Revista Arte & Meserii, nr. 6

Nr. 6, Iunie 2011

www.revistaartesimeserii.ro

Editorial

C

eva e ciudat. Citești această revistă acasă, după ce ai luat-o din raft sau ai împrumutat-o de la un prieten. Te uiţi atent și nu scrie nicăieri „de răsfoit” sau „nu luaţi acasă”.

Revista Arte & Meserii a ajuns în sfârșit unde îi era locul: la tine în bibliotecă, pe birou sau în alte puncte cheie din jurul tău.

Spuneam în editorialul numărului trecut că avem planuri mari și că încercăm să le punem în aplicare. În aceste aproape trei luni care au trecut de atunci credem că am reușit, pentru că 1000 înseamnă mai mult decât 100. Deci ne-am întins și mai mult pe print și vrem să rămânem cât mai mult aici. Și nu o să fie ușor. În continuare o să fie limitate bugetele pentru cultură și publicaţii. O să ne lovim de obstacole și bariere. Poate asta vrea să arate și coperta acestui număr. Dan Perjovschi încolţit de niște bare ruginite. Un artist care constant încearcă să dărâme bariere, să depășească limite, să vorbească peste tot în lume despre cele mai actuale și mai dure probleme contemporane. Cu marker sau cretă și umor, decorează muzee și staţii de metrou. În coverstory vorbește despre criza generală care s-a răspândit ca un virus în o mulţime de domenii: artă, media, economie, educaţie, în București. Un articol care are nevoie de puţin din timpul tău.

La film te întâlnești cu Constantin (Tică) Popescu care vorbește despre Portretul luptătorului la tinereţe și ce alte lungmetraje îi urmează. În Portretul... a jucat și Alexandru Potocean care, în afară de acest film, parcă a trecut prin multe feţe ale comunismului, în diferite perioade. Tot el spune și o listă de reguli după care se ghidează în meseria, arta de a fi actor de film.

profit, ci pentru a încuraja și acest tip de exprimare. O artă este și magia, așa cum Vlad Grigorescu demonstrează prin spectacolele sale. Arta este și sub forma unei jucării, Sando, o „pânză albă tridimensională” care așteaptă desenatorii s-o coloreze.

Unii din redacţie merg cu mașinile personale. Unul dintre noi cu o motocicletă proaspăt achiziţionată. Alţii preferă bicicleta.

Pentru cei din urmă, magazinul Biciclop este un centru de unde se cumpără, dar și un loc în care se vorbește în acest număr despre cultura bicicletelor și de ce, când, cum va începe să fie un fenomen de sine stătător în România. În acest număr am încercat și ceva nou. Un concurs de texte pentru rubrica OffTopic. Ne bucurăm că au înţeles scopul rubricii și au trimis multe texte care ne-au plăcut. Unul este câștigător.

Abia așteptăm să deschidem pachetele cu reviste și să le împărţim, deocamdată gratuit, prin București și, începând de acum, și în ţară. Urmăriţi www.facebook.com/RevistaArteSiMeserii, site-ul www.asociatiapaspartu.ro, online, noul număr pe www.revistaartesimeserii.ro și dacă vreţi să ne lăudaţi, criticaţi, întrebaţi orice, suntem la contact@revistaartesimeserii.ro.

Citit plăcut și luaţi acasă. Insistăm!

De Alexandra-Maria Colţa Redactor coordonator Revista Arte & Meserii

Wikipedia scrie despre Electric Brother, albumele îl au ca și chitarist, producător, emisiunile radio îl au ca prezentator, dar nu prea găsești alte informaţii despre el. Așa că la muzică poţi citi despre drumul lui, începând cu prima chitară, trecând prin concertele și amintirile din liceu, până la Pe Pământ, cel mai recent album. Avem deja un precedent în a vorbi cu trupe străine care vin în România. De data asta sunt americanii de la Arms and Sleepers, ajutaţi în paginile revistei de niște indicaţii scenice pentru a reda cât mai mult din atmosfera de la interviu.

Arta nu-i uită pe scenariștii ca Lia Bugnar, care fac piese de teatru, texte de film memorabile. Arta nu ocolește nici benzile desenate, care se vând la librăria Jumătatea Plină, dar nu pentru

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 1

INSIDE THE BOX:

arte & meserii erii by

pasp ar tu

REDACTOR COORDONATOR Alexandra-Maria Colţa

REDACTORI Dragoş Bulbeş, Alexandra-Maria Colţa, Cătălin Cumpănaşu, Cosmin DodocMarina, Maria-Andreea Galan, George-Mihai Irimescu, Ana Năstase, Andrei Ţîrcă, Irina Vasilescu.

COLABORATORI Şerban Anghene, Filip-Iosif Columbeanu, Georgiana Drăghiciu, Amelia-Iuliana Gheorghiţă, Ina Ionescu, Andra Mirea, Călin Mureşan, Cosmin Năsui, Romulus Petcan, Ana-Maria Sîrghi, Alexandra Tănase, Valentina Volcinschi.

FOTOGRAFI Vlad Bîrdu, Adrian Bulboacă, Cosmin Brînză, Ina Ionescu, Claudiu Popescu, Matei Psatta, Alexandra Sandu.

ILUSTRATORI Stelian Dobrescu, Adrian Oprea.

DESIGN & LAYOUT Alexandra-Maria Colţa, Andreea Dragomir, Constantin Nimigean.

COPERTA Dan Perjovschi Foto: Vlad Bîrdu Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu Textele şi fotografiile aparţin autorilor şi nu pot fi reproduse integral sau parţial fără acordul acestora.

WEBSITE www.revistaartesimeserii.ro www.asociatiapaspartu.ro

TIPOGRAFIE PRO Editură şi Tipografie

Cuprins Constantin Popescu. Un portret și alte filme Comunism și alte „să”-uri. Alexandru Potocean Recomandări

6 12 18

Tudor Vintiloiu. Pieţe, oameni şi fotografii Toma Moisii. Underworld, Bucureşti via Toronto

20 26

Drumurile lui. Electric Brother Doi americani. O trupă. Arms and Sleepers Nu jazz. Da Cuantune Recomandări

30 36 40 43

Texte. Scenarii. Teatru. Film. Lia Bugnar În două luntri. Dragoș Huluba Recomandări

44 50 54

Coverstory. Criză şi desen. Dan Perjovschi

56

De la idee la ready-made. Alexandru Potecă Povestea ei. Alexandra Terzi Recomandare. Galeria 418

66 70 74

Câteva cărţi. Același Dan Lungu Câte o carte pentru oricine. Bookfest Recomandări

76 82 84

Soundtrack-ul reclamelor. Cu Denisa Armașu Business non-profit. Jumătatea Plină

86 90

Jucăria Sando. By Eldercut Magie. Vlad Grigorescu

94 100

Dulci nimicuri.

Biciclete. Biciclop

106 108

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 3

)

Paspartu – între scaun, masa si polistiren , Ar fi fost frumos dacă mi-ar fi aparţinut acest titlu, dar nu!

Este un titlu sugerat de colega mea, Alexandra Colţa, întrun moment lipsit de inspiraţie. Numai dacă aţi ști cât de multe poate spune acest titlu. Dar, staţi! Vă spun imediat!

De Maria-Andreea Galan Afiş: Tiberiu-Georgian Capsali

D

acă citiţi aceste rânduri înseamnă că aţi aflat de lansarea noului număr rAM. Și poate că aţi aflat și de lansarea de la Street Delivery despre care eu voi scrie acum, deși ea propriu-zis încă nu a avut loc. Da, știu, e ciudat!

Așa facem noi, ăștia din Paspartu! Scriem despre lansare înainte de a avea loc.

În martie am sărbătorit un anișor de existenţă Paspartu și rAM. Am avut lansare mare, cu trupă, cu invitaţi, cu moderator, cu networking, cu afterparty, cu „di tăti”. Ne-am propus ca la următoarea lansare să ne mai cuminţim puţin, însă s-ar părea că nu am reușit. Știam că vom participa la Street Delivery, așa că ne-am gândit noi că ar fi un moment potrivit să ne lansăm în cadrul acestui proiect suficient de mare cât să ne streseze puţin modul în care ne prezentăm în faţa cititorilor rAM. George, ză prezident of Paspartu, a dat anunţ în asociaţie că e nevoie de un, fiţi atenţi, Project Manager pentru proiectul Paspartu la Street Delivery. Sună pompos, mais, voilà, je suis le Project Manager pour ce que j’ai dit déjà. Cu acest titlu la purtător, m-am gândit să îmi fac echipă (să am valoare) și să îmi găsesc câte un responsabil pentru cele trei zile de dezmăţ. Și i-am găsit, n-au avut de ales! După care a trebuit să ne gândim la un concept de prezentare la eveniment. Nu am vrut să exagerăm cu prea multe idei știinţifico-fantastice și am rămas la ideea că e o oportunitate bună pentru noi să ne prezentăm încă o dată în faţa iubitorilor de artă și cultură. M-am gândit să dezvoltăm toate activităţile din cele trei zile pornind de la definiţia din DEX a cuvântului „paspartu”. Cătălin, colegul nostru, copywriter în devenire, a

făcut o frumoasă prezentare a semnificaţiei numelui „paspartu”, iar eu am folosit această prezentare pentru a contura imaginea proiectului nostru.

Astfel, am ajuns la forma finală „Paspartu între cheie, cerc și cadru”, deși, iniţial, era „Paspartu între cheie, cadru și cerc”. Vă veţi întreba „care e diferenţa ?” Diferenţa e că activităţile de sâmbătă, care nu puteau fi mutate duminică, sub nicio formă, se potriveau mai bine conceptului de cerc, conceptul de duminică, și nu celui de cadru, de sâmbătă, așa că am inversat cadru cu cerc. Știu că v-aţi lămurit !

Acum, când eu scriu aceste rânduri, vom avea târg handmade, un „atelier de descuiat minţile”, un panou cu declaraţii („Dacă aș fi o cheie, aș deschide…”), caricaturi, atelier de creare a unei reviste, lansarea numărului de faţă, atelier de lut, live street art, ședinţă foto în cadru, atelier de magie și multe altele. Nume nu dau, poate nu vin toţi invitaţii și nu vreau să mi se spună că i-am încurcat.

Daţi-mi un mail după ce citiţi acest articol să îmi spuneţi cum a fost.

Totuși, care e faza cu titlul de la începutul articolului? Când am făcut programul pentru cele trei zile de eveniment, la sfârșitul fiecărei zi am pus un necesar de materiale. Aici distracţie și concept!

Mereu apăreau întrebările : „Cine aduce scaunele?”, „Cine aduce masa?”, „Unde vom pune declaraţiile participanţilor?”, „Avem de unde lua polistiren?” and so on and so on. Acestea fiind spuse, dragii mei, eu vă las să vă bucuraţi de articolele din acest număr, articole care sunt între inspiraţie, artă și creaţie.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 5

Constantin Popescu

6 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

)

De Filip-Iosif Columbeanu Foto: Alexandra Sandu

)

)

O justa masura a ritmului

Î

n 2004, pe vremea când scurtmetrajele erau și mai inaccesibile, circula printre cercurile de cinefili povestea unei comedii de 10 minute. Era despre un soţ care își înșela nevasta cu vecina și într-o dimineaţă încurcă ușile. Acesta era Apartamentul. Inspirat dintr-un mit urban, a devenit el însuși legendă, fiind filmul pe care toţi îl știau, dar nimeni nu-l văzuse. Umorul lui sec îl transformase în cartonașul cel mai rar al colecţionarilor. Șase ani mai târziu, Constantin Popescu își face loc pe marele ecran, debutând cu Portretul luptătorului la tinereţe, o dramă de război despre mișcarea de rezistenţă anti-comunistă din munţii Făgărașului din anii ’50.

Mărturisesc că pe drum spre interviu nu am știut care dintre cei doi regizori se va prezenta. Și sincer să spun, nici la plecare n-am fost mult mai lămurit. Pentru mine au fost două ore „bucureștene” la o terasă umbroasă din zona Icoanei, conversând despre filme, actori și public.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 7

Filip: Înainte de a fi regizor, ai fost spectator. Vorbește-mi puţin despre influenţele pe care ţi le recunoști acum în filme.

Constantin: Mamă, complicată întrebarea asta. Îmi plac filmele lui Terrence Malick foarte mult. Dincolo de el sunt tot felul de cineaști, dar nu sunt foarte convins că se regăsesc în ce fac eu. Nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că nu cred că sunt atât de talentat ca ei, pur și simplu.

Filmul tău de debut, Portretul luptătorului la tinereţe abordează pentru prima dată în România subiectul Rezistenţei comuniste din anii ’50. Cât din film este reconstituire și cât este aportul fictiv?

E multă reconstituire. Peste optzeci la sută. Restul... nu sunt invenţii neapărat, ci goluri pe care nu am avut cum să le acopăr din materialul de arhivă sau memorialistic și a trebuit să mi le închipui. Oricum, mărturisesc că unele goluri poate le-am umplut puţin mai artistic decât ar fi trebuit.

De exemplu?

De exemplu finalul, ei nu au fost prinși atât de cinematografic, să fim serioși. Seamănă întrucâtva în sensul că a fost o ambuscadă într-o pădure. Dar nu toţi au fost prinși acolo, nu în aceeași zi, nu chiar în modul ăla, lupta a fost mult mai... hai să spun „neplăcută”. Și câţiva dintre ei au fost prinși în gară în București.

De unde a venit subiectul?

Ideea a venit de la tatăl meu. Mi-a sugerat odată „n-ai vrea să faci un film...” și i-am zis „nu”. Undeva aveam dreptate, cred și astăzi. Nu mă simţeam aproape de subiect. N-am avut în familie luptători, nu pot spune că mă identific... Mi s-a părut trist că s-au întâmplat lucrurile alea și mi se pare mai trist că pe puţină lume interesează astăzi de anii ăia, așa că mi s-a părut în regulă să fac un film despre niște grupări de luptători care au avut ceva de spus, fie și numai dacă ne referim la faptul că au rezistat în jur de un deceniu ascunși în munţi. Eu cred că n-aș rezista ascuns în munţi nici măcar o săptămână.

Se poate spune că tonul glorificator prezent în memorialistică s-a transpus cumva în film, în favoarea unei abordări mai naturaliste?

Ce tricky e întrebarea asta. Hai să răspund și eu tot așa: „crezi?”

Eu sper că am reușit să nu adun nimic din memorialistica pe care am citit-o, și care da, recunosc, era pătrunsă de tristeţe, dezamăgire, resemnare în multe cazuri. Dar într-adevăr există și supravieţuitori care au discutat despre perioada respectivă hai să spunem nu neapărat pe placul unei anumite categorii de cititori.

Tot ce pot să spun e că n-am trăit vremurile alea, am fost nevoit să mi le închipui. Aia a fost limita imaginaţiei mele. Filmul a ieșit foarte aproape de ce-am crezut eu că trebuie să fie. Cu excepţia unor secvenţe pe care nu am putut să le filmez. Deloc. Și pe care... cine știe, în câţiva ani voi putea să le filmez și să le inserez într-o variantă „așa-zis” lungă, el și-așa fiind ultra-lung.

Ce reacţie a stârnit Portretul printre spectatorii mai „implicaţi” în poveste? Mă refer la rude ale luptătorilor sau istorici?

N-a comentat nimeni filmul, bănuiesc că s-au ferit puţin

8 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

de subiectul ăsta și de faptul că sunt destul de no name, nu m-au băgat în seamă, au considerat că-i mai bine să nu atace subiectul. Cât despre reacţiile supravieţuitorilor, n-am luat contact cu reacţii decât la Făgăraș, la premiera de-acolo. Mi s-a părut că oamenii erau destul de emoţionaţi și atinși oarecum.

La momentul respectiv nu ni s-au adresat decât foarte puţine reproșuri și care ţineau de faptul că nu fumau, că nu înjurau... lucruri asupra cărora mi-am permis să intervin, că totuși, repet, nu am vrut să fac un film documentar. La urma urmelor nu e o hagiografie, e un film și-atât.

Deci nu ai avut acces la „omul din spatele comunistului”.

Nu, și nici nu am vrut. Cineva mi-a reproșat, nu are importanţă acuma cine, că filmul... hai să reiau aproximativ citatul, că „dacă pe vremea lui Ceaușescu se trăgea de la stânga la dreapta, acuma se trage de la dreapta la stânga”. Eu am ales trei personaje din perioada aia, sau dintre cei care-i căutau pe ei, aflate la conducerea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului din anii ’50 și mai târziu a Ministerului de Interne și am ales niște bucăţi din discursuri, din ședinte. Alea nu-s scrise de mine. Alea sunt stenograme, nu cred că era important să stau acuma să fac două portrete – portretul comunistului, dualitatea și portretul luptătorului – stângist, de dreapta, de centru, om, criminal, înger, era o chestie complicată, ar fi ieșit un film cum e Carlos de 6 ore jumate. Am înclinat puţin mai mult spre ei – da, e firesc, pentu că portretul e al lor și vorbește despre ei. Mi se par puţin exagerate șuturile la beregată, dar le și înţeleg. E firesc, îţi faci o imagine despre o perioadă sau modul în care ar trebui făcut un film și după ce-l vezi ești dezamăgit. Știm deja că Portretul este doar prima parte a trilogiei despre Rezistenţa Anticomunistă. Va exista unitate stilistică între acest film și următoarele două, Elisabeta Rizea și cel despre gruparea Fraţilor Arnăuţoiu?

Nu, deloc. Nicio legătură. Elisabeta e un film alb-negru, camera pe trepied, iar a treia parte e un film monocrom, e altceva, e o combinaţie acolo.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 9

Vom recunoaște personaje din primul film? Poate o întâlnire între grupurile Gavrilă și Arnăuţoilor.

Mărturisesc că m-am gândit la asta. Cele două grupuri nu s-au întâlnit niciodată. Cel mult grupul lui Gavrilă știa de grupul lui Toma și lui Petre Arnăuţoiu. Singura dată aproape de a se întâlni, a fost când grupul lui Gavrilă a găsit o ascunzătoare de alimente de lângă un fost bordei al Arnăuţoilor. Au găsit și urme de „picior mic, de femeie”, cum spune Gavrilă, au dedus că era vorba de Maria Plop, dar atât, din câte știu eu, nu s-au întâlnit niciodată faţă în faţă. Dar dacă acum, când materialul arhivistic a fost atât de mare și totuși mi-am luat picioare în cap, mă întreb dacă aș comite impietatea de a pune pe ecran o întâlnire între cele două grupuri, cum aș fi catalogat.

De câtva timp circulă trailerul filmului Principii de viaţă, înfăţișând o discuţie tată-fiu între Vlad Ivanov și Gabriel Huian. Poţi explica puţin contextul trailerului?

Da, pot să-l explic puţin mai mult. Este ora 4 după-amiază, suntem înt-un studio, editorul filmului, Corina Stavilă și cu mine, un festival de film important ne roagă să ne grăbim că în trei ore are nevoie de trailer, drept pentru care, o oră mai târziu avem un trailer.

Dar ca moment în film?

E un moment în care Velicanu, personajul principal, încearcă o apropiere „cu binele” de băiatul lui. Relaţia lor e foarte fluctuantă și foarte greu de definit, în condiţiile în care Velicanu e un personaj care pare să fi eșuat în viaţă. Nu dau mai multe amănunte că e păcat. Se pierd niște momente foarte bune din poveste.

10 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Marchează Principii de viaţă o apropiere de așa-zisul „nou val românesc”?

M-a mai întrebat cineva treaba asta. În timp ce lucram, ne-am pus întrebarea, atât Liviu Mărghidan (n.r. Directorul de Imagine) cât și eu... nu cred. Poate seamănă la prima vedere, dar pentru mine pur și simplu a fost un scenariu care mi-a plăcut foarte tare și care cred că așa trebuia făcut. Ce m-a interesat cel mai mult la filmul ăsta a fost lucrul cu actorii, tot ce a fost în jurul lor mi s-a părut colateral și destul de lipsit de importanţă. Nu înseamnă că n-am acordat importanţă detaliilor, nici vorbă, dar m-am

concentrat mai mult pe relaţia cu actorii.

Ce te-a determinat să îl alegi pe Vlad Ivanov pentru rolul principal?

Altă întrebare tricky. Cu toate că nu îmi amintesc dacă miau spus vreodată Răzvan sau Alex (n.r. Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, scenariștii) c-ar fi așa, eu am avut senzaţia că pe undeva povestea asta a fost scrisă pentru el. E un rol dificil, e vorba de foarte mult text și s-a filmat repede, dar știam că Vlad poate să facă chestia asta.

Deși foarte activ în teatru, până la 4, 3, 2, Vlad Ivanov a fost practic nedescoperit în film. Cărui fapt crezi că i se datorează această absenţă?

Voiam să dau un răspuns simpatic, dar știu că mulţi regizori nu l-ar privi ca simpatic și m-ar înjura. Cred că se întâmplă uneori, ca unor regizori să le fie teamă să încerce actori noi. Și e normal, pentru că este dificil să-ţi asumi un eșec. Poate că nu scotocim suficient prin teatre, poate că nu avem uneori răbdarea să ne uităm atent în bazele de date ale firmelor de casting, pentru că primim de multe ori cu reticenţă propunerile, avem impresia că știm noi mai bine care-i treaba.

Ai spune că există o listă scurtă a actorilor, care merge prin rotaţie?

Există o listă scurtă, dar acuma ca să întorc pe partea cealaltă medalia, pe undeva e și o problemă cu unii dintre actori – nu spun cu toţi. Dar mi s-a întâmplat de multe ori să vin la filmare și actorii să nu știe textul. Și, da, atunci îţi notezi în minte niște actori care nu fac așa ceva, care vin la cadru, care știu textul, indiferent că au de zis 40 de pagini sau două replici și în privinţa lor nu trebuie să îţi faci probleme. Sună tâmpit, știu, dar când știi că ai filmare de la 8 la 5, aia e lumina și disponibilitatea echipei și nu mai poţi filma a doua zi, pentru că decorul se desface și lumea pleacă în altă parte... Mi-a reproșat un actor odată că de ce nu decupez în secvenţă. „Da, dar nu poţi să tragi așa două replici din stânga și pe urmă muţi aparatul, mai tragi două replici și schimbi obiectivul...?” și mi s-a părut foarte ciudat. Lasă-mă pe mine să iau deciziile astea. Cred că actorul trebuie să-și facă meseria, regizorul la fel, să existe respect și încredere pe platou. Mai ales încredere. Când asta nu există, ajungi la o listă foarte scurtă de actori. Pentru că iei în calcul mai multe variabile decât constante.

Apropo de încredere, încurajezi improvizaţia? Știi ce le spuneam actorilor? „Voi veniţi cu idei și cu soluţii și dacă nu sunt bune, nu le accept și dacă sunt bune, la conferinţa de presă spun că au fost ideile mele, foarte simplu”. Glumesc. Propunerile actorilor sunt întotdeauna binevenite. Actorul creează un personaj și o face cu corpul, cu mintea lui, trecându-l prin experienţele lui de viaţă. Întotdeauna o fărâmă din omul actor e prezent în personaj. Pentru că altfel nu cred că-i personaj. E doar un rol.

E OK să vină actorul cu soluţii, atâta vreme cât personajul pe care îl creionează el e în direcţia pe care aţi convenit-o împreună.

Dar s-a întâmplat să fie abordări complet diferite pentru un personaj?

Nu. Dacă nu mă înţeleg deloc cu actorul în privinţa unui personaj nu lucrez cu el. E absurd; înseamnă că o să urmeze

două-trei luni de nervi. Adică el o să facă un personaj... o să creadă că face un personaj, cu dinţii strânși. Și se vede chestia asta. A făcut ce i s-a spus, dar nu e nimic pe dinăuntru, nu e nimic pe faţa lui. Și la final vina pică pe regizor.

Mie-mi convine să mă gândesc că e numele meu la sfârșit și lumea zice „un film de”, dar asta pentru că sunt de-acord că orice greșeală într-un film e din pricina regizorului. Eșecul unui film, din orice punct de vedere e din vina regizorului.

Dau să îi mai pun o întrebare, dar mă întrerupe, preocupat de un răspuns mai vechi.

Mă întorc puţin la „lista scurtă”. Ţi-am răspuns la întrebarea asta pentru că mi-a mai ieșit în cale, dar nu mi se pare că e neapărat adevărat. Mai degrabă am putea să ne întrebăm de ce unii scenariști scriu doar un anumit tip de personaj, unde se încadrează puţini actori. Pentru un om de 40 de ani nu poţi să iei un student în anul 2. Paleta nu e foarte largă pentru oameni care sunt la „midlife crisis”. Problema din România e că există puţini scenariști, patru sau cinci, care scriu și ei în ritmul lor. Și că regizorii care-și scriu singuri scenariile au un ritm al lor, scriu pentru ei, nu se grăbesc și vorbesc despre vârsta lor. Cred că aici s-a blocat ceva.

Dar cred că o să trecem peste asta. E un moment, atâta tot.

Există sau nu un nou val de film românesc? Acest „minimalism” despre care tot auzim.

Aici vrei să mă bagi la colţ, la pumni. E complicat să-ţi răspund la întrebare, nu mă tragi în capcană. Probabil că unii dintre regizori sunt influenţaţi de către alţii, le place ce au văzut la ei, li se pare că maniera asta vizuală de a pune în pagină anumite subiecte e bună... Pentru că pare foarte simplu să pui camera pe trepied s-o lași să meargă și să facă ceva acolo actorii... nu aici e șmecheria. Cred că toată puterea acestor cineaști, nu-i mai numesc, stă în faptul că au reușit să găsească o justă măsură a ritmului. Nu spun că cineaștii dinainte n-au reușit să facă treaba asta. Au reușit – unii dintre ei – dar altfel. Cu mijloace asemănătoare, dar altfel.

Deci nu există o reţetă a succesului pe care s-o aplici.

Măi, nu știu dacă există, eu n-am găsit-o. Încă o mai caut.

E adevărat că datorită sistemului, filmele românești ies prin definiţie în pierdere?

Din câte știu eu până acum, da. Toate au ieșit în pierdere. Au fost unii foarte aproape, dar nu cred că a ieșit cineva pe plus. Nu știu exact Fluier... ce-a făcut. Cornel (n.r. Porumboiu) a făcut o treabă bună cu A fost sau nu a fost, dar nu cred că în sălile din România. În Europa.

Cum ai defini experienţa de a face film în România?

Cum zicea George Alexandru în E Pericoloso Sporgersi – „Îţi trebuie stomac de struţ”. E o aventură, dar e o aventură oriunde, nu cred că România e mai buric. Poate albești puţin mai repede. Plus că, și asta am mai zis odată undeva, e o meserie destul de singuratică. E greu să te consulţi cu cineva. Iei decizii de unul singur și stai cu stomacul ghem un an, doi, trei, până iese filmul, ca să constaţi dacă au fost cele potrivite. Cred că toată șmecheria pentru un regizor e să știe să transforme un defect într-un efect. Măcar atât și tot e bine. E un punct de plecare. Dincolo de asta cred că ţine de abilitatea lui.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 11

(

Sa... ...nu-mi spui că nu ai auzit de actorul Alexandru Potocean. Figurează în lista de distribuţie a aproape tuturor filmelor care contează din „noul val”, de prin 2005 încoace, aproape în tot românesc ce a primit Un Certain Regard (Moartea domnului Lăzărescu, r. Cristi Puiu), Palme D’Or (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, r. Mungiu), ce a avut succes internaţional sau nu, lungmetraj sau nu numai, producţie românească sau străină, comedie sau tragedie, despre comunism sau război.

De Alexandra-Maria Colţa Foto: Adrian Bulboacă

Să începem.

L

a început a fost „să”. Momentul în care apare ideea, este între „să da”, „să nu”, „să vedem”. Ajunge la „să facem”.

După o lună în care am ţinut o cură de filme românești s-a fixat un punct comun: Alex Potocean. Este un brancardier din Moartea domnului Lăzărescu, iubitul personajului principal din 4, 3, 2, militar în Hârtia va fi albastră, ginere în Nunta mută.

Lista continuă cu multe alte roluri: un corp fără cap în rolul barmanului din Boogie, un polonez artisto-bucătar din The Way Back. Să ne oprim aici pentru că dacă vreţi doar o înșiruire de roluri în filme, aici nu e locul.

A fost destul de greu să ne întâlnim cu actorul. Acum rolul principal îl are teatrul și se plimbă de la o repetiţie la alta, de la Teatrul foarte Mic până la Bulandra, intersectat cu Godot sau Kool Kat. Iniţial alesesem ca loc pentru fotografii Muzeul Naţional Militar, prestigioasa instituţie care expune armamentul folosit cândva pentru apărarea patriei. Desigur. Nu. Am fi vrut să pozăm printre tancuri și tunuri, printre uniforme și medalii

12 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

revistaartesimeserii • martie 2011 • 13

pentru că Alex în multe roluri a fost soldat, luptător, viitor soldat sau luptător, sau om învins de sistemul politic/militar. Însă ideea a rămas doar la stadiul de „să”.

Dar nu a fost mult mai diferit când am trecut printr-o parte a Centrului Vechi care arată ca un câmp de luptă după dezastru.

Noroi călcat parcă de șenilele tancurilor, case dărăpănate parcă sub detonarea bombelor, gunoaie aruncate ca după un jaf rapid.

Asta nu e mereu o problemă. Poate fi chiar o sursă de inspiraţie, un context pentru roluri, spune Alex: „Înţeleg ţara asta așa. Înţeleg să-mi fac meseria asta ţinând cont de, uite, gunoaiele de pe stradă, de exemplu. Nu sunt un visător. Dimpotrivă, sunt o persoană pământeană care este profană. Înţeleg lucrurile foarte imediat.” Și totuși actorul parcă împrumută ceva din „frontul” urban. Are genunchii juliţi de la mersul cu bicicleta, de la lovituri de portiere de mașini deschise, are părul lăsat să crească și o barbă nerasă, ca după un drum lung prin munţi.

Nu aveam așteptări sau prejudecăţi înainte de interviu. Dar după ceva timp la o bere mi-am dat seama că Alex Potocean este foarte natural. Nu vrea să pară altceva decât este, nu înflorește poveștile spuse încât să sune mai bine, mai plastic. Vorbește tare și gesticulează mult. E în elementul său atunci când vorbește despre filme. Și a văzut multe, enumeră nume pe care nici nu le mai ţin minte de actori, regizori străini, mai vechi, mai noi. Și da, a văzut și filme hollywoodiene, ușurele, de ce să nu recunoască.

Povestește la fel de entuziasmat, ba chiar mai reconstituie niște scene prin gesturi, prin interjecţii („Pfai!”, „Whoa!”). „Păi cum să nu, mi-a plăcut 2Fast 2Furious, mie-mi plac mașinile. Am văzut Avatar de exemplu pe laptop și eram «Pfai, ce tare ar fi să-l văd 3D!» Da, OK, a trecut. Am văzut Titanic când eram copil.

14 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

N-am plâns, am râs că eram cu colegii de școală și s-a rupt vasul și cădeau ăia și mai luau câte o chingă din-aia pe ei și ţipau peacolo. Fetele plângeau, murea Leo (n.r. Leonardo DiCaprio)...

Xmen, dar câte n-am văzut, oho!” Să fim serioși, câţi nu au cedat și au rezistat comediilor date în fiecare an la televizor. Pentru unii sunt guilty pleasures. Pentru Alex: „Nu mă simt guilty, adică vreau să văd și filme care sunt ușurele.” Din opoziţia asta film bun, complicat – film prost, light, precum și din celelalte răspunsuri date, pentru actor filmul nu este o luptă continuă între bine și rău, corect și greșit, ce trebuie și ce nu trebuie să faci.

Făcând film, Alex a învăţat să fie open-minded și, în opinia lui: „A fi open-minded înseamnă că acumulezi mai multe lucruri, înveţi și altceva faţă de ceea ce știai. Și e interesant, adică e important pentru mine ca individ, nu ca profesionist. Eu pot să zic că am jucat și în Nunta mută a lui Mălăele care a zis ceva, și în 4, 3, 2 care a fost cu totul altfel. Și cum e bine? Păi eu știu cum o fi bine?”

„Să stau în semne, să am grijă la racord, să salut și să spun mersi” Asta e o listă de „să”-uri pe care Potocean o învaţă de pe „fronturile” de filmare, de la machiaj, costumier, cameramani.

Rolul lor, chiar dacă mic, chiar dacă puţin observabil, ticsit bine în spatele scenei, este esenţial. La fel ca indicaţiile regizorului cu care trebuie găsit mereu un acord încât personajul să iasă cât mai bine. Tot un punct important de pe listă este „să învăţ textul, că dacă-l știu, pot să lucrez mai ușor cu regizorul”. Dar în afară de text, din fiecare film poţi să înveţi câte ceva. Chiar dacă acele filme pot fi considerate mai slabe, de duzină. Cum

se folosește Alex Potocean de experienţa oferită de astfel de producţii? „Îmi câștig relaxarea în faţa actului în sine. Pentru că dacă nu existau filmele astea multe și slabe și de duzină, eu încă eram alienat în ceea ce privește meseria asta, arta asta a filmului.”

Poate fi considerat un compromis acordul de a juca în producţii comerciale sau în reclame, poate aici se dezechilibrează balanţa între artă și meserie, dar ea nu înseamnă deprofesionalizare, pentru că presupune tot îndeplinirea unui job, în același domeniu, dar într-un context diferit. Pentru că, spune Alex: „Sunt producţii mai slabe sau mai puţin slabe, astea sunt judecate în funcţie de varii criterii. Nu cred că se întâmplă nimic dacă faci filme mai slabe. Filmul poate să fie prost, repet, după anumite criterii, dar nu e neapărat adevărat. Adică trebuie să-ţi faci treaba cum ești obișnuit. Eu sunt obișnuit să fac treabă bună de obicei.

Că nu-mi iese tot timpul, asta-i altă poveste.” E învăţat așa încă din facultate, din clasa lui Ion Cojar. „El nu ne învăţa teatru, ne învăţa actorie. Actorie înseamnă ceva, teatru înseamnă cu totul altceva. Arta actorului e un lucru care-i folosește și pe film, și în teatru, și peste tot. E un fel de tehnică. De fapt actoria, după părerea lui și a mea, este refacerea unui demers psihic, preluare a aceluiași procedeu psihic, când cauţi personajul, că personajul nu există. Personajul există în aceeași măsură în care exist eu.

Eu dacă nu-l fac pe Hamlet, Hamlet nu e în variantă Potocean.

Personajul e o chestie relativă. Arată ca mine, vorbește cu voce groasă așa ca mine, doar că e îmbrăcat altfel probabil și face altceva. Că diferenţa este ce faci ca personaj.”

Alex a avut parte de un mare pedagog, totuși primul an de actorie nu i-a plăcut deloc. Simţea că nu-și găsește locul, că nu învaţă mare lucru din joculeţele la care participa alături de colegi.

Prin anul II a început să-i placă. În anii III și IV a făcut exact actorie de film cu Cristi Puiu despre care spune că era destul de „demanding”. Acolo a explorat raportul direct cu camera.

Oricum, deja începuse să joace în filme, să devină mai relaxat și mai puţin speriat de „pelicula, auăleu pelicula!” O astfel de experienţă mai relaxată și plăcută la filmări a fost pentru Hârtia va fi albastră, în care a jucat alături de alţi doi colegi de an, Paul Ipate și Tudor Istodor, pe care Radu Muntean i-a luat „la pachet”.

Pe timpul facultăţii a stat la cămin. Tot acolo a primit vestea cea bună, când 4, 3, 2 a fost decernat cu premiul Palme D’Or. „Eu stăteam la cămin, eram în anul IV, și eram în cameră și beam bere cu colegul meu și ne uitam la televizor. Eu fusesem la Cannes, am văzut filmul și m-am întors, n-am stat la premiere. Și mai ne uitam așa, mai stăteam pe net, ne făceam licenţele și când a fost premiat: «Câștigătorul e 4, 3, 2, Mungiu». Whoa! A fost tare atunci momentul, m-au mai sunat colegi «Bă, felicitări că ai luat!», mă rog, vreo două telefoane, ăia care se uitau.”

Să ne întoarcem la comunism „Da. Să”, spune Alex la propunerea mea. Ne întoarcem și noi în discuţie așa cum mulţi regizori români au reluat și preluat tema în (prea) multe filme. E adevărat, au fost multe probleme care la un moment dat și-au găsit locul în cinematografia românească.

Cu imagini șocante, cu povești tragice, în comedii sau drame, comunismul a trecut prin film și a încercat să reamintească celor care au trăit atunci ce bine e acum și celor care nu au prins comunismul, să înveţe să nu facă aceleași greșeli. Acum pare că s-au mai calmat frustrările post-comuniste sau se evită reluarea subiectului: „Cred că e vorba de un curent care a fost și care

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 15

a trecut”, spune Potocean rememorând filmele care s-au făcut despre acea perioadă. El a jucat în câteva: Amintiri din epoca de aur, Hârtia va fi albastră, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Nunta mută, Portretul luptătorului la tinereţe. Fiecare are o poveste puternică, un conflict care se lasă cu urmări grave, din care se desprinde mai mult sau mai puţin direct morala: comunismul e rău, „Ceasușescu e de vină!”. Rememorarea asta, crede actorul: „ar fi bine să ne aducem aminte o dată. Și dup-aia ar fi bine să învăţăm din data aia, să nu mai tot repetăm. Asta e o greșeală.

Dăm vina pe ei. Dar până la un punct. Adică dăm vina pe niște chestii care s-au întâmplat și pe care nu mai avem acum nicio putere să le schimbăm. E foarte ușor să zici «Ceaușescu e vinovat!» Da, bun, Ceaușescu nu mai e, l-au împușcat ăștia, dar a venit eșalonul doi, și ceea ce trăim noi acum e preluat de o perestroikă d-asta de căcat care se întâmplă de vreo 20 de ani.

Asta e acum. Ar fi mișto să vorbim despre chestia asta. Și se încearcă oarecum.”

Acum, spune Potocean, cinematografia se ocupă de teme arhipersonale. Subiectele sunt în general dintre cele care îi macină pe regizori care le transpun în film. Prezentul și luptele de acum ar fi un bun punct de plecare pentru cinematografia românească. Iar dacă tot ne întoarcem în trecut, la ce s-a întâmplat acum 20 și ceva de ani, ce vor zice filmele care se vor face despre prezent, dar peste 20 și ceva de ani? Alex crede că „ar fi interesant. Dacă peste 22 de ani o să mai fac meseria asta o să joc într-un film, dar atunci o să pot să zic «Băi, cum eram atunci...» Și o să văd altfel. Că așa din povestit e foarte ușor. Altfel te raportezi la o chestie povestită pe care ai trăit-o.”

Altfel, actorul a jucat în multe filme în care rolul lui se situa la un nivel imaginativ. Nu se putea raporta direct pentru că nu trăise acele vremuri: „Eu n-am trăit atât de mult în perioada aia (n.r. comunism). Eu m-am născut în ’84, deci la Revoluţie aveam 5 ani. Așa, vag îmi aduc aminte cum stăteam cu bunica mea de mână și lua pâine pe cartelă. Mie mi se părea o chestie normală. Așa se ia pâine, pe cartelă.” Totuși, ca să fie real și puternic personajul, procesul psihologic de a fi altcineva poate să atingă și măcar o parte din situaţii asemănătoare trăite. E o imaginaţie legată de experienţa personală. Așa a încercat Alex să fie unul dintre luptătorii din munţi în România anilor ’60: „Îmi imaginam cum ar fi fost într-adevăr să fiu un luptător din munţi în batalion cu ăștia. Și cum ar fi fost într-adevăr să fiu înconjurat într-o șură și să trag în ăia până mi se termină gloanţele și cu ultimul glonţ din pistolul din cizmă să mă împușc în gură. Ca să nu cad pradă Securităţii care să mă tortureze. E o chestie exact de imaginaţie.” Și tot așa, în plan fictiv, dacă ar fi avut vârsta de acum în comunism, multe lucruri l-ar fi afectat. Vorbește clar și răspicat despre ele, accentuează anumite cuvinte încercând să se proiecteze în acel context. „Acum, privindu-le, sigur că a sta la coadă pentru ceva mi se pare aiurea, a fi alimentele și nu numai, piaţa în general raţionalizată mi se pare o tâmpenie. (...) Dar sunt multe lucruri. Libertatea de expresie era oprimată, faptul că erai mereu urmărit, Securitatea, tot controlul ăsta politic al statului asupra cetăţeanului par SF și nu sunt pentru că și în continuare există chestia asta cumva într-o anumită măsură, chiar și în societăţi dintre cele mai libere.” Cum spuneam, te poţi raporta și la fenomene din prezent când vorbești despre trecut. Totuși, Alex

16 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

e sigur pe ce spune când numește lucrurile care l-ar fi deranjat în comunism, multe dintre ele au avut ecou printre majoritatea românilor și au produs unde de șoc care au determinat, eventual, inevitabil, schimbarea: „Pe mine personal dacă mă întrebi ce m-ar durea din comunism ar fi asta: controlul și înăbușirea asta a libertăţii de orice fel. Asta cred că a durut foarte tare și pentru asta mulţi au încercat să scape, unii au reușit, unii nu. Ăsta a fost principalul motiv. Cred. Dacă stau acum să mă gândesc retrospectiv cred că asta ar durea foarte tare. Să nu ai voie să faci lucruri pe care un om normal ar trebui să le facă pentru că nu sunt în concordanţă cu ideologia politică.”

Dacă l-ar fi prins decembrie ’89 la vârsta de acum, „neștiind ce se va întâmpla după, aș fi ieșit în stradă și probabil m-ar fi împușcat ăia. Taică-miu a fost mai deștept la faza asta. Cumva el s-a prins că e o făcătură. Eu sunt de la Timișoara și acolo a început mai devreme și prietenii lui taică-miu au zis că ceva nu e în regulă. Au văzut că se întâmplă chestii ciudate, aiurea, nu știai în stânga, în dreapta, era așa o chestie incertă și atunci s-au prins că pe undeva e o altă logică a lucrurilor. Au fost în pieţe dar s-a tras și au plecat. Să moară pentru ce?” Are dubii în legătură cu Revoluţia, nu crede că ar fi meritat să-și sacrifice viaţa pentru ţară, pentru o așa-zisă eliberare și spune pe un ton hotărât: „Nu sunt un naţionalist, îmi pare rău. Nici măcar un patriot.”

Să (nu) fii erou Alex Potocean nu-și vede meseria ca un ideal de performanţă, ca pe un etalon al perfecţiunii. Nu vede lucrurile în alb sau negru, nu crede că mereu ce nu-i place lui înseamnă că e prost.

Standardele lui ţin de lucru, de munca efectivă pe care el trebuie să o depună, în măsura în care poate să o realizeze astfel încât să fie, în primul rând, mulţumit de el însuși. Nu funcţionează după modele. Are actori, și străini, și români pe care îi admiră, dar nu sunt niște targeturi de atins. „Eroii sunt OK, dar depinde de unde până unde”.

Folosește același principiu și atunci când el se poate afla în postura de erou. Îi place să se implice în producţii independente mici. Lucrează cu studenţi, cu unul dintre ei, Vlad Dragomir, a făcut și vrea să mai facă filme, unul chiar în această vară. Nu vrea să fie pus pe un piedestal și tratat de la distanţă cu o anumită răceală. „Îmi place, dorm și eu cu ei în sacul de dormit. Eu nu cred despre mine că sunt un actor care de-acum, că a făcut câteva filme, câteva producţii străine, nu mai stau de vorbă cu nimeni și dacă mă cheamă la o producţie independentă, nu vin, că mă pune într-o lumină proastă. Mă doare-n cur. Și dacă n-o să mai fac meseria asta, presupunând că eu mă bag în producţiile alea și zice cineva «Nu mai faci film cu mine!». «Nu mai fac film cu tine, o să fac cu altcineva. Sau nu.»”

El crede că nu e bine nici să cazi în extreme, să te crezi cel mai bun sau cel mai slab actor. Totul e foarte relativ și subiectiv, pentru că nu trebuie să tragi de tine să încerci să fii așa cum crezi că trebuie. „Este o măcinare de nervi cu totul inutilă.” La fel crede și despre exagerarea nevoii de a te ţine morţiș de meseria de actor. „Nu știu dacă mi-ar plăcea să fac altceva, dar n-am să mor.

O să mă descurc cumva, cu ceva, într-un fel. Păi da’ ce, câţi nu au

făcult altceva și până au găsit ceva care să le placă, au făcut și alte meserii. Că asta însemna să aducă bere la masă sau whatever. Nu mă sperie chestia asta deloc.” Dacă pentru unii frica de eșec este de proporţii imense, pentru care se pune un nod în gât la fiecare încercare, Alex vorbește relaxat și despre cealaltă parte a foii, aia care începe cu „dar dacă...” Chiar dacă la început a trecut prin toate emoţiile astea, acum crede că „trăim alte vremuri. Mi se pare că trăim în niște vremuri în care nu mai e cazul să gândești așa. Te faultează foarte tare gânditul ăsta «Eu fac doar asta și dacă nu e asta, atunci eu am să mor eroic». Nu e așa. O să vrei să faci chestia asta și ai s-o faci, dar se pot întâmpla o grămadă de

chestii. Ce-ai să faci, ai să mori în stradă eroic? Nu e adevărat, n-o să te ţină minte nimeni. Ce crezi, că dacă am făcut acuma niște filme, nu pot să cad și să nu mai fac asta?”

Deocamdată Alex Potocean nu a căzut. Dacă merge mai greu cu filmul într-un an, îl vedem la teatru. Dacă merge bine, îl vedem în continuare și în film, și în teatru. Să fiţi pe fază să urmăriţi one man show al cărui protagonist este vorbind despre mineriade. Să așteptaţi răbdători că nu mai e mult până când filmele o să-l aibă din nou pe actor în lista de distribuţie. Să...

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 17

RECOMANDARI Periferic Bogdan Grigore Apetri România, 2010

Pumni, huiduieli, degete mijlocii, dar încep cu finalul. Ana Ularu – Matilda în film, la mare, în port, seara, privind în gol. Dar cu precizarea asta nu am stricat tot farmecul filmului Periferic, pentru că dacă derulezi înapoi acţiunea ajungi să îţi pui și tu întrebarea, la fel ca la început, ca și personajul: „OK. Și acum ce fac?”. În 24 de ore cât e învoită din închisoare, Matilda încearcă săși regleze conturile, să facă rost de bani, bea vreo 2 cafele și plănuiește să fugă și să nu se mai întoarcă niciodată. În timpul ăsta limitat, se întâlnește cu fratele (Andi Vasluianu), cu fostul (Mimi Brănescu) și cu copilul abandonat în orfelinat (Timotei Duma), dă niște pumni sănătoși, transpiră în Bucureștiul încins și îi privește încruntată pe toţi.

Dacă-i iese ce și-a propus, și dacă lui Bogdan Grigore Apetri i-au ieșit suspansul și profunzimea personajului, las la interpretarea voastră.

De Alexandra-Maria Colţa

Catfish Henry Joost, Ariel Schulman Olanda, 2010

Privind acest film, ai senzaţia că tragi de coada unei creaturi al cărei corp nu se vede încă. Pare a fi coada unei pisicuţe, dar…

Catfish este un documentar; nu despre un sat african uitat de lume, ci o desfășurare de evenimente ce începe cu împrietenirea lui Nev, fotograf din New York, cu Abby, o fetiţă din Michigan, pe Facebook. Nev se împrietenește și cu oameni din lista de prieteni a lui Abby, mai ales cu sora ei vitregă, Megan, frumoasă și artistică, ce mai, o zână! Încurajat de fratele său și de încă un prieten, Nev încearcă să descopere mai mult despre „Familia Facebook”. Când cei trei doresc să le vadă în persoană pe Abby și Megan, creatura metaforică începe să alunece ușor din umbră și ceea ce descoperim este... pe cât de uman, pe atât de contrariant.

De Ina Ionescu

Ashes and Snow Gregory Colbert SUA, 2005 Proiectul artistului Gregory Colbert reprezintã punerea în scenã a unor momente intense și importante spiritual, ce au ca subiect comuniunea perfectã dintre om și naturã.

Filmul (proiecţie 35 mm/60“), cuprinde imagini superbe care se succed extrem de lent, nefiind editate sau prelucrate în niciun fel; scenariul redã nașterea – evoluţia și reîntoarcerea în naturã a omului ca simbol de existenţã, unde animalele devin pe rând acompaniatori, protectori și prelungiri ale trãirilor afective într-un mediu compoziţional – mistic.

Fragmente din film sunt transpuse ca un veșnic dans între elemente statice sau mobile (cu roluri inversate între animale și oameni), și sunt concluziile unor meditaţii spirituale, ca o împăcare cu sinele și ca răspuns general al tuturor întrebãrilor și luptelor interioare umane.

Pentru Gregory Colbert, așa cum mãrturisea, oamenii și animalele sunt niste capodopere ale naturii. Filmul este, fãrã exagerare, una dintre cele mai bune proiecţii artistice, reușind sã trasmitã mesaje subliminale dar cu un mare impact emoţional.

De Georgiana Drăghiciu 18 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Piete, , oameni si , fotografii

A

m început să fotografiez pieţe în 2005 când am fost în Maroc. Piaţa și bazar-ul din Marrakech erau ceva cum nu mai văzusem până atunci. Aglomerate, colorate, gălăgioase. Un amestec fascinant de oameni și mirosuri.

În ultimii 9 ani am avut escapade mai scurte sau mai lungi prin tot felul de ţări cu pieţe aglomerate și oameni frumoși.

Acasă lucram la ziarul Cotidianul ca fotoreporter. Fotografiam conferinţe de presă, interviuri, sesiuni parlamentare și clădiri. Când îmi luam concediu, nu voiam decât să plec undeva cât mai departe unde să fotografiez o altfel de viaţă și o altfel de lume.

Am trecut prin Cambodgia, Etiopia, Ecuador și apoi iar Cambodgia.

Pieţele mi se par locuri autentice și foarte relevante pentru modul de viaţă al unei comunităţi.

Când cobori din avion pentru prima dată într-o ţară și te duci direct în piaţă, este șocul cultural perfect. Îmi place șocul ăsta foarte mult.

E ca un duș rece. Vezi lumea adevărată. Nu trebuie să îţi acorzi suficient timp pentru ca preconcepţiile, comoditatea sau teama să îţi strice experienţa asta.

Multe dintre fotografiile astea au stat cuminţi uitate în calculator până acum vreo doi ani când am vizitat cea mai mare piaţă în aer liber din Africa – cea din Addis Abeba – și mi-am dat seama că povestea pieţelor ar căpăta mai mult sens dacă nu m-aș limita la un singur loc. Și adevărul e că deși se află pe continente diferite, pieţele mele se aseamănă în foarte multe privinţe. În primul rând totul se negociază. Apoi există un fel anume în care sunt trataţi și priviţi europenii. În Cambodgia eram „barang”, în Etiopia „faranji” iar în Ecuador „gringo”. Dar toate înseamnă doar că de cele mai multe ori pe mine mă costa totul mai scump.

La capitolul diferenţe, aș nota reacţia oamenilor la fotografii și la vederea aparatului foto. Dacă în Cambodgia ești întâmpinat doar cu zâmbete și chicoteli, în Etiopia lucrurile pot lua ușor o turnură violentă dacă nu știi când să te oprești. E ca un dans. Trebuie să înţelegi din priviri când deranjezi și să te retragi. Dacă plesnești poze peste poze ca un turist ameţit, devii repede o prezenţă deranjantă și pierzi tot.

Seria nu e terminată. Nu am cum să-i pun punct și să zic că e gata. Și nici nu vreau. Îmi plac pieţele și, continuând seria, am cel puţin un motiv să caut noi și noi locuri.

Portofoliu: http://tudorvintiloiu.com/

Text şi foto: Tudor Vintiloiu Piaţa Djeema-el-Fna din Marrakech, Maroc 2005

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 21

Taraba de peşte din Piaţa Centrală din Phnom Penh, Cambodgia 2007

Femei din tribul Dassanech de pe valea râului Omo se duc în sat la târgul săptămânal

22 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Un om cară scaune în Mercato, cea mai mare piaţă în aer liber din Etiopia şi probabil din toată Africa. Addis Abeba, 2008

Vânzătoare de Enset (un aliment tradiţional) stau în tarabele lor din Mercato, Etiopia

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 23

Doi copii se joacă în piaţa din Kebribeyah, la graniţa Etiopiei cu Somalia, locul unde se află o tabără de refugiaţi somalezi

Femeie din tribul Hamer participă la târgul săptămânal din satul Turmi. Etiopia 2008

24 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Psar Toul Tom Poung – sau Piaţa Rusească este un loc frecventat atât de turişti cât şi de localnicii din Phnom Penh, Cambodgia 2010

Târg tribal pe Valea râului Omo, Etiopia 2008

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 25

U N D E R 26 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Două orașe de pe două continente diferite. Doi fotografi, Toma Moisii și Veronica Sireţanu au pozat același lucru: metroul. Fascinaţia lor asupra acestui mijloc de transport comparat cu „sistemul nervos central al fiecărei metropole din lume”, cu adăpost anti-aerian, martor a sute de povești de dragoste sau cereri în căsătorie, i-a determinat să realizeze acest proiect fotografic în București și Toronto, în lumea din subsol, de la metrou. Un „laborator perfect de analiză al comportamentului uman, de cercetare și clasificare a diferitelor stereotipuri de oameni în societate”.

Text: Toma Moisii Foto: Toma Moisii & Veronica Sirețanu – 2011

W O R L D revistaartesimeserii • iunie 2011 • 27

I

deea întregului proiect mi-a venit în dimineața zilei de 1 ianuarie, când mă întorceam spre casă de la niște prieteni alături de care petrecusem noaptea dintre ani. Am ales să iau metroul atunci, pentru că era singurul mijloc de transport care ar fi venit în timp util și pentru care nu am fost nevoit să îngheț 20 de minute în stație, așteptându-l. În acea dimineață am observat însă ceva ce până atunci omisesem: comportamentul oamenilor de la metrou, sau „condiția umană subterană”, așa cum îmi place mie să-i spun. Am observat cum comportamentul călătorilor care aleg acest mijloc de transport este diferit față de cei ce merg cu autobuzul, spre exemplu. De îndată ce treci de turnicheții de la intrare abordezi o altă atitudine, îmbraci masca omului subteran: afișezi o atitudine rece, inabordabilă, pășești sigur pe tine, cu o privire țintuită într-un punct fix, ca de robot.

De îndată ce îți ocupi locul în vagon, îi „scanezi” timid pe ceilalți călători, după care îți reiei privirea fixă (care de cele mai multe ori va fi ațintită asupra încălțămintei celor din fața ta).

Cu toate acestea, oricât de sofisticată ar fi această modalitate de a ne ascunde personalitatea față de ceilalți călători, oricât de complecși am fi ca oameni, tot vom emite o serie de informații despre caracterul nostru, prin fiecare expresie a feței sau

© Toma Moisii - Bucureşti

28 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

limbaj corporal. Desigur, altfel punem problema dacă nu călătorim singuri.

Ca oameni, tindem să ne exteriorizăm mult mai ușor adevărata personalitate dacă suntem însoțiți de o persoană cunoscută, care să ne facă să ne simțim în largul nostru. În cazul acesta, avem obiceiul de a ne detașa de ceilalți călători din vagon, și să ne creem o lume proprie în care nu avem acces decât noi și persoanele pe lângă care ne simțim în largul nostru (cuplurile sunt un bun exemplu).

M-am întrebat atunci dacă tipul acesta de comportament se aplică numai în cazul metroului bucureștean sau dacă nu cumva este un fenomen răspândit peste tot în lume. De aceea, am luat legătura cu Veronica, o bună prietenă stabilită în Canada. Împreună am decis să documentăm o simplă zi din subteranele a două mari orașe: București și Toronto. Nu mare ne-a fost mirarea când am pus fotografiile cap la cap și am concluzionat că a fi acest gen de călător-robot este la fel, probabil peste tot în lume.

Două societăți, stiluri de viață, continente și culturi diferite, o singură lume: „Underworld”.

Portofoliu: http://tomamoisii.wordpress.com

© Veronica Sirețanu - Toronto

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 29

30 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Drumul lui Electric Brother De George-Mihai Irimescu Foto: Vlad Bîrdu

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 31

„Băi, a fost foarte tare interviul cu Electric Brother. Cred că deja am și ideea de titlu și de articol. La un moment dat mi-a spus ceva de genul: «Asta e o temă care tot apare în drumul meu prin muzica românească. Facem câte-o chestie, ne înţelegem foarte bine până ne dăm seama că fiecare vrea altceva» și despre asta vreau să povestesc, despre traseul lui în muzică și proiectele multe în care s-a implicat. Hai să vezi, o să fie interesant!” am spus eu într-un telefon dat după interviul cu Electric Brother. Iniţial gândindu-mă că voi fi bulversat de cât de multe a făcut și va face în muzică, pe parcurs a devenit totul mai clar: de fapt e foarte simplu și se leagă într-un drum coerent. M-am scos!

Ne întâlnim exact de Record Store Day. Electric Brother se apropie de masa noastră, într-o terasă din centrul Bucureștiului.

Pornesc reportofonul, mă uit pe întrebări și el începe povestea.

Vorbește încet și rar, foarte atent la ceea ce spune. Zâmbește prietenos și are un simţ al umorului foarte plăcut: când îl întreb care este primul punct de pe CV-ul lui, îmi răspunde simplu: „Născut în 1975”.

Party Poopers în curtea liceului Ne spune foarte mândru că a terminat Colegiul Naţional „Sfântul Sava” din București și că se bucură atunci când întâlnește saviști în cadrul proiectelor în care este implicat. Îmi crește puţin inima, pentru că am terminat același liceu. Când povestește atmosfera de atunci, parcă retrăiesc perioada din Sava. Își amintește cum asculta muzică în curtea liceului la un walkman mare. Asta când nu cânta la chitară alături de Cezar Stănciulescu (Junkyard), cu care a fost coleg de clasă. Îi plăcea în special muzica bazată pe chitară. Și deși am fi tentaţi să ne gândim că în timpul liceului s-a apropiat de muzică, lucrul ăsta se întâmplase deja încă de timpuriu. Când a ajuns la liceu deja știa să cânte la chitară și o făcea alături de Bujor Stoicovici (Butterflies In My Stomach).

Apoi s-au gândit la o altă formulă și povestea a început: „Începutul pentru mine a fost clubul Web și să cânt cu grupul meu de atunci care se chema Party Poopers. Cu Cezar, Bujie (n.r.

Bujor Stoicovici), Dan Nedelcu la saxofon, Tibacu la pian, Ati de Chile la tobe și așa mai departe. În momentul ăla am simţit că într-adevăr se-ntâmplă ceva. Nu mai erau niște încercări de dormitor sau de tabără. Fiecare adusese câte ceva acolo și deja era un început bun.” Și pentru că YouTube-ului nu-i scapă nici un document video relevant, există filmuleţele cu titlul „Liceu 1994”, cu piesele 1 și 2.

Electric Brother și Cezar pe scenă. Live.

Trebuie să dansăm!

Proiectul NSK a început atunci când „se cam termina cu Party Poopers”. Lucrând la studioul Yama i-a cunoscut pe Cristi Stanciu

32 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

(Matze) și pe DJ Vasile. Apoi a intervenit cu niște sugestii și, încetul cu încetul, lucrurile s-au legat. Au început să facă piese împreună, să aibă concerte până când au fost invitaţi să cânte și în afară. Mai întâi la Novi Sad (Serbia) și apoi în Paris și Lisabona, după ce Mihai Dinu (pe atunci la Radio Delta RFI) înscrie albumul Trebuie să dansăm! la un concurs internaţional (RFI Nouvelles Decouvertes) pe care îl și câștigă. Simt cum îi face plăcere să își amintească de experienţele de atunci. Cu puţină nostalgie, ne povestește: „Trebuie să te gândești că pe vremea aia nici măcar la magazinul Muzica nu vedeai prea multe instrumente și în niciun caz nu puteai să le încerci decât dacă aveai bani la tine, internetul era dial-up și nu prea aveai cum să stai să te uiţi prea mult la chitări sau efecte, iar condiţiile de cântat live erau de râs pe-aici. În momentul în care am ajuns acolo și ne-am dat seama cam care ar fi un nivel normal, eu eram cu ochii beliţi în toate părţile să înţeleg tot ce fac ăia, să încerc să văd și ce și-a scris ăla, și ce-a făcut ăla, ce face ăla la mixer, de ce s-a dus ăla-n spate. Să înghit tot și să încerc să aplic chestiile astea pe cât se poate și aici.”

Ca rezultat a apărut albumul NSK: Paris-Lisbon ce cuprindea înregistrări live de la cele două concerte. Un alt moment inedit din traseul formaţiei a constat în prezentările de modă, unde au cântat live. Lucru care se întâmplă destul de rar, pentru că, în general, nu muzica este în prim-plan la astfel de evenimente. Cât despre NSK în prezent, ne liniștește spunându-ne că proiectul nu este abandonat. Chiar dacă au trecut vreo doi ani de când nu au mai cântat, formaţia încă există. Vor mai compune piese, numai că momentan membrii sunt puţin ocupaţi (Matze cu proiectul Pericol!, DJ Vasile cu Shukar, Electric cu noul album).

Muzica de artă teatrală și cinematografică Electric Brother face și muzică și sound design pentru film. Până acum proiectele mari de film le-a făcut cu Radu Muntean (ex.

Furia, Boogie, Hârtia Va Fi Albastră, Marţi, După Crăciun), cu care lucrează mult și des și, prin urmare, se înţeleg foarte bine.

Nu mai este nevoie de multe discuţii când au un proiect, își cunosc pretenţiile artistice. În alte situaţii:

„Sunt filme la care primesc mai întâi scenariul, înainte de filmări, altele care vin la mine când sunt deja în faza de post-producţie și atunci discutăm pe pasaje, pot să fac propuneri regizorului despre momente etc. Ideea e că regizorul trebuie să dirijeze întreg proiectul, și fiecare om implicat în film trebuie să înţeleagă că tot ce face este în slujba unui proiect, ca parte din această orchestră.

Dacă tu începi să îţi umfli mușchii și să uiţi pentru ce ai fost chemat, s-ar putea să iasă o operă extraordinară care să n-aibă legătură cu filmul ăla.”

Nici pentru teatru nu își umflă mușchii pentru că, spune el, nu are o experienţă foarte bogată. Aici este terenul lui Vlaicu Golcea, spune cu admiraţie. Ne explică însă că după părerea lui, munca pentru realizarea muzicii unui film este poate ceva mai relaxată decât cea pentru teatru. De exemplu, la prima piesă pentru care a făcut muzica (Năzdrăvanii Occidentului – TNB), aceasta trebuia cântată de actori pe scenă. Trebuia așadar să o compună, să îi înveţe pe actori să cânte și să repete cu ei. Unde mai punem că la un film, dacă vrei să revezi o secvenţă, dai puţin back și te mai

gândești. Pe când la teatru, trebuie să fii foarte conectat, pentru fiecare detaliu modificat trebuie să aștepţi o nouă repetiţie.

Electric Brother – Electric Brother În primul rând, povestea numelui. Un prieten englez i-a spus așa în glumă, și în contextul numelor care conţineau brothers (Blues Brothers, Chemical Brothers) i-a plăcut și l-a păstrat, pentru că „ăsta e unul singur, e al tuturor”. Albumul a ieșit pentru că avea multe idei de piese care nu se potriveau cu proiectele în care era implicat în momentul respectiv. Îmi atrage atenţia însă că albumul nu este tocmai solo, pentru că pe el se află și majoritatea „suspecţilor de serviciu”: Vlaicu Golcea, Marta Hristea, Tavi Scurt, Uţu Pascu etc. „Albumul este ceva mai aproape de viziunea unui regizor. Nu mai este atâta democraţie. Aici am spus «Eu vreau așa!». Bine, evident că nu poţi să faci discul ca un tiran”.

Viitorul album, anunţat pe site-ul www.electricbrother.ro, ne spune că cel mai probabil se va numi Pe Pământ, iar alături de Electric Brother vor apărea alţi „suspecţi de serviciu” pei care

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 33

îi veţi descoperi odată cu albumul. Nouă nu ne-a zis încă, să nu strice surpriza. Cât despre conceptul albumului, mie mi se pare ușor genial. Îl simt nerăbdător să vorbească despre el, face o pauză și apoi, cu entuziasm începe: „Discul ăsta s-a născut aproape fără să fie planificat. Am un mic aparat care se cheamă field-recorder cu care înregistrez orice sunet. E ca un reportofon mai deștept. Și pe care îl iau cu mine și îl folosesc peste tot pe unde merg. Dacă mi se pare ceva că este interesant din punct de vedere auditiv, îl înregistrez. Poate să fie un sunet de tramvai sau o sală de așteptare în aeroport, un cerșetor sau un motor în doi timpi sau de multe ori pot fi idei de-ale mele, schiţe. Am adunat din toate călătoriile mele tot felul de chestii din astea care încetul cu încetul m-au dus către niște piese.”

Vrea însă să ne fie clar că albumul nu este un cut and paste sampling în care faci un ritm cu un „ciocănel de la tren”. Cu aceeași modestie ne spune că asta știu alţii să facă mai bine decât el. El folosește elemente mai largi, mai lungi, multe dintre ele fiind în formă originală, neschimbate, nelucrate. De exemplu, își amintește că avea nevoie pe o piesă de un sunet de tobă mare și că la un moment dat a înregistrat niște pași sub apă, cu reportofonul băgat într-un prezervativ înnodat. Alte piese sunt înregistrate cu anumite instrumente tradiţionale cu corzi pe care Electric le-a cumpărat sau le-a primit de la prieteni.

Aceste instrumente l-au făcut să se gândească la faptul că fiecare

34 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

în parte are povestea lui, și a fost făcut cu un sens în locul de unde provine. Așa s-a născut o piesă pe care a înregistrat un instrument african cu corzi, numit kora (un fel de harpă cu 21 de corzi). După aceea timp de doi ani s-a gândit că s-ar potrivi pe ea o voce africană. Iarna trecută a mers însă în Africa, cu piesa înregistrată pe același aparat minune. Și și-a găsit întâmplător omul potrivit pe o terasă, cântând foarte bine. Cum aparatul avea 4 canale, a tras 3 take-uri cu domnul african, dintre care unul era „ăla”.

Not scared of jazz „Am fost la Green Hours pe terasă la un concert Jazz Unit și l-am văzut pe Vlaicu prima oară cântând la contrabas cu ei și am zis: «Dacă cineva poate să-mi facă cunoștinţă cu el, o să-i rămân recunoscător!». Nu știu cine ne-a făcut cunoștinţă sau dacă m-am dus eu pur și simplu. Și uite că de-aici s-a legat așa o chimie. Șiam început să lucrăm împreună, să ne trimitem piese, să-i arăt ce-am mai făcut eu, ce-a mai făcut el...”

Vlaicu Golcea avea obiceiul să își cheme prietenii pentru sesiuni live în Green Hours. Pur și simplu cântau, improvizau, se cunoșteau și se apropiau mai mult. Așa s-au născut foarte multe idei de piese între Electric, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu, Marta Hristea, Matze și Raul Kusak. Întâlnirile astea au stat la

baza primului album Aievea, Scared of Jazz. Cu banii strânși din concerte (sau aduși de acasă) și cu ideile „strânse” la aceste sesiuni, s-au înghesuit cu toţii într-un studio unde au plătit două zile de înregistrări brute. „După un an am încărcat tot acest material în calculator. Era muncă de bibliotecar! Și-am început să le-ascult și mi-am dat seama că fiecare temă stabilită de noi avea în jur de 10-15 minute sau mai mult. Așa că am început să tai și să tai și să găsesc, după părerea mea, sensul fiecăreia și să-i dau o formă – practic, producţie. Și după câteva săptămâni (ăstora nu le-am spus absolut nimic) ne-am întâlnit cu toţi și le-am pus discul.

Le-a plăcut foarte mult, au fost toţi de acord. Au avut niște mici comentarii, le-am modificat și l-am lansat. ” Albumul mai avea o particularitate interesantă: deși fusese conceput prin improvizaţii, ducând mai degrabă spre jazz, structura pe care o căpătase acum după decupaje și condensări se apropia mai mult de pop, spune Electric, cu strofă, refren și tot tacâmul. Din cauza formatului, cei din Aievea au refăcut drumul invers, re-învăţând piesele după noua structură. Au urmat apoi concertele în care publicul s-a atașat din ce în ce mai mult de acest album. A trecut timpul, și Aievea, într-o formulă restrânsă (Electric Brother, Vlaicu Golcea, Tavi Scurtu și Marta Hristea) urma să scoată al doilea album: Cinema. Și dacă îmi daţi voie, aș zice că albumul a fost încununarea perfectă pentru un an cu mai multe releasuri decât de obicei pentru piaţa noastră. Elegant, experimental, inteligent. Iată povestea lui: „Eu aveam o serie de piese la care lucram și la care ţineam foarte mult și pe care i le tot trimiteam lui Vlaicu pe măsură ce avansam în lucru, să-mi dea o părere. El avea alte schiţe pe care mi le trimitea pe mail, tot așa, de control. I le trimiteam apoi Martei, scria versuri, înregistra voci și ne trimitea înapoi, să mai lucrăm la ele, să le reasamblăm. Practic ce făceam eu și ce făcea el erau două discuri sau două proiecte diferite, paralele. Dar la un moment dat le-am adunat la un loc și le-am pus în ordine alfabetică pe un CD. L-am ascultat în mașină de mai multe ori,

schiţele alea așa cum erau. Și mi-am dat seama că sună foarte legat, deși unele-s făcute de el, altele de mine.”

S-au pus pe treabă, le-au reorchestrat, le-au adus la un numitor comun ca sound cu ajutorul lui Tavi Scurtu și Uţu Pascu, Marta a regândit o parte din voci. Și l-au lansat la The Ark, în decembrie 2009. Dezamăgiţi de compromisurile pe care casele de discuri le-ar fi putut impune pentru ei, ca artiști, și pentru că aveau foarte mare încredere în Cinema, care li se părea foarte în pas cu ce se întâmpla la momentul respectiv în muzică, l-au lansat numai în format electronic. Adică cei interesaţi îl puteau lua pe stick chiar de la Aievea, după concert, sau a doua zi de pe site. Eu l-am luat pe stick. Discul se poate downloada și astăzi de pe www.aievea.ro.

„Ce vrea Loredana?” sau munca de producător Ne spune că înafară de câteva intervenţii pe o serie de discuri, singurul CD produs în adevăratul sens al cuvântului de el este Electromagnetica celor de la The Amsterdams (produs împreună cu ei), album de care este foarte mândru. Și are și de ce. Îl întreb apoi despre ce înseamnă munca de producător și îmi răspunde cu multă convingere: „Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi încercat să aduc muzica celor de la The Amsterdams către ce fac eu. Pentru ei ar fi fost un dezastru. Ca și în cazul reclamelor sau muzicii de film, în momentul în care ești producător tu nu ești acolo ca vioara întâi, tu trebuie să înţelegi ce vor oamenii ăia să cânte și să îi ajuţi, dacă e cazul, să pună mai bine în lumină ideea piesei aceleia. Asta e treaba producătorului, nu să te-apuci să faci muzică electronică din tot ce-ţi pică în mână. Poţi să faci remix-uri dacă vrei, pe barba ta. Dar ca producător lași la o parte toate ideile tale de proiecte personale și încerci să scoţi ce e mai bun din artiștii cu care lucrezi.”

Interviul s-a terminat. Urmează fotografiile. Uitasem de frigul de pe terasă, dar odată ce am închis reportofonul parcă s-a întors. Și pornesc și eu în drumul spre casă și dau un telefon. Prima întrebare: „Cum a fost?”

Electric Brother - Pe Pământ Lansare oficială: 10.06.2011 Urmăriţi site-ul pentru alte anunţuri: www.electricbrother.ro.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 35

Un Trialog cu doi americani: Arms and Sleepers Personaje: Mirza Ramic (Mirza) – membru Arms and Sleepers, american cu iz est-european, foarte înalt, atletic; Ben Shepard (Ben) – colaborator Arms and Sleepers, american get beget cu voce plăcută, în jur de 30 de ani, solist în trupa Uzi and Ari; Ana Năstase (Ana) – redactor revista Arte și Meserii, fata cu întrebările; Maria Galan – redactor revista Arte și Meserii, fata cu tehnologia; Andrei Ţîrcă – cameraman Arte și Meserii, băiatul cu diminutivele; Claudiu Popescu– fotograf, băiatul cu trei aparate de fotografiat la purtător.

De Ana Năstase Foto: Claudiu Popescu 36 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

București, Club Control, 14 mai 2011 (Un club bucureștean aproape gol în pragul serii. Câţiva oameni intră în el cărându-și instrumentele muzicale. Un alt grup de patru tineri așteaptă la o masă. Un bărbat înalt intră cărând o cutie mare și grea, pesemne tot plină cu instrumente. Un altul mai scund, îmbrăcat într-o cămașă roșie în carouri îl urmează. Grupul de patru tineri începe să se foiască și să vocifereze. O domnișoară se desparte de grup și se îndreaptă timidă către cei doi bărbaţi. Le întinde mâna și cu emoţie în glas se prezintă. Ei zâmbesc și îi întind fiecare mâna, prezentându-se şi ei. Se îndreaptă către o masă, la care se aşează toţi trei. Apoi ceilalţi trei tineri din grupul domnișoarei se apropie timizi și rămân în preajma primilor).

Ana (cu voce tremurândă și ochii într-un carneţel): Genul acesta ambiental se potrivește perfect cu starea în care ești atunci când călătorești în diverse orașe. Şi majoritatea cântecelor voastre poartă numele unor mari orașe, adică Lisbon, Ankara, A mission to Prague, Black Paris, Greetings from Tokyo etc. De ce?

Mirza (aprinzându-și o ţigară): Multe din-

tre orașe au o însemnătate personală pentru unul dintre membrii trupei, așadar e vorba de o experienţă memorabilă din trecut. De exemplu, eu am fost când eram mai mic în Ankara și am vrut să fac un cântec despre amintirea mea. Dar nu e o regulă generală.

De exemplu avem un cântec și se numește Antwerp. N-am fost niciodată în Antwerp, dar ne-a plăcut cum sună.

Ana (prinzând curaj): Dar majoritatea melodiilor nu au versuri cu care să poţi relaţiona. Pe acelea cum le „botezaţi”? Şi cum decideţi pe care melodii să puneţi voci şi pe care să le lăsaţi instrumentale?

Mirza (zâmbește): De numit, o facem atunci când sunt gata piesele. De obicei e ceva total aleatoriu. Nu e nimic gândit cu premeditare. Noi, cei doi membri fondatori ai formaţiei, adică eu și Max, care nu e cu noi în turneul ăsta, nu cântăm, așa că e destul de greu să venim cu titluri potrivite.

Ana (schimbându-și privirea către Ben, care asculta în tăcere conversaţia): Dar tu, Ben? Tu ești cel cu voce, nu?

Ben (serios iniţial): Da. Eu sunt. Şi Mirza are voce, dar n-o foloseşte ca să cânte

(zâmbet larg și privire mustrătoare, dar înţelegătoare către Mirza). De obicei Mirza îmi trimite două sau trei cântece şi eu încep să lucrez pe ele. Dacă vin cu o idee bună, continui. Dacă nu, mai cer altele pe care el le crede potrivite pentru a le pune voce. Eu scriu ceva versuri și apoi discutăm și rearanjăm piesele astfel încât să se potrivească. E pură colaborare. (uitându-se la Mirza, ironic) O pură și frumoasă colaborare. (râsete) Ana (după o porţie scurtă de râs, tot mai relaxată): Ce vă inspiră? Cărţi, filme, muzică?

Mirza (vine mai aproape de masă, aplecându-se asupra discuţiei): Pe mine filmele. O groază de filme independente europene. Suntem foarte inspiraţi de cinematografia europeană.

Ana: Da, e mare diferenţă faţă de filmele de acţiune și efecte speciale de la Hollywood, nu? Parcă au mai mult sentiment, sunt mai frumoase. (cu un interes vădit în domeniu) Mirza (încântat de aceste observaţii pertinente): Da, cu siguranţă. Sunt mult mai frumoase și mai interesante. Fără îndo-

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 37

ială. Și apoi mai sunt și cărţile, literatura est-europeană – autorii ruși, mai precis.

Ben (din nou, foarte serios): Pe mine, ca să fiu sincer, mă inspiră foarte mult filmele de la Hollywood...

eu am cântat la pian de când mă ştiu, pentru că mama e profesoară de pian. Așadar am ascultat muzică clasică de când eram mic.

Dar n-aș spune că asta e ceea ce m-a determinat. Dar oricum, au fost multe surse.

Ana (intrigată la culme, cu ochii larg deschiși și gura căscată): Serios? (Mirza pare și el nelămurit) Ben (nemișcându-și un mușchi pe faţă): Nu. (toată lumea izbucnește în râs și tensiunea se risipește) Dar nu știu dacă pot să zic că e ceva anume care mă inspiră. Pentru mine e ceva mai abstract, depinde de starea pshihologică prin care trec și care îmi e de obicei indusă de diferitele cărţi pe care le citesc, sau diversele conversaţii pe care le am, visele mele etc. E ceva mai visceral, cred… (rămâne privind în gol și meditând)

Ana (se uită fugar peste carneţel și întreabă): Arms and Sleepers au peste 15 materiale discografice scoase de-a lungul a 5 ani de activitate. Asta înseamnă în medie trei discuri pe an, incluzând tot procesul de creaţie specific și multe luni de turneu. Cum e posibil? (ridică o sprânceană) Mirza: Să știi că avem și joburi perma-

Ana (după un moment de tăcere, în care îl lasă pe Ben să-și adune gândurile): Care e formaţia care v-a determinat să vă apucaţi de muzică?

Mirza (gânditor): Hm… Nu prea știu…

Tu știi? (cu ochii către Ben) Ben (foarte mândru): Absolut. Normal!

Mirza (speriat un pic de atitudinea lui și de ceea ce urmează să spună): Oh, nu…

Care anume?

Ben (cu voce apăsată): Led Zeppelin! (continuă într-un mod foarte vesel, încântat că poate împărtăși amintirea) Aveam 9 sau 10 ani când tatăl meu și-a găsit vechea colecţie de discuri, printre care era și discografia Led Zeppelin. Am început să o ascult și o lume cu totul nemaivăzută mi s-a deschis în faţa ochilor. Am ascultat muzica așa cum n-o mai făcusem până în momentul ăla și am început să fiu obsedat de chitări și trupe de classical-rock. Apoi am dat de Nirvana și Guns. Asta a fost „şcoala primară” de muzică, pentru mine.

Apoi am descoperit Sonic Youth și m-am îndepărtat de curentul mai comercial. A fost podul care a legat perioada mea de rock radio-friendly, de rock-ul independent, alternativ.

Mirza (mândru să își împărtășească și el preferaţii): Pentru mine n-a fost rock-ul classic. Deloc. Mai degrabă Beatles, Nirvana, Beastie Boys... Cu Beastie Boys am avut o întreagă fază de hip-hop. Și apoi a urmat Radiohead.

Ben (se precipită ca să nu își uite ideea): Mie îmi plăcea și MC Hammer mult.

Mirza (dând din cap în semn afirmativ): Da, și MC Hammer și mulţi alţii. În plus,

38 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

nente acasă, deci nu facem muzică pentru a trăi din ea. (zâmbește văzând privirea stupefiată a Anei, care-l privește neputându-și crede urechilor) Încercăm să fim cât mai productivi, de fiecare dată când ne întâlnim. Câteodată merge, câteodată nu și pierdem destul de mult timp. Dar în principal încercăm să avem o etică bună de muncă… Și foarte puţin somn. Deocamdată ne-am descurcat așa, dar nu e ușor. Nu prea avem viaţă socială (suspină, dar se luminează în secunda următoare) Decât când suntem în turneu!

Ana: Am văzut un interviu cu voi în 2009 în care spuneai tu, Mirza: (își drege vocea pentru a cita cât mai exact)

„Ar fi drăguţ dacă oamenii ar avea mai multă răbdare să asculte muzică instrumentală. Dar nu cred că au”. (revine la vocea ei normală, ieşindu-şi din personaj) Dar asta se întâmpla în 2009. Între timp numărul trupelor și ascultătorilor de post-rock și ambiental a crescut foarte mult. Ce părere aveţi despre asta?

Mirza (își mai aprinde o ţigară și își formulează răspunsul cu grijă): Pentru mine post-rock e instrumental, dar nu m-aș gândi chiar la genul ăsta ca fiind reprezentativ pentru ceea ce se numește „instrumental”. Noi am făcut multe lucruri care nu sunt chiar post-rock și nici ambiental.

Poate ar fi ceva de genul trip-hop, dar fără voce. Dar sunt de acord cu faptul că postrockul e pe un trend ascendent. Totuși nu sunt chiar așa mare fan. Mie îmi place și muzica pop cântată de diverşi solişti. (zice asta cu sinceritate) De fapt, cred că 90% din muzica pe care o ascult are versuri.

Ana: Ce fel de oameni ascultă Arms and Sleepers? Cum arată ei?

Ben (cu ironie, căutând în permanenţă aprobarea lui Mirza): Oameni înalţi cu pistrui. Unii dintre ei au degete butucănoase, aia sunt cei mai enervanţi fani. (toată lumea începe să râdă, Ben redevine serios și sincer) Ei, nici chiar așa. Dar atunci când ești pe drum timp de trei luni de zile, ajungi să vezi o groază de oameni și îţi dai seama că nu există o caracteristică demografică. Poate nu sunt foarte mulţi oameni peste 40 sau sub 21 de ani care ne ascultă. Dar e o varietate destul de mare. Și n-aș putea să spun ceva legat de înfăţișarea lor, pentru că uite, de exemplu în Cluj sau Iași sunt convins că au venit foarte mulţi oameni care ascultau pentru prima oară Arms and Sleepers. Așadar nu îmi e ușor să identific clar fanii Arms and Sleepers, să-i disting în public. Dar cu siguranţă oameni înalţi.

Mirza (fericit să adauge și el ceva, în aceeași notă ironică): Da, deci în principiu jucătorii de baschet.

Ana (mândră pentru că are pregătită o întrebare delicată „pe ţeavă”): DAR! (pauză pentru creșterea tensiunii) Dacă ar fi să vă descrieţi muzica drept o femeie, cum ar arăta ea?

Ben (foarte entuziasmat): Ooooook! Asta da întrebare!

Mirza (se lasă pe spătarul scaunului și îi

zice mărinimos lui Ben): Asta e pentru tine. Bagă!

Ben (printre multe interjecţii de genul „aaaa… hmmm…”): Cred că ar fi foarte palidă…

Mirza (își ridică sprâncenele): Hai mă, serios?!

Ben (sigur pe el): Da, da. Şi cu maniere alese! Puternică şi luptătoare, dar cu voce blândă, feminină, corect? (se întoarce către Mirza care-l ascultă cu atenţie și își dă acordul non-verbal) Ar avea o aluniţă

siguranţă, DA! (conspirativ, cu un zâmbet pe chip) Astea ne plac nouă. (apoi se uită la Ben care încă se străduiește să obţină o imagine cât mai fidelă a domnișoarei Arms and Sleepers. Îl lasă puţin și apoi îi zice nerăbdător) Ei, mai ai ceva de adăugat, maestre al descrierilor?

Ben (cu o ultimă revelaţie): Ah da! Ar purta aparat dentar! (explicativ, pentru ceilalţi) Într-o continuă stare de îmbunătăţire a ei înșiși!

Mirza (mai mai să-l îmbrăţişeze pe Ben

și întâmplări deosebite, care te fac să îţi dorești să mai ai parte de astfel de experienţe, să zici că totul merită. De exemplu, în Franţa am cântat în casa de la ţară a unui tip, pentru 20 de persoane. Apoi am cinat cu toţii, am stat împreună și a fost foarte special, pentru că noi nu am mai făcut niciodată un astfel de concert. Sau am cunoscut o femeie în Belgia care ne-a primit în casa ei, ne-a gătit, am stat cu soţul și copiii ei și la un moment dat ne jucam de-a Batman cu ei în grădină. (atitudinea

chiar aici (arată cu degetul obrazul stâng) şi ar purta cercei din aceia care atârnă (și descrie cu mâna un oval începând de la lobul urechii, până aproape de piept) Mirza (foarte entuziasmat de această descriere): Ah da, mamă ce-mi plac cerceii ăia!

Ben (continuă calm): Da... Și și-ar da cu ojă doar degetele de la o mână. (atingându-și pe rând degetele de la mâna dreaptă) Mirza (dur): Asta nu.

Ben (cu ochii mari, ca un băieţel care a fost aspru corectat de tatăl său): Nu? (tristeţe pe chipul său) Nu crezi că ar face asta?

Mirza (la fel de tare pe poziţii): Cu siguranţă nu. Nu. Ben (resemnat): Da, poate ai dreptate, nu știu. Dar oricum, cred că ar arăta ca o femeie din estul Europei.

Mirza (brusc încântat până peste cap): Cu

pentru descrierea lui atât de reușită): DA! Asta chiar îmi place, chiar că așa ar arăta!

lui e una de sinceră mulţumire sufletească).

Așa că eu cred că asta e ceea ce contează: oamenii pe care îi cunoști. Până la urmă, concertele ajung redundante. Dar oamenii și relaţiile pe care le construiești cu fiecare în parte, fac această experienţă una extrem de specială și pur și simplu ești recunoscător că ai șansa de a face asta și nu o muncă zilnică de birou… (privește în gol, coboară privirea și tăcerea se instaurează în locul acela. Ben și Mirza rememorează probabil aventurile lor, iar ceilalţi le acordă intimitatea și liniștea să o facă. )

Ana (cu o lacrimă în colţul ochiului, știind că aceasta va fi ultima întrebare din acest interviu): Sunteţi în turneu de șase săptămâni și mai aveţi încă șase. Asta cred că e foarte epuizant (Ben și Mirza aprobă dând din cap) Cum de mai aveţi forţa să continuaţi? Ce vă motivează?

Ben (și el trist, realizând că aceasta e ultima întrebare): De fapt, câteodată ne culcăm zicând „Vreau să se termine acum, e prea greu!” din cauza unui show nereușit sau a unor probleme tehnice. E foarte descurajant când simţi că nu poţi transmite muzica în modul în care vrei tu să o faci. Dar continui, chiar dacă nu mai vrei. Și apoi ţi se întâmplă să ai show-uri

Cineva îi cheamă pe cei doi bărbaţi americani să facă probele de sunet. Sunt schimburi politicoase de mulţumiri, zâmbete, strângeri de mână și o ultimă replică: „See you at the show, guys!”

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 39

Nu Jazz – Da Cuantune Mi i-a recomandat o prietenă şi, cum i-am ascultat, mi-au plăcut din prima.

Cuantune sunt Mario F. Cruxfader şi Elisabeta. În varianta live, mai puneţi vreo patru instrumentişti consacraţi ai scenei de jazz şi sunteţi gata. Mesajul lor e simplu: „ascultaţi Cuantune!” ceea ce vă recomandăm şi noi.

De Cătălin Cumpănașu Foto: Arsintescu Tudor Cosmin

Cătălin: Jazz, funk, DnB, electro, IDM, ambient, soul, swing, downtempo, chill out – ce predomină totuşi, şi cum le îmbinaţi?

Mario: Predomină liniile vocale jazzy, beaturile cu soundul de hiphop şi basul funky-fresh.

Cărui public se adresează Cuantune?

Mario: În principiu, tuturor, dar am vrea să credem că facem o muzică pentru oameni cu un bun gust muzical.

Elisabeta: Nu căutăm un public avizat, ci mai degrabă sperăm să încurajăm oamenii a încerca şi muzică neîncadrată în tiparele de până acum. Ne adresăm tuturor celor open minded.

Două cuvinte care vă descriu cel mai bine mesajul, stilul sau intenţiile?

Mario: Ascultaţi Cuantune!

Prin ce minune v-aţi întâlnit şi de când sunteţi Cuantune?

Mario: Ne-am întâlnit la petrecerea zilei de naştere a unui prieten. Încă de atunci am remarcat că avem ceva în comun şi am decis să încercăm o colaborare. Aşa s-a născut I’ve seen you, melodie ce reflectă, într-un mod poetic, aş putea spune, povestea întâlnirii noastre.

Elisabeta: Ne-am întâlnit la o petrecere, lucru pe care nu prea îl frecventăm niciunul. Îmi place să cred că aşa a fost menit, pentru ca la câteva zile după aceea să existe Cuantune.

Aveţi studii în muzică sau aţi fost autodidacţi?

Mario: Elisabeta a studiat de mică pianul, mai tarziu canto clasic, apoi jazz vocal. Eu, unul, am fost autodidact. Am învăţat singur despre sound, producţie muzicală şi turntable-ism. Problema cea mai mare a fost că atunci când am început să fac asta, nu exista YouTube şi, prin urmare, a trebuit să deduc multe de capul meu.

Acum e mult mai simplu, informaţia putând fi găsită sub formă de tutoriale, pe net.

Elisabeta: Eu, una, am studii în muzică, Mario e autodidactul.

Pianul şi lectiile de canto, până acum, mi-au dat o anumită sigu-

40 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

ranţă, dar cred că stilul vocal l-am avut dintotdeauna.

Cine v-a influenţat şi vă influenţează în materie de muzică?

Mario: Pe mine m-au inspirat, încă de la început, mari muzicieni de jazz, soul şi funk, cum ar fi Miles Davis, John Coltrane, David Axelrod, Ahmad Jamal, Chick Corea, Duke Ellington, The Dramatics, Aretha Franklyn, Ella Fitzgerald etc. Mi-e greu să mă opresc aici, dar aş plictisi lumea. Totodată, m-au inspirat foarte mult producători muzicali precum Dj. Premier, Pete Rock, Dr. Dre, Kanye West, Will I Am, Timbaland, iar la capitolul dj-ing: Q-bert, Mixmaster Mike, Dj Babu, Dj Honda, Kid Koala.

Elisabeta: Doamnele mele preferate care îmi dau cheful de a cânta sunt: Ella Fitzgerald, Sarah Vaughan, Aretha Franklin, Erykah Badu, Jill Scott şi Alice Russell, iar cel care reuşeşte să-mi deschidă întotdeauna sufletul este Chet Baker.

Pe restul instrumentiștilor îi implicaţi când compuneţi, sau doar la repetiţiile dinaintea live-urilor?

Mario: De regulă, nu prea reuşim să îi prindem în afară de concerte, însă, uneori, Michael (n.r. Michael Acker – bass guitar, contrabass) nu are încotro şi este nevoit să îşi dedice talentul pentru a compune başii unor piese. Regula se aplică şi în cazul celorlalţi, atunci când se poate, bineînţeles.

Prima voastră piesă – I’ve seen you – a stat aproape trei luni în Topshow-ul Guerrilla; Stand up on your feet (we’re having a party) – primul single lansat oficial. Pregătiţi un album? Şi dacă da, pe când?

Mario: Primul single lansat oficial s-a bucurat, de asemenea, de o şedere destul de lungă în Topshow-ul Guerrilla şi a mai fost difuzat pe alocuri, la alte posturi precum Europa FM, Pro Fm şi Radio Bucureşti, însă nu am reuşit să intrăm pe posturile mai mari.

Răspunsul a fost simplu... „Piesa e tare, dar nu se încadrează în standardele noastre”. Nicio problemă, mai încercăm. Vom insista ca ofertele din cutia poştală. Avem pregătit şi un clip pentru Stand up on your feet. Îl puteţi viziona pe canalul nostru de youtube: www.youtube.com.cuantune.

Cât despre album, avem materiale pentru două albume, problema e că nu le vedem rostul, momentan. La concerte, publicul poate avea plăcerea de a auzi live ce am putea să le oferim pe album. Aşa că vă aşteptăm!

Pe unde aţi cântat și pe unde vă putem vedea și asculta?

Mario: Anul trecut am deschis show-ul Nouvelle Vague ce a avut loc la Sala Palatului în Bucureşti, iar anul acesta am avut plăcerea

de a deschide pentru Club des Belugas, în club Diesel din Cluj. În rest, am concertat prin diverse cluburi din Bucureşti, iar la capitolul festivaluri, la Stuffstock şi SummerJam, anul trecut.

Anul acesta ne puteţi vedea în cadrul festivalului B’estfest, pe data de 3 iulie. Pentru informaţii privind concerte, ştiri despre trupă şi melodii noi accesaţi www.cuantune.com, www.facebook.com/ cuantune, www.myspace.com/cuantune şi www.youtube.com. cuantune.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 41

RECOMANDARI Mind Bokeh Bibio 2011 Warp Records

Recurenţa joacă un rol important în muzica britanicului Stephen Wilkinson, aka Bibio, el având obiceiul de a stabili o punte între albumele sale, prin intermediul anumitor teme muzicale comune. „I didn’t notice all the flowers” este un vers din melodia More Excuses ce poate fi recunoscut și pe albumul precedent Ambivalance Avenue. Groove-ul piesei Light Sleep este foarte asemănător cu intro-ul provocator de pe Jealous of roses (tot Ambivalance Avenue).

O trecere cronologică prin release-urile artistului arată un twist în muzica sa. Chitara, altădată instrumentul dominant, este mai timidă pe Mind Bokeh, prim-planul fiind asigurat de beaturi, sintetizatoare, aranjamente electronice. Este un album excelent produs, cu o atenţie sporită pentru detaliu.

Unitatea albumului este contrabalansată de piese ca Take Off Your Shirt sau K is for Kelson, ce pot părea nepotrivite pentru stilul cu care ne-a obișnuit Bibio. Însă, all in all, Mind Bokeh este cald, misterios, nostalgic, confuz, ludic.

De Andrei Ţîrcă Perfect byron 2011 A&A Records

După cum mărturisește solistul Dan Byron, prin mai toate interviurile date, albumul a plecat de la o provocare dusă la îndeplinire. Mie mi se pare că provocarea a fost de bun augur și că albumul este un pas înainte pentru trupă, fiind si primul album în limba română. Ah, este un album de reorchestrări și reinterpretări în variantă byron ale unor piese mai mult sau mai puţin celebre. Și că să nu ne întindem prea mult, albumul conţine 16 piese pornind de la Exerciţiul lui Vali Sterian, trecând prin Mica Ţiganiadă a lui Phoenix (mare curaj să abordezi o astfel de piesă intrată în conștiinţă într-un anumit mod) și sfârșind cu Scrisoare de bun rămas de la Pasărea Colibri. Și ca să fiu sincer îmi plăcea Graniţa-n raniţă a Adei Milea dar ador varianta byron. Album recomandat a fi cumpărat în original.

De Cosmin Dodoc-Marina

Collapse Into Now R.E.M. 2011 Warner Bros.

Ultimele albume R.E.M. păreau să confirme o temere care urmărește toate trupele mari cu istorie lungă: plafonarea. Dar tocmai când ești pe punctul de a da verdictul, apare Collapse Into Now, unul dintre cele mai bune albume din discografia formaţiei.

Cel puţin așa cred eu. Îţi amintește de primele albume, de sound-ul specific R.E.M. Și ei sunt foarte mândri de el, Peter Buck (chitaristul) spunând că niciun album R.E.M. din ultimii 20 de ani nu are 12 piese care să sune atât de bine. Cu umorul lor specific, britanicii își amintesc de o declaraţie a lui Stipe care spunea, apropo de plecarea lui Bill Berry (toboșar), cum că „un câine cu 3 picioare este tot un câine”; ei continuă spunând despre Collapse Into Now că este primul album post-Berry care seamănă cu „un câine cu 4 picioare”.

De George-Mihai Irimescu

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 43

(

Recital de sinceritate pe scena si , hârtie Lia Bugnar s-a născut cândva și undeva. Este tânără, îl va iubi întotdeauna pe Otto și se bronzează cu precauţie. Faptul cu adevărat important este că ea are o casă a ei, în care se află o canapea, și pe canapea șade Lia după ce a făcut sau a vrut să facă yoga și scrie piese de teatru. Pe care le și regizează. În unele mai și joacă. Meșterește și scenarii de film. Lia nu se plictisește. Ea se bucură de viaţă de când s-a născut sau poate de dinainte. Lia e prietenă cu Buză.

De Şerban Anghene Foto: Adrian Bulboacă

44 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

REPETIŢII... Șerban: Care e povestea începutului tău? Cum de Lia șiactoria...

Lia: Nu cred că e vreo poveste care să merite măcar calificativul de „poveste”. Am vrut dintotdeauna să fiu actriţă. Prin școala generală m-am și manifestat ca atare (scriam niște spectacole pe care le făceam tot eu și mie îmi dădeam cel mai mare rol, iar halca imediat următoare ca mărime, prietenei mele dintotdeauna, Maria Buză. Le jucam pe la serbări, chestii, aveam un soi de succes local cu treaba asta). După care a urmat liceul de filologieistorie unde învăţam groaznic de prost și prin trupa de teatru erau doar premianţii, așa că nu mă puteam apropia. După liceu, am dat la chineză, drept și naiba mai știe la ce, apoi am hotărât să mă întorc la ce-mi dorisem mereu, teatru. Am intrat din prima și am început să-mi caut locul în peisaj. La început nu exista, după care, dintr-o dată, era acolo, mă aștepta de mult.

Saltul la scris, cu sau fără trambulină?

Pentru mine a fost mai degrabă un salt în jos. M-am apucat de scris pentru că nu jucam și, nu știu, mi-a ieșit talentul pe alt orificiu. Mie mi se părea că-s prostioare, tehnici ca să uit de ratarea imediată, actoria. În fine, regia. A fost ambiţia de a completa o triadă?

Nu. Sunt relativ neambiţioasă când e să colecţionez epoleţi. A fost doar instinctul matern faţă de piesuţele pe care le scriam.

Când un om ca Alexandru Dabija a fost interesat să pună o piesă de-a mea (Aici nu se simte, la Green Hours), m-am simţit perfect în siguranţă și n-am simţit nici cea mai mică nevoie să mă bag. Când am intuit că cel care-mi cere piesa știe mai puţin decât mine ce trebuie făcut cu ea, am refuzat, nu i-am dat-o, am preferat s-o fac eu. Oricum, mare regie la piesele mele nu e, trebuie să te ocupi de relaţiile între personaje și să respecţi parantezele autorului. Le scriu oarecum gata regizate. O fiinţă căreia îi dau fără să clipesc oricând orice piesă de-a mea s-o regizeze, este Dorina cea Chiriac.

Ai avut vreun plan pentru ce este Lia acum?

Nu. Și continui să n-am. De fapt, ce mi-aș dori eu pentru Lia acum, ar fi un abdomen din ăla cu pătrăţele.

Secretul ascensiunii – mentori/modele/prieteni/ ingredientul X. Ascensiunea mea n-a început, vă anunţ eu când o să încep să gâfâi a urcuș. Deocamdată fac totul la nivel de hobby, cât și cum îmi face plăcere. Drumul meu e unul tip alee molcomă, vag șerpuitoare.

SPECTACOLUL... ...Oase pentru Otto l-ai scris iniţial pentru o persoană cu o voce deosebită. Am fost surprins să aflu, întrucât de mai bine de 7 ani de când am fost să-l văd am trăit cu impresia că l-ai scris pentru simpaticul și omonimul Airdale Terrier din Green Hours. Te rog să comentezi și să faci lumină.

Nu vreau să fiu prea dură, dar, practic, ai trăit șapte ani într-o

46 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

eroare absolută. Pregătește-te să ţi se năruie tot ce credeai că e de nenăruit pe lumea asta. Așadar. Otto e cel mai discret și profesionist actor-căţel din câţi actori-căţei am întâlnit. Și, de fapt, din câţi actori am întâlnit. Și din câţi căţei până la urmă.

A plecat dintre noi dar refuz să vorbesc despre el altfel decât la prezent. El juca și în Oase pentru Otto și în Fir’mituri. Acum ne descurcăm, palid, fără el. Nu l-am înlocuit cu nimeni, am rezolvat actoricește absenţa lui. Cu toate acestea, piesa Oase pentru Otto a fost într-adevăr, scrisă de dragul unei prietene actriţe (Mariana Dănescu) care cântă minunat operă. Piesa era haioasă dar eu îi pusesem un titlu stupid care nu pomenea de vreun câine. Regizorul și prietenul meu de atunci, Alexandru Tocilescu, mi-a zis că titlul e tâmpit și mi-a sugerat să-i spun

Oase pentru Otto. E cel mai frumos titlu al vreunei piese de-a mea. Eu nu prea le nimeresc.

Lacrimi de pinguin și Camera Specială, simplitate și emoţie, textele tale sunt puternice, lipsite de snobism și se adresează unui public foarte larg. Cum ţi-ai găsit vocea? A fost cum se spune a bumpy road?

O să trec peste chestia cu „bumpy road” că depășește nivelul meu de engleză, o să-ţi răspund, în schimb, la asta cu vocea, că măcar o înţeleg. Nu mi-am căutat vocea, ea era acolo, a trebuit doar să-mi fac curaj și să deranjez lumea cu sunetele mele. Unele lucruri îmi ies din prima, altele mai din a treia așa. Scrisul nu m-a chinuit, mi-a venit brusc și organic, ca un strănut.

Când concepi o poveste ai o ţintă anume sau o lași să curgă? Mă refer aici la proporţia pragmatism/poezie.

O las să curgă. Tehnica mea preferată e să nu știu exact despre ce va fi dar să mă apuc de scris ca și când aș ști. Dumnezeu mă simpatizează atunci că am atâta încredere în mine, deci în el, și mă scoate basma curată. Scriu din aproape în aproape, literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, fără planuri, simplu. Ca atunci când te duci la pâine. Știi c-o să ajungi, dacă faci toţi pașii necesari până-n faţa vânzătoarei. Dacă găsești închis, cauţi alt magazin și tot rezolvi.

Te bucuri de o anumită vizibilitate și în afara ţării. Poţi să ne povestești mai multe despre asta? Este teatrul mai puţin

48 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

limitat de limbă și spaţiu cultural decât se crede?

Păi, eu sunt dintre cei care cred că nu e limitat deloc, de nimic.

Oricum, eu încerc să scriu atemporal și ageografic. Teatrul ca manifest social mă plictisește. Realitatea înconjurătoare e mult prea spectaculoasă ca să mă iau la întrecere cu ea. Cât despre vizibilitatea în afara ţării, da, îmi mai scrie câte cineva din câte-o ţară să mă întrebe dacă îi dau voie să facă vreo piesă de-a mea.

Mai mereu zic „da”. E o formă de snobism, cred, când mă sună sau îmi scrie cineva de pe plaiurile noastre să îmi ceară o piesă, mă comport de parcă îmi cere bani împrumut pe care știu sigur că n-o să-i mai văd niciodată. Sunt foarte zgârcită cu ce scriu. Nu ţin să se facă în orice condiţii.

Vorbeam mai devreme de trambuline. Cum ţi se pare sistemul autohton de promovare a vocilor noi în teatru? Știu că există câteva burse de texte și concursuri.

Or exista, eu sunt pe dinafară, nu știu niciodată de lucrurile astea.

Scriu când mă roagă prietenii sau când primesc o comandă care îmi aduce fie bani, fie vreo întâlnire cu cineva pe care îl admir.

Oricum, ca fapt divers, remarcam anul ăsta la premiile UNITER că nu există un premiu și pentru textul unui spectacol. Ei au un fel de concurs pentru texte virgine și premiul ar fi publicarea lor și promisiunea montării, uneori respectată, uneori nu (lipsă de regizori interesaţi de textele respective). După mine, ar fi mai cinstit să fie premiate piese care au devenit deja spectacole și s-au dovedit „spectacolabile, jucabile, regizabile, savurabile de public” și multe alte adjective terminate în sufixul „bile”. Degeaba hotărăște un juriu că ești bun înotător când nu e apă-n bazin.

Degeaba premiază ei piese fără „bile”. Sigur că n-ar fi obligatoriu ca acest premiu să se și acorde. Dar chiar s-a întâmplat să fie și ani buni, cu spectacole reușite după piese românești contemporane.

Să vorbim și despre trivialităţi necesare. Banii. Teatru de stat sau privat?

Diferenţa e strict la nivel de supleţe a mecanismului. Mie mi-e bine în ambele. Dar n-o să fac niciodată o piesă la un teatru de stat, cu spontaneitatea cu care o fac la Green. Practic, ideea de creaţie își face de cap acolo (la Green Hours mă refer), chiar poţi să zbori, n-o să-ţi pună nimeni greutăţi administrative la picioare. Sigur, nu sunt bani, dar eu scriu teatru care are nevoie de actori buni, nu de buget. Cu Felii, spectacolul de la teatrul Radu Stanca din Sibu a fost chiar o excepţie. S-a făcut în ritmul de la Green (azi ne-a venit ideea, mâine s-a făcut), doar că am avut și bani. Nu știu de ce s-a pus Constantin Chiriac la mintea mea și-a Ofeliei Popii dar uite c-a făcut-o.

STAGIUNEA VIITOARE Ai vreun .doc în lucru? Dacă nu e secret.

Am o groază de lucruri de scris. N-o să-mi deranjez alinierea stelelor dând detalii, că, dacă nu reușesc să mă ţin de promisiuni, dup-aia e și mai penibil că am mai și povestit despre ele. Și, oricum, la treaba asta cu scrisul, eu merg mai degrabă pe burtă, încerc să nu atrag prea tare atenţia asupra întregii afaceri, că poate mi se ia înapoi. De cine mi-a dat-o, bineînţeles.

Bună, ce faci? un film recent lansat cu scenariul semnat de tine. Te simţi confortabil în lumea filmului? Cum ai început să scrii scenarii?

Nu m-am instalat în lumea filmului. Practic nici n-am prea trecut pe-acolo. Eu am scris scenariul de la Bună, ce faci? tot pe canapeaua mea de-acasă unde scriu și teatru. În rest, am văzut și eu filmul la premieră, ca toată lumea, m-am umflat un pic în pene când a aplaudat spectatorul, după care mi-am zis „așa e la toate premierele, nu fi închipuită” și cam atât a fost cu lumea filmului. Nu e primul scenariu pe care îl scriu, am mai scris câteva dar au ieșit așa de sinistru că n-am fost la premieră. Ăsta e primul care a ieșit mai omenește. Nu e greu să scrii scenarii, tot timpul se trezește cineva să mă roage să-i scriu un scenariu că are și o idee fenomenală. Greu e să nimerești scenariul pe care vei lua și bani. Eu am avut un raport de o ţeapă la un scenariu plătit. Cumva, unul da, unul nu. Știu oameni care scriu întruna și n-au luat vreodată un ban pe vreun scenariu. De-aia, când mă abordează cineva cu rugămintea să-i scriu, folosesc pentru el același tip de privire ca pentru hoţii de buzunare din autobuze.

Ai încredere în viitorul teatrului ca artă și în al teatrului românesc ca fenomen în creștere?

Am încredere în nevoia oamenilor de poveste. Cât despre creștere… Nu știu dacă lucrurile mari sunt mai bune ca cele mici.

Poate crește, poate rămâne scunduţ, bine că e.

Inhibiţia și frica de eșec sunt două coordonate des întâlnite în orice început de drum. Ai vreun sfat pentru cei care simt că-i arde teatrul sau scrisul?

N-am de unde să știu cum e, pe mine nu mă arde nimic. Fac și eu lucruri, pentru că nu sunt suficient de armonioasă încât să n-am nevoie de admiraţia celor din jur. Aplauzele și gimnastica din jurul succesului creează dependenţă. Eu, dacă e să am un talent real, e să nu fac nimic. E o artă și asta. Nu cad în depresie, nu mă plictisesc, nu încep să dau telefoane. Dac-aș fi un om liber și cinstit cu sine, aș citi întruna, aș face yoga și aș iubi. Le fac și pe astea dar, din păcate, printre celelalte despre care am pomenit mai sus. Înclin să cred că ești unul dintre acei creatori care apreciază concurenţa ca pe un mecanism de perfecţionare. Ce spectacole ţi-au plăcut (și ai recomanda) din ce ai văzut prin ţară?

Nu cred în concurenţă. Pentru mine nu e un combustibil.

Pentru mine, cea mai urnitoare trăire este admiraţia. Admiraţia faţă de un actor, un spectacol sau orice altceva, mă urnește din oblomovism. Ce să recomand? Faustul de la Sibiu și Îngropaţimă pe după plintă de la Bulandra. Și tot ce e între acestea două, bineînţeles.

BIS: Un gând pentru vară și utilizatorii ei Aveţi grijă cu bronzatul, e periculos.

Piese de/cu Lia (selecţie): Aici nu se simte; Felii; Fir’mituri; Jocul de-a adevărul; Oase pentru Otto; Omul de zăpadă.

Scenariu de film: Bună, ce faci?

Locuri prin care a trecut Lia: Teatrul Luni, Green Hours; Teatrul Metropolis, București; Teatrul Radu Stanca, Sibiu; lumea largă.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 49

(

ÎN DOUA LUNTRI

cu Dragos, Huluba

50 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

...Îmi amintesc brusc că am de lucrat la articol. Apăs pe play. „...Singurul actor din România care cântă la drâmbă”, spune ghiduș Dragoș din boxele laptopului. Mai zbârnâie un pic. „Da’ nu știu dac-o să cânt la drâmbă, că nu prea se aude în spate...”. Acum câteva zile stăteam într-o cabină a Teatrului de Comedie, de vorbă cu el. Recent nominalizat la UNITER pentru rolul Pompierului din Cântăreața Cheală, Dragoș Huluba joacă momentan în șase piese ale Teatrului de Comedie și alte patru „pe lângă”. Am conversat puțin despre artă și burghie.

De Irina Vasilescu Foto: Claudiu Popescu Passepartout sau Paspartu Într-un final, inevitabilul s-a întâmplat.

Paspartu s-a întâlnit cu Passepartout.

Dragoș, membru veteran al echipei lui Dan Puric, zice că nu e un capăt de țară.

Pe lângă faptul că ne diferențiază destul de clar ortografia, nu se pot cere drepturi de autor chiar pentru fiecare cuvânt. Deși ar suna tentant să nu mai aibă nimeni altcineva voie să se numească Dragoș...

Tot din sfera numelor, Huluba ne povestește despre surpriza pe care a trăito când a aflat că există un alt Huluba, proaspăt ieșit de pe băncile facultății, gata să facă cinste numelui. Până la urmă, ai altă responsabilitate dacă te cheamă așa.

Nu ești un simplu Ionescu... sau Vasilescu.

Fizică sau teatru Mama lui Dragoș era încântată de talentul lui la... a cânta la mătură. De acolo trecem prin clasa a V-a, când fără să știe de ce, întrebat ce vrea să se facă, a răspuns „actor”. Mai facem o oprire în clasa a X-a, după treapta a doua, și îl vedem pe profesorul de fizică dezamăgit de orientarea unuia dintre cei mai buni elevi ai săi spre teatru. În fine, ajungem la examen la ATF, în fața lui Dem Rădulescu, cu piciorul stâng tremurând incontrolabil de emoție.

Noroc sau vigilență „Am avut noroc... De fapt nu noroc, șansă.” A fost pe fază și a profitat de întâmplările care l-au dus pe drumul spre teatru – o profesoară deosebită de limba română, un profesor ca Dem Rădulescu, apoi Dan Puric. Șansa este un noroc la care trebuie să fii atent.

A fi actor intelectual sau... nu Părerile sunt împărțite. Există susținători

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 51

ai actorului autodidact, lipsit de cultură, poate chiar semi-analfabet, dar cu o inteligență nativă. Regizorii îl prețuiesc ca pe un material brut, foarte maleabil. Dragoș crede, însă, că pentru a înțelege ce faci din meseria asta trebuie să ai cultură în oarecare măsură, ca să nu se „vadă în ochii tăi că ești puțin cam dobitoc”.

Pe de altă parte, prea multă cultură îl poate face pe actor să fie prea conștient de sine, cu un simț al penibilului exacerbat, care îl face „să nu mai aibă curajul să se arunce”. Lipsa de rafinament, totuși, te lasă la nivelul unui talent brut, lipsit de „mister”. Ca regizor, ar prefera să lucreze cu un actor cult, care știe unde se plasează.

Exercițiu sau talent Da, există persoane lipsite de talent care au devenit buni actori exclusiv prin muncă. Dar ei pot ajunge, cel mult, excelenți meseriași. Publicul apreciază asta, dar actorul format numai prin exercițiu nu va reuși să devină memorabil. Esența talentului stă tocmai în natura lui incertă – „că dacă am ști ce e talentul, am merge toți și-am cumpăra, am încerca să facem rost de el. Ar fi o piață neagră a talentului. «Am auzit că s-a băgat talent, cât mai costă în ziua de astăzi?»”. Nici actorii cu foarte mult talent, dar lipsiți de dorința de a munci, nu o duc mai bine. Au un succes fulminant, apoi dispar. „Organismul ăsta trebuie să fie totuși puțin lucrat, periat, mângâiat, încurajat. E calul pe care călărești.

Nu poți să-l lași chiar așa, îl mai țesali din când în când, că te scoate din rahat.”

Vorbe sau gesturi Nu se poate hotărî cum se simte mai bine, dând din gură sau din mâini. E la fel de incorect să-l pui să aleagă ca și când ai întreba un copil pe cine iubește mai mult, pe mama sau pe tata. Ceea ceși dorește este să le combine, acolo unde se poate. În spectacolul Ce formidabilă harababură! s-a putut.

De stat sau privat E o echilibristică destul de complexă, pe mai multe sârme. Cea mai importantă este alocarea timpului – trebuie să planifici spectacolele de la companie cu multă vreme înainte, ca să fii sigur că ți se poate da timp de la teatrul de stat. Și implicarea trebuie împărțită. „Trebuie să încerci să nu le faci pe amândouă odată” – să nu ai două premiere în lucru în același timp, dacă vrei să le faci bine. Dar echilibristica asta îi face plăcere. Dacă n-ar mai găsi bucuria, n-ar mai face-o. Satisfacția proiectului independent, pornit de le zero, cu resurse minimale, a responsabilității totale pentru un spectacol, pe de o parte. „E ca un origami, când dintr-o bucată de hârtie tu faci o pasăre, din aceeași bucată altul face un crocodil... Când eram mic, dintr-o bucată de țeavă și-o hârtie, făceam un război. Acuma, dacă îmi dai 40 de milioane de jucării colorate, imaginația mea se reduce doar la a le mânui.” Și garanția echipei complexe și a abundenței de resurse, pe de cealaltă.

Este foarte plastic Dragoș în exprimare. „A, nu, am niște comparații de-astea tehnice de zici că asta am făcut toată viața (râde). «Știi, cum e bormașina, cam așa e teatrul. Adică... e complicat, nu știi tu» (se uită savant și melancolic într-o parte)... Faci orice comparație, dacă ești destul de abil. «Se-nvârte, și pătrunde adânc în mintea omului. Și contează cum pui burghiul, mai mare, mai mic...» (oftând) Și oftezi dup-aia.”

52 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

O scrisoare pierdută: modernism excesiv sau clasicism redundant?

Nici, nici. Dabija ne pregătește ceva. Aflu cu surprindere că e prima oară când Scrisoarea se joacă la Comedie. Lui Dragoș îi este teamă de Pristanda: „Este total diferit de felul meu de a mă exprima ca actor”. Pe de altă parte, se bucură pentru că, făcând ceva total nefamiliar, are ocazia să se dezvolte. „Așa, ce-am mai jucat, e foarte simplu. E ca și cum aș traversa strada prin același loc în fiecare zi. Când o iei pe alt drum, atunci devine interesant.”

Spectacolul va fi special, dar nu tras de păr. Dimpotrivă, trebuie să ne așteptăm la ceva deosebit prin franchețe. „Caragiale, dacă ar fi trăit, ar fi scris piesa într-un limbaj actual.”.

Se va putea vedea Scrisoarea pierdută în cadrul Festivalului de Comedie Românească, începând cu 11 iunie.

Spectacolul: elementarul sau inefabilul Ce îl atrage la un spectacol este, în primul rând, întâlnirea cu regizorul. Apoi, rolul – trebuie să aibă un moment „de Oscar”, de maxim, când personajul se deconspiră, are o criză, tensiunea dă pe dinafară. Dar se pot întâlni un regizor bun, cu un text bun și un actor bun, iar spectacolul rezultant să fie, totuși, slab. Ingredientul de ne-numit, el dă farmec teatrului.

Fantasme sau proiecte După o scurtă ezitare, Dragoș recunoaște că i-ar fi plăcut să joace Macbeth. Nu crede că se va întâmpla vreodată, dar asta e bine, pentru că, în viziunea lui, fiecare actor trebuie să năzuiască la un

rol pe care nu-l va primi niciodată. Cât despre lucruri mai realizabile, are un proiect care implică teatru și muzică live, pentru care acum se documentează.

Artistul nu trebuie să stea izolat, ci să își găsească „material” pentru talentul lui. Să se conecteze atât la realitatea contemporană, cât și la munca altora.

DaVinci sau Warhol În artă nu există reguli. Dacă am fi urmat cu toții un set de reguli fără să ne abatem de la ele, am fi pictat (sau am fi încercat să pictăm) toți ca Leonardo DaVinci, iar „Mona Lisa s-ar fi vândut cu doi lei bucata”. Andy Warhol a putut să existe pentru că regulile pot fi încălcate.

Artă sau comerț Cine ar fi zis? Chiar și actorii au probleme cu găsirea unui loc de muncă. De aceea, sugestia lui Dragoș pentru cei tineri este să meargă oriunde li se propune, atâta timp cât nu uită că o fac ca pe un exercițiu, ca pe „o alergare în parc, pe ploaie”, ca să facă „mușchi” actoricești. „Și eu fac chestia asta (n.r. evenimente comerciale) ca apoi să-mi permit să joc teatru. Dar dacă ajungi să faci numai asta toată viața, înseamnă că undeva pe drum ai uitat de ce o faci.”

Spectacolul bun sau spectacolul care place Dragoș este rareori spectator. Atunci când se află în sală, însă, își dorește să-i placă pur si simplu. Prețuiește schemele primare, „să râzi dacă e comedie și să plângi dacă e tragedie. E o ruptură în realitate, care te surprinde. Spectatorii inteligenți, care au văzut multe spectacole pot căuta un răspuns la o întrebare, un semn, catharsis...”. Nu caută chichițe tehnice sau nod în papură. De aceea se enervează când spectacolul îl dezamăgește sau îi jignește inteligența. Nu-i plac nici spectacolele din care nu se înțelege nimic, dar publicul este destul de snob încât să aplaude și să se ridice în picioare la sfârșit.

Boemie sau cumințenie Actorul boem este în prezent un mit. A existat (la noi mai târziu decât la alții, precum multe altele), dar în momentul de față lucrurile nu mai stau așa. Dacă ai de muncă, nu îți prea permiți să pierzi noapte după noapte, cu excepția cazului în care vrei ca următorul spectacol să-ți iasă prost. Ce poate da impresia unei vieți boeme este programul, care deseori începe târziu, implică lucru în weekenduri și lunea liberă. „Mama de la țară a unui coleg îi spunea: «Cum adică, lunea, când eu plec la câmp, tu te duci și te culci?»”.

Spectatorul nesincer sau criticul ingrat Pentru actor, faptul că publicul român este snob duce la dispariția reperelor. Unii, autosuficienți, se mulțumesc cu falsele victorii.

Spectatorii ar trebui să fie mai sinceri, să nu mai aplaude furtunos și îndelungat dacă nu le-a plăcut. Actorii au și ei nevoie de feedback.

Nici criticii nu ajută prea mult la crearea unei imagini obiective.

Majoritatea au prieteni în diverse teatre, prin urmare e greu de crezut că vor acuza un spectacol de acolo.

Se salvează prin exprimări neutre.

Desigur, există câțiva pertinenți, dar la cât de rapidă este dinamica relațiilor în teatru, nu știi la ce să te aștepți.

A găsit niște cronici bune pe bloguri, însă. Nu critici. Simpli spectatori.

Avizați.

Nominalizare sau premiu Dragoș se bucură pentru nominalizarea la UNITER. Premiul nu îl consideră atât de important – nu e o cursă de atletism, să poți decide clar cine a ajuns primul, cine următorul etc. Cu premiul în sine nu știe ce-ar fi făcut.

Se aude din nou zbârnâitul drâmbei, apoi Dragoș, gânditor: „Asta nu se aude foarte tare pe scenă...”. Am ajuns la capăt.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 53

RECOMANDARI Domnișoara Iulia Regia: Liviu Lucaci Cu: Delia Nartea, Ioan Cortea, Șerban Gomoi, Sorina Ștefănescu

Am intrat în sala mică a Teatrului de Comedie într-o seară friguroasă . Dar pe scenă era vară, chiar noaptea în care, potrivit lui Eliade, porţile cerului se deschid și totul devine posibil.

Poate că de aceea domnișoara Iulia, fiică de conte, ajunge să-și piardă capul într-un joc ce presupune iniţial numai amuzament și tachinare, acela de a-l seduce pe Jean valetul chiar în noaptea de Sânziene.

Trecerea de la o stare la alta, permanenta oscilare a planurilor, apropierea de paroxism a personajelor reprezintă punctele-cheie ale piesei. Dialogul se desfășoară și el asemenea unui trăznet, camuflat, ca și mimica, în umanul firesc.

Piesa e un joc în permanentă reconstrucţie, camuflând ambiţie, dorinţă, dragoste, frică, nebunie și scăpare.

La final e ca și cum te-ai trezi din vis și ţi-ai clăti ochii în ape tulburi, dorindu-ţi să o iei de la capăt.

De Alexandra Tănase

Îngropaţi-mă pe după plintă Regia: Yuri Kordonski Cu: Marian Râlea, Mariana Mihuț, Claudiu Stănescu, Andreea Bibiri

Teatrul Bulandra se menține în fruntea plutonului cu o piesă despre dimensiunile monstruoase pe care le poate lua afecțiunea.

Marian Râlea, în vârstă de 54 de ani, este extraordinar de credibil și firesc în rolul lui Sașa, un băiețel de 9 ani sfâșiat între iubirea autoritară a bunicii și cea disperată a mamei.

Mariana Mihuț și Andreea Bibiri construiesc pe scenă o relație pe cât de intensă, pe atât de coșmarească.

Uneori, în timpul spectacolului, deși mi se părea excelent, mă gândeam că îmi doresc să se termine mai repede – subiectul este de natură să dea fiori pe șira spinării.

Un spectacol teribil, pentru care este nevoie de ceva pregătire sufletească și care nu trebuie ratat.

De Irina Vasilescu

Treapta a noua Regia: Adriana Popovici Cu: Valentina Zaharia, Patricia Katona, Iolanda Covaci Treapta a noua și-a meritat din plin ropotul de aplauze. Jucată în cadrul restrâns și intim al Unteatru, lucrarea de licență a patru actrițe montată în anul 2008 creează senzația că prezența spectatorului nu este una întâmplătoare.

Joanna (Valentina Zaharia), o mamă care a renunțat la băutură, dorește să reconstruiască relația cu fiica sa de 16 ani, Melissa (Iolanda Covaci). Ajunsă pe treapta a noua a planului de recuperare, trebuie să ceară scuze persoanelor pe care le-a rănit – Melissa fiind cea mai importantă dintre ele. Când Melissa ajunge acasă la Joanna, dinamica sentimentelor și gândurilor lor capătă un ritm copleșitor. Persoana cea mai calmă, care menține echilibrul și înfrânează pornirile celor două este prietena Joannei (Patricia Katona). Aparenta liniște este tulburată și de prezența unei puștoaice alcoolice (Monica Săndulescu), care surprinde publicul prin jocul expansiv, transformând impresia inițială dată de piesă.

De Andra Mirea 54 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

revistaartesimeserii • martie 2011 • 55

(

dan perjovschi versus o lume abracadabranta 30 de secunde într-o reclamă la televizor. O oră de emisiune mondenă.

4 minute într-un videoclip cu Madonna. Jumătate de oră până găsești loc de parcare în Piaţa Amzei.

7 minute cât aștepţi metroul, încă 10 în staţie la autobuz. 3 minute despre războiul din Libia. 6 ore de somn. 15 minute pentru cafea. 5 secunde pentru o pauză. Oboseală. Atâta timp pentru ce? Cât timp ai să citești acest articol?

De Alexandra-Maria Colţa și George-Mihai Irimescu Foto: Vlad Bîrdu

P

entru că dacă nu ai timp, las-o baltă.

Dan Perjovschi, artistul vizual care a desenat cu creta sau markerul pe zidurile Bucureștiului, dar și ale New York-ului, Parisului sau Berlinului, nu vine să îţi spună povești. Să îţi laude arta contemporană, presa, orașul în care stai, emisiunea la care te uiţi, banca pe lângă care treci. „Idealul meu ca artist nu e să-ţi decorez ţie livingul sau să atârn pe holul unei bănci. Nu. Eu vreau să schimb felul în care tu trăiești și felul în care tu faci banking.

Nu vreau să-ţi decorez viaţa. Eu vreau să te fac pe tine să-ţi pui întrebări despre viaţă. Dar nu neapărat când ești comod.”

Ne-am așezat comod pe terasă, la soare. E 11 a.m. și numărăm minutele invers. Mai sunt 5, 4, 3... E sâmbătă dimineaţă, dar nu orice sâmbătă, ci aia mare, cu o zi înainte de Paște. Ne-am desprins de la coloratul ouălor, de la știrile care anunţau cum s-au mai montat niște boxe și panouri la biserici și de la promo-urile care recomandau filme mai mult sau mai puţin violente cu Iisus. Și așa, în soare, pe terasă, în sâmbăta mare îl așteptam pe Dan Perjovschi să vină pentru interviu. Tocmai ziua asta de sărbătoare pentru că era singura în care artistul era între două călătorii – abia se întorsese din Paris și abia urma să plece spre Berlin. Și pentru că „acum după 20 de ani zugrăvim și noi în apartamentul nostru din Bronx, Rahova, și acum de Paști când s-au cărat muncitorii cărăm toate lucrurile în altă cameră ca să o eliberăm pe cealaltă. În loc să stau eu liniștit acasă...” Dar Dan Perjovschi nu ne-a refuzat. S-a îndoit puţin când am spus că în afară de interviu vrem și o ședinţă foto, pentru că se aștepta la gel de păr și garderobă, dar a înţeles că noi nu suntem ăia care fac așa. Noi suntem revista aia începătoare, abia ieșită pe print, de care nu toată România, dar nici măcar tot Bucureștiul n-a auzit. Și uite că din ipostaza asta locală vorbim cu un artist internaţional. Dan Perjovschi spune că avea și încă se mai ţine de o filosofie antielitistă, în care nu refuză nimic, cum încearcă să le strecoare pe toate în programul încărcat, cum din 4-5 expoziţii pe an a ajuns la 25, cum ţine prelegeri și dă interviuri. Pentru că toate astea sunt parte dintr-un proiect. Pentru că Dan Perjovschi nu este doar artistul efemer care desenează cu creta pe trotuar așteptând să vină ploaia, nu e doar în desenul de pe geamul care va fi șters peste o săptămână sau de pe zidul are va fi zugrăvit. „Nu-i un lucru ușor, nu e funny să fii efemer, e greu să ţi se picteze lucrarea sau să se șteargă. Dar asta nu este totul în ce fac, eu nu mi-am propus să dispar din faţa ta. Din contră, sunt extrem de prezent.

E invers. Dispariţia e o parte importantă din ceea ce fac, da nu-i aia definitivă, nu e singura.”

Dan Perjovschi e așa cum l-am văzut în poze. Păr lung, o barbă lăsată să crească, ochi albaștri expresivi, câteodată blânzi, câteodată încruntaţi, mereu curioși și uneori glumeţi. Vorbește mult și repede, dar răspicat, accentuând unele cuvinte. Doar să auzi cum zice „fascinant” sau „dur”. Are mai multe tipuri de râs, cu poftă, zgomotos, altele sunt doar surâsuri, ironice, cinice, pentru că poate vorbi și de Madonna și de război în aceeași frază.

Dan Perjovschi ascultă și pune întrebări. Multe din răspunsurile lui încep cu „Dar voi ce credeţi?”, „Vouă cum vi se pare?” sau „Gândiţi-vă puţin”. Pentru că lucrurile pe care le spune sunt

chestiuni mai mult sau mai puţin evidente, pe care le trăim cu toţii. Arta nu este doar a lui, este a oamenilor pentru care face acest tip de performanţă. Problemele desenate nu sunt doar marcă a stilului său, ci vorbesc despre trăsături ale unor societăţi, ale unor realităţi. De multe ori spune că nu critică, ci doar prezintă niște fapte. Susţine cu argumente, cu exemple, cu niște glume atent infiltrate pe care nu mereu le poţi detecta. Pornește de la o idee, ajunge la detalii, ca apoi să rezume și să tragă o concluzie. Se văd orele de dezbateri și discuţii la care a participat.

Se vede că acordă importanţă deosebită comunicării, nu PR-ului, nu unui model „îngrijit, împachetat, făcut frumos și trimis pe sticlă”. Prin ceea ce vorbește, la fel ca și prin ceea ce desenează, Dan Perjovschi transmite: „eu așez ceea ce fac într-o anumită ordine, și crăcănez o ușă, poţi să vezi mai bine înăuntru”.

Iar înăuntru nu e un discurs plăcut, ușurel. În două ore și ceva a vorbit fără întrerupere (doar atunci când a băut o cafea lungă, fără nimic, pe bon cu semnătură) despre un cuvânt – fenomen care ne macină nervii, auzul, dispoziţia de câţiva ani încoace: criza. E peste tot, în ochii oamenilor, în tăierile salariale, în carduri, în preţuri, în politică, în presă, în artă, în București.

Răspunsurile lui iau uneori forma unor statement-uri, alteori sună a lucruri pe care le-ai mai auzit de undeva, dar sunt păreri din realităţile prezentului care ne înconjoară. Pe care prin desen le exprimă „mult mai simplu decât le vorbesc. Mult mai repede.”

1 minut. O luna.

Din aprilie, Dan Perjovschi l-a adus pe „Cioran în stradă”, la iniţiativa Institutului Francez. Timp de o lună unele staţii de autobuz, unele peroane de metrou, unele ziduri purtau câte un citat din scrierile lui Cioran și câte un desen cu semnătura Perjovschi. Deja pe la minutul 3 și 10 secunde, artistul este la al doilea răspuns despre acest proiect. E critic, vede și părţile bune: „e ceva diferit de ce vezi de obicei acolo și poate că asta-i funcţia lui, a acestei povești, e așa un fel de pauză între reclame sau un fel de contrapunct al reclamelor.” Îi place și cum citatul lui favorit, „A fi înseamnă să fii încolţit” stă pe zidul Arhitecturii, în Piaţa Universităţii, loc sacru pentru el. Sau pentru campanii electorale.

O parte negativă o consideră faptul că reclama acoperă un perete, acoperă geamuri și asta nu-i place: „eu tot timpul am criticat bannerele astea mari de tot care acoperă lumina oamenilor. Că acoperă geamul cuiva, și ăla nu mai vede cerul din cauza blugilor tăi pe care-i vinzi”. Totuși, proiectul durează o lună și citatele desenate nu sunt blugi, ci, în opinia artistului, oferă un alt tip de discurs printre reclamele cu „nu știu ce tombolă” sau cartofi prăjiţi. Și din amestecul ăsta paradoxal de cruci, viori, desene, reclame se conturează Bucureștiul nostru cel de toate zilele. Care trece constant prin crize de personalitate. Nimic nu se potrivește cu nimic. Clădirile de sticlă ţipă a kitsch, magazinele imită modele străine, afișele vorbesc în engleză. Bucureștiul este „un oraș extrem de viu”, spune Dan Perjovschi. „E un război care se poartă ne-ncetat. Sunt tot felul de mesaje care vin. Oamenii își păstrează locul de parcare pentru că iau o ladă d-aia de bere și-o leagă

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 59

c-o sforicică. În mijlocul orașului. Câinii cu floricică galbenă pe ureche stau relaxaţi în mijlocul trotuarului și ziua dorm. Lumea se poartă altfel, încep ăștia să vopsească trecerile de pietoni... deci sunt lucruri interesante.” Și acestui câmp de luptă cotidian, nu numai bucureștean, Perjovschi îi pregătește o parte din arta lui: „eu am un fel de ciclu de fotografii pe care încă nu l-am expus dar o să-i vină timpul, cu violenţa asta mică în orașe: crăpături, rupturi, pac, lucruri crăpate, bruscate, zdrobite, manechine cu capete tăiate, lucruri pe care nu le observi din prima, dar ele sunt interesante. Deci eu nu mă uit neapărat la frumuseţea orașului, standard, asta din cărţi poștale, deși mă uit și la asta, cât la detaliile care fac un ansamblu.”

Dupa un sfert de ora

bune de artă, nu? Să ne spălăm imaginea.” Pe de-o parte arta trebuie să vină ca sprijin, serviciu, la comandă, iar pe de-altă parte, ea nu are spaţiul, ajutorul pentru a se susţine. Întreaga ţară parcă vrea s-o uite sau s-o înghesuie sub preș. Nu sunt ateliere, nu sunt burse, nu este interes pentru proiecte culturale, altele decât festivalul berii sau Noaptea muzeelor. În plus, spune Perjovschi: „eu trăiesc într-o ţară care timp de 20 de ani nu a construit o bibliotecă. Și p-aia a lui Ceaușescu încă o mai repară, îi mai pun sticle. N-a construit un muzeu nou! Toate-s adaptări la niște ceva, Muzeul Ţăranului Român e Muzeul Partidului Comunist.

Reconversat și așa mai departe. Toate-s reconversate-n ceva. Deci nicio instituţie de cultură nouă, construită de la A la Z nu există.

20 de ani. Ce mă doare pe mine faţă de autostrăzile lor, arată-mi instituţia pe care mi-aţi construit-o!”

Dacă te pui în pielea lor, celor care nu construiesc, nu

Dan Perjovschi călătorește mult. Orașele se-adună, se amestecă, totul devine „o halucinaţie așa, nu mai știi în ce film ești, în ce oraș ești”. Și parcă nici nu le mai poate ţine în frâu așa de ușor, ca atunci când era mai tânăr. „Am venit din comunism unde nu exista viitor. Și-atunci după aia în capitalism iureșul a fost prea mare”. Este, la fel ca fiecare dintre noi, într-o criză de timp. Și câteodată crede că „o și exagerăm, că atunci când nu ai timp ai scuze, nu? Nu poţi să fii profund, n-ai avut timp, nu s-a putut...

Cred că jumate fugim de-am-boulea, adică am putea să ne luăm o pauză”. Și cum mai ia Dan Perjovschi o pauză? Pe la minutul 21 ne spune: „Am momente moarte în care nu fac mare lucru, vin aici la job, la Revista 22 și stau mai mult în curte vorbind cu oamenii. Am zile-ntregi în care chiar nu fac nimic intelectual.

Mă uit la televizor. Asta nu-i ceva intelectual.” Oricum relaţia lui cu timpul s-a schimbat. S-a adaptat la acceleraţia treptată a lucrurilor. Acum spune că „sunt perfect echipat în sensul în care pot să desenez în avion, în budă, în camera de hotel, direct în sala de expoziţie, deci cu alte cuvinte eu nu mai am nevoie de atelier, locul unde pregătești lucrarea pe care te duci s-o expui. (...) Am 4 carioci în buzunar și mă urc în avion și asta-i tot, nu mai am nevoie de altceva, nici nu știu ce voi desena în capătul celălalt.” Acum nu mai poate pune frână și îl mai ajută o viteză, cea a internetului. „Viaţa depinde de laptop. Am devenit addict cu internetul și e-mail-ul, probabil că pierd prea mult timp pe Facebook dar sunt încă fascinat”. În viteză s-au scurs și răspunsurile lui și pe la minutul 28 vorbim despre criza din arta contemporană, internaţională și românească. Este deja un fenomen general, răspândit, pentru că „tot ce înseamnă cultură s-a comodificat. Societatea spectacolului. Nu mai trăiește decât ceea ce provoacă pasiuni d-astea superficiale. Apoi, ca și-n restul activităţilor umane, preţurile s-au dus dracului, prea tare, prea sus.” Critică această competiţie exagerată în care sunt „filme produse la Hollywood, realizate cu bugetul Etiopiei. Am devenit cu toţii paranoici.”

Criza continuă și în România: „ţi se cere ca artist să-ţi justifici existenţa prin altceva în afara artei: număr de public, atenţie, succes internaţional. Astea sunt niște foarte mari capcane.” Și fiind o competiţie atât de acerbă, ceea ce pare valoros în artă trebuie dovedit prin premii, recunoaștere internaţională. „Vrem să compensăm ce face domnul Severin prin foarte multe expoziţii

60 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

încurajează, observi că nu merită.

Muzeele sunt goale. Până și paznicii sunt afară la ţigări și cafea. Doar în expoziţii promovate intens, artiști cunoscuţi, show, promoţii se adună multă lume. „Aici se dă margarină cu 5 lei mai ieftin, buluc!

Nici n-ai nevoie de margarină și stai să-ţi cumperi. Așa și în artă. Deci eu sunt, nu împotrivă, dar critic la fenomenele astea, pentru că ele atrag lumea prin hipnoză.

Eu n-am nevoie de public hipnotizat. Vino ziua tată, nu-mi trebuie să-mi vii noaptea mie. Vino să-nţelegi ceva. Nu vrei, nu veni, lasă-mă-n pace.” Dar pe de-altă parte, Perjovschi spune un lucru care nu e

mai puţin adevărat: „Ca și student, ca și tânăr, ce-ţi spune muzeul ăsta? Ai ceva de văzut în el care să-ţi fie relevant pentru viaţa ta?

Eu cred că nu. (...) Eu nu vreau să spun că trebuie să-i punem skateboarduri lui Michelangelo, nu, dar trebuie să inventăm niște platforme unde pictura lui Tuculescu, care-i remarcabilă, să-l facă pe omul care trăiește astăzi să-nţeleagă de ce e remarcabilă și ce legătură are el cu ea, că dacă nu, să meargă în altă parte.”

Minutul 50, cât un zbor Bucuresti-Budapesta Cu 30-40 de euro. Ce preţuri. Un rezultat al globalizării. Un alt produs al ei: Dan Perjovschi. Râde când se autodefinește astfel.

Dar confirmă: „Cine dracu’ mă lua din România comunistă,

deci eu sunt un produs al ei.” Sunt critici, aspecte negative: standardizare, uniformizare, McDonald’s. Dar există și părţi bune: „s-au creat niște dispozitive în care cu ceea ce tu știi, oriunde mergi în lume, poate fi primit” sau „mergi în zone în care habar n-ai ce e de mâncare în jur dar vezi un McDonald’s și te simţi acasă”. Ultima replică este o glumă. Ceea ce e real, în opinia lui Dan Perjovschi: „globalizarea ar fi trebuit în același timp să accentueze regionalismele, ca să intri în competiţie să crești ceea ce-i la tine diferit, cu ce vii tu diferit în corul ăsta.

Deocamdată-i mai dificil după cum vezi. Faceţi experienţa asta de câte ori mergeţi în străinătate, mergeţi la magazin de suveniruri. Și vedeţi cum înţelege orașul respectiv să se vândă. Șiai să vezi unul din fenomene, odată că e redus la câteva elemente, și-a doua, cei care vând sunt imigranţi. Deci da, a devenit o afacere. Globalizarea-i o afacere. Poate asta nu se înţelege, cel puţin economic, e teribil, ești în competiţie cu toată lumea.”

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 61

Și toată lumea uneori nu ţine cont de ţara ta, de cultura ta, de ideile tale. Totuși, spune Perjovschi: „nici să nu cazi întrun naţionalism d-ăsta desuet că mititelul meu e mai bun ca șișkebabul tău, de ce să nu fie loc și pentru mititel și pentru șișkebab și pentru desenul meu, pentru desenul tău, revista ta, revista mea. Dar până una alta asta-i lumea în care trăim, eu folosesc acest fel de circulaţie globală în clipa de faţă.”

3 ani de criza economica. Multi ani pâna ne revenim. Ca s-o luam de la capat.

Suntem în a doua oră de interviu și lucrurile se încordează. De ce să mai vorbim și în acest cadru, pentru o revistă culturală de criză economică? De ce să continuăm s-o băgăm în seamă

62 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

când ne inundă televizoarele, buzunarele de atâţia ani? Totuși cred că e un fenomen important care nu se oprește doar în economie. „Permanentizarea crizei și momentul în care criza e permanentă tu, ca cetăţean, pierzi control politic. Ei pot condiţiona limitarea libertăţilor tale civice pe motivul crizei. Mai pot condiţiona diverse măsuri economice pe motivul crizei. La noi se permanentizase tranziţia. Și era destul de dificil că în baza ei erai dispus să accepţi tot felul de lucruri. Acum criza e o altă poveste și nu-i numai la noi” spune Dan Perjovschi. Și povestește despre „realităţile crunte” din SUA care macină case, distrug familii, companii. În Europa lucrurile nu sunt așa de dure. Totuși, chiar și aici, alte domenii au de suferit de pe urma ei. „Prima dată se hăcuie cultura, educaţia pe urmă, de fapt nu, cultură, servicii sociale și educaţie.”

Știm povestea. Nu sunt bani. Nu sunt locuri de muncă. Nu sunt șanse. Pentru unii, ele există: „Am o teorie cu Lia că toţi tipii ăștia foarte tineri și talentaţi care fac școli economice în ziua de azi, ei termină facultăţile și se angajează în bănci peste tot ca să inventeze 7000 de tertipuri de lucruri și șmecherii care duc la crize de genul ăsta. Inventează tot felul de produse economice pe care nu ţi le mai poţi explica, inventează literele alea mici în contracte cu care ţi-o trag. Și toţi băieţii ăștia sunt mișto. Toată creativitatea lor merge în șmecherii de genul ăsta.” În România, criza este continuă. Depindeam și înainte de 2008 de străinătate, de multinaţionale. Dar și acum sunt povești triste, una dintre ele l-a afectat și pe fratele lui Dan: „Fratele meu predă muzică. Deci lui i-au luat 25% din salariu. Să predai într-un liceu oricum nu-i o meserie prea bănoasă, din contră. Și asta e ceva real. Dacă punem pe masă acum România și vedem ce salarii au militarii, poliţia, doctorii, profesorii, o să vezi ce fel de societate e, indiferent de

un set de valori foarte stranii în ziua de azi. Românii sunt foarte vocali, dar n-au fapte. «Era mai bine înainte». Păi din știinţa mea, înainte toată lumea se căca pe ea de frică. Dacă scăpau un banc aiurea, nu ţin minte să aibă aceeași stare psihologică. (...) Deci au un set de valori foarte stranii în care uită niște avantaje și un standard de viaţă care cel puţin în orașe s-a schimbat.”

Breaking news Inevitabil, ajungem și la criza din media. Nu la salariile lor, nu la posturile ocupate sau trusturile mai mult sau mai puţin aflate în pragul falimentului. Ci vorbim despre criza de informaţii, de etică profesională, de valori. Dan Perjovschi laudă presa de imediat după revoluţie. Subiectivă la greu dar pentru care se făceau cozi mari, mai mari ca la cumpărat pâine pe cartelă cu câţiva ani înainte, pentru a pune mâna pe ziare. „Dar la un moment dat s-a produs un declic. Când lucrurile s-au mai stabilizat și atunci au început banii. Money talks.” Iar după acest declic a început decăderea presei despre care Perjovschi spune: „Presa și-a ratat misiunea din păcate în ultima vreme. S-a lăsat manipulată politic și asta explică într-un fel cum a fost posibil în comunism. Atunci cu nuiaua și acum cu banul. Caractere interesante care ani de zile au fost ăia care îţi spuneau adevărul la jurnal, acum fac emisiuni de-un caraghioslâc enorm. Păi și cum să te cred eu atunci?”

Revista noastră încearcă să intre pe o piaţă în care glossy domină („așa de adevărat e cuvântul glossy”). La ziare deja am renunţat să mai cumpărăm sau să citim pe internet. Televiziunile, spune artistul, mai există „doar ca instrument politic. Ele se activează din 4 în 4 ani. Până atunci freacă menta, ţin frecvenţa ocupată.”

Lumea și-a schimbat radical valorile. „Știţi nuvela lui Orwell, 1984? Cu Big Brother. Nu, Big Brother e o emisiune TV la care lumea aplică să fie supravegheată 24 de ore din 24.” Și dacă televiziunii nu îi mai acordă încredere, respect, presa scrisă, tipărită, încă are valoare: „Pentru că oricât ar fi cea online de importantă, de interesantă și puternică, modul de compoziţie, imagine, text, nu va fi niciodată în online. E o altfel de comunicare. E altceva. Și eu ţin la felul ăsta. Compoziţia între text și imagine transmite ceva. Nu e numai „carnea” sau imaginea.

Mie-mi plac astea foarte mult. Eu folosesc Revista 22 ca arta mea în spaţiul public.”

Am pierdut sirul...

ce zic alţii. BANII spun totul. Și atunci la el s-a simţit dur. Că lucrurile de-abia funcţionau cu banii ăia care erau, deci categorii întregi de oameni din ţara asta au suferit și suferă.” Și chiar și cei care nu sunt loviţi de criză, se plâng la unison cu ceilalţi. „Oamenii au

...minutelor. S-au scurs într-o discuţie complicată, pe un șir care s-ar prelungi la nesfârșit. A rămas cafea pe fundul cănilor.

Soarele s-a proptit deasupra capului. Bomboanele s-au topit (era Sf. Gheorghe). Interviul nu s-a oprit. Ne întoarcem la artă. Dan Perjovschi critică această „inconștienţă naţională” a școlilor de arte românești care pregătesc anual 2000 de absolvenţi care ies pe o piaţă slabă, fără galerii, fără fonduri pentru a-i susţine, tot mai predispuși eșecului. În plus, spune Perjovschi: „Eu mă uit la Academia de Artă de aici. Toţi cei care profesează sunt doctori.

Cred că și portarul are doctorat. N-are sens să te acoperi cu

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 63

diplome pentru că nu poţi compensa conţinutul care ar trebui să fie la nivel de doctorat. Ăia (n.r. cei din străinătate) nu se agită să fie doctori, își fac treaba și intră pe piaţă extrem de competitivi, cu idei interesante pe care știu să le facă.” Și acum „bătrâna doamnă numită artă contemporană” permite tot felul de idei. „Arta de azi e extrem de tolerantă și de deschisă.

E extraordinar de interesantă. E ca și într-un supermarket, găsești o grămadă de căcaturi, dar există și lucruri senzaţionale, foarte interesante” spune Dan Perjovschi și ne exemplifică prin artiști, expoziţii care pentru noi există doar în imaginaţie. Povestește despre „un artist german care vinde scenarii cu întâmplări, astea sunt lucrările lui. Intri într-un muzeu și din coincidenţă te uiţi în ochii unuia dintre supraveghetori și ăla face așa un gest cu mâinile pentru tine. Dansează pentru tine.” Sau „intri într-un muzeu și sunt doi tipi în colţ care se sărută și aia e o lucrare. Nu e evidentă, nu e încercuită, n-are etichetă.” Vorbește cu pasiune despre aceste proiecte artistice care re-definesc și re-încarcă arta contemporană de noi semnificaţii. „Arta e extrem de fluidă și de deschisă acum, d-asta e și mai greu s-o faci categoric. E greu să expui, e greu s-o cumperi, e greu s-o revinzi, e greu și s-o aduni în niște forme pentru că ea scapă în permanenţă.” Și spuneam că putem doar să ne imaginăm proiectele artistice inedite, pentru că ele există în străinătate, nu și în România.

Aici, spune Perjovschi, arta a rămas conservatoare, tradiţională.

Atât mediile, cât și conţinutul transmis încă este clasic. Poate și pentru că încearcă să pară ceea ce nu este. Își dorește să fie cât mai multimedia, cât mai susţinută de progresele tehnologice. Și se împiedică atunci când încearcă să își pună ideile în practică.

Dan Perjovschi spune că „Nu susţin că trebuie să fii sărac ca să fii creator. Și nici să suferi ca să atingi esenţa lucrurilor. Nu. Cred că trebuie să ai o vedere foarte clară asupra a ceea ce ai la dispoziţie, în ce condiţii ești, ceea ce ai de făcut și vezi cum poţi echilibra aceste lucruri.” Și oferă exemplul propriu: „până la urmă dezvolţi niște lucruri pentru că ceea ce ai la dispoziţie nu e suficient.

Atunci atunci când nu ai mijloace, deci nu ai instituţii în jurul tău, nu ai bani, trebuie să faci ceva. Ce să fac, să aștept eu până construiesc ăștia nu știu ce centru în care eu să expun? Nu. Și atunci am expus în ziar sau la Centrul dansului. Dacă nu am avut o bază economică ca să dezvolt nu știu ce picturi de 10 metri, am desenat cu carioca direct pe perete. Deci asta e o soluţie care vine și dintr-o criză a mijloacelor din jur.” Dan Perjovschi se folosește de ceea ce are la îndemână: markerul sau creta și umorul, într-un registru intelectual, cognitiv. Lucrează cu responsabilitate în orice face și încearcă să te faci să înţelegi. Nu se teme de o criză de idei pentru că „Eu acum nu îmi mai fac probleme pentru că e ca și mersul pe bicicletă, cum înveţi mersul pe bicicletă, acum merg.

Dacă vreau să trec la motociclete, mai vedem. Acum ţin practica pe care o am și văd unde mă duce.”

S-a terminat interviul. După ceva timp și pozele. Au meritat minutele petrecute citind acest articol?

64 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 65

Poveste cu sevalet si , , acuarele De Maria-Andreea Galan Foto: Claudiu Popescu

66 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Să ne imaginăm că suntem într-o poveste. Asistăm la eterna luptă dintre bine și rău. De această dată, personajul principal și pozitiv, bineînţeles, este Alexandra Terzi. Fiind în incipit, prea multe detalii nu știm despre ea. Oare zboară cu puterea gândului? Oare prepară loţiuni magice? Oare mută munţii din loc? Nimic cert până acum. Haideţi să purcedem, totuși, în lumea Alexandrei pentru a afla mai multe.

 C

e face personajul principal dintr-o poveste? În secolul XXI? Știu sigur că personajul din povestea noastră este o tânără studentă la Arte Plastice, care își dedică timpul studiului „loţiunilor magice” prin care culorile se îmbină armonios, corpurile se modifică în funcţie de stare, iar oamenii sunt prinși în pătrate mai mici sau mai mari și „așezaţi” pentru eternitate pe pereţi înalţi și albi. Profesorii îi îndrumă pașii, dar la un moment dat se desprinde de ei și, în funcţie de temă, încearcă să creeze o nouă „minune a lumii”, un nou proiect. Magia nu se oprește nici când e împreună cu familia, cu sora pe care nu reușește să o ajute la machetele la arhitectură, cu prietenii, cu oamenii dragi ei. Știe că altceva nu ar putea face, pentru că nu ar fi deloc mulţumită, de aceea viitorul „nu sună tocmai bine”, pentru că realitatea va interveni în poveste și îi va demonstra că facultatea nu i-a pregătit pentru o slujbă, pentru marea confruntare.

 Să mergem mai departe cu povestea noastră. Încercăm să stabilim în continuare dacă arta poate fi catalogată drept pozitivă sau negativă și dacă arta Alexandrei duce vreo luptă. „Aș spune că atunci când lucrez bine, arta este pozitivă, iar când fac o porcărie este negativă. Lupta se dă cu mine pentru a lucra cât mai bine. Și o altă luptă o să urmeze când o să mă confrunt mai mult cu viaţa, cu realitatea. Va trebui să fac în așa fel încât felul în care am ajuns să fiu și să lucrez să nu fie diferit de ceea ce va urma. Trebuie să păstrez povestea!”

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 67

Am aflat cu toţii în școala generală că există posibilitatea existenţei unei povești într-o altă poveste. Povestea din povestea Alexandrei este cea a tablourilor sale și a personajelor care apar aici. De cele mai multe ori, apar prietenii ei și membri ai familiei, pentru că „e mult mai ușor să pictezi o persoană cunoscută, îmi face mai mare plăcere.” Iar când e vorba de autoportrete, personajul Alexandra apare mereu altfel, pentru că, până la urmă, și starea în care se află tânăra pictoriţă este diferită. „Probabil că da, depinde de stare și de ce expresie vrei să accentuezi.”

 Dacă Harap-Alb era ajutat de fiinţe și obiecte miraculoase în aventura sa, Alexandra nu poartă cu sine vreun talisman, însă își găsește forţa, după cum mărturisește, în „lucrurile care se întâmplă în viaţa mea, chiar dacă unele nu sunt tocmai pozitive, dar mă fac să lucrez mai bine și mai mult. Ce am observat atunci când am fost plecată cu Erasmus este că mi-a lipsit foarte mult familia. Tot ceea ce mă înconjoară și îmi oferă protecţie și un mediu bun mă face să lucrez mai bine. Dacă îmi lipsește acest mediu cald nu mi se întâmplă să pictez mai prost, însă îmi pierd încrederea în mine. Simt că îmi lipsește ceva.”

 Ce ar mai fi o poveste fără personaje negative? Iar în România, personajele negative care ar sta în calea reușitei unui tânăr artist ar fi în primul rând, așa cum ne comunică Alexandra, numărul mic de persoane care sunt interesate de artă, așadar interesul scăzut faţă de artă în general, și artiștii înșiși, în particular. „Dacă ai bani, poţi face orice vrei, poţi să ai câtă publicitate vrei, poţi să apari oriunde. Am observat că se practică să mergi în afară, să expui acolo, să te remarce cineva, iar apoi lumea va considera că dacă ești valoros acolo, atunci ești valoros și aici.” În al doilea rând, „artistul este propriul său impediment, este primul responsabil pentru eșecul lui. Atunci când vrei să obţii ceva, dai tot ce ai mai bun din tine. Nu poţi să dai întodeauna vina pe mediu. Tu îţi faci mediul și tu trebuie să îl modelezi după cum vrei tu. Artistul este primul inamic.” Însă, în ciuda acestor obstacole, în viitor, Alexandra nu va pleca peste mări și ţări pentru a descoperi „elixirul artei”, ci va rămâne în ţară, pentru că nu consideră că „în altă parte este chiar atât de bine.

E adevărat că este mai greu aici, dar sunt și aici oportunităţi.”

Singurul motiv pentru care ar pleca, dar pentru scurtă durată, ar fi nevoia de a trăi o nouă aventură, „când pleci și te confrunţi cu alt mediu și trebuie să înveţi alte lucruri, e mai antrenant, te scoate din realitatea ta.”

la experienţa altor pictori și la operele de artă ale acestora, nu pentru a-i copia, ci pentru a învăţa de la cei care se bucură acum de aprecierea tuturor. „Nu sunt foarte pasionată să citesc despre viaţa unui pictor, tot ce poate să mă fi inspirat sunt învăţăturile de minte extrase din vieţile lor. Iar la partea cu lucrările lor, normal, am făcut și reproduceri... Noi trăim în postmodernism, ceea ce înseamnă că practic ne folosim de tot ce s-a petrecut până acum. Tot ceea ce se întâmplă este datorită trecutului, chiar dacă nu ne dăm seama de asta.” Iar o reproducere după Bonnard nu poate fi decât un ajutor în plus la exersarea mâinii și la șlefuirea stilului de pictură. Iar două reproduceri după Bonnard nu pot decât să te ajute să înveţi o serie de tehnici, să aprofundezi acordurile între imagini și „să vezi mai ușor detaliile.”





Orice tânăr pictor și erou al propriei povești, oricât de rebel și nonconformist ar fi, tot va apela într-un moment al vieţii sale

68 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Lupta oricărui erou de poveste poate fi considerată a fi o luptă pentru schimbare, pentru mai bine. Încercările de acest gen

nu au lipsit din viaţa unui artist în devenire care, împreună cu o mână de prieteni, a pus bazele unui proiect comun, Academicescu, gândit ca „un loc în care să ne scriem gândurile, ideile, prin care să transmitem informaţii, iar numele trimitea spre ideea de școală, spre tehnici de a desena, spre lumea artei.”

Dacă vă întrebaţi cum a fost ales acest titlu, răspunsul este foarte simplu, „ Academicescu a fost ales așa pentru a trimite clar spre un nume românesc, cu escu la sfârșit, și am găsit acest nume într-un dicţionar foarte vechi, de la 1864, român-francez, francez-român și care se numea Dicţionarul RomânuFrancezu.” Iar dacă mai aveţi nevoie de mai multe informaţii legate de acest proiect, vă invit să intraţi pe Internet și să căutaţi „Academicescu” și să îi impulsionaţi să îl continue pentru că are toate șansele de reușită.

 Orice poveste are un final. Povestea Alexandrei este abia la început, însă momentul finalizării acesteia ar trebui să conţină lucrări în galerii, gânduri ale iubitorilor de artă îndreptate spre opera Alexandrei Terzi, recunoașterea că a fost un artist care a dat tot ce a avut mai bun, care „a lăsat ceva din interiorul lui” în toate lucrările sale. Încheiem prin a spune că nu ne-am decis care este numele poveștii de faţă, dar vă lăsăm să alegeţi între opţiunile pictoriţei: „O studentă la arte plastice la 21 de ani”, „ Lumea văzută prin ochii Alexandrei Terzi”, „Alterzi” sau „Izretla”.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 69

„Si o ,

idee poate functiona , ca

ready-

Alexandru Potecă reciclează obiecte ale societăţii de consum pe care le transformă în artă, iar titlurile lucrărilor sale conţin uneori o succintă istorie și amintiri personale legate de aceste obiecte. Scoase din circuitul consumului și apoi expuse, sculpturile-obiect sunt supuse unui proces accelerat de „muzeificare”.

Pentru a le oferi preţiozitate, ele sunt aduse la aceeași materialitate de aur patinat. Alexandru Potecă parcurge în sens invers istoria obiectului serializat, redându-i valoarea de unicat. Eseul său sculptural

investighează în fapt printe altele originea dar și multiplele identităţi ale operei de artă.

Cel mai recent proiect al său a făcut parte din expoziţia Golden Flat găzduită de Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Alexandru Potecă a refuzat să răspundă la întrebările legate de experienţa expoziţiei de la MNAC dar și să facă publice opiniile personale legate de această instituţie controversată printre artiști și nu numai.

De Cosmin Năsui Foto: din arhiva modernism.ro

-made” revistaartesimeserii • iunie 2011 • 71

Cosmin: Cum se definește spaţiul în expoziţiile tale?

Alexandru: Golden Flat a fost gândit ca spaţiu de interacţiuni și semnificaţii individuale. Trecutul nu trebuie să domine unidirecţional prezentul, din contră, prezentul oferă posibilităţi de a utiliza trecutul în feluri diferite.

Am încercat să scot din uitare obiecte ale spaţiului privat faţă de care oamenii au numeroase amintiri. Mi se pare o metodă mult mai eficientă de a reflecta asupra trecutului. Intenţia mea concretă a fost dezamorsarea, măcar temporară, a tensiunilor în legătură cu acest subiect și încercarea de a privi altfel trecutul în raportul său cu prezentul. Fără nicio legătură politică cu nostalgia acelor vremuri, mizând pe calitatea de martori, nu doar de consumatori, a multora dintre cei care au văzut expoziţia.

Cât de important este aspectul documentar pentru arta ta? În cazul de faţă a fost precumpănitor. De aceea am și ales varianta inventarierii tipologiei spaţiului de locuit socialist din anii ’70, ’80, urmată de reconstituirea unui apartament la scara 1 :1 cu întreaga recuzită de obiecte.

Cum poate fi schimbată identitatea unui obiect? În multe și diferite feluri: context, relaţii, raporturi, situaţii, interpretare etc. Aurirea obiectelor a fost făcută în scopul hiper-realizării, nicidecum în descendenţa unui simbolism canonic, de tipul aur = proslăvire.

Care au fost cele mai neașteptate obiecte găsite și apoi reinventate?

Au fost cele uitate și redescoperite povestind cu prietenii sau la o bere cu cei curioși să afle ce vreau să fac, cât și cele găsite prin unghere căutând cu totul altceva. Unul dintre ele este pătuţul meu de copil, pe care l-am considerat de mult aruncat.

Fusese împrumutat de maică-mea unei familii, după cum era obiceiul atunci. Pătuţul era depozitat undeva într-o magazie

la ţară și noroc cu mama, care m-a întrebat la telefon dacă nu am nevoie de așa ceva. Alte obiecte uitate sunt accesoriile de la mașina de tocat, cele de făcut bulion, prăjituri sau cârnaţi, la fel borcănelul de pus la aspirator pe sensul opus de aspiraţie, folosit la zugrăvit, tot felul de acareturi, până și carnetul de partid găsit întâmplător într-un sertar de la comoda de televizor, capturată dintr-un apartament nelocuit de pe strada 11 iunie.

Câteva cifre legate de Golden Flat, număr de lucrări, dimensiuni, durată?

Golden Flat, la care am lucrat doi ani, cuprinde câteva sute de obiecte aruncate sau donate. Și acum îmi amintesc cu plăcere cooperarea și curiozitatea oamenilor simpli de la care am procurat obiectele, bătând mahalalele Bucureștiului.

E interesantă amintirea comunismului estic pentru vestici? Dar pentru români?

Nu cred că este vorba de amintire sau nostalgie, ci despre o realitate istorică care este prezentă și ale cărei consecinţe fac parte din realitatea cotidiană, dar care pot fi obiectul unor discursuri de diferite orientări – atât în postcomunism cât și în „Vest”.

Cine și ce te inspiră? Există influenţe Dada ori suprarealiste?

Inspiraţia a venit din cotidian și din supralicitarea subiectului până la diluarea lui în diverse alte medii. În cazul de faţă realitatea a fost foarte generoasă. Nu suprarealismul a fost sursa de inspiraţie, deși efectul final poate trimite și la această filiaţie, ci mai degrabă moștenirea Duchamp-Warhol.

Ce fel de mesaje promovezi în arta/sculptura ta?

Mă interesează obiectul ca document istoric și afectiv și studiez specificitatea fiecărei reacţii individuale la regăsirea unor spaţii personale de locuire. Preocupările mele merg în direcţia analizării suprafeţelor, conjuncţiei dintre formă, însemnele timpului, materialitate și transformările prin care trece un obiect.

O preocupare mai veche de-a mea este schimbarea învelișului material al formei prin adăugarea altor straturi de informaţii pe un obiect deja încărcat.

Definiţia personală pe care o dai ready-made-ului? Și o idee poate funcţiona ca ready-made.

Unde te afli într-o dimineaţă tipică de sâmbătă?

Aș vrea să-ţi răspund că fac jogging în Herăstrău…

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 73

)

Cetate. Atelier la Dunare Artiștii plastici tânjesc după un atelier în care să găsească inspiraţia în natură, în liniște, în camere mari și răcoroase, grădini imense, departe de oraș. Galeria 418 expune periodic rezultatele artiștilor care experimentează limitele creaţiei în atelierul Cetate, conacul Barbu Drugă, din Judeţul Gorj.

De Alexandra-Maria Colţa Foto: din colecţia galeriei

F

iecare galerie cu povestea ei. Numărul 418 reprezintă luna și ziua nașterii curatoarei și administratoarei galeriei, dr. Joana Grevers (18. 04). Născută în București, Joana a plecat din ţară la 17 ani și s-a stabilit în Germania unde, printre altele a studiat medicina, dar și istoria și arheologia. Mai târziu i s-a alăturat Guy Williamson, de origine americană, „antreprenorul” galeriei. Împreună s-au întors în România și au înfiinţat această galerie ca „să demonstreze faptul că și în România se pot înfiinţa galerii de artă contemporană cu un standard ridicat de profesionalism”, spun reprezentanţii acesteia.

Una dintre cele mai importante expoziţii ale galeriei reprezintă seria „Cetate. Atelier la Dunăre”, ajunsă la a treia ediţie. În fiecare vară, câţiva artiști se duc într-o tabără artistică/ workshop/atelier la conacul boierului oltean Barbu Drugă, străbunicul Joanei Grevers. Este o locaţie destul de inaccesibilă publicului larg, încât artiștii care lucrează acolo pentru o perioadă sunt într-o altă lume, într-o pauză din viaţa cotidiană.

Cei care au participat la această călătorie artistică sunt: cele două pictoriţe din Cluj, Adriana Elian și Anca Bodea, timișoreanul Romul Nuţiu, reprezentantul expresionismului abstract din România încă de la începutul anilor ‘60, și benjaminul Cristian Răduţă, cunoscut prin ingenioasele sale lucrări plastice.”

Pentru acești patru artiști, inspiraţia vine din orice mic detaliu sau cadru în acel spaţiu. Conform reprezentanţilor

74 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

galeriei, „Toţi artiștii galeriei 418 au o completă independenţă de exprimare. În cadrul taberei de la Cetate ei își identifică fiecare un spaţiu propriu de creaţie (balconul acoperit de iederă, grădina luxuriantă din spatele conacului, malul Dunării, un hambar golit de grâne), în cadrul căruia aleg de la an la an să își materializeze imaginaţia artistică.”

Fiecare artist cu stilul său. Dacă Cetatea are multe colţuri de inspiraţie pe care să le ofere artiștilor, originalitatea lucrărilor de artă contemporană pe care le realizează constă și în stilurile diferite pe care le adoptă. Nu sunt imagini desprinse din cărţi poștale sau asemeni unor fotografii, sunt modalităţi proprii de expresie care ar putea fi caracterizate, pe scurt, astfel: „Adriana Elina – pictură lirică, Anca Bodea – introspecţia spaţiilor intime, Romul Nutiu – simbol, vivacitate abstractă a culorii, Cristian Răduţă – metamorfoză fantastică a formei.”

Vernisajul expoziţiei „Cetate. Atelier la Dunăre III” a avut loc pe 11 aprilie 2011. Exponatele au putut fi vizionate până în luna mai, iar acum, în vară, „vom avea din nou un număr de artiști români ce vor participa la tabăra de creaţie de la Cetate. Aceste ateliere de la Dunăre vor avea permanent aceeași locaţie”.

Așa cum este specific galeriei, o platformă de exprimare artistică, în expoziţiile lor veţi putea observa artiști de generaţii și stiluri diferite, între care este normal, ba chiar de preferat să existe diferenţe, doar atât cât să surprindă ipostazele unei realităţi cât mai variate.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 75

76 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Alice, c’est moi!

Băieţii de gașcă ar fi vrut să știe cum să uite o femeie, însă răspunsul presupunea mai întâi o alegere, ori raiul găinilor, ori iadul unde toate becurile sunt arse. Până la urmă, au ajuns la o concluzie: ei sunt babe comuniste.

De Maria-Andreea Galan și Amelia Iuliana-Gheorghiţă Foto: Cosmin Brînză / Ilustraţii: Adrian Oprea

Amelia: Era Dan Lungu „băiat de gașcă”?

Dan: Eram destul de supravegheat când eram mic și nu ieșeam eu prea des din curte, decât sâmbăta și duminica. Aș fi putut fi „băiat de gașcă”, dar… Nu mă lăsau părinții și nici ăia din gașcă nu se prea uitau la mine. Eram cam cu caș la gură pentru ei. Ca să fii acolo, în gașcă, trebuia să ai abilități serioase. Eu eram cam mărunțel și mai și citeam pe deasupra. Pe la un fotbal, așa, mă mai primeau, dar nu mai mult de atât. Plus că, dacă era vorba de o cafteală, pe mine nu se puteau baza.

Amelia: Spuneați că sunteți un autor ludic. Care scenă din romanele dumneavoastră v-a făcut să râdeți cel mai mult?

Cel mai mult și mai mult am râs la Raiul găinilor… Cartea am scris-o la părinți acasă, la Botoșani, și le spuneam alor mei să nu mă deranjeze că eu scriu. Mama, ca toate mamele, mai venea cu câte o prăjiurică, cu un suc, cu o caisă, cu o prună și mă auzea râzând. Și mă întreba, uimită, ce se întâmplă. Efectiv, nu mă puteam opri. Scriam și râdeam. Mai ales la dialogurile de la Tractorul…

Râsul te stimulează, găsești mult mai ușor următoarea replică, intri în starea de spirit a personajelor, se leagă lucrurile între ele.

Amelia: Știm, în mare parte, cum este Dan Lungu, scriitorul; cum e Dan Lungu, cititorul?

Eu sunt acel gen de cititor care, atunci când găsește o pagină care-i place, închide cartea și se bucură și se miră: „Nu se poate, e imposibil să scrie așa o carte! De unde a scos-o?”. Cred în cărțile la care te oprești din când în când, ca să te bucuri. Jules Renard are o notație foarte mișto vis-a-vis de cititul cărților: „Eu citesc cărțile ca păsările când beau apă: iau un cioc de apă și apoi

iau o pauză, ca să înghită”. Am citat aproximativ. Atunci când citesc pentru studiu, mai degrabă recitesc și în acele momente sunt foarte cerebral. Urmăresc idei și notez. Citesc cu totul altfel atunci când eu însumi sunt în curs de a scrie ceva. Aproape că nu contează cartea sau autorul. E un tip de lectură foarte egoist, caut lucruri care mă interesează, rezonanțe deosebite, stări de spirit și nu citesc de la cap la coadă. Cărțile se transformă în instrumente.

Regula generală de lectură este că sunt subjugat de carte și de autor, dar atunci când eu însumi sunt în timpul scrisului, lucrurile se schimbă.

Amelia: Ce ar fi fost Dan Lungu dacă nu era scriitor ?

Aș fi putut avea orice meserie, fiindcă sunt un tip care se poate adapta la multe. Asta e o calitate, dar și un defect în același timp.

Probabil aș fi trăit mult mai sărac spiritual dacă n-aș fi scris.

Nu cred în miturile de genul: „Eu nu aș fi putut fi altceva decât scriitor”, „Scrisul e viața mea”, „Dacă n-aș scrie, aș muri”. În ce mă privește, sunt sigur că nu aș muri, dar știu că aș simți un gol în viață, aș trăi mai prost și poate nu m-aș simți în pielea mea.

Dar aș supraviețui… Sunt mulți scriitori care au supraviețuit, ca oameni obișnuiți, după perioada lor de creație genială.

Amelia: Unele romane nu duc lipsă de limbaj colorat. Ce factori au determinat procesul de creație al părții argotice? În liceu eram un mare povestitor de întâmplări și de bancuri, dar și un mare colecționar de argou, chit că nu-l foloseam la modul cotidian. Rețineam foarte multe expresii și aveam o legătură deosebită cu argoul și prietenii care-l utilizau.

Foarte multe dintre expresiile argotice sunt rememorări sau

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 77

chiar notații. Pe unele le-am mai îmbogățit, făcând anumite investigații. 90% sunt culese, știute și reamintite de mine, iar altele sunt create în spiritul argoului, nefiind argotice propriu-zis.

Amelia: Mulți scriitori sunt suspectați de a fi personajele propriilor cărți. Dacă ar fi să fiți un personaj din cărțile dumneavoastră, care ați fi?

Dintre toate personajele, cel cu care mă identific cel mai mult este Alice din Sunt o babă comunistă. Acolo ardeam de nerăbdare, dincolo de viziunea foarte cinstită a bătrânei pe care am ținut s-o respect, ardeam de nerăbdare să-mi spun și eu părerea în roman.

Nu puteam s-o las să vorbească numai ea, dar nici s-o amendez brutal nu voiam. Așadar, mi-am zis că trebuie să discut cu ea, cumva ca de la egal la egal, adică să-i respect demnitatea, să nu o pun la colț. Desigur, aș fi putut fi un personaj masculin, dar am ales să apelez la comunicarea mamă-fiică, fiind mai profundă decât cea dintre mamă și fiul ei.

Personajul care avea să echilibreze lucrurile avea să fie o fată.

Alice, c’est moi…

Amelia: Exportul cultural românesc prinde aripi, mai ales în unele domenii. Din punctul dumneavoastră de vedere, cum se aude cotcodăceala din raiul scriitorilor români contemporani?

Se aude, dar nu face prea multă gălăgie, să nu ne autoiluzionăm.

Față de acum 10 ani e incomparabil mai bine, în sensul că literatura românească începe să fie prezentă pe piața occidentală. Mai mult în Europa, evident. Cu toate acestea, să nu ne imaginăm că impune un trend sau face o gaură în cer. Încă nu am intrat în zona de reflecție academică de vârf, prin eseuri și reflecții despre literatura românească sau lucrări de doctorat occidentale pe literatura noastră în ansamblul ei. De asemenea, nu am pătruns în zona populară profundă, prin bestseller-uri care să se fi vândut în 200 - 300 000 de exemplare.

Cinematografia românească a reușit, fiind cu trei pași înaintea literaturii. Dar va veni și momentul literaturii românești… Un rol crucial în această dezvoltare, trebuie să menționez, îl au două instituții românești: Editura Polirom, prin colecția destinată literaturii contemporane românești, și Institutul Cultural Român, prin planul de promovare și de susţinere a traducerilor.

Maria: Tocmai aţi lansat un nou roman, În iad toate becurile sunt arse. Ne puteţi spune pe scurt care este povestea romanului?

N-are o poveste foarte limpede romanul ăsta. La începuturile carierei mele de prozator aș fi vrut foarte mult să scriu o carte despre tinerii studenți și astfel am adunat câteva idei, însă nu am mers mai departe și am abandonat proiectul. După aceea au venit cărţile despre comunism, pe care nu le proiectasem în niciun fel, dar au venit foarte bine… A fost o surpriză și pentru mine că leam scris. A urmat Cum să uiţi o femeie și, la un moment dat, miam adus aminte de acest proiect și de faptul că începusem la Andi (personajul din Cum să uiţi o femeie) să explorez argoul, dar nu l-am dus până la capăt pentru că mi s-a părut că mă îndepărtam mult prea mult de miza romanului și am lăsat-o în standby. Miam zis că mai am un subiect de explorat, argoul adolescenţilor la sfârșitul comunismului, dar pe care am să îl folosesc în altă parte pentru că ar fi mult prea mult aici, deja vorbeam despre pocăiţi.

78 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Dacă l-aș fi dus pe Andi și în copilăria lui, ar fi ieșit un roman de 800 de pagini. Proiectul ultimului roman a devenit urgent când am realizat că începuse să mi se tocească sensibilitatea pentru acea stare de spirit, pentru cuvintele argotice, pentru un anumit tip de limbaj.

Mi-am refăcut forţele, mi-am cules toate notiţele mele vechi privind argoul, privind viaţa studenţească, privind inocenţa, pentru că, de fapt, tema centrală a acestui roman este inocenţa…

Iar inocenţa este posibilă indiferent de limbaj, chiar dacă privit dinafară acesta poate părea vulgar. Inocenţa există și este frumoasă indiferent de contextul social și de limbajul asociat. În iad toate becurile sunt arse este o carte pe care ar trebui să o dedic prietenilor mei alcoolici, foști sau actuali, pentru că am învăţat multe lucruri de la ei. Printre altele am învăţat că, uneori, alcoolicii au o inocenţă absolut sfâșietoare, dostoievskiană. Un amic a și murit din pricina alcoolului și, cumva, în unele capitole, am încercat să ajung la inocenţa aceea a lui. Eu personal văd o legătură directă între inocenţa acestor alcoolici și inocenţa băieţilor din cartier, care se trădează printr-un tip special de comunicare.

Maria: Prin ce se diferenţiază În iad toate becurile sunt arse de celelalte romane? În Raiul găinilor, construcţia romanului împrumută în bună măsură modul de propagare a zvonurilor într-o comunitate. Capitolele sunt dispuse exact așa cum funcţionează zvonul. Multora li se pare o carte dezordonată, fără structură, dar dacă vezi că una dintre temele principale este zvonul și că structura urmărește modul în care funcţionează zvonul, atunci identifici coloana vertebrală a cărţii. În Sunt o babă comunistă, modelul care stă la baza romanului este din psihologia cognitivă, cel al luării deciziilor. Atunci când luăm o decizie sunt extrem de importante atât interacţiunile prezente, cât și propriile noastre amintiri care funcţionează ca argumente, uneori ca argumente emoţionale. În procesul luării deciziilor, trecutul, chiar și cel îndepărtat, și prezentul sunt pe același plan. Și, atunci când cântărim lucrurile, ele funcţionează ca argumente în mod simultan. De aceea, am ales să alternez capitolele care se referă la trecut și cele care se referă la prezent. În Cum să uiţi o femeie, structura romanului este punerea în oglindă a interiorităţii oamenilor și a exteriorităţii, eu cu el, per-

obișnuit, în care întâlnirea dintre „eu” și „el” este posibilă cu ajutorul empatiei.

De aceea, într-un anumit fel, Victor este rudă cu Andi, pentru că Victor, la sfârșitul romanului, prin interacţiunea cu copiii cu handicap, descoperă compasiunea, care este undeva mai departe decât empatia.

Primul pas este empatia, al doilea pas este compasiunea și ultimul pas este extazul mistic. Atunci când scriu un roman, unele lucruri le proiectez de la început, dar de alte lucruri îmi dau seama după ce le-am realizat. Abia după aceea le văd cum se leagă între ele. Atâta timp cât faci un lucru pe care îl urmărești cu insistenţă și îl faci cu onestitate, depui multă pasiune, atunci cred că totul se leagă dincolo de ceea ce tu îţi propui în mod concret. În comparaţie cu celelalte romane ale mele, acesta este un roman construit plecând, mai degrabă, de la o gamă de emoţii, de senzaţii, de sentimente. E un roman mult mai emoţional decât celelalte, care au o construcţie mult mai cerebrală.

Aici logica e mai degrabă psihologică.

soana I și persoana a III-a, dar pe care noi le vedem separat, deși ele își comunică în mod subtil.

Identitatea nu poate fi exclusiv individuală sau exclusiv colectivă, pentru că între identitatea individuală și cea colectivă sunt, de multe ori, fire foarte greu de decelat. Pentru a sugera că am două planuri, unul al interiorităţii și altul al exteriorităţii, am folosit povestirea la persoana I, respectiv povestirea la persoana a III-a și, ca să arăt că ele comunică, le-am răsucit și le-am făcut să se întâlnească, realizând ceea ce se numește o Panglică Moebius.

Structura din Cum să uiţi o femeie este o Panglică Moebius.

Panglica Moebius este unul dintre puţinele corpuri care au o singură suprafaţă. Noi suntem obișnuiţi cu corpurile care au două suprafeţe sau trei dimensiuni. La un moment dat, în configuraţia panglicii, după răsucire cele două suprafeţe se întâlnesc, iar această întâlnire poate avea loc în două maniere foarte diferite.

Fie în planul mistic, când „eu” se contopește cu „el” cu ajutorul Divinităţii și trece prin transcendent, fie într-un plan mundan,

Maria: Îmi propusesem să evit întrebările legate de comunism, însă și în acest roman faceţi apel la contextul comunismului pentru prezentarea întâmplărilor din adolescenţa personajului principal. Este comunismul un decor mai ușor de exploatat/abordat decât prezentul?

Nu e neapărat mai ușor în general, dar poate fi mai lesne pentru cineva care a trăit atunci. El s-a înrădăcinat acolo, în lumea aia și e normal să facă parte din realitatea în care a trăit. Pe de altă parte, eu ţineam foarte mult la recuperarea adolescenţei sau a unui model de adolescenţă din perioada comunistă, precum și a argoului în acea perioadă din mai multe motive. Eu nu mă regăsesc întru totul în modele narative sau culturale propuse pentru adolescenţă până acum.

Mă regăsesc parţial în adolescentul studios, în adolescentul creativ, dar, în același timp, nu s-a propus un model al adolescenţei trăite în cartier, așa cum a fost ea, cu bune, cu rele, argotică, spontană, frumoasă, efervescentă, reală, o adolescenţă deșucheată. Ei bine, pentru asta nu există niciun model narativ. Mi-am zis că aș putea să o fac eu, pentru că am comunicat cu acest tip de adolescenţă. După aceea, a urmat argoul. Evident, aș fi putut să fac studii pentru a folosi argoul contemporan și sunt convins că aș fi făcut-o relativ onorabil dacă m-aș fi străduit. Dar mai bine să facă Andrei Ruse asta, pentru că el e de aici, iar eu fac acolo unde mă pricep, acolo unde am o rezonanţă mai bună cu lumea și limbajul. Așa m-am întors la sfârșitul anilor comunismului și am încercat să recuperez argoul de atunci, dar nu orice fel de argou, ci unul cu valoare estetică și care îmbogăţește discursul literar.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 79

Maria: Dacă ar exista și o parte a doua a romanului, ce am mai afla despre Victor?

Mi-ar plăcea ca Victor să se lase de băut, pentru că îmi amintește mereu de prietenii mei alcoolici care sunt foarte simpatici până când devin iraţionali, geniali, irascibili, până se sinucid… N-aș vrea ca Victor să se sinucidă. Mi-aș dori să fie unul dintre acei prieteni care au supravieţuit.

Maria: Când și cum aţi știut unde să puneţi punct poveștii lui Victor?

Hmm, nu am știut. Mi-am dat seama de curând că finalul e un pic prea lung, are o frază în plus. Ar fi trebuit să închei mai devreme, iar pentru ediţia a doua voi scurta finalul. Romanul trebuia să se termine aici: „Când Mădălina întrebă dacă pe vremea tinereţii existau animale și copaci pe pământ, știu că partida e câștigată și răsuflă ușurat”.

Am vrut să accentuez funcţia terapeutică a povestirii vieţii lui Victor așa cum o rememorează el și am mai adăugat o frază, subminând sugestia schimbării lui Victor.

Altminteri, nu trebuie să ne imaginăm că ceea ce ne povestește Victor s-a întâmplat cu adevărat. Discursul lui Victor, în bună parte, se suprapune cu realitatea, dar nu este același lucru. Mulţi confundă lucrurile și spun „acesta este un limbaj exagerat, nu se vorbea așa”. Normal că nu se vorbea fix așa! Victor rememorează, el își închipuie ceva ce a fost, dar noi transformăm realitatea atunci când o rememorăm, mai ales atunci când rememorăm pentru uz propriu. E evident că nu se vorbea așa.

Eu am vrut mereu să îi dau o șansă lui Victor, să-i dau posibilitatea schimbării – el încearcă să se reinventeze în tot felul de contexte, dar pică în gol, nu reușește. Asta-i marea lui nefericire, că, de fapt, nu reușește să se reinventeze. Și aș vrea ca în finalul cărţii să dau un semnal că e posibil ca, în descoperirea compasiunii, el să se schimbe. Fraza „Știu că partida e câștigată și răsuflă uşurat” dă impresia că ce urmează e bine, pe când, dacă rămâne şi ultima frază (care acum este în carte): „Apoi trase câteva gâturi de vin, fiindcă așa îi șade bine povestitorului, să-și clătească vocea înainte de a scoate din traistă tot felul de trăznăi”, când le povestește și copiilor întreaga lui viaţă, înţelegem că, dacă el face asta, nu se transformă; de fapt, el recurge la paleativul lui obișnuit, povestirea propriei lui vieţi. Și atunci, fraza asta mă încurcă, e o frază care schimbă foarte multe, îmi ratează finalul cu posibila transformare a personajului sau mi-o diminuează mai mult decât aș vrea. Așadar, ultima frază ar trebui să o înlătur.

Maria: Am citit că v-aţi documentat destul de intens pentru romanul Cum să uiţi o femeie, pentru înţelegerea modului de viaţă al adventiștilor. Pentru ultimul roman, ce a presupus partea de documentare? Poate partea în care apar personajele copiilor cu deficienţe psihice și fizice?

Nu m-am documentat în mod direct, dar ţine de experienţa mea.

Eu am colaborat cu mai multe asociaţii care se ocupă cu copii cu dizabilităţi și am făcut tot felul de lucruri pentru ei.

80 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Maria: Ca de obicei, aţi ales un titlu foarte ispititor pentru ochiul cititorului. Spuneţi-ne care este povestea acestui titlu.

Am găsit foarte, foarte greu titlul. Am rulat o mulţime de variante. Am avut peste 30 de titluri, unele mi se păreau prea comerciale, deși aveau legătură cu cartea, spre exemplu, „O fată, o pisică și o gașcă de îngeri” sau „Zăpadă de lapte”, mult mai metaforic. La un moment dat, favorit era „Spart, rupt, îndoit”.

Până la urmă am rămas la varianta „În iad toate becurile sunt arse”, deși am mai avut și o variantă ghidușă, parcă prea ghidușă, care se apropia de amintirea prietenilor mei alcoolici, și anume „În iad toate sticlele sunt goale”. Dar varianta finală este poate cea mai bună, pentru că vedem cum, rând pe rând, toate iluziile lui Victor dispar, toate beculeţele care îi luminează viaţa se sting unul câte unul și, până la urmă, viaţa lui se transformă într-un iad, iar speranţa este că va descoperi ultima luminiţă, compasiunea.

Maria: La modul general, urmăriţi un anumit criteriu de alegere a titlului? Când știţi care este titlul potrivit pentu un anumit roman? În primul rând trebuie să se potrivească cu starea de spirit a romanului. Şi să se potrivească cu ceea ce numesc regizorii „supratemă”. Când montează o piesă, caută mereu o supratemă.

Aici, supratema este inocenţa şi regăsirea inocenţei. În urma pierderii iluziilor este cu atât mai greu să regăseşti inocenţa.

Inocenţa nu este un moft, este un punct obligatoriu prin care trebuie să trecem ca să ne putem reinventa.

Maria: Credeţi că în Rai becurile sunt aprinse?

Diferenţa dintre Rai și Iad este că în Iad este un sistem artificial de iluminare, iar în Rai avem soarele, lumină naturală, care face să încolţească sămânţa.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 81

Sunt Book fest!

Am făcut o plimbare prin Herăstrău înainte. Am trecut prin parcare. Am venit cu mașina. Am parcat undeva aproape.

Sunt pe bicicletă. Cred că o să o leg undeva. E cald de mori.

De Dragoș Bulbeș Foto: Matei Psatta

M

-am îmbăiat în mirosul de mici de la Centrul Presei. Sunt în faţă la C1. Intru.

Multă lume. Foarte multă lume. Nu știu de unde să încep. Cred că voi face o plimbare întâi să văd ce și cum.

Lansări, concert, multă, multă lume. Neagu Djuvara semnează cărţi la un birou în faţa unei cozi mari.

Dilăr pentru o zi este prezentat de Andrei Ruse aflat sub întrebări. Ne explică la ce se referea el cu libertatea celor două personaje ale sale și ce înseamnă pentru el scrisul la standul Polirom.

Sunt curios câtă lume a trecut pe aici zilele-astea.

82 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Mă mai plimb și ajung iar la standul Polirom. Cristian Tudor Popescu făcea o prezentare a cărții Istoria cinematografiei în capodopere. Vîrstele peliculei. Vol. 4: De la „A noastră-i libertatea” la „Pe aripile vîntului” (1931-1939) de Tudor Caranfil.

Mai dau o tură de pavilioane. Standul din dreapta mea pare interesant. Să mă opresc. „De la Paralela45, Cartea tibetană a morților, Socrate, Iisus și Buddha, tot de la Paralela45 și Biblia în lumina simbolurilor. Mă ocup cu stomatologia.” „Am ajuns abia la o treime din spaţiul pe care l-am alocat cărţilor de cumpărat pentru azi, așa că o să mai caut. Puțin beletristică, să umplem următoarea perioadă de timp cu cititul, și ceva în zona semioticii. Soția e la standul de copii și acum caut ceva în limba engleză. Ca profesie, sunt jurnalist.” „Enciclopedia drogurilor. Să învăt metode (râde). În timpul liber, mă droghez. (râde). Lucrez în IT” (n.r. nu glumea cu Enciclopedia drogurilor și nu sunt sigur de restul) „Science Fiction în principal. De la editura Nemira. Am mai luat și ceva istorie a arabilor. Momentan sunt freelancer. Am lucrat în design interior, construcţii, în domenii destul de variate.” „Aici am niște cărți de psihologie. Este o pasiunea de-a mea.

Momentan sunt în căutare de job în zona PR-ului.”

Se înserează. E timpul să plec. Parcă simt mirosul de carte nouă din pungă, rucasac, poșeta nevesti-mii care mă obligă să o (sau „le”) răsfoiesc când ajung acasă.

Eu, student, stomatolog, „IT-ist”, freelancer, PR-ist, jurnalist, eu, sunt motivul pentru care se face Bookfest. Deci, sunt Bookfest.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 83

Henry Miller Între femeie si , femeie Eheei. V-am vorbit despre Bukowski într-un număr trecut. Ar fi cazul să vă spun câte ceva și despre domnul Henry Miller.

De Cosmin Dodoc-Marina

A

m citit acum ceva timp o recomandare de-a lui Ștefan Agopian care se numea „Henry Miller și futaiul pe bandă rulantă”. Foarte inspirat.

N-am citit nici până acum cartea recomandată de el, Opus pistorum, dar m-a inspirat titlul pentru recenzia asta de autor. Și aș vrea să-l abordez puţin altfel. Și pe el și ceea ce a scris. Pentru că în 89 de ani de viaţă a avut timp să scrie destul, să scrie efervescent, să scrie într-un mod în care nimeni nu o mai făcuse până atunci. E greu să citești tot ceea ce a scris Miller din două motive: unul pentru că a scris foarte mult și doi, pentru că s-a tradus destul de puţin la noi. Probabil că cea mai cunoscută scriere a lui este Primăvara Neagră. Sau să fie Tropicul Cancerului? Sau Tropicul Capricornului? Sau trilogia Răstignirea trandafirie (Sexus, Nexus și Plexus)?

Una peste alta, Henry Miller a fost autorul generaţiei lui, erudit, expansiv în diverse

84 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

ramuri, abordând în scrierile lui subiecte tabu la acea vreme: religia, psihanaliza și mai ales sexul. Sexul carnal, sexul pur, sexul adiacent, sexul procreativ, sexul neîntinat, sexul. Miller spunea la un moment dat că el nu scrie pornografic, ci obscen. Tind să-i dau dreptate. Da, o să găsiţi mii de pasaje pline de sex, mii de pasaje în care Miller se scrie pe el sau pe prietenii lui, mii de pasaje în care își descrie femeia, oricare ar fi fost aia, mii de pasaje în care sexul este descris în toate felurile posibile și abordat în moduri în care nici nu te gândeai.

Pe lângă sex, o altă obsesie a fost actul creator. Întotdeauna a privit creatorul ca pe un om privilegiat, care este dator să scrie, să picteze, să creeze și care trebuie să se dedice lui însuși și actului creativ.

Cu obstinaţie, cu dedicaţie, fără însă a

ignora viaţa din jurul lui care de fapt era propria lui inspiraţie.

A inspirat generaţia Beat prin modul lui de a scrie, a fost cel mai citit scriitor în America prin anii ’60, iar meritul și scrierile lui sunt apreciate și traduse în foarte multe ţări. Și-a împărţit publicul în două părţi: cei care îi plac cu totul scrierile și cei cărora scrierile lui li se par niște simple pasaje erotice. Cei din a doua categorie sunt ușor de convins dacă le veţi recomanda Nexus, de exemplu. Și ca fapt divers, Henry Miller a trăit și în Paris vreo 7 ani, perioadă în care a avut o idilă (dacă se poate numi așa) cu Anais Nin. Vă daţi seama câtă energie creatoare era între ei? Lăsând-o la o parte pe cea sexuală, bineînţeles...

RECOMANDARI Zero, biografia unei idei periculoase Charles Seife

Cu studii de matematică și jurnalism la cele mai prestigioase universităţi americane, Charles Seife a pornit într-o minuţioasă muncă de investigare a celor imuabile. În titlul de faţă autorul documentează existenţa acelui cerculeţ firav pe care ne-am obișnuit să-l găsim astăzi între -1 și 1. Aflăm cum Zero a fost pricină de conflict între filozofi, suverani și culturi. Cum din pricina respingerii sale calendarele au rămas în urmă și oamenii au negat universul. Papa îl ardea pe rug în vreme ce indienii se grăbeau să-l integreze lui Brahma. La nivelul cel mai vizibil, un cuirasat al armatei americane a fost scos din funcţiune de o împărţire la zero nu mai devreme de anul 1997.

Veţi citi o poveste surpinzător de ne-abstractă care ne face să ne întrebăm cum se va numi cartea scrisă de un Seife al viitorului despre neanturile pe care refuzăm să le vedem astăzi.

De Şerban Anghene

Un Tramvai Numit Popescu (Piesă de teatru comunitar după poeme de Cristian Popescu) Cristian Popescu

Cristian Popescu a murit în 1995, la 36 de ani. Nu pot spune dacă prospețimea și candoarea poemelor lui a avut ca sursă talentul pur, schizofrenia care l-a chinuit sau o combinație dintre cele două. Cartea este, de fapt, „scenariul” piesei montate de Gavril Pintea, care s-a jucat o perioadă de timp într-un tramvai de pe linia 26.

Popescu este în toate și își privește viața prin toate: mahalaua, apocalipsa, arta lui Popescu au deopotrivă de multe de spus/ arătat pentru el ca și membrii familiei lui, pe care își dorește mai mult decât orice să o poată plimba în propriul lui tramvai 26.

Celor cărora le-am trezit interesul le sugerez să se pregătească pentru „o călătorie de nuntă”…

De Irina Vasilescu

Iubire 13/Love 13 coord. Marius Chivu

Deși „pedepsit” să poarte povara unei reputaţii ... ghinioniste, numărul 13 din titlu nu face legătura spre o poveste de iubire din cale-afară de nefericită. Poate doar plină de peripeţii, de obstacole (verbale sau nu), de scrisori emoţionante, de discuţii însufleţite și de vers alb. În fapt, Iubire 13/Love 13 este o colecţie de-li-cioa-să de 13 scurte povestiri de dragoste, scrise de 13 autori români, și asezonată cu o serie de diapozitive ale regretatului Ion Dumitriu, intitulată – cum altfel – Love Story.

Cartea vine sub forma unei antologii bilingve româno-engleze și este coordonată de Marius Chivu.

De Valentina Volcinschi

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 85

(

Muzica feat.

Publicitate

cu Denisa Armaşu

De George-Mihai Irimescu Foto: din colecţia personală

Pe de altă parte, George Irimescu este primul elev pe care Denisa Armașu l-a avut la orele de pian, pe care le dădea în timpul Conservatorului. El clasa a V-a, ea anul I, el stând în Amzei, ea lângă Ateneu. El spunând „profa, aș vrea să învăţ Für Elise” și tot el spunând ora următoare „profa, am învăţat Für Elise”. Bună treabă, care ulterior l-a ridicat din level „elevu’” în level „colegu’”.

De ce ești tu în publicitate?

D.A.: Pentru c-am vrut să înţeleg ce-i în spatele fascinaţiei pentru „hainele de firmă”. De ce-și rup copiii de la gură să-și ia teniși cu bifă în loc de teniși simpli. Din ce-i făcut conglomeratul ăsta de senzaţii de bine, de mândrie, de succes pe care ne-o dă bifa de pe tenișii scumpi.

Cum ai ajuns de la Conservator la publicitate? În teorie, a fost simplu: am luat-o pe 3 străzi. Pe Gheorghe Manu – la Liceul Enescu, pe Știrbei Vodă – la Conservator și pe

86 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Și în practică?

După 15 ani de pian am vrut ceva care să aibă mai multă legătură cu prezentul. Ca pianist de muzică clasică, trăiești în câteva secole diferite în fiecare zi, în funcţie de repertoriul pe care-l studiezi.

Ca să ajungi la „ce-a vrut să spună compozitorul”, trebuie să intri în atmosfera din vremurile respective. În cea mai mare parte din zi ești întors în timp. Apoi ieși din clasa de pian, intri la Hilton, bei o cafea, dai un check in, mergi în club, asculţi un minimal... hmmm nu. Nu merge. Diferenţa de atmosferă dintre Bach, Chopin, Debussy și Messenger, Facebook, Twitter... e uriașă. Riști să rămâi prins pe undeva, ca liftul între etaje.

Ca pianist – încerci să înţelegi piese, ca publicitar – încerci să înţelegi oameni. Ca pianist – e o experienţă solitară, ca publicitar – întotdeauna de echipă.

„

Să revenim. Denisa Armașu este acum Head of Creative Department la Interactions, agenţie de digital. De interactive.

De publicitate online. Adică de-aia care dă anunţuri de mică publicitate pe net? Nu, de-aia care face site-uri și campanii. Care arată bine, vând bine și iau premii.

Povernei – la SNSPA.

“

George Irimescu: Bună, profa, îmi dai și mie un interviu?

Denisa Armașu: Bună, colegu’, despre ce?

George Irimescu: Despre muzică și reclame, știi tu, c-ai făcut Conservatoru’, că acu’ lucrezi în publicitate, din astea...

“

Muzica devine parte din personalitatea brandului şi o să ţi se pară ciudat să auzi „ceva care sună a Orange” la alt operator sau la... iaurt.

„

Deci e mai mult o trecere de la trecut la prezent? Și asta, da. Și e o schimbare de focus. Ca pianist – încerci să înţelegi piese, ca publicitar – încerci să înţelegi oameni. Ca pianist – e o experienţă solitară, ca publicitar – întotdeauna de echipă.

Cum crezi că te-a influenţat Conservatorul?

După ce studiezi la pian 8 ore pe zi, orice altă meserie ţi se pare ușoară. Pianiștii sunt ca niște sportivi de performanţă hibridaţi cu intelectuali: baza e tehnică, virtuozitatea, condiţia fizică, la care adaugi memorarea fără cusur a zeci de pagini de partitură și abia apoi asezonezi cu sentimente. Pe lângă asta, 8 ore de stat la birou sunt relaxare curată. Iar pe lângă cântatul în faţa unei săli întregi, o prezentare la client pare floare la ureche. Te disciplinează. După ce ești obișnuit să dai 30 de variante de tușeu pentru un singur sunet până iese așa cum trebuie, nu te deranjează să dai trei variante de headline și nu te încăpăţânezi pe o singură idee, pentru că știi că nu-i singura posibilă și întotdeauna e una mai bună după colţ.

Te ajută Conservatorul când alegi muzica pentru un spot?

Mai mult te încurcă. Consumatorul n-are Conservatorul făcut, așa că totul pleacă de la oameni normali (copy și art care propun, client care aprobă) către alţi oameni normali – cei la care ajunge reclama. Cauţi în playlist și în bănci de sunete până

găsești ceva care să nu coste cât spotul, te rogi de producător să găsescă un cover foarte asemănător și de 10 ori mai ieftin decât originalul sau dai brief de muzică originală și te rogi ca omul de la studio să nu fi avut dezamăgiri recente în dragoste.

Pentru că termenele sunt scurte și inspiraţia din fix acele zile… contează.

Cine alege muzica?

Uneori copywriterul, alteori regizorul, mereu e muncă de echipă.

Munca cea mai mare nu e să găsești melodia perfectă, ci melodia cu care să fie toată echipa de acord (agenţie, client, casă de producţie) și care să se încadreze în buget.

Dă-mi niște exemple de alegeri bune din punct de vedere melodic în spoturi.

Eu nu mi-aș putea imagina Sony Bravia – Balls fără Jose Gonzalez – Heartbeats (cover după The Knife), sau Ikea Cats fără Mara Carlyle – Pianni. Au fost două alegeri bune și dacă te gândești în contextul mai amplu, că întreaga carieră a celor doi a fost propulsată de popularitatea dobândită de pe urma spoturilor (un pic de bine în Univers de pe urma publicităţii nu strică, nu?).

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 87

Un alt spot de care nu reușesc să-l uit este Ponle Corazon – La magia de la solidaridad, pentru Peruvian Cancer Foundation. N-a vorbit nimeni. Nu are dialog. Nu e o super producţie. Nu a costat sute de mii. Nu-l ţii minte pentru că a luat Cannes în 2005. Îl ţii minte pentru muzică, pentru serenitatea aia de Do major a reprezentaţiilor de magie într-o amiază de duminică și pentru secunda în care reușește să-ţi strecoare îndoiala, printr-o coborâre de un semiton: va reuși sau nu va reuși magicianul să „repare” un copil bolnav de cancer? Credem atât de mult în importanţa ajutorului nostru, încât chiar să ne mobilizăm să-l oferim? Pentru bifa Nike intri in publicitate, pentru spoturi din astea rămâi.

Cât despre coloana sonoră special compusă, pentru mine etalonul rămâne Honda Choir: un spot întreg construit în jurul sunetelor, cu un cor care reproduce sunetele străzii, mașinii, ploii, asfaltului, pentru o singură concluzie – „This is what a Honda feels like”.

Cât de importantă e muzica într-o reclamă? Îţi face sau îţi desface un spot. N-ai cum să fredonezi o imagine.

Dar muzica da, îţi rămâne în cap și mult după ce spotul s-a terminat. Asculţi apoi melodia la radio sau o auzi ringtone la telefonul cuiva și-ţi spui „aaa, asta e melodia de la Orange”. Și, în timp, devine parte din personalitatea brandului și o să ţi se pară ciudat să auzi „ceva care sună a Orange” la alt operator sau la... iaurt. Și apoi... cine nu s-a tăvălit de râs la „Sunt singurel / bing bang” din Oda Curajului de la Sprite și la spoof-urile reggae, populară și hip hop care-au urmat?

Sau cine n-a fost invidios pe succesul pe care l-a avut viralul anului trecut, Rompetrol - Concert la injectoare? Sigur, a costat mai mult decât o muzică de stock, dar și rezultatele au fost pe masură. În final, investiţia rentează dacă reușești să fii memorabil.

Pentru că în business-ul ăsta lucrăm - al creării de emoţii. Care să ţină până la raft, până la decizia de a cumpăra teniși cu bifă, în defavoarea celor fără niciun bagaj emoţional.

88 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 89

Un sfert cu Benzi Desenate, un sfert cu Sâmbete Sonore.

90 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Adică

Jumătatea Plină După o după-amiază petrecută în Lente Café, printre desene şi sunete calde, presupunerea mea se confirmă: Nu e totul gri şi monoton în Bucureştiul nostru. Sunt câţiva oameni care îl colorează cu benzi desenate şi îl ascultă cu muzici experimentale. Şi despre astfel de oameni trebuie să se ştie.

De Ana Năstase Foto: Ina Ionescu / Ilustraţii: Adrian Oprea

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 91

C

eea ce mă atrage pe mine la București e faptul că există secrete bine ascunse de ochii unui om grăbit. Orașul ăsta are locuri frumoase, are oameni drăguţi, are întâmplări extraordinare la tot pasul. Să luăm un exemplu concret, relevant pentru toate cele trei categorii pe care le-am menţionat.

Poartă numele de Asociaţia Jumătatea Plină. „Biroul” asociaţiei se află pe strada David G-Raleea Praporgescu, nr. 31 și e deghizat într-o librărie cu benzi desenate așezată la intrarea în Lente Café. (Loc frumos: este!) Aici îi veţi găsi pe Octav Avramescu și Anamaria Pravicencu. Doi tineri ce își petrec zilele promovând cultura, educând publicul fie în sfera vizuală, fie în cea auditivă.

(Oameni drăguţi: sunt!) Ei vând cărţi de benzi desenate, ceva ce aproape că nici nu se găsește pe la noi și „asezonează” benzile desenate cu spectacole de muzică experimentală contemporană, sub numele de Sâmbăta Sonoră. (Întâmplări extraordinare: fără îndoială!)

Cu Octav am stat de vorbă despre Jumătatea Plină a vieţii culturale bucureștene și despre cum au transformat pasiunile lor pentru BD (benzi desenate) și muzică într-un business non-profit.

Totul a început în Paris, în perioada în care Octav și Anamaria studiau acolo: Octav, literatură și istorie intelectuală și Anamaria, arte. Locuiau într-o cameră închiriată. Pasiunea stătea ascunsă într-un teanc de cărţi ce erau sortite coșului de gunoi de către vecini. Toate erau benzi desenate. Anamaria a avut curiozitatea și le-a răsfoit. Însă doar una a fost deosebită: Les Cites Obscures, de Peeters și Schuiten. A citit-o și Octav și de acolo s-a declanșat pasiunea: vizite de cercetare tot mai dese pe la bibliotecile municipale și librării în căutare de cărţi povestite în imagini, pentru adulţi. Lucrări deosebite și foarte rare, mai ales cele care ţineau de indie-publishing, genul lor preferat. Și dacă acolo erau, aici de ce să nu fie? „Oricum, în arta contemporană, desenul are un rol destul de special și cred că a început să fie recunoscut și în România, în ultima vreme, de la Perjovschi până la o galerie care s-a deschis undeva pe lângă Arte și are trei curatori cu trei direcţii diferite de a analiza desenul. Și au mai fost câteva iniţiative despre desen în arta contemporană destul de bine construite recent.”

Şi asta încearcă şi ei să facă: să promoveze desenul prin genul acesta nedigerat încă de marea masă a publicului local: romanul sau nuvela grafică în care imaginile înlocuiesc cuvintele. Şi totuşi, în ciuda segmentului de piaţă mic şi neexploatat până acum în care se învârte Librăria Jumătatea Plină, scopul acesteia nu e acela de a face profit. „Nu a fost gândită ca o afacere, noi suntem o asociaţie. N-am avut niciodată intenţia să facem un business profitabil, în care cineva să primească vreun salariu sau aşa ceva. Toţi banii pe care îi obţinem pe cărţi, intră în cumpărarea altor cărţi. Dar e o librărie ca orice altă librărie, doar că în format neconvenţional”. Îşi comandă cărţile din Franţa sau Anglia, unde industria BD merge foarte bine la ora actuală. În Franţa, una din 4 cărţi care este vândută, este BD. Deci sunt câteva mii de titluri publicate anual. La noi în schimb, cultura aceasta „minoritară”, cum o numeşte Octav, care caută şi propune idei, creează şi experimentează este susţinută de Ministerul Culturii doar printr-un singur concurs de proiecte anual, care se desfăşoară între trei luni prestabilite pe an.

De aceea, ei încearcă să susţină cât mai mult artiştii tineri care se auto-publică şi proiectele independente - indie. Lucruri care n-au chiar nevoie de un public larg… Aşa că nici ei nu tânjesc după mii de clienţi. Şi totuşi, cum arată cumpărătorii români de BD? „Sunt oameni care își dau seama că formatul carte poate fi interesant adaptat în banda desenată, apărând astfel ceva nou. Poate undeva, și zic asta la mișto, dar e o idee care trebuie urmărită, e la fel cum bibeloul face ceva nou cu sculptura.Există un tip de poziţie relativ conservatoare faţă de cartea de BD. Acuma, dacă nu citești nicio carte, normal că nu o să îţi placă nici BD, pentru că astea ţin totuși de domeniul publicării în serie, editării, de cum arată hârtia imprimată într-un fel sau în altul, de cum e legată, tipul de cerneală sau de tuș etc. Sunt niște chestii pe care, dacă stai doar pe internet, aproape că nu le știi. După aia, cred că marea majoritate a oamenilor care cumpără BD, le cumpără pentru că derivă din benzi desenate o folosinţă mai mare decât aceea de a le citi. Sunt oameni care sunt interesaţi de cărţi de design, care poate desenează ei înșiși, care fac filme și care găsesc în asta, ceea ce am găsit și noi atunci când am citit pentru prima oară. Un nou tip de artă care nu credeai că există, la început. Și care e la fel de pasionant (cred) ca și filmul sau teatrul. Personal, merg mai rar la teatru, dar citesc mai des BD.”

De curând, Librăria Jumătatea Plină se găseşte şi în MNAC, la etajul 4.

92 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Au fost peste 25 de ediţii ale Sâmbetei Sonore în ultimii 2 ani, ceea ce a dus la construirea unui public fidel, care se lasă educat și orientat către teritorii noi, încă virgine pentru multe dintre urechile melomanilor. „Atât Sâmbăta Sonoră, cât și Librăria reprezintă concluzia pe care am tras-o când ne-am gândit cum am putea organiza, ca asociaţie, evenimente și proiecte într-un context pur neaoș. Și ne-am orientat pe modele funcţionale care să poată beneficia de susţinerea sau adeziunea unor instituţii (n-aș zice chiar sponsori), parteneri – ambasade, centre culturale, care să ne lase nouă suficienta libertate de mișcare de a rămâne cumva legaţi de cercetare, de a căuta chestii interesante, nu chestii care doar merg.”

Fiind foarte ocupaţi cu această căutare permanentă a lucrurilor interesante, nu au pus foarte mare accent pe promovarea proiectelor. O scuză plauzibilă pentru asta ar fi lipsa banilor, pe care o compensează însă cu multitudinea activităţilor în care se implică, fie că e vorba despre Salonul de BD, Noaptea Muzeelor, Noaptea Institutelor Culturale sau concertele pe care le organizează periodic. Și până la urmă, cine are urechi de auzit…

Cu siguranţă, însă, că acești colecţionari sau doar admiratori s-au înmulţit simţitor după Salonul European de Bandă Desenată, ce a avut loc în 2010, între 28 octombrie și 21 noiembrie. Un proiect foarte amplu de promovare a benzii desenate publicului român. La acest eveniment a fost lansată și Istoria Benzii Desenate Românești, o carte-enciclopedie pentru domeniul pe care-l explorează. Sigur aţi văzut-o prin librării și aţi văzut cât de groasă este. De ce acum poţi număra pe degetele de la o mână ilustratorii de BD din România, în timp ce în State se fac ecranizări ale BD-urilor pe bandă rulantă? „America are o istorie, o piaţă pentru asta, super-eroii ăia sunt creaţi în niște contexte imperialiste și politically correct tipic americane. Supereroul român e Păcală sau Bulă și intră într-o cu totul altă logică faţă de Superman care salvează popoare îndepărtate. Românii nu salvează popoare îndepărtate, n-au cum să aibă o istorie de imperiu. Suntem o ţară care își dorește capitalismul, dar sincer, nu știu de ce îl dorește așa de intens. N-aș vrea să zic că apăr altceva, ci pur și simplu că implică niște riscuri, implică și să cedezi anumite fonduri pentru ceea ce consumi din punct de vedere cultural.”

„Pe noi ne interesează să promovăm niște produse care să aibă valoare în contextul schimbului, în contextul punerii lor în folosinţă, fără a pune o valoare adăugată ca să câștigăm, pentru că aia implică o cu totul altă logică.

Deci vrem să producem evenimente care să intre într-o altă economie faţă de cea în care marja de profit e scopul.”

Librăria Jumătatea Plină împlineşte 2 ani în vară.

La Mulţi Ani! Momentan, au în stoc peste 600 de cărţi diferite, de la edituri diferite.

Totuși potenţial există în tinerii graficieni români. Potenţial pe care Jumătatea Plină îl cultivă prin organizarea diverselor ateliere de serigrafie și creaţie cu artiști europeni renumiţi în domeniu, pe care îi aduc în București. Institutele culturale și ambasadele le sunt deseori parteneri și mai recrutează din când în când și voluntari, fani de BD, care îi ajută în organizarea evenimentelor (aviz amatorilor).

Cât despre cealaltă jumătate… muzicală a proiectelor asociaţiei, Octav spune: „Sâmbăta Sonoră e un alt proiect, născut în alte condiţii, pe scena asta a ascultării independente. Și până acum a fost o ocazie să putem vorbi despre muzică dintr-o cu totul altă perspectivă faţă de cea care este propusă la ora actuală. Pe noi nu ne interesează o muzică pe care să o asculţi în întuneric, lumini colorate, fum de ţigară și bere. Pentru că oricât de bun ar fi muzicianul sau oricât de interesantă ar fi formaţia, nu e atmosfera de club cea mai potrivită pentru un anumit tip de muzică. Iar de dragul categoriilor, ne concentrăm pe muzica experimentală, contemporană, radio-art, stiluri pentru care și noi ne-am format urechile fiind concert-goers.”

Top 3 BD, de Anamaria şi Octav 1. Stigmate, de Lorenzo Mattotti; 2. Joe’s Bar [Paperback], de Jose Munoz şi Carlos Sampayo; 3. Pilule Bleu, de FrederikPeeters.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 93

Cu

Sando nu-i ˘ de joaca

Sando, just Sando. Așa s-ar prezenta jucăria urbană a băieţilor de la Eldercut, dacă ar putea vorbi. Dar Sando nu zice „Mama”, nu sare și nici nu merge pe baterii. El este, în schimb, o pânză albă, tridimensională, pentru oamenii care îl customizează în cele mai nebune feluri.

De Romulus Petcan

S

ando s-a născut în laboratorul-atelier al băieţilor de la Eldercut, Nicu Duţă și Titi Ciocan. Jucăria urbană de 21 de centimetri înălţime nu e însă un experiment al unor savanţi-artiști nebuni, care dau o lovitură de graţie plictiselii mioritice și apoi dispar într-un nor de fum. E o treabă gândită până la capăt. Sando e imaginat, proiectat și turnat pentru a arăta că în România se fac lucruri noi și mișto, că arta contemporană merge în multe direcţii și își poate găsi un loc și la tine acasă, nu doar în muzeu. Eldercut dă la o parte peștele de televizor și face loc jucăriilor urbane.

M-am întâlnit cu Nicu Duţă la o bere, într-o duminică. Am vorbit despre Sando, jucării urbane, artă și o grămadă de alte chestii, organizate școlărește în rândurile de mai jos.

Cum a venit Sando pe lume? „Sando a apărut cam acum doi ani. Eu sunt graphic designer și îmi place să fac tot felul de characters în Illustrator. Într-o zi mă gândeam cu Titi, «Băi, ar fi super mișto ca ilustraţia să prindă viaţă și să ţii ilustraţia fizic în mână». Ne-am apucat noi să facem schiţe, să modelăm, să măsurăm, să tăiem și am făcut produsul.

După aia, aflăm că în afară se făcea treaba asta de vreo 15 ani.

Adică noi credeam că inventăm roata, dar de fapt nu era așa.”

Cam pe unde o arde Sando? Despre cultura jucăriilor urbane. „În afară sunt mai multe direcţii, dar o să vorbesc puţin de urban toy. Urban toys sunt jucăriile care se inspiră din cultura urbană, din benzi desenate, din video-game, din punk, din multe zone. E o întreagă nebunie. Sunt ilustratorii care își produc formele, au povestea lor, cu forme, cu personaje, o întreagă nebunie.

Se merge pe zona asta, dar se merge și pe o zonă de platformă, jucăria blank, o formă cât mai generoasă, cât mai desfășurată ca să poţi s-o customizezi cum vrei tu. Ne-am dat seama că noi suntem în zona asta de platformă și că vrem ca oamenii s-o customizeze.”

Băi Sando, cum se face că arăţi atât de bine? „Ne-am gândit să ne legăm de păpușa clasică, unde torsul și capul sunt reprezentative. Am vrut să luăm păpușa clasică și s-o ducem în această zonă, Lego fiind o altă referinţă pentru noi.

Vreo 6 luni de zile am muncit la treaba asta. Am făcut schiţe pe calculator, desen, lut... și așa a apărut Sando.

Până găsești conceptul și ești mulţumit de linii – aia e cea mai mare muncă. Bine, e și nebunie, că nu ești mulţumit de linia aia, stric-o din nou, fă-o din nou, de fapt era bine, și tot așa. Așa înveţi până la urmă. La un moment dat ajungi la un punct în care nu mai știi ce să modifici, pentru că găsești armonia în ea. Încercăm să avem suprafeţe cât mai generoase. Dar în același timp trebuie să ţii cont și de estetica formei, trebuie să arate bine, să fie inovativă ca formă, să te atragă. Dar pe lângă asta trebuie să mai ţii cont și de omul care o s-o customizeze. Să-i permiţi să facă un ochi, să facă ceva pe mâini, pe picioare.”

Ioan Olteanu Ghica Popa

96 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Vin artiștii la Sando sau vine Sando la artiști? „Noi îi vedem și le propunem. Partea cea mai mișto e că de la început, când le-am propus lui Saddo, Sinboy, Pisicapatrata, Branea, toţi au fost foarte încântaţi. Bine, noi aveam încredere că e o chestie frumoasă, iar oamenii au răspuns foarte mișto. S-au băgat la orice proiect propus. Per total, am avut un feeling bun din partea lor.”

Un pic despre Eldercut, părinţii lui Sando „Io-s grafician și ţinând cont că am făcut tot felul de personaje de la început, am zis frate, îmi place și mie să fac treaba asta. Eu sunt pe zona de grafică, Titi e pe sculptură și acum mai nou avem un coleg, Dragoș, care-i copywriter și sperăm să ne ajute cu idei, cu comunicare, cu tot ce ţine de partea asta. Și sperăm să facem chestii cât mai mișto.

„

Hai să ducem lucrurile la un nou nivel.

Hai să încercăm să propunem și altceva. Și nu zic de jucăria noastră.

Dar altceva.

„ Noper

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 97

Sunt prieten cu Titi de vreo 5 ani. Din câmin, cu povești cu filosofie, cu religie, cu d-astea „grele”, și s-a creat o poveste mișto de prietenie între noi. Aveam dorinţa de-a face ceva mișto și nou în România și ne tot gândeam pe bune ce să facem. Că ni se ia să stăm 8 ore la birou, să fii angajat (momentan tot angajaţi suntem), să vii la program și căcaturi d-astea. Și ne-am gândit foarte serios la treaba asta cu jucăria. Și am zis s-o facem că ne place și în România nu se face nimic în zona asta.”

Despre inspiraţie, pop art și de ce nu sare Sando „În ultimul timp, suntem fascinaţi de Takashi Murakami, Yoshitomo Nara și Friends with You. Ce mi se pare mișto e că fenomenul de urban toy se încadrează la Pop-Art. E arta care se adresează publicului larg, care e pe înţelesul tuturor. Și ce-i mișto la artiștii din acest curent e că ei vând lucrări și cu milioane de euro, dar mai au și jucării mici pe care le vând cu, nu știu, 30 sau 100 de dolari. E mișto că artiștii din pop art sunt accesibili mai multor categorii de oameni. Îmi place ca arta când o vezi să-ţi placă fără să stai să citești texte întregi, kilometri întregi și să spui că de fapt e vorba de raza care sărea din apă și filosofia picăturii. Chiar ne-am dori foarte mult să facem cât mai cunoscută cultura jucăriilor urbane și în România.

Matei Branea

98 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

Mulţi mă întreabă «Dar ce e jucăria asta?» Păi ce să fie, o formă de artă. «Dar ce face, sare în sus?» Dar tu când îţi iei un tablou, sare în sus pe perete? E pur și simplu un obiect estetic care vrei să fie al tău, să te bucure.“ Artă și capitalism. Se vinde bine Sando pe site? „Momentan, nu prea. Cele mai multe s-au vândut când le-am avut la magazinele din zona Lipscani. Online-ul e foarte mișto ca mediu, dar tre’ să ne punem la punct cu el, dar o să-i dăm noi de cap.”

Sando e singur la părinţi. Pentru moment. „Momentan lucrăm la o nouă formă. O să fie un personaj total nou, dar o să mai regăsești anumite elemente din Sando, sperăm să vă placă.

Pe viitor avem niște planuri în cap, să ne legăm de tradiţional, de măști tradiţionale, să le facem foarte mari, din diferite culori și materiale. Deja avem niște simulări făcute și cred că ar fi o chestie mișto. Dar momentan vrem să sedimentăm treaba asta cu jucăria și când ne atingem cât de cât ţelul propus, o să punem în practică și celelalte planuri pe care le avem în cap.”

Saddo

Adi Moise

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 99

Vlad pe sârma dintre

De Călin Mureşan Foto: Claudiu Popescu

Grigorescu real si , imaginar

Arthur C. Clarke spunea odată că orice tehnologie suficient de avansată, care ne depășește nivelul de cunoștințe, va fi percepută ca magie. Păstrând proporțiile, poți spune că ceea ce face el, probabil cel mai prolific mentalist român al momentului, este în egală măsură un deliciu surprinzător și constantă provocare a felului în care gândim sau alegem să privim lucrurile.

Călin: Cum ți-a venit ideea să devii iluzionist?

Vlad: Când eram mic (estimez că pe la 6 ani), mi-a arătat tata un truc cu un nasture și a fost suficient să declanșeze în mine pasiunea asta pe care am dezvoltat-o apoi de unul singur până a devenit obsesie și acum meserie.

La început am învățat trucuri de la cunoscuți. Le-am arătat altora și aceia mi-au arătat și ei la rândul lor altele pe care le știau și tot așa. Mi-aduc aminte că în clasa a treia am făcut primul meu spectacol în curtea școlii pentru colegi. Eram un copil mai puțin normal și toată lumea mă știa pentru asta. Am găsit și câteva cărți care acum mi se par oribile dar atunci erau ceva incredibil pentru mine. Mă chinuiam să prind la televizor spectacole și încercam să le înregistrez ca să le pot studia după. Mai târziu, internetul a fost o nouă și permanentă sursă de informații pentru mine.

Scamator, iluzionist, magician, mentalist – care e starea acestei arte în România?

Lumea la noi nu are educație în domeniu și de cele mai multe ori nici cei din breaslă nu știu exact ce înseamnă cuvintele astea. O să vă explic eu: magia este efectul pe care îl creează o iluzie. Nu există magie de alt gen decât cea rezultată dintr-o iluzie. Drept urmare, magicianul este și iluzionist, iluzionistul este și magician. Mentalismul este doar o categorie a iluzionismului care se bazează pe efecte ce au legătură cu mintea omului, singurul lucru despre care credem că îl mai avem privat. Credem!

Cum se citesc gândurile?

Nu se citesc gândurile. Controlând circumstanțele se poate crea iluzia că se pot citi, dar nu există nimeni care să poată face asta în

realitate. Eu mă folosesc de intuiție, sugestie, manipulare, îndemânare și distragerea atenției pentru a crea aceste iluzii.

Simți o grea moștenire în România legată de percepția publicului față de ceea ce faci tu?

Da, simt. Oamenii cred că eu o să le fur ceasurile și portofelele, că o să fac să apară iepurași și porumbei, că o să scot eșarfe colorate sau că o să fiu îmbrăcat într-un sacou cu sclipici. Toate aceste idei preconcepute despre magicieni s-au format din cauza generațiilor vechi de magicieni care asta făceau. Așa era atunci: se furau portofele de dragul spectacolului, ba chiar se regizau astfel de momente când în spectacole de varietăți un magician chema alt artist pe scenă și se prefăcea că îi fură portofelul pe care îl primise înainte de spectacol chiar de la el. Făceau astfel de lucruri și acum se simte asta. Dar am încredere că în timp, problema asta se va rezolva. De asemenea, sper ca și clișeul să dispară.

Bănuiesc că magicienii acelor vremuri erau prin circuri și bâlciuri. De ce este nevoie, la nivel de mental colectiv sau individual, ca să te vedem oferind o reprezentație pe scena Teatrului Național, de exemplu?

Eu îmi tot spun că e nevoie doar de timp, dar în acest timp avem nevoie ca oamenii să fie mai deschiși, să lase crispările acasă și, cel mai important, să ceară diversitate de la aceste săli care „au ușile închise”.

A trebuit să duc ceva muncă de lămurire atunci când mi-am chemat prietenii la Stand Up Magic. Au oamenii mai puțină nevoie să fie suprinși sau blazarea i-a cuprins pe prea

mulți?

Oamenii au nevoie să fie surprinși dar cred că percepția greșită îi face să creadă că nu or să fie. Oamenii sunt puțin reținuți când vine vorba de nou, dar în timp cred că se va rezolva problema asta.

Este mentalismul/iluzionismul doar un truc ieftin și ușor replicabil?

Nici pe departe. Deseori oamenii îmi cer să le spun cum se face un truc ca să îl facă și ei și de cele mai multe ori le spun că degeaba le arăt cum se face, pentru că nu e suficient să știi secretul.

Sunt mult mai multe lucruri la mijloc: prezentare, atitudine, exercițiu, spontaneitate, etc. Nu este o meserie deloc ușoară și de aceea nu sunt mulți care o fac.

Am întâlnit mulți artiști talentați care par a avea dificultăți de promovare. Pe de altă parte, primele cursuri și seminarii de marketing artistic abia au început să apară. Tu cum te promovezi și ce provocări ai din acest punct de vedere?

Este foarte greu pentru că încerc să fac cât mai puține sacrificii.

Nu intru în secte, nu pup fundurile diverșilor, nu sunt sclavul nimănui și nu mă îndatorez față de nimeni ca să obțin diverse avantaje. Tot ce fac, fac pe spinarea mea și este foarte greu așa.

Fără promovare nu reușești să obții buget, fără buget nu există promovare. E un cerc vicios. Eu am ales o promovare mai lentă

dar curată. O să fac spectacole cât mai multe până va afla toată lumea că exist.

Părerea generală este că există o linie foarte fină, o sârmă pe care orice artist trebuie să pășească. Prea mult înseamnă compromisuri rușinoase (în caz că există conștiință), iar prea puțin te constrânge la statutul de artist neînțeles care își plătește singur berea bilunară. De unde resurse pentru echilibru când arta îți cere să fii excepțional?

Cu cât este dorința de evoluție mai mare, cu atât sunt resurse mai multe pentru compromisuri al căror rezultat, pe lângă cel negativ, este alimentarea materială a acestei evoluții. Compromisurile le fac pentru bani sau expunere, dar tot ce obțin investesc în adevărata mea muncă. Cel mai mare compromis pe care l-am făcut până acum a fost emisiunea Hipnoza, jocurile minții, de care nu sunt deloc mândru și de care sper să uite lumea. Regret că a trebuit să îl fac dar nu regret că l-am făcut, pentru că mi-a oferit multe lucruri necesare pentru a evolua. Știu că în acest an ai avut un număr impresionant de spectacole și sunt curios care este opinia ta în privința felului în care putem măsura performanța în arta iluzionismului.

Arta de dragul artei sau de dragul publicului?

După părerea mea, performanța se calculează după numărul de spectatori care vin și la al doilea spectacol al tău și după organizatorii care te cheamă și a doua oară. Ce fac eu este de dragul artei

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 103

dar și de dragul publicului. Spectacolele au la bază arta de a oferi publiclui o experiență cât mai interesantă. În ceea ce mă privește, arta de dragul artei e același lucru cu arta de dragul publicului.

Scepticii spun că nu se creează nimic nou, totul este un vintage reorchestrat. E valabilă afirmația și în ceea ce faci tu?

Nu. Eu mă străduiesc pe cât posibil să fiu original, îndrăznesc să fac lucuri diferite cu riscul de a da pe lângă. Este adevărat că în cele mai multe cazuri din acest domeniu, au dreptate. Eu încerc să mă detașez cât pot de mult de această imagine.

Majoritatea lucrurilor pe care le fac sunt originale prin prezentare, metode, scenarii, concept sau detalii. Dacă ar trebui să dau un exemplu concret, spun clar că este un moment din spectacolul Blind de care sunt foarte mândru pentru că este 100% original și este cel mai apreciat de public. Nu vreau să dau detalii care ar putea strica surpriza, dar cei care au văzut spectacolul știu la ce mă refer. În toate spectacolele am momente și idei de care sunt mândru și care nu pot fi văzute nicăieri altundeva în lume. Cât despre cum îmi vin ideile, nici eu nu știu. Ideile bune pur și simplu apar de nicăieri. Nu știu ce se întâmplă în creierul meu, dar ăsta este rezultatul.

Par a fi la modă fuziunile artistice, de ex. spectacolul Johnny Răducanu & Ion Caramitru. Ai face un spectacol împărțind scena cu o altă artă? Dacă da, cu ce și de ce?

Da, aș face asta și am asta în cap de mult. Probabil o să vină momentul în care o și pun în practică. Aș împărți scena cu muzica.

La fel ca muzica, eu mă joc cu stările oamenilor și din punctul ăsta de vedere am reuși împreună să creăm un efect puternic.

Scenariu: România, republică fundamentalist creștinortodoxă cu granițele închise. Cu ce te-ai ocupa și cum te-ai potrivi într-un astfel de context (spiritism, apariții de stigmata, exorcizări)?

Eu sunt agnostic și sceptic și prin natura meseriei mele știu cum se poate crea o iluzie, recunosc una când o văd. Îmi pare rău că foarte mulți oameni se lasă prinși în capcana asta. Până în momentul de față, nimic paranormal nu a fost demonstrat științific.

Este o întreagă discuție ce ar putea fi dezvoltată. Am tot încercat să promovez chestia asta și pe blog și în spectacole și dau de ziduri foarte mari pe care simt nevoia sa le dărâm.

Malcom Gladwell spunea în Excepționalii că rețeta succesului în orice profesie e musai să conțină minim 10 000 de ore de exercițiu și o serie de oportunități fructificate, pentru ca talentul să iasă la iveală. Care sunt ocaziile și marile bafte de care ai beneficiat? Cât „studiezi” pentru un show?

Nu știu cine este persoana pe care o menționezi dar cred că are dreptate. Cred că cea mai mare baftă pe care am avut-o eu este că am avut curajul să și arăt lumii ce fac. Faptul că am încercat și că am luat atitudine și am ieșit la înaintare a contat foarte mult. Cât despre studiu, am avut o perioadă de câțiva ani în adolescență în care numai asta făceam. Aveam bătături la degete de la un pachet de cărți de joc, îmi exasperam cunoscuții cu noile mele aptitudini și jocuri psihologice, eram obsedat. Apoi am trecut la nivelul ur-

104 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

mător în care și arăt ce fac. Acum, în cazul conceperii spectacolelor, marea muncă se întâmplă în capul meu. Spectacolele mele fiind interactive nu prea pot fi repetate acasă și trebuie să le testez direct pe oameni. Până nu ajung pe scenă nu știu ce merge și ce nu, ce cred oamenii despre ce fac. Studiul se întâmplă pe scenă și spectacolul ajunge la un stadiu bun după mai multe reprezentații. „Sunt român, deci pot” este sloganul anost al câștigătorului unui show TV. Lăsând lozincile patriotarde la o parte și concentrându-ne pe misiunea oricărui artist, care este misiunea ta? Vrei să schimbi ceva în mintea spectatorilor tăi? Are mentalismul tău și o latură educativă?

Spectacolele mele au de obicei mai multe straturi. În primul rând încerc să ofer spectatorilor o experiență în care mintea lor să fie pusă la încercare. De asemenea, pe lângă demonstrațiile din spectacol încerc să strecor și mesaje pe care unii poate că le înțeleg, alții nu. Las la latitudinea fiecărui spectator să ia din spectacol ce vrea.

Spui în spectacole „Doamne, te rog nu te băga” – ți s-a întâmplat să te trezești în spectacole cu alți iluzioniști al căror singur scop a fost să te pună în dificultate?

Da, replica aceea este dintr-un desen animat și îmi place foarte mult. Sugerează faptul că nu am nevoie de ajutor divin sau de orice alt fel pentru că eu stăpânesc bine ce fac acolo. În spectacole nu mi s-a întâmplat cu alți iluzioniști, poate mai degrabă cu spectatorii normali care probabil din cauza unor complexe de inferioritate, când au ocazia, încearcă să întrerupă sau să strice spectacolul ca sa iasă ei în evidență. Mai întâlnesc probleme de educație la unii oameni dar am învățat să mă adaptez.

dulci

nimicuri

De Ana-Maria SĂŽrghi

IlustraĹŁie: Stelian Dobrescu

Mi s-a părut la un moment dat că sunt incredibil de frumoasă.

Aveam o strălucire dementă în ochi de parcă îmbrăcasem piele de șarpe și mâncasem pietre preţioase. Senzaţia aia efervescentă că lumea e a ta. Că poţi avea orice, că poţi demonstra orice. Că ești invincibil, că ești zeu. Că timpul are răbdare, că oamenii se poartă savant, că totul începe din nou cu o explozie. Treceam pe bulevardul Dacia cu sentimentul că pot intra oricând în orice casă. Nu m-ar fi luat nimeni de nebună dacă ceream câteva ore într-un balcon interbelic, sub streașină de iederă, pe arșiţa asta cumplită. Ba mai mult, simţeam că voi găsi interlocutori cu knowhow. Oameni rari care-ţi lasă impresia după câteva minute că nu ești singur pe lume. Că undeva, la capătul celălalt al firului, limbajul se decodifică. Că reușești să desfaci, printr-o minune, cealaltă parte a foii, cealaltă faţă a monedei, jumătatea androgină rătăcită, în pragul disperării. Că nu prestezi un monolog auster.

Că dialogul se leagă fără efort.

Și că deţineam secretul evadării într-un bloc cu 4 etaje. Visam dinastii și inventam imperii subacvatice. Vitraliile blocului de vizavi se făceau ţăndări și mi se lipeau de cerul gurii. Civilizaţiile pământului se băteau la nesfârșit între pereţii cutiei craniene, dospind apoi materie cenușie. Fantasme ciudate. În jur, ritmul orașului nu se schimbase cu nimic. Era o lâncezeală de vară târzie, fără victorii, fără înfrângeri. Tramvaiele huruiau leneș, mașinile înghiţeau toată suflarea, praful se desprindea încet din scoarţa terestră. Iar eu, în micul meu asediu urban gândeam că n-are să se termine niciodată. Că am prins între două secunde o fărâmă din nirvana. Atât cât se poate, aici, în București, orașul care-ţi curge-n vene și nu-ţi dă răgaz să te gândești la tine. Doar, de acolo de sus, de sub iedera cu flori mărunte acordam superioritate speciei.

Cum spuneam, credeam că sunt frumoasă. Mă așteptam să aibă și el o revelaţie. Bineînţeles, ca orice lady, mă grăbeam să mă recunoască. Să prindă cât mai mult din vraja culorilor de iunie.

Planul a reușit fără bătaie de cap. O oră mai târziu priveam de la înălţime trecătorii gri care se îndreptau fără noimă spre piaţă, casă, autobuz, cinema și tramvai. Era micul meu triumf. Reușita că am adulmecat ziduri vechi, flori uscate și zâmbete gratuite.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 107

Sunt peste tot Au invadat străzile și casele. Ne obligă să ne schimbăm obiceiurile, să fim mai atenţi pe unde călcăm. Cei ce le-au căzut pradă sunt tot timpul cu „un pas” înainte, iar „un pas” poate însemna două, trei staţii de autobuz. Te ispitesc cu aspectul lor graţios sau cu performanţele sportive de care sunt în stare. V-aţi prins, vorbesc despre biciclete și, mai în glumă, mai în serios, de câţiva ani încoace reprezintă una din cele mai bune tendinţe apărute în peisajul nostru urban.

De Cătălin Cumpănaşu Foto: Ina Ionescu

S

orin Kertesz și Cosmin Popan sunt doi dintre cei mai activi promotori ai pedalatului citadin.

Sorin este unul din membrii fondatori ai magazinului Ciclop – de curând rebranduit în Biciclop – și cel care se ocupă intensiv de această afacere. Cosmin a fost și el la început implicat în proiectul Ciclop, însă a ieșit de ceva vreme din afacere. De doi ani încoace se ocupă de site-ul PortocalaMecanica.ro – unul din cele mai active site-uri de promovare a culturii bicicletei.

x

inconștienţă sau pur și simplu timp liber – toate acestea contribuie la apetitul pentru pedalat. Cu vârsta, însă, ne creăm tot felul de pretexte și frici – unele absurde, altele îndreptăţite.

Sorin: „Ce invocă oamenii sunt infrastructura, șoferii, câinii, gropile, bordurile. Adevărul e că toate au un rol de descurajare, dar dacă e să te uiţi serios și să încerci, nu sunt obstacole reale.”

Cosmin: „E o comoditate și un blocaj pe care noi nu ni-l putem explica. În afara cazului în care nu știi să te dai pe bicicletă, alt motiv, pentru București, nu există. Dar sunt mulţi care visează la o bicicletă. Asta e concluzia la care am ajuns după doi ani de când ţin acest blog (n.r. portocalamecanica.ro). Toţi vorbesc în termeni frumoși despre obiectul ăsta numit bicicletă. Dacă iei literatura de specialitate sau autori celebri care scriu despre bicicletă, toţi scriu că e cel mai mișto mod de a construi o chestie care să te ajute să te deplasezi din punctul A în punctul B, e cel mai eficient mod de deplasare. O invenţie care e de 150 de ani și care, în continuare, e acolo în forma cea mai pură,

O bicicletă înseamnă mai mult decât un obiect. Înseamnă experienţă, adrenalină, independenţă, creativitate, dar mai ales amintiri. Fiecare biciclist (activ sau în hibernare) are o poveste legată de prima bicicletă.

Sorin: „Prima mea bicicletă a fost un Pegas pliabil de la jumătate. Cred că aveam vreo șapte ani. Mi-a fost teamă un pic când am învăţat să merg pe ea. Era cam mare de mine. Ţin minte că am căzut la un moment dat urât şi mi-am tăiat genunchiul. Mai am şi acum cicatricea, dar a fost o bicicletă mișto cu care m-am tot dat și m-am distrat foarte mult. Încă o ţin minte.” În prezent, Sorin are o pliabilă triunghiulară – Strida – care îi dă mai multă flexibilitate în oraş, fie că are treabă la bancă sau în mall. Cosmin e undeva la extrema cealaltă. Are o fostă cursieră transformată într-o bicicletă single-speed fixă, verde cu roșu. Însă nu a fost dintotdeauna așa sofisticat.

Cosmin: „În copilărie, o bicicletă... N-a fost chiar un Pegas – una din aia cu roţi ajutătoare. Evident că neatingând în acelaşi timp pământul, m-am hotărât să dau cu un ciocan pe una (n.r. din roţi) ca să o aduc la acelaşi nivel cu cealaltă. Am rupt-o, iar taică-miu m-a pedepsit dând amândouă roţile jos. Din momentul ăla a trebuit să-mi găsesc singur echilibrul.”

x Se pare că atunci când începi de mic, totul pare mai ușor. Orice căzătură e o învăţătură. Spuneţi-i curaj sau

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 109

pentru că a rămas același triunghi cu două roţi. Sunt foarte mulţi care trebuie convinși, dar ei, by default, sunt fani ai bicicletei. Că spaţiul ăsta care e Bucureștiul și spaţiul orașelor românești, în general, nu e cel mai potrivit pentru a folosi bicicleta așa cum ne dorim, asta e altă poveste.”

x Cele mai motivante aspecte ale pedalatului prin oraș sunt eficienţa și experienţa. Cu toţii știm cât de plictisitoare pot fi drumurile spre facultate, serviciu sau la o bere și înapoi acasă. Timpi morţi, pierduţi în trafic. Însă, când mergi pe bicicletă economisești timp și, simultan, transformi fiecare drum într-o experienţă.

Cosmin: „Eu când merg pe bicicletă, Ionuţ (mecanicul Biciclopului) când merge pe bicicletă, Sorin când merge pe bicicletă ni se pare că orașul se transformă cumva în jurul nostru. Asta e senzaţia. Atunci când mergi pe bicicletă, toate chestiile astea – de deadline-uri, de uitat la ceas, tot felul de circumstanţe care ar putea să-ţi împiedice un

fir normal al zilei – devin relative. Te poţi baza, de multe ori, pe o bicicletă mai mult decât pe orice, atunci când vrei să te deplasezi în oraș.”

Sorin: „Practic timpul curge altfel, traficul îl privești altfel, cumva din afară.”

Sigur, nu am reinventat noi, românii, roata bicicletei, ci e doar un import, o revelaţie, o modă care se întoarce.

Bineînţeles, e mult loc de mai bine – pornind de la îmbunătăţirea infrastructurii până la educaţia şoferilor înspre menajarea bicicliștilor. Aşadar, e doar o tendinţă în stadiu incipient ce se transformă ușor, ușor într-o adevărată cultură.

Cosmin: „Poţi să vorbești de o cultură a bicicletei, dar acum trebuie să o și definești, pentru că e mai degrabă o subcultură sau o cultură difuză care are mai mulţi reprezentanţi în diverse subculturi. Și aici poţi să vorbești de modul în care fiecare utilizează bicicleta.”

x Dacă e să ne referim la București, se vede cu ochiul liber că ieșitul cu bicicleta în parc, în weekend este momentul în care se vede cu adevărat cât de răspândită este această subcultură. Străzile și principalele parcuri zumzăie de bicicliști fericiţi că pot rupe firul rutinei. Însă ceea ce este relevant pentru acest fenomen al culturii urbane este cât de mult este folosită bicicleta în timpul săptămânii în scop utilitar.

Sorin: „Ca tendinţă, sunt foarte mulţi care vin și zic că vor să meargă cu bicicleta la serviciu. E și preţul benzinei care a crescut, apoi traficul și e și un pic mai multă conștientizare a laturii de sănătate, eco, mișcare, nu doar eficienţă, grabă, rezultate. Cred că și criza a contribuit la treaba asta. Însă un exemplu foarte relevant în sensul ăsta e că în Olanda sunt foarte folosite acele genţi pentru portbagaj. La noi încă nu prea au trecere, şi asta spune foarte multe despre felul în care folosim bicicleta. Nu o folosim în scop utilitar și constant.”

Cosmin: „Deja poţi să spui că în București găsești cam aceleași biciclete pe care le găsești la Paris sau în Amsterdam, ca și look, ca și preţuri, ca și brand și,

110 • iunie 2011 • revistaartesimeserii

pentru mulţi, ca și funcţionalitate. Sunt mulţi oameni care le folosesc așa cum le folosesc și cei din Olanda, cu singurul amendament că nu și le lasă afară peste noapte și că sunt puţin mai curajoși decât majoritatea celor din Olanda care au spaţiile special amenajate pentru a se deplasa prin acele orașe. Aici e mai complicat, îţi trebuie puţin mai mult decât dorinţa de a merge pe bicicletă.”

x Mersul pe bicicletă trebuie promovat, trebuie încurajat prin iniţiative personale sau de grup. Aproape săptămânal se organizează întâlniri și trasee pre-stabilite, fie prin oraș, fie în jurul Bucureștiului, atât pentru bicicliști „de weekend”, cât și pentru cei mai experimentaţi. Site-uri gen www.PortocalaMecanică.ro sau magazine precum Biciclop (www.ciclop. eu) contribuie la răspândirea acestui curent, iar cu cât bicicleta se integrează mai repede și mai profund în peisajul urban cotidian, cu atât devine mai acceptată de șoferi, de pietoni, dar mai ales de autorităţi. Copiii, generaţia tânără, early adopters cum li s-ar spune în limbaj de marketing, sunt cei mai pătrunși de acest curent, iar când vor crește, vor fi mai rapizi, mai independenţi și mai sănătoși.

Dacă vrei să ţii pasul cu ei trebuie să te apuci de pedalat cât mai repede.

revistaartesimeserii • iunie 2011 • 111