurile gemene“, Allúta > Olt şi Máris > Múreş, mai exact spus, o regiune compusă din următoarele nouă judeţe: Alba, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu şi Hunedoara (v. infra, fig. 1 /

„Harta judeţelor României...“). II) Ardeálul şi istoria sa antică. Provincia („ţara“) pelasgo (valaho)- dacă, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál, „cetate naturală“ binecuvântată demiurgic cu „munţi-ziduri“ din „cercul“ Carpaţilor Orientali, Meridionali şi Apuseni, spaţiu edenic al omului arhaic, al pelasgului, cunoscând cea mai veche scriere din lume, cea de pe Statueta Tatălui-Cer (Samasua / „Soare- Moş“), descoperită la Ocna Sibiului (pelasgo-cultura Precriş), datând din orizontul anului 7540 î. H., ori cea de pe Tăbliţa-Soare de la Tărtăria- Orăştie (pelasgo-cultura Turdaş-Vincea), din orizontul anului 5300 î. H. (această tăbliţă datându-se cu două milenii înaintea „celei mai vechi tăbliţe cu scriere sumeriană“, din orizontul anului 3300 î. H.), reliefându-se, ca sinteză, la interferenţa pelasgo-culturilor Tisa, Turdaş-Vincea, Cucuteni, sub pecetea stilistică a pelasgo-culturii Petreşti, este totodată, dincoace de neolitic, în „epoca metalelor“, «leagănul puternicei civilizaţii originale a bronzului» (Vasile Pârvan – PDac, 31) / «vechiul centru european carpatodanubian al metalurgiei cuprului şi aurului, cca 5500 – 3500 î. H.» (Marija Gimbutas – GCiv, 63 / 143 sqq.), aşadar, având unele dintre cele mai vechi centre metalurgice din lume, distingându-se de-a lungul mileniilor, mai ales prin atributul

Fig. 1. România (parte a Daciei Nord-Dunărene), având în centru cele nouă judeţe bale provinciei Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál.

de provincie / „ţară“ cu „munţi de aur“ şi de sare (aliment „indispensabil“), cu pâraie / râuri (Allúta > Oltul, Lotrul etc.) purtând aur în pietrişurile / prundişurile lor“, până în zilele noastre, în acest sens grăind şi mitologia autohtonă, folclorul pelasgo(>valaho)-dac din zona ardelenească: Munţii noştri aur poartă...

Fig. 2. Arutéla – poarta estică („Poarta Pretoriană“ reconstituită), văzută din interior.

În Ardeál, pe teritoriul judeţului Hunedoara din România de azi, a strălucit multe secole, Sarmisegetusa, capitala Daciei – bogatul, vestitul, miraculosul stat antic-pelasg, adică antic-valah, al celor cu „ştiinţa de a se face nemuritori“. Tot din această provincie a Daciei, din Cogaionul Terrei Aruteliensis, din Sarmizegetusa Ţării Ardeálului, s-a revărsat benefic asupra lumii, în sacră spirală-cale civilizatorie planetară, ori „teluriccelestă“, prima religie monoteistă din istoria spiritului universal, Zalmoxianismul, eliberând ens-ul uman din jugul thanaticului şi conferindu-i ştiinţa de a se face nemuritor. Încă din zorii istoriei, provincia Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál a reprezentat pentru lumea antică, „ţara“ condusă de „omul“ (-lu-) „Soarelui-Moş“ (Samasua / TatălCer, Dumnezeul Cogaionului), adică de Salumasua / Salmoş („Zalmas-Zalmoxis“), după cum atestă ideograma regelui-zeu din „sectorul al IV-lea“ al Tăbliţei-Soare de la Tărtăria-Orăştie. Până în orizonturile anilor 101 / 106 d. H., Imperiul Roman îşi extinsese cucerirea / stăpânirea peste Dacia Sud-Dunăreană – cea dintre sacrul fluviu cogaionic / dacic, Marea Getică / Neagră, Marea Thracică şi Marea Adriatică. După războaiele Decebalo-Traiane (primul – cel din anii 101 d. H. şi 102 – „încheiat la egalitate“ între cele două puteri antice şi al doilea – cel dintre anii 105 şi august 106 d. H. – soldat cu extinderea celui mai mare / lung imperiu al lumilor

antice la nordul Dunării), trei provincii din Dacia Nord-Dunăreană – Banat, Oltenia şi Ardeál – au intrat în stăpânirea / exploatarea Romei şi a împăratului Traian (ce, după sinuciderea eroului-rege dac, Decebal, spre a nu cădea viu în mâinile inamicului, desigur, în spiritul legii Zalmoxianismului despre obţinerea / păstrarea „nemuririi“ – căci nu admitea sclavia semenilor pelasgo[>valaho]-daci – şi după ce capitala Daciei,Sarmisegetusa, a intrat în ghearele armatelor imperial-romane, a distrus templele / davele şi a jefuit bogăţiile din cele trei „ţări“ / provincii ale Daciei Nord-Dunărene, «ţara în care râurile rostogoleau fără încetare paiete de aur», după cum certifică istoricul Jerốme Carcopino – cf. MIMS, 62 –, ducând în capitala imperiului, Roma, «peste două sute de mii de


51

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Fig. 3. Arutéla – intrarea pe poarta estică („Poarta Pretoriană“ reconstituită) a castrului. oboroace de aur şi de argint», potrivit aprecierii altui istoric, Abdolonime Ubicini – MIMS, 64 –, oraş italic cu aproximativ un milion şi jumătate de locuitori pe-atunci, unde serbările „biruitor-jefuitorului“ s-au derulat „fără încetare“, 123 de zile, în circuri, desigur, cu aur, pâine, vinuri etc. de la daci – cf. Fontes, I, 697 / 631).

Fig. 4. Masa lui Traian din Olt, esubmersă încă de „valurile spumegate“ ale mileniilor ce intră luminoase în Hidrocentrala Arutéla-Cozia.

În epoca dominaţiei imperial-romane, din cele trei provincii ale Daciei Nord-Dunărene cucerite de împăratul Traian (în care, după legile romanilor, bogăţiile subsolului – aurul, fierul cuprul, sarea etc. – reveneau direct împăratului), regiunea Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál (sub administraţia imperial-romană, partea-i de nord ţinând de Dacia Porolissensis şi partea-i de sud, de Dacia Apulensis, revenirea la anterioara regionalizare dacică făcându-se imediat după anul 271 – cf. XIRD, I, 213 sqq.) a cunoscut o înflorire specială, fără precent, ducândui-se faima – în mai tot întregul Imperiu Roman – de „pământ edenic, unde ale pâraielor şi ale râurilor unde duc aur“, într-adevăr. Inclusiv râuleţul Al[l]útela / Arutéla, adică Lotrul de astăzi – cf. XIRD, I, 154 –, purta şi mai poartă aur (cum, de altfel, şi dacic lotrit, «silicat natural hidratat de calciu, magneziu, aluminiu şi fier, cristalizat, de culoare verde», căutat până dincolo de Massalia > Marsilia-Franţa – cf. DEX-75, 508), râuleţ de la care şi-au luat numele – în spiritul tradiţiei de perechi hidronimice / toponimice din Zalmoxianism – atât important-strategicul fort / castru Arutéla (v. supra, fig. 2 şi 3), cât şi întregul ţinut dac-intracarpatic plin de mine de aur, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. În perioada daco-romană dintre 138 d. H., anul reînălţării castrului, şi anul 258, când, sub conducerea lui Regalian, «Dacia amissa est» / «Dacia s-a rupt / desprins» din Imperiul Roman (cf. PTDR, 29 sqq.), Arutéla > Arudéla devenise o înfloritoare localitate a Daciei, de mare importanţă strategică / militară, politică şi economică, aşezată la „poarta sudică“ a ieşirii aurului, sării, fierului, mierii, grâului, turmelor etc., din zona intracarpatică (Dacia Porolissensis şi Dacia Apulensis), la Dunăre, spre a lua apoi „calea Romei“, importanţă căreia i se datorează extinderea numelui său la întreaga „ţară a aurului“ din cercul carpatic. Iar pentru pelasgo(>valaho)-dacii din Valea Dunării de Jos, în primul rând, toţi semenii lor, coborâtori din spaţiul intracarpatic, pe valea Oltului, prin „poarta“ dintre munţii Căpăţânei şi Coziei, străjuită de turnurile davei Arutéla > Arudéla, toţi Valahii din Dacia Porolissensis / Apulensis, însoţitori – de multe secole – ai convoaielor / caravanelor cu sare şi aur, ai turmelor / cirezilor, pentru Roma, pentru târgurile din Imperiul Roman (singurul cu care se putea face comerţ atunci), ori în cadrul transhumanţei, au devenit arutelieni > arudelieni > ardeleni şi întregul ţinut, întreaga Terra Aruteliensis, s-a înfăţişat dintotdeauna drept „ţara“ / provincia din centrul Daciei Nord-Dunărene (al României), Ardeál. Imensa cantitate de aur dacic a uimit Imperiul Roman în ultimul deceniu al împărăţirii lui Traian, 106 – 117 d. H.; şi această realitate se certifică în vremea împărăţirii lui Hadrian (117 – 138) prin identificarea provinciei intracarpatice din Imperiul Roman, dinspre „poarta“ de sud a aurului, poarta carpatic-meridională, Arutéla > Arudéla, drept „Terra“ Aruteliensis / „Ţara“ Ardeálului, sau Ardeál, deoarece „poarta“ vestică a aurului, „poarta“ de pe Maris > Mureş, „se închisese“ în mai multe rânduri, cu începere din a doua jumătate a anului 117, atât din cauza răscoalelor dacilor (suţinuţi de semenii lor din Dacia Liberă, din partea Daciei necucerite de imperialii romani), cât şi din cauza populaţiilor migratoare euroasiatice în spaţiul Daciei de Vest, dintre Dunărea de Mijloc şi Pathyssia / Tissia > Tisa, în „creuzetul“Pannoniei (migraţii „încheiate“ cu valul unguresc / maghiar din orizontul anului 896 d. H.). Aşadar, numai marea importanţă strategică şi economică a davei / castrului Arutéla, de lângă confluenţa Oltului cu Lotrul, face ca numele acesta (de Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál) să se extindă peste întregul ţinut al Oltului Superior, apoi peste ambele provincii intracarpatice, Dacia Apulensis şi Dacia Porolissensis, nu după multă vreme de la moartea împăratului Traian, survenită la 11 august 117, ori, mai mult ca sigur, în cele două decenii ale conducerii Imperiului Roman de către Hadrian (117 – 138), împăratul ce a acordat cea mai mare atenţie „porţii sudice a aurului din Terra Arutéliensis / Arudéliensis“, mai ales după prima mare răscoală norddunăreană împotriva stăpânirii romane, răscoală ce a antrenat „forţele eliberatoare“ ale dacilor liberi, pătrunşi în „Dacia înrobit-danubiană“ din două direcţii: dacii moldavi – asociaţi cu migratorii bastarni şi cu migratorii roxolani – au intrat în Moesia Inferioară dintre Dunăre şi Carpaţi, ajungând până la Olt; dacii liberi maramureşeano-tisiano-panonici, alături de iazygii, au atacat de la Dunărea de Mijloc, înaintând până la Dierna (Orşova) / Drobeta (Turnu Severin) şi obturând calea de vest, mureşeanotisianodanubiană a aurului către Roma. Sub conducerea directă a împăratului Hadrian, armata din Dacia Traiană, «cu mari sacrificii şi eforturi» (GIrva, 95), a reuşit să restabilească ordinea, pacea; «iazygii metanaşti sunt bătuţi şi respinşi de un legat al lui Hadrian» (XIRD, I, 276), în vreme ce împăratul lupta în nord-estul Dunării, alungând în afara frontierelor pe bastarni / roxolani, cu care a încheiat convenţia de apărare a frontierei dintre Piroboridava şi Tyras / Olbia, în temeiul unui „substanţial onorariu anual“.


52

Regatul Cuvântului

Fig. 5. Arutéla – ruinele din anul 138 d. H. şi poarta de est („Poarta Pretoriană“) reconstituită în 1983, văzute de pe malul drept al Oltului (în vara anului 2008).

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

„Reformele“ împăratului Hadran au fost continuate şi de împăratul Antonius Pius (138 – 161), asigurând o jumătate de secol de pace şi prosperitate în Dacia Traiană (dacă nu luăm în consideraţie cele două „mici răscoale“ din timpul domniei lui Antonius Pius – cf. GIrva, 95 / XIRD, I,282). Dar absenţa unor „reforme“ / „amendamente“ privind viaţa economico-socială a Daciei Traiane în primii ani de după ridicarea în scaunul imperial din Roma a lui Marcus Aurelius (161 – 180) a dus la marea răscoală a aurarilor din Dacia Apulensis / Porolissensis (ori, mai exact spus, din Terra

Fig. 6. Arutéla, dava / castrul, „Poarta Mică a Aurului Daciei“, deschisă la drumurile imperial-romane din Dacia Nord-Dunăreană („Dacia Traiană“) şi din Dacia Sud-Dunăreană.

Aruteliensis) declanşată în anul 166 d. H. Răsculaţii minelor aurului din Ardeál s-au îndreptat spre capitala provinciei, Ulpia Traiana Augusta Sarmisegetusa. În acelaşi timp cu declanşarea răscoalei aurarilor, în înţelegere cu dacii liberi din Maramarisia > Maramureş, au pătruns în Dacia Traiană – pe Valea Someşului şi pe Valea Mureşului – neamurile germanice din „liga ntiromană“, având în frunte pe marcomani (odinioară „aliaţii“ lui Decebal împotriva lui Domiţian). Împăratul Marcus Aurelius, aflat cu o bună parte a armatei din Dacia de Vest, la Vindobona (Viena de azi), a venit în apărarea capitalei Daciei Traiane, sprijinit din sud de trupele aflate sub comanda lui Claudius Fronto, «numit guvernator deodată şi al Daciei (Traiane) şi al Moesiei Superioare, spre a avea mai multe legiuni la dispoziţia lui» (XIRD, I, 282). Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa a fost iute scoasă din încercuire şi „salvată“, răsculaţii aurari şi aliaţii din neamurile germanice fiind (pentru o vreme) înfrânţi. În timpul bătăliei, monumentalele vile din afara zidurilor capitalei, «au fost mistuite de flăcări» (MKP, 84). Tot pe durata acestei răscoale / războiniciri, cvazii / quazii şi marcomanii au devastat şi regiunea cu minele de aur de la Alburnus Major (Roşia Montană – cf. GIrva, 95); „războiul“ s-a încheiat abia în anul 175 d. H., anul morţii soţiei împăratului, Faustina cea Tânără, spre a reîncepe în anul 177. Marcus Aurelius adusese, încă din anii 167 – 168, legiuni suddunărene, «pentru victorie şi pace» în Dacia Traiană, între care şi Legiunea a V-a Macedonica (fireşte, alcătuită din pelasgii > valahii dunăreano-adriatici ai fostei Macedonii), de vreo şase mii de soldaţi (de la Troesmis / Igliţa, mai întâi la Drobeta – potrivit ţiglelor ştampilate –, apoi la Potaissa / Turda – cf. GIrva, 102 / MKP, 88, 98). Războiul cu marcomanii, reînceput în anul 177, sub Marcus Aurelius, s-a isprăvit sub împăratul Commodus (180 – 192), desigur, în favoarea Romei. Începând din anul 138 d. H., dava / castrul Arutéla – de pe drumul imperial-romanic al Oltului – a controlat mai bine de o jumătate de mileniu „poarta sudică a aurului“ din imperiala Dacie Apulensis / Porolissensis (Arudeliensis) către Roma (v. supra, fig. 6). Deosebit de interesantă este istoria Ardeálului – îndeosebi, ca istorie a setei de aur –, atât în vremurile imperial-antice ale celor 42 de împăraţi pelasgi, adică valahi, ce s-au ridicat din Dacia, fie în tronul de Roma, fie în cel de Constantinopol, începând cu Maximian (Maximinus) Thrax (235 – 238) şi încheind cu Focea / Focas (602 – 610; cf. REI, 28; XIRD, I, 284; DMID, 134 sqq.), cât şi în vremurile imperiilor evmezice şi moderne / contemporane, imperii ale căror roţi dinţate (după cum s-a mai spus)

îmbinatu-s-au şi încă se mai „asamblează“ la Dunăre / Carpaţi. III) Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – mai întâi, hidronimul, apoi toponimul (numele davei / castrului extins la întregul ţinut intracarpatic) şi tradiţia hidronimiei / toponimiei datorată Zalmoxianismului. Pelasgia / Dacia era împărţită în provincii, sau „ţări“ de râuri / munţi (cf. PTIR, I, 40 / 53), având fiecare în frunte un conducător, un „rege de arme“, subordonânduse Cogaionului / Sarmizegetusei, unde se afla regele-zeu-medic, cel cu „ştiinţa de a se face nemuritor“, cel ce stăpânea „cele două căi“ ale oricărui dac de a deveni nemuritor (în calitate de Sol / Mesager-Celest şi în calitate de erou, de cavaler al Zalmoxianismului, luptând cu duşmanii Daciei până la ultima picătură de sânge); între cele mai importante provincii / „ţări“ de râuri / munţi din Dacia se număra şi Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. III-a) Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál şi zalmoxienele perechi de hidronime / toponime. Puternicul „cult al Perechii Primordiale“ (atestându-se din orizontul anului 8175 î. H.) din Pelasgia (> Belagia / Belachia > Blachia > Vlahia / Valahia – desemnată de Marija Gimbutas prin sintagma Old European Civilization, având „centru“ / „nucleu“ întregul bazin al Dunării – cf. GCiv, 63), cult circumscris, din orizontul cultural / civilizatoriu al anului 1600 î. H., Zalmoxianismului, şi-a pus amprenta şi asupra hidronimiei / toponimiei; şi astăzi se evidenţiază „ordinea Zalmoxianismului“ în nume de râuri / localităţi ale Valahimii, tot în „perechi“ de masculin – feminin, de mare – mic, de „altitudine“: sus – jos, de cromatismul „elementelor“: alb – negru etc.:


53

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Argeş – Argeşel, Bâsca Mare – Bâsca Mică, Gil / Jiu – Gilpor / Gilpel-Gilper, Gilpil („fiul Jiului“), sau Gilort, Someşul Mare – Someşul Mic etc.; Ardeálu (judeţul Tulcea) – Ardeluţa (jud. Neamţ), Bădila – Bădicea (jud. Argeş), Băltenii de Sus – Băltenii de Jos (jud. Tulcea), Bârcea Mare – Bârcea Mică (jud. Hunedoara), Bărsău (jud. Satu Mare) – Bârsăul Mare (jud. Sălaj), Bârsăul de Sus – Bârsăul de Jos (jud. Satu Mare), Brazii de Jos – Brazii de Sus (jud. Prahova), Brădeşti (Noi / „din Faţă“) – Brădeştii Bătrâni (jud. Dolj), Brusturi (jud. Neamţ) – Brusturoasa (jud. Bacău), Bucureşci (jud. Hunedoara) – Bucureasa (jud. Gorj), Bucureştii Vechi – Bucureştii Noi etc. (cf. CPLR, 5 sqq.); între astfel de perechi hidronimic / toponimic-zalmoxiene se relevă multimilenar şi hidronimul / toponimul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál, în ciuda administraţiilor cunoscute în spaţiul Daciei, de la cea romanic-imperială, la cele evmezice – otomană / turcă, habsburgică / austro-ungară, rusă etc. –, ori „moderne“ / „contemporane“, cum, de pildă, cea hortist-ungară, cea sovietic-rusă etc. De regulă, numele râului fundamental dintr-o arie Daciei a dat şi denumirea provinciei / „ţării“ din bazinul râului respectiv: Mara-marisia / Maramureş („provincia“ / „ţara“ râului Mureşu-Mare / Tissia, adică Tisa de astăzi – cf. PTMar, 2), Crissiana > Crişana („ţara“ Crişurilor: Alb, Negru, Repede) etc. Există şi cazuri – cum şi cel privitor la Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – în care denumirea unei provincii / „ţări“ se leagă nu numai de numele celui mai important râu din aria-i, ci şi de numele unei importante dave / cetăţi, al unui important „oraş“, e drept, cu conexiune în numele vreunui râuleţ „vital“ (pentru alimentarea cu apă potabilă a „marii“ localităţi din perimetrul său), dar pe malul căruia s-a dezvoltat respectiva puternică „davă“ / cetate, respectivul important oraş, în care se afla elita zonei, exercitându-şi puterea – îndeosebi militară (de apărare) – în respectivul ţinut, ca, de exemplu, toponimul Molda- (< moldă-, „albie / vale fortificată“) + - dava („fort / cetate a Zalmoxianismului“) > Moldidova («de la confluenţa Moldovei cu Siretul, unde se mai văd încă ruinele unui oraş vechi» – NBesch, 43) > Moldova. Şi numele pelasgo-thraco-dacic / valahic al provinciei, al „ţării de râuri şi de munţi“, din centrul Daciei Nord-Dunărene, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál, se leagă tot de numele unei dave / cetăţi, castru etc., Arutéla > Arudéla, cu vreo doi kilometri şi jumătate mai la vale de confluenţa Lotrului cu Oltul (v. infra, fig 7), de la „poarta sudică“, tăiată de Oltul Superior în Carpaţii Meridionali, davă / castru cunoscând o „reînflorire“ şi „apogeul“ importanţei sale strategic-economice, îndeosebi, între anii 117 d. H. şi 258, câtă vreme toate drumurile aurului pelasgo(>valaho)-dac duceau la Roma, dar şi mai târziu, când aceste căi ale aurului valahic (dacoromânesc) au început să ducă spre Constantinusa (Constantinopol), mai ales, în vremea închiderii „porţii de vest“, a „porţii mari a aurului“, Morisenadun (> Cenad) / Seggedun (> Seged), datorată migraţiei hunilor şi a altor populaţii în „creuzetul“ Pannoniei, obturând căile spre lumea civilizată a Imperiului Roman de Apus.

III-b) „De la faţa locului“, dava / castrul Arutéla din orizontul anului 138 d. H. şi „vocile“ ruinelor de dincoace, de-ale „valurilor mândre generaţii spumegate“ de pe Al[l]úta > Olt. În Posada / Poiana- Bivolari, de pe malul stâng al Oltului, la vreo doi kilometri şi jumătate în aval de conflu-enţa vestitului râu cu Lotrul (v. supra, fig 7) şi la vreo patru sute de metri în amonte de Mânăstirea Cozia, arheologii / istoricii, pe o frumoasă terasă de vreo treizeci de hectare – prelungire a Masivului Cozia – au fost descoperite ruinele davei / castrului Arutéla. Amplasarea davei / castrului aici ţine, mai întâi, de strategiile Daciei Antice pentru „paza“ / „siguranţa“ aurului ardelean destinat regalităţii, templelor şi comerţului, apoi, din vara anului 106 d. H., anul căderii Sarmisegetusei, fireşte, de ralierea / conectarea la strategiile Imperiului Roman (de pe „Limes Alutanus“) pentru „cea mai mare siguranţă“ a aurului ardelean destinat împăratului, pentru a controla / vămui negustorii de aur ce se avântau pe mai toate căile imperial-romane (v. supra, fig. 6), îndeosebi, Fig. 7. Arutéla (hidronim) – afluentul de pe malul drept al pe drumurile ce duceau în vestita, marea capitală a lumii antice, Roma. râului Al[l]úta > Olt; în aval, Arutéla (toponim): dava / castrul de pe malul stâng al Oltului (marcat de „bulina vişiniucărămizie“), în Posada-Bivolari, de la Mânăstirea Cozia („vedere din satelit“ – apud W. ro).

Avându-se în vedere că drumurile Daciei fuseseră puse la punct – şi pentru comerţ, şi pentru comunicare rapidă (cu staţii de poştă, Arutéla fiind una dintre cele mai importante de pe valea râului Al[l]úta > Olt) etc. – încă din vremea regelui Burebista (82 – 44 î. H.), avându-se în vedere că ruinele castrului ne indică „pătratul“ lui Samos / Soare-Moş (Tată-Cer, Dumnezeul Cogaionului / Sarmisegetusei), sau „pătratul zalmoxian“ cu latura de 60 de metri (cu autoproiecţie în „decada 6“, în „sacrul număr“ al Solului / Mesagerului Celest, conectându-se magico-mitic la cele şase constelaţii descrescătoare şi la cele şase crescătoare din „Zodiac“), ori faptul că zidul roman măsoară 1,5 metri şi are „prelungiri pentru nişe /

Fig. 8. Zidurile „în ruină“ ale davei / castrului Arutéla, pe alutanul mal stâng , maisus de Mânăstirea Cozia cu aproximativ 600 de metri şi mai jos de Hidrocentrala Lotru-Oltcu o sută de metri, în 8 ianuarie 1994.


54

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

cămări“ tot de 1,5 metri, ceea ce indică grosimea unui „clasic“ murus dacicus (de 3 m), „în baza-i“ (v. supra, fig. 8), nu poate fi exclusă părerea unor istorici / arheologi că zidurile acestui castru roman de la Arutéla se ridică – în anul 138 d. H. (în ultimul an al împărăţirii lui Hadrian), poate după trecerea vreunei distrugătoare viituri alutane – pe temeliile unui fort dacic, ale unei dave. Chiar dacă dava aceasta de pe drumul de aur al Oltului ar fi fost distrusă de împăratul Traian în vremea celui de-al doilea război cu arele rege al Daciei, Decebal, reconstruirea (datorită importanţei strategice) s-a dovedit imperioasă chiar în ultimul deceniu imperialtraianic (dintre anii 107 – 117 d. H.). Întâile săpături arheologice aducătoare la lumină a ruinelor davei / castrului Arutéla din Posada / Poiana-Bivolari, de lângă Mânăstirea Cozia, datează din anii 1888 şi 1889, cu ocazia lucrărilor solicitate de captarea apelor termal-sulfuroase din această arie; monedele romane descoperite aici, din vremea împăraţilor romani, Hadrian (117 – 138), Septimiu Sever (193 – 211), Caracalla (211 – 217) ş. a., au atras atenţia autorităţilor asupra impresionantei vechimi a vieţii pelasgo(>valaho)-dacilor arutelieni de pe drumul alutan al aurului către Roma. Săpături după toate rigorile ştiinţifice ale arheologiei s-au făcut la Arutéla, între anii 1890 şi 1892, sub ochiul atent al strălucitului arheolog / istoric Grigore Tocilescu, fiind scoase la lumina zilei „băile romane“ şi o bună parte din ruinele castrului. Din păcate, între anii 1897 – 1902, când s-a realizat terasamentul pentru calea ferată Râmnicu- Vâlcea – PoduOlt, „băile romane“ au dispărut în întregime, o dată cu o parte dintre ruinele castrului (descoperite de Gr. Tocilescu). Sub egida Muzeului Militar Naţional, în anul 1967, prof. univ. dr. Dumitru Tudor redeschide şantierul arheologic de la Arutéla; lucrările de dezvelire „completă“ a ruinelor continuă până în 1970, reluându-se între anii 1978 şi 1983, anul reconstituirii / reconstruirii Porţii Pretoriene şi a două turnuri ale castrului Arutéla (după un proiect minuţios, întemeiat pe studii făcute cu acribie de arhitectul Aurel Teodorescu). Obiectele descoperite între ruinele Arutélei – arme, inscripţii, monede, vase etc. – sunt expuse în prezent la Muzeul Militar din Bucureşti şi la Muzeul de Istorie din Râmnicu Vâlcea. La Arutéla, arheologii au descoperit că în „partea zidului de apărare sunt o serie de pinteni din piatră“ pentru „barăci / depozite de materiale“; ruinele din incinta castrului arată că de la Poarta Pretoriană porneşte o alee pavată cu pietre de râu, intersectându-se cu aleea principală „în faţa clădirii comandantului (praetorium)“; tot aici, la intersecţie, era şi „sala de adunare a soldaţilor (collegium militare), cu opt baze rectangulare pentru susţinerea acoperişului“; mai exista şi o fierărie a garnizoanei; la 20 de metri de la ieşirea (spre răsărit) prin Poarta Pretoriană se găseşte / află „drumul strategic“al Văii Oltului, „lat de şase metri şi pavat cu blocuri mari de piatră“; la nord de castrul Arutéla, în coasta muntelui, mai sus cu vreo trei sute de metri faţă de nivelul Posadei-Bivolari, se află ruinele unui „turn semicircular“, cu diametrul spre răsărit (cf. W. ro), mai exact spus, un dacic / zalmoxian turnpotcoavă- solară, menit a supraveghea intrările / ieşirile din defileu. Cea mai veche atestare scrisă a existenţei castrului Arutéla datează din anul 138 d. H.; este vorba despre una dintre inscripţiile în limba latină, descoperite între ruine (lângă Poarta Pretoriană – v. infra, fig. 9), inscripţie ce arată că – mai mult ca sigur, după o alutană viitură distrugătoare de terasă, de ziduri etc.–, în anul 138 d. H. (aşadar, în ultimul an de împărăţire a lui Hadrian), fortul a fost ridicat / reconstruit din temelii, la ordinul procuratorului Titus Flavius Constans, de o unitate de arcaşi imperiali-romani, încartiruită aici (arcaşi aduşi în Dacia tocmai din Siria): Imp[eratore] Caes[are] divi Traiani Part[hici] / fil[io] divi Nervae nep[ote] Traiano / Hadriano Aug[usto] p[ontifice] m[aximo] tr[ibunicia] pot[estate] / XXII co[n]s[ule] III p[atre] p[atriae], Suri sag[ittarii] / sub T. Flavio Constante proc[uratore] Aug[usti] («În timpul împăratului, fiu al divinului Traian, învingătorul parţilor, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, investit cu a XXII-a putere tribunicană, deţinând trei consulate, părinte al Patriei, arcaşii sirieni [au reconstruit / ridicat castrul] sub ordinele lui Titus Flavius Constans, procuratorul împăratului»). al Văii Oltului, „lat de şase metri şi pavat cu blocuri mari de piatră“; la nord de castrul Arutéla, în coasta muntelui, mai sus cu vreo trei sute de metri faţă de nivelul Posadei-Bivolari, se află ruinele unui „turn semicircular“, cu diametrul spre răsărit (cf. W. ro), mai exact spus, un dacic / zalmoxian turnpotcoavă- solară, menit a supraveghea intrările / ieşirile din defileu. Cea mai veche atestare scrisă a existenţei castrului Arutéla datează din anul 138 d. H.; este vorba despre una dintre inscripţiile în limba latină, descoperite între ruine (lângă Poarta Pretoriană – v. infra, fig. 9), inscripţie ce arată că – mai mult ca sigur, după o alutană viitură distrugătoare de terasă, de ziduri etc.–, în anul 138 d. H. (aşadar, în ultimul an de împărăţire a lui Hadrian), fortul a fost ridicat / reconstruit din temelii, la ordinul procuratorului Titus Flavius Constans, de o unitate de arcaşi imperiali-romani, încar-tiruită aici (arcaşi aduşi în Dacia tocmai din Siria): Imp[eratore] Caes[are] divi Traiani Part[hici] / fil[io] divi Nervae nep[ote]Traiano / Hadriano Aug[usto] p[ontifice] m[aximo] tr[ibunicia] pot[estate] / XXII co[n]s[ule] III p[atre] p[atriae], Suri sag[itta-rii] / sub T. Flavio Constante proc[uratore] Aug[usti] («În timpul împăratului, fiu al divinului Traian, învingătorul parţilor, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, investit cu a XXII-a putere tribunicană, deţinând trei consulate, părinte al Patriei, arcaşii sirieni [au reconstruit / ridicat castrul] sub ordinele lui Titus Flavius Constans, procuratorul împăratului»).

Fig. 9. Arutéla – ruinele castrului cu poarta de est („Poarta Pretoriană“) reconstituită în 1983, văzute dinspre Hidrocentrala Arutéla-Cozia.


55

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

III-c) Toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla şi „Tabula Peutingeriană“. O parte a marilor istorici / arheologi susţine că TabulaPeutingeriană datează din orizontul anului 195 d. H., al împărăţirii lui Septimiu Sever (193 – 211) în purpura Romei; între savanţii ce cred în această „datare“ se află şi acad. A. D. Xenopol: «Aceste căi se află însemnate pe un soiu de plan de distanţe rămas de pe timpul împăratului Septimius Severus şi care poartă numele de Tabula Peutingeriană după numele învăţatului german Peutinger, care a descoperit-o [...]. Tabula Peutingeriană, făcută în timpul împăratului Severus (193 – 211 d. Hr.), pe când Dacia se afla sub stăpânirea romană, arată tot cele trei drumuri vechi, cari conduceau peste Dunăre, în Dacia» (XIRD, I, 131 sq.). O altă parte a istoricilor – Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Eug. Manni, Mircea Muşat ş. a. – consideră că Tabula Peutingeriană se datează în orizontul secolului al III-lea / al IVlea: «Tabula Peutingeriană, hartă a drumurilor antice [...], pare să fie din secolul al III-lea d. H.» (Mircea Muşat / MIMS, 155); «Data la care a fost desenată în această formă Harta lui Peutinger e mult discutată. Ea pare să fie destul de târzie. Ceea ce ne interesează pe noi e în primul rând modelul care a servit de orientare în trasarea frontierelor imperiului şi ce anume situaţie se oglindeşte în acest model. Pentru aceasta e interesant să precizăm că, în ceea ce priveşte ţara noastră, harta nu prezintă partea răsăriteană a Daciei romane (Transilvania de Est). Bazat pe acest element, C. Daicoviciu consideră că originalul-model al Hărţii lui Peutinger nu poate fi decât o hartă sau un itinerar al Imperiului Roman întocmit între anii 251 – 271, deoarece numai în acest răstimp Dacia romană a fost lipsită de partea ei orientală prin cedarea ei goţilor de împăratul Treb. Gallus [...]. Pornind de la această interpretare a lui C. Daicoviciu, învăţatul italian Eug. Manni, pe baza unor detalii din regiunea renană, arată că modelul nu poate fi anterior anului 260 [...]. Astfel, exemplarul folosit de desenatorul Hărţii lui Peutinger prezintă situaţia dintre 261 şi 271 / 272, când Dacia, părăsită de Aurelian, nu mai putea figura pe nici o hartă a Imperiului Roman» (Fontes, I, 737); «Acest itinerariu este reconstituit în ce priveşte partea lui esenţială, până la Berzobis, pe temeiul indicaţiilor posterioare ale Tabulei Peutingeriane , o hartă a lumii vechi din secolul al IV-lea al erei noastre.» (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu / GIrva, 56). Pentru importanţa sa deosebită pe „drumul aurului“ ce ducea din Dacia Intracarpatică la Roma (după cum s-a mai spus), toponimul pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla, desemnând castrul / dava din PosadaBivolari, de lângă Mânăstirea Cozia, apare ca „jalon“ / „staţie“ în Tabula Peutingeriană, „hartă“ «întocmită pe baza itinerariilor şi a unei hărţi a Imperiului Roman», unde «relieful este redat schematic şi liniar, deoarece nu

Fig. 10. Tabula Peutingeriană – cu „drumul aurului“, segmentul (VIII) dintre CastraTraiana (Sâmbotin-Vâlcea) / Arutéla (de lângă Mânăstirea Cozia) şi Apulum (Alba Iulia).

Pe această hartă, oraşele mari – ca, de exemplu, Apula / Apulum (Alba Iulia, v. supra, fig. 10), «au două turnuri, iar cele importante din punct de vedere comercial au cerculeţe pe turnuri; localităţile balneare sunt reprezentate prin dreptunghiuri şi au marcate în centru un bazin [...]; unitatea de măsură este mila romană (1478 m), pornindu-se cu numărătoarea de la porţile oraşului; cifra dată indică distanţa până la următorul oraş» (ibid.). „Segmentul“ al VIII-lea din Tabula Peutingeriană (v. supra, fig. 10 / infra, fig. 11), „ivindu-se“ imediat după Buridava (Stolniceni-Vâlcea; cf. MIMS, 147 / CPLR, 95), mai exact spus, de la Castra Traiana („taberele de străjeri ale împăratului Traian“ – azi, localitatea Sânbotin-Dăeşti, de lângă staţiunea balneară Călimăneşti) şi „călăuzindu-ne“ antic, până dincolo de Apula / Apulum („urbea de două turnuri“, Alba Iulia, reşedinţa / capitala provinciei imperialadministrativ-romane, Dacia Apulensis, prima provincie intracarpatică / aruteliană > ardeleană de la „intrarea în Ţara Aurului“ dinspre sud, din drumul Oltului), relevă „repere“ / „staţii“ (dave, castre / forturi, ori cetăţi-oraşe), îngăduindu-ne a şti / calcula şi distanţa dintre acestea (distanţa dintre „poarta“

castrului / davei până la intrarea-n următoarea „staţie“), exprimată în mile / cifre romane (1 milă romană = 1478 m): Castra Tragana (VIIII / 9 mile = 13302 m) / Castra Traiana, Arutéla (XV / 15 mile = 22170 m), Pretorio (VIIII / 9 mile = 13302 m) / Praetorium, Ponte Vetere (XLIIII / 44 mile = 65032 m) / Pons Vetus, Stenarum (XII / 12 mile = 17736 m) / Caput Stenarum, Cedoni(a)e (XXIIII / 24 mile = 35472 m) / Cedonia, Acidava (XV / 15 mile = 22170 m) şi Apula / Apulum, în total: 128 mile romane (128 × 1478 m = 189 km şi 184 m; „Mersul trenurilor“ din România anului 2012 certifică distanţa exactă, de 182 km, dintre staţia Alba Iulia / Apulum şi staţia Dăeşti / Sânbotin – aflată în vecinătate cu Călimăneşti; aşadar, anticul „drum al aurului“ dintre Castra Traiana = Sânbotin-Dăeşti şi Apula / Apulum = Alba Iulia era mai lung cu 7 kilometri şi 184 de metri decât cel de astăzi, dintre respectivele staţii CFR, e drept, fără a ne împăuna cu ultramodernele tunele, deoarece avem şi multe ocolişuri pe la dava producătoare de săbii / sibine, adică pe la Sibiu, pe la Vinţu de Jos etc.).

Fig. 11. Arutéla şi segmentul al VIII-lea din abula Peutingeriană; notele din lucrarea apărută sub egida Academiei Române, Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini): «30 „Podul de la Olt“» ; «31 „Taberele lui Traian“»; «32 „Podul Vechi“»; «33 „Capul Strâmtorii“»

(Fontes, I, 741).


56

Regatul Cuvântului

III-d) «Istoria Românilor din Dacia Traiană» (vol. I, 1913), de acad. A. D. Xenopol, despre hidronimul / toponimul pelasgo(>valaho)- dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. Lăsând la o parte demonstraţia fermecătoare a lui A. D. Xenopol, făcută în Istoria Românilor din Dacia Traiană (publicată în Bucureştii anului 1913), de unde rezultă că – în ceea ce priveşte istoria noastră carpato-dunăreană – Tabula Peutingeriană reflectă realităţile din Dacia Nord-Dunăreană, drumul expediţiei / campaniei secunde a împăratului Traian împotriva regelui Decebal, drumul celui de-al doilea mare război decebalo-traianic, din 105 – 106 (v. infra, fig. 12 / Harta expediţiilor lui Traian şi drumurile „Tabulei Peutingeriane“), evidenţiem doar foarte interesantele aserţiuni xenopoliene legate de hidronimul / toponimul pelasgo(>valaho)dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál: «Traian deci, cum a ajuns la Pons-Aluti, a apucat spre nord, pe malul drept al Oltului, către pasul Turnului-Roş, pe calea indicată de Tabula Peutingeriană. Punctul unde Traian a atins Oltul trebuie să se fi aflat puţin mai jos de Râmnic, căci de acolo vedem că mai sunt două

Fig. 13. Arutéla – dava / castrul (ori, mai degrabă, Arutéla Mare) cu amplasare strategică la confluenţa râului omonim (Arutéla > Lotru) cu marele râu, Al[l]úta > Olt, „localizare“ propusă arheologilor de A. D. Xenopol,

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Fig. 12. Harta expediţiilor împăratului Traian şi drumurile „Tabulei Peutingeriane“, de acad. A. D. Xenopol (în dreptunghi, dava / castrul Arutéla).

staţii până la Arutéla, care era aşezată pe râul Lotru de astăzi, ce-şi trage numele de la Arutéla. [...] Mai observăm că, pe când de la Drobeta până la Pons Aluti, distanţă îndestul de mare, sunt cinci staţii, de la acest[a] din urmă până la Arutéla, distanţă mică, sunt numai două; şi tot pentru identificarea Lotrului cu Arutéla mai vorbeşte şi împrejurarea că el se află aproape la două treimi de drum între Turnu- Severinului şi Alba Iulia, precum şi Arutéla „Tabulei Peutingeriane“ se afla la aceeaşi îndepărtare proporţională între Drobeta şi Apulum.» (XIRD, I, 153 sq.). Fără a se mai sublinia că ruinele davei / castrului Arutéla au fost descoperite la vreo doi kilometri şi jumătate în aval de confluenţa Lotrului cu Fără a cunoaşte lucrarea complexelor legi fonetice – fireşte, marele istoric nefiind specialist şi în lingvistică –, fără a şti pe-atunci că -ela este sufix diminutival pelasgo(>valaho)dac din care a rezultat contemporanul –el (pentru masculin, singular – după cum atestă, din orizontul anului 50 d. H., şi lista de plante medicinale cogaionice / sarmisetetusane – cf. PTZpl, I, 29), că multe substantive masculine pelasgo(>valaho)-dace se terminau în -a (ca, de multe substantive masculine pelasgo(>valaho)-dace se terminau în -a (ca, de exemplu, substantivele proprii: Bradua – ca şi substantivul comun bradua > brad, Burebista etc. – cf. PTTab, 2), A. D.

Xenopol are meritul incontestabil de a fi observat că între hidronimul pelasgo(>valaho)-dac Lotru şi toponimul pelasgo(>valaho)dac Arutéla se află conexiuni originare. Pentru anotimpurile cercetării istoric-lingvistice din orizontul anului 1913 este remarcabilă şi binevenită apropierea dintre toponimul Arutéla şi râul Lotru, cu observaţia că la început fost-au râul şi hidronimul Al[l]úta (> Olt), apoi Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál (cf. infra, IV-b / -c). III-e) Vasile Pârvan – Getica (1926) – despre hidronimul / toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. Inventariind toponimele din Dacia, de pe hărţile lui Ptolemeu (Ptolemaeus) şi de pe „itinerariile“ imperial-romane, Vasile Pârvan precizează că antica localitate Arutéla se afla / află (v. supra fig. 2, 3, 5, 6, 7) «în faţa Coziei, pe malul stâng al Oltului, la Bivolari», că toponimul dacic Arutéla «e legat de numele indigen (dacic) al Oltului», Al[l]útua > Olt; «Tomaschek crede chiar că şi Alútus, râul, a avut o formă Arúta» (PGet, 158); tot V. Pârvan mai constată şi existenţa unui sufix diminutival elasgo(>valaho)dac, -la, «atât pentru numele de persoane cât şi pentru cele de localităţi» (ibid.), exemplificând cu Porsula, Potula, Ginula (pentru pelasgo>valaho-dacul - ula, în universul plantelor medicinale cogaionice / sarmisegetusane, a se vedea: PTZpl, II – 173 / 188, 204 / 211, mozula, propedula etc.). A se reţine că forma pelasgo(>valaho)-dacă, pentru masculin, nominativ, este Al[l]útua, tetrasilabic, hidronimul ce – în urma acţiunii legii economiei de semnificant şi a altor legi fonetice – relevându-se azi în monosilabicul Olt (v. infra, IV); forma cronicărească grecizată a acestui toponim pelasgo(>valaho)-dac a fost şi cea „latinizată“, Alútus.


57

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

III-f) Adrian Riza – Ardeálul (1982 – 1983) – şi „etimologismul zongoristic maghiaro-slav“ al lui Hunfálvi, Miklosich, Szarvas, Simonyi, Gombocz, Melich ş. a. Toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál a ispitit numeroşi „lingvişti“, mulţi dintre aceştia – în majoritatea lor unguri / maghiari şi slavi (ruşi, sârbi, bulgari ş. a.) – înecânduse într-un „zongorism etimologistic“ de „savantă păroşenie“, desigur, „din ordin politic-şovin“, respins „zongorism-diversionist“, combătut cu zdrobitoare argumente de cercetătorii valahi – ce au relevat autohtonismul termenului. În secolul al XX-lea, „cea mai mare“ desfăşurare de forţe interdisciplinare o face Adrian Riza, în amplul său studiu, Ardeálul, publicat în anii 1982 şi 1983, „în serial“, adică în majoritatea numerelor importantstrăvechii reviste din Sibiu, Transilvania. În Ardeálul, partea a XII-a (cap. XIX: Realitatea ca scară de referinţă. „Nomazii“ şi „autohtonii“, cap. XX: Critica „etimoloiei“ lui Hunfálvi. Ardeál este, în opinia noastră, denumirea românească „populară“ şi veche a Transilvaniei), cu acribie şi cu bogăţie de incontestabile / indiscutabile dovezi ştiinţific-lingvistice, Adrian Riza „spulberă“ istoriografia şovină ungurească / maghiară şi „etimologismul pseudoştiinţific maghiaro-slav“ al lui Hunfálvi, Miklosich, Szarvas, Simonyi, Gombocz, Melich ş. a.: «Trebuie spus de la început că etimologia dată românescului Ardeál de către Hunfálvi face corp comun cu această interpretare fantezistă a faptelor, cu această istoriografie tendenţioasă întemeiată pe falsul sistematic. Infirmată tot mai mult de faptele materiale, lipsită de sprijinul documentului, şcoala istorică şovină a încercat să exploateze la maximum, cu o rară consecvenţă, „terenul vag“ al lingvisticii istorice care părea mai prielnic arbitrariului. [...] „Etimologia“ lui Hunfálvi, care trebuie privită în acest context, intenţiona declarat să demonstreze că, de îndată ce numele ţinutului este unguresc, primii ajunşi la ţintă au fost ungurii, care l-au transmis apoi românilor, sosiţi cu întârziere, teza cunoscută care leagă întreaga poveste de o solidă structură statală, de „organizarea monarhică“ şi de „superioritatea“ de civilizaţie. Acceptarea cu o mare uşurinţă a „demonstraţiei“ acestuia datorează şi ea mai mult literaturii din marginea istoriei decât faptelor ca atare. De îndată ce Ardeál ar avea în ungureşte înţelesul de „(ţara de) dincolo de pădure“, nu încape îndoială că „ţara“ aceasta se găsea în afara locului de unde a pornit denumirea şi că, deci, unguii au venit în Ardeál din altă parte, ceea ce însă spune şi Anonymus, ceea ce nu neagă nimeni şi, ceea ce, la urma urmei nici nu trebuie demonstrat. [...] „Etimologia“ lui Hunfálvi este cât nu se poate mai simplă. Ardeál este chiar ungurescul Erdely care reproduce un vechi unguresc erdo-el (-elv; -elu) „(ţinutul de) dincolo de pădure (codru)“ şi care a fost tradus în documentele maghiare prin Ultrasilva şi mai apoi prin Transilvania.» (RArd, XII, 31 sq.). În continuare, Adrian Riza apelează la un „citat-martor“ din lucrarea doctorului în filologie clasică de la Universitatea din Budapesta (1906), Nicolae Drăganu (1884 – 1939), Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi onomasticii (Bucureşti, 1933, p. 421): «Formele ungureşti Erdöelü, Erdöelv, Erdöel, Erdeel (scrise: Erdewelw, iar cu sufixul posesiv -e: Erdewelwe, Erdewel, Herdewel, Erdevel, Erdeel) se găsesc în cronicile şi documentele latinoungureşti începând de la 1200 până prin secolul XIV. La 1390 întâlnim mai întâi forma Erdel care se poate citi şi Erdely. O formă dialectală mai nouă, cu l sau ll în loc de ly n-a putut să intre în limba noastră, deoarece acest fenomen se întâlneşte numai în dialectele apusene ale limbii ungureşti, iar cu aceasta românii din Ardeál n-au avut contact. Forma mai veche a Ardeálului aşadar a trebuit să intre în limba noastră înainte de 1390». Desigur, în ciuda acutei mancurtizări a tinerei intelectualităţi valahe din părţile Daciei aflate în jugul Imperiului Habsburgic / Austro-Ungar – fie ea şi doctoralo-budapestano-vieneză –, trebuie subliniat faptul că, în orizontul anului 1200 / 1390, în toponimul pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál, legile lingvistice ale limbii valahe îşi încheiaseră lucrarea, „operaseră“ / „fixaseră („cristalizaseră“) semnificantul Ardeál – şi transliterarea toponimului în limba maghiară, Erdel, certifică tocmai această realitate istorică. Adrian Riza focalizându-şi analiza pe „citatul-martor“ din N. Drăganu, mai subliniază: «1. Cheia de boltă a întregii demonstraţii rămâne, după cum se vede, aserţiunea că Transilvania ar traduce pe ungurescul Erdel, forma „nouă“ a unui unguresc Erdö-elv, pe care am putea-o numi „postulatul lui Hunfálvi“. Într-adevăr, această afirmaţie nu se susţine de fapte: având la îndemână totalitatea documentelor ungureşti cunoscute până în secolul al XV-lea, constatăm că în nici unul dintre ele nu întâlnim cuvântul Ardeál într-un context care să îngăduie (direct sau indirect) concluzia că el ar reprezenta echivalentul („traducerea“) denumirii de cancelarie Ultrasilva, Transilvania.» (RArd, XII, 32). În nota (31) însoţitoare a aserţiunii de mai sus, Adrian Riza precizează: «Dacă la prima lui atestare numele „unguresc“ al Ardeálului nu are sens, nu este înţeles în ungureşte, se înţelege că întreaga demonstraţie a lui Hunfálvi se întemeiază pe neant.» (ibid.). Adrian Riza mai evidenţiază: «Bunăoară [...], la Anonymus, ni se vorbeşte despre o pădure Igfon despre care ni se spune că „iacet ad Erdeuelu“. Oricând am plasa scrierea Gestelor, şi putem fi de acord în acest caz cu anul 1150, este limpede că autorul lor, cunoscător al limbii ungureşti şi „autor al unui adevărat monument de limbă latină medievală“, nu înţelege Erdeuelu ca o „transilvanie“, o „(ţară de) dincolo de păduri“, căci o „silva que iacet ad ultra silvam“ nu este cu putinţă. Examinând atent documentele şi textele ungureşti, constatăm că avem, pe de o parte, denumirea oficială Transilvania, formulă de rutină a cancelariilor medievale europene de limbă latină (cu un model latin imperial) şi care într-adevăr înseamnă „(ţinutul de) dincolo de pădure“, aşa plasat faţă de poziţia regatului Ungariei din care voievodatul nu făcea parte. Avem a face, pe de altă parte, cu un toponim al cărui sens nu rezultă de nicăieri. Dar utilizarea denumirii „populare“ a unui teritoriu în paralel cu denumirea lui oficială este, de asemenea, un lucru cât se poate de obişnuit, cu nenumărate analogii care ne arată că nu avem a face cu „traduceri“ ale numelui „popular“. Niciodată, prin urmare, nimeni nu a simţit, până la Hunfálvi, legătura stabilită de etimologia lui Ardeál şi „traducerea“ lui prin Transilvania.» (ibid.). Fără a mai aborda „coruptele“ forme „grafice“, unele datorate percepţiei în bază „ugro-finică“ de articulare – Erdeel, Erdenelü, Erdeuelu, Erdevel, Erdewel, Erdewelw, Erdewelwe, Erdöel, Erdöelü, Erdöelv, Herdewel etc. –, cele mai multe din orizontul temporal al anului 1150, an în care se consideră că ar fi fost scrisă cronica notarului Anonymus


58

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

(„iacet ad Erdeuelu“ – RArd, XII, 32 –, „inter Thisciam et Silvam Igfon que iacet ad Erdenelü“ – OSr, 34 – etc.), se cuvine a observa, de dincolo de brutala / barbara expresie a „ungurizării“ / „maghiarizării“ toponimului pelasg > valah Ardeál (cf. infra, IV): 1) între orizonturile anilor 551 – 1150 (v. infra, IV-c), toponimul Arutéla evoluase şi lucrarea legilor lingvistice deja îi cimentase“ / „fixase“ forma: Ardeál – aceasta stând în „temeiul“ formelor toponimice din documentele ungureşti: Erdeel, Erdeuelu, Erdevel, Erdewel, Erdewelw, Erdewelwe, Erdöel, Erdöelü, Erdöelv, Herdewel etc.; un derivat de la Ardeál este apelativul ardelean – ce, metatezat, îşi face apariţia în cronica Anonimului maghiar: Erdenelü; toponimic-forma cu iniţiala A- este anterioară tuturor semnificanţilor / formelor cu iniţiala: E-, H-, O- etc.; 2) la „fixarea“ ungurilor / maghiarilor în spaţiul Daciei de Vest, prin voinţa împăratului din Constantinopol şi a Papei de la Roma, prin bunăvoinţa „ducelui“ valah dintre Tisa şi Dunăre, Monu Măruţ, onomastic deformat de anonimul cronicar maghiar în Menumorut, desigur, aceştia nu au adus pe cai şi pelasgo(>valaho)-dacul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál; dimpotrivă, ungurii / maghiarii au preluat de la valahii din Dacia de Vest / Pannonia o serie de toponime, de hidronime etc. (unde a fost posibil, şi le-au tradus parţial, ori în întregime, în limba maghiară): Szeged, Szigetpuszta, Zakanyszek (< Zakany- „zăgani“ + -seg[a] / -sâg[a] „sâg“ – adică „Sâga Zăganilor“ – v. infra, studiul La început fost-au sâga, sâgetul...), Duna < pelasgo(valaho)-dac Dunăre, Körös < pelasgo(>valaho)-dac. Criş, Tisza < pelasgo(>valaho)-dac. Tisa etc. Desigur, „bâlbâirea“ toponimului pelasgo(>valaho)-dac, Ardeál, în droaia de „forme“ toponimice din documentele ungureşti / maghiare ca: Erdeel, Erdeuelu, Erdevel, Erdewel, Erdewelw, Erdewelwe, Erdöel, Erdöelü, Erdöelv, Herdewel etc, nu numai că «nu ne restituie o tendinţă de trecere a unui *erdö-elu spre Erdel» (RArd, XII, 32), după cum dorea un Hunfálvi, ci relevă şi „fracturile“ bazei ugro-finice de articulare pe care le-a produs multimilenarul toponim pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. Şi, după cum constată Adrian Riza, «ne găsim mai degrabă în faţa unor ezitări caracteristice în transcrierea unui toponim străin, fără sens în limba ungară, pentru care avem numeroase alte exemple în documentele epo-cii» (ibid.), întrucât, după cum subliniază şi N. Drăganu, «acolo unde -l (final) se aude în maghiară este vorba de inovaţii dialectale şi nu avem a face cu formantul -l-.» (RArd, 33); «3. Dificultatea cea mai mare o face însă „ungurescul“ -el; -elü; -elv „trans“, care în realitate nu există în ungureşte şi care poate fi admis, numai dacă avem în vedere un formant -l-, lativ, comun ugrofinic. Acesta însă a făcut în ungureşte o altă evoluţie care nu îl mai explică pe Erdel = erdö-el şi care îşi are originea în influenţele exercitate asupra viitoarei limbi ungureşti în Alföld» (RArd, 32). Adrian Riza mai relevă: «Dacă privim chestiunea din punct de vedere strict lingvistic, raportul dintre românescul Ardeál şi ungurescul Erdely este raportul normal dintre un cuvânt românesc originar („autohton“) şi forma aşteptată pe care o capătă el ca împrumut în limba ungară» (RArd, 33); «5. Un element suplimentar este adus de o veche atestare a formei româneşti într-o sursă bizantină, la cronicarul Laonic Chalcocondil (1423 – 1490), care pomeneşte Ardeálul, foarte aproape de un moment cheie pentru etimologia lui Hunfálvi (1390), în mod sistematic ca altfel spus cu vocalismul românesc. Informaţiile lui Chalco-condil privitoare la spaţiul carpatodunărean sunt cu totul remarcabile, dovedind o foarte bună cunoaştere a realităţilor geografice, etnice, politice etc., iar utilizarea formei Ardel – este cu atât mai semnificativă cu cât (1), pe de o parte, nimic nu se opunea adoptării în greceşte a unei forme Erdel – sugerată (s-ar putea spune impusă) şi de faptul că (2), pe de altă parte, denumirea turcească, de la primele menţiuni ale Ardeálului, este Erdel, formă aşteptată în limbile turce (care au tratat consecvent în acest fel toponimele iranice cu tema ard-).» (RArd, 33; cf. REtn, 118 sqq.). După ce „spulberă“ pseudoteoriile lingvistice ale lui Hunfálvi şi ale acoliţilor lui, Karacsony, Gombocz şi Melich, cu privire la toponimul pelasgo(>valaho)-dac, Ardeál (v. RArd, 43 sq.), Adrian Riza conchide: «Românescul Ardeál (Ardeálu, Ardeliu) a fost preluat în forme care au dus normal la Erdely, inclusiv la dispariţia lui l- fără „semnificaţie morfologică“ şi normală în această poziţie. Acest -l (final), împrumutat o dată cu numele din română nu a avut niciodată în limba ungară funcţia lui trans [...]. Întâlnirea toponimului românesc cu ungurescul erdö „pădure“ nu poate fi privită nici măcar drept rezultat al unei „etimologii populare“, al unei apropieri spontane între două cuvinte cu formă apropiată, sau al încercărilor administrative de maghiarizare ca în cazul numelor de localităţi. Întreaga discuţie menită să exploateze aproximativa apropiere de formă dintre Erdély (Ardeál) şi erdö „pădure“ este opera exclusivă a filologilor şi istoricilor unguri oficiali sau influenţaţi de versiunea oficială şovină a istoriei şi reprezintă o simplă speculaţie. Transilvania, denumirea oficială a cancelariei maghiare de limbă latină, nume care nu a pătruns niciodată pe stratul popular al limbii, vehiculat numai pe cale cultă, târzie, nu are nimic a face cu denumirea populară a ţării, Ardeál, împrumutată în ungureşte ca Erdely.» (RArd, 37). Dacă – prin absurd – toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál ar fi fost zămislit în limba maghiară (oficială / de cancelarie, ori dialectală), rămâne de neînţeles efortul cancelariilor ungare / maghiare de a prepara – fie şi în limba latină – o sintagmă care să-l substituie, ca, de pildă: Ultrasilva, Transalpina, Transilvania etc. (în esenţă, semnificantul fără semnificat, cu „stranii“ reactivări de factură imperial-austro-ungară şi prin nejustificata „politică de euroregionalizare“ impusă / dictată de Uniunea Europeană României de astăzi; toponimul pelasgo>valaho-dac, Ardeál, încărcat cu istoria multimilenară a Daciei, desemnând – în Dacia ca şi în România contemporană, moştenitoarea anticului nucleu al Daciei – faimoasa regiune intracarpatică a aurului – inclusiv cel de Roşia Montană ce a intrat în „vizorul“ canadiano-englez –, nu trebuie substituit de toponi-mul Transilvania, numele statului valah-evmezic dat de cancelariile budapestano-vieneze). Dar, după cum s-a mai spus, ungurii / maghiarii (sub Arpad, vreo şapte-opt triburi ce-şi aflaseră salvarea, în anul 895 d. H., din „menghina“ pecenego-bulgaro-moldavă ce le-a zdrobit „ţara“ lor de la Atelkuz, dintre Volga şi Don), înrădăcinându-se în Dacia de Vest (provincia Pannonia, în anul 896) – nu prin „cuceriri“(fabricate de tardiv-evmezice cancelarii ale regilor unguri), ci prin voinţa împăratului bizantin, Leon al VI-lea, prin încuscriri / înrudiri cu „duci“ valahi (fiul lui Arpad, Zultes, se căsătoreşte cu fiica lui Monu Măruţ / Menumorut, primind şi un teritoriu nord-dunăreano-tisian ca zestre), ori cu puternici regi / împăraţi valahi (regele ungur, Bela al IV-lea, în calitate de socru


59

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

al împăratului valah Ioan al II-lea Asan, primeşte „în grijă“ Ardealul / Transilvania), prin papii de la Roma şi Catolica Biserică („încoronatoarea“ multor „regi apostolici“ din Ungaria, inclusiv a valahului Matei Corvin) etc. –, au preluat de la autohtonii pelasgi > valahi dunăreano-tisieni majoritatea hidronimelor, toponimelor etc. (v. supra, III-f, 2). IV) De la hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Aluta > Olt, la toponimul Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál. Înainte de a trece la analiza semnificanţilor pelasgo(>valaho)-daci (hidronime / toponime) Arutéla, Lotru etc., trebuie precizat că hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Alúta (Al[l]úta), „semnificantul-bază“, este atestat – încă din orizontul anului 150 d. H. – de Ptolemeu, vestitul geograf / astronom din Alexandria Egiptului, în celebra-i lucrare, Îndreptarul geografic, unde – abordând „cotiturile“ Dunării, sacrul fluviu al Daciei – subliniază: «...cotitura spre vărsarea râului Aluta, care porneşte de la miazănoapte şi curge prin Dacia [are gradele] 500 15 – 440...» (Fontes, I, 543). Neschimbat aflăm acest hidronim din Dacia, Aluta, şi în anul 551, când Iordanes îşi redactează Getica (cf. IorGet, 29 / Fontes, II, 418). IV-a) De la anticul hidronim pelasgo(>valaho)-dac, Alúta (Allúta < Allóta < Alláta), la hidronimul de azi, Olt, şi la toponimul Oltenia. Dacă avem în vedere „triunghiul roirii vocalice“, trebuie să subliniem că forma arhaică a hidronimului pelasgo(>valaho)dac din orizontul anului 150 d. H., Aluta (desigur, trisilabic, vând vocala rotunjit-posterior-închisă accentuată, - ú-, şi sonanta lichidă laterală dental-sonoră „geminată“, -ll-, căci de n-ar fi fost astfel, după, ori în vremea dominaţiei imperial romane peste Dacia, simplul şi intervocalicul -l- s-ar fi transformat în -r-, ca în diminutivul Arutéla şi Allúta n-ar fi evoluat în Olt, ci în Ort), a descins dintr-o formă intermediară, anterioară acesteia cu trei-patru secole, Allóta, formă ce, în secolul în care Herodot (484 – 425 î. H.) îşi caligrafia Istoriile (IV, 49), era, desigur, Alláta (Aλλάτα); forma aceasta este confirmată indirect şi de „metatezarea“ (între nenumărate altele) şi apoi de „confundarea sistematică“ a numelui de râu pelasgo(>valaho)-dac Alláta / Aλλάτα) cu grecescul nume de titan, Atlas / Aτλάς, „metateză“ / „confuzie sistematică“, specifică tardivelor şcoli greceşti de copişti (nu întâmplător după vreo jumătate de mileniu de la moartea lui Herodot, căci de pe-atunci împăratul Romei, Traian, a dat ordin ca numele Daciei să fie scos din istorii – cf. Fontes, I, 33 sq. / HIst, I, 329). În afara celor semnalate din orizontul anului 150 d. H., în lucrarea legilor lingvistice asupra hidronimului pelasgo(>valaho)-dac, Al[l]úta, dar de dincoace de orizontul anului 551, mai relevăm: în semnificantul trisilabic, Al[l]ú-ta, accentuata vocală rotunjită, posterior-închisă, -ú- , din silaba a doua, acţionează asupra vocalei iniţiale a maximei aperturi A-, „închizând-o“ în posterior-mijlocia O-; asupra semnificantului / hidronimului Ol-[l]ú-ta îşi arată apoi lucrarea „legea economiei de semnificant“ (cf. PTDelrc, 239 sqq.), vocala finală (desinenţa de masculin, ca în bradua / Bradua, Burebista etc.) cunoscând apocopa, numele reducându-se totodată la două silabe, ceea ce duce şi la deplasarea accentului pe vocala iniţială Ó- (ca în rostirea de azi), ajungându-se la forma Ól[l]ut; şi pe la începutul perioadei evmezice (ca şi în cazul bisilabicului, deacum, bradu / Bradu – cf. PTTab, 2; REtn, 268 sq. / BVoc), hidronimul bisilabic, Ól[l]ut, înregistrează din nou lucrarea legii economiei de semnificant; de data asta, prin sincoparea lui -u-, hidronimul devine monosilabicul Olt, aşa cu ne este cunoscut şi astăzi. De la Al[l]úta, prin derivare cu sufixul pelasgo(>valaho)-dac -éna (ca şi în cazul arhaic Moris a < Maris + -ena / „Mureşeana“ – cf. OSr, 75), la care s-a alipit desinenţa de feminin-singular, -ia, a rezultat toponimul Al[l]utaénia (< Allúta- + éna + -ia) > Ol[l]uténia > Olténia („Ţara Oltului“ – la început, de la izvoarele Oltului până la vărsarea-i în Dunăre, când conducător administrativ, adică „ban“, era un Alutuon > Lytuon; de peatunci ardelenii de pe Oltul Superior, ca şi astăzi, se mai numesc şi olteni; „înjumătăţirea“ – în Ardeál şi în Oltenia ca în timpurile noastre – se petrece după ce dava / castrul Arutéla încetează să mai fie administrativ-militară „capitală“ / „bănie“). Din hidronimul pelasgo(>valaho)-dac, Al[l]úta / Olt, se relevă – în România de azi – o bogată toponimie: Olteanca (Mehedinţi), Olteanca (Teleorman), Olteanca (Olteanca-Găvile / Olteanca-Lădeşti, dinjudeţul Vâlcea), Olteanu (jud. Gorj), Olteneşti (Vaslui), Olteni (jud. Alba), Olteni (Covasna), Olteni (Constanţa), Olteni (Olteni-Ulieşti / Olteni-Lucieni, jud. Dâmboviţa), Olteni (Ilfov), Olteni (Prahova), Olteni (Teleorman), Olteni (Vâlcea), Olteni (Vrancea), Olteţ (Braşov), Olteţani (Vâlcea), Olteţu (Vâlcea), Oltina (Constanţa), Oltina (Ilfov), Oltişoru (Olt) etc. (cf. CPLR, 70). IV-b) De la hidronimul Al[l]úta, la hidronimul / toponimul Arutéla, apoi la hidronimul Lotru şi la apelativul lotru („hoţ de drumul mare al aurului Daciei“). O pereche hidronimică de mare – mic se relevă peste milenii şi în Al[l]úta > Olt – Alutéla / Arutéla > Lotru, graţie unei tradiţii decurgând din „oralitatea cultă“ promovată de şcolile Zalmoxianismului – monoteistă religie ce avea în panoul său central, după cum s-a mai subliniat, nu triada / treimea ca în Creştinism, ci tetrada sacrelor perechi: Samos / „Soare-Moş“ – Dacia / Dochia şi Soare – Lună („reverberând“ în plan teluric „absolutul cuplu“, FătFrumos – Cosânzeana). Aşadar, după tradiţia hidronimic-zalmoxiană din Dacia, importantul râu-cale-aaurului, Al[l]úta, dă numele său, diminutivat, celui mai valoros afluent pe care-l are printre minele de aur ale lumii antice, Al[l]utéla < Al[l]úta + suf. dim. -éla. Apoi, tradiţia antică din Dacia, dar, de data asta, cea toponimic-zalmoxiană, cerea ca dava „primă“, „cea veche“, „cea de sus“, de la confluenţa cu sacrul râu, să-şi însuşească numele afluentului, Al[l]utéla, şi dacă, în funcţie de

strategiile istorice ale locului, apărea (neapărat), mai sus („mai la deal“), ori mai jos („mai la vale“), vreo nouă, „tânără“ davă, atunci toponimul îngăduia alăturarea determinativului poziţional (faţă de dava veche).

Fig. 14. Lotriţa (< *Arutelida) / Lotrioara ce formează „pereche“ hidronimic-zalmoxiană cu Arutéla > Lotru.


60

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Deosebit de interesantă – datorită „meteorologiei vremurilor“ antice şi evmezice din arealul râului Al[l]úta > Olt – este şi lucrarea legilor lingvistice în hidronimul Al[l]utéla (Oltul „mic“, dar nu Să-Lotru-uc-el-ul >Sălătrucelul, afluentul sărat, de la Călimăneşti, nici Olteţul, din aval de oraşul Slatina, nici Lotrioara / Lotrişorul, ci Lotrul din amonte de Cozia, Lotru ce se varsă în marele Olt, în dreptul oraşului Brezoi; întradevăr, şi aceste derivate se relevă tot în sacre perechi dacice, adică hidronimiczalmoxiene: de „masculin – feminin“, Lotru – Lotriţa / Loa trioara (fig. 14, supra) şi de „mare – mic“, Lotru – Lotrişor etc.). Reamintim că din arhaicul, pelasgo(>valaho)-dacul sufix diminutival éla (aşa cum este atestat încă din orizontul anului 50 d. H. şi la numele de cogaionice / sarmisegetusane plante medicinale – cf. PTZpl, I, 29), a rezultat contemporan-valahicul sufix -él (prin apocopa desinenţei masculine -a); după cum cu multă lejeritate se vede, hidronimul pelasgo (>valaho)-dac, Al[l]úta (trisilabic, cu „geminata -ll-“şi cu accentuatrotunjita posterior-închisă -ú-) permite „altoiul“ sufixal-diminutival -éla şi – pe tetrasilabicul semnificant „nou-afluenţial“ – deplasarea accentului de pe -ú- pe vocala nerotunjită, anterior-mijlocie, -é-, Al[l]utéla („Lotru“), ceea ce antrenează: a) nu neapărat pe fondul „interferenţial“ al bazelor de articulare pelasgo(> valaho)- dacă şi romană / latină, din- b tre anii 106 d. H. şi 138 d. H., sonanta lichidă din sufix acţionează asupra sonantei lichide „geminate“ din radical, „înjumătăţind-o“ şi permiFig. 15. Arutéla > Lotru şi auros-mirifica lui vale – afluent al ţând „vibrantizarea“ dental-sonoră a acesteia, transformarea în -r-: râului Al[l]úta (Olt): a) pietrişiul cu aur de Arutéla > Lotru; b) apa de Arutéla > Lotru pentru lumina de aur. Al[l]utéla > Alutéla > Arutéla (-l- > -r-); b) lichida sonantă vibrantă (apud W. ro / Vâlcea Turistică – wwwvalceaturistica.ro). dental-sonoră, -r-, atât din hidronim (Arutéla / Lotru) cât şi din toponim (dava / castrul Arutéla), determină păstrarea nealterată a vocalei iniţiale, A-, din Arutéla, cel puţin pe segmentul temporal dintre orizonturile anilor 106 d. H. (anul căderii Sarmisegetusei / Daciei Nord-Dunărene în jugul Imperiului Roman) şi 258 d. H., când, sub regele / împăratul Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, Dacia (Nord-Dunăreană şi Sud-Dunăreană – cf. PTDR, 29 sqq.) se desprinde din Imperiul Roman, redevenind independentă, când Dacia amissa est (după cum certifică şi Istoria Augustă – cf. SHA, 108 sq., apud Fontes, II,104 sq. / PTDR, 28 sq.). Dacă toponimul Arutéla, între anii 106 şi 271 / 272 d. H., fusese pe buzele tuturor, pentru că desemna cea mai importantă davă, cel mai important castru, de pe drumul aurului din Dacia până la Roma, şi dacă în respectiva perioadă de glorie / „apogeu“ numele-i faimos înregistrase extinderea-I asupra întregului bazin al Oltului Superior şi apoi asupra întregii arii intracarpatice, drept Terra Aruteliensis (în ciuda administraţiei imperial romane din cele două provincii Terra / Dacia Porolissensis şi Terra / Dacia Apulensis), dacă între anii 106 şi 271 / 272 d. H., toponimul Arutéla evolua deja într-o direcţie proprie – Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeál – (v. IVc, infra), desigur, după ieşirea davei / castrului Arutela din istorie, „din peisaj“, după ce dispare fizic din arie, „din defileu“, în primul rând, datorită nenumăratelor valuri de migratori euro-asiatici în acută căutare de aur, în secundul rând, datorită diminuării până la barbarie a „economiei aurului“; şi când toponimul Arutéla iese din „panoul lexical central“, rămân „lucrările veşniciei“ şi ale legilor lingvistice doar în seama hidronimului Arutéla, desemnând afluentul pe-a cărui vale sunt mine de aur, comori de nestemate („lotrit“ – cf. DEX-75, 508) etc., ce au magnetizat / electrizat interesele lumii din antichitate până în prezent. Şi dincoace de orizontul secolului al III-lea, lucrarea legilor fonetice întru „evoluţia“ hidronimului Arutéla > Lotru (v. fig. 15, b / a, supra) se intersectează / corelează cu lucrarea aceloraşi legi asupra „hidronimului major“, Allútua > Olt. Mai întâi, legea economiei de sem-nificant reduce hidronimul Arutéla, prin apocopa lui -a (ce făcea „cumpănă“ în rostire cu iniţiala A-), la trei silabe, Arutél; accentuata vocală nerotunjită, anteriormijlocie, -é-, acţionează întâi aupra vocalei rotunjite, închisă posterior, -ú-, deschizând-o în posterior-mijlocia -o-, şi apoi, „cu ajutorul primit“, asupra vocalei maximei aperturi, A-, „închizând-o“ în – de data asta – iniţiala posterior-mijlocie, O-, fenomen ce duce la o „alternanţă“ între sonanta lichidă vibrantă, -r-, şi lichida sonantă laterală, -l-, Orotél > Olotel, substantiv / hidronim ce, la primirea articolului hotărât singular, -ul, a facilitat metateza: Orotelul / Ol[l]otelul > Olotrelu. Din această formă a hidronimului, obţinută prin metateză – dedusă / observată mai întâi de A. D. Xenopol (cf. XIRD, I, 153 sq.) –, Olotrelu, s-a ajuns – prin afereză – la Lotrelu şi apoi – în perioada migraţiilor euro-asiatice şi în epoca evmezică, pe măsură ce pe Valea Olotrelului > Lotrelului a crescut vertiginos numărul căutătorilor de aur şi al „bandiţilor“ / „jefuitorilor“, adică numărul de lotreli > lotrei / lotri (încât apelativul a intrat în sinonimie cu termenul hoţ [de drumul mare] / bandit – cf. DEX-75, 508) şi pe măsură ce vorbitorii de limbă pelasgă > valahă din acele timpuri au „uitat“ / „pierdut“ înţelesul dat de diminutivarea cu -éla > -él –, hidronimul („sincopat“ ca şi apelativul) a devenit, desigur, Lotru (lotru). IV-c) Toponimul pelasgo(>valaho)-dac Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál. Chiar dacă scade treptat, până la extincţie, strălucirea davei / castrului Arutéla de la poarta de sud a aurului Daciei, dincoace de anii săi de „apogeu“, 106 – 271 / 272 d. H., rămâne prin istorii, peste epoca evmezică, până azi, faima întregului ţinut Arutéla ca Terra Aruteliensis, ca ţară a aurului dacilor, într-o primă etapă cuprinzând bazinul Oltului Superior din provincia imperial-romană Dacia Apulensis, apoi, în secunda, şi provincia Dacia Porolissensis, mai exact spus, toată aria intracarpatică a Daciei.


61

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Permanenţa acestei realităţi economico-sociale din ţara aurului, Terra Aruteliensis / Ţara Ardeálului, şi-a pus pecetea şi pe lu-crarea legilor fonetice asupra semnificantului / toponimului pelasgo(>valaho)-dac, Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál. Prin acţiunea legii economiei de semnificant, tetrasilabicul Arutéla devine bisilabicul de astăzi, Ardeál, în toate formele păstrându-se accentul în silaba cu vocala nelabială, anterior-mijlocie, -e-, ori, în ultimă instanţă, în silaba cu diftongul ascendent: 1) în perechea de oclusive dentale, datorită sonantei lichide vibrante, -r-, consoana surdă, -t-, se transformă în consoană dentalsonoră, -d-, sem-nificantul înfăţişându-se drept Arudéla ; 2) în noua formă, Arudéla, interacţiunea dintre vocalele de maximă apertură, iniţială şi finală, duce la diftongarea ascendentă a lui -é- în -eá-, semnificantul schimbându-se în Arudeála; 3) vorbitorii pelasgi > valahi, nemaipercepând „diminutivalitatea“ (din -éla, datorită diftongării), acceptă apocopa lui -a, toponimul – în spiritul legii economiei de semnificant – devenind Arudeál; 4) şi, în ultimă instanţă, intervine din nou legea economiei de semnificant, toponimul trecând la „regim bisilabic“ o dată cu „sincoparea“ vocalei bilabiale posterior-închise, -u-: Ardeál. Desemnând provincia / „ţara“ aurului Daciei, toponimul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál are „încărcătură semantic-sincretică“ aparte; radicalul – ca şi în hidronim – reverberează înţelesul-pivot de davă naturală, de râu, de pământ, de ţinut (ţară / provincie) unde „creşte“ / „înmugureşte“ aur, inducţia autoproiectându-l – dinspre multimilanare istorii – chiar şi în câmpul cromatic al „aurului verzui / verzuriu“, poate, pentru că „se întemeiază“ şi pe realitatea arhicunoscută deja: aurul pelasgo(>valaho)- dacilor din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – după cum ne încredinţează arheologul /

Fig. 15. Gaia psihopompă – „stăpâna Aerului, a Apei şi a Pământului“ de pe coiful de aur al Cavalerului Zalmoxian, descoperit în Dacia Nord-Dunăreană, la Peretu-România.

istoricul Ion Horaţiu Crişan – «conţine mult argint (în medie 25 – 26 la sută) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşte recunoaşterea lui». Poate şi pentru că proporţia aur– argint este sacră, derivată din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, dinspre perechea sacră secundă, Soare / So-Ares („tânăr / războinic“ – în dominantă-Yang, cu „75 la sută aur“) – Lună („sora soarelui, spuma laptelui“– în dominantă-Yin, cu „25 la sută argint“), pentru că nobilul metal dinArutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál se găseşte «sub toate formele sale: în filoane – aur primar, în sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni» (CS, 335).

SIGLE (cifra de după siglă indică volumul – unde-i cazul – şi pagina de referinţă): BVoc = Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. CPLR = Codul poştal al localităţilor din R.S.R., Bucureşti, Ed. Direcţia Generală a Poştelor şi Telecomunicaţiilor, 1974. CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986. DEX-75 = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1975. DMID = Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus – comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964. Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 — publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970. GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989. GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971. HIst, I, II = Herodot, Istorii, I / II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l / 1964. IorGet = Iordanes, De origine actibusque Getarum / Despre originea şi faptele Geţilor (ediţie bilingvă, latină – română; traducere: David Popescu; îngrijirea ediţiei, studiul introductiv şi note: Gabriel Gheorghe), Bucureşti, Editura Fundaţiei Gândirea, 2001. MIMS = Mircea Muşat, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980. MKP = Paul MacKendrick, The Dacian Stones Speak (The University of North Carolina Press, 1975) / Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. NBesch = J. F. Neigebaur, Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, Joh. Urban Kern, 1854. OSr = Ştefan Olteanu, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII – XI), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. PDac = Vasile Pârvan, Dacia – civilizaţiile antice din ţările carpatodanubiene („ediţia a cincea, revăzută şi adăogată“; traducere după originalul manuscris francez inedit, note şi îngrijire ştiinţifică de Radu Vulpe), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. PGet = Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei – ediţie, note, postfaţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.


62

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

PTDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003, 504 pagini. PTDR = Ion Pachia Tatomirescu, Dacia (Dacoromânia) lui Regalian / Regalianus’ Dacia (Dacoromania) – The Independent State of Dacia / Dacoromania (258 (traducerea în limba engleză de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998. PTIR, I = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001. PTMar = Ion Pachia-Tatomirescu, Maramaris / Maramarisia (Maramureş) – Ţara Dacilor Mari (Magni), de pe Mureşul Mare / Tisa, în revista Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, Clio, Timişoara, anul II, nr. 4 – 5 / mai – iunie, 1993, p. 2. PTTab = Ion Pachia Tatomirescu, Viaţa Daciei (Dacoromâniei) reflectată în tablele / tabulele cerate din Ardeal..., în Clio (Timişoara), anul II, nr. 3 – 4 / martie – aprilie, 1993, p. 2. PTZpl, I, II = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997. RArd, XII = Adrian Riza, Ardeálul, XII, în revista Transilvania (Sibiu), anul XII (LXXXIX), nr. 11, 1983, pp. 27 – 37. REl = I. I. Russu, Elemente traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1976. REtn = I. I. Russu, Etnogeneza Românilor – fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. SHA = Scriptores Historiae Augustae, edidit Ernestus Hohl, vol. I – II, Editio stereotypa correctior addenda et corrigenda adiecerunt Ch. Samberger et W. Seyfarth, Teubner, Leipzig, 1965. W. ro = Wikipedia – enciclopedie liberă, Bucureşti, 2012. XIRD, I = Acad. A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I (Dacia ante-romană şi Dacia romană – 513 înainte de Hristos – 270 după Hr.), Bucureşti, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1913.* _____________ * Variante ale studiului Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál au fost publicate în presa vremii: (I) în cotidianul Renaşterea bănăţeană (ISSN 1221– 4051), Timişoara, nr. 707, 27 iunie 1992, p. 9 (titlu: Ardeál < Arutéla / Arudela – o ipoteză etimologică); (II) în revista Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, Clio, Timişoara, anul III, nr. 1, 1994, p. 2 (titlu: Toponimie dacoromânească arhaică: Arutéla, Terra Aruteliensis / Arudeliensis – Ardeál, Ţara Ardelenilor / Ardeálului, Moldadava / Moldova etc.); (III) în revista Comterra – Review of Comterra's Academy (ISSN 1454 – 1325), Bucureşti, anul III, nr. 5 – 6 / 2001, paginile 24 şi 31(titlu: Arutéla / Arudela – Terra Aruteliensis / Arudeliensis – Arudeal / Ardeál – Ţara Ardelenilor / Ţara Ardeálului); (IV) în revista Transilvania (ISSN 0255 – 0539), Sibiu, serie nouă, anul XXXII (CVIII), nr. 8 – 9, 2003, pp. 82 – 89 (titlu: Arutéla / Arudela – Terra Aruteliensis / Arudeliensis – Arudeal / Ardeál – Ţara Ardelenilor / Ţara Ardeálului); (V) în Anuarul de martie (ISSN 1842 – 0974), Timişoara, an II, nr. 2, martie 2007, pp. 348 – 368 (titlu: Arutéla / Arudela – Terra Arutéla / Aruteliensis – Arudeal / Ardeál – Ţara Ardeál / Ardelenilor); (VI) în „enciclopedia liberă, W.ro“, 4 iunie 2007 (titlu: Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál ); (VII) în revista online, Agero (rubrica Istorie), Stuttgart, săptămâna 1 – 8 august, 2009 (titlu: Arutela – Arudela – Arudeal – Ardeal – „Ţara Ardelenilor“). Etc.


Regatul Cuvântului

63

CANADA

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Slavomir Almajan- Ascultă Pământul

Ascult pământul Ascult pământul, nearată glie Cum bate în adâncu-i a inimă, a plâns, I-atât de veche cizma ce-l calcă a a urgie Şi oasele uscate, ecou de veşnicie, Fântână astupată, snopul cel nestrâns… Se spune cum că Bătrânii spun că dacă Turla bisericii din sat N-ar fi Cerul s-ar prăbuşi peste lume Cu depărtare cu tot, Că păstorii Coboară din cer doar atât Cât să-şi ascută baltagul Pe iernile noastre şi dacă n-ar fi stele, spun ei, ei singuri ar cădea vestindu-ne că s-a aprins o nuntă în calea laptelui…

Şi parc’aud cum geme de-o naştere divină, De un izvor, de-o sete, de-un dor al vreunui mal… Pământule, adună-ţi puterea-n rădăcină, Ridică-te prin pomii cei noi înspre lumină, Prin verdele câmpiei, prin via de pe deal. Ascult pământul…parc’ar fi un pântec, Un născător de multe din câte n-au mai fost. Şi parc’ar fi o taină, o aşteptare, cântec, Un vis, un dor de mâine căzut într-un descântec, O viaţă fără umblet, o moarte fără rost… Ascult, mă rog, flămând de îndurare, Aud cetăţi gemânde adânc între ruine Şi sufletele multe în stâlpii cei de sare, Popasurile urii şi apele amare, Pământ al întristării, Pământule din mine! O, vino, Domn al slavei, cu sceptru-ţi de lumină, Să mă renaşti în brazda întoarsă-n fără vină! Cine?

Caun dascăl de ţară Adio balcon, metereză, Voi, turme de limuzine păscănd Asfaltul de pe sufletele noastre Acolo O potecă îşi scrie testamentul Pe spinarea mioarei şi luna ca un dascăl de ţară…

Cântăreţulînsângerat

Cum ar fi un concert pe o singură coardă: Lumea s-a aşezat cuminte în cutele veşniciei, noaptea azvârle monezi ruginite în scripca lunii… Cântăreţul însângerat adună foşnetul stelelor într-o pădure numai de el ştiută, până când degetele îl vor ninge dinspre frunză şi dinspre val cu uitare de piatră. Furtuni Pereche De câte ori ţi-am pomenit de cer Tu atârnai din sus o funie albastră Înaltul meu l-ai colorat cu ger Străin urcuş spre nefiinţa noastră Mai am atâtea oase de-ngropat Şi-n ploi de aripi să-ţi zidesc fiinţa Subţirea razei cerul meu plecat Frânghiei ancorată în dorinţă! Şi peste noi un cer patriarhal Ce ne-a rostit într-un divin “sa fie”, Un tu şi eu în dansul unui val, Furtuni pereche, haos, armonie...

Cine se va duce, o, Dumnezeule, Pe uliţa mare a satului meu? Şi cine va urni calul şi călăreţul De pe piedestalul memoriei? Odată au fost trei, spun bătrânii, Dar acum două turle au mai rămas Ca cerul să nu-şi surpe depărtările peste oameni. Cine, Dumnezeule, va aduce înapoi Oile risipite, păstorii niciodată îndeajuns de bătrâni Să vadă între suspinele lor Cum s-a aprins o nuntă în Calea Laptelui? Cine, Dumnezeule, va vorbi despre Tine Pe uliţa mare a satului meu, Cine va cântării aurul cuvintelor Tale, Şi cine Te va chema sub tei În seri de iulie? Cine, cine, Dumnezeule, va purta Nera Cu fosta ei limpezime în venele lui? Iată, buzele mele ard, Trimite-mă, Doamne!

Potop Târziu… Potop târziu, mulţimile flămânde, Trufaşe-n marş spre cine ştie unde, Un pas în altul, împreunaţi în stradă Pornesc tumultul clipelor de sfadă. E parcă marş şi totuşi văd că nu e Destinul mic zidit în cărăruie, Cu frunze reci cântate peste piatră Şi foc tihnit îmbatrânit în vatră… E parcă marş sau poate o poveste Urcuşul fals în dincolo şi peste Şi cine stie cât o să rămână-n Zidirea zilei scursă pe sub mână? Şi peste paşi uitările ne plouă Cum peste flori zidirile de rouă!

Să-mi respiri De din noapte, din nelinişti, Din târziu în mai devreme Te-am şoptit din albul spumei În zăpezile-mi perene Sa respiri, zeiţă albă, Nu din ghiaţă ci din pietre Cum respiră din cenuşă Slava codrului în vetre... Să te am în zori, măiastro, Nuntă pârguită-n vie, Stelele să-ţi poarte trena, Trup suav de poezie. În ogoru-mi de prin pagini {i s-au plâns bolnavi lăstunii Cu aripi îngreuiate, Prăfuite-n colbul lunii...


Regatul Cuvântului

64

Sonet de miercuri

Patrie! Tu eşti piatra peste care s-au trecut pe rând zidarii Să te pună-ntr-o zidire zamislită-n dor de tihnă, Patrie de foaie verde şi tristeţi între fruntarii, Cum te zbat in crusta lumii apele de neodihnă!… Ţi-au plecat colindătorii undeva prin nu ştiu unde Şi-au rămas batrânii singuri trăgănând pe-un ciob de plai… Unde-s nunţile Zamfirei, unde-s doinele-ţi fierbânde? Patrie cu dor de ducă, plâns de frunză, plâns de nai!… Te-a săpat adânc sudalma şi te-a prins în căngi dolarul, Şi-au plecat pe nu ştiu unde fii tinereţei tale… O, de-ar trece peste fruntea-ţi asudată multul harul! O, mormânt al Mioriţei, nu te-ai săturat de jale? Domnul să te aibe, ţară, cum te port în arca rugii, Să te cureţe de lepra izvodirilor murdare, El te-a plâns pe lemn de cruce şi-a purtat ştergarul slugii, El te va zidi cu pacea dragostei izbăvitoare… Nu ţi-a fost de-ajuns coşmarul viselor neîmplinite? Nu ţi-a fost de-ajuns corvoada faptelor neroditoare? Patrie de foaie verde, neam de ode nerostite, Domnul ţi-i pe pragul tindei, hai, ridică-te-n picioare!

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Voi... Voi beţi în sărbătorile voastre Şi tociţi un ocean de cuvinte Lăudând Dumnezeii voştri de lemn... Nu vedeţi cum, de una singură, mâna Vă scrie vârstele pe zid Ca semn? Voi pescuiţi peştii voştri radioactivi Departe de cerul oraşului Pe care frica voastră l-a desenat în gri... N-auziţi cum sfârâie pe jar peştii adevăraţi Şi glasul strigându-vă “Veniţi, copii!”? Voi semănaţi boabe de plastic Pe drumul bătătorit şi pe ţarini, Hăituiţi de uriaşele păsări de fier... Nu simţiţi cum o secetă lungă Vi s-a rostit şi lipsa de ozon, Şi ger? Voi limpeziţi cerul târziu al planetei Rostind solemn o predică de paşte... Nu vedeţi cum o stea numită Pelin Grea de toate nepăsările noastre A otrăvit apele de azi şi de ieri, Cu venin? Nu vedeţi, n-auziţi, nu simţiţi Cum aleargă bătrâna slujnică la uşă?

Se depune pest pleoape, palidă, teroarea serii, Frigul umed se prelinge înlăuntru-mi ca un plâns… Parc’ar fi străină apa din cascadele durerii, Parcă-n trista izolare toate morţile le-am strâns… Şi prin toate, ca o rană, parcă e şi parcă nu e, Urma clipei ce trecuse m-a străpuns cu locu-i gol. Ştiţi vreunul de se poate ţintui secunda-n cuie? Trecerea îmi subţiase sinele într-un simbol… Şi de n-ar fi raza rază, să mă lege de o umbră, M-aş fi scurs prin vreo idee în visarea nu ştiu cui! Nefiinţa m-ar aşterne-n valuri de tăcere sumbră Ori meschina înnorare m-ar purta prin ploi hai-hui. Dar aşa a fost să fie, la mijloc de săptămână, Să sfidez teroarea serii cu metafora de mână!

Patria cuvintelor În patria cuvintelor, dacă te opreşti şi-asculţi, Vei auzi murmurul gândului niciodată sătul Şi parcă s-ar treiera spicele viselor într-o simplă trecere Şi piatra tablelor s-ar face sul… Acolo şi calul de alabastru Se poate înveşnici fără piedestal, Calareţul rămâne mereu cu o metaforă în urmă În acest delir al noului val. În patria cuvintelor, dacă e patrie cu adevărat, Silabele sunt pietre rotunjite în râu ( altfel de pietre şi altfel de apă) În patria cuvintelor ideea de tropot E mereu străină ideii de frâu. În patria cuvintelor, dacă există cu adevărat, Poetul îşi asterne spinarea la arat!

LACRIMILE LUMINIŢEI AMARIE Motto „Lacrimile sunt roua de pe fruntea îngerilor care păcătuiesc în cer...” (Luminiţa Amarie) Luminiţa Amarie este o poetă care încearcă cu talent şi demnitate să se facă cunoscută în lumea literară contemporană. S-a născut în data de 20 ianuarie 1987 în oraşul Dorohoi, Judeţul Botoşani. La o vârsta fragedă a părăsit ţara, stabilindu-se pentru un an în Italia, apoi în Franţa, unde frecventează o serie de cursuri şi specializări, printre care liceul şi studii preuniversitare. Încă din şcoală a fost remarcată pentru talentul său poetic, literar şi artistic. Călătoreşte în Europa, Africa, America de Sud şi Orient. În prezent locuieşte în Marea Britanie, la Londra, dar se reîntoarce foarte des la Parisul copilăriei şi din ce în ce mai mult în România, unde pământul o cheamă şi-i dă puterea de a scrie. Luminiţa Amarie iubeşte copiii, muzica, teatrul şi natura. Prima sa carte urmează să fie publicată în curând la Editura „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Cu acest volum „Lacrimile, dinţii albi ai durerii”, Autoarea este convinsă că un scriitor care doreşte să fie recunoscut ca poet, trebuie să-şi demonstreze în primul rând vocaţia în acest domeniu, perfecţionându-şi mereu stilul şi construcţia versului.


Regatul Cuvântului

65

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Cartea începe precum un text din lirica norvegiană („Învaţă de la toate”): „Din rădăcini adânci, pământ cu jar şi iz/ Iubeşte-mă în mai cât poţi tu să cuprinzi./ Adâncul meu eşti tu, eşti floarea mea de colţ,/ Iubeşte - mă în mai şi du-mă către bolţi (…) Iubeşte-mă în Mai în toată măreţia/ Iubeşte-mă când tac să-ţi fiu împărăţia/ Iubeşte-mă în Mai aşa cum mă doreşti/ S-apună şi apoi răsară-n noi toţi mugurii dumnezeieşti/ Iubeşte-mă în Mai, fii umbra mea, furia/ Iubeşte-mă în cer caci eu îţi sunt simbria/ Respira-mă si-apoi îmbrăca-te cu mine/ Într-o pădure cu salcâmi şi flori printre ruine/ Iubeşte-mă în Mai, nu mă lăsa pe mâini'/ Iubeşte-mă în Mai şi – îmbată-te cu mierea de salcâmi/ Iubeşte-mă în noapte-n calde lumini de lună/ Când soarele ne-atinge şi ţine împreună/ Iubeşte-mă-n albastru în mov şi străveziu/ Iubeşte-mă acum şi iar într-un târziu/ Iubeşte-mă în galben cum te iubesc şi eu/ Iubeşte-mă în alb, până la Dumnezeu.”

Luminiţa Amarie

Volumul de poeme al Luminiţei Amarie trebuie imaginat ca o poveste de dragoste, o carte a tensiunilor sufleteşti în care efortul poetei este de apreciat: „M-ai ajutat să zbor deasupra sufletului tău/ şi în culori să mă topesc să îţi

fiu curcubeu (…) Mi-ai spus că vrei să-ţi fiu mireasă, tu mirele din vis/ M-ai învăţat să-ţi fiu imperiu şi un ocean nescris…” Rostirea lexemelor în poezia Luminiţei Amarie cutreieră tema unui ideal, dar şi pe cel al iluziei: iubirea. Scriitura prinde idealitatea de dinaintea diegezei iubirii, precum în versurile: „Mi-ai spus că vrei să fiu terestră şi-n nopţile târzii/ Mi-ai spus c-o să mă ţii în braţe şi scut tu o să-mi fii/ Mi-ai spus că vrei să-mi fii un fir de floare sfântă/ Să-mi fii inel de flori şi mireasmă de nuntă…” Influenţele poeziei lui Ion Minulescu înfrumuseţează povestea de iubire şi jurământul, ca în poezia „Sunt”: „… Sunt tot ce vrei şi ce aş vrea saţi fiu/ Sunt o vioară ce te cântă în târziu/ Sunt o fântână şi tu mă bei cu dor/ Sunt eu, sunt doar un suflet călător…” Povestea se resfiră cu puternice pasiuni pe care le simte poeta: „Ne îmbătăm în gustul de păcat/ Lanul de maci ne este tainic pat…” sau: „Să te sărut, să te descânt cum doar buzele-mi ştiu/ Să-ţi fac culcuş în lut, tu mie vizitiu/ Să mă respiri încet, nebun ca un păgân/ Iar eu să de ademenesc cu floarea de salcâm…” Cu siguranţă că, prin intermediul freneticei pasiuni pentru poezie, Luminiţa Amarie se va înscrie cu aplomb pe orbita lumii literare. raporturi dintre zei si univers. Lumea reprezinta un domeniu in care isi exercita libera lor vointa. Acesti zei s-au indepartat mai mult sau mai putin de fenomenele naturale. La inceput, zeii erau considerati a fi un fel de dublu pe jumatate nediferen-tiat, pe jumatate spiritual al acestor fenomene; in urma dezvoltarii religiilor, zeii nu mai sunt forte naturale, ci devin persoane.

Despre carte: In cadrul cursurilor pe care le-am sustinut la College de France, am intreprins un amplu studiu privitor la sacrificiile savarsite in cadrul diferitelor religii. Dupa ce am cercetat aceasta problema in vechile culte ale Orientului, Greciei si Romei, am fost nevoit sa analizez in paralel importanta sacrificiilor in cadrul misteriilor paganismului greco-roman, precum si sacrificiile in cadrul cultului crestin. Cu aceasta ocazie, m-am ocupat de problema originilor crestinismului si am ajuns la concluzia ca radacinile acestei religii nu trebuie cautate doar in iudaism, ci si in vechile religii pagane, prin intermediul cultelor misteriilor . Cultele elenistice si religia romana au pastrat, inca din vremurile indepartate, riturile epocilor primitive, peste care au suprapus o noua conceptie asupra lumii si a zeilor, cat si noi

Pe masura ce constiinta personalitatii umane dobandea o mai mare claritate, personalizarea zeilor a capatat o mai mare acuratete. Personalizarea lor a devenit mai mult sau mai putin transcendentala, dar ea a fost gandita dupa calapodul umanitatii. Actiunea invizibila a zeilor se modeleaza pe cea a oamenilor cu autoritate in societate. Zeii devin stapanii, protectorii cetatilor si ai familiilor. Cultul care li se dedica acum reprezinta un omagiu adus suveranitatii lor, o retribuire a bunelor lor servicii, conditia prin care se mijloceste continuitatea bunavointei lor. Vechile rituri magice se infaptuiesc acum exclusiv in cinstea lor. Acum sacrificiul devine un dar, un tribut, un semn al adoratiei. De aceea a fost cat se poate de firesc ca aceste sacrificii sa fie multiplicate. Chiar daca ideea necesitatii sacrificiului, a unei necesitati care nu este o simpla obligatie morala, ci un soi de lege naturala, inca subzista suficient pentru a nu-si pierde caracterul magic, nimeni nu va mai tagadui faptul ca sacrificiul reprezinta acum o trasatura proprie religiei.

CUPRINS

Alfred Loisy

CUVANT INAINTE 5

Capitolul III

Capitolul V

Capitolul I

MISTERIILE DIN ELEUSIS 65

ISIS SI OSIRIS 151

RELIGIILE NATIONALE SI CULTUL MISTERIILOR 7

Capitolul IV Capitolul II DIONYSOS SI ORFEU

Capitolul VI MITHRA 201

29

CYBELE SI ATTIS 105


66

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Despre autor: Alfred Firmin Loisy(1857-1940), profesor, preot si teolog, a devenit principalul exponent al modernismului biblic in Biserica Romano- Catolica, argumentand ca criticismul biblic ar trebui aplicat la interpretarea Scripturii. Pozitiile sale teologice l-au pusadesea in conflict cu autoritatile ecleziastice ale epocii sale, precum si cu papii Leon XIII si Pius X. Pina in 1931 a condus catedra de istoria religiilor la College de France. Moare in 1940. Opera (selectiv) Evangile et l'Eglise (The Gospel and the Church). 1903, Bellevue, Paris Les evangiles synoptiques. (1907-8), Ceffonds. La religion d'Israel (The Religion of Israel). 1910, London,T. Fisher Unwin. My Duel with the Vatican: the Autobiography of a Catholic Modernist. 1924, New York: E. P. Dutton & Company. La naissance du Christianisme (The Birth of the Christian Religion). 1948, London: G. Allen & Unwin. Les origines du Nouveau Testament (The Origins of the New Testament), 1950, London: Allen and Unwin.


67

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Lisabona, 25 iulie 2012

COMUNICAT DE PRESĂ Vara Culturală Românească în Portugalia s-a încheiat cu brio Vara Culturală Românească în Portugalia, proiect inițiat de Institutul Cultural Român din Lisabona, a prezentat cu succes, pe parcursul lunii iulie a acestui an, un evantai de evenimente din diverse domenii: literatură, teatru, muzică clasică, cântece și dansuri populare. Lansarea traducerii cărţii Dimineaţă pierdută de Gabriela Adamesteanu Scriitoarea Gabriela Adameşteanu a fost prezentă la Lisabona pe 3 iulie 2012 pentru lansarea traducerii în limba portugheză a romanului său Dimineaţă pierdută/Uma manha perdida. Versiunea portugheză îi aparține traducătorului Corneliu Popa. Lansarea a avut loc la ora 18h30, la Librăria Leya na Barata şi a beneficiat de prezentarea scriitoarei portugheze Lídia Jorge şi de un public numeros, printre care Ambasadorul României, domnul Vasile Popovici, şi Ambasadorul Republicii Moldova, domnul Valeriu Turea. Cartea s-a bucurat de mare atenție din partea presei portugheze (ziare: O Primeiro de Janeiro, Jornal de Noticias, Correio de Manha, Jornal I; reviste: Caras, Time-Out, Ipsilon, televiziune: RTP, SIC Noticias). Traducerea şi publicarea au fost sprijinite de către Institutul Cultural Român prin Centrul Național al Cărții, programul TPS (Translation and Publication Support Programme).

Personajul principal al cărții, Vica, e descris în ce mai importantă revistă-supliment de cultură portugheză, Ipsilon/Público, ca o „scurtă istorie a României în trupul gârbovit al unui personaj greu de uitat”. Spectatorii portughezi s-au prins în horă cu Junii Sibiului Aproximativ 1500 spectatori i-au aplaudat călduros pe Junii Sibiului în prima seară dedicată României la Festival ao Largo, eveniment ce se desfășoară anual în fața teatrului de operă din Lisabona, în piațeta unde s-a născut poetul Fernando Pessoa. Publicația portugheză online Hardmusica descrie spectacolul cu entuziasm: „Institutul Cultural Român a adus în Piața São Carlos un număr de 24 de dansatori și 10 instrumentişti care au acompaniat dansurile tradiționale. Dansul vioi a umplut piața cu un public eterogen, format din portughezi și mulți străini, așezați unul lângă altul, curioși să vadă evoluția pe scenă a Junilor Sibiului. Nu exista niciun spațiu neocupat, cartierul Chiado s-a oprit ca să poată vedea spectacolul din estul Europei, și chiar și la balcoane puteau fi văzuți spectatori. Dansurile cele mai cunoscute din Transilvania semănau cu bailaricos - folcor tipic lusitan - cu care portughezii din public s-au identificat imediat, mai ales datorită costumelor similare. Horele dansatorilor și muzica unică a orchestrei au oferit întregii piețe o noapte bogată în cultură.” La finalul spectacolului, Junii au surprins publicul chemându-l să se prindă în horă alături de ei. „Alexandru Tomescu este un talent prodigios, în mâinile căruia se află o piesă de patrimoniu românesc”, titrează cel mai important ziar portughez Institutul Cultural Român de la Lisabona a co-organizat două concerte extraordinare cu Alexandru Tomescu & Orchestra Filarmonia das Beiras, în Aveiro și Lisabona. Premiera portugheză a lui Alexandru Tomescu și a celebrei sale viori Stradivarius Elder – Voicu 1702 a avut loc la 10 iulie în Auditoriul Rectoratului Universității din Aveiro (Campus Universitário de Santiago), bucurându-se de o promovare intensă și de prezența a 500 de spectatori entuziaști. Cel de-al doilea concert, integrat în Festival ao Largo 2012, a fost susținut în inima capitalei portugheze, pe 11 iulie, fascinându-i pe cei aproximativ 1400 de spectatori prezenți în piața São Carlos. Presa lusitană a dedicat spații ample prezenței violonistului român în Portugalia, atât la radio (Radio Terranova și Radio Antena 2), cât și în cele mai importante ziare naționale și locale, inclusiv prin interviuri (Público, Diário de Notícias, Diário de Aveiro). Redăm mai jos câteva fragmente din câteva articole apărute în presa scrisă: „Unul dintre marile evenimente ale acestei veri va fi, cu siguranță, premiera în Portugalia a excelentului violonist român Alexandru Tomescu, solist al concertului din 11 iulie (orele 22:00), acompaniat de Filarmonia das Beiras. ” Bernardo Mariano, Quociente de Inteligência/Diário de Notícias, ediţia din 2 iunie 2012, pagina 16 „Este pentru prima oară când Alexandru Tomescu, considerat unul dintre cei mai buni violoniști din generația sa și una dintre cele mai mari promisiuni internaționale, se află în Portugalia, aducând cu el o raritate : vioara Stradivarius Elder-Voicu 1702, piesă din Patrimoniul Național al României. (…). Îşi manifestă încrederea în premiera de la Lisabona, fară să ascundă totuși presiunea pe care o resimte pentru faptul că este definit ca ‹‹liderul tinerei generații de violoniști români››, așa cum l-a prezentat Institutul Cultural Român de la Lisabona, responsabil pentru venirea sa în Portugalia.” Cláudia Carvalho, Jurnalul Público, ediţia din 11 iulie 2012, pagina 24 „Alexandru Tomescu, un Stradivarius și Filarmonia das Beiras la Festival ao Largo Aceasta fuziune extraordinară a avut loc în seara de 11 iulie (…) O fuziune care a făcut posibilă interpretarea unor piese celebre de George Enescu (Preludiu la unison), Wolfgang Amadeus Mozart (Concertul nr. 3 în Sol Major pentru vioară și orchestră), Ciprian Porumbescu (Balada), Constantin Dimitrescu (Peasant Dans) și Bela Bartók (Dansurile Românești), și care, sub bagheta dirijorului Ernst Schelle au umplut Piața São Carlos. Interpretarea lui Alexandru Tomescu, cu vioara la unison și în compania Orchestrei Filarmonia das Beiras, a avut drept rezultat un concert extraordinar care i-a fascinat pe toți cei prezenți.” Jessica Camacho, publicaţia portugheză online Hardmusica


68

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Ana Pepine şi Paul Cimpoieru chemaţi de două ori la rampă de publicul portughez În perioada 4-18 iulie 2012 s-a desfăşurat cea de-a 29-a ediție a Festivalului de Teatru de la Almada, al treilea ca dimensiune din Europa şi cel mai important festival de gen din Portugalia. Institutul Cultural Român, în colaborare cu Compania de Teatru din Almada, a prezentat spectacolul cu piesa "Doi dintre noi", în concepția şi interpretarea actorilor Ana Pepine şi Paul Cimpoieru, de la Compania de Teatru Passe Partout Dan Puric. Evenimentul a avut loc în 11 iulie, pe scena mare a Festivalului. Spectacolul s-a bucurat de un public numeros şi variat (peste 600 de persoane), care a umplut până la refuz amfiteatrul cel mare al festivalului. Evoluția remarcabilă a tinerilor actori şi autori Ana Pepine şi Paul Cimpoieru a fost răsplătită cu îndelungi aplauze. Artiştii au fost chemați de două ori la rampă, pentru a răspunde manifestărilor de simpatie ale publicului. Medaliată cu aur în iulie 2010, în cadrul Festivalului Internațional de Dramă şi Pantomimă de la Belgrad, „Doi dintre noi”, purtând marca Dan Puric (al cărui limbaj teatral trece dincolo de orice barieră lingvistică, culturală şi socială), este un spectacol atemporal, în „limba lumii / language of the world”, “teatru contemporan în toată dimensiunea lui modernă şi spectaculoasă”, după cum îl caracterizează Sarah Adamopoulos în revista Festivalului. Pianistul Sorin Petrescu în premieră în Portugalia, la Festival de Estoril Vara românească s-a încheiat în stil clasic, la cea de-a 38 ediție a Festivalului de Muzică de la Estoril, membru al Asociației Europene a Festivalurilor, EFA. La 17 iulie, în impunătoarea sală de spectacole a istoricului Hotel Palácio de Estoril, peste 150 de spectatori de proveniență diversă au ales să-și petreacă seara alături de pianistul Sorin Petrescu, de la Filarmonica din Timişoara. Acesta a prezentat, cu o impresionantă măiestrie interpretativă, compoziții de Chopin, Debussy, Ravel, Enescu și Silvestri. Apaluzele îndelungi și bis-ul de la finele programului atestă încântarea cu care publicul l-a receptat pe sensibilul pianist român, încununând prima Vară Culturală Română pe tărâm lusitan. Regizorul Adrian Sitaru a făcut parte din juriul festivalului de scurt-metraje Curtas Vila do Conde După succesele repurtate la edițiile precedente, cinematografia românească a fost reprezentată şi anul acesta la Festivalul Internațional Curtas Vila do Conde. Aflat la cea de-a 20ª ediție, desfășurată între 7 și 15 iulie 2012, festivalul a selecționat 8 producții româneşti, repartizate pe trei secțiuni diferite: Competiţie Internaţională, Da Curta à Longa şi Panorama Europeană. La invitația organizatorilor și cu sprijinul ICR Lisabona au fost prezenți la Curtas Vila do Conde 2012 regizorul Adrian Sitaru, membru al juriului, şi Radu Stancu, producătorul filmului Tenis, aflat în competiția internațională. Alături de aceştia, a fost prezent şi Mihai Mitrică, din partea Asociației ESTEN'N'EST, care a adus la festival, în cadrul secțiunii Panorama Europeană, şase scurt metraje româneşti, foarte apreciate de publicul de specialitate (critici şi cineaşti). Filmul Din dragoste cu cele mai bune intenţii/Best Intentions de Adrian Sitaru a fost vizionat în avanpremieră portugheză sâmbătă 14 iulie, de către 200 de spectactori. Filmul a fost prezentat în cadrul secției Da Curta à Longa/De la scurt la lung, care prezintă filme de lung-metraj ale regizorilor premiați pentru scurt-metraje la ediții precedente ale festivalului. Pentru mai multe informații: Antoaneta Roman, Director adjunct ICR Lisabona +351 21 355 71 24, icrl.dir@mail.ptprime.pt


69

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

INTERVIU CU -ALEXANDRU FLORIN ŢENE PREŞEDINTELE LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI George ROCA: Distinse domn, vă mulţumesc că aţi acceptat acest interviu. Ştiu că sunteţi veşnic ocupat şi nu aş vrea să vă răpesc timpul, dar totuşi aş dori să aflu cât mai multe despre dumneavoastră. De unde vă trageţi seva? Cum au fost începuturile? Al Florin ŢENE: Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos. De acest univers m-am despărţit cu greu. În vara lui 1958 ne-am mutat în casa noastră de pe strada Parcului. Construită de părinţi, pe credit luat de la bancă. Dar din păcate edificiul nu a avut o viaţă prea lungă. În 1978, casa a fost demolată de comunişti pentru a extinde perimetrul unei centrale termice care alimenta blocurile din apropiere. Culmea ironiei, această centrală termică în prezent este dezafectată. Locuitorii blocurilor şi-au instalat centrale de apartament. Învăţând la şcoală că oraşul nostru a fost castrul roman numit Rusidava (situat pe teritoriul actualului cartier Momoteşti) şi că pe sub coasta de la fântâna Bâtca a trecut Drumul lui Traian spre Sarmisegetusa - Rusidava făcând parte din sistemul roman de apărare numit Limes Alutanus - împreună cu prietenul Ilie Vulpe, istoricul de mai târziu, am început să săpăm în diferite locuri pentru a descoperii vestigii romane. Dar, spre dezamăgirea noastră, nu am găsit nimic... Totuşi acea „arheologie infantilă” ne-a folosit la consolidarea unor cunostinţe temeinice despre istoria neamului. George ROCA: Vorbiţi-mi puţin despre şcoală româneasca a acelor timpuri! Al Florin ŢENE: Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătato şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri... şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi... astfel învăţam de teamă... nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”. Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă... Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică... care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.


70

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele de UTC. Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii... George ROCA: Am aflat din relatările de mai sus că „acolo” la Drăgăşani aţi avut concitadini oameni de litere, artişti şi chiar politicieni de valoare. Puteţi să ne daţi mai multe detalii şi desigur, să ne mai spuneţi câteva cuvinte despre domniile lor... Al Florin ŢENE: Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa... În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă despre opera lui Gib I. Mihăescu. George ROCA: Care au fost motivele plecări din oraşul natal? Eraţi deja cunoscut în Drăgăşani ca persoană publică, ca promotor cultural. Care a fost prima instituţie de învăţământ postliceal? Am aflat că aţi studiat mai întâi la Bucureşti la Şcoala Tehnică de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” pe care aţi absolvit-o după doi ani, după care aţi urmat cursurile Facultăţii de Filologie-Istorie la Baia Mare. De ce un salt atât de mare ca distanţa geografică? Al Florin ŢENE: Aşa este! După terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo... la şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureşeană... având verighete câte un fir de iarbă... pe deget! De unde aur, când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă... Eram atât de tineri, plini de speranţe şi vise... George ROCA: Deci după terminarea facultăţii aţi fost repartizat ca profesor la Tarna Mare, o localitate situată în judeţul Maramureş. Cum s-a acomodat un regăţean get-beget cu oamenii din Ţara Oaşului? Ce amintiri vă leagă de aceea perioadă? Acomodarea nu a fost prea uşoară. Vorbă lui Ţuţea „de multe ori, adaptarea la împrejurări se cheamă conformism şi conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”. Obiceiurile, dar mai ales faptul că oşanul căruia îi făceam vizite la domiciliu, ca diriginte al feciorului său, ne obliga să bem o horincă-două-trei şi să mâncăm slană... (căci dacă nu beam însemna că îi suntem duşman!), nu ne plăceau deloc. Asta ne-ar fi obligat să fim mereu cu „capul plin”... adică beţi! Greu ne-am acomodat în acest sens. Dar „am supravieţuit” şi i-am iubit mult pentru puritatea lor! Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” - înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos. George ROCA: În 1964 aţi devenit redactor al Staţiei de Radioficare Drăgăşani. Să înţelegem că a fost o încercare de a vă reîntoarce la matcă!?


71

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Al Florin ŢENE: Chemaţi la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia... contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani. Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica. Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei... aşa cum o aveau creatorii populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu). Erau pe-atunci şi mulţi impostori, strecuraţi printre noi de securitate. Îi ghiceai uşor, deorece nu prea ştiau „carte”! Îi tratam aşa cum scria odinioară Garabet Ibrăileanu: „Inteligenţii joacă roluri faţă de alţii: proştii joacă roluri faţă de ei înşişi şi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri”. Pe părintele Bălaşa l-am cunoscut prin 1965, pe vremea când lucra la Monografia oraşului Drăgăşani. Mă plimbam seara cu dânsul şi îi povesteam despre cenaclu nostru. Am avut câteva emisiuni la Staţia de Radioficare despre istoria Drăgăşaniului, a originii limbii şi poporului român. Dar colaborarea noastră la emisiuni nu a durat prea mult, fiindcă Comitetul Orăşenesc de Partid a interzis continuarea difuzării rubricilor cu preotul Bălaşa. Mai târziu, la Cluj, băiatul meu, Ionuţ, l-a invitat, împreună cu poetulpreot Ion Marinescu din Suteşti-Vâlcea, să-şi lanseze cărţile şi revistele în Sala de Sticlă a Primăriei clujene. Reîntâlnirea noastră a fost o bucurie spirituală ce nu se uită niciodată. Atunci am înţeles că omul de cultură este deseori „fiul durerii”. Tot ce are mai frumos în el se naşte cu durere şi din durere. La rădăcina fiecăreia din ideile sale se găseşte o rană. George ROCA: Deci reîntors la Drăgăşani... aţi avut o activitate culturală şi literară destul de intensă! Al Florin ŢENE: În oraşul natal, după ce s-a desfiinţat Staţia de Radioficare, în 1968 (atunci când s-au înfiinţat judeţele) am lucrat ca economist la Baza de Aprovizionare Pentru Agricultură nr.38. Aprovizionam cu materialele necesare toate unităţile agricole din judeţ. Era multă muncă. Lucram şi 10 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, iar duminica ne chemau la muncă voluntară. În timpul liber rămas scriam la cărţile mele. În perioada aceea l-am cunoscut pe Mircea Ciobanu, având la el un manuscris cu poezii pentru Editura „Cartea Românească”. Propusese volumul pentru planul editorial, dar din păcate nu a fost aprobat de Marin Preda. Mircea Ciobanu chiar mi-a spus în faţa lui Mircea Danielov, care venise să-I ceară niscaiva bani: „Ţene are poezii ce se scriu odată la o sută de ani!”. George ROCA: Şi in anii care au urmat ce fel de activitate literară aţi desfăşurat? Câteva exemple vă rog? Al Florin ŢENE: În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci. Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”... aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.


72

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

George ROCA: Sunteţi o familie complexă de artişti şi oameni de litere. Mai întâi i-am cunoscut scrierile lui Ionuţ, mai apoi ale dumneavoastră şi în cele din urmă ale doamnei Titina Nica Ţene. Trei membri de familie cu trei stiluri diferite de scris... de la jurnalism, la critică literară, şi de la poezie la poveşti şi povestiri. Multe (chiar foarte multe) le-am redactat şi publicat în revistele cu care colaborez. I-am lăsat pe cititori să judece, să îşi spună părerea... părere care veşnic a fost pozitivă şi laudativă. Cum aţi reuşit să produceţi o „familie” atât de literară. Descrieţi-i vă rog în câteva cuvinte pe membrii familiei dumneavoastră. Nu-l uitaţi nici pe Florin junior! Al Florin ŢENE: Nu eu am reuşit să-i fac literaţi pe membrii familiei mele. Dumnezeu le-a transmis harul acesta, sau poate l-am moştenit (cu toţii) de la mama mea. Soţia are în proză şi poezie o spontaneitate jucăuşe şi optimistă, care deseori se evidenţiază chiar şi în poeziile cu iz puţin dramatic. Ionuţ este un ambiţios, un căutător de noutate şi formator de opinie, pe când Florin este un bun practician. Se zice că în mâna lui... orice lucru se transformă... în „aur”! George ROCA: Cum aţi ajuns, după aceea, iar în Ardeal? Şi... tocmai la Cluj-Napoca de data asta!? Al Florin ŢENE: Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii... au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „...scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran. George ROCA: Cum v-aţi încadrat în faimoasa „oaste literară” a Clujului? Al Florin ŢENE: După ce am cunoscut viaţa de huzur al redactorilor de la revistele literare din Cluj şi Bucureşti, care veneau la redacţie la ora 10 şi plecau la 13, dar nu lucrând la birou, ci pierzând timpul prin cârciumi... nu m-a mirat că aceştia nu au prea scris lucrări de valoare. Aproape tot ce au publicat nu a fost bun nici măcar pentru „prezentul” de atunci, ne mai vorbind de viitor. Toată viaţa am fost un luptător, înţelegând faptul că trebuie să am un destin „drept” prin fapte, în folosul societăţii, fiindcă resemnarea este un viciu. Îmi amintesc că în anul 1980, soţia mea şi tata, în prezenţa mea, au scris o scrisoare nesemnată lui Adrian Păunescu, la revista Flacăra, în care era criticat Ceauşescu că înfometează ţara. La Cluj nu se găsea nimic. Se murea efectiv de foame. Scrisoarea a fost dată la Securitate şi un an de zile au căutat... până ne-au găsit! Am fost anchetaţi o zi şi două nopţi. Apoi ne-au dat drumul. În urmă acestui fapt soţia a fost dată afară din servici şi eu sancţionat pe linie administrativă. Însă, peste câteva luni, Titina a intrat secretară la revista „Tribuna”! Mai apărea şi pentru noi dim când în când câte un înger păzitor sau câte un bun samaritean! Mai adaug faptul că ofiţerul anchetator, colonelul Velea, şi-a cerut scuze când, după revoluţie, m-am întâlnit cu el. Iar un alt colonel de securitate, poetul Vasile B. Gădălin şi-a cerut iertare în faţa Icoanei Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Nicula. Mai mult, pentru a demonstra că nu suntem răzbunători, poetul Vasile B. Gădălin, a fost admis ca membru al filialei clujene a Ligii Scriitorilor Români. Am fost un luptător împotriva sistemului comunist. Nu am crezut niciodată în ideologia marxist-leninistă. Ştiam că în democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există, „e tiranie”, cum îndârjit spunea Petre Ţuţea. Datorită acestui fapt şi a unor împrejurări am participat activ la Revoluţia din decembrie 1989. George ROCA: Şi după revoluţie...? Al Florin ŢENE: După revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală” unde am promovat tinere talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care... a stâlcit limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astăzi. La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj. George ROCA: Deci pe parcursul vieţii aţi înfiinţat mai multe cenacluri... unul în fiecare loc pe unde aţi umblat, de la Drăgăşani la Cluj, via Baia Mare! De curând a mai apărut şi al patrulea... cenaclul „Artur Silveştri”! Care este menirea şi scopul acestuia? Este un omagiu marelui cărturar dispărut, a marelui promotor cultural? Da! Aşa este! În luna ianuarie a acestui an am înfiinţat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poartă numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii Scriitorilor români, şi nu numai. La


73

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

şedinţe participă de obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”. George ROCA: V-aş ruga să îmi daţi mai multe amănunte despre debutul dumneavoastră în literatură? Cu ce gen aţi început să vă faceţi cunoscut? Al Florin ŢENE: Am debutat cu poezie „Eu m-am născut când...” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera” din Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie. George ROCA: Unde aţi mai publicat? Ştiu că pe internet sunt nenumărate saituri de reviste care fac referinţă la numele dumneavoastră! Câte articole aţi publicat? Al Florin ŢENE: Am publicat poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a. În total am publicat peste 6000 de articole şi reportaje în presă. George ROCA: Am aflat că aţi fost membru activ al Uniunii Scriitorilor Români. Aţi părăsit acest forum fiind acuzat de plagiat! Care este adevărul? Ni-l puteţi relata? Ce argumente aveţi în apărarea dumneavoastră? Dacă vi se pare o întrebare jenantă puteţi „sări” peste ea!!! Al Florin ŢENE: Pardon! Nu am nimic de ascuns! În anul 2000 am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România fiind acuzat de plagiat! De fapt folosisem intertextualitatea, aşa cum au folosit-o foarte mulţi alţii din generaţia optzecistă. Adevărul este că... publicând un articol într-un ziar din Valea Jiului, unde am arătat că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu securitatea comunistă... am fost „executat”! M-am bazat pe unele documente găsite în Comitetul judeţean PCR Cluj în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989. Trei scriitori din conducerea filialei s-au simţit cu „musca pe căciulă”! Ca urmare acestui fapt... m-au aşteptat la „cotitură” şi „m-au pocnit”! Metode moştenite de la comuniştii-stalinişti! Noroc că nu m-au trimis la „canal”! Doar o parte din conducere a votat excluderea mea din Uniunea Scriitorilor înscenând plagiatul. Acest fapt m-a determinat să înfiinţez Liga Scriitorilor Români! Pe atunci era preşedintele Filialei USR amicul Constantin Cubleşan, care a rămas pentru mine doar a-mic cu toate că mi-a trimis o scrisoare în care îşi recunoştea greşeala, cerându-şi iertare! La Bucureşti, la Comisia de Disciplină, din cinci persoane, doar trei au votat excluderea. Despre acest caz s-a scris mai amănunţit. Scriitorul hunedorean Petre Birău, în cartea sa „Al Florin Ţene - viaţa ca literatură” a publicat şi scrisoarea lui Constantin Cubleşan. Adevărul scris de mine s-a adeverit. Eugen Uricariu, Ion Mureşan, Augustin Buzura şi mulţi alţii s-au dovedit a fi colaboratori ai odioasei instituţii de tortură, ştiind faptul că nu puteai funcţiona ca redactor la o publicaţie importantă dacă nu dădeai cu... subsemnatul a „secu”! În condiţiile în care această funcţie echivala cu cea de activist de partid. Cum se explică faptul că tovarăşul scriitor Cubleşan, a fost pe vremea odiosului „cel mai călătorit” scriitor din ţară? Cum se explică faptul că imediat după revoluţie, Horia Bădescu, Mircea Opriţă şi Vasile Igna au fost trimişi de tov. Iliescu, ca directori la Centrele Culturale din Paris şi Budapesta? Nu cumva aveau dosarele verificate încă dinainte, de către cine trebuie? George ROCA: După revoluţie aţi fost selecţionat de către Uniunea Europeană pentru a participa la cursurile internaţionale de jurnalism organizate de aceasta. Câteva detalii v-aş ruga. Ştiu că aţi fost foarte apreciat, că aţi primit şi premii... Al Florin ŢENE: Nu au fost cursuri. Comisia Europeană de la Bucureşti condusă pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma de Jurnalist European”. George ROCA: În urmă cu un an mi-aţi trimis spre publicare un manifest adresat Patriarhiei Romane prin care propuneaţi acesteia sanctificarea poetului naţional Mihai Eminescu. Care a fost şi este motivaţia dumneavoastră? Ce ecouri a avut acest manifest?


74

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

Al Florin ŢENE: Dacă nu s-a făcut până acum sanctificarea lui Eminescu, sunt sigur că peste câţiva ani se va face! Înainte de a propune acest lucru, am cercetat arhivele şi am dat peste informaţia că la „Serbărilor de la Putna” din august 1870, Mihai Eminescu a propus ca Ştefan cel Mare să fie făcut Sfânt! Un jurnalist anonim de la ziarul „Traian”, scria că „cititorii s-au obişnuit cu aberaţiile lui Eminescu. Auzi, Domnule, Ştefan cel Mare să fie sfânt!?”. Iată însă că astăzi, Ştefan, Domnul Moldovei, este sfânt în Calendarul Ortodox. Aşa am păţit şi eu cu propunerea mea! Au fost câţiva care m-au dezaprobat... ba chiar criticat vehement! Dar... sunt sigur că viitorul îmi va da dreptate. George ROCA: Să revenim la Liga Scriitorilor Români. Fiind preşedintele acesteia şi prim-membru fondator, v-aş ruga să ne relataţi mai multe detalii despre înfiinţarea ei. Care este menirea ei? Este o concurentă a Uniunii Scriitorilor Romani!? Cine au fost/sunt primii membri? Ce efective aveţi în anul 2011? Cum vă desfăşuraţi activitatea? Mă refer la membri, filiale, organizare, etc. Al Florin ŢENE: Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu partidele politice. Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea, împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au organizat lansări de cărţi, medalioane literarmuzicale, inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligi cât şi ai Uniunii Scriitorilor. George ROCA: Ce alte „secrete” ne dezvăluiţi despre activităţile LSR? Al Florin ŢENE: Sunt foarte multe de spus despre activităţile Ligii Scriitorilor. Mai pe larg le-am expus pe parcursul a şase pagini din prefaţa dicţionarului de curând apărut. Ţin să subliniez că Liga Scriitorilor nu face concurenţă nimănui. Ea acoperă o arie ce nu poate, sau nu doreşte Uniunea Scriitorilor să o cuprindă. Noi dorim să evidenţiem şi să îi aducem în atenţia publicului pe scriitorii din România profundă, acei autori care cu modestie şi bun simţ îşi scriu şi îşi publică volumele, fără să apară „tendenţioşi” şi înfumuraţi pe micile ecrane şi pe primele pagini ale revistelor aservite. Ei sunt cei care trudesc la construirea edificiului cultural al ţării fără sprijinul nimănui. Datorită fenomenului de globalizare aceste opere ar fi în pericol să piară, să se estompeze. Noi însă, cei din Ligă, fiind conştienţi de acest fenomen, ne dăm seama că tot ceea ce creează aceşti autori face parte din ladă de zestre spirituală a neamului românesc. De aceea încercăm să promovăm această creaţie, să o impunem atenţiei cititorilor şi desigur şi forurilor culturale. În acest context am depus conform legii, la Ministerul Culturii, dosarul privind obţinerea statutului de „Asociaţie de utilitate publică” a Ligii Scriitorilor. Sunt confirmări din partea oficialilor că vom obţine acest deziderat. George ROCA: O întrebare la care aş dori să îmi răspundeţi cât mai amănunţit. Cum se defineşte Al Florin Ţene pe plan literar? Poet, scriitor, jurnalist sau critic literar? Ce vă distinge mai mult? Al Florin ŢENE: Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are şi valoare morală, într-o accepţiune mai largă a termenului. Poate nu serveşte eticii sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătuşează, chiar şi atunci când este doar un strigăt de disperare... Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea. Până şi opera artizanală a acelor artişti cu sufletul urât, turnători la securitate, prin jocul liber al formelor sale, prin cuvintele scrise frumos, prin lumea ce-o aduce în suflet, întăreşte moralul, dorinţa de viaţă. Frumosul creează astfel, mereu, libertate. Iar etica adevărată înseamnă libertate. Dacă ar fi existat un gen de artă pură, misiunea artistului ar fi fost mai uşoară. Dificultatea însă constă în faptul că o asemenea puritate nici nu există şi nici nu trebuie să existe. Dacă dorim să facem artă, trebuie să atacăm, de fiecare dată, problema cea mai dificilă şi, până la un anumit punct, insurmontabilă, a dreptei măsuri ce trebuie respectată în acest amestec. George ROCA: Câte volume aţi publicat până în prezent? Enumeraţi câteva, vă rog! Al Florin ŢENE: Până în prezent am publicat 47 de volume de... poezie, romane, proză onirică, eseu şi critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în câteva volumele printre


75

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură speranţa”. Am publicat şi volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez încă. George ROCA: Aţi avut parte nu numai de recunoştinţa cititorilor, dar şi de cea a forurilor competente. Ce premii, diplome sau distincţii v-au onorat? Al Florin ŢENE: Am primit 53 de Premii şi Diplome naţionale şi internaţionale pentru activitatea mea literară şi de promotor cultural. Acest fapt m-a bucurat şi m-a impulsionat să produc cât mai multă literatură... Am simţit ca oamenii au nevoie de scrierile mele... iar criticii, în majoritatea lor, au scris la modul laudativ despre cărţile mele. Însă eu mă feresc de laude şi nu iau în seamă critica învăluită în elogii! Sub carapacea ei se ascunde deseori sâmburele veninului! George ROCA: Sunteţi director al revistei „Agora literară”. Aceasta este publicaţia centrală a Ligii Scriitorilor Romani? Mai sunt şi alte reviste aparţinătoare de aceasta? Al Florin ŢENE: Desigur! Dau doar câteva exemple: „Cetatea lui Bucur”, editată de filiala Bucureşti, „Heliopolis” a filialei Banat, „Moldova culturală”, editată de filială Iaşi, „Dobrogea literară”, filiala Constanţa, „Pietrele Doamnei”, filială Argeş, „Memoria slovelor”, de la Râmnicu Vâlcea, „Constelaţii diamantine”, „Literaria”, de la Craiova, etc. După cum vedeţi filialele Ligii Scriitorilor sunt active. Se pare că la numărul de reviste concurăm cu Uniunea Scriitorilor. De curând aţi devenit membru corespondent al Academiei Româno-Americane. Care au fost criteriile pe baza cărora aţi fost admis? Al Florin ŢENE: Criteriile de bază au fost: opera publicată şi activitatea mea de promotor cultural de-a lungul a peste 50 de ani de activitate în domeniul creaţiei literare şi a promovării literaturii române în ţară şi străinătate. George ROCA: Deziderate, speranţe, planuri de viitor? Al Florin ŢENE: În primul rând să fiu sănătos. Apoi să obţin pentru Ligă, din partea Ministerul Culturii şi implicit a guvernului, recunoaşterea oficială a acesteia ca asociaţie de utilitate publică. În prezent lucrez la un volum de versuri, apoi... vom mai vedea! George ROCA: Un mesaj adresat cititorilor noştri. Al Florin ŢENE: Să ia seama la faptul că, dacă ar exista numai indivizi şi obiective individuale, politica, inclusiv politica editorială, n-ar mai exista ca disciplină aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce există însă grupuri de oameni, inclusiv de artişti şi scriitori, şi obiective de grup de-o valoare absolută, a căror servire este şi obligaţia individului, atunci ia naştere sistemul specific de norme al politicii, sistem care este independent şi opus aceluia al eticii. George ROCA: Vă mulţumesc pentru osteneala de a răspunde la întrebările acestui lung interviu.

Lansarea cărţii “Dor de Bucovina”, autor Marian Maciu, coperta Antoanela Emilia Malciu, tehnoredactare Denis Marian Malciu, fotografii Rodica Rodean AVRIG, 27 iulie 2012


Regatul Cuvântului

76

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

TRIBUNA EPIGRAMISTULUI PAGINĂ REALIZATĂ DE

AnyDrăgoianu

Unui ipohondru Te duci la medic ne-ncetat Dureri de cap, de ochi, de piept Închipuit bolnav, pe drept Cuvântul lui… te-a ulcerat! George Corbu

Deghizare ardelenească

Ţăranul în comunism

Calvarul ţăranului

Dragostea

Nici icoana nu-i convine Şi-i mereu nemulţumit. Nu mai vrea să se închine În genunchi la RĂSĂRIT.

Ţăranu-i purtător de vină: Nu dă pământului hodină, În timp ce iertătoarea glie Îi dă…odihnă pe vecie!

De-i rea ori bună- eu nu ştiu, E ca mâncarea de ciuperci, Efectu-l afli când încerci Şi după ce e… prea târziu!

Cauză şi efect

Lupul s-o-mbrăcat în lână Şi s-o dus oaie la stână, Dar şi-a regretat impulsul …Seara când o fo’ cu mulsul! Emil Ianuş

Laurian Ionică

Capra vecinului

Vă prezint cu-nfrigurare Atmosfera cea mai sumbră: Când e lună sau e soare Chiar şi prostul face…umbră!

Văzându-i capra-cam râioasăŞi soaţa- sexy şi focoasăŞă-i moară capra? Chiar de fel N-aş vrea, dar sper… să crape el! Cornel Ştefan Rodean

Mitică Ion

Nelu Vasile

Opinie realistă Când cu salată te hrăneşti Permite-mi să constat aieve, Că nu ai chef să mai pofteşti Vreo frunză a vreunei Eve!

Mariana Dobrin

Constantin Iuraşcu

Căsnicie… echilibrată

De ce aş vota?

Imprevizibil

Pe plajă

Copiii sunt cuminţi, Soţia e focoasă În juru-mi toţi sunt sfinţi… Iar soacra ţine-o coasă!

Pentru o bere şi un mic, Cum sunt băiat cuminte, Poate la burtă să mă stric; Dar sigur nu...la minte!

Când e-o ,,pipiţă’’ la mijloc, Bărbatul scapă frâiele; Şi-având la inimă un foc I se aprind… călcâiele.

La bikinii cât o lamă De priveşti, cum este datul, Ai să iei uşor de seamă Cum se-acoperă păcatul.

Any Drăgoianu

Marian Dobreanu

Piratul între maluri şi valuri Acum, în prag de suspendare Maria, sigur n-o să-l lase, Că, ori se-aruncă-n cap, în mare, Ori ia pistolul lui Năstase! Geo Filiş

George Petrone

Schimbare

Nuanţe

A fost în anii cei trecuţi O viaţă plină de nevoi, Acum părem ca nou-născuţi… Nu mai avem nimic pe noi!

Unii umblă, mai întâi, Să-şi facă un căpătâi. Alţii, fără de sfială, Doar după… căpătuială.

Vasile Larco

Petre- Gigea Gorun

Mihai Sălcuţan Serviciu complet Când pleacă şeful iute de acasă Cu secretara tânără în minte, Mâncarea rece-o uită iar pe masă, Că îl serveşte dânsa mai...fierbinte! Florina Dinescu-Dinu

Competiţie

Chip de înger

Unui revizor

Constatare

Concursul nu a fost uşor, Intransigent şi fără milă. Dar a ieşit învingător La diferenţă de o… pilă.

Aură i-a dat natura: Zâmbet, farmec şi scânteie, Dacă n-ar deschide gura, Nici n-ai zice că-i femeie.

Când l-a prins în deficit, La un inventar, odată, Într-atât l-a săpunit… Că l-a scos basma curată!

Ochii tăi- izvor curat, Părul tău- bogat tezaur, Numai când vorbeşti, constat… Că tăcerea e de aur!

George Constantinescu

Marius Coge

George Zarafu

Viorel Martin

De ziua soacrei

Privatizare

Transformare

Catren ciobănesc

După ce mai trag o duşcă, Soacrei’ iau cercei perechi, Şi-am să merg la ea c-o puşcă, Să-i dau găuri în urechi!

Privatizaţii, azi, ca valul, Atât de repede apar, Încât la noi şi generalul… A devenit particular!

Cu democraţii la putere O ducem într-o veselie, C-avem şi dreptul la părere, Pe care ei nu vor s-o ştie…

Stă ciobanul circumspect Lung privind la o copaie: - Anul ăsta-i an bisect, Trebuie să fac o baie!

Nichi Ursei

Ion Moraru

Gheorghe Bâlici

Ergo

Tip periculos

Obsesie

De preget, Mă simt trist. De cuget, Mai rezist.

Îl evităm ca pe-un nebun, Şi, dacă vreţi să ştiţi de ce, Vă spun: el de nimic nu-i bun, Dar e în stare de orice.

Bătrân şi urmărit de rele, pe litoral, cu ochii trişti, El poartă-aceleaşi haine grele… Şi când se află la nudişti.

Ghe. Burduşel

Ion Diviza

Dan Căpruciu

Dan Norea


77

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012


78

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012


79

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012


în 1913 80 (hartă, detaliu, apud XIRD, I, 144 / 145).

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 8(10), August 2012

©Toate drepturile de copyright aparţin redacţiei si autorilor semnatari

Revista Regatul Cuvantului  

Revista de cultura universala editata sub egida Ligii Scriitorilor Romani

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you