Page 1


Editorial

D

e ce facem noi asta? De ce ne chinuim zile şi nopţi, consumăm minutele din abonament, orele pe care ar trebui să le petrecem învăţând pentru admiterea la master? De ce? Ne întrebăm de multe ori asta, cu voce tare sau în gând. Ni s-a spus că suntem nebuni să lucrăm voluntar la o revistă şi să vrem să o mai şi printăm în floarea recesiunii. Ni s-a spus că n-o să mai ţină mult, că încet-încet o să renunţăm unul câte unul la visul ăsta materializat în hârtie numit Revista Arte & Meserii. Pentru că asta e, visul cu numărul 7, răspunsul nostru contra replicii „las’ că merge şi aşa”. Răspunsul nu e atât de bine definit. Probabil o să mai găsiţi nişte diacritice lipsă, asta e, nu le vedem nici după trei-patru corecturi. Nu o să fie peste tot cea mai bună scriitură, după reguli jurnalistice. Răspunsul îl dăm încercând număr de număr să fim mai buni, să nu repetăm greşelile, să ridicăm standardul cu fiecare idee aleasă şi pusă în pagină. Răspunsul îl dăm prin artiştii care fac din meseriile lor o adevărată artă. Şi nu ne lăsăm uşor că „merge şi aşa”. Cred că numărul 7 vorbeşte mai mult ca până acum de sinceritate. Demascare, cum bine zice titlul articolului următor. Dorinţe, perspective, aşteptări, valori, păreri, fapte. Dacă nu lucrurile astea contează, atunci ce?

de zi şi cu fiecare Garantat 100% să realizeze cât mai bine „cea mai frumoasă meserie din lume”. Ştefan Peca călătoreşte mult cu piesele scrise de el, din Târgovişte până în New York [Fuckin’ City]. Şi alţi oameni au împărtăşit ce au făcut, Jiri Menzel, Anca Damian, Oana Radu şi tatuajele, Care?cutare şi draperiile, Elis Iaia şi ale sale poveşti violet, Sickopathic şi monştri de colecţie, Andrei Ruse şi minutele de scenariu, camerele pline cu fum şi criminalul din următoarea carte. Ei sunt, aşa cum sunt, ceea ce sunt, în rAM #7. Nu ştiu al câtelea exemplar este cel pe care îl ţii acum în mână, cert este că am reuşit să menţinem tirajul de 1000. Vor fi răspândite în Bucureşti (Cărtureşti, Kulturhaus, Green Hours, Jumătatea plină, Shift Pub), Cluj (Cărtureşti), Iaşi (tot în Cărtureşti) şi poate vom ajunge şi în alte oraşe. Anunţăm pe Facebook sau pe site-ul www.asociatiapaspartu.ro. Revista va fi publicată şi online, pe acelaşi www.revistaartesimeserii.ro, iar întrebările, comentariile, răspunsurile poate la „De ce facem noi asta?” de mai sus, la adresa contact@revistaartesimeserii.ro.

De Alexandra-Maria Colţa Redactor coordonator Revista Arte & Meserii

„Omul este ceea ce face”, spune Luiza Zan în coverstory. Ea este ceea ce este, un muzician împlinit, o voce bună românească prin concertele pe care le susţine, o profesoară de canto care se perfecţionează constant. Tavi Horvath, solistul de la Blazzaj vorbeşte deschis despre lucrurile sigure, dar şi cele nesigure în trupă. Cei de la Subcarpaţi iubesc folclorul, meleagurile patriei, dar nu au o admiraţie infinită pentru prezentul românesc. Vlad Logigan trăieşte viaţa cu umor, încearcă să transmită un mesaj, să spună ceva cu fiecare piesă în care joacă. Şi nu se teme să vorbească liber atunci când ceva merge prost. Sau când merge aşa şi-aşa. Cătălin Ştefănescu declară sincer că televiziunea dă dependenţă, dar nu neapărat o depedenţă bună. Şi încearcă zi

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 1


INSIDE THE BOX:

arte & meserii by

pasp ar tu

REDACTOR COORDONATOR Alexandra-Maria Colţa REDACTORI

Dragoş Bulbeş, Alexandra-Maria Colţa, Cosmin Dodoc-Marina, Mara-Bogdana Dodoc-Marina, Maria-Andreea Galan, George-Mihai Irimescu, Ana Năstase, Irina Vasilescu.

COLABORATORI

Şerban Anghene, Adina Creţu, Andreea Dragomir, Ionela Doboş, Zora Iuga, Călin Mureşan, Antonio Pally, Romulus Petcan, Andreea Popa, Raluca-Ioana Popescu, Ana-Maria Sîrghi, Laura Toma.

FOTOGRAFI

Ioana Bîrdu, Vlad Bîrdu, Adrian Bulboacă, Alexandru Busuioc, Matei Buta, Cătălin Georgescu, Ina Ionescu, Claudiu Popescu, Alexandra Sandu.

ILUSTRATORI

Stelian Dobrescu, Adrian Oprea, Ioana Şopov.

DESIGN & LAYOUT

Alexandra-Maria Colţa, Andreea Dragomir, Constantin Nimigean.

COPERTA

Luiza Maria Zan Foto: Vlad Bîrdu Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu Textele şi fotografiile aparţin autorilor şi nu pot fi reproduse integral sau parţial fără acordul acestora.

WEBSITE

www.revistaartesimeserii.ro www.asociatiapaspartu.ro

TIPOGRAFIE

PRO Editură şi Tipografie

Număr apărut cu sprijinul AFCN


Cuprins Ahoj, Jiri Menzel O vară foarte agitată. Anca Damian Profil. Portret. Personaj. Alex. Leo Şerban Recomandări

6 10 14 16

Drum bun! Aga Luczakowska Woodstock made in Bucharest. Wood be nice

18 24

Siguranţă vs. nesiguranţă. Blazzaj 30 În zilele senine. Subcarpaţii 36 40 Newcomers. Blue Nipple Boy Recomandări 42

Coverstory. A fi ceea ce eşti. Luiza Zan

44

Peck Stephen. Ştefan Peca 54 UMOR! Vlad Logigan 58 Recomandări 63 Monştri de colecţie. Sickopathic 64 Poveşti pe viniluri. Violet Stories 68 Do it yourself. Sfere decorative 72 Scenariu de film şi alte cărţi. Andrei Ruse 74 Poker între coperţi bej. Bogdan Coşa 79 Recomandări 82

Alt fel de reclame. Rusu+Borţun Brand Growers 84 Muzică şi PR. Cosmin Covei 90 Tatuaje. Oana Radu 94 Draperii şi broderii. Care?cutare 100 Rândul K, locul 7 100%. Cătălin Ştefănescu

106 108

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 3


Demascarea De Ana Năstase Afiş: Veronica Angelescu

Î

n documentarea pe care am făcut-o pentru piesa de teatru pe care am ales-o pentru evenimentul de lansare al celui de-al şaptelea număr Arte & Meserii, am aflat foarte multe lucruri despre „mască”. Ce înseamnă o mască în teatru, cum este ea mai mult decât un obiect, fiind de fapt un instrument care te ajută să te descoperi pe tine însuţi. De asemenea, Tudor Lucanu (regizorul piesei Commedia dell’arte) mi-a mai împărtăşit un secret: masca este ceva foarte personal, care nu se poate împrumuta de la un actor la altul. Aceste teorii folosite în teatru m-au determinat să fac câteva analogii cu măştile pe care le-am folosit şi noi în ultima vreme. Masca 1. Asociaţia Paspartu. Suntem unsprezece membri, toţi tineri şi mari amatori de cultură. Ne plac festivalurile de muzică, teatru şi film, ne plac expoziţiile şi galeriile, ne place oraşul nostru, ne plac cinematecile şi toate spaţiile în care se întâmplă lucruri frumoase. Dar mai presus de toate, ne plac artiştii români. Şi vrem să împărtăşim pasiunile noastre cu toată lumea. De aceea stăm sub umbrela aceasta şi vă spunem poveşti. Despre oameni şi întâmplări. Masca 2. Revista Arte & Meserii. Adică ceea ce ţineţi în mână acum. Este o mască de care suntem foarte mândri şi pe care o purtăm cu demnitate de fiecare dată pe faţa asociaţiei. Cred că e dovada cea mai bună a proprietăţii pe care o spuneam mai sus, aceea că masca are puterea de a scoate ceea ce a mai bun din tine, te ajută sa te (re)descoperi pe tine însuţi. În cazul nostru, ne-a ajutat să fim mai buni cu fiecare articol scris. Masca 3. Ideo Ideis. Este unul dintre festivalurile noastre preferate, de la ora actuală din România. Îmi amintesc că am aflat de ei de la prima ediţie, când i-am văzut la Garantat 100%. I-am îndrăgit de îndată, şi iată că acum am reuşit să facem încă un eveniment de lansare împreună cu ei. În plus, îl avem în revistă şi pe Cătălin Ştefănescu, ceea ce mă face să cred că am închis un cerc. Dar întotdeauna mai e loc de alte cercuri concentrice. Asta pentru că nouă ne plac cercurile, nu punctele.

Masca 4. Commedia dell’arte. E o piesă de teatru realizată de studenţi la UNATC, nişte studenţi cărora nu le place să se limiteze la canoane. Zic asta pentru că genul acesta de teatru nu se mai învaţă temeinic în facultate, pentru că nu există companii de teatru care să-l practice, la ora actuală, în România şi pentru că e nevoie de multă voinţă, studiu individual şi capacitate de improvizaţie pentru a juca acest gen dramatic pe scenă. Faptul că o vom vedea jucată la Godot Café-Teatru nu poate să fie decât un motiv de bucurie şi încredere, atât din partea noastră, cât şi din partea gazdei evenimentului nostru. Masca 5. Carte peste Carte. Este un eveniment separat al Asociaţiei Paspartu, care şi-a avut toamna aceasta ce-a de-a treia ediţie. De data asta, masca am purtat-o împreună cu Melania Medeleanu şi am strâns împreună, în două zile de colectare, 270 de cărţi pentru copiii de la After School Clinceni. Masca aceasta se mai numeşte „Generozitate” şi e o mască pe care se pare că voi o aveţi la îndemână, de fiecare dată când vă întrebăm de ea. Masca 6. Voi, cititorii şi prietenii noştri. Ne place să credem că uneori împrumutăm măştile voastre şi ne transpunem în gândurile pe care le aveţi, ca să aflăm ce aţi vrea să ştiţi despre artiştii despre care scriem, ce curiozităţi aveţi, ce preferinţe. Sperăm că şi noi, prin intermediul revistei, reuşim să devenim o mască de-a voastră, una foarte personală, pe care e uşor să o împrumutaţi prietenilor dragi, dar la care ţineţi suficient de mult încât să nu uitaţi de ea şi să o puneţi în bibliotecă. Masca 7. E masca acestui număr al revistei. Despre ea nu vă spun nimic, pentru că sunt câteva zeci de pagini care aşteaptă la rând, să se joace în faţa ochilor voştri. Deocamdată astea sunt măştile pe care le-am purtat în faţa voastră… cu siguranţă vor apărea mereu altele, pe unele le vom descoperi pe parcurs, pe celelalte le vom pune la păstrare, undeva în vitrina amintirilor. Pentru noi, important e să continuăm la fel de spontani, eliberaţi de canoane sau reguli şi mereu altfel… exact ca în Commedia dell’arte (…& meserii!)

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 5


6 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


Ahoj, Jiri Menzel! S-a întâmplat să descopăr cine e Jiri Menzel într-o zi de aprilie, atunci când am aflat de retrospectiva pe care Centrul Ceh din Bucureşti o pregătea în cinstea renumitului regizor. Pe atunci nu văzusem niciun film de-al lui, nu citisem nicio cronică, nu auzisem deloc de numele său. Mi-am luat şi am văzut vreo două filme marca Menzel şi mi-au plăcut. Pe restul mi le-am rezervat pentru cinematograf. Într-o zi de mai, l-am cunoscut. De Ana Năstase Foto: Ina Ionescu

Înainte de a începe să citiţi acest interviu, vă invit să priviţi pozele cu acest bătrânel simpatic. Continuăm după. … Gata? V-aţi uitat? Bine, acum am să mai adaug câteva caracteristici, pentru a vă face o imagine cât mai apropiată de realitate. Luaţi una dintre poze şi imaginaţi-vă un ton blând, o voce aproape şoptită, de parcă ţi-ar împărtăşi mereu un mare secret. Asociaţi-i acum un mers sprinten, apăsat, dar cu paşi mici, pe care îi face cu grijă pe holurile Centrului Ceh din Bucureşti. Acum cred că e în ordine, acum cred că vi-l puteţi imagina cum trebuie pe unul dintre cei mai mari regizori cehi, Jiri Menzel. Fiind unul dintre „copiii teribili ai Noului Val Cehesc” din anii ’60, filmele lui Menzel sunt o îmbinare de elemente comice subtile, sexualitate şi o fină observaţie a caracterului uman. Toate acestea sunt surprinse în cadre poetice, în general statice, menite să

surprindă frumuseţea anilor trecuţi şi a vieţii simple, patriarhale. Este cazul filmelor Cutting it Short, Capricious Summer sau The End of Old Times. Alte teme abordate de regizorul ceh sunt opresiunile şi abuzurile regimului politic, pe care el le-a trăit pe propria-i piele şi le-a ironizat în filme precum Larks on a String, Closely Watched Trains (care a luat şi premiul Oscar pentru Cel mai bun film străin, în 1966) sau I Served the King of England. V-am povestit puţin despre filmele lui, acum să vorbim şi despre altele… Ana: Judecând după filmele dumneavoastră, aş zice că sunteţi o persoană foarte romantică. Credeţi că oamenii din ziua de astăzi mai au această calitate? Jiri Menzel: Nu, sunt un cinic prea mare şi o persoană foarte raţională pentru a fi romantic. Şi în oamenii care stau în faţa calculatoarelor sau cei din discoteci nu prea văd mult romantism.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 7


Domnule Menzel, credeţi în destin? Da. Cred. Eu am avut câteva ursitoare care mi-au pregătit în viaţă câteva momente pline de fericire. Întâmplări neaşteptate, dar fericite. Printr-o întâmplare fericită am ajuns la regia de film, pentru că eu am vrut să fac regie de teatru. Şi am avut noroc că nu m-au acceptat, pentru „insuficient talent”. După care a început să se dezvolte televiziunea şi eu m-am gândit că ea nu va avea atâtea pretenţii pentru oameni talentaţi şi atunci m-am înscris la şcoala de film şi televiziune. Important a fost faptul că profesorul meu preferat era regizor de film şi acela m-a învăţat să fac filme. Şi tot aşa, dintr-o întâmplare fericită am ajuns să fiu actor. Eu nu am încercat, nu m-am străduit să fac ceva. E adevărat că am vrut să fiu regizor de teatru. Dar am avut noroc că la ora respectivă în Praga exista un teatru care avea nevoie de un regizor necunoscut. Şi ăla am fost eu… Probabil că într-o viaţă anterioară am fost un om foarte bun. Şi dacă ar fi să alegeţi, ce aţi prefera: să fiţi actor şi să fiţi ghidat de altcineva sau să regizaţi şi să îi ghidaţi dumneavoastră pe alţii? A interpreta este mult mai uşor, pentru că nu ai răspunderea pe care o are un regizor. Faci numai ce ţi se spune, joci numai ce ţi-a fost scris şi te întorci acasă cu capul limpede. Şi în general eşti mai bine plătit. Deci prefer să fiu actor.

8 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

Pentru că aţi adus vorba de răspunderea regizorului, dumneavoastră aţi fost cenzurat şi persecutat de sistemul politic din cauza filmelor pe care le-aţi făcut. Ce v-a făcut să rămâneţi în Europa? Eram acasă aici. Dar nu aţi avut niciodată şansa să plecaţi dincolo, aşa cum a avut-o Milos Forman? Am avut această şansă, am avut un contract. Dar nu am avut ambiţia. Am avut o discuţie foarte plăcută cu un coleg muzician care a dorit foarte mult ca un musical de-al lui să fie jucat pe Broadway. Vroia neapărat să ajungă celebru, să ajungă „în lume”. Atunci când au intrat ruşii în Cehoslovacia, el era în America. Şi s-a întors imediat. După aceea, stând de vorbă cu el, a spus un lucru pe care şi eu îl ştiam, dar pe care el l-a spus foarte frumos… Atunci eram încă Cehoslovacia, şi eram aproximativ 15 milioane. Eram încă în perioada în care comuniştii lăsau graniţele deschise şi ştiau că în felul acesta scapă de personalităţile care rezistau regimului comunist, pentru că un mare număr de oameni de cultură (doctori, profesori etc.), deci oameni de calitate au plecat în străinătate. Şi mulţi artişti. Iar prietenul meu a spus: „Suntem 15 milioane. Un million pleacă şi ce facem cu cele paisprezece care rămân?” Într-adevăr a fost un flux puternic de oameni buni, oameni care au plecat. Deci de asta am rămas. Şi pe de-altă parte, mi-a fost teamă.


Şi credeţi că e suficient promovată cinematografia independentă europeană acum? Atrage oamenii? Nu, are o faimă proastă. Pentru că filmul european, dacă nu e un film francez bun, nu atrage spectatorii. De exemplu, în Cehia nu se merge la filme româneşti, nici la filme poloneze sau altele, pentru că nu se consideră a fi ceva interesant. Numai dacă este o personalitate implicată. De fapt într-un astfel de film sunt mai multe personalităţi decât capacitatea autorului de a transmite ceva. Este foarte simplu. Atunci când pregătiţi o mâncare, o pregătiţi pentru cineva. Şi ştiţi că o va mânca. Şi atunci, mâncarea e reuşită. Dar când pregătiţi ceva numai pentru dumneavoastră, atunci vă place numai dumneavoastră. Arta de a pune împreună ceea ce vă place dumneavoastră şi ceea ce place celorlalţi… asta este adevărata artă.

Şi pentru că l-am pomenit şi pe Milos Forman, care sunt regizorii care v-au influenţat? Îmi plăceau filmele franţuzeşti, din anii ’30-’40, după care mi-a plăcut Chaplin, filmele bune ceheşti… asta a fost şcoala mea. Menţionaţi că sunteţi foarte constat şi fidel echipei cu care lucraţi: aproape mereu aceiaşi cameramani şi aproape aceiaşi actori. Dar dacă ar fi să alegeţi un actor din toate timpurile cu care aţi vrea să lucraţi, care ar fi acesta? Hrushinski (Tatăl). A fost o personalitate foarte mare. Citeam undeva că sunteţi încântat de noul val cinematografic românesc. Aţi văzut ceva filme româneşti? Din păcate, am văzut un singur film, dar ştiu că atunci când este un festival la care participă un film românesc, întotdeauna acesta se întoarce cu un premiu. Ceea ce înseamnă că filmele respective trebuie să aibă o valoare. Şi asta o invidiez. Dumneavoastră sunteţi şi în juriu în cadrul mai multor festivaluri de film, şi vroiam să ştiu ce părere aveţi în general despre noul val de cinematografie europeană? Eu mă tem pentru că filmul american este îndreptat asupra spectatorului. Chiar şi filmele bune. Cei care fac filmele europene, dacă încearcă să facă ceva asemănător au impresia că se lasă influenţaţi de comercialitatea filmului. Şi asta duce la iad, pentru că alungă oamenii din cinematografe şi lasă spaţiu liber pentru porcăriile americane. Pe de altă parte, pentru ca oamenii să meargă să vadă un film, trebuie să ştii să-l faci. Este vorba despre o artă a filmului.

Şi pentru că participaţi la multe festivaluri, ce fel de jurat sunteţi? Indulgent sau foarte dur? Nu, pornesc de la ideea că oricum este o prostie totul. Că nu se pot măsura merele cu perele. Filmul a apărut în alte condiţii, cu un alt scop. Bineînţeles că sunt adeptul filmelor care sunt cel mai aproape de natura mea, dar nu îmi plac certurile din cadrul juriului. Deci încerc de la început să cădem de acord asupra unor principii şi să fim toleranţi unii cu alţii. Pentru că cei mai răi sunt oamenii care vor sa aibă întotdeauna dreptate. Şi norocul meu a fost că am făcut parte din jurii în care am putut comunica cu oamenii. De multe ori s-a întâmplat să câştige un film care mie nu mi-a plăcut. Poate fi o discuţie mare despre care este filmul mai bun, după o oră se poate constata că un alt film e mult mai bun… Până la urmă toţi suntem căpiaţi de cap, după care se alege un alt film… Regizorul, producătorul, toţi sunt fericiţi că au primit premiul iar a doua zi, nimeni nu mai ştie nimic despre ce a fost. Mai ţineţi minte vreun film care a primit vreun premiu? Esenţa acestor festivaluri constă în faptul că trebuie să trezească interesul pentru film. Şi asta funcţionează, pentru asta au fost făcute. Se spune: „Ăla a fost la festivalul ăla, la festivalul ăstălalt, deci trebuie să fie un film bun. Numele îţi rămâne în urechi, deci funcţionează” Eu am un principiu: atunci când particip la un festival ca oaspete, nu ca juriu, nu intru niciodată în sală, nu mă uit la niciun film. Pentru că întotdeauna festivalurile se desfăşoară în locuri frumoase, iar eu sunt bucuros când pot să vizitez locul respectiv, să mă bucur de el şi să nu îmi scurtez tinereţea şezând în cinematografe. Aţi fost sau sunteţi prieten foarte bun cu scriitorii cărora le-aţi ecranizat filmele. Credeţi că e necesară o prietenie foarte strânsă între scriitor şi regizor, astfel încât ecranizarea să fie foarte bună? Prieteni nu întotdeauna, pentru că dacă autorul nu mai trăieşte şi regizorul ecranizează ceva clasic, asta nu se poate. Dar regizorul trebuie să simtă ceea ce a vrut autorul să spună. Pentru că nu înfăţişează numai acţiunea respectivă, ci încearcă să surprindă spiritul cărţii. Încearcă să găsească motivul pentru care autorul încearcă să scrie cartea respectivă. Eu aşa am fost învăţat de profesorul meu, domnul Varga, că omul trebuie să respecte autorii. Şi nu doar să le folosească opera.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 9


A very unsettled summer Aşa se numeşte următorul proiect al regizoarei Anca Damian. Deocamdată, vine în octombrie la Anim’est 2011 cu documentarul Crulic – drumul spre dincolo. După o vară unsettled ne-am întâlnit într-un început de toamnă care se anunţă very agitată, sa vorbim despre film, drumul către dincolo, graniţa dintre ficţiune şi documentar şi filmarea verii în timpul iernii. Şi slăbiciunea pentru actorii moldoveni. De Mara-Bogdana Dodoc-Marina Foto: Alexandra Sandu 10 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


Mara: De când au devenit filmul şi ramurile adiacente, modalitatea de a vă câştiga traiul? Anca: De la 22 de ani. A fost o conjunctură… eram olimpică la matematică, părinţii nu m-au lăsat la Arte Plastice, iar atunci, la 16 ani, am luat programa de admitere, iar Imagine de Film a fost cea mai apropiată de arte plastice. La acea vreme erau 106 candidaţi pe 6 locuri, eu venită din Cluj şi fată… şansele erau foarte mici, însă aşa a fost destinul… am intrat din prima încercare. Am terminat la 22 de ani, când m-au angajat în Buftea la studiourile cinematografice ca Asistentă de Imagine, după care am lucrat numai ca Operator Şef, până când am început să fac Regie de Film. Aşa a fost să fie… întâi m-a interesat partea vizuală, ulterior m-a interesat să spună şi poveşti. Toate filmele mele au fost proiectele mele şi nu pot să spun… adică, trăiesc din asta, însă la modul că tot ce câştig din asta, reinvestesc în proiectele următoare. De unde vine inspiraţia? Din viaţa de zi cu zi; toate scenariile mele sunt inspirate din realitate, au un punct de plecare real. Proiectul pe care-l pregătesc acum e după o povestire, dar care şi ea este inspirată de un caz real. Vă referiţi la A Very Unsettled Summer? Se filmează acum? Exact… Nu, nu se filmează încă, ci doar se fac nişte plate-uri pentru vară, pentru că se va filma în timpul iernii şi să avem totuşi anotimpul din temă pe geam… Sunt nişte filmări de interior, în avans, nu filmările propriu-zise. În ce fel v-a marcat cazul Claudiu Crulic, şi când v-a venit ideea unei ecranizări a acestui caz? De când am auzit de caz, acum trei ani, în 2008, m-a interesat foarte mult. Timp de un an şi jumătate am făcut numai cercetări ale cazului şi ale poveştii. Ce variantă de exprimare preferaţi pentru a descrie povestea kafkiană Crulic – drumul spre dincolo: documentar, animaţie, lungmetraj…? În primul rând este un film. Ştim foarte bine că în lumea actuală, amestecul de genuri este extrem de actual. Ficţiunea este la graniţa documentarului… Se întrepătrund. De data asta, ce are original filmul, fapt pentru care şi are un succes fenomenal (este primul film selecţionat la Locarno anul acesta), este că propune un limbaj nou. Îmbină arta plastică, arta video, mai multe tehnici. Extinde limitele artei cinematografice cu un nou limbaj. Este un documentar pentru că este inspirat după un caz real şi am urmat oarecum faptele, am ficţionalizat personajele, am creat un personaj care nu exista, pe care nu l-am cunoscut… Claudiu Crulic era mort, eu nu aveam nicio imagine filmată cu el, nu am avut nicio întâlnire, în viaţa mea, cu el, deci nu am putut decât să reconstitui din mai multe păreri ale celor care l-au cunoscut; practic am reconstituit o persoană care nu mai există.

toate planurile. Cum a fost Persepolis… ce este Persepolis: animaţie, documentar…? Tot un film şi după selecţiile de la festivaluri, este selecţionat şi la festivalurile de animaţie, şi la cele de ficţiune, deci nu poţi să faci referire la o singură categorie. Din ce buget s-a realizat filmul? Cum şi unde anume? Un buget foarte mic. Practic am ajuns la acest suport stilistic, la început, din constrângere financiară. Asta este foarte amuzant… Eu m-am gândit să facem un film de animaţie, însă neavând bani să facem unul cap-coadă, am făcut un concept pe materialitatea desenului a obiectelor şi-a colajului. Când eşti la început, toată lumea spune „foarte interesant, dar să vedem…”. Ştiam de la început că nu voi putea obţine o finanţare suficient de serioasă şi atunci am spus „ăsta-i patul lui Procust, haideţi să ne încadrăm în el!”. Când m-am dus la un pitch la Copenhaga, au crezut că am uitat un 0 la sfârşitul bugetului, că practic, ăla este nivelul real de buget al unui film, dar, ca întotdeauna în România, oameni care fac mai multe joburi, n-au asistenţi… Este un film la care eu am avut trei joburi principale (scenarist, regizor şi producător), iar în afară de asta am fost şi şofer, şi asistent… Deci este un film pe care l-am dus în cârcă. Sunteţi foarte activă… în ce stadiu se află următorul proiect, bazat pe ficţiune de această dată – A very unsettled summer? Pe când/unde preconizaţi lansarea? Acesta este încă în finanţare, aplic cu el la Centrul Naţional al Cinematografiei şi ca întotdeauna, proiectele mele au întâi finanţarea externă (şi Crulic a avut întâi finanţarea în Polonia, înainte s-o aibă în România) şi menţin tradiţia, căci şi A very unsettled summer are deja finanţare în Suedia şi Scoţia, dar nu are încă în România. Aştept încă… În România există deocamdată suportul financiar de la Goodyear, deci există totuşi nişte finanţări secundare… Aveţi deja un alt subiect anume pe care aţi dori să-l abordaţi în viitorul imediat următor, sau aşteptaţi să vă trageţi

Ce subliniaţi prin alegerea redării pe suport stilistic? Urmează traiectul morţii. Deci e, practic, un concept făcut pe proiect. Punctele de plecare pot fi paradoxale. Susţine povestea şi la nivelul mijloacelor vizuale; oferă mai mult, spune povestea în

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 11


sufletul după competiţia de la Locarno şi Anim’est? Da, pe lângă aceste proiecte, în timp ce eu trebuie să fac aceste plate-uri (filmări în avans ce se vor lega de cele la A very unsettled summer), particip şi la festivaluri, Crulic a fost şi la festivalul de la Terluran, care este unul dintre cele mai selective festivaluri din State, iar acolo l-am trimis pe Vlad Ivanov (vocea din Crulic), între timp pregătesc şi copii, că urmează încă o serie de 8 festivaluri care se suprapun în octombrie - noiembrie, iar Crulic participă în competiţia principală şi tot aşa. Am scris deja un draft de scenariu împreună cu Bogdan Mustaţă, care este co-scenarist la celălalt proiect, cu Vlad Ivanov în rolul principal, deci un nou subiect există, dar şi Bogdan intră acum în filmări la filmul lui, eu fiind acum prinsă cu cele două ale mele, am decis să-l rescriem pentru anul viitor. Mie-mi vin mai multe idei de filme decât pot să fac şi la un moment dat există un tip de prea plin, în care nu mai reuşeşti să faci faţă ocupându-te inclusiv de producţia proiectelor, iar până acum nu am găsit o persoană care să fiu convinsă că mă poate înlocui în zona asta, ca să nu am şi grija părţii practice. Ce regizori/actori români apreciaţi? Încep cu Cristi Puiu, care este un deschizător al listei… Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu… deci există un soi de elită, dar există şi o generaţie, adică eu cred cu tărie că bogăţia momentului pe care îl trăim acum e dată de diversitate. Filmul lui Bogdan Mustaţă va fi unul foarte interesant, sunt de asemenea curioasă să văd filmul lui Radu Jude. Între timp apar şi alte sti-

12 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

listici, genul noului val, ceea ce dă speranţe că va dura momentul acesta de creativitate şi că nu intrăm într-un manierism penibil… Ca actori… pot să-l pun pe primul loc pe Vlad Ivanov…? La proiectul Crulic a trebuit să înţeleagă şi să mă înţeleagă. Cu Vlad a mers atât de uşor şi simplu… ne-am întâlnit de vreo două ori şi există un tip de energie şi profesionalism pe care le bagă într-un proiect, care este extrem de relaxant şi te ajută foarte mult. E tipul ăla de concentrare şi de, ceea ce-i lipseşte în general unei echipe româneşti, anume acea disciplină de lucru şi de creaţie, care face posibil să nu-ţi iroseşti energia, ci s-o centralizezi pe proiect, iar în momentul în care găseşti acest tip de profesionalism, ziua de filmare şi proiectul în sine, totul decurge altfel. Eu îl admir foarte mult pentru modalitatea în care am lucrat împreună. Îl mai admir şi-l iubesc pe Richard Boznovski, pe Andi Vasluianu… acuma mi-e jenă, că n-o să-mi amintesc şi nu vreau să fac o listă la care să se spună „uite că de mine nu şi-a amintit”, sau ceva de genul… Frumuseţea este că sunt foarte mulţi pe care îi îndrăgesc şi-i apreciez. Am eu o slăbiciune pentru actorii moldoveni, trebuie să recunosc; au o expresivitate, o vitalitate aparte şi-o naturaleţe pe care, probabil, mediul nostru urbano-de câmpie ne-a făcut să-l pierdem. Cum v-aţi prezenta cariera într-o singură frază? Eu îl consider un traseu artistic. Practic e şi un drum individual care ţine de o dezvoltare a mea ca artist şi în care pot să-mi integrez şi proiectele. Cariera mea este în primul rând modalitatea mea de a mă exprima printr-un produs artistic care să ajungă să-i emoţioneze pe ceilalţi.


Profil, poveste, personaj: Alex. Leo Serban , De Ana-Maria Sîrghi Ilustraţie: Ioana Şopov


A

lex. Leo Şerban ţinea cursuri de film la CESI. Pentru noi, masteranzii din anul I, el era vedeta. Fiecare avea, dacă nu afirmat cu vehemenţă în pauzele de ţigară, măcar schiţat mental, un prototip al personajului. Criticul de cinema iubit, însă distant. Invitatul cu umor, însă prea ocupat să răspundă la e-mailuri. Tipul savuros cu care ai fi vrut să-ţi scrii disertaţia, însă, fără eticheta de „doctor” pe care nu s-a obosit s-o atârne în palmares, misiunea ta devenea imposibilă. În fine, pedagogul despre care nu ştiai „ce-o să-ţi dea la examen”. Care examen s-a dovedit a fi o estetică a minimalismului. Alex. Leo Şerban avea, bănuiesc, o dietetică a discreţiei şi a bunului simţ. Nu ţi-ar fi pretins niciodată colaje de perioade istorice, analize cu bibliografia canonică la purtător sau uimitoare comparaţii între genuri. Avea, cred, şi o rezistenţă de granit împotriva autorlâcului. Nu dorea să scrii un eseu cu conştiinţa faptului că lucrezi la fişe de dicţionar sau că dospeşti vreo antologie de film. Te suspecta de prea multă şi inutilă responsabilitate. Examenul a constat în analiza unei secvenţe de film pe o pagină A4. Nu a unui film întreg, nu pe mai multe pagini. Un eseu în care să-i explici de ce ai ales acea secvenţă şi cu ce te-a emoţionat. Dacă reuşeai să-i faci o cronică redusă la o frază, erai favoritul lui. Cred că-şi dorea ca universul să se contragă şi să se scuture de prea-prea şi foarte-foarte. Aşa era şi la cursuri. Venea cu „decupaje” de filme pe CD-uri. Ne uitam la ele o dată, de două, de nouă ori, apoi le comentam. Se aşeza lângă noi, în bancă şi privea îndelung de parcă atunci le-ar fi descoperit prima dată. Cred că, la cursuri, cădea în civilie. Nu mai era nici criticul, nici specialistul. Se făcea că nu mai ştie. Descopeream împreună. Îmi amintesc când ne-a adus secvența din filmul Carne trémula (1997) al lui Almodóvar în care Helena și Victor se încaieră, pistolul cade pe podea, se descarcă, iar glonțul nimerește fereas-

tra. Camera se mută pe televizor unde rula filmul Ensayo de un crimen (1955) al lui Buñuel și, printr-un „tribut în oglindă” adus de Almodóvar marelui cineast, urmărim câteva secunde din scena în care guvernanta lui Archibaldo de la Cruz este împușcată prin fereastră. Regizorul se joacă cu spectatorul și-i pregătește inserturi „de autor”, iar Alex. Leo Șerban se juca cu noi. Era curios să afle dacă vom găsi similitudinea, dacă vom înțelege tehnica și dacă îi putem furniza exemple asemănătoare. Apoi treceam la alți regizori. Avea selecțiile lui cu filme „de vizionat într-o viață”, fără a face din asta categoria de lecturi obligatorii. El îți spunea ce l-a impresionat, în bine sau în rău, dar nu insista să-ți faci temele întocmai. Avea încredere în propriul stil de a radiografia un film șiți recomanda punctul său de vedere fără emfază, fără impostură. Toți simțeam că va fi îndrăgostit de film mult timp, deși, în ultimii ani, mărturisea că s-a așternut rugina peste pasiunile de-o viață. Ca urmare a vizionării în exces, scrisul despre filme a ajuns să-l obosească. Dar, înainte de a-l cunoaște ca profesor pe Alex. Leo Șerban, am avut revelația cronicii de cinema din scriiturile sale. De ce vedem filme a reunit texte publicate în diferite reviste în perioada 1993-2006. Autorul se întreabă, răspunde, comentează, flirtează cu filmul. Are același ritm alert și când scrie despre Bergman și când îl disecă pe Tarantino. În jumătate de pagină, te poate trimite „la film” peste mări și țări, iar apoi te întoarce să consulți publicații de specialitate în alte colțuri ale lumii. Tot el ne-a adus la curs ediții „sacre” din Positif și Cahiers du Cinéma cu un firesc pe care noi, studenții, nu-l puteam avea în fața referințelor cu greutate. Mi-a plăcut întotdeauna distanța lui față de obiect atunci când scria despre un film. Uneori avea umor, alteori atingea cu ironie fină, uneori recunoștea gloria unei secvențe memorabile, alteori îți povestea un film prost doar ca să vă amuzați împreună. Sub

carcasa pasiunilor omenești, păstra mereu un fel de rezervă. Nu era criticul superior din turnul de fildeș, ci îndrăgostitul care înțelege construcția unui film, contextul istoric, miza, valoarea, așteptările publicului. Mi s-a părut veșnic instaurat în mersul normal al lucrurilor. Nu dădea sentințe și nu căuta metafore acolo unde nu-și aveau locul. În De ce vedem filme, definiția lui despre film nu e deloc încrâncenată: „Spunem film așa cum spunem pânză pentru pictură, hârtie pentru literatură sau partitură pentru muzică. E ceea ce face posibil produsul (adeseori) sau Cinemaul (rareori).” So be it! Îi citeam eseurile, îi urmăream recomandările “de top”, îi adulmecam cu nesaţ apariţiile rare de pe TVR. Vedeam în el o combinaţie între imaginea lui Steve Martin din Pantera roz (2006) şi ochelarii cu ramă groasă ai lui Le Corbusier. I se reproşa dandyismul, dar nu în sensul unei eleganţe exagerate. Cred că mulți nu-i înțelegeau tactul, măsura, manierele. Îmi amintesc o întâlnire dintre Theodor Paleologu, în calitate de ministru al Culturii și reprezentanți ai diferitelor asociații de film și manageri culturali. Alex. Leo Șerban își găsise un loc retras în sală și venise, bănuiesc, mai mult în calitate de observator sau, poate, împins de o curiozitate jurnalistică. Se discuta, la grămadă, soarta filmului, atragerea de fonduri europene, statutul, premiile, România, criza. Cum intervenea cu o întrebare concretă în gâlceava românească, se ițea câte un „specialist” cu întrebări de genul: „ce treabă are critica de film?”, „cine a decis că el e critic?”, „cine îl citește?” etc., etc. Alex. Leo Șerban era nedumerit și obosit. Când am aflat că s-a dus dintre noi, am amuțit. Puțină lume știa că suferă de o boală grea, iar dispariția lui era dintr-un film fără noimă. În acea seară, am revăzut Mon oncle (1958) de Jacques Tati, un film la care Alex. Leo Șerban se amuza teribil.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 15


RECOMANDĂRI I Am Kalam Nila Madhab Panda India, 2010 În primul şi în primul rând, filmul „Eu sunt Kalam” a fost foarte frumos. Filmul, am observat, seamănă cu povestea „Prinţ şi cerşetor”. Despre film am o părere destul de bună. Eu aş vrea să încep cu părţile negative. Prima dată a fost foarte vag cum a fost prezentat prinţul. Apoi mi-a displăcut că s-a pus accent pe sărăcia din India. Ţara ar fi trebuit arătată ca o ţară cu multe caractere, deşi ştiu că dacă ar fi fost prezentată aşa, filmul n-ar fi ieşit cum trebuie. Fiind eu un mic critic, aş putea spune că la cinema, unde a fost prezentat filmul, subtitrarea a fost groaznică. Nimic nu se înţelegea. Nu mi-a mai plăcut sincer că Chhotu a fost tratat ca un servitor, dar în asta am

descoperit că Chhotu are multe calităţi. Şi, după cum aţi observat, am trecut la părţile pozitive. Agreabile au fost locurile unde s-a desfăşurat filmul. Ele au fost splendide. Muzica, o parte principală din film, a fost minunată. Combinaţia de instrumente a produs multe melodii pe ritmuri frumoase şi tonalităţi diferite. Am observat cu mare atenţie că prinţul, deşi era de înalt rang, nu se purta altfel. Cel mai drăguţ moment a fost când franţuzoaica l-a ajutat pe Kalam. Şi ea a fost drăguţă. În încheiere aş vrea să spun ceva: eu am o părere aşa şi aşa, dar cred că toţi copiii cu aventură în sânge ar adora filmul.

De Bianca Cuibus, clasa a IV-a, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, Cluj Napoca, Premiul Juriului pentru cea mai bună critică de film, Secţiunea şcoală primară. Bunul meu duşman (Min bestde fjende) Oliver Ussing Danemarca, 2010 Acest film, ca toate celelalte care aparţin genului dramă, ilustrează viaţa reală, prin intermediul unui conflict complex şi puternic dintre personaje. Drama te face pe tine, ca spectator, să priveşti viaţa dintr-un alt punct de vedere, un punct de vedere care se naşte din mesajul filmului. Bunul meu duşman, o creaţie a lui Oliver Ussing, are propriul fir narativ care te face să te întrebi dacă oamenii - sau în cazul de față copiii - sunt în stare să își bată joc unii de alții în cel mai oribil fel cu putință. Ne este dezvăluită viața unui elev pe nume Alf (Nikolaj Støvring Hansen), care după părerea mea este exact ca acel personaj tipic din orice școală, mereu bătut sau necăjit de bătăuși, care reușește cu greu să schimbe acest lucru. Scenaristul i-a dat ca punct de inspirație o carte cu benzi desenate manga numită Niccolo. Încă o data ne este demonstrată apropierea acțiunilor acestui film cu realitatea, deoarece copiii sunt predispuși să ia în serios toate lucrurile banale sau grave pe care le găsesc fie în reviste și cărți, fie în televiziune și internet. Filmul ilustrează povestea lui Alf, care împreună cu colegul și noul său prieten Toke (Rasmus Lind Rubin) încearcă să întoarcă roata în școala lor într-o combinație de elemente șocante și violente, întorsături

16 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

de situaţie imprevizibile, câteva scene slabe de romantism și una sau două scene comice. Pe scurt, poate v-aţi dat deja seama, am ieşit de la film foarte tulburată, cu un sentiment groaznic înăuntrul meu, cu o dezamăgire profundă care s-a datorat faptului că eu, fiind puțin informată, citind doar descrierea acestui film, mi-am imaginat că este o comedie plină de peripeții cauzate de doi elevi proaspăt aliați în vederea unei răzbunări și că voi avea parte de o rețetă copioasă amestecată cu distracție și umor. La început mi s-a părut amuzant faptul că cei doi aliați au de gând să nu se mai ascundă, ci să-i facă pe bătăuși să guste din propriul lor elixir, însă după primele poante a devenit deja exagerat, probabil regizorul asta a și dorit, dar opinia mea este că ar fi putut diminua puțin din cruzime. Au fost unele scene absolut groaznice. Foarte greu de descris stările care m-au împins treptat spre stupoare și șoc. Legătura pe care filmul o face cu viața reală mă face să mă gândesc că aceste lucruri se pot întâmpla și în viață, în școala mea. Sincer, mă rog și sper să nu se întâmple. Mesajul acestui film este într-adevăr unul educativ. Pentru mine s-au desprins două lucruri foarte importante: părerea celorlalți contează mai puțin, tu trebuie doar să-ți urmezi visele, iar al doilea este că nu trebuie


să te lași niciodată orbit de putere. Acestea sunt două categorii în care personajele principale s-au diferențiat (împlinirea viselor și împlinirea egoului). Pot spune că am răsuflat cât de cât ușurată doar la sfârșit. În ciuda întâmplărilor tulburătoare, acest film este atât de captivant încât nu vă dați seama cum trece timpul. Nu este doar o dramă oarecare, aceasta chiar te mișcă, este mânuită cu artă şi cu actori care știu să joace. Acțiunea, cu grijă aleasă, ce se învârte în jurul celor două personaje, reușește să-ți arate exemplar ce înseamnă „un

bun dușman”. Faptul că regizorul a împrumutat puţin din Japonia, de la benzile desenate cu Niccolo și până la stilul asemănător cu visual-kei al lui Toke de a-și face părul, a fost destul de surprinzător. Am fost plăcut impresionată de acest lucru. Celor care iubesc manga-urile mult prea mult și celor care țin să arate că ei sunt șefii, sau vorbesc în batjocură despre alții, dar și celor care vor să vadă o dramă autentică, le recomand acest film. Sunt sigură că își va lăsa puternic amprenta asupra voastră!

De Daiana Balasz, clasa a VIII-a, Şcoala „Ion Creangă”, Cluj Napoca, Premiul Juriului pentru cea mai bună critică de film, Secţiunea Gimnaziu. Lumea văzută de Simon (Simple Simon) Andreas Öhman Suedia, 2010 Filmul Lumea văzută de Simon, regizat de Andreas Öhman în 2010, ne introduce în lumea ciudată, dar pură, a lui Simon, prin prezentarea spaţiului cosmic închipuit de protagonist. El orbitează într-o navă cosmică improvizată, departe de cei din jur. Personajul principal suferind de sindromul lui Asperger se izolează de familia sa, care nu este capabilă şi nici nu vrea să înţeleagă jocurile sale, jocuri pe care el le consideră importante şi serioase, oferindu-i echilibrul de care are atâta nevoie. Filmul prezintă dificultatea astronautului de a naviga în spaţiul creat, datorită meteoriţilor care apar în calea lui. De aici asistăm la o răsturnare de situaţie, deoarece totul devine confuz. Nu mai înţelege lumea în care s-a refugiat. Nu cere ajutorul celor din jur, lipsindu-i deschiderea spre comunicare. Singurul din familie care încearcă să ia legătura cu el, înţelegându-l pe deplin, este fratele său mai mare, Sam. Acesta are capacitatea de a intra în lumea lui, de a interacţiona cu astronautul singuratic, de a participa la jocul propus de Simon. Dar nici Simon nu este în stare, şi nici nu vrea să-i înţeleagă pe cei din jur, el se ţine de programul său, ignorând viaţa altora. Sam este părăsit de Frida practic din cauza lumii bizare a lui Simon, convieţuirea cu el fiind tot mai solicitantă pentru o persoană ce se ghidează după regulile normalităţii acceptate. Atunci Simon se vede obligat să iasă din închisoarea ce şi-a creat-o singur. Dorinţa lui nestăvilită de a-şi ajuta fratele îl obligă să interfereze cu lumea de care s-a izolat. Jennifer este tânăra pe care o vrea pentru fratele lui, ea însă are sensibilitatea necesară de a găsi o cale spre Simon. Această apropiere este sugerată mai ales prin muzică. Acordurile muzicii îl fac pe acest personaj ciudat să vadă lumea altfel şi să iasă pentru câteva clipe din izolare. Aceste clipe sunt ilustrate prin jocurile copiilor pe ritmul muzicii şi înălţarea baloane-

lor spre cer. Imagini feerice derulate pe fundalul unei muzici dinamice, pline de energie, ce îţi insuflă dorinţa de a trăi. Metafora principală folosită în film, butoiulnavă spaţială, ne duce cu gândul la ideea că Simon suntem cu toţii. Noi cei care, decât să suferim, mai bine ne închidem în propria carapace pentru a ne păstra integritatea. Integritatea psihicului, care în viziunea lui Simon este expus şi vulnerabil mai ales în faţa sentimentelor, ce nasc haos şi dezechilibru. Predilecţia lui Simon pentru formele de cerc ne sugerează tot dorinţa individului de a atinge perfecţiunea, de a alcătui un tot doar de unul singur. Este o percepţie individualistă asupra existenţei umane, existenţă în care eul se creează pe el însuşi, nu are nevoie de altă fiinţă pentru a fi un tot perfect. Putem oare rămâne intacţi şi de nezdruncinat în izolarea noastră? Cât rezistă zidurile create de noi, suntem destul de puternici pentru a ne confrunta cu acceptarea propriilor noastre sentimente, de a ne arunca, sau de a ne lăsa alunecaţi în haosul emoţiilor şi sentimentelor? A orbita singuratic într-un neant gol, dar sigur şi ordonat, sau a te lăsa zdruncinat de naveta spaţială condusă de sentimente deseori bulversante, chiar chinuitoare? Aceasta este întrebarea. Filmul se termină la momentul potrivit. Rămâne o creaţie deschisă şi astfel se salvează de la banalul filmelor hollywoodiene. Băiatul se află din nou în butoiulnavă, lângă el o vedem pe Jennifer, care reuşeşte să-l atingă pe Simon fără ca el să realizeze acest lucru. Acea fină atingere a degetelor ne sugerează şansa primită de Simon pentru salvare. Întrebarea incitantă însă rămâne: va fi el deschis spre această şansă? Întrebare ce inevitabil ne-o formulăm şi noi. Dar pentru curajul şi demnitatea ce sunt esenţiale formulării acestei întrebări, filmul trebuie văzut. Doar astfel lumea devine văzută de NOI.

De Szakács Géza, clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Jósika Miklós”, Turda, Premiul Juriului pentru cea mai bună critică de film, Secţiunea Liceu. Recenziile câştigătoare în cadrul concursului de recenzii pentru elevi EducaTIFF 2011.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 17


Drum bun!


Text Ĺ&#x;i foto: Aga Luczakowska Tradus de George-Mihai Irimescu


M

-am născut în Polonia în martie 1981, cu câteva luni înaintea instalării Legii marţiale (n.r. sistem legal care este folosit, de oicei după un anunţ oficial, atunci când o autoritate militară preia controlul în locul administraţiei civile obişnuite; în Polonia a durat până în 1983). Nu-mi amintesc foarte multe despre comunismul din Polonia – când aceasta a devenit o ţară liberă aveam numai 8 ani – dar câteva imagini din acea perioadă îmi stăruie totuşi în minte. Portocalele puteau fi cumpărate numai în perioada Crăciunului, magazinele erau goale tot timpul iar oamenii purtau haine gri. Noua mea casă, România, este ţara care probabil a îndurat cel mai rău dintre toate regimurile din blocul estic comunist. În anii ’90 progresul economic în România era încă mult prea încet. Schimbările păreau mult mai lente decât în Polonia. Magazinele rămâneau încă goale, lipseau produsele din Vest, iar străzile erau pline de Dacii. Acum, la 20 de ani după Revoluţie, România pare să fie împărţită în două categorii: oameni extrem de săraci, cu salarii minime de 100 de Euro si care conduc încă Dacii, şi milionari de la volanul BMW-urilor de top. Pe de-o parte vedem Bucureştiul magazinelor Gucci şi Versace, iar pe de alta sunt satele unde

20 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

ţăranii încă mai fac căpiţe de fân cu mâinile goale. Vara m-am mutat din Polonia în România. Majoritatea călătoriilor dintre cele două ţări, cât şi cele făcute cu scopuri precise, legate de proiecte, au loc cu maşina. Şi am constatat că lucrurile care îmi fac drumurile foarte grele ca şofer sunt, în acelaşi timp, foarte interesante pentru mine ca fotograf. M-am obişnuit să fotografiez ceea ce văd prin parbriz şi cred că modalitatea asta este singura variantă posibilă de a surprinde actuala stare a României. Fotografiile din proiectul „Drum bun!” reprezintă o colecţie de „observaţii”, să le spunem, ale mediului din afara Capitalei. Este România aflată între oraşe, pe drumul de la un sat mic către altul. Fiecare fotografie este o amintire scurtă. Acele locuri nu vor mai arăta la fel, peste ani. Nu în ultimul rând, este chiar interesant să văd drumurile pe care părinţii mei călătoreau în micuţul lor Fiat 126p în anii ’80 pe drumul către destinaţia lor preferată în timpul vacanţelor de vară – Bulgaria.


revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 21


22 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 23


Woodstock

made in Bucharest Text: Adina Creţu Foto: de la vernisajul „Wood be nice” 24 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


A

fost odată, să tot fie vreo trei ani de atunci, un apartament şi noul lui prieten, Daniel. Şi, ca-n orice relaţie nouă, la început se cercetează, se descoperă şi se construieşte mult. Aşa se face că Daniel şi-a luat spiritul artistic în dinţi şi s-a hotărât să-şi creeze singur mobilierul. Când şantierul s-a terminat şi norii de rumeguş s-au risipit, Daniel a rămas cu mobilierul proaspăt şi resturi de scândură nefolosite, un mediu nud pentru experimente artistice. În balconul apartamentului a debutat ceea ce avea să devină atelierul „Una Isola Muy Hermosa”. Aici a început Daniel Loagăr (Trimbulind pentru cei ce ajung să-l cunoască la o bere) joaca de-a compoziţia cu scândurile rămase. Vechea pasiune a fotografiei şi-a găsit un mediu nou, cu esenţă tare şi astfel au apărut colajele din ce în ce mai curajoase, o formă cizelată a lipiturilor cu bucăţele de hârtie colorată din copilărie. Timp de 2 ani în balcon au zburat idei, tehnici şi detalii reciclate. În 2010 Andrei şi Victor au intrat în echipă şi la 1 decembrie au tăiat împreună panglica de inaugurare a atelierului „Una Isola Muy Hermosa”, mutat din balconul lui Daniel într-un spaţiu dezordonat şi jucăuş din centrul Bucureştiului. După doar o lună au

început să experimenteze o tehnică nepopularizată în România: transferul materialului fotografic pe suport de lemn. Multe vopseluri, tăieturi şi nopţi nedormite mai târziu au găsit reţeta echilibrului. Fixarea imaginilor pe suportul de lemn durează o zi şi o noapte (24 de ore), folosind procese chimice şi multă răbdare. Finisarea rezultatului într-o lucrare de pus pe perete înseamnă încă patru zile de muncă artizanală atentă. Lemnul e tăiat, şlefuit şi antichizat într-o formă echilibrată, cu spirit propriu fiecărei lucrări, iar când totul e gata se aplică sigiliul final, un strat de ulei de in ce asigură viaţa lungă şi liniştită a imaginii impregnate în fibra lemnului. Cu o tehnică stabilă definită şi trei prieteni noi în micul lor Woodphotostock, au gândit apoi în taină planul expoziţiei „Wood be nice”. În două luni cei şase membri ai echipei au fabricat un portofoliu de 60 piese pe suport din lemn de brad cu dimensiuni de la 25cm x 25cm la 1m x 25cm. Imaginile n-au avut un punct comun, ochiul şi curiozitatea fiecăruia din cei şase fotografi hobby-işti, cum se autointitulează amuzaţi, (Daniel Loagăr, Andrei Cornea, Victor Dumitrescu, Tania Volontir, Livia Ştefan şi George Vişan) reflectându-se liber în colecţiile proprii de fotografii. „Wood be Nice” a fost expoziţia autentic originală a şase prieteni şi abordări vizuale noi. La vernisajul expoziţiei, petrecut la Atelierul de Producţie în aprilie 2011, au venit 400 de alţi noi prieteni. Folosind doar word-of-mouth online şi offline şi entuziasmul celor ce aflau de

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 25


26 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 27


eveniment, „Wood be Nice” a fost un succes dincolo de orice aşteptări. Şi restul e istorie… o istorie plină de invitaţii la vernisaje, proiecte, cumpărători entuziasmaţi, interviuri în presă, radio şi TV, participări la festivaluri în toată ţara – B’Estfest (Tunari), Peninsula (Târgu Mureş), Cloverfest (Muscel), Playfest (Timişoara) –, expoziţii în cafenele din Bucureşti (Café-Teatru Godot, Londophone) şi comenzi pentru piese fotografice personalizate. „Wood be Nice” e un proiect pionier ce a crescut cât alţii-n şapte, alimentat de pasiunea celor şase şi muza oficială – Irina, un manechin de plastic fără cap şi coadă. Şi urmând exemplul

28 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

doctorului excentric din povestea ce-i dă numele – Una Isla Muy Hermosa – atelierul are planuri surprinzătoare: o colecţie de imagini cu Bucureştiul uitat, fotografii pe lemn în mărime naturală şi chiar piese de mic mobilier folosind tehnica artizanală a transferului. Dacă te uiţi pe site-ul Wood be Nice s-ar putea să găseşti citatul preferat al lui Daniel, woodchuck-ul din spatele întregului experiment: „La scara mea nimicul e uneori totul”. Am fost la scările lor, în Atelierul de Producţie, la Street Delivery, pe Mătăsari, în cafenelele Centrului Vechi, eu şi câteva sute de vizitatori şi am văzut totul lor inovator. Woodn’t it be nice if you did too?


Portofoliu: www.woodbenice.com

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 29


Blazzaj „Noi nu ucidem cu premeditare.”

…la ei totul e spontan. Tavi Horvath, glăsuitorul de la Blazzaj, ne spune că e mai bine aşa, fără multe planuri. Şi atunci, care sunt lucrurile de care putem fi siguri la Blazzaj? Sau nesiguri? Despre siguranţă vs. nesiguranţă în rândurile ce urmează. De George-Mihai Irimescu Foto: Vlad Bîrdu George: E sigur că Blazzaj are mulţi fani în Bucureşti. Eşti de acord? Tavi: Da. Dar nesigure sunt venirile voastre. De ce veniţi atât de rar? În principiu că noi nu avem o structură managerială sau ceva de genul ăsta. Şi-atunci noi punem concertele, şi le punem cum apucăm. Cum apucăm să vorbim cu cluburile… de obicei când avem noi liber nu au cluburile liber. Mai ales că noi suntem implicaţi în multe proiecte şi ne uităm pe calendar şi observăm câteva săptămâni libere şi încercăm să punem concerte dar e prea târziu pentru că cluburile au pus deja concerte. Sunt nişte desincronizări ca să le spun aşa. Atunci când veniţi încercaţi să le grupaţi. Da, asta ne ajută mai mult. Plus că în unele cluburi vin unii oameni, în alte cluburi alţii, există o preferinţă a oamenilor vis-à-vis de cluburi. Şi de zi! Când e ziua liberă în care pot veni ei la concert Blazzaj, şi-atunci e fain să le grupezi. Da-n ultima vreme am observat că cluburile zic „Nu dom’le, dacă vii la mine, vii numai

la mine şi o lună înainte şi o lună după nu mai cânţi în Bucureşti”. Şi mi se pare destul de stupid pentru că-i un potenţial atât de mare şi concertele sunt destul de puţine, dacă compari cu alte capitale europene. E sigur că pe unele piese se potrivesc foarte bine vocile feminine. Da, sunt de acord! Piesele acelea au fost compuse pentru voci feminine. Şi atunci piesele alea, dacă le cânţi, cer voce de femeie. Cu toate astea, la ultimele concerte, vocile feminine au devenit nesigure. Da, pentru că nu am găsit ceva constant şi atunci am zis că nu ne mai complicăm şi dacă reuşim să vorbim cu cineva din Bucureşti care vine să cânte, că-n Bucureşti e potenţial de vocaliste, atunci cântăm cu vocalistă. Dacă nu, nu. Deci e tot o chestie de organizare până la urmă. Şi încercăm să evităm piese d-alea pentru că în ultima vreme considerăm că trebuie să fim mult mai funk şi alea nu-s chiar funk.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 31


În noul album vor fi înregistrate voci feminine? Încă nu ştim. Încă n-am ajuns la voci, acum suntem la partea de suflători. Deci urmează şi vocile. Tobele-au fost trase, bassul a fost tras, chitările, clapele, percuţia a fost trasă. Urmează suflătorii şi pe urmă vocea, adică dezastru. Dezastru pentru că la unele piese chiar nu ştiu ce fac şi o să iasă o improizaţie în studio. Deci aveţi material pentru noul album. Avem 15 piese înregistrate. Acum să vedem cum vrem să le producem cât mai bine. După o lungă absenţă trebuie să fie un album foarte bun. Ceva nesigur din nou – când va apărea albumul? Asta nu putem fi siguri niciodată. Noi neavând niciun contract cu nicio casă de discuri nu putem să fim siguri. Îl tragem, după ce-l tragem îl mixăm, îl masterizăm şi începem în timpul mixajului negocierile cu ceva case de discuri care sunt curioase. Dacă nu sunt curioase de Blazzaj atunci probabil îl punem pe net. În cazul ăsta ar fi primul album independent? La primele două tot aşa am făcut, am tras noi albumele şi după aceea am negociat cu casa de discuri. Ne convine mai mult aşa pentru că nu avem nicio implicare în producţie şi facem ce vrem noi pe album. Că altfel auzim tot felul de voci din alea „ştii dar la piesa asta aş face un remix mai comercial, am reuşi să distrugem

32 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

radiourile”, tot felul de idei de oameni de case de discuri care au vândut înainte şampon şi acum cred că ştiu muzică. Sunt rău! O să aveţi pe albumul ăsta vreun material video, ca pe Macadam? Nu cred. Acum lucrăm la un videoclip la Funk Side of the Moon. O să fie un videoclip cu o animaţie stop frame. Şi cam în jur de 7-10 septembrie va fi gata. Probabil o să lansăm videoclipul ăla înainte de album. Cu ocazia asta vrem să mergem peste tot unde se poate. Am înţeles că piesele străine sunt pregătite pentru un single pentru promovare în străinătate. Sunteţi siguri că acolo aţi fi mai bine primiţi? Nu ştiu ce să zic… anul ăsta am avut trei ieşiri afară, la Berlin, la Stuttgart şi la Viena. La Berlin şi Viena erau comunităţi mari de români şi practic majoritar a fost publicul românesc. Dar la Stuttgart am dat peste un public care era publicul clubului care venea la fiecare cântare de acolo şi am observat că nu există bariere de limbă. Efectiv dacă transmiţi şi dacă tu dai tot ce poţi pe scenă ei simt vibe-ul pe care-l dai, simt energia pe care-o dai şi încep să rezoneze cu tine. Bineînţeles că ar fi un plus să înţeleagă versurile. După 15 piese nu ne-au mai lăsat să plecăm, am dat vreo trei bis-uri şi a fost foarte fain. Bine, am dat şi peste un public destul de fain, ascultător de muzică regulat, ce vin la concerte şi care au văzut foarte multă muzică la viaţa lor, erau chiar oameni de 65 de


ani care aveau la activ foarte multe concerte văzute şi erau extrem de entuziaşti. Aţi vrea să mai compuneţi şi alte piese în engleză? Ar putea să fie şi o a treia în engleză, asta numai de mine depinde. Deocamdată nu am nicio idee despre piesa aia, o avem doar înregistrată ca şi instrumental şi încă nu am nicio idee. Dar ideile vin în studio atunci. Până atunci îmi schiţez lucruri… S-ar putea să fie chiar şi-a patra. De fapt da: sigur sunt trei şi o să fie şi-a patra. Să înţeleg că modul de lucru este ăsta, mai întâi muzica şi pe urmă versurile? Nu neapărat. Sunt unele piese la care a fost prima dată ideea, versurile, şi apoi s-a compus muzica. Depinde de cine vine cu ideea, cum ne întâlnim… De exemplu la Rindeaua, Horia a venit la mine cu o temă de populară pe care a făcut-o el şi a venit ideea că zi şi noapte dăm la strung. Aia-i ideea. Strung, strung, strung, ştii? Şi după aceea am ajuns acasă, am stat, m-am gândit şi am ajuns a doua zi la sală şi am zis „nu strung, rindea!”. Pe loc s-a întâmplat tot, repetând, repetând, a fost o colaborare a întregii trupe. Sigur Blazzaj e o formaţie foarte bună românească. Sigur, cum să nu! Dar nesigur este termenul de comparaţie, mă refer aici la alte formaţii româneşti. Tu cum vezi lumea în care cântaţi? Eu cred că industria românească e foarte slabă. Numărul de trupe care apar nu este suficient. Mi-aş dori să fie o piaţă mai mare, mai multe cluburi, mai multe festivaluri. Sunt o mână de trupe dacă stai să le iei să le numeri. Şi unele apar, altele dispar… E o piaţă anemică, aşa aş spune. Dar ce îi face să renunţe? Sunt multe formaţii care încep bine şi apoi renunţă. Sunt mai multe cauze, şi prima e orgoliul. Se-ntâlnesc oameni cu orgolii destul de mari şi nu reuşesc să se-nţeleagă până la urmă. Dup-aceea există condiţiile tehnice care sunt strâns legate de public. Avem de-a face cu un fenomen în care publicul migrează spre alte zone unde se-aude foarte clar. Dacă pui muzică de pe CD, auzi foarte clar, totu-i bine. Ca să sonorizezi o trupă live trebuie să ai scule foarte bune. Şi-atunci publicul se duce la

concert şi are unele aşteptări şi ba fluieră, ba bârâie, ba nu se-aude vocea… Şi după câţiva ani de mers aşa la concerte descoperă şi muzica pusă direct de pe CD, care sună foarte clar, bine, puternic. Şi-atunci migrează din zona de live spre zona de discotecă. Spre zona de DJ, ca să zic aşa. Şi atunci te duci şi vezi un public care nu reuşeşte să asimileze tot mesajul pentru că nu te-aude bine. Şi nu se prea fac eforturi în privinţa asta. Există puţine cluburi care se respectă la modul ăsta, care vor să aibă un sound bun. Şi-atunci, de obicei, ducem cu noi cât putem de mult, ca şi scule, ca să sune bine. Uneori avem chiar şi mixerul pe scenă, pentru că e foarte important. Nu mai suntem în anii ’90 când orice staţie de chitară, dacă scotea un sunet toţi erau entuziaşti. Nu mai merge. De fapt tu concurezi cu DJ-ii şi cu cealaltă scenă care-i foarte clară din punct de vedere al sunetului. Ştim sigur că mai toţi membrii formaţiei au şi alte proiecte. Asta îi face membri nesiguri în Blazzaj? Nu ştiu. Asta-i nesigur. Nu ştiu pentru că depinde cât de mult sunt concentraţi pe proiectele alea. Depinde de ce fac proiectele alea. Unii o fac pentru bani, alţii o fac pentru plăcere, ştii? Sunt proiecte diferite. Acum, pentru toţi e o bucurie când ne întâlnim în Blazzaj, aia e sigur. Eu aş vrea mai multe întâlniri, dar cum ţi-am spus, trebuie să găsesc spaţiul, timpul în care pot să organizez o cântare sau înregistrări, pentru că la fel, şi cu înregistrările, e destul de greu. Mai ales că noi tragem în studioul lui Uţu şi atunci trebuie să fie şi Uţu acasă, şi când e el acasă trebuie să fie şi restul acasă, ca să putem. Şi atunci ne tot planificăm aşa, facem planuri. Din data aia până în data aia nu se mai întâmplă nimic, gata, tragem suflătorii. După aia sună unul cu trei zile înainte şi zice: „Uite, mi-au apărut nişte cântări, eu nu mai pot să vin în studio”. Bun! Hai să vedem care-i următoarea dată liberă. Nu poţi să restricţionezi, să spui „Nu, acum vii în studio, c-ai zis că vii să tragi”. Mai ales dacă lui îi apar cântări, şi din cântările alea el câştigă bani. Eşti foarte diferit atunci când eşti pe scenă cu Blazzaj decât atunci când cânţi cu IPR. Ai avut concert cu ambele în aceeaşi seară? Dacă da, cum reuşeşti să te transpui? Am avut! E destul de greu pentru că trebuie să te resetezi şi să te setezi pe celălalt set cumva. În Implant întâlnim o chestie foarte directă, şi acum mai mult cu introspecţie şi în Blazzaj întâlnim multă ironie şi mult umor. Amândouă fac parte din mine. Dar e clar, îmi trebuie un timp, cel puţin o trupă între cele două ca să reuşesc să intru în celălalt film. La FânFest am cântat într-o seară şi cu Blazzaj şi cu Implant, noroc că au fost două trupe între. După aceea la Peninsula am cântat pe la ora 5 pe scena principală cu Implantul şi după aceea de la ora 10 până la 12 jumate într-un cort cu Blazzaj. Şi după ce-am terminat ştiu că m-am pus cu basistul pe iarbă pe undeva, am băut jumătate de bere şi-am adormit instant. Efortul a fost foarte mare. Şi încă o dată în Bucureşti la Piranha. Atunci a fost foarte greu pentru că eram la trei săptămâni după operaţia de apendice. Şi nu m-am agitat aşa

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 33


mult pe scenă dar la Implant nu am reuşit să duc până la capăt concertul. Adică ultima piesă a băgat numai Bulbuc singur. Eu nu mai puteam, eram terminat. Cât de sigur eşti pe versurile pe care le faci? Foarte sigur! Tot timpul au un fir şi sunt cumva interconectate şi între piese, dacă reuşeşti să pătrunzi în universul lor, atunci o să le simţi. Fac referiri una la cealaltă. E o lume cumva abstractă şi fantastică dar care are rezonanţe în lumea reală şi corespondenţi tot timpul. Şi de acolo apare lumea asta, probabil dintr-un univers paralel. Cea mai evidentă linie directă cu lumea reală e în Ghetoul de aur. Da, da. Dacă ai observat, la toate oraşele, la marginea lor au apărut cartiere. Oamenii şi-au făcut casă în afara oraşului. Dar stau balcon în balcon şi bot în bot! Şi când ies afară, iese şi vecinul afară, şi într-un fel sunt tot cumva la bloc. Din cauză că oamenii care au vândut terenurile le-au împărţit în loturi cât mai mici, ca să scoată cât mai mulţi bani, atunci casele sunt foarte apropiate, cumva nu au intimitate. Şi pentru mine la un moment dat arătau ca nişte ghetouri, dar nişte ghetouri frumoase, de aur, unde stau oamenii cu bani. Simţi că ai resurse să mai faci versuri mult timp de-acum încolo? Chiar mă gândesc că nu am scos destul! Şi mai trebuie mult să scot. Chiar unele idei încă le am scrise, încă nu m-am atins de ele. Dar e posibil să mai dezvolt un proiect în continuare la care lucrez numai eu. De fapt am şi început să lucrez la el. Sunt mai mult idei de muzică de film, probabil. Toate-s nişte filme pe care le văd eu muzical efectiv. Nişte poveşti muzicale, cam aşa le-aş spune. Sub ce formă va apărea proiectul, cum o să-l înregistrezi? Când o să-l termin o să-l pun pe net. Nu-mi propun o formă cu care să ies în live, sau ceva de genul. Eu lucrez ca sound designer. Şi fac muzică pentru animaţii, pentru reclame, pentru documentare. Şi-atunci am foarte multe idei care nu se înscriu niciunde, nici în Blazzaj, nici în Implant. Când eşti sigur că o piesă e gata şi nu-i mai trebuie nimic? E greu! De multe ori consideri că o piesă e gata, o asculţi înregistrată şi nu-ţi mai transmite acelaşi lucru. O piesă cred că-i gata după ce o cânţi de foarte multe ori în live-uri. Când s-aşază ea. Când toată formaţia s-aşază cumva. Încă nu ştim să captăm lucrul ăsta în studio. Ar trebui să cântăm toţi odată, s-avem şi publicul cu noi ca să transmitem aceeaşi energie pe disc ca şi-n live. Cumva discurile ies mai septice, mai controlate şi nu mai e nebunia aia din concert. Ar trebui cred să înregistrăm un live şi să facem album. Este vreo piesă pe care aţi fost nesiguri la început şi pe urmă aţi văzut că a fost foarte bine primită? Da, de exemplu nu eram foarte sigur de Rindeaua. Nouă ne plăcea la momentul respectiv, când am compus-o, după aia am înregistrat-o şi am dat-o câtorva oameni s-o asculte şi primul val de corecţie a fost „bă, nu, e dezastru piesa asta, nu-i faină”. Şi

34 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

după aia am început s-o cântăm live şi am avut reacţii pozitive chiar şi de la ăia care-au zis „bă, nu-i bună piesa”. Probabil piesa, fără energia din live, părea foarte seacă. Dar nu poţi să controlezi tot procesul ăsta de compus, nu poţi să-ţi propui „acum fac numai aşa”, mai ales că-i foarte liber ceea ce se-ntâmplă în Blazzaj. Şi atunci nu ai cum să spui „bă gata, de acum încolo compunem numai în stilul ăsta”. Efectiv ce ne vine aia facem. Ce-i în guşă şi-n căpuşă, sau cum era. Eşti sigur pe vocea ta? Nu. Dar nu că nu sunt sigur pe vocea mea, atunci când sunt pe scenă şi cânt nu am absolut niciun dubiu de voce, dar ştiu că nu este o voce grozavă, ştiu foarte mulţi oameni care cântă mult mai bine şi au studii de canto. Eu consider că e mult mai important ce transmiţi şi felul în care transmiţi decât să cânţi corect la un moment dat. Adică am văzut foarte mulţi artişti care m-au impresionat mai mult prin felul în care cântau şi abordau publicul şi cum se mişcau şi ce transmiteau atunci decât altul care stă foarte ţeapăn şi cântă extraordinar de corect. Şi aici sunt multe exemple, de la Nick Cave până la Faith No More care sunt energie efectiv. Şi bine, albumele sunt frumoase, dar când îi vezi live e cu totul altceva. Să înţeleg că nu ai studii muzicale. Ce ai studiat? Nu, nu am studii de muzică. Tot ce am învăţat în muzică am învăţat singur. Mai nou, şi cu ajutorul colegilor de trupă. Am studiat construcţii-hidro. Politehnică. Deci relaţia armonică între apă şi baraj. Am observat că foarte mulţi politehnişti sunt înclinaţi spre muzică. Probabil educaţia pe care o avem a avut un punct în care nu aveai de-ales decât real-uman. Şi nu ştiai spre ce o să te-ndrepţi. Eu până în anul I de facultate n-am ştiut că o să cânt vreodată. Atunci ne-am hotărât cu nişte prieteni să facem o formaţie şi am început să cânt şi am ajuns vocal din întâmplare. Eu vroiam să fiu basist dar postul era ocupat. Fiecare şi-a luat postul lui şi eu am rămas: „Cine e voce?”. „Păi tu!”. „Păi cum eu?”. „Tu!”. „Bine, ok, hai, sunt eu vocal, asta este”. Ce s-a întâmplat cu prima formaţie? Psycho Pampers, formaţie de punk şi grunge, o combinaţie foarte dubioasă care s-a destrămat în momentul în care chitaristul şi vocalul s-au gândit să facă o trupă de hardcore care să se cheme Implant Pentru Refuz. Şi datorită plecării unui membru, mai multe. Formaţia era cunoscută local. Erau vremuri faine în care se cânta foarte mult. Nu era mult public. Se cânta foarte mult şi peste tot. Ştii să cânţi şi la alte instrumente? Te-a tentat vreodată să încerci şi altceva în formaţie? T: Da, am mai cântat la bass „Doina” şi Horia la voce într-un concert la Viking, unde la „Doina” ne-am schimbat toţi la instrumente. Am cântat „Doina” variantă change-overs. Altfel eu am chitară acasă, am clapă, deci cânt. Dacă-mi vine o idee pot să mi-o cânt şi să o înregistrez. Deci aşa basic ştiu acorduri de bază şi puţin mai mult decât atât dar nu sunt un instrumentist. Pot să merg cu nişte acorduri de bază la Horia şi la Uţu şi dup-aia ei dezvoltă tema. Dar e foarte fain că am instrumentele astea că nu


uit idei. Plus că e foarte fain să stai la pian şi să cânţi sau să stai la chitară şi să cânţi ore-ntregi pentru tine. Ce este alb în jazzul Blazzaj? Cred că spaţiul dintre noi. Ştii că mai nou în fizică spaţiul defineşte toată noţiunea, ordinea Universului şi spaţiul dintre noi este alb. Nici nu ştim la momentul ăla de ce-am ales Blazzaj, probabil cum suna, şi erau mai multe nume puse şi-am votat şi am ales Blazzaj că suna mai exotic aşa. Oricum jazzul nu mi se pare cea mai pronunţată nuanţă în piesele voastre. Nu nu, chiar deloc. Mie mi se pare acum, în mare măsură, funkul. Şi cred că în zona aia de funk ne-ntâlnim, de funk-rock. Am observat chiar ceva mai multă chitară pe ultimele piese. Aşa s-a-ntâmplat, nu-i nimic premeditat. Noi nu ucidem cu premeditare. Care este în mod sigur viitorul trupei? În mod sigur va fi un viitor album, un viitor videoclip şi o serie de concerte. Dar în mod nesigur? Vă doriţi să realizaţi lucruri care nu ştiţi dacă se vor împlini? E foarte bine să nu facem foarte multe planuri, cred că asta ne

şi ţine uniţi. Pentru că am mai făcut la rândul nostru planuri şi toate s-au spulberat şi atunci devii foarte stresat de lucrul ăsta şi foarte angoasat şi nu poţi să mergi mai departe, te închistezi. Eu cred că-i mai bine fără planuri, e mult mai bine, laşi să curgă totul de la sine şi lucrurile s-aşază până la urmă, nu există să nu s-aşeze. Asta-i aşa mai bănăţeneşte, nu le grăbim. Nu are rost să grăbim lucrurile. Care sunt lucrurile de care eşti sigur şi cele de care eşti nesigur? Sunt foarte sigur de potenţialul pe care-l am. Sunt nesigur de modul în care reuşesc să obţin cel mai mult de la mine. Adică îmi trebuie mult mai multă mobilizare. Încerc să nu-mi bazez siguranţa pe lucruri materiale, pentru că totul în jur este perisabil. Cât despre nesiguranţă, întotdeauna există o sumă de surprize, de lucruri care ţi se întâmplă fără să vrei. După un timp observi că ele trebuia să se întâmple pentru că altfel lucrurile nu se aranjau până la urmă. Şi sunt foarte nesigur de ziua de mâine, de exemplu. Nu ştiu ce-o să se-ntâmple, cât de bine o să fie… în afară de faptul, de exemplu, dacă am programat un interviu atunci sunt sigur că o să se-ntâmple interviul, sau o repetiţie. De asemenea sunt foarte sigur că locul meu e pe scenă, dar sunt nesigur în ce formă o să se întâmple, pentru că viaţa oricărei trupe e limitată cumva, e ca o relaţie. Dar ştiu că am ce să dăruiesc.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 35


(

În zilele senine, se vad Subcarpatii , Cum se lăsa soarele asupra Bucureștilor, am mers să-i întâlnim pe cei trei feciori în lăcașul lor de pe ulița Eroii Sanitari. Dintre ei, unul era dus hăt departe, la marginea mării celei mari. (Limun era la Limanu) De Dragoş Bulbeş şi Irina Vasilescu Foto: Ioana Bîrdu


Ca să ne cunoaștem un picuț, i-am întrebat întâi și-ntâi de obârșiile lor. Bean ne-a povestit despre trecutul lui de peste 10 ani în hip-hop, despre cum, „tinerel, șoricel” fiind, a dat de Blanoz la Roșia Montană și a început să cânte cu ei. Apoi lucrurile s-au întâmplat de la sine, cunoștințele și prieteniile s-au legat singure. Despre Limun ne spune că este un „foarte talentat DJ”, unii dintre puţinii din România capabili să participe la un DMC. Andrei nu prea a vorbit. În „viața reală”, face web design. Cât despre visuals, a început la Blanoz. Colaborează cu Subcarpații de aproape un an, și totul merge din ce în ce mai bine. A fost cooptat pentru a asigura bunul-simț al reprezentațiilor – a înlocuit vizualurile și logourile nepotrivite care se proiectau în timpul concertelor cu materiale create special, în ton cu melodiile. Despre frăția de cruce Andrei: Chiar stăteam și mă gândeam la toată treaba asta… Cred că un lucru care ne aduce împreună în Subcarpați este bunul simț. Adică asta m-a făcut să vreau să continui alături de oamenii ăștia, că idei bune se găsesc întotdeauna. Bean: Da, și nu folosești cuvinte mari degeaba. Dacă ne vedem și la anul în aceeași formulă o să batem vorba aia, că românul individual e genial, dar în echipă e varză. A: …și să respecți lucrul ăsta pe care îl faci, ca să ajungi să câștigi respect și din partea altora. B: Deja mai avem puțin și facem un an de când colaborăm pe partea de grafici, de proiecții vizuale. O să fie din ce în ce mai bine, exact cum am prezis, cum e și normal, dacă ai răbdare. A: (râde) Și Bean are răbdare. B: Avem, avem… n-avem ce face, adică na. Mi-a crescut barba, mă…! Despre ăi mai bătrâni și prieteșuguri B: Păi după colaborarea cu Blanoz deja lumea era acolo, nu mai trebuia să-i cunosc… Matze, Vasile, toată gașca de dinozauri (râde). Într-adevăr, e o gașcă. Ne vedem unii în casele altora, nu numai la scenă, „eu cânt înaintea ta sau el cântă înaintea mea?” Am fost de vreo două-trei ori la ziua lui Vasile. 4 iulie… A: A pus 12 ore la nunta ta. B: Da, da da, a pus muzică și la mine la nuntă. Băiat de comitet. E din familie, cum se spune. Aia e. Și-așa, feciorii noștri s-au strâns laolaltă, ș-au sădit p-un picior de plai vlăstarul Subcarpați. Cum de Subcarpați? B: Crescând la țară, am avut un contact frecvent cu muzica folclorică. Şi am făcut un mix cu ce-am știut să fac pe calculator, producția, beat-uri, în special hip hop. Am venit cu această pornire, am vrut neapărat să cânt folcloric. Așa… era o simplă pasiune, nu aveam de gând să ies pe scenă undeva. N-aveam niciun soi de plan. Despre mușteriii Subcarpaților B: Recunosc, ne-am subestimat la un moment dat. Am crezut c-o să fim o trupă de nișă și-o să avem vreo câteva sute de oameni care ne ascultă și sunt interesați cât de cât, dar treaba a explodat… A explodat, ăsta e cuvântul potrivit, și mi-am dat seama că, fără să vreau, na… Am… am atins un buton, s-a deschis un portal, și acuma încercăm să ne canalizăm energia să ținem por-

38 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

talul ăla deschis. Şi v-am spus și ce vrem să facem pe viitor. Să menținem energia, pentru portal (râde)… Despre meșteri și cârpaci B: Păi cred că suntem acrobați pe o sârmă foarte subțire. Dacă dai un pic mai la stânga sau mai la dreapta, te duci către extreme și către penibil. Proiectul ăsta și trupa au început fix din plăcere, nu din interese comerciale. Este foarte ușor să-ți iasă un kitsch dacă îți vine să combini muzica modernă cu beat-urile balcanice. Încercăm să n-o dăm în clișee. N-am încercat să speculez partea comercială a folclorului românesc, aia de pahar. Că na, de obicei asta fac majoritatea. Folclorul nostru, ca orice stil în muzică, are o parte mainstream. Ei iau piesele alea pentru că sunt foarte ușoare și spun cât de ușor e să stai la un bar, să mai bei un păhărel, să ne mai veselim nițel și faze de genul ăsta. Dar sunt și alte muzici… Alea pe care nu prea poți să le remixezi, să le pui un beat în față și să apari pe Pro TV, știi, într-un platou, cu de-ăia îmbrăcaţi în flăcăi și cu „haide-haide!”. Și noi am încercat să redăm într-o lumină modernă fix sunetul ăla cât mai sincer și cât mai frumos. A fost plăcere pură și cred că asta s-a simțit mai departe de cuvinte. Din punct de vedere muzical, este folclor într-o lumină modernă. Folclorul este de bază și beaturile sunt pentru a traduce mesajul muzical. Și funcționează, asta-i foarte mișto. Și unii oameni ne spun că au început să asculte folclor și să aibă un respect anume pentru chestii nevăzute odinioară. Despre deschiderea ochilor B: Se pare că nu s-a format numai un stil muzical, cred că e un pic mai mult. S-a format așa, un soi de comunitate de oameni care simțeau ei ceva sau intuiau ceea ce vroiam să spunem. Trebuia doar să spună cineva, ca să le-aducă aminte sau să-şi dea praful la o parte. Şi asta e, cumva, o țintă a noastră. Pânaici – să promovăm folclorul. Mai departe, nu știu, dacă vrea cineva să salveze țara asta… Noi, cu toată bunăvoința și tot spiritul revoluționar pe care îl putem avea, n-o să avem ce face și o să rămânem tot la partea muzicală. Evident c-o să vorbim de Iancu Jianu, de un haiduc, dacă lumea vrea să facă o asociere cu timpurile noastre, nicio problemă, da’ main act va fi folclorul, muzica, și dup-aia… Dup-aia zona asta, de a folosi folclorul pentru a controla mase. Sau pentru a comunica cu mase, că-i urât cuvântul „control”. Exact asta a făcut comunismul, controlul maselor. Noi îi spunem omului „Bă, stai puțin. Tu, care asculți dubstep, poți fi compatibil și cu genul ăsta, însă ai fost hrănit cu ceea ce nu trebuie”. Rolul nostru ar fi să le punem sare și piper pe mâncărică. Despre cântări din moși - strămoși și de ce sunt ele hulite B: Folclorul a primit două mari lovituri. Odată comunismul s-a folosit de el pentru a crea un spirit de-ăsta, naționalist așa, destul de efervescent la ora aia. Și poate oamenii au prins un soi de boală, așa, pe partea aia. Și a doua este asemuirea și asocierea folclorului nostru cu maneaua și cu zonele astea un pic mai… triviale, ca să spun așa. Canalele gen Etno TV, Taraf TV etc. speculează acea parte comercială. Astea ar fi, cred că, două cauze. (ironic) E bine, știi? Că ăia care au trăit partea aia comunistă sunt părinții. Şi tinerii sunt loviți pe partea ailaltă, cu asocierea. Adică sunt blocate amândouă generațiile.


Despre cântările Bucureștilor B: Acuma folclorul bucureștean e revitalizat de „Trei parale”, trupă de muzică arhaică din zona sudului. Muzica bucureșteană are o personalitate aparte, știi foarte bine. Turcii au venit și-au stat ceva vreme, și se cunoaște zona de Țarigrad, de Bizanț. Sunt elemente turcești, grecești, aromâne în zona Bucureștiului. Anton Pann a făcut o treabă destul de drăguță cu muzica, în special cea din zona Bucureștiului. Da, ulterior am descoperit asta cu folclorul bucureștean. În rest ne-am cântat locul de unde suntem. „De la Bărcănești în vale m-am născut și este jale”. Despre dragostea de țară B: E o întrebare complexă asta cu patrioții. Eu sunt patriot când mă gândesc la o perioadă interbelică. N-aș fi foarte patriot pentru ce se întâmplă în momentul ăsta. Sunt patriot prin prisma folclorului. În cazul ăsta avem ceva foarte tare. Astea sunt motive care mă fac să apreciez valorile țării. Acuma poate le dezgropăm mai ușor. Noi încercăm. Evident că sunt alții care or să facă treabă și mai bună. Despre o țară ca în basme A: Noi nu suntem idealiști, și atunci e greu să vorbim de România ideală… B: Problema e cu relația între oameni. Aia ar fi. Dacă relația între oameni ar fi una ideală, cred că atunci vom avea și o Românie ideală. A: Și începând de la familie, nu de la guvern. Despre ciocoi și alte vorbe cu tâlc B: Și politicienii ăia sunt vecinii cuiva, nu-i o fermă de politicieni, undeva prin Băneasa. Ar exista ora de meschinării, ora de furt… Dar ei sunt tot dintre noi. Vorba aia, clasa politică spune ceva și despre caracterul populației. Ar fi trist, da, dar să știi că există o tristețe la noi în România, una reală. Asta e, trebuie să ne împăcăm cu ea. Poate noi suntem aici cool, în Bucureștiul ăsta, da’ dacă ieșim un pic la 30 de kilometri, vezi că trăim izolaţi într-o lume modernă. Probabil că prezentăm simptomatologia normală a unei țări care nu a avut o tradiție a meșteșugului în trecut. În Evul Mediu, în care alții deja făceau rotițe și alte chestii, noi încă stăteam ba cu tira de austro-ungari, ba cu tira de turci, în hut-uri din alea pe sub pământ, și asta e. Suntem un popor normal. Ieșit după o perioadă de comunism… E și foarte greu ca după 20 de ani să se schimbe totul. Tre’ să muncim. Dar separat de clasa politică. De ce să-ți bagi pula în țara ta doar fiindcă ăla fură? Ăla-i un găinar și-o să trăiască cu asta, știi? O să trăiască mai mult și mai bine ca mine, dar e un găinar.

Despre ticluiri ce vor veni B: Proiecte de viitor? Avem, dar n-am putea să ne pronunțăm deja. Poate un eveniment mai grupat, mai mare. Lansarea albumului 2 Culese din Cartier, poate o s-avem nu numai muzică, ci și alte chestii. Da, da, da, clar. Căutăm, trebuie, next step. Mereu căutăm next step. Suntem cu ochii pe el. Înainte să plecăm, Bean și-a amintit despre next step: videoclipul Ța, Ța, Ța, Căpriță, Ța, care ar trebui să iasă un pic înainte de publicarea articolului nostru. I-am lăsat pe Subcarpați să pășească mai departe, cu un picior în opincă și altul în All Stars, mânați de sinceritate și bun simț, pe plaiurile muzicii autohtone. Minunată urbe, vă rog să aplaudați - ați citit de Subcarpați!

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 39


Despre echilibru, experimente si planuri de viitor , În înregistrări, Blue Nipple Boy sună curat, relaxat şi funky. În concert, cei cinci sunt plini de chef şi umor. rAM a vrut să afle şi ce se întâmplă în culise şi a primit răspunsurile de la Adrian Carciova şi Cătălin Boltaşu. De Raluca Ioana Popescu Foto: Matei Buta

Raluca: Deşi sunteţi „tineri” ca trupă, aţi trecut deja prin câteva schimbări de componenţă. Ce nu mergea? Adrian: Nu au mers oamenii, ca de obicei. Nu au înţeles ideea trupei. Cătălin: Până acum, totul a mers conform planului, însă nu poţi merge mai departe cu oameni care nu cred în ceea ce fac sau au întotdeauna o altă părere decât a ta. Schimbările s-au petrecut la momentul potrivit şi au fost de bun augur. Pur şi simplu, totul s-a petrecut într-o ordine firească. Acum aţi găsit formula perfectă? Adrian: Deloc. Sau poate că am găsit-o şi încă nu ne dăm seama. Cătălin: Nu poţi şti niciodată dacă ai găsit formula perfectă. Personal, nu prea cred în formule perfecte. Întotdeauna trebuie să realizezi un echilibru între membrii unui grup, iar echilibrul presupune şi mici compromisuri de ambele tabere. Lucurile pot merge sau nu, iar problemele pot să apară după o lună sau după 5 ani. Important este cum le depăşim. Cum vă înţelegeţi din punct de vedere muzical? Mergeţi toţi în aceeaşi direcţie sau negociaţi înainte de a înregistra? Cătălin: Inclusiv din punct de vedere muzical suntem diferiţi, iar asta ne bucură teribil. Ne înţelegem bine pentru că încercăm să comunicăm cât mai mult între noi. De fiecare dată când sunt diferenţe de opinie, ne aducem aminte de direcţia pe care am trasat-o pentru trupă şi în principiu, mai toate diferenţele dispar. Pentru noi înregistrarea e ultima etapă din apariţia unei piese noi. Slavă Domnului, totul se întâmplă înainte de a înregistra piesa. Certuri, păreri, schimbări, brainstorming-uri… le epuizăm până să decidem data de înregistrare. Apoi mergem în studio şi fiecare ştie ce are de făcut. Adrian: Merge fiecare unde vrea. Ideea trupei e de libertate a genurilor muzicale. Mi se pare ciudat că

40 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

majoritatea trupelor ascultă diverse genuri de muzică, dar cântă doar unul. De versuri cine se ocupă? Cătălin: De versuri se ocupă Adrian şi mă bucur mult… Au în spate foarte multe poveşti. Adrian: La versuri nu pot decât să… observ, că majoritatea sunt suprarealiste. Puţine trupe indie de la noi au videoclipuri. Cum a fost la filmările pentru Bear Comes Naked şi ce reacţii a stârnit clipul? Cătălin: Toate trupele care se respectă şi iau în serios ceea ce fac au clipuri. Nu contează dacă sunt indie sau mai puţin. În 2011, dacă faci muzică, trebuie să ai şi clip. Nu se poate altfel. Filmările pentru BCN au fost haioase, obositoare şi cu temperaturi de peste 30 de grade. Reacţiile sunt cele pe care le merităm deocamdată: pozitive. Adrian: La filmări mi s-a părut incomod spre enervant şi pe alocuri distractiv, dar rezultatul e în regulă. Clipul nu a prea avut şansa să fie vizionat, dar cei care l-au vizionat s-au folosit mult de cuvântul „drăguţ” în comentarii. Ca ascultători de muzică, ce vă place? Ce artişti aveţi pe repeat în playlist? Cătălin: În general, ne plac formaţiile cu atitudine. Genurile contează mai puţin atât timp cât piesele sună bine. Ne-ar plăcea să petrecem un weekend relaxant cu Jamiroquai. Adrian: Jerry Seinfeld, Eddie Izzard, Dave Chappelle şi Louis CK. De ce un cover după Inna? Să ne aşteptăm şi la altele? Cătălin: S-a întâmplat să fie Inna şi nu Lady Gaga sau Rihanna. Pur şi simplu, am vrut să vedem cum ar suna o piesă mainstream, arhi-cunoscută, făcută


din sample-uri în câteva ore de lucru pe ritmuri mai serioase. Bineînţeles, am vrut să testăm şi dacă ne ajută să ne promovăm mai uşor. Răspunsul e variabil, depinde din ce perspectivă privim lucrurile. Probabil că pe viitor vor apărea şi alte piese transformate de BNB… Nu ne-am propus încă. Adrian: Am vrut să demonstrăm că nu prea contează ce versuri ai în piese atâta timp cât ele, în ansamblu, au un vibe plăcut. Şi, bineînţeles, a fost la mijloc şi curiozitatea: oare cum ar suna Inna pe ritm de bossa? Cum a fost la B’Estfest? Cum v-a primit publicul? Adrian: Ne-am simţit bine şi am fost jucăuşi, iar publicul a fost receptiv la treaba asta. Cătălin: Ne-am simţit ca într-un weekend la iarbă verde. Ne plac foarte mult festivalurile, mai ales cele mari. Publicul s-a aşezat relaxat pe iarbă, ca la un festival de film, iar până la final majoritatea

oamenilor erau în picioare cu zâmbetul pe buze. A fost drăguţ! Acum, care e ţinta? Fericirea muzicală e underground sau pe scenele mari? Cătălin: Fericirea e pretutindeni, şi în underground şi în mainstream, nu e nici o diferenţă, proporţiile diferă, atâta tot. Iar nouă ne plac dozele mari de fericire! Adrian: Eu cred că nu e nici în underground, nici pe scenele mari, e într-un loc mult mai intim. Ţinta noastră în momentul de faţă e să omogenizăm trupa şi să surprindem plăcut prin piesele noastre. Şi pe viitor? Ce mai auzim, pe unde vă mai vedem? Cătălin: În toamnă vă livrăm noi single-uri, iar până atunci poate ne vedem la Peninsula sau Vama Veche. Adrian: Pentru detalii, suntem în fiecare zi pe pagina noastră de Facebook, care poartă numele trupei.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 41


RECOMANDĂRI My Way Ian Brown 2009 Polydor Records Ian Brown are cu siguranţă un drum al său. Iar acest legendar drum al vocalistului de la The Stone Roses este descris pe îndelete în al şaselea album solo intitulat sugestiv My Way. My way adică his way adică… …drumul fiului unui băiat sărac, aşa cum îşi evocă viaţa în Crowning of the poor; …drumul unui om unic, Just Like You şi la fel ca toţi ceilalţi; …un drum din care a învăţat că „all good things do truly come to an end”, însă a continuat să strige Always Remember Me; …un drum unde Vanity Kills, iar totul trebuie făcut pentru oameni, şi nu For The Glory; …drumul unui Marathon Man care aleargă să-şi îndeplinească toate visurile. Un maratonist al cărui nume este an anagram of his Own Brain; Acesta este drumul lui Ian Brown, care By All Means Necessary a reuşit să ajungă So High… acolo unde „money it don’t buy your love, redemption, hope or style” şi unde îi este mai uşor să Stellify, în constelaţia brit-pop-ului.

De Teodora Ştefan Psyence Fiction UNKLE 1998 Mo’ Wax

Primul album UNKLE, de pe vremea când grupul însemna James Lavelle și DJ Shadow (cel din urmă fiind și producătorul discului), surprinde energia străzilor de la sfârșitul anilor ’90 într-o dublă expunere de hip-hop și muzică electronică, executată prin filtrul întunecat al trip-hopului. Alert, populat de colaborări și îmbinări de sample-uri muzicale și cinematografice, albumul pare munca unui cleptoman obsedat de reordonarea lumii. Traversarea lui e un experiment în care se administrează un amestec de cultură grafitti, Star Wars și alienare punctată impecabil prin însoțirea cu Thom Yorke (pe anesteziantul Rabbit in Your Headlights), Richard Ashcroft (pe reeditarea singurătății în Lonely Soul) sau Ian Brown (Be There). Unde Psyence Fiction poate rata la coeziune, câștigă la universalitate. Versatil ca fața unui cub rubik, devine prototipic pentru parcursul de după al trupei, schimbător muzical și la nivel de componență.

De Mădălina Sicoi

A fost odată Şuie Paparude 2008 Cat Music

În 2008, Şuie Paparude au lansat A fost odată, cel de-al şaptelea album, şi simultan au pus punct luptei mele interioare cu privire la muzica lor (pe care refuzam anterior să o ascult de teama alunecării în mainstream – ne-am intersectat pentru prima dată pe nişte terase de pe litoral), ezitarea fiind înlocuită de fredonări ce pendulau între energic si bizar. Zona electro-underground a albumului este condimentată cu piese ludico-ironice (Proverbe), acordurile minimaliste (A fost odată) alternează cu cele feerice (Cu zâmbetul pe buze) şi, aşezate pe fundalul unui beat contagios, toate elementele aparent distincte converg spre o efervescenţă ce guvernează melodiile şi totodată, atmosfera generată. Ingredientul-minune de care m-am lăsat cucerită a fost însă, mai presus de toate, capacitatea de a te plimba cu viteză de la melancolie la dans dement, simultan lăsându-ţi libertatea de a contopi propria stare cu muzica, într-o manieră unică.

De Maria Laura Sarivan

Recenziile câştigătoare în urma concursului lansat pe Facebook pentru invitaţii duble la Control day.out.


A fi ceea ce esti ,

„Omul este ceea ce face”, spune celor care îi cer să vorbească despre ea. Totodată, crede că muzica nu se explică, ci pur şi simplu se cântă şi se ascultă. Pur şi simplu se face. Iar de aici, lucrurile încep să se lămurească. Luiza Zan este ceea ce cântă, ceea ce predă studenţilor sau elevilor ei, ceea ce simte. Fără de ce-uri, fără explicaţii, fără judecăţi. Unele lucruri în viaţă pur şi simplu se întâmplă. Se schimbă din mers, se învaţă, se improvizează. De Cosmin Dodoc-Marina şi George-Mihai Irimescu Foto: Vlad Bîrdu

44 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


A

fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost nu v-aș mai povesti. Punct și de la capăt. A fost și este în continuare un personaj care se numește Luiza Maria Zan, desprins dintr-o carte de povești sau mai bine spus desprins din cartea ei de povești.

Se făcea că eram la un moment dat la o ședință de redacție și fiecare venise cu propuneri, fiecare își apăra punctul de vedere, fiecare își susținea personajul, de ce să fie următoarea copertă rAM, de ce, de ce… Am întrebat la un moment dat: Ce-ați spune de Luiza Zan? George a fost primul care a sărit fericit, da, super idee și așa i-a rămas numele. Întâmplarea a făcut că avea concert tocmai într-unul din locurile noastre preferate peste câteva zile. Nu se putea mai bine. În ziua cu pricina, ne înfiinţăm cu ceva timp înainte de începerea concertului la terasă, să ne luăm în primire rezervările. Am observat masa artiştilor: Luiza Zan, Mircea Tiberian şi Eddie Neumann. Inima în dinţi, numărul anterior cu Dan Perjovschi triumfând pe copertă şi ţup la masa lor. Mă adresez direct Luizei. Încerc să-i transmit în câteva cuvinte ce facem noi, ce înseamnă revista, i-o înmânez şi îi spun că este pentru ea. Mă ascultă atentă, deschisă, surâzătoare, îmi pune întrebări, răspund, mai că ne-am întinde la discuţii, însă era înainte de concert. Domnul Tiberian spune că trebuie să facă programul pentru concert. Îmi cer scuze şi plec spre masa mea. Încrezător. Peste câteva minute silueta firavă a Luizei se îndreapta către bar. De fapt, către masa noastră. Nu, către bar. Nu nu, către noi. Cu revista în mână, surâzătoare, puţin neîndemântică dar plină de încredere în sine. Ne spune că este foarte frumos ceea ce facem şi că ar fi onorată dar totuşi să îi dăm timp să citească revista mai pe îndelete. Vrea să-mi dea o adresă de mail să stabilim detaliile. N-am pix. Luiza zâmbeşte şi vrea să caute ea. Are George. N-am pe ce să notez. Îmi vede cartea pe masă. Citeşte întâi pe copertă Luminiţa, mon amour. O trădează surâsul, probabil a citit-o pentru că în colţul gurii murmură un „frumos” dezarticulat. Pe ultima pagină notează adresa de mail. Nu, nu e publică. Îi mulţumim şi ne aşezăm confortabil pentru concert. Vocea ei caldă şi în acelaşi timp puternică se îmbină perfect cu pianul lui Mircea Tiberian. Eddie Neumann e şi el acolo. Saxofonul lui umple terasa. Concert superb, întrerupt din păcate mai devreme de ieşirile melomane ale unui turist rătăcit şi ameţit care vroia să cânte cu ei. Luiza, impecabilă stăpânire de sine. Se încheie concertul, plecăm surprinşi de unde dintr-o femeie atât de mică iese o voce atât de frumoasă. Trimit un mail a doua zi. Răspuns imediat pozitiv. Vorbim în jurul datei de 8 august. Excelent. La telefon vocea Luizei pare altfel. La fel de încrezătoare, dar poate mai calmă. Sau poate încearcă să audă mai bine ce spune cel de partea cealaltă a firului. Stabilim când şi unde să ne vedem. Propun Green, ea propune Serendipity. Accept pentru că îmi spune că acolo se simte cel mai bine din tot Bucureştiul. Iar noi asta ne dorim. Să fie ea, să fie confortabilă şi să ne răspundă liniştită la întrebări. Piaţa Romană, trafic, căldură mare. Mai avem 5 minute până la ora 15.00, ora de întâlnire. Sună telefonul lui George. Vlad, fotograful, ne transmite că a ajuns şi că s-a întâlnit cu Luiza. Ajungem repede. La timp. Cu două minute înainte de timp. Terasa este

liniştită şi liberă. Luiza pe leagăn, Vlad jucându-se cu pipa. Ne salutăm. Ne scuzăm că am întârziat, cu toate că nu întârziasem. Mai încolo ne-am dat seama că Luiza nu suportă să întârzie, pentru că nu are timp. Nu suportă nici ca cei pe care îi întâlneşte să întârzie. Ne facem comozi, spunem o glumă, deschidem discuţii, ne tatonăm unii pe ceilalţi şi prindem încredere. Ne întreabă ce vrem să bem iar noi ne uităm surprinşi unul la celălalt de ce ne cerea ea comanda. E de-a casei, ne spune, şi noi ne gândim ce fază tare: noi o chemăm să-i luăm interviu iar ea ne ia comanda. Hotărâm să începem.

Luiza Maria Zan este o tipă cu capul în nori. Surprinzător, pentru ea boemia înseamnă să vadă întotdeauna partea plină a paharului, care nu ţine numai de a fi pozitivist ci şi de a fi boem. Spune că în general este un om echilibrat căruia totuşi îi este foarte greu să aleagă între partea realistă şi partea idealistă a vieţii. Aş fi vrut să-i spun, dar o spun acum, că într-adevăr pare un om echilibrat. Boemia deschide bine discuţia şi o face să se gândească la visele ei absolut ridicole. Zâmbeşte când spune asta crezând că o să râdem de ea. Rablă amărâtă, un Golf 2 pe care să-l tuneze e doar unul dintre ele. Luiza îşi pune dorinţe în fiecare an pentru anul următor. Îşi pune dorinţe realizabile şi i se împlinesc de fiecare dată. Îi dorim să i se îndeplinească şi de acum încolo. Nu are un vis american, dar: „Vreau să fiu cel mai bun om care-aş putea eu să fiu. O să descopăr la un moment dat ce-nseamnă asta şi o să zic. Dar deocamdată ştiu că vreau să mă-mbunătăţesc. La capitolul mulţumiri aş vrea să mă-mbunătăţesc, să fiu mai recunoscătoare. Ăsta ar fi unul din visuri. Să pot să zic cu mai multă umilinţă şi cu mai multă sinceritate «mulţumesc». Încă nu pot să fac, sunt cam prea mândră. Adică sunt la vârsta la care mi se pare că, într-o anumită măsură, lucrurile care mi se întâmplă, alea bune, mi se cuvin. Şi nu e chiar corect.” Luiza este un muzician împlinit. A câştigat premiul special al juriului la festivalul de la Montreux în 2003. Da, la Montreaux. Cel mai mare festival de jazz şi totuşi cred că sunt puţini cei care ştiu că o româncă a ajuns acolo şi a mai şi câştigat. Poate mai mulţi îşi aduc aminte de premiul de la Cerbul de Aur cu trupa Slang din 2004. Luiza trăieşte prin muzică, dacă nu de când s-a născut, cel puţin de la 4 ani când cânta Frunzuliţă Dalior în starea cea mai pură, neatinsă şi fragedă. O cântă şi peste 20 de ani, poate nu atât de pură, dar cu siguranţă cu vocea şi fiinţa mult mai pline. Întoarsă dintr-o tabără de jazz, ne povesteşte cum simte ea muzica şi cum o explică studenţilor de la Conservator şi oamenilor care vor s-o asculte. „E interesant că vine întrebarea asta acum pentru că uitându-mă în urmă realizez că n-am vorbit foarte mult despre muzică în sine, am vorbit despre a fi om mai mult decât despre a fi muzician. Despre rolul nostru pe pământ, aşa, la modul fantezist, şi mai puţin despre noţiuni de tehnică, pentru că eu spun că a fi muzician e una, a fi cântăreţ e un pic altceva. A fi cântăreţ e foarte simplu. E foarte complicat să urci pe scenă şi să laşi pe toată lumea să înţeleagă că asta-i o artă şi nu e o chestie pur organică şi atât. Că ţine şi de creier, ţine şi de exteriorul uman şi aşa mai departe. Cum explic… în primul rând prin

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 47


exemplificare. Eu cred că muzica se fură. Se învaţă furând-o. Prin exemplificare şi, bineînţeles, există mulţi ani de studiu. Practic, de la 3 ani lucrez cu note muzicale. Dar cum explici muzica unui om care n-are nici o legătură cu ea? Asta-i mai complicat. Cum relaţionezi cu un om care nu înţelege limbaj muzical, dar înţelege muzică. Dar nu înţelege note, nu înţelege partitură, nu înţelege cheia sol.” Pentru Luiza tonalitatea majoră seamănă cu un răsărit de soare, în vreme ce tonalitatea minoră seamănă cu o ploaie, iar muzica e despre tot ce ce vede şi ce mişcă. Câteva rafale de vânt fac frunzele să foşnească. Îmi dau seama că are dreptate şi tac. Luiza apreciază Conservatorul pentru rigoare şi programul susţinut de studiu. Progresul nu se poate realiza fără muncă, spune ea. Ochii îi strălucesc şi vrea să ne împărtăşească ceva. A descoperit ceva de curând, de foarte curând chiar, mai exact cu o seară înainte, când a vorbit cu un bun prieten şi profesor în State: „El zicea aşa: «Orice frază posibilă să o închei cu cuvântul englezesc yet». Încă. Încă! Nu am învăţat nimic de la cursul de istorie a muzicii… încă! Asta înseamnă să te duci la şcoală şi porneşti cu jumătate de gând pozitiv, referitor la şcoala aia.” Constatăm că Luizei îi place yoga. Nu s-ar spune la cât de multă energie debordează dar probabil că are nevoie şi de momente de linişte cu ea însăşi. Aplică tehnici de concentrare şi în viaţa reală, care spun cam aşa: „în momentul în care omul e concentrat pe un anumit lucru ajută-l să se concentreze şi să se scufunde în lucrul ăla până când se elimină tot motivul pentru care el e complet cuprins de gândul ăla şi-apoi poţi să lucrezi cu el. Să folosesc exact exemplul ăsta pe care l-a dat cineva… Krishnamurti zice-aşa: dacă copilul se uită pe perete şi vede o şopârlă şi profesoara îi spune «nu te mai uita la şopârlă, concentrează-te aici că învăţăm despre logaritmi» copilul nu se poate concentra la logaritm chiar dacă se uită la el pentru că gândul lui e-acolo şi-atunci profesorul trebuie să-i zică, dacă e deştept «haideţi să ne uităm cu toţii la acea şopârlă timp de 2 minute» şi-apoi când s-a consumat toată energia respectivă putem să ne concentrăm la ce-avem de făcut. Şi asta se poate aplica în tot ceea ce ţine de arta predatului, în primul rând, că şi-asta-i o artă.” Nu crede că există cineva diferit. Crede că toţi suntem la fel. Şi mai crede că nu există oameni buni sau răi, ci că există oameni şi-atât. Totuşi, există diferenţe la nivel social. Mă încrunt puţin şi încearcă să ne explice ce a vrut să spună cu asta, referindu-se şi la studenţii ei: „Să zicem că după un număr de ani de lucru, de experienţă, de concerte, mi-am creat un sistem care-i un pic diferit de al lor. Deci diferenţe sunt la nivel social în sensul că mie mi-e mai uşor să găsesc o cântare decât le este lor care au 19 ani sau 20 de ani. Mi-e mai uşor să dau un telefon şi să zic vreau să cânt în seara asta c-am eu chef, vreau să dau o petrecere la Green Hours sau la alte cluburi şi să găsesc mai multă deschidere decât ar găsi ei. Din multe puncte de vedere îi consider pe studenţii mei mult mai norocoşi decât mine pentru că au un avantaj: avantajul că eu pot să le vorbesc de experienţa mea şi ei să înţeleagă dacă înţeleg şi să profite şi să se mişte un pic altfel atunci vor ajunge la 31 de ani mult mai departe decât mine. Din punctul ăsta de vedere ei sunt avantajaţi.” A resimţit de când era

48 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

mică lipsa unei persoane care să-i spună care-i faza cu jazzul vocal şi o spune sincer că în ţara noastră sunt puţine vocaliste de jazz. Nu există o nişă pentru jazzul vocal şi nu există o ştampilă clară „ vocalist de jazz”. Ei doar cântă şi asta ne bucură pe noi, publicul. Tranşantă, dar fără răutate ne transmite limitările industriei noastre muzicale: „Nu e ca la pop, sau mă rog, dance, sau cum se cheamă. Acolo e clar: blondă, silicoane, nasul


făcut, lalala, dimensiuni, unde e de preferat să lucrezi numai cu anumiţi oameni, că dacă lucrezi cumva cu alt compozitor s-a terminat, eşti o non-valoare.”

M

ai bea din când în când din cafea, de limonadă deocamdată a uitat. Nu uită să ne mai aducă aminte faptul că îi

place să vorbească. Dacă are cu cine şi cui. Se pare că suntem o companie plăcută sau cel puţin nişte ascultători buni pentru că vorbele ei curg foarte uşor, neforţate, iar ea le lasă să vină spre aparatele noastre de înregistrat şi spre noi. Ne spune că se consideră prietena studenţilor şi nu un model, că vrea să fie un model pentru copilul ei iar pe studenţi îi trimite pe toţi cu urechea spre Vest. Discuţia despre modele însă alunecă spre sfera „norocului”.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 49


Se consideră cel mai norocos om din lume în perioada asta. Se vede că transmite bucurie şi linişte. Nu uită de modelul ei, nu neapărat de profesor sau artist, ci de femeie care a iubit, Maria Jana Stoia pe care, iată, se consideră norocoasă pentru că a întâlnit-o. Iar un alt lucru foarte important învăţat de la ea este faptul că, în orice faci, este foarte important să cunoşti omul cu care lucrezi. Ne aruncă de la Nat King Cole la Diana Krall, ne vorbeste despre cursuri de artă şi apoi ne face să plonjăm adânc: „Eu am zis întotdeauna: nu există original, dar există personal! Nu există original dar nu poţi să fii o copie fidelă. Să fii tu!” Al doilea moment în care toţi ne blocăm şi uităm de întrebări. Explicaţia vine cu aceeaşi naturaleţe ca şi la restul întrebărilor: „Chiar când am început să fac jazz, profesorul meu de atunci, Rick Condit, saxofonist, mi-a zis: „tu din acest moment, cel puţin un an de zile, nu mai ai voie să asculţi Ella Fitzgerald. Deloc! Nici dacă auzi la radio, închizi! Faci tot posibilul să sune vocea ta ca a ei şi nu înţelegi că nu se poate! Oricât te-ai strădui n-ai să ajungi acolo, ai să ajungi o imitaţie ieftină. Nimeni nu vrea să plătească 50.000 de euro pentru o imitaţie Ella Fitzgerald. Sorry, dar nu se poate! Ori eşti ea, ori eşti tu!”. Ăla a fost momentul când mi-am dat seama şi apoi au fost momente când cântam cu Slang şi imitam diverse voci din funk cu care nu neapărat simţeam o relaţie afectivă, eu sunt cu jazzul, şi zona aia mi-era puţin necunoscută şi d-aia imitam. Dar nu consider că este greşit să imiţi, dar nu să imiţi până la identificare. Să creezi propriul tău ansamblu de citate. Uite un pic de Raja Kaka, uite un pic de Erykah Badu, uite un pic de Ella Fitzgerald, de Billie Holiday şi iată o Luiza Zan. Aşa cred că e corect. Probabil că am cântat perfect original la 4 ani, când am câştigat un premiu pentru prima dată. Cred că atunci era cel mai sincer „eu” cu putinţă. Dar am uitat complet persoana aia. Nu mai ştiu cine era.” Nişte fete, la o altă masă, se joacă cu un ceas deşteptător vechi. Soneria se aude pe toată terasa şi ne face să o întrebăm pe Luiza dacă este o persoană activă. Zâmbeşte şăgalnic: „Am avut aseară concert, am mâine seară concert, am venit de la tabăra de jazz de la Gărâna, plec în Ungaria, Viena şi Statele Unite. Asta este anul ăsta. Şi mă întorc din Statele Unite şi am Festivalul Sonoro. Deci până pe data de 16 noiembrie inclusiv, am program. După aia sunt liberă!”. Mai mult decât atât, îi place să fie activă. Dacă nu are ceva de făcut, ne spune, intră în panică. După concertul de ieri a făcut o şedinţă de meditaţie. Uit să întreb dacă este o regulă sau face asta de fiecare dată. Încă. Data următoare o s-o întreb sigur. Ne-a plăcut noul ei motto. „Yet”. Luiza este elitistă în colaborări pentru că oamenii mai buni decât tine te fac să arăţi frumos şi să creşti. Nu e musai să aibă mijloace de comunicare superioare faţă de tine, ci să fie superior la nivel emoţional. Îşi alege oamenii cu care se înţelege şi poate schimba trei cuvinte. Lucrul cu Mircea Tiberian, recunoscut ca fiind un artist dificil, i se pare interesant iar în momentul în care urcă pe scenă alături de el, tot ce a fost înainte dispare şi rămâne doar muzica. „Recunosc că în momentul în care cântam cu Mircea Tiberian şi cu Sorin Romanescu, eram un trio, am pierdut contactul cu prezentul fizic. Mi se întâmplă din ce în ce mai des în ultima vreme, cred că trebuie să iau vitamine sau ceva.” Pe

Mircea Tiberian îl respectă cel mai mult din spectrul muzical românesc pentru că sprijină schimbul de informaţii între România şi Statele Unite. Şi apropo de asta: i se pare că faţă de acum 6-7 ani jazzul românesc este mult mai greu, ca şi valoare, poate şi din cauza faptului că şi publicul a devenit mai pretenţios, mai cercetător. Dar şi pentru că acum se comunică mult mai uşor, din toate punctele de vedere. Îşi aduce aminte cum era atunci când nu exista xerox şi trebuia să scrie partiturile de mână. Să copieze originalul sau să scrie direct de pe casetă. Ne transpune în amintirile ei, ne spune despre o relaţie ţinută la distanţă prin intermediul unui telefon fix care nu suna dar se putea vorbi la el, dacă era sunată la ore fixe. Şi nu regretă nimic. George se uită la mine şi îl rog să continue. Luiza ne spune că nu există diferenţe între muzicienii de la noi şi cei din afară, că nu ţine de muzică, ci de om, că muzica e o schemă care ţine şi de suflet, de trăiri, de experienţe de viaţă şi de multe multe lucruri. „Nu poţi să urci pe scenă şi să fii fabulos la 5 ani. Poţi să fii foarte tehnic, dar nu poţi să fii plin de sentiment. Muzica e un limbaj care ţine de absolut orice înseamnă om”. Probabil din această cauză Luiza este un om care iubeşte să se adapteze. Îi plac schimbările, cântă în foarte multe formule, are un grup de funk, două formule de jazz care stau foarte bine în picioare. Ne dă o veste foarte bună: reînfiinţează Slang împreună cu Jimmy Cherkez, alţi membri fondatori precum Victor Bourosu şi Demeter Laszlo precum şi câteva noutăţi pe care noi le ştim dar nu vrem să le divulgăm. Abia aşteptăm. Va merge şi va cânta în locul cel mai provocator din punct de vedere tehnic muzical de până acum, cu cei mai în vogă tineri muzicieni din Los Angeles. Aşadar ne-am convins, se adaptează. Luiza trăieşte din jazz. Nu-şi doreşte prea multe lucruri aşa că în general ceea ce vrea, îşi permite. Revine la Golful 2. Sunt curios când o voi vedea în el şi cum va arăta femeia asta inofensivă la prima vedere într-un Golf 2 tunat. A avut un job în afară de jazz extrem de interesant, într-un studio de reclame audio unde lucrează şi Sorin Romanescu. Îi pare rău după el dar n-ar mai putea lucra acum. Viaţa ei a luat-o un pic pe alt traseu. Îi place întâi să facă şi după aia să aştepte rezultatele şi nu îi aprobă pe muzicienii leneşi, care nu se scoală din pat fără 500 de euro şi se miră de ce nu au cântări. Şi dacă tot veni vorba de câştiguri, ajungem invariabil şi la compromisuri. Şi au existat, la o vârstă la care trebuie să le faci. La 30 de ani nu mai face şi crede că e nasol dacă ajungi aici şi încă le mai faci. A cântat la nunţi când era mai la început dar s-a oprit când şi-a dat seama că nu e în regulă. Acum mai cântă la nunţi şi petreceri, dar atenţie, numai ce vrea ea. Se pare că se poate cu muncă susţinută şi talent. Când o întrebăm de familie îi strălucesc ochii. Îşi adoră fetiţa de 10 luni şi spune că pentru ea nu există diferenţă între Luiza de pe scenă şi cea de acasă pentru că este sinceră cu ea însăşi şi cu publicul. Deşi au fost oameni sceptici, ea poate afirma cu mândrie că le îmbină (familia şi cariera) cu succes: „Tot scopul meseriei ăsteia este să urci pe scenă şi să convingi lumea. Şi de ce să-i convingi? Nu să-i convingi de tine, să-i convingi că mesajul pe care îl ai de transmis, care vine de undeva, trece prin tine, şi se duce spre ei, e unul pozitiv şi care are rolul de a schimba ceva în bine.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 51


Şi sincer. Tu trebuie să fii sincer în primul rând cu tine însuţi, să zici “atâta pot, atâta nu pot şi-atâta vreau să fac diferenţa între ce pot şi nu pot”. Luizei îi place să aibă controlul. Motiv pentru care nu îi plac cadourile sau petrecerile surpriză, trebuie să ştie dinainte şi face tot posibilul să afle ce se întâmplă. În ceea ce priveste fetiţa ei, acolo este exact invers, un observator. Crede că din cauza dorinţei de a fi la cârma lucrurilor, posibil, intimidează, însă nu-i place când i se spune „săru’mâna” şi crede că unora le e frică de ea. De vină este probabil siguranţa de sine. Noi ne simţim foarte bine în prezenţa ei. Vlad nu e intimidat. Eu am un sentiment ciudat. De fapt, un respect deosebit pentru ceea ce face şi ce este. Reversul medaliei este că uneori îi este teamă de lucrurile pe care nu le poate controla. Îi era frică de avion, acum nu îi mai este. Şi-a dat seama că viaţa nu ne aparţine. Ne citează un pasaj: „Te relaxezi gândindu-te că da, e-adevărat, omul este viaţă, eşti viaţă, nu ai viaţă. Eşti! Şi-atunci de ce să-ţi fie frică? N-ai ce să pierzi.” Luiza este într-un proces de căutare în momentul de faţă iar asta se transmite în muzică. Automat, va improviza în orice situaţie indiferent de tema propusă, indiferent de tema de la care se pleacă. Ea trebuie să ajungă acolo unde caută. Tehnic vorbind, vocal. Căutarea însă nu este un demers solitar, ci este mai degrabă un dialog cu ceilalţi membri ai formaţiei: „Chiar dacă aş fi pe scenă singură tot ar fi un ansamblu de lucruri pe care le aduc cu mine din relaţia cu alţi oameni. Muzica nu se face singur. Nici nu-mi place, nu sunt un om căruia îi place să stea singur. N-aş putea.” Se vede că este pasionată de muzică şi de jazz în special. Şi tot din registrul căutărilor, ajungem să vorbim de folclor iar discuţia pică la fix. Înainte să vină să se vadă cu noi îşi adormise fetiţa cântând piese populare. În ceea ce cântă ea nu se regăseşte folclor românesc. În acest moment aduce mult mai multe citate din muzica orientală, fascinată fiind de jazzul mongolez. Şi eu m-am mirat că există aşa ceva. Nu ştiu dacă este o cunoaştere a propriilor limite dar ne mărturiseşte: „Nu aduc atât de mult citate româneşti în jazz pentru că iubesc prea mult folclorul românesc şi nu pot să fac încă transferul de date dintr-un folder în celălalt. Nu pot să fac un folder comun mai bine zis.” A scris totuşi un album de colinde cu Sorin Romanescu. Vor să-l reediteze. Îşi doreşte totuşi să găsească formula comună de a îmbina folclorul cu jazzul, cam pe acolo pe unde a mers Bjork. Luiza Zan este muzică. Ne spune că ştie să cânte la pian cât să se descurce, ştie să cânte o bossa nova la chitară cât să păcălească pe toată lumea. În schimb vocea i se pare cel mai sexy instrument şi este foarte sigură când spune că a cucerit foarte mult cu ea. O credem. Este şi jazz, iar Luiza ne joacă printre definiţii cu vocea ei. „Jazzul este prin definiţie exprimarea în forma ei cea mai liberă a muzicii.” Ne face un clasament al publicului de jazz. Adoră publicul din Târgu-Mureş pentru că le e teamă şi să bea suc cu paiul din pahar de când a început concertul şi până la sfârşit. Urmează publicul din Bucureşti pentru că este unul cunoscător, care ştie unde şi de ce se duce şi stie la ce să se aştepte, iar pe ultimul loc pune publicul sibian, extrem de gălăgios. Este revoltată şi nu îi e teamă să spună asta. I se pare că din punct de vedere legal, în Romania, nu e nicio diferenţă între a fi muzician sau

52 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

meloman. Asta e de pus pe perete sau de făcut o petiţie. Se linişteşte apoi. Ne spune că piesa ei preferată este I’m a fool to want you de la Billie Holiday iar piesa preferată compusă de ea este Omul meu pe care nu o găsim nicăieri. Am putea să-l întrebăm pe Sorin Romanescu pentru că e compusă împreună cu el. S-ar vedea în juriu la Românii au talent dar e sigură că nu o vor chema ei. Merge în schimb în jurii de specialitate pentru că nu prea are cine să meargă, unde ne mărturiseşte că nu este un membru al juriului foarte cuminte.

A

trecut în sfârşit la limonadă. Fără zahăr sau miere. Ne apropiem de omul Luiza Maria Zan şi în acelaşi timp de sfârşit. Noi am mai fi stat. Poate şi ea. O fascinează copiii, oamenii optimişti şi apoi generalizează şi spune „oamenii”. Ne povesteşte o întâmplare cu un prieten de-al ei cu foarte mulţi bani. Pilda rămâne la noi… încă! Pe de altă parte, o uimeşte prostia omului. Mai ales situaţiile în care omul poate schimba lucrurile în bine şi alege să facă rău. O sperie gândul că nu o să aibă timp să le realizeze pe toate aşa cum şi-a promis cândva. Iar pentru a atrage oamenii către jazz, ar crea un concept de jazz accesibil tuturor, în care vizualul să şocheze şi ceea ce se aude să placă oricui. Ne-ar bucura un proiect de genul ăsta. Am aşteptat mult timp întâlnirea cu ea şi acum îmi dau seama că articolul este redundant. De ce? Vedeţi imediat. Pentru ca Luiza este ceea ce este. Cea mai bună caracterizare a Luizei Zan a făcut-o Luiza Zan: „Eu muncesc la un album cel puţin un an. Iar la spectacolul live, iarăşi, acolo e foarte multă muncă în spate. Poate nu fac mare scofală, nu dansez, nu arunc cu pălării pe sus dar este muncă de gândire, de planificare a conceptului, cum urci pe scenă… şi în timpul actului, al performanţei respective. De exemplu, la ultimul concert din Târgu Mureş ştiu sigur că s-a-ntâmplat aşa, eram doar eu şi Sorin şi în permanenţă fiecare gest al meu era întâi gândit. Pentru că ştiam că toată lumea se uită. N-am voie să-mi suflu nasul, n-am voie să mă întorc cu spatele, dacă zâmbesc către Sorin am grijă cum o fac. Pentru că ce anume vreau eu să transmit e foarte important. Dacă transmit ce nu trebuie e prost! Din momentul în care ai urcat pe scenă până ai coborât, eşti dator. Şi după aia când ţi-ai terminat datoria, faci ce vrei tu. Privind în ansamblu, e o balanţă între a fi total liber şi a gândi cum foloseşti libertatea asta ca lumea să o perceapă aşa cum trebuie. Eu sunt liber să fac ce vreau. Bun. Şi tu la fel. Dar dacă tu vorbeşti non-stop înseamnă că ceam făcut eu nu e ok! Mai puţin dacă eşti sibian când orice-ai face stai de vorbă.” Ne ridicăm de la terasă şi plecăm împreună spre maşini. Încă nu are Golf 2 dar maşina ei i se potriveşte. Ne luăm la revedere până la concertele viitoare. Mă urc la volan să-i las pe George şi Vlad la alt interviu. Nu spun care dintre noi a spus asta dar ne-am despărţit cu următoarele cuvinte pe buze: „Mai-mai să te-ndrăgosteşti de ea”. De muzica şi vocea ei suntem sigur îndrăgostiţi.


Peca’s Appled Up Nils (

[aceasta NU este o reclama la telefoane] De Şerban Anghene Foto: Cinty Ionescu 54 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


P

e Peca Ştefan îl cheamă de fapt Ştefan Peca şi se ocupă cu scrisul pieselor de teatru. El s-a născut în reşedinţa unui judeţ cu un important efectiv de mere la hectar – Târgovişte, Dâmboviţa – şi recent a avut parte de o primire foarte bună cu una dintre piesele sale la un festival de teatru dintr-un oraş supranumit Marele Măr – New York Fringe din New York, New York. „Pentru o piesă care în România a avut o singură cronică în 3 ani şi fără buget de publicitate la NY – a fost surprinzător că aici am avut 7 cronici (şi bune), publicul a primit-o foarte bine – şi câţiva mi-au zis că a fost cel mai bun lucru din Fringe pe care l-au văzut” e de părere Peca. Pentru cum s-a realizat trecerea de la Chindia la Central Park nu există o reţetă şi la mijloc stă, ca de multe ori, o poveste în care se amestecă ambiţia şi şansa, dar mai ales dorinţa de a schimba ceva făcând ce-ţi place. „În clasa a IV-a am scris o piesă de teatru de păpuşi pentru colegii mei de la D – se numea Scufiţa Neagră. Am şi pus-o în „scenă” cu câţiva dintre ei. Era un detur de la povestea clasică, în care lupul supravieţuia şi Scufiţa Neagră era un personaj negativ.” Prima piesă serioasă a lui Peca a fost O staţie, pusă în scenă de trupa BLA pe când Peca era elev al liceului Enăchiţă Văcărescu din Târgovişte şi montată pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti în 2006 în regia lui Carmen Lidia Vidu. Dorinţa lui Peca de a scrie teatru a venit din frustrarea produsă de „şuşele” teatrale ajunse din Bucureşti în Târgovişte şi din succesul pe care l-a avut cu propriile texte şi trupa de teatru BLA, al cărei nucleu principal, Peca – Laurenţiu Bănescu s-a păstrat până astăzi. Peca îşi descrie intenţiile creatoare în termeni calzi şi simpli, intenţia lui era să scrie „poveşti care puteau fi interesante pentru mine, în primul rând, şi pentru prietenii

mei. Aşa că am început să-mi scriu spectacolele mele ideale – o mixtură de teatru, muzică şi imagine.” În formula BLA, Peca a reuşit să îmbine efortul solitar al scriitorului cu munca în echipă pe care o presupune o producţie teatrală. „… eu scriam un text şi apoi îl făceam împreună cu ei. Aşa puteam să-l aud, să văd ce nu merge, să schimb ce mi se părea că sună prost sau redundant. Să notez propunerile lor care mi se păreau că ar ajuta povestea şi că sunt în spiritul ei. Ceea ce nu prea s-a schimbat nici mai târziu, când am început să lucrez la nivel profesionist.” În 2003, Green Hours a găzduit spectacolul Showdown, un proiect început cu 4 ani înainte pe scena Colegiului naţional Enăchiţă Văcărescu din Târgovişte. Un an mai târziu, un nou show marca Peca se deschide în subsolul de pe Calea Victoriei, New York [Fuckin’ City]. Despre New York: autorul piesei de mai sus chiar a ajuns la New York. Mai întâi ca student. „Am văzut un anunţ la avizierul Facultăţii de Comunicare de la SNSPA, unde eram student. Era pentru o bursă Soros/Fundaţia pentru o societate deschisă. Miam făcut o aplicaţie pe dramaturgie – sperând să fiu ales de cea mai bună universitate din program, care era pentru mine New York University. […] Şi NYU chiar m-a ales pe mine. Cred însă că a ajutat mult toată activitatea mea din liceu cu BLA şi piesele scrise. Dar şi faptul că în 2002 câştigasem concursul dramAcum cu Ziua futută a lui Nils şi Punami şi începusem să fac lucruri în teatrul profesionist. Anul de şcoală de la New York m-a ajutat să cresc foarte mult, şi foarte rapid – să învăţ despre structură şi tehnică dramatică, ceea ce chiar lipsea în şcoala de teatru din România. […] După ce m-am întors am putut să lucrez mult mai aplicat – şi altfel nu cred că aş fi putut să fiu dramaturgul unui proiect precum Despre România numai de bine (al regizoarei Ana Mărgineanu), în care trebuie să fii şi talentat, dar şi rapid ca scriitor. Şi poţi să fii rapid numai dacă ai ceva experienţă în structură şi dacă înţelegi cum funcţionezi tu însuţi cel mai bine ca dramaturg. După experienţa New York, Peca a bifat şi o rezidenţă Royal Court unde a dezvoltat un alt proiect mai vechi The Complete Truth About The Life and Death of Kurt Cobain, în colaborare cu regizoarea Tiffany Watt Smith, piesă produsă tot în Londra la The

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 55


Albany, în regia Lydiei Ziemke. În 2005, la invitaţia lui Voicu Rădescu, Peca scrie The Sunshine Play pentru a fi produsă la Dublin Fringe Festival în regia Anei Mărgineanu, cu care Peca îşi dorea de mult să lucreze. „Eu aveam doar o idee simplă – titlul şi imaginea de final – un răsărit pe un acoperiş, plus melodia lui Jimmy Cliff I can see clearly now. A, şi mai vroiam să se fumeze în piesă – lucru interzis deja în barurile din Dublin. După care le-am zis actorilor să-mi povestească câte o întâmplare din vieţile lor. Şi tot povestind ei, mi-am dat seama că şi eu vroiam să povestesc o noapte pe acoperiş petrecută împreună cu prietena mea cea mai bună din Bulgaria. Şi din tot mixul ăsta a ieşit The Sunshine Play, scrisă în două zile într-o mansardă din Berceni, alături de o fată pe care o cheamă Elena. O piesă care s-a jucat de 100 de ori în trei ani, trecând prin multe oraşe din România, şi în străinătate din Dublin, Petersburg, Praga sau Basel până la New York.” Dramaturg hoinar printr-o lume care începe să semene din ce în ce mai mult cu decorul Zilei lui Nils, Peca s-a învăţat să culeagă poveşti şi emoţii de pe drum, pe care le asamblează şi le oferă publicului când în română, când în engleză. „Din toate destinaţiile astea în care am ajuns cu teatrul meu încerc mereu să fur câte ceva. […]Cred că şi Târgovişte, şi Green Hours, şi New York-ul şi Londra îşi găsesc locul lor în aceste poveşti care mă impresionează pe mine, şi ajung să fie deghizate în piese de teatru.

56 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

Iar din 2008 încoace, traseul s-a îmbogăţit punctual cu oraşele din proiectul Despre România, numai de bine. Baia Mare, Piatra Neamţ şi, din nou, Târgovişte – sunt trei texte care cred că arată punctul unde sunt acum ca scriitură. […] există lucruri pe care le pot spune numai în româneşte. Aşa cum există lucruri pe care le pot spune numai în engleză. Aşa că mereu când îmi aleg limba în care scriu e din cauză că mi se pare cea mai potrivită pentru ceea ce vreau să scriu. Văd asta ca pe un avantaj.” De curând, Nils’ Fucked Up Day a fost primit foarte bine la New York Fringe cu un text în engleză prezentat într-o formulă full românească. Pentru Peca „a fost o surpriză extrem de plăcută că aici oamenii prezenţi în sală au reacţionat la toate detaliile la care mă aşteptam să reacţioneze.” De altfel, autorul vede viitorul teatrului în co-producţii şi colaborări internaţionale „Cred că odată cu dezvoltarea internetului şi a accesibilităţii informaţiei, distanţele au început să se micşoreze. […] Cu toate astea – cred că nu va dispărea deloc importanţa teatrului local şi specific. Se îmbunătăţeşte însă accesul la el.” Ca profesionist trecut prin varii medii teatrale, Peca consideră teatrul din România haotic şi nedecantat. „În România teatrală convieţuiesc extrem de mult kitsch şi impostură cu lucruri ex-


trem de adevărate, inventive şi dezinhibate. Singura problemă e că orice poate fi în acelaşi timp oricum – şi bun şi rău. Şi aspectul ăsta a început să mi se pară extrem de puţin motivant. Dar, pe de altă parte – este exact oglinda societăţii în care trăim. Şi până la urmă – ne place sau nu ne place – e o problemă pe care trebuie s-o rezolvăm eu şi generaţia mea (care am ajuns deja la 30 de ani) şi generaţiile mai mici.” Lucru deloc uşor la prima vedere. Să nu uităm, însă, că orice schimbare adevărată pleacă de la atitudine. O idee care n-ar face deloc rău dacă s-ar prinde în România culturală este probabil cea a renunţării la dihotomia artă/comercial. Totul însă, cu moderaţie. „… e chiar bine când ceea ce îţi place să faci, şi faci bine – ajunge la cât mai mulţi oameni. Nu sunt un ipocrit – cred că asta-şi doresc şi cei mai underground dintre artişti. Problemele apar atunci când apar reţetele – şi când un artist trebuie să creeze în anumite linii şi direcţii care aduc bani, dar nu ţin deloc seamă de creativitate şi inovaţie. Atunci arta cred că devine o maşinărie, piere bucuria şi începi să te temi din ce în ce mai mult să nu faci ceva greşit.” Cu toate că receptarea critică a textelor sale a fost ceva mai efervescentă peste hotare, Peca nu este supărat pe România, pe care o priveşte simultan cu drag şi profesionalism. De câţiva ani a preferat provincia în locul capitalei (din câte ţin minte, nu e prima oară când auzim asta) şi va rămâne întotdeauna legat sufleteşte şi teatral de Green Hours. Cât despre succesul pe care l-ar avea dacă s-ar fi născut străin şi l-ar fi chemat Peck Stephen… „Problema e că în teatru e ca la muzică – sunt chei minore şi chei majore. Cheile minore sunt cele mai complexe şi subtile. Critica românească e obişnuită cu cheile majore. Referitor la importurile culturale – nu ştiu dacă aş avea succes ca Peck Stephen – în cel mai bun caz, la lipsa de imaginaţie şi informaţie care e în rândul celor care fac teatru, probabil ar fi o piesă de Peck Stephen montată în cluburi şi în câteva teatre din ţară, fie de regizori, fie de

actori, alternată cu a doua piesă de Peck Stephen, produsă la fel de compulsiv-obsesiv şi simultan în mai multe teatre. Asta de-a lungul a mai multor ani, până s-ar plictisi toată lumea şi s-ar reveni la Mamet, La Bute şi Bogosian. Cred că la noi ajung sub 1 la sută din autorii mişto de teatru din lumea asta.” Încet-încet, Peca însuşi evoluează şi se transformă. În ce, rămâne de văzut. Personajul Peca – o viziune de coşmar a autorului cu funcţie auto-ironică, a început să dispară din texte, spune autorul „pentru că n-am mai simţit nevoia să apară.” Scrie în continuare şi călătoreşte, îşi doreşte să-şi vadă textele montate în alte tipuri de culturi teatrale, ca de pildă în Japonia, Coreea de Sud sau China. Sperăm să-i iasă şi să vină o vreme când autorităţile de la Beijing vor recunoaşte că şi oraşul lor e niţel fucked up, fără să tragă în dramaturg. Peca Ştefan compozitorul a scris muzică pentru piesele sale România 21 şi pentru proiectul Despre România numai de bine, iar de doi ani lucrează la un hibrid între concert şi teatru – Lo-Fi. „Dar dincolo de asta – nu ştiu dacă am vreo ambiţie să fac ceva în muzică. Poate la un moment dat, când o să am timp şi spaţiu – mi-ar plăcea să improvizez o formaţie.” Vă invit să citiţi pagina de web a lui Peca (www.peca.ro) unde veţi găsi o listă completă a pieselor sale dar şi o savuroasă cronologie a autorului, cu un sfârşit deja planificat pentru 2013, într-un decor sumbru bântuit de singurătate, droguri şi alcool. „Încă totul e posibil. Cu drogurile şi alcoolul nu stau foarte bine. Cu fumatul însă, mă apropii. Dar, ţin să liniştesc pe toată lumea – mai am încă doi ani până atunci să recuperez”. Şi o întrebare de la Peca pentru cititorul rAM: Ce vreţi de la mine?! (Fir-ar, vroiam să întreb „ce vă bucură pe lumea asta” şi a ieşit „ce vreţi de la mine”. Scuze.)

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 57


(

UMOR! UMOR! Va îndemn la UMOR!! Râzi, dar râzi cu poftă. Cu inteligenţă. Bucură-te de viaţă şi relaxează-te. Nu lua mereu lucrurile prea în serios. Nu uita să faci haz de necaz. Pune într-un loc ştiut de tine nasul de clovn, să-l găseşti mereu când ai nevoie să te simţi liber. Adică să ai umor. Aşa cum te îndeamnă, cu multe semne de exclamare şi majuscule, actorul Vlad Logigan. De Alexandra Maria Colţa Foto: Adrian Bulboacă şi Vlad Bîrdu De ce ai spus asta? De ce îi îndemni pe oameni la umor? Pentru că sunt prea serioşi oamenii. Uită să mai trăiască. Totul e aşa raţional. Nimeni nu te opreşte când faci ce ţi-ai propus, orice ţeluri ai avea de atins, dar nimeni nu te opreşte să te şi amuzi pe drumul ăsta spre atingerea scopului tău. Parcă suntem prea serioşi aşa şi uităm să mai trăim real. Trăit nu înseamnă doar să mă spăl pe dinţi şi să mănânc, ci să trăiesc, să mă bucur că mănânc, să mă bucur că mă spăl pe dinţi sau să nu mă bucur că mă spăl pe dinţi, nu ştiu, fiecare cu ale lui.

Şi tu crezi că ai simţul umorului? Încerc (râde). Sau încerc să las să pară că am simţul umorului. Măcar atât. Sper că am simţul umorului, sper să nu mi se pară doar mie că am simţul umorului, că e trist.

Ce crezi tu că înseamnă simţul umorului? Inteligenţă. Simţul umorului este un semn de inteligenţă.

Umorul îţi dă curaj? Îţi dă mai multă încredere în tine? Românul are haz de necaz, iubesc asta la poporul nostru. Haz de necaz. Sigur că mai bine să n-ai necazul de care să faci haz, dar puterea asta de a avea umor în multe situaţii. La alte popoare n-am văzut, mie îmi place asta la noi. Şi d-asta îndemn oamenii la umor. Să nu uităm de asta, să nu uităm să ne şi bucurăm. Cât se poate, unde se poate şi unde e cazul.

E ceva cu care te naşti? Sigur că da, unii au simţul umorului nativ, că e umor sec, că e umor bufonic, că e grotesc, tipuri şi tipuri de umor, dar da, te naşti cu el şi ţi-l şi dezvolţi, ţi-l antrenezi, îl educi. Dacă nu-l dezvolţi, rămâi un om fad aşa, o maşinuţă care execută ce gândeşte, dar cam atât.

Şi în teatru crezi că e bine să ai umor? Cum să nu! N-are legătură dacă piesa e comică sau tristă. Nu te împiedică să ai umor. Să tratezi o situaţie sau o relaţie cu un om sau o anumită reacţie a cuiva şi cu puţin umor. Asta nu înseamnă să râzi ca tâmpitu’ la fiecare pas de tot ce întâlneşti, dar cu umor înseamnă şi mai relaxat până la urmă.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 59


Cât de des glumeşti cu studenţii de la actorie? Sau cu elevii de la training la Ideo Ideis? Păi depinde cum e nevoie să fiu. Cum au ei nevoie de fapt să fiu eu. Uneori da, dacă se apropie examenul şi totul e foarte tensionat şi văd că au emoţii, atunci da, mai detensionez eu puţin atmosfera glumind sau punând totul într-o lumină mai relaxată. Alteori fac total invers, dacă ei o iau prea tare pe partea asta cu umorul, că e şi extrema asta şi o iau cu râsul înainte, atunci contrapunctez eu cu ceva. „Băi, staţi puţin, că avem de muncit aici, nu e aşa.” Trebuie să avem şi umor. Îţi trebuie înţelepciune, relaxare, maturitate, mai multe lucruri ca să poţi trata lucrurile cu umor. Dar subliniez, când îndemn oamenii la umor, nu-i îndemn să se hăhăie aşa tot timpul. Care crezi că e doza potrivită de umor în teatru? Încât să nu dea în obscen, vulgar, penibil. 2 centrilitri. Asta fiecare ce-şi sădeşte, aia culege. Dacă vrei să fii Vacanţa mare, e numai alegerea ta. Măsura e la tine. Măsura e la fiecare dintre noi. Până unde, cât şi cum e la fiecare. Eu sigur că sunt atent la măsură. Nu mă mai cred eu şi dacă nu mă mai cred, nu mai pot să apar. Apar aşa cu forţa şi asta nu e bine. Da, trebuie să fiu atent la măsură, nu numai în comedie sau ce ţine de comedie, ci în orice. Şi în viaţă trebuie să fim atenţi la măsură! „Mulţumesc!” Dar dacă îi spui omului de şapte ori „mulţumesc”, deja e o problemă. Îţi alegi doar piesele în care crezi, în care poţi să te implici total? De obicei încerc să îmi aleg ceva cu care, sau prin care aş avea ceva de spus. Din ce-mi place mie, din ce mă doare pe mine, din ce mă interesează pe mine şi aşa mai departe. Dar da, încerc să fie şi ceva din mine, din ce am de zis, ce spun lumii cu asta. Ce spun omenirii cu asta. E de la Ciulei vorba asta, am auzit şi eu, nu l-am cunoscut încă, şi e foarte bună. Ce spunem noi omenirii cu asta? Că dacă facem doar un spectacol, atunci nu merită. Să mai facem şi noi doar un spectacol pe lângă alte spectacole. Dar dacă te gândeşti din prima ce spunem noi omenirii cu asta, atunci poate că merită să încerci. Unul, doi, trei, zece din sală o să plece acasă gândindu-se „Hei, uite, eu de ce fac asta? E greşit că fac asta sau uite ce bine că fac asta sau eu uit să iubesc. Uit să fiu atent la oamenii din jur.” Depinde ce piesă e, dar pleacă şi ei cu ceva. Nu doar văd un spectacol şi pleacă acasă. Şi vin cum au plecat. Nu, şi pleacă cum au venit. Dacă se întâmplă aşa, e prost. E foarte prost. Cum e cu umorul în România, în televiziune, în alte domenii. Mai degrabă umor bun sau umor prost? Cu televiziunea nu comentez. Nu-mi place deloc ce se întâmplă în televiziunile de la noi. M-am şi ţinut departe de ele. Mi-au mai propus cutare serial sau cutare emisiune, dar am zis nu pentru că la noi se merge aşa, „hai că merge şi aşa”. Una dintre televiziuni a cumpărat un serial de la BBC, care era în top la ei şi l-au făcut şi la noi. A ieşit ceva groaznic, de neprivit. De ce? Pentru că BBC-ul repeta o săptămână pentru un episod, iar la noi filmau trei pe zi. Când primeşti textul cu 10 minute înainte de cadru, n-ai cum. Când stai, repeţi, te cunoşti cu ceilalţi, încerci, e cu totul altceva. Personajele alea capătă şi ele carne, capătă ceva, nu doar stă creierul la text, dacă n-am dat bâlbă, hai că merge, e bine. Şi asta

60 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

se reflectă, uite şi tu cum sunt serialele de la noi. Şi uite-te ce fac americanii, de exemplu, în ceea ce priveşte serialele, o duc foarte bine. Scriu bine text, le lucrează, se repetă la ele. La House sunt 40 de scenarişti care fac brainstorming într-o cameră pentru un episod. Americanii înţeleg cumva nevoia asta de a sta pe ele, de a le bibili şi iese aşa. Aşa cum e House de exemplu. Da, se vinde în toată lumea şi câştigul e pe măsură. La noi nu contează. Şi ştiu că cei mai mulţi care stau la televizor nu sunt eu, nu eşti tu, nu sunt studenţii, ei se uită mai puţin la televizor, cred. Cei mai mulţi care se uită sunt, nu ştiu, muncitori care lucrează în fabrici şi mulţi dintre cei care hotărăsc programele la televizor sau care au pe mână o televiziune şi se ocupă de ea, ştiu că ăia nu o să conteste calitatea, cum o fac eu. Eu nu mă uit pentru că e prost. Ăla înghite ce-i dai, oricum a muncit toată ziua, mănâncă ceva, se uită la orice, mai zapează un pic şi doarme. Mâine o ia de la capăt. Adică îşi spală creierul şi aşa. Ori mie dacă nu îmi place, nu mă uit, mai ales că mă şi ocup cu asta şi văd ce e ok, ce nu-i ok. Una dintre televiziuni s-a şi cam supărat pe mine. Nu m-a mai sunat de câţiva ani. Pentru că m-au întrebat: „De ce nu vrei să vii la noi niciodată?” şi eu am răspuns: „Pentru că mă chemaţi la căcaturi”. Exact aşa, citez cum am spus. „La căcaturi”. Chemaţi-mă la ceva mişto, să vrem să depăşim un pic ce înseamnă în jur televiziunea din România şi mă bag cu dragă inimă. Dar dacă voi vreţi doar să fuşeriţi ceva şi să-i daţi lui Gigel care e paznic la Poarta Faur, doar pentru el fac. Bun, dar lui de ce nu vreau să-i dau ceva mai bun? OK, hai şi pentru Gigel, nu îl judec eu că e Gigel. Lui de ce nu vreau să-i dau ceva mai bun? Nici măcar nu se încearcă asta. Foarte puţin. „Hai că Gigel înghite orice”, spune cel care are televiziunea în mână. Ca să dea ceva mai bun, el trebuie să investească un pic mai mult. Ori n-au de ce să investească mai mult, că Gigel înghite orice. E cumva un cerc. De ce lucruri nu ar trebui să se râdă? Eu râd de orice, de absolut orice. Până la un punct, când problema omului ăluia e reală şi îl doare, îl costă. De asta nu pot să râd. N-am voie. E de râs nu ştiu, un om care merge cocoşat pe stradă. Şi are aşa un mers puţin ciudat şi de râs în primă fază. Dar dacă aflu că pe omul ăla tocmai l-a pocnit maşina la două scări mai încolo şi s-ar putea să nu ajungă la scara lui din cauza durerii, asta nu mai e comic. Nu ştiu unde e diferenţa asta, asta o stabileşte fiecare. Dacă râdem cu inteligenţă de lucruri, atunci da, dar dacă râzi şi iei în derizoriu absolut orice, doar de dragul ăsteia, atunci nu mai sunt de acord cu râsul aşa. Râsul ăla care pur şi simplu banalizează orice, reduce la zero absolut orice, ăla nu mi se pare ok. Râsul şi comedia cred că aşa au apărut şi aşa au dăinuit pe pământ. Corectează ceva, defecte, lăcomie, prostie. Dacă ai asta la bază, da, atunci e ok. Dacă râzi doar ca să faci băşcălie şi ca să reduci o chestie la zero, atunci nu mi se pare ok. Cum echilibrezi relaţia comic/tragic, comedie/dramă în piesele în care joci? Nu ştiu. Important e ce spun prin asta. Că ambalajul e comic şi râzi, că te fac să te emoţionezi şi poate să şi plângi, în ambele cazuri mă interesează ce mesaj îţi dau. Ce-ţi spun ţie cu asta, ce spun despre mine cu asta, ce spun despre noi, colectivitatea umană. Ce spun unor indivizi, adică celor care vin în sală să vadă spectacolul, despre noi, lumea în general. Că e într-o formă co-


şi doar stă şi are o lacrimă, îţi spun că te opreşti să-l întrebi tu „Ce-ai păţit?” Pentru că ţi-a fost simpatic înainte.

mică sau mai puţin comică, n-are importanţă foarte mare, pentru mine. Sunt doar ambalajele în care eu îţi vând mesajul, ţi-l dau. Dar contează ce spun cu el. Că te fac să râzi şi să ajungi la întrebarea pe care vreau să ţi-o pui la finalul spectacolului sau că te fac să plângi. Drumurile diferă, dar tot acolo vreau să ajung. Ce spun cu asta? Ţi-e mai uşor să joci în comedii sau în drame? Nu ştiu ce să zic, ele se şi îmbină cumva, adică poţi mult mai uşor să faci un om să plângă dacă l-ai făcut să râdă înainte. Ştii şi tu că plângi mai uşor de unul care ţi-a fost simpatic decât pentru unul care nu neapărat. Să zicem că ieşi de la tine din scară şi în fiecare zi vezi acelaşi cerşetor acolo. Dacă acelaşi cerşetor în fiecare zi, cum ieşi afară are o chestie plângăcioasă în glas, te obişnuieşti cu asta şi într-o zi dacă plânge pe bune, a şaptea zi să zicem, observi asta, dar n-o să te emoţioneze foarte tare. Dar dacă el şase zile e tot timpul glumeţ cum ieşi din scară, zice „Îmi daţi şi mie un ban”, dar e aşa cumva funny, comic, îţi place de el, e simpatic, empatizezi cu el într-un fel, a şaptea zi deodată nu mai face asta

Spune-mi ceva despre clovn, despre cum te transformi când porţi nasul roşu. Capeţi o libertate pe care de fapt o aveai, dar aşa, ascuns, e altceva. Nasul e ca o mască. Ca la Comedia dell’arte sau teatru japonez, cu măşti. Există masca în multe tipuri de teatru de-a lungul istoriei. Şi studiul pe mască e un studiu foarte bun pentru actor. Chiar dacă acum nu se mai folosesc măştile concrete şi personajul e o mască într-un fel, chiar dacă nu îşi mai pun o mască vizibilă pe faţă. În momentul în care faci acest tip de exerciţiu descoperi în tine o libertate care era acolo dar nu ştiai exact cum s-o accesezi. Iar asta e grozav. Dup-aia pot să nu mai pun nasul în sine, plasticul ăla roşu sau cauciuc, bureţel roşu, nu mai am nevoie de asta. Dar am nevoie de tipul ăsta de exerciţiu până ajung acolo şi înţeleg chestia asta. După asta pot să fac pe shortcut. Fiecare cu nasul lui. Unul şi-l pune, unu-l ţine în buzunar, unul în geantă, unul în cap, îl are în minte. Uite House e un clovn, ca personaj, din scriitură şi cum îl joacă, e un clovn. De ce? Pentru că permanent vrea să corecteze defecte, nu numai bolile pe care le tratează, dar vrea să corecteze defecte umane ale celor din jur. Şi o face glumind, cu cinism sau uneori ia asupra lui defectul ca să ţi-l vezi, ca şi cum ţi-ar pune o oglindă în faţă. Face asta tot timpul. O dată corectează defecte şi 2: urmăreşte reacţiile, îi place să fie privit, lui, personajului. Celelalte personaje din film n-au asta. Nu-i interesează când spun ceva să provoace nu ştiu ce reacţie la cei din jur. El are asta, permanent. Spune un lucru şi îl interesează cum o spune, şi cum reacţionează ceilalţi la cum a zis el, nu la ce-a zis, ci la cum a zis. „Hm? V-a plăcut? Am fost comic? Am fost acid?” Îi place să aibă public. Sigur că e psihologic, vine din singurătate. Are două mari trăsături ale clovnului. Şi n-are nasul roşu pus. Dar dacă te uiţi la un episod şi îţi imaginezi că ar avea un nas roşu, fă exerciţiul ăsta, o să vezi că se potriveşte perfect. Ca actor e mereu nevoia asta de a fi privit de ceilalţi, de a fi în centrul atenţiei? De-asta ne-am făcut actori cu toţii, chiar dacă unii o recunosc sau nu. Îţi place să fii privit. Îţi place să fii în centrul atenţiei. Sigur că acum nu trebuie să abuzezi de asta şi când mă duc la pâine toată lumea să se uite la mine. N-am înnebunit. Dar da, există asta, dintr-un soi de egoism, dar nu egoismul ăla nasol. El poate fi şi constructiv. Suntem doi egoişti la bază, pe scenă, dar putem fi doi egoişti naşpa, să ne călcăm pe picioare unul pe altul, fiecare să

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 61


dea la gioale celuilalt să iasă în faţă el, ăsta e cazul rău, şi se poate şi un egoism constructiv. Că dacă eu îţi dau ţie şi tu îmi dai mie, ştim amândoi că în echipă o să ajungem undeva mai sus cu scena şi asta va fi bine pentru amândoi. Pentru aplauzele de la final facem asta de fapt. Am văzut că sunt şi piese mai slabe şi la sfârşit tot se ridică publicul în picioare şi aplaudă. Ăsta e un reflex bucureştean. Eu nu fac aşa. Dacă nu mi-a plăcut, nu aplaud deloc. Nu aşa, de două ori şi plec. Deloc! Dacă mi-a plăcut cât de cât, aplaud cât de cât. Dacă mi-a plăcut mult de tot, aplaud până îmi cad mâinile. E ca o răsplată. Dar pe care n-o dau oricum. În Bucureşti se dă oricum. În Iaşi, de exemplu, când eram în liceu şi mergeam la teatru, era altceva şi când am venit în Bucureşti nu înţelegeam de ce oamenii aplaudau aşa în timpul spectacolului, adică era altfel publicul. Publicul din Iaşi era un public destul de educat. Unde nu era ok, nu era ok. Unde era bine, atunci da! Se auzea la final. La Cluj am văzut iarăşi un public foarte interesant. Am jucat acolo Crimă şi pedeapsă acum trei-patru ani şi nu ştiu cum să explic asta, dar simţeam cum secundă de secundă oamenii ăia ascultă şi înţeleg cumva, să zicem două trei levele mai adânc decât în Bucureşti. Nu doar cu înţelegerea, dar şi cum percuta în public ce spuneam. Parcă se ducea mai adânc. Şi asta venea de la public. Asculta altfel. În Bucureşti mai aveam două-trei reacţii din public la câteva momenţele în cele trei ore de spectacol, în Cluj nu, absolut nimic, însă la final am simţit că le-a plăcut foarte mult. În Bucureşti oamenii nu mai fac diferenţa. Merg şi-l văd pe cuta-

re şi dacă l-am văzut la televizor de două ori sau mai demult am cosntatat eu că el e un actor mare, orice piesă cu el eu îl aplaud că e un actor mare. Ei, cu asta nu sunt de acord. Când e mişto foarte bine, îl ridic pe podium, când nu este, nu. Dar nu o să-l ridic pe podium doar pentru că a fost odată pe podium. Atunci el de ce să mai înveţe textul, de ce să mai pună un costum? Ar trebui doar să apară, noi leşinăm de plăcere, şi să plece. Până să se instituţionalizeze teatrul, să fie într-o clădire, în Evul Mediu ăia jucau prin pieţe şi trupele trăiau din asta. Şi dacă nu erai mişto, omul în piaţă nu rămânea. Stătea cinci minute, se plictisea şi pleca. Sau dacă rămânea, la sfârşit nu dădea bănuţul. Dar trebuia să fie atât de mişto, pe bune, încât să-l convingi pe ăla să scoată din buzunar bănuţul să ţi-l dea. Era foarte important. De asta depindea dacă tu mâine mâncai sau nu. Şi nu numai mâine, următoarea săptămână. Acuma nu mai e aşa, te plăteşte oricum, ăla a plătit biletul. Dacă nu ţi-a plăcut ar trebui să îţi ceri banii înapoi. Pe bune. Şi să ţi-i dea. „În cazul în care nu v-a plăcut primiţi un ramburs de 60% din valoarea biletului”. Mi s-ar părea ok. Şi actorii cred că ar munci mult mai implicaţi. Pentru că instituţionalizarea asta şi vechiul sistem îi funcţionăreşte, iar asta omoară actorul. Nu e ca la sculptori de exemplu. Ăla şi-a făcut deja sculptura. Sculptura lui va rămâne acolo. De oricâte ori am chef s-o văd, ea e la fel, nu se mai schimbă nimic în ea. La actori nu e aşa, el a făcut odată sculptura care ar fi rolul, dar mâine o face prost. Mâine n-are mână şi eu o aplaud în continuare pe aia de ieri. Păi de ce? Azi n-a avut mână, nu-mi place. Are şi o parte bună asta la actor. Că sculptura genială de ieri, peste trei zile ar putea să fie şi mai mişto. Sau din contră.


RECOMANDĂRI ABSOLUT! După Ivan Turbincă de Ion Creangă Regia: Alexandru Dabija Cu: Marcel Iureş Teatrul Act

Jocuri în curtea din spate De Edna Mazya Regia: Bobi Pricop Cu: Ioana Manciu, Pavel Ulici, Florin Hritcu, Cezar Grumazescu, Vlad Pavel Spectacol UNATC

Când vi s-a povestit ultima oară ceva…? Mă refer la povestea aia spusă cu atâta drag, încât la sfârșit nu poți să nu-l cinstești pe cel care a spus-o. Alexandru Dabija a sondat în textul basmului scris de Ion Creangă, descoperind înțelesuri grave pe care le redă subtil, familiar și aparent naiv Marcel Iureș. Sunt de interpretat în n+ feluri punerea personajului în context (nu vreau să vă stric surpriza) și jocul, care abordează coerent atât poantele deocheate cât și momentele apăsătoare. Întregul one man show este de citit în diverse registre – îl gustă orice tip de spectator, de la cel care a venit să „se râdă” din toată inima la o glumă, până la cel aflat în căutare de (sub)înțelesuri. Pe scurt, a ieșit un spectacol cuceritor despre un om șmecher și norocul lui. Sau despre existență, rolul morții și limite. Orice variantă alegeți, Absolut! rămâne spunere de povești prin excelență.

Jocul e o treabă serioasă. Chiar dacă e jocul naiv din curtea din spatele blocului, când eşti o fată înconjurată de patru băieţi şi vrei să impresionezi, dovedind că poţi să bei două beri una după alta, că poţi să dansezi cu tot corpul, că ai avut mulţi iubiţi deşi ai aproape 14 ani. Oricând poate deveni un joc periculos, să ajungi lipsită de apărare, să fii victima unui viol. Şi apoi să te confrunţi în joaca de-a justiţia, de-a dreptatea, să acuzi, să aperi, să interoghezi, să învinovăţeşti, să manipulezi. Jocul ne prinde şi pe noi, spectactorii, puşi implicit în rolul de juraţi pentru a stabili verdictul, concluzia rămasă nespusă în piesă. Jocul actoricesc este foarte bun, este transpus pe mai multe planuri, pentru a oferi toate unghiurile poveştii. Însă totul se desfăşoară în acelaşi decor cu cinci scaune, cu aceiaşi actori, dar cu alte reguli. Şi „Cine încalcă regulile jocului, pierde.”

De Irina Vasilescu

De Alexandra-Maria Colţa Rebecca De Michael Kunze & Sylvester Levay Regia: Attila Béres Cu: Adriana Vlad, Victor Bucur, Adina Sima etc. Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” Personal, nu am fost niciodată adeptul musical-urilor. Mai mult, nu concepeam că se poate pune în scenă un musical în limba română, care să sune atât de bine, actorii să joace atât de frumos, decorul şi punerea în scenă să fie atât de la locul lor şi în acelaşi timp atât de grandioase. Am stat trei ore (cu o pauză scurtă) nemişcat, uimit şi siderat de ce lucruri frumoase se pot face. Spectacolul are două distribuţii iar eu am prins-o pe cea cu Adriana Vlad („Eu”) și Adina Sima („Mrs. Denvers”) care mi s-au părut de departe cele mai bune. Rebecca e un spectacol care a luat deja ochii și urechile publicului și presei de specialitate, fiind catalogat ca unul dintre marile succese ale teatrului. Un alt lucru demn de menționat este că regizorul (Attila Béres) și o bună parte din echipa care a pus în scenă această minune sunt de origine maghiară. Luați-vă bilete la redeschiderea stagiunii. Merită cu prisosință!

De Cosmin Dodoc-Marina revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 63


Monstri de colectie , , Acasă la Răzvan Mitoiu De Romulus Petcan Foto: Alexandra Sandu

I

nterfonul nu merge, aşa că îl aștept în faţa blocului. Vine repede să mă culeagă de pe trotuarul ridicol de încins. E duminică după masă şi e cald ca dracul. Răzvan poartă un tricou cu Frankenstein şi îmi aduc aminte de cel cu Silver Surfer, pe care-l avea pe el când s-a căsătorit. Orice ar fi, nu poţi să-l desparţi de personajele lui preferate. E Răzvan Mitoiu, a.k.a. Sickopathic, prieten al eroilor şi al monştrilor în egală măsură, iar casa lui e un apartament-muzeu. Cum intri, le vezi peste tot. Pe rafturi, pe măsuţa de cafea, în stânga calculatorului, în dreapta televizorului, fiecare centimetru e ocupat de figurine de colecţie, majoritatea monştri de film sau bandă desenată. Toţi sunt minunat de urâţi, cu fețele lor desfigurate, unele din ele acoperite de măşti ce au devenit iconice în cultura pop. Printre ei admiri benzi desenate, DVD-uri şi, poate cele mai importante, sculpturile lui Răzvan. Afro Samurai, Marv din Sin City, Gollum şi Hellboy sunt înfricoşător de expresivi, creaţi cu o atenţie supraomenească pentru detaliu. Ai impresia că un vânător de capete a călătorit din film în film şi, la întoarcere, şi-a aşezat atent trofeele pe rafturi de bibliotecă. Răzvan colecţionează bandă desenată de cel puțin 20 de ani, monştri dintodeauna, de vreo 8 ani figurine de colecţie, nu jucării obişnuite de serie, iar de anul trecut a început să facă head-sculpts, capete de personaje, create aproape în mărime naturală. Ştie bine ce face. A terminat liceul de artă şi apoi

facultatea, la pedagogia artei, unde a trecut prin toate materiile de la celelalte secţii. Aşa a învăţat să picteze, sculpteze şi, deşi n-a mai făcut-o de ceva vreme, poate chiar să-ţi modeleze o amforă care să te dea pe spate. Dar sculptura a rămas preferata lui. „La modelaj - sculptură, a fost the most fun posibil. Acolo m-am simţit cel mai în largul meu. Munca asta brută, cu mocirlă tot timpul, ia lutul, fă-l, fleoşcăie-l, e mizerie peste tot. Când lutul se usucă devine un praf imposbil de respirat dacă suflă cineva pe masă. Deci era un dezastru, intrai în atelierul de modelaj şi ziceai că intri în iad!” Acum îşi foloseşte talentul ca să creeze monştri din lut. De ce? „Sunt cele mai interesante personaje. În mai toate filmele, monştrii sunt mai puţin monstruoşi decât oamenii. Întotdeauna ei au fost chestii la care te raportezi şi vezi că nu eşti cu nimic mai prejos, sau că de fapt eşti mult mai rău decât ei.” Îmi povesteşte despre filmele cu zombi, în care eroii „ajung în circumstanţe în care fac nişte acte de o imoralitate cruntă” pentru a supravieţui. În comparaţie, adevăraţii zombi par complet inocenţi. Îmi dă ca exemplu un personaj clasic: „Frankenstein este apogeul şi, culmea, etalonul tragismului unui om. E monstrul creat de un monstru, de un om care nici măcar nu s-a gândit până la capăt de ce ar face asta. A fost mai mult o luptă cu orgoliul lui, să vadă dacă poate să-i iasă, şi a uitat de orice responsabilitate faţă de fiinţa pe care a creat-o.”

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 65


,,

În mai toate filmele, monştrii sunt mai puţin monstruoşi decât oamenii. Întotdeauna ei au fost chestii la care te raportezi şi vezi că nu eşti cu nimic mai prejos, sau că de fapt eşti mult mai rău decât ei.

,,

Când priveşti aşa lucrurile, filmele de groază par mai degrabă drame, iar creaturile aparent terifiante devin nişte personaje amărâte, demne de milă. Există totuşi poveşti care-l înspăimântă cu adevărat: „pentru mine cele mai grele filme de groază pe care le-am văzut au fost cele care nu au monştri, care nu sunt science-fiction. Filmele cu oameni care săvârşesc nişte acte atât de tulburătoare încât nici cele mai sângeroase filme cu morţi vii şi monştri de pe alte planete n-ar putea să le egaleze”. O categorie de personaje negative, la fel de monstruoase, e şi mai interesantă: „Leatherface, Jason, Michael Myers… Există o serie de personaje care au sindromul măştii, care trebuie să se ascundă după ceva ca să facă toate atrocităţile. În momentul în care le scoţi masca ei sunt doar nişte fiinţe tulburate, diforme sau pur şi simplu nişte copii. Întotdeauna au fost preferaţii mei pentru că au un dramatism extraordinar. Ar putea fi oricare dintre noi. Sunt de fapt pentru mulţi nerds şi geeks chiar reprezentarea lor, fără actele de violenţă, bineînţeles. Sunt nişte personaje urâte, gagicile urlă când îi văd, fug şi se împiedică – el probabil voia doar s-o întrebe dacă îi place Superman sau dacă are numărul cinci din Spider Man.” Răzvan îmi spune că nu înţelege de ce unii oameni cred că până şi filmele clasice, Dracula sau Wolfman, sunt înspăimântătoare. Se gândeşte că ar trebui scăzut rating-ul filmelor de groază, pentru a fi şi mai accesibile copiilor „Cât timp ai

66 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


nişte părinţi cu capul pe umeri, filmele astea sunt extraordinare. Te călesc, îţi dezvoltă imaginaţia şi sunt de fapt nişte metafore aşa de bune pentru nişte lucruri pe care ei o să le vadă şi o să le trăiască mai târziu”. În timp ce-mi vorbeşte, mă întreb dacă vede vreo finalitate în colecţiile sale. Nu trece mult timp şi-mi spune chiar el. „Încet, încet am început să-mi iau chestii mai rare, mai scumpe, am început să strâng figurine în care mă regăsesc mai uşor. Într-un final cred că o să ajung la patru, cinci colecţii sau poate chiar mai puţin: două sau una uriașă dedicată unui film sau unui personaj.” Răzvan Mitoiu, creatorul şi colecţionarul de monştri

Colecţiile de figurine sunt dovada pasiunii pentru un personaj. Una e să te declari fanul lui Hellboy şi alta să cheltuieşti sute sau mii de dolari pe jucării de colecţie. Totuşi, mai ales în România, oamenii sunt superficiali şi fac pasiuni din toate prostiile. Asta însă nu-i opreşte să se declare experţi în tot ce ţi-ai putea imagina: „Românii se pricep la orice, ştiu orice, şi asta este un defect al lor extraordinar. Sunt mulţi alţi europeni sau alte naţii, americani de exemplu, care nu ştiu nimic, nu se pricep la nimic, nu au nicio părere despre nimic. Faţă de ei, noi nu suntem varianta bună. Deşi suntem opusul lor, asta înseamnă iarăşi o extremă negativă. Trebuie să fii undeva la mijloc. Românii pot să repare orice, ştiu orice despre maşini, frigidere, televizoare, ADN, boli, cancer, moarte, viaţă, filosofie, poezie, filme, comics, reviste, tot… de aici şi „Flori, filme, fete sau băieţi”! E un joc inventat de noi pentru noi. Doar noi ştim toate filmele, fetele, florile, ştim băieţi, melodii sau cântăreţi. De ce ar şti cineva toate astea?!” Dacă ai impresia că Răzvan şi-a construit un univers al lui, nu eşti deloc departe de adevăr. „Pentru mine toate sculpurile, picturile, jucăriile, tot muzeul ăsta pe care l-am strâns a fost oaza în care întotdeauna m-am simţit exact acolo unde vreau să fiu eu”. Iar ce e perfect pentru el e impresionant pentru oricine vine să-i viziteze casa-muzeu. Apropo, nu este deschisă publicului. Încă.

Portofoliu: www.sickopathic.com MARV, 6 kg de tragism şi duritate

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 67


68 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


Violet Stories Poveşti pe vinil De Elis Iaia Foto: din colecţia personală

Cum a început şi de ce discuri Desenez de când mă știu. Degetele mele se simt cel mai bine în compania unui creion. Nu am trecut prin școli formale, însă am avut parte de cel mai bun profesor și mentor – maestrul Matei Șerban. Restul e efort personal de a găsi o voce, un stil și un mijloc de expresie care să mă reprezinte.

Desenez de când mă știu. Degetele mele se simt cel mai bine în compania unui creion. Nu am trecut prin școli formale, însă am avut parte de cel mai bun profesor și mentor – maestrul Matei Șerban. Restul e efort personal de a găsi o voce, un stil și un mijloc de expresie care să mă reprezinte.

Am redescoperit discul răscolind printre obiectele copilăriei mele. Am găsit atunci colecția de discuri cu povești, pe care le ascultasem de-a lungul anilor până la memorare. Erau deja vechi, uzate și nefuncționale. Rămăseseră doar obiectele frumoase care își pierduseră vocea și, deci, sensul. Peste câteva zile mi-am dat seama că pot să le redau eu sensul, că pot să le fac să spună din nou povești. Dar altfel. Am văduvit colecția de viniluri de acasă și am început experimentul. A trebuit să improvizez cu materialele pentru că vinilul nu este foarte prietenos cu pensulele și am început să folosesc vopsea de mașină și alte vopseluri speciale. Apoi am realizat că discul este un suport care cere o exprimare concisă, forțează la minimalism, iar asta face povestea sau mesajul mai ușor de înțeles. Totul a început cu poveștile violet pe care le-am postat pe blog: www.violetstories.tumblr.com. Pentru că sentimentele, emoțiile pot avea culori, am descoperit că violetul este culoarea care mă reprezenta în acea vreme. Violetul combină albastrul nostalgic și totuși vivace cu roșul pasional dar și tulburător. Poveștile violet erau despre iubire, temeri, inocență și vise. Sunt atât de personale și sincere încât pot spune că viața mea își are o mărturie în ele. Experimentul a devenit un hobby, iar în curând s-a transformat în altceva. Blogul, care fusese creat pentru prieteni, a început să fie vizitat și de persoane din afara grupului meu. Am primit mesaje din care aflam că discurile au reușit cu adevărat să trezească emoții și să schimbe stări și perspective. Iar pentru mine asta a fost cea mai importantă validare. După un an am fost contactată de Eugen Al Pann, care m-a invitat să fac o expoziție la galeria de pop art ArtXpert și am acceptat cu mare bucurie. Atenția unui profesionist confirmă valoarea lucrărilor dincolo de idee. Am început să explorez și modurile de prezentare a discurilor. Pentru că, deși ele sunt obiecte perfecte prin formă și pot funcționa fără un alt suport, pot deveni la fel de bine tablouri odată înrămate sau instalații suprinzătoare, puse alături într-un mozaic.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 69


70 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


Despre temele discurilor De-a lungul timpului au luat naștere câteva serii: Iubirea ca întâlnire a proiecțiilor. Întâlnirile din poveștile violet au loc mereu în vis pentru că doar acolo voința, dorința și personalitatea devin fluide. Apoi tema fetiței rătăcite, care își caută un loc și un scop. Și cu toate că sensul nu se lasă ușor descoperit, ea explorează cu uimire și inocență lumea, refuzând să înțeleagă singurătatea, eșecul sau inutilitatea. Seria „femei” vorbește despre ipostaze ale feminintății: figura maternă care protejează dar și pedepsește; femeia-conștiință care judecă și validează; femeia care se reinventează cu fiecare nouă poveste trăită. Mașinile vintage sunt oportunități de călătorie în timp. Drumul înapoi e nelimitat și mereu însoțit de surprize colorate, jucăușe. Discurile cu teme geometrice sunt transpuneri abstracte ale unor concepte precum muzica sau jocul. Altele sunt reprezentări vizuale ale proceselor emoționale: cum crește dragostea, cum arată calmul, forma unui vis și aşa mai departe. O altă serie ilustrează o scurtă istorie a trecerii de la tehnologia analog la cea digitală și prezintă vinilul în ipostaze digitalizate. Portretele sunt însă cele pe care le desenez cu cea mai mare plăcere pentru că sunt mereu revelatoare. Analiza unei expresii, căutarea acelor semne distinctive care definesc o persoană sunt lucruri care mă apropie de oamenii din portrete.

Cum va continua Sunt o persoană a planurilor și a clarității și nu îmi place să las lucrurile la voia întâmplării. În cazul discurilor însă, nu există un mare plan. Pentru că ele nu sunt un proiect, ci o necesitate de destăinuire și apropiere. Caut în continuare persoane care să îmi privească poveștile, pe cei care nu și-au pierdut dragostea pentru joc, poveste și, de ce nu, copilărie.

Portofoliu: http://violetstories.tumblr.com/

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 71


Do it yourself Cine spune că arta e doar pentru unii? Că nu îţi poţi decora casa sau grădina cu mici obiecte de artă, create de mâna ta, în moduri cât mai inedite. Eu îţi arăt paşii, îţi spun magazinele de unde poţi cumpăra materialele, îţi dau sfaturi şi îţi exemplific. Asta e lucrarea mea. Sfera mea decorativă. A ta cum ar arăta? De Andreea Dragomir Foto: Ioana Bîrdu

Alege obiectul care va sta la baza lucrării tale. Cum ar fi o sferă din diferite tipuri de material ca polistiren sau metal. Atenţie! Fiecare are nevoie de o tratare specială. Eu am ales sfera din metal (poţi să le găseşti la orice magazin cu materiale pentru arte plastice).

Foloseşte un adeziv cât mai puternic care să facă faţă oricărui tip de material, cu cu orice structură ar avea. În magazinele cu materiale utilizate în construcții, am găsit un Spray Glue, care funcționează de minune pentru această tehnică.

Lipeşte cu grijă bucăţile de material alese de tine. Gresie, faianţă, mozaic, toate îşi pot găsi locul pe sferă. Nu uita să foloseşti mănuşi pe tot parcursul activităţii!

Pentru al doilea strat de adeziv care va acoperi spaţiile rămase caută adeziv pentru interior CM11 sau CM9. Se prepară foarte uşor, amesteci într-un vas conţinutul cu apă şi gata!

72 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


Acum întinde adezivul pe toată suprafaţa sferei, cu grijă, să nu ramână goluri.

Caută un şpaclu prin debara şi încearcă să netezeşti, încât să devină o suprafaţă uniformă.

Ia o pauză de 2-3 ore, cât să se usuce adezivul, apoi, cu un burete, cureţi surplusul.

După alte 2 ore, finisează sfera cu o periuță.

Încă nu e totul gata. Abia după o noapte la uscat sfera este în forma finală şi o poţi expune ca obiect de decor. Cu aceeaşi tehnică se poate realiza orice, pe orice formă. Tu doar imaginaţie să ai! Uite încă o variantă, exemplificată mai jos. Ambele sunt uşor de realizat.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 73


30 de pagini de scenariu

În ziua interviului, Andrei Ruse luase o pauză de la scris pentru scenariul după cartea Dilăr pentru o zi. În acel moment avea 30 de pagini scrise. Asta însemna cam 30 de minute de film. Acum are scenariul gata. De Maria-Andreea Galan Foto: Ina Ionescu

I se spune Ruse Am coborât să duc gunoiul. Aşa a început totul. Vorbisem cu Ruse prima dată pe Facebook, prin mesaje şi prin acel chat mic şi insuportabil. Era absolut necesar ca Andrei Ruse să apară în Revista Arte & Meserii. În jur de 17 august, am stabilit ziua interviului. N-aveam emoţii…

74 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

N-aveam totul pregătit până în cele mai mici detalii. Ştiam că dacă îl întreb ce ar face prima dată dacă ar afla că va muri curând, ceea ce am şi făcut, va râde. Şi a râs. Pentru că, să fim serioşi, asta e una dintre primele curiozităţi ale unui cititor pus faţă în faţă cu scriitorul care a creat-o pe Soni, de 26 de ani, bolnavă de cancer la stomac. Iar întrebarea mea a venit şi la 3 ani după lansare, răspunsul existând cu siguranţă aruncat pe undeva pe-o pagină de Internet.


Cola şi garsonieră Mini şedinţa foto plănuită impunea un spaţiu cu măcar un perete mai alb decât laptele, aşa că am apelat la zidurile interioare şi acoperite de vopsea lavabilă ale unei garsoniere. Până la urmă, s-a dovedit că geamurile deasupra cărora atârna o perdea moleşită au fost mult mai interesante. Ruse a luat paharul de Cola de pe masă. Multe au fost ţigările ce au umplut scrumiera de lângă el. Am încercat să îi urmăresc cu atenţie fiecare gest, ca mai apoi să reuşesc să scriu între paranteze la câte un citat din interviu „spuse Ruse, dând din umeri” sau „încheie Ruse, încruntându-se.” Recunosc, unul dintre puţinele detalii pe care le-am reţinut este cel de la început, un oftat adânc, ce a determinat un uşor cutremur fizic, la auzul întrebării legate de sfârşitul romanului Soni. Internetul vuieşte de recenzii şi opinii care ori l-au măgulit pe tânărul scriitor, ori l-au pus la perete. El a acceptat existenţa ambelor tabere, recunoscând că „fiind primul roman, eu am băgat tot ce am ştiut în el. Nu am calculat să urmăresc acţiunea, personajele, eu am pus tot ce am ştiut, de aceea este un mix. Am pus toate părerile mele pe subiectul ăla. Nici nu am avut timp să lucrez la carte, am terminat-o şi am şi dat-o. Nu am făcut nicio modificare.”

Fuck you… A doua întrebare a sărit câteva trepte pe scara evoluţiei literare până la cel de-al doilea roman, şi a intersectat şi treapta scenariului pentru Dilăr. A stat ceva timp să lucreze la Dilăr pentru o zi, tocmai pentru că ştia că „dacă la primul roman te mai iartă lumea, la al doilea nu.” După Soni, care „a prins foarte bine la public, dar foarte rău la critică”, Ruse a început să pună întrebări, şi-a analizat greşelile, a învăţat mai multe despre monologuri şi dialoguri. De data aceasta, trebuia „să se ducă şi la public şi la critică.” Şi s-a dus şi dincolo de critică până într-o altă „galaxie”, cea a filmului. De etapa tratativelor s-a trecut, iar acum se lucrează la un scenariu, de fapt, ar fi trebuit sa fie gata deja?! Un scenariu pentru un film avându-l în rolul Nebunului pe Cheloo. Cel puţin aşa se vrea.

Murderer (literatură interactivă şi criminali) Într-un final am ajuns şi la subiectul viitoarelor romane. După un roman cu droguri, dilări şi tripuri, m-aş fi aşteptat ca următorul proiect să fie mai soft, mai delicat, de ce nu, un roman de dragoste. Există idei pentru vreo două romane de acest gen, însă, momentan va merge pe aceeaşi linie a pericolului şi a suspansului. Am ajuns să aflu că următoarea carte va fi despre un criminal în serie cu o motivaţie de a omorî foarte interesantă. Iar asta nu e tot (răsună în cap mesajul de la teleshopping), tânărul scriitor, chiar dacă el simte că a îmbătrânit, se pregăteşte să scrie o „proză cu totul altfel”. Vrea să ducă lucrurile mai departe, aş zice să inoveze, în măsura în care se poate, scena literară românească. „M-am tot gândit la ceva care să implice cititorul în proză. Am chestia asta în cap, de vreo doi ani, cel puţin, şi cred că am găsit o soluţie. Cititorul va fi personajul principal, iar acţiunea romanului se va desfăşura în jurul personajului şi în funcţie de alegerile acestuia.”

76 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

Ruse îi spune literatură interactivă, în care vrea să aducă cititorul în realitate, „dacă vrea să termine cartea trebuie să facă anumite lucruri în realitate.”

Special M sau B (money sau bani) Nici nu dădusem bine startul interviului că l-am şi întrebat de bani. E normal! Observând că trei-patru ani de-acum încolo ar fi dedicaţi scrisului şi numai scrisului, m-am întrebat dacă va putea să se întreţină din banii de pe celelalte cărţi. Răspunsul negativ nu m-a mirat. De asta, se opreşte din tastat (a se înţelege, crearea de literatură) pentru a mai face un proiect, pentru a se mai întâlni cu cineva şi uite-aşa trece o lună fără să fi ajuns să divulge motivaţia criminalului în documentul Word alocat romanului.

Când a dat mâna cu Porumboiu Pe ecran, după 20 de minute de Poliţist, adjectiv, după câteva cadre lungi, după identificarea unor elemente comune cu povestea din Dilăr pentru o zi, Ruse s-a enervat. Nu ne-am uitat la film la interviu, însă, aşa şi-a amintit Ruse că s-a întâmplat la Porumboiu acasă când a fost împreună cu Răzvan Ţupa să urmărească filmul sus amintit. Nervi, pentru că Ruse scria pe-atunci romanul cu poliţistul care avea acelaşi nume, Cristi, cu soţia cu nume asemănător, cu urmăriri, cu alegeri, „cu dacă e bine sau nu.” Şi uite-aşa, în roman, Cristi a devenit Radu, iar „totul a fost dus mai departe de-atât”, bineînţeles. Să nu uităm de tripuri. Iar Dilăr pentru o zi se va transforma într-un film, cu speranţa că va fi lipsit de cadre lungi şi „mizeraaabile”, „un film incredibil de dinamic, să treci din trip în trip, în monolog, în acţiune.”

George Vasilievici şi „naşterea de moarte” Am rămas cu o imagine în cap care mă obsedează. Ploaia de la ’85 din Dilăr pentru o zi. În unul din tripurile sale, Radu „vede” o ploaie de sicrie care se prăbuşesc pe pământ. Sicriele „sar în toate părţile” dar morţii, cu toţii mama lui, rămân intacţi. Nu e cea mai plăcută imagine care să te obsedeze, dar am fost curioasă să aflu cum de s-a ajuns la acest tablou al urâtului, unul dintre elementele fantastice întâlnite în roman. Tocmai asta e. Fantasticul înfrumuseţează proza lui Ruse. „Dacă nu bag chestii fantastice sau psihedelice şi nu rup la un moment dat proza, nu pot să scriu. Adică, nu vreau să am doar o chestie de aia banală în care ăla se duce, se întâmplă, face, drege, cum e scenariul la carte, de exemplu, pentru că tocmai aici mi se pare că vine literatura, care dă


Bun venit în Ţara Minunilor În câţiva ani, poate, România va fi ţara care va încuraja ieşirea la suprafaţă a tuturor talentelor din orice domeniu. Şi, în câţiva ani, după debutul fiecăruia, va sosi şi partea de susţinere. Şi astfel, nu vom mai citi pe bloguri cum a lui Ruse declară că „toată treaba cu scrisul şi publicatul în ţara asta devine o mare dezamăgire” (de pe blogul lui Mocioi). Pentru că asta ajunge să simtă un tânăr scriitor. „Am perioade în care sunt dezamăgit după care sunt super optimist. Chestia e că… e greu. Şi la un moment dat se adună foarte multe, mai ales că în România la noi se apreciază foarte puţin, orice. Noi ştim să criticăm, în general, şi mai e şi mentalitatea aia „ce a făcut ăla? pot să fac şi eu!”. Nimeni nu stă să analizeze câtă muncă este în spatele unei cărţi, în spatele produsului final, „sunt 7000 de întrebări pe fiecare acţiune pe care o face un personaj, în spatele fiecărui personaj care face un gest sunt 7000 de posibilităţi de gesturi şi o istorie a personajului ăluia. Şi nu e doar chestia de imaginaţie, este şi chestia de scris, până să apuc să scriu volumul de poezie, scriu de la 15 ani într-una. Ca să ajung să scriu un roman cred că am avut mai întâi vreo 2-3 încercări pe la mine prin calculator, iar primele, oricum ar fi, ies lamentabile. Scrisul e ca un exerciţiu, nu poţi să ridici 100 de kg de prima dată.”

Motivaţiile

culoare şi accentuează şi reuşeşte să dea o stare chestiei ăleia.” Iar inspiraţia pentru imaginea de mai sus a venit de la un text primit de la George Vasilievici, cu o femeie care năştea copii morţi direct în cavou.

Fantastication „Fantastic, fantastic, dar oare nu este mai uşor să îţi imaginezi tot felul de situaţii care nu au nicio logică?”, am intervenit eu, „pur şi simplu ai libertate totală să scrii cum vrei, este mai uşor decât să stai să descrii o conversaţie normală dintre două persoane. Ca în pictură, e mai uşor să faci urâtul decât frumosul…”. Şi s-ar părea că nu este neapărat mai uşor, pentru că şi aici… depinde, „e într-adevăr mai uşor să scrii chestii ilogice. Ideea este să aibă o anumită forţă şi în absurdul ăla să existe o anumită logică ca impact emoţional.” Fantasticul este acea portiţă de ieşire din realitate, să zicem că este ieşirea dintr-o „lume a gardurilor”.

Am văzut momentul prielnic pentru a pune una dintre cele mai plictisitoare întrebări, cea cu autorul şi personajele, cât de mult se regăseşte în ele, cu cine ţine mai mult, cu cine nu. E previzibil aici un răspuns, „eu mă regăsesc în toate personajele, cel mai mult îmi place atunci când scriu să mă pun în situaţia personajului X şi să înţeleg foarte bine perspectiva lui care de multe ori nu este nici a mea.” Cum poţi să fraternizezi în acelaşi timp şi cu un poliţist şi cu un traficant de droguri? „La poliţist a trebuit să mă duc în partea cealaltă şi să forţez lucrurile, sunt tot felul de situaţii, de asta îmi place să stau de vorbă cu foarte mulţi oameni şi să îi întreb foarte multe chestii, eu vreau să înţeleg ce îi motivează pe ei să facă anumite lucruri.” Mi-ar plăcea într-o zi să existe o enciclopedie a motivaţiilor, astfel încât, atunci când un nebun aruncă în aer o clădire, deschizi enciclopedia, citeşti descrierea generală, şi apoi îţi calculezi formulele de motivaţie în funcţie de informaţiile specifice situaţiei tale. Şi poate aşa afli ce l-a determinat pe acel om să curme viaţa unor nenorociţi de oameni simpli şi nevinovaţi. Aşa cum Ruse spune convins „oricine este un potenţial orice.” Iar într-o secundă de nebunie, ori eliberezi un spirit distrugător şi faci ce nu

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 77


se aştepta nimeni vreodată să faci, ori eliberezi o energie pozitivă care îţi modifică viaţa complet.

Clubul de lectură Chiar m-aşteptam să vorbim mai multe despre proiectele sale, mai ales că sunt multe. Urăsc senzaţia aia când simt că nu s-au spus suficiente. Am aflat că s-a relansat Hyperliteratura, proiect creat de Marius Ianuş în 2005. Clubul de lectură e închis deocamdată. Şi se va deschide în toamnă, poate. Dacă va avea timp Ruse. Ar mai trebuie să se ocupe cineva de invitaţi. Şi va fi tot numai cu oameni publicaţi. Şi vor povesti experienţa scrierii cărţilor lor.

Tacheles on bono mix (unfollowed by the Doors & Muse) Un lucru pe care l-am observat la Ruse ăsta. Mai toate personajele lui ascultă Doors. În Soni s-a ascultat Doors, în Dilăr pentru o zi „ce formaţie s-ar fi potrivit mai bine pe nişte tripuri psihedelice decât The Doors? M-am gândit şi foarte mult la cum ar merge cartea asta citită dacă eşti fumat. Adică, cred că are două laturi. Când o citeşti când eşti ok şi când eşti fumat. Şi tripurile au cu totul altă valoare dacă le pui şi pe muzică.” Dar, de-acum înainte, va fi linişte totală. Criminalul nu va asculta Doors, poate nu va asculta muzică deloc. Va fi linişte.

Ai lui M-am întrebat mereu care e reacţia părinţilor unui scriitor lipsit de inhibiţii la nivel de text. Oare ce zic ai săi când citesc „Păi, şi în

78 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

pula mea, frate, stătea atât cu tine?”. Taică-su, poet nepublicat, l-a încurajat de mic să citească, şi îi citeşte poeziile, „la proză e mai greu, pentru că nu prea citeşte proză.” Maică-sa e psiholog şi ştie un lucru: „artiştii sunt pe treaba lor şi trebuie lăsaţi în pace.” Şi îl lasă în pace.

În loc de şase capitole sau Happy end pentru cine vrea şi cine poate Suntem la final, în faţa paragrafului de încheiere. Desigur că abordarea mea ar fi putut fi alta: „Ruse privi în gol pentru o secundă. Am surprins acest moment. Oare la ce se gândea acest corp însufleţit de un spirit creator? Oare creionase deja un nou capitol din viaţa criminalului? Sau se gândea la profunzimea întrebării mele?”, dar am preferat să înşir, pe scurt şi simplu, ideile generale din cadrul interviului. Întrebările au fost mai multe, răspunsurile mai suculente. Dacă am vorbit şi despre lucruri minore precum bloggerii care se simt scriitori sau posibilitatea ca eu să scriu un roman, era imposibil să nu atingem şi coardele sensibile ale curiozităţii. Astfel, am fost curioasă să ştiu dacă bărbaţii, viitori taţi de fete, se întreabă dacă vor fi atraşi de fiicele lor (aşa se întreba şi Radu, în Dilăr pentru o zi, înainte de naşterea Corinei), dacă scenele de sex din literatură sunt dificil de scris, am fost curioasă să ştiu care sunt dedesubturile vieţii literare, cine cu cine, când şi de ce. Am vorbit despre beţii, despre bătăi, despre PR şi marketing (boring?), despre moarte, oamenii inteligenţi şi plictisitori, despre propagandă şi provincie. Să tot vorbeşti, să tot întrebi şi să tot afli. Dar ştii ceva, dragă cititor? „Viaţa nu-i de căcat, amice! Oamenii sunt.”


(

(

„Curiozitate satisfacuta între coperti , bej” „Aş vrea să nu existe bani. Să trebuiască să muncim pentru alimente, pentru tot. Să cultivăm din nou tutun. Să-l uscăm şi să-l urcăm în pod. Să nu existe internet, filme porno şi dumnezeu. Să nu înjur toată ziua. Să nu mă lase vederea sau auzul prea devreme. Lumea să fie bună la suflet, cum e de la natură.” (fragment din romanul Poker) De Ionela Doboş Foto: Claudiu Popescu Ionela: „Lumea are nevoie de romane de consum” spuneai undeva. Oare chiar aşa stau lucrurile? Este Poker un roman de consum? Bogdan: Da, piaţa are în orice moment nevoie de romane de consum, în România sau aiurea. Cu toţii ştim că foarte mulţi se plâng, autori, profesori sau moralişti, că publicul e format dintr-un grup tot mai restrâns, că lumea nu mai citeşte etc. Pe de-o parte e adevărat: numărul de cititori pe cap de autor a scăzut, dar asta nu pentru că lumea nu mai citeşte, ci pentru că s-au înmulţit scriitorii – şi când spun scriitori nu mă refer la autorii de romane, ci la masa aceasta imensă de emiţători, bloggeri, redactori la tot felul de reviste care apar şi dispar etc. În această ordine de idei, ce caută lumea pe bloguri? Caută poveşti de viaţă, întâmplări, sfaturi strecurate ici-colo, reţete, glumiţe, cinisme şi aşa mai departe. Oamenii citesc blogurile pentru că vor să ia parte, din spatele biroului, la viaţa altor oameni deveniţi personaje. Aşadar, există nevoia aceasta, omul vrea să se ridice pe vârful degetelor şi să tragă perdeaua la o parte, să vadă ce se aude

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 79


din camera asta misterioasă care dă fix în strada pe care merg ei zi de zi spre locul de muncă sau la şcoală. Atunci, m-am gândit eu, de ce să nu-i satisfac această curiozitate într-un mod elegant: decât să postez regulat pe un blog, mai bine restrâng activitatea din ultimii ani la câteva zile, o îmbrac într-o formă diferită, ficţionalizez, astfel încât să nu mă simt expus ca şi când aş publica un jurnal, şi gata. Elegant pentru ambele părţi, curiozitate satisfăcută între coperţi bej. Evident că mai sus generalizam şi că, dintr-o propoziţie în alta, mă reflectam ca-n oglinzi, ironic, autoironic, trist chiar, în fine. Poker este un roman de consum în măsura în care nu mi-am propus să elaborez o filosofie ultimă, ci să livrez o poveste brută de viaţă, care să fie citită pe nerăsuflate, aşa cum a fost scrisă. Romanul de consum este un roman care nu se vrea a fi altceva decât un roman. Cum ai ajuns să scrii acest roman? De ce l-ai scris? Vara trecută lucram la alt proiect şi aveam impresia că nu avansez cât mi-aş dori eu să avansez, lucram serios la capitolul tehnică şi strângeam informaţii, dar scrisul nu mergea, citeam şi făceam exerciţii de stil, dar nu rămânea nimic în urmă, aşa că mi-am spus că mă voi testa. Aveam în cap Poker-ul, mă gândeam de vreo jumătate de an că urmează să scriu romanul adolescenţei mele târzii, dar nu îmi dădusem un termen. Era, ca toate celelalte, un proiect ca un cuvânt încadrat pe o foaie de un dreptunghi îngroşat cu creionul – îl văd şi acum, cu litere de tipar, scris aiurea pe foaie, destul de mic, ca şi când aş fi notat despre o pagină care trebuie recitită. Aşa că m-am retras în munţi, într-o căsuţă de la ţară. De aici încolo povestea e cunoscută, în mai puţin de două săptămâni romanul a fost gata. Am fost mulţumit şi-am dormit bine câteva zile, ca după o mare ispravă. Ai fost surprins să afli că ai câştigat Premiul pentru Debut al Editurii Cartea Românească cu acest roman? Te aşteptai la acest premiu? O să fiu sincer şi o să devin antipatic. M-am bucurat foarte mult când m-au sunat să mă anunţe că am câştigat acest premiu, dar n-am fost surprins, mi s-a confirmat o intuiţie: era fix genul de roman care va sări în ochi din teancul de manuscrise. Unul din lucrurile care mă amuză şi acum e că un prieten a citit primul capitol imediat după ce l-am terminat, chiar în dimineaţa respectivă, şi mi-a spus că romanul ăsta va câştiga concursul de debut. Probabil am scris romanul cu conştiinţa încărcată. Nu mă credeţi pe cuvânt. La 22 de ani eşti licenţiat în Filologie, dar te autofinanţezi jucând poker. „Hibridizarea e o caracteristică a epocii în care trăim” spui tu şi aş putea să confirm eu. Cum priveşti această stituaţie? Să fie asta neapărat „neşansa” generaţiei noastre? Neşansa generaţiei noastre e legată cumva de preţul unei locuinţe. Suntem generaţia care va trăi o viaţă întreagă în camere mai mici sau mai mari, mai frumoase sau de-a dreptul insalubre, dar mereu închiriate. Încet-încet vom pierde sentimentul proprietăţii. Asta ar putea fi şansa generaţiei viitoare. Şi totuşi pokerul nu e o profesie. Pokerul e un joc de noroc, iar jocul de noroc e un viciu. Nu cumva există un conflict

80 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

interior între tânărul „cu bastonul de mare scriitor în raniţă” şi jucătorul invederat de poker? Nu e chiar un joc de noroc, am spus asta în repetate rânduri, n-o să mai fac teoria chibritului acum. Ideea e că pokerul nu e un viciu. E ceva mai soft. Îţi poate face rău, desigur, dar lucrează pe alte canale, mai brusc, atipic. În ceea ce priveşte conflictul, desigur, mereu a existat şi va exista: între poştaşul de zi şi poetul de noapte, între prozatorul de zi şi şoferul de noapte – scriitorii şi meseriile sunt ca luminătorii –, dar tocmai acest lucru e benefic literaturii, conflictele, orice-l poate roade pe autor. Sau te refereai la discrepanţa dintre prozaicul jocului şi subtilul scriiturii? Câteodată e invers, ai fi surprinsă. Câştigul şi socializarea online, facebook-ul (ca să fim mai precişi), „iarba”, maşinile tari şi ce altceva marchează diferenţa istorică dintre personajele tale şi cele ale lui J. D. Salinger ? Toată lumea se ia de iarbă, dar cred că apare o singură trimitere în roman (şi aia extrem de diafană). Nu m-ar frapa asta dacă aş avea un capitol întreg despre doi heroinomani. Se înjură mult în romanul tău. Tudor şi gaşca lui înjură ca la uşa cortului, şi cu toate astea, nu îţi vine să laşi romanul din mână şi citeşti cu încordare filă după filă. Cum îţi explici acest paradox? Nu ştiu dacă se înjură chiar atât de mult, ăsta e un artificiu de jurnalist. Limbajul e unul destul de brut(al), dar nu consider că e mai hardcore decât în viaţa de zi cu zi a unor tineri. Poate asta menţine interesul, poate că cititorul se simte familiar, nu vreau să-mi fac singur o analiză… Când ai de gând să-i cumperi motanului Whiskas? Bănuiesc că tu chiar ai un motan. Nu dau detalii despre viaţa unor potenţiali membri ai familiei, fie ei şi din lumea celor care nu cuvântă. Am promis asta, e dreptul lor la intimitate şi mă ajută şi pe mine să nu confund lumile. Oricum, să răspund puţin şi la întrebare, n-o să cumpăr niciodată Whiskas, mi se pare un alint stupid. Ce mănânc eu e destul de gustos şi pentru pisici, nu-i nevoie de pliculeţe cu chimicale. N-aş vrea un motan isteric prin casă doar pentru că eu n-am avut timp să ies după pliculeţe. Aici mă vor înjura iubitorii de pisicuţe, dar pe nedrept. În fiecare zi, ca să zic aşa. Ce urmează după Poker? Lucrezi la ceva în prezent? Da, lucrez la mai multe lucruri şi n-ar fi frumos să le înşir pe toate, am învăţat că nu e semn de sinceritate, ci de vanitate, aşa că mă voi conforma regulilor din lumea literară. Pot spune doar că lucrez la un ciclu de short stories care vor apărea lunar, începând cu numărul din septembrie, în revista TABU. şimaiscriulaPokerparteaaIIadarşşşşştsănaudănimeni.


)

)

Die Ende. Fara sfârsit , De Şerban Anghene

U

n băieţel durduliu cu ochelari se ascunde într-un anticariat de frica bătăuşilor care vor să-l arunce în tomberonul de gunoi. Pe băieţel ar putea să-l cheme Bastian Balthasar Bux şi acesta să fie începutul romanului Poveste fără sfârşit. Dar ar putea la fel de bine să fie însuşi autorul romanului în timpul copilăriei, căutând refugiul basmului în locul problemelor familiale şi al războiului de pretutindeni. Fiu de pictor, Michael Ende a copilărit în cartierul boem Schwabing din München şi a visat să ajungă dramaturg şi actor. Eşecul în cariera dramatică şi distanţarea de didacticismul stângist al lui Brecht l-au împins spre scris. Aflat cu treabă la Roma, a redescoperit plăcerea de a spune o poveste şi s-a apucat de treabă. Aşa s-au născut primele cărţi cu Jim Năsturel (Jim Knopf). Merită căutate. Sau poate nu v-aţi dorit niciodată să străbateţi lumea alături de cel mai bun prieten, într-o locomotivă gânditoare care poate pufăi deopotrivă prin oceane şi vulcani? Cu Momo şi Poveste fără Sfârşit (Die unendliche Geschichte) Ende s-a aşezat în galeria marilor scriitori care şi-au folosit uneltele de bijutieri în atelierul cu jucării, exemplul său predilect în acest sens fiind Rudyard Kipling. Mi-au rămas în minte viermii orbi producători de frumos din Poveste fără sfârşit care, odată eliberaţi din mocirla unde zăceau şi transformaţi în fluturi, şi-au pierdut darul creaţiei şi l-au căpătat în schimb pe cel al ironiei; sau în Momo, imaginea timpului ca floare de nufăr din care angajaţii cenuşii ai Băncii Economiei de Timp rup petale pentru a-şi face ţigări. De altfel, Poveste fără sfârşit este un roman unic în peisajul aşa-numitei literaturi pentru tineri. După ce se termină cu bine, ca orice poveste pentru copii, o ia de la

82 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

capăt, obligând eroul să mai poarte o bătălie, cea mai grea, cu sine însuşi. Tocmai de aceea nu este o carte a copilăriei ci a devenirii, o odisee amplă şi rotundă în patru sute de pagini. Poate şi fiindcă nu a avut copii, Ende a ştiut să li se adreseze ca unor egali şi a ajuns să scrie pentru copilul din fiecare adult. Din pricina Poveştii sale, autorul a intrat în conflict cu Biserica. Vă las pe voi să decideţi cine a câştigat. Ende se studiază astăzi în şcolile germane. A mai scris piese de teatru, basme, cărţi ilustrate, librete pentru operă, şi chiar povestiri pentru oameni mari. Cartea hibrid Oglindă în Oglindă. Un Labirint (Der Spiegel im Spiegel. Ein Labyrinth) este probabil cea mai ermetică operă a scriitorului, rămânând şi cea mai rar publicată. Dacă ajungeţi să-l citiţi, vă puteţi considera norocoşi. Un exemplar în engleză costă undeva între 80 şi 160 de lire. Ende a fost şi o neobosită voce publică, luând cuvântul împotriva dictaturilor, capitalismului descreierat, extremelor de orice fel şi materialismului. Paradoxal sau nu, a rămas unul dintre cei mai cunoscuţi niponofili. A fost, de asemenea, un prieten apropiat (din pricina regimului de la Bucureşti, prin corespondenţă) al scriitorului şi jurnalistului român Iordan Chimet, care i-a şi tradus câteva dintre scrieri. Însă pentru cei mai mulţi iubitori ai basmelor sale, Michael Ende rămâne bunicul povestitor prin excelenţă, cu barbă albă, veston cu ceas de buzunar şi pipă. Criticii mâncaţi de molii îl văd ca pe un copil care trebuie trimis în camera lui când pune prea multe întrebări. Cine-l caută ştie că-l va găsi jucându-se frumos cu Kipling, Carroll, Saint-Exupéry şi cine credeţi voi c-ar merita să li se alăture.


RECOMANDĂRI Plânsul lui Nietzche Irvin D. Yalom Irvin Yalom este la bază psihiatru. Nu, nu vă recomand un manual de psihiatrie, nici măcar presă de specialitate. Plânsul lui Nietzche este un roman care întrepătrunde formarea medicală a autorului și care se bazează pe cunoștinţele sale aprofundate, mergând până la a creiona cursul romanului în jurul ședințelor de terapie pe care doctorul Josef Breuer (vestit doctor vienez la sfârșit de secol XIXînceput de secol XX) le aplică lui Fiedrich Nietzsche (da, acel Nietzsche). Ar mai trebui să spun că cel mai bun prieten al doctorului Brauer este Sigmund Freud, pe atunci un tânăr avid de cunoaștere și cred că este de ajuns să vă suscit interesul. Iar dialogurile sunt spumoase. Romanul este un roman de ficțiune. Totuși, ca fapt divers, se pare că a existat într-adevăr dorința unor prieteni de-ai lui Nietzsche ca acesta să fie tratat de migrenele sale cronice însă întâlnirea acestuia cu doctorul Brauer nu ar fi avut loc. Ecranizarea nu este pe măsura cărții. Doar Armand Assante în rolul lui Nietzsche face un rol mare. Surprinzător, nu?

De Cosmin Dodoc-Marina Cartea feţelor, revoluţia facebook în spaţiul social Alexandru-Brăduţ Ulmanu

Pe o bancă, am scos cartea din rucsac şi am început s-o răsfoiesc. Aşa am ajuns să citesc Cartea feţelor, scrisă de Alexandru-Brăduţ Ulmanu, om de presă care a susţinut primul curs de jurnalism online din România. Cartea este despre noua cafea de dimineaţă, cafeaua Facebook, pentru că mulţi îşi verifică wall-ul înainte de a-şi bea cafeaua, nu-i aşa? Autorul nu scrie despre cum să devii un om de succes folosind reţeaua de socializare, ci despre povestea ei, despre o revoluţie fascinantă care a schimbat radical viaţa oamenilor prin simpla folosire a site-ului creat de Mark Zuckerberg. Într-un limbaj deschis, care te captivează pe tot parcursul lecturii, şi nu te plictiseşte cu teorii diferite despre ce se întâmplă în online, autorul vine cu povestiri interesante despre ce înseamnă Facebook pentru el şi pentru oamenii pe care i-a cunoscut. Citiţi cartea în timp ce vă beţi noua cafea, pe mine m-a ţinut pe bancă până am terminat-o.

De Antonio Pally

Man Walks Into a Room Nicole Krauss

Samson Greene sau personajul principal al romanului îşi pierde memoria din ultimii 24 de ani în urma extirpării unei tumori. Samson Greene se întoarce acasă unde este nevoit să aleagă între a îşi redescoperi identitatea – soţ al Anei, profesor de engleză la Universitatea Columbia – sau a şi-o reconstrui. Alegerea sa deconspiră ideea generatoare a romanului şi anume că omul nu este nimic mai mult decât o colecţie de obiceiuri şi amintiri. Noile amintiri şi noile obiceiuri ale lui Samson Greene generează astfel o identitate diferită de cea iniţială, dând naştere unei noi idei – identităţile infinite conţinute de Om. Man Walks into a Room este un roman al descrierii şi monologului, în care un epic fragmentat şi timid serveşte drept pretext pentru expunerea ideii identităţii omului şi a dependenţei acesteia aproape în totalitate de coliziunea dintre Om şi exterior.

De Zora Iuga revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 83


84 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


(

La noi, nu te plictisesti la pauza , publicitara Acesta este un articol pe care mulţi membri din organizaţii non-profit ar trebui să îl citească. Ar trebui să se gândească serios ce vor să comunice publicului, cum vor să îşi promoveze proiectele, ce mesaje sunt cele mai relevante şi dacă pot face asta singuri sau nu. Dacă au nevoie de un ajutor profesionist, cum este cel oferit în câteva situaţii fericite de agenţia de branding cu un nume desprins parcă din Mad Men, Rusu+Borţun Brand Growers. De Alexandra-Maria Colţa Foto: din portofoliul Rusu+Borţun Ca orice agenţie, au şi clienţi mari, prioritari, bănci sau companii multinaţionale. Câteodată, însă, pun de-un brainstorming şi de o strategie pentru proiecte ca Ideo Ideis, festivalul de teatru tânăr din Alexandria, pentru TEDx, Kinofest sau Aleea Scriitorilor. Şi se vede diferenţa. Nu într-o listă de reguli „Aşa da” sau „Aşa nu”, Marc Borţun, Senior Designer & Creative Partner la Rusu+Borţun vorbeşte despre proiectele realizate alături de colegi pentru astfel de iniţiative frumoase, cât de mare este nevoia de o campanie plănuită cap-coadă de profesionişti şi care mai e treaba prin publicitate şi prin agenţia lor. Alexandra: Povesteşte-mi despre câteva campanii pentru proiecte sau evenimente culturale/ONG-uri, de la big idea până la execuţii. Marc: Ne-am bucurat acum doi ani că-i putem ajuta pe cei de la Autism România – asociaţia părinţilor cu copii autişti, care punea pe picioare un program de într-ajutorare şi sprijin psihologic pentru părinţi. Problema era că viaţa socială a acestora se schimbase dramatic, fiind izolaţi de societate, uneori contribuind chiar ei la această izolare prin modul în care interacţionau cu ceilalţi. De la insight până la concept a fost un pas mic… „E ca şi cum părinţii copiilor cu autism ar deveni la rândul lor autişti”. Headline-ul spunea: „De doi ani sufăr de autism. De când a fost diagnosticat băieţelul meu”. Programul oferea susţinere şi consiliere, astfel încât părinţii măcar, să nu se mai simtă singuri şi neînţeleşi. Ne place şi ce am comunicat anul trecut pentru Ideo Ideis.

Publicitatea românească ne-a obişnuit să-i prezinte pe copii în două ipostaze: ori ca pe nişte răsfăţaţi ai sorţii de care cineva are întotdeauna grijă, să le dea brânzică, să le pună balsam în rufe, să-i hrănească cu iaurturi aditivate, cu deserturi felurite… ori ipostaza în care sunt nişte victime de circumstanţă ale societăţii: bătuţi, abuzaţi, înfometaţi, netrimişi la şcoală, victime ale televizorului etc. De parcă niciun copil din ţara asta n-ar putea avea un cuvânt de spus, sau personalitate sau autodeterminare… Am luat deci acest clişeu si l-am folosit, păcălind în primă fază ochiul, dar arătând la final că nu toţi copiii care plâng – suferă, nu toţi copiii care urlă sunt în pericol, nu toţi copiii care se strâmbă sunt obraznici… etc. Unii copii fac teatru în România. Aşa am portretizat generaţia Ideo Ideis, copii inteligenţi, pasionaţi, cu personalitate, copii care învaţă să fie cine vor ei să fie. Pentru campania de anul acesta, cei de la Ideo Ideis ne-au rugat să ranforsăm poziţionarea de „educaţie şi distracţie alternativă”. Şi atunci am gândit o serie de execuţii care arată cu umor cum Ideo Ideis devine o alternativă foarte corectă pentru învăţământul convenţional românesc. Acolo unde acesta a eşuat, nemaireuşind nici să-i educe cum trebuie, darămite să-i distreze pe elevii din România, Ideo Ideis vine cu o abordare nouă şi diferită, propunând teatrul ca loc de întâlnire între performanţă şi entertainment. Cu mare pasiune s-a lucrat şi pentru TEDx. Un produs interesant naşte efervescenţă. Iar TED e interesant. Încercând să susţinem promisiunea strategică „azi e o zi bună” şi ştiind că vom avea o campanie de typography, ne-am dat seama că în loc să spunem „ceva” despre TED, putem spune totul… Şi aşa se face că avem

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 85


86 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


multe execuţii, fiecare spunând din alt unghi de ce e cool să mergi la TED, de ce e o zi bună… „Yes, we TED!” Cu Gala Societăţii Civile avem o relaţie îndelungată şi fertilă. E acel proiect care ne inspiră să facem lucruri bune pentru oameni buni şi ne dă doza anuală de optimism. „Binele o duce rău în România”, „E mai mult bine decât crezi” sau „Când nu recunoşti binele, faci rău!”, concepte diferite, toate încercând să pună reflectorul pe oamenii buni, să îi facă pe români conştienţi de faptul că există printre noi oameni care se luptă din răsputeri cu mentalităţile şi metehnele statului şi ale semenilor, încercând să facă din România o ţară mai corectă, mai sănătoasă, mai curată etc. Ei sunt însă puţini şi puţin vizibili şi asta încearcă Gala Societăţii Civile să facă, să îi inspire pe cât mai mulţi români să-i recunoască, să-i aprecieze şi să-i ajute pe cei care vor să ne ajute. Despre Kinofest o să vă spun doar că: Atunci când filmezi pe digital, tragi câte duble vrei. Actorii să reziste… Cum vă inspiraţi pentru a crea campaniile de comunicare aferente unui proiect cultural/ONG? Ne inspirăm din brief. Ca pentru orice alt produs de advertising. Brieful, simplificând lucrurile, îţi face o imagine clară despre locul de unde pleacă un produs şi unde vrea să ajungă. Ceea ce are de oferit şi ce vrea să câştige. Au nevoie ONG-urile, proiectele culturale de campanii de comunicare integrate, realizate de profesionişti? Cât de mult îi ajută? Cât de mult „dăunează” Facebook, twitter importanţei unei campanii? (e mult mai uşor să se promoveze singure) În principiu oricine are nevoie de profesionişti dacă vrea să comunice profesionist. Dacă te poţi tunde singur în faţa oglinzii nu înseamnă că e bine s-o şi faci. Sau să-ţi repari automobilul. Sau să te tratezi singur când eşti bolnav. Sau să-ţi proiectezi singur casa. Nevoia de a comunica e din punctul ăsta de vedere ca orice alta… mai bine te adresezi celor care au învăţat temeinic cum şi de ce se face într-un anume fel. Iar creativitatea de advertising are particularităţile ei, dacă eşti un pictor sau un scriitor talentat nu înseamnă că te vei pricepe să faci de capul tău o campanie reuşită. Campaniile de comunicare pt ONG-uri sau proiecte culturale vor schimba în timp comportamentul oamenilor? Vor deveni mai interesaţi de cultură, artă? Da. Orice lucru din lumea asta, dacă e ambalat mai frumos, mai deştept, se vinde mai bine. Care sunt diferenţele între crearea unei campanii pentru un proiect cultural (Ideo Ideis, Kinofest) şi produse de larg consum? (în afară de mesaje, abordare) Sunteţi mai entuziasmaţi, aveţi posibilitatea de a fi mai creativi? În general, oamenii implicaţi în proiecte sociale sau culturale îţi acordă mai mult credit, simţi o anume relaxare şi încredere din partea clientului… e adevărat că şi presiunea de pe umerii lor e ceva mai mică, fiindcă de obicei, succesul e mai greu de cuantificat când e vorba de astfel de proiecte, miza financiară nu pare cea mai importantă, iar lucrurile se judecă mai degrabă calitativ decât cantitativ. Actul de creaţie decurge în cazul ăsta mai mult din umor sau emoţie decât din strategie riguroasă, diferenţiatoare.

Nu prea ai nicio scuză să nu performezi din punct de vedere creativ pe un astfel de proiect. Dar care sunt asemănările? Procesul creativ este fundamental identic. Există o nevoie de comunicare, un brief, o abordare strategică, un concept, execuţii. Nu sunt multe agenţii care oferă servicii pro bono pentru proiecte frumoase. Sunt un mod de a lua o pauză de la advertising-ul de zi cu zi? O ieşire din rutină? Sunt. Atunci când ţi le permiţi. Şi nouă ne-ar plăcea să avem mai multe astfel de proiecte, dar oamenii talentaţi care le duc la bun sfârşit au şi ei de plătit chirii şi de primit salarii… Cât de selectivi sunteţi? Cred că ar fi mulţi doritori, la fel ca multe proiecte frumoase care merită să existe. Din păcate nu prea reuşim să spunem nu… Ne-am pus cu entuziasm pe treabă când am fost rugaţi. Dacă ne-am fi născut cu dota, probabil am fi căutat şi noi proiecte frumoase care au nevoie de ajutor. Ce e comercial pe de-o parte şi ce nu are deloc potenţial comercial la cultură, artă pe de-altă parte? (mă refer la evenimente culturale, fest-uri etc.) Cu excepţia lucrurilor foarte particulare, foarte nişate, orice act cultural poate aduce profit. Cele de care aminteam mai devreme au un public atât de restrâns şi omogen încât nu au nevoie de comunicare de masă. Când ţi-ai început cariera în advertising? De ce? Acum 14 ani, cand încă eram student al facultăţii de artă şi aveam culori sub unghii… Fiindcă m-a rugat fratele meu care tocmai pregătea prima ediţie a unui festival de publicitate. Şi fiindcă mi s-a părut interesant. Confesiunile unui om de advertising. Mi-ar fi plăcut să fiu inventator. De invenţii, nu de campanii şi identităţi. Sau globetrotter. Sau clarvăzător. Câteodată mă simt bătrân şi depăşit de ritmul în care progresează tehnologia. Nu mi-am instalat nimic pe smartphone şi din cauza asta mi se pare că nu sunt prea smart (tehnologic vorbind). În general văd ca pe un noroc faptul că am ajuns să practic meseria asta. Câteodată ca pe un mare ghinion. Îmi trebuie un scaun mai bun, mai scump, mai comod la birou. Petrec mare parte din zi împreună cu dânsul. Am făcut câteva lucruri onorabile de când fac meseria asta. Nu am luat premii. Mi-ar plăcea să ştiu mai bine Photoshopul. Cum ştie Kliderman pianul. Ţin regim şi merg la tenis. Vreau să slăbesc. Mi-am luat şi o bicicletă şmecheră dar Bucureştiul nu e pregătit pentru mine. Mă simt norocos că am prieteni mişto. Şi pe colegi îi apreciez, îi înţeleg şi mă distrez cu ei. Şi de unii oameni pe care i-am cunoscut în postura de „client” mi-e drag. Mă bucur să merg la birou fiindcă e foarte filingos. Corbeni, nr. 3. Avem masă de conference/ biliard – 2 în 1. Îmi place muzica bună. Muzica bună cred eu că înseamnă Coldplay & Co. Mulţi Co şi feluriţi. Când mă forţez puţin mai fac câte un tablou. Acrilic pe pânză. Câteodată nici nu mă forţez. Încerc să pun umor în artă. Mi-am luat o maşină faină. Avem un apartament cochet de

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 87


unui creativ. Felul în care ne folosim de clişee ţine de talentul şi experienţa fiecăruia dintre noi. Cum îndeplineşte advertising-ul vise? Nu prea cred că îndeplineşte vise. Nu ştiu câţi oameni care lucrează în publicitate îţi vor spune cinstit că e un vis împlinit. Poate că aduce multe satisfacţii, poate nu te vezi făcând altceva, dar să nu ne visăm. În schimb se foloseşte de visele şi aspiraţiile oamenilor. Nu ai remarcat că de multe ori un spot sau un print arată ca desprinse dintr-un vis? Obişnuitul şi cotidianul sunt plicticoase, nimeni nu vrea să-ţi vândă viaţa ta aşa cum e… aspiraţiile oamenilor şi nevoia de diferenţiere fac produsele să se vândă de pe raft pe de-o parte dar duc la progres pe de altă parte. Companiile sunt nevoite să scoată produse din ce în ce mai bune, mai ieftine, mai frumoase, fiindcă altfel nu pot face faţă concurenţei. Dorothy Parker spunea: creativitatea presupune un ochi disciplinat şi o minte dezlănţuită. Cât de disciplinat e ochiul şi cât de dezlănţuită e mintea la Rusu+Borţun? Foarte adevărat. Îţi trebuie un fin simţ al observaţiei şi o minte predispusă la scurtcircuitări şi asocieri nemaivăzute ca să poţi face meseria asta. Să extragi particularul din general şi să-l prezinţi sub o formă neaşteptată. Ne antrenăm abilităţile astea zi de zi şi încercăm să nu ne oprim din învăţătură.

Cum vă descurcaţi cu clişeele? Cum vă feriţi de ele sau cum le daţi alte sensuri? Clişeele nu sunt un lucru rău în sine. Ele sunt un produs mental colectiv, sunt un efect al felului în care funcţionează creierul uman. Avem tendinţa să generalizăm deci să clişeizăm, fiindcă asta ne face viaţa mai uşoară. Imaginaţi-vă cum ar arăta folderele noastre mentale fără această simplificare. Detaliile complică, nuanţele sunt frumoase dar neesenţiale. Şmecheria e să fii capabil să nuanţezi atunci când accesezi aceste foldere, fiindcă atunci când le arhivează, creierul simplifică, punând lucruri sensibil diferite în acelaşi dosar. În lumea de azi, clişeizarea e întreţinută de volumul masiv de informaţie. Clişeele ne arată totuşi cum gândesc oamenii şi asta ne ajută în procesul strategic-creativ. Dacă nu ar exista generalizările, nu am şti să apreciem nuanţele şi particularităţile, iar acestea sunt principalele arme din arsenalul

88 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

Ce greşeli fac ONG-urile/organizatorii unor proiecte culturale care se promovează singure? E ca şi cum l-ai întreba pe un arhitect ce greşeli a făcut nea Cutare când şi-a făcut singur vila. Multe greşeli, mai mari sau mai mici. De ordin funcţional sau estetic.

80 mp pentru care vom plăti încă 25 de ani. De pe geam văd parcul. Îmi place bucătăria fusion. Combinaţiile ciudate. Şi îngheţata. Îmi place în vacanţă. Îmi iubesc părinţii şi fratele şi nepoatele. Atipic, chiar şi socrii. Îmi place crema de whiskey. Fumez. Aceleaşi ţigări de 20 de ani. Nu-mi prea iubesc semenii. Pe majoritatea i-aş bate. Mă întreb dacă aş putea să trăiesc în altă ţară. În care? Mă duc cu drag la casa de vacanţă din Ceraşu. Acum e în renovare. Îmi place corectitudinea. Câteodată îmi dau seama că sunt ipocrit. Ţin cu Steaua. Mă bucur că au făcut ăştia stadion civilizat. Nu ştiu cu cine o să votez. Îmi iubesc soţia. Am tot felul de fantezii. Nu înţeleg faza cu infinitatea universului. Mă oftic că trebuie să murim.

Ce sfaturi de branding oferiţi organizaţiilor culturale/non guvernamentale care nu îşi permit sau nu beneficiază de unii ca voi? Cum să ajungă la oameni? Cum să transmită exact ce trebuie? Din păcate singurul sfat viabil pe care îl pot da este următorul: Să facă în aşa fel încât să-şi permită. Asta nu înseamnă neapărat să meargă cu puşculita la noi sau la alţi profesionişti. De multe ori, ca să afli ce îţi permiţi, trebuie să ştii ce vrei.

Îţi trebuie un fin simţ al observaţiei şi o minte predispusă la scurtcircuitări şi asocieri nemaivăzute ca să poţi face meseria asta.


Casa e posibil să nu cadă, dar în sufragerie miroase a bucătărie, în bucătărie miroase a baie şi baia e portocalie cu steluţe verzi. Fotografi renumiţi, spoturi regizate de Cristi Puiu sau Andreea Păduraru. Le lăsaţi spaţiu şi de „manifestări artistice” când se ajunge la producţie? Îl adaug şi pe Costas Ivanov la lista de regizori cu care lucrăm cu mare drag. El ne-a ajutat în câteva rânduri să facem lucruri frumoase cu bugete foarte mici sau cu buget zero, din pasiune pentru proiect, cum s-a întâmplat cu Aleea Scriitorilor – un scurt metraj premiat în cadrul Teachers Film Festival. Revenind la întrebarea ta… Întotdeauna le acordăm credit, nu vrem să facem aceeaşi greşeală pe care câteodată o fac alţii cu noi. Le dăm o partitură, iar ei însufleţesc tema, punând în ea din personalitatea şi experienţa lor. Nu ne alegem colaboratorii ca să apese pe nişte butoane ci pentru că îi preţuim şi ştim că la final lucrurile o să fie corecte şi o să aibă caracter.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 89


Coveisme 90 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


De Dragoş Bulbeş Foto: Alexandru Busuioc / Ilustraţii: Adrian Oprea

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 91


P

e Cosmin Covei l-am văzut prima dată în Vamă. Nu știu dacă mai țineti minte, însă mai demult era o terasă, Tequilla Sunrise, lângă Corsaru. Acolo tot veneau cei de la Țapinarii și cântau de câteva ori bune pe vară… Și i-am prins și eu la un concert. Și, clar, mi-au plăcut. După ani și ani, am ocazia și plăcerea să colaborez cu Cosmin la un proiect, mai exact lansarea din Kulturhaus a revistei. Nu pe partea de artist, ci pe partea de organizator. Trăgând linie introducerii, el spune așa: „Cosmin Covei, voce gravă în formația vocal instrumentală Țapinarii și PR, organizator de evenimente la Kulturhaus.” „În liceu eram și în trupa liceului și în școala de arte am început să și prezint spectacole, m-am băgat și în program. Ăsta a fost pasul 1. Pasul 2: făceam niște filmulețe în liceu și de aceea am făcut și facultatea de arte, secția de regie film. Apoi 6 ani de publicitate la Saga Film, de partea cealaltă a baricadei. Făceam producție de spoturi publicitare. Am intrat pentru că în toate domeniile sunt prietenii. A fost foarte simplu să fiu invitat la interviu pentru că producătorul nostru muzical îl știa bine pe cel de la Saga Film. Și am rămas acolo.” Pe lângă asta, am aflat că ei (Țapinarii) nu aleg orice fel de club și când urmează să cânte undeva se implică și în organizare. La Saga: „…eram mai mult pe partea organizatorică. Îmi place să cred și îmi dau seama că sunt un tip organizat. Știi că în domeniul ăsta te poți implica foarte greu în partea de creație. De asta se ocupă agenția de publicitate care ne-a angajat pe noi să fim producători executivi ai spotului. Uneori puteam să dăm foarte mici sfaturi, la ședintă, dar nu puteam să intrăm în text sau în script. N-a fost nimic creativ din chestia asta, singurul lucru creativ pe care-l puteam face era să alegem locuri sau ăăă… bine, cei de la casting se ocupau de persoane. Eu eram pe partea de locuri și pe partea de organizare a filmării, producător-coordonator. După aceea, după 6 ani, am… trecut puțin și prin TV.” Nu era o televiziune propriu-zisă, ci o casă de producții TV. „Și am lucrat la câteva reality show-uri care, cum să zic, la vremea aceea mi s-au părut un lucru bun. Dar după ce piața a început să fie intoxica-

92 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

tă de reality show-uri nu mi-a mai plăcut ce făceam. Inițial aveam niște producții decente, fără bălăcăreală în stradă.” Și după asta: „…l-am sunat pe Șoaită (n.r. Adrian Șoaită, manager Kulturhaus). Pe scurt, am revenit la, să zicem, o dragoste de liceu… în fine, la… meseria de mic organizator de spectacole din liceu, readusă acum în prim plan. Adică asta am făcut foarte mult… în zona asta m-am învârtit 10 ani cu Țapinarii, în zona cluburilor. Normal că pe el îl știam de când cântam în Club A Vama Veche și după aceea în Club A București. Și a fost foarte simplu să colaborăm. Mai ales că mulți dintre artiștii care vin la noi sunt prietenii noștri. Ne-am întâlnit pe la diverse festivaluri, diverse locuri din țară, foarte multe locuri, și mi-e foarte simplu să vorbesc cu aceste persoane. La partea de artiști români. La partea de străini nu e nicio problemă, sunt destul de comunicativ, ne înțelegem din prima.” În Kulturhaus, el a fost cooptat pentru Kulturshop, iar după asta a început să se ocupe de organizare, mai exact, să țină legătura cu artiștii, probele de sunet și toată comunicarea cu clienții. „O mică parte din mașina de PR care este aici. La noi onlineul este foarte important, facebook-ul, și de el se ocupă colegul meu George Stoica.” Mă așteptam să aibă un program super încărcat însă se pare că m-am înșelat pentru că „…programul la birou este foarte lejer. Nu e uzina aceea clasică de la 8 la 15:00. E destul de lejer, venim pe amiază, facem ceea ce trebuie, vedem ce mail-uri avem, ce prezentări trebuie să facem. Când avem evenimente, stabilim probele de sunet, stăm până la sfârșit, mă rog, sau eu stau până la sfârșitul evenimentului. În fine, în mod normal aceste evenimente au loc până joi. Și atunci vinerea și sâmbăta e foarte simplu să pot cânta cu Țapinarii. E la fix. Ceea ce ne trebuia. Și faptul că, apropo și de familie, încep amiaza munca, e o minune pentru că pot să stau cu băiețelul… Să-l văd cum crește.” Ca proiect preferat, cum era și normal: „Lansarea Arte și Meserii? (râde) Asta a fost politică” și apoi serios „Îți dai seama că sunt proiecte la care țin, în care cred și-mi plac. Sunt și proiecte… Uite, în Kulturfest m-am implicat foarte mult și sunt foarte aproape de film că, nah, așa a fost

povestea. Și m-am implicat foarte mult că în ediția a doua a fost o secțiune de film și am avut mare plăcere să organizez.” Am continuat discuția cu Vama Veche. Mi-a spus Cosmin că el nu ajungea în Vamă dacă nu avea treabă acolo. „Sunt și eu genul de persoană care nu e un bun turist al țării sale și nici al altor țări dacă n-are treabă în povestea respectivă.” Desigur, a urmat întreabarea cu „Cum ți se pare Vama acum față de înainte?” „ A devenit stațiune. Pe mine nu m-a deranjat nici în 2004. Oamenii spun că în ’90 era altfel. Poate era, n-am stat să verific manualele istoriei și să mă intereseze povestea


asta. Aș putea face o paralelă, am fost și-n Corbu, poate așa a fost și Vama. Am fost în Corbu la un festival 10 Pentru Mare unde am cântat. Mi-aș putea imagina cum ar fi fost Vama, o plajă pustie și apoi ușor-ușor s-a luminat și s-a cimentat.” O pauză scurtă de telefon: „Da, fată! Fată dau interviu, fată! Arte și Meserii, fată! Da… Mă întreaba de Vamă, uite că s-a nimerit. Hai că zic și de Bongo dar o să mă taie” Reia discuția spunând că Vama reprezintă sediul central Țapinarii pe timp de vară. Dar „Când s-or maneliza, inventăm altce-

va. Mergem la Corbu.” Cosmin mi se pare că are un fler la standup. Și prin concerte mai spune câteva glume și chiar îi ies. „Mă joc puțin între piese, dar încă nu mă pot numi stand-up-ist. Când oi termina un show în întregime și o să fac asta fără să am, că nah, e un truc frumos, de câte ori începi să povestești ceva și termin toate ideile pe care le am, pot să mă întorc foarte repede la muzică, la cântecele Țapinarii. Și atunci având acest confort e foarte simplu să trec de la una la alta. Când n-o să mai am acest lucru, când n-o să mai am chitara la mine și o să vă povestesc o oră și ceva diverse chestiuni.”

Spre sfârşit, pe scurt, așa, Cosmin ne pregăteşte un disc nou, cu un video făcut frumos de Dan de la art, în colaborare cu Jurnalul Național. Pe partea de evenimente o să se redeschidă sesiunea de concerte în Silver Church și Kulturhaus. Ca mic spoiler pot să spun că o să fie o lansare de disc Grimus și niște Amorphis în toamnă. Ca proiect personal „Povestea cu show-ul de stand-up, însă trebuie să am o stare să le pun pe toate pe hârtie… Dar momentan e o poveste. O să fie mult după ce lansăm următorul disc. Într-o zi o să apar și o să zic «veniți la show-ul meu».”

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 93


Despre toate cele emotionale, nimicuri , esentiale si , , tatuaje - Dialoguri în mare parte -

Subiectul tatuajelor este unul la modă iar acest manifest de identitate, aspirator de atenţie sau simplu tertip cu rol de amuzament, arta desenului definitiv pe piele, deşi veche de când lumea, a intrat de relativ puţin timp în zona de mainstream. Deoarece tatuajul este întotdeauna un rezultat final, am pornit prin a încerca să înţeleg mintea şi sufletul unui tattoo artist foarte special. De Călin Mureşan Foto: Cătălin Georgescu

D

e la „Maricica” și „Vasy” la zarul de cinci, de la tribale la feţe de feline şi funduri de elefănţei, o parte a tatuajelor de azi strălucesc prin originalitate: reproduceri de stampe japoneze, album art-cover-uri, haiku-uri, simbolistică rockabilly şi multe-multe motive alegorice. Iar dacă lumea devine mai pretenţioasă în această privinţă, v-o prezint pe Oana Radu, fost şi viitor scenograf, tattoo artist, mamă şi om viu. Călin: Hai să vorbim de dragoste. Este ea un joc de putere? Cine câştigă aici indiferent de rezultat? Oana: Dragostea, un subiect foarte drag mie deoarece este sentiment şi nu raţiune. Cei ce au doar raţiunea ca ghid în viaţă au dificultăţi în a simţi divinul dragostei. Aşa că cercul se strânge şi eu pot vorbi strict despre cei ce au senzorialul ca ghid. Da, dragostea este de inspiraţie divină; ea este de partea celor ce

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 95


96 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


Arta este comerţ, indiferent că este un tatuaj, o pictură, un disc sau un dans. Sunt prea puţini cei care o fac de amorul artei; vezi, toţi artiştii îşi doresc recunoaştere şi să trăiască de pe urma muncii lor…

iubesc pe bune, chiar şi când sentimentele nu sunt împărtăşite. Ca să iubeşti nu trebuie să primeşti ceva la schimb… pur şi simplu iubeşti. Chiar şi atunci când sentimentele nu sunt împărtăşite, dacă iubeşti trăieşti şi asta te împlineşte. De fapt, sentimentul este atât de cuprinzător încât îţi dă ocazia rară de a iubi toate trăirile umane la maxim – deci „fericiţi cei care” simt astfel căci cu siguranţă au divinitatea de partea lor. Ai vreo definiţie preferată? Cum spuneam, raţiunea nu are ce căuta deoarece „dragostea e asemeni febrei; nu le putem stăpâni pe niciuna şi nici nu putem limita durata sau intensitatea lor” (La Rochefoucauld) sau „Dragostea arată omului cum ar trebui să fie” (Cehov). Ce poţi să îţi doreşti mai mult decât să fii TU? Sau „Ca un om să iubească pe altul e probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu (…). Iubirea e un imbold pentru fiecare să se desăvârşească, să devină cineva, să devină o lume el însuşi de dragul cuiva” (Rainer Maria Rilke)… Un moment în care „Toate neputinţele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristeţe” (Cioran). Este greu să simţi asta şi să trăieşti cu aceste sentimente: „Cursul dragostei adevărate nu a fost niciodată neted” (Shakespeare) Dar într-un final, împărtăşită sau nu… „Iubirea este cea mai înaltă fericire la care poate ajunge omul, căci numai prin ea cunoaşte că el e mai mult decât el însuşi, că e una cu totul” (Tagore). Arta? Arta este ceva mult prea interesant ca să poată fi practicată, în

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 97


96 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


ţeleasă şi desăvârşită de oricine. Câţi fac asta? Câţi au un talent? Ideea este că cine are acest talent este un norocos prin definiţie. Îşi pierde arta din valoare dacă e făcută pentru bani? Arta este artă chiar dacă o faci pe bani… Ce poate fi mai mişto decât să faci ce îţi place şi să şi trăieşti din asta? Vezi Leonardo, Michelangelo, Picasso, Goya, Rubens, Rembrandt, Lautrec şi lista este deschisă, cu sfârşitul prea departe… Singura diferenţă este că unii au avut norocul să poată să se afirme antum iar alţii au devenit celebri postum. Adică o parte din cei cu adevărat talentaţi au avut ghinionul să nu se nască în perioada în care arta lor să fie recunoscută. Jumătatea plină a paharului este că au făcut ce au vrut şi ce au simţit. Arta este comerţ, indiferent că este un tatuaj, o pictură, un disc sau un dans. Sunt prea puţini cei care o fac de amorul artei; vezi, toţi artiştii îşi doresc recunoaştere şi să trăiască de pe urma muncii lor… Dali spunea ceva de genul „artiştii sunt cei mai mari escroci în viaţă, pentru că ei vând senzaţii” - aici putem discuta mult, dar nu în lipsa tonelor de ghilimele. Îmi spuneai de comerţul cu tatuaje, despre dilema de a-ţi posta portofoliul de lucrări, despre riscul ca ceva ce creezi să devină produs de consum. Ideea de a nu avea un portofoliu de lucrări în materie de tatuaje se rezumă strict la esenţa şi caracteristica artei, şi anume unicatul. Este simplu… De câte ori a compus un muzician aceeaşi operă? Sau de câte ori a pictat cineva acelaşi tablou? Arta presupune unicatul final, ea nu se multiplică la nesfârşit – sunt destule produse de serie, pe care suntem nevoiţi să le purtăm şi să le consumăm, de ce am face asta şi cu tatuajele? Aşa că şi aceste picturi pe corp trebuie să fie unice, este păcat să nu profităm de această posibilitate, atât eu ca şi artist, precum şi clientul meu. Prin ce diferă tatuajul de orice alt demers artistic? Ca artist sau tattoo artist ai (cumva) o obligaţie faţă de ceilalţi care se lasă pe mâna ta. Ca artist, le poţi oferi unicatul şi trebuie, vrei să te respecţi/defineşti, dar trebuie să faci şi o cedare de drepturi la finalul „lucrării” pentru clientul tău. Aşa se face când se angajează artişti… Ce simţi sau crezi că ai simţi văzând un tatuaj închipuit de tine pe pielea unei persoane necunoscute? Să văd ceva închipuit de mine pe altcineva este cumva imposibil, sunt rare cazurile când doi gândesc la fel în zona de închipuire. Nu mi s-a întâmplat şi nici nu cred că este prea posibil. Nimeni nu poate intra în capul tău şi să îţi ia ideile, decât dacă le expui. Mă gândeam deunăzi la oamenii care se roagă. Asta înseamnă pentru foarte mulţi un pomelnic de cerinţe şi milogeli. Aroganţa mea spune că sunt penibili în timp ce comodului din mine nici că-i pasă, iar idealistul spune că e mai importantă contemplaţia unor valori (întruchipate de divin) decât ruga în sine. Oamenii au dreptul să ceară, fără să aibă tupeul să considere că trebuie să primească ceva înapoi. Poţi să te rezumi strict la a cere, nu e nimic rău în asta.

Şi ţie îţi cer oamenii lucruri. Arta ta îi izbăveşte? Mie oamenii mi-au cerut diverse, în limita umanului sau nu… Noi, tattoo artiştii, nu suntem nişte mântuitori, putem îndeplini dorinţe – şi anume de a face un tatuaj. Noi nu izbăvim pe nimeni şi nici nu făgăduim iertare; puterea noastră stă în a pune pe piele trăirile, gândurile sau sentimentele cuiva. La un moment dat un tatuaj poate deveni un soi de poster adolescentin în camera de zi a maturităţii cuiva. Mai putem contempla într-un tatuaj şi altceva în afară de momente trecute? Un tatuaj te poate defini, te poate completa sau îţi poate aminti. Tatuajele acoperă o sferă largă de trăiri, prea largă chiar. Unii încep de la nimicuri de tipul „vreau să fiu mai cool” – a fi cool. Este o trăire, nu? Simţi că nu poţi să fii cool fără acel tatuaj sau mai ştiu eu ce. Aşa că de la un sentiment de integrare până la renaştere, împlinire, amintire, dragoste, imortalizare etc. fiecare după cum simte. Iar eu nu sunt în măsură să judec sau să aleg pentru altcineva. Am judecat şi mi-am ales propriile tatuaje a căror taină doar eu o cunosc. Depinde de tine dacă spui adevărul despre ce înseamnă sau nu. De exemplu, tatuajul de pe mâna mea: sunt nişte fulgi de nea, asta se vede. Iar „restul e tăcere”: ce înseamnă fulgii sau numărul lor? de ce fulg şi nu altceva? Poţi primi o tonă de întrebări pe seama unui simplu desen, care ascunde atât de ermetic o taină. O să rezum, din nou, cu un citat: „Arta este rostirea tainei prin taină” (Kandinsky). Vorbeai de nevoia de a fi cool. Cât de înfometaţi suntem după atenţia celorlalţi? Suntem prea înfometaţi de atenţie, în toate sensurile. Cum poţi să trăieşti fără? Cine te confirmă sau cine nu? Un mare om spunea la un moment dat că „este suficient să privim cu atenţie un lucru ca el să devină interesant”. Ce suntem în stare să sacrificăm pentru atenţie şi ieşire din anonimat? Sacrificiu… Suntem, din păcate, în stare să sacrificăm mult şi în favoarea răului şi a binelui. Toţi suntem capabili de asta… dar „cel mai important lucru este următorul: să fii capabil să sacrifici în orice moment ceea ce eşti pentru ceea ce ai putea deveni” (Charles du Bos). Autenticitatea este cool, nu? Autenticul este frumos, în felul lui… nu ştiu dacă e cool. „În fiecare om autentic e ascuns un copil… acest copil în om este creatorul nemuritor dintr-însul” (Nietzsche). Autenticul în materie de oameni este Eul fiecăruia – iar aici este foarte mult de vorbit. Pesemne că îţi plac mult citatele. Un cuvânt de încheiere? Închei cu ceva ce trebuie să ne amintim toţi, pentru a fi mai buni şi mai autentici: „Creează ceva cât nu e timpul trecut. Fă-ţi mulţi prieteni înainte de a te trezi singur. Acceptă lucrurile în loc de a te împotrivi. Iubeşte oamenii înainte de a-i pierde. Ai o singură viaţă. Iubeşte-o în timp ce o trăieşti!” (Pablo Neruda)

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 99


100 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


CARE?CUTARE se ocupa de geografia moale a caselor noastre

Vă întrebaţi unde aţi mai văzut acest nume? Pe coperta primului număr al defunctei reviste Omagiu? Sau poate la Intro? Sau poate, ca mulţi alţii, aţi petrecut momente plăcute în relieful super ergonomic al acelui bean bag de la MNAC. Indiferent de unde ştiţi numele, vă asigur că sunt multe detalii pe care le veţi afla de abia acum, citind acest interviu cu Alina Dobre, mintea, inima şi coloana vertebrală a brandului. De Andreea Popa Foto: Claudiu Popescu

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 101


A

lina a studiat Comunicare vizuală la Academie Charpantier la Paris şi la Londra, unde a ales London College of Fashion în loc de Central St. Martin’s, unde fusese aleasă pentru secţiunea de imprimeuri. A revenit în România, s-a dedicat timp de şapte ani brandului său, făcând eforturi pentru a fi propriul şef şi pentru libertatea creativă totală şi, ca de obicei, viitorul este incert. Andreea: Cine este Care?cutare? Alina: Care?cutare suntem o echipă al cărui element principal sunt eu. Eu am avut ideea şi eu am înfiinţat C?c, dar am colaborat de-a lungul timpului cu mai multe persoane. Deci echipa nu sunt doar eu, dar eu sunt numitorul comun. Cu ce se ocupă C?c? C?c creează decoraţiuni interioare unicat, pe de o parte comenzi personalizate şi pe de altă parte gama de creaţie proprie pe care o producem şi o vindem ca atare. Cea mai mare parte dintre produse sunt făcute din materiale textile deoarece ideea iniţială era nu atât de a decora casa cât de a o îmbrăca. Asta mai ales din cauză că, iniţial, am crezut că mă voi îndrepta către modă. În final, suntem undeva între modă şi scenografie, să zicem, dar cu acest element de unicat. Făceai aşa ceva şi în copilărie? Nu neapărat aşa ceva, dar făceam tot felul de lucruri pentru că mama broda, tricota, fratele meu îşi făcea singur espadrile, eu coseam… Am cusut dintotdeauna, pentru păpuşi şi chiar şi pentru mine. Cred că multe fete o făceau, dată fiind epoca şi faptul că aveam oră de lucru manual la şcoală, nu cred că este ceva foarte deosebit. Era o situaţie mult mai des întâlnită decât în prezent.


Care sunt sursele de inspiraţie? Păi, în cazul în care ne referim la o comandă, prima sursă de inspiraţie este clientul căruia ne adresăm. Cererile nu sunt exacte, dar discutăm şi acest lucru mă inspiră. Este vorba mai degrabă de telepatie sau empatie, ceva se întâmplă. Şi după aceea încep să mă gândesc pentru ei. Aceasta este sursa de inspiraţie şi apoi trec totul prin filtrul meu deoarece intenţionez să fac lucruri frumoase, care să fie plăcute, să poţi sta cu ele în casă timp de ani de zile. Este delicat: pe de o parte încerci să impresionezi, dar pe de altă parte să menţii o distanţă. De aceea nu implic nici un fel de mesaj explicit. Poate pentru obiecte mai mici s-ar putea, dar pentru obiectele mai mari este dificil… Mesajul trebuie să fie puternic dar şi subtil. Aceasta este căutarea mea: nu vreau ca obiectul să fie aruncat după un an, pentru că nu se uzează. Este un fel de anti-consumerism. Ideal ar fi ca omul respectiv să profite cât mai mult de acel lucru. Ştiu că este posibilă fabricarea unor lucruri în masă, care costă foarte puţin şi care durează la fel de puţin, acesta pare a fi modelul actual de manufactură. În prezent, aparent nu se mai găsesc lucruri de calitate care să dureze şi cred că totuşi există oameni care şi-ar dori acest lucru. Pe vremea comunismului, lucrurile aveau totuşi o calitate mai bună. Un client poate renunţa la produs, dar aş prefera să o facă din opţiune şi nu pentru că respectivul obiect s-a stricat.

şi diferenţa dintre cei de jos şi cei de sus este în scădere. Dar se fac foarte multe lucruri frumoase în lume. Ce preferi: comenzile private sau propriile colecţii? Îmi plac ambele, este foarte bine că ele există în acelaşi timp. Acesta a fost demersul meu de la bun început: să nu mă plictisesc, să fac cât de multe lucruri noi pot. Este bine că cele două alternează. Dacă în cazul comenzilor personalizate, pot merge până foarte departe, rezultatul poate fi foarte extravagant, în cazul colecţiilor, designul trebuie gândit şi restricţionat destul de mult deoarece rezultatul trebuie să atragă o masă cât mai mare de persoane, nu doar una singură. Oricum, aceasta este una dintre provocări şi nu cred că am reuşit încă să o rezolv aşa cum mi-aş fi dorit. Mă refer în special la un raport satisfăcător între preţ şi orele dedicate manufacturării produsului.

Produsele se vând pe websiteul C?c dar şi la Intro. Există şi alte canale de distribuţie? Momentan, nu. Există şi târgurile, dar am făcut doar câteva, nu sunt experienţa mea preferată. La Institutul Francez a fost ok, miau plăcut şi locul şi oamenii, dar în general nu prea funcţionează:

Ce alte branduri te inspiră? Lucrurile stau aşa: în timpul şcolii, la Paris şi apoi la Londra, am încercat să-mi urmez calea spunându-mi că: „Asta e!”, dar ulterior mi-am dat seama că ce găsisem nu era potrivit. Şi nu atât meseria în sine cât tagma oamenilor respectivi, pentru că fiecare meserie are un costum pe care trebuie să îl porţi şi asta nu îmi plăcea. Nici lumea publicităţii, nici cea a modei. Nu este un mediu sănătos şi de aceea nu m-a inspirat. Şi pot spune că un lucru mi-a fost clar dintotdeauna: că nu voi munci pentru cineva. De mică am ştiut-o. Şi de aceea nici nu am vrut să mă adaptez acelui mediu. Pentru că eu mă gândeam la ce pot aduce eu nou, pentru că fiecare dintre noi are o creativitate unică, fiecare avem ideile noastre proprii. Oricum, de când am părăsit acea lume, atât publicitatea cât şi moda au decăzut. Când locuiam în Franţa, mă uitam la TV şi pot spune că publicitate mişto există. Şi urmărind mereu publicitate la nivel înalt, te obişnuieşti. Dar există şi un alt factor: în trecut, bugetele erau mai mari. Dar lucrurile evoluează, se schimbă: acum, de exemplu, cred că posibilităţile se multiplică

Mesajul trebuie să fie puternic dar şi subtil. Aceasta este căutarea mea: nu vreau ca obiectul să fie aruncat după un an, pentru că nu se uzează. Este un fel de anti-consumerism.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 103


vânzările sunt limitate. Dacă întrebi cum am reuşit, nu ştiu să răspund. Am avut noroc de comenzi. Dacă ai sta să vinzi ca la târg sau dacă ai avea un magazin central, ar fi diferit. În situaţia actuală, vânzările sunt mici. În schimb, oamenii sunt încântaţi, primesc multe felicitări şi îmi spun că şi-ar dori produsele mele

nal. De curând, preţul nu mai include munca de creaţie, deoarece munca fizică durează foarte mult. Ultima comandă, două perdele, a durat 165 de ore, chiar dacă eu credeam că dădusem un deviz generos de 100 de ore. Este foarte mult. Clienţii observă detaliile bine făcute, gradul de complexitate, dar nu realizează care este numărul total de ore. Care sunt locurile tale preferate din Bucureşti? Eu nu ies foarte des, sunt cam anti-socială. Ies în general cu pri-

dar culmea lucrurilor este că nici eu nu mi-aş permite să le cumpăr. Ceea ce nu este o stare normală a lucrurilor. Tot ce fac este din pasiune şi devotament, tot ce câştig este re-investit.

Care este structura c?c? Eu şi trei persoane care se ocupau cu manufactura. Dar este di-

etenii. Nu la restaurant, pentru că am renunţat la carne şi peşte şi, la urma urmelor, tot acasă mănânci cel mai bine. Mi-am pierdut obişnuinţa de a ieşi cu prietenele, de a sta la o cafea… Prefer să o fac acasă sau acasă la prieteni. Mi-au plăcut Bufet şi Sub-bufet. Îmi place Atelierul mecanic, au un bar foarte cool. Nu ştiu nici magazine care să-mi placă, dar pot spune că îmi plac Intro, Ana Alexe, Carla Szabo. Şi mi-am amintit că mi-a plăcut mai demult un restaurant: atât mâncarea cât şi decoraţiunile de la Dada Bistro. Acolo chiar mi-ar plăcea să mă întorc!

ficil. Minimul de persoane necesar ar fi trei. Eu şi încă două persoane la producţie. Sunt două operaţii diferite şi fiecare dintre ele este mult prea amplă: baza şi broderia. Au fost momente în care eram doar eu sau încă o persoană, dar este nevoie de cel puţin trei. Astfel, mă pot ocupa şi de rest: idei, prelucrare, concept etc. Procesul este complex: de aceea produsele sunt costisitoare în fi-

Portofoliu: www.carecutare.ro

Care?cutare este o slujbă cu normă întreagă sau un hobby? Timp de 7 ani de zile, acesta a fost singurul meu job şi a fost mai mult decât suficient: nu aş fi avut nici timpul, dar nici disponibilitatea emoţională necesară pentru altceva. De exemplu, în ultima vreme eram patru persoane şi eu trebuia să asigur salariile tuturor.

104 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


106 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii


Rândul K, locul 7

E

ra o seară ca toate celelalte, însă nu putea ignora semnele. Culoarul îi amintea de începutul unui film, însă în acel moment nu putea spune exact care dintre ele. Trecerea de la lumină la întuneric îi distrăgea mereu atenţia, îi crea o stare de anxietate nedorită, de parcă urma să se confunde într-o secvenţă de film horror. Avea mereu senzaţia că o aştepta un hău care să o înghită. Temei nerecunoscute de întuneric i se alătura dorinţa de a nu scăpa nimic din mâinile pline şi de a nu atrage atenţia, iar stingerea luminilor augmenta sentimental. Imediat, reclamele atacară şi cuceriră marele ecran. În astfel de moment, era recunoscătoare în primul rând că avea o memorie bună, iar în al doilea rând că mergea atât de des la cinematograf, că ştia pe de rost unde anume trebuia să se aşeze. Urcă scările hotărât înspre rândul K, unde o aştepta locul 7, iar prietenii, care îi atribuiseră demult rolul de cinefilă a grupului, o urmară imediat. Locurile îi aşteptau, iar momentele nesuferite de a parcurge rândul ocupat până la locul alocat nu puteau fi evitate de data asta. Ştia că prietenii o boscorodeau în sine lor în acele momente pentru locurile alese, însă, pentru ea, exista un singur loc perfect din care putea vedea, simţi şi absorbi acţiunea de pe ecran. Se aşeză pe scaun, lăsând la o parte toate bagajele: geanta, haina, punga cu popcorn şi sucurile. Ca în momentele de intimidate, când despărţirea de haine implică o libertate de a iubi, voia să fie doar ea şi filmul. Însă, într-adevăr, în acea seară, era ceva diferit. Cu un gest imperceptibil, alungă sentimentul care stăruia din momentul în care intrase în sala de cinema. Începeau trailerele, una dintre marile ei bucurii. O amuzau scurtmetrajele realizate pentru a promova filmele, care reuşeau cumva să reunească toate momentele reuşite dintr-un anumit lungmetraj şi în final, să fie mai bune decât acestea. Intuia întotdeauna momentul când urma să înceapă un film, aşa că se pregătea înaintea tuturor de stingerea completă a luminilor. Întunericul îşi făcu simţită prezenţa mai greu în acea seară decât de obicei. Ceva nu era în regulă. Simţea că nu are loc în scaun, se foi un pic şi se încruntă. Toţi ochii erau aţintiţi asupra ecranului, mai puţin ai câtorva dintre spectatori. Îi reperă imediat: doi-trei scriau ceva pe mobil. Ecranele mici deveneau surse de lumină obositoare. Pierdea legătura cu filmul. În alt colţ, un cuplu îşi şoptea impresii legate de generic. Coloana sonoră umplea sala, însă tot ce auzea erau comentariile celor din jur, ronţăitul de floricele şi sucul ce străbătea paie pentru a fi degustate. Şoaptele, glasurile, zgomotele începeau să acapareze muzica şi replicile de pe ecran. I se părea că nu se mai aude nimic din direcţia ecranului. Se foi din nou în scaun şi încercă să se desprindă de forfota ce

De Laura Toma Ilustraţie: Stelian Dobrescu

o înconjura şi să se concentreze asupra filmului. Închise ochii, trase aer adânc în piept şi se linişti. Zgomotole dispăruseră. Deschise ochii, cu dorinţa de a urmări filmul, aşa cum făcea întotdeauna. Ritmul inimii accelera: sala era pustie, copleşită de un întuneric profund. Începu să tremure. Pipăi scaunele de lângă, însă nimeni nu stătea lângă ea. Ţipătul de ajutor, întrebările care îi veneau în minte se opreau, pur şi simplu nu putea vorbi. Cele mai negre scenarii îi invadau în schimb mintea. Se sprijini de spătarul din faţa ei şi abia se ridică pe picioarele care încă îi tremurau. Se simţea copleşită de drumul pe care trebuia să il urmeze. Dintr-o dată, liniştea dispăru: proiectorul începu să se pună în mişcare şi pe ecran apăru o imagine proiectată: o imagine simplă. Îşi acoperi ochii cu mâinile, era prea puternic volumul de lumină. Se uită atent la poză, însă nu reuşi sub niciun fel să desluşească ce era pe ecran. Se uită în sală şi observă că era singură. Se chinui să analizeze imaginea, însă pentru că nu reuşea, se folosi de lumină pentru a coborî scările. La căpătul acestora, în locul culoarului, era o uşă. I se păru extrem de ciudat, însă dorea să scape de întuneric cu orice preţ, de imaginea care parcă o urmărea. Puse mâna cu reţinere pe clanţă şi făcu un pas înainte. Descoperi că se afla într-o altă sală de cinema, la fel de goală, însă imaginea se puse în mişcare. Simţea că e plină de viaţă, dar la fel ca înainte, nu putea descifra ce anume se vedea proiectat pe ecran. Zgomotul proiectorului domina încăperea goală. Era atât de posesiv, atât de… dar dintr-o dată nu mai era singurul. Putea auzi muzica. Venea din altă încăpere. Se lăsă ghidată de auz şi se îndreptă către cealaltă parte a sălii, unde, acolo unde se aştepta să fie un culoar, descoperi din nou o uşă. Se trase un pas înapoi, însă muzica o îmbia, o atrăgea. Curiozitatea o aduse dincolo de acea uşă şi îi dezvălui o nouă sală de cinema. O imagine alb-negru în mişcare, pe care deşi nu o putea descrie, simţea că seamănă izbitor cu cea din sala de dinainte. Însă muzica… muzica, în tonuri de jazz era aproape hipnotizantă. La un moment dat, acordurile se opriră. Aproape ca într-un spectacol repetat de prea multe ori, se îndreptă automat spre capătul scării, unde, aşa cum bănuia, era o uşă în locul culoarului. Nu mai stătu mult pe gânduri şi o deschise, convinsă că va descoperi o noua sală de cinema. I se înfăţişă în schimb culoarul, pe care de data aceasta îl străbătu fără anxietate. Merse cu paşi hotărâţi. Începea să audă coloana sonoră, aşa că se grăbi. Ajunsă la capătul scărilor, se uită înspre proiectorul pornit şi ochi locul 7, de pe rândul K. Urcă în grabă scările, se cufundă confortabil în scaun şi după un scurt moment în care închise ochii, rămase doar ea alături de filmul care începea.

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 107


(

(

Catalin

100%

Cătălin Ştefănescu te duce automat cu gândul la cultură. Datorită emisiunii pe care o realizează, a implicării sale în evenimente culturale, a preocupărilor din viaţa de zi cu zi. Este vară, suntem pe o terasă, cu câte o băutură rece în faţă, şi stăm de vorbă. Despre ce altceva, dacă nu despre cultură? De George-Mihai Irimescu Foto: Adrian Bulboacă

Emisiunea culturală „Încerc să-mi fac datoria. Încerc să fac ceva, nu neapărat creativ în sensul cel mai des întâlnit al termenului, şi dacă vrei cel mai de suprafaţă, încerc să fac ceva creativ care are urmări. Adică la ce facem noi acolo, la emisiunea asta, încercăm să ne creştem un public căruia îi oferim ceva.” Aşa se vede Cătălin, ca parte a culturii. Formarea publicului este latura de „activism” a emisiunii, şi consideră onorant faptul că din ce în ce mai mulţi tineri urmăresc Garantat 100%. Deşi cultura nu este un lucru care se dezvoltă neapărat la televizor, ba dimpotrivă, bazele ei ar trebui puse în familie sau la biserică, în cazul televiziunii publice lucrurile stau altfel, crede Cătălin. „Ceea ce facem noi acolo e felul nostru de a face şi de a înţelege televiziunea publică. Noi propriu-zis nu cred că facem ceea ce se cheamă un gest de cultură în sine, noi încercăm să deschidem gustul, apetitul pentru cultură. Şi mai încercăm ceva, ce cred că e cel mai important: încercăm să le explicăm oamenilor, fără să arătăm cu degetul, într-un mod foarte relaxat, că ceea ce numim cultură e un fenomen mult mai generos decât ne-au explicat nouă nişte cetăţeni cu ceva vreme în urmă. Nu este în mod obligatoriu un teritoriu al iniţiaţilor, ci se adresează mult

mai multora decât ni s-a zis nouă până acum.” Este de părere că din cauza acestui fals crez unii oameni refuză să citească sau să urmărească un film de artă. Mai mult decât atât, nu crede în cultura impusă, ci în cea seducătoare, care se instalează natural în vieţile oamenilor. De aceea ţin ca emisiunea lor să fie un spaţiu comod unde oamenii se exprimă în voie, formaţiile tinere cântă neîngrădit iar muzicile camerale, care „nu muşcă”, aşa cum cred unii, creează un mediu propice ideilor. Se bucură foarte mult când oamenii simt nevoia să îşi dea cu părerea. Altfel spus, să simtă că îşi aduc propria contribuţie la emisiune. „Serviciul ăsta cultural funcţionează într-o legătură directă cu oamenii care scriu pe mailul emisiunii, cu oamenii care se adresează într-un fel sau altul emisiunii, cu oamenii care dau semnale într-un fel sau altul. Ţin cont tare de lucrurile astea. Ţin cont de ce spun invitaţi care-au mai văzut emisiunea şi care spun «uite, mi-a plăcut momentul cutare» sau «am apreciat momentul cutare» şi nu vorbesc doar cu invitaţii principali ai emisiunii, vorbesc şi cu cei care vin şi cântă acolo, vorbesc cu toată lumea care are o legătură cu emisiunea asta. Îndrăznesc, e singurul moment când o să mă bat cu cărămida-n piept, şi-o să spun că felul în care se lucrează la noi e un fel pe care l-aş dori pentru mulţi colegi care fac meseria asta. Adică acolo-şi spun pă

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 109


rerea şi cameramanii, şi câţiva oameni de la tehnic, de la artistic, şi au nerăbdarea de a face treaba asta. Păi ce vrei mai onorant şi mai frumos în treaba asta decât să colaborezi aşa? Evident, unele opinii cântăresc, alte opinii nu sunt potrivite în momentul ăla şi ţinem cont de ele la un alt moment dat.” Nu este uşor, capacitatea de a asculta multă lume se educă în timp, însă merită din plin. Consideră un gest de eleganţă şi decenţă elementară faptul de a fi recunoscător ProTV-ului şi emisiunii Poveşti adevărate. Deoarece, ne spune el, Garantat 100% a fost la început o replică profesională pentru acea emisiune. Au încercat să facă o emisiune „cu ambalaj comercial dar cu un conţinut de televiziune publică”. Deşi în prezent Cătălin se bucură de faptul că a reuşit să reducă numărul orelor petrecute în faţa „micului ecran”, echipa Garantat se uita mult la televizor în acea perioadă. Urmăreau posturi străine precum Rai 3, 3sat, Arte şi PBS, televiziunea publică americană, pe care Cătălin o consideră un model în domeniu. Au învăţat mult împreună, chiar şi limbaj tehnic. Au urmat apoi o serie de aproximativ 500 de reportaje privitoare la oameni obişnuiţi, care însă făceau lucruri deosebite. Dar cu timpul au simţit nevoia unei schimbări. „Poveştile pe care le spuneam acolo arătau mai degrabă ca nişte curiozităţi. Încetul cu încetul am descoperit faptul că arătăm oamenii ăia cumva ca pe nişte brezăi. Şi-am început să ne tratăm subiectele personajelor cu mult mai multă atenţie. Pe urmă am zis noi că poveştile exemplare pe care le pot spune nişte oameni pe care-i admiri în spaţiul public, sau nişte oameni de care habar n-ai în spaţiul public şi pe care-i descoperi în felul ăsta s-ar putea să fie mai constructive, să servească mai mult decât reportajele care ne duc mai degrabă spre o zonă de divertisment, poate de bună calitate, dar nu neapărat în ceea ce vroiam noi. Şi nu cred că-i vorba neapărat de o formă de oboseală sau ceva de genul ăsta, pur şi simplu aşa am modificat formatul. Îmi asum responsabilitatea asta. Dac-a fost bine, a fost bine, dac-a fost rău, e vina mea. Am zis că dacă vreodată o să fie o presiune în sensul revenirii felului ăluia de discurs n-o să ezit să facem treaba asta. În plus, au mai apărut foarte multe emisiuni care făceau aceeaşi chestie.” Pentru că dacă o replică profesională este onorantă, o clonă nu mai este astfel. Cât despre evoluţia personală, lucrurile stau după cum urmează: „Televiziunea dă dependenţă şi nu dă deloc cea mai bună dependenţă. Ca orice soi de meserie de comunicare, are nişte maladii profesionale foarte profunde. Maladia asta de a te vedea, maladia de a te expune, maladii care dau în alte maladii şi mai urâte. Cea în care ai senzaţia că ţi se cuvine ceva, în care ai senzaţia că ocupi o treaptă socială mai bună şi mai importantă decât treapta pe care se află mulţi dintre oamenii care te înconjoară. Rezultatele lor le poţi vedea liber, în jur. La noi se văd peste tot rezultatele astea. Cred că am păţit câte ceva din amândouă, şi din pasiunea pe care ţi-o declanşează meseria asta, şi o parte din maladia profesională de care eu unul încerc să mă vaccinez de fiecare dată, de câte ori şi când pot. Şi-am găsit diferite tehnici de a scăpa de bolile profesionale. Dacă ai prieteni foarte buni, care te trag cu picioarele pe pământ, care ştiu să te miştocărească atunci când e cazul şi care ştiu să te pocnească după ceafă când îţi iei nasul la purtare ai toate şansele să rămâi un om normal la cap. Ori eu unul datorez foarte mult din ce ţi-am povestit multora dintre

110 • septembrie 2011 • revistaartesimeserii

prietenii mei foarte buni.” Cât despre pasiune, ea vine din bucuria de a lucra cu oameni care fac din meseria asta o plăcere. Se bucură de momentele în care se întâlneşte cu Smără, monteurul emisiunii, şi lucrează împreună. „Uneori, când ne iese ceva, nu mă feresc să spun lucrul ăsta, trântesc lucrurile de pe masă de pe-acolo şi zic «hai să fumăm o ţigară pentru că facem cea mai frumoasă meserie din lume». Şi sunt momente de mare bucurie şi de foarte mare satisfacţie când împarţi cu cineva ceva şi când îţi iese treaba aia şi asta se-ntâmplă şi-n platou şi alături de colegii din redacţie. Asta-i partea foarte frumoasă a meseriei ăsteia.”

Cultura invitaţilor Invitaţii îi aleg în echipă. El, producătoarea emisiunii, Silvia Ghiaţă, şi Adrian Ionică, de asemenea coleg la emisiune. Şi prieten foarte bun, adaugă Cătălin. De multe ori însă el însuşi îşi asumă o formă de alegere. Una peste alta, glumeşte Cătălin, dacă iese bine e meritul invitatului, iar dacă iese prost, e vina lui. Alegerile depind foarte mult de perioada în care are loc emisiunea cu pricina: de ce se mai întâmplă pe-atunci, de ce oameni mai întâlnesc, de ce mai citesc între timp şi multe altele. Un lucru interesant: „Mai nou, este o alegere cu program. E o formă de discurs ce încercăm să facem la emisiunea asta, încercăm să introducem nişte oameni într-o formă de discurs. Să spunem ceva coerent. Sper că lucrul ăsta va fi şi mai vizibil începând din toamnă încolo. O mai mare doză de substanţă, de lucruri precise”. După alegere, urmează, fireşte, documentarea. Stă, citeşte şi se uită pe net „de-i sar capacele”, pentru că este una din misiunile lui. Recunoaşte însă că are privilegiul de a avea prieteni în zone de activitate extrem de diverse (psihoterapie, muzică, folosofie, ingineri etc.) de la care poate cere referinţe. Şi este foarte recunoscător faţă de oamenii de la care primeşte ajutor în sensul ăsta. Şi chiar dacă îi ia timp mult să asculte fiecare părere, să caute în toate sursele posibile şi imposibile, îşi face temele cu răbdare. După ce se termină şi documentarea, vine şi momentul filmărilor. Câteodată uşor intimidant pentru invitat, din cauza condiţiilor de filmare. Efectele asupra invitatului sunt însă dintre cele mai diverse: „Dacă nu te timorează, platoul de televiziune stimulează uneori puterea de a simula. De-aia încercăm să fie foarte prietenos când vii la noi, să fie o atmosferă cât se poate de plăcută, în aşa fel încât convenţia asta de televiziune să dispară, omul care vine să fie în cea mai comodă poziţie de a povesti ceva şi de a fi el cât se poate de mult în treaba asta”. Sunt însă şi momente când el însuşi este copleşit de invitat. Dar dacă face lecţiile bine de acasă, trece peste. I s-a mai întâmplat însă mai mult decât atât, ca invitaţii să depăşească aşteptările, moment în care lasă lecţia deoparte şi se ţese pe loc discuţia. Asta da măiestrie. De asemenea, lasă lecţiile deoparte în momentul în care invitatul spune o poveste care îl fascinează. Pentru că, pe bună dreptate, de ce l-ai întrerupe? În definitiv datoria unui post public de televiziune este de a spune ceva. Din cultura relaţiei cu invitaţii face parte şi cenzura. Dacă se exprimă „prea neaoş”, pui un bip peste, că altfel n-ai cum! Dar,


ne spune Cătălin, niciodată nu a „montat” un invitat. Montajul se face în limitele bunului simţ profesional, şi niciodată nu i s-a întâmplat ca cineva să sune şi să spună „v-aţi bătut joc de mine, eu sunt altcineva”. Pentru că din punctul ăsta de vedere, are o tehnică de la care nu se abate. I se pare profund neprofesionist să filmeze un om ore în şir, după care să se monteze o mică parte, omul acela ajungând să pară cu totul altcineva. Preferă să se prevaleze de 50 de minute bune, în care încălzeşte invitatul, îl aduce într-o dispoziţie bună de a povesti, iar ce iese este adevărul pur.

Cultura din viaţa de zi cu zi Mai întâi despre teatru. A început în liceu, unde a făcut teatru de amatori într-o trupă la care a ţinut foarte mult. Este o experienţă din care a învăţat enorm. De aici şi participarea cu toată inima la formatul festivalului Ideo Ideis de la Alexandria. „Am încercat să nu fim doar un juriu acolo, ci să spunem mult mai mult decât spune un juriu, prin discuţiile pe care le avem cu copiii ăştia după ce-şi termină spectacolele, prin felul în care dăm premiile, nu poţi să-ţi dai seama cum ne certăm şi cum ne contrazicem şi ce

argumente se pun pe masă. E un lucru extrem de luat în serios şi care ne preocupă foarte tare şi e un moment aşteptat cu nerăbdare de la un an la altul”. Pe urmă a venit facultatea, perioadă în care a scris despre teatru şi a văzut multe spectacole. Deşi scrisul a avut sincopele sale, din cauza presiunii meseriei, întotdeauna a revenit. Iar datorită criticii scrise, la începutul anilor ’90 a avut loc şi afilierea la UNITER. Şi deşi pasiunea pentru teatru era din ce în ce mai mare, a ales să dea la Litere, şi nu la IATC, cum se numea pe atunci UNATC-ul de astăzi. Concurenţa era acerbă, fiind disponibile între 3 şi 6 locuri pe an. Iar pe atunci, băiat fiind, dacă nu intrai la facultate, te aşteptau „nişte aventuri”. Neintratul la facultate, era, aşadar, ceva dramatic. A fost prin urmare sfătuit ca deocamdată să dea la Litere, şi apoi, dacă va vrea, va putea da şi la teatru. Şi acum, uitându-se înapoi, e mulţumit de alegerea făcută. Urmează scrisul. Când era în facultate, ne spune el, a cunoscut nişte oameni cărora le datorează foarte mult (pe Marian Popescu sau Victor Scoradeţ de la UNITER) care l-au încurajat în momentul ăla şi i-au oferit încredere. „De multe ori să scrii cu responsabilitatea faptului că te citesc oamenii ăştia a însemnat o şcoală foarte bună pentru că a micit foarte mult perioada în care îţi permiţi să faci pe nebunul. Pentru că eşti tânăr şi e normal să

revistaartesimeserii • septembrie 2011 • 111


faci pe nebunul, e firesc. Prima senzaţie pe care o ai e să dărâmi, să înjuri, să dai jos. Cum să spun, ai o oarecare formă de putere când faci treaba asta. Poţi să desfiinţezi un spectacol! Te tentează enorm treaba asta. E, faptul c-am fost lângă oamenii ăştia a scurtat foarte mult perioada asta. Am învăţat că e vorba despre cu totul altceva”. Acum scrie despre lucruri în măsura în care consideră că poate fi subiectul lor, iar niciodată despre ceva la care nu se pricepe. Scrie şi despre lucrurile care îl pasionează, care necesită o anumită cercetare prealabilă. Îi place foarte mult atmosfera de la Dilema veche, care i se pare că într-o bună măsură seamănă cu ceea ce încearcă să spună şi ei, la rândul lor, la emisiune. În opinia lui este o revistă culturală relaxată şi accesibilă, cu umor, asemănătoare Garantat-ului. „Sunt două contexte în care mă simt privilegiat că sunt şi eu parte”. Trecem la muzică. Asemănător multor adolescenţi, în liceu, a avut o trupă rock. Vroiau să spună multe. „Îndrăznesc să spun că s-ar putea să nu fi ieşit rău dacă făceam muzică. Îmi pare foarte rău de lucrul ăsta, e marele meu regret că n-am reuşit să fac muzică, sunt bântuit de chestia asta”. A cântat la chitară, a fost şi toboşarul trupei la un moment dat, a fost şi vocal. A făcut de toate. Îi pare însă rău că nu a făcut pian de la o vârstă fragedă, începând lucrul ăsta acum, destul de târziu. „Strict pentru satisfacerea pasiunii descoperirii procesului”, ne spune el. Nu îşi propune să cânte în faţa unei orchestre simfonice, dar este fascinat de

cunoaştere, de învăţare, iar dacă cineva îl întreabă dacă găseşte vreo plăcere în a repeta de 50 de ori un exerciţiu de digitaţie, el răspunde categoric „da!”. Un domeniu în care s-a afirmat realmente a fost cel al documentarelor. Îl provocau foarte tare şi îi făceau foarte mare plăcere. Ne spune că subiectul este dureros pentru el, deoarece nu a mai reuşit să se mai ocupe de aşa ceva, deşi documentarele îl acaparaseră foarte tare la un moment dat. A primit şi nişte premii care „îi tihnesc”, ne spune el, neplăcându-i să se ascundă după clişeul „premiile nu contează”, după primirea lor. De exemplu, a primit premiul special al juriului la DaKINO pentru Penitenciar. Acum când îi mai pică în mână un subiect se gândeşte câte ar putea face cu el, prietenii reproşându-i faptul că momentan nu se ocupă de ele. Îi este dor de munca susţinută la un astfel de proiect, considerându-se ca făcând parte dintr-o categorie „mai clasică” de oameni care se preocupă mult şi de estetica problemei. „Din fericire sau din nefericire, e un lucru depăşit acum. Carnea subiectului contează mai mult. Eu am şi obsesii estetice, cred că filmul trebuie să fascineze estetic. Dar nu-i obligatoriu să fie aşa. Am văzut lucruri crude, brute, care m-au dărâmat! E loc sub Soare pentru toată lumea la urma urmei.” Nu în ultimul rând, trecem la arta culinară şi la cea a vinurilor. Nu îi place să vorbească despre ele foarte mult, pentru că subiectele de acest gen au o doză de „modă” care le face atât de prezente, încât au devenit subiecte consumate. Noi insistăm totuşi. De ce este gătitul o formă de cultură prin excelenţă deschisă? „Uităte-n jur. Aşa cum fotografia s-a democratizat uluitor într-un timp extrem de scurt, exact aşa e şi cu arta gătitului.” Pentru Cătălin gătitul a început ca o necesitate, şi apoi s-a dezvoltat povestea. Chiar dacă ştie să gătească şi chestii sofisticate, care durează chiar şi câteva zile până sunt gata, cu aceeaşi plăcere mănâncă şi brânză cu roşii. „Există oameni pentru care gătitul e o chestie foarte demonstrativă, îţi arăţi muşchii. În ce mă priveşte, gătitul e o formă de a-mi mulţumi prietenii şi invitaţii. Nu sunt unul dintre ăia care trăiesc aşa. Sunt un om care nu poartă costum. Dar găsesc o plăcere foarte mare, rareori, atunci când îmbrac costumul, tocmai pentru că nu fac treaba asta de obicei. Exact aşa e şi cu gătitul. Deşi de gătit gătesc mult mai des decât port costum.” Nu ţine neapărat să îşi deschidă un restaurant. A făcut însă exerciţiul ăsta gătind pentru multă lume, în diferite ocazii, pentru prieteni sau la petreceri de exemplu, şi i-a făcut mare plăcere. Despre cunoaşterea vinurilor, povestea este mai lungă şi complicată, ne spune. Îşi aminteşte cu plăcere o excursie făcută împreună cu prietenii săi anul trecut în Franţa la nişte podgorii, pentru a gusta nişte vinuri pe care le-a cunoscut cu alte ocazii. Ne atrage atenţia aşadar că vinurile bune nu se întâlnesc numai pe terase de castel. Poţi întâlni vinuri fabuloase puţin peste 10 euro, sau vinuri de casă foarte bune între 5 şi 7 euro. „Am traversat etapa vinurilor comode, a vinurilor argentiniene, a vinurilor în general din lumea nouă, care sunt vinuri care te conving imediat, care sunt o formă de inginerie, descoperind apoi vechile vinuri franţuzeşti, vinurile spaniole, italineneşti, care sunt dificile prima dată, miros urât, sunt acre, sunt neprietenoase, şi descoperi de fapt ce e de descoperit în vinurile alea. Fascinația pură.”


Revista Arte & Meserii, nr. 7  

Numărul 7 al Revistei Arte & Meserii, realizată de Asociaţia Paspartu

Advertisement