salveze pe toți cei care Îl așteptaseră cu răbdare și ale căror nume erau scrise în carte. {ST 283.2}

Atenția mi-a fost îndreptată către credinciosul Noe. Când a început să cadă ploaia și a venit potopul, Noe și familia lui intraseră în arcă și Dumnezeu i-a închis înăuntru. Noe îi avertizase cu credincioșie pe locuitorii lumii antediluviene, în timp ce ei îl batjocoriseră și îl luaseră peste picior. Și în timp ce apele cădeau pe suprafața pământului și aceștia se înecau, unul după altul, priveau acea arcă, pe seama căreia făcuseră atâtea glume, plutind în siguranță pe creasta valurilor, salvându-l pe Noe cel credincios și pe familia lui. Am văzut că membrii poporului lui Dumnezeu, care avertizaseră cu credincioșie lumea de mânia care avea să vină, aveau să fie salvați în același fel. Dumnezeu nu va îngădui ca oamenii cei nelegiuiți să-i nimicească pe cei care au așteptat să fie luați la cer și care nu au vrut să accepte decretul fiarei sau să primească semnul ei. Am văzut că, dacă celor răi li s-ar permite să-i ucidă pe sfinți, Satana și oștirea lui cea rea și toți cei care Îl urăsc pe Dumnezeu ar fi satisfăcuți. Și, ah, ce triumf ar fi pentru maiestatea satanică să aibă putere în acea ultimă luptă asupra celor care au așteptat atât de mult să-L poată privi pe cel pe care-L iubeau! Cei care au luat în râs ideea ca sfinții să se înalțe la cer vor fi martorii grijii lui Dumnezeu față de poporul Său și vor privi slăvita lor izbăvire. {ST 284.1}

Când sfinții au părăsit orașele și satele, au fost urmăriți de cei răi, care căutau să le ia viața. Dar săbiile care au fost ridicate pentru a-i ucide pe cei din poporul lui Dumnezeu s-au frânt și au căzut la fel de neputincioase ca niște paie. Îngeri ai lui Dumnezeu îi apărau pe sfinți. Strigătul lor, înălțat zi și noapte după izbăvire, a ajuns înaintea Domnului. {ST 285.1}

Capitolul 69 - Izbăvirea sfinților

La miezul nopții a ales Dumnezeu să-i izbăvească pe cei din poporul Său. În timp ce nelegiuiții își băteau joc în jurul lor, soarele se arătă dintr-o dată, strălucind în puterea sa, iar luna rămase nemișcată. Cei răi se uitară la această scenă uluiți, în timp ce sfinții priveau cu o bucurie solemnă dovezile eliberării lor. Semne și minuni se succedară rapid. Totul părea să fi ieșit de pe făgașul normalului. Apele încetară să curgă. Se iviră nori negri, grei, și se izbiră unii de alții. Dar exista un petic de cer neacoperit, plin de slavă, de unde se auzi glasul lui Dumnezeu, ca niște ape multe, zguduind cerurile și pământul. S-a produs un mare cutremur de pământ. Mormintele s-au deschis și cei care au murit în credință în timpul soliei celui de-al treilea înger, păzind Sabatul, s-au sculat din paturile lor de țărână, cu trupuri de slavă, pentru a asculta legământul de pace pe care urma să-l facă Dumnezeu cu cei ce păziseră Legea Sa. {ST 285.2}

Cerul s-a deschis și s-a închis și era în mare agitație. Munții s-au scuturat ca o trestie în vânt și au aruncat pretutindeni stânci zgrunțuroase. Marea fierbea ca o oală pe foc și a aruncat pietre mari pe uscat. Iar când Dumnezeu a rostit ziua și ceasul venirii lui Isus și a enunțat legământul cel veșnic pentru poporul Său, a spus o singură frază și apoi a făcut o pauză, în timp ce cuvintele Sale făceau pământul să vibreze. Cei din Israelul lui Dumnezeu stăteau cu ochii ațintiți în sus și ascultau cuvintele pe măsură ce ieșeau din gura lui Iehova și zguduiau pământul ca bubuiturile celui mai puternic tunet. Totul era de o solemnitate înfricoșătoare. La sfârșitul fiecărei fraze sfinții strigau: „Slavă! Aleluia!” Fețele lor erau luminate de slava lui Dumnezeu și străluceau de slavă așa cum strălucea fața lui Moise când a coborât de pe Sinai. Cei răi nu se puteau uita la ei din pricina slavei. Și când binecuvântarea veșnică a fost rostită pentru cei care-L onoraseră pe Dumnezeu prin sfințirea Sabatului Său, s-a auzit un strigăt puternic de biruință asupra fiarei și asupra chipului ei. {ST 285.3}

Atunci a început anul de bucurie, când pământul trebuia să se odihnească. L-am văzut pe robul evlavios ridicându-se în triumf și biruință și scuturându-se de lanțurile care-l legau, în timp ce stăpânul său cel rău era tulburat și nu știa ce să facă, căci cei răi nu au putut să priceapă cuvintele rostite de Dumnezeu. La puțin timp de la aceasta, a apărut marele nor alb, pe care era așezat Fiul omului. Când a putut fi văzut pentru prima dată, la distanță, acest nor părea foarte mic. Îngerul a spus că acesta era semnul Fiului omului. Pe măsură ce se apropia de pământ, noi puteam privi slava minunată și maiestatea lui Isus, în timp ce El înainta pentru a birui. O suită de îngeri sfinți, cu coroane strălucitoare pe capete, Îl însoțeau în drumul Său. Nici o limbă nu poate descrie slava acelei scene. Norul viu, de o maiestate și slavă neîntrecută, se apropia din ce în ce mai mult, și noi am putut privi clar persoana minunată a lui Isus. El nu purta o cunună de spini; pe fruntea Lui sfântă odihnea o coroană de slavă. Pe haină și pe coapsă era scris un Nume: Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Fața Îi strălucea ca soarele la amiază, ochii Îi erau ca o flacără și picioarele Lui se asemuiau cu arama aprinsă. Vocea Lui răsuna ca multe instrumente muzicale. {ST 286.1}

Pământul tremura înaintea Sa, cerurile s-au strâns ca un sul de piele și toți munții și insulele s-au mutat din locurile lor. „Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: «Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?»” Cei care cu numai puțin timp în urmă i-ar fi ucis pe copiii credincioși ai lui Dumnezeu de pe pământ erau acum martorii slavei lui Dumnezeu care îi acoperise pe aceștia. Și în mijlocul groazei care-i cuprinsese, au auzit glasurile sfinților, în tonuri vibrând de bucurie, spunând: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui”. {ST 287.1}

Când glasul lui Dumnezeu i-a chemat pe sfinții adormiți, pământul s-a zguduit îngrozitor. Aceștia au răspuns chemării și au ieșit înveșmântați în nemurire slăvită, strigând: „Victorie, victorie asupra morții și mormântului! O moarte, unde îți este boldul? O mormântule, unde îți este biruința?” Apoi, sfinții aflați încă dinainte în viață, împreună cu cei înviați și-au ridicat glasurile într-un strigăt lung, fericit, de biruință. Acele trupuri care coborâseră în mormânt purtând semnele bolii și morții ieșiseră din el cu putere și sănătate nepieritoare. Sfinții aflați deja în viață sunt preschimbați într-o clipă într-o clipeală din ochi, și ridicați împreună cu cei înviați pentru a-L întâmpina pe Domnul lor în văzduh. O, ce revedere glorioasă! Prieteni pe care moartea îi separase erau uniți, pentru a nu se mai despărți vreodată. {ST 287.2}

De fiecare parte a carului de nor erau aripi, iar sub acesta erau roți vii; iar când carul se înălță, roțile strigară „Sfânt” și, mișcându-se, aripile strigară „Sfânt”, iar suita de îngeri sfinți din jurul carului strigară: „Sfânt, sfânt, sfânt, este Domnul Dumnezeu cel Atotputernic!” Și sfinții din nor strigară: „Slavă! Aleluia!” Și carul se înălță către Cetatea cea Sfântă. Înainte de a intra în cetate, sfinții au fost aranjați într-un careu perfect, avându-L pe Isus în mijloc. Capul și umerii Săi îi depășeau ca înălțime pe sfinți și pe îngeri. Silueta Sa maiestuoasă și înfățișarea-I încântătoare puteau fi văzute de către toți cei care formau careul. {ST 287.3}

Capitolul 70 - Răsplata sfinților

Apoi am văzut cum un număr foarte mare de îngeri au adus din Cetate cununi glorioase o cunună pentru fiecare sfânt, cu numele său scris pe ea. Pe măsură ce Isus cerea coroanele, îngerii I le aduceau și, chiar cu mâna Sa dreaptă, Isus cel minunat le punea pe capul sfinților. În același fel au adus îngerii și harpele, iar Isus le-a oferit și pe acestea sfinților. Îngerii conducători au dat primii tonul pe instrumentele lor și după aceea toate glasurile s-au înălțat în laudă fericită, plină de recunoștință și fiecare mână a trecut cu îndemânare peste corzile harpei, scoțând o muzică plină de armonie în acorduri bogate, perfecte. Apoi L-am văzut pe Isus conducându-i pe cei răscumpărați către poarta Cetății. A prins poarta cu mâna, a tras-o înapoi făcând-o să se miște în balamalele sale strălucitoare și a îndemnat pe cei care păziseră poruncile să intre. În Cetate, totul era o încântare pentru ochi. Ei priveau pretutindeni o slavă minunată. Apoi, Isus S-a uitat la sfinții Săi răscumpărați; fețele le străluceau de slavă; și, în timp ce Își fixase asupra lor ochii plini de iubire, a spus, cu glasul Său adânc, melodios: „Privesc rodul muncii sufletului Meu și sunt mulțumit. Vă veți putea bucura de această slavă bogată pentru veșnicie. Întristările voastre au luat sfârșit. Nu va mai exista moarte, nici suferință, nici plâns și nici durere nu va mai fi.” Am văzut mulțimea celor răscumpărați plecându-se, aruncându-și coroanele la picioarele lui Isus și apoi, când mâna Lui plăcută le-a făcut semn să se ridice, atingându-și harpele de aur și umplând tot cerul cu muzica lor bogată și cântările închinate Mielului. {ST 288.1}

Apoi L-am văzut pe Isus conducându-și poporul la pomul vieții și noi I-am auzit din nou vocea încântătoare, mai bogată decât orice melodie care a ajuns vreodată la urechea omenească, spunând: „Frunzele acestui pom sunt pentru vindecarea neamurilor. Mâncați cu toții din ele.” În pomul vieții erau cele mai frumoase fructe, din care sfinții puteau lua după plăcerea inimii. În Cetate era un tron plin de slavă, din care ieșea un râu curat cu apa vieții, limpede precum cristalul. De fiecare parte a acestui râu era pomul vieții, iar pe malurile râului se mai aflau și alți pomi minunați care aveau fructe bune de mâncat. {ST 289.1}

Limba este cu totul neputincioasă pentru a încerca o descriere a cerului. În timp ce această scenă se desfășoară înaintea mea, am rămas fără grai de uimire. Copleșită de splendoarea neîntrecută și slava strălucitoare, îmi las jos tocul și exclam: „O, ce iubire! Ce iubire minunată!” Cea mai elevată exprimare nu poate reuși să redea gloria cerului sau profunzimea necuprinsă a iubirii Mântuitorului. {ST 289.2}