Regatul Cuvantului nr. 7(9) - Iulie 2012

Page 1

Anul II, Nr. 7(9), Iunie 2012


Regatul Cuvântului Publicație lunară, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români (serie nouă)

ISSN 2247 - 9716 ISSN - L 2247 - 9716

N. N. Negulescu *Ex-director de imagine la publicaţia "Raţiunea", *ex-vicepreşedinte al Filialei Oltenia a Ligii Scriitorilor Români, *ex-redactor-şef al revistei "Literaria", *initiator prim, fondator şi exdirector al revistei de cultură universală "Constelaţii diamantine", *laureat cu distincţia "Virtutea literară",acordată de L. S. R.

Al. Florin Ţene *Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români, *membru corespondent al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe


Membri de onoare:           

Academician Constantin-Bălăceanu Stolnici Prof.univ.dr.Ion Paraschivoiu, Preşedinte al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, Canada Prof.univ.dr.Jana Palenikova, Universitatea Comenius, Bratislava, şefă a Departamentului de Limbi Romanice, Preşedintă a Societăţii Culturale Slovaco-Române din Bratislava Dwight Luchian-Patton, Director/Publisher, revista “Clipa”, SUA Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/ Publisher , revista “Clipa”, SUA Prof.univ.dr.Florinel Agafiţei, orientalist, sanscritolog Maria Diana Popescu, Redactor şef-adjunct la revista „Agero”, Stuttgart, Director la revista de cultură „Art Emis”, Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art Emis Cristian Petru Bălan, membru al Academiei Americano-Române de Arte şi Ştiinţe, SUA Prof. univ.dr.Lidia Vianu,director MTTLC, Universitatea Bucureşti Academician, scriitor Eugen Evu Ambasador,scriitor Petre Gigea-Gorun

Colectivul de redacţie: - Director/redactor-şef: N.N.Negulescu, membru al L.S.R. - Redactori şefi-adjuncţi: Lector universitar dr. Daniela Sitar Tăut, membră a U.S.R. Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu, membru al U.S.R. - Secretar general de redacţie: Cezarina Adamescu, membră a U.S.R. - Secretar directorat: Marian Malciu, membru al L.S.R. - Critic de artă: Prof. dr. Magda Buce- Răduţ

Redactori: -Prof. dr. Nicoleta Milea -Violeta Petre, membră a L.S.R. -Prof. Radu Andrei -Lector univ. dr. Alina Beatrice Cheşcă -Sociolog, psiholog Any Dragoianu -Lector univ. Ovidiu Ivancu, India -Prof. dr. Nicolae Balaşa, -Prof.univ. Coriolan Paunescu - Dr.Gabriela Căluţiu-Sonnenberg,Spania, Editor “Occidentul Românesc” - Spania, membră L.S.R si A.J.S.T, România

Redactori asociaţi: - Ionuţ Caragea- membru al USR, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, Canada, membru de onoare al Societatii Scriitorilor din Judetul Neamţ - Gerge Roca- editor şef al revistei Romanian Vip, Australia - Slavomir Almajan- Canada - Cătălina Florina Florescu- Prof. dr. în Literatură Comparată, SUA. - Simona Botezan- Jurnalist de limbă română la Washington DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUA. - Teresia B.Tătaru, Germania - Mariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK Redactor principal tehnoredactare: Ing. Liliana Elena Slăvoiu Realizator copertă: Luis Bozgan. Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revine autorilor. Creaţiile literare se transmit la adresa: regatul_cuvantului@yahoo.com Revista poate fi accesata la urmatoarele adrese: http://liga-scriitorilor-romani.com/ http://regatul-cuvantului.toposystem.ro. Email director/redactor-şef: n.negulescu@yahoo.com reg.nic1949@yahoo.com Tel. redacţie: 0351.405.824 Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr.61, Craiova, Dolj, România, cod 200541 La această adresă vor fi trimise cărţile şi revistele în vederea prezentării /recenzării.


4

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

CLIPA, cea mai veche revista romaneasca din Statele Unite in circulatie. CLIPA, revista independenta de informatie socio-politica si cultura, editata saptamanal in Statele Unite ale Americii. http://www.clipa.com/c8-Din-Comunitate.aspx

Ziarul Miorita USA


5

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie

Sumar Adrian Botez, Incantatia cosmica.................................6 Aurelia Gaci, Identitate si performanţă......................10 Ion Lilă, Poezia criticii...............................................13 Roni Căciularu, Întâlnirile mele cu ...........................15 Fikrije Bylykbashi, Poezie albaneză..........................18 N.N.Negulescu, The wedding of the words...............19 Adrian Botez, Constantin Frosin.............................. 22 Ion Pachia Tatomirescu, La inceput..........................34 Eugen Evu, Medalion literar......................................43 Ovidiu Ivancu, Mateiu Caragiale...............................49 Ion Roşioru, De la 96.................................................51 Constantin Popa, Metafizica.... .................................53 Popovici Vasile, Cronică...........................................56 Octavian Curpaş, Biblioteca publică............................57

Maggie Butt, Poezii............................................ 60 Eugen Evu, Argumentaţie...................................61 Dan Norea, Poezie...............................................62 Ion Burduşel, Poezii ...........................................63 Baky Imery Vis de furat......................................64 Cristina Maria Necula, Adevarul antologic.........65 Nicoleta Milea, Apocalipsa după........................67 Valeriu Popovici, Obârşia...................................70 Emilia Danescu Zestrea Toamnei...................... 72 George Vicol, Aforisme ....................................76 Petru Gigea Gorun, Turnul Eiffel ......................77 Constantin Lupeanu, 21 iulie 1932 ...................84 Any Drăgoianu, Poezii.......................................86 Pagina epigramiştilor...........................................87


6

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Prof. Dr.

INCANTAŢIA COSMICĂ A UNUI INIŢIAT: N. N. NEGULESCU Avem în faţă poemele unui iniţiat, N.N. NEGULESCU. Un transmodernist iniţiat. Sunt două volume („LACRIMI DE DIAMANT” – cu o Prefaţă de Florea Miu - Forma Cuvintelor - şi „OCHIUL DE FOC” – cu o dublă Prefaţă: una de Harion Voroneţeanul – Calea Regală, precum şi una de Petre Ciobanu: Metafizica triunghiului originar). Ambele volume sunt împărţite în câte cinci secţiuni: I-„LACRIMI DE DIAMANT”: 1-„Piramida ontică”; 2-„Crucea Sephirotică”; 3-„Pendulul percuţiei opalice”; 4„Cupola cu haikaiuri”; 5-„Domnia Logosului”. II-„OCHIUL DE FOC”: 1-„Omul gnostic”; 2-„Roua Hierogliptică”; 3-„Întruparea Luminilor”; 4-„Misterele Verbului”; 5-„Fântâna Panomphee”. Se vede clar, cel puţin, prin intermediul primului volum, „LACRIMI DE DIAMANT” - că Poetul N.N. Negulescu ţine „morţiş” la cifra cinci, în secţionarea pe care şi-o propune: partea a V-a, a primului volum, nu conţine decât două poeme (faţă de celelalte patru părţi din volum: 16, 11, 33 – respectiv, 9 „haikaiuri”). Dar...TREBUIA să se işte, şi a cincea „secţiune”, căci era nevoie de binecuvântarea Cifrei Sacre!!! Şi orice iniţiat are toată dreptatea de partea sa, în ce priveşte grija şi respectul (dus până la adoraţia pythagoreică!), faţă de cifra 5: la ebraicii vechi, spre exemplu, Cifra 5 era echivalentă cu Litera HÉ - „Numărul CINCI al Literelor şi 15 al Căilor – Hieroglifa Marelui Hierofant, Quinta Eternă – Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii şi a Religiei; Pentagrama Angelică şi Diabolică” (cf. Eliphas Lévy, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon) – este, deci, CIFRA SUPREMĂ A CUNOAŞTERII REGAL-COSMICE, CIFRĂ A CONTRASTELOR DEMIURGICE SUPREME ŞI A NUNŢILOR COGNITIVE SUPREME! Este „semn al unirii, număr nupţial” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt – Dicţionar de simboluri, vol. I) – dar şi număr al Centrului! - deci, al Armoniei şi Echilibrului! „Cinci este şi simbolul Omului (având braţele desfăcute, acesta pare dispus în 5 părţi sub formă de cruce)” – cf. idem. În hinduism, „reprezintă conjuncţia dintre 2 (număr feminin) şi 3 (număr masculin) – este, deci, Principiul Vital” – iar în buddhism şi creştinism, este simbolul sintezei şi al Treptelor Iluminării-Revelaţiei (cele 4 principii elementare cruciforme sunt „cimentate”-unificate şi semantizate, întru eternitatea Învierii, de către Hristos-CENTRUL!). Din punctul de vedere al conţinutului, însă, opinia noastră este că titlurile (atât ale secţiunilor, cât şi ale poemelor!) sunt de-a dreptul futile: avem de-a face cu o incantaţie/VIBRAŢIE CONTINUU-DEMIURGICĂ (PARASHABDA brahmanică!), aşa cum numai în templele buddhiste am mai putea auzi, atunci când „Marii Hierofanţi” invocă, identifică, şi reprezintă/actualizează eternul AUM/Omul Divin. ...Cum se defineşte Poetul, prin N.N. Negulescu? Ca fiind CĂUTĂTORUL TĂCERII MISTICE – adică, Ucenicul Supremei Aflări: „Eu caut în mine/tăcându-mi roza tăcerii” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). „Roza”, în creştinismul esoteric medievalo-alchimic, este Hristos-Lumina Lumii. Roza/Trandafirul/Tradafillos este hieratica Floare cu 1.000 de Petale...! Numai prin simţirea efectivă, a Verbului Demiurgic, se pot stabili, şi pentru om („precum în cer, aşa şi pre pământ” – sau, în Tabula Smaraldina: „Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”), „Marile Ierarhii” şi „Marii Ierarhi”, care conduc la starea de SFERĂ platoniciană a Re-Armonizării Cosmosului („Din măreţia sferelor/ vine duhul asupra limbilor:/<<în>> – zice;/<<în-spre>> – zice;/fluturii monahi ies din gânduri” – cf. Din măreţia sferelor, p. 14; „în” este SPLEDOAREA MEDITATIV-EXTATICĂ, iar „în-spre” este DINAMISMUL LOGOS-ULUI – FLUTURII fiind simbolul Dublului Zalmoxis-HRISTOS: Om târâtor care, prin metamorfotica crisalidă, devine DUMNEZEU MÂNTUITOR/ILUMINATOR DE ŞANSE astrologic, alchimic sau al Kabalei!) : „Şi-n vibraţiile/Marii Ierarhii/îmi devin sferă a sunetului,/îmi devin sferă a culorilor,/îmi devin temelie/a puterii începutirilor/din substanţa opalică/a Spiritului Zohar” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). OPALUL are semnificaţii mistico-mentale: are rolul de a ajuta individul să-şi descopere/reveleze ADEVĂRATUL EU, -N.N. Negulescu, „Lacrimi de diamant”, Ed. Autograf, Craiova, 2005. 2 -N.N. Negulescu, „Ochiul de foc”, Ed. Autograf, Craiova, 2008.


7

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

“stimulând originalitatea şi creativitatea” (cf. www.semipretioase.ro).

ZOHARUL este, de fapt: Sepher ha-Zohar (Cartea splendorii"), care a fost publicată, în 1290, de evreul spaniol Moise ben Semtov de Leon. Încă din veacul al XII-lea (Languedoc), KABALA (cea mai veche tradiţie - caldeeană, egipteană şi ebraică, în egală măsură!) era considerată Izvor de Energii Cosmice. Circulaţia energiei prin Sistemul Solar este reprezentată prin Arborele Sephiroth, la care face apel (metaforic, evident!) N.N. Negulescu: “Pe măsură ce Forţa Vieţii se manifestă, ea exprimă noi calităţi precise. Pornind din punctul superior Kether (Coroana), printr-o traiectorie în zig-zag, ea exprimă, în ordine, Hokmah (Înţelepciunea). Binah (Înţelegerea), Hesed (Mila), Gheburah (Severitatea), Tifereth (Frumuseţea), Netzach (Victoria), Hod (Gloria), Yesod (Fundaţia) şi, în final, Malkuth (Împărăţia), care este a zecea Emanaţie. Între limbajul şi simbolistica planetară din astrologie, pe de o parte, şi Arborele Vieţii, pe de alta, există o corespondenţă strânsă. Primele trei Emanaţii se numesc Triada Superioară. Începând cu a treia Emanaţie, găsim corespondenţa cu planetele sistemului solar, cunoscute în antichitate şi caracteristicile asociate acestora în astrologie: Binah - SaturnTimpul, scleroza, bătrâneţea, uscâciunea, răsplata actelor fiecărei fiinţe. Hesed - Jupiter-Măreţia şi strălucirea, guvernarea, justiţia, succesul social, banul, prosperitatea materială, burgheziaGheburah - Marte-Lupta, războiul, violenţa, forţa. Tifereth - Soare-Viaţa, dragostea altruistă, sănatatea, aristocraţia. Netzach - Venus-Emoţia, sentimentalitatea, plăcerea, atracţia erotică, artele. Hod - Mercur-Cunoaşterea, inteligenţa, energia mentală, cărţile, şcoala, comunicarea, adaptabilitatea. Yesod - Luna-Inconştientul, naşterea, căminul, femeia ca mamă, mulţimea, democraţia. Malkuth - Pământul-Manifestarea cea mai densă şi cumulul tuturor calităţilor enumerate mai sus. Şi mai ştim că: Cabala împarte omul în trei părţi fundamentale: 1.Nefes - corpul eteric sau principiul vieţii, ce stă la baza corpului fizic şi al existenţei concrete. Nefes este forţa care contribuie la construirea trupului. Cabala ne spune că nefes se introduce în sămânţa bărbatului când se uneşte cu soţia sa. După ce omul, duhul, a părăsit lumea terestră, nefes înconjoară mormântul său; 2.Ruah - suflu, viaţa, sufletul format din corpul dorinţelor şi mentalul concret, este un mediator între nefes ţi nesamah. Ruah nu este atât de sensibil la influenţele lumii exterioare ca şi nefes şi cuprinde personalitatea sau ego-ul. Plutind între activ şi pasiv, între interior şi exterior, ruah reprezintă legătura dintre spirit şi materie, unind în om lumea internă cu cea externă; 3.Nesamah - arborele vieţii" - este spiritul ce cuprinde voinţa, inteligenţa şi memoria. Este în legătură cu Divinitatea, astfel că ruah şi nefes ajung la Sursa divină, prin nesamah. Pătrunzând în nesamah, Divinitatea le dă viaţă lui ruah şi nefes. Nefes şi nesamah sunt esenţe diferite - ca uleiul şi apa - între care nu poate exista o conexiune directă. Din acest motiv, este nevoie de un mediator, de ruah, care le uneşte. Nefes, ruah şi nesamah nu sunt complet distincte şi separate, ci se interferează, asemenea culorilor spectrului, care, deşi sunt successive, se topesc una în alta. După moartea biologică, nefes, ruah şi nesamah se separă de trup şi se înalţă, fiecare în sfera de unde a venit” – cf. www.opalastre.ro. „Până la blânda chemare/a efluviului TIFERET,/împodobite de planete/merg pe urmele însângerate/ale lui Iosif din Arimateea/să umplu drumul cu plânset,/suflete sihastre” („sihastru” - sinonimul Iniţierii) – cf. Trecerea Eului, p. 34. ...Din aceste izvoare pur spirituale, pline de Otrava Regală a Adevărului Ultim, se trage şi domnia (aparent, oximoronică!) a Poetului: „imperiul bogatei sărăcii/întemeindu-mi domnia” (cf. Imperiul Bogatei Sărăcii” – p. 10) – o domnie a „dezmărginirii”, prin „îmblânzirea” (FĂPTUIREA cognitiv-ontologică, îngânare/dublare demiurgică!) a Focului Sacru al Duhului: „eu îmblânzesc focul/zidit de îngeri/din fiinţa lumii/care se dezmărgineşte” (cf. Îmblânzirea Focului, p. 11) – dezmărginire, sinergică, a Fiinţei Umano-Divine şi Lumii! ...”Smaraldul” (cf. Seniorii Smaraldului: „Din nouă vremi/din nouă fulgere/din nouă împărăţii/seniorii smaraldului/mă caută/pe o corabie zburătoare/în ploaia de aur/a amurgului” – adică, în Viaţa GLORIOASĂ, de Dincolo de Ierarhiile Cerului, oricând amurgitoare!) este un alt simbol para-biblic şi ocult, care este utilizat, pentru lucrarea sa alchimică, de N.N. Negulescu: „Au cele ţesute/pe văi retrase în rugăciune/ strălucirea smaraldului ceresc” (cf. Culegătorii de seri, p. 12). SMARALDUL :”(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnificaţie esoterică, cât şi putere regeneratoare. (…)Chezăşie a fertilităţii(…). Pentru alchimişti, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor şi Mare Psihopomp. (…) Are proprietatea de a străpunge cele mai întunecate tenebre(...). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul căderii acestuia, un smarald (...). Piatră a cunoaşterii secrete(...). Era piatra clarviziunii, precum şi a rodniciei şi


8

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

nemuririi. La Roma, era atribuită lui Venus, iar în India conferea nemurirea” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, idem). Să nu uităm şi ce spun V.Lovinescu şi R.Guénon, în cărţile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul GRAAL...pe care Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “Ţara EVALAC” (probabil, Maramureşul VALAHILOR CTITORI!...datorită lor, a apărut Ţara lui VENUS/”CEA VERDE”/SFÂNTA VINERI/PARASCHEVA/MOLDOVA!), după care l-a dus în Irlanda/Ţara-cea-VERDE, se pare…oricum, la druizii din “Ţara Bretaniei” (probabil, partea ei scufundată, azi…: OCULTATĂ SACRU!) – Regatul Regelui Arthur! ...Oricum, cunoşterea duce la hierogamia celest-solemnă, trans-temporală, deci trans-istorică/trans-terestră, re-întregitoare/re-structuratoare ANDROGINIC-ARMONICĂ: „daţi-mi sunetul liniştii unice/întru limpedea solemnitate/a nuntirii astrale” (cf. idem, p. 13). ...Din „pânza cărnii” crisalidice (adusă sub semnul Eros-ul hesiodic - „cel dinainte de toţi zeii”: „Sunt născut înainte/de vremea care se năştea” – cf. Naşterea dintâi, p. 17), se produce Revelaţia Logos-ului Demiurgic, a Crucii Învietoare de Cosmos şi a Răscrucii Noilor Lumi-Căi Nebănuite decât de Poet şi Demiurg (alter-ego-ul mistic al Poetului) : „Aşa, încântător de nevăzut,/la capătul strigătului/pierzi locul omului” (omul pierdut este cel Înviat, Re-Găsit în Eternitatea/Anastasias); „Doamne,/este primăvara biblică!/şi embrionii îngerilor/luminoşi/îmi vor sălăşlui inima” (cf. Primăvara biblică, p. 23); zeităţile sunt „îmbrăcate în lotuşii” infinirii Luminii (cf. Semn prorocit, p. 31); până la ICONARUL VEŞNICIEI PARASHABDEI/SUNTETUL ORIGINAR-DEMIURGIC („Eu, creatul eu/ivit prin fii omeneşti,/mă vedeam înălţat/pe aripa sunetului/de iconarul veşniciei” – cf. Pe Aripa Sunetului, p. 37) şi la Mumele Logos-ului: „O, Doamne,/privesc şi ascult/apropierile, înrudirile, / familiilor de limbi/care se trăiesc,/ care se ridică /din rădăcini originare” – cf. Familii de limbi, p. 73). Astfel, prin Iniţierea în Arborele Sephirotic al Fiinţei Cosmice, se produce Re-Sfinţirea, întru ORFEUL Re-Armonizator al Stării Paradisiace a Făpturii Lui, a Logos-ului, Re-Încoronarea Logos-ului-CUVÂNT DEMIURGIC: „În strălucirea/cântului tău / arbore sephirotic,/limba mi se împodobeşte/cu ambrozia/ slăviţilor crăişori” (cf. Împodobirea Limbii – p. 79 – „crăişorii” erau Regii Mistici ai Neamului Românesc, neîncoronaţi de oameni, dar purtând aureole de la Logos-ul Dumnezeiesc!); se produce Originalizarea „Zilei Înalte” A Facerii prin Cuvânt A Lumii (YOD este Slovă şi Semn al Lui Dumnezeu!): „De atâta armonie/la nordul (n.n.: NORDUL este Capul Lui Hristos, Iluminarea/Învierea Duhului!) poemului/îngenunche oceanele” (...) IOD străluceşte/peste întinderea strălucirii,/arborele Universului” (cf. Zi înaltă, p. 87); Tatăl Logos s-a stârnit, şi iniţiatul cade (cu trupul) în extaz – dar cu Duhul îşi ia zborul, alertant, dintre noi (cei „din Cercul Strâmt”!): „Tată LOGOS - /Domn al Lumilor, Domn al INIMII/vieţilor arzătoare/din inimi/zbor Visul Tău/din interiorul Cercului,/zbor măreţia/întreitei recunoaşteri,/zbor ashramul/gravat/de cele şapte raze,/zbor Taborul,/cu aripile Vărsătorului” (cf. Tată Logos, p. 88). *** Vizibil influenţat de proiecţiile masonice asupra lumii, volumul din 2008, „Ochiul de foc”, nu aduce, din punct de vedere al eficienţei incantatorii, nimic nou (adică, are MAXIMĂ eficienţă, precum volumul proxim, din 2005!) – ceea ce, evident, nu este echivalent, în niciun caz, cu sterilitatea semantică! Dimpotrivă, semantica se dezvoltă maiestuos, într-un ritm perfect al Armoniei Sferice. Doar că, ceea ce, în volumul Lacrima de diamant, era învăluit în surdine, aici, în volumul Ochiul de foc, explodează într-o apoteoză steiner-iană/antropozofică! Avem, la pagina 110, enumerarea tuturor perioadelor de evoluţie spirituală a Pământului: 1-perioada polară; 2-perioada hiperboreeană; 3-perioada lemuriană; 4-perioada atlanteeană (şi postatlanteeană), sugerându-se, ulterior, şi „cele 7 rase” şi cele „Şapte Epoci de Cultură” – cf. Rudolf Steiner - Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, 1996, p. 200 (India veche, Persia veche, egiptochaldeană, greco-latină, actuală, Filadelfia, Laodiceea...). „Ies din naşterea Galactică/visat de Geniile Ierarhiilor/şi cobor în nadirul materiei/fostelor trupuri/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Hyperboreean/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Atlanteean/Îmi caut flacăra splendorii/Su-


9

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

fletului Arian (...) Se fac curcubeie/şi urcă, urcă/un munte etherat/de Aura Lui Dumnezeu/Ce ne e nouă?/întreb viaţa înaripată/Ea deschide zâmbetul/polului austral/Mişcă cheile/vechilor Sfere/şi întinde rădăcinile/dimineţii căzute în genunchi” (cf. Viaţa Înaripată, p. 110). De ce cade „dimineaţa” - „în genunchi”? Pentru că Starea Gloriei Spirituale Finale se numeşte „Locul cu PATRU RĂSĂRITURI” – şi este, evident, starea de Iluminare Spirituală superioară oricărei încercări de imaginare, din partea noastră, aici, pe acest Pământ prăpădit şi tot mai amurgit, cu lumina tot mai îngenunchiată, chiar din „rădăcină” (de la a doua „frângere” COMPLETĂ a Fiinţei, după GLEZNĂ... – ...şi Prima „FRÂNGERE” ÎNTRU CRUCE: Prakrti reunificată, funcţional, cu Purusha)!!! Însăşi Lumina Originii se închină...SUPREMEI ORIGINI, HRISTOS-LUMINA LUMII/IZVORULUI LUMII/LUMINII! ...Din păcate, din acest poem evocând sferele evolutive ale spiritului terestru, lipseşte „carnea”, simţirea autentică, din primul volum. Totul, în poemul citat (parţial) mai sus (Viaţă Înaripată), pare o înşiruire, iar nu o trăire. O consemnare de „jurnal de bord”, febrilă şi rapidă, iar nu reproducerea (imposibilă, spun mulţi!) unui/unei...EK-STASIS! ...Peste tot, în întreg volumul, sunt, totuşi, metafore splendide, iconografice/iconoglifice sau icono-dinamice („O pădure de umeri /caută-n vadul visului/urma Omului”- p. 16, „Lyra-flutura” – p. 31, „fărâmiturile cuvântului” – p. 31, „alergau pe cărările/cerbilor/speriate sub/sinusoida şarpelui” -, p. 36, „îi dau drumul/cântecului crucii/prin furtuna poemului” – p. 44, „eonii filigranaţi” – p. 119 etc. ) - dar care nu pot sugera...”ceva mai înalt decât înaltul”! În plus, e mai puţin evidentă Calea spre Lumină, tocmai din pricina Beţiei de Lumină, năucitoare! Un singur poem convinge, nu prin Lumină (NIMIC nu ar mai convinge, prin Lumină, după Iniţierea din Lacrima de Diamant!) – ci, tocmai, prin durerea re-găsită, re-luată, re-trăită... – poemul Desculţi (p. 131): „Fratele meu Sufle tul/umblă desculţ!/Şi mă întreb/în Biserica naşterii: pe ce mai călcăm, Doamne?/că, uite, am venit/să ascult tăce rea,/cu tot Cerul în mine” – p. 131. Da, este consemnată, clar, criza celui care conştientizează că a ajuns la CAPĂT – indiferent unde ar fi capătul acesta – în cer ori pe pământ...Cine nu mai „calcă”(măsurând, ritmic, Pământul, cu limitele Inimii sale!), este silit la...”plutirea eternă”, adică, la condiţia non-terestră, a-cordă/anti-cordă! Chiar nu ştim a răspunde la întrebarea: oare, după Iluminarea Supremă, Dionysiacă (din aceste două ultime două volume), Iniţiatul N.N. Negulescu n-ar trebui, oare, să nu mai scrie despre Gloria Armonică, o vreme...”şi-nc-o vreme”...?! ...Apoi, într-un târziu, ca şi cum ar fi uitat de ele/volumele cele două, ar trebui să schimbe registrul poetic...Poate. Criza din poemul de mai sus (Desculţi) ne face să credem că Iniţiatul întru Cer va avea o şansă, precum Kesarion Breb, al lui Sadoveanu: după Cer – Pământul, Mlaştina Augusteonului, poate... ...VISUL, mai curând: da, o re-scriere, în cheie personală, a viziunii romantice – este o solidă speranţă de „pipăire (penibilă, dar teribil de UMANĂ!) a Dumnezeului”, în manieră argheziană! ...Nu ne lasă inima să părăsim aceste poeme „cu cheile sferelor” într-însele, înainte de a sublinia o posibilă afinitate templieră, a Iniţiatului N. N. Negulescu: „(...) cormoranul ţâşneşte /prin etherul privirilor/chemat la Învierea/LITEREI CHINONULUI” (cf. Poemul luminos, p. 68). În ciuda titlului, poemul nu evocă DELOC lumina, ci blestemul fruntaşilor TEMPLIERILOR (primul prizonier – JACQUES DE MOLAY!), închişi, de Filip cel Frumos (cu complicitatea papei Clement al V-lea!), în donjonul castelului de la Chinon! „Litera (de pe pereţii castelului) Chinonului” este, în fapt, o lucrare satanică! „Ordinul Templierilor era un organism viu, în deplina stăpânire a depozitului său tradiţional, şi atunci ei (n.n.: TEMPLIERII) au socotit crima (n.n.: regelui şi a papei) într-atât de mare, încât au cerut răzbunare pentru criminali şi pentru posteritatea lor. Ei nu şi-au dat seama că ordinul, fiind la sfârşitul ciclului lor de existenţă, căzuse sub dominaţie demonică. Proba cea mai evidentă a acestei situaţii constă în faptul că Templierii foloseau acţiuni de MAGIE NEAGRĂ” (cf. Vasile Lovinescu, Mitul Sfâşiat, cap. Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon, Institutul European, 1993, p. 105).


10

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

...Aşa se face că, pe 21 ianuarie 1793, când a căzut capul nevinovat al regelui Ludovic al XVI-lea, din mulţime a apărut un aşa-zis „călugăr”, care, luând sânge din gâtul tăiat al bietului rege, i-a „botezat” pe toţi cei prezenţi la hidoasa execuţie-asasinat, „Au nom de Jacques!”/„În numele lui Jacques”... ...Adică, al demonizatului JACQUES DE MOLAY...ars pe rug, cu „tovarăşii” săi cei demonizaţi, dimpreună, „în ziua de <<13 martie 1313>>, iar nu pe 18 martie 1314” - cf. www.osmth.ro, Marele Priorat al României, Obedienţa Regulară de Porto, art. La ce dată s-a produs supliciul lui Molay?, de Cav.CRISTIAN TIBERIU POPESCU, Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir” ! ...Două cărţi ne stau, ne pândesc, acum, de pe birou. Aşteaptă să le reluăm hermeneutica, mereu, la nesfârşit: NUMAI aşa vom afla Taina despre Lume şi despre Sinele propriu devenit, prin miracolul trans-substanţierii - SINEA COSMICĂ! Numai aşa INIŢIATUL (Poetul - N.N. Negulescu) care le-a scris/înscris (prin Poemele-Glife Sacre!), în Veşnicia Învierii, îşi va fi împlinit Luminata lui MISIUNE, faţă de Om, Omenire – faţă de Creator şi faţă de...mirabila, eternenigmatica Lui Creatură, care (după ce a văzut, precum Lazăr cel Înviat – Minunile Paradisului!) - nu-şi mai poate curba, spre jos, Fiinţa-CAPUL-Duhul, înapoi, spre Pământ... - ci aşteaptă Efectul ORFIC-Sărbătoarea-fără-deSfârşit, Efectul de Transcendere a MUNŢILOR, în Unicul Munte-MERU - efectul de anulare a ultimei rămăşiţe de tânjire, perversă-diabolică, după borboros-ul „arginţilor lui Iuda”, după starea de „părere” - efectul desprinderii de contingent, întru CERTITUDINEA SACRĂ a „viorilor de sărbătoare”: „Dacă se dilată munţii/topind peste noi arginţii,/mi se pare, mi se pare/că-s viori de sărbătoare” (cf. Dacă vin..., p. 132).

Identitate și performanță într-un surprinzător univers romanesc Eliza Roha: “Îndrăgostiţi de arta cuvântului”/ Editura „Betta”, Bucureşti 2012 “Eseuri şi alte povestiri”/ Editura Betta, Bucureşti, 2012 Între 1983 şi 2002, doamna Eliza Roha a scris mai multe piese de teatru, dintre care unele i s-au jucat la teatre din provincie; în volum, a debutat cu poezie: “Profeţie”, Ed. Betta, 2008 iar în proză cu romanul ”Întâlnire la Castel”,ed.Betta, 2000. După o primă experienţă a universului liric, părăseşe şi poezia, dedicându-se, după anii 2000, prozei în diverse variante: roman istoric, policier, roman erotic, roman de introspecţie analitică. Din anul 2005 până în prezent, a scris douăsprezece romane, iar în toamna acestui an, 2012, poate să aniverseze trei decenii de la debutul petrecut pe scenă. Între timp, a abordat noi genuri şi specii literare: creaţia pentru copii, eseul şi critica literară. Câteva lucruri ies la iveală. Paradoxal, între 1990 şi 2000, d-na Eliza Roha nu a scris nimic, dar ulterior acestei date, se conturează ca unul dintre scriitorii cel mai bine definiţi, apăruţi după revoluţie, în special cu ciclul romanesc „Fata din pomul cu mere”. Ultimele două cărţi: „Eseuri şi alte povestiri” şi „Îndrăgostiţi de arta cuvântului”, 2012, marchează o epocă de conştientizare a creativităţii, de interogare a posibilităţilor artei cuvântului şi portretizare a unor scriitori prieteni, comilitoni pe baricadele mereu active ale scripturalităţii. Eseurile sunt mărturii de credinţă: declaraţii de iubire şi confesiuni despre lumea dispărută a Bucureştilor de altă dată care au fundamentat universul narativ al romanelor sale. Etapele iniţiatice şi de confirmare ale creaţiei există în evoluţia interioară a fiecărui creator, evident cu manifestări şi consecinţe diferite. La început autorul scrie, scrie şi încă nu ştie cum scrie, dar cântă fără complexe, ca privighetoarea. Însă vine o vreme, mai devreme sau mai târziu, când începe să se întrebe de ce scrie şi la ce foloseşte efortul său de sporire a cantităţii de maculatură a lumii. Vine o vreme de conştientizare a actului artistic, de a-l pune pe harta sufletească, de a răspunde unei atitudini mirabile, şi atunci, scriitorul îşi aminteşte când a luat prima coală albă de hârtie, a scris pe ea câteva cuvinte, după care cu disproporţionat efort, a mototolit-o ca să nu mai devină dreaptă niciodată. Sau poate a păstrat-o (şi o păstrează şi acum) în dosare stufoase bine cronologizate şi ferite de lumina care voalează intenţii neprihănie. Nu există un om mai trist pe lume decât un scriitor care s-a lăsat de scris, sau poate chiar mai nefericit decât el este omul care nu răspunde la bună ziua. Doamna Eliza Roha, după exerciţii dramatice şi încercări poetice, difuze în timp, a început să scrie proză în anul 2000, la 54 de ani, când a început o vastă cronică a societăţii româneşti din secolul XX sub titlul „Fata din pomul cu mere” cuprinzând romanele: „Deceniul obsedat”, „Femeia în verde”, „Zodia Proscrişilor”, „Destine în derivă”, ieşind din ciclul unitar, autoarea a scris alte romane( ”Patru zile în paradis”, ”Insomniile unui prinț valah”, ”Locul de lângă icoană”,


11

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

”Asasinat la Cracovia”, ”Capcane”,” Formula matematică a iubirii”, Chipuri de apă”, ”Ultimul om”) în diverse formule stilistice (romane de aventuri, erotice, de introspecţie). Cărţile sale serioase, de profundă semnificaţie, au atras o serie de cititori performanţi şi critici literari precum: Vasile Băran, Vladimir Alexandrescu, Victor Bibicioiu, Crina Bocșan, Mircea Ghiţulescu, Emilian Marcu, Emil Lungeanu, Constantin Stan, Alex Ştefănescu, Constantin Codrescu, Ştefan Mitroi ş.a. În chip evident, scriitoarea iubeşte oamenii şi se implică în dezvoltarea lor sufletească care este o zestre astrală absorbită din veşnicie. Iată ce scrie autoarea: „Chiar dacă viaţa pe pământ este efemeră, nu trebuie considerată ca de neluat în seamă. În planul existenţelor energetice, îşi are locul său bine definit, de neînlocuit, cu un farmec unic, ce nu poate fi egalat, al sentimentelor de tot felul, răspândite pe o întinsă gamă a simţirilor: seducţia incontrolabilă a puterii orgolioase, egoiste şi inconştiente, incapabilă să prevadă consecinţele actelor sale; dezastrul durerii, disperării, al umilirii, apoi purificarea trupească şi sufletească prin suferinţă şi smerenie, urmată de pocăinţă şi acceptare, toate culminând cu cele ale iubirii aproapelui, ale devotamentului, solidarităţii umane, iertării şi bunătăţii, ale înţelegerii şi compasiunii. Iată câteva motive pentru care viaţa poate atinge sublimul şi merită trăită, atâta câtă este ea – un chip alunecător pe apa timpului.” Ambele cărţi şi, îndeosebi, „Îndrăgostiţi de arta cuvântului” echivalează cu „Cartea cu prieteni”, formulă mai nouă de a portretiza oamenii cu care se întâlneşte şi vibrează pe aceeaşi lungime de undă spirituală şi afirmă disponibilităţi sufleteşti armonizabile şi afinităţi elective. Din punctul de vedere al istoriei literare, mai veche rămâne cartea cu duşmani, a opoziţiilor şi confruntărilor, reprezentate în volume de polemici şi pamflete. Autoarea crede în destin şi predestinare scriitoricească, în ideea că Puterea Divină urmăreşte şi corijează evoluţia noastră pământească, ne favorizează şi ne pedepseşte ca un tată Patern şi Etern. Credinţa sa este puternică şi adevărată, atât de adevărată, atât de puternică încât chiar sesizează care Dumnezeu intervine direct în viaţa sa. Anumite pasaje din carte îmi amintesc de marile fresce de la Catedrala din Santiago de Compostella în care Maica Domnului cu un deget îl ajută pe credinciosul său Sfântul Iacob să arunce stâncile imense, de două, trei tone, de pe ziduri asupra necredincioşilor care asediază cetatea. În confesiunile doamnei Roha se petrec minuni la tot pasul, spaţiul se comprimă iar animalele vorbesc exact ca în proza lui Vasile Voiculescu. Aşa zicând, minunile, miraculosul se petrec mai degrabă în memorialistica sinceră şi nu în cărţile propriu-zise, în universul ficţional. Sigur, e o exgerare, dar şi un semn că autorul credea în fantasmele sale, într-un destin marcat de intervenţii

divine. “Eseuri şi alte povestiri”, Editura Betta, Bucureşti, 2012, este un volum experimental (pe spaţiul prozei scurte) în întinsa operă a doamnei Eliza Roha, operă deschisă tuturor experimentelor şi operă victorioasă pe toate tărâmurile specifice ale speciilor şi genurilor literare, de la dramaturgia clasică, trecând prin poezie publicistică, memorialistică şi performând în roman. Specia aceasta a publicisticii periodice, ilustrată de rubrica fermă în publicistica periodică este foarte exigentă şi capricioasă, ţine de prezenţa fără pauză şi fără umor în paginile unei reviste care apare mai exact ca mersul trenurilor. Deci, fie în “Cronica Fundaţiilor”, “Mesager literar”, doamna Eliza Roha îşi onora prezenţa şi onora paginile publicaţiilor cu aceste texte care, acum, apar în alte contexte, în afara sărbătorilor şi comemorărilor şi lipsite de diversitatea publicistică a magazinelor periodice. Astfel de articole şi studii marchează prezenţa socială a scriitorului, de obicei solitar şi retras, tocmai pentru a elabora cu iubire şi trudă “capodoperele” sale literare. Deşi, aparent, nediferenţiate între ele, cam de aceleaşi dimensiuni şi fără o marcă tipologică, textele sunt totuşi diferite: unele sunt povestiri, ficţiuni de domeniul imaginarului, altele sunt confesiuni sentimentale întâmplătoare, altele se înscriu într-o memorialistică organizată, altele sunt reportaje din mijlocul unor evenimente cruciale (de exemplu, cutremurul din 1977). Sigur unitatea stilistică se păstrează, dar variaţiile de formulă narativă dovedesc tocmai posibilităţile de desfăşurare pe spaţiu romanesc, încât unele texte trimit direct la romanele sale cunoscute. Unele scene sunt de o mare putere de sugestie şi admirabil regizate, precum ceea în care mica comunitate este anunţată că strada lor va fi demolată. De asemenea, impresionantă rămâne şi secvenţa cu acea cunoştiinţă care vine în vizită imediat după demolare şi care, astfel, pierde legătura cu prietenii săi. „Coşmarul” e o viziune apocaliptică, o evadare din fantasmagorie, un excelent text narativ, diferit de ceea ce scrie în mod obişnuit d-na Eliza Roha. Evadarea aceasta în fantastic, pe fundalul unui Bucureşti real şi toate detaliile dovedesc o forţă vizionară nefolosită. Un gen de proză eseistică şi estetică care are ca subiect chinurile artei şi destinul artiştilor. Nu este o proză obişnuită, uneori devine confesiune publicistică (comemorare Eminescu) sau memorialistică explicită. Oricum, în schiţe, în eboşe, în povestiri de mici dimensiuni se află concentrate subiectele viitoarelor romane şi prind contur eroii virtuali. Sunt foarte frumoase începuturile povestirilor, incipit-urile textelor, foarte incitante şi promiţătoare, indiferent de virtualele dezvoltări, prezumţiile narative, mustind de generalităţi fertile ori de portrete convingătoare.


Regatul Cuvântului

12

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 Sub acest titlu neutru şi banal se ascund „eseuri, povestiri & poezii”, pe un teritoriu în care autoarea îşi demonstrează uriaşul său talent, descătuşat şi dezlănţuit târziu, disponibilitatea sa de maximă performanţă, atât în poezie, cât şi în povestire, atât în reportaj, cât şi în roman. Sobrietatea, ca şi disponibilitatea şi eficienţa stilistică performează un fel de lectură agreabilă care te apropie de text şi te face să-l termini, fără să realizezi instantaneu că ai citit două sute, trei sute sau cinci sute de pagini. Şi cu cărămida în mână, nu rămîne decât să te minunezi că, totuşi, acest tom impozant l-ai parcurs filă cu filă…

Aureliu Goci despre romanul “Ultimul Om” În bună măsură, „Ultimul om”, volumul recent al doamnei Eliza Roha, constituie un experiment textual, un roman de profunzime, fără echivalent în imediatitatea literară. Preluând ideea introspecţiei de adâncime psihologică, autoarea descoperă zone specifice şi în trepte până la coborârea deplină în abisurile conştiinţei scindate a omului recent, postmodern, rămas neîmplinit şi deficient în unitatea structurală a fiinţei. Unde înainte totul părea ascuns şi misterios, apare o revelaţie sublimă care iluminează totul, aduce soarele în zona tenebrelor în care înainte bântuia întunericul. Cum personajele romanului călătoresc firesc, cu familiaritate pe tot globul, la fel autoarea îşi etalează cu dexteritate diverse metode şi formule scripturale, însă, toate converg într-o desăvârşită unitate stilistică. Aureliu Goci


13

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

POEZIA CRITICII Am descoperit, dragi cultivatori de poezie şi proză pe ogoarele literaturii romane, un scriitor disimulat în spatele textelor lui pseudo-critice (vezi Odobescu!), care sînt, mai degrabă, poetice. Un text critic este indigest, autorulcritic rîvnind să aibă el ultimul cuvînt şi să prindă cu un bold firavul fluture în panoplia cu molii! Dar literatura este viaţă clocotitoare, nu o pojghiţă de gheaţă pe care alunecă balerinele ieşite la pensie! Texte critice sînt greoaie ca definiţie, definiţii, datări, evaluări, condiţionări pe calapoadele patului lui Procust, pentru că nici un scriitor nu se poate înscrie într-un curent, conştient find că, procedînd astfel, dacă va înnota împotriva curentului, va fi ejectat în abisurile credinţei unor critici ce cred că datorită lor se învîrte soarele în jurul cîmpiilor pe care strălucesc florile toamnei!

FRANŢA

Mari cititori/povestitori de literatură au fost G. Călinescu, Al.Piru, Ion Rotaru, care aveau un farmec absolut al scriiturii, farmec pe care îl regăsesc, cu plăcere, la scriitorul (pentru că nu-l mai pot numi critic!) Constantin Trandafir! Ce nuanţe... ce plăcere de a nara devastatoare, pentru că, dacă actul scriiturii nu ar fi fascinant, nimeni nu ar mai toci podelele eternităţii! „1989 – vedere din provincie”, „Cititul prozei – De la 1960 pînă azi”, „Scriitori şi teme – Conversaţie în bibliotecă”, „Cititul cărţilor – poezia – De la Nichita Stănescu pînă azi” (inspirat titlu şi definitoriu pentru istoria literaturii romane!) Constantin Trandafir, fiind un scriitor-critic remarcabil, are uneltele necesare pentru a analiza construcţia unei catedrale care, uneori, a început a fi construită de la acoperiş, pentru că şi această atitudine poate genera spaţii lirice! Graţia frazei fiind bine şlefuită, ea naşte o puritate absolută a analizei neromanţate, fără volute lipsite de substanţietate! Dar, ca să nu se creadă că eu construiesc catedrale de nisip, ia să vin cu cîteva citate/argumente, pentru că trebuie să avem întotdeauna pietrele pentru ridicarea templului la îndemînă şi nu cine ştie în care colţ al planetei literaturii! Viaţa de zi cu zi! Trezitul de dimineaţă, plecarea la şcoala unde este profesor, grijile zilnice, fetele, nevasta, colegii, cancelaria, inspectorii care îi terorizează pe toţi cu inepţiile lor dogmatice... iată o lume vie, palpabilă! Dar să luăm anul 1989 de la început: „1 ianuarie Ora zero. Păcat că nu ninge. Dar la noi, la Cîmpina, în provincia asta mică, sentimentul sărbătorii e tradiţional, nu s-a şters complet cu tot efortul tovărăşesc de mai bine de 40 de ani.” (...) „Pregătirile au fost superbe şi dramatice...” Nu răzbate de aici sentimentul emoţionant de poezie? Apoi ni se destăinuie autorul, care vine, ca în marile romane, cu comentariile lui dramatico-subtile: „În noaptea asta sfîntă «ne-au dat» «n» apă caldă şi am putut face baie, ehe, ca boierii.” În altă parte, zice cu nostalgie parcă: „De-atîta mîndrie („a eroinei polimerice”) adorm cu greutate.” Dar subtilităţile de-abia încep: „Am tonusul bun deşi breasla dăscălească urlă de groaza unei brigăzi ministeriale şi judeţene. Cică vor descinde vreo 60 de capete şi vor sta două săăptămîni, zic unii, o lună de zile, se alarmează cei mai panicarzi. Nu mai pleacă deloc, adaug eu.” Nu e aici dulceaţa gîndirii în stilul lui Caragiale? Ironia fină, subtilă, asumarea disperată a grotescului gîndirii? Şi, mai jos, ne aduce cu picioarele pe pămînt şi cu capul în nori: „Şi dă-i şi luptă.” Sprea sfrşitul lunii ianuarie, autorul recidivează la modul exemplar, înţelegînd de unde ne vine ideea să ne exteriorizăm cu o brutalitate melancolică: După „scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, cade şi apogeul, magnific, ca în Valkiria: „Fac rost de nişte carne de vită.” Şi, mai prin februarie (auzi aici poezie pură, nefalsificată): „Tinerii Borza şi Biţă ne însoţesc în nocturnă, că se face economie la luminaa electrică şi nici măcar luna nu ne mai ajută...” În ziua de 3 martie, vineri, îl pomeneşte pe Vladimir Visoţki”. Mare poet, care umplea pieţele publice ale Rusiei cu spectacolele sale şi se pare că tovii l-au ajutat să treacă în eternitate... lăsînd-o înlăcrimată pe Marina Vlady. http://www.youtube.com/watch?v=PIFPmjvZ39M&feature=related „Vladimir Semionovitch Vyssotski (en russe : Владимир Семёнович Высоцкий)1, né le 25 janvier 1938 et mort le 25 juillet 1980, est un grand auteur-compositeur-interprète et un acteur de théâtre et de cinéma soviétique. En 1969, Vyssotski se marie avec l'actrice française d'origine russe Marina Vlady. Celle-ci connaît bien les nuits de travail de Vyssotski, se réveillant, marmonnant quelques mots et se dirigeant vers son bureau pour écrire debout sur ce qui lui tombe sous la main. Grâce à son mariage avec Marina Vlady, Vyssotski a l'occasion de sortir d'URSS, de se rendre en France, aux États-Unis ou encore auMexique en avril 1977, et d'y enregistrer quelques disques, dont un interprété partiellement en français, paru chez Polydor, mais pas encore édité en CD. Comme Alexandre Vertinski un demi-siècle plus tôt, il ne pouvait s'acclimater dans un pays étranger, et rentrait rapidement après chaque départ. Le


Regatul Cuvântului

14

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

travail constant (d'acteur et de chanteur), le manque de sommeil, l'alcool et le tabac, ainsi que les interdictions et la non-reconnaissance officielle du chanteur, laissèrent beaucoup de traces. Vyssotski mourut en 1980 d'une crise cardiaque à Moscou à l'âge de 42 ans en pleinJeux olympiques. Malgré le silence des médias, une foule de 200 000 admirateurs lui rendit un dernier hommage à son enterrement. Certains chanteurs, comme Boulat Okoudjava et Youri Vizbor composèrent une chanson d'adieu en sa mémoire. Le chanteur politique polonais Jacek Kaczmarski, qui s'était en partie inspiré des chansons de Vyssotski, rédigea à cette occasion Epitafium dla Włodzimierza Wysockiego(Épitaphe pour Vladimir Vyssotski).” Iată cum se scrie istoria cea histerică şi de aceea am făcut această paranteză! „Cu eforturi, facem rost de puţin salam de Sibiu” Mereu am vrut să aflu cum fabricau salamul ăsta, dar nu am reuşit niciodată să aflu cînd sacrifică Sibiul!” 15 martie, miercuri: “...inundaţia de la avocatul Şercău. Nemernicii opresc apa dimineaţa, apoi îi dau drumul şi bieţii oameni nu mai ştiu cînd este şi cînd nu este deschis robinetul.” Sărim în aprilie! Să crăp dacă nu aş putea să citez întregul volum, dar s-ar supăra autorul pe mine definitiv şi total! (Sic!) Verva este în toi: „Au dispărut şi «tacîmurile»”, şi oasele, şi copitelele, «adidaşii». Au ieşit urzicile, dar puţine şi scumpe, că-i secetă...” Mi-am amintit astfel că intram în măcelăria din Piaţa Dorobanţi şi întrebam, timid: „Aveţi adidaşi?” Răspunsul măcelarului: „Avem, dom scriitor!” Eu: „Mărimea 42 aveţi?” Şi măcelarul: „Să moară mama dacă nu m-a tîmpit cu prostia asta de mai bine de un an!” Il invitam la o bere şi îi trecea supărarea! A murit, bietul om, imediat după răzmeriţa (din decembrie) cu voie de la poliţie, vorba lu’ nenea Caragiale, tatăl nostru spiritual. Dar lovitura de graţie vine în 20 decembrie: „Ghiţă Corbul, care n-a mai fost în capitală de vreo 20 de ani, merge să-şi cumpere sacou (...)!” Fascinant! Fraza asta spune mai multe decît un metru cub de comentarii! Şi mărturisesc, în ciuda încărcaturii frazei cu un tragism bine chibzuit, că am rîs cu lacrimi! Mai mult, este o onoare pentru mine... marturisesc fara teama ca uitasem o multime de amanunte ale vieţii literare... şi parcă asistam (în timp ce citeam) la discursurile lui G. Călinescu la Universitate, cînd şi holurile erau ticsite de studenti! Am fost prieten cu Piru, cu Ion Rotaru (care mi-a fost si naş - mi-a botezat un puradel şi, peste ani, cînd a vrut naşul s-o vadă pe doamna Mara Nicoară, aceasta i-a transmis prin portar ca nu il cunoaste... si a murit nasul cu regretul acesta in suflet !) - da' uite ce voiam sa va spun: lectura scrierii Dvs este delicioasa, pentru ca este parfumata cu un delicat sentiment de umor, ce face intotdeauna bine! Cum zicea Confucius: Cine nu cunoaste valoarea cuvintelor, nu ii va cunoaste niciodata pe oameni ! Omul si Opera, nu-i asa? ------------------------------(va urma) Multumind colaboratorilor noştri permanenţi, neobosiţii culegători Dan Lupescu, Dimitrie grama, G.H Manea, Corneliu Berbente, Octavian Alexandru, Virgil Ciucă, George Roca și Moldoveanului cu Blog, trecem la partea a treia a acestei culegeri de folclor internet reproducând o filă dezgropată din umorul de altă dată: La căpătâiul lui Brejnev

de Sadi Rudeanu

Sărmanul Brejnev e pe moarte La căpătâiul său la pat Din lume cei mai mari profesori Spre a-l salva, s-au adunat

Deci intră ei la bietul Brejnev Şi mai pe urmă lăcrimând Se-apropie de bolnavu-n comă Şi îl sărută toţi pe rând

Şi vreau să ştiţi, la asta ţin Să mi se pună o statuie În holul mare în Kremlin Toti cei prezenţi discută-n şoaptă

E fără nici o îndoială Ei au făcut tot ce-au putut Dar diagnosticul e sigur Bolnavul clar, este pierdut

Apoi şopteşte-ncet urmaşul Cel ce va fi şef în partid Privind duios la cel ce moare -Ah prea iubite Leonid

Strânşi într-un colţ, analizează, Dacă dorinţa exprimată E justă şi nu deranjează În fine, toţi şi-au dat acordul

Deci marii medici ies afară Şi cheamă-ndată la spital Pe cei opt-nouă şefi de vază Din comitetul lor central

Sunt ultimile tale clipe Desigur vei pleca în rai Dar vreau să ştiu, poate-mi vei spune Ce ultime dorinţe ai ? Oftează Leonid sărmanul Deschide ochii şi clipeşte A înţeles ce i se cere Şi iată în sfârşit, şopteşte: ...Doresc întâi dacă se poate

Iar viitorul şef rapid Se-apropie de pat şi spune -Ai aprobarea Leonid ! Acesta fericit zâmbeşte

Soseşte printre ei şi-acela Care va fi urmaşul său Şi care-ntr-una îşi exprimă Teribile păreri de rău

-Dar ştiţi, aş mai dori ceva Să-mi poarte numele o stradă, Sau vre-un cartier din Moscova Din nou se-adună cei de faţă


15

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Discută cu înfrigurare Şi iată că dorinţa-doua Primeşte şi-asta aprobare Dar înainte de a trece

De-aceasta ultimă dorinţă Şi-n fine cei prezenţi acolo Se-adună iaraşi în şedinţă Discuţia acum durează

El fiind însărcinat să-i spună: -Ah, Leonid, de data asta Nu pot să-ţi dau o veste bună. Te îngropăm în Piaţa Roşie

Măritul Brejnev în nefiinţă Îl cheamă pe urmaş şi-i spune -Mai am o ultimă dorinţă. -În fine,spune succesorul

Mai mult şi e înfierbântată Căci unii-s "pro" şi alţii contra Problema e mai complicată Trec două ore, trei şi patru

Într-un cavou ca din poveşti Chiar şi-un mausoleu îţi facem Te îngropăm unde doreşti Dar la Ierusalim nu merge

Hai spune-o, să te auzim -Să mă-ngropaţi,oftează Brejnev -Ei ,unde ???...la ....Ierusalim Rămâne uluit urmaşul

Nici un detaliu nu-i omis, Şi după circa zece ceasuri În fine, iată au decis. S-apropie de pat urmaşul

Si nu c-o fac eu pe nebunul Dar ştii,acolo se întâmplă Că .....mai învie câte unul !!!

„ÎNTÂLNIRILE” MELE CU AL. MIRODAN... Recent am primit Premiul „Al. Mirodan”, al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel. Recunosc, el se lipeşte frumos de inima mea. Această distincţie mi-a fost acordată, după cum reiese din Diploma primită, pentru scrisul meu publicistic, adică pentru reportaj literar şi interviu, ca şi pentru restul activitatăţii mele culturale... Dar mă simt dea dreptul înălţat de faptul că Premiul primit de mine, poartă numele lui Al. Mirodan care, în ultima parte a vieţii sale, m-a onorat cu aprecierea şi discreta sa simpatie. Nu cred că mi-aş fi dorit altceva... Premiul acesta însă, aproape fără să vreau, îmi aduce în minte legătura – câtă a fost care a existat între mine şi marele scriitor, marele ziarist.

ISRAEL

Din punctul meu de vedere, sunt deosebit de importante şi, aş zice, frumoase, întâlnirile acestea cu autorul „Ziariştilor” şi al „Dicţionarului neconvenţional...”. L-am cunoscut personal pe Al. Mirodan, nu atât de la om la om, adică mai apropiat, mai intim, ci, mai întâi, cu mai mulţi ani în urmă, în calitatea mea de Secretar general al Uniunii Originarilor din România în Israel (H.O.R.). Am luat legătura uneori cu el, „în interes de serviciu” şi, cum e şi firesc, relaţiile, chiar şi în situaţii mai tensionate, s-au desfăşurat în limitele bunului simţ. Revista „Minimum”, adică însuşi domnul Mirodan, pe de o parte, şi Organizaţia al cărei Secretar general şi Purtător de cuvânt eram, nu se aflau (destul de mult timp!) în simpatie reciprocă. Faţă de mine, inteligent şi pătrunzător, domnul Mirodan păstra o anume „distanţă legală” pe care eu n-am încercat, recunosc şi regret, s-o micşorez, absorbit fiind, din păcate, de alte diurne treburi – deloc literare. Dar marele scriitor şi ziarist m-a făcut să simt întotdeauna că nu confundă omul cu funcţia, şi mai ales nu neglijează, nicicum, contextul în care trebuia să exist şi să acţionez... Apoi am terminat cu U.O.R.-ul (unde am avut această înaltă funcţie, de Secretar general, vreo 15 ani). Despărţirea a fost pentru mine o eliberare, deşi nu puţine au fost succesele şi satisfacţiile ce le-am avut acolo, lucrând (mai ales pe plan social şi cultural) pentru binele colectivităţii noastre. Această „desprindere” mi-a permis să mă aştern, în sfârşit, în sfârşit! la scris, după sufletul meu, liber şi neaşteptat de nimeni. Aşteptat am fost mai apoi, după publicarea unor reportaje de oarecare succes, după unele articole sau interviuri. Reuşisem oarecum, pentrucă mă simţeam liber! Dar să revenim la „întâlnirile” mele cu Al. Mirodan. Altă făină se măcina acum la moară! Unele intersectări, câteva vorbe la obiect, tăceri concludente, consens, climat, atmosferă pozitivă... Nu-l incitam la multă vorbărie şi el, sunt sigur, aprecia asta: îl intuisem, mă simţise. În locul cuvintelor faptele vorbeau. Raporturile erau calde şi nedeclarate. Asta e convingerea mea! Intemeiată pe gesturi mici, poate nesemnificative pentru alţii. O dată, la sfârşitul Festivităţii lansării


16

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

volumului al treilea din „Dicţionarul (său) neconnvenţional”, la Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, se adunase în jurul său un bogat ciorchine de oameni. M-am apropiat şi eu, să-l felicit. Eram însă în afara cerculuiciorchine, căci nu suport să mă-nghesui. Cineva îl „croşeta” nepermiţând şi altora, care aşteptau, să-i spună o vorbă bună. Mirodan ridica din când în când capul, se uita spre ceilalţi, dar, politicos, revenea cu privirea la obositorul interlocutor... Mi-am spus: iată încă un motiv pentru care Mirodan nu iubeşte întrunirile publice. Când îşi mai ridică ochii şi se mai uită o dată spre cei din jur, mă zări, privirile ni se întîlniră şi am avut impresia că a vrut să-mi spună: „Asta este! Ce pot să fac?!”... Şi zâmbind peste capetele celorlalţi, mi-a făcut un semn cu fruntea şi sprâncenele, exclamând tare: „Roni!” Adică: „Mă bucur că eşti aici!” Un prieten scriitor umorist, care era atunci lângă mine a ţinut, mai apoi, sămi sublinieze atenţia maestrului. Dar parcă mai era nevoie?! Mie mi-a fost de-ajuns gestul şi cuvântul, unul singur, al Mirodanului! In seara aceea am fost foarte mulţumit... A urmat, peste un timp destul de respectabil, o subţire colaborare la revista „Minimum”. Îmi reamintesc că, într-un rând, domnul Mirodan mi-a oferit chiar să susţin o rubrică. N-am să-mi iert niciodată că l-am refuzat (politicos, e drept – totuşi refuz a fost; totuşi, cu scuze şi argumente, cuvântul „nu”- ieşise din gura mea! Nu-mi vine să cred!). Şi asta, pentru că nu prea era ce simţeam eu că mi se potriveşte. Despre ce era vorba? Imi ceruse să prezint cititorilor de la „Minimum” cărţi venite la Redacţie, însoţindu-le de comentariul şi aprecierea mea. Un fel de critică literară de întâmpinare. Partea proastă e că niciodată nu mi-am dorit un astfel de lucru! Nu m-a atras... Mie îmi place să fac reportaj literar, interviu, mă rog, să măzgălesc liber, mai mult după capul şi inima mea. Maestrul m-a înţeles. Dar el mă simţise şi mă cunoştea mai bine decât mă ştiam eu însumi! Acum, după trecerea sa Dincolo, se întâmplă un lucru, cum să-i zic?!, ocult... Cum le-ntoarce viaţa şi le aranjează după legile ei ascunse, cum se joacă destinul cu sufletele şi faptele noastre! Mi-a fost dat, în timpul din urmă, să scriu, şi încă cu plăcere, despre cărţi şi oameni cu condei bun, să descifrez, fără pretenţii, subtilităţi existente sau să intuiesc sensuri mai puţin vizibile. Mi-am dat şi eu cu „presupusul” şi, deodată, constat că fac, nici mai mult, nici mai puţin, decât ce îmi sugerase domnul Mirodan să fac. L-am refuzat atunci, dar el nu s-a lăsat. A tras sforile şi m-a aranjat de-acolo, de sus, zâmbindu-mi cu înţeles... Nu regret. Tocmai pentrucă vine de la dorinţa Mirodanului. Şi asta se întâmplă când meseria mea nu e cea de critic literar! Eu mă vreau – cum am mai spus ziarist, gazetar, publicist, cum mă numise şi domnul Mirodan; mă vreau, în sinea mea ascunsă, poate chiar ceva mai mult. Dar nu critic literar! Totuşi, paradoxal, mă aflu-n treabă cu zâmbetul pe buze. Iată, acum, o altă întâlnire cu maestrul Al. Mirodan... Într-un rând, ce m-am gândit eu? Hai să scriu ceva despre acest mare talent şi despre minunata lui Revistă (unică în felul ei, între toate literele româneşti!). Fac un reportaj, îmi imaginez că-i iau un interviu maestrului, iar articolul se vrea unul verosimil, serios, temeinic; lucrez atent, particip, se pare, la o şedinţă redacţională, revin, şterg, adaug, iese ceva, apoi mai retuşez, mai scurtez; folosesc un pic de imaginaţie, folosesc date reale (de pe unde mă pricep să le adun) le pompez viaţă, suflet, lumină, admiraţie şi dragoste... Sunt în inima eroului meu. Mă zbat o dată cu el pentru apariţia a încă unui număr de revistă. Sunt acolo. Respir cultură. Respir gazetărie de clasă. Mă simt mare, deştept, impietuos. Mă simt Mirodan... Sunt alături şi în sinea lui. Mi-e permis? Nu mă interesează! Important este să-l prezint aşa cum îl cred eu, aşa cum îl ştiu eu. Reiau, pentru o oarecare edificare, ceva din acest reportaj. Retrăiesc cuvinte, imagini, atmosfera mirodaniană. Din strada Disenghoff, intru în Cafeneaua de la nr. 88. „Mese libere, oră fără afluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare care luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi retras, destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar şi jocului perfid al imaginaţiei. (...) Eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte


17

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

genul de cofetărie provincială din România – nu-i! Ma uit şi pe terasă. Goală. Mirodan nu-i nici aici. Mă-ntorc să plec. Dar... cine-i tipul ăsta dintr-o parte a sălii, aplecat peste masă, astfel că nu i se vede faţa, având deja a doua ceaşcă de cafea şi câteva file desprinse de prin diferite publicaţii străine?! Citeşte absorbit, cu pixul în mână, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da, e el! Ne salutăm, foile rupte şi caietul intră repede în servietă. Comand şi eu «una neagră, mică». Discuţia se leagă repede, e antrenantă, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Mă gândesc – amintindu-mi că în «chenarul redacţional» de la «Minimum» e amintit numai numărul Căsuţei poştale, nu şi sediul – mă gândesc că, de fapt, aici este, într-un fel, Redacţia. Aici Cerchez-Mirodan urmăreşte, scrie, devine şi detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca unei cărţi dintre atâtea «poliţiste», traduse de el în româneşte, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociază, deduce, rescrie, şterge, are probleme de conştiinţă, fumează trabuc şi bea cafele, decupează, desface şi lipeşte texte, poze şi caricaturi. Se ceartă. Intrigă. Dărâmă şi construieşte. Face gazetărie «la cataramă»! Acum, în zilele astea, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca şi în urmă cu un an, cu doi sau douăzeci şi doi, ori douăzeci şi patru, el nu face un reportaj sau două. Nu face, să zicem, un ziar. Nu! Mirodan creează şi recreează o REVISTĂ! «Revista oamenilor inteligenţi», cum scria pe copertă, la-nceputul apariţiei sale.”... Şi aşa mai departe, lângă şi cu Mirodan, reportajul meu curge pe drumul lui. Acum, că terminasem reportajul, dau să-l public. Stai, domnule, îmi zic eu, la un moment dat. Mirodan nu e oricine, scrii şi gata! Poate că ceva nu i se potriveşte! Poate unele date nu-i convin. De ce să nu-i dau să vadă materialul, înainte de a-l preda spre apariţe?! Numai că la Mirodan nu se ajunge uşor. Mai ales că era bolnav. Am vorbit mai întâi cu o anume persoană, care lucra pentru revista Mirodanului. Apoi am luat legătura, prin telefon, cu soţia scriitorului, căreia îi spun despre ce este vorba. Îmi zice că nu ştie dacă Mirodan e în putere să vorbească, dar îl va întreba dacă acceptă să-i trimit reportajul. (Nu ştiam atunci cât de puţin mai avea să trăiască!) Mi se comunică cum şi prin cine să trimit articolul meu şi, apoi, răspunsul maestrului – de asemena indirect - nu întârzie: era vorba doar de o singură observaţie – numărul de la Cafeneaua de pe strada Disenghoff, în care stătuserăm la o masă, cândva, era greşit. Atât! Corectez. Dau drumul materialului. Apare. Face ceva „valuri”, primesc câteva telefoane de la persoane pe care le-am admirat întotdeauna. Am publicat apoi acest reportaj şi în revista băcăuană „Ateneu” şi prin alte ziare româneşti, din presa internetală a lumii. Sunt mulţumit că am onorat Mirodanul, aşa cum am crezut şi m-am pricept eu mai bine. Peste vreo două zile de la apariţia reportajului despre „Minimum”, în Israel, pe când mă aflu liniştit acasă la mine, sună telefonul: „Alo!... (Pauză) Roni?... (Pauză). Dragă, nu pot vorbi. Nu-s bine deloc. (Se auzea respiraţia grea!). Vreau să-ţi Mulţumesc!”. Am bâiguit ceva, iar Mirodan mi-a spus: „Scuză-mă, trebuie să închid. La revedere!...” Revederea nu a mai avut loc! Şi, prin jocul dragostei şi-al întâmplării, mi-a fost dat, de curând, să am o nouă întâlnire, de suflet, cu Al. Mirodan. Asta s-a-ntâmplat când mi-a fost acordat Premiul Asociaţiei Scriitorilor, acest Premiu purtând numele Maestrului. O întâlnire minunată, ce le însumează pe toate celelalte, care au avut şi care n-au avut loc! De fapt, îmi place să cred că, de-acolo, de sus, marele ziarist şi scriitor a „influenţat” juriul şi conducerea breslei noastre scriitoriceşti de limbă română, spre a hotărî această premiere a mea. Un simplu „Mulţumesc”, cum a fost cel al Maestrului, la telefon, poate însemna atât de mult! Încerc şi eu să-l spun, acum.


18

Regatul Cuvântului

UBIREA (Dashuria)

CINE ERA VINOVAT? (Kush ishte fajtor?)

Cândva a fost zeiţa, Belşugul, Cerinţe, prejudecăţi excesive. Binecuvântare era inima Sufletul, claritatea tinereţii Şi besa* sfântă. Demonii s-au dus Pentru totdeaună În văpaia infernului. ____ *Besa – Cuvânt de onoare

În viaţa mea Ai sosit ca ciocolata, Ca o schijă ai fugit. Vinovat ă fost Doar surâsul meu Deschis ca un câmp Pentru luptători Sau ochiul meu – Apă pentru submarine?

PE CINE SĂ-L BLESTEM? (Kend të mallkoj) De câte ori te vâd în webcamere Mă blestemă sufletul... Eu pe cine să blestem? Blestem geografia, Istoria – două materii pe care Niciodată nu le-am învâţat De aceea sunt blestemată. Adesea privesc fotografiile Pe care mi le trimiteai prin email, Ore în şir le privesc Imagini angelice plăsmuiesc În noaptea finală mă pierd Ca un om nebun Cu sufletul păcâtos.

GELOASĂ CU GRĂDINA EDENULUI (Xheloze me kopshtin e Edenit) Geloasă eram pe razele lunii Care-au furat dulceaţa buzelor tale Geloasă eram pe sânul mamei La care îţi cuibăreai pofta În plăcerea de-o clipă credeai Nu în patimi eterne Geloasă eram pe grădina Edenului Pentru merele dulci ce-ţi perverteau mintea... Le-ai muşcat şi-ai rămas pedepsit Curaj n-ai avut să le-atingi...

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

FIKRIJE BYLYKBASHI Norvegia

O NOAPTE DE VARĂ ÎN NORVEGIA (Një natë vere në Norvegji) Prin fereastră vâd cerul Într-o noapte de vară Când liniştea se aşterne Şi o mână de maestru pictează cerul. Peste tot stăpâneşte armonia. Într-o noapte de vară În Norvegia Şi-n afară de somn Îmi lipseşte cerul patriei Şi steaua Rătâcind până în zori!


19 Fighting with the Dream It is as if I had taken a flame off the star I am dreaming under; it is as if I had turned a word into the endless blade of glass, this is how deeply the universe grieves me

Towards the Light Kingdom On the Earth brought to choose its faith I have no space because of the thought tribes! God, look how shadows hit each other shivering...; and I am treading as lightly as a feather on the hot horizon ended in a bird; and I climb up the ray of heart from star to star At the Temples under Diadems What are you doing with me full of signs of ruins emptied up to the mysteries between twin Spheres? I take off my wounded I under God's foot and I tell my soul: say a prayer for the rays I hear some high whispers: "This is a gate between seven empresses over Light a way to Cherubs... Come, son of the angel soul dew of the book dream, at the Temples under diadems you have altars full of poems!"

Regatul Cuv창ntului The Restless Kiss I forgot the restless kiss on your breasts on the evening island The Moon snow Caught it smoking the wolves of love chased it up to the end of the world Just an eternity is passing for the star canvas to find its way

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 A Revelation

Who can reveal me where I am in this infinity just like the mountain shaken by god-like looks it is as if lightnings were sharpening on me as if sadness gave birth to me again moaning inside the cave with signs

I Am Also an Eye

Transfiguration

I am also an eye of the deafening silence shaken by fire from globe to globe over the great night that calls me on hit by a whirling owl through the leafage of the earth mirror just to swallow the moon

I do not know who called me from out there as the sea opened and after a move the darkness fell down crushed On my home threshold time could hardy reach my knee

In the Rains Colours

One day the known and unknown father lost the Heaven's keys Some say he might have eloped with the first dream to find his eternity That time I was part of the Earth from my birth dressed in the colours of rains

For Building Temples

When the soul became an emperor for me I dissipated the clouds of the world cleaning words with the fire of the cry to build the Temples

The Icon of the Way Soul, Let's leave aside the veils of night descended on golden ropes in the bed of thesleeping air Let's take out the world of the sound flame from the patience of stones Let's see where our tears dug the icon of the way Even from the Dream Eyes Even from the dream eyes I shed tears when my thought left uncovered on a star with a bride-like mysterious shadow

On the Bridge Between Gods Make me hear with my eyes on the bridge between Gods when I take in my hand the fire of the poem crossing the centuries


Regatul Cuvântului

20 Endless Dream

Wedding with the Night

Move my poem home in the Sky of Star Sea illuminated by Your eyes just like in the first life when the song of the bird-virgin heard me with the ear close to the Earth Move my poem home as I am burning with love writing an endless dream wrapped into the fire which comes out crossing itself from its shadow to walk unseen through the world

I took the night as my bride and all danaides danced with their wings at the earthly feast thus my heart spun like the wheel of the universe; even the wind was burning illuminating our song with the emerald of the eyes

In the Window of the Universe Since I opened the mountains with so many butterflies on me my words stopped in the window of the universe It was as if I had been looked at by the star I had been sitting on since the cross of the future

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 From the Life of the Thought Kiss my thought I live in quickly Kiss it until it gets on fire covering behind it doors and windows with stars From the Star of the Right Ear

The Thought Grieves Me The sea is burning that I cannot take it out of the sunken ships Look: my shadow is falling down! through the smoke I am losing my wings as much as the lightning century my thought grieves me… Traducator: Lector univ.dr.

Alina Beatrice-Cheşcă

I am looking for him through all mountains after the fellows' rite I am looking for him through the waters egg and He has been with me since the dawn of the world in the musing tree from the star of the right ear

Dahna In the earthly world of sadness the voice of the dream burst into flames blinding my wings I think the Sun had gone out from the oven or another eternity loved me furiously 20 Sharing the Wonder (Împărtăşirea uimirii)

Until the cold of anxiety comes into my home I am making a woman of light from the buds of rays It is as light as the Spirit of wonder and you cannot hear her holding on her knees my shadow with the eye raising my Sun


21

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012


22

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Prof.Dr.

MISIUNE SACRĂ ÎMPLINITĂ, „PESTE VEAC”: traducătorul excepţional

CONSTANTIN FROSIN Am citit textul articolului dlui IONUŢ CARAGEA (un om de mare puritate spirituală şi Poet cu talent de excepţie!), despre dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN (la Universitatea „Danubius”-Galaţi), traducător excelent, extrem de rafinat şi cu un har rarissim, ca şi unul dintre extrem de puţinii oameni de cultură care mai ştiu ce înseamnă patriotismul. Articolul dlui IONUŢ CARAGEA se intitulează: „CONSTANTIN FROSIN, SCRIITORUL DE GENIU CARE DERANJEAZĂ ORDINEA VALORICĂ, ÎNTR-O ŢARĂ CARE ÎI DATOREAZĂ RECUNOAŞTEREA ŞI APRECIEREA TOTALĂ”. Şi se zice, în acest text (publicat pe 17 iunie 2012, în revistele www.clementmedia.ro, www.revistasingur.ro etc.) : “Prof. univ. dr. Constantin FROSIN, de la Universitatea “Danubius” din Galaţi (...) a primit, în acest an, mai multe distincţii şi o recunoaştere care, după titulatură, îl fac să pară un scriitor venit de pe altă planetă (…). În palmaresul impresionant al acestui extraterestru…” etc. etc. Evident că dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, traducându-i, în franceză, pe marii noştri clasici (Eminescu, I.L. Caragiale, Blaga, Ion Barbu, Urmuz, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. – adevărate pariuri excepţionale, cu imposibilul, câştigate de harnicul şi dăruitul român, CONSTATIN FROSIN!) – traducând din franceză în româneşte: Celine, Emorine, Aslan, Comte etc. menţinând relaţii, la nivelul cel mai înalt, cu oameni de cultură şi politici, din Franţa şi din cele mai importante ţări francofone (în primul rând, din Belgia valonă!), domnia sa a făcut servicii nepreţuite României şi culturii ei (Românie pe care Vestul nu se înghesuie s-o cunoască, deşi ar merita din plin şi ar putea chiar lua ceva lecţii, de la artiştii români! – iar dl CONSTANTIN FROSIN, prin tenacitatea, harul muncii şi prin autoritatea axiologică a traducerilor sale, obligă Vestul la revizuirea „viziunii” sale cam mioape, asupra valorilor Estului!). ...Toate aceste calităţi, e drept, de excepţie, îl fac să apară drept o personalitate foarte bogată spiritual şi foarte subtil...terestră!!! – dar deloc...”extra...galactică”! Însă nu-i mai puţin adevărat că, azi, în acest climat de egotism, de pândă reciprocă, de salt la beregată, de impostură şi promovare...”cumetrială” („asigurat” de pseudo-intelectualii, de „neo-culturnicii” şi de „papugiii” şi golanii veleitari, ori chiar trădători de Duh Românesc, din România!), un articol atât de entuziast (şi, în multe locuri, bine aplicat!), excesiv încărcat de superlative - îi poate face mai curând un deserviciu, beneficiarului său, dl. CONSTATIN FROSIN. Ajunge un „neica nimeni”, un ignorant perfect, de pe forumul uneia dintre revistele unde apare articolul dlui IONUŢ CARAGEA (www.agentiadecarte.ro), să facă afirmaţii („bien sûr”, TOTAL agramate!) dublu şi triplu injurioase, de felul: “doi paranoici isterizați. de ce publicați asemenea tâmpenii?” …Tot aşa de adevărat este că n-ai voie, când vrei să faci critică, să nu respecţi proprietatea cuvintelor, şi să arunci, în dreapta şi-n stânga, cu …”genialitatea”! Cuvântul “geniu” înseamnă (nu vrem să preluăm, pe nemestecate, definiţia romantic-schopenhaueriană!) “spirit” (evident, Spirit Înalt!) – care Spirit Înalt (ivit extrem de rar, în istorie! – …sunt atâtea popoare care NU AU NICIUN GENIU!) are valenţe concentratoare şi recapitulative (etern alertante pentru statutul ontologico-spiritual al poporuluifiinţare istorică), pentru Duhul unui Neam anume – peste care Duh de Neam, GENIUL devine etern protector şi hierofanicidentificator, din punct de vedere umano-divin. Oricât l-ar stima şi admira cineva (iar subsemnatul, cu luciditate şi măsură, îl admirăm sincer şi-l stimăm, poate, mai mult decât oricine din lume!) pe dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, nu ar avea absolut nicio acoperire, pentru a folosi cuvântul „geniu”! Este, da, un traducător cu intuiţie deosebită, este excepţional de harnic (mult deasupra oricărei medii!), dar este un poet (şi în româneşte, dar şi în franţuzeşte!) abia... „pasabil”! Mai are şi o „marotă”, cu conotaţii oarecum narcisiste (justificată, dar prea vizibilă!): să fie recunoscut, ÎN FORUM, ZIUA-N AMIAZA MARE, de toţi şi de toate (şi, de aici, o adevărată foame, care se menţine, mereu, la stadiul de „hămeseală”, pentru titluri şi medalii şi ordine şi ...toate tinichelele şi zdrăngănelele, fie că-s de provenienţă franceză, fie belgiană, fie neaoş-românească!).


23

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Or, ştim bine că, în istoria umanităţii, autenticii artişti (iar un TRADUCĂTOR este ...DE DOUĂ ORI ARTIST ! – pentru că „legumeşte” Logos „în două ape”/limbi post-babilonice, tentând, oarecum luciferic, dar, STRICT, prin Magia Verbului! anularea blestemului divin!) scriau...cu „gâtul liber”, fără să le atârne de el vreo „greutate” inutilă şi futilă... - adică nici cu gândul nu gândeau la recompensă şi recunoştinţă, din partea umanităţii gregare! S-ar putea răspunde, la afirmaţiile noastre de mai sus: „Păi, dacă le merită, medaliile astea?!” Le-o fi meritând, dar ele nu reprezintă (NICI PE DEPARTE!) condiţia „sine qua non” a scriitorului (Eminescu, Shakespeare, lord Byron - masonul genial..., sau Schiller, Rilke, Trakl, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov...au dispreţuit sau, pur şi simplu, ignorat! – recunoaşterea „de tinichea” a gloatei – ...Shakespeare îşi dorea, poate, cel mult, aplauze „la scenă deschisă”...!) , ci a ...„omului de lume” – deci, nu ne interesează pe noi, cei aplecaţi peste filele cărţilor, pe care, cu trudă, le scriem, spre a vedea Lumina Lui, iar nu ca să fim mângâiaţi pe creştet de mai ştiu eu ce „om politic” de doi bani grămada (român, francez sau chinez, puţin ne pasă, căci toţi sunt, în linii mari, „de-un soi şi-o potrivă”!). ...”Nu se poate să nu fie un mason, un ciocoi intelectual! - nu se poate să nu aibă, în spate, susţinători, din Oculta Mondială! ...dacă a colecţionat atâtea zdrăngănele! Ştim noi cum e cu Nobel-ul!” – zic, cu venin, dar şi cu oarece fanatism ghipsat, adepţii Teoriei Conspiraţiei Mondiale. Dar, domnilor, azi chiar nu se mai poate decât, NUMAI ŞI NUMAI, cu...”alţii” în spate? Dar dacă are, „în spate”, doar povara sacră a muncii sale fără preget şi a propriului talent nativ, de traducător excepţional?! Iar domnul prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN, o personalitate cu cele mai clare valenţe axiologice internaţionale, nu doar că, încă, nu a luat Nobel-ul (şi nici nu-l râvneşte, se pare!), ci este ocultat până şi de...con-judeţenii săi, vrâncenii, dar nu este prea celebru nici măcar în urbea care l-a născut - Adjudul! ...De ce nu acceptaţi explicaţii, e drept, mai puţin spectaculoase... - ... dar, măcar mai puţin labirintice! - şi, oricum, mult mai logice?! Poate că, dincolo de orice conspiraţii mondial/mondialiste, stă sentimentul urgenţei şi necesităţii împlinirii unei misiuni Sacre... – ...ori nu se poate aşa de simplu, nu?! ...Noi, însă, îndrăznim să opinăm altfel: MISIUNEA SACRĂ ÎMPLINITĂ – IATĂ SINGURA MULŢUMIRE DUMNEZEIASCĂ, ÎNCERCATĂ, CU SMERENIA NECESARĂ, PE ACEST PĂMÂNT AL ÎNCERCĂRILOR TRISTE! ...Noi, subsemnatul, ştim, pe pielea noastră, cât de amară este nerecunoaşterea de către semenii asupra cărora reverşi toată puterea luminătoare a Duhului tău...şi, încă şi mai dureroasă este nerecunoştinţa poporului tău - combinată, de cele mai multe ori, cu răutatea calomnioasă şi puturoasă, cu iz de mlaştină... – cum atât de nimicitor de exact constata Eminescu, care ESTE ŞI RĂMÂNE unicul Geniu Românesc: „Dar afară de acestea, vor căta vieții tale/Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -/Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina/Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,/Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/Toate micile mizerii unui suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”. …Un intelectual rasat şi un patriot român, autentic, dinamic (la nivelul FAPTEI, iar nu doar …”prin vorbe” - frumoase, dar inutile!) şi desăvârşit, cum este (şi va rămâne!) dl prof. univ. dr. CONSTANTIN FROSIN - nu poate să nu înţeleagă că

trebuie să se sacrifice, precum Hristos, muncind fără gând de răsplată morală, ci pentru revelarea întru Duh şi recunoaşterea, “în veac” (trans-istoric, deci!), a Neamului Ales al Românilor, din care s-a ridicat, ca oştean apărător şi văditor al Duhului de Demiurgie VALAHĂ! Iar nu să “forţeze” clipa, despre care, acelaşi Eminescu spunea (e drept, aparent interogativ, dar, mai curând, resemnato-constatativ, decât…”rezolvitor”!): “Nu e păcat/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?” …Fireşte că e păcat…dar dacă, de la Dumnezeu este să “(…)se lepede/Clipa cea repede”…noi, ce să facem? Oftăm şi…trăim, împlinindu-ne, prin muncă, Misiunea terestră, dată de Cel de Sus, fiecăruia dintre noi. Iar dl prof. univ. dr. CONSTATIN FROSIN este unul dintre puţinii muritori care nu lasă, în urma domniei sale, sincope de muncă şi, implicit, de realizări monumentale!


24

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

PERSONALITĂŢI CONTEMPORANE ALE ADJUDULUI

I-CONSTANTIN FROSIN, Profesor universitar şi scriitor Profesia de bază a lui Constantin FROSIN, este cea de profesor. A practicat-o timp de 8 ani la un liceu, apoi 9 ani la o Universitate de stat, iar din 2000, la o Universitate particulară: Universitatea <Danubius> din Galaţi. Vom da cuvântul celor în drept să-l aprecieze, neţinând cont de opiniile neavizate ale celor care ori nu-i înţeleg, ori nu-i apreciază multitudinea de preocupări care se integrează, însă, perfect, cu nobila profesiune de dascăl. Student fiind, a concurat pentru o bursă de 4 ani la Sorbona, care i-a fost, însă, refuzată din două motive: nu avea funcţie în cadrul CUASCR Bucureşti şi nu era membru de partid (la 22 ani !). Desigur, bursa a fost obţinută de nepotul unui membru marcant al CC al PCR, dar cum Nomina odiosa... Redăm, în continuare, textul acestei recomandări, care a marcat parcursul intelectual şi cariera universitară a lui C. F. : „ Je soussigné Claude LUMEDILUNA, Lecteur de français à la Faculté des Lettres de Bucarest, atteste que l’étudiant Frosin Constantin de II e année, groupe 610, qui a suivi mon cours spécial de stylistique, me paraît apte à présenter avec de grandes chances de succès, notamment par ses capacités dans l’expression orale, le concours pour l’obtention d’une Bourse d’études en France”. Teza de licenţă i-a fost apreciată cu nota maximă: 10 (zece) şi soldată cu publicarea în faimosul Buletin al Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti din România (1977) – singura teză de licenţă publicată din anul său de studii... Oricum, deşi era dorit atât de Catedra de Literatură cât şi de cea de Limbă, nu a putut rămâne ca Asistent, deoarece apăruse, în chiar anul absolvirii sale, un nenorocit de Decret 51 (sau 53 ?!), care îi obliga pe absolvenţi, indiferent de valoarea lor, să meargă la post, timp de trei ani de zile. A obţinut titlul de Doctor în Filologie cu o Teză intitulată: <Schimbarea limbii, schimbarea scriiturii ?> coordonată de Preşedintele Academiei Române, prof. univ. dr. Eugen SIMION, care a făcut o excepţie şi, deşi combătuse pe toate fronturile acordarea de distincţii pompoase gen Cum Laudae etc., a consimţit totuşi să-i acorde lui C. F. calificativul Foarte Bine, şi distincţia Magna cum Laudae. Respectiva teză a fost publicată de Editura Eminescu în anul 2000 şi a întrunit sufragiile specialiştilor şi ale presei literare. Spuneam, însă, că preferăm să dăm cuvântul celor care îl pot aprecia cu adevărat pe Prof. univ. dr. Constantin FROSIN: Iată ce spune, în 2004, dna Françoise WUILMART, Directoarea centrului European de Traducere Literară: « (…) J’ai en effet pu me rendre compte des compétences de Monsieur Constantin FROSIN en matière de traduction et, plus généralement, en langue et culture française. La revue GRAI dédiée à la Traduction, qu’il a personnellement coordonnée, m’a persuadée de ses dons et de ses talents en la matière, mais aussi du sérieux de ses entreprises et de la qualité de ses performances. » (Probabil că alegerea lui C. F. ca Preşedinte de Onoare al Asociaţiei Traducătorilor Profesionişti, nu a fost o întâmplare…) Rigurosul şi extrem de exigentul critic literar Paul VAN MELLE, Directorul revistei – considerate de referinţă – INEDIT NOUVEAU, îl apreciază astfel pe C. F. : « M. Constantin FROSIN est sans doute l’un de ceux qui portent le plus haut dans nos pays d’Europe occidentale la culture millénaire de la Roumanie. Ses travaux, aux plans des essais littéraires et plus particulièrement encore de la traduction des grands écrivains roumains, classique et contemporains, sont pour nous une précieuse contribution à la construction de l’Europe nouvelle que nous souhaitons tous. Il est certain que cet homme de culture, qui n’a pas hésité à se faire ambassadeur de la francophonie en France et en d’autres pays de l’Union Européenne, constitue une chance pour l’avenir de nos nations respectives dans l’esprit d’une Europe multinationale et surtout multiculturelle, qui va représenter bientôt une puissance dont les autres continents devront tenir compte, dans une entente et une amitié que nous souhaitons tous. L’on comprendra certainement l’atout que peut constituer, pour tous les gens de culture, le travail acharné d’un Constantin FROSIN traduisant aussi bien EMINESCU que CARAGIALE et bien d’autres, et qui peut également, à l’inverse, traduire et faire connaître en Roumanie les cultures de toute la Francophonie. Cet intellectuel exceptionnel pour la culture de nos deux pays, est important pour les chances d’adhésion de la Roumanie à l’Union Européenne. » Rigurosul şi extrem de exigentul critic literar Paul VAN MELLE, Directorul revistei – considerate de referinţă – INEDIT NOUVEAU, îl apreciază astfel pe C. F. : « M. Constantin FROSIN est sans doute l’un de ceux qui portent le plus haut dans nos pays d’Europe occidentale la culture millénaire de la Roumanie. Ses travaux, aux plans des essais littéraires et plus particulièrement encore de la traduction des grands écrivains roumains, classique et contemporains, sont pour nous une précieuse contribution à la construction de l’Europe nouvelle que nous souhaitons tous. Il est certain que cet homme de culture, qui n’a pas hésité à se faire ambassadeur de la francophonie en France et en d’autres pays de l’Union Européenne, constitue une chance pour l’avenir de nos nations respectives dans l’esprit d’une Europe multinationale et surtout multiculturelle, qui va représenter bientôt une puissance dont les autres continents devront tenir compte, dans une entente et une amitié que nous souhaitons tous.


25

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

L’on comprendra certainement l’atout que peut constituer, pour tous les gens de culture, le travail acharné d’un Constantin FROSIN traduisant aussi bien EMINESCU que CARAGIALE et bien d’autres, et qui peut également, à l’inverse, traduire et faire connaître en Roumanie les cultures de toute la Francophonie. Cet intellectuel exceptionnel pour la culture de nos deux pays, est important pour les chances d’adhésion de la Roumanie à l’Union Européenne. » Dl. Joël CONTE, Preşedinte al Asociaţiei <Rencontres Européennes>, Secretar General al Academiei Francofone, se pronunţă şi el în termeni pozitivi despre activitatea lui C. F. : « Depuis plusieurs années, j’ai l’honneur et le plaisir de côtoyer le Professeur Constantin FROSIN, et j’ai appris à découvrir un être exceptionnel, sachant représenter dignement les Lettres roumaines en Francophonie. Mon premier contact présageait déjà les futurs liens qui se sont mis en place par la suite. Le Festival-Colloque International de l’Enfant-Poète a eu lieu en avril 1996, dans la ville de Galati, chère à notre éminent Professeur, qui s’est chargé de l’organisation de cette remarquable manifestation culturelle qui a duré trois jours. Depuis sa production littéraire francophone - d’une richesse fantastique, à son activité poétique et littéraire de plus en plus étendue, il se positionne comme un bâtisseur de cette Europe, à laquelle nous aspirons tous, réunissant des cultures aussi différentes que complémentaires. La Roumanie a une chance inouïe de disposer de tels talents qui savent se mettre au service des grandes œuvres et des grands desseins. Dans ce contexte, j’apprécie les rapports entretenus avec le monde culturel roumain, avec le Professeur Constantin FROSIN – un parfait pédagogue et homme de culture, de même qu’un intellectuel accompli. » Dicţionarul General al Literaturii Române de la origini până în prezent (operă a Academiei Române), scrie următoarele despre Teza de Doctorat a Profesorului C. F., Schimbarea limbii nu înseamnă schimbarea la faţă (2000): < (...) abordează o problemă extrem de subtilă – apartenenţa sau nonapartenenţa la cultura română a scriitorilor care scriu în altă limbă. Lucrarea discută două aspecte: modul în care un scriitor se situează între limba română şi limba de adopţie (Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu sunt autorii în jurul cărora se încearcă demonstraţia) şi în ce măsură şi cum o anumită scriitură este capabilă să conserve simptomele apartenenţei unui scriitor la un anume grup etnic. C. F. pare să adopte teza lui G. Ibrăileanu privind componenţa inalienabilă a specificului naţional. El împărtăşeşte ideea că ceea ce este valabil pentru începuturile literaturii noastre trebuie acceptat şi pentru vârsta ei de azi. Dacă se admite că există o literatură română în limba slavonă, greacă ori latină, ar trebui admisă existenţa unei literaturi române în franceză, engleză, spaniolă, etc. > Despre cartea Profesorului C. F.: La Traduction entre Mythe et Réalité, temutul Paul VAN MELLE scrie: « L’essai est un art difficile, car il oscille toujours entre science et plaidoyer. Un spécialiste de cette ambiguïté, Constantin FROSIN, après une somme de traductions du roumain en français et vice-versa, des dictionnaires spécialisés et des recueils de poèmes, publie cette fois La Traduction entre Mythe et Réalité – un ensemble d’articles, de cours, d’exercices pratiques et même de polémiques plutôt sévères. En particulier (c’est le côté plaidoyer), il s’en prend à d’autres traducteurs, pas moins que Ionesco, par exemple. Par ailleurs, il fait de ce livre une véritable „défense et illustration de la langue française”, dans la fidélité à du Bellay, partant de l’utile rappel que le roumain est une langue latine. Par ailleurs, il intègre deux contributions belges, l’une de Françoise WUILMART, traductrice bien connue, l’autre de votre serviteur. Il ne cache pas non plus les difficultés et les pièges de l’auto traduction. Tout en considérant que traduire est le meilleur moyen de valorisation des trésors de la spiritualité roumaine et de leur restitution à l’universalité. Ce qui d’ailleurs est valable pour toute langue de la planète ! Enfin, il termine par des morceaux choisis d’auteurs roumains classiques et contemporains.” Trebuie subliniat că Dicţionarul de Argou Francez-Român (editura Nemira, Bucureşti, 1995), primul de acest fel în România, a lui Constantin FROSIN, figurează în Bibliografia obiectului Tehnici de traducere fundamentală a Facultăţii de LMA (Limbi Moderne Aplicate) a Universităţii din Cluj. Iată ce spune despre această lucrare revista NUOVE LETTERE (Neapole): « L’autore, professore din Lingua e letteratura francese all’Università di Galati, ha costruito questo dizionario basandosi sulla sua attività di traduttore dal francese in rumeno di autori classici comme Balzac, Hugo, Zola, Céline, Queneau. Come lui stesso scrive nell’introduzione, è una „modeste tentative de réunir les traits les plus saillants de l’argot français, d’enregimenter celui-ci parmi les connaissances de langue française qu’on peut offrir au lecteur roumain, est loin d’être un tableau exhaustif”. Esso raccoglie anché espressioni che sono pressocché intraducibili in francese e che Constantin FROSIN ha cercato di rendere nella sua lingua, il rumeno, salvandone la freschezza. „ L’argot a cessé d’être un phénomène de langue, pour devenir une langue phénomènale”. Compie un lavoro non solo di traduzione, ma anché di interpretazione e in alcuni casi, di invenzione linguistica in ossequio alla concezione che una lingua si inventa continuamente. E più che un dizionario, il frutto din una riflessione accurata e che non si rivolge solo agli specialisti ma anché a chi ha voglia di conoscere la libertà di una lingua. » Constantin FROSIN face parte acum din foarte puţinii români care au fost înnobilaţi de Ministerul Educaţiei Naţionale din Franţa, cu titlul de OFIŢER al Ordinului Laurilor Academici, pentru servicii aduse culturii franceze. Constantin FROSIN a fost, de curând, invitat să facă parte din Consiliul de redacţie al revistei editate de Asociaţia Internaţională l’Europe Plurilingue, alături de nume ilustre, ca: Jaakoo A. AHOKAS, Profesor emerit, Finlanda; Jens Kr. ANDERSEN, Kobenhavns Universitet, Danemarca; Penelope CALLIABETSOU, Universitatea din Atena, Grecia; Joao


26

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

CORREA-CARDOZO, Universitatea din Coimbra, Portugalia; Rose-Marie FRANCOIS, Scriitor, Liège, Belgia; Brigitte GABBAI, Universitatea Paris XII, Franţa; Jacob KORNBECK, Traducător la Comisia Europeană, Bruxelles; Santiago MONTOBBIO, Scriitor, Barcelona, Spania; Norberto Luis ROMERO, Scriitor, Madrid, Spania; Gerard M. WILLEMS, Facultet Educatie Nijmegen, Ţările de Jos, Angelo BONAVITA, Ghid-Interpret şi Pictor, Italia. De remarcat că Preşedinta acestei Asociaţii, dna Nadine DORMOY, este Profesor la Sorbona. Desigur, lucrările lui Constantin FROSIN apar în Bibliografia Bibliotecii Naţionale a Franţei, ca şi lucrările celor pe care i-a tradus în limba franceză.

CONSTANTIN FROSIN-

ITRADUCĂTOR Probabil cea mai importantă activitate a lui Constantin FROSIN, atât în plan naţional, cât şi internaţional. La data de 20 martie 2006, de exemplu, dată în jurul căreia s-a terminat activitatea de documentare pentru site –il lui C. F., opera de traducător (!) a acestuia număra cca 130 titluri, din care cca 1/3 în edituri francofone. Importanţa acestei activităţi rezidă în aceea că, numele său fiind o garanţie de seriozitate şi calitate a lucrului bine făcut, operele traduse de el sunt promovate în Francofonie (63 state la data susmenţionată), ceea ce înseamnă, implicit, o promovare a valorilor culturii, artei şi spiritualităţii româneşti peste hotare, o recunoaştere a acestora în acele organe culturale care dau tonul peste tot în lume: revistele culturale, ministere, asociaţii şi societăţi culturale şi literare etc. Vom proceda ca şi în celelalte secţiuni: vom da cuvântul celor mai credibile personalităţi literare naţionale şi internaţionale, care îl vor prezenta pe Constantin FROSIN astfel, încât să nu mai existe dubii asupra valorii demersurilor sale (şi) ca traducător. Dând Cezarului ce este al Cezarului, vom începe cu Preşedintele Academiei Române, dl EUGEN SIMION: <Recomand pentru tipărire traducerile din ION BARBU făcute de dl Constantin FROSIN, profesor de limba franceză la Universitatea din Galaţi. Domnul C. F. este el însuşi poet şi scrie direct în franceză. Cunoaşte bine subtilităţile unei limbi reputate pentru rigiditatea ei. Impresia mea este că el reuşeşte să traducă sugestiv pe intraductibilul BARBU. Este, oricum, o aventură. Dl FROSIN şi-o asumă şi, după toate aparenţele, o duce bine la capăt. Sunt, realmente, impresionat de efortul lui de a transpune versul muzical şi ermetic din Joc secund în limbajul, primejdios prin exactitatea lui – al poeziei franceze.> În aceeaşi ordine de mărime a valorilor, vom cita din scrisoarea dlui JEAN DUTOURD, membru al Academiei Franceze: « Merci de m’avoir envoyé les Sonnets d’EMINESCU. Votre traduction est un petit cadeau que vous faites à la littérature française. (…) A vous, avec mes bien cordiales pensées. » Jean-Claude PERISSET, Nunţiu Apostolic (la Nunţiatura Apostolică din România), afirmă, într-o scrisoare către Lucian TEODOSIU, căruia C. F. i-a tradus volumul O ZI DIN VIAŢA MEA : « Durant mon dernier passage à Iasi, pour l’inauguration de l’Exposition de photos de la Visite du Saint-Père en Roumanie, vous avez eu l’amabilité de m’offrir le recueil de vos poèmes Une journée, ma vie, si bien traduit par Constantin FROSIN, que j’ai déjà commencé à goûter, comme on savoure quelque chose de précieux et de rare. » O supremă personalitate a poeziei franceze actuale, dl Jacques CHARPENTREAU, Directorul Casei de Poezie din Paris, scrie referitor la volumul POÈMES, tradus de C. F. din opera lui MARIN SORESCU : « Marin SORESCU, Poèmes. Traduits du roumain par Constantin FROSIN. Présentation d’Eugen SIMION. Né en 1936, Marin SORESCU est en Roumanie un poète d’autant plus célèbre qu’il fut un temps, sous le nouveau régime, Ministre de la Culture. Cette traduction paraît bien justifier sa renommée. » Tot cu referire la Marin SORESCU, se exprimă şi Paul VAN MELLE, în celebra sa revistă INEDIT (din decembrie 1995): « J’ai (…) toujours demandé des traductions nouvelles, où il excellait. Ce qui se révèle encore avec les Poèmes qu’il publie d’un de ses compatriotes, Marin Sorescu, bien connu et à juste titre dans toute l’Europe Centrale. Traduction excellente selon l’académicien Eugen SIMION, ce qui confirme mon impression première. » Vom reveni asupra acestui virulent critic, însă vom da acum cuvântul unor autori români, care i-au cunoscut activitatea de traducător, ca şi lucrările traduse de el – cel puţin unele dintre ele. Astfel, Bogdan GHIU, în articolul Urmuz – descoperit în Europa, apărut în Jurnalul Naţional din 25 martie 2002, pag. 14, scria: < Urmuz mai fusese publicat, şi nu doar o dată, dar ediţia despre care vorbim a alăturat textului românesc şi două excelente variante în engleză şi franceză, impecabil realizate (date fiind dificultăţile originalului) de Stavros DELIGIORGIS şi, respectiv, Constantin FROSIN. Recent, unul din cei mai avizaţi critici din Francofonie, belgianul Paul VAN MELLE, a publicat în revista sa INEDIT NOUVEAU, o recenzie elogioasă, care constituie o pătrundere, chiar dacă târzie, a lui URMUZ în conştiinţa literară europeană, dar şi o recunoaştere implicită a valorii deosebite a variantei în limba franceză, realizate de C. FROSIN.>


27

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Un alt reputat critic şi om de cultură, profund psihanalist pe deasupra, Valentin PROTOPOPESCU, îi consacră lui Constantin FROSIN două articole, unul în revista RADIO ROMÂNIA, altul în Observatorul Literar. Vom cita acum din articolul rezumativ apărut în revista Radio România: < (...) Constantin FROSIN este, înainte de orice, un teribil traducător de literatură română în limba franceză, printre scriitorii tălmăciţi rătăcindu-se şi EMINESCU, şi URMUZ, şi CARAGIALE, şi ION BARBU, şi Marin Sorescu... Eseurile cuprinse în Du Non Sens au Paradoxe, se circumscriu unui unic şi constant interes: a promova, a interpreta şi apăra pe marii autori ai culturii române. Încercările despre (...) mărturisesc toate nevoia autorului de a-şi defini raporturile cu actul tălmăcirii, întru căutarea unei explicaţii apte să confere legitimitate spirituală intenselor sale eforturi. Plecând de la observaţia cioraniană, cum că <... il faut plus de reflexion pour traduire que pour créer>, C. F. elaborează o extrem de interesantă anatomie a actului de traducere, cântărind, cu o precizie de farmaceut îndrăgostit de gramajele substanţelor, o sumedenie de aspecte şi elemente tehnice constituente tălmăcirii. De netrecut cu vederea sunt, în economia volumului de faţă, şi cele trei schiţe inedite ale lui Conu’ Iancu, precum şi nuvela Kir Ianulea, traduse excepţional în limba lui Mallarmé. Acestea reprezintă mostre de lucru bine făcut, exerciţii ale unei excelenţe surprinzătoare dar meritate, căci această graţie de a săvârşi inspirat şi netrădător o traducere, ţine de un imens potenţial de muncă şi dedicaţie profesională. (...) Eseurile dedicate lui Cioran strălucesc printr-o fineţe a observaţiei ce provine, neîndoielnic, dintr-o extrem de intimă şi aplicată cunoaştere a stilisticii lui Descartes, căci, mânuind o extraordinară franceză, C. F. ştie mai bine şi mai adânc decât mulţi alţii în ce constă savoir faire –ul teribilului moralist. (...) Un lucru e cert: umanistul autor gălăţean este un intelectual superior, un ins care, dedat la subtilităţile gândului, ştie întotdeauna cum să-şi argumenteze afirmaţiile, nefăcând însă niciodată apel la superficiala comoditate a recursului la sofisme. Fără să fie filosof de profesie ori de adopţie, Constantin FROSIN scrie cu rigoarea unui logician metamorfozat în gramatician şi cu dezinvoltura unui scientist convertit la literatură.> In Prefaţa sa la Les Poètes roumains à l’honneur, Louis DELORME, Director al revistei-antologie Soif de Mots, notează: « Constantin FROSIN, qui écrit ses textes en notre langue, a traduit pour nous les plus éminents de ses compatriotes. Qu’il en soit chaleureusement remercié ! Ce n’est pas simple de restituer la pensée d’une langue dans une autre, de ne trahir ni l’esprit, ni la lettre. En poésie, la forme est tout aussi importante que le fond. Respecter le mot à mot, les tournures, les images, la personnalité d’un auteur et, si possible, les particularismes des deux langues, n’est possible que si le traducteur a la parfaite maîtrise de l’auteur et du récepteur, s’il parvient à ajuster l’un l’autre, un peu comme des vases communicants, au point que l’osmose se fasse pleine et entière, sans rien perdre et rien ajouter. » Eugen SIMION, în Postfaţa la lucrarea: <Schimbarea limbii nu înseamnă schimbarea scriiturii>, afirmă: < Profesorul Constantin FROSIN, poet de limbă franceză şi traducător din română în franceză, abordează în această lucrare o temă rareori consultată: schimbarea limbii. (...) Lucrarea este, de fapt, un lung eseu, cu multe idei şi, uneori, cu formule excelente. Dl Constantin FROSIN este, în mod evident, un om talentat, cultivat şi are ceea ce se cheamă capacitate de expresie. Remarc faptul că această carte este bine gândită, admirabil scrisă, plină de fantezie şi plină de idei, căci autorul ei se mişcă uşor în mai multe culturi şi ştie să-şi pună bine în pagină ideile.> Dna Nadine DORMOY, Preşedinta Asociaţiei l’Europe Plurilingue (Paris), scrie în revista asociaţiei, pe Internet: « Constantin FROSIN, La Traduction entre Mythe et Réalité, éditions Le Brontosaure, 2003. Constantin FROSIN, qui est connu pour ses traductions de poètes roumains, analyse avec talent à la fois la possibilité et l’impossibilité de la traduction littéraire. L’auteur est aussi un ardent défenseur de la francophonie et nous rappelle que la Roumanie fait partie des pays membres de l’association des pays francophones. Il donne des conseils et des exemples utiles pour effectuer des traductions réussies, quelles que soient les langues concernées. Ses réflexions pédagogiques s’adressent autant aux enseignants qu’aux élèves. Elles sont une invitation éloquente et efficace au plurilinguisme européen. » Cum am promis deja, vom da pe larg cuvântul lui Paul VAN MELLE, care a consemnat cu delicii şi superlative aproape toate traducerile realizate de C. F. (citatele şi extrasele sunt luate aleatoriu): « Tout en vous aimant, un poète peut vous trahir, vous surprendre, vous noyer dans son jeu. Le Roumain francophone Constantin FROSIN se confie mieux ici (…). Voici enfin des textes où ce faux extraverti se livre en des confidences qui ne le cachent plus. Le voici enfin digne des excellentes traductions qu’il réalise pour les grands classiques de la littérature roumaine et pour plusieurs éditeurs, tant roumains que français. » (in INEDIT, no. 121). « C’est la revue ANTARES qui, de surcroît, grâce à l’excellent traducteur Constantin FROSIN, n’hésite pas à publier à l’occasion quelques poètes roumains en français : Tudor Arghezi, Virgil Mazilescu, Stefan Augustin Doinas et Gellu Naum, par exemple. » ( in INEDIT, no. 125).


1. 2.

3. 4. 5.

-

-

Regatul Cuvântului

28

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

« La traduction du chef-d’œuvre de MIHAI EMINESCU (dont j’ai parlé dans notre no. 73) me permet d’aller un peu plus loin dans mon appréciation. Ce poème, Hypérion, figurait déjà dans l’anthologie traduite par Elisabeta ISANOS. La version que publie FROSIN, considérée par comparaison, est manifestement plus moderne, plus vivante et surtout plus accessible au lecteur d’aujourd’hui. La langue ne s’embarrasse plus des tournures trop romantiques du temps d’Eminescu lui-même. C’est un bien, car le plus grand poète roumain aurait certes évolué lui aussi dans ce sens, s’il avait vécu aujourd’hui. (…) Le travail de Constantin FROSIN est précieux pour faire connaître un poète du passé roumain. » (in INEDIT, no. 114). « Le double recueil de FROSIN : Après l’amour et A la belle étoile – l’auteur s’y révèle bien meilleur connaisseur de la langue française et de ses secrets d’humour et de fantaisie que par le passé. Je dois supposer que, à force d’écrire et de traduire en français, il a fini par presque devenir français. » (in INEDIT, no. 166). Constantin FROSIN a participat la mai multe reviste francophone dedicate traducerii, dintre care menţionăm : RegArt, Parterre Verbal, L’Arbre à Paroles, etc. Desigur, o activitate care se întinde din 1990 până astăzi, presupune foarte multe ecouri şi aprecieri, dar nici proiectul de site, nici cel de lucrare tipărită (propunerea a venit din partea unor colaboratori şi buni amici), nu sunt compatibile cu dimensiuni exagerate, drept care această secţiune, chiar cu riscul de a fi incompletă, se încheie aici, nu înainte de a-l cita, încă o dată, pe Paul VAN MELLE : « P r a t i q u e m e n t, toutes les traductions du roumain qui nous arrivent, sont dués à Constantin FROSIN, Professeur à Galati ! »

III-

CURRICULUM VITAE Numele şi prenumele : CONSTANTIN C. FROSIN Gradul didactic: Prof. univ. dr.

Data şi locul naşterii : 12 octombrie 1952, Herăstrău, Vrancea Situaţia familială : căsătorit, un copil 5. Studii preuniversitare : clasele I-VIII : Şc. Gen. Stejaru, jud. Neamţ (1959-1967) clasele IX-XI : Liceul Teoretic Bicaz, jud. Neamţ (1967-1971) clasa a XII-a : Lic. Teoretic Adjud, jud. Vrancea (1970-1971) 6. Studii universitare : an I : Univ. Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, Franceză-Rusă (1972-1973) anii II-IV : Univ. din Bucureşti, Franceză-Italiană (1973-1976)

(media la examenul de Licenţă : 10 (zece) 7. Doctorat în specialitatea : Filologie, calif., distincţie : MAGNA CUM LAUDAE 8. Titlul Tezei de Doctorat : ‘’Schimbarea limbii, schimbarea scriiturii ?’’– coordonator Preşedintele Academiei Române, Prof. Dr. Eugen SIMION 9. Activitatea în învăţământ : Preuniversitar : prof. limba franceză la Lic. Teoretic Adjud, 1976 – 1980 traducător principal la S. N. Galaţi (C. I. N.), 1980-1983 traducător principal la ICEPRONAV Galaţi, 1983-1986 prof. limba franceză la Lic. Agroind. No. 1 Adjud, 1986-1990 editor profesionist, ed. Porto-Franco, 1990-1992 jurnalist-publicist la publicaţiile Porto-Franco, Viaţa Liberă şi altele din ţara editor profesionist, ed. Alma, 1992-1993. În plan universitar : Lector titular la Univ. ‘’Dunărea de Jos’’ – Galaţi de la 1 oct. 1993 (după ce, în anul univ. 1992-1993, a fost lector asociat). 10. Instituţia unde lucrează : Univ. ‘’DANUBIUS’’ din Galaţi, unde este Decan al Fac.de Comunicare şi Relaţii Publice 11. Domenii de competenţă : 1. Tehnica şi arta traducerii 2. Stil şi stilistică 3. Argoul francez ; publicat primul dicţionar de acest fel -1996 4. Literatura română de expresie franceză – Teza de Doctorat 5. Atestat de Consilier Editorial (din anul 1992) 6. Atestat de Ziarist Profesionist (membru AZR din 1991) 7. Expert în problemele Francofoniei 12. Funcţii administrative : Preşedintele Filialei româneşti a Academiei Francofone Reprezentant în România al Academiei Internaţionale din Luteţia, al ADELF (Association Des Ecrivains de Langue Française), al Uniunii Internaţionale a Presei Ştiinţifice, etc). 13. Numărul lucrărilor publicate : în reviste : peste 300 poeme proprii în revistele din Francofonie peste 70 eseuri în reviste străine, peste 100 în cele româneşti peste 70 scriitori francofoni traduşi în revistele româneşti


-

-

29

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

peste 80 scriitori români traduşi în revistele francofone, etc. 14. Număr volume publicate în edituri : 8 volume de literatură franceză traduse în limba română 16 volume de poezie proprie, din care doar 6 apărute în România, multe premiate peste 100 volume traduse din română în franceză primul Dicţionar de Argou Francez-Român apărut în România (editura Nemira, 1996) Dicţionar Francez-Român (predat editurii Porto Franco în 1992) Art et Techniques de la Traduction, Stylistique et Terminologie de l’Economique, plus Teza de Doctorat (printre altele) – publicate în total, lucrări cu caracter ştiinţific : 20

15. Publicistică – publicat poeme, eseuri, traduceri în peste 400 numere de reviste din Francofonie şi în mai toate revistele de cultură din România, începând din anul 1990. 16. Membru al : A.D.E.L.F.(Association des Ecrivains d’Expression Française) - S.P.A.F. (Société des Poètes et Artistes de France) - S.P.F. (Société des Poètes de France) Membru Corespondent al Academiei Europene

- Académie Francophone - Académie Internationale de Lutèce - PEN CLUB Francez - PEN CLUB Belgian Membru al colectivului de redacţie al revistelor NUOVE LETTERE (Italia), LE COURRIER FRANCOPHONE (Franţa), al revistelor româneşti : REVISTA V, ORFEU, DANUBIUS, FOI PENTRU MINTE ŞI SUFLET, GENEZE, ŞCOALA GĂLĂŢEANĂ, SAECULUM, DOMINUS, DUNĂREA DE JOS, GRAI, Le Droit International, notre Avenir, Danubius Universitas, etc. 18. PREMII : MEDALIA PARLAMENTULUI EUROPEAN, 1995 Premiul pentru Traduceri al Fundaţiei Franco-Române FRONDE, 1994 Premiul Municipiului Galaţi, 1995 Premiul de Excelenţă al editurii Haiku, Bucureşti, 1996 Premiul ORION pentru Arta Traducerii, 1996 Premiul de Excelenţă al editurii Haiku, Bucureşti, 1997 Médaille d’Argent du Rayonnement Culturel (conferită de La Renaissance Française, patronată de Preşedintele Franţei, J. CHIRAC) Medalia Jubiliară MATSUO BASHO, 1995 Premiul Special al Cotidianului VIAŢA LIBERĂ, 1998 Premiul Municipiului Galaţi, 1998 Marele Premiu al Academiei Francofone, 1999 Medalia de Aur a Academiei Internaţionale din Luteţia, 1999 Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură şi al revistei NUOVE LETTERE, 1998 CAVALER al Ordinului Naţional al Artelor şi Literelor (Franţa), 2000 Premiul pentru Traduceri din română în limbi străine al USR, 2002 Premiul European de Poezie POESIAS, 2003 Declarat MAN OF THE YEAR în 1995, 1996, 1997, 1998 şi 1999 Inclus în ediţiile 1994-1995, 1996-1997, 1988-1999 şi 2000-2001 ale Anuarului Personalităţilor din Francofonie: LE RICHELIEU Inclus în ‘’2000 Personalităţi de excepţie ale sec. XX’’ de Biographical Institute of Cambridge Prezent în toate ediţiile, specializate sau nu, ale WHO’S WHO Cavaler al Ordinului “Meritul Cultural Român”, 2004 Premiul "Ioan Alexandru" pentru Traducere Literară, 2004 Diploma de Excelenţă a Centrului Cultural "Dunărea de Jos", Galaţi Diploma de Excelenţă a Judeţului Galaţi, 2005; Medalia de Argint a Societății Academice ARTS-SCIENCES-LETTRES din Paris în 2009; Medalia de aur a Meritului şi Devotamentului Francez în 2009 etc. Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (pentru) „Relaţii Culturale”, aprilie 2005 19. Specializări în ţară şi în străinătate: stagiu la Torino (Italia) în 1998 (3 luni), în cadrul unei Burse TEMPUS pe probleme


-

-

-

-

17) 18) 19) 20)

Regatul Cuvântului

30

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Multimedia 20. Alte activităţi: - a organizat ediţia I şi a II-a a Festivalului Internaţional de Poezie COPILUL-POET / L’ENFANT-POETE la Galaţi, în decembrie 1994 şi aprilie 1996, ecourile fiind deosebite, contribuind la o mai bună imagine a României în lume. - a fost invitat şi a participat la acţiuni cu caracter internaţional, precum: - Festivalul Internaţional de Poezie, Bruxelles , 1991 - Sărbătoarea Poeziei în Campagne, Belgia, 1995 - Bienala Internaţională MITTELEUROPA, Strasbourg, 1995 - a XXI-a Bienală Internaţională de Poezie de la Liège, 1998 - a 8-a ediţie a RENCONTRES INTERNATIONALES FRANCOPHONES, Canton de Payrac, 1998 - Colocviul Clubului Mondial de la Budapesta, Strasbourg, 1998 Invitat la ediţia din martie 1999 a Târgului Internaţional de Carte de la Leipzig Invitat de Academia Mondială a Drepturilor Omului la un Seminar pe probleme de mondializare şi interculturalitate, sept. 2001 la Trieste (Italia) Invitat de onoare la Salonul de carte al Europei Centrale şi de Est (Bouquin Est), organizat de <l’Association Européenne “François Mauriac”>, în nov. 2001 Invitat la Paris, la Centrul Cultural Român, cu ocazia Zilei Naţionale a României (2002), deplasarea făcând-o împreună cu o delegaţie a judeţului Galaţi Invitat de Asoc. <Rencontres Européennes> la Paris, pentru o săptămână culturală franco-română în septembrie 2003 Invitat de Primăria oraşului Asnières (zona pariziană) pentru un turneu de conferinţe cu ocazia manifestărilor dedicate Ţărilor din Balcani - septembrie 2004

Debut literar în ţară : februarie 1990, în revista REVISTA V, Focşani În volum: 1994, cu vol. IKEBANA EN MIETTES, ed. Alma, Galaţi Debut literar în străinătate : oct. 1991, în rev. FLORICA (Franţa) În volum: 1992, L’IVRE DE PEAU HESI(T)E, éd. L’Etoile d’Argent, Belgia LISTA LUCRĂRILOR PUBLICATE DE PROF. UNIV. DR. CONSTANTIN FROSIN Lucrări de autor: L’IVRE DE PEAU HESI(T)E, éd. L’Etoile d’Argent, Belgia, 1992 IKEBANA EN MIETTES, ed. Alma, Galaţi, 1994 MOTS DE PASSE, éd. L’Ancrier, Franţa, 1995 POEMES, éd. Résurrection, Franţa, 1995 POUR DE BON, ed. Geneze, Galaţi CARNET, éd. L’Arbre à plumes, Belgia, 1996 PAGES POETIQUES, éd. Europoésie (Franţa) - Editions en Marge (Canada), 1997 TOUT EN VOUS AIMANT, éd. Les Dits du Pont d’Avignon, Franţa, 1997, HYMNE A LARMES HONNIES, ed. Cartfil, România, 1997 A LA BELLE AME, Colecţia revistei ORFEU, Târgu-Mureş, 1998 ART ET TECHNIQUES DE LA TRADUCTION, ed. Fundaţiei Universitare ‘’Dunărea de Jos’’, Galaţi, 2000 DICTIONAR DE ARGOU FRANCEZ-ROMAN, ed. Nemira, Bucureşti, 1996 SCHIMBAREA LIMBII NU ÎNSEAMNĂ SCHIMBAREA LA FAŢĂ ! ed. Eminescu, Bucureşti, 2000 LE FRANCAIS JURIDIQUE, ed. Fundaţiei Academice ‘’Danubius’’, Galaţi (aperçu) STYLISTIQUE ET TERMINOLOGIE DE L’ECONOMIQUE, ed. Fundaţiei Academice ‘’Danubius’’, Galaţi, 2000. PLUS PRES DE DIEU QUE JAMAIS, ed. N’Ergo, Galaţi, 2001 ENTRE LE LUTH ET LE MARBRE, ed. Eminescu, Bucureşti, 2001 LE FRANÇAIS JURIDIQUE, première partie, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galati, 2001 LE FRANÇAIS JURIDIQUE, seconde partie, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galati, 2001


31

37) 38)

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

DICTIONNAIRE JURIDIQUE FRANÇAIS-ROUMAIN, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2002 DU NON SENS AU PARADOXE, éd. Le Brontosaure, Franţa, 2002 PENSEZ-VOUS FRANÇAIS ? éd. Le Brontosaure, Franţa, 2002 BOSSUE, L’INTERROGATION, volum publicat în cadrul revistei NUOVE LETTERE, Italia, no.11/ 1999, dar, apărută editorial în

21) 22) 23) 24)

25) 26) 27) 28) 29) 30) 31) 32) 33) 34) 35) 36)

Regatul Cuvântului

2002 APRES L’AMOUR, A LA BELLE ETOILE, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2002 LA TRADUCTION – DU MYTHE A LA REALITE, éd. Le Brontosaure, 2003 VADEMECUM (des touristes et hommes d’affaires), ed. Evrika, Braila, 2003 Cours de Français en Communication, éd. de la Fondation Académique Danubius, Galati, 2003 Curs de Franceză Juridică an I, editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2003 Pater Noster, în colaborare cu Dan RÂPĂ, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2002. Semiotică şi Comunicare, ed. Evrika, Brăila, 2004. Aperçu d’histoire de la littérature française, éd. Fundatia Academica Danubius, Galati, 2004. Retorică. Teoria Argumentării, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2004. En quête de l’ange, ed. Pallas Focşani, 2004. Stilistica presei, ed. Fundaţiei Academice <Danubius>, Galati, 2005. Cours de français pour les étudiants en Relations Internationales et Etudes européennes, ed. Fundaţiei Academice <Danubius>, Galaţi, apare în 2005 Relaţiile publice în mediul internaţional, editura Fundaţiei Academice <Danubius>, Galaţi, apare în 2005

*

VOLUME TRADUSE DIN FRANCEZĂ ÎN ROMÂNĂ 1-Louis-Ferdinand Celine: Moarte pe credit, manuscris predat ed. Nemira, Bucureşti, 1992 2-Denis EMORINE: Identităţi, ed. Nemira, Bucureşti, 1995. 3-Daniel WALTHER: Irisul de Persia, ed. Nemira, Bucureşti, 1995. 4-Laurent BAYARD: Vecinii şi Bomba din Palatul Regal, Nemira, 1996, Bucureşti. 5-Claude ASLAN: La capătul liniştii, ed. Jurnalul Universitar, Galaţi, 1997. 6-Poètes et enfants-poètes d’Europe, ed. Royal Club, Galaţi, 1996. 7-Christiane ROEDERER, L’état des lieux en Francophonie, ed. N’Ergo, Galati, 2001 8-Joël CONTE, L’incroyable beauté du vent, 2004, ed. Saeculum.

VOLUME TRADUSE DIN ROMÂNĂ ÎN FRANCEZĂ - ÎN EDITURI STRĂINE Constantin Crişan: EMINESCU sau blestemul în genunchi / EMINESCU ou le blasphème de l’agenouillement, éd. Les Trois Cailloux, Amiens, France, 1993. V. V. TELCEANU: Les Non-Frontières du Mot, éd. L’Etoile d’Argent, Belgique, 1993. Valentina TECLICI: L’Enfance en Poésie, éd. L’Etoile d’Argent, Belgique, 1993. MARIN SORESCU: Poeme / Poèmes, éd. L’Ancrier, Strasbourg, 1995. Eugen SIMION: Le retour de l’Auteur, éd. L’Ancrier, Strasbourg, 1996. Poètes Roumains du XX-e siècle, éd. revistei “Résu”, France, 1994. L’Enfant-Poète en Roumanie, éd. L’Arbre à Plumes, Belgique, 1995. Les enfants du Danube, éd. Jean-Christophe Lizier, 1997 (le Grand Duché du Luxembourg). Les Poètes roumains à l’honneur, in: SOIF DE MOTS, éd. le Brontosaure, 2002 Ştefan STANCIU, NICOLAE TITULESCU, éd. Le Brontosaure, 2002 Ioan HUMĂ, La Genèse de la conscience morale, ed. Le Brontosaure, 2003 Nicolae IOANA, Monographie EUGEN SIMION, ed. Le Brontosaure, 2003 Laura HEPP, L’histoire de la Princesse Idorée, ed. Le Brontosaure, Franţa Ştefan STANCIU, Conventions, traités et documents, ed. Scorpion, Galaţi, 2003 Laura HEPP, Claire et ses banals miracles, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003 Grupaj poeme în antologia : Soif de Mots, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003 Simplement un écho, Hommage à Nichita Stănescu, ed. Le Brontosaure, Franţa, 2003 Nicolae ILIESCU, Au bout de moi-même, éd. Le Brontosaure, Paris, 2004 Laura Hepp, Contes d’amour, éd. Le Brontosaure, Paris, 2004 Paul SÂN PETRU, Cette course au tranchant de la foudre, éd. Le Brontosaure, 2004 Ioan MANEA, Fables, éd. Le Brontosaure, Paris, 2005 (sub tipar) VOLUME TRADUSE DIN ROMÂNĂ ÎN FRANCEZĂ - ÎN EDITURI ROMÂNEŞTI ION BARBU: POEME / POEMES, ed. Eminescu, Bucureşti, 1995. Dumitru PRICOP: Dumitru al Peşterii / Dmitri de la caverne, ed. Geneze, Galaţi, 1997.


32

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Vasile GHICA: La răspântie de milenii / Au carrefour des millénaires, ed. Geneze, 1997. Mihail GHEORGHE: Intre oglinzi paralele, ed. Alma, 1997. Horia ZILIERU: Muzeul Dragostei, ed. Geneze, Galaţi, 2000. Leonida LARI: Aldebaran, ed. Geneze, Galaţi, 1996. Sterian VICOL: Corabia, labirintul celălalt, ed. Geneze, Galaţi, 1996. Victor STEROM: L’ombre parlante, ed. Cartfil, Ploieşti, 1997. Katia NANU: La vérité sur les crocodiles, ed. Alma, Galaţi, 1997. Les poemes du Danube, Edit Press Galaţi, 1998. Ion GĂBUDEAN: Bucurii efemere, ed. Sherpa, Târgu-Mureş, 1997. Florin VASILIU: Tolba cu licurici, ed. Haiku, Bucureşti, 1993. Mioara GHEORGHE: Petale de lumină, ed. Haiku, 1994. Niţu DUŢU: Literele paşilor, ed. Haiku, 1994. Şerban CODRIN: Între patru anotimpuri, ed. Haiku, 1995. Mihai PREPELIŢĂ: 101 poeme haiku, ed. Haiku, 1995. Ştefan Gh. TEODORU: Întâlnire în amurg, ed. Haiku, 1994. Şerban CODRIN: Dincolo de tăcere, ed. Haiku, 1994. Ştefan Gh. TEODORU: Traista cu stele, ed. Haiku, 1994. Eugenia FARAON: Freamăt şi cleştar, ed. Haiku, 1996. Ştefan DONCEA: Clipe, ed. Haiku, 1996. Florică DAN: Greieri până la stele, ed. Haiku, Bucureşti, 1999. Valentin NICOLIŢOV: Decât doar clipa, ed. Vasile Cârlova, Bucureşti, 2000. La Princesse Turandot, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver, jucată la Musée de l’Homme (40 p.) Autrement sur le Petit Chaperon Rouge, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver din Galaţi. Sânziana şi Pepelea, piesă tradusă pentru Teatrul Gulliver, jucată şi în Franţa. Florilège Danubien, antologie de poezie dedicată ed. a II-a a Festiv. de poezie L’Enfant-Poète, editată de Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Galaţi Nous-mêmes, mini-antologie de poezie, publicată de aceeaşi instituţie de mai sus. Sterian VICOL: La fleur de chêne, ed. Porto Franco, 1996. Leo BUTNARU: Poèmes, ed. Hiperion, Chişinău, 1996. Numărul 2 al revistei STEAUA, Cluj, 1993. Numărul 71 al revistei RESU (Franţa): Sous le signe de l’Enfant-Poète en Roumanie. Numărul 45 al revistei L’ENCRIER (Strasbourg), 1995, dedicat literaturii române. Lucian TEODOSIU: O zi din viaţa mea, ed. Viitorul Românesc, Bucureşti. Matei VIŞNIEC: Ţara lui Guffi (sub tipar în Franţa, pe cheltuiala autorului) Le Courrier Francophone, no. 37 / 1998. Le Courrier Francophone, no. 43 / 1999. Le Courrier Francophone, supliment, dedicat lui MIHAI EMINESCU. Numerele 9-10, 11, 12, 13-14-15 ale revistei Haiku - versiunile franceze ale poemelor, peste 100 pagini Un suflet românesc în universalitate – George Enescu, ed. Alma, Galaţi, 1998 Georges Bengesco: Poèmes, ed. Porto Franco, 1995. Ion GABUDEAN: Între viaţă şi moarte, ed. Brăduţ, Târgu-Mureş, 1999. MIHAI EMINESCU: LUCEAFĂRUL, ed. Geneze, Galaţi, 1997. LUCIAN BLAGA: Poemele Luminii (triplu volum), remis ed. Eminescu în 1995. Teodor VIŞAN, album pictură, ed. Europrint, Galaţi, 1999. Albumul judeţului Galaţi, ed. Alma, 1997. Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 1998. Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 1999. Mircea LEONTE: Vinul – aliment, tonic, medicament, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000. Dan GĂLĂŢANU : Elegia fericirii, ed. Geneze, Galaţi, 2000. Mădălina MARINAŞI: Cutia Pandorei, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000. Cezarina ADAMESCU: L’Ange Etienne, ed. Arionda, 2000. Gh. PUŞCASU et altri: Identificarea sistemelor, ed. Matrix, Bucureşti, 2000. Speranţa MIRON: Lacrima lutului, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2000. Speranţa MIRON, Le silence des cendres, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 1999 URMUZ: Pagini bizare, editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001 Gabriel BERCEANU, Îngerul de la fereastră, Cartea Românească, Bucureşti, 2002


Regatul Cuvântului

33

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Anişoara POPA, V. A. Urechia Istoric, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2001 (rezumatul în franceză) Anişoara POPA, V.A. Urechia: Profil historiographique, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi Ştefan STANCIU, Rezumatul Tezei de Doctorat, publ. la ed. Scorpion, Galaţi, 2001 Nicolae SPIRESCU, Album Opera Magna, ed. Alma, Galaţi, apare în 2003 Valerică NISTOR, Obiectul şi cauza Contractului individual de muncă, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2001 Danubius, rev. Muzeului de Istorie Galaţi, număr dedicat lui I. DRAGOMIR, 2001 Tradus vol. Doctor Honoris Cauza, dedicat dlui Eugen SIMION, 2001 ION LUCA CARAGIALE : MITICĂ, ed. Cartea Românească, 2002 NOUVELLES, ION LUCA CARAGIALE, éd. Cartea Românească, apare în 2004 Olimpia SAVA, Poèmes écho-logiques, ed. Pax Aura Mundi, Galaţi, 2002 Stefan STANCIU, Albumul oraşului Galaţi, ed. Alma, 2003 (versiunea franceză) Piesă teatru pentru Teatrul Gulliver, 2002 (jucată la Paris) Revista Internaţională de Drept, no.1, ed. Fundaţiei Academice Danubius, 2002 Ioan FLORA, STRUŢOCĂMILA, editura Paralela 45 Aurel STANCU, LEÇON POUR (DEVENIR) EPERVIER, éd. Alma, Galati, 2002

96

MIHAI EMINESCU, SONETE / SONNETS, ed. Eminescu, Bucureşti, 2001 I. L. CARAGIALE, 3 schiţe inedite, incluse în vol. DU NON SENS AU PARADOXE, ed. Le Brontosaure (Franţa), 2002 Valentin NICOLAU, piesa SORO, LUME !/Beurré comme un petit lou, în vol. antologic Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2000, ed. Nemira, Bucureşti REVISTA INTERNAŢIONALĂ DE DREPT, no. 2, ed. Fund. Danubius, 2002 Mariana IONESCU, L’Epaule en argent, éd. Tritonic, Bucuresti, 2002 Laura HEPP, Mon propre milieu, ed. N’Ergo, Galati, 2002 Nicolae Radulescu Botică, Poèmes, ed. Eminescu, 2003 Eugen SIMION, La Fiction du Journal intime, în curs de apariţie. Tudor Cristian ROŞCA, Etude d’homme tirant une ficelle, ed. Antares, 2003 Revista Internaţională de Drept, no. 3, ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2003 Ioan CIOBA, Poemes, ed. Clusium, Cluj, 2003. Dumitru CERNA, Poemes, ed. Clusium, Cluj, 2003. Corneliu Stoica, Album monigrafie Teodor VIŞAN, ed. Alma, 2003. Stefan STANCIU, Nicolae Titulescu, éd. Le Brontosaure, Paris, 2002. Stefan STANCIU, Traités, Conventions, éd. Scorpion, Galati, 2003. Valeriu ANGHEL, Poèmes, éd. Pallas Focsani, 2003. Valeriu ANGHEL, Vrancea in spatiul cultural european, ed. Pallas Focsani, 2003. Splimentul revistei GRAI, dedicat Traducerii, 2003. Suplimentul revistei GRAI, dedicat lui Ioan Alexandru, 2004. Le Courrier Francophone, nr. 58, édité par l’Académie Francophone, 2004. Le Courrier Francophone, nr. 60, édité par l’Académie Francophone, 2004. Le Courrier International de la Francophilie no. 1, édité par Constantin FROSIN, sous l’égide de l’Union Internationale de la Francophilie, mars 2005 Le Courrier International de la Francophilie, no. 2, juillet 2005 Anthologie des poètes du cercle TRIMBULINZII, ed. Centrului Cultural Judeţean <Dunărea de Jos>, Galaţi, 200597) L’Enfer, c’est moi (anthologie), de Vasile TĂRÂŢEANU, ed. Timpul, Iaşi, 2005


34

Regatul Cuvântului

Prof. dr. Ion

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Pachia-Tatomirescu

La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa – (monografia unui cuvânt pelasg > valah) Partea a IV-a 168) SICĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sîgă > sică; 1. semantism neolitic: „unealtă de tăiat obţinută dintr-o lamă de sîgă / gresie, cremene etc. având o uşoară şi eficientă curbură, şlefuită, atât cât permitea materialul de la care i se trage şi numele peste milenii“; semantism din epoca metalelor: „unealtă / armă de atac / apărare, din bronz, fier etc“, „sabie / spadă încovoiată, fabricată în centrele metalurgice din Dacia – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal şi comercializată în Eurasia ca armă specific-pelasgo (>valaho)-dacă / thracă“ (v. PGet, 492 et passim); 3 «Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze mari de culoare verde închis dispuse în rozete şi cu flori mici, albăstrui sau roşietice, în formă de spiculeţe (Statice gmelini). – Et[imologie] nec[unoscută]» (DEX-75, 858 / DEX-98, 984). O dovadă a perpetuării şi în prezent a stalinismului lingvistic în instituţiile academice din România ni se oferă de ediţia a II-a a Dicţionarului explicativ al limbii române, din anul 1998, de sub egida Academiei Române – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan“ (de altfel, din primul an al Republicii Populare Române, decembrie 1947 / 1948, Iorgu Iordan a fost primul ambasador al României la Moscova, de unde s-a întors în Bucureşti cu „directive lingvistic-staliniste“ transmise şi însuşite „foarte bine“ de „studenţii săi“ încă în viaţa lexicologiei din România prezentă); şi în această ediţie (1998), nu apar, de pildă, între nenumărate altele: cuvântul sică, desemnând dacica / thracica armă de apărare / atac (supra), desigur, pentru că aminteşte de pelasgo-daci, de Dacia, şi pentru că, din ordinul împăratului Romei, Traian, Dacia şi poporul său pelasg > valah (cel mai mare din Europa anticelor vremuiri) trebuiau să dispară din istorii – în baza unui „plan“ mereu pus în aplicare, mereu îndeplinit de imperiile evmezice, de imperiile moderne / contemporane; derivatul sicăiţă (infra), prezent în ediţia anterioară, din 1975 (DEX-75, 858), dar epurat în 1998; în ceea ce priveşte planta medicinală cogaionică / dacică, sica, adică planta Statice gmelini, autorii nu precizează la termenul sică, în 1998, la pagina 984 (supra, DEX-98), certa etimologie pelasgo (>valaho)-dacă, după cum am demonstrat în studiul nostru publicat încă din 1995 (Sicupnux [Sicupnucs] – Sicupnuc[i] / Sicuă [Sică – Statice gmelini]..., în Renaşterea bănăţeană – Timişoara –, nr. 1691, sâmbătă, 9 septembrie 1995, p. 8) şi reluat în volumul al II-lea al lucrării noastre, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, din 1997 (studiu din care redăm mai jos câteva fragmente pentru o mai dreaptă lămurire a Distinsului Nostru Receptor de adevăr ştiinţific / istoric). Un pelasgo>valaho-dac nume compus de plantă medicinală din orizontul cogaionic / sarmizegetusan al anului 50 d. H. este şi sicupnux (Diosc, III, 21, 1: «o oo»), cam ca „iriggion“ de la Elini / Greci şi „capitulum cardus“ de la Romani, potrivit „precizării“ medicului militar imperial-roman, Dioscoride, un soi de „scai“ cu „nuculă“ / „nucşoară“ („nucşoare“), ori „căpşor“ („căpşoare“). Termenul pelasgo > valaho-dac, sicupnux, este compus din sicu- (de la *sicua) + -p- (de fapt „particula diminutivală“ -b-, „mic“ / „fiu“, „vlăstar“ / „boboc“, ca în rathi-b-ida) + -nux (-nucs), „nuc“ / „nuci“ (precedat de -b- / -p-: „nucşor“ / „nucşoare“); sicua > sica era „o săbiuţă încovoiată“, „un pumnal aidoma cosorului / secerii, utilizată – în război – drept armă (pentru atac / apărare), în agricultură, drept unealtă de secerat, în treburile casnice, drept cuţit sacrificial-ritualic, ori de tăiat bucatele în pregătirea mesei etc. Sicup / sicub (cu particula diminutivală -b- / -p-) desemna „sică-mică“ / „pumnăluţ“, „cosorel“ / „seceruică“). Sicupnux desemna în pelasgo>valaho-daca orizontului cogaionic / sarmizegetusan al anului 50 d. H., o plantă medicinală frapând prin partea aeriană (tulpină, frunze, ramuri, flori, fructe) ca un cuţit-încovoiat / cosor mic, ori ca o scoabă cu „nucşoare“ / „căpşoare“ («capitulum», după cum nota Dioscoride). Cu timpul, spiritul economic al limbii valahe şi-a pus amprenta şi asupra termenului compus, sicupnuc(i), prin apocopa elementului formant secund, -nux / -nuc(i), şi a „particulei diminutivale“, -p- / -b-, pe măsură ce sicua / sicuă era o unealtă „ieşind din uzul cotidian“, înlocuită treptat de cele noi: de seceră, de coasă etc., excluzându-se confuziile între semnificanţi – „cuţit-încovoiat“ / „sică“, „seceră“, pe de o parte, şi planta ca o sică, pe de altă parte. În etnobotanica valahă de azi, prin sicuă > sică se desemnează ceea ce numeau pelasgo-dacii prin sicupnux, adică Statice gmelini (cf. SFl, 277 / DEX, 858). Şi în graiurile limbii valahe din zonele / regiunile piscicole, unde se menţin în circuit / comunicare derivaţi la sicua, cum, de exemplu, *sicuaida (din sicua- + suf. dim. -ida), moştenitul sicăiţă / sicaiţă (cf. DEX, 858), planta (Sica / Statice gmelini) este desemnată prin sintagma limba-peştelui. Sicupnucs (> sicupnuc[i] > sicuă) > sică (Statice gmelini), «numită în unele părţi sică, în altele limba peştelui, limba boului, după frunzele lunguieţe, îngustate la vârf, mult mai înguste în bază, grupate într-un buchet» are «trunchiul înalt, uscăţiv, ramificat bogat spre vârf şi purtând pe el ici şi colo câte o frunzuliţă îngustă, mică; podoaba ei o formează florile ca de nu-mă-uita, strânse grămadă în spiculeţe şi aşezate numai pe partea superioară a ra-murilor îndoite», «aşa încât par a alcătui o placă de flori», ca o lamă de cuţit / seceră cu dinţi-nucule; «trunchiul fiind scorţos» – după cum ne încredinţează I. Simionescu –, «florile şi ele nu se scutură, aşa încât se păstrează peste iarnă ca buchete ce împodobesc casa» (SFl, 278).


Regatul Cuvântului

35

a)

b)

Fig. 53. Sicupnucs (Sicupnuc[i]) > Sicuă > Sică – Statice gmelini (a) şi „ruda“ acesteia, Statice thouini (b).

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Dinspre medicina zalmoxiană, chiar dacă sica (Statice gmelini) nu a intrat în atenţia cercetătorilor dinspre fitochimie / fitoterapie etc. (cf. PUn), se ştie că planta (partea aeriană) era utilizată de ţăranii Daciei (României, Moldovei etc.) în diferite reţete pentru tratarea răcelilor / gripelor şi a „boalelor de piept“; „se zice că ar fi fost bună şi de vindecatul pietrelor“ (de la rinichi, fiere etc. – cf. PTZpl, II, 269 sqq.). 169) SICĂIŢĂ < pelasgo[>valaho]-dac. sică < sigă + suf. dim. -iţă) s. f. (pl. sicăiţe) „sică micuţă“, mai mică sică – armă pelasgo-dacă / thracă de apărare / atac – tot uşor curbată, de lungimi diferite, de obicei, între 35 şi 50 de centimetri. Prima ediţie a Dicţionarului explicativ al limbii române, din 1975, reţine termenul ca având circuit, desemnând o unealtă de pescuit: «Instrument de fier, lung, subţire şi ascuţit la vârf, cu care se descarcă plasa în timpul

scoaterii năvodului» (DEX-75, 858); în acest caz, sicăiţa are ca sinonim sighinca. Cu astfel de armă (v. supra, fig. 16 / 55), specifică pelasgo (valaho)-dacilor / thracilor, cu o sicăiţă, Decebal, regele-erou al Daciei, devine nemuritor (prin sinucidere) în spiritul

Fig. 54. Sică şi sicăiţă

Zalmoxianismului (ce nu admitea „căderea în sclavie“, ce recomanda a-ţi curma zilele spre a nu fi în mâinile inamicului şi spre a lua astfel „admiterea“ în Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, adică în raiul cogaionic), aidoma înaintaşului său pelasgo-daco-masaget, tânărul războiniczalmoxian, Spargapise, fiul reginei Tomiria (Tomyris), căzut în capcana întinsă de Cyrus, regele Persiei, într-un război din Caucaz (cf. Herodot, Istorii, I, 213 / HIst, I, p. 115).

Fig. 55. Decebal, regele erou al Daciei, în august 106, luându-şi zilele cu sica / sicăiţa („sica mică“) spre a nu cădea în sclavie şi spre a intra astfel în raiul Zalmoxianismului, aşa cum este surprins în piatra Columnei Decebalo-Traiane din Roma (113 d. H.)

170) SICELE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgele < sâgă + suf. diminutival -ea; plural: sâgele; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / locuitorii de la sâgele“) – sat din judeţul Mureş (cf. CPLR, 90). 171) SICI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîg[ă] / pl. Sîgi „sâgi“; vectorizarea semantică a toponimului: „locul / locuitorii de la sîgi / sici“ [pluralul de la sică „pumnal“ – v. supra, fig. 55 şi, detaliat, în fig. 16]) – sat din judeţul Sălaj (cf. CPLR, 90). 172) SIČA (< pelasgo[valaho]-dac. Sîgea < sâgă + suf. diminutival ea; „sâgea“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sâgea“) – localitate din Croaţia (supra, fig. 56-a). 173) SIČICE (< pelasgo[>valaho]-dac. Sigice / Sîgice [< sîgă s. f. + suf. dim. -ice] „sâgice“; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea de la sîgice“) – localitate din Croaţia (supra, fig. 56-b).

Fig. 56. (a) Siča / Sicea („sîgeaua“) şi Sičice – „sîgice“ (b), marcate prin dreptunghi, între localităţile vecine acestora, din Croaţia de azi.


36

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

174) SICINNIS < pelasgo(>valaho)-dac / thrac. Siciniş / Sîginiş [sîgin, pl. sîgini] + sufixul colectiv -iş; „sâginiş“; vectorizarea semantică a apelativului: „dansul ritualic al meşterilor pelasgo (> valaho)-thraci pentru îmblânzirea zeilor de la sâgile din care ţâşnesc izvoarele vitale, de la sâgile din care extrag metalele pentru confecţionarea lăncilor speciale, numite sigine > sighine > sibine“ (cf. Herodot, Istorii, V, 9 / HIst, II, 31), „jocul iniţiatic / misteric al pietrarilor / fierarilor pelasgo-daco-thraci, care produc mulţime de sigine / sighine vărsătoare de sânge, adică al celor ce fac siginiş > sîghiniş“; «...„dans traco-frigian“ în cinstea lui Sabadios-Dionysos» (RLtr, 122), zeul Sabadio-Dionis fiind protectorul pelasgo-daco-thracilor-sigini (din vechiul Cogaion, de dinaintea Reformei Zalmoxianismului), adică al celor de la sâgi, cât şi al hranei „de la sâgi“, îndeosebi, al lianelor viţei de vie (sălbatice / cultivate) de la sâgi (v. supra, Diosig / Diosâg). 175) SICOEŞTI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgoeşti < sâgoi „sâgon“ + sufixul [colectiv, „apartenenţial-tribal“] -eşti; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea sâgoieştilor“) – sat din judeţul Alba (cf. CLPR, 90). 176) SICUI < pelasgo[>valaho]-dac. Secui / Sîgui „om de la sâgi“, „înarmat cu sică“ (v. supra, apelativul secui). 177) SICUICĂ < pelasgo[>valaho]-dac. sică + suf. dim. -uică „sâgă / sică mititică“. 178) SICUL (< pelasgo[>valaho]-dac. Sic / Sîg „sâg“+ art. hot. sg. -[u]l; vectorizarea semantică a toponimului: „dava, satul / oraşul celor de la Sic / Sâg“) – localitate din Dacia de Sud-Vest – provincia Sigynia / Istria Dalmaţiană (Adriatică), aşezare pelasgo-daco-sighină, cercetată / înregistrată de academicianul Sextil Puşcariu, şi în orizontul anului 1925 (v. supra, fig. 3 / harta localităţilor valahe din Istria Adriaticii), azi, în Croaţia. 179) SICULENI (< pelasgo[>valaho]-dac. Sicul / Sâgul + suf. topocol. -eni; vectorizarea semantică a toponimului: „localitatea siculenilor / sâgulenilor“, „aşezarea celor de la sîg“) – sat (cf. CPLR, 90) din judeţul Harghita. 180) SIC[UM] (< pelasgo[>valaho]-dac. Sic / Sîg „pietroi“ / „sâgon“ la care s-a adăugat latinescul -um, în orizontul anului 150 d. H., de către Ptolemeu; vectorizarea semantică a toponimului: „aşezarea celor de la sâg“) – antică localitate din Dacia de Sud-Vest (în Istria-peninsulă, supra, fig. 18 / cf. MIMS, 8), azi în apropiere de Solin / Split, din Croaţia. 181) SICUPNUCS < pelasgo[>valaho]-dac. sică + -p- + nux / nucs „nucule“, „nucşoare“; v. supra planta medicinală dacică, Sica – Statice gmelini (cf. PTZpl, II, 269 sqq.). 182) SIGAN / SIGANCĂ s. m. / s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sig- / sâg- „sîg“ + sufixul moţional -an / -ancă: „sâgan“, „bărbat / femeie din satul / comuna Sig / Sâg“ (v. supra, sâgan / sîgan). Dincoace de divizarea celui mai mare / îndelung imperiu al antichităţii, în Imperiul Roman de Răsărit şi în Imperiul Roman de Apus (din 17 ianuarie 395 d. H.), dincoace de destrămarea Imperiului Bizantin, într-o Dacie împărţită de roţile dinţate ale celor trei evmezic-importante imperii europene – Imperiul Otoman / Turc, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Ţarist / Rus (moştenit de U. R. S. S. / Rusia şi în prezent), roţi dinţate ce se îmbinau la Dunăre / Carpaţi, într-o Dacie unde se nuanţase în spirit tot mai modern diviziunea socială a muncii, vestiţii meşteri pelasgo-daci – acei sigini (sigyni, ori sîgani / sâgani) şi sighinele (lăncile) / sibinele (săbiile) produse de ei – îşi făcuseră ieşirea din „panoul central“ şi intraseră în conul de umbră al nedreptei uitări, fiind repede asimilaţi de o Europă cu ateliere metalurgice, cu fabrici etc. La sosirea ultimelor triburi migratoare de la periferia civilizaţiilor / culturilor Indiei, în perioada evmezic-timpurie (sec. V – X d. H.) – după cum susţin unii istorici din U. R. S. S. / Rusia (cf. BHFcald, 34) –, ori prin secolele XVIII – XIX, după cum susţin alţii –, în Dacia (împărţită între cele trei imperii evmezice, imperii ce n-au permis vreodată re-Unirea Pelasgimii > Valahimii, ci numai o oarecare irepresibilă afirmare „controlată“ în aşa-zise Principate ale Valahimii ca „state valahe / dacoromâne“ medievale: Muntenia sau Ţara Românească, Moldova şi Transilvania – deci numai într-o parte din Dacia NordDunăreană), migratorii indieni-periferici – ocupându-se cu producerea şi comercializarea de bijuterii, de căldări, de cazane de cupru / fier, ori cu „spoitul“ tingirilor, ibricelor etc., părându-se a prelungi / lua „locul social-economic“ al anticilor pelasgo(>valaho)-daci sigini / sigini, era firesc să primească, pe baza unor „esenţiale analogii“ – din limba pelasgă, adică valahă / dacoromână, ce avea deja „cuvântul pregătit“ încă din vremea lui Herodot – numele (de la arhaicul sîgan s. m. / s. f. sâgancă, printr-o simplă „operaţie de paronimizare“ – modificarea constrictivei dental-iniţiale, -s-, în africata dental-surdă -ţ-) de ţigan s. m. / s. f. ţigancă (pl. ţigani / ţigănci – v. supra, sâgan). Despre aceşti „ultimi migratori“ în Europa / Dacia, ca noi meşteri-căldărari, însă de India, „specialiştii“ – din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U. R. S. S. / Rusia: V. M. Gaţak, R. S. Demeter, P. S. Demeter, L. N. Cerencova, Gr. Botezatu, Andrei Hîncu ş. a.) – afirmă (în orizontul anului 1981 / 1983): «Ca entitate etnică, ţiganii, ieşiţi incipient din India, în sec[olele] V – X ale e[rei] n[oastre], prezintă un fenomen aparte datorită cel puţin faptului că, pe parcursul secolelor, ei şi-au însuşit elementele diferitelor popoare, cu care au conlocuit şi pe pământul cărora au existat sau au trecut în peregrinările lor medievale. În acest plan ei se deosebesc şi ca dialect. Despre ţigani s-au scris multe lucrări teoretice şi au apărut colecţii de texte în diferite dialecte ale ţiganilor europeni.» (BHFcald, 34). 183) SIGĂRAIE / SIGĂRIE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sâgă + suf. col. -ărae / -ărie „sâgăraie“ / „sâgărie“, „mulţime / droaie de sâgi“, „la cariera de extras / prelucrat sâgi / gresii“, „tone de spărturi / pietriş de gresii / sâgi“ (v. supra, sâgărie / sâgăraie).


37

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

184) SIGEON (< pelasgo[valaho]-dac. Sîgeon [sîg- / sâg[ă] „sâg“ + suf. aug. -on „sâgon“; ori Σίγεον / Σίγειον – cf. HIst, II, 620; vectorizarea semantică a toponimului: „oraşul de la sâgon“, „locul de la sâgul / sâga imens[ă]“) – oraş pelasgo[>valaho]dac. / thrac, pe ţărmul asiatic al Mării Thracice, în Troada / Frigia, lângă Ilion (v. infra, fig.57 / Harta localităţilor din «Istoriile» lui Herodot – HIst, II), formând pereche toponimic-zalmoxiană cu Sigos (Σίγγος „sâgosul“ – aşadar, greco-latinizat în Singos), astăzi, în Turcia, în / lângă Troia (turistică) şi la sud-vest de Çanakkale (Reamintim că anticii copişti greco-latini de istorii, îndreptare geografice etc. nu transliterau prin „dublele“ / „geminatele“ -γγ- / -gg-, ca în greaca / alfabetul de astăzi – cu primul -γ[-g-], redând -ν-[-n-] –, ci ca în elina din orizontul anului 150 d. H., când -γγ- / -gg- reprezenta / translitera consoana oclusivpalatal-sonoră -g’-[ghi]; în orizontul temporal al anului 150 d. H., în elină / greacă, nu era „generalizată“ regula potrivit căreia „γ înainte de alt γ şi înainte de κ, χ, ξ, se citeşte n“; totodată mai precizăm: limbile elină / greacă şi latină, alfabetele lor, bazele lor de articulare nu cunoşteau vocalele ă şi â / î specifice limbii pelasge > valahe – cum, de altfel şi alte consoane: ş, ţ etc. –, sunete pentru care n-aveau nici litere în alfabetele lor). Cu privire la anticul oraş pelasg > valah, Sigeon (Sigeion) / Σίγειον, Herodot, în Istorii (IV, 38; V, 65, 91, 94 sq.) precizează: «De aici, spre apus, prelungindu-se din uscat, înaintează în mare două limbi de pământ despre care voi da unele lămuriri. Una din ele se întinde spre miazănoapte, începând de la Phasis, de-a lungul Pontului Euxin şi al Hellespontului, până la capul Sigeon din Troada. [...] În această peninsulă locuiesc treizeci de seminţii de oameni.» (IV, 38 / HIst, I, 324; s. n.); «...şi astfel, ei au primit condiţiile pe care le impuneau atenienii, anume să plece din Attica în răstimp de cinci zile, ca preţ de răscumpărare pentru copiii lor. Apoi s-au retras la Sigeon de pe râul Scamandros, după ce au domnit la Atena vreme de 36 de ani...» (V, 65 / HIst, II, 53); «...trimiseră după Hippias [...] la Sigeon, în Hellespont» (V, 91 / HIst, II, 65); «Lui Hippias, când plecă de aici, Amyntas Macedoneanul îi dărui Anthemuntul, iar thessalienii îi dădură Iolcosul; dar el [Hippias] nu primi nici una, nici alta, ci se întoarse la Sigeon...» etc. (V, 94 / HIst, II, 69); «În timpul luptei se iviră şi alte întâmplări de tot felul; astfel, printre altele, poetul Alcaios, la o încăierare în care atenienii ieşiră învingători, abia scăpă cu fuga, iar armele lui le capturară atenienii şi le atârnară pe zidul templului Athenei din Sigeon. După ce alcătui din aceste întâmplări un poem, îl duse la Mytilene, unde îşi povesti păţania unui prieten, Melanippos. Pe mytilenieni şi pe atenieni i-a împăcat Periandros, fiul lui Kypselos, pentru că lui i-au încredinţat sarcina de arbitru. Împăcarea făcută de el prevedea să se dea fiecăruia ţinutul pe care îl ocupa atunci. Astfel a ajuns Sigeonul sub stăpânirea atenienilor.» (V, 95 / HIst, II, 70 – v. infra, fig. 57 / Sigeon). Pentru înţelegerea acestei odisei „sigeonice“ / „sîgonice“ mai reamintim: Amyntas a fost regele Macedoniei pelasgilor (> valahilor); Iolcos era un oraş al pelasgilor > valahilor din Thessalia – astăzi Volo, din Grecia „super-extinsă“; „arbitrajul“ lui Periandros a avut loc în anul 595 î. H.; mormântul vestitului erou pelasg(>valah), Ahile, se află, potrivit anticelor epopei troiene, în localitatea ce-i poartă numele, Achilleion (azi, Kumkale / Çanakkale, din Turcia), de lângă antic-pelasgo(>valaho)-thracul Sigeon; oraşul „troienit“, Sigeon (Sîgeion), «a trecut sub stăpânirea Atenei, dar nu definitiv» (cf. HIst, II, p. 443 sq.), deoarece luptele pelasgo(>valaho)-thracilor sâgeionici de păstrare a independenţei în faţa „elansaţilor“ atenieni au continuat (cf. HIst, II, 444).

Fig. 57. Sigeon (Σίγειον) / Sîgeon şi Siggos (Σίγγος) / Sîgos – o pereche toponimic-zalmoxiană pe Harta localităţilor din «Istoriile» lui Herodot (însoţitoare a ediţiei din 1964: v. HIst, II).

185) SIGEON / Capul Sigeon / Sigeion (< pelasgo[valaho]-dac. Sîgeon [sîg- / sâg[ă] „sâg“ + suf. aug. -on „sâgon“; ori Σίγεον / Σίγειον – cf. HIst, II, 620; vectorizarea semantică a toponimului: „malul / capul sâgului / sâgei imens[e]“ – supra; vectorizarea semantică a toponimului: „capul [geografic-frigian / anatolian] de la sâgul / sâga imensă“) – cap al Peninsulei Troadei / Frigiei (Anatoliei) din Pelasgo-Daco-Thracia – reamintim că antica Frigie thracică se învecina cu Cappadocia / Capadochia („cap-à-Dacia“ / „capul Daciei“), azi, în Turcia (v. supra, fig. 57 / Sigeon). Cu privire la provinciile pelasgo(> valaho)-dace / thrace din Asia peninsular-anatoliană – Bithynia, Frigia, Mysia, Cappadocia / Capadochia etc. –, Vasile Pârvan constată (în Getica) – pe baza nenumăratelor documente istoric-arheologice – că pelasgo (> valaho)-dacicele elementele culturale / civilizatorii reflectate şi în toponimie au preponderenţă faţă de cele pelasgo (> valaho)-thrace, fapt ce confirmă şi „curcubeul spiritual“ al perechii toponimic-zalmoxiene, semnalată pentru prima oară, aici, de noi, Sigeon (Σίγεον) / Sîgeon – Siggos (Σίγγος) / Sîgos, „curcubeu“ arcuit din Europa, peste Marea

Thracică, până în Asia Mică (un „curcubeu“ ce trimite mereu logica istoriei către acea unitate cultural-civilizatorie, carpatodunăreano-anatoliană / daco-anatoliană, poate, de dinainte de cataclismul geo-climateric şi tectonic ce a rupt istmul asiaticoeuropean, deschizând – prin ruptura de Bosfor / Byzantion – comunicarea apelor Mării Getice / Negre şi ale Mării Thracice / Mediterane, realitate istorică neolitică, desemnată de Marija Gimbutas prin sintagma Old European Civilization, ce-acoperă mileniile dintre anii 7000 şi 3500 î. H. – cf. GCiv, 51 sqq.): «Toponymia Mysiei şi Bithyniei asiatice prezintă numeroase analogii nu numai cu cea thracică din Europa, ci cu cea specific getică. Putem, dar, afirma, fără a lăsa prea mult loc ipotezelor, că geţii din Masivul Carpatic începuseră mişcările lor spre V[est], S[ud]-V[est] şi S[ud]-E[st] încă de pe la 900 î. H. şi că, prin a[nul] 500 î. H.,


38

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

de când Herodot mai putea fi informat prin martori oculari ai evenimentelor, aceste mişcări erau definitiv încheiate, ba chiar erau aşa de demult încheiate, încât amintirea lor aproape se pierduse.» (PGet, 142). 186) SIGEŞTI s. m. / pl. < pelasgo[>valaho]-dac. < pelasgo[>valaho]-dac. sâg[ă] / sîgă + suf. col. -eşti: „de locul / neamul sâgenilor“ (v. supra, sâgeşti). 187) SIGET s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -et „sîget“, „mulţime / droaie de sâgi“, „sâgi sparte“, „gresiiş“. (v. supra, seget > siget / sîget „sâget“ > sighet). 188) SIGGIDAVA – transliterare corectă: Σιγγίδαυα / Sighidava – < pelasgo[valaho]-dac. compus: Siggi[u]- > Sighi[u]> [Sîgi[u]- / Sîghi[u]- „sâghiul“ + dava „cetate a Cavalerilor Zalmoxianismului“, „oraşul-cetate al Cavalerilor Zalmoxianismului“; vectorizarea semantică a toponimului: „dava sâgului“, „dava sighiului / sîghiului“) – davă / urbe [a Cavalerilor Zalmoxianismului] din Dacia – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal, având coordonatele date de Ptolemeu, în al său Îndreptar geografic, din orizontul anului 150 d. H.: 480 – 460 20’ (cf. Fontes, I, 544 sq. / fig. 15 şi fig.18, supra). Nu multe sunt toponimele compuse ale pelasgo(>valaho)-dacilor / thracilor, toponime ce au păstrat până în secolul nostru, în întregime, al doilea element formant, dava („fort / oraş al Cavalerilor Zalmoxianismului“), chiar şi fără încărcătura semanticreligioasă, lucru firesc prin cele aproape două milenii scurse de când Zalmoxianismul poporului nostru pelasg > valah s-a metamorfozat în Creştinismul Ortodox / Cosmic (cu un Sol / Mesager Celest, aruncat „tot în al cincilea an“ – HIst, I, 345 – în nemurirea sighinelor / suliţelor din rotundul Templu / Sanctuar al Soarelui Tânăr / Războinic [în „Cucuionul / Cogaionul micii“ Sarmisegetusa – capitala religioasă a Daciei], sol substituit de răstignitul pe cruce, Iisus Hristos), ca, de pildă, Capidava, de lângă Topalu, de pe malul / braţul drept, de la „capul de sâgă“, al Dunării (v. fig. 72, infra), din judeţul Constanţa (cf. CPLR, 19), ori cu -a- închizându-se posterior, în labiala mijlocie -o- (-dava > -dova), ca, de exemplu, în toponimul Moldadava („dava dintre albiile / moldele râurilor“) > Moldova etc. Metamorfozându-se Zalmoxianismul, prin veacuri, în Creştinism Cosmic-Ortodox, elementul formant-secund, -dava, şi-a pierdut încărcătura semantic-zalmoxian-cavalerească şi a cunoscut apocopa silabei finale (Tur[ris]da[va] „dava cu turn“, „dava turnului“ etc.), sau, în spiritul „legii economiei de semnificant“, „s-a desprins“, evoluând „independent“ (cu -a- deschizându-se „anterior“ şi „mijlociu“, în nelabiala -e- [-dava > -deva]), ca, de exemplu, în toponimele: Deva, desemnând azi un foarte important municipiu din judeţul Hunedoara, Deve – localitate din judeţul Alba (cf. CPLR, 35) etc. Dar, din majoritatea toponimelor pelasgo(>valaho)-dace compuse, cu elementul formant-secund religios-zalmoxian, -dava („fort“ / „oraş“ al Cavalerilor Zalmoxianismului), s-a păstrat până în zilele noastre doar primul element formant, cunoscând (din motivul precizat mai sus) o evoluţie „independentă“ în lucrarea legilor lingvistice prin secoli, ca şi în cazul de faţă, ori în altele, similare: Siggidava (Σιγγίδαυα), Sacidava, Sagadava, Saggidava (Σαγγίδαυα) etc. Anticul toponim pelasgo(>valaho)-dac format prin compunere, Siggidava (Σιγγίδαυα: siggi[u]- / sighi[u]- < sîgh[u]„sâgul“ + -dava „fort / oraş al Cavalerilor Zalmoxianismului“), în epoca evmezic-timpurie, „renunţă“ la elementul formant-secund, -dava, după cum s-a mai subliniat, pe măsură ce funcţiile zalmoxian-administrativ-militare ale davei „se înceţoşează“ datorită treptatei treceri de la monoteismul tetradic al Zalmoxianismului la monoteismul triadic al Creştinismului, râmânând „în circuit“ doar primul element formant, Siggi[u]- < Sîghi[u]- „sâg[ul]“ şi cunoscând, „independent“, lucrarea legilor lingvistice specifice limbii pelasge, adică ale limbii arhaic-valahe. Pelasgo(>valaho)-dacii antici, cu mult înainte de orizontul anului 150 d. H., al înregistrării toponimului din Dacia, de către Ptolemeu, în al său Îndreptar geografic (v. fig. 18, supra), pronunţau Sîghidava (şi aici reamintim că anticii copişti greco-latini de istorii, îndreptare geografice etc. nu transliterau prin „dublele“ / „geminatele“ -γγ- / -gg-, ca în greaca / alfabetul de astăzi – cu primul -γ- [-g-], redând -ν-[-n-] –, ci ca în elina din orizontul anului 150 d. H., când -γγ/ -gg- reprezenta / translitera consoana oclusiv-palatal-sonoră -g’-[ghi]; în orizontul temporal al anului 150 d. H., în elină / greacă, nu era „generalizată“ regula potrivit căreia „γ înainte de alt γ şi înainte de κ, χ, ξ, se citeşte n“; totodată mai precizăm: limbile elină / greacă şi latină, alfabetele lor, bazele lor de articulare nu cunoşteau vocalele ă şi â / î specifice limbii pelasge > valahe – cum, de altfel şi alte consoane: ş, ţ etc. –, sunete pentru care n-aveau nici litere în alfabetele lor). Siggidava (Σιγγίδαυα) trebuie scris / pronunţat Sighidava / Sîghidava (Sâghidava) „dava sîgului / sâghiului“, nu Singidava şi nici Sînghidava. Toponimul Siggidava s-a transmis corect de la Ptolemeu. Multe erori de transliterare a toponimelor pelasgo(>valaho)-dace se datorează şi „bazei de articulare“ a administaţiei romanic-imperiale, ori, mai exact spus, a „administratorilor“ Imperiului Roman, din Dacia; una dintre astfel de erori ne este semnalată, indirect, de marele latinist valah, G. Guţu: «Sagaris, is m. 1. râu în Frigia şi Bitinia – numit [de latinii / romanii imperiali] şi Sangarius, ii n.[...]» (GDlr, 1083); aşadar, hidronimul pelasgo(> valaho)-thrac-frigian / bitinian, Sagaris / Sâgăriş „râul cu sâgăriş“ devine – după „voinţa imperial-romanilor“ Sangarius. Fără elementul formant secund, -dava, pelasgo(>valaho)-dacul Sighidava (Σιγγίδαυα) devine Sighi[ul] / Sîghi[ul], însemnând în pelasgă > valahă: „fortul / oraşul [de la] sîg / sâg“, „fortul / oraşul sîghiului / sâghiu-lui“, din Dacia – provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal –, cu coordonatele ptolemeice: 480 – 460 20’. După cum bine se ştie, şi astăzi autohtonii valahi din mediile rurale rostesc numele municipiului lor de reşedinţă judeţeană, fostă „capitală culturală a Europei în anul 2007“, Sâghiu / Sîghiu, nu Sibiu. Constatăm că Sîghiul / Sibiul are coordonatele (stabilite „la secundă“ cu mijloacele ultramoderne ale cartografiei, inclusiv cele oferite prin sateliţi) foarte apropiate de cele ptolemeice: 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E // 45° 47′ 45″ N – 24° 9′ 8″ E. O pecete pelasgo(>valaho)-dacă / zalmoxiană (ce facilitează identificarea anticei cetăţi-oraş din Dacia, Sighidava, în modernul municipiu din România contemporană, Sîghiu / Sibiu) se relevă nu numai dinspre o istoric-lingvistică realitate, ci şi dinspre o realitate arheologic-istorică, dinspre o realitate etnic-religioasă etc.: Sîghiul / Sibiul forma (în antichitatea Daciei) şi formează


39

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

(şi în prezentul României) două perechi toponimic-zalmoxiene: (1) de „masculin“ (Sibiu) – „feminin“ (Sighişoara) şi (2) de „mare“ (Sibiu) – „mic“ (Sibiel)“, coordonatele Sighişoarei (46o 13’ 1’’ N – 24o 47’ 28’’ E) şi ale Sibielului fiind destul de apropiate de ale dacicanticei Σιγγίδαυα / Sighidava (v. supra: Sibiu, Sibiel; v. infra, Sighişoara). O altă pecete pelasgo(>valaho)-dacă / zalmoxiană se reflectă în faptul că în Dacia, numele sursei vitale fundamentale, apa / râul, izvorând din cele nouă ceruri-spirale acvatic-primordiale, ale lui Samoş („SoareleMoş“, Dumnezeul Cogaionului / Sarmisegetusei, al Daciei, „discul senin, profund-albastru, al cerului, al Tatălui-Cer“), era dat şi davei / cătăţii-oraş – deci în Dacia, tot în zalmoxiene / sacre perechi, hidronimul „impunea“ toponimul, după cum se constată şi în cazul Sîghiu-davă / Sâghiu-râu. Fig. 58. Catedrala Ortodoxă din moderna „davă“ Sibiu.

Strămoşii noştri pelasgo(>valaho)-daci aveau şi un cult foarte puternic al „sacrelor perechi“ (căci în monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, în panoul său central, se aflau: Perechea Primordială, Soarele-Moş / Tatăl-Cer şi Dachia > Dochia / Terra Mater, şi sacra pereche secundă, Soarele şi Luna ce „le ţineau cununa“ în toate cele teluric-celeste / cosmice) şi din acest motiv, plantele, râurile, localităţile etc. se înfăţişau în „sacre perechi“; de regulă, dava („zalmoxianul oraş-cetate“) avea acelaşi nume cu sursa vitală fundamentală, apa / râul; deci toponimul Siggidava > Sighidava se releva „omonimic“ (ca, de exemplu: Dierna-dava de la vărsarea în Dunăre a râului Dierna > Dzierna > Ţierna „râul cerului / Cogaionului, de sub muntele mare, Cogaion > Guguion > Gugu“), în strânsă interdependenţă de un hidronim sighin / sîghin (cu apă curată, celest-zalmoxiană), adică Sighinul (unde iniţiala constrictiv-dentală surdă, s-, în compania vocalei înschise anterioare, -i-, a

Fig. 59. Un evmezic zid din sâgi şi cărămizi din Sîghiu / Sibiu.

devenit semioclusiva prepalatală surdă č- / Ci- ) > Cibinul – ce trecea prin imperii şi mai trece şi azi, ca şi în 2007, prin „capitala cultural-europeană“ Sîghiu / Sibiu. Pelasgo[> valaho]-dacul Sîghi[u] / Sighi[u] se metamorfozează – după cum s-a mai spus – în modernul / contemporanul toponim Sibiu, cu vocala -â- / -î- > -i-, şi cu oclusiva dentală surdă (-g’-) bilabializată sonor (-b-), nu numai sub înrâurirea vocalei închise anterior, -i-, antepuse şi postpuse, ci şi sub presiunea bazei articulatorii a funcţionărimii din administraţiile imperiale cunoscute de Dacia: 1. mai întâi, antica administraţie romană „deformează“ toponimul / hidronimul în Cibinum – constrictiva dentală surdă, S- [din pelasgo-dacul Sighiu / Sîghiu] devine africata prepalatală surdă, Č- / Ci-, în următoarele „circumstanţe atenuant-lingvistice“: în epoca imperial-romană, provincia Arutela > Arudela > Arudeal / Ardeal a Daciei deţinea nu numai monopolul aurului şi sării, ci era – pentru întregul Imperiu Roman, pentru Eurasia – unul dintre cele mai importante centre metalurgice, producătoare, între altele, şi de sigine / sighine, adică de lănci, dava-Sighiu / Siggidava fiind la acest capitol între cele mai vestite; sighina pelasgo-dacă, de la Herodot citire, devine în graiul romanilor / latinilor sibina / sibyna, ae «f. [un fel de] lance sau ţepuşă de vânătoare» – GDlr, 1122; şi pentru că pelasgo-daca sighină fusese transferată în latineasca sibina, cu oclusiva dentală surdă, -g’-, bilabializată sonor, în -b-, administratorii împăratului de la Roma, analogic şi pe baza apropierii semantice dintre numele davei, Sighiu / Sîghiu, şi numele vestitului produs militar, pelasgo-dac, sighina > sibina, „conving“ ca toponimul / hidronimul Sighiu / Sâghiu să fie nu Sibin [confundabil cu obiectul produs sibina], ci Cibin[um]; 2. aproape pe urmele imperialilor Romei merge şi evmezica administraţie habsburgică / austro-ungară ce îşi permite redenumiri ale localităţii ca, de pildă, Hermannstadt, Nagyszeben etc.; subliniem că vorbitorii ambelor administraţii imperiale nu aveau – ca şi urmaşii popoarelor lor de azi – nici „bază de articulare“ pentru pentru sunetele ă, î / â şi, fireşte, nici litere în alfabetele lor spre a le [cali]grafia etc.(v. supra, Sibiu). Pelasgo(valaho)-dacul oraş-cetate de pe sacrul fluviu al dacilor, Dunărea (în vremea lui Burebista, chiar în întregul ei), Siggidun / Sîghidun, are coordonatele ptolemeice 45o 30’ – 44o 30’ (cf. Fontes, I, 546 sq.), „corespunzând“ în cea mai mare măsură coordonatelor calculate cu mijloace ultra-moderne ale Belgradului de azi: 44° 49′ 14″ N / 20° 27′ 44″ E / 44° 49′ 14″ N / 20° 27′ 44″ E. Căci numele capitalei de astăzi a Serbiei, Belgrad (< Bel- „alb“ + -grad < gorod „oraş“), îşi află tâlmăcirea în limba sârbă / slavonă, cu mare fidelitate, a elementelor formante din toponimul pelasg > valah, Sighidun, „oraşul sâgilor albe-ale Dunării“, mai mult ca sigur, din orizontul anului 700 d. H., când au fost înrădăcinaţi strămoşii poporului sârb (cam tot pe-acelaşi segment temporal cu strămoşii poporului bulgar – tot în Valahimea din Dacia Sud-Dunăreană) prin voinţa Imperiului Bizantin – extins de secole peste cea mai mare parte balcano-dunăreană a spaţiului Daciei. 190) SIGGONI – Σιγγονή (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîgoni „sâgoni“, „sâgi mari“ < sâgă + suf. aug. -on / -oane; vectorizarea semantică a toponimului: „la sâgoni / sâgoane“, „La Sâgile Mari“) – localitate pelasgă > valahă din Dacia de NordVest, actualmente în Slovacia (cf. Fontes, I, 536 sq.).


40

Regatul Cuvântului

Fig. 60. În antichitate, pe dreptul mal („uluc“) de sâgi al Dunării, dacii-sigini (din Istoriile lui Herodot) aveau vestita cetate-oraş, Siggidun / Sîghidun – ce a jucat un rol important şi în rezistenţa lor anti-imperial-romanică; dincoace de orizontul anului 700 d. H., în timpurile evmezice, Siggidun redevenit-a o puternică fortăreaţă, Belgrad, ale cărei ziduri de prin anul 1450, din sâgi şi cărămizi arse, mai pot fi văzute şi azi (foto: Gabriela Pachia, 9 X 2010).

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

191) SIGGOS (< pelasgo[valaho]-dac. Sîggos [sîg- / sâg[ă] „sâg“ + suf. adj. -os]; vectorizarea semantică a toponimului: „oraşul sâgos“, „locul cu sâgă“, „sâgosul“ / „sîghiosul“) – un antic oraş pelasgo[>valaho]-dac. / thrac, pe ţărmul european al Mării Thracice, în Peninsula-Trident a Thessalonikului, adică în Calcidica, aparţinând astăzi Greciei „extinse în Thracia până la dispariţia-i“ (v. supra, fig.57 / Harta localităţilor din «Istoriile» lui Herodot – HIst, II), formând pereche toponimic-zalmoxiană cu Sigeon (Sigeion) / Σίγειον, de pe ţărmul asiatico-frigian al Mării Thracice, astăzi, localitate din Turcia în / lângă Troia (turistică) şi la sud-vest de Çanakkale. Toponimul pelasgo(>valaho)-thrac Siggos este greco-latinizat în Singos. Cu privire la anticul oraş pelasg > valah, Siggos / Singos, Herodot, în Istorii (VII, 122 / HIst, 228) notează: «Prin urmare, când forţele navale au primit de la Xerxes încuviinţarea să plece şi au străbătut canalul săpat la Athos, canal care răspunde în golful unde sunt ctitorite oraşele Assa, Piloris, Siggos şi Sarte, de aici, după recrutarea altor oameni şi din aceste cetăţi, porniră pe mare, spre golful Thermaic.» (cf. HIst, II, 620 / 228). 192) SIGHEA, (ÎN)SÎGA / (ÎN)SÂGHEA verb < pelasgo[>valaho]-dac. sigă + des. verb. inf. -a / -ea: „a (în)sâg[he]a“, „a (în)sâgi“, „a curma / cresta cu lama de sîgă / sîghea, ori de săghie“, „a tăia cu sica / siga > sichea / sighea“ etc. (v. infra sighetură / sîghetură). 193) SIGHET s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sig’- /sâg’- „sîg“ + suf. col. et „sighet“ (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sîghet / sâghet). 194) SIGHETU[L] MARMAŢIEI < pelasgo[>valaho]-dac. compus sighet s. n. [< sîg- „sâg“ + suf. col. -et] + art. hot. -[u]l + Marmaţia < Maramarisia (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sîghet / sâghet). 195) SIGHETU[L] [TRANS]SILVANIEI < pelasgo[>valaho]-dac. compus sighet s. n. [< sîg- „sâg“ + suf. col. -et] + art. hot. -[u]l + Silvaniei < [Trans]silvaniei (v. supra, Saggidava / Sâghe[t]dava, fig. 26; sighet < sîghet / sâghet).

196) SIGHETURĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sighet / sîghet „sîg“ + suf. -ură; sighetură / sîghetură (pl. sigheturi / sâgheturi): 1. „lame tăioase de sâgă / gresie“, „sîgiş“ / „sighet“; 2. „tăietură / crestătură cu lamă de sâgă / gresie“ ca semn de recunoaştere a apartenenţei, a stăpânului-cioban, la fiecare oaie / berbec (miel / mieluşea), făcut cu sighea / sichea (sica, sabia, baioneta, cuţitul etc. ) la vârful urechii, ori în stânga / dreapta respectivului „vârf pavilionar“. 197) SIGHINAŞ s. m.(pl. sighinaşi) < pelasgo[>valaho]-dac. sighină „lance“ + suf. hipocoristic -aş: „subţire / ascuţit ca o lance“, „cu siluetă de sighină“, „slab ca o lance / sighină“. 198) SIGHINĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sigină „lance“ [< sâg(ă) + suf. -in(ă)], pl. sigine / sighine, de la numele pelasgo(>valaho)-dacilor sigini > sighini (infra), vestiţi producători de astfel de arme / unelte (cf. Herodot, Istorii, V, 9 / HIst, II, 31). 199) SIGHINCĂ s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sighină + suf. -că: „sighină mică“, adică un soi special de lance-baston din fier forjat (infra, fig. 61), cu folosinţă multiplă: 1. armă de atac / apărare în faţa duşmanilor, sălbăticiunilor care atacă omul, punându-i viaţa în pericol; 2. unealtă de pescuit iarna, „de trăznit peştii de sub gheaţa Dunării“; 3. sedilă pentru plantatul viţei de vie; apelativul are circuit valaha contemporană din satele de pescari situate în zona Dunării de Jos – Giurgeni, Vadu Oii etc. –, îndeosebi, în satele din Marea Insulă a Brăilei: Măraşu, Băndoiu, Nedeicu, Gîrluţa, Brăiliţa, Borduşani, Cegani, Făcăieni, Vlădeni, Ostrov etc. Ancheta noastră lingvistică de teren, pe bază de chestionar, din vara anului 1984, aduce următoarele lămuriri: «sighinca este un baston-lance din fier

Fig. 61. Siggidun / Belgrad – pe temelie de sâgă: Marea Catedrală Ortodoxă a Poporului Sârb, în curs de finisare (foto: Diandra Frăsie-Debreţin, 9 octombrie 2010).

forjat, cam de-un metru şi douăzeci şi cinci de centimetri; este făcută din fier forjat; capătul-lance este cu gaură; cam la un metru de la vârful de lance şi cam la două palme de la mânerul-baston, are un inel special, tot din acelaşi fier, în care se opreşte când o împlânţi în snopul de stuf; demult, când nu se prea găsea ţiglă ori tablă, ca azi, pentru căşi, acestea se acopereau cu snopi de stuf:


41

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

bagi sârma, ori sfoara, prin gaura lăncii, o împlânţi adânc în snop şi o petreci ca s-o-nnozi; şi făceam nişte acoperişe de nu trecea pic de apă prin ele, oricât ar fi fost ploile de rele şi de lungi; iarna, când e Dunărea îngheţată-bocnă, sighinca este bună la trăznit peştii, dacă ştii s-o mânuieşti cum trebuie; când dai cu sighinca în podul de gheaţă, peştii se-nghesuie ameţiţi, la copcă, unde bagi mâna şi-i aduni – mai toţi cu şira frântă, de la lovitura sighincăi – de parc-ar fi fost trăzniţi...» (informaţie obţinută în 22 august 1984, de la Badea Dragomir, agricultor şi vestit pescar de pe malulurile Dunării, născut în 24 noiembrie 1922, în satul Giurgeni, din judeţul Ilfov; ancheta s-a făcut în prezenţa fiului său, profesorul timişorean de filosofie, Mihai Dragomir, n. 15 februarie 1948). Ancheta noastră lingvistică de teren, pe bază de chestionar, din vara anului 1984, aduce următoarele lămuriri: «sighinca este un baston-lance din fier forjat, cam de-un metru şi douăzeci şi cinci de centimetri; este făcută din fier forjat; capătul-lance este cu gaură; cam la un metru de la vârful de lance şi cam la două palme de la mânerul-baston, are un inel special, tot din acelaşi fier, în care se opreşte când o împlânţi în snopul de stuf; demult, când nu se prea găsea ţiglă ori

Fig. 62. Sighincă din fier forjat.

tablă, ca azi, pentru căşi, acestea se acopereau cu snopi de stuf: bagi sârma, ori sfoara, prin gaura lăncii, o împlânţi adânc în snop şi o petreci ca s-o-nnozi; şi făceam nişte acoperişe de nu trecea pic de apă prin ele, oricât ar fi fost ploile de rele şi de lungi; iarna, când e Dunărea îngheţată-bocnă, sighinca este bună la trăznit peştii, dacă ştii s-o mânuieşti cum trebuie; când dai cu sighinca în podul de gheaţă, peştii se-nghesuie ameţiţi, la copcă, unde bagi mâna şi-i aduni – mai toţi cu şira frântă, de la lovitura sighincăi – de parc-ar fi fost trăzniţi...» (informaţie obţinută în 22 august 1984, de la Badea Dragomir, agricultor şi vestit pescar de pe malulurile Dunării, născut în 24 noiembrie 1922, în satul Giurgeni, din judeţul Ilfov; ancheta s-a făcut în prezenţa fiului său, profesorul timişorean de filosofie, Mihai Dragomir, n. 15 februarie 1948). 200) SIGHINUL (SÎGHINUL) / CIBINUL < pelasgo[>valaho]-dac. sighin > cibin + art. hot. -[u]l, desemnând râul ce trece prin Sîghiu / Sibiu (v. supra, Sibiu / Sighidava). 201) SIGHIŞ s. n. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -iş (v. supra, sâgiş). 202) SIGHIŞOARA (< pelasgo[>valaho]-dac. Sîghiş- [< sâg- „sâg“ / „sâgă“ + suf. colectiv -iş „sîgiş“] + suf. dim. -ioară; formează pereche toponimic-zalmoxiană de mic / Sighişoara – mare / Sîghiul, adică Sibiul, v. supra) – oraş de pe malul stâng al Târnavei Mici, din judeţul Mureş (v. infra, fig. 63), numărând (la recensământul din 2002) 32304 locuitori (valahi / dacoromâni: 24571, adică 76,06 %; maghiari: 5934, adică 18,36 %; ţigani: 1135, adică 3,51 %; germani: 623, adică 1,92 %; restul, de 0,15%, reprezintă alte etnii). Sighişoara are coordonate de mare precizie: 460 13’ 1’’ N – 240 47’ 28’’ E, apropiate de cele ptolemeice (date pentru Σιγγίδαυα / Sighidava): 480 – 460 20’, coordonate pe care şi-au pierdut trufaşii cuceritori romani, beţi de fericire, chiar şi ştampilele Legiunii a XIII-a Gemina, ceea ce trimite gândul, parcă nu la o Sandava / Sandova (cf. MIMS, 9 / 76), după cum susţin câţiva istorici / arheologi, deoarece toponimul real, pelasgo(>valaho)-dac, ar fi Sagdava < Sâg- „sâg[ă]“ + dava, cu vectorizarea semantică: „dava sâgului / sâgii“, nicidecum diminutivata „dava sâgcioarei / sâgşoarei > Sighişoarei“. Şi o zalmoxiană pereche toponimică, dar nu de mare – mic, ci obţinută prin „paronimizare“ (căci strămoşii pelasgo[>valaho]-daci – pentru că s-au aflat la răscruce de drumuri euroasiatice – învăţaseră nu numai o ştiinţă de a se face nemuritori, ci şi o ştiinţă a deturnării informaţiilor către inamici prin paronimie / omonimie la dave, plante etc.; în acest sens, reamintim că Ptolemeu-geograful, în orizontul anului 150 d. H., fost-a tot atât de atent la paronimie ca şi medicul antic Dioscoride la plantele achiziţionate pentru armata romană din jurul Sarmizegetusei /

Fig. 63. Sighişoara > Sîghişoara, azi.

Cogaionului, dar cu o sută de ani înaintea autorului Geografiei, în orizontul anului 50 d. H. – cf. PTZpl, I, II), ar putea fi: Σιγγίδαυα / Sighi[u]dava) – Σεγγεςδαυα / Seghesdava, ca după apocoparea elementului formant secund, dava, „perechea toponimică“ să evolueze cu elementul prim-formant, „independent“, în Sîghiu > Sibiu – Sighiş + suf. dim. -ioară > Sighişoară – ceea ce nu se confirmă până în prezent nici de vreun „îndreptar“ istoric / geografic, nici de vreo inscripţie descoperită de arheologi în vatra dacică / imperial-romană a Sighişoarei. 203) SIGHIŞTE s. f. < pelasgo[>valaho]-dac. sîg[ă] + suf. col. -işte „sâgişce“, „sîghişte“, „mulţime / droaie de sâgi“. 204) SIGHIŞTEL (< pelasgo[valaho]dac. Sighişte- „droaie de sâgi“ + suf. diminutival -el, atestat din orizontul anul 50 d. H., de lista de plante medicinale cogaionice / sarmisegetusane – cf. PTZpl, I, 29 sqq.; vectorizarea semantică a toponimului: „mica aşezare de la sâghiş / sâghişte“; formează pereche zalmoxiană de mic / masculin – mare / feminin cu Seghişte [< sîgă + suf. işte]) – sat din judeţul Bihor (cf. CPLR, 90).


42

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 Rue Gabrielle 107, 1180 Bruxelles Tel : +32 2 344 41 45 Fax : +32 2 344 24 79 www.icr.ro/bruxelles/

Spre difuzare imediată Bruxelles 3 iulie 2012

Fotograful Cosmin Bumbuţ expune ciclul Roşia Montană la Bruxelles Fotograful Cosmin Bumbuţ (n. 1968) expune în perioada 10 iulie -12 august proiectul Roşia Montană la Palatul Artelor Frumoase (Bozar) din Bruxelles, în cadrul festivalului Summer of Photography 2012, cu sprijinul Institutului Cultural Român Bruxelles. Bumbuţ este unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi români de modă şi publicitate, laureat al unor premii interne şi internaţionale. A publicat mai multe albume şi a expus în zece ţări. La iniţiativa Bozar, 35 de parteneri din Belgia, între care şi ICR Bruxelles, şi-au unit forţele pentru crearea unei platforme internaţioanale de fotografie. Festivalul Summer of Photography se desfăşoară în cele mai prestigioase instituţii dedicate fotografiei. Tema din acest an este peisajul european şi intervenţia omului asupra naturii. Summer of Photography şi-a deschis porţile cu expoziţia Sense of Place care reuneşte 40 de fotografi veniţi din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Cosmin Bumbuţ va participa la vernisajul expoziţiei, marţi 10 iulie 2012, orele 19h00, la Bozar. - sfârşit Data şi locul: 10 iulie - 12 august, Bozar: rue Ravenstein 23, 1000 Bruxelles. În ataşament: fotografie din proiectul Roşia Montană (2006, © Cosmin Bumbuţ) Notă pentru ziarişti: informaţii suplimentare şi cereri de interviuri la ICR Bruxelles: bruxelles@icr.ro; http://www.icr.ro/bruxelleswww.icr.ro/bruxelles/

ROSIA MONTANA


43 Bio-bibliografie selectivă

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Eugen Evu

MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA FILIALA TIMIŞOARA, din 1979. Titularizat în ian 1990. Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Oradea (ASLA ; Membru Onorific Atestat ” Accademia Internazzionale Il Convivio, din Sicilia-Italia .. Laureat al Congresului Româno- American 2003; Membru fondator al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu , diplomat de Excelenţă, 2005; Fondator al Asociaţiei cultural-umanitar-ştiinţifică „Provincia Corvina ( AsCUS).”Ambasador cultural al regiunii Hunedoara”- decernare CJH, deva. Membru fondator al Societăţii Ziariştilor din România( legitimaţia SZR nr. 1064/ 1990;. Membru onorific al Academiei de Poezie Contemporană, Ploieşti. Multipremiat literar naţional şi internaţional.(SUA, Italia, Germania,) . Diplomat cu Excelenţă al Judeţului Hunedoara (2005,Deva) „pentru o viaţă’ dedicată culturii şi artei „. Cetăţean de Onoare al Hunedoarei .(2oo3, 2011) Diploma de Excelenţă a Mun. Reşiţa, pentru merite cvulturale, 2010; Cetăţean de Onoare al Hunedoarei şi trofeul „Cheia Cetăţii”(2005) Medal for Freedom , A.B.I. U.S.A.(2006) Diplomă de Excelenţă- Neutrophfie- Mexico City. U.S.A, membru onorific. Diploma di Accademico di Merito per il Giornalismo e la Poesie, Academia Internazionale “; Trinacria”Palazzo San Calistro, Citta del Vatican; Trofeo e Medaglia di argento puro, Academia Petrarca, Italia. Laureat Internaţional Vatican, 2010. Premiul de Excelenţă “ Remarcat euro- poesie,- Franţa ( 2002) al Asociaţiei scriitorilor Francezi, secţiunea Estul Europei. De două ori Cetăţean de onoare al municipului HunedoaraDiploma de Excelenţă pentru o viaţă dedicată culturii al C Judeţean Hunedoara- Deva; Premio Simone Lorici, Italia şi Premiul idem în expresie franceză; Premio Accademica internazionale “ Premio alla Carriera” – Italia, 2011, Premio alla Carriera” 2012, al Academiei Francesco Petrarca, Roma Vatican...ş.a. Cărţile sale sunt în colecţii, biblioteci şi arhive internaţionale din USA, Franţa, Italia. Din 2003 obţine titlul guvernamental american şi internaţional „THE RESEARCH BOARD OF ADVISORS” pentru activitatea sa culturală, oferit de „The American Biographical Institute”, din Carolina de Nord – STATELE UNITE.( trei ediţii); Este inclus în Who’s Who American şi în primul Who’s Who in România. Deţine The atestat internaţional de „Expert în literatură”, fiind inclus în”Internationl Directory of Experts and Expertize „ ,Statele Unite (A.B.I.) Inclus în antologii şi dicţionare de personalităţi, Istorii literar. Referenţi / selectiv): Ştefan Augustin Doinaş, Laurenţiu Ulici, Al Cistelecan, Ioanichie Olteanu, Ştefan Nemecsek, Florentin Smarandache, Horia şi Horiana Ţâru, Olimpia Berca, Paul Aretzu, Marilena Rodica Chiretu, Adrian Botez, Lucian Hetco, ş.a.; Alte dicţionare şi antologii: Scriitori români de azi ( Papahagi, Sassu; Literatura Română contemporană ( Laurenţiu Ulici, ; Panorama poeziei române actuale, Scrisul ca religie la români, vol I, “Viziuni critice”, Scara din bibliotecă”, Jurnal de lecturi” ( Paul Aretzu) , Dialoguri privilegiate, de M .Diana Popescu, Timişoara literară ( Paul E. Banciu şi Aquilina Birăescu),, Dicţionarul Scriitorilor Români de azi 2011, International Anthology on paradoxism, Enciclopedia Personalităţilor din Romania, Who is Who, Verlag fur pers. AG -2011 etc. Deţine numeroase trofee culturale şi diplome de Excelenţă, regionale, atestate de consacrare, naţionale şi occidentale. I s-a decernat “ Cheia municipiului Hunedoara;a fost tradus în 10 limbi străine şi inclus în numeroase dicţionare şi antologii din ţară şi străinătate. Premiat naţional sau internaţional al editurilor Facla, Signata, Helicon, Singur, Rafet. LAUREAT la concursuri naţionale şi internaţionale (Italia,Germania) ca scriitor, iar ca metodist consilier sau regizor, cu formaţii artistice îndrumate de el: teatru poetic , teatru scurt, teatru pentru copii,Studioul Artelor( reviste vorbite), spectacole de poezie şi muzică, librete coregrafice, laureate naţional. Peste 40 de premii literare ale unor fundaţii şi asociaţii şi reviste din România şi din alte ţări, precum şi la televiziune şi radio, site-uri internaţionale şi reviste internet din Germania, Italia, Australia, SUA, Croaţia,Ungaria, Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, Cuba… Recitaluri publice, congrese, lansări, vernisaje. A fost pensionat din domeniul Biblioteconomic, în 2009.

Eugen Evu born the 10th September 1944, in Hunedoara City, Romania. Author of 48 books of poetry, prose, essays, journals, publicist cultural entertainer in the field pf literature, plastic arts, theatre. Member of the Romanian Writers Union and of the two Accademy, in Romania ( ASLA) and Italy ( Il Convivio Internazionale Accademia). In 2003- 2006 he recevies the American Governement and International titlşe „ The Research Board Advisor” , for cultural activity, and Expertise Diplome, offered by The American Biographical institute” in North Carolina, USA. Winner of national and international contest, in


44

Regatul Cuvântului

Mic bilanţ de receptare critică - semnatari -referinţe critice la Eugen Evu, din 10 sept. 1987: Ştefan Augustin Doinaş, revista Familia 1970; debutul editorial la Facla. Al Piru, rev. Luceafărul ( denigrator) Laurenţiu Ulici, România literară, Prima Verba, Literatura Română cuntemporană Lucian Alexiu, revista Orizont Sultana Craia, Luceafărul Ion Gheorghe, rev. Luceafărul Ion Mircea, revista Transilvania Mircea Constantin, revista Familia Sever Avram, revista Contemporanul C. Munteanu, revista Tribuna George Chirilă, revista Contemporanul Niculae Stoian, Scânteia, rev. Flacăra Adrian Păunescu, Flacăra Municipală Hunedoara Mircea Moţ, revista Steaua

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

MI SONO TROVATO… M-am întâmplat …

N. Dan Fruntelată, Scânteia tineretului Ileş Câmpeanu, rev. Contemporanul C. Munteanu, Radio Europa liberă Monica Lovinescu, idem Ioan Simion Pop, TV naţional şi carte de reportaj Ermil Rădulescu, rev. Astra Adrian Popescu, Rev. Steaua Negoiţă Irimie, revista Tribuna Cluj Gheorghe Nistor, rev. Tribuna Ion Davideanu, rev. Familia Mihai Dinu Gheorghiu, Cronica Ion Arieşanu, rev. Orizont Horia Alexandrescu, rev. Luceafărul I. Atanasiu, SLAST Eugen Axinte, Echinox, Cluj ( denigrator).

Coppyrigt: Biblioteca

Biblionet Tehno – procesare Lucia Tănase Presentazione di Marilena Rodica Chiretu Expert italienist, traducătoare a operei lirice a lui Eugen Evu şi membru de onoare în Colegiul revistei Noua ProVincia Corvina ( Accesaţi Poetul de la Castel, youtube şi Pagina Evu- E- Italia)

În ceramica făpturii În ceramica făpturii, indestructibile Semnele îşi aşteaptă mărturisitorul. Arheofiinţa se lasă citită, în sus: E un joc care bucură Timpul. Cei ce uneltesc se adună pe întuneric La sfat, să-şi suporte războiul. Adie vibratia, alizeul semantic şi din coada Păunului se scutură ochiiStele răscoapte. Stea de departe mi-e amintirea Care ştie, vorbeşte, se dăruie.

Glifa 1 MaRodiei

Gândirea-n cercuri tot mai largi te minte Cerul din ape, cerul din cuvinte

Tot ce este mişcare este

Nici jos, nici sus i-aducerea-aminte Memoria profană-n sacru-s sfinte

piatra-n cristal scrie ordinea peştele-i val încarnat toate-s transfer -cel zburat. Nume, cel semnificat.

Ce este şi a fost, mai dinainte, Roiuri stelare recele-fierbinte

A deveni poveste

Al Visului trezindu-ne spre moarte

Noian rotind a Timpului sorginte Privirea le sărută, Hiacint e!

Aici, în carte.

Memoria poeziei

Ei sunt într-un rai paralel oarecum, Antimateria transcende genunea Substanţa râde oglindind goliciunea În care străluce poemul acum Suferinţa materiei înfloreste stihia Se pare declanşînd ceva inuman Ne visează diafan poezia Printr-un isihasm fără ecran Fiinţa tăiată accede spre Trei Astral Înjunghiat şi tatuat cu himere, Memoria poeţilor ajunge la zei : şi ei o numesc înviere.


45

Regatul Cuvântului

Mărţişoare lirice

De amor

Al înmuguririi Somptuos îşi scutură pădurea Coamele de viscol sărutate Fieru-n piatră rabdă ca securea S-o ridice braţul morţii, iată. În alburn pulsează verdea roată... Mugur nou plesneşte, încodată.

Al toamnei Cuiburile, toamna târziu, prind aripi şi se desfrunzesc în sus... Tu, inimă, dor trist, pământ nelocuit, Cuvinte n-ai să ştii că s-au sfârşit Prin începutul lor, iubirile...şi nu-s...

Al primăverii La tropicele nemuririi Ne plăsmuie absenţa zei, Îngenunchiem cu al iubirii Nesaţiu-al morţii alor mei... Eu ştiu o patrie chemătoare Întoarcerii eterne-n vis Acolo cântecul nu moare, Primăvăratec paradis Se tânguie, de leac, prihana.

Mantra ninge îngere născut din plângere sacră constrângere orb prin atingere foame de stângere sete de stângere prin doratingere … "Unica matrice a iubirii/Are rădăcina celestă/în inimă."/ L'unica matrice dell'amore/ Ha radice celeste/ Nel cuore "-…

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

De unde revine acest sentiment Ca gândit prenatal, ce ne dăruie? Suspinînd ca parfum inocent Şi sub care chiar aura jăruie... Dimineaţa involtă ca umerii tăi, Însorita ei ploaie-mi sărută Bulbii gemeni muşcând, ca doi miei Alăptaţi de doi sâni, foame mută. La ieşirea din somn, vag visată Între om şi cheruv încă fată. Solzii-n sclipăt de lumină zburată. Senzuala de sine atingere Trup luînd, de Cuvânt, şi de spin, Feminitatea ta ambiguă, îngere, A şarpelui adormit sub un crin

Fiii poetului: stânga : Evu Remus Septimiu ( Anglia) şi Sorin Sargeţiu ( România).

Amarul mierii Dragoste, dragoste nu te voi stii, Tu esti doar umbra frunzei, cereasca, Tu esti doar ieroglifa unui sarut A mugurului de sub iasca. Un mar inlacrimat in aceste cuvinte Din care musc si arunc deoparte Samburii amari, ascunsa florii carte, In adevarul care dulce minte. Dragoste, mereu mai vie cand trece, Dupa ce- i savarsita lucrarea tradariiDupa ce fructele cu carnea lor rece Dezvaluie samburii, amarul mierii.

L'amaro del miele

Încât vinovată prezenţa ta cere Cu o străveche, în lume, frustrare, Leac geloziei originii-n sfere Suferind a-ntregire-n durere

Amore, amore non ti saprò Tu sei solo l’ombra della foglia, celeste, Tu sei solo geroglifico di un bacio Del bocciolo di sotto l’esca.

Pe atlazuri asprite ca fruct interzis Muşti şi sâmburii-i spargi de-ntuneric Curcubeul în doliu-ntre noi, paradis Alungat în seminţe, feeric...

Amore, sempre più vivo quando passa Dopo che è compiuto il lavoro del tradimentoDopo che i frutti con la loro carne fredda Svelano i noccioli, l’amaro del miele.

Una mela lacrimante in queste parole Della quale mordo e butto in disparte I noccioli amari, nascosta al fiore libro, Nella verità che dolcemente mente.


46

Regatul Cuvântului

Eugen Evu opera editată, selectiv

Poezie : “Toate iubirile”- ( debut editorial prin concurs ) editura Facla „ Caietele Editurii Eminescu”- editura Eminescu „ Dragă omule”- editura Deva „ Umbra norilor”- editura Deva „Cu faţa spre stea”- editura Facla “Ram cu oglinzi” – editura Facla “La lumina mâinilor”- editura Facla “Ţara poemului meu”( poeme) editura Cartea Românească “Aur heraldic”- editura Cartea Românească “Soarele de Andezit”-Editura Militară “Omul de zăpadă şi omul de cărbune”- Editura Ion Creangă „ Amarul mierii”- editura Călăuza „Cartea de sub brad”- Editura Emia “Elegiile Corvine - editura Emia „Evroze” –editura Emia “Grădinile semantice”- editura Emia „Mierea sălbatică”, editura Helicon et Signata „Plângea să nu se nască”- editura Signata „Strugurii întunericului” –editura Signata „Sărutul cu privirea”- editura Signata „Port şi rănile tale” – Editura Cogito „Simt şi rănile tale” - ediţia a doua, revizuită „Rezerva de duioşie” – Ed.Viaţa Aradeană -două ediţii Empatia divină- bilingv tomâno-germană, Cu Magdalena C.Schlesak edit. Signata „Transilvanian poems”, in english by Mariana Zavati Gardner şi John Eduard Gardner- Ed. Aplisoft „Empatia Divina”- editura Polidava „Purpura, iarna” – editura Eubeea „Castelul Prichindel” –( tandem cu Ion Urda) Editura Polidava Mic manual de recitat şi colorat – în tandem cu Radu Roşian „Neauzit de lumină poeme”- editura Polidava „ Oglinda verde/ Le miroir vert, româno- franceză editura Poetes a vos plumes, Paris, trad. Linda Bastide şi Elis. Bogatan „ Poeme din Transilvania” editura Polidava „ Vânătoarea de curcubeie” editura Hestia Aumbre, poeme editura Singur, 2012 A doua alungare, poeme în română, italiană, croată, engleză, franceză, germană, maghiară, ed. Astra, 2011 “ Poeme medicinale”, editura Dacia XXI, 2012 Proză, teatru, eseu, pamflet, publicistică: “Incursiuni în fantastica realitate” reportaje-Editura Eminescu “Aventurile lui Paparuda (proză pentru copii), Editura Călăuza “Ghinda şi sabia- documente - Editura Călăuza v.b. „Luceafăr din lacrimă”- eseuri şi pamflete- Editura Signata ”Tresărirea Focului”- Jurnale de idei ( vol I) idem „ Magnet-ferestre fulgerate, - Blitzende Fenster” – poesie, proză, eseuri, - ediţie rom.-germană – coautori Magdalena C.

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Schlesak şi Robert Stauffer- Colecţia Provincia Corvina „ Tresărirea Focului - Jurnale de idei vol II- Editura Corvin ( 500 pagini) „Cartea întâlnirilor”, ( publicistică culturală) vol I editura Polidava ( 500 pagini) „ A doua carte a întâlnirilor” ( Biblioteca Corvina) – vol II, editura Astra, (900 pagini) Psihoteca, eseuri, jurnale, aforisme, editura Rafet, 2012 Scriitorul roman Eugen Evu a obtinut Medalia de Argint, la Capranica, Roma, participînd la Premiul International “Coppa d’ Oro”, pentru poezie, poetul fiind premiat, de asemenea, la concursul international "Il Sentiero dei Briganti", Cellere, Italia, 2007. I s-au decernat numeroase trofee naţionale şi internaţionale, în Italia, Germania, SUA. Şi este antologat în marile dicţionare româneşti şi Istoria literaturii Poeţi ai mileniului trei- Italia şi antologii Il Convivio. Premiul de Consacrare, Italia, 2011, pentru volumul “Beţia de de timp”, secţiunea stranieri Premiul intertnaţional Victor Frunză, pentru vol. Psihoteca, ed. Rafet,2101 Lo scrittore romeno Eugen Evu ha ottenuto la Medaglia d’ Argento, a Capranica, Roma, partecipando al Premio Internazionale “Coppa d’Oro”, per poesia, essendo premiato, ugualmente, al concorso internazionale "Il Sentiero dei Briganti", Cellere, Italia, 2007. Premio a la carriera, Accademia Internazionale Il Convivio, Italia, 2011; PREMIO ALLA CARRIERA, Vatican Italia, SANTA ROSA VITERBO, 2012 Marilena Rodica Chiretu

Eugen Evu nell’ "Amaro del miele" Eugen Evu è la voce romena “sciolta” nelle “Elegie corvine” ( 1998), che fa risuonare, al di là dei propri confini, il dolore di aver assaggiato “L’ amaro del miele” (1994) nascosto nel nettare dei fiori spuntati nella pittoresca contrada della Transilvania. Il poeta dei tempi passati è riuscito ad affrontare il regime dittatoriale e a brillare nel presente della libertà, grazie al fascino delle parole conservate nella “Riserva di tenerezza” (2005), arrivando all’ incontro con la grande cultura occidentale pieno dell’ entusiasmo di far ergere “La montagna mioritica” alla “Luce delle mani”.Eugen Evu nacque il 10 settembre 1944 a Hunedoara (Romania), figlio di Gheorghe e Clara. Dopo la fine degli studi liceali, e postliceali ha seguito, per sei anni, i corsi ministeriali di letteratura, teatro ed arti plastiche presso il Ministero della Cultura, ciò che ha nutrito l’ interesse e la passione per le più diverse e profonde letture, frutto del genio umano. Vivendo in un paese che non apprezzava troppo la cultura, Eugen Evu è stato costretto ad esercitare diverse professioni, da quelle di operaio, impiegato, referent culturale, cantante, giorneliste., fino alle più vicine ai suoi interessi: autore sceneggiature, regista, pubblicista, scrittore ecc.Nel 1975, ha fondato il circolo letterario “Lucian Blaga”, il quale,


47

Regatul Cuvântului

più tardi, ha preso il nome di “Dan Constantinescu”, ciò che dimostra il suo permanente interesse per una sana vita culturale nella terra “dell’ amaro miele”. Nel 1990, ha fondato, a Hunedoara, il primo settimanale libero, “Rinascimento di Hunedoara” seguito dalla rivista d’ arte e cultura “VetrataProvincia Corvina” , “Segni”, la pubblicazione di poesia “Kilometro zero” ed il giornale sindacale “Segno”., Nuova ProVincia Corvina- rivista di avanguardia culturale ( anno 15 in 2011). “ Ho dato a quella patria astratta La devozione e la fioritura verso l’ interiore Come un albero arrotondato andante Il cui unico frutto non si può vedere Nè sapere Quando il tronco che l’ ha sostenuto Crolla-“ “ Mi sono trovato” I numerosissimi premi letterari ricevuti in Paese e all’ estero confermano il valore del poeta che riesce a trasformare la propria terra nella musica dell’ anima e nei colori della mente, viva come “ La febbre dei papaveri rossi”. “La tenerezza del sole verso sera. I papaveri appena essendosi li fa rabbrividire Con il sorriso della fanciulla. Dormono pianure Protette nel fremito di tutto E dal cielo profondo sorgono Volti, raffigurati in dolci slanci Verso la luce che li separa.”

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Publicata/ pubblicata in" Antologia- 2007-Il Convivio- "Cento poeti per l'Europa del terzo millenio."

După antecedenta antologie Meteore di Luce, întocmită de prof. univ. dr. Docent Angelo Manitta, cu un grup de alţi prestigioşi colaboratori, am primit cu totală bucurie, o nouă Antologie coordonată de Maestru, sub egida de prestigiu a Academiei Internaţionale IL CONVIVIO, însumînd cele mai semnificative creaţii, în ideea unei perspective ample, europene, a liricii de expresie neo-latină. Antologatorii temerarei opere, ne-au onorat, pe mine şi pe eminenta editoare, italienista, traducătoarea şi poetesă Marilena Rodica Chiretu, cu includerea între cei o sută ( 100) de antologaţi...Volumul – de 7oo de pagini !-, este prefaţat de Antonio Grillo, iar coordonatorii lui sunt Carmelo Aliberti, Angelo Manitta şi Giuseppe Manitta. Antologatorii sunt dintre cei mai prestigioşi critici ai Italiei moderne, istorici literari, exegeţi de erudiţie şi clarviziune a ceea ce am numi „ neo-renaştere” a Poeziei de expresie neolatină. Destinat studiului universitar şi biblioteconomiei culturii europene, volumul este expresie superioară a spiritului de promovare sistematică a valorii autentice. Enciclopedica operă „ O sută de poeţi ai Mileniului trei”, merită a fi în patrimoniul universitar al patriilor noastre – limbajelor – înrudite în care locuim, cum scriau Malraux, sau Nichita Stănescu. Angelo Manitta vede, înţelege şi edifică ceea ce genericul Academiei sale înseamnă: „ locuirea, vieţuirea şi continuitatea sub aceeaşi Constelaţie „ . O considerăm Constelaţia Lyra, pe harta interioară a memoriei noastre ancestrale...Poetizân, am spune că e promisiunea unei înalte panorama a unui nou soare al cunoaşterii revelatorii într-p paradigmă a Convieţuirii, ca aspiraţie a Fiinţei Umane. Acad. Il Convivio, Eugen Evu

-“ La febbre dei papaveri rossi”.

La poesia di Eugen Evu raffigura lo spirito del suo popolo, della propria terra vista come “ una terra di risanamento”, della storia e del paesaggio arcaico, tutto dipinto in un unico quandro, quello dell’ amore, della devozione, della sacralità, cucite con il filo d’ oro del passato in parole ed immagini di particolari musicalità, profumo o mistero. “ Come potrei estrarre il freddo di quel profumo Sulla riga di luce delle tue labbra Il bozzetto di quel vago edenico Dorato nel giglio del sorriso.” “Nessuno mi ha insegnato” Presentazione di: Marilena Rodica Chiretu

Albero europeo della latinità: Angelo Manitta, Giuseppe Manita e Antonio Grillo: Opera Omnia Poetica per L’Europa del terzo Milennio delle Patrie della neo-latinità ... Dopo l’ antecedente antologia Meteore di Luce, realizzata dal prof. univ. dr. Docente Angelo Manitta, insieme ad un gruppo di insigni collaboratori, ho ricevuto con grande gioia, una nuova Antologia coordinata dal Maestro, sotto la preziosa direzione dell’Accademia Internazionale IL CONVIVIO, che raccoglie le più valorose creazioni, nell’idea di un’ampia prospettiva europea della lirica neo-latina. I realizzatori dell’audace opera hanno onorato me e l’eminente scrittrice, italianista, traduttrice e poetessa Marilena Rodica Chiretu, includendoci tra i cento (100) autori dell’antologia.Il volume che contiene 700 pagine, ha una presentazione scritta da Antonio Grillo, e i suoi coordonatori sono stati Carmelo Aliberti, Angelo Manitta şi Giuseppe Manitta. I realizzatori dell’Antologia sono i più famosi critici dell’Italia moderna, storici letterari, esegeti di studio e prospettiva di ciò che potremmo chiamare il „neo-rinascimento” della Poesia neolatina. Destinato allo studio universitario e alla biblioteca della cultura europea, il volume è l’espressione superiore dello spirito della diffusione sistematica del valore autentico. L’ enciclopedica opera „Cento poeti del Terzo Millennio” merita un posto nel patrimonio universitario delle nostre patrie-dei linguaggi- con le stesse radici, in cui


Regatul Cuvântului

48

stiamo vivendo, secondo scrivevano anche Malraux, oppure Nichita Stănescu. Angelo Manitta vede, intende ed edifica ciò che l’essenza della sua Accademia vuol dire: „abitare, vivere e la continuità sotto la stessa Costellazione. „La consideriamo la Costelazione Lyra, sulla carta interiore della nostra memoria ancestrale”.Nello spirito della poesia, potremmo dire che sia la promessa di un alto panorama di un nuovo sole della conoscenza rivelante in un paradigma della Convivenza, come aspirazione dell’Essere Umano.

Accademia „Il Convivio”, Eugen Evu Traduzione: Prof. ssa Marilena Rodica Chiretu

Romantice regăsiri …

nella notte degli sguardi accendere l’alba sul mio corpo. Stai aspettando il fuoco delle mie braccia della bocca senza parole, come la brace aspetta le sue fiamme nel buio della stufa; vorrei il fremito delle onde al posto dell’attesa sulla sponda dell’amore. Il tempo nevica sui nostri capelli con petali di cigliegio, nel frutteto della casa l’autunno raccoglie i frutti dell’ amore nel cesto dei ricordi. I pensieri girano circondando le stagioni, misurando la distesa dei sogni senza confini come l’arco dei desideri misura la sua distesa per diventare cerchio…

Pe arcul dorinţelor

Marilena RODICA CHIREŢU Numai iubirea… Numai iubirea ne salvează de lacoma putere, cu un sărut se poate stinge clipa de durere, îmbrăţişaţi de-acelaşi gând ce-aduce alinare, în vânt să transformăm furtuna ce ne doare. Din nou ne întâlnim în pragul casei noastre, să împletim cuvintele ca-n basmele frumoase, să ne iubim şi rădăcina ce-a răsărit din ceaţă în ploaia lacrimilor grele ce ne lovesc în faţă. Trăiesc tăcut în poezie să pot iubi şi umbre, ţărâna unde am crescut în vremurile sumbre, dar primăvara n-a murit şi va trezi simţirea, căci nici lumina n-a pierit şi va-nflori iubirea.

Sull’arco dei desideri… Vorrei essere un’arco sulla luce dei tuoi desideri nell’ora di fuoco diventare cerchio, vorrei spegnere il silenzio dei sentieri

Aş vrea să fiu un arc pe lumina dorinţelor tale, în ora de foc să devin cerc, aş vrea să sting tăcerea cărărilor în noaptea privirilor, să aprind zorile pe corpul meu. Aştepţi focul braţelor mele, a gurii fără cuvinte, precum jarul aşteaptă flăcările sale în întunericul sobei; aş vrea freamătul valurilor în locul aşteptării pe ţărmul iubirii. Timpul ninge pe părul nostru cu petale de cireş, în livada casei toamna adună roadele iubirii în coşul amintirilor. Gândurile se rotesc înconjurând anotimpurile, măsurând întinderea visurilor fără hotare, precum arcul dorinţelor măsoară întinderea sa pentru a redeveni cerc…

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 ARS POETICA Cosa vedono gli specchi e zitti Cosa vedono e dimenticano, come sognato Cosa vedono, l’inverso tempo opacco Solamente la poesia, istante di un eterno Esprime ognitanto stupito Corpo di ombra, canto colorito Delirio, Deo scarnato. Cos’è stato, come non ci fosse Essendo belle opure nonbelle Cosa vedono gli specchi non mentirosi Il chiaro del divino morso Dalle Empatie gelose – Ruvida seta... Degli Dei scheletri, reliquie, ossa. (l’unicità che si schiaccia Fruttando i desideri e tradimenti Sono stato anche il re – di questa stare E schiavo sul vario Ieri Morendo risonantenfra la Karma Rovesciato, cosmica cupidità, arma Del Sogno come Nessun luogo Inguaribile) Cosa soffrono nelle sinergie e corrono Il presentimento dello Spirito nel tramonto Quando lo Spirito vorrebbe strapparsi nel Volo Incognoscibile Demiurgo Solamente la poesia, come decorro Contiene ill Gesto Creatore Come che io ti adoro.

LA FASE DEL BRUCIAMENTO Trovarsi in qualche posto oscilante, variabile Fra il microscopio elettronico ed Telescopio Hubble Fra il vestito della principessa di Monaco e Gli feti, crissalidi degli angeli fra Gli Tsunami gli vulcani la risonanza Schuman ed L’esperimento della mutazione la globalizzazione La nuova primordiale after the day Tutti gli tempi in un solo ADESSO Tutti gli cimiteri per un solo riassorbimento. E non solo Lei, la Pulsazione, nel’interno della nevicata, nella sfericità del organismo e non solo Lui, l’Arcobaleno della notte le stelle ci sono anche di giorno il sole è ancora li anche di notte. Trad. di Elena Daniela Sgondea

© Material documentar transmis de Eugen Evu.


Regatul Cuvântului

49

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 INDIA

Mateiu Caragiale – un balcanic incurabil (II) Condiţia modestă a genealogiei sale îl determină pe Mateiu să-şi atribuie descendenţe fabuloase care, descoperite, îi conferă conştiinţa unei superiorităţi traductibile în plan real printr-o fisură între el şi societate. Odată făcut acest pas, dezinteresul total pentru orice fel de activitate practică generatoare de linişte materială, este de înţeles. Vocaţia eşecului este, deci, consecinţa directă a conştiinţei superiorităţii.Pe când avea numai 18 ani, Elena Farago, menajeră atunci a familiei Caragiale, este curtată insistent de Mateiu, care îşi atribuia încă de la o vârstă fragedă, o maturitate precoce. Colegii de şcoală îl porecleau contele; în mare măsură, porecla era, evident, peiorativă, viitorul scriitor, însă, lua totul în serios. La 20 de ani, Mateiu I. Caragiale soseşte la Berlin, împreună cu familia tatălui, pentru a face studii de drept. Elev cu bune rezultate în copilărie, Mateiu se dovedeşte un student îndărătnic, nu frecventează cursurile şi ignoră orice preocupare serioasă. A vorbi despre o vocaţie a eşecului implică o definire succintă a concepţiei mateine despre viaţă. Situaţia materială bună a tatălui, stabilitatea oferită de ea era, în concepţia mateină rodul unor lovituri financiare iscusite ale bătrânului Ion Luca Caragiale. Perpessicius înclină să atribuie prosperitatea materială a familiei Caragiale unei munci asidue, unei acumulări treptate. Alexandru George, dimpotrivă, crede că „[…] nu este exclus ca Mateiu să fi înţeles ceea ce era prea evident şi anume că relativa bunăstare a tatălui nu era rezultatul trudei literare […] ci hazardul unor moşteniri [subl. n., O.I] ”. Mateiu, într-o adevărată tradiţie balcanică, excludea „[…] ideea efortului de a cuceri o poziţie în societate”, înlocuind-o cu aceea „de a obţine totul dintr-o singură lovitură”. Ideea de a urma dreptul şi de a trăi în Berlin cu o sumă modestă i se părea inacceptabilă. În primăvara anului 1905, I.L Caragiale realizează inutilitatea prezenţei lui Mateiu la Berlin, expediindu-l în ţară. Ruptura dintre tată şi fiu se acutizează, episodul Berlin fiind marca unui dublu eşec: pe de o parte, Mateiu se întoarce în ţară cu acelaşi statut, pe de altă Parte, în ochii tatălui el apare ca un pierde – vară incapabil să-şi asume destinul unui om matur. Această din urmă consecinţă riscă să treacă neobservată pe temeiul că, oricum, ideile şi opiniile bătrânului Caragiale nu-l afectează prea tare pe Mateiu. În realitatea, însă, nepăsarea balcanică imposibil de negat în structura temperamentală mateină devine cu atât mai pronunţată cu cât Mateiu resimte acut dispreţul tatălui său ca pe un dezacord nu faţă de o anume situaţie sau conjunctură, ci faţă de toate demersurile sale, indiferent de zona în care s-ar plasa acestea. Ajuns în ţară. Mateiu doreşte o reabilitare, manifestându-şi intenţia de a deveni ofiţer.Examenul îl pune, însă, în faţa unui al doilea eşec. Din cauza constituţiei sale fizice , este respins. Oricum, moralitatea în accepţiunea ei clasică, îi era străină lui Mateiu, aşa că îl putem ghici trecând cu relativă uşurinţă peste consecinţele desfrâului din perioada berlineză, dar nu acelaşi lucru se poate spune şi despre impactul pe care îl are respingerea de la şcoala de ofiţeri, pe un motiv atât de jignitor pentru un individ convins de superioritatea sângelui albastru care îi curge prin vene. Din descrierea sugestivă făcută de George Călinescu în Istoria literaturii române de la începuturi până în prezent surprindem un Mateiu I. Caragiale care acordă o deosebită atenţie mersului, ţinutei, convins fiind că un aristocrat e dator să-şi etaleze nobleţea în orice situaţie, dovedindu-se nu numai un erudit desăvârşit, ci şi o prezenţă fizică agreabilă. Intuim,astfel, lovitura pe care trebuie s-o fi resimţit din plin contele, respins la un examen tocmai din cauza constituţiei sale fizice.


Regatul Cuvântului

50

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Reînscris la Facultatea de Drept, de această dată la Bucureşti, Mateiu promovează câteva examene, dând speranţe tatălui său. Din păcate, în 1907, în plină sesiune, se îmbolnăveşte grav, I.L Caragiale luându-l la Berlin pentru refacere. Întors în capitală de 22 septembrie 1907, abandonează din nou facultatea, preferând o viaţă dezordonată, întreţinută sporadic şi insuficient de o pensie pe care tatăl o trimite Mariei Constantinescu. Singura speranţă a lui Mateiu rămâne ivirea unei conjuncturi favorabile ce urma a fi speculată fără scrupule, după propria mărturisire: […] m-am gândit că ar trebui să profit [subl. n., O.I] de haosul, de debandada şi de confuzia ce constituie veritabila regenţă a României spre a intra în cariera diplomatică. În goana sa după ascendenţe nobile, Mateiu ignoră o evidenţă; înainte de a fi strămoşul vreunui conte italian sau urmaş al unui ţăran înnobilat, este fiul celui mai mare scriitor român în viaţă (titlu conferit lui I.L Caragiale de multe nume grele în epocă). Atât numai şi i-ar fi fost de ajuns pentru a-i asigura nobleţea pe care şi-a dorit-o dintotdeauna. „Era sau nu conştient Mateiu că a-l avea drept tată pe marele dramaturg echivala – în mare măsură – cu a avea sânge albastru ? […] Poate că în tot procesul de iluzionare a lui Mateiu aspectul cel mai bizar să fie faptul că ignora şi dispreţuia existenţa tatălui său […].” Consideraţia lui Alexandru George nu este decât în parte adevărată pentru că, în ele din urm, Mateiu va fi mândru să se identifice drept descendent al lui I.L Caragiale. În iunie 1812, Mateiu I. Caragiale vine la Berlin cu prilejul morţii tatălui său. Reîntors în Bucureşti, îi cere unui bun prieten, Uhrynovsky, redactor la L` independence roumaine să publice un anunţ în care să fie specificat faptul că Mateiu este singurul reprezentant, în capitală, al familiei Caragiale. Sigur, gestul poate fi pus pe seama oportunismului balcanic matein, nefiind excluse anumite avantaje ce puteau fi obţinute în urma unui asemenea demers. O altă semnificaţie a gestului, însă, ne trimite cu gândul la ideea că Mateiu recunoaşte tacit valoarea literaturii scrise de părintele său, nemaigăsind nimic umilitor în a se revendica dintr-un Caragiale acum recunoscut şi venerat. Cu siguranţă, un calcul politic, o tendină de folosire în scopuri proprii a morţii dramaturgului, a existat, concretizându-se la un moment dat. Moartea lui Caragiale departe de ţară a sensibilizat puternic clasa politică a vremii. Mateiu va profita de această comjunctură: „lui Alexandru Bădărău [Ministrul Domeniilor] i-a mărturisit deci Mateiu I Caragiale că fusese ultima dorinţă a tatălui său aceea de a-l vedea ataşat pe lângă liderul takist [în ultima perioadă a vieţii, I.L Caragiale simpatizase politica lui Take Ionescu]”. În perioada cât a ocupat funcţia de şef de cabinet la Ministerul Domeniilor Mateiu a primit „Coroana României” şi „Ordinul Sfânta Ana”. Ideea propriei superiorităţi nu-l părăseşte niciodată, comportându-se ca unul dintre personajele Crailor, Paşadia: „Atunci când, învingător, ar fi putut totul, n-a mai dorit nimic, izolându-se într-un imens orgoliu”. Acelaşi an 1912 marchează în biografia lui Mateiu un episod romanesc, desprins parcă din romanul lui Nicolae Filimon. Un oarecare Bogdan – Piteşti, redactorul ziarului Seara îi oferă lui Mateiu sume importante de bani, deşi acesta nu a semnat nici măcar un singur rând pentru Seara. Tânărul Mateiu întreţine, în schimb, relaţii intime cu amanta ziaristului, cea care îi propune, nici mai mult nici mai puţin decât jecmănirea lui Bogdan – Piteşti. Zece ani mai târziu (1922) devenirea lui Mateiu urmează cursul ei firesc (raportând-o la faptele de viaţă pe care le-am amintit deja), încununându-se cu un mariaj straniu, în deplină consonanţă, însă, cu masca pe care Mateiu şi-a construit-o laborios şi care a ajuns, finalmente, să-l reprezinte. El se căsătoreşte cu Marica Sion; Mateiu avea 38 sde ani, Marica 63 (cu cinci ani mai în vârstă decât mama romancierului, Maria Constantinescu). În plin secol XX, când libertinajul şi încălcarea cutumelor (chiar şi în materie de căsătorie) se constituie într-un veritabil mal de siécle, Mateiu resimte dureros, organic aproape dispariţia respectului general faţă de cei cu sânge albastru. Căsătoria sa îi oferă accesul în rândul nobililor (Marica Sion avea descendenţă nobilă) şi, totodată un domeniu (Sionu) pe care stema familiei Caragiale va şi flutura o vreme. În iarna anului 1936, Mateiu se stinge din viaţă. O viaţă în care utopia a devenit adesea realitate. „Mateiu I. Caragiale şi-a


Regatul Cuvântului

51

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 Schaltiniena celor trei stâlpi de sare

Schaltiniena unui motiv folcloric mondial

Ştiu că pe scaunul din dreapta şoferului voi sta-ntr-o zi, Sau, respectiv, pe cel din stânga dacă maşina-i englezească, Iar cei ce fac autostopul vor renunţa s-o mai oprească Pentru că-n scaunul acela voi fi în timp ce nu voi fi. Iar de se va-ntâmpla, şi-mi place s-o cred, ca însuşi fiul meu Să-apese brusc pe frâna care, contrariată, va scrâşni, Cel ce-o să vină o să-ntrebe unde-am pierit instantaneu. Ilustru-mi fiu o să deducă din schiţa de portret-robot Pe care-o va-ntocmi străinul c-a mers c-un spectru cot la cot.

Sunt mohorât precum o crâşmă în care s-a comis o crimă, Drept care, de opt ani încoace, e bântuită de-un strigoi; Ce-ar fi, iubito, după moarte să ne-adunăm în ea şi noi: Tu să-mi şopteşti că sunt fantastic, eu să-ţi repet că eşti sublimă! Să tropăim pe întuneric, să spargem sticle şi pahare, Să luminăm, apoi, fereastra şi să jucăm o pantomimă, Iar preotului ce-o să vină să-i stingem orice lumânare. Ex-cârciumarul beat s-admită că s-a născut fără noroc Şi, neputând să-şi vândă hruba, să-l pună naiba să-i dea foc. În faţa zidurilor arse vor înflori trei stâlpi de sare!

Toyota va străbate noaptea enormă-a golului de eu!

Schaltiniena indestructibilei uitări

Schaltiniena morii părăsite În bătătura morii noastre dezafectate creşte grâu Care sfidează-ncremenirea din jur cu blonda-i unduire; Simţindu-se stăpân pe toate, un şarpe sâsâie-n neştire Spre-o broască verde ce se-ascunde definitiv în fostul râu. Pe malul iazului aş merge către bătrânul măr rotat, Dar nu mă-ncumet cât scaieţii ostili mi-ajung până la brâu Şi poate că-i cu mult mai bine decât să-l văd că s-a uscat. Mi-aş fi adus aminte, sigur, de toate nopţile senine Pe care-n anii noştri brudnici le-am petrecut aici cu tine.

Pornit spre vămile pustiei făcusem ultimul popas: Colacul mi se mucezise, cana de apă mi-era goală, Iar iasca refuza, jilavă, să-şi dea scânteia la iveală Şi-am adormit flămând pe lutul ce parcă în abis m-a tras. Tic-tacul ceasului tăcuse şi-n necuprinsa aşteptare N-a mai venit din urmă nimeni să ne încingem la taifas Ori să ne amăgim că poate cocoşul cântă-n depărtare. Să fi urlat măcar un câine, să fi strigat o cucuvea Pe cumpăna fântânii-n care se stinge cea din urmă stea. Să nu se fi iscat în preajmă indestructibila uitare!

De la arman mi-aduc la moară destinul gata vânturat!


Regatul Cuvântului

52

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Schaltiniena marei împăcări

Schaltiniena taifunului de vid avid

Abstracţie făcând de faptul că mai deţii un rest de karmă, Doar moartea în concesiune o iei pe timp nelimitat, Aşa că savurează-ţi bine răgazul ce ţi s-a lăsat Şi preţuieşte-ţi libertatea precum recrutul în cazarmă.

Mi-astupă urmele albastre atâtea viscole boeme Iar tinereţea-şi trage storul la geamul mat şi tace mâlc. De-a lungul nopţii insomnia se derulează fără tâlc Şi-n lupi totemici urlă spaima că timpul nu mai are vreme.

Înfiretat precum un cioclu în trenul vechi cu uşi de lemn, Hazardul stă la pândă lângă semnalul roşu de alarmă Şi-abia aşteaptă să-i se facă şi lui de undeva un semn. Din cerul vânăt stă să cadă zăpada-n nesfârşita pustă Tăiată-ntortocheat de-o cale ferată şubredă şi-ngustă.

Aprind lumina fără noimă şi cu enormă laşitate Mă tot prefac că nu ştiu cine la uşa sorţii mele geme Şi nu ştiu ce voi face-n clipa când disperat în ea va bate. Nutresc în forul intim teama că de voi merge să deschid, Va da năvală în odaie un val-vârtej de vid avid.

Statuia şefului de gară finală-i un menhir solemn!

Schaltiniena târziului concertat Parcă mi-s de niciunde, Doamne, şi nu mai ştiu demult ce hram Port şi nici de-o să fiu de faţă la propria-mi înmormântare Şi caut, printr-un zâmbet stoic, să-mi returnez orice crispare Cal ce-nţelege libertatea din pustă doar de-i pus la ham. Din toate părţile târziul continuă să mă-mpresoare, Mustrându-mă că zorii limpezi i-am dat cu totul de haram Şi simultan am ars şi-un capăt şi celălalt de lumânare. Albinele-n prisăci sunt moarte şi-n columbar cenuşă nu-i, Ci numai sarea sublimată din ploaia lacrimilor Lui. O cobră-ascultă-un cântec orfic de flaut şi, trăindu-l, moare!

Din hăul prăbuşirii mele hârzobul nu mă va mai scoate!

Schaltiniena suitei de himere Parcă-i pusesem cruce albă singurătăţii noastre mov Şi-alaiul nupţial pornise spre Valea Morţii să coboare, Strunindu-şi roşu în buiestru caii de umbră foşnitoare În timp ce aurul din soare curgea-n clepsidre de istov. De-am fi întors spre nord privirea am fi zărit cum de durere Se zvârcolea pe bălegarul din faţa târlei sale Iov Iar hula ce-i stătea pe buze se preschimba-n stirlic de miere. N-am mai ajuns la nicio poartă şi brazii s-au cernit pe cale, Iar seara şi-a chemat toţi lupii totemici să ne dea târcoale. Cocoşii-ntârziind să cânte sporesc suita de himere!


53

Regatul Cuvântului Schaltiniena iubirii de peste moarte

Presimt că şi când voi fi iarbă vei mai veni să-mi povesteşti Despre această lume oarbă pentru ca văzul să n-o doară De parcă-s întocmite toate ca-n ele să se facă seară Şi să nu se mai pună nimeni de-a latul legilor fireşti. Vom asculta aceleaşi triluri şi-aceleaşi freamăte de tei Şi-aş vrea să nu mi se mai pară că-nveţi, la rându-ţi, să foşneşti De nerăbdarea potrivirii superbe-a paşilor cu-ai mei. Va fi în dimineaţa-n care adie cel mai roz zefir Iscat să-mi ostoiască dorul floral aprins în cimitir. Iubirii-i vom găsi dincolo de moarte vrednicul temei!

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 Schaltiniena gurului huiduit Mai târziu sau mai devreme guru-i dus la eşafod În sudalmele hirsute ale-acelora pe care I-a iniţiat să-şi ţină soarta-n propriile gheare Şi să-şi fie fiecare sieşi propriul izvod. Totul este scris în legea sfântă-a facerii de bine Căruia-i urmează răul aprioric dintr-un cod Conform căruia blestemul buiestrat genetic vine. Nu-şi mai protejează faţa ce lovită-i e din plin De toţi cei ce pentru asta Drumul Crucii i-l aţin. Curg din ochii lui nu lacrimi, ci iertările divine!

Constantin POPA METAFIZICA (2) – „EX NIHILO” 70x70 cm În istoria filosofiei au existat trei argumente raţionale principale pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu: argumentul ontologic, argumentul teleologic si argumentul cosmologic. Argumentul ontologic se bazează pe un raţionament aprioric considerând că dacă putem concepe idea de Dumnezeu, atunci Dumnezeu trebuie sa existe şi în realitate. A fost propus pentru prima dată de Avicena, însa cea mai faimoasa expunere este dată de Anselm din Canterbury. Descartes, Spinoza sau Leibniz au propus propriile expuneri ale argumentului. Exista diferite puncte de vedere asupra argumentului datorate ideii diferite de Dumnezeu, spre exemplu, în timp ce pentru Anselm Dumnezeu este fiinţa despre care nu se poate concepe nimic mai mare, pentru Descartes Dumnezeu deţine toate perfecţiunile. Argumentul a fost criticat vehement de multi filosofi, precum Averroes, Hume, Kant, Russell, si chiar importanţi teologi precum Santo Tomas de Aquino. Principala critică a fost adusă însuşi enunţării conceptului, catalogat de „argument circular”, in care premisele se bazează pe concluzii, iar concluziile la randul lor se bazează pe premise. Prima critică a fost adusă de contemporanul lui Anselm, Gaunilo din Marmoutiers, care îşi imagina cea mai mare si perfecta insulă pe care o putea


54

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

concepe, şi concluziona că doar simpla concepere a ceva nu însemnă ca acel ceva trebuie sa existe în mod necesar. Hume, la rândul său considera că totul poate fi conceput la fel de bine ca inexistent, inclusiv Dumnezeu, iar Kant, cel care clarifica polemica argumentelor teiste, argumentând prin conceptele de judecăţi sintetice si analitice, considera că definiţia unui lucru nu implică obligatoriu şi existenţa lui. În Hegel, insă, argumentul ontologic are pe unul din cei mai străluciţi reprezentanţi din perioada postkantiană, pentru că reprezintă o concluzie a sistemului hegelian, conform căreia existenţa pură –Das reine Sein- nu este altceva decât cea mai înaltă forma a cugetării, iar cea mai înaltă forma de cugetare este identică Absolutului divin. Argumentul teleologic sau „argumentul designului”, este un argument aposteriori, care consideră ca trebuie să existe un creator pentru că Universul şi viaţa prezintă un grad de complexitate şi ordine atât de mare încât nu ar fi putut apărea la întâmplare. Deasemenea, argumentul are in vedere scopul (telos) către care tinde Universul. Aristotel, influenţat de studiul biologiei, considera că tot ce există trebuie să aibă o finalitate, un scop. Argumentul este evidenţiat cel mai puternic de William Paley prin „analogia ceasornicarului”. Argumentul cosmologic numit si argumentul cauzei primare, susţine că tot ce există este rodul unei cauze, care la randul ei este generată de o alta cauză, si aşa mai departe, ajungându-se pană la cauza primară, considerând că un lanţ succesiv de cauze si efecte nu poate fi infinit. Argumentul a fost definitivat de Tomas de Aquino, cu toate ca şi Platon vorbeşte de un „demiurg”creator al Cosmosului, iar Aristotel de „primul motor” si de „motorul nemişcat”. Argumentul cosmologic se manifestă sub patru forme: argumentul cauzalităţii, al mişcării, entropologic si al contingentei. Teoria Big Bang, poate sa fie o dovada in favoarea argumentului cosmologic, in ciuda faptului că dovada poate fi criticată din prisma faptului că nu se poate vorbi de „înainte” de Big Bang, deoarece timpul si spaţiul nu existau, însa întrebarea de fond rămâne: ce este „singularitatea” care a provocat Big Bangul, sau ce a fost înainte de 10 la puterea minus 43 secunde după Big Bang? Sunt întrebări la care ştiinţa înca nu are un răspuns, validând astfel interpretarea metafizică. Argumentele cosmologic si teleologic au fost puternic criticate, în special de empiristul si scepticul David Hume, care considera că fenomenele în discuţie pot avea la fel de bine si alte explicaţii, precum accidentul, în special că argumentele nu sunt o demonstraţie a unei fiinţe unice, perfecte, atotputernice, precum ideea de Dumnezeu, pe care argumentele încearcă sa o inducă. Argumentele sunt criticate și de Kant în Critica raţiunii pure, care considera că argumentele cosmologic si teleologic se bazează in definitiv pe argumentul ontologic. În cuvintele lui Kant: „A fi nu este, evident, un predicat real, adică un concept despre ceva, care s-ar putea adăuga conceptului unui lucru. Ci este numai poziţia (Setzung) unui lucru sau a unor determinări în sine. În folosire logică, acest verb este numai copula unei judecăţi. Judecata «Dumnezeu este atotputernic» conţine două concepte, care îşi au obiectele lor: Dumnezeu şi atotputernicia; micul cuvânt este nu e vreun predicat în plus, ci numai ceea ce pune predicatul în relaţie cu subiectul. Dacă însă iau subiectul (Dumnezeu) cu toate predicatele lui (din care face parte şi atotputernicia) şi zic: Dumnezeu este sau este un Dumnezeu, eu nu adaug un nou predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci pun numai subiectul în sine cu toate predicatele lui, şi anume obiectul, în relaţie cu conceptul meu. Ambele trebuie să conţină exact acelaşi lucru, şi de aceea la conceptul care exprimă numai posibilitatea nu se poate adăuga nimic mai mult prin faptul că eu gândesc obiectul lui ca absolut dat (prin expresia: el este). Şi astfel actualul (Wirklichkeit) nu conţine nimic mai mult decât simplul posibil. O sută de taleri actuali (wirklich) nu conţin nimic mai mult decât o sută de taleri posibili. Căci, cum talerii posibili exprimă conceptul, iar talerii actuali (wirklich) obiectul şi poziţia lui în sine, în cazul în care obiectul ar conţine mai mult decât conceptul, conceptul meu n-ar exprima întregul obiect şi deci nici n-ar fi conceptul lui adecvat. Dar, la averea mea, o sută de taleri actuali (wirklich) înseamnă mai mult decât simplul concept despre o sută de taleri (adică a posibilităţii lor). Căci obiectul din realitate nu este conţinut analitic numai în conceptul meu, ci se adaugă sintetic la conceptul meu (care este o determinare a stării mele), fără ca prin această existenţă din afara conceptului meu aceşti o sută de taleri gândiţi să fie câtuşi de puţin înmulţiţi” (Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, pp. 459-461) În timp ce argumentul ontologic este lipsit de forţă, pentru că simpla gândire a „lucrului in sine” nu înseamnă şi cunoaşterea lui, ci doar posibilitatea existenţei lui, în timp ce argumentul teleologic nu are validitate din cauza existenţei răului metafizic, răului moral si răului fizic, Dumnezeu, în situaţia aceasta apărând mai degrabă ca tiran, iar natura umană ca un experiment, argumentul cosmologic este singurul care poate face legătura între existenţă si sursa existenţei,


55

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

între mine finit şi Dumnezeu infinit. Kant a demonstrat că argumentele teiste nu au o bază logică, care să conducă spre cunoaşterea lui Dumnezeu, însă nu răspunde întrebării asupra apariţiei vieţii. Există, astfel, două posibilităţi, acceptarea existenţei ca accident (nihilism), sau acceptarea existenţei ca fiind produsul unui plan, acceptând ideea unui creator (ex nihilo, nihil fit; sau, fără acţiunea artistului, fără pensulă și culoare, o pânză nu poate să devină o operă de artă). Noi putem cunoaşte (aşa cum am văzut in primul capitol al Metafizicii) doar fenomenul, doar ceea ce se alfă în sfera noastră finită de cunoaştere, fară a avea acces la sfera infinitului sau a lui Dumnezeu (atâta timp cât nu putem înţelege infinitul, nu putem înţelege nici ideea de Dumnezeu). Deci, încercările religiilor de a prezenta pe Dumnezeu sunt false, deoarece tot ceea ce cunoaştem, o facem din perspectiva mecanismelor noastre finite de cunoaştere, adică cunoaştem un Dumnezeu „umanizat”, redus la timpul nostru, la spaţiul nostru, la categoriile noastre, un produs al societăţii de-a lungul istoriei. Tocmai de aceea ideea de Dumnezeu a evoluat o data cu societatea - a se vedea ideea divinităţii chtoniene si uraniene, (ambele false pentru ca Dumnezeu nu există în spatiu şi timp, spaţiul și timpul fiind parametrii noştrii limitaţi de a ne raporta la realitate, ci într-o „dimensiune” infinită incognoscibilă), sau diferenţele dintre Dumnezeul biblic al Vechiului Testament si Isus Hristos). Astfel, toate atributele pe care i le însuşim, prin religie, lui Dumnezeu, precum bun, iubitor, drept, atotştiutor, omnipotent, sunt false, pentru ca sunt atributele noastre finite şi raportarea noastră limitată la o fiinţa infinită. Deci, îngerii și demonii nu există, ci sunt construcţii ale percepţiei noastre prin care catalogam şi percepem realitatea, binele și răul. Si atunci trebuie să facem o separare în conceptul de Dumnezeu. Pe de o parte este Dumnezeul religiei, fiind doar aparentă, atât timp cat îl cunoaştem doar în urma categoriilor noastre, adică este un Dumnezeu construit de minte, nu în afara ei, iar pe de altă parte se situează Dumnezeul creator, al primei cauze, pe care nu îl cunoaştem decât din prisma existenţei (Cogito ergo sum, necesită un creator, pentru că Eu nu am cunoaştere asupra propriei geneze, ci doar asupra existenţei), deci, cunoaştem doar „ecoul” pe care Dumnezeul primei cauze îl produce în realitate prin faptul ca a creat-o. Aşadar metafizica este limitată, si nu oferă cunoaştere cognoscibilă, ci doar ajută la înţelegerea sensului existenţei, prin intuiţie metafizică. Seria „Condiţia umană” este împărţită în: „Hazardul şi naşterea angoasei” şi „Metafizica”. Aceasta divizare sugerează faptul că în timp ce în prima parte se stabilesc problemele existenţei umane, în partea a doua se încearca cautarea raspunsului şi sensului existenţei, pentru asta fiind nevoie de introspecţie în Metafizică. „Metafizica” este o serie de şase tablouri, făcând parte din „Condiţia umană”. Este încercarea de a da un răspuns la problemele apărute în Hazardul şi naşterea angoasei, şi anume lipsa sensului existenţei, lipsa vreunui control transcedental asupra vieţii (providenţă) şi a determinismului genetic, biologic, psihologic şi social. Metafizica în viziunea lui Constantin Popa este necesară pentru a da un altfel de răspuns decât cele propuse de nihilism şi religie, care au „dezbrăcat” omul de demnitate, reducându-l sau la accident sau la “cerşetorul” graţiei divine. Metafizica este limitată, şi Constantin Popa nu încearcă să faca o introspecţie în incognoscibil, în Absolut sau Dumnezeu, ci încearcă să înţeleagă cum aceste concepte (pe care chiar dacă nu le putem cunoaşte, le putem intui) pot ajuta la eliberarea din lanţurile angoasei prin enunţarea unui scop al existenţei. *** Artistul Constantin Popa s-a născut în comuna dâmboviţeană Runcu în 1979, schimbând în 2001 decorul inocenţei cu cel al eforturilor pentru integrare în provincia spaniolă Alicante. Anii petrecuţi în stadiul tranziţiei au insemnat o perioadă de puternică preocupare filosofică, de gestaţie artistică, dând naştere pe panză unei fuziuni între artă şi filosofie. Studiază pentru un an pictura la Scoala Municipală de arte frumoase- Alcoy. In 2005 decide să studieze Istoria Universală la Universitatea Ovidius din Constanţa, aprofundând domeniul de studii în cadrul Universitaţii Autonome din Madrid, unde studiază masterul de Istorie Contemporană. Astfel mutarea în Madrid îl aduce în contact cu elita culturală romanească, concentrată în jurul Espacio Niram. Pe parcursul anilor, aşa cum artistul a aratat în expoziţii ca cele din sediul UNESCO Alcoy, galeria Nicole- Blanco, Institutul Cultural Român - Madrid, sau Ambasada României din Madrid, ideile prind conturul culorii într-un mod ce nu te poate lăsa fără întrebări. Din acest sincretism de talent, sentimente, framântare şi vopsea, apare ultima serie a artistului, „Condiţia umană”. Seria dă formă sistemului filozofic pe care Constantin Popa l-a conceput ca raspuns la intrebarile născute din confruntarile cu existenţa. Fiecare tablou ilustrează un concept filosofic, provocând la gândire aşa cum se va observa în continuare.(George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, 2012)


56

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Vasile Popovici -cronică Între ontic şi temporalitate în căutarea adevărului Absolut.

Volumul de poezii ,,Obsesia deşertului” al eruditei poete Valentina Becart, păstrează încă mirosul de carte proaspătă, abia ieşită de sub ,,teascurile tiparniţei”. Sintagma, segmentul lingvistic ,,obsesia deşertului”, cu toată simbolistica, cu toate subliminalele conotaţii semasiologice, mă duce pentru o clipă la Eclesiast: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”. Mă duce, am zis, dar poeta iese din sine, şi prin mijlocirea eului liric, crează o poezie ontică, nedetaşându-se de zoroastrism, în ecuaţia unei antropologii filozofice, dar şi sociale şi culturale, descinzând, parcă, din romanticii germani care au făcut, nu înaintea altora, din poezie, - existenţialitate, într-o logică a firescului firii, ori într-o altă ordine ,,mai” nefirească – în accepţiunea unui fiasco divin, să mai repare, să mai cârpească ce se mai poate a toate acelor ieşite din Cuvânt, care nu prea mai merg ,,ca la carte”, acum. Poeta dă o notă metafizică unora dintre poemele sale, aşa cum au făcut-o odinioară: Eminescu, Nerval, Hölderlin, Rimbaud, Novalis ş.a. întru transcenderea într-o altă dimensiune, cu legi pe care nu le stăpânim încă, poate energetică, conservată într-o veşnicie prolixă şi plictisitoare de prea ,,multă veşnicie”. De parcă poeta ar visa un vis din care nu ai vrea să te trezeşti, ,,Romanticii au ştiut că visul nu e fecund decât dacă prin el insul ar putea deveni mai profund şi s-ar întoarce de acolo în viaţa conştientă; dar la o viaţă conştientă transfigurată de acum încolo, văzută cu alţi ochi”.(A.Béguin). Pentru a nu ne mai lăsa întru dezlegarea ,,enigmelor Sfinxului”, poeta ne scoate din labirinturile numai cu intrare, luminându-ne nedumerirea: ,,deşertul e un vampir (nelegiuit)” – cam lugubru, antropofagic, imagine prometeică în înlănţuirea de stâncă. ,,…atât a mai rămas într-un deşert de gânduri/…prin această întindere liniştită, pustie/şi primejdiaosă/se mai rotesc vulturii din când în când…/” , iar ,,privirile se lovesc de lumina aspră,/apăsătoare/îmi stăpânesc lacrima ce mi-ar smulge/un ultimstrigăt”(Din jurnalul unei zile - scriu cu fire de praf - ). ,,Pe talerul zilei”, ,,pe talerul nopţii”, poeta, cuprinsă de angoase, ni se destăinuie: ,,Noaptea hienelor mă ajunsese/din urmă/şi era în plină zi/fântânile îşi ofereau apele adâncului/în cupe răsfrânte/invitându-mă să beau/…dar n-auzeam decât un hohot” ca apoi să-şi devoaleze sinistrul: ,,Deşertul şi pustiul din mine/unelteau/acuzându-mă le laşitate…” (În braţele absurdului). Dar zvonul de apocalipsă stă suspendat în eter ca o sabie a lui Damolxe: ,, cerul a coborât mult prea jos/ca o ameninţare/- sugerând, prevestind un timp, timpul acela, implacabil, inexorabil, pe care ştiinţa ori Marele, ori nu-l poate opri, ori nu-l vrea oprit, iar jocul perpetuu al stereotipiilor să nu fie oprit, ca o blasfemie. Ne întrebăm din ce în ce mai puţin retoric, şi mai mult imperativ: de ce?.. de ce?... nu într-un absurd kafkian, ci într-un absurd universal pe care nu-l vom putea tăia ca pe un nod gordian. ,,Am început să alerg la întâmplare/şi să plâng/prea mult soare/într-o inimă/cuprinsă de spaimă şi-ndoială”…,,dar nu vedeam decât hienele/adulmecând renunţarea”Şi… de parcă am trage linie, după ce am adunat, după ce am scăzut, după ce am înmulţit şi împărţit, ne-a dat rezultatul: ,,Lângă steagul răvăşit/al înfrângerii/zăcea o inimă - /ce-şi abandonase/firul de sânge/şi nisip/şi-ndoiala…/ înbraţele absurdului/necuprinsului…”Iar noi, orbecăind, tot căutând, un adevăr al celor ce sunt şi pe care le vedem, şi al celor ce sunt şi pe care nu le vedem, măcar un adevăr cât să pricepem cine suntem şi ai cui? Fără infatuarea şi impertinanţa de a afla, musai, adevărul Absolut pe care nu-l vom afla vreodată, în viaţa asta, în alte vieţi, nici chiar în viaţa aceea de Dincolo, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, cum ne povăţuieşte sacerdodu. ,,Obsesia deşertului”– volum, de iure şi de facto, de substanţă filozofică, îşi are sorgintea în marile întrebări ale poetei asupra universalităţii, nemărginirii de la minus la plus infinit, asupra existenţialităţii, cuprinzând da capo al fine, poemeeseu în care puterea verbului dă întregului volum, înălţare axiologică. Respectând cu rigoare calităţile stilui, - aş zice chiar - , ale stilului elevat, pertinenţa folosirii tropilor şi sintaxei poetice, dă volumului o notă particulară, dacă ar fi să-l invoc pe naturalistul, matematicianul, cosmologul şi autorul enciclopedic, francez, - Georges-Louis Leclerc, Comte de Buffon (1707-1788) care afirma: ,,Le style est l’homme meme”(Stilul este omul însuşi). Poeta Valentina Becart şi-a consacrat un stil propriu, inconfundabil. În faţa atâtor vicisitudini, poeta nu este o învinsă, ci o luptătoare de pe linia întâi, o biruitoare, câştigând, nu lupta, ci războiul. Deschizând cartea, citeşti cu acea exultanţă şi pasiune pe care ai vrea să fie mereu prezentă în inima şi sufletul tău, cititorule!


57

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Octavian CURPAŞ BIBLIOTECA PUBLICĂ DIN PHOENIX, ARIZONA „Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane” Mrs. Toni Garvey (director „Phoenix Public Library”)

Am trecut de mai multe ori pe Central Avenue, bulevardul central din inima capitalei Arizonei şi nu o dată mi-a atras atenţia o clădire impozantă, care se distinge nu numai prin maiestuozitatea ei dar mai ales prin destinaţia pe care o are: biblioteca centrală, adică „Phoenix Public Library". Ultima dată când am avut un impact cu prestigioasa instituţie de cultură, eram în compania prietenului meu, Dumitru Sinu - sibian de origine, plecat din România în anul 1948, pe care îl însoţeam de la reşedinţa sa la hotelul pe care îl deţine pe First Street, în downtown-ul Phoenixului. Văzând-o, dialogurile noastre au fost canalizate imediat spre lumea cărţilor... Atunci mi-a venit ideea să scriu despre acest edificiu cultural! Am solicitat o întrevedere cu directorul instituţiei, doamna Toni Garvey, cu care am avut plăcerea să port un dialog interesant. Doamna Garvey este un specialist remarcabil în biblioteconomie, recunoscută ca fiind cea care a „reinventat” bibliotecile din Phoenix, şi pe bună dreptate, pentru că a realizat lucruri minunate pentru cele 17 instituţii de informare şi documentare care funcţionează aici şi pe care le conduce. Oraşele din împrejurimile capitalei Arizonei au, fiecare dintre ele, sistemul lor de biblioteci, absolut independente de Biblioteca Centrală din Phoenix. Toate aceste biblioteci sunt finanţate de către Primăria oraşului Phoenix şi din diferite donaţii. „Biblioteca este cea mai democratică instituţie, e simbol al democraţiei americane” – afirma doamna Garvey la începutul discuţiei noastre. Am fost plăcut surprins să aflu că Mrs. Toni Garvey a vizitat cu doi ani în urmă România. Surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât, majoritatea americanilor pe care i-am întâlnit nu au fost niciodată în România; extrem de rar întâlneşti vreunul care să ştie ceva despre ţara noastră, d-apoi să mai fi fost acolo! Domnia Sa a fost implicată într-un program iniţiat de „Fundaţia Bill şi Melinda Gates” cu scopul informatizării a 800 de biblioteci româneşti. Cu această ocazie, în anul 2010 a vizitat ţara noastră şi a participat, la Sinaia, la o amplă manifestare unde a întâlnit bibliotecari din toată România. „Am fost plăcut impresionată de interesul manifestat de către bibliotecarii români şi de receptivitatea acestora. Nu e simplu să treci de la un sistem de operare clasic la unul computerizat; cu toate acestea am simţit deschiderea spre nou, spre modernizare şi asimilarea rapidă a noului sistem de lucru” – mi-a relatat Toni Garvey. Biblioteca Centrală din Phoenix este cea mai mare bibliotecă din metropolă, având în subordine alte 16 biblioteci din capitala Statului Marelui Canion. În momentul de faţă, patrimoniul celor 17 bibioteci cuprinde 1.660.337 de repere, un fond de carte relevator, respectiv 1.182.197 de cărţi puse în circulaţie, 120.293 DVD-uri, 79.658 compact discuri cu texte înregistrate şi 55.431 de compact discuri cu muzică. De asemenea, Biblioteca Centrală Phoenix deţine un număr de 181.570 de cărţi de referinţă (care nu sunt puse în circulaţie), incluzând colecţia de literatură pentru copii, o colecţie de literatură rară şi colecţia „Arizona", 25.609 înregistrări în formate electronice catalogate (în care pot exista mai mult de un articol în fiecare, funcţie de cum au fost primite de la furnizori), 11.973 de ziare şi reviste. Colecţiile mici cuprind 4.186 cărţi (regăsite în mare parte doar la sediul central sau la partenerul din South Mountain). „Avem şi o colecţie mică de 54 de cărţi româneşti, proprii, selecţionate de către personalul bibliotecii şi achiziţionate ulterior şi care au circulat destul de bine, de peste 800 de ori”, mi-a mai mărturisit doamna Garvey. Găzduită de o clădire impunătoare cu cinci nivele, având o suprafaţă de circa 28.000 de metri pătraţi (300,000 square feet), biblioteca de pe Central Avenue (Burton Barr Library) este cea mai mare dintre cele 17 instituţii similare din Phoenix. Statisticile reflectă grandoarea Burton Barr Library prin cifre impresionante, având în patrimoniul său


58

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

338.890 de cărţi puse în circulaţie. De asemenea deţine un număr de 162.087 de materiale de referinţă şi colecţii speciale, 20.817 DVD-uri, 16.791 compact discuri cu texte înregistrate, 20.168 compact discuri cu muzică, 6.563 reviste şi 520 de colecţii mai mici. Este biblioteca cea mai mare dintre cele 17 care funcţionează sub egida Bibliotecii Centrale Phoenix, restul instituţiilor partenere din grup fiind cam de zece ori mai mici (spaţiile în care funcţionează au suprafeţe care variază între 1.600 şi 3.500 metri pătraţi, respectiv, cam între 17,000 şi 37,000 square feet). Serviciile din oferta acestor instituţii de informare permanentă a publicului cititor sunt de calitate ireproşabilă. Afluenţa de citiori în bibliotecile din Phoenix este considerabilă, oricând poţi căuta, de-acasă, pe internet, o carte pe site-urile oricăreia dintre cele 17 unităţi, şi apoi să o ridici de la sediul central sau de la una din bibliotecile din grup. Dacă articolul cerut, fie carte sau orice alt fel de material nu se găseşte în biblioteca la care apelează un cititor, solicitarea nu ramâne nerezolvată, şi în câteva zile comanda îi este onorată, la una din bibliotecile din grup. Astfel circulă zilnic câteva mii de cărţi în acest sistem. Doamna Garvey mi-a făcut cunoscut programul bibilotecilor din subordine, acestea funcţionând în fiecare zi din săptămână, inclusiv duminica. Discuţia purtată cu distinsa anfitrioană, alături de ceea ce am putut observa pe timpul vizitei în acest adevărat izvor de cunoaştere, mi-a confirmat faptul că titlul de „Bibliotecar al anului” care i-a fost conferit în 2004 de către „Library Journal Magazine” şi prin care s-a evidenţiat ca cel mai bun bibliotecar din Statele Unite, este unul pe deplin meritat. Modul de organizare a instituţiei, ţinuta profesională distinctă şi distinsă a staff-ului, oferta acesteia, acţiunile organizate şi cele în care se implică nu dovedesc altceva decât profesionalism de înaltă clasă, pasiune şi dedicare. Covorbirea noastră a urmat traiectorii aleatoare, încercând o arie cât mai cuprinzătoare a domeniului. Foarte interesant, şi totodată un exemplu pentru domeniu, este modul în care se asigură finanţarea suplimentară a unităţilor biblioteconomice şi dezvoltarea lor prin acţiunile organizate de către „The friends of the public library” – organizaţie nonprofit care se ocupă cu strângerea de fonduri pentru bibliotecile arizoniene din Phoenix. Sunt atraşi membri, prieteni ai cărţii, care cotizează doar cu 25 de dolari anual şi participă nemijlocit la activităţile şi evenimentele speciale ce se desfăşoară cu scopul strângerii de fonduri, încă din 1977. „Nu e uşor să lucrezi în timpuri ca acestea, când economia este în derivă, deoarece tocmai acum, oamenii au nevoie mai mare de informare, apelând la unităţile noastre mai mult ca niciodată; în primul rând, ei folosesc bazele de date de la bibliotecă pentru a-şi căuta de lucru şi apoi, pentru că au mai mult timp la dispoziţie. Aşadar, ceea ce facem noi acum este o luptă permanentă cu bugetul. Fără sprijinul organizaţiilor nonprofit «The friends of The Public Library» şi «Phoenix Public Library Foundation», bibliotecile din Phoenix nu ar fi putut fi ceea ce sunt azi şi nu ar putea progresa pentru a deveni ceea ce vor fi mâine” – declară doamna Garvey. În discuţia cu doamna director am abordat falsul concept de “demodare” a bibliotecilor în prezent, când sursa de informare cea mai la îndemână este internetul. „Bibliotecile şi bibliotecarii vor fi întotdeauna la modă, în pofida existenţei altor sisteme moderne de informare, cum este internetul – afirmă doamna Toni Garvey. La ora actuală există programe extinse în universităţi care pregătesc intens studenţii pentru a deveni «bibliotecari», termen care, de altfel, nici măcar nu mai este utilizat. De pildă, aceşti viitori specialişti sunt denumiţi «information specialists» - specialişti în informare, iar programul academic care-i formează este «Information science and technology» - ştiinţa şi tehnologia informaţiei sau informării, sau alte denumiri adiţionale. Mie îmi place termenul de «bibliotecar» iar titlul meu este «City Librarian», titlu de care sunt, realmente, mândră. Cum să fie un «bibliotecar» demodat? (se întreabă retoric distinsa doamnă); de exemplu, internetul, deşi conţine extrem de multă informaţie poate fi, în acelaşi timp, şi foarte confuz. Noi ne consiliem cititorii, inclusiv în informarea de pe internet, indicându-le bazele de date serioase sau domeniile care trebuie accesate pentru a obţine informaţii de valoare, pentru că simpla postare pe internet nu trece printr-un proces editorial, deci nimeni nu poate susţine argumentat afirmaţia «din moment ce materialul este pe internet, trebuie să fie credibil!» Am vorbit mult despre ce înseamnă, practic, munca bibliotecarului care nu este un simplu asistent într-un spaţiu garnisit cu cărţi: „Există foarte multe lucruri care se întâmplă «în spatele cortinei» - relatează Toni Garvey – pe care publicul larg nu le cunoaşte. Clienţii noştri vin la bibliotecă şi au aşteptări să găsească aici absolut tot ce caută. Mulţi dintre ei nici nu gândesc că cineva trebuie să achiziţioneze acele materiale, că o echipă întreagă munceşte intens şi continuu la completarea şi îmbunătăţirea colecţiilor, că se actualizează în permanenţă baza de date, etc. Zilnic are loc un întreg


59

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

proces de transfer de carte şi materiale de profil de la o bibliotecă la alta: la noi poţi comanda azi o carte pe internet, de exemplu, dar doreşti să o ridici de la o alta, apropiată de domiciliu sau de locul de muncă. Mii de cărţi, CD-uri şi DVD-uri circulă în fiecare zi în acest sistem, de la o bibliotecă la alta, pentru a onora comenzile cititorilor metropolei. Sunt situaţii când se solicită cărţi pe care nu le avem în patrimoniu caz în care, pentru a veni în sprijinul cititorilor şi a le asigura informarea, specialiştii noştri apelează la alte biblioteci din Arizona sau din celelalte state, uneori chiar din afara ţării, pentru simplul motiv că dorim să satisfacem doleanţele celor interesaţi. Rezervările de carte se pot face pe internet, iar noi le anunţăm disponibilitatea prin mesaj electronic sau telefonic şi facem tot posibilul, prin mijloacele expuse anterior, să fim fermi în onorarea comenzii. Oricine este interesat în domeniu, apelează la web site-ul nostru, unde se găsesc toate informaţiile şi procedurile de lucru ale sistemului, iar noi încercăm să fim cât mai prompţi în rezolvarea tuturor solicitărilor.” Onorarea comenzilor diferă funcţie de material: pentru cărţi, termenul este de aproximativ trei săptămâni, iar pentru alte tipuri de materiale diferă, de la caz la caz. Acţiunile instituţiei conduse de către doamna Toni Garvey se adresează inclusiv tinerilor cititori, mai ales în timpul vacanţelor şcolare, când se desfăşoară o sumedenie de programe sub egida „The Phoenix Public Library”. La nivelul tuturor bibliotecilor există programe de citit şi programe educative pentru toate vârstele, programe de computere, de învăţare a limbii engleze ca a doua limbă vorbită (ESL classes), completând astfel gama de servicii din portofoliul instituţiei. Şi dacă tot am avut o discuţie despre cărţi şi biblioteci cu distinsa doamnă Garvey, la întrebarea referitoare la preferinţele Domniei Sale în domeniu, mi-a răspuns: „Citesc „Money Ball”, „The Life of Pi”, „Biblia”, diverse enciclopedii, multe ziare şi reviste”. Ca în orice profesie, mai ales în cele legate de informare, jurnalism, cultură, există mituri create şi în jurul celei de bibliotecar. Părerea doamnei Toni Garvey, o fiinţă pragmatică, fină şi de o elocinţă evidentă, este că unul dintre miturile despre bibliotecari este acela care-i situează printre cei mai sobri dintre semenii noştri, care, de obicei, nu prea ştiu să zâmbească. „Bibliotecarii sunt preocupaţi să rezolve probleme şi să ofere răspunsuri, nu prea au timp de glume” – a încheiat doamna director cu un zâmbet fin în colţul buzelor.

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan - Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro Maggie Butt s-a întors la poezie, prima sa dragoste, după o lungă absenţă datorată anilor dedicaţi jurnalismului şi carierei de producător pentru canalul de televiziune BBC. Poeziile sale au fost publicate nu doar în reviste literare, ci au fost prezente şi în publicaţii online, emsiuni ale postului de Radio BBC 4, lecturi publice, festivaluri şi şcoli. Primul volum de poezie intitulat "Lipstick" a fost publicat de Greenwich Exchange în 2007, după ce în 2003 pamfletul "Quintana Roo" i-a fost publicat de Acumen. O carte

MAGGIE BUTT

e-book şi un MP3 "I Am The Sphinx"(“Eu sunt Sfinxul”) au apărut în jurnalul de poezie online Snakeskin în 2009. În 2010, editura Hearing Eye i-a publicat volumul de poezie "Petite", din care fac parte şi poemele aici traduse. Maggie locuieşte în North London, unde deţine rolul de Prodecan al Universităţii Middlesex şi de asemenea este Preşedinte al Asociaţiei Britanice de Scriitori din Educaţie (The UK’s National Association of Writers in Education – NAWE).


60

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Artistul

Pigalle

Eu sunt cel care alege în valurile pielii tale picturile mele respiră, transpiră, strălucesc, absorb soarele, nu sunt închise-n săli întunecate sau fixate-n tencuiala rece a vreunei biserici. O, da, ele sunt făcute să dureze, dar nu vor şti nimic despre iubire: certitudinea numelor care stau în inimi, acea cicatrice care lasă să se vadă unde iubire a fost odată (numele şters, dar eamintirea ce respiră încă); o singură alegere a celui ce merge spre război (nu-i caz de ancore, de buze, trandafiri ori cranii) războinicul va intona timid doar un cuvânt, mama. Şi cu dreptate. e gândul ei ce-l va urma până la capăt, până-n mormânt.

Aceasta este strada unde fiica mea plănuieşte să locuiască: o artistă a tatuajelor răstindu-se la un beţiv; trei moşnegi şi-au întins burţile la soare şi-i aruncă priviri iscoditoare; un punkist cu freză in colţuri ţine în mână o baghetă şi câţiva câini în lesă, un bar de colţ de stradă îşi dezvăluie cabaretul deşucheat; mirosul de urină răzbeşte; căldura naşte broboni de sudoare - un buchet parizian de primavară.

Traducere de Alina Popa MTTLC, Universitatea Bucureşti Autoportret în cameră albastră Jumătate cameră, jumătate cer, mă aflu la înălţime într-o casă abia legată de lume, mă lupt, ca un zmeu ţinându-se de-o frânghie; tavanul se curbează, acoperişul se curbează înspre cerul de cobalt; o cameră în formă de aripă de ciocârlie, un adăpost pentru căldurile verii, lăsată-n voia unei lumini de-albăstrele care-şi aruncă reflexiile peste pereţi azurii; şi zilele ce vor veni într-o cameră de sirenă, în care să-şi dezvolte branhii pentru a nu ieşi vreodată să respire; sunt eu în astă cameră, un naufragiu dinspre lume într-un albastru de lumină şi-n ţipete de pescăruşi şi în lătratul unui câine şi în asprimea aerului; alunecând pe-o vale de ţară, fără control, în vânt sălbatic.

Dar sunt străini care-şi văd de picnicurile lor în parcuri iar ea va urca cinci scări într-o noapte de şampanie până acolo unde acoperişurile din Montmatre scânteie de reflexii ale luminii în nuanţe de aur şi rubin, va deschide larg obloanele, gustând vinul bogat al aerului, cuprinsă de ameţeală va gândi: "Sunt toate ale mele". Traducere de Alina Popa MTTLC, Universitatea Bucureşti Ce n-aş da s-aud din nou, dincolo de ale mele apăsări, vocile lor strigându-mă din lumea agitată, acele sunete să deştepte-n mine o cascadă, care să-nvăluie dincolo de putere, instinctu-mi matern, greutatea pleoapelor - să mă ajungă de departe în vis. Atât de cald şi bine ghemuită şi făr' de griji, cruzime-ar fi să mă adun dintre cearceafuri, să mă deştept, să-ncerc să urc târâş acele trepte. şi mă gândesc atunci, a câta oară, din nou simt forţa celor braţe cum mă cuprind întreagă, mai mult în somn decât în fire şi-n liniştea furată în ritmul lor plăpând şi c-un sărut de noapte bună. cât voi trăi, să simt din nou, ah, ce n-aş da…


61

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

ARGUMENTAŢIE LA UN MONUMENT AMBIENTAL Amplasare la Muzeul din Sarmizegetusa Colonia Ulpia Traiana: Un mesaj adresat TUTUROR eroilor neamului românesc, începând de la origini până în zilele noastre. Lupoaica cu clopote aşezate anume simbolic- în locul alăptarii şi profil uman în cap, turnată din metal, care priveşte spre înapoi, în milenii, propune o interpretare, marcând sinteza culturii şi civilizaţiei din teritoriul pentru care s-au jertfit de milenii străbuni noştri. Avem acest monument- simbolic- alegoric pe teritoriu, din secole, minunata Lupa Capitolina, cu ai săi gemeni alăptaţi, conform codului mitologic, Remus şi Romulus...prin care ni spune ca suntem un popor latin, în fapt fiind neo-latini, o sinteză daco-romană, între mitul protodacic al lycantropiei ( Mircea Eliade) şi cel capitolin. ,ambele totemice, cel Semnificant de noi fiind unul rezultat de contopire genomică şi paideumatică, de Sinteză: al Daciei Felix şi până la retragerea Romană ( Iulian). Intenţia artistului este de a desemna (a marca) simbolic- heraldic spaţiul locuirii noastre şi al Memoriei tuturor eroilor, implementând că Aici este leagănul Europei , dacă nu şi al altor civilizaţii. ( ing. Alexandru Podea, autor, acad. onorific Eugen Evu, critic de artă, expert ABI U.S.A.).


62

Regatul Cuvântului Masca Când te-ai născut ţi-ai pus pe chip o mască Nu ştie nimeni cum arăţi, da’ las’ că La fel ca tine toţi din jur şi-ascund Sub zeci de straturi, chipul în străfund.

DAN NOREA Eşti, moarte, însetată şi flămândă, Eşti, moarte, însetată şi flămândă, Să-nghiţi de-a valma pruncul cel curat, Mireasa albă, baba tremurândă Şi tânărul ce n-a ajuns bărbat. Îţi place, moarte, să-ţi anunţi sosirea, Cu groază să-i hrăneşti pe muribunzi, Dar vreau să înceteze hărţuirea Ce-o răspândeşti cu ochii tăi imunzi. Pe fruntea-ţi odioasă şi infamă, Pe faţa nemişcată, ca o mască, O să-ţi cioplesc adânc o epigramă Pe care ochii ultimi s-o citească Şi când la ei te-opreşti pentru popas Să-ţi dea cu tifla şi să-ţi râdă-n nas

Sunt măşti ce râd în faţă, plâng în spate Şi nimenea nu vrea să se arate, Sub mimică şi farduri şi poveste Cât de copil şi vulnerabil este. Emoţii şi iubire dau să iasă Dar stratul e prea gros şi nu le lasă Şi îţi recapeţi masca-aceea rece Gândindu-te lucid că totul trece. Şi-abia-atunci când cade faci fireasca Deducţie - ce inutilă-i masca.

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012 Cercul Mă locuia într-o vreme, platonic, un cerc. Era bine, un loc geometric al punctelor egal depărtate de mine. Era cercul fetelor ce beau doar apă plată cu lămâie, rotindu-se-n jur ca o horă jucată pe călcâie. Ah, şi cât le-am rugat la egală distanţă să rămână ! Dar una din ele a rupt cercul, şi-a luat raza-n mână, şi a venit la centru mergând în spirală. În spatele ei formând o coadă fatală au venit toate. Mă locuieşte şi astăzi un cerc… din păcate…


Regatul Cuvântului

63

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Preludiul nopţii

Stropi de vise Sunt un altar de vise nezidite Fântâni de raze-mi umplu existenţa Şi-mi picură-n speranţe stalactite Prin site de cristal măsor esenţa.

Bolţi de frunze crude vibrează-n amurg Cu stelele scăldate-n clorofilă Prin valuri de lumină nopţile curg Tăind felii din soare fără milă.

Şi zbor prin infinituri paralele Pe unde oarbe-n curcubeul nopţii Curg visele topite-n roi de stele Spre nemurirea vieţii şi a sorţii.

Şi-n tainicele contopiri bizare În liniştea ce umple disperarea Culorile dispar topite-n zare Şi umbrelor sortită li-i uitarea. Irişi se-nchid cu storuri de-ntuneric În sfera nopţii miturile-nvie Fantomele în dansul lor himeric Se-nvăluie-n mister şi în magie. Spre somnul lin ce visele-şi aşteaptă Trec zecile de gânduri cu restanţe Ce-şi murmură durerile în şoaptă Printre coloane pline de speranţe.

Gheorghe Burduşel Speranţe iluzorii Cu inima zdrobită de stele căzătoare Pierdut în labirintul de hăţişuri sumbre Avid mi-a astâmpăr setea din recile izvoare La adăpostul magic al umedei umbre. Tornade de cuvinte îmi zdruncină

Amintiri

gândirea

Noian de vise puse la dospit Îmi macină culorile din flori Subtile clipe-n zbor către zenit Străpung văzduhul însetat de nori.

Prin fraze noroioase înot spre ţărmul vag Şi-n şubrede speranţe îmi caut nemurirea Trecând sfios dar sigur ca un cucernic mag.

Şi-n somnul zbuciumat de amintiri Culeg nectarul fericirii pure Din rod de anotimp de trandafiri Las gândul senin stele să-mi fure. Mă prind fiori în susur de izvor Sting dorurile-n flăcări cu speranţe Şi plânsu-mi pare-un accident minor Un fruct pierdut prin toamne de balanţe. Îmi şterg anii rătăciţi din viaţă Şi torn esenţa-n cupe de cristal Peste inima-mpietrită-n gheaţă Topesc vii curcubee de metal.

În visul spre lumină aştept tăcut chemarea Seninelor clipe ce-au rupt monotonia Şi-mi amăgesc cu sure iluzii disperarea Călită-n anii negri sfidând euforia. În cercul strâmt şi palid îmi ferec existenţa Cu cioburi de secunde zidite-n nori de scrum Sub tainice cupole încerc să prin cadenţa Culorilor din gânduri cu izuri de

parfum.

Pe răni de maci presar tăcut uitarea Sparg liniştea pe drumuri neumblate Mă dor copacii-n frunze, plânge marea Şi lava-mi arde-ncet gânduri curate. Sunt strop în vastul ocean al durerii Culori de parfum în somn mă frământă Din flăcări îmi cern cenuşa-nvierii Şi-ascult orizontul ce-n zare cântă. Aspiraţii

Păşesc sfios în liniştea nopţii Prin anii înveliţi în amintiri Şi gândul îmi zboară-n voia sorţii De la răni de moarte, la dulci iubiri. Mi-adun în taler stropii de bine Şi caut echilibrul în zadar Culori sumbre se-nghesuie-n mine Cu miros urât şi cu gust amar. Mă trezeşte un cântec de cocoş La clipa efemeră din prezent Şi-arunc trecutul zilelor la coş Visând setos un viitor decent.


64

Baki Ymeri POEM PUFOS Revoluţia se face În numele unui ideal pufos Într-o legalitate pufoasă Lupta miroase a moarte pufoasă Şi iubitei mele i-se înmoaie picioarele După o bătălie pufoasă Fericirea devine o realitate pufoasă În aşternutul pufos Până aici e totul simplu Ca într-un roman Fericirea începe Când se deschide Poarta Raiului Pentru un vulcan setos Ca o surpriză pufoasă Şi foarte pofticioasă

SÂNII Mi-e ruşine un pic Să mă uit la cuvintele Care vorbesc despre ei Le înţeleg acel farmec Care mă obligă să tac Dar vine iar toamna Şi mi-e ruşine Să mă uit la cuvintele Care vorbesc despre noi Dar nu le mai înţeleg Acel farmec Care mă obligă să tac

Regatul Cuvântului RANA

VIS DE FURAT

Ai coborât dintr-un tren Frumuseţe Cu mână goală Şi-ai luat-o spre casa În care trăiam Şi-ai bătut la fereastră Atâta de tare Încât ai spart geamul Acelor mângâieri aprige Care mi-au săpat pe faţă O rană Să mă poţi recunoaşte

Iubirea Are mâini şi picioare Cu mâinile-ntinse Aleargă spre mine Până se împiedică În smocul de iarbă Crescut pe cărare

AGRAFA Fluviile sângelui nostru Flutură-n zori Din munţii somnului pleacă Grăbind înspre deltele Străzilor Străzile Îşi deschid înstelatele guri Pentru a înghiţi Vieţile noastre În vreme ce agrafa părului tău Rămâne ca decoraţie uitată Pe pernă

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Lasă-mă Aşa cum a dat Dumnezeu Mie şi pomilor Ne place Să ne dezbrăcăm Pe-ntuneric Vino iubito Noi suntem învăţăceii luiminii Vom intra în biblioteci neguroase Şi vom deschide tomul Care-ţi descrie trufia Somn Gustat Cu lingura pleoapelor Trezeşte-te Vis de furat

PSIHI MU

CUTREMUR Când cobor Uit portofelul sus Când mă duc sus Te uit pe tine jos Tu eşti o fată cuminte Spirtitele alese s-ntâlnesc Şi vine un cutremur ce mă face praf Şi mă lasă fără bani şi fără minte Iubirea devine o artă Care mă urcă la cer Visele cer o viaţă Ca să fie împlinite Vai/vai/vai Şi măi/măi/măi Tremura pământul De tremurul sânilor tăi

Doamne Ce bărbaţi sunt aceia Care găsesc mângâiere mai sfântă În vâltoarea paharului Decât între buzele unei femei O, psihi mu Sufleţelul meu Inimioară, Îngeraşule Viaţa devine o gară În care Venus din Milo Cea fără braţe Nu poate să-ţi care Bagajele. O Doamne Ce bărbaţi sunt aceia Care nu dau O mâna de ajutor

DESPRE IUBIRE IERTARE ŞI PĂCAT

Când vorbim despre femei Parcă-am mâna O turmă de cuvinte suspecte Fidelitate trădare Iubire şi ură vorbe Pe care gustându-le Rămâi cu gura amară Ca-n urma unei înjurături De care eşti vinovat Doamne, ce s-a-ntâmplat De-mi trimiţi mesaje divine Să nu pot să mă-mpac Cu aceste vorbe-aruncate în van Despre acele fiinţe care ne frâng Mersul nostru spre Tine Şi totuşi Doamne ce s-a întâmplat Când pe buzele mele ai mai săpat Trei cuvinte: Iubire Iertare Păcat

FĂRĂ CUVINTE Punct şi de la capăt Două sunt lucrurile Care mă fac să nu te părăsesc: Faptul că alergi după suflet Şi nu te superi când tentreb Dacă eşti mai bătrână Decât întrebările mele Şi faptul că nu te superi de mine Decând ai deventi darul Domnului Sub salcia săruturilor divine


65

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Adevărul ontologic al fiinţei din Trilogia luminii Interogând Adevărul Fiinţei, aşa cum ar spune Heidegger, poetul Călin Colhon oferă revelaţia unei poetici a devenirii fiinţei întru lumină:”…Pe urmă o să-mi întorc faţa spre întuneric / şi visul spre lumină./ Dar , Dumnezeule, spune-mi,spune-mi, / înainte de a înghiţi ultima oară,/ voi putea trăi, / voi putea trăi / sau fi lumină ?/ Apoi..”(De dincolo, vol. De ce, Doamne?) În contextul poeziei contemporane, dominată de fragmentarismul specific postmodernismului, volumele De ce, Doamne?, Zbatere de aripi, Creşteau în mine dimineţi, impun o poetică în care versul „a coborât”din „Necuvintele” „jumătate timp //jumătate lucruri” ale lui Nichita Stănescu, cât şi din categoriile abisale şi din metaforele revelatorii din poemele şi din filosofia lui Lucian Blaga. Geneza poemelor-ecou a însemnat o proiectare a eului în orizontul misterului( Duminica, cu fiecare oră ce-o trăim /,mărim firul / cu o nouă bucată / spre alt orizont/ Atunci, încrustaţi de prea multe inele,/ vom privi horele seminţelor noastre/ ducând mai departe, spre alt , spre alt orizont/, veşnic, Timp.. ( Firul nostru, vol. De ce, Doamne? ), o risipire a fiinţei în univers( „Oricum , noi suntem de partea de / dincoace a prezentului” / Îngăduinţă), o cunoaştere luciferică a lumii, o cosmicizare a sentimentelor revelate”dincolo” ( „Dă-mi voie să mut toate ceasurile/ cu un timp mai încolo/ Nu prea aproape , să nu devenim înguşti; / nici prea departe , să nu devenim largi, atât doar cât să vedem/dincolo,/ Să ne pipăim atenţi sentimentele,/ştiind că pământul e rotund şi că / noi , cei ce călătorim atât de mult, suntem/ lipsiţi de meridianele lui” (Îngăduinţă, vol. De ce,Doamne?) Această situare a fiinţei în orizontul misterului ( „ Dimineaţa însă / nu mai iubeam soarele./Erau prea multe stelele nopţii /misterele.”( Schimbare, vol. De ce , Doamne?) revelează o constantă a poeziei lui Călin Colhon, revelează acel”dincolo” care situează omul şi poetul în orizontul întrebării şi care oferă posibilitatea interpretării poemelor ca „definiţii”transcedentale ale realului, ca forme poetice, ca forme poetice ale „trecerii” de la starea „de a trăi” la starea de „a fi lumină”:”Definirea trecerii de la o / stare de fiinţă la / starea opusă /reprezintă o ultimă / definiţie./Semnul întrebării”(Definiţia, vol. De ce , Doamne?) Lectura în palimpsest, lectura unui poem în transparenţa celuilalt, cristalizează o logică a metaforelor obsedante , evidenţiind izotopia sintagmelor: semnul întrebării”, numele luminii”, „mistere”. Aceste sintagme configurează circuitul semantic de-a lungul căruia se desăvârşeşte semioza infinită care împlineşte , în sens heideggerian,,”aducerea” fiinţei iubite la nivelul limbajului poetic: Eram mult mai departe/ Eram mult mai aproape( Mamei, vol.De ce Doamne?) După Heidegger, esenţa omului rezidă din „existenţa lui ca loc de deschidere a Fiinţei”. Heidegger consideră „ că a porni de la cele ce există” comportă „riscul uitării de fiinţă.” Acest „dincolo”defineşte metaforic dualitatea timpului :”prezentul „ stării reale, situat sub semnul întrebării( „Pierd amintirea, / rămâne doar întrebarea:/ Ce e după ce nu voi mai avea / Cuvânt?/ Cuvânt pentru a spune / eu,/ mâinile mele , /hotarele mele,/ visele mele ,/ clipele mele prezente / prezente în prezentul meu de acum/.”( Eram, vol. De ce ,Doamne?) şi „clipa de iubire”, infinită, ruptă de timp (…tu lasă-mă să-mi simt nedefinirea / / rupându-mă de timp,/ apoi cuprinde-mi doar obrajii/ cu ochii tăi concreţi şi calzi”( Clipa de iubire, vol. De ce , Doamne?) Dualitatea timpului scindează fiinţa poetului care”ec-sistă”ca dualitate:fiinţă de limbaj ( Lăsaţi vorbele pe mine/ Să mă acopere de pietre( De dincolo, vol,De ce ,Doamne?); „Suprafaţa cuvintelor, ca o sferă uriaşă, / intrând pe rând,/ suntem noi „( Suprafaţa cuvintelor,vol. Zbatere de aripi) şi fiinţă de lumină („ Eu cred / în deschiderea luminii/ ca fiind cea mai deschisă umbră/ ce dă viaţă / umbrelor adevărate” (Eu cred, vol. Creşteau în mine dimineţi). Poetul fiinţează ca adevăr ontologic( dezvăluire)în forma poemelor care devin, în accepţie heideggeriană,”fapt de a lăsa să fie fiinţarea”. Dar Timpul e prenumele Fiinţei., tot astfel cum omul nu este în timp, ci el este timp.Prin timpul clipei de iubire, omul Călin Colhon „locuieşte” , în chip poetic, în „casa”poemelor, printr-o întemeiere”justificativă”. Dar nu omul este cel care vorbeşte prin creaţiile , ci limbajul său şi- prin limbaj-Fiinţa. Omul rămâne- heideggerian vorbind – dependent de Logos- lăcaşul fiinţei.Logosul, limbajul revelator al Fiinţei, luminează şi ascunde în acelaşi timp. „Limba- spune Heidegger –este apariţia care deopotrivă luminează şi ascunde Fiinţa însăşi.” Esenţa poemelor este dată de „punerea-de – sine-înoperă” a adevărului Fiinţei. Întrebarea metafizică asupra Fiinţei cuprinde şi întrebarea supra Neantului care ar fi originar şi anterior negaţiei. La fel şi Nefiinţa, ar fi realitatea ontologică anterioară Fiinţei. Libertatea reprezintă transcendenţa. Libertatea întru moarte îi destăinuie omului relaţia sa cu fiinţa.


66

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Poetul Călin Colhon”iese din ascunderea” infimei nopţi de „dincolo”, iar fiinţa sa se luminează şi se ascunde în acelaşi timp în limbajul poetic, în „casa”cuvintelor în care fiinţează ca fiinţă de limbaj, ca”deghizare” misterioasă a „absenţei” din lumea reală, ca”prezenţă” veşnică în chip metaforic în versuri, ca”lumină”, ca „stea”, căci „ceremoniile de numărare a stelelor au loc numai/ sub pecetea nopţii”.( Post, vol. De ce, Doamne?) Versul e , în sens heideggerian,”locul de ascundere” al destinului revelat în chip profetic prin poeme: Tu nu ştii încă depărtarea/ ce plimbă înţelesul meu/ de la un ceas la alt ceas/ de la o zi la altă zi./ ce mare durere cade din/ înaltul cer tăcut şi trist, / că va veni o clipă –n care/ nu-ţi voi mai vorbi (Ne-am iubit, vol. Zbatere de aripi). În chip profetic, poetul „ îşi aminteşte” de viitor, de „depărtarea” în care fiinţează acum ca nume al luminii” nume are doar / timpul ce mi l-ai dăruit:e numele netimpului meu / întrerupt de timp /…/ nume are doar/ umbra mea: e numele luminii/ înghiţit de mine”(Moştenirea unui viitor, vol.Creşteau în mine dimineţi) Poemul e „curcubeul”prin care poetul Călin Colhon „străbate cercul rotund al vieţii” pentru” a trece/ de la infinit la finit”: Timpul este cerc./ În asta constă puterea Ta, Doamne,/ în a -mi face infinitul cerc,/ cercul rotund al vieţii” ( Cercul rotund al vieţii, vol.De ce, Doamne?) În abisul poemelor, în „finitul” versurilor „locuieşte” poetic fiinţa de lumină. La sfârşitul lecturii în abis şi în palimpsest, aşezăm consideraţiile noastre sub semnul semiozei infinite, sub semnul interogaţiei: „ „voi putea trăi/ sau fi lumină?”,în orizontul misterului în care poetul s-a aşezat „ ca o zbatere de aripi între Răsărit şi Apus”, „ca o lumină-iubire care trece în aer ,/ în cer,/de la începuturile începutului/ şi până dincolo/ de stele, / rupe graniţe şi / lanţuri terestre,/ rupe clipa de timp / şi timpul de clipă”( Clocotul iubirii, vol.Zbatere de aripi ). De „dincolo „ de cuvânt, poetul Călin Colhon aduce un elogiu poeţilor ale căror poeme se regăsesc în chip de ecouri în lirica sa: „ Eminescu,/ Blaga , / Nichita /şi Arghezi ,/(…)să zăngăniţi din clopot! /… Mâine aşteptăm / Întinderea imensă ,/ în sus, / a clopotului sunat / de voi, / să rezemăm iar/ steaua şi/ Înaltul ( Elogiu, vol .Zbatere de aripi) Ca şi în poezia lui Blaga , ţipătul expresionist obligă natura să ia parte la marea dramă interioară a omului, la aspiraţia lui spre zonele de mister ale lumii: „ Sunt bolnav de înalt! Voi, zeilor, cu glugi de porţelan,,/ daţi-m oglinda Infinitului,/ să-i smulg înălţimea,/ să pot respira stelele „( Sunt bolnav de înalt, vol.Creşteau în mine dimineţi). Regăsim aici eul problematizant, eul cosmicizat din poezia expresionistă a lui Blaga: „Daţi-mi un trup voi munţilor”. Dacă la Blaga finalul revelează o înţelegere a sensurilor existenţei, a destinului uman proiectat în orizontul misterelor :” Şi totuşi numai pe tine te am/ trecătorul meu trup”, în poezia-ecou „Sunt bolnav de înalt”, poetul transcende finitul material al „trupului trist” ( Paradis în destrămare), asumându-şi o cunoaştere care oferă imponderabilitate fiinţei şi împlinire a dorinţei de înalt :”Dar vreau,/ vreau mai mult să zbor/ în aspre dorinţe, să strâng visul de zbor /eu , în mâinile mele.” Poetul Călin Colhon , cu lumina lui,”sporeşte a lumii taină”( Lucian Blaga-Lumina), ci asumându-şi „ec-sistenţa” de „rege al luminii”:” Regină, regină lumină/ Cine ţi-e rege?/ Cine ţi-e rege?( Fugar prin cercul de lăcuste) Ecourile din „Necuvintele” şi „Antimetafizica” lui Nichita Stănescu nu configurează însă o poetică a „rupturii” semnificantului de semnificat , ci mai degrabă, o poetică a integrării , a „unirii” elementelor în vraja incantatorie a versului a versului cu substanţă filosofică. Astfel, „râsul-plânsul” din opera lui Nichita Stănescu apare în ipostaza unui negativism impus ca sens al existenţei:”Să nu plângi!/ Să nu râzi!/ să nu mai încerci!”(Ne-am iubit, vol. Zbatere de aripi). Plânsul poetului revelează înţelegerea profetică parcă a destinului individual , iar, în acest caz , râsul este doar o mască a plânsului, o mască impusă de autoiluzionarea lucidă care ar putea schimba sensul existenţei: Plâng, Doamne,/ plâng/pentru că ştiu/ că sunt lupul / clipelor mele albastre…/ de râs / râd doar/ când văd/ cum lupul pietros / înghite o clipă /crezând că-i albastră ( Plâng, vol. De ce, Doamne?) Ca şi la Nichita Stănescu, iubirea „rupe clipa de timp şi timpul de clipă”. În timpul iubirii- durată eternă, timp rupt de materie- îndrăgostiţii sunt aceleaşi” culori” care comunică doar printr-un „discurs îndrăgostit” :…” atât să fim pe lume:/ două culori ce s-au privit/ Două cuvinte ce-au vorbit( Ne-am iubit);”Şi – atunci când peste noi / se va aşterne/ o clipă lungă, / atunci noi vom fi doar două/ stele jucându-se/ pe al cerului hotar/ …/ Am fost chiar noi /sau doar un vers / cu două metafore-tu şi eu? (Am fost chiar noi,vol. De ce ,Doamne?) Iubirea înseamnă proiectare a fiinţelor îndrăgostite în orizontul infinitului, în lumina visului: „Atunci când nisipul scurs / va fi în sfera albă / şi prin el nu vom putea zări nimic/ altceva decât infinitul, / atunci vom fi doi ochi / de sfârşit, / două începuturi mâncând / lumina respirată în timpul / visului.( Am fost chiar noi). „Discursul îndrăgostit” este ţesut din cuvinte-lumină, cuvinte- stea în care străluceşte soarele sentimentelor nesfârşite:”La sfârşit, de undeva / a venit cuvântul./îl aruncam de la unul / la altul , îmbătaţi / de substanţa lui / care ne lovea necuprinsul, /ca bucuria roiurilor de stele/ când îşi schimbă , / din când în când, / un soare” ( Roiuri de stele, vol. Zbatere de aripi). O filozofie a destinului individual, o filosofie a iubirii- lumină , o filozofie a poetului-stea, se revelează în visele poetice care sunt poemele lui Călin Colhon. Fără a impune un sistem filosofic, identificat la Blaga în „Trilogia cunoaşterii”, fără a inventa o antimetafizică, ca în „Necuvintele lui Nichita Stănescu care” airmă că „s-a născut după ce a murit”, poetul Călin Colhon creează o trilogie a luminii. Cele trei volume transpun în vers „cercul rotund al vieţii”, sintetizează metaforic în discursuri lirice îndrăgostite intuiţia destinului tragic. Discursurile configurează filosofia acelui”dincolo” în care omul Călin Colhon „ec-sistă” ca fiinţă de lumină.


Regatul Cuvântului

67

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Poetul s-a metamorfozat în fiinţă de limbaj: „ Lăsaţi-mi vorbele pe mine / să mă acopere de pietre,/ ./ pe urmă o să-mi întorc faţa spre întuneric /şi visul spre lumină”. Poezia luminii- iubire rămâne o interogare a Adevărului Fiinţei: ..voi putea trăi? / sau fi lumină?”( De dincolo) Poetul ne oferă revelaţia semiozei infinite a acestui „dincolo” aşezat sub semnul întrebării ca în versurile care valoreză cât o exegeză: „Te-am căutat / şi te-am găsit/ acum totul poate să primească un punct urmat de semnul întrebării” ( Şi te-am visat, vol. De ce, Doamne?)

Bibliografie: Călin Colhon- De ce, Doamne? Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2006 Zbatere de aripi, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2006 Creşteau în mine dimineţi,Editura Amurg Sentimental, Bucureşti,2006 Martin Heidegger –Originea operei de artă, Editura Univers,Bucureşti, 1970

APOCALIPSA DUPÃ THEODOR RÃPAN sau VOCAŢIA UNIVERSALULUI

Prof. dr.

Nicoleta MILEA

„Poetul e un saltimbanc rănit/ cu umerii credinţei în ispită,/ în roşă cămaşă pustiul îmbracă,/ absintul îi este iubită...// Poetul e o salcie pletoasă,/ în apa lui Cuvântul se botează,/ ghearele dimineţii bojocii îi rup,/ săgeata din rană-i veghează...// Poetul e un înger tuns chilug,/ noaptea îl ştie pe dinafară,/ în sufletul lui e atâta belşug:/ Evanghelie ce nu va să moară...// Poetul e un crocodil sfios,/ ochii săi Moartea înfruntă,/ sub al zării cernit patrafir/ vocea privirii devine căruntă...// Poetul e ce eşti şi tu, şi el:/Tăcere netăcută-n faţa firii,/ prefacă-se lumina-n mărăcini,/ în gândul său apun toţi trandafirii...// Poetul e toiagul către zei,/ cu plugul minţii, iată, cerul ară,/ din focul prometeic destrupat/ Poetul e un Dumnezeu de ceară...”

Theodor RĂPAN

Ori de câte ori mã apropii de Poezie, şi se întâmplã mai tot timpul, simt cum o necesitate intrinsecã articuleazã dimensiunile creativitãţii: e chemarea spre deschidere, dar şi ispita transgresãrii cadrelor convenţionale. Aventurã personalã, sisificã şi orficã, totodatã, Poezia ne deschide Calea cãtre valorile fundamentale, printre care şi cele estetice. ªi, dacã vrem sã spunem lucrurilor pe nume, atunci trebuie sã subliniem cã Poetul rãmâne marcat de culturalitatea şi istoricitatea lui, în orice ipostazã, singura posibilitate de a le depãşi nefiind nicidecum solitudinea, ci înãlţarea pânã la conştiinţa de sine a propriei deveniri, încercarea temerarã de a privi lucrurile din perspectiva universalitãţii şi a eternitãţii lor. Fiinţarea în plan ficţional este mai mult decât ademenitoare, dând impresia unei largi comprehensiuni, în consecinţã, şi a unui spirit conciliator. Cele mãrturisite mai sus sunt consideraţii fundamentale ivite la citirea celor patru Evanghelii ale poetului Theodor Rãpan: EVANGHELIA INIMII – „ANOTIMPURI” ‒ Jurnal de poet (cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010), EVANGHELIA CERULUI ‒ „ZODII DE POET” (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2011), EVANGHELIA TÃCERII ‒ Solilocvii (cu opera grafice de Damian Petrescu, 2011) şi EVANGHELIA APOCALIPSEI – Epifanii (cu opere grafice de Damian Petrescu, 2012), toate apãrute la Editura „Semne”. Gânditor grav, plin de fervoare în demersurile sale, adept subtil şi nuanţat al concepţiei privind legãtura fireascã dintre divin şi liric, Theodor RÃPAN aduce cuvântul „Evanghelie” din vocabularul biblic în dicţionarul poetic, „Vestea cea bunã”, îndemnându-şi cititorul la reflecţie. Nu este o evanghelie simplã, este EVANGHELIA APOCALIPSEI! Înţelesul literal al termenului „Apocalipsã” este acela de „ridicare a vãlului”, de dezvãluire. Este un gen literar revelator, în care descoperirea voinţei divine se face cunoscutã oamenilor prin intermediul viselor, al viziunilor profetice sau prin mijlocirea unor mesageri cereşti, cum ar fi îngerii. În cazul nostru, Poetul este dovada vie a modului de gândire şi rostire într-o perioadã hotãrâtoare pentru cultivarea liricii. Remarcabilã, atât din perspectiva evoluţiei genului, cât şi din aceea a raportãrii la literaturã, în general, şi la Poezie, în special, expresia lumii subiective a creatorului transpune trãiri absolute, necondiţionate. Este, în fapt, revelaţia divinitãţii în persoana Poetului, precum şi superbia vãpãii de foc a spiritului întrupat în versuri.


68

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Conceptul comportã sensuri multiple, experimentând atitudini estetice fundamentale ce se caracterizeazã prin tendinţa de a observa stãrile, fenomenele în contextul universal şi de a le închega într-un sistem proporţional şi armonios, corespunzãtor frumosului şi concordant cu norme raţionale care impun modelul, perfecţiunea, idealul. Ideile se probeazã prin idei. La drept vorbind, cele mai multe dintre dovezile ingenios ascunse, invizibile, sunt emise, deopotrivã, şi pentru a ne convinge, şi pentru a ne seduce, aceastã subtilizare a evidenţei ţinând de tactica „Mãrturisitorului.” Nu, sã nu credeţi cã avem de-a face cu o carte religioasã, chiar dacã sunt suficiente elemente, la prima vedere, care ar putea sã deruteze! O conştiinţã înaltã este în sfânta alarmã a Poetului pururi nemulţumit de sine, care îşi scrie şi rescrie Opera, dovadã cã, pentru el, important nu este creatorul, ci creaţia. De la textele sumeriene pânã la Metamorfozele lui Ovidiu, de la Codex Sturdzanus pânã la Vasile Voiculescu, de la Rig-Veda pânã la Mihai Eminescu, de la Varlaam pânã la Tudor Arghezi, de la Antim Ivireanul pânã la Lucian Blaga, de la Miron Costin pânã la Daniel Corbu, de la Nechifor Crainic pânã la Marta Petreu, de la Epopeea lui Ghilgameş pânã la Dimitrie Cantemir, de la Dante Alighieri pânã la Nichita Stãnescu, iatã, numai câteva dintre „vocile”care s-au apropiat cu nesfârşitã dragoste de componenta eshatologicã a imaginarului literar al Apocalipsei. Îmi trece prin gând afirmaţia unui distins om de culturã, mai adevãratã ca oricând: „Ca Poetul sã scrie un poem valabil, trebuie sã fi bãut apã din trei izvoare: lumea ebraicã a Vechiului Testament, lumea greacã a Noului Testament şi lumea latinã, pentru cã limba latinã a fost, timp de veacuri întregi, limba sacrã în care s-au exprimat cele mai mari gânduri. Aceste trei izvoare trebuie cunoscute îndeaproape de un poet care vrea sã facã ceva şi sã spunã ceva oamenilor.” (Ioan ALEXANDRU) Mi-am amintit această „spunere”, constatând că Evanghelia Apocalipsei – Epifanii este concepută după o altă structură decât a tuturor celorlalte creaţii amintite aici. Creatorul reflintextului ‒ Theodor Rãpan, încã din Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet ne obişnuise cu un text nou, o formã de introspecţie a sinelui. Se recunoaşte în totalitate în crezul spaniolului Juan Ramón Jiménez, potrivit cãruia: „Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinţã.” De aici, dar şi din cele patru mottouri sugestive, porneşte cãlãtoria prin anotimpurile spiritului: Primãvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia şi Iarna – Ultima Thule, cuprinzând fiecare câte un ciclu de 33 de poeme.

Teodor Râpan

În fiecare, îşi manifestã, ca o constantã, intensitatea plãcerii de a crea, de a scrie, de a nemuri „Clipa cea repede”, cãci pe ea a zidit-o cu har între filele acestei cãrţi, în care se defineşte când interogativ, când afirmativ, când exclamativ, dar întotdeauna inedit: „Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silabã ori ultimul şopot? Nu ştiu! Moarte, acordeazã clavirul tãcerii din mine şi ajutã-mã, Doamne, sã trec…” Spaţiul liric distinct, Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este ofranda adusã credinţei sale, nu întâmplãtor aşezatã pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea Poetului cu frumuseţea, cu plenitudinea realului, cu puritatea înaltului, este absolutã: „La echinocţiu smirna se preface în muceniţa Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slãvesc ghindarul, din muritor sunt rãspopit Cuvânt. Nu am murit! Nu am murit?”

Rostirea lui rotunjeşte cu prisosinţã crezul: „Aflaţi: nu voi trãi niciodatã în dispreţul Cuvântului,/ în pleava uitãrii înnopteazã poeţii!/ Cât despre Moarte,/nimic în rostire şi cutumã de foc.” Evanghelia Cerului ‒ Zodii de poet, pe baza intertextualitãţii, cultivã reflintextul. Sunt variate punctele din care porneşte: privirea în oglindã, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plãsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice, toate dobândind noi valenţe estetice. Cei 144 de poeţi ai „zodiilor lirice” (12 zodii, pentru fiecare zodie 12 poeţi) sunt prezenţi în cea de a doua evanghelie în sistem reflex, compunând „inima” cãrţii, într-o manierã subiectivã, înţeleasã ca modalitate de „a fi” a eului, situat în centrul unui univers pe care îl reconstruieşte de la temelie. Aici, lumea poeticã este un macrocosmos, în care grupãrile se fac dupã semnele zodiacale. Fiecare simbol, semnificaţie, fiecare metaforã sau rimã este, de fapt, un indiciu al destinului ce va fi urmat. Motivul se construieşte ca un dialog între textul citat şi replica, la baza cãreia stã actul creaţiei. Vocea liricã devine ecoul propriei arte. Remarcãm, astfel, viziunea înnoitoare în ceea ce priveşte modul de a recepta poemele confraţilor de condei, dar şi creaţiile originale inspirate de aceştia, oferindu-ne şansa unei alte receptãri. Reflexe de stare, de atmosferã, de idee, de mãiestrie artisticã sunt marca originalitãţii lui Theodor Rãpan: „ªtiu, Carlos, poezia este criminalã din naştere. Cer înspinat! Cum nici «dragostea nu-i mai mult decât ceea ce vezi». Poeziei nu i te poţi împotrivi, morţii, da! De aceea mã pãstrez întreg pentru lectura la prima vedere cu Dânsa. Uneori, ştiu ce sunt: umbra Cuvântului, când tãcerea rãsunã-n surdinã! O fi ea, lumea, de beton armat, dar eu beau de fiecare datã în cinstea escadrei ce nu va sosi niciodatã! «Nu, inima mea nu-i mai mare ca lumea./ E mult mai micã./ Nu-mi încap în ea nici durerile./ De aceea îmi place sã povestesc atât de mult despre mine.» Între dragoste şi poezie, între apã şi foc o lebãdã neagrã-mi pluteşte prin suflet. Nu scriu versuri despre întâmplãri, nu fac poezie cu trupul, nu-mi cânt oraşul, nu dramatizez, nu invoc, nu cercetez, nu readuc în ochean copilãria, nu şovãi între oglindã şi memoria-n risipire. La îndemnul tãu, Carlos, pãtrund tãcut în regatul cuvintelor! «Acolo sunt poemele careaşteaptã sã fie scrise./ Stau paralizate, dar nu disperate!» Aştept ca fiecare dintre ele «sã se împlineascã,/ sã se consume cu


69

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

puterea cuvântului/ şi cu puterea tãcerii.» Nu privesc în spatele cuvintelor şi nici nu le bârfesc lungimea rochiilor. «Tac, ticsit!» Doar atunci, în noaptea aşteptatei nunţi, «mã fac atât de sublim,/ atât de natural şi de plin de secrete,/ atât de ferm şi de fidel…» Încã sunt viu! «Dansaţi, fraţilor!/ Dupã aceea, ca o logodnã/ va veni moartea!»” Calea spre noua paradigmã literarã a fost continuatã în Evanghelia Tãcerii – Solilocvii, dar de aceastã datã cultivând autoreflexul, pentru cã aşa am numit compoziţiile care ne-au ajutat sã gãsim rãspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tãcerea Poeziei sau Poezia Tãcerii, în cãutarea sinelui? Mottourile dedicate exclusiv „Tãcerii” îi aparţin lui Theodor Rãpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate pânã la momentul respectivsuccesiv, şi exprimã devenirea cea întru „fiinţã” a poeticii autoreflectãrii. Din aceastã perspectivã putem vorbi ca despre o Antologie de autor. Compoziţia exterioarã se dezvoltã în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de iniţiere, Alfabetul Tãcerii, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numãrului semnelor alfabetului). O geometrie perfectã dominã cele 12 capitole, structurate şi ele în câte 12 poeme fiecare, constituindu-se în secvenţe importante pentru textura întregului. Arhitectura rotundului este evidentã la toate nivelurile.Pãtrunderea în miezul „Poeziei Tãcerii”este posibilã numai intuind plurivalenţa simbolurilor şi decriptându-le în contextul în care apar: „Acolo sus, neinventat încã,/ Poetul e glonţul de zãpadã al Cântecului!/ Feriţi-vã!/ Devenit sunet e atât de aproape,/ un zeu rãstignit,/ în scoica sidefatã a mãrii,/ Apocalips al silabelor,/ între care lumina furtunii alege,/ pentru ospãţul de tainã,/ pe ţãrmuri,/ una...” Carte unicã, de o rarã coerenţã compoziţionalã, Evanghelia Tãcerii – Solilocvii are o construcţie armonioasã, inseparabilã între conţinutul poetic dens şi forma adecvatã, materialul lingvistic fiind ordonat dupã o logicã interioarã. Pãrţile se organizeazã într-un tot unitar, ca produs al intuiţiei artistice, dar şi ca realizare deliberatã de creatorul ei. Ciclul Evangheliilor lirice îl incheie Evanghelia Apocalipsei – Epifanii. Conexiunea celor patru evanghelii se realizeazã gradat, pornind din anotimpurile vieţii, trecând prin cerul celor 144 de poeţi ai lumii, parcurgând toate nuanţele tãcerilor rãpaniene, strãbãtând Clipa Cuvântului de la ego la miracol. Intrarea în carte se face prin cele opt mottouri, selectate cu rafinament din texte biblice, „Ferice este cel care citeşte…” (Ap. 1,3), dar şi din poeţi contemporani, „La drept vorbind, iubit cetitor,/ mã şi tem sã te invit în atelierul mecanic/ al acestui poem pe cât de lucid pe-atât de halucinant,/ cãci aici şi acum, Domnul Abis şi Prinţul Neant/ vor pune în funcţiune, dupã un scurt repaus,/ maşina de fabricat absurd, maşina de fabricat haos.” (Arcadie SUCEVEANU) Fiecare motto este un preambul care ne pregãteşte pentru pãtrunderea în atmosfera cãrţii şi pentru cãlãtoria prin inima ei, cãci Domnul Abis şi Prinţul Neant ne îndeamnã într-un fel special sã ne privim mai îndeaproape îndoielile raţionale. Dedicaţia, ofrandã generoasã tuturor celor dragi Poetului-Mag, îi face cumva egalii Lui, în identificarea Dumnezeului Poeziei, cãci, ce altceva sunt epifaniile dacã nu reflexe explozive ale credinţei celor „aşezaţi deopotrivã la Masa Tãcerii,/ în aşteptarea Apocalipsei!” Evanghelia Apocalipsei este, în fapt, Apocalipsa Poetului-Mag! ªi dacã ştiţi şi credeţi cu toatã forţa gândului cã esenţa Magului este transformarea, atunci sã credeţi în inocenţa şi în ochiul lui proaspãt în care blândeţea, graţia, modestia, delicateţea se desfac precum petalele unui trandafir. Trebuie doar sã fii rãbdãtor, dacã vrei sã îi meriţi înflorirea. Numai aşa, lumea veche va fi nouã pentru tine, Cititorule! Eu, Poetul… (Dana-Mihaela Burda) sunt versuri care preced povestea de deschidere „Pas în doi”, în care sensurile filosofice se comunicã fluent, gnomic, cu o nuanţã de amãrãciune romanticã a condiţiei asumate. Verbele sunt la prezentul etern, abstract, rece, cu nuanţa unor maxime inflexibile, cãci pânã la urmã, în fiecare dintre noi poate fi un Mag. El vede şi cunoaşte totul, pentru cã priveşte lumea în continua ei mişcare, dar sufletul sãu sãlãşluieşte în ţinuturile Luminii. Aşa poate fi transmis cel mai bine mesajul Apocalipsei dupã Theodor Rãpan, o carte esenţialã a sentimentelor, o Scripturã a Poeziei Limbii Române. Ca sã ajungã aici, Poetul şi-a lãsat în aşteptare cel mai bun prieten, pe Damian, şi a pornit însoţit de Daimonul sãu, în cãutarea „Cuvântului ce exprimã Adevãrul”, în descoperirea Graalului.


Regatul Cuvântului

70

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

OBÎRŞIA POPORULUI ROMÂN Paris

Valeriu D. POPOVICI URSU

SFINXUL DIN BUCEGI REPREZENTÂNDU-L PE ZEUL MOŞ (ZAL-MOX-IS) PRIMUL CONDUCĂTOR-REGE ŞI SACERDOT AL POPORULUI ROMÂN (c. 5.590 – 5.508 î. Hr.) Un mare savant german Alexander von Humboldt scria : ,,Capacitatea de a lămuri propria istorie, constituie pentru orice popor piatra de încercare a maturităţii sale”. Ori, dacă noi românii n-am ajuns să ne cunoaştem adevarăta noastră obîrşie, astăzi, când avem la dispoziţie atîtea surse de informaţii, înseamnă că noi, poporul român, n-am ajuns să ne manifestăm maturitatea noastră. Este bine cunoscută politica regimului comunist după al doilea război mondial şi, din păcate şi a regimurilor post decembriste, de a înfometa populaţia, prioritatea românului rămânându-i grija zilei de mâine, pentru subsistenţa lui şi a familiei sale. Altfel se explică existenţa a şase milioane de români în diaspora şi, în curînd vom avea în Sfîntul Sinod, mai mulţi episcopi în diaspora decît în ţară! Toţi tinerii cu care am avut contact în ţară cît şi în străinătate nu cunosc adevărata obîrşie a poporului nostru, cu toţii ştiu cum au învăţat la şcoală, că noi românii descindem din colonii romani aduşi de împăratul Traian când a cucerit Dacia. Şi culmea, romanii au supus doar o şeptime din teritoriul unde locuiau strămoşii noştri! Cu toate că mulţi istorici au combătut teza romanizarii Daciei, această teză subsistă şi astăzi în istoriografia oficioasă românească, fiind una din principalele obiective de deznaţionalizare, privilegiată de către regimurile comuniste de ieri şi de azi. Această utopică teză a originii noastre, le-a permis lingviştilor noştri să-şi bată joc de obîrşia limbajului nostru, atribuind originea tuturor cuvintelor româneşti de la romani (o foarte mică parte) şi restul de la toate hoadele care au năvălit şi ne înconjoară astăzi, iar 4.000 de cuvinte de origine necunoscută! Cu toate că după evenimentele din decembrie 1989, o serie de scriitori au putut scrie despre adevărata obîrşie a poporului nostru, din cauza atît a concurenţei între linia oficioasă a învăţământului şi tirajul redus al cărţilor care combăteau utopicele teze ale învăţămîntului public, învăţămîntul din şcoli a ieşit învingător. În cele ce urmează, vă vom expune adevărul istoric despre obîrşia popoului nostru. Un mare savant ardelean Nicolae Densuşianu, ales Membru corespondent al Academiei Române, a scris o carte Dacia Preistorică, apărută în anul 1913, după moartea sa şi, reeditată apoi deabea în anii 1986 şi 2003. În această prestigioasă carte, autorul a evocat pe larg, tot ce a găsit scris despre strămoşii noştri, la istoricii greci, romani şi egipteni. Aceşti scriitori i-au denumit pe autohtonii români : pelasgi, hiperborei, geţi (popor primordial), traci, sciţi, daci, dar ei se numeau între ei, cum femeile la ţară îşi denumesc bărbatul : rumânul meu sau mai de curînd românul meu. Vechimea poporului nostru este atestată şi prin descoperirea în comuna Bugiuleşti, jud. Vâlcea, a unor urme de hominid de acum 1.8 -2.0 milioane de ani, care ar putea reprezenta prima staţiune australopitecină descoperită în Europa, hominidul având aceeaşi vechime ca şi cel descoperit în Africa de Sud. Demn de remarcat este faptul că la Porţile de Fier şi în apropiere, de o parte şi alta a Dunării, s-au găsit cele mai vechi urme de locuire din Europa cît şi existenţa agriculturii încă din anul 7.800 î.Hr., cea mai veche din lume. O altă binefacere de care a beneficiat poporul român este existenţa sării şi a izvoarelor de apă sărată de o parte şi alta a Carpaţilor, ceea ce explică explozia demografică şi a animalelor din ţara noastră, culminând în neolitic. Un fenomen natural semnalat de către doi oceanografi americani William Ryan şi Walter Pitman în cartea Noah’s Flood, a fost anul 5.600 î.Hr., când apele din Mediterana au spart zăgazul stâncos de la Bosfor, inundând lacul de apă duce ce exista înainte, creând Marea Neagră de astăzi. Acest fenomen, a dezlănţuit o migrare a populaţiilor dimprejurul fostului lac spre toate azimuturile.


Regatul Cuvântului

71

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Acelaşi exod îl semnala cu mai bine de opt decenii înainte, Nicolae Densuşianu în cartea sa citată mai înainte, fără să cunoască cauza exodului. Un fapt cert, consemnat în scrierile egiptene şi greceşti, este că primii conducători religioşi ai Egiptului, cît şi binefacerile aduse de aceşti conducători, cu oamenii cu care au venit la civilizarea poporului băstinaş, erau veniţi din nordul Dunării, adică din Spaţiul Carpatic. Primul conducător-rege român care a domnit şi peste Egipt a fost denumit Uran, nume de astru pe care i l-au dat egiptenii după moartea şi sacralizarea sa. Începutul domniei lui, scriitorii i-au dat diferiţi ani, variind între 6.000 şi 5.605 î.Hr. Noi opiniem pentru anul 5.600 î.Hr., an stabilit de ocenografii americani pentru anul creării Mării Negre. Susţinem acest an şi pentru faptul că fenomenul întîmplat la Marea Neagră a fost considerat de preoţi ca un semn divin, dându-le îndemnul de a pleca şi în alte părţi ale lumii să împărtăşească şi cu alte populaţii din cuceririle civilizaţiei lor. Uran a domnit 32 de ani, până în anul 5.568 î.Hr. I-a urmat la tron fiul său care a fost un rege iubit de toate popoarele peste care a domnit, atît la egipteni dar mai ales la noi românii. În anul 5508 î.Hr., regele şi sacerdotul nostru se stinge din viaţă la o vîrstă foarte înaintată. După moartea sa, pentru toate bunăstările pe care le-a înfăptuit la toate popoarele peste care a domnit, el a fost slăvit şi sanctificat, egiptenii dându-i denumirea unui astru, Saturn. Noi românii l-am numit Omul, Zeul Moş–Zal-mox-is, iar grecii l-au denumit Kronos. După Vergiliu în Aeneas. VIII, 380 şi Macrobius în Saturnalia I, 7 ,,Saturn este acela, care, după cum spun tradiţiile vechi, făcuse pe oameni să părăsească viaţa sălbatică, i-a adunat într-o societate, le-a dat legi şi i-a învăţat agricultura. El este şi cel care-a început şi propagat fericirea omenească” Noi românii i-am adus prinosul, sculptându-i bustul pe vîrful Omul, iar tiara care-i sculptată deasupra capului, este însemnul tuturor conducătorilor poporului nostru pînă la Decebal. Menţionăm faptul că acest an 5.508 î.Hr. n-a apărut în scriptele româneşti, şi numai în ele, doar între sec.XIV şi XVIII. Vă vom da un singur exemplu, avem cu sutele, privind specificarea acestui an de referinţă 5.508 î.Hr., pe care unii scriitori recenţi l-au denumit ,,Facerea lumii” probabil dintr-o inscripţie în piatră a ctitorului bisericii Sfîntul Nicolae din Dorohoi, Ştefan cel Mare şi Sfînt în care stă scris ,, ... anul de la zidirii lumii 7003 ...” Între secolele amintite mai sus, toate hrisoavele domneşti şi bisericeşti erau datate de la anul 5.508 î.Hr. Cel mai grăitor simbol al vechimii poporului nostru ni l-a lăsat Ştefan cel Mare şi Sfînt pe placa sa funerară : «Evseviosul Domn Io Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu, Domn al Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitorul şi ziditorul acestui sfînt locaş, (este vorba de Ştefan cel Mare n.n.) carele aici zace şi s-a mutat la vecinicele locaşuri în anul „7...”, luna ..... şi a domnit ..... ani». Prin faptul că datele morţii n-au fost completate, însemnă că lespedea a fost comandată de domnitor înainte de moartea sa. Urmaşii săi, au lăsat necompletate datele morţii sale, pentru a ne arăta nouă românilor că, Ştefan este şi va rămâne pentru eternitate viu în amintirea faptelor lui, ca Atlet al lui Hristos. Deasupra lespedei de marmură albă, a existat un acoperământ – un pocrovăţ după limbajul ecleziastic – de catifea roşie, brodat cu flori de aur care acoperea piatra mormântului. Pe marginea pocrovăţului este scrisă o inscripţie în litere cirilice, astăzi expus la muzeu: «Io Bogdan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnitorul ţarei Moldovei, am înfrumuse-ţat şi am acoperit cu acest acoperământ mormântul tatălui seu Io Ştefan Voievod, care a domnit în ţara Moldovei 47 de ani, trei luni şi carele s-a mutat pe vecinicul locaş în leatul 7.012 (1.504 n.traducătorului), luna cuptor (iulie n.tr.), ziua a doua, la ora patru din zi».1 Am ţinut să expunem pe scurt, dovada vechimii atestate a poporului român, pentru a aduce omagiul cuvenit adevăraţilor noştri strămoşi, care ne-au lasat cel mai valoros tezaur, limba dulce românească, limba cântată de marii noştri poeţi şi scriitori: Eminescu, Alexandri, Coşbuc, Creangă, Slavici, Topârceanu, Eliade pentru a nu-i cita decît pe aceştia. De reţinut este faptul că, limba noastră în trecutul îndepărtat, a fost şi limba primară a europenilor.

1)

Cartea „Adevărata obârşie a poporului român” autor V. D. Popovici-Ursu, Ed. GEDO Cluj, 2012 p. 21-28.


Regatul Cuvântului

72

poem cu albastru

Sub ochiul de lună

sinapse nocturne

am adormit aseară mian într-un răsărit de lună târzie şi nu erai lângă mine

Sub ochiul de lună, în tainicul ceas, În umbra de nouri înalţi, fac popas, Să număr în tihnă ce stele-au căzut, În anii ce-n goană prin mine-au trecut.

când am vrut să iubesc iubirea mi-a întors spatele

umblai desculţ printre cuvinte m-ai sărutat în zori cu toate poemele tale

Emilia Dănescu

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

fată de iarbă mi-ai spus zămislită din partea albastră a sufletului

Castele de nisip Castele de nisip am construit... Degeaba, tălpi de piatră le-au strivit! Trec zile şi nopţi albe-n căutări, Iubirea mi-e-nşelată-n aşteptări. Inimi de foc în ticăit pervers, Mă ispitesc să mă opresc din mers. Castele de nisip am construit... Degeaba, tălpi de piatră le-au strivit! Dar nu vreau înapoi să mai privesc La spinii trandafirilor cum cresc Ca nişte aripi, înspre asfinţit, Însângerându-mi cerul răstignit. Ciocârlia cântă clipa Castele de nisip am construit...

Cum cântă o chitară în surdină, Şoptind pe strune vorbe de iubire! Iar paşii tăi în mare mă adună... Desculţ, destinul scurmă-n amintire. Să zbor aş vrea, precum o ciocârlie, Spre focul soarelui, cu aripi frânte, Să-mi cânt iubirea, norilor, târzie, Stiletul clipa-n loc să o împlânte! Te chem în noapte, luna mă aude, Şi mângâie cu braţele-i de stele. Se-aruncă-n mare, degetele-i ude Îţi tatuează gândurile mele.

Poveste de toamnă Strâng cioburi arămii dintro poveste... Când cearcănele vieţii îmi ascund, Nici lacrima săpată nu mai este În orizontul ce-l credeam rotund. Prin nori, străpunge-o suliţă din soare Şi negurile-n zări perdeluiesc, Se zbate-o coardă-n inima ce doare În neputinţa visului grotesc. Grăbiţi, cocorii să îmi dea de ştire, Spre sud vâslesc în stoluri gri, din zori, Se-aşterne toamna iarăşi peste fire, Melancolia îmi musteşte-n pori.

Când deapănă viaţa povestea ca-n vis, Lăsăm totu-n urmă, aşa ne-a fost scris, Nimic nu vom duce cu noi în pământ, Rămâne doar ce am lăsat prin cuvânt. Se spune că-n viaţă-ai fost vrednic ca om, De–ai pus temelie, sădind şi un pom, Dar nimeni nu este mai mult preţuit, Decât e acel ce, trăind, a iubit! De număr din nou câte stele-au căzut Şi anii pierduţi într-o viaţă-n trecut, Atât de puţine secunde-au rămas, Sub ochiul de lună, în tainicul ceas!

când am vrut să scriu cuvintele au fugit de mine am sorbit până la fund paharul dezamăgirii apoi am vrut să râd dar râsul s-a prefăcut în migdale amare în nopţile albe cu lună singurătatea mi-a fost prietenă bună

Zestrea toamnei Mărăcini mă împresoară Dinspre toamna ce-a venit Şi-mi dă veste-ntâia oară, Că trecutu-i asfinţit! Cerul înstelat, cunună, Şoaptă dulce de amor, Într-un curcubeu mi-adună Un poem nemuritor. Când aud chitare-n zare, Îngânând frânturi de vers, Un luceafăr mă apare Într-un colţ de univers.

cântec pentru tine când taci te aud cu ochiul minţii te sorb de pe buzele mării te respir din porii amintirilor când te caut noaptea îmi ascunde tristeţea în umărul mării mă simt bine în hainele tale de bărbat liberă pasăre călătoare sub ochiul de lună mă doare îndepărtarea şi sunt singură doar eu vaierul mării şi plaja picioarele-mi prind rădăcini în uitare


73

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

DANÇA No âmbito do evento Festival ao Largo, o Ensemble Folclórico Junii Sibiului apresenta no dia 10 de Julho, às 22h00, na Praça São Carlos, em frente ao Teatro Nacional danças e músicas tradicionais de várias regiões da Roménia. Junii Sibiului (Os Jovens de Sibiu), grupo mais antigo de divulgação de folclore romeno nasceu em 1944 e foi declarado património universal. A riqueza e diversidade do reportório, a técnica dos dançarinos, dos instrumentistas e solitas receberam elogios e várias distinções em mais de 400 digressões efectuadas na Europa, América do Norte, Ásia e África. O estututo de Embaixador da espiritualidade romena foi-lhe reconhecido em 1986, quando Junii foram o primeiro grupo de divulgação de folclore romeno a efectuar uma digressão nos Estados Unidos. Na localidade de Patras, o grupo recebeu, simbolicamente a chave da Sibiu - Capital Cultural Europeia 2007.

MÚSIC A Lisboa coorganiza

O Instituto Cultural Romeno de dois concertos extraordinários com Alexandru Tomescu & Orquestra Filarmonia das Beiras, em Aveiro e Lisboa. A estreia portuguesa de Alexandru Tomescu e do seu célebre violino Stradivarius Elder – Voicu 1702 (parte do Património Nacional da Roménia) será no dia 10 de Julho, pelas 19h30, no Auditório da Reitoria da Universidade de Aveiro (Campus Universitário de Santiago), por ocasião da abertura oficial do International Symposium on Applications of Ferroelectrics (ISAF). O segundo concerto será em Lisboa, no dia 11 de Julho, às 22h00, no âmbito do Festival ao Largo 2012 (Largo de São Carlos, Lisboa). O repertório será composto por peças para violino e peças para violino e orquestra de famosos compositores romenos e internacionais, entre os quais George Enescu, Ciprian Porumbescu, Constantin Dimitrescu, Dinu Lipatti e Mozart. Entrada livre Com uma carreira impressionante, que se estende por quatro continentes e mais de trinta países, Alexandru Tomescu é de longe o líder da jovem geração de violinistas romenos. O público e a imprensa apreciam no superlativo a personalidade carismática do artista, a sua profundidade e a beleza das suas atuações. O palmarés de Alexandru Tomescu conta com mais de 100 primeiros prémios nacionais e 26 distinções internacionais em competições de prestígio como Niccolo Paganini (Itália), Pablo Sarasate (Espanha), Marguerite Long - Jacques Thibaud (França) ou George Enescu (Roménia). Nos últimos anos, o jovem violinista foi convidado a juntar-se aos professores de violino mais


74

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

famosos nos júris de concursos internacionais na Itália, França ou Roménia. Um papel particularmente importante na sua formação como artista tiveram os seus professores, que o orientaram, apoiaram e inspiraram ao longo dos anos: sua mãe, profª. Mihaela Tomescu, o maestro Ştefan Gheorghiu, prof. Eduard Schmieder ou violinistas famosos como Ruggiero Ricci, Igor Oistrach ou Tibor Varga. „De cada um tomei o que tinha de melhor, construindo desta forma, ao longo do tempo, a minha própria visão artística” – declarou, numa entrevista recente, Alexandru Tomescu. Ao longo de mais de 20 anos de atividade concertística, os sons do violino do jovem romeno ressoaram nas maiores salas de concerto do mundo: Carnegie Hall (Nova Iorque), Concertgebouw (Amesterdão), Filarmónica de Berlim, Théâtre des Champs Elysees (Paris) ou Metropolitan Arts Center (Tóquio), ao lado de orquestras de prestígio dirigidas por maestros famosos: Kurt Masur, Valery Gergiev e Christoph Eschenbach. Solista concertista da Orquestra Nacional Rádio – Bucareste, o jovem violonista tem uma intensa atividade musical a nível nacional, atuando nos palcos de todas as filarmónicas da Roménia. Na sua qualidade de presidente da fundação cultural “Remember Enescu”, Alexandru Tomescu está implicado em inúmeros projetos musicais, especialmente na organização do concurso internacional de violino “Remember Enescu”. Nas mãos do jovem artista encontra-se o célebre violino Stradivarius Elder – Voicu de 1702, instrumento de um valor inestimável, que faz parte do Património Nacional da Roménia. A sua abertura para experiências é única – desde a estação de metro até ao pedestal da estátua de Lenine, nenhum lugar é demasiado longe do palco para o artista, que sempre consegue criar um ambiente especial através da força e do carisma da sua música.

http://www.icr.ro/lisboa/eventos/estreia-de-alexandru-tomescu-e-do-seu-stradivarius-em-aveiro-e-lisboa.html?limba=pt - void

TEATR Entre 4 e 18 de Julho de 2012 decorrerá a 29ª edição do Festival de Teatro O e o mais importante deste de Almada, o terceiro da Europa em dimensão gênero em Portugal. No âmbito deste evento, o Instituto Cultural Romeno em Lisboa, em parceria com a Companhia de Teatro Almada, apresenta o espectáculo “Dois de nós”, na interpretação dos actores Ana Pepine e Paul Cimpoieru, da Companhia Passe Partout Dan Puric da Roménia. O espectáculo terá lugar no dia 11 de Julho, pelas 22h00, no Palco Grande da Escola D. António da Costa em Almada (Av. Prof. Egas Moniz). Desenvolvendo uma actividade na forma de uma escola de elite no domínio artistico, Dan Puric conseguiu realizar, juntamente com os membros da sua companhia os espectáculos de pantomima “Dois de nós”, “Made in România”, “Os Fatos”, “Hic sunt leones”, “Os 150” e “Dom Quixote”, que gozaram de grande successo em digressões, festivais e concursos em que participaram. A companhia visitou pela primeira vez Portugal em 1998 com o espectáculo “Toujours l’amour”, apresentado no âmbito da Exposição Mondial. Premiada como ouro em 2010 no Festival Internacional de Drama e Pantomima de Belgrado, “Dois de nós”, com a marca do actor e encenador Dan Puric, cuja linguagem teatral ultrapassa todas as barreiras linguísticas, culturais e sociais, é um espectáculo atemporal, em “língua do mundo / language of the world”.


75

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Os jovens actores Ana Pepine e Paul Cimpoieru são os encenadores, os directores e os protagonistas deste espectáculo. “Dois de nós” conta a história de qualquer casal que vive a eufória do amor, com os seus altos e baixos. Um “love story” classico, sensual, expressivo, que se prolonga desde que foi dado nome ao amor até hoje. O espectáculo mistura movimento e imagem com músicas portuguesas, espanholas e italianas entre outras. “Ana Pepine e Paul Cimpoieru assumiram a minha mentalidade e conseguiram com a peça “Dois de nós” surpreenderme até a mim. Por uma combinação perfeita do teatro-dança e da pantomima, através de uma linguagem internacional, levam o espectador a um estado de sonho que não pode ser definido, comparado ou catalogado. Este efeito é dado pelo teatro sem palavras, é como um mistério sem nome que, uma vez entendido, queremos guardar”, testemunha o próprio Dan Puric.

Escola D. António da Costa Avenida Professor Egas Moniz 2804 Almada


Regatul Cuvântului

76

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Gheorghe VICOL

AFORISME                              

Codrul îşi leapădă toamna frunzele ca pe nişte păcate ale tinereţii din primăvară. Caprele torceau firele de iarbă în izvoare de lapte. Nici un licurici nu-şi vinde lumina. Oglinda lacului reflectă puritatea cerului albastru, ascunzând cu delicateţe mâlul din străfunduri. Stejarul, paznic al timpului, îşi duce scorbura în spate ca un moşneag rucsacul. Dacă m-aş opri brusc din fugă, oare umbra mea ar mai face câţiva paşi? Dumnezeule, dă-mi aripi, fie ele şi de struţ! Lăcrămioarele, măicuţe în catedrala primăverii. Viaţa lor – o nesfârşită rugăciune. În zori, cântecele privighetorilor se furişează în cupele florilor de salcâm, ca o alunecare de gând în lacrimile mierlelor. Mi-am cumpărat un păun, să am şi eu primăvara mea ... Am inventat un toc inteligent, care scrie singur. Oare la sfârşitul poemului va semna cu numele meu sau cu al lui? Despre anatomia oii, cel mai bine scrie tocul cu peniţa făcută din dinte de lup. Dacă vrei să afli frumuseţea limbii zeilor, citeşte-l pe Eminescu. Dacă vrei să afli frumuseţea limbii pământului, citeşte-l pe Creangă. Dacă, însă, îi vei citi pe amândoi, vei afla întreaga frumuseţe a Limbii Române. Privighetoarea i-a învăţat pe oameni trei lucruri: pe unii să cânte, pe alţii să tacă şi pe cei mai mulţi să asculte. Vai, dar ce puţini au respectata învăţătura!... Ce curioase aplicaţii au unele pronume: lui Dumnezeu îi spun „Ţie, doamne” sau „Tu, Doamne”, iar vecinului meu, Grigore, „Dumneavoastră, domnule Grigore” ! Ori de câte ori Georgiana, din clasa I, îşi aducea păpuşa la şcoală şi o „adormea” în taină, legănând-o sub bancă, în timpul orelor, învăţătorul, deşi o vedea, nu-i reproşa nimic, ba mai vorbea şi în şoaptă. Cine n-a văzut niciodată o capră, nu poate înţelege de ce creşte iarba. Când cântă privighetoarea, multe păsări se prefac că dorm! Balaurul avea atâtea capete, că nu se putea hotărî cu care să gândească. La naştere, pruncul plânge; învaţă să râdă mai târziu, după ce-i cresc ... dinţii! Vrabia se oprise pe crucea mănăstirii, dar asta nu înseamnă că trecuse la creştinism. Chiar şi când scriu despre florile de gheaţă mă gândesc la fluturi. Miracolul zborului a fost compromis când pe cer a trecut prima săgeată cu vârful muiat în otravă. Şi albinele mănâncă miere, dar nu cu aceeaşi poftă ca muştele. De unde nu gândeşti, de-acolo sare ... gândul. Niciun măgar nu s-a vârât în ham din proprie iniţiativă. Fiecare lumânare pe flacăra ei piere. S-a dus bou şi a venit ... conservă. Calul de dar nu se pune imediat la căruţă. Dă-mi, Doamne, aripi, că de zbor am eu grijă!


Regatul Cuvântului

77

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Din însemnările unui Ambasador Român la Paris CONTRIBUTIE ROMÂNEASCĂ LA, REALIZAREA TURNULUI EIFFEL DIN PARIS Motto: Turnurile se măsoară după umbra lor Proverb Chinezesc

Petru Gigea -Gorun

Turnul "Eiffel” este o frumoasă construcţie de metal care are o înălţime de 324,8 metri (cu antenă), turnul propriu-zis fiind înalt de 300,5 metri. Turnul "Eiffel” a devenit simbolul oraşului Paris, fiind prezentat în materiale publicitare, ilustrate, cărţi, albume cât şi multiple materiale turistice. Această minunată construcţie de oţel, are o masă totală de 10.100 tone, cu o lăţime ca şi adâncime de 124,9 metri, cu trei etaje şi locuri de belverde şi un număr de 1665 de scări. Un lift încăpător şi rapid, transportă vizitatorii până la ultimul nivel, în 60 de secunde, de unde se poate observa panorama Parisului. Turnul ,,Eiffel” a fost construit între anii 1887-1889 de ing. Gustave Eiffel (18321923). La acea dată a fost cea mai înaltă construcţie din lume.

Întreţinerea turnului include utilizarea a 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale. La începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticenţă această construcţie, considerând-o inestetică. Astăzi însă este considerat drept simbolul oraşului şi una dintre cele mai frapante piese de artă arhitecturală din lume. Unul dintre clişeele hollywoodiene este priveliştea de la o fereastră pariziană, care întotdeauna include Turnul Eiffel. Aşa cum am afirmat mai înainte, Turnul "Eiffel" a devenit simbolul Frantei cel mai răspândit la nivel mondial. A fost conceput de către Emile Nouguier, Maurice Koechlin şi Stephen Sauvestre, angajaţi la Eiffel şi Co. Gustave Eiffel, iniţial reticent cu privire la proiect, a devenit ulterior un mare susţinător al său şi a cumpărat brevetul. Turnul, care poartă numele său, este una dintre principalele destinaţii turistice ale Parisului şi lumii, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Turnul şi-a primit cel de-al 200.000.000 vizitator la 28 noiembrie 2002. Structura a fost construită între anii 1887-1889 din oţel produs la Reşiţa. Turnul ,,Eiffel” mai are în compoziţie oţel de la furnalul din Govăşdia, localitatea Ghelar din judeţul Hunedoara. Acesta urma să servească drept arc de intrare la Expoziţia Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea Centenarul Revolutiei Franceze. A fost inaugurat la 31 martie 1889 şi deschis pentru public la 6 mai. 300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oţel, folosind două milioane jumătate de nituri. Luând în considerare standardele de siguranţă din acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit la construcţia Turnului, şi anume în timpul instalării lifturilor. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic, lifturile actuale sunt electrice. * *

*

La realizarea acestei bijuterii arhitectonice, un rol important l-a avut România prin industria de oţel şi oamenii săi. Membrii Clubului au intrat în posesia unor informaţii recente, prin intermediul ,,Internetului" despre contribuţia inginerului român Gheorghe Pănculescu. Puţini sunt cei care ştiu că simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel, a fost realizat după o tehnologie inventată în România de inginerul Gheorghe Pănculescu. După ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich, inginerul Gheorghe Pănculescu ajunge să lucreze în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri, ambasador în Franţa, la acea dată. În 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferată Bucureşti-Predeal. În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului căii ferate, Pănculescu a reusit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul de livrare era de aproape cinci ani. Impresionat de proiectul inginerului român, Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-l întâlni pe Pănculescu, cel care avea să devină inspector general al Căilor Ferate Române. Gustave Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate. În 1879, în casa unde se află acum Muzeul "Nicolae Iorga", francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de genialitatea invenţiei româneşti.


78

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Aici, Gustave Eiffel, care avea să devina celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris, pentru Expozitia Universală din 1889. Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de ing. Gheorghe Pănculescu la construcţia Turnului, folosind subansamble metalice confecţionate la sol şi asamblate după aceea, pe măsură ce se înalţă lucrarea. Interesant este şi faptul că destinul celor doi ingineri avea să se încheie, în acelasi an, 1922. Trebuie arătat că profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean Prahova de Istorie şi Arheologie s-a numărat printre puţinii cercetători ai acestui inedit episod. A fost special în Franţa pentru a studia cât de cunoscut este aportul inginerului român la ridicarea simbolului "Oraşului luminii". Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a găsit un studiu intitulat "Communication sur les travaux de la tour de 300 m", datat 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizează că Turnul care îi poartă numele nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti-Predeal. Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa decât în ţara unde s-a născut, respectiv în România. Doar la insistenţele profesorului Eugen Stănescu, o şcoală generală din Vălenii de Munte poartă de la începutul anului 2010, numele inginerului Gheorghe Pănculescu. Trebuie remarcat şi reţinut că Turnul "Eiffel” din Paris este construit cu oţel fabricat în Reşiţa, că pe fiecare piesă de metal ce compune Turnul "Eiffel” scrie: ,,Made în Reşita – România". Este o mândrie pentru noi, după cum au remarcat şi membrii Clubului Atlantys din Craiova, unde autorul acestor rânduri a prezentat acest episod. * *

*

La întrebarea ce mi s-a pus de către membrii Clubului, dacă am fost invitat de Conducerea "Societătii Tour Eiffel” cu vreun anumit prilej le-am răspuns că da. În acest scop redau textul ce l-am scris, cu douăzeci de ani în urmă si inclus în volumul meu de memorii ,,Din însemnările unui ambasador român la Paris ", de care s-a luat act, după cum urmează: La 17 Iunie 1989, la Paris, a avut loc o celebrare a Centenarului "Turnul Eiffel”, devenit simbol al Parisului. Acesta a fost inaugurat în 1889, cu prilejul primului Centenar al Revoluţiei Franceze din 1789. Câteva cuvinte despre istoria Turnului Eiffel. Cel care a ridicat, în inima Parisului, Turnul Eiffel a fost inginerul Gustave Bonikausen. S-a născut în 1832 la Dijon. Era fiul unui negustor, în 1855, la terminarea studiilor superioare, a obţinut diploma de inginer... chimist. Dar s-a apucat de construit poduri. La 25 de ani, a condus lucrările pentru edificarea marelui pod metalic de la Bordeaux. Pe atunci, pilonii se construiau din fontă. A considerat-o greoaie, inestetică. Şi a construit podul din bare de fier încrucişate. Faima i-a sporit atunci când a unit, la Gabarit, două lanţuri de munţi despărţite de valea adâncă a Râului Truyere, printr-un viaduct lung de 584 m şi înalt de 122 m. A fost poreclit "inginerul Universului". Anunţând că în 1889, cu prilejul Centenarului Revoluţiei Franceze, va avea loc o mare expoziţie, Guvernul Franţei a stabilit că ea "trebuie să fie o apoteoză a metalului şi maşinii, cele două victorii asupra obscurantismului". Un arhitect preconiza construirea unui turn în formă de ghilotină, altul - turn-stropitoare. Eiffel, pseudonim prin care Gustave îşi semna lucrările, a venit cu ideea edificării unui turn în întregime metalic, înalt de 300 de metri, ca simbol al spiritului uman. S-a considerat a fi o aberaţie. Unii spuneau chiar că umbra Turnului va acoperi Parisul, că o rafală de vânt l-ar răsturna peste oraş ... El s-a prezentat cu o schiţă. Ministrul Comerţului a fost cucerit de idee. Şi-a dat asentimentul. Dar când ziarele au publicat silueta turnului, a fost luat în derâdere, unii comparându-l cu un sfeşnic, alţii cu un tirbuşon, cu un manechin, cu o sperietoare de ciori ... Scriitorul Georges - Charles Huysmans a spus că e "un supozitor solitar". Când au început lucrările pe terenul denumit Champ de Mars, unii oameni de cultură au protestat cu indignare, considerând că se strică imaginea Parisului. Totul s-a scris într-o petiţie semnată de 300 de personalităţi, câte una pentru fiecare metru de turn. Ministrul i-a dat petiţia organizatorului expoziţiei, adăugând; "Vă rog să primiţi acest protest şi să-l păstraţi. Va trebui expus în vitrinele expoziţiei. O poză atât de frumoasă şi de nobilă, semnată de nume cunoscute în lumea întreagă, va atrage negreşit mulţimea şi o va uimi ... " Lucrările au continuat. În aprilie 1889 a fost gata primul etaj, iar la 31 martie 1889, adică la mai puţin de doi ani de la baterea primului nit, Gustave a pus drapelul Franţei în vârful Turnului. Pentru inaugurarea oficială ar fi vrut să-l acopere cu o husă, care să fie dat jos de cel care urma să dezvelească Turnul. S-a renunţat, căci ar fi fost nevoie de 75.000 mp de pânză! Încă din prima zi a expoziţiei, turnul a fost luat cu asalt de către vizitatori. El a devenit emblema Parisului. La această manifestare importantă din 17 iunie 1989, au participat ca invitaţi de onoare toţi ambasadorii acreditaţi în Franţa, ale căror ţări au contribuit, într-un fel, în special cu materiale. Am fost şi eu prezent, contribuţia României fiind importantă. România are în construcţia Turnului Eiffel unele tronsoane metalice turnate la Uzinele Reşiţa, cum de altfel această menţiune este încrustată pentru aduceri aminte.


Regatul Cuvântului

79

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Turnul Eiffel este realizat pe baza planurilor întocmite de către Alexandre Gustave Eiffel (18321923), vestitul inginer constructor francez. El este unul dintre cei mai mari specialişti din lume în domeniul construcţiilor metalice, care a realizat o serie de poduri şi viaducte şi alte construcţii, folosind larg construcţiile, metalice. Este ştiut că inginerul A. Gustave Eiffel a luat parte la construcţia Canalului Panama. Turnul "Eiffel”, avea iniţial înălţimea de 305 metri, astăzi ea este de 320 metri. Turnul are mai multe etaje, cu urcare pe scări sau cu mari lifturi pentru persoane, şi are un restaurant şi buticuri pentru desfacerea de suveniruri pentru vizitatorii care trec anual pe aici. Cu prilejul acestei aniversări, a fost organizată o expoziţie comemorativă, s-au ţinut cuvântări şi a avut loc un spectacol de gală. Am fost bucuros să aud că România este citată cu contribuţia sa, precum şi cu menţiuni scrise în cadrul expoziţiei. Am purtat o agreabilă discuţie cu directorul acestei expoziţii. În cadrul acestei expoziţii se află un tablou în care sunt enumerate lucrările celebrului constructor, aflate în Franta şi în alte tări. În ceeace priveşte lucrările din străinătate, sunt menţionate nominal, un număr de 59, cu data construcţiei şi ţara în care se găsesc, rezultând, că inginerul Gustave EIFFEL a construit în Algeria, Bolivia, Chile, China, Vietnam, Egipt, Spania, Portugalia, Israel, Liban, Mexic, Peru, Filipine, România, URSS, S.U.A., Ungaria. Lucrările din România sunt prezentate astfel; - 1872, Ponts ligne lassy a Ungheni (Roumanie) - 1879, Pont routier Câmpina (Roumanie) - 1879, Pont ligne Ploieşti à Predeal (Roumanie) M-am bucurat despre această paradă a relaţiilor franco-române de peste un secol, subliniată aici în cuvântarea directorului acestei expoziţii. * *

*

Cu acest prilej, conducerea societăţii „Turn Eiffel”, în timpul recepţiei, s-a întreţinut cu mine ca ambasador cât şi cu soţia mea Marieta, în mod amabil şi curtenitor, subliniind contribuţia României la realizarea acestui obiectiv centenar. Discuţia s-a purtat curtenitoare, politeţea nedesminţindu-se.

Structura Turnului Eiffe

Gustave Eiffel (1832-1923), constructorul Turnului Eiffel

Turnul Eiffel, Paris

Vedere din Turnul Eiffel Petre Gigea-Gorun: Din însemnările unui ambasador român la Paris, Fundaţia ,,Scrisul Românesc", Craiova, 2002, p. 176-179 (val. II)


Regatul Cuvântului

80

Cărţi primite la redacţie

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Fundaţia Academia DacoRomână TDC

COMUNICAT DE PRESĂ (2): PROPUNERE DE RIDICARE A UNUI GRUP STATUAR AL MARELUI REGE DAC BUREBISTA LA PIAŢA FAVORIT DIN BUCUREŞTI NOI, membrii Fundaţiei Academia DacoRomână TDC, constituită în scopul cunoaşterii, cercetării, creării, stimulării, promovării, apărării şi eternizării valorilor dacoromâneşti şi pregătirii spirituale a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor umane universale propunem: Ridicarea unei statui a marelui rege dac Burebista în capitala României, municipiul Bucureşti, la Piaţa Favorit, în faţa noului Centru Cultural, care va purta aceeaşi denumire la final. Prin aceste schimbari Staţia ITB şi Piata Favorit (nume care nu spune nimic, deocamdata!), sa fie denumită Staţia ITB BUREBISTA. De asemenea, recomandăm ca noua staţie de metrou în construcţie să poarte acelaşi nume: BUREBISTA ! Grupul statuar va fi ridicat cu ajutorul a trei sculptori, membri ai Academiei DacoRomâne: domnii Pierre Georgescu-Dedy, Ioan Marchiş din Maramureş - autorul unor statui monumentale ale marilor voievozi şi dl. C. Sinescu.

Există acordul de cooperare şi al C.N.SERVICE - C.F. REC S.A. prin dl. Ing. dr. Constantin Cocenescu, membru al ADR. Domnia sa a mai ridicat statui ale multor fruntaşi ai istoriei noastre, cea mai recentă fiind cea a domnitorului Carol I în Piaţa Palatului. Împreuna, avem deja în lucru un proiect de ridicare a unei copii in marime naturala a Columnei lui Traian şi Decebal în faţa Parlamentului Romaniei. Astfel că, aproape de Regimentul 30 Garda „Mihai Viteazul”, de unde trec subunităţile la instructie şi la trageri în poligon, precum şi la ceremoniale şi onoruri militare, alte misiuni, inclusiv la alarme, acolo, lânga fostul Minister al Apărării Naţionale care a cunoscut febra evenimentelor militare din decembrie 1989 şi în care se află acum actualul sediu al Statului Major al Trupelor de Uscat, lânga hotelul Militar „Haiducului”, nu departe de Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Burebista va fi un „Mare Reper Militar al Reîntregirii Naţiunii DacoRomâne”. Tot aici, pe fostul câmp, pe care marele Tudor Vladimirescu şi-a stabilit tabăra sa la vremea revoluţiei, acelaşi de unde şi-a înălţat aripile primul avion românesc, Aurel Vlaicu. Nu departe de cartierul Drumul Taberei, se află, lângă Bucureşti, Cetatea Argedava, unde a domnit şi unde ne propunem să desfăşurăm un proiect de mare amploare culturală, în viitor. În plus, în această zonă s-au desfăşurat o vreme primele acţiuni şi comunicările ştiinţifice ale Academia DacoRomână (la parterul blocului T-1, unde se afla sediul Bibliotecii publice C. Petrescu azi, localul Trattoria Roma! -, în care se mai ţin bilanţurile unor acţiuni mai deosebite). În drept, la nr. 26, se află sediul legal al Fundaţiei Academia DacoRomână TDC.


81

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Denumirea locului „BUREBISTA”, chiar după ce noi cei de azi nu vom mai fi, este o victorie a marelui rege în capitala ţării sale care nu are încă o statuie a sa! Ne propunem ca dezvelirea monumentului să fie la 5 mai 2013, ziua asasinării sale la Cozia - judeţul Vâlcea. Sperăm că autorităţile locale vor aproba această iniţiativă. Vom deschide o listă publică de donatori/susţinători ai acestei actiuni de interes public.

Dr. Geo STROE pentru Senatul ACADEMIEI DACOROMÂNE Bucureşti, 2 iulie 2012, în amintirea Domnului Ştefan cel Mare şi Sfânt, la Putna _______________________________________________________________ FUNDATIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERA” (F.A.D.R.T.D.C.) este rezultatul unificării prin absorbţie a FUNDAŢIEI TEMPUS, fondată de preşedintele fondator Geo Stroe (constituită la 23.11.1991 în Traian; dosar 751/PJ/1991 la Judecătoria sect.1), cu ACADEMIA DACOROMÂNĂ – A.D.R. (continuatoare şi legatară unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi Românistică - INPROROM, fondat la 1.12.1991 şi a Cercului de studii DECENEU din anii `70, dosar nr. 34/PJ înregistrat la 24.01.1992 la Judecătoria Sect.1, prin sentinţa civilă nr. 49 din 31.01. 1992, reorganizată, ulterior, reorganizată în Academia Dacoromână la 9.05.1995; apoi, cu alte modificări în dosarul nr. 51/P.J./2003), pentru înfăptuirea Programului PROTEMDACOM-10 050 (2 050). Ca fundaţie, este independentă de stat sau de partide politice, nonprofit, are personalitate juridică de drept privat, de cercetare în domeniile ştiinţei, culturii, artei şi tehnicii, independentă în acţiunile ei. Ea se constituie ca o societate a oamenilor liberi, care au conştiinţă de dacoromâni şi deviza: “A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!” A.D.R. este autonomă în cadrul F.A.D.R.T.D.C. cu deviza: “Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra noastră comună, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a tuturora!” Scopul A.D.R. este cunoaşterea, cercetarea, crearea, stimularea, promovarea, apărarea şi eternizarea valorilor dacoromâneşti de pretutindeni, pe Terra noastră comună. Obiectivul strategic al A.D.R. este pregătirea spirituală a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor umane universale. Are cont CEC Bank S.A., Ag. Dr. Taberei, Buc., sect.6, Cod IBAN Cod IBAN R035CECEB60443RON0354455, Cod fiscal nr. 4929150. Asociaţia culturală Ialomiţa „ASCULTIALOMIŢA”- este filiala independentă a F.A.D.R.T.D.C., cont BCR S.A. Ialomiţa - Slobozia, cod fiscal nr.15162556, IBAN RO14RNCB3100000057540001

Despre carte:

Ar fi imposibil sa definim doctrina Starilor multiple ale Fiintei, caci orice definitie ar limita sensul metafizic al acestei doctrine a carei universalitate depaseste puterea de cuprindere a mentalului nostru. Caci prin ratiune si prin imaginatie e imposibil de inteles miezul acestei doctrine care poate fi asimtit doar prin intuitie intelectuala. E motivul pentru care, in acest cuvant preliminar, nu vom face decat sa incercam sa expunem cateva teme esentiale ale acestei doctrine unice. De multe ori, la lectura acestei carti, s-ar putea presupune ca e vorba de multiplele aspecte cosmologice si antropologice ale lumii noastre, cu cele trei niveluri ale ei: grosier, subtil si spiritual (corpus, anima, spiritus), cand aceasta lume corespunde, in realitate, numai uneia din multiplele lumi posibile. Caci asa cum spune Rene Guenon: "nu e vorba de o simpla multiplicitate numerica, sau chiar mai general cantitativa, ci de o multiplicitate de ordin <<transcendental>> sau cu adevarat universal, aplicabila tuturor domeniilor care constituie diferitele <<lumi>> sau niveluri ale Existentei, considerate separat sau in ansamblu, deci in afara si dincolo de domeniul special al numarului si chiar al cantitatii sub toate modurile sale". Din acest motiv, autorul, pentru a evita o intelegere limitata a acestei doctrine, a abordat treptat problema metafizicii traditionale incepand cu Introducere generala la studiul doctrinelor hinduse (1921), in care lamureste definitoriu termenul si domeniul metafizicii traditionale (si domeniile conexe), precum si structura doctrinei hinduse, cea mai completa si mai apropiata de Traditia primordiala. A urmat apoi trilogia


82

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

propriu-zis doctrinara cu: Omul si devenirea sa dupa Vedanta (1925) - privind aspectele umane si postumane, Simbolismul Crucii (1931) - abordand aspectele simbolice ale starilor multiple, si Starile multiple ale Fiintei (1932), in care este infatisata aceasta doctrina in toata universalitatea ei. Florin Mihaescu

CUPRINS Prefaţă de Florin Mihăescu 5

VII. Posibilităţile conştiinţei individuale 63

XIV. Răspunsuri la obiecţii extrase din pluralitatea fiinţelor 107

VIII. Mentalul, element caracteristic al individualităţii umane 71

XV. Realizarea fiinţei prin cunoaştere 111

Cuvant inainte 11 I. Infinitul şi Posibilitatea 19

XVI. Cunoaştere şi conştiinţă 117

II. Posibile şi composibile 27 III. Fiinţa şi NeFiinţa 35 IV. Fundamentul teoriei stărilor multiple 43 V. Raporturile intre unitate şi multiplicitate 49

IX. Ierarhia facultăţilor individuale 79 X. Limitele indefinitului 83

XVII. Necesitate şi contingenţă 125 XVIII. Noţiunea metafizică de libertate 131

XI. Principii de distincţie intre stările de fiinţă 86< XII. Cele două haosuri 95

VI. Consideraţii analogice extrase din studiul stării de vis 55

XIII. Ierarhiile spirituale 99

Rene Guenon s-a nascut la 15 noiembrie 1886, in Blois, pe malul stang al Loirei. In 1904, a venit la Paris, inscriindu-se la Colegiul Rollin, ca student la matematici. In 1908, Guenon era deja implicat in frecventarea tuturor "scolilor" ocultiste ale epocii. Initiat in Francmasonerie, in Ordinul Martinist, student al Scolii Hermetice a lui Papus, el a devenit o figura cunoscuta in miscarea ezoterica de atunci. In acest an, 1908, s-a fondat Ordinul Renovat al Templului, iar Rene Guenon a devenit seful acestuia. Prin acest Ordin, Guenon a incercat, urmand o cale mai putin ortodoxa, sa influenteze mentalitatea occidentala; din pacate, incercarea s-a dovedit un esec si peste doi ani Rene Guenon a desfiintat Ordinul Templului. In 1909, Rene Guenon a ajuns membru al Bisericii Gnostice, cu numele de Palingenius. Perioada 1908-1912 este foarte enigmatica. In aceasta perioada, Superiores Incogniti il investesc pe Rene Guenon cu functia de restaurator al Traditiei primordiale in Occident, mai precis, cu rolul de transmitator si talmacitor al adevarurilor absolute, in vederea modificarii mentalitatii occidentale. Oricat de absurda ar putea sa para cititorului modern aceasta referinta la Superiores Incogniti, ea, inteleasa asa cum trebuie, explica functia lui Guenon. Aceasta functie de transmitator, Guenon o va indeplini pana la disparitia sa din lumea fizica. Intre 1909 si 1912, realizarea metafizica (cel putin teoretica) a lui Guenon era un fapt implinit, dovada fiind articolele scrise de el atunci ce prevestesc cartile de mai tarziu. Fiindca initierea sa era una "universala", Guenon a "particularizat-o", ajungand initiat in hinduism, daoism si Masonerie. Iar in 1911-1912, Rene Guenon s-a atasat de traditia islamica, luand numele de "slujitorul Unicului", Abdel Wahed Yahia. Desi opera sa, ca sambure spiritual, dar si ca expunere discursiva, era deja constituita, abia dupa zece ani Rene Guenon a inceput sa-si publice cartile. Primul razboi mondial l-a impiedicat sa se manifeste mai repede, si doar in 1921 ii apare prima carte, despre traditia hindusa. In deceniul urmator, el si-a publicat toate scrierile fundamentale, si tot acum devine "inima" si "intelectul" revistei Etudes Traditionnelles.

Pe de alta parte, este tot mai convins ca activitatea sa in Occident nu va reusi sa converteasca mentalitatea acestuia spre Traditie si sacru; de aceea, la 5 martie 1930, dupa moartea sotiei, a parasit definitiv Franta, stabilindu-se pentru tot restul vietii la Cairo, in Egipt. Din acest moment va adopta toate riturile si cutumele musulmane, fara a-si abandona functia universala. In 1934 s-a casatorit cu Fatima, fiica cea mare a seicului Mohammad Ibrahim. Au patru copii, doua fete si doi baieti, ultimul nascut dupa moarea lui Guenon. Desi "sihastrit" in Egipt, Guenon a continuat sa exercite o influenta peremptorie asupra Occidentului. Articolele lunare ce apareau in Etudes Traditionnelles, corespondenta de o vastitate uluitoare si cartile scrise in perioada celui de-al doilea razboi mondial au completat Opera sa. La biroul sau din camera de lucru din Cairo, Guenon citea rabdator toate cartile trimise spre recenzare, toate scrisorile primite de la diversi corespondenti, oricat de inepte ar fi fost aceste carti si scrisori. Si cu rabdare de maestru spiritual, raspundea tuturor.


83

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Desi a declarat raspicat ca nu accepta discipoli, Rene Guenon a influentat pe multi prin opera sa. Cel mai valoros colaborator, cel care si-a schimbat intreaga viata si opera datorita lui Guenon, a fost AnandaCoomaraswamy. Scrierile acestuia sunt, dupa ale lui Guenon, cele mai puternice si mai sincere din domeniu traditional, cele care pot fi luate ca referinta fara nici o ezitare. Dar cea mai mare speranta (din punct de vedere initiatic) Guenon si-a pus-o in Frithjof Schuon, care, trecut la islamism, a instituit o "cale initiatica" pentru Europa. Acestei cai i s-au atasat romanii Mihai Valsan si Vasile Lovinescu. Dintre alti "invatacei" mai cunoscuti, ii vom mentiona pe Titus Burckhardt si Martin Lings. Mihai Valsan a devenit, dupa moartea lui Guenon, redactorul sef al revistei Etudes Traditionnelles, si a inceput publicarea operei postume a acestuia. Dupa o suferinta fizica intensa, Rene Guenon paraseste lumea fizica la 7 ianuarie 1951. Corpul sau a fost adapostit in mausoleul familiei sotiei. Mircea A. Tamas


84

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Constantin LUPEANU

21 IULIE 1932, ZI BENEFICĂ (CORNELIU LEU 80) Toamna, în Capitala Nordului, Beijing, China, se împlineşte armonia supremă între cele trei entităţi ale universului: Cer, Pământ, Om. Într-un asemenea moment benefic l-am cunoscut pe Corneliu Leu, prozator, dramaturg, ziarist, cineast, filosof şi om politic, profesor, realizator de reviste social-literare, de cultură şi de reviste şi emisiuni radiofonice şi de televiziune, unde umorul se împleteşte cu satira dulce-amară, mag al cuvântului scris şi vorbit şi al vinului pe care într-o vreme îl scotea din strugure cu mâinile şi cu picioarele goale, după o reţetă de familie păstrată de la dacii al căror descendent indubitabil este. Neamul său, din câte înţeleg, şi-a servit tara urcând în timp cu documente până la Ştefan cel Mare şi Sfânt, când unul dintre străbunii săi a fost oştean nobil, dar să nu uităm că scriitorul Corneliu Leu a compus romanul „Vecinul cel bun”, despre străbunii săi daci, Dacia, primul imperiu european care a realizat unitatea de neam, limba, teritoriu. Era în anii ’70 şi Ambasada României se afla încă în centrul capitalei chineze, la doi paşi de Palatul Imperial Gugong. În fapt, de Palatul ca un sat întins, ascuns de ziduri semeţe, ne despărţeau Hotelul Beijing (construit în mai multe etape, lanţ de clădiri, paşaport, fiecare, al unei epoci: anii 30, anii 50, anii 70, anii 90), clădirile Asociaţiei de Prietenie, Primăriei, Clubului Diplomatic şi o biserică catolică, ale cărei porţi erau ferecate din anul în care Mao ZeDong stârnise marea revoluţie culturală proletară, după ce, cu doar un an înainte, în 1965, i se plânsese lui Andre Malraux, într-o convorbire de substanţă, de îmburghezirea vieţii la nici douzeci de ani de la proclamarea republicii populare. În seara aceea a echilibrelor, eram de serviciu pe ambasada. Se înserase şi mă pregăteam de culcare. Ce puteam să fac, într-o ţară condusă nu prin legi parlamentare, nici prin ordonanţe guvernamentale de urgenţă, ci prin Directive ale Preşedintelui Mao, omul politic care izbutise, răvăşind tara, să fie socotit, de frică sau din devoţiune, numărul 1? În Corpul Diplomatic se spunea că, dacă sar fi proclamat Împărat ca Napoleon, ar fi reuşit cu uşurinţă. Aruncând o privire peste China de azi, mare păcat că n-a făcut-o! Rezultatul ar fi fost acelaşi, iar suferinţa mai puţină. Când a sunat telefonul, linia de oraş, am fost surprins. Telefoanele mobile nu fuseseră inventate. - Alo, Ambasada României? am auzit în microreceptor. - Vă rog. - Sunt scriitorul Corneliu Leu. - Bună seara. Eu sunt diplomatul de serviciu pe ambasada. De unde telefonaţi? Îl ştiam, citisem romanele „Viaţa particulară a lui Constant Hagiu” şi un roman de dragoste, îndrăzneţ pe acele timpuri: „Femeia cu ochi albaştri”. - Hotel Beijing, aripa nouă. Sunt în drum spre Vietnam. Pentru europenii care mergeau sau se întorceau din Vietnam, China era pe vremea aceea că o insulă care-i surâdea unui naufragiat, întinzându-i braţele protectoare. În ciuda mişcărilor politice care se succedau în China într-o cadenţă de necontrolat, străinii aveau parte de tihnă, siguranţă, hoteluri confortabile, hrană bună etc. - Bine aţi venit! Odihniţi-vă. Vă invit mâine la ambasadă... M-a întrerupt: - Aş veni acum, dacă nu deranjez. Mai că n-am protestat, pentru a-l menaja. Afară plouă, ploaie de toamnă, bogată, persistenta. I-am explicat că n-am maşina să trimit în întâmpinarea să. Pentru urgenţe, se folosea şoferul Ambasadorului. Avea o urgenţă? - Nu-i nimic, stimate domn. Vin în plimbare, ştiu drumul. Îndrăzneţ. Cuvintele „stimate domn” au sunat ca un clopoţel de argint. L-am anunţat pe portar că aveam o vizită şi mi-am aşteptat oaspetele neconvenţional la intrarea oficială în clădirea ambasadei, fosta vila până în anul 1949 a unui neguţător olandez, până când armatele lui Mao au transformat oraşul din Beiping, Tihna Nordului, în Beijing, Capitală de Nord, alternativă la Nanjing, Capitală de Sud a lui Jiang Jieshi. Corneliu Leu a venit acoperit aproape în întregime de o umbrelă gri ca cerul din acel moment, un bărbat pe care l-am asociat imediat cu generalul Cao Cao, unul dintre vizionarii care au salvat China de la dezintegrare. Ca şi generalul din antichitate, oaspetele meu emana siguranţă de sine şi forţa fizică în măsură să îngenunche un taur! L-am invitat în „Salonul Albastru”, cu mobilier chinezesc. Bufetiera ne-a adus alune şi suc de mandarine, singurul suc natural pe vremea aceea. În drum spre Hanoi, Corneliu Leu se văzuse, ajuns la Beijing, în situaţia de a nu putea continua călătoria. Ar fi trebuit să zboare în sud-estul Chinei, la Danang, şi de acolo la Hanoi, doar că zborurile fuseseră întrerupte pentru o săptămână, din motive misterioase. El mergea în Vietnam, în locurile unde acţionase o vreme drept corespondent de război, să filmeze pentru o emisiune TV de mare


85

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

succes, care-i aparţinea: „Călătorii romantice”. Dacă era reţinut în Beijing, avea de gând să realizeze câteva filme documentare, mia explicat, şi eu i-am promis sprijin. Nu-mi amintesc cum discuţia a alunecat de la imediat la Vietnamul sfâşiat până de curând de război, divizare, sărăcie, înfometare. La început n-am fost atent. Ştiam multe poveşti adevărate, crude, zguduitoare sau de luat în răspăr. Numai că mi-am dat seama de la primele fraze că, spre deosebire de alţi diplomaţi, ziarişti, militari, călători de tot felul, care treceau prin China şi sporeau folclorul, oaspetele meu vorbea parcă de alt Vietnam, un ţinut de nereperat în lumea modernă, teritoriu încărcat cu valente proteice şi totodată de joasă rezonanţă, într-un amestec fascinant. Nu mă mai săturam ascultându-l, deşi bătea miezul nopţii. Peste ani, aveam să găsesc în romanul sau de succes „Insulele” imaginea pe care mi-o crease ad-hoc. Corneliu Leu avea patruzeci de ani. Aşa l-am cunoscut. Campion al meritocraţiei, sensibil, inteligent, cu simţul umorului, înţelept, un suflet nobil de descendenta regească. Ne-am revăzut în zilele şi în anii care au urmat, i-am citit cărţile, am fost martor al demnităţii sale de după ceea ce s-a întâmplat la noi la finele anului 1989. Unii oameni se schimbă ca apa. Corneliu Leu este esenţa tare a acestui pământ, cu simţul miracolului lumii şi puterea cerească a creaţiei în inima şi-n buricele degetelor.

------------------------------------Notă: 21 iulie 1932, este ziua de naştere a distinsului om de cultură Corneliu Leu. Materialul este un omagiu adus acestuia cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani. (n.r.)

Cartea plânsului alb

Umbra lunii

Temniţa de zi

căprioara m-a privit îi zdrobisem pieptul şi se îneca fără lacrimi avea cerul cu partea senină pe obraji vânătoarea se sfârşise căutam ieşirea îmi amputasem braţele golisem sufletul lângă copac eram un pustiu

se aşezase cuminte la marginea străzii un păcătos de rând încerca să-i cureţe faţa cu un ştergar alb de cele mai multe ori avea o făclie îmbibată în petrol şi umplea câmpul de fum

chiriaşii treceau grăbiţi lovindu-se de rutină purtând două sau mai multe sarcini pe umărul stâng plin de vopsea decorativă se mai linişteau la prânz între telefoanele mobile şi cojile de seminţe scuipate pe covorul diform

cuvintele rănite până la tulpina albastră se ghemuiau prin muşuroaiele furnicilor incolore le văd urmele prin clepsidră alunec spre marginea arterei principale intrasem în sângele ei mă vărsam în verdele crud când lupii au început să urle mi-am răsturnat grămada de oase lângă blana caldă a nevinovăţiei îi vedeam cum luau forme ciudate învăţaseră numele meu strigau până la colţul zilei cu amarul pe botul clipei egalitate

în noaptea când s-au pornit ploile îi vedeam umbra udă pe acoperişul inimii deschidea uşile secrete ducându-şi argintul în seifurile adânci trăgeam de iluzii ca hoţii prinşi cu cătuşele de linia continuă a dimineţii în iulie mi-e teamă să dorm pierd imagini şi cuvinte argintul se transformă în plâns culoare înguste prin suflet busola indică un singur Dumnezeu în acest univers

ceasurile sunt mai distrugătoare decât bombele au legături directe cu sistemul nervos central conexiunile sunt de cea mai bună calitate alergatul până la magazinul din colţ şi căratul sacoşelor se execută automat într-o zi au găsit un bilet agăţat pe clanţa de la dormitor se decreta începerea altui program douăzeci şi patru de ore oglinda mare de cristal aşezată în living începuse să-i transforme pe rând în animale de tracţiune postându-le fiecare gest pe facebook primele comentarii nu au fost de neglijat made în China

Când m-am trezit Om

vulturii au venit la asfinţit trăgeau soarele de razele sângerii până se rostogolea în valea întunecată purtau în ciocuri o bucată din arcul solid al clepsidrei îşi vindeau aripile muritorilor de rând îmbrăcând haine second-hand fără să le fie ruşine că au distrus geana stelelor cum bat mişeleşte în stânci e închisoare perversă timpul veşnic vânăm o unitate în plus măsoară-mi palmele cu respiraţia ta voi ţine mirosul umbrei în plămâni până la următoarea staţie de metrou îngerii au însemnat copacii eu voi locui într-un lemn de esenţă tare mă vor duce copiii nenăscuţi nu ştiu ziua Învierii am o povară mult prea grea Viaţa


Regatul Cuvântului

86

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Incantaţie la început am râs zgomotos necunoscând obiceiurile din stepă cu buzele crăpate şi tălpile fără carne îngenuncheaseră au scos un instrument muzical o ciudată arcuire a unui lemn de abanos foarte mic ce scotea sunete stranii îţi intrau prin toate încheieturile şi te doborau vocile unora se uneau cu pustiul trimiţând săgeţi în toate colţurile universului vântul a fost primul element care mi-a sfărâmat îndoiala când şi-au umplut pumnii de ţărână am simţit cum mă ridic dincolo de orice raţiune era duminică o zi a timpului mort peste care ne-am ridicat… suflete

Tribuna epigramiştilor,pagină coordonată de Any Drăgoianu La doctor

La doctor mergi, ca la oracol, Ieşind, de-acolo, poţi să speri, Că nu mai ai nici un obstacol… Spre lumea fără de dureri!

Pensionarul recăsătorit Cu noua casă, Moş Andrei Nu a avut ideea proastă, Din vârsta lui scazi ei Şi mai rămâne de-o nevastă! Academician, Mihai Cimpoi

George Corbu Cu soaţa la fermă

Stătea cam dezvelită-n pat Şi eu tot mâzgăleam hârtia, Când tandră ea mi-a reproşat… Că îmi cam neglijez moşia! Laurian Ionică

Unde dai şi unde crapă Când soaţa enervată bine, Aruncă oalele pe geam, Eu linişte deloc nu am, Că se vor sparge-n cap la mine!

Se apropie alegerile locale

Ne bat la uşă Multe veşti rele, Altă căpuşă… Intră sub piele. Any Drăgoianu

Iad

O împărăţie-n care Scaraoschi are-un han Cu specific la mâncare,,Păcătosul- la cazan’’! Mariana Dobrin

Cornel Ştefan Rodean

Epitaful uneia care s-a prefăcut toată viaţa Dusă fi’nd în adormire, Sub această piatră zace… După cum o ştim, din fire, Frică mi-e că se preface! Petre Gigea Gorun Limbajul deochiat al unor catrene

Epitaful unui extraterestru

A fost aici înmormântat Fi’ndcă-ntr-o zi, de supărare, Nevasta-n el a aruncat C-o…farfurie zburătoare!

Constantin

Divorţul şi partajul Isprăvind ei mariajul, Soaţa a propus partajul: Dânsa casa şi hambarul, Soţul…porcul şi măgarul! Emil Ianuş

Vara

Epitaful unui betiv

Căldura prevestind infernul, La colţ, aproape peste tot Gogoşi privatizaţii scot La concurenţă cu guvernul...

Cu vinuri bune sau mai rele, Tot bând carafe şi pocale, Ajuns-a oale şi ulcele Dar din păcate, toate-s goale.

Florina Dinescu-Dinu

Dan Norea

Mitică Ion Mobilier adecvat

Dac-ai ajuns la o etate, Să fii atent cât bagi în gură, Ca să eviţi vulgarităţi, pe bune Când n-ai – la meseÎţi dau cu dragă inimă un sfat mbelşugate – Ca să cultivi umor mai elevat: Şi scaunele... pe măsură. Nu spui „băgat” ci Marian Dobreanu „intromisiune”. Iuraşcu

Medicul internist ciubucar Prins în flagrant, prea afectat, Pe poliţişti i-a implorat: - Nu m-arestaţi, rog a discerne, Şi eu lucrez tot la …Interne! Nelu Vasile

Se-nalţă biserici în curtea spitalelor

O capelă minunată S-a-nălţat. Nu-s împotrivă! Vor şi medicii să poată Să mănânce din colivă! George Zarafu

Consecvenţă

Când toate sunt privatizate, Tu, trist constaţi că-n România, Rămân şi astăzi combinate… Incompetenţa şi prostia! George Constantinescu


Regatul Cuvântului

87

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Investiţii

În domeniul sănătăţii

Regulă şi excepţie

Drumurile noastre

Pe autostrăzi penale Taie, doar la zile mari, Panglici inaugurale… Fel de fel de panglicari!

Geaba speri în vindecare Şi-ţi alungi din minte dricul, Că-n spital şi dispensare… Sănătos e numai plicul!

Stau bărbaţi la mare Într-o zi nefastă: Unii-s prinşi de soare, Alţii de nevastă!

Pe-ale noastre drumuri poţi Să ratezi, în dese rânduri, Că porneşti pe patru roţi Şi ajungi…în patru scânduri!

Viorel Martin

E primăvară iar Natura e de farmec plină, Vin păsări din călătorii, Cresc ierburile în grădină… Şi-n Bănci enorme datorii! Vasile Larco

Mihai Sălcuţan

Elis Râpeanu

Nicolae Bunduri

Măseaua

Unei soţii

Învăţământul românesc

Chiar de e neagră-n ceru gurii Şi la durere, foarte rea, Împătimiţii băuturii… Aproape zilnic, trag de ea!

De ziua ei i-a dăruit, Bărbatul, numai un chibrit, Că doar atât îi trebuia De explozivă ce era!

Un proces ce greu ne-apasă, Dureros şi auster, Îţi ia pruncu’ mic de-acasă Şi ţi-l dă-napoi şomer!

Gheorghe Burduşel

Corin Bianu

Marius Coge

,,Soluţii’’ de criză

Telegramă de Crăciun

Constatare tristă

Pe criza asta cinică, De ai câte-o sincopă, Nu te mai duci la clinică, Ci mergi direct la popă!

M-au trecut subit fiorii: ,,Mama soacră decedată’’… Şi-au intrat colindătorii: ,,O, ce veste minunată!’’

Fapta nu pot s-o împiedic, Dar constat la gura gropii, Că ciubucul, dat la medic, E-un avans la ortul popii!

Laurenţiu Ghiţă

Ioan Toderaşcu

Dan Căpruciu


88

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012


89

Regatul Cuv창ntului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012


90

Regatul Cuvântului

Anul II, Nr. 7(9), Iulie 2012

Expoziţie de pictură

Casa De Cultură "Traian Demetrescu",Galeria Vollard,Craiova,vineri,6 iulie,ora 19. Secvenţe de la Vernisajul Expoziţiei De Pictură "Simfonia Culorilor",autoare Lia Maria Gaşpar. Au prezentat :criticul Florin Rogneanu şi scriitorul N.N.Negulescu,director/redactor-şef al revistei de cultură universală "Regatul Cuvântului'

©Toate drepturile de copyright aparţin redacţiei si autorilor semnatari


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.