32
Fețele veacului
privilegiaţi ce aveau să devină părinţii acestor genii. Miracolul grec reprezentând astfel, sub raport biologic, variaţii prin exces ale forţelor creatoare umane.”2 Dar fenomenul Greciei antice poate fi explicat mult mai simplu prin modelul cultural, fiind cunoscut efectul miturilor asupra gândirii greceşti încă din perioada homerică. „Miturile lui Homer care au suscitat cele mai aprige obiecţii din pricina aparentei lor imoralităţi sunt tocmai cele din care platonicienii vor extrage simbolurile cele mai pure. Asemenea mituri homerice de origine divină au, prin urmare, o virtute divină: ele au în ele un fel de eficacitate supranaturală. Ele acţionează asupra sufletului, trezindu-i dorinţa, dându-i o putere de gândire cu totul aparte: sufletul primeşte o izbitură care îl face capabil să le aprofundeze conţinutul secret. El este împins în sus cu putere şi este în stare să atingă, mulţumită lor, scopul suprem al întregii vieţi omeneşti: unirea cu divinitatea. Această putere inerentă miturilor are efecte analoge cu cele pe care le produce contemplarea misterelor. S-ar putea chiar spune că miturile homerice sunt o adevărată iniţiere în secretele lumii de dincolo.”3 Cum este şi firesc, eroii acestor mituri au creat modele umane care au trecut din spaţiul legendar în lumea reală. Astfel, virtutea indisolubil legată de frumuseţea fizică, a devenit conceptul central al principalelor şcoli filosofice din Grecia antică. Încă de la începuturile sale, adică din perioada cosmogonică, filosofia grecilor a căutat înţelegerea lumii obiective. Dar oricât de profundă ar fi fost această dorinţă de-a pătrunde şi cuprinde un anumit obiect, subiectul care contemplă, respectiv omul, nu poate să-l perceapă decât prin simţuri. Nu putem studia decât ceea ce ne oferă simţurile. Cunoaşterea este, prin urmare, ceva absolut personal, individual, în funcţie de simţuri şi de modul lor de a acţiona. Prin intermediul simţurilor se definesc cunoaşterea şi dorinţa de acţiune a sufletului. Pentru a ajunge la o autoritate generală şi nu doar personală a cunoaşterii, e nevoie de o unitate cu care coincid toate părerile subiective despre un obiect. O asemenea unitate a reprezentărilor comune este conceptul de obiect, iar acesta duce, după părerea lui Socrate, la cunoaşterea obiectivă. „Care este totuşi conceptul care susţine orice concept practic şi care devine în felul acesta scopul ultim al acţiunii? Socrate răspunde: binele. Numai el ne conduce la adevărata fericire.”4 Prin întreaga cultură materială a vechilor greci vedem azi forma obiectivată a conceptului de „bine”, deoarece „superioritatea şi dominaţia nous-ului asupra dorinţei, a senzaţiilor asupra materiei, exaltarea raţiunii, a măsurii, a nous-ului ca principiu dominant al vieţii este începutul adevăratei libertăţi, cea mai însemnată operă a lui Socrate. Nu este numai opera lui Socrate, ci şi a gândirii greceşti şi a artei greceşti, în general a civilizaţiei greceşti.”5 Conceptul de canon ni se arată acum în adevărata sa splendoare: este binele socratic întrupat în arta şi arhitectura fenomenului grecesc. Paradigma culturii şi civilizaţiei eladice este eminamente antropometrică; aici se întâlnesc arta şi matematica, arhitectura şi gimnastica, filosofia şi religia. Opera antichităţii greceşti nu a fost niciodată abstractă, ci a fost concret umană, antropometrică şi antropocentrică 4 5 2 3
Ion Matei, Ramul de măslin al Olympiei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1985, p. 1. Fèlix Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, p. 30. Constantin Tsatsos, Filosofia socială a vechilor greci, Ed. Univers, Bucureşti, 1979, pp. 46-67. Ibidem, pp. 67-68.