Capitolul 71 - Pământul pustiit

Atenția mi-a fost iarăși îndreptată către pământ. Cei răi fuseseră nimiciți și trupurile lor moarte zăceau pe fața pământului. Mânia lui Dumnezeu, manifestată prin cele șapte plăgi de pe urmă, căzuse asupra locuitorilor pământului, făcându-i să-și muște limbile de durere și să-L blesteme pe Dumnezeu. Păstorii mincinoși fuseseră obiectul deosebit al mâniei lui Iehova. Ochii li se mistuiseră în orbite și limbile lor în gură în timp ce ei stăteau încă în picioare. După ce sfinții fuseseră izbăviți de glasul lui Dumnezeu, mulțimea de oameni răi și-au întors mânia unii asupra altora. Pământul părea inundat cu sânge și trupurile moarte erau întinse pretutindeni, de la un capăt la altul. {ST 289.3}

Pământul arăta ca un ținut sălbatic pustiit. Orașe și sate, spulberate de cutremur, zăceau în mormane de moloz. Munții se mișcaseră din locurile lor, lăsând în urmă gropi enorme. Stânci zgrunțuroase, aruncate afară din mare sau rupte chiar din uscat, erau risipite pe toată suprafața lui. Copaci mari fuseseră dezrădăcinați și risipiți pe tot pământul. Iată care avea să fie căminul lui Satana și al îngerilor lui pentru o mie de ani. Aici va fi îngrădit să stea, pentru a străbate de-a lungul și de-a latul scoarța sfâșiată a pământului și a vedea efectele răzvrătirii lui împotriva Legii lui Dumnezeu. Timp de o mie de ani, el se poate bucura de roadele blestemului pe care el însuși l-a provocat. Legat de planeta Pământ, el nu va avea privilegiul de a ajunge la alte planete, pentru a-i ispiti și necăji pe cei care nu au căzut. În acest timp, Satana suferă îngrozitor de mult. De la căderea lui, caracteristicile lui rele s-au aflat într-un neîncetat exercițiu. Atunci însă, el urmează să fie privat de puterea lui și lăsat să reflecteze asupra rolului pe care l-a jucat de la căderea sa și să privească înainte cu groază și cutremur, către viitorul teribil, în care va trebui să sufere pentru tot răul pe care l-a înfăptuit și să fie pedepsit pentru toate păcatele la comiterea cărora a contribuit. {ST 290.1}

Am auzit strigăte de triumf, scoase de îngeri și sfinții răscumpărați, care răsunau ca zece mii de instrumente muzicale, pentru că nu aveau să mai fie vreodată necăjiți și ispitiți de Satana și pentru că locuitorii altor lumi fuseseră scutiți de prezența și ispitele lui. {ST 290.2}

Apoi am văzut niște scaune de domnie și cum Isus și sfinții răscumpărați s-au așezat pe ele; și sfinții au domnit ca împărați și preoți ai lui Dumnezeu. Hristos, împreună cu poporul Său, i-a judecat pe morții cei răi, comparând faptele lor cu cartea statutară, Cuvântul lui Dumnezeu, și hotărând fiecare caz după faptele făcute în trup. Ei au hotărât apoi pentru cei răi cât trebuie să sufere după faptele lor; și lucrul acesta a fost scris în dreptul numelor lor în cartea morții. Satana și îngerii lui au fost, de asemenea, judecați de Isus și de sfinți. Pedeapsa lui Satana urma să fie cu mult mai mare decât a acelora pe care-i amăgise. Suferințele lui aveau să le depășească într-o măsură atât de mare pe ale acestora din urmă, încât să nu suporte nici o comparație. După ce toți aceia pe care-i amăgise vor fi pierit, el urma să trăiască încă și să pătimească mult mai mult. {ST 290.3}

După ce se terminase judecarea morților celor răi, la sfârșitul celor o mie de ani, Isus a părăsit Cetatea, iar sfinții, alături de o suită de îngeri, L-au urmat. Isus a coborât pe un munte mare, care, de îndată ce a fost atins de picioarele Sale, s-a despicat în două și a devenit o câmpie foarte mare. Apoi, noi am privit în sus și am văzut Cetatea cea mare și frumoasă, având douăsprezece temelii și douăsprezece porți, câte trei pe fiecare latură și câte un înger la fiecare dintre acestea. Noi am strigat: „Cetatea! Cetatea cea mare coboară din cer de la Dumnezeu!” Și aceasta s-a coborât în toată splendoarea și slava sa orbitoare și s-a așezat pe câmpia întinsă, pe care o pregătise Isus pentru ea. {ST 291.1}

Capitolul 72 - Cea de-a doua înviere

Apoi Isus, toată suita de îngeri sfinți și toți sfinții răscumpărați au părăsit Cetatea. Îngerii L-au înconjurat pe Comandantul lor și L-au însoțit în direcția în care mergea, iar grupul sfinților răscumpărați îi urmau. După aceasta, cu o măreție teribilă, înfricoșătoare, Isus i-a chemat la viață pe morții cei răi; aceștia au ieșit cu aceleași trupuri slăbite, bolnăvicioase, cu care coborâseră în morminte. Ce priveliște! Ce scenă! La prima înviere, toți au venit la viață în floarea nemuririi; la cea de-a doua însă, semnele blestemului sunt vizibile asupra tuturor. Împărații și nobilii pământului, cei săraci și umili, cei învățați și cei neînvățați, toți au înviat împreună. Toți L-au privit pe Fiul omului; și chiar aceia care L-au disprețuit și batjocorit, care I-au pus cununa de spini pe fruntea sacră și care L-au lovit Îl privesc în toată măreția Sa împărătească. Cei care L-au scuipat în ceasul încercării Lui, se întorc acum din fața privirii Sale pătrunzătoare și de la slava înfățișării Lui. Cei care au bătut cuiele în mâinile și picioarele Lui privesc acum semnele lăsate de răstignire. Cei care au înfipt lancea în coasta Sa privesc semnele cruzimii aplicate asupra trupului Său. Și ei știu că El este chiar Acela pe care L-au răstignit și de care și-au bătut joc în agonia ultimelor Sale clipe de viață. Și atunci se înalță un vaiet lung de suferință agonizantă, în timp ce aceștia aleargă pentru a scăpa de prezența