Revista onyx nr10

Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK )

Director: Constantin HUŞANU

Redactor şef: Ioan MITITELU

Secretar general de redacţie:

Gabriela Aprodu

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia) Emanuel POPE (Marea Britanie)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ

Eugen EVU Anton Vasile IEŞEANU George ANCA Boris MEHR George PETROVAI Camelia SURUIANU George POPA Constantin BLANARU George ROCA Constantin HUŞANU George STANCA Constantin MĂNUȚĂ Gheorghe NEAGU Dan CARAGEA Ioan BABAN Daniel CORBU Ioan MITITELU Doina DRĂGUŢ Ion HURJUI Dumitru ICHIM (Canada)Ion N. OPREA Emilian MARCU Ion P. TATOMIRESCU Emil TITOIANU Luca CIPOLLA (Italia)

Lucian GRUIA Lucian Ştefan MUREŞANU Maria APETROAIE Mariana ZAVATI (UK) Patricia LIDIA Petruş ANDREI Sergiu SAVA Theodor CODREANU Traian VASILCĂU Vasile POPOVICI Vavila POPOVICI (SUA) Violeta DEMINESCU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE VICTORIŢA DUŢU COPERTA: PICTURA DE VICTORIŢA DUŢU

Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2344 – 3855 ISSN-L 2344 – 3855 Tipărită la PIM Iaşi

Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) Anul III Nr 3-4(19-20), mar.- apr. 2014

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com

CUPRINS

Emil TITOIANU - editorial- 3 Lucian Ştefan MUREŞANU 4 George POPA 12 Constantin BLANARU 19 Ion Pachia TATOMIRESCU 21 Theodor CODREANU 26 Lucian GRUIA 31 Anton Vasile IEŞEANU36 Dan CARAGEA 40 Boris MEHR 43 Petruş ANDREI 44 Traian VASILCĂU 45 George STANCA 46 George ROCA 47 Eugen EVU 48 Gheorghe NEAGU 49 Daniel CORBU 50 Adrian BOTEZ 51 George ANCA 52

Doina DRĂGUŢ 53 Constantin HUŞANU 54 Ioan MITITELU 57 Ioan BABAN 61 Vavila POPOVICI (SUA) Maria APETROAIE 69 George PETROVAI 72 Mariana ZAVATI (UK) 75 Vasile POPOVICI 78 Luca CIPOLLA (Italia) 79 Patricia LIDIA 80 Violeta DEMINESCU 81 Ion HURJUI 82 Dumitru ICHIM (Canada) Constantin MĂNUȚĂ 84 Sergiu SAVA 85 Ion N. OPREA 86 Camelia SURUIANU 89 Emilian MARCU 96

65

83

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă a Victoriţei DUŢU (foto de mai jos) căreia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Pag. 2

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Editorial Tinerii şi cultura

N

ici nu se stinsese bine ecourile împuşcături­ lor de la Târgovişte din 1989 şi noua formă a defunctei generaţii a lui A. Toma scoase victorioasă capul şi arunca iar cu noroi spre cultura românească şi internaţională. Nu pot să uit entu­ ziasmul unei demne urmaşe a pitecantropilor pro­ letcultişti, o tinerică jurnalistă care prin 1990 trâmbiţa ca pe o mare victorie a revoluţiei române (sic) scoaterea din stagiunea Teatrului Naţional din Iaşi a piesei Livada cu vişini scrisă de A.P. Cehov pe motivul că „e totuşi rus” (ce căuta acel cuvânt – totuşi – acolo e o enigmă pentru mine).

Poate vă amintiţi invazia de venin revărsat asupra lui Mihai Eminescu, poetul nepereche, care după părerea unor capete considerate „luminate” ar fi trebuit scos din literatura română pentru mo­ tivul că a fost antisemit. Chiar şi mai târziu când se punea problema accederii în Europa unii din aşa zisa elită românească ne recomandau să scă­ păm cât mai urgent de „cadavrul din debara” numit Eminescu.

Dar din fericire aceasta nu s­a întâmplat şi nu se va întâmpla vreodată, drept urmare voi părăsi această direcţie bolnavă a culturii române şi pro­ pun să ne îndreptăm privirea spre tinerii care după această aşa zisă revoluţie au apărut ca florile primăvara pentru a eradica şi primeni mlaştina în care unii doreau să ne scufundăm, să vedem cum reuşesc ei să­şi construiască un nume demn de a rămâne în istoria culturii româneşti.

Este normal că o cultură a piţipoancelor lite­ rare ilustrată de spusele jurnalistei despre A.P. Cehov ar fi dus de râpă tot ce au clădit cu multă migală generaţii întregi de oameni de cultură ro­ mâni. Ce a urmat, ştiţi foarte bine şi dvs. ­ atacuri asupra oamenilor de cultură, manelizarea muzicii româneşti, filme de prost gust care pastişau cele mai slabe şi scandaloase filme din Occident, pre­ luarea fără discernământ a unor modalităţi de ex­ primare artistică în domeniul regizoral, teatral, muzical, literar, modalităţi care fuseseră încercate doar ca experiment în Vest şi abandonate.

Pentru ieşirea din acest marasm, şi în cazul acesta ca întotdeauna, privirea şi speranţa noastră se îndreaptă spre tineri şi în ultima vreme obser­ văm cu bucurie cum avalanşa de pseudocultură este dată încet dar sigur la o parte de oameni tineri despre care putem spune că sunt pepitele de aur a reînvierii acelui filon sănătos şi puternic ce a con­ stituit glasul nostru singular în concertul cultural a lumii.

Priviţi de exemplu în domeniul muzicii popu­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

lare cum au apărut sute de tineri şi mai ales tinere frumoase de pică şi cu glasuri îngereşti care au acoperit lălăiala ţigănească prezentă în unele tim­ puri foarte apropiate pe toate micile ecrane. De asemenea nu avem decât cuvinte de laudă pentru unii tineri din domenii foarte sensibile ale culturii precum ar fi acela regizoral care presupune a da viaţă prin interpretarea actorilor a unor piese de adevărată valoare din dramaturgia mondială fără să ia în considerare că un dramaturg este american iar altul este „totuşi rus”.

Este o tâmpenie să creadă cineva că dacă a citit din operele scriitorilor William Faulkner, F. Scott Fitzgerald, Arthur Miller, Ernest Hemingway, Tru­ man Capote, John Steinbeck, Mark Twain, Walt Whitman şi alţi scriitori americani şi­a făcut o cul­ tură solidă, chiar dacă a citit toată literatura sud americană, engleză, franceză, germană nu în­ seamnă nimic dacă nu a citit din marea literatură rusă. Oare cum poţi crede că poţi să faci abstracţie de scriitori de calibrul unor titani precum L. N. Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Gogol, Puşkin şi mulţi alţii dintre care nu poate lipsi creatorul ace­ lui roman epopee Pe Donul liniştit laureat al Pre­ miului Nobel pentru literatură, scriitor numit Mihail Şolohov? În totală contradicţie cu acea „jurnalistă” din 1990 descoperim cu bucurie şi admiraţie talente ti­ nere care s­au îndreptat spre marea dramaturgie universală şi în primul rând a celei ruse punând în scenă piese clasice precum Mantaua de N.V. Gogol, Livada cu vişini de A. P. Cehov, Azilul de noapte de Maxim Gorki şi alte piese din marea li­ teratură rusă. Se pare că din punct de vedere emo­ ţional avem în sufletul nostru o accentuată componentă slavă, oricât s­ar zbate unii să de­ monstreze contrariul, şi de aceea înţelegem atât de bine literatura rusă. Este vorba aici de tânărul re­ gizor Bogdan Huşanu cel care spărgând ciudata blocadă a unor pseudoliteraţi asupra literaturii ruse a reuşit să readucă pe scenă personaje din li­ teratura rusă devenite de multă vreme un bun pa­ trimonial al culturii universale.

A nu se crede că eu aici mă fac avocatul cultu­ rii ruse, ci vreau să atrag atenţia că o cultură solidă a cuiva nu se poate constitui fără să se cunoască li­ teratura rusă precum şi a altor popoare oricât ar fi ele de neoccidentale şi să fie dată la o parte fără nici un menajament inserţia inoportună a labei pă­ roase, diforme şi distrugătoare a politicului (în pri­ mul rând cel de extracţie pur americană).

Emi l Titoianu Pag. 3

Lucian Ştefan MUREŞANU

ELEGIILE LUI NICHITA STĂNESCU ŞI NONNERVURILE LOR AFECTIVE Motto: Trupul meu viu şi sufletul meu viu, / sau poate mai degrabă dorinţele mele, / le­am ridicat ca pe nişte globuri mişcătoare / spre stele. (Nichita Stănescu, Cântec de om)

Greul interior al imaginii create în elegia lui Nichita Stă­ nescu

N

“Cele unsprezece elegii, introduse în volumul Necuvintele, cu substraturi elevate şi trimiteri subtile, întrunesc condițiile unei relatări ale evoluției omului elevat, de la anul I al naşterii lui Iisus, cu subtile căderi în timpul faraonic, în fapt al unei civilizații necunoscute, decât bănuite şi consemnate în documentele vremii. Poetul este contemporanul evenimentelor trecute, dar şi vizionar al timpului care va veni. În elegiile sale omul nu apare ca element definit, existențial, ci doar ca o formă de existență terestră care e presupusă, prin sămânța omenească, să fie sădită în trupul pământului care îl va rodi...”

Pag. 4

ichita Stănescu s­a născut în acel sfârşit de martie, într­un an al dublului magic al cifrei trei, ca senzor al vibraţiilor unei poezii ce anticipa începutul unei noi ere în creaţia versificată, o naştere cu mult înaintea celei care avea să justifice eliberarea eului faţă de un sistem rigid. El avea să fie unul dintre aceia care urmau să netezească drumul spre o creaţie spontană. Suprarealismul lui întrezărea drumul abrupt al superrealismului mileniului trei, în care superexistenţa dezvăluia închisul din interiorul dezvăluit şi dezvelit de valtrapurile reţinerilor o literatură în care cuvântul avea să lovească imaginea imaginaţiei extrovertite. Tipul exhibiţionist supravieţuia alături de cel introvertit şi îi demonstra libertatea ca bun simţ, chiar dacă goliciunea lui punea în valoare formele ascunse ale firii şi ale cu­ vântului: ”El începe cu sine şi sfârşeşte / cu sine” (2009:101), avea să scrie în începutul primei sale elegii, poetul­om Nichita Stă­ nescu. Continuator al sistemului previzionar bacovian, interpret al unor unor semne bizare ale existenţei fiindului, cercetător ale eului cosmic, cu care armoniza şi­şi petrecea marele timp fiin­ dual, versul măiestrit al poetului descindea ca un hrismos în în­ ceputul de viaţă al sortitului: ”Nu­l vesteşte nicio aură, nu­l / urmează nicio coadă de cometă.” El cercetează ca un astrolog, fiind însuşi un eu cosmic, când binele ar putea da omului legă­ tura de care să se poată prinde şi ridica.

Elegia, închinată sugestiv unui întemeietor de neam crea­ tor de artă, dezvăluie forma începutului şi sugerează prin cuvân­ tul artei literare versificate că din cel ce nu are de transmis vreun mesaj lumii: ”...nu străbate­n afară / nimic” de aceea profanul se întoarce, după ce nu mai este, la ceea ce e lipsit de formă şi chip. Însă, literatul, asemănător sferei ”...are cel mai mult trup / învelit cu cea mai strâmtă piele / cu putinţă.” El se dovedeşte, în imagi­ nea perturbată a firii şi a egoului teluric că material ”nu are nici măcar / atâta piele cât sfera.” Mărturisitor al actului fiinţării omu­ lui de început, poetul descrie singurul mijloc al facerii, al începu­ tului vieţii: ”El este înlăuntrul – desăvârşit / şi, / deşi fără margini, e profund / limitat. Ruperea cuvântului din vers şi continuarea celuilalt vers cu unele dintre cuvintele coborâte în graba expri­ mării dau o libertate a exprimării şi o înaintare a gândirii în păreri care sugerează: ”Dar de văzut nu se vede.”

Nichita Stănescu vede lumii, traversează planuri nevă­ zute şi trăieşte cosmic fiindul teluric, dorindu­şi lumea ca pe o trecere, un schimb a tot ceea ce se poate închega în sistemul existenţial: ”Nu­l urmează istoria / propriilor lui mişcări”, spune la un moment dat, petrecut de vreme experimenţială, lucidă, de­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

taşată de pântecul înnegrit de griji al vieţii ce i­a fost dată, ca un creat pentru eternitate. E pătruns de credinţă, pentru că din lumea de unde vine, di­ vinul tronează peste aleşii ce au eul cosmic: ”El este înlăuntrul desăvârşit, / interiorul punctului, mai înghesuit / în sine decât însuşi punctul.” Cât de doveditor este punctul ca semn al începutului de viaţă istovitoare în universul încărcat şi lipsit de răspunsuri, câte enigme ale celui care gândeşte se întind ca aripile îngerilor şi cât adevăr destăi­ nuie poetul când spune: ”Aici dorm eu, înconjurat de el.” Pronumele personal el are atâtea semnificaţii şi trimiteri de la geneză şi până la tim­ pul când, luminat de străfulgerări ale cosmicului, poetul destăinuie importanţa existenţială a aces­ tuia şi îl aşează în elegia sa ca o nemărginire a vi­ sului în care doreşte ca ”totul” să fie ”inversul totului”. ”El­ul” nu se opune mersului lumii şi nici nu neagă acest invers care este ”totul”. Unde oare îşi încetineşte mersul poet­om, care poartă numele bărbat şi pe care îi vede populând pe unul din umerii lui, tresărind la ”şirul de femei” de pe umă­ rul celălalt. Această populare este însăşi viaţa şi continuitatea ei ca lume însă poetul se detaşează ca unicul purtător de aripi care ”bat” ca apoi să adoarmă într­un ”aici” care nu este al lumii, ci ”în­ lăuntrul desăvârşit, / care se începe cu sine / şi se sfârşeşte cu sine...”. Sinele săvârşeşte creaţia ”ne­ vestit de nicio aură”, şi continuă cu ceea ce de fapt Nichita Stănescu a deschis lumea nouă a poeziei româneşti, în acel an 1966, ”neurmat de nicio coadă / de cometă”, pentru că această apariţie cos­ mică a fost semnul prin care se vestea lumii naşte­ rea fiului deusian. Coada de cometă, din Elegia Întâia, sugerează începutul, facerea noii lumi lite­ rare a creaţiei suprarealismului, arta ruptă de re­ guli, poezia nerimată, rezistenţa prin idei sugerate în cuvântul exprimat.

Tumult în istoria luptei cu trecutul geticii Nichita Stănescu fremăta mult în istorie şi, poate de aceea, cuvintele lui sunt pătrunse de un misticism elevat, nelegat de profanul care nu înţelege adevărul, ci caută scopul de a domina prin neînţeles. El sugera ca un înţelept zamolxian ideea şi lăsa cuvântul să pătrundă în minţile lor, a ace­ lora care ştiau cum să intre pe poarta larg deschisă aparent a înţelesului şi domina prin frumuseţea cuvântului căutat să redea taina de unde: ”În fie­ care scorbură era aşezat un zeu” (2009:104).

A doua elegie, dedicată celui care a pătruns în getica frământată de taine şi dedesubturi măiestrit dăltuite în ruine, istoricul Vasile Pârvan1, pătrunde Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

începutul: ”Dacă se crăpa o piatră, repede era adus / şi pus acolo un zeu” şi dă înţelesul dorinţei omu­ lui arhaic, tracul străbun, că deusiană era toată existenţa lui şi în puterea cerului era fiindul teluric, cât şi eul gânditor şi detaşat de lumesc. În tot ce exista, ca fapt împlinit al inteligenţei omului elevat, şi cădea stricăciunii la un moment dat, aşezarea cu­ vântului deusian semnifica întregire şi repunere în mers, o continuitate a vieţii: ”Era de ajuns să se rupă un pod, / ca să se aşeze în locul gol un zeu...”. Însuşi trupul omenesc era dovedit ca aparţinător creaţiei, o credinţă a făuririi trupului prin facere şi o apropiere mai mult a omului de faptul deusian a creării prin iubire: ”ca să ne închinăm lui, pentru că el / apără tot ceea ce se desparte de sine.” Acest ”sine” pe care poetul îl aminteşte nu este altceva decât legătura pe care egoul teluric o are tot timpul vieţii cu eul cosmic, însă puţinii dintre oamenii lumii pământeşti vor şti să dea valoarea sinelui şi apropierii lui de zeul protector. Luptătorul poate fi oricare dintre urmăritorii vieţii, acei căutători de daruri alese ale sinelui, poetul avertizează omul, însă nu pe oricare, ci doar pe acela dăruit să ştie cum şi în ce fel să slăvească din interiorul lui zeul.

Elegia stănesciană mai aproape de superrealis­ mul mileniului trei Cititorul s­ar putea întreba cum de abia la cea de a treia elegie am consimţit încercarea definirii celor unsprezece poezii, care compun un capitol deosebit din creaţia poetului, şi unde cifrele de trei, din alcătuirea misterelor existenţei lui au dat pri­ lejul creării acestora. Se naşte într­un an cu grupul de cifre trei, creează elegiile la treizecişitrei de ani, în anul 1966, o vârstă magnifică misterului exube­ rant al vârstei lui Iisus. Nichita Stănescu avea blândeţea glasului şi a firii, gândea deosebit şi în contemplarea sa spunea: ”Dacă te trezeşti, / iată până unde se poate ajunge...” şi acea stare de pă­ trundere în necunoscut îl făcea să elegieze în criză de timp. Melancolia, caracteristică acestei specii li­ terare pe care suprarealismul lui Nichita Stănescu o reaşează în simplul dorit al curgerii ideii, îl va face pe poet, într­un timp al ajungerii lui stabilite prin destin, să concluzioneze: ”Iată până unde poate ajunge / privirea, dacă se trezeşte”. El era un viitor treaz, un gânditor profund al timpului care îl ştia că va veni. Însă acest semn al lucidului elevat este dat vizionarului, literatului care ştie să vadă prin egoul teluric, eul cosmic: ”numai albastrul că­ lătoreşte” pentru că, doar el, albastrul din înalt poate veghea pururea timpul şi visul.

După contemplare, poetul intră într­o ”criză de

Pag. 5

timp”, această parte a doua a elegiei a treia sădeşte măsura versului care se doreşte apropiată regulilor speciei literare, formată fiind din trei catrene, în care al doilea şi al patrulea vers se caută în rimă, iar a patra strofă compusă în cinci versuri, la care în ”sfera de vid” ochii meditativi şi melancolici ai poetului ”se deschid”, prevesteşte revenirea la sta­ rea de contemplare. Deschiderea ochilor sugerează momentul iluminării: ”Fluviu de păsări murind, / pe care vor lansa bărci ascuţite / barbarii, migrând mereu spre ţinuturi / nordice şi nelocuite.” Păsările sugerează ideile creatoare de artă poetică, visul al­ bastru al literatului, frumosul ce se zbate între tre­ cut şi viitor, iar barbarii ce vâslesc bărcile ascuţite, gândurile negre ale lumii ce înconjoară fiindul te­ luric al poetului. inuturile nordice şi nelocuite sunt tocmai golurile profanilor şi imposibilitatea acestora de a înţelege opera ca ars poetica.

Al patrulea moment din elegie, pentru că toată această structurare a poeziei nu este decât o ma­ gică trăire, conştientă şi făuribilă în creaţie, dezvă­ luie taina şi spune că el ar fi putut sta ascuns în acel mormânt, care obosit de aşteptări se ”sparge” şi din tot lăuntrul lui misterul se împrăştie pe cursul unui fluviu. Însă privirea, spune poetul: ”...ne ţine / la un capăt al ei, fructificaţi.” Ceva ce nu se de­ osebşte de mister se hrăneşte din interiorul lumii şi se amestecă cu ”îngerii copacilor şi ai / celorlalte privelişti.” Doar pentru Blaga gorunul sugera fiinţa care se unea prin moarte cu fiindul teluric al omului, pentru că eul lui cosmic se detaşa şi urca iniţiat drumul spre Înalt însă, la Nichita Stănescu ”copacii ne văd pe noi, / iar nu noi pe ei”, ceea ce sugerează lipsa de lumină a omului profan care trece pe drumul vieţii fără să observe vieţi. Privirea este cea care devorează, alternează şi distruge atunci când nu este controlată, scurcircuitând ener­ giile vieţii şi provocând ”o gârlă de ochi verzi”, ri­ diculizează poetul existenţa ca atârnând ”de capătul unei priviri / care ne suge.” În sfârşit, cea de a cincea parte a acestei elegii, sugestiv intitulată Contemplare, reclădeşte armo­ nia celor două părţi ale perpetuării vieţii: ”Eu ştiam atât: că ea există, / deşi văzul dinapoia frun­ zelor nici n­o vedea.”

Din starea superioară de poet ”recădeam în starea de om”, spunea, meditând profund asupra eului său, Nichita Stănescu, şi încerca să contemple existenţa ca fapt real prin revenirea în trup, în du­ rere şi în mirare. Era o revenire la care mintea ele­ vată, detaşată şi înălţată în voia ideii prin suflet, care oricând se putea ridica din trup, se reîntoarcea pierdută de sine, după ce contempla neştiutul, simţind durerea fiindului teluric: ”că mă loveam /

Pag. 6

de propriul meu trup, cu durere, / mirându­mă foarte că­l am.” Penultimul catren al contemplării celei de a treia elegii sugerează clipa revenirii în trup a substanţei vii, poate o reîntrupare emines­ ciană a ideii ce călătoreşte şi revine din îndepărta­ tul timp într­un trup nou, însă cu totul schimbat şi retrăit timpului în care a coborât în viaţa telurică: ”Dar nu­mi puteam aminti nimic. / Doar atât – că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde”, spune poetul­om a cărui nemurire este surprinsă de farisei: ”care ştiindu­mă, m­au respins.” În cea de a patra elegie, după cum sugestiv ne transpune poetul într­o lume conturată de arhaic şi echilibrată mottoului: Lupta dintre visceral şi real pătrundem cu ochii deschişi în timpul Evului Mediu şi­l simţim, ca şi Nichita Stănescu, ”retras în chiliile / roşii şi albe ale sângelui meu.” Globu­ lele vieţii, din substanţa egoului teluric, se retrag ”În catedrala cu pereţi pulsând”. Naturalismul su­ perrealist, în viziunea poetului, anticipează măr­ turia cosmicului ca suflu divin al vieţii omului, golind goliciunea fiindului şi umplând­o cu timp.

Pentru Nichita Stănescu timpul există prin trăirea omului, aşa cum este şi Evul Mediu, desfăşurat pe sute de ani omeneşti ca mărturisitor al măsurării vieţii telurice. El motivează trăirea în teluric ca o respingere din afară nu că nu ar fi putut coexista timpului, ci faptului că poetul­om are în timpul te­ luric un trup. Un trup ale cărui dureri sunt frămân­ tările, căutătile şi suprasolicitarea gândirii: ”propriul meu trup mă urăşte, / ca să poată exista mai departe / mă urăşte.” Efectul urii este tocmai neputinţa trupului timpului teluric de a face faţă timpului detaşării şi ridicării: ”Dar peste tot în mine sunt ruguri / în aşteptare, / şi ample, întune­ coase procesiuni / cu o aură de durere.” Rugul este focul mistuirii, durerea care frământă poetul cu toată neînţelegerea sensurilor vieţii, dar şi teama profanului care doreşte să­l facă să nu audă gea­ mătul neîntrerupt al durerii. Sensul repetării pro­ numelui personal ”tu”, din cel de al patrulea catren al părţii a doua a celei de­a patra elegii, evidenţiază faptul că poetul nu este singur şi nici nu se doreşte ca arta lui să rămână o umbră a vreu­ nei firi, ci o dorinţă a creaţiei divine de a învinge neputinţa prin creaţie. Poetul iubea totul şi se de­ dica în totalitatea existentă a fiindului său formei de viaţă. Pentru el, omul era viziunea, splendoarea creaţiei divine pe care o dorea pură ca propria­i dorinţă de a fi şi trăia cu speranţa timpului curăţirii: ”aprinderea rugurilor, aşteptata, / preves­ tita, salvatoarea / aprinderea­a rugurilor.” Rugul era inspiraţia curată şi demnă a voinţei imaginată ca trup al ideii ce­o aşeza prin cuvinte în poezie.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Mereu m­am simţit în vârtejul gândirii lui Nichita Stănescu şi, în mişcarea continuă a tumultuoasei sale vieţi telurice, pentru că el, şi atunci când era printre noi trăia în lumea din care se desprinsese să ne simtă încercările, tăcut, cu părul răvăşit de gânduri, privea şi vorbea cu sine trăind tentaţia realului. Nu aparţinuse cu nimic epocii roşii în care venise ca om, pentru că el era poet şi mai presus de toate, după cum singur ne spune în cea de a cin­ cea elegie: ”N­am fost supărat niciodată pe mere / că sunt mere, pe frunze că sunt frunze / pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări” (A cincea ele­ gie, 2009:113) şi era conştient că într­un timp va fi pedepsit pentru păcatul omului, iar toate acele ele­ mente enumerate mai sus se vor supăra pe el şi sentinţa va fi: ”...condamnat pentru neştiinţă, / pentru plictiseală, pentru nelinişte, / pentru nemiş­ care.” Toate aceste sentinţe sunt mărturie a faptu­ lui că omul este sfidător cu propriile elemente ale naturii care îi întreţin viaţa, dar îl şi inspiră. El îşi sfidează propria umbră, partea nocturnă a siste­ mului lui existenţial, mărturia fiinţării telurice şi a continuării ca fapt de viaţă pe pământ. Nichita Stă­ nescu nu s­a dorit un simplu trecător, el a simţit respiraţia, inspiraţia din nevăzut a celuilalt, trecă­ tor ca şi el însă mult mai elevat şi atras de momen­ tele trăirii: ”Stau în picioare cu capul descoperit, / încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine / pentru ignoranţă...”, îşi spune la un moment dat şi caută neimportantul lumesc şi, oare ce ar putea ignora mai mult poetul­om decât vorbele goale ale profa­ nului, singurele elemente telurice ce pot fi ignorate însă, poate el să trăiască ignorând ... nu, şi aceasta îi va ucide binele existenţial şi îi va stinge treptat flacăra iluminării drumului pe pământ. Aşteptarea va fi starea de fapt a lacrimilor care i se vor scurge, spun eu, la un moment dat, pentru că rănile vor­ belor profanului se vor adânci în cămările inimii în care vor întâlni existentul divin, sufletul.

Suprarealismul lui Nichita Stănescu a făcut pe mulţi dintre contemporanii lui, avizi de laude ne­ meritate şi închinători marginali ai unui sistem grosier, să­i critice, ca nişte mojici, nu creaţia, ci persoana, legându­se când de fizicul, când de supuraţiile acneice nesemnificative. Neînţeles, poetul declară, în cea de ”A şasea elegie”, că tră­ ieşte momente dificile în viaţa lui, la vârsta la care Iisus îşi pregătea tăcut şi plin de dureri drumul spre înălţare, şi spune: ”Stau între doi idoli şi nu pot s­aleg / pe niciunul, stau / între doi idoli şi plouă mărunt, / şi nu pot să aleg pe niciunul / şi­n aşteptare­nlemnesc, / idolii­n ploaia măruntă.” Cât adevăr, dacă ar fi să interpretăm că acei doi idoli ar putea fi cele două stări ale riturilor de trecere ale

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

omului, viaţă şi moarte, despre care Arnold van Gennep2 vorbeşte în lucrarea sa, ca de fapte nor­ male de viaţă ale omului. Contopit parcă cu spiri­ tul bacovian, Nichita Stănescu simte spiritul ploii: ”Stau cu o lopată în mână, între două gropi, / şi nu pot, în ploaia măruntă, / să aleg prima pe care voi astupa­o / cu pământul muşcat de ploaia mă­ runtă.” Gropile stănesciene sunt spaţiile libere pe care creierul, într­o veghere a lui, le încarcă cu im­ agini reale într­o luptă cu tot ceea ce imaginarul creează şi, în sfârşit, dă ca trăire în viaţa cu lumea şi cu tot ritualul perceput: ”Trăiesc în numele frun­ zelor, am nervuri, / schimb verdele pe galben şi / mă las pierit de toamnă.” ”Opţiunea la real” şi magia hiperboreeană Trăirea în numele frunzelor este continuarea vieţii telurice a omului metamorfozat, după moarte, în tot ceea ce natura totemică a imaginaţiei noastre o activează, ca pe un monitor pe ecranul căruia vedem scene ale realului care de fapt a fost

odată şi a rămas imprimat ca fiind continuu. După frunze, ale căror nervuri sunt tainicele tuburi prin care seva conduce spre infinit viaţa şi unde poetul, conştient de trecerea timpului, alternează în culori, din verdele stabil al existentului puternic, în gal­ benul firav care, în toamna ploioasă şi rece, se

Pag. 7

amestecă cu lutul care se mulează în trup după umbra nopţii. El va continua, ca un timp al iniţierii, să trăiască şi ca piatră: ”bătut în drumuri”, şi ca măr: ”...şi am / şase sâmburi scuipaţi printre dinţii tinerei fete...”, dar şi­ar dori să trăiască şi ”în nu­ mele cărămizilor...”. Miraţi am putea fi la dorinţele poetului de a­şi trăi timpul teluric în modul acestor stări materiale care, în definitiv, au planul trăibil legat de cel al omului. El trăieşte prin fiecare şi do­ reşte: „Totul pentru a îmbrăţişa, / amănunţit, totul, / pentru a pipăi nenăscutele privelişti / şi a le zgâ­ ria / până la sânge / cu o prezenţă.” Vizionar şi pe­ trecut în experienţe, neîncercate de omul profan, poetul tinde spre ”nenăscutele privelişti”, singu­ rele care îl vor face să renască în lumea Hiperbo­ reei: ”Ea mi­a spus atunci, văzând lucrurile fixe / ale alcătuirii mele” (2009:117), şi urmează propu­ nerea nevăzutei făpturi magice care îl doreşte în două stări: cea de mamă şi de iubită, însă iubirea maternă este numai dorinţa de a­l naşte, de a­l rea­ duce în lumea din care poetul a fost împins în lumea telurică ”cu sunete lungi atârnate de stelele nopţii.” Versul cu care încheie prima strofă a celei de a opta elegii recreează imaginea naşterii lui Iisus, ca fapt împlinit al mântuirii şi a curăţirii prin apa Iordanului: ”îmi voi dezbrăca trupul / şi voi plonja în ape, cu sufletul…”. Pentru poet, apa ră­ mâne darul divin al curăţirii, al conştientizării şi definirii acesteia la măsura denumită ocean: ”voi plonja într­o astfel de apă mărită, / izbindu­mă de brownienele privelişti, / într­o mişcare de spor, dis­ perată, / voi face zigzaguri…”. Zigzagul, în viaţa fiinţei acvatice, este parcurgerea calculată a pă­ trunderii prin curenţii apei, în viaţa fiinţei telurice, reprezintă deplasarea în derută, căutarea ieşirii de sub urmărirea agresorului. Apa reprezintă naşte­ rea şi renaşterea eului din egoul teluric, unde: ”În­ geri presaţi ca florile / se scuturau sfărâmaţi, pe platforme”, îngerii sunt imaginea cerului, pătrun­ zători în toate sistemele pentru că, ”în lumea im­ aginală, gândirea şi existenţa coincid”, ”iar îngerul e ghidul optim în voiajul sufletului către lumea sa, către universul imaginal.”3 După ce a trecut prin toate aceste stări, demersuri de înaintare în cosmic va atinge Hiperboreea: ”… zonă mortală / a mai­ marilor minţii, loc al naşterilor de copii de piatră, / din care sculptaţi sunt doar sfinţii.” Cuvântul mortală are în substratul exprimării două sensuri bine definite: primul, ca superlativ absolut a tot ceea ce reprezintă pentru omul elevat această parte terestră necunoscută, numită ţara Hiperboreeană, în care doar mai marii minţii ajung să existe ca emanatori de înţelepciune spre lumile cosmice. În cartea sa, elevatul filosof, Andrei Pleşu, marchează

Pag. 8

sensul adevărat al cosmicului, scriind: ”Cosmici­ zarea interiorităţii relativează, în chip semnificativ, nu numai distincţia comună dintre văzut şi nevă­ zut, ci şi pe aceea, definitorie pentru tradiţia euro­ peană, dintre gândire şi existenţă” (Despre îngeri, 2003:79). Cel de­al doilea sens al termenului ar putea fi însăşi definirea sfârşitului începutului prin naştere. Supervizarea luminaţilor are loc în acest spaţiu terestru cosmicizat, detaşat complet de magneţii telurici şi de energiile trăirilor lumeşti: ”Hiperboreea, alb ­ negru, / aur – argint, / revelaţie, nerevelaţie, tristeţe / alergând şi orbecăind.” Toate aceste adjectivări şi substantivizări ale existenţialei hiperboreene sunt caracteristici ale lumii elevate, renăscute şi înţelepţite prin renaşterea mai marilor minţii care gândesc lucrul ce există: ”… un act în care a gândi e simultan cu a înfiinţa, în care sim­ plul fapt de a gândi instituie fiinţa” (Despre îngeri, 2003:79). În partea a treia a celei de­a opta elegii cosmi­ cul deschide speranţa. Aripile angelice înalţă spi­ ritul spre înalt: ”… păsările stând înfipte­n ciocuri, / cu pocnet greu de aripi, o rotesc.” Dar şi zborul este un ideal împlinit. Păsările îl stăpânesc din aripi, oamenii din gânduri care se înalţă precum aceste creaţii fiinde telurice şi aeriene în care: ”vul­ turi imenşi, cu capul îngropat în pietre, / bătând asurzitor din aripi” balansează în imagini care se transformă în păsări unde cele patru anotimpuri petrecute se­ntorc în rotaţia sferei. În încheierea elegiei, poetul caută o explicaţie a zborului: ”Desigur, idealul de zbor s­a îndeplinit aici, / şi­o aură verzuie prevesteşte / un mult mai aprig ideal”, pe care îl defineşte ca fiind aura ce se descoperă verzuie în prevestirea existentului telu­ ric, un destin cu ”un aprig ideal.”

Cele opt elegii stănesciene, dedicate omului trecător în timp, caută să fie o cutezanţă a literatu­ lui de a explora necunoscutul omului cu dorinţa de a avea un ideal, acela de a crea imagini imagi­ nate într­o lume reală, şi să gândească viaţa ca o impresie a unei evoluţii tainice, faţă de care lumea există, natura şi tot universul.

5. Conştient de procesul renaşterii, poetul creează…

Poetul se regăseşte abia în cea de­a noua elegie: ”Într­un ou negru”, după cum singur declară, în propria revenire în fiindul teluric, după lunga tre­ cere în timp. Am putea compara tot acest drum cu lungul şir al peripeţiilor iniţiatice, însă un altfel de parcurgere a treptelor elevării, a scurgerii substanţei creatoare care, într­un final se va vărsa

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

în zona hiperboreeană, zona sacră a grupării mai marilor înţelepţi ai lumilor nu numai a uneia din­ tre lumi. Acolo, în Hiperboreea, se strâng sufletele călătoare, fără forme, doar idei în imagini, după ce parcurg ritualul spălării în oceanul care va creşte şi se vor înălţa apoi spre cerul albastru, despre care poetul spune: ”Desigur, idealul de zbor s­a înde­ plinit aici.” Obosit de drum, poetul îşi caută locul prielnic odihnei pentru a se lăsa ”... încălzit / de aş­ teptarea zborului” unde ”bunul simţ se află în contradicţie cu starea cosmică. Bunul simţ nu este interesat de adevăr, ci de aşezarea în adevăr”4 (Fi­ ziologia poeziei, 1990:43) pentru că adevărată era însăşi existenţa sinelui lângă sine, aşa cum decurge şi adevărul Mântuitorului în lume ca venit al ceru­ lui. Revenit în starea embrionară el încă mai simte ”senzaţia de ochi” care ”îşi caută o orbită”. Este un semn al dorinţei de contemplare, de încercare de a scăpa de întunericul nenaşterii însă ideea este cea care matern îl veghează şi îi acordă căldura ne­ cesară dezvoltării sale într­o lume necunoscută, de unde versurile sale din cuvinte nerostite să se înalţe în rostirea întâiei încercări ”de umblet”, spune la un moment dat, forţându­se să spargă coaja pielii care îi îngrădea mişcarea în fiindul însufleţit. Este suav, pentru că din oul hărăzit ca loc al aşezării pentru naştere, se naşte însă într­un ou mai mare ”clocit de­o idee mai mare, / gălbenuş jumătate, pasăre jumătate, / într­un joc cu paşi pe furate.” Joc existenţial de mărturisire în care jumă­ tate nefiind, jumătate fiind, el observă din greşeala ouălor concentrice că puiul ”de pasăre respins în zbor” caută în zadar oul şi ”Sinele încearcă din sine să iasă, / ochiul din ochi” pentru că ochiul este lumina ce îi arată celui menit să vină la viaţă că ”Dintr­un ou într­unul mai mare / la nesfârşit te naşti, nezburată / aripă.” Din ultimele patru ver­ suri ale elegiei tragem concluzia că totul este un vis din care: ”Numai din somn / se poate trezi fie­ care” însă adevărul că ”din coaja vieţii niciunul, / niciodată” nu va putea să se înlăture, va consfinţi adevărul neputinţei schimbării noastre în viaţa care ne este dăruită prin naştere.

Conţinută în cea de a noua elegie, poezia ”Omul­fantă”, închinată filosofului german Hegel, dăruieşte cititorului o scurtă prezentare, de fapt o informare antropologică privitoare la omul­fantă ca simbol al mişcărilor pe care spiritul le realizează între planuri, acele lumi paralele de care poetul era conştient că există pe o axă convenţională de care marele divin avea cunoştinţă. Al doilea vers ne înştiinţează că această făptură, ca sine om, vine de undeva din afară: ”din afara frunzelor, / din afara luminii protectoare / şi chiar / din afara lui însuşi.”

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Primul vers al celei de a doua strofe ne informează că el ”ia fiinţă venind.” Ce stare extraterestră do­ mină această făptură care doreşte să se numească om, însă să nu fie ca un om şi care se naşte cu totul altfel de cum se naşte omul lumii noastre. Nichita Stănescu traversează origini pe care le citează ca mărginimi de unde, citează lumi despre care numai el are cunoştinţă, ca oricare mare poet, gân­ dind prin imagini reale trăite de conştiinţa lui. Este o cale imaginativă pe care mintea lui o parcurge cu o viteză încă nedescoperită de oamenii de ştiinţă în domeniu, însă care au habar de faptul existenţei ei. Poetul nu anticipează, în această minune a creaţiei sale acţiunea, el readuce în faţa aceluia care ştie să­i citească rândurile fapte care s­au întâmplat şi, se pare, fiinţa lui motivată de existenţă ar fi par­ ticipat, pentru că datele cunoaşterii sunt foarte exacte, dovadă că spune: ”el adulmecă existenţa / şi ia naştere lăsându­se /devorat de ea.” Dezvăluie şi găseşte răspuns la ceea ce şi cum s­au făcut pi­ ramidele, purtate în vid, unde toate corpurile au aceeaşi greutate, şi aşezate în deşerturi, nu la sin­ gular, ci ca semne distinctive de recunoaştere a în­ apoierii timpului. Omul – fantă este eul ce poate atinge sfera (Pământul) sau cercul vieţii şi vede ca aerul şi ca simunurul şi se hrăneşte cu frunze, însă din frunză extrage seva cu gândul ”...şi ia cunoştinţă / de existenţă”, de viaţa omului creat cu tumult şi cu nevoi.

Poezia se desfăşoară ca un curs cu teme despre tot ceea ce a fost, este şi va putea să fie pe Pământ şi nimic nu este aievea, ci totul trăit, frământat de gânduri, născut şi renăscut, pentru că însuşi poetul respiră moarte şi viaţă deodată. Există o strofă în interiorul poeziei care vizualizează haosul, o im­ agine a imginaţiei poetului despre Univers: ”Pă­ mântul lui a fi (forţa divină, energia creatoare de lumi şi spaţii vitale) / îşi trage aerul din pământul / lui a nu fi, (lumi care îşi folosesc distructiv ener­ giile creatoare, nevoindu­şi existenţa, sentimentele, gândurile, spărgându­şi ideile de zidurile neputinţei). Nu se ştie cine îl respiră pe cine.” Ni­ chita Stănescu a creat inspirându­se din trăirile an­ gelice, a respirat odată cu respiraţia naturii pe care o simţea parte a existenţei lui, nelipsită în toată acţiunea lui telurică, viaţă şi creaţie au fost moti­ vele trăirilor lui. Abunda în imaginaţie din divin şi divinul i se deschidea în trăirile cosmice aşa cum sunt tentat să cred că Omul – fantă este însăşi ex­ presia existenţială a eului său cosmic, cel ce ob­ servă şi vede nevăzutul: ”Nu se ştie dacă între ochiul lui / şi ochiul lucrurilor / există vreun spaţiu pentru vedere.” În lucruri vede totul şi totul se oglindeşte în el, un androgin perfect, iubitor şi do­

Pag. 9

ritor de iubire: ”el vine de dincolo / şi încă de mai departe de dincolo.” O locuţiune adverbială care exprimă spaţiul, însă nu dă date precise despre ce loc este vorba. Se poate deduce că acest ”de din­ colo” provine dintr­o exprimare a reprezentărilor fantastice, necunoscute de omul profan, un terito­ riu misterios al unei fiinţe misterioase care doreşte să se apropie de omul rătăcit şi să­i fie aproape sau, poate doreşte să îl încunoştinţeze că nimic nu se poate face fără el în acest spaţiu al vieţii dăruite spre a fi trăită într­un fel anume: ”Totul e lipit de tot: / pântecul de pântec, / respiraţia de respiraţie, / retina de retină.” Reţinem din această ultimă strofă a poeziei că acea osmoză este firească între egoul teluric şi eul cosmic, este esenţa vieţii omului elevat, strânsa legătură a sufletului cu inima. În cea de a zecea elegie, în care termenul expri­ mativ al existenţei ”sunt” este aşezat în dreapta, aşezarea angelică a darurilor, sub titlu, redă speranţa pentru că în chiar primele două versuri ale elegiei, poetul declară: ”Sunt bolnav. Mă doare o rană / călcată­n copite de cai fugind.” Acest pre­ zent al verbului a durea sugerează atât durerea fi­ zică, cât şi durerea sufletească, caracteristice şi des întâlnite în creaţia literară stănesciană. Aceste du­ reri sunt pricinuite de neştiutorii profani ai laudei nimicniciei, sunt durerile nepriceperii omului te­ luric de a pătrunde în lumea ”de dincolo”, acea lume pe care poetul­om o vede şi îi simte pulsul.

Ziua, poetul nu poate simţi nimic pentru că totul este acoperit, anihilat de ”invizibilul organ”, element lipsit de nume, dar pe care îl simte ca fiind ceva ”dintre deget şi limbă”. Amândouă aceste or­ gane, fiind în timpul istoric al evoluţiei omului, mijloace de simţire a vieţii, de însemnare a semnu­ lui sacru şi de hrănire a minţii literatului cu slova cărţii ale căror pagini fluturau umezite de saliva rece a buzelor.

Această a zecea elegie am putea­o numi poezia maturităţii cosmice a eului, după ce, în cele nouă parcursese un drum de iniţiere, de cunoaştere prin desprinderea din cosmic. Se lovise de mintea pro­ fană şi îi simţise împingerile lipsite de sens, mate­ riale şi dureroase. A venit apoi timpul când divinului i­au trebuit sfaturi, de la cel ce îi dăduse misiunea coborârii şi aşezării minţii sale elevate în fiindul teluric, şi apoi expresii pe care să le simtă în interiorul lui ca aşezăminte: ”Iată­mă, îmbolnă­ vit de­o rană / închipuită între Steaua Polară / şi steaua Canopus şi steaua Arcturus / şi Casiopeea din cerul de seară.” Toate denumirile de stele, pe care poetul le înşiruie în această scurtă prezentare a spaţiului nu sunt altceva decât miraculoasele cu­ noaşterii ale Universului, singur dezvăluindu­şi

Pag. 10

originea, care era alta faţă de a celora unde avea să vină şi să locuiască până la ceasul reîntoarcerii, adică al morţii telurice. În lungul său drum celest, sufletul său va strânge experienţe, clipe calculate în veacuri şi în care vede timpul omului, de aceea spune la un moment dat: ”ah, e nebun căci el su­ feră / de­ntreg universul.”

Cunoscând faptul că tot ceea ce se găsea acum pe Pământ, spre care venirea lui era iminentă, se poate afla la un moment în distrugere, are regrete faţă de fauna pământului şi simte ploaia, fulgerul, norul, iarna ca pe propriile organe. Înţelege că e departe de a se regăsi nu în spaţiul teluric, ci în viaţa lumii stăpână pe tot, şi în momentele de pro­ fundă melancolie prin luciditatea omului elevat, superior unei existenşe banale, ca cea a profanului, spune: ”Sunt bolnav. Mă doare o rană / pe care mi­ o port pe tavă / Ca pe sfârşitul Sfântului Ioan / într­ un dans de aprigă slavă.” Semnificativ este faptul că poetul este un trăitor străvechi, un cunoscător al istoriei creştinismului pe care o aduce în versu­ rile sale cu multă pricepere. Dansul acela, despre care poetul aminteşte în slova sa a fost hotărâtor pentru viaţa Sfântului Ioan. El este conştient că şi sfârşitul său s­ar putea decide tot într­un joc al miş­ cărilor lumeşti şi nu întâmplător, spre finalul ele­ giei spune: ”Sunt bolnav nu de cântece, / ci de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav.”

Cea de ”A unsprezecea elegie”, structurată în opt părţi, este elegia sfârşitului, a dăruirii pămân­ tului, a întrupării, ca o începere a muncilor de pri­ măvară: ”Inimă mai mare decât trupul, / sărind din toate părţile deodată / şi prăbuşindu­se din toate părţile­napoi, / asupra lui, / ca o distrugătoare ploaie de lavă.” Poetul­om ia cunoştinţă de toate durerile, intră într­o primăvară a existenţei telurice şi încearcă să se menţină pe linia vieţii lumeşti: ”se naşte numai cel care îşi este / sieşi martor.” Odată desprins din matricea unică, din universul în care umbrele nu îşi au locul, întruparea măreşte atracţia şi lipirea întru totul cu lutul din care trupul ome­ nesc a fost să fie modelat ca materie, prinde con­ turul omului, a creaţiei desăvârşite a celui ce a dorit ca teluricul să nu fie cu nimic deosebit cos­ mic. Să trăiască în dorinţă şi în visarea redevenirii lui: ”Voi alerga până când înaintarea, goana, / ea însăşi mă va întrece / şi se va îndepărta de mine / aidoma cojii fructului de sămânţă...”. Poetul con­ ştientizează că el, ca poet­om are o misiune, aceea de gândire şi comportare ca om însă uită să iu­ bească: ”... dăruind / pretutindeni semne­ale adu­ cerii aminte: / cerului – stele, / pământului – aer, / umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.”

El cade într­o meditaţie în care a neînţelegerii Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

formei trupului, însă înţelege sensul întrupării când conştientizează că însăşi lumina este un dar al trupului, iar soarele oglinda vederii venirii lui, sprijinit de pământul din care îi va creşte propria sămânţă: ”... când iarna / îşi lichefiază oasele ei albe şi lungi / şi primăvara se ridică.”

Cele unsprezece elegii, introduse în volumul Necuvintele, cu substraturi elevate şi trimiteri sub­ tile, întrunesc condiţiile unei relatări ale evoluţiei omului elevat, de la anul I al naşterii lui Iisus, cu subtile căderi în timpul faraonic, în fapt al unei civilizaţii necunoscute, decât bănuite şi consem­ nate în documentele vremii. Poetul este contempo­ ranul evenimentelor trecute, dar şi vizionar al timpului care va veni. În elegiile sale omul nu apare ca element defi­ nit, existenţial, ci doar ca o formă de existenţă te­ restră care e presupusă, prin sămânţa omenească, să fie sădită în trupul pământului care îl va rodi: ”Dar mai înainte de toate, / noi suntem seminţele şi ne pregătim / din noi înşine să ne azvârlim în al­ tceva”, care este viaţa diferită pe care o are fiecare dintre noi, modul în care dorim să existăm pe toată întinderea pământului, speranţa: ”cu mult mai înalt, în altceva / care poartă numele primăverii...”,

pentru că fiecare dintre noi are un început, un ne­ cunoscut care ne duce spre viaţă, un trăitor care nu va şti decât doar că s­a născut dintr­o sămânţă pen­ tru a se sprijini de pământ. În încheierea eseului aş încerca un demers al definirii celor două concepte, poetul­om şi omul­ poet şi aş începe de la a compara astfel existenţa celor forme fiinduale, spunând că sunt două struc­ turi cu totul diferite, chiar dacă au în comun esenţa luminii eterne. Poetul­om, un concept nedefinit încă de lumea criticilor de literatură versificată, trăieşte retras în reîntrupare, străin şi, de aceea, neînţeles. El este încă din pântece plămădit ca făuritor de ideal, de erudiţie profundă, dar şi de vaiete şi neîmpliniri sentimentale. Este unic prin gândire şi prin modul cum încearcă detaşarea de profan. Omul­poet însă se naşte ca oricare altul din sămânţa umană, adună sentimente netrăite şi le aşterne în unde, le vântură apoi, dar mişcările lor rămân nesesizate de cei din lumea luminată.

Cutreieră şi cere, i se dă şi trăieşte pe măsura dorinţei de îndestulare. Poezia lui nu spune nimic decât sughiţă sau rumegă ca unele necuvântătoare.

Poetul­om însă lasă pe pământ umbra cărţilor sale şi dorul de a fi citit.

Bibliografie: Barbu, Ion, Poezii, Antologie, tabel cronologic, prefaţă şi comentarii de Marin Mincu, Editura Albatros, Bucureşti, 1975.

Blaga, Lucian, Poezii, Introducere de George Ivascu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.

Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

Constantinescu, Nicolae, Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie, Editura Univers, Bucureşti, 2000.

Eminescu, Mihai, Luceafărul, Interpretat de Marin Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 1996.

Gennep, Arnold Van, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, Studiu introductiv de Nicolae Constantinescu.

Kernbach, Victor, Miturile esenţiale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978 Nunta la români, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.

Pleşu, Andrei, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990.

Stănescu, Nichita, Necuvintele, Editura Jurnalul Naţional, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 2009.

Vasile Pârvan s­a născut la 28 septembrie 1882, în cătunul Perchiu, din comuna Huruieşti, judeţul Bacău. A studiat istoria la Universitatea din Bucureşti, unde i­a avut ca profesori pe Nicolae Iorga şi Dimitrie Onciul, promotori ai şcolii critice, curent istoriografic care punea accentul pe metodă şi document şi pe disciplină intelectuală şi profesionalism, recu­ zând excesul de retorică, subiectivismul şi abuzul de imaginaţie în scrierea istoriei. În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în staţiunile arheologice din a doua epocă a fierului.

Pe baza rezultatelor parţiale ale săpăturilor a scris Getica (1926), cea mai importantă lucrare a sa (datorită destinului său), o vastă sinteză istorico­arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic şi cultural al daco­ geţilor; unele lipsuri şi exagerări (printre care accentuarea rolului sciţilor şi al celţilor în dezvoltarea culturii geto­dace) nu ştirbesc valoarea acestei lucrări. Cf. Cartier, Dicţionar Enciclopedic, Editura Codex 2000, Bucureşti, 2003.

1

Arnold van Gennep, (1873­1957), folclorist şi etnograf francez. Autor al unei metode de culegere, clasificare şi interpretare a materialului folcloric (”Religii, obiceiuri şi legende”, ”Riturile de trecere”, ”Manual de folclor francez contemporan”).

Cf. Cartier, Dicţionar Enciclopedic, Editura Codex 2000, Bucureşti, 2003.

2

3

Andrei Pleşu, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Pag. 11

George POPA

Libertatea în artă

A

L’ art est la liberté même.

La penture a quelque chose d’infini.

Van Gogh

rta este un mijloc de eliberare. Referindu­ne la domeniul artelor plastice, este de observat că eli­ berarea omului este înţeleasă şi realizată în mod diferit de arta figurativă, în raport cu arta modernă, în particular cu abstracţionismul.

Semnificaţia libertăţii în arta figurativă

“O analiză mai atentă observă însă uşor că, în realitate, automatismul nu este chiar atât de automat, accidentalul atât de accidental, ţâşnirea atât de liberă. Dacă ar fi aşa, ar fi imposibil să se diferenţieze stilul unui creator de al celuilalt. Or, tocmai fiindcă recunoşti oricând pe Hartung, Mathieu sau Soulages, tocmai fiindcă au stil propriu, demonstrează că, de fapt, gestul este doar liber de orice imagine figurativă, dar el este dirijat inconştient de o anumită configuraţie psihologică mereu controlată de modelul reacţional şi integrator al fiecărui artist.”

Pag. 12

Eliberarea în arta tradiţională, figurativă, are loc pe două căi: pe de o parte, prin afirmarea a ceea ce este esenţial condiţiei umane sub raport existenţial, iar pe de altă parte, prin activitatea cognitivă a artei. Astfel, arta eliberează pe om atât pe plan onto­ logic cât şi epistemologic.

Referindu­ne mai întâi la aspectul epistemologic, să pornim de la faptul că omul, fiind un pelerin în univers, nu cunoaşte a priori nimic din ceea ce se află în jurul său. Mai mult. El este oas­ petele propriului său corp şi chiar al propriului său suflet, pe care nu le ştie decât aproximativ, fragmentar. Omul este o conştiinţă care ia act de universul străin din afară, univers care începe cu propriile sale priviri, cu propriile sale mâini, cu propria sa inte­ rioritate.

Dacă ştiinţa ne face cunoscută lumea fizică, latura mate­ rială a realităţii înconjurătoare şi a propriei noastre alcătuiri, arta are funcţia de a ne releva natura complexă, inepuizabilă, a spiri­ tului. Este suficient să amintim autoportretele lui Rembrandt sau ale lui Van Gogh şi ne dăm cu uşurinţă seama că aceste imagini sunt tot atâtea etape în descifrarea sufletului omenesc. Pe aceste chipuri, în penumbra solitudinii noastre în univers, izbucneşte ici­colo lumina intensă a vieţii lăuntrice. De altfel, despre întreaga creaţie rembrandtiană se poate spune că este un adevărat com­ pendiu de psihologie.

Dar cunoaşterea însăşi are şi latura ei ontologică. Un estet francez afirma: „Connaître, c’est co­naître”. Prin cunoaşterea oferită de artă, prin faptul că ea ne pune faţă în faţă cu noi înşine, prin acest act noi intrăm într­o mai înaltă deplinătate a existenţei noas­ tre.

Cât priveşte lumea din afară, ea este pentru om un com­ plex infinit de semne şi semnale, „o pădure de simboluri”, cum scria Baudelaire. Arta încearcă să transforme fiecare semn într­o cunoscută, într­o imagine cu funcţie cognitivă privind sufletul omenesc. Peisajele lui Corot, nuferii lui Monet, anemonele lui Lu­ chian sau peisajele lui Andreescu sunt hipostaze ale sufletului ex­ primat cu ajutorul unor forme din exterior. Sunt metafore ale spiritului. De pildă, în tablourile lui Vermeer, fiecare obiect, fie­ care tuşă, fiecare vibraţie de culoare, este o voce mărturisind des­ pre taina sufletului. În felul acesta, sufletul ajunge la treapta de lumină, la treapta de vizibil.

Pe de altă parte, tot pe plan epistemologic, arta însem­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

nează o eliberare şi pentru artist. O descătuşare de întrebări, de nelinişti a fost opera lui Goya sau Gauguin. Pentru El Greco sau pentru Michelan­ gelo revelarea pe pânză sau în marmură a profun­ delor încordări lăuntrice înseamnă nu numai simpla lor cunoaştere, ci re­naşterea o dată cu ele, în climatul unei lumi superioare. * În ce mod înţelegea arta figurativă să pro­ moveze formula condiţiei umane în univers, să eli­ bereze omul în plan ontologic ?

Arătam într­un studiu privind creaţia lui Auguste Rodin că formula de a fi a sferei noastre de existenţă este finitul, tiparul conturat după principiile armoniei, lucrurile desprinzându­se în felul acesta din haotic, din inform. Pentru ca un lucru să existe, să nu se dezagrege şi să se pulveri­ zeze în infinit, el trebuie să fie delimitat. Dar deli­ mitat conform unei geometrii suple, ascultând de legile proporţiilor, de legile euritmiei. Armonia este acea organizare a formei care, echilibrând între ele dife­ ritele componente, dă naştere unei sinteze închise, ter­ minate, unui întreg perfect, în aşa fel încât orice tendinţă la dezagregare să fie alungată. Cristalele, co­ rolele, corpul omenesc sunt sisteme de ritmuri care­şi răspund pentru a evita dezechilibrul care le­ar dizolva, le­ar prăvăli în haos, în amorf. Avem o repulsie organică faţă de diform pentru că dis­ truge forma armonioasă, singura capabilă să capteze viaţa.

Cuceriri ale finitului asupra infinitului, for­ mele materiale sunt până la urmă învinse în con­ flictul dialectic între tipar şi nemărginire. Or, arta are tocmai funcţia de a satisface această aspiraţie către perenitate. Arta creează armonii, adică fini­ tudini, a căror arhitecturare ideală exclude repre­ zentarea indefinitului, a anarhicului. Prin armonie, lucrurile tind să dobândească dimensiunea eterni­ tăţii, dar numai arta reuşeşte în această năzuinţă.

Din acest motiv, sentimentul estetic, senti­ mentul frumosului, rezultat al contemplării armo­ niei, al perfecţiunii formelor reprezintă, de fapt, expresia cea mai înaltă a sentimentului nostru exis­ tenţial, momentul de plenitudine a certitudinii noastre de a fi. André Parinaud defineşte armonia: „calitatea unui ansamblu inconştient satisfăcător”.

Dar de ce satisfăcător? Perceperea armoniei este spontană, nemijlocită, electrică, pentru că ea satis­ face structura noastră ontologică apriorică, mode­ lul nostru de a fi.

Aşa cum se ştie din vechime, la baza esen­ ţei artei se află teoria proporţiilor cu raporturile lor armonice. De pildă, cele trei note ale acordului per­ fect major ­ do, mi, sol, se găsesc într­o relaţie mate­

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

matică: frecvenţa vibraţiilor notei mi este media aritmetică între frecvenţele lui do şi sol. Ca şi ga­ mele armonice ale sunetelor, de asemenea şi cele ale culorilor se supun unei legi matematice: pro­ gresiunea prin intervale logaritmice între ele.

Modelul suprem al armoniei într­un an­ samblu, al perfecţiunii unei forme, exprimate prin cunoscutul „număr de aur” sau „proporţiile di­ vine”, este definit printr­o formulă matematică: 1/N = N/(1+N) adică numărul N este media pro­ porţională între unitatea 1 şi unitatea plus el însuşi.

(Valoarea sa este de 1,6180). Aplicarea de către Vi­ truviu a celebrei secţiuni de aur, care este inversul numărului de aur (1x=0,6180), la sculpturile gre­ ceşti, arată deplina satisfacere de către acestea a principiilor matematice ale armoniei. Numeroşi ar­ tişti din renaştere (Bramante, Rafael, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Dürer) au aplicat aceste prin­ cipii în creaţiile lor.

Arta a realizat, în ceea ce are mai desăvâr­ şit, modele de forme perfecte, adică având astfel potenţialităţi absolute de existenţă, conferind ga­ ranţii maxime de certitudine ontologică. Şi ceea ce ne impresionează în arta figurativă a diverselor epoci este tocmai satisfacerea acestui sentiment structural omului, al organizării finitului în unităţi indisolubile ca singura formulă care poate găzdui posibilitatea de a fi în ordine umană. Iar exersarea armoniei, a organizării ideale a finitului se face în figurativ pe seama formelor reale, cunoscute, adică a celor care au reuşit să acceadă la existenţă. Pe acestea caută să le ducă la perfecţiunea capabilă să le con­ fere, teoretic, putinţa duratei eterne. Iar distanţa faţă de perfecţiune, treapta ajunsă până la armonia absolută a formelor realităţii, măsoară gradul de apropiere de cer­ titudinea absolută şi astfel gradul de libertate. În scopul de a atinge această libertate, arta figurativă re­ creează la modul perfecţiunii tiparele universului cunoscut. Libertatea echivalează cu definirea absolută a realităţii. * Pentru Egipteni, similitudinea figurii umane sculptate cu realitatea nu era o problemă pur plastică, ci era cerută de raţiuni existenţiale: re­ cunoaşterea de către suflet a imaginii terestre (evi­ dent, a unei imagini re­creată în forma ideală). Se urmărea gradul maxim de coincidenţă a sufletului cu expresia vizibilă, materială. Beatitudinea supra­ pământeană pe care aceste chipuri de piatră o de­ gajă reprezintă sentimentul acestei suprapuneri: hipostază spirituală/hipostază materială, senti­ mentul eliberării terestrului prin corespondenţa sa cu icoana sufletului. Realul trebuie cât mai des­ ăvârşit exprimat pentru a avea cât mai multe şanse

Pag. 13

de acces la nemurire. Recunoaşterea trupului de către suflet semnifică renaşterea trupului la o exis­ tenţă superioară. Iată îmbinate astfel epistemolo­ gicul cu ontologicul, cunoaşterea condiţionând certitudinea existenţei prin perfecta conturare, care eliberează de efemer şi conferă durată eternă.

Pentru vechii greci, realizarea armoniei perfecte a formei umane însemna, de asemenea, atingerea maximei certitudini ontologice: în acest fel se ajunge la arhetipurile platoniciene, la incar­ narea Ideilor transcendente, al căror derivat se­ cund este lumea formelor vizibile. Şi dat fiind că nimeni nu a izbutit o mai desăvârşită imagine a ar­ moniei formelor omeneşti decât sculptura greacă, este explicabil de ce şi sentimentul nostru estetic este la maximum satisfăcut de acest model suprem de artă tridimensională. Formula unică de euritmie aflată de sculptorii Eladei a constituit un moment de pisc în istoria spiritului uman şi ea pare irepe­ tabilă. Reproducerea ei ulterioară a fost cu nepu­ tinţă. Dovadă: imposibilitatea de a reface braţele

absente ale Afroditei din Millo. Toate formulele în­ cercate s­au soldat cu eşec, tocmai pentru că era vorba de o formulă unică, imaginată de o sensibi­ litate unică într­un moment iluminat, unic.

Or, satisfacţia estetică superioară pe care ne­o dă arta elenă este tocmai satisfacţia deplinei

Pag. 14

conturări existenţiale. Cu alte cuvinte, organizarea formelor materiale a atins acel grad care împlineşte la superlativ nevoia de armonie ca formă a certitu­ dinii noastre ontologice, ca formă a libertăţii umane. În gândirea vechilor greci aceasta însemna coinci­ denţa cu lumea nepieritoare a Ideilor. Omul se eli­ bera prin artă de nedesluşit şi de contingent.

Contemplarea perfecţiunii formelor materiale reale, a armoniei lor absolute care asigură veşnicia entităţii umane în univers, această este suprema li­ bertate pentru arta figurativă.

Două precizări trebuie făcute. Pe de o parte, este de la sine înţeles că organizarea armo­ nioasă a unui ansamblu, deci realizarea unui finit indisolubil, nu înseamnă excluderea infinitului.

Dar infinitul în artă nu este de ordin formal (cum ar putea fi ? Cum să organizăm, să arhitecturăm infinitul ?), ci de ordin spiritual. Chiar dacă tabloul sau opera sculptată sugerează infinitul, din punct de vedere compoziţional lucrarea trebuie să fie un finit perfect articulat, o sinteză terminată. Coloana fără sfârşit a lui Brâncuşi este alcătuită din unităţi de perfectă geometrie.

Pe de altă parte, este de asemenea evident că perfecţiunea nu trebuie înţeleasă în sensul ex­ clusiv formal. Şi la Leonardo da Vinci şi la Miche­ langelo sau Dürer forma artistică nu este creată pentru ea însăşi, ci pentru a fi purtătoarea unei ex­ presii spirituale. Or, funcţia artei clasice şi a celei figurative în general, este tocmai de a înfăptui un maximum de revelare a sufletului printr­o meta­ foră plastică cât mai vecină cu perfecţiunea, deoa­ rece abia când forma se află la plenitudinea ei, se realizează plenitudinea expresiei spirituale.

Pentru că, de fapt, expresia spirituală este cea urmărită şi când ea este de mare profunzime, depăşeşte realizarea formală, frumuseţea plastică. În primul moment, în faţa unui tablou de Rem­ brandt sau Leonardo da Vinci nu te gândeşti la măiestria tehnică, ci înţelesul spiritual este cel care te ţintuieşte.

Aici stă miracolul operei figurative des­ ăvârşite: că tocmai perfecţiunea sa materială ne eli­ berează de materie şi ne face să trecem nemijlocit la starea sufletească, la extazul spiritual. Şi aceasta, prin satisfacerea apriorismului structurii noastre ontologice, condiţionată pentru forme perfect or­ ganizate.

Criteriul estetic fundamental în figurativ este frumosul, care defineşte nevoia de a exersa condiţia ce face cu putinţă existenţa formelor, a omului: armonia, un întreg euritmic absolut înche­ gat. Se realizează în acest mod certitudinea cogni­ tivă şi existenţială a condiţiei umane, ceea ce Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

echivalează cu atingerea libertăţii de a fi a omului. În arta figurativă imaginea luată din reali­ tate este utilizată ca limbaj al sufletului. Realitatea este supusă de către om propriului său model spi­ ritual. Eliberarea are loc astfel pe un triplu registru: certitudinea epistemologică, sentimentul cosmic al triumfului ontologic al finitului asupra indefinitu­ lui, adică triumful formulei umane de a fi şi, în al treilea rând, asimilarea lumii din afară tiparului sufletesc uman. Bucuria estetică în arta figurativă conţine îmbinate indisolubil toate hipostazele afir­ mării noastre existenţiale în lume.

Metamorfoza continuă a operei deschise depinde prin urmare de faptul că elementele plas­ tice, datele senzoriale propuse dezvoltă tensiuni formale şi cromatice nerezolvate, ele urmând a fi sintetizate şi transformate în rezonanţe emoţionale variind cu liniile asociative aflate în avanscena psi­

Sensul libertăţii în arta abstractă Începând cu secolul XX, arta se îndreaptă spre alte criterii privind exprimarea şi inducerea libertăţii umane.

Pentru sensibilitatea modernă figurativul însemnează încătuşarea în forme invariabile, ace­ leaşi de la începutul ciclurilor. De aceea arta ar avea drept scop eliberarea omului de servitudinea mimesisului. Mai mult: se încearcă nu numai ieşi­ rea din real, ci ieşirea din definit, convertirea lu­ crurilor cunoscute în semne cu înţeles presupus multiplu.

Dacă impresionismul a eliberat arta de si­ militudinea fotografică, fauvismul de realismul strict al culorii, cubismul de acela al formei, supra­ realismul de raporturile normale dintre obiecte sau dintre obiecte şi spaţiu, ­ abstracţionismul a tentat suprema eliberare: ieşirea din formele cunoscute.

Se ajunge la linii pure, la culori pure, la simple rit­ muri şi organizări formale şi cromatice care pro­ pun un ansamblu de semne fără referinţă la realitate şi, prin aceasta, cu semnificaţie disponi­ bilă.

Ideea este că, în felul acesta, are loc o în­ doită eliberare. Pe de o parte, sunt descătuşate ele­ mentele primordiale care alcătuiesc alfabetul formelor reale, adică liniile şi culorile, şi li se dă posibilitatea de a se prezenta în starea lor preobiec­ tuală, restituindu­li­se virtualitatea unor nenumă­ rate reconturări. Pe de altă parte, prin această indeterminare, i se dă contemplatorului libertatea unei interpretări polivalente metareale. Tabloul sau sculptura devenind un simplu câmp de suge­ stii, un ansamblu de îndemnuri senzoriale, oferă fiecărui contemplator o altă lectură şi aceluiaşi spectator de fiecare dată o nouă lectură. Diversele componente formale şi cromatice se aşează mereu în noi raporturi, în noi configuraţii, în funcţie de structura momentului sufletesc care recepţionează.

Este ceea ce s­a numit opera aperta.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

hică în ceasul contemplării, cu lungimile de undă ale sensibilităţii şi intelectului capabile de a fi puse în vibraţie în acea clipă. Conţinutul contemplării este rezultanta interacţiunii dintre energiile tensio­ nale latente ale tabloului, conceput ca „un ansam­ blu de relaţii între forme, linii şi suprafeţe, asupra cărora urmează să se facă şi să se desfacă sensurile care i se dau” (Schneider) şi aparatul de receptare al spectatorului (model afectiv, fond de existenţe trăite, bogăţie asociativă, putere imaginativă).

Independenţa de imagine, de amintirea pur onirică a lumii, dă astfel posibilitatea artistului de a inventa un grai universal care să exprime, pe de o parte, stimulii cosmici liberi de orice determi­ nare, păstrând posibilităţi poliintenţionale, să ex­ prime deci lumea „în realitatea sa absolută”, dincolo de accidental şi provizoriu; dă posibilitatea consumatorului de artă să aleagă, mai precis, să creeze din nou, la un mod personal, tabloul sau sculptura respectivă, să devină el însuşi co­autor, eliberat de constrângerea unei opere perfect defi­ nite; dă posibilitatea transformării în substanţă su­ fletească a senzorialului denudat, eliberat de referinţa la real. „La extrema sa limită, la extrema

Pag. 15

sa deschidere, afirmă Jean Laymarie, pictura se sustrage spaţialităţii, reflectă mai puţin lumea, se mulează pe fluxul vieţii interioare”. Prin jocul re­ laţiilor libere, opera de artă ambiţionează să de­ vină, după expresia poetului Audiberti, „o creaţie continuă, o revelaţie continuă”. * Aşa cum am relevat în prima parte a aces­ tui studiu, prin frumos se înţelege realizarea unei armonii, a unui finit perfect organizat, astfel încât, prin satisfacerea reciprocă a componentelor con­ form legii proporţiilor, este exclusă ideea de inde­ terminare, ameninţarea cu dislocarea de către infinit, fapt care generează sentimentul posibilităţii formelor, posibilităţii existenţei în ordine umană, această senzaţie de certitudine fiind întărită în fi­ gurativ prin conferirea unui înţeles bine definit operei de artă şi de exersarea armoniilor, a frumo­ sului pe formele cunoscute, care au reuşit să de­ vină reale, viabile.

Ori, apare evident că renunţarea la forma

definită şi abordarea unei creaţii cu un coeficient variabil de indeterminare (formal, deci ontologic, sau ca semnificaţie, deci epistemologic), însem­ nează de fapt renunţarea la frumos, intervenţia unor criterii estetice noi, şi anume, gradul de indefi­ nire, gradul de disponibilitate interpretativă, gradul de tensiune pusă în libertate odată scos tabloul sau statuia de sub obsesia lucrurilor cunoscute. Dispare perfec­ ţiunea în sensul desăvârşirii unei opere perfect ar­ ticulată, perfect conturată ca înţeles. Categoria perfecţiunii este înlocuită cu cea a „posibilului”, după cum remarcă Umberto Eco, adică gradul echivocului, coeficientul de evocări şi asociaţii ge­ nerate de operă. Universalul ca prototipar este în­ locuit cu potenţialul proliferativ, cu multipotenţa genetică a unei imagini. Criteriului estetic i se sub­ stituie cel al posibilităţii interpretative, la care se adaugă cel al intensităţii (altitudinea tensiunii su­ fleteşti pe care complexul de stimuli izbuteşte să o declanşeze) şi al nuanţei (coloratura structurii im­ aginative indusă în operă).

Pag. 16

Mai mult încă. „Nu se mai judecă în funcţie de modul cum s­a realizat o operă, ci în felul în care a fost pusă o problemă artistică” (Umberto Eco). Ne găsim, de fapt, în zona intenţiilor pure, a preexistenţialului. Se poate măsura distanţa până la frumos care însemnează perfecţiunea formelor (şi a semnificaţiilor), definirea lor absolută.

Pe de altă parte, dacă figurativul considera câmpul realului un ansamblu de semne care tre­ buie preschimbate în substanţa sufletească, în grai inteligibil care să vorbească despre spirit, arta in­ formală preschimbă vizibilul cunoscut în semne ambigui, anonime, în scopul retăinuirii realului, cu nădejdea că semnalele senzoriale denudate vor putea avea acces în zonele invizibile ale universu­ lui, vor căpăta puteri miraculoase în stare să smulgă ecouri ale acelor tărâmuri. * Să vedem care sunt limitele libertăţii pe care opera abstracţionistă o oferă în comparaţia cu arta figurativă.

1. Mai întâi, aşa cum precizează Umberto Eco, este de la sine înţeles că indeterminarea în abstracţionism nu poate fi absolută. Există o anu­ mită dominantă intenţională, o anumită direcţie de orientare a interpretărilor. Libertatea infinită ar duce la dizolvarea operei de artă, care ar semăna cu norul lui Polonius din Hamlet sau discursul final al oratorului mut din Scaunele lui Eugen Ionesco.

Curentul reacţiilor şi asociaţiilor optice şi imagina­ tive trebuie dirijat către o anumită constelaţie de înţelesuri, altfel comunicarea ar fi imposibilă. Tre­ buie un echilibru între maximum de abatere faţă de structuri asimilate, experimentate, trăite, „lo­ gice”, „raţionale” ­ şi minimum de aluzie la aceste structuri, puncte de plecare pentru construirea unor noi configuraţii reprezentaţionale. Pentru ca opera să se închege, să ia fiinţă, pe fondul masei de informaţii anonime, trebuie să existe indiciul vag al drumului către o anumită serie de tâlcuri care să excludă o altă familie de înţelesuri.

2. Apoi, să nu uităm că, în realitate, con­ templatorul transformă semnele plastice abstracte în reprezentări fizice şi conceptuale care aparţin experienţei sale anterioare, adică lumii cunoscute, „figurative”, din care arta informală încearcă să evadeze. Foarte rar un joc formal şi cromatic pur realizează convertiri în tensiuni sufleteşti libere de orice întruchipare mentală coincidentă sau tan­ gentă cu imagini din realitate, libere de orice con­ taminare cu reprezentări asimilate. Reacţia imaginativă este obligată să apeleze la formele ştiute şi la raporturile dintre ele, care constituie sursa curentă a emoţiilor sale şi care i­a structurat Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

de­a lungul vieţii aparatul asociativ şi imaginativ. În modul acesta, metafora plastică ce lucrează cu semne extrareale, extrafigurative, întoarce privirea contemplaţiei către figurativ, către real. Nu se rea­ lizează astfel decât un joc al întoarcerii, conştiinţa căutând în mod firesc un reper faţă de care să va­ lorifice masa de impulsuri nedeterminate, iar acest punct de sprijin îl află în real. Ambiţia reînceputu­ lui, eliberarea totală de lumea ştiută pe care arta abstractă o întreprinde este o himeră.

Rezultă de aici că, pe planul cunoaşterii, în arta abstractă nu se ajunge la dezvăluirea unei noi perspective a lumii sau a sufletului, contemplato­ rul fiind doar invitat să­şi aleagă din câmpul posi­ bilităţilor de interpretare propusă una conformă cu hipostaze cognitive trăite. El saturează semnele oferite cu experienţa îndelungului său pelerinaj în realitate. Printr­un joc al sugerării îndepărtate şi al asociaţiilor, noi regăsim ţinuturi de mult străbă­ tute. Libertatea de a recrea opera pe care o oferă arta abstracţionistă este o aventură într­un ţinut ştiut, dar peste care micul Puck din Visul unei nopţi de vară a împrăştiat ceaţă.

3. Ca un corolar, reiese că în receptarea es­ tetică a unui tablou figurativ, de pildă un Rem­ brandt, un Van Gogh, un Monet, drumul de la receptarea plastică la ecoul sufletesc este foarte scurt. Scurtcircuitarea o face prezenţa unor imagini cunoscute, care nu necesită asimilare. Desigur, dacă tabloul figurativ este doar un produs pur optic, ochiul se opreşte la simpla delectare senzo­ rială. Dar dacă implicaţia spirituală este atât de profundă încât depăşeşte frumuseţea plastică pură, contemplaţia trece nemijlocit la vibraţia su­ fletească, la emoţia intelectuală. În opera abstracţionistă imaginea plastică ne mai fiind familiară, rezonanţa psihică întârzie, între contemplaţie şi încântare se interpune un in­ terval în care timp trebuie să aibă loc: deşocarea, asimilarea imaginii insolite, transformarea ei într­ o imagine plastică inteligibilă prin punerea în ana­ logie cu imaginile cunoscute, în scopul încadrării într­o sinteză senzorială capabilă să fie fructificată sufleteşte, să emane emoţie estetică. Evident, aceste operaţii nu se fac într­un timp prea îndelun­ gat, totuşi suficient pentru ca factorul plastic să ne reţină în anticamera spiritului. În felul acesta, li­ bertatea sentimentului general şi polivalent încer­ cat (adică nelegat de o imagine precisă în figurativ), este contracarat de o servitudine mate­ rială prealabilă, existentă totdeauna în abstracţio­ nism şi absentă în marile creaţii ale figurativului.

4. În ceea ce priveşte automatismul, hazar­ dul, abstracţionismul gestual, „action painting” ­

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

sunt oare acestea toate expresii ale unei libertăţi reale ? Nu trebuie confundată incontrolabilitatea cu libertatea. În realitate, gestul automat, hazardul sunt determinisme dictate de nenumărate resorturi care scapă conştiinţei: ele sunt de aceea cu atât mai puţin libere. Liber este actul în raport cu determi­ narea conştientă. Ori dacă inconştientul, conform unor cunoscute teorii, reprezintă eul profund al unui ins, nu este mai puţin adevărat că acest eu este de fapt o existenţă paralelă eului conştient, eului cu adevărat liber. Libertatea presupune deli­ berare şi nu manifestarea neîngrădită a unei ener­ gii cu determinisme oarbe, imposibil de surprins de către conştiinţă.

O analiză mai atentă observă însă uşor că, în realitate, automatismul nu este chiar atât de au­ tomat, accidentalul atât de accidental, ţâşnirea atât de liberă. Dacă ar fi aşa, ar fi imposibil să se dife­ renţieze stilul unui creator de al celuilalt. Or, toc­ mai fiindcă recunoşti oricând pe Hartung, Mathieu sau Soulages, tocmai fiindcă au stil propriu, de­ monstrează că, de fapt, gestul este doar liber de orice imagine figurativă, dar el este dirijat incon­ ştient de o anumită configuraţie psihologică mereu controlată de modelul reacţional şi integrator al fiecărui artist. Este un „capriciu organizat”, după cum afirmă Raymond Bayer. Nu este o tăcere a tu­ turor controalelor, ci o zburdălnicie în limitele unei discipline vectoriale suficient de severă pentru a încadra pe artist într­o formulă definită. Tocmai acest marcaj limitativ face cu putinţă personalita­ tea artistului.

5. Că în pictură acest joc al indeterminării nu este chiar atât de liber pe cât pare la prima im­ presie, mai este dovedit de un fapt bine cunoscut: univocitatea tentei afective a culorilor. O anumită culoare are pentru oricine aceeaşi rezonanţă afec­ tivă: de pildă, albul semnifică pentru fiecare ins puritate, negrul evocă neantul. Pe de altă parte lungimea de undă a vibraţiei unei culori ne obligă la acelaşi răsunet retinian şi, corespunzător, psiho­ logic. Este adevărat că în sufletul contemplatorului nu se mai înfruntă îngerul cu diavolul ca într­un tablou figurativ, ci principiul limpidităţii cu cel al întunericului, dar interpretarea este în acest caz analogică, tributară unui mod de a vedea împru­ mutat din universul „figurativ”.

6. Dacă informalul permite contemplatoru­ lui să recreeze tabloul sau sculptura respectivă la un mod personal prin propunerea unei constelaţii de semne neîmbinate o dată pentru totdeauna într­ o relaţie unisensică, arta figurativă nu oferă şi ea posibilitatea unei interpretări polivalente?

Mona Lisa are o expresie cu neputinţă de

Pag. 17

definit. Iată o formă bine definită familiară, „arhiu­ tilizată”, care pare că şi­a epuizat capacitatea emo­ ţională: chipul uman. Şi iată totuşi neputinţa totală, dureroasă dacă vrem, de a reţine această expresie, de a o cataloga, de a o tălmăci în cuvinte. Pentru că surprinde indefinisabilul, vorbeşte despre ne­ grăit. Mona Lisa constituie cel mai bun exemplu de operă deschisă, în sens de operă cu înţeles nefixat o dată pentru totdeauna: ansamblul de semne care generează în fiecare moment altă interpretare, nici una părând a fi cea adevărată.

De fapt, opera deschisă ar trebui să se nu­ mească nu numai creaţia informală, ci orice operă care exprimă o generalitate umană polisensică, ast­ fel că o redescoperi mereu în funcţie de experienţele sufleteşti cu care te­ai îmbogăţit de la ultima lectură.

Opera figurativă superioară oferă semne plastice cunoscute, dar încărcate de tensiune psi­ hice care par deseori clare, dar la care nu oricine şi acelaşi ins nu oricând poate avea acces. Prin aceasta se realizează disponibilitatea creaţiei figu­ rative: ea îţi arată direcţia zborului, numai să fie în

stare spiritul tău să­l întreprindă; piscurile sunt lim­ pezi, numai să le poţi atinge.

7. Şi acum întrebarea: desăvârşirea unei forme, a unui sens, nu înseamnă eliberarea de im­ perfect, de gestul incomplet, de subexistenţial ? Ex­ primarea explicită a unei hipostaze sufleteşti nu eliberează spiritul de nedesluşit, de haotic? Am­ bele perfecţiuni, ambele determinări nu realizează

Pag. 18

existenţialul uman sub formă cât mai aproape de absolut, în sensul conturării sale depline pe de o parte, iar pe de o parte, prin cunoaştere, intrarea în posesiunea totală a propriei sale lumi lăuntrice, ajungerea la certitudine ?

Suspensia, ambiguul, echivocul, în ce mă­ sură pot constitui – în ordine umană – o mai mare libertate decât certitudinea, afirmarea entităţii umane în univers, delimitarea cât mai completă în raport cu restul ? În ce măsură această confuzie între da şi nu creează o libertate de ordin superior şi nu este de fapt un joc de al doilea grad fără im­ plicaţie existenţială ?

Reala libertate, aceea care bineînţeles ne este interzisă, ar fi ca omul să poată trece către o altă formulă existenţială pe care să şi­o creeze sin­ gur şi să transceandă formula impusă în care s­a născut. Dar a rarefia realitatea sau a o face nede­ terminată nu însemnează a ieşi din această for­ mulă, nu însemnează libertate ci, dimpotrivă, aburirea condiţiei umane, trecerea pe un plan exis­ tenţial cu un potenţial mai redus. Violentarea, „ru­ perea intenţionată a legilor de probabilitate” care guvernează sintaxa obişnuită a realului nu duce la noi probabilităţi de ordin ontologic, ci la noi varia­ ţii în câmpul aceluiaşi cerc existenţial. Ieşirea din direcţiile previzibile de solicitare a sensibilităţii, din obişnuit, din experienţa trăită, din unele con­ venţii asimilate şi pe care le considerăm „raţio­ nale”, nu însemnează crearea unei condiţii umane noi, ci modificarea indicelui de raţionalitate şi atât. În concluzie, care este libertatea pe care abstracţionismul o oferă ?

Pe de o parte, libertatea în arta informală nu este expresia unei certitudini ontologice, ca în figurativ, ci o stare de tensiune irezolvabilă – nă­ zuinţa de a trece către o altă condiţie de a fi. Con­ ţinutul acestei libertăţi îl constituie neliniştea încordării şi sentimentul neputinţei acestei aven­ turi demiurgice.

Pe de altă parte, rămâne libertatea interpre­ tării pentru contemplator, libertatea de a fi co­crea­ tor, de a putea conduce masa informaţională brută, neprelucrată a operei către variate configuraţii su­ fleteşti în funcţie de imprevizibilele asociaţii ale subconştientului, de circuitele disponibile, capa­ bile să intre la un moment dat în tensiune.

Chiar dacă în concept aceste două ambiţii ale abstracţionismului depăşesc de cele mai multe ori izbutirile artistice, rămâne însă măreţia tentati­ vei, şi ea marchează o mutaţie în evoluţia spiritului uman, acela de a încerca depăşirea realului, a cu­ noscutului ­ deşi o întrebare totuşi rămâne : dar neundele unde­i ?

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Constantin BLANARU

A

O poezie a ultrafineţurilor imagistice utor prolific (are 21 volume de poezie şi 2 de proză, al 2­

lea în 4 volume, reeditat într­unul în format B5, precum şi un volum în format academic de peste 600 de pagini

cu critică publicată în “Covorbiri literare”), ieşeanul Emilian Marcu este unul dintre puţinii practicieni ai sonetului în special în lirica dedicată iubirii.

Ultimul lui volum – Mirări din alte veacuri (Editura Accent Print

Suceava, 2013) – face parte dintr­un colier liric de excelenţă. Dacă această afirmaţie poate fi suspectată de complezenţă, argumentăm că posedă un alt volum în format academic de aproape 700 de pa­ gini cu recenzii şi cronici literare despre scrisul său semnate şi de numeroşi critici literari notorii. Ieşirea lui în evidenţă este datorată nu extorcării limbii române, ci valorificării cu talent şi creativitate a resurselor ei. Mirări din alte veacuri pare un titlu al unui paseist/ana­ cronic. Eroare; este un titlu chiar “programatic” pentru sinele său izvorîtor de revelatoriu terapeutizant în prezentul nostru zgomotos, stresant. Acest sine este foarte profund şi apt să transpună în im­ agini esenţe, inerenţe, subconştient pînă la abisal, ca şi să fertilizeze şi să amprenteze luminător conştientul. Mirări… are o structură pusă sub auspiciile divinului Shakespeare. Fiecare dintre cele trei cicluri – I.Mirări din alte veacuri; II. Prin virginale sensuri şi III. Tăcerea din ferestre – primeşte girul cîte unui motto din marele Wil, ca pa­ veze ale autenticităţii. Ce dă farmec nestins poeziei sale după atîtea volume? Mai ales conotarea proaspătă a purităţii, suavităţii, genui­ nului, increatului, ilimitatului iluzoriului, belşugul de irealităţi, in­ vizibilităţi, intangibilităţi, taine prinse în imagini. În prima parte iubita primeşte zeci de identităţi/”definiţii” lirice, dintre care în spa­ ţiul dat putem cita doar cîteva: “corolă de lumină”, “zidire” în zare, în el şi în lume, “pasăre măiastră”, “brumă rară”, “floare limpede de rouă” şi de brumă, crin “imperial”, “ecou” dumnezeiesc, trup “de aer”, cheia lui “de boltă”, “vocea­n care gândul a intrat”, “tem­ plul…străfulgerat de taină”, “stea polară”, “pleoapă de poet”, im­ agine “scrijelită­n apus”, stea “de­a pururi căzătoare”, icoană – “sanctuar frumos”, “un altar bizar”, “râul blând de rouă, biserică de ceară”, “vocea şi auzul” lui. Altar îmi eşti cuprinde o pletoră de identităţi succesive. În partea a doua, întîlnim versurile: “Precum albina, roabă, în colind pe floare,/În cupele de aur, în vară, s­a lăsat,/Mi­ai primenit zăpada de pe trup de sare,/Cum tulbură fe­ meia trupul de bărbat.//Flămând, cum este ploaia cea de vară,/Mă împlineşti ca mierea­n cuib de ceară”. În două versuri din partea a treia, iubita­i “ca în deşert o oază”, iar într­un final de sonet, iarăşi

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

“Cu tonusul său însoritor, în alegorica Avesalom (şi în multe altele) anihilază elegiacul: “Şi între noi este târziu: /Şi suntem fulgere sub mare”. E regretabil că, avînd versuri-falduri maestuoase (i s-a recunoscut de pe la început poetului barochismul), nu putem cita poezia care dă titlu primei părţi şi volumului întreg. Multitudinea de reordonări ale preajmei, ale elementelor naturii este fascinantă.

Mişcările luminii solare şi lunare, clar-obscurul, cromatica vie şi părelniciile îl fac să o aprecieze pe iubită ca fiind “Mai bună ca o sfântă” şi să exulte: “Îmi pare mult mai scurtă cu tine veşnicia!”

Pag. 19

un multiplu de desemnări: ”Columbă­mi eşti, şi

“Mai bună ca o sfântă” şi să exulte: “Îmi pare mult

cruce, şi durere/Şi­n zborul tău mă­nchizi a înviere”.

mai scurtă cu tine veşnicia!”; “Te simt aproape ca pe­

Nenumărate sunt transfigurările unor părţi ale tru­

un rug aprins”. Sonetele lui (de cîte trei catrene şi un

pului (ochii, gura, mîinile, carnea) şi ale gesticii ei, ale

distih) au în recuzita lexicală nu numai expresivitate

efectelor reciprocităţii erotice, insolitele echivalenţe

tradiţională adecvată esenţialităţilor, ci şi lexeme din

ale realului în imaginar beneficiind de un “regim

zone speciale ale realităţii cum ar fi metalogia, petro­

plastic” atotcuprinzător şi sferic, sintetic şi în virtua­

grafia (amintitoare de parnasianism şi smbolism),

litate. Poetul dantelează şi metamorfozeză nu doar fi­

esotericul, simbologia, “truducînd” o diversitate ne­

inţe şi obiecte din preajmă, ci schimbînd pînă şi stări

obişnuită de semnificaţii, procese din natură şi om,

de agregare, conjugînd/substituind trecutul cu pre­

relaţii reversibile între spaţiu şi timp, regnuri şi specii,

zentul, reveria cu visul, ambele mereu născătoare de

realistic şi fantastic, simbioze de la înviere la extincţie

tărîmuri miraculoase, foarte des învăluind autohtonul

şi invers, într­o dinamică poetică incantatorie. Iubirea

cu exoticul, pămîntescul cu edenicul ceresc. Părţile

nu ocazionează doar contemplaţie, reflecţie şi recon­

volumului au unele dominante (deloc absolutiza­

fortare prin dăruire, dar şi jertfă, deci în acestea se află

toare, pentru că Emilian Marcu exprimă viaţa în com­

parcurgerea traseului germinare­naştere­vieţuire­

plexitatea ei nealgoritmizabilă): prima e a preamăririi

moarte­renaştere în continuitate, contiguitate şi

iubitei, a imperialului ei, a altor realităţi în care pre­

mereu noi mutaţii. Omniprezente sunt în poezia lui

zenţa­i se impregnează, a extazierii în faţa existenţia­

Em. Marcu aprinderea, arderea, înmugurirea, înflori­

lului: “Şi mâinile­mi dibace vor împleti în vrajă/Un

rea, rodirea, ceremonialul, cavalerescul, multe pagini

pat de aşteptare în care să te ştiu,/Şi aşteptarea fie­mi

etalînd fast, somptuos, arabesc, regal. Omagialul cu

un sanctuar de strajă:/Cea mai curată apă ţâşnită din

inserţie folclorică se configurează în construcţii de bi­

pustiu.//La pândă, da, în pândă voi aştepta spre

jutier (Mireasa mea, tu ningi frumos, Melancolia somnu­

seară,/Ca­n umbra ta albindă să­şi facă luna casă/Şi

lui…, Doamne,­n cer, Între două porţi…, Pe unde m­ai dus

foc să ia tăcerea, şi­n lacrima de ceară/Să te zidesc spe­

odată…). Un singur fragment: “Mireasa mea, tu ningi

rând să­mi fii mireasă”; a doua – e a îndepărtării, ri­

frumos,/Prin două lacrime de os,//(…) Mireasa mea

sipirii, pierderii, căderii în inexistent, a aşteptării ei

tu plângi cu dor/Nunta de Mire Călător;//Mireasa

însingurate, dureroase pînă la disperare (“De cât te­

mea tu ningi duios,/Prin două fluiere de os”. Poezia

aştept, zăpada­n meri/S­aprinde­n lumânare (...) /De

lui Emilian Marcu conţine teme şi motive frecvent re­

cât te­aştept, de cât te ştiu,/Eu, înflorind în măr, sunt

luate. Aceasta i s­a reproşat, dar poetul, citit cu aten­

viu”), în acest spaţiu fiind mai multe note elegiace; a

ţie, pătruns în miezurile sale, arată că elementele

treia – a nostalgiei, mîngîierii lui prin re­crearea ei în

repetate sunt, în general, supuse nuanţării,”retorte­

ipostaze ideale: “Fantasme­aprinse­n tăinuirea flo­

lor” rafinatoare, gradării, transgresării/sublimării

rii,/Tu din înalt m­aduci, ca­ntr­un ecou,/Mă­ncingi

contingentului prin sensuri subtile; nu putem vorbi

cu zboru­ţi tremurat din norii/Ce m­au zidit în vis cu

de redundanţă decît în sensul de revenire a ceva sub

bine şi cu rău”. Cu tonusul său însoritor, în alegorica

regimul inventivităţii. Cam toate poeziile au caracter

Avesalom (şi în multe altele) anihilază elegiacul: “Şi

poliedric (cele mai multe suporturi ale acestui aspect

între noi este târziu: /Şi suntem fulgere sub mare”. E

îl obţine prin oximoron), structurile lui prozodice

regretabil că, avînd versuri­falduri maestuoase (i s­a

fiind potenţate permanent prin laitmotive şi în rit­

recunoscut de pe la început poetului barochismul),

muri interioare armonioase, majoritatea urcînd în re­

nu putem cita poezia care dă titlu primei părţi şi vo­

ceptori ca difuzii de lumină şi alte evanescenţe. Ca în

lumului întreg. Multitudinea de reordonări ale preaj­

toate volumele din 2000 încoace, Emilian Marcu se

mei, ale elementelor naturii este fascinantă. Mişcările

opune “poeziei cu înlocuitori” semnalată ironic de cu­

luminii solare şi lunare, clar­obscurul, cromatica vie

noscutul O. Soviany în Noua epistemă a textualismului

şi părelniciile îl fac să o aprecieze pe iubită ca fiind

(„Luceafărul”nr.34,)

Pag. 20

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Ion Pachia TATOMIRESCU

Eseuri filosofice şi lirosofice din literele de aur ale „ciornelor şi zilelor“

L

icenţiatul în filosofie de la Universitatea din Bucu­ reşti, Ion Dur (născut în Zodia Gemenilor, la 26 mai 1950, în localitatea Poiana, din comuna Turbu­ rea, judeţul Gorj), are un debut jurnalistic remarcabil, matur, cu eseuri filosofice şi de lirosofie (îndeosebi, recenzii, cronici lite­ rare), în anul 1981, atât în revista de cultură / literatură, Tran­ silvania, din Sibiu, cât şi în revista craioveană Ramuri.

Un deceniu de colaborări la foarte importante reviste din România – Convorbiri literare, Luceafărul, Ramuri, Revista de filosofie, România literară, Transilvania, Viaţa românească etc.

–, impunând profilul unui tânâr intelectual de sorginte noiciană, un profil de verticalitatea „firului cu plumb“ foarte vizibil în ar­ hitectura, ori pe „şantierele ideilor“ lui din acel prezent­viitor, aşadar, un deceniu de profundă structurare fiinţial­intelectuală trece până la admirabilu­i debut editorial, cu (un monument de prudenţă ridicat în perimetrul luat în posesie), Exerciţii de re­ cunoaştere, editat / tipărit în anul 1992 (la Editura Scrisul Ro­ mânesc, din Craiova, volum în care, după cum certifica, în 1994, în revista Steaua, Constantin Cubleşan: «Substanţialul capitol de eseuri are calitatea unei incisive şi disociative în acelaşi timp pătrunderi critice în teritoriile disputelor teoretice, stârnite de abordarea operei eminesciene, simţind mereu nevoia lărgirii în altitudine şi profunzime a înţelegerii filosofice a celui mai de seamă spirit novator din cultura noastră naţională.» – p. 368 sq.).

Mai publică două lucrări – Noica între dandysm şi mitul şcolii (Bucureşti, Editura Eminescu, 1994, carte secundă, despre care, tot în acelaşi an al ivirii acesteia în lumina tiparului, s­au făcut aserţiuni substanţiale, datorate atât lui Dan C. Mihăilescu, ce sublinia argumentat că lucrarea aceasta a lui Ion Dur este «se­ rioasă, [...] făcută fără patetism şi grandilocvenţă [...], cu price­ pere de filosof care nu neglijează istoria literară» – p. 369 –, cât şi lui Vasile Avram, relevând faptul că «Ion Dur ocoleşte deopo­ trivă exegeza encomiastică – în care au căzut nu puţini admira­ tori – şi interpretarea seacă [...]; el îl citeşte pe Noica prin sine însuşi, însă mai precis prin sinele aşezat în el de îndelungata stă­ ruinţă în preajma omului şi a operei pe care şi le­a ales drept model pentru propria aventură a spiritului» – p. 370 –, dar s­au înregistrat şi aserţiuni goale de conţinut, „zongoristic­toboşa­ riste“, ca, de pildă, cele ale „sibiano­münchenezului“ Titu Po­ pescu: «Un Noica văzut – ‘din interior’ –, prin două din coordonatele aventurii sale livreşti şi existenţiale; deasupra aces­ tora, cercetătorul identifică un ‘elogiu posibilului’ ca emblemă a întregii opere; extrăgând ‘morala’ acestuia, autorul sesizează ‘apostolatul’ filosofului în slujba acţiunii de întreţinere, la noi, a prestigiului marii gândiri europene» – p. 369) şi De la Eminescu la Cioran (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1996, op eseistic văzut în „exactitatea admiraţiei“, la apariţie, de prof. univ. dr.

Ilie Guţan, în revista sibiană, Saeculum: «Ion Dur nu e tentat de fandări cazuistice sau de retorică solipsistă; aparent, el se lasă ‘dirijat’ de somaţiile textului, dar, fără a fi mimetic ori obedient, cum procedează retorii sterili, implică textul într­un traiect prob­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

“Ciorne şi zile (2013), de Ion Dur, certifică nu un „tânăr filosof noician, în curs de clasicizare“, ci existenţa unui filosof matur, profund, în deplinătatea forţelor sale creatoare, posesor al unui „teritoriu“ / „perimetru“ ce arată priveliştii / zariştii un inconfundabil, original relief de gând, ori de înaltă arhitectură de spirit justiţiar, de sub un curcubeu cu sublimă arcuire în viitorime / fiitorime, un filosof, dublat benefic pentru istoria filosofiei / culturii / esteticii noastre – dinspre „muzica sferelor“ – şi de un autentic lirosof (luăm termenul în accepţiunea lui Vl. Streinu, abordând întregul operei lui Lucian Blaga)...”

Pag. 21

lematizant menit să­l ‘resemnifice’» – p. 370) – până la îndoctorandirea­i în filosofie, din anul 1996, cu teza Publicistica lui C. Noica, susţinută la Universitatea din Bucureşti (şi „în coada lungii noastre fraze“, peste ale cărei „capcane­paranteze“ Distinsul Receptor ştie să „sară“, păşind atent pe filonu­i „de­aur­glisant“, mai deschidem încă una care­aduce un plus­lămuritor la aserţiunea lui V. Avram despre sinele, nu despre sartreanul în sine / pentru­sine, ori, mai exact spus, despre sinea lui Ion Dur – v. supra – ce şi­a ales pe Noica drept Maestru chiar prin luna mai 1980, înainte de­a îm­ plini 30 de ani, în următoarele circumstanţe; la ora zece a dimineţii de sâmbătă, 26 aprilie, 1980, pare­ mi­se, mai mulţi tineri din Craiova şi din alte oraşe din Dolj – între care şi eu, şi Ion Dur – am fost convocaţi – prin directorii de instituţii / între­ prinderi, cu trei zile mai înainte, cum era un bun obicei pe­atunci – la „o întâlnire“, fără a ni se da şi

alte detalii, cu filosoful Constantin Noica, la sediul revistei Ramuri din Craiova, strada Săvineşti nr. 3 bis; „la ora zece fix“, a intrat Constantin Noica, sprijinindu­se uşr de braţul nepoatei sale, Simina, luând loc „la masa prezidiului“ din sala de şedinţe a revistei craiovene, unde ne­adunaserăm vreo 15 – 20 de profesori, medici, ingineri, nerăbdători să­ l vedem „în carne şi oase“ pe vestitul, bătrânul filosof; între altele, ne­a spus că a fost în audienţă la preşedintele ării şi i­a explicat că intenţionează să călătorească prin marile oraşe din România spre

Pag. 22

a forma un grup, „Grupul 22, din cei mai dotaţi tineri absolvenţi de facultăţi, ce nu împliniseră 30 de ani“, deci un grup de tineri intelectuali „cât două echipe de fotbal“, evident, „cu scoatere din producţie“, dar „cu salariul asigurat pe doi ani de instituţia / întreprinderea la care era angajat fiecare“, pentru a fi antrenaţi în perimetrul filosofiei, „mama tuturor ştiinţelor“, Grup 22 pen­ tru a cărui înfiinţare de peste două­trei luni – de la acel prezent anotimp – are „acordul verbal al lui Nicolae Ceauşescu“, „al conducerii supreme din stat“; în discuţiile purtate aproape două ore cu filosoful, a venit vorba despre „Arheul nostru naţional [Valah]“, ce nu trebuie jignit vreodată de cineva, indiferent cine­ar fi acesta, aşa cum se în­ tâmplase cu câteva zile mai înainte, într­o emisiune culturală, Spectacolul lumii, de la Televiziunea Română; filosoful Constantin Noica ne­a vorbit atunci despre jignirea arheului Valahimii, până când o lacrimă a început să i se prelingă pe obrazul drept; Ion Dur n­a putut fi convocat / prezent la această întâlnire cu Noica; peste vreo trei zile de la eveniment, văzându­mă cu Ion Dur, la redacţia re­ vistei Ramuri, mi­a mărturisit că „în mare“ ştia de­ spre intenţia marelui filosof de a alcătui Grupul 22 şi m­a întrebat dacă mă înscriu pentru admiterea în respectivul grup; i­am răspuns că eu, având trei zeci şi trei de ani, nu mai am dreptul de a mă în­ scrie; Ion Dur, mai tânăr, având încă vreo 27 de zile până la împlinirea a 30 de ani, limita superioară de admitere în Grupul 22, se temea să nu fie cumva respins din acest motiv; l­am îndemnat să­şi depună urgent „actele cerute pentru admitere“; descriindu­i şi scena finală, în care marele filosof Constantin Noica a plâns pentru că Arheul Valahimii a fost jignit, am constatat la Ion Dur im­ presionarea­i de­adânc de suflet şi, totodată, am „citit“ în ochii lui luarea unei irepresibile hotărâri: aceea de a intra în Grupul Noician al Celor 22, aceea de a­l avea Maestru pe Constantin Noica). Între titlurile deja evidenţiate (supra), ti­ tluri „fixate“ parcă pe „patru petale cardinale“ şi „petala“ de sub lupa noastră, pe care­i imprimat un semnificativ titlu, Ciorne şi zile (2013)*, opera lui Ion Dur şi­a mai încorolat: Noica. Portretul ga­ zetarului la tinereţe (Sibiu, Editura Saeculum, 1999, carte unde – după remarca lui Daniel De­ leanu – «criticul [Ion Dur] surprinde pendularea spirituală a filosofului între cele două tărâmuri taumaturgice: cel al gândirii speculative, perpe­ tuate prin iniţierea succesivă a neofiţilor / aleşilor [...] şi cel al al interiorizării prin regăsirea rugăciunii / meditaţiei isihaste [...]., însemn al de­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

schiderii unei alte dimensiuni a fiinţei sale, una a sacralităţii» – p. 371), Hârtia de turnesol. Cioran – inedit. Teme pentru acasă (Sibiu, Editura Saecu­ lum, 2000, apreciată în „închidere de mileniu“, de Marin Diaconu, în revista Viaţa românească, drept «o lucrare de referinţă în istoria filosofiei româneşti», cartea fiind dedicată deopotrivă ale­ selor spirite din veacul al XX­lea, Nae Ionescu şi Emil Cioran, cartea fiind totodată şi foarte importantă pentru că tipăreşte şi «zece texte inedite ale lui Emil Cioran – peste 80 p.; sunt texte scrise în intervalul 1928 – 1931» – p. 373 –, inclusiv Intuiţismul contemporan, teza de licenţă în filosofie, din anul 1931, a lui E. Cioran), Cariatide (Sibiu, Editura Psihomedia, 2007 – ce, după Con­ stantin M. Popa, arată că «Ion Dur este unul dintre cei capabili să dea şi răspunsuri dilemelor [...] esenţiale ale acestui timp, ştiind că lumea s­a schimbat şi că, odată cu ea, s­au schimbat şi maeştrii pe care mizează în continuare: Noica, Eli­ ade, Cioran» – p. 376), Noica. Vămile gazetăriei (Iaşi, Editura Institutul[ui] European, 2009, volum unde – potrivit observaţiei lui Vianu Mureşan –, «Pentru cuprinderea intuitivă a figurii lui Noica, profesorul Ion Dur recurge la imaginea vămilor văzduhului, pe care însă le valorifică în contrasens, adică nu sunt răspântii ale purificării sufletului în exodul său postum, ci chiar, dimpotrivă, locuri de popas pângăritor...» – p. 376), Maculatorul cu spirală (Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga“, 2010, o carte unde – după cum suntem încredinţaţi de conf. univ. dr. Minodora Sălcudean – «regăsim personaje hard ale culturii române: Eminescu, Blaga, Motru» – p. 377) etc.

Ciorne şi zile (2013) are o prefaţă semnată de autor, cu un inspirat titlu, din trei infinitive „scurte“, A scrie, a (re)citi (trei zic, deoarece avem în vedere şi parantezuirea: reciti), prefaţă din care selectăm pentru Distinsul Receptor câteva aserţiuni esenţiale, atât întru lămurirea titlului cărţii – ce se face şi printr­un motto din Alfonso Reyes, poet, prozator, dramaturg şi eseist mexican: «Publicăm / ca să nu corectăm la nesfârşit / aceleaşi ciorne» –, cât şi întru înţelegerea „întregului“ aces­ tei cărţi: «...aşadar, stăpânit de un aleatoriu sincer şi bine­intenţionat, am ales vreo şaisprezece texte din cărţile scrise şi semnate de mine vreme de douăzeci de ani, le­am aşezat în succesiunea cronologică a publicării» (p. 8); «...e mai mult decât o chestiune de igienă axiologic­mentală în vizita oarecum intempestivă făcută propriilor texte, cărora este nevoie să le efectuezi, periodic, măcar unele „analize“ (sugerate de domnul dr. numit spi­

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

ritul timpului); dacă nu cumva vreo cataractă le­a înceţoşat vederea, ce tensiune mai au...» (ibid.).

De sub capătul de curcubeu de la Ciorne şi zile, de Ion Dur, capăt marcat de addenda „bifurcată“, Când prefaţa devine postfaţă (pp. 323 – 367) / La judecata de azi a criticii (pp. 368 – 378),

este bine a se reţine, în primul rând, ceea ce a su­ bliniat cu privire la sacrul raport naţional – uni­ versal: «Nu vom substitui, chiar dacă sub anumite aspecte operaţia funcţionează, cele două dimen­ siuni [ale] binomului naţional – universal, însă vom spune că întruchipările pe care, de fiecare dată, le capătă cultura pot fi – tocmai datorită identităţii sale – o şansă de acces la universalitate» (p. 323); aserţiunea duriană se iveşte, desigur, în complementaritate la ceea ce răspicat lăsa a se înţelege Tudor Arghezi, prin 1965, într­o prefaţă la un volum de Poezii, de Mihai Eminescu (cităm „din memorie“): cu cât eşti mai naţional, cu atât eşti mai profund­universal; în al doilea rând, se impune din „prefaţa postfaţator­duriană“ încă un adevăr indiscutabil / incontestabil: «Istoria spiritualităţii româneşti rămâne deopotrivă o con­ fruntare dintre topos şi cronos, conjugată cu alta dintre Geist şi Zeit; o neîntreruptă aflare­de­sine şi o febrilă încercare de a propune şi impune aiurea valorile sale reprezentative; o atare maturizare s­a produs poate cel mai mult prin gândirea filosofică sublimată într­o metafizică românească, dar, în

Pag. 23

egală măsură, şi prin artă şi ştiinţă – cariatidele sau atlanţii culturii noastre.» (ibid.); mai ales – adăugăm noi – de n­am fi cunoscut în spaţiul Da­ ciei strămoşeşti, prin vitregele „istorii“, atlantidizările (< Atlantida + suf. verbal ­iza / substantival ­izare) provocate de europenele im­ perii antice, evmezice şi contemporane. * Op­ul Ciorne şi zile (2013), de Ion Dur, sub un titlu ce vizează dialectica ens­ului (> insului) te­ luric între hesiodicele „munci“ din zorii istoriei, substituite azi de „ciorne“ (prin transsimbolizare, „munci ale intelectului“), coordonându­şi copula­ tiv o dimensiune fundamentală a universului, tim­ pul metonimizat („zilele“), îşi structurează „materia“ / „substanţa“ eseistic­filosofică / lirosofică în arhitectură „monumental­ mausoleică“, aşa­zicându­se pentru că are în temei „octogonul“ (de prin anul 377 î. H. al sfârşitului vieţii „primului“ Mausol, guvernator persan al Ca­ riei cea cu vestitul port Halicarnas, în memoria căruia fiul­moştenitor şi soţia acestuia, Artemisa, au ridicat monumentul­minune­a­lumii ce le poartă numele prin istorii), ori, mai geometric spus, are în bază „octoedrul“ ce – la Ion Dur – îşi relevă inconfundabilele opt „chipuri“ întru pere­ nitatea oglindirii de profunzime: (I) Interogaţia poetică şi filosofia (cu „versiunea definitivă“ din anul 1992, „drept ax“ având «gâlceava filosofiei cu poezia» / «raporturile gândului filosofic cu expre­ sia poetică»; pp. 11 – 30) / Blaga. Fiinţa limbajului (cu „versiunea definitivă“ tot din anul 1992, cu ine­ dite focalizări, în „plan secant“, pe faptul că «me­ tafizicul există în interiorul metaforicului», adică pe «dezvăluirea părţii ascunse» a „icebergului“­ operă­a­lui­Blaga; pp. 31 – 44); (II) Noica. Între mitul şcolii şi revolta metafizică (având „versiu­ nea definitivă“ din anul 1994, studiu cu bogată bi­ bliografie, dezvoltând paralela Dandy­ul lui Camus – Dandy­ul lui Noica; pp. 45 – 73); (III) Eminescu. Cunoaştere şi adevăr (cu „versiunea definitivă“ din anul 1996, întrezărind noi lirosofic­ eminesciene „unghiuri de fugă“: mai la vale de modul de gândire antinomic, «specific lui Emi­ nescu» şi «nu la modul kantian»; în concepţia conturată din opera lui Eminescu ce evidenţiază «două dimensiuni prin care omul se raportează onto­gnoseologic la realitate», pentru că, după cum Eminescu însuşi ne atenţionează, din cosmi­ citate grăind: Tot ce este are şi raţiune de a fi – citat de I. Dur din „ms. 2267, f[ila] 31“; pp. 74 – 90); (IV) „Buna Vestire“: un „service inutile“ (cu „versiunea

Pag. 24

definitivă“ din anul 1999, în admirabilă „deschi­ dere“ noiciană privitoare la rost / rostuire de Poet în Cetate: «Dacă un poet oscilează între politic şi spiritual, de acceptă să facă un „serviciu“ asu­ mându­şi un rol în actualitatea socio­politică, atunci un astfel de oficiu rămâne, în raport cu legea interioară a insului, ceva „inutil“; sciziunea acestui „dacă“ o va resimţi Noica după eşecul mişcării legionare...»; pp. 91 – 106); (V) Nae Io­ nescu. Experienţa temporalului (cu „versiunea definitivă“ din anul 2000, impresionant studiu de înală ţinută universitară / academică, despre crezul lui Nae Ionescu, nădăjduitorul în Creştinismul de «schimbă chiar „poziţia omului în Cosmos“»; pp.

107 –152) / Cioran. Uvertura tragicului (cu „ver­ siunea definitivă“ tot din anul 2000, unde „uver­ tura tragicului“ cioranian derivă din «sinceritatea credinţei religioase şi criza fundamentelor», din «nesupunere divină», sau din: spiritualitate, «tristeţe metafizică, reformă morală», «absenţa măsurii ca vitalitate», «donchişotism local şi revoltă metafizică», «semnele unui provincial in­ curabil» etc.; pp. 153 – 166); (VI) În contra lui Maiorescu şi fără paşoptism (cu „versiunea definitivă“ din anul 2007, studiu unde este abordată – din deschiderile modernităţii postpaşoptiste – „împaraleluirea“ spiritului mo­ dern­critic­maiorescian cu spiritul modern­critic­ noician, prin „secantele“: „Goga“ şi „Iorga“; pp.

167 – 187) / Caragiale. Gazetăria ca moft al mo­ mentului (cu „versiunea definitivă“ de pe locul se­ cund, tot din anul 2007, aproape „o monografie“ de altitudine, de clasicizat „spirit­Cioculescu“, unde Ion Dur, după ce trece în revistă, documen­ tat, „etichetările“ / „încadrările tipologice“ antume şi postume – «tipul cabotinului literar», «cu stu­ diile făcute „la şcoala lumii – unde nu se cer exa­ mene“», «după George Călinescu, Caragiale a fost „un copil liber, un mahalagiu“, „liceul tot nu l­a terminat niciodată“, spiritul lui este „în linii gene­ rale, de tip gallic“ – spirit care­i poartă totuşi nu­ mele», caragialismul etc.

– „răutăţi balcanic­impotente“ la adresa genialului autor al comediei O scrisoare pierdută, îşi îndreaptă obiec­ tivul cercetării sale asupra enigmaticei perenităţi a „actualităţii“ caragialeene, tăind gordianul spre a ajunge la concluzia cea mai sănătoasă: «Să ale­ gem cu grijă aurul din gangă şi să spunem că (şi) pentru valoarea operei lui Caragiale, timpul fost­a şi rămâne supremul silogism.»; pp. 188 – 226) / Goga. Căderea în temporal (cu „versiunea definitivă“ de pe locul al treilea, tot din anul 2007, studiu aruncând „în lături“ clişeele, şabloanele de până acum, din jurul mesianicului / politicului­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Goga, insistând pe «imaginea precară a celui în­ vins de istorie şi de temporal.»; pp. 227 – 234) / Mircea Vulcănescu. Arheologia unui posibil om ro­ mânesc (cu „versiunea definitivă“ de pe locul al patrulea, tot din anul 2007, eseu unde „arheologhează“ cu succes „dimensiunile“ valahe ale existenţei, luând atitudine împotriva celor «mai iritaţi şi mai revoltaţi dintre exegeţii textelor metafizice ale lui Mircea Vulcănescu», combătând, îndeosebi, «esenţialiştii predispuşi la respingerea unor ipoteze sau silogime, prompţi în a sancţiona subtilităţile şi construcţiile în filigran ale gândito­ rului», militând, mai exact spus, împotriva soiului de mancurţi, ori de „superioare scursori ale impe­ riilor de pe­aici, de prin strămoşeasca­ne Dacie“, „scursori“ ce atentează chiar şi la «dreptul de marcă înregistrată» [vulcănesciană]; pp. 235 – 248) / Sandu Tudor. Între acatist şi pamflet (cu „versiu­ nea definitivă“, de pe locul al cincilea, tot din anul 2007, unde se insistă din motive obiective, pe un portret neînrămat al lui Sandu Tudor, pseudoni­ mul lui Alexandru Teodorescu, născut la 22 de­ cembrie 1893, mort prin martie 1963 în închisoarea deţinuţilor de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, cel din temeiul „Rugului Aprins“, părintele filo­ calismului valah; pp. 249 – 262); (VII) Noica. Un aristotelic viclean (cu „versiunea definitivă“, din anul 2009, unde „foto­lentila­ciclopic­aristotelică“ surprinde pe Noica «între aporie şi sistem», dins­ pre «empatia învăţăcelului», dinspre «sărăcirea de sens a vocabulei „informaţie“, sau, mai exact, a verbului „a informa“, care semnifica altădată „a da formă, a modela, a întruchipa“», dinspre verbul in­ forma şi puterea „lucrării“ acestuia până la extincţie, dinspre novicele care întreabă, dinspre „formele aristotelice“, ori dinspre Noica aristote­ licul; pp. 263 – 291) şi (VIII) Eminescu. Fără lap­ top, wireless şi celular (cu „versiunea definitivă“ din anul 2010, eseu – ce n­ar trebui să lipsească din bibliografia studenţilor de la facultăţile de jurna­ lism din România – pornind de la analiza «dotării de natură tehnică» şi a „documentării în newme­ dia“, prin raportare la statutul de jurnalist «fără laptop, wireless şi celular» al lui Eminescu, «întâiul nostru publicist profesionist», din secolul al XIX­ lea, şi la statutul jurnalistului de astăzi, spre a se sublinia că «fără să dispună de cunoscutele facilităţi pe care le va oferi, ulterior, conjuncţia din­ tre tehnică şi jurnalism, Eminescu este, totuşi, un gazetar modern», pentru că „poruncă din morala de căpătâi – nu din morala de „interval“– este scris­cititul «documentaristului Mihai Eminescu»; pp. 292 – 299) / „Trifoiul verde“ împotriva „Crinu­ lui Alb“ (cu „versiunea definitivă“, de pe locul se­

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

cund, tot din anul 2010, este penultimul eseu, proiectându­şi analiza «între „manifestul literar“ şi „programul cultural“», de la articolul­program al Daciei literare – Iaşi, 1840 – încoace, cu atenţie specială atât pentru Manifestul „Crinului Alb“ (semnat de Petre Pandrea ş. a., publicat în 1928, de Nichifor Crainic, în revista Gândirea), cât şi pentru Manifestul „Trifoiului Verde“ (publicat de Cons­ tantin Noica în periodicul Clipa, nr. 181 / 4 noiem­ brie 1928), manifeste ce bipolarizează generaţiile din cultura interbelică a României; pp. 300 – 308), / B. Fundoianu. Un gânditor dubitativ (cu „versiu­ nea definitivă“, de pe locul al treilea, tot din anul 2010, este eseul în care se pune accentul pe câteva meditaţii estetice ale poetului „vitalist“ B. Fun­ doianu – pseudonimul lui Benjamin Wexler / Wechsler, luat de la toponimul valah, Fundoaia + suf. onomastic­valah ­anu; la Fundoaia­Dorohoi, se afla moşia bunicului său dinspre tată, unde şi­a petrecut vacanţele de vară; eseul lui Ion Dur face o serie de trimiteri / conexiuni speciale la intere­ santa­i lucrare publicată în 1938, Fals tratat de estetică; în ultimă instanţă, conchide că textele B. Fundoianu – născut la Iaşi, în 14 noiembrie 1898, şi decedat la Auschwitz, în 2 noiembrie 1944, ce şi­ a semnat lucrările publicate în limba franceză şi cu „numele­i valah, Fundoianu, tâlmăcit“ în Fondane –, textele, «nu doar eseurile sale filosofice, ne dezvăluie un spirit dubitativ, în căutarea unei lo­ gici vecine, poate, cu aceea a „holomerului“»; pp.

309 – 322).

Ciorne şi zile (2013), de Ion Dur, certifică nu un „tânăr filosof noician, în curs de clasicizare“, ci existenţa unui filosof matur, profund, în deplinătatea forţelor sale creatoare, posesor al unui „teritoriu“ / „perimetru“ ce arată priveliştii / zariştii un inconfundabil, original relief de gând, ori de înaltă arhitectură de spirit justiţiar, de sub un curcubeu cu sublimă arcuire în viitorime / fii­ torime, un filosof, dublat benefic pentru istoria fi­ losofiei / culturii / esteticii noastre – dinspre „muzica sferelor“ – şi de un autentic lirosof (luăm termenul în accepţiunea lui Vl. Streinu, abordând întregul operei lui Lucian Blaga), a cărui ivire zal­ moxian­cogaionică, adică epifanie epoptă din ştiinţa strămoşilor Daci de a se face nemuritori, era aşteptată de un sfert de veac în Euro­Dacia / Ro­ mânia contemporană.

(24 făurar, 2014, la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara) ____________________ * Ion Dur, Ciorne şi zile, eseuri, Sibiu, Editura Universităţii „Lucian Blaga“ (ISBN 978–606–12– 0403–8), 2012 (pagini A­5: 380).

Pag. 25

Theodor CODREANU

NUMERE ÎN LABIRINT1

Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. (…).

IANUARIE – DECEMBRIE, 1990 9707. 1 februarie. Presa vrea neapărat să ne convingă că dictatorul îşi împrospăta sângele cu sânge luat de la copii. Cineva chiar anunţă o carte cu titlul Vampirul roşu. Ne invadează mitologia englezo-americană de doi lei, lansată de Bram Stoker2. Noi nam produce decât Vlad Ţepeşi, iar Ceauşescu ar fi fost reincarnarea acestuia.

9708. Surpriză plăcută: Frontul şi partidele istorice au ajuns la un consens naţional. Dovadă de înţelepciune.

9709. Odiseea Varvarienilor nu s-a încheiat. A revenit, stăpân pe situaţie, Liviu Călin la Cartea Românească, de astă dată ca şef. Omul vrea să ia totul de la capăt şi consideră că trebuie un nou referat extern pentru roman. De astă dată, prioritate au criticii şi prozatorii din generaţia postmodernistă. Doamna Graciov a optat pentru Mircea Nedelciu.

9710. Ion Antonescu: „Despre comunişti: ei nu erau cu ŢARA. Le-am oferit posibilitatea să plece în Uniunea Sovietică, pe care o socoteau patria lor. Cui a vrut, i-am dat voie să plece. Pe cei notorii i-am găsit în lagăre sau în închisori, cu vechi condamnări. Nu i-am persecutat.”

9711. Ion Antonescu: „Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914.

Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare, Dv. şi urmaşii Dv. veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României, cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta voi fi sigur că voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi, ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi.”

9712. Ion Antonescu a fost executat de către străini şi înstrăinaţi la 1 iunie 1946. Către soţie, înainte de moarte: „Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres cum am servit eu. (…).

Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne va atinge.

Pag. 26

Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate: Nu regret nimic, şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.”

9713. Mareşalul clarifică atitudinea faţă de legionari: „În decembrie 1937, Garda de Fier a făcut un mare pas în simpatia opiniei publice. Regele a încredinţat formarea guvernului lui Octavian Goga. Am spus atunci Regelui Carol: «Formaţiunea Goga nu va putea fi durabilă decât introducând în formaţie legiunea şi pe Dl. Dinu Brătianu».” De ce? Ştia că se vor compromite, „deoarece pleava toată pleava societăţii româneşti se afla în legiune”. (Aici, Mareşalul e cu totul nedrept, căci cu Legiunea se solidarizau numeroşi intelectuali de frunte, preoţi, ţărani, învăţători! „Pleava” s-a înmulţit ulterior în Legiune!). El, Mareşalul, a refuzat formarea guvernului, căci îl stima pe Goga. Regele l-a îndemnat să intre în guvern, ca ministru al Armatei. Guvernul Goga-Cuza a durat 40 de zile. Începuseră asasinatele.

Corneliu Zelea Codreanu a recunoscut atunci „că nu avea nici un program de guvernare”. Când Căpitanul a fost arestat, i-a întins o mână de ajutor, căci aşa obişnuia faţă de cei aflaţi la ananghie. A urmat ultimatumul rusesc de la 28 iunie 1940. A protestat faţă cu cedarea teritoriilor româneşti fără luptă. În consecinţă, a fost închis la Bistriţa. Ultimatumul însă deschidea apropierea de Germania. Regele l-a chemat şi i-a încredinţat conducerea ţării. Carol al II-lea a abdicat cu condiţia preluării prerogativelor regale şi apărarea tronului pentru Mihai I. Preluarea conducerii a însemnat începutul calvarului. A trebuit să accepte şi guvernarea Horia Sima. Partidele politice n-au vrut să se implice. Iată de ce se impunea un guvern militar. Politicienii au refuzat orice luare de răspundere: „Am sprijinit România pe Germania, pentru că era singura care oferea garanţie frontierelor.” (Frontiere ciopârţite însă cu direct sprijin german!) La 31 august 1940, a acceptat trecerea armatelor germane prin ţară: „Orice rezistenţă ar fi dus la prăbuşire. Am fi avut soarta sârbilor.” Atunci, Serbia a pierdut 800 000 de oameni. Iar el, Mareşalul, a reuşit să nu aservească bogăţiile ţării, lăsând în seifurile Băncii Naţionale 40 de vagoane de aur, faţă cu cele 16 din toţi anii de pace. „Nu am avut legi de vasalitate faţă de Germania, ci de egalitate.”3 9714. Regele Mihai declară că în toţi anii de exil s-a gândit la ţară, dar nu a putut face nimic. Regele nui poate convinge pe studenţii din Iaşi care îi batjocoresc numele, într-o foaie volantă, acuzându-l de laşitate în faţa Moscovei şi poruncind întoarcerea armelor fără să semneze „armistiţiul”4 anunţat pe 23 august 1944.

9715. Văd bine: cu Ceauşescu, a murit numai o faţă a Marelui Duh al Varvarei. Celelalte strălucesc mai sfidător ca niciodată.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

9716. Mă asaltează spaime fără putinţă de soluţionare. Când Liviu Călin mi-a respins cartea sub motivaţie ideologică, l-am înţeles. Acum însă a rămas în urmă o listă neagră, aceeaşi care a funcţionat şi-n cazul dosarului de primire în Uniunea Scriitorilor? Se confirmă din nou că nu există post-comunism, că mesagerii acestuia rămân mai departe în structurile culturale şi politice, după ce partidul comunist pierde puterea sub aparenţa pluralismului politic, schimbându-şi doar denumirea.

9717. Inima începe să obosească. Grea opţiune neutralismul filosofic şi ideologic. Când nu eşti nici cu unii, nici cu alţii, funcţionează acelaşi principiu al lui Adolf: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”

9718. Nenorocirea vieţii mele este de a mă fi întâlnit cu opera lui Eminescu şi de a o fi înţeles.

9719. Cei patru demnitari ceauşişti sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă. Între ei, doar Ion Dincă a primit sentinţa cu demnitate.

9720. Se publică proiectul legii electorale. Opţiune pentru sistem bicameral şi alegerea preşedintelui prin votul direct al poporului. Lucrul cel mai important: neutralitatea politică a preşedintelui din clipa validării alegerii. Să sperăm că va fi chiar aşa.

9721. În fruntea Academiei Române este ales Mihai Drăgănescu. O minte, într-adevăr, luminată, dacă o judecăm după Ortofizica. Nici nu mă îndoiesc că va fi imediat bălăcărit în presă.

9722. Surpriză făcută de cei din Grupul pentru Dialog Social: în revista 22, se publică intervenţiile la o masă rotundă cu scriitori din Basarabia, sub genericul: „România culturală a fost şi va fi întotdeauna mare”.

Participanţi: Leonida Lari, Vasile Vasilache, Nicolae Dabija, Stelian Tănase. Moderator: Laurenţiu Constantinescu. În ansamblu, redacţia sugerează că România trebuie să rămână „mare” doar cultural, nu şi politic, teză brucaniană îndulcită cu elementul „cultural”. Leonida Lari atrage însă atenţia că nu se poate supravieţui la nesfârşit doar prin cultură. Face comparaţie cu ţările baltice unde băştinaşii au rămas majoritari, pe când, în Basarabia, numai în 1940, „au dispărut peste un milion de-ai noştri…” Vasile Vasilache: „Suntem o Namibie…

Numai 12% din potenţialul industrial ne aparţine. Restul e al Moscovei.”5 Şi: „Când noi protestăm pentru că trebuie să ocupăm forţa de muncă locală, Gorbaciov ţipă:«Nu mă plictisiţi! Vă arăt rapoartele voastre prin care-mi cereţi forţe de muncă. Şi-n Lituania e la fel»”. Şi: „Există un plan odios de rusificare a republicilor şi în special a celei Moldoveneşti. (…) Suntem minoritari în propria noastră ţară în timp ce ei vin peste noi tot timpul. Prin anii ’70-’80 anual soseau 100-120 de mii de ruşi. Când an cerut autorităţilor să-i oprească şi să-i trimită înapoi, ne-au răspuns că nu se poate, că trebuie să înţelegem să dăm dovadă de umanism. Dar ei ce dovadă de umanism, de înţelegere dau dovadă când ne alungă Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

de pe pământul nostru. Şi ne mai prezentă şi statistici false…”

Leonida Lari: „…Vă întrebaţi, desigur, ce facem noi acolo? Ce rezultate are lupta noastră? Nu ne priviţi mai rău decât pe baltici, dar noi am fost cosiţi mai tare.

Momentul actual este propice luptei şi mai ales schimbării. Istoricii şi juriştii noştri au constatat că suntem singura republică fără temelii juridice pentru aderenţa la Uniune. Ei s-au grăbit şi au forţat alipirea fără s-o protejeze legal şi apoi s-au gândit că o vor păstra cât mai mult dacă cei care au fost de faţă atunci vor dispare (sic!, n.n.), aşa ca să nu-şi mai amintească nimeni…”

Dacă lucrurile stau aşa, atunci România are cale deschisă către reîntregire. Depinde, aşadar, numai de oamenii politici ca demersurile să înceapă, să bată fierul cât e cald. De aceea, ei, basarabenii, se află în Ţară.

Numai că, spre stupoarea lor, cum observă şi moderatorul Laurenţiu Constantinescu, la Bucureşti se ciocnesc de nepăsarea lui Silviu Brucan şi a altor politicieni: „Este în joc identitatea lor naţională şi viitorul lor. De aceea sunt foarte susceptibili şi ne reproşează poziţia d-

lui Brucan”, care, în timpul unei conferinţe de presă „a afirmat că nu există o problemă a Basarabiei”. Iată dovada trădării, fără echivoc, a interesului naţional de către acest slugoi kominternist al Moscovei şi dovada catastrofală că Ion Iliescu stă sub talpa ideologică a duşmanilor conjuncturali a ţării! Iar în context, vocea Grupului

Pag. 27

pentru Dialog Social, exprimată de Stelian Tănase, apără, la rându-i, poziţia antiromânească a lui Brucan.

Tănase a încercat să dreagă busuiocul, să argumenteze că atitudinea lui Brucan ar fi „justă din punct de vedere politic”, ceea ce, evident, i-a uimit pe scriitorii basarabeni. Moderatorul vine cu un argument şi mai perfid: „Pentru ei elementul pasional primează celui politic.”

Or, Leonida Lari invocase nu un element „pasional”, ci unul strict de jurisdicţie internaţională, prin care Moscova, în trufia ei de putere mondială, nu-şi luase măsuri de „protejare” juridică a raptului Basarabiei şi a Bucovinei nordice. Leonida Lari: „…înseamnă că el (dl Brucan) nu este om politic dacă a zis asta. Ruşii sunt nesiguri acum. Este o şansă pentru Basarabia. Gorbaciov, ca să reuşească, trebuie să renunţe la colonii…”

Reporterului de la 22 nu i-a convenit termenul de colonii, deşi este exact, şi nici calificarea lui Silviu Brucan ca lipsit de vocaţie politică. Aici, Leonida Lari greşea, căci Silviu Brucan tocmai un vulpoi politic este, numai că nu-şi pune „politichia” în slujba României, ci a Moscovei.

Leonida Lari: „Am fost întrebată dacă România a fost ultimul bastion al stalinismului. Nu! Ultimul bastion al stalinismului este U.R.S.S.6 Gorbaciov trebuie

să aibă curaj şi să facă o reformă economică radicală pentru că altfel se ajunge la dictatura militară.”

La rându-i, Nicolae Dabija, face un apel insistent către români să nu lase Basarabia de izbelişte: „Noi sun-

Pag. 28

tem români în toată puterea cuvântului, fii ai aceleiaşi maici care este Limba Noastră. Nu suntem şi nu putem fi marginalizaţi într-o provincie culturală printr-o urmă lăsată pe o hartă.”7 Cu asemenea politicieni, unii fricoşi, alţii slugi ale Moscovei, Basarabia va rămâne în sfera imperiului care, se vede treabă, „iubeşte” cu mult mai mult provincia decât o poate face patria-mamă. Ceea ce mi se pare dea dreptul monstruos.

9723. Minoritatea germană din România, spre deosebire de cea maghiară, trăieşte o adevărată dramă a deciziilor. În acest moment, în jur de 70 000 de germani au dobândit viză de emigrare. Estimp, maghiarii se pregătesc să rămână ca stăpâni ai Ardealului, după cum o arată unii lideri. Buba se va sparge în curând, dacă politicienii de la Bucureşti nu vor da dovadă de înţelepciune, de toleranţă, iar nu de încurajare a bunului plac.

9724. 4 februarie. Moment important: după ce şia implantat oameni de bază în ambele tabere politice şi în puterea bicefală (cea culturală şi cea guvernamentală), Silviu Brucan îşi anunţă demisia din Front. Mă aşteptam la asta, fiindcă de acum înainte el poate balansa între adversari, dând impresia că este „imparţial” judecător al mersului României spre „democraţie”.

9725. Moscova veghează bine: referendumul separatist din Transnistria nu este recunoscut. Desigur, Moscova are nevoie de întreaga Basarabie, nu doar de porţiunea minusculă de pe malul stâng al Nistrului.

9726. Dacă ar fi să facem un prim bilanţ al urmărilor imediate ale „revoluţiei”, ar trebui să constatăm că, după căderea regimului ceauşist, au lucrat febril o serie de forţe grăbite să producă substituirea de putere pe mai multe flancuri, între care cel românesc mi se pare nu numai cel mai slab, dar aproape inexistent. S-au produs alianţe dintre cele mai bizare, ilustrând îndeosebi cele trei interese antiromâneşti: masoneria internaţionalistă, panslavismul deghizat şi testamentul scaunului Sf. Ştefan. Acestea trei s-au amestecat în Front, cu penetrări şi-n partidele istorice, înţelegându-se perfect din primele zile, pentru ca, ulterior, să iasă în evidenţă diferendele dintre ele, dându-şi arama pe faţă. Prima falangă: Iliescu-Roman-Brucan (ultimul fiind, de fapt, capul „revoluţiei” şi al ideologiei Frontului, cu perspectiva unei formaţiuni statale supranaţionale, de integrat în ceea ce Gorbaciov numeşte Casa Comună Europeană). Într-o primă urgenţă, această falangă centrală trebuia să rezolve, cât de cât, problemele elementare de subzistenţă, scoţând din rezervele statului alimente etc., apelând, totodată şi la ajutor economic moscovit (petrol, gaze), occidental (alimente, îmbrăcăminte, mijloace electronice etc.). Impresia generală de creat a fost aceea a unei Românii ieşite din grota subdezvoltării şi a celui mai crunt obscurantism. În vreme ce slavii îşi asigură „protecţia” Basarabiei şi Bucovinei nordice, Occidentul îşi deschide porţile către o nouă piaţă de desfacere şi către o invazie Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

de capital cu profit maxim, într-o ţară cu mână de lucru ieftină şi bine pregătită. Pentru asta, se lasă impresia că industria românească nu e bună de nimic şi că totul trebuie luat de la zero. Am fi moştenit un adevărat dezastru economic. Dar cine îmi garantează că nu se deschide calea loviturilor economice de felul „afacerii Strousberg” din secolul lui Eminescu? Vom asista curând la asemenea fenomene, fiindcă va fi o perioadă foarte încurcată în care se vor înfrunta, pe fondul structurilor mixte de proprietate, tendinţele neosocialiste de tip gorbaciovist cu cele privatizante şi de piaţă liberă. Asta fiindcă va fi imposibilă o trecere bruscă spre economia de piaţă liberă, de tip occidental, economie în care nu se ştie ce rol îşi va asuma statul român, ce pare condamnat la un capitalism suburbial, deocamdată.

Falanga „cosmopolită”, de coloratură masonică, favorizată de acelaşi Brucan, a avut ca primă grijă ocuparea culturii, a învăţământului şi mass-media. Aceasta a înţeles că substituirea de putere în aceste domenii este mai importantă decât sfera tulbure şi nesigură din economie şi administraţie. În consecinţă, s-au organizat repede şi eficient, profitând de confuzia creată, cu atât mai mult, cu cât puterea în cultură era cam tot pe mâinile lor şi-n celălalt regim. Acum, s-au slujit de atuurile unei disidenţe fabricate ad-hoc. Urgenţele au fost: instalarea în posturile cheie a oamenilor celor mai „potriviţi”, unii dintre ei chiar valoroşi, precum Andrei Pleşu. Toţi care au dat semne că gândesc în perspectivă naţională au fost înlăturaţi sau marginalizaţi. N-a fost vorba de vreo subtilitate diplomatică: au rămas în posturi foştii scriitori şi oameni de cultură care au deţinut funcţii în nomenclatura ceauşistă, care deja reprezentau interesele „internaţionaliste”. Armele de luptă: etichetările. Când reacţia naţională a început să se manifeste datorită promisiunilor de libertate a cuvântului, cacealmaua se isprăvise, căci reduta era cucerită. Cazul lui Aurel Dragoş Munteanu, înfipt bine atât în puterea culturală, cât şi în cea politică. Aşa se face că transnaţionalii s-au pomenit întrun rai al prosperării, fără opoziţie naţională credibilă.

Totuşi, o reacţie s-a produs chiar din tabăra celor care au pus mâna pe puterea culturală: polemica lui Octavian Paler cu Silviu Brucan. În discordia creată, s-au ameninţat reciproc că-şi dau pe faţă vechile păcate. Culmea e că Octavian Paler îl acuză pe Silviu Brucan că ar simpatiza cu… protocronismul, o fantezie respinsă pe bună dreptate de împricinat. Silviu Brucan naţionalist? E de tot hazul. Dimpotrivă, o brumă de naţionalism am întrezărit la Octavian Paler, dar el şi-o ascunde pentru a nu deveni vulnerabil în faţa spiritului internaţionalist care domină noua putere. În ianuarie, Paler şi-a exprimat oroarea faţă de „internaţionalismul fără patrie”.

Important pare acum ca, în funcţie de noua fisură, partidele istorice să se posteze pe o linie naţională şi să iasă din noua modă a internaţionalismului. Totuşi, nu prea dau semne că vor s-o facă. Până şi „Vocea AmeriOnyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

cii” şi „Europa liberă” par intrigate de neosocialismul Frontului. În context, se inventează un „internaţionalism de dreapta”, o contradicţie în termeni, spre care par a fi atraşi cei care şi-au dat demisia din Front. Până şi profitorul frontist Aurel Dragoş Munteanu a făcut o asemenea mişcare, ca să nu mai vorbesc de retragerea „parţială” a lui Silviu Brucan. Viclenie tipică, spre a se putea câştiga din orice poziţie. Să-i credem, în schimb, de bună credinţă pe Andrei Pleşu şi pe Ana Blandiana.

O direcţie naţională încă nu se întrevede în mişcarea politică. Sunt doar vagi atitudini, ici şi acolo, ca în Viaţa capitalei. O publicaţie nouă, Baricada, este mai mult teribilistă decât naţională. Speranţe vin dinspre Iaşi, ca şi din Basarabia, singura vatră de autentică renaştere naţională. Din păcate, reviste precum Cronica, încăpută pe mâna lui Ioan Holban, s-a lepădat repede de „naţionalism”, semănând zâzanie între istorici. „Eminesciene” par a se arăta, şi prin denumire, Curierul de Iaşi şi Timpul. Poate dinspre acestea va bate vântul Învierii. Noile autorităţi n-au mai avut motive să ţină sechestrat vol. X de Opere, însă internaţionaliştii n-au scăpat prilejul să declanşeze o campanie împotriva publicisticii eminesciene. În Contemporanul bucureştean, cineva a şi emis părerea că de la Eminescu trebuie să luăm patosul pentru adevăr, dar nu şi ideile din publicistică. Curată logică!

9727. Stimularea discordiei între români dă roade.

Se vorbeşte de existenţa a vreo treizeci de partide zis politice!

9728. Propunerea derutantă a lui Stalin, din 10 martie 1952, de reunificare a Germaniei, dar cu garantarea neutralităţii ei. Cancelarului Adenauer nu i-a convenit perspectiva şi nici puterilor occidentale. S-a bănuit că e un vicleşug al lui Stalin, menit să creeze cadrul invadării întregii Germanii. Astăzi, poziţiile în faţa reunificării Germaniei sunt contradictorii. Totuşi, Germania se va reîntregi.

9729. În Ungaria, se înregistrează manifestaţii „antisemite”. Ungaria este un organism naţional viu, care se apără, pe când România a ales o altă carte de joc prin care speră că va evita etichetarea şi prin care crede că va prospera înaintea vecinilor noştri. De aici, largheţea „repatrierilor”, de parcă aceşti „patrioţi” răsăriţi peste noapte ar veni să ne fericească, iar nu să obţină beneficii.

9730. Dintr-o carte a lui David B. Funderburk (Un ambasador american, între Departamentul de Stat şi clanul Ceauşescu, München, 1989), aflăm că Mircea Maliţa era om de încredere al lui Ceauşescu. Metodă sigură de compromitere prin etichetare.

9731. Cei de la Viaţa capitalei se îndreaptă spre un „românism” sub girul Frontului, aducându-i primele elogii lui Ion Iliescu. Să existe o convertire de felul celeia a lui Gheorghiu-Dej? Cei de la Timpul din Iaşi se îndreaptă spre un „românism” sub oblăduirea partidelor

Pag. 29

istorice. La cei din urmă se manifestă repulsia faţă de panslavismul care a îmbrăcat haina perestroikăi. Se pot împotmoli şi unii, şi alţii. Din noul labirint, noi, românii, nu putem ieşi decât cu ajutorul firului Eminescu, Iorga, Pârvan, Blaga, Eliade, Noica, fără a uza de demagogie naţionalistă.

9732. „Conservatorul” Râşkov a ajuns la concluzia că articolul 6 din Constituţia Uniunii Sovietice trebuie să cadă. Să vedem urmările.

9733. Aurel Dragoş Munteanu a conchis că e mai înţelept pentru el să se retragă de la conducerea Televiziunii. Înţelept şi pentru Ţară.

9734. Dacă internaţionaliştii îl atacă tot mai dur pe Ion Iliescu, nu cumva simt că acesta a început să iasă de sub pulpana lui Brucan şi să gândească în cheie românească?

9735. Situaţia din ţară este foarte alunecoasă. Interesele străine continuă să primeze şi ele sunt favorizate de intoleranţa reciprocă a grupărilor politice, care numai partide nu sunt. Iarăşi drama de a vedea adevărul şi de a nu putea face nimic. Şedinţa de constituire a Consiliului Unităţii Naţionale a fost lungă şi furtunoasă, cu momente caragialeşti. Semn al tragediei noastre.

9736. Iese la lumina zilei informaţia că, în primele două săptămâni de la revoluţie, graniţele au fost vraişte, vama aproape inexistentă, încât au putut ieşi, cum au vrut, miile de agenţi străini care au dirijat războiul intraetnic. Ba s-au scurs din ţară numeroase obiecte de patrimoniu. Chiar şi pretinsele „prinţese”, rude ale regelui Mihai, au fost găsite la graniţă cu obiecte patrimoniale. Debandada a fost înlesnită şi de desfiinţarea Securităţii. Acum, se militează pentru rapida ei reîncropire. Mă tem însă că prioritate, în reîncadrare, vor avea agenţii promoscoviţi şi de alte orientări decât cea naţională.

9737. 12 februarie. În locul lui Aurel Dragoş Munteanu, la Televiziune, Răzvan Theodorescu. Să sperăm că Televiziunea va deveni, în sfârşit, naţională.

9738. În condiţii tot mai grele, românii de la Chişinău continuă lupta, în vreme ce România stă mai departe inertă. Petru Lucinschi, un vechi activist comunist, pare să se trezească la sentimente „moldoveneşti”. Să sperăm…

9739. Mari necazuri cu mama, silită de G. să părăsească locuinţa defunctului Vasile Bostaca, iar acum împiedicată de feciorul acestuia să obţină autorizaţie de construcţie a unei noi case, căci acesta se consideră acum „prigonit” de fostul regim care l-a condamnat la închisoare pentru delapidare.

9740. În Viaţa capitalei (nr. 5/1990), continuă polemica privitoare la originea tătaro-ţigănească a lui Nicolae Ceauşescu. Un român de origine tătară, Genan Bolat, protestează la ideea că Ceauşescu i-ar fi congener.

9741. Aflu cu surprindere din presă despre moar-

Pag. 30

tea lui Eugen Lumezianu, ca jertfă a revoluţiei. Eram, altminteri, intrigat că nu mai dă nici un semn de viaţă.

Apostol Gurău de la Galaţi era să treacă printr-o experienţă similară. Îi scriu doamnei Lumezianu să-mi dea detalii cu privire la moartea lui Eugen.

9742. Presa, literară sau nu, se instalează în polemici mărunte, penibile. Fiecare se crede stăpân pe „adevăr”. E greu să nu te copleşească greaţa. Oamenii aceştia n-au moştenit din comunism decât lozinca: Cine nu e cu noi e împotriva noastră.

9743. Doina Cornea, trăind în Utopia, cere sistarea ajutoarelor străine către România, ca pedeapsă că ţara nu ascultă de „democraţie”. Dar cum să existe democraţie fără legi şi fără o justiţie care să le păzească?

9744. Sergiu Celibidache coboară din avion pe pământ românesc. Ultima lui vizită în România a fost în 1979. Geniul lui Sergiu Celibidache a vibrat şi vibrează româneşte. Puţini ca el au înţeles rostul artei.

9745. Pentru întâia oară Bedros Horasangian poate să vorbească public, zice el, despre originea lui armenească, îngrijorat de ceea ce se întâmplă în Karabahul-de-Munte8.

9746. Iosif Constantin Drăgan anunţă că va sprijini direcţia naţională în cultură. Internaţionaliştii de la România literară sar ca arşi şi arată cât de „ceauşist” a fost acest capitalist care a făcut avere în Italia. Mai mult, a-i sprijini pe cei de la Luceafărul, proaspăt desfiinţat, înseamnă a sprijini „anticultura”. Domnul Drăgan trimite o scrisoare de replică: „Orice insinuare care încearcă să sugereze participarea la anticultură şi la sprijinirea analfabetismului şi nonvalorilor, o considerăm de rea credinţă şi o respingem cu indignare.” Nu e de mirare că, în acelaşi număr al revistei bucureştene, Nicolae Manolescu tună şi fulgeră împotriva „pseudoculturii”. Iar în aceasta el include şi protocronismul lui Edgar Papu. Pentru Manolescu, protocronismul nu e decât megalomania priorităţilor naţionale. Scurt şi cuprinzător: tot ce nu se dezice de geniul naţional este „pseudo-cultură”, iar intelectuali ca Paul Anghel, Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, Mihail Diaconescu ş.a. poartă, pe vecie, stigmatul „nonvalorii”. Iată ce riscă Iosif Constantin Drăgan, etichetat şi el ca „legionar”.

1

Fragmente din Numere în labirint, vol, IV, în curs de pregătire Bram Stoker (1847-1912), autorul celebrului roman Dracula (1897).

3 Citatele, după „Curierul de Iaşi”, nr. 2 din 22 ianuarie 1990.

4 Armistiţiul a fost semnat abia pe 12 septembrie, după ce ţara fusese ocupată de ruşi, care au arestat aproximativ 170 000 de soldaţi şi ofiţeri români pe care i-a trimis în lagăre de muncă forţată.

5 Dacă ar fi fost un profet, Stelian Tănase ar fi putut răspunde atunci: Nu-i nimic, vă vom imita curând şi vom face în aşa fel ca numai 12% din potenţialul industrial românesc să mai aparţină României, „restul” îl vom da Occidentului şi chiar Rusiei!

6 Cu asemenea afirmaţii, nu e de mirare că Leonida Lari, intrată, ulterior, în politica românească, a trecut din eşec în eşec până la deriva finală, soldată cu moartea înainte de vreme.

7 În „22”, Bucureşti, nr. 2/27 ianuarie 1990.

2

8

În România literară, nr. 6/1990.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Lucian GRUIA

Gabriel Stănescu: MIRCEA ELIADE Odiseea omului modern în drum spre Itaca (Ed. Criterion publishing, 2009)

P

oetul, eseistul, omul de cultură şi editorul Gabriel Stănescu (9 septembrie 1951 ­ 22 noiembrie 2010), şi­a dedicat viaţa promovării culturii româneşti autentice în lume, prin revista Origini şi editura Criterion Publis­ hing, pe care le­a fondat şi condus. În cadrul editurii menţionate, a iniţiat o colecţie valo­ roasă, dedicată marilor personalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor. Au apărut până acum asemenea crestomaţii întocmite de Gabriel Stănescu pen­ tru: Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre uţea.

Despre Mircea Eliade a scris el însuşi această carte re­ marcabilă pe care o prezint în continuare. În general, cărţile dedicate operei lui Mircea Eliade sunt cercetări care se adresează specialiştilor. Eseurile lui Gabriel Stă­ nescu umplu un gol în exegeza eliadescă, prezentând omul şi opera pentru publicul larg. Cartea, pe care o analizăm, cu­ prinde 32 de microeseuri, în cuprinsul lucrării, şi 4 în Addenda, toate, la un loc, conturând personalitatea complexă a enciclope­ distului Mircea Eliade.

Textele, care pot fi grupate tematic în cinci categorii, re­ velează formarea personalităţii lui Mircea Eliade în condiţiile is­ torice, sociale şi politice date, care­i i­au determinat crezul şi sintetizează temele importante ale literaturii şi studiilor ştiinţi­ fice de istoria religiilor semnate de savant.

Date biografice semnificative (Mansarda, Schiţă de por­ tret, Avatariile cărturarului la tinereţe, ara şi Exilul, Epoca marilor Sinteze, Camuflare ale imaginarului, Nobelul refuzat, Dosarul „Tzo­ ladot”,Mâna lungă a Securităţii, Mass­media, un mit al lumii mo­ derne?)

Gabriel Stănescu se opreşte asupra darelor biografice cu relevanţă asupra gândirii politice, literaturii şi operei ştiinţifice ale scriitorului şi savantului.

Mircea Eliade s­a născut la 13 martie 1907 în Bucureşti. Încă din copilărie a beneficiat de accesul la biblioteca părintească ce cuprindea peste 500 de volume. Mansarda, de pe strada Me­ lodiei, unde şi­a petrecut adolescenţa, va fi celebrată în Romanul adolescentului miop (elaborat în perioada 1923­1924, când avea 16­17 ani şi editat postum). Încă de pe acum, autorul simţea că era predestinat să elaboreze o operă majoră.

Primele încercări literare le­au constituit colaborările la revista Visătorul a liceului Spiru Haret (al cărui elev era). Din această perioadă datează prietenia cu Mihail Sebastian, amiciţie care se răceşte după ce Eliade începe să cocheteze cu mişcarea legionară.

Atras de gândirea indiană, studiază Istoria filosofiei in­ diene de Surendranath Dasgupta, cel care avea să­i conducă stu­ diile şi lucrarea de doctorat în yoga, începând chiar din 1928.

După întoarcerea din India, devine asistentul profesorului Nae Ionescu şi colaborator la Cuvântul (condusă atunci de profesor), revistă desfinţată de regele Carol al II­lea, după lovitura de stat.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

“Autorul a studiat

istorie religiilor cu Eliade la Chicago, între anii 1959-1964, a învăţat româneşte şi a cercetat la Biblioteca Academiei din Bucureşti articolele scrise de Mircea Eliade de la debutul din 1921 şi până la 1945. Mac Linscott Ricketts se foloseşte de această ocazie pentru a-şi apăra mentorul de acuzaţiile de antisemitism, aduse de Levi Loewenstein (originar din România) în revista Toladot şi de Alexandra Laignel-Lavastine, acuzaţii care au contribuit la neacordarea premiului Nobel lui Mircea Eliade. ”

Pag. 31

Din cauza adeziuni la mişcarea legionară, Mircea Eliade a fost încarcerat, împreună cu Nae Ionescu, Nichifor Crainic şi alţi intelectuali (sim­ patizanţi sau membri ai acestei mişcări), în lagărul de la Miercurea Ciuc, după o lună şi jumătate de la condamnarea lui Zelea Codreanu (iunie 1938). În perioada detenţiei, are loc un progrom al legi­ narilor, din ordinul lui Carol II şi al primului mi­ nistrul Armamand Călinescu, după asasinarea lui Codreanu, dar Mircea Eliade scapă de la moarte fiind spitalizat la Moroieni. Este eliberat în acelaşi an. După anul universitar 1937­1938, profesorul Nae Ionescu şi asistentul său Mircea Eliade vor fi înlăturaţi din învăţământ sub pretextul hilar că lu­ crările lor promovează pornografia. În sprijinul liderului generaţiei interbelice, rămas fără loc de muncă, Alexandru Rosetti (direc­ torul Fundaţiilor Regale) reuşeşte să­l convingă pe Constantin Giurescu (ministrul propagandei), să­ l trimită pe Eliade ca ataşat cultural la Legaţia Ro­ mână din Londra (în 1940). După război, datorită

impunerii regimului comunist în România, istori­ cul religiilor alege calea exilului, stabilindu­se întâi la Lisabona. În perioada 1945 – 1956 locuieşete la Paris, unde colaborează la revistele româneşti ale exilului: Îndreptar, Revista scriitorilor români, Cuvân­ tul în exil, România, Limite, Prodomos, Fiinţa Româ­

Pag. 32

nească, Caiete de Dor, Uniunea Română etc. Înfiin­ ţează revista Luceafărul şi un centru de studii ro­ mâneşti. În perioada 1946­1948 este profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes şi apoi la Sor­ bona. Georges Dumezil îl introduce la celebra edi­ tură Gallimard.

Gabriel Stănescu afirmă că plecarea lui MirceaEliade în America s­a datorat sâcâielilor provocate de studenţi marxişti trimişi de profeso­ rul Lucien Goldmann ca să­l întărâte, amintindu­i de tinereţea legionară. Anton Golopenţia îl reco­ mandă pe Eliade profesorului Joachim Wash (pe care­l cunoscuse din timpul studiilor sale la Leip­ zig) şi acesta îl invită în SUA. Astfel începe aven­ tura americană a lui Eliade, în perioada 1956 ­1986 (până la moartea sa). Va fi profesor de istoria reli­ giilor la Divinity Scool, Universitatea din Chicago.

După ce se afirmă cu opera sa ştiinţifică, este numit redactor şef la monumentala Enciclopedie a reli­ giilor la care au lucrat 1400 specialişti. În perioada de dezgheţ ideologic (1964­ 1971) se încearcă recuperarea lui Eliade în scopuri propagandistice de către regimul comunist din Ro­ mânia. În 1971 este invitat în ţară de Patriarhul Ius­ tinian ca să viziteze Patriarhia şi să conferenţieze la institutele teologice universitare din Bucureşti, Sibiu şi Academia Română pentru a i se decerna titlul de membru corespondent al instituţiei (invi­ taţia comunicată de Corneliu Bogdan ambasadorul României la Washington prevedea şi o cină cu Ceauşescu). Eliade refuză invitaţia. În 1980 este propus, de Universitatea din Lyon, pentu premiul Nobel care va fi acordat însă polonezului Milosz, pentru că împotriva lui Eliade s­a dus o campanie ocultă pornind de la adeziunea sa la mişcarea legionară de care nu s­a dezis. Se pare că scriitorul Saul Bellow, evreu emigrat din Rusia, nu a fost străin de această obstrucţie. Altă propunere, în favoarea acordării premiului Nobel lui Eliade, vine în 1984 din partea scriitorului Paul Goma aflat în exil la Paris, dar rămâne şi aceasta fără rezultat.

Când a împlinit 60 de ani, Mircea Eliade a fost numit Doctor Honoris Causa la Sorbona.

A fost căsătorit de două ori, prima soţie Nina Mareş a murit de cancer, a doua a fost Catri­ nel (care, în contrast cu Eliade, simpatiza politica populistă de stâga).

Mircea Eliade se stinge din viaţă la 22 apri­ lie 1986 la Chicago, în vârstă de 79 de ani.

2. Naţionalismul lui Mircea Eliade (Nae Io­ nescu sau nevoia de modele, Naţionalismul creator, Tra­ diţia enciclopedică, „Linia” Eminescu, Mai au românii instinct statal?, Tradiţionalism versus modernitate, A Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

fi sau a nu fi...român? „Să se fi pierdut sămânţa Romei?”) Într­o convorbire cu Lucian Blaga , Eliade mărturiseşte: „Noi românii avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere.” La noi, dincolo de vicisi­ tudini: „Există forţa creaţiei, există această vână bogată şi peste putinţă de secat. (...) căci orice poate pieri în lume, şi lumea ar putea părea încă fru­ moasă – dacă înapoia unui neam veghează elitele creatoare.”

Pentru Eliade naţionalismul reprezintă o stare de spirit.: „Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Emi­ nescu, identitatea neamului nostru este salvată”.

Naţionaliştii nu sunt eroi, conducători, ci cretaori.

Eliade e tot mai convins că el e chemat să continue linia eminesciană în cultura română, ca scriitor de ficţiune şi ca istoric al religiilor. În JURNAL POR­ TUGHEZ – Eliade afirmă că pentru un exilat a­l citi pe Eminescu echivalează cu o întoarcere acasă.

Referitor la aderarea lui Mircea Eliade la mişcarea legionară, Gabriel Stănescu afirmă urmă­ toarele. Scopul mişcării legionare era „împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu” Legionarismul reprezenta: „mişcarea de reînnoire spirituală pe baza principiilor creştine autohtone...era singura opţiune a tinerei generaţii interbelice în acel ma­ rasm social şi politic datorat camarilei regale şi su­ veranului.”

Aderarea la mişcarea legionară (până să fie partidşi să organizeze crime) ale intelectualilor nostri de marcă se explică prin faptul că erau sen­ sibili la o mişcare spirituală in tradiţia noastră or­ todoxă, şi care reprezenta, în acel moment istoric, singura alternativă la regimul corupt care condu­ cea ţara. Articolul scris de Mircea Eliade, Piloţii orbi, publicat în Vremea (17.12.1937) este şi astăzi foarte actual. Democraţia, de la 1918 încoace, pro­ movată de politicieni corupţi a dus la zdrobirea in­ stinctului nostru statal. Eternitatea se aduce „numai prin ce se gândeşte, forţele care susţin is­ toria unei ţări ... n­au nimic cu politicul, nici eco­ nomicul, nici cu socialul. Ele sunt prestate şi exaltate numai de către intelectualii unei ţări, de avangarda care singură, pe frontierele timpului, luptă contra neantului”. Participarea la politic, aduce laşitate, corupţie şi trădarete.

Specificul românilor, după Mircea Eliade rezultă din situarea lor la distanţă egală între Orientul cu rădăcini neolotice şi Occidentul greco­ roman. Polaritatea tradiţionalism­modernism aduce o tensiune creatoare stimulatoare. Mitul meşterului Manole, circulă în balcani, dar varianta noastră este cea mai reuşită stilistic. Mioriţa repre­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

zintă specificul nostru. Tinerii generaţiei de atunci repugnau autohtonismul în numele unui occiden­ talism superior. Azi se petrece acelaşi lucru. Repre­ zentanţii Institutului Cultural Român îl acuză pe Eminescu de mentalitate burgeză, naţionalism, protolegionarism şi provincialism romantic. În replică, „teroarea istoriei” a condus la solidarizarea neamului nostru cu natura în creşti­ nismul cosmic specific.

Enciclopedismul lui Eliade poate fi situat în linia naţionalistă: Eminescu, Maiorescu, Nae Io­ nescu, Haşdeu, Iorga.

3. Teme religioase/mitice/sacre (Românism şi Ortodoxie, Secretul lui Mircea Eliade, Prolegomene la spiritualitatea arhaică, Un mod de a fi în lume, Înapoi în protoistorie, Mituri, arhetipuri şi repetare. O schim­ bare de paradigmă, Sacrul şi profanul,”Vârstele” tim­ pului, Întrebare fără răspuns, Zădărnicia Istoriei, Strada Mântuleasa, Ca şi pentru Nae Ionescu, Mehedinţi, Ni­ chifor Crainic etc, Eliade consideră ortodoxia cea mai bună dintre religii: „Socotesc ortodoxia acel sens sublimal omului şi vieţii la care se ajunge fie pe cale mistică (experienţă individuală), fie prin contact cu umanitatea (...) Cred că la ortodoxie se vor opri cei mai mulţi din ultima generaţie, pentru că ortodoxia rezolvă antagonismul dinamic dintre Iisus şi Apollon – Dionisos, pentru că sensul creş­ tinismului e cel mai perfect spiritual, aşadar cel mai real şi mai fecund.” Întrucât savantul Eliade a cercetat toate re­ ligiile fără părtinire, Emil Cioran consideră că sa­ vantul era „singurul credincios fără religie”.

Eliade critică teoriile care cataloghează cul­ turile extra­europene simple superstiţii şi pe cele care consideră că viziunile magico­religioase apar­ ţin unei faze înapoiate din evoluţia mentală a ome­ nirii. Pentru a le înţelege şi valorifica, Mircea Eliade a pornit de la cosmogoniile acestor popoare, de la concepţia omului arhaic despre lume. În această muncă titanică, folclorul a constituit un adevărat instrument de cunoaştere. În urma cerce­ tărilor sale, Mircea Eliade conchide că nu există culturi majore şi minore. Sacrul nu este un „stadiu din istoria conştiinţei” ci un „element în structura acestei conţiinţe”, la primitiv, sacrul e inerent mo­ dului de a fi al omului în lume. Unitatea în diver­ sitate a Europei trebuie să includă şi fondul ancestral autohton, valoarea incontestabilă a fol­ clorului nostru (DE ZALMOXIS À GENGIS­HAN, Ed. Payot, Paris, 1970). Într­o scrisoare către teologul George Alexe, din anul 1966, Eliade afirmă: „N­am renun­ ţat încă la gândul din tinereţe de a prezenta într­o

Pag. 33

zi religiile daciei în perspectiva istoriei religiilor.”

Sacrul nu implică credinţa în Dumnezeu, zei sau spirite ci „experienţa unei realităţi şi izvo­ rul conştiinţei de a exista în lume”. Şi în marxismul profan Eliade descoperă mari mituri biblice: lupta escatologică dintre bine şi rău, eroul (conducătorul divinizat , Mao/Stalin/Lenin ultimul împărat/ţar), instaurarea Vârstei de Aur etc.

Vocaţia transcendentă a omului religios, constă în imitarea comportamentului divin. Tim­ pul mitic este ciclic, pe când cel modern/istoric, li­ niar şi limitat. La indieni, un ciclu complet (mahayuga) durează 12 mii de ani şi cuprinde patru cicluri/vârste. Primul durează 400 de ani de auroră, 4000 de ani de ciclu propriu­zis şi 400 de ani de crepuscul; al doilea, 3000 ani (300 de ani au­ roră, 300 de ani crepuscul); al treilea, 2000 de ani şi ultimul, 1000 de ani. Noi suntem acum în Kali­ yuga, vârsta tenebrelor. Universul, inclusiv omul, se degradează de la ciclu la ciclu.

Anul liturgic creştin reprezintă o repetare periodică a Naşterii şi Crucificării lui Iisus. La sfâr­ şitul fiecărui ciclu oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor. Eliade visa să se sustragă timpului. La nivel naţional, Lucian Blaga susţinea că poporul nostru a supravieţuit în perioadele de restrişte, sa­ botând istoria.

4. Odiseea omului modern (Odiseea omului modern, ara şi Exilul) Pentru Mircea Eliade, peregrinările geogra­ fice ale omului, chiar exacerbate în secolul nostru, reprezintă traseul iniţiatic al regăsirii de sine, al în­ torcerii la centru. Cu alte cuvinte, viaţa fiecăruia dintre noi reiterează mitul lui Ulise. Gabriel Stă­ nescu schiţează odiseea istoricului religiilor (pe care le­am prezentat la primul paragraf al prezen­ tei recenzii).

Mircea Eliade a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului. Dar să­l cităm pe Mircea Eliade care, referindu­se la propriul său exil, afirma că a refăcut pe cont propriu călătoria iniţiatică a lui Ulise, care reprezintă: „prototipul omului, nu numai modern, dar şi al omului legat de viitor pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria sa este o călătorie spre Itacha, cu alte cuvinte, spre sine însuşi.”

Pentru Mircea Eliade, în această perioadă, singura alinare a constituit­o limba română, iar li­ teratura a scris­o numai în această limbă. Pentru Vintilă Horia, exilul se prezintă în faţa lumii prin cei care crează în ritm românesc şi Mircea Eliade reprezintă cel mai ilustru exemplu. Într­un interviu acordat lui Claude­Henri

Pag. 34

Rocquet (Încercarea labirintului), Mircea Eliade de­ clara că modelul care l­a ajutat să se „desţăreze”, l­a constituit Dante care, deşi a trăit ultimii 20 de ani departe de Florenţa sa natală, a reuşit să se re­ găsească pe sine şi să termine DIVINA COMEDIE. În capitolul intitulat ara şi Exilul, Gabriel Stănescu menţionează un aspect revelator pentru verticalitatea morală a istoricului religiilor, care merită consemnat. În timpul „dezgheţului ideolo­ gic”, în anul 1971, Mircea Eliade este invitat de Pa­ triarhul Iustinian să conferenţieze la Institutele Teologice Universitare din Bucureşti şi Sibiu, pre­ cum şi la Academia Română (pentru a i se decerna titlul de membru corespondent). Dar în program era prevăzută o cină oficială cu Ceauşescu. Mircea Eliade a refuzat acest compromis.

5. Literatura (Zădărnicia Istoriei, Camuflaje ale imaginarului, Strada Mântuleasa) În perioada de relaxare ideologică dirijată, pentru a atenua criticile înverşunate ale Occiden­ tului, regimul comunist din România a permis pu­ blicarea unor scriitori importanţi, neînregimentaţi politic. Lui Mircea Eliade i se publică volumele: MAITREYI. NUNTĂ ÎN CER (1969); LA IGĂNCI (1969), ÎN CURTE LA DIONIS (1980).

Pornind de la acest eveniment, Gabriel Stă­ nescu analizează un aspect principal al literaturii eliadesciene şi anume ieşirea din istorie. Se impun câteva observaţii preliminare. În ASPECTE ALE MITULUI, Mircea Eliade precizează: „Surprindem în literatură, într­un mod mai viguros decât în în celelalte arte, o revoltă îm­ potriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem siliţi să trăim şi să muncim.” În aceeaşi carte, autorul precizează că descoperind sacrul în profan, prin întoarcerea la mit şi trăirea rituală a acestuia, putem ieşi de sub „teroarea istoriei”. Salvarea din efemer o constituie creaţia umană.

Acest aspect îl urmăreşte Gabriel Stănescu, referindu­se la prozele lui Mircea Eliade: NOP I DE SÂNZIENE, SECRETUL DOCTORULUI HO­ NIGBERGER, NUNTĂ ÎN CER, ŞARPELE, PE STRADA MÂNTULEASA etc.

Medicul din SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER dispare chiar fizic, făcând exerci­ ţii yoga pentru ieşirea sufletului din trup, Iozi, fiul unui rabin, dispare într­o pivniţă cu apă, de pe STRADA MÂNTULEASA, hrubă marcată de anu­ mite semne ezoterice (la fel şi Lixandru, din aceeaşi nuvelă) etc. Explicaţia constă în faptul că sacrul re­ prezintă o lume paralelă, la fel de consistentă fizic, Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

ca şi lumea reală, profană.

Gabriel Stănescu analizează cu minuţiozi­ tate romanul NOP I DE SÂNZIENE, întrucât acesta reprezintă o frescă social­istorică a Româ­ niei din perioada 1936 – 1949 şi în personajul prin­ cipal Ştefan Viziru, regăsindu­se anumite date biografice importante din viaţa autorului, precum şi implicaţiile intelectualilor în mişcarea legionară.

Viziru face şi el detenţie în lagărul de la Miercurea Ciuc dar nu se consideră adeptul mişcării legio­ nare, preferând democraţia. Gabriel Stănescu se în­ treabă dacă această afirmaţie a personajului nu constituie cumva dezicerea autorului faţă de Gardă. Se ştie că în tinereţe, Mircea Eliade a scris entuziaste articole pro­legionare în revista Buna Vestire, dar asistentul său, I. P. Culianu, afirma că profesorul nu a fost înregimentat. Problema a rămas neelucidată, întrucât Mircea Eliade a păstrat tăcere asupra acestui subiect, în întreaga sa viaţă.

Revenind la problema ieşirii din timpul profan, Ştefan Viziru caută pe parcursul întregii ficţiuni romaneşti să regăsească paradisul copilă­ riei şi în momentele de reverie i se pare că ceasor­ nicele s­au oprit.

Dacă pentru Mircea Eliade putem cuceri eternitatea încă din viaţa profană prin creaţie cul­ turală, cred că el a reuşit deplin acest lucru. Nu numai prin prozele sale de excepţie, dar şi prin cer­ cetările sale de istoria religiilor între care primează ISTORIA CREDIN ELOR ŞI IDEILOR RELI­ GIOASE (ediţia în limba română fiind publicată în anul 1980).

După această analiză a capitolelor cărţii, trebuie să remarcăm faptul că şi Addenda cu­ prinde texte importante, între care primează cel în care Gabriel Stănescu se opreşte asupra monumen­ talei monografii (în două volume) semnată de Mac Linscott Ricketts ­ RĂDĂCINILE ROMÂNEŞTI ALE LUI MIRCEA ELIADE (Mircea Eliade. The Romanian Roots. 1907­1945), publicată în anul 1988 la Columbia University Press din New York.

Autorul a studiat istorie religiilor cu Eliade la Chicago, între anii 1959­1964, a învăţat româ­ neşte şi a cercetat la Biblioteca Academiei din Bu­ cureşti articolele scrise de Mircea Eliade de la debutul din 1921 şi până la 1945. Mac Linscott Ric­ ketts se foloseşte de această ocazie pentru a­şi apăra mentorul de acuzaţiile de antisemitism, aduse de Lavi Loewenstein (originar din România) în revista Toladot şi de Alexandra Laignel­Lavas­ tine, acuzaţii care au contribuit la neacordarea pre­ miului Nobel lui Mircea Eliade. Cartea lui Mac Linscott Ricketts o voi comenta cu altă ocazie. * * * Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Viaţa tumultoasă a lui Gabriel Stănescu, asemănătoare în câteva puncte esenţiale cu a lui Mircea Eliade, ilustrează şi ea, cu prisosinţă, odi­ seea omului modern, mit atât de drag istoricului religiilor. Acum când se împlineşte un an de la ie­ şirea din timp a exegetului (22 noiembrie 2011), îi voi trece în revistă principalele date bio­bibliogra­ fice, ca un pios omagiu.

Gabriel Stănescu s­a născut la 9 septembrie 1951, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filoso­ fie a Universităţii din Bucureşti în 1977. În timpul studenţiei a devenit membru fondator al cenaclu­ lui Universitas şi a activat în presa studenţească, devenind membru al Uniunii scriitorilor în anul 1990. În 1991 Gabriel Sătnescu a emigrat în SUA, stabilindu­se în Atlanta/Georgia, dobândind statu­ tul de refugiat politic. Poseda dublă cetăţenie, pe­ trecându­şi viaţa pe două continente (în ultimii ani, devenind lector la facultatea de jurnalistică din cadrul Universităţii Spiru Haret din Bucureşti). A dobândit titlul de doctor în filosofie în anul 2002, cu teza: ”Particularităţi etnoculturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al et­ nosului românesc”.

Gabriel Stănescu a debutat în revista „Cro­ nica” din Iaşi în 1969, apoi a publicat peste 15 vo­ lume de versuri şi 7 de eseuri. A fondat: Editura Criterion Publishing (Atlanta, Georgia în 1995), Asociaţia Internaţională a Scriitorilor şi Oameni­ lor de Artă Români (1995), revista „Origini­Ro­ manian Roots” (1997), Caietele internaţionale de poezie (1997) A fost autorul mai multor volume de poe­ zie dintre care amintim: Exerciţii de apărare pasivă, Ed. Albatros, 1984; Împotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfârşitul care începe, Ed. Panteon; 1996; Peisaj cu me­ morie, Poeme haiku memory landscape, Ed. Criterion Publishing, 1996; Stress, Ed Helicon, 1998; Identita­ tea neantului, Colecţia Poeţi optzecişti, Ed. Axa, 1998. O speranţă numită Mayflower (Ed. T, Iaşi, 2008), 111 poeme (antologie bilingvă, 2010). În cadrul editurii Criterion Publishing a iniţiat o colecţie valoroasă, dedicată marilor perso­ nalităţi ale culturii noastre, aşa cum au fost acestea receptate de contemporanii lor (Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Petre uţea ­ ultima chiar înainte de moartea iniţiatorului, survenită în fatidica noapte dintre 21/22 noiembrie 2010). De­ votata sa soţie, Virginia Stănescu, editează şi con­ duce în continuare revista Origini, fondată de Gabriel Stănescu. Din păcate, editura Criterion Pu­ blishing, în care au fost publicate atâtea cărţi im­ portante pentru cultura românească, şi­a încetat activitatea...

Pag. 35

Anton Vasile IEŞEANU

Fotoliul pentru Esmeralda

B

“ „Dacă vrei să-mi spui o poveste adevărată din zilele noastre, așteaptă-mă un pic să-mi aduc reportofonul, că nu am memoria lui Socrate și nu stăpânesc nici mnemotehnica lui Giordano Bruno și aș vrea s-o transcriu. Poate, cine știe , ce iese din povestea ta!

Am s-o transcriu. Acum avem mijloace prin care ne prelungim vederea , ne amplificăm auzul și ne stocăm memoria , dar știu eu dacă tehnica nu se va întoarce împotriva noastră? Oare Socrate nu avea dreptate să fie împotriva scrisului, că scrisul, zicea el, afectează memoria, aduce uitarea în suflete și lenevește ținerea de minte? Mie îmi place să cred că scrisul mă face să gândesc. ” Pag. 36

ătrâne, îmi zicea prietenul meu Toni Slăvean, într­o seară când umblasem la o damigeană de căpșună, vinul acesta al tău când îl beau îi face numai rău neveste­mii, dar, pa­ radoxal, mie îmi face bine. Ce damigeană e asta? N­am mai văzut până acum!...” „E italiană, îl lămuresc, am doar două…” „Ai dracului italienii ăștia, domnule, ce formă poetică au dat da­ migenei… Când mă uit la ale noastre, burduhănoase și strâmbe, parcă le văd pe italiencele lor grase și deformate, dar când mă uit la damigenele lor de forma picăturii de ploaie, parcă le văd pe româncuţele noastre frumoase ca forma poeziei , ca și cum natura le­ar făcut pe românce frumoase după același șablon ca damigenele italiene, iar pe italience după același șablon cu da­ migenele românești. Ei, măcar cu femeile, conchide Toni, cu o ușoară undă de amărăciune, să ne lăudăm și noi… Prima nevastă a lui Toni a plecat în Italia ­ „să ia doar o probă de sămânţă italiană … ”, glumește adesea el și n­a mai venit.

Când lui Toni Slăvean i se face chef de discuţii și de ban­ curi, „eliberat de cămașa de cenzură actualei”, vine la mine, la boxă, să se delecteze cu un pahar de căpșună, „care dezinhibă până și spiritul cel mai autist”, zice el. „Mă eliberează, d­le, de toate refulările la care mă supune nevasta. Ba mai mult, vinul acesta mă face să spun adevăruri, pe care, altminteri le­aș ţine acolo închise pe vecie…

Toni e brunet, înalt, slab, cu mustaţă, genul de Mitică sau Dorel, mereu pus pe glume, tupeist, un tip bine spun unele cucoane dacă nu ar bea așa mult, bărbat de lume spun prietenii lui de pahar. Toni face parte din tipologia românului glumeţ, șmecher, zeflemist , tipologie căreia cei de la Junimea i­ au zis, maliţios, „caracuda.”

Toni ar putea fi o sosie al lui Păstorel, numai că el nu scrie nimic, nici chiar pe șerveţele cum făcea Păstorel; el doar produce glume de parcă e programat pentru asta. Îţi dă replica instant și nu te poţi supăra fiindcă pe Toni nu îl ia nimeni în serios.

Totul la el e bășcălie. Ai deveni ridicol să te superi pe Toni. E ca și cum te­ai supăra pe un clovn care ţi­a dat la circ o palmă.

Un comediant spun unii, un panglicar zic alţii. E născut în gemeni ­ un om cu două feţe, zice câte unul răutăcios. Mai bine se făcea actor de comedie, ziceau primii. Și­a greșit meseria, ziceau ceilalţi. Toni promite tot ce vrei dar niciodată nu se ţine de cu­ vânt, iar dacă faci greșeala să­l împrumuţi e ca și cum i­ai fi depus la Caritas ­ poţi să­ţi iei adio de la banii împrumutaţi. În această privinţă, Toni, născut în Gemeni, are ceva din Hermes Trisme­ gistul ­ e neîntrecut în înșelăciuni.

Aceste era calităţile lui native, era născut să fie astfel și nu știu dacă gena sau zodia în care s­a născut l­a făcut așa. Cu aceste calităţi avea toate șansele să ajungă politician, unul de același caracter cu al lui a ajuns președinte, dar Toni nu avea astfel de ambiţii. Cel mai bine se simţea în cercul lui de prieteni la crâșmă. „Paharul d­le, asta m­a stricat”, zice nevastă­mea. „Atunci să­l spargem dragă!” striga Toni, prefăcându­se că­l aruncă. „Nu, striga disperată nevastă­sa , nu sparge paharul!...”

A fost o vreme când aduna în jurul lui câte o duzină de gură Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

cască, bărbaţi și femei, dar de când a început să bea a început să jignească și încet­încet, în jurul lui, s­a făcut vid; a rămas singur sau aproape singur ­ doar prietenii de pahar i­au rămas fideli. „Uneori, zice el, simt nevoia să mai schimbe audi­ toriul. ” Faţa lui ridată îi trădează abrutizarea. Mai are, din când în când, zvâcniri de spirit, dar acum se repetă, iar glumele lui nu mai au forţa care fa­ scina și făcea auditoriul să râdă în hohote ­ e ca un foc gata să se stingă. „Băi omule, căpșuna asta a ta dezleagă nu doar limba, ci mai ales mintea … se spune că vinul roșu ar conţine cea mai mare cantitate de omega trei, aiurea, asta spun oenologii ăștia de doi bani, eu îţi spun, l­am testat cum l­a testat pe vremuri celebrul Păstorel: vinul acesta conţine cea mai mare cantitate de spirit. Aș fi în stare să­ţi spun bancuri toată noaptea, dar în seara asta am să­ ţi spun o poveste, una adevărată trăită de mine și de nevastă­mea, zilele acestea… ” „Stai un pic Toni!”, îi opresc verva . „Dacă vrei să­ mi spui o poveste adevărată din zilele noastre, așteaptă­mă un pic să­mi aduc reportofonul, că nu am memoria lui Socrate și nu stăpânesc nici mne­ motehnica lui Giordano Bruno și aș vrea s­o tran­ scriu. Poate, cine știe…, ce iese din povestea ta! Am s­o transcriu. Acum avem mijloace prin care ne prelungim vederea , ne amplificăm auzul și ne stocăm memoria…, dar știu eu dacă tehnica nu se va întoarce împotriva noastră? Oare Socrate nu avea dreptate să fie împotriva scrisului, că scrisul, zicea el, afectează memoria, aduce uitarea în suflete și lenevește ţinerea de minte? Mie îmi place să cred că scrisul mă face să gândesc. Dar poţi să știi care­i adevărul?” „Azi, cu tehnologia asta avansată, e și mai… bine. Punem mașinile, nu doar să gândească, ci să facă și sport în locul nostru. Du­te şi adu­ţi scula maestre!” mă ia el peste picior. În ăst timp eu am să mă pregătesc cu suficient omega trei să nu omit nimic din poveste…” „Toni, sticla cu vin roșu și cea cu vin alb și pa­ harele îţi stau, pe masă, la dispoziţie…” „Dragul meu, mă lași într­o companie atât de savuroasă… mă uit când la cea cu vin roșu, când la cea cu vin alb, că nu știu care­i mai bun… Mi­e, că până vii tu cu reportofonul, să nu păţesc ca măgarul lui Bu­ ridan … ” Râd de gluma lui … „Toni, cel roșu conţine mai mult omega trei…”

Povestea, pe care am aflat­o de la Toni Slăvean, o reproduc întocmai de pe banda reportofonului, fără să schimb vreun cuvânt, așa cum mi­a spus­o el. * „Hai mai repede!” strigă la mine nevasta. „Uite cât Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

e ceasul! E nouă! Și la nouă și douăzeci trebuie să fim la hotel Unirea, altfel nu ne mai primește în sală! Noi avem invitaţii VIP. Uite așa scrie aici, firma X Medical – Invitaţie VIP. Sunt cinci sute invitaţi. Cine ajunge printre primii din cei cinci sute sunt avantajaţi. Tu abia acum îţi faci pantofii?!... Doamne că mocăit mai ești! Parcă n­ai fi fost în armată…” „Ce firmă e?” „ Firma X Medi­ cal. Cred că e vorba de firma aceea la care este afiliată doamna Nina…, o să ne consulte medici, o să ne facă analizele, totul gratis!”

Nimeni nu face, în ziua de azi, nimic gratis, îmi zic eu în gând. N­am curajul să­i spun cu glas tare, că vai, m­ar acuza de scepticism.

Parcă o aud. „Ești un sceptic incorigibil. Nu crezi în nimic. Nici măcar în Dumnezeu nu mai crezi, că înainte de revoluţie te închinai și seara și dimineaţa, acum deloc…, păgânule! ” „Înainte mă închinam și mă rugam să cadă Ceaușescu, dar acum. … da, ai dreptate o să încep de azi să mă închin, poate cade și Băsescu… ” „ Lasă dragă, îi spun eu tare că ajungem la timp, nu­ţi mai face atâtea probleme că doar nu vine Mi­ nistrul Sănătăţii… La insistenţele Mariei m­am sculat de dimineaţă, mi­am făcut pantofii, m­am primenit, mi­am dat cu spray, mi­am pus cravată și costumul pentru recepţii… „Parcă m­aș duce la o întâlnire, nu la o prezentare de produse medicale… ”, îi spun Mariei. „Cu aloe, da, mi­am amintit, produse homeopa­ tice cu aloe, așa mi­a spus doamna Nina. Acum tre­ buie să mergem că i­am promis de mai multe ori, și n­am reușit să ajungem. ” „Dar parcă spuneai și de ceva RMN…” „Așa scrie pe invitaţie. Se fac investigaţii RMN, gratuit pentru cei care renunţă la cadou, că se dau cadouri la fiecare în valoare de o sută de lei. Tu și­ așa voiai să­ţi faci investigaţii la plămâni…” „Dar ce înseamnă RMN?” „Cum nu știi? Tu care le știi pe toate să nu știi ce înseamnă RMN?!” „Mărturisesc că sunt ignorant în chestiuni de medicină modernă. ” „RMN înseamnă rezonanţă magnetică nucleară. Hai odată, c­am să­ţi explic pe drum!” „Pe unde o luăm?” „De ce mă întrebi pe mine că doar tu știi drumul?” „Te întreb fiindcă bulevardul Ștefan cel mare și Sfânt e închis pentru circulaţia mașinilor. A rămas doar pentru circulaţia pietonilor. Pe Săulescu se lucrează… ” Deodată m­am dumirit și imediat îmi fac în minte traseul: Bazar, Podul de piatră, fac la dre­ apta pe Splai Bahlui mal stâng, apoi la stânga pe Ipsilanti, urc pe Colonel Langa, apoi pe Crișan pe la Mitropolie , apoi intru pe Horia, ies în bule­ vardul Ștefan cel Mare și Sfânt și opresc în par­

Pag. 37

carea de la hotel Traian. „Extraordinar, exclamă Maria, e nouă și douăzeci! Nu credeam c­ai să ajungi la timp! ” Am găsit un loc de parcare lângă copac. Era singurul rămas liber parcă anume pentru mine.

Mă uit în jur, parcarea e full. „Poate nu mă blochează vreun bădăran.” „Ei, lasă că nu te mai blochează. Nu știu de ce tre­ buie să pui tu mereu răul în înainte. Hai mai re­ pede că uite e și douăzeci și cinci. ” Urcăm în grabă treptele de la hotel Unirea. În faţa noastră o bătrânică merge sprijinindu­se în baston. Îmi imaginez imediat că și ea tot la firma X Medical merge.

De pe treptele de la recepţie se ridică un tânăr înalt și slab și ne preia. „Haideţi cu mine!” zice deșiratul „Mai este o bătrânică care merge în baston”, îi spun eu cu gândul că bătrâna are de două ori în­ tâietate; prima că a intrat pe ușă înaintea noastră și doi, că este mai în vârstă decât mine și Maria.

Dar tânărul nu ia în seamă spusele mele. Se preface că nu a auzit, nici că ar fi văzut­o pe bătrâna care mergea încet sprijinindu­se în baston. „Pe aici ne îndrumă el, traversaţi culoarul din­ tre clădiri și intraţi în clădirea cealaltă, acolo la par­ ter unde scrie sala training. ” Vai, ce ne­am mai barbarizat limba, îmi zic în gând . Nu mai este sală de instruire, de conferinţe, acum e sală training.

Tânărul ne lasă să ne descurcăm și se întoarce în holul hotelului. Mă gândeam că s­a înapoiat s­o preia și s­o conducă pe bătrânica care se mișcă greu. Mă uit înapoi și o văd venind singură, șotâng…, șotâng…, în urma noastră.

Anticamera este plină cu bătrâni. Stau în grupuri ca niște jucării vechi, abandonate... Foarte multe doamne singure, doar câteva perechi… „Bărbaţii, divaghează Toni se duc mai re­ pede ca să nu mai fie poveri …, că ei la bătrâneţe devin poveri pentru neveste. Femeile sunt mai con­ servatoare… Când am să mor îi spuneam Mariei, să­mi pui în sicriu o sticlă de vin… Că dacă mi s­o face sete …” „Ei, mori tu! Ai tăi au fost toţi longe­ vivi…, pe când ai mei au murit la jumătatea vârste­ lor alor tăi.” „Dragă mea, eu nu știu cum se procedează la înmormântare, ritualuri, slujbe, praznice… Voi fe­ meile vă pricepeţi mai bine la toate acestea. Așa a lăsat Dumnezeu, ca femeile să se ocupe de înmormântări și nu bărbaţii…” „Lasă că înveţi tu !” „De ce să învăţ și să te plâng eu pe tine? Mai bine mă plângi tu… Nu­mi place să rămân singur. Și fără tine, draga mea,ce să mai fac eu pe acest pământ, ce să mai caut eu în acest Univers?!...

Privește în sală! Vezi! Majoritatea sunt

Pag. 38

văduve…, nu văd niciun bărbat singur. Așa a sta­ tornicit Dumnezeu ­ femeia să­și îngroape bărbatul și nu invers, așa că tu ai să­mi faci acest ultim ser­ viciu … o sticlă de vin în coșciug, că dacă mi s­o face sete..., sau mai bine îl cinstesc pe Sf. Petru, poate mă repartizează­n rai… ” În acele momente de discuţii escatologice, un tânăr pe cât de gras pe­atât de lipsit de politeţe s­a apro­ piat de noi. Fără să dea bineţe, zice să ne înscriem într­un tabel și să semnăm că rămânem. „Înscrieţi­mă și pe mine…”, zice bătrâna sprijinindu­se în baston. Tânărul o privește cu răceală. „Of , nu pot sta în picioare ”, îi zice bătrâna. „Dar aţi ajuns prea târziu!” „Înscrie­o domule, îi zic, a fost înaintea noastră, dar merge mai greu.”

Grasul se uită la mine ca agentul de poliţie care te trage pe dreapta. „Cum vă numiţi?” catadicsește găliganul s­o întrebe pe bătrână, nu fără o undă de dispreţ. „Esmeralda Marcovici” „E evreică?” îi șoptesc Mariei „Ba cred că e ţigancă, căsătorită cu vreun evreu...” zice Maria. „Nu cred! Pare mai degrabă româncă… N­ai văzut, deși e în vârstă are trăsături armonioase…” „ O fi fost dansatoare la viaţa ei…” „Esmeralda, dacă îmi amintesc bine e nu­ mele ţigăncii din Cocoșatul de la Notre Dame.

Victor Hugo, la urmă, dezvăluie că de fapt Esme­ ralda e franţuzoaică, nu ţigancă.” „O fi franţuzoaică te pomenești… sau poate­i rusoaică... „E româncă get beget, n­ai auzit cât de neaoșă îi este pronunţia?!” „Mă rog, nu contează ce naţionalitate are, decretează Maria, este și ea om…” „Trebuie să stau jos!”, zice bătrâna Esme­ ralda, uitându­se în jur după un scaun. Tânărul nu o ia în seamă, se duce la treburile lui. „Staţi pe calorifer, îi recomand..., până intrăm în sală.”

Grasul revine și ne înmânează niște cu­ poane. „Să vă completaţi adresele!”

Rămân un pic perplex. „De ce vor ăștia să le completăm adresele?” „Poftiţi în sală!” strigă tânărul cel gras. Bătrânele se îmbulzesc spre intra­ rea sălii training. Cum ajunsesem ultimii ocupăm ultimele două scaune.

Cu o fructieră, plină cu bomboane „aro” cu lapte în mână, ca un preot ce oferă darul, grasul se plimbă printre mese și­i îndeamnă pe oameni să servească. Luăm fiecare câte o bomboană. Mă uit în sală. Pe peretele din faţă este proiectat sigla firmei X Medical, iar în centru pe masă se află un monitor și o unitate de calculator. Pe o altă masă, în partea stângă, tronează un obiect acoperit cu o husă. Ce­o fi sub husă mă întreb? Ce surpriză ascund? A, cadou­ rile…, scriau în invitaţie despre cadouri…

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Nici nu ne­am așezat bine că apare șeful, un tânăr în costum gri, cămașă albă și cravată roșie, tuns scurt, cu început de chelie. E genul de șmecher de Dâmboviţa uns cu toate alifiile, agil, nonșalant, vo­ lubil, un Mitică în delir verbal cu șarm la cucoane, charismatic. „Tipul de escroc matinal”, zic eu în gând. „Mă numesc Călin Vulpescu, sunt din București, am făcut studii în Anglia. Sunt angajat la firma X Medical ­ o companie germană renumită. Asistenţii mei, îi prezintă pe cei doi ­ Zoli ­ nu vorbește bine limba română și Bali, care e gras după cum vedeţi, fiindcă se trezește în fie­ care zi la ora unsprezece. Azi nu a avut încotro și s­a trezit la opt.

Sunt necăsătorit, dar cât de curând urmează să­mi pun pirostriile, iar soacră­mea mi­a spus că dacă până acum n­am dat de dracu, după ce mă însor cu siguranţă am să dau…”

Bătrânele încep să râdă. „Ei, am glumit”, zice Vulpescu. „Câte familii sunt în sală? Una, două, trei, patru, cinci… Nu ridicaţi mâna amândoi. Să ridice doar bărbaţii! Suntem aici 40 de persoane…” „Treizeci și trei” îi șoptește Zoli, din care patru sunt perechi. „Treizeci și trei”, m­a corectat asistentul meu. „Parcă zicea­i de cinci sute…” îi șoptesc Mariei. „O fi invitat cinci sute, dar…” „Firma noastră, X Medical, renumită pentru seriozitatea și disciplina germană, urma să asi­ gure sucuri și fursecuri, dar conducerea hotelului ne­a interzis să aducem noi produsele. Doamna di­ rectoare de la hotel ne­a impus să cumpărăm de la restaurantul hotelului, dar noi avem un contract foarte ferm încheiat cu o firmă de catering, așa că Zoli servește pe doamne și pe domni cu bom­ boane!” „ Ne­a servit, zice doamna Esmeralda , dar un pahar cu apă minerală… c­am venit tocmai din Galata pe jos până aici…” „Doamnă, dar v­am explicat … mai explic odată…” „Nu­i nevoie , zice o alta, e surdă … și ori­ cum nu înţelege.” „Bine, dar măcar un pahar cu apă plată insistă bătrâna Esmeralda, că bomboana asta mi­ a făcut o sete … ” „Sigur aveţi diabet, dacă vă e sete”, zice Vulpescu. „N­am domnule diabet, dar mi­i sete.” „Uite doamnă, ceilalţi au înţeles, dumneavoastră de ce nu?!… Pentru cine are dia­ bet, se întoarce Vulpescu spre sală să ia în fiecare zi o linguriţă de scorţișoară, e foarte bună pentru reglarea glicemiei…” „Dar mi­e sete am nevoie de apă…”, insistă bătrâna Esmeralda. Vulpescu se preface că nu a auzit. „Unde­s medicii? ” o întreb eu pe Maria. „Unde­i doamna Nina? Am crezut că vom avea în­ tâlnire cu medici, că o să mă pipăie vreo doctoriţă Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

tânără…, de aia m­am primenit, să simtă că mai miros a bărbat, nu a baltă stătută , dar…” „ Numai la prostii ţi­i mintea… Și eu am crezut, la fel. Acum mi­am amintit că doamna Nina e afiliată sau advertiseră la o firmă cu produse de aloe.

Asta­i cu altceva… ” Doamne ce ne­am imbecilizat limba, îmi zic în gând ­ advertiseră, în loc de agentă de publicitate! „ Cu ce?” o întreb în șoaptă pe Maria . „N­au scris pe invitaţie…”

Secretomania ăstora nu­mi mi­ roase a bine… „Domnilor, am pierdut deja o jumătate de oră cu explicaţiile… trebuie să ne încadrăm în timp, pentru asta suntem plătiţi de patronul ger­ man și dacă pe ruși sau pe bulgari ori pe români mai putem să­i ducem cu zăhărelul pe patronul neamţ este practic imposibil. El vrea disciplină nemţească. Știţi foarte bine cât de birocraţi sunt nemţii. Vreţi să ne lăsaţi fără prima de Crăciun?

Priviţi! Ce am eu în mână? Am o cutie de nu­ rofen. Da! Aţi citit ce scrie în prospect? Să vă arăt!

Este o pagină întreagă de interdicţii și foarte puţine indicaţii. Nurofen este indicat în tratamen­ tul migrenei, durerilor de cap, de spate, dentare, ne­ vrozelor, durerilor menstruale reumatice…Asta cred că nu mai e cazul la dumneavoastră…”

Bătrânele doamne râd … „Sunteţi glumeţ d­ le Vulpescu, zice o bătrână din prima bancă . „Ei mai glumim să destindem atmosfera…” „Domu` Călin să se deschidă o fereastră, e sufocant aici…” „Bali , comandă Vulpescu ca un sergent major, deschide fereastra!” „Nu!.. Să n­o deschidă pe asta că mă trage curentul”, se opune o doamnă durdulie, blondă. Mai bine să deschidă ușa.” „Bali deschide ușa!” „Mai spune aici de reducerea febrei și a sim­ ptomelor de răceală și gripă. Doar atât. Iar contraindicaţii? Priviţi! O pagină întreagă de interdicţii! Dar despre algocalmin ce știţi? Ce cunoașteţi despre banalul algocalmin? Aţi aflat?

Algocalminul ucide! Luaţi aminte bine: u­ci­de!

Este o adevărată otravă pentru organism.

Ei bine, acum s­a introdus și la noi pe reţetă și implicit la toate celelalte medicamente care conţin metamizol, dar pun pariu cu dumneavoastră că nouă din zece farmacii vi­l oferă fără reţetă.

Industria medicamentelor farmaceutice do­ amnelor și domnilor are tot interesul financiar să­ și vândă produsele lor alopate, iar medicii deși depun jurământul lui Hipocrate sunt corupţi de aceste industrii. Își încalcă frecvent jurământul in­ dicând anumite medicamente, adeseori contrare bolii, dar pentru care primesc un anume procent, rotunjindu­și și în acest mod veniturile.

Pag. 39

Dan CARAGEA

LECŢIA LUI BRÂNCUŞI

luciditate) şi Universul (Brâncuşi: E = mc2). Nu voi stărui, în cele ce urmează, decât asupra celei din urmă serii, deşi, cum vom vedea, există numeroase afinităţi cu ciclurile anterioare. ***

Arta plastică a lui Romeo Niram este, înainte de toate, o provocare. Publicul său va trebui să­şi depăşească li­ mitele comprehensive şi perplexitatea „repulsivă” pe care prezenţa portretelor unor personalităţi, dar, mai ales, ale contemporanilor şi intimilor artistului, i­o poate provoca. (Iată­mă privindu­mă într­ unul din tablourile cheie ale acestei ex­ poziţii, neputând să­mi rezolv sa­ tisfăcător gân­ dul de a fi privit şi recunos­ cut!…). De aceea, ie­

şirea lucidă dintr­o astfel de capcană afectivă nu se poate face decât malgré le public. Nu pot hotărî de pe acum numărul celor care se vor interesa cu adevărat de această nouă şi intrigantă viziune artistică. Aş spune, totuşi, că meditaţiile mele despre arta lui Romeo Niram m­au condus la descoperiri neaşteptate, ajungând la o înţele­ gere holografică a operei sale. Şi asta pentru că există la Niram o ordine desfăşurată şi o ordine înfăşurată pe pânzele sale, care merită cercetate cum se cuvine.

Romeo Niram se află printre artiştii de astăzi care au croit un drum original, plin de riscuri, aducând pro­ bleme „grele” în spaţiul artelor plastice. Întâia dintre acestea (istorică) ar fi reîntoarcerea la înţelepciune, la lecţie, aşa cum se obişnuia în pictura europeană la în­ ceputul Renaşterii, dominată de acea insolubilă con­ fruntare între conştiinţa critică şi existenţa tragică. A doua problemă (formală) ţine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei ţesături de semnificaţii care riscă să­şi piardă figura printr­un exces referenţial, şi care implică o privire mijlocită, răbdătoare, de analist.

A treia problemă (epistemică) se leagă de recursul la şti­ inţă, vădit în opera niramiană, şi ale cărei cicluri sunt, până acum: conştiinţa (Eseu despre neluciditate), Celă­ lalt (Simbioze, Umanografie), umanităţi (Eseu despre

Pag. 40

LEC IA LUI BRÂNCUŞI „Marile mişcări, care declanşează revoluţiile spirituale, s­au născut din visurile şi viziunile unui cioban al de­ alurilor, pentru care glia nu era un câmp al exploatării, ci o mamă vie.” James Joyce, Ulysse, 1922 Să încercăm să ne îndreptăm acum atenţia spre ce­ lalalt titan, spre Brâncuşi.

Cu şaptezeci de ani în urmă, V. G. Paleolog arăta publicului că „opera lui Brâncuşi e o cosmogo­ nie”, „măsura nesfârşitului şi nemuririi” (op. cit., p. 9). O nouă şcoală, am zice, a gândirii şi simţirii omeneşti, dar la care nu se poate ajunge decât printr­un fel de cunoaştere epurată de preju­ decăţi, ascensională, despărţită definitiv de lumea veche.

Sunt aici, în viziunea mea, mai multe sensuri de luat în discuţie. Este vorba, mai întâi, de o operă care re­ velează lumii ultima paradigmă a artei sculpturale, bazată pe simpli­ tate esenţială şi puritate formală.

Este vorba, mai apoi, de sentimen­ tul de lume, de armonia semantică şi de poetica unică a elementelor, aşa cum le presimţim atunci când păşim în megacreaţiile sale: Atelierul din Paris şi Ansamblul de la Târgu­Jiu. Este vorba, în sfârşit, de faptul că Brâncuşi a sculptat, profetic şi fără egal, taina primă a Universului.

Acest primenitor drum începe cu o Pasăre de Aur, o Măiastră, expusă la Salonul Independenţilor, „aurie, hieratică şi aproape nereală”, însuşi „logos­ ul plotinian”, cum spune acelaşi Paleolog (op. cit., p. 15).

Din astăzi pierduta Femeie pieptănându­se (1909), se va naşte Portretul domnişoarei Pogany (1912), al cărui ciclu evoluează formal spre Danaide, îm­ preună cu Prometeu, dezantropomorfizându­se complet în Sculptură pentru orbi şi/sau Începutul Lumii (1916­1924), în sensul manifestării obiectului sculptural anunţat poetic de Apollinaire. Aceasta este, în esenţă, în înţelegerea mea, geneza ovoidu­ lui ca principiu feminin: conţinut şi conţinător, uberal, tangent doar într­un singur punct cu su­ portul. (La Chicago, Sculptura pentru Orbi a fost ex­ pusă într­un sac de catifea pentru a fi descoperită pe pipăite).

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Rememorând seria de tablouri, observăm că din ci­ clul feminin al lui Constantin Brâncuşi, Niram a ales­o mai întâi pe Domnişoara Pogany, prezentă în trei din tablourile sale: Miss Pogany, 1912­1913, Miss Pogany, 1930 şi Legea relativităţii. O asemenea insistenţă nu poate trece neobservată. Să le cerce­ tăm, aşadar, în aceeaşi ordine. În Miss Pogany, 1912­1913, (re)găsim laolaltă tema atelierului (metaforă pentru cronotrop), pânza vre­ mii, o „cariatidă” (mai aproape de Modigliani), erosul platonic, subconştientul, cenzura, şahul cu­ bist (ce trimite spre Picasso), memoria (fotografică, discursivă, culturală, intimistă) şi „misteriosul” portret feminin, acea preferinţă a pictorului pentru Celălalt. Comparativ cu prima lucrare, Miss Po­ gany, 1930 îmi apare ca o „peliculă” mai epurată de detalii. Portret al unui alt model (aproape re­ vuistic, după gustul meu), această a doua Pogany ne conduce la ideea unui arhetip pe care pictorul îl deduce din mai multe femei, deşi parcă nu în acelaşi sens platonic al maestrului. Sculpturile lui Brâncuşi devin, la Niram, pretexte, evocări, trimi­ teri înspre contemporaneitatea şi intimitatea pic­ torului.

seţea Operei (chipul de bronz lucitor al Domnişoa­ rei Pogany). În stânga, portretul „clasic” al pictoru­ lui (ca un Narcis) şi al frumuseţii Conştiinţei de sine. De undeva, din tablou, curge însă o materie vâscoasă (metaforă a existenţei pieritoare) şi care ameninţă cu dezintegrarea. O altă conştiinţă femi­ nină, în partea de jos a tabloului, o primeşte în cău­ şul palmei, dar îşi fereşte, ca de ispită, privirea.

Criticul şi tragicul (perisabilul) sunt vulnerabilita­ tea oricărei teorii ― aceasta pare teza ―, iar cău­ tarea formei perfecte este visul inteligent al „orbilor”, al celor pururi întorşi spre sine.

Să privim acum Legea relativităţii niramiană. Pe o structură din lemn, asemănătoare cu un şasiu pic­ tat pe dos, descifrăm tripticul evocării perfecţiunii formale. În centru, doi bărbaţi descărnaţi, cu apa­ renţă de năluci, cercetează pe orbeşte (aluzie la

Cea de­a doua temă feminină o întâlnim în Muza adormită, 1909­1910. Muza brâncuşiană apare, la Romeo Niram, „descompusă” într­o mască hipno­ tică, reflectată, şi un chip de vis, abia perceptibil în partea superioară a pânzei. În centru, sculptura maestrului, din nou, ca evocare. Compoziţia este încadrată de „cariatide”, mai carnale însă de această dată. Un bun efect al cromaticii. Dar putem vorbi oare la propriu de cariatide? Aş zice că înţe­ legerea „arhitecturală” ne­ar face să cădem, mai degrabă, într­o capcană. Personal, am impresia că mă aflu în faţa unei singure femei, întoarse, în două ipostaze, ale cărei portrete, în somn şi vis, luate laolaltă cu nudul, alcătuiesc Muza. Insistenta simetrie pe cele două axe pare să­mi dea dreptate.

Altfel, ar fi prea simplu, neinteresant şi cumva con­ trar stilului niramian (a se observa, de pildă, că în Miss Pogany, 1930 „cariatida” este substituită de un

geamăna Sculptură pentru orbi) anatomia unei muze adormite, frumuseţea reală a Modelului. În dreapta, de veghe, în semiîntuneric, vedem frumu­

nud). Mai mult, din punct de vedere formal, aceste modele „acefale”, pictate din spate, par trupeşte congruente cu o serie de reprezentări feminine din

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Pag. 41

Umanografie.

Ciclul se încheie cu o Negresă blondă (cea din mar­ moră), între coloane, în atelierul din Brâncuşi: E = mc2, II , dar care nu e altceva decât un detaliu, aşa cum este şi acel Primul ţipăt din tabloul Brâncuşi: E = mc2, I. În opinia mea, dincolo de consideraţiile particulare de până acum, tema tuturor acestor pânze este, în mod vădit, atelierul brâncuşian, în care Niram caută permanent ovoidele (materie şi principiu fe­ minin) ca tranziţii spre acel Început al Lumii, cap de operă şi chintesenţă a cosmogoniei brâncuşiene.

Ajungem astfel, prin epurare, la obiectul sculptural ovoidal (la Brâncuşi: Muza adormită, Prometeu, Pri­ mul ţipăt, Noul născut, Sculptură pentru orbi, Începu­ tul Lumii), tactil, vizual, cinetic. Acesta este ― sintetic, sincretic şi sinestezic ― Oul, Oul Cosmic, pe care Niram îl va introduce direct sau aluziv în picturile sale.

Formă a Începuturilor, geometrie a micro şi macro­ cosmosului. Nici materializare a ideii, nici ideali­ zare a materiei ― ci o „dezghiocare” a formei gnoseo­energetico­materiale a Lumii. Acesta îi e sensul.

L­am putea interpreta, aşa cum o fac exegeţii, prin mitul egiptean al lui Cneph (demiurg şi disc solar) sau Ptah (cel care se naşte din oul vomitat de Cneph), mit reluat de Hermes Trismegistul şi de lunga lui tradiţie, prin oul din care se naşte Brahma sau prin mărul şi şarpele biblic care trimit şi ele la oul originar. Dar poate cea mai rodnică in­ terpretare, în armonie cu vremurile, o găsim în teo­ riile cosmologice actuale, în acea hiperfizică de care pomenea Paleolog (op. cit., p. 120).

Această sculptură a ceasului zero (prezentă, cen­ tral, în Începutul Lumii, Cosmos şi Die Gottesformel, unde oul este din bronz, dar şi, în detaliu, în Brân­ cuşi: E = mc2, II, Geniu şi Hologramă) poartă în sine însăşi crearea şi estetica Universului. Oul cosmic brâncuşian şi ecuaţia einsteiniană a energiei sunt astfel echivalate, cu originalitate şi cutezanţă, de pictorul român Romeo Niram.

Iată­i şi pe cei doi vizionari, Brâncuşi si Einstein, pictaţi „în oglindă”, în acel „plasmatic” tablou, in­ titulat la fel, Începutul Lumii, într­un câmp energe­ tic radiant, „mărginit” doar de geometria arhaică a scoarţelor olteneşti: două portrete hologramate, brâncuşiana sculptură a Începutului şi formula Uni­ versului, dublu înscrisă pe soclu. Niram ne con­ duce astfel într­o sală nepereche dintr­un futurist Muzeu al Geniului Uman. Gratuitate sau clarvi­ ziune?

semna în franceză: „38 de milioane de locuri dis­ tante faţă de Pământ, 1 400 000 mai mari ca Pămân­ tul [calcul] 38 000 000 x 4 = 152 000 000 [...]” (cf.

Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă româ­ nească. Ediţie de Doina Lemny şi Cristian­Robert Velescu. Bucureşti, Humanitas, 2004, pp. 99­100).

Ne­am mai putea oare îndoi că Universul lui Brân­ cuşi nu este nici cel egiptean, nici cel din Geneza biblică şi nici cel brahmanic? Cu siguranţa că nu, cum nu poate fi o informaţie anecdotică faptul că un Petru Andreescu, elev al lui Einstein, i­a vizitat atelierul...

Nu aş vrea să sugerez că Brâncuşi şi­ar fi gândit einsteinian creaţia sau că Einstein şi­ar fi imaginat brâncuşian geometria spaţiul său, „aproape sfe­ ric”, după propria­i exprimare. Dacă un asemenea raţionament cade inevitabil în ridicol, pictura lui Niram este cât se poate de serioasă. Căci ea ape­ lează analogic la un alt tip de inteligenţă, iar acest „truc” îi este permis artistului.

Nimeni nu se îndoieşte astăzi de curbura spaţiului finit sau de infinitatea timpului, aşa cum big bang­ ul a devenit cea mai bună explicaţie pe care ştiinţa o poate da cu privire la originea Universului. Totul a început cu o singularitate ― un obiect dens, fier­ binte şi nu foarte mare. Într­o miime de secundă după explozie, energia în expansiune a format ma­ teria. Iată de ce ştiinţa şi arta par de acum înainte împăcate. La Niram însă, infinitatea nu este altceva decât o succesiune de clepsidre, aşa cum o vedem în luminoasa sa Coloană. Ce fel de adevăr să fie acesta? Să ţină el de fantezie sau intuiţie?

Spuneam, la început, că pictorul Romeo Niram, prin expoziţiile sale, aduce conştiinţei noastre pro­ bleme „grele”. Le putem presimţi mai bine prin câ­ teva întrebări la care spectatorul este îndemnat să­şi dea un răspuns: Poate pictura aspira la o inte­ grare a artelor plastice? Poate un pictor figura o posibilă „comunicare” între o sculptură modernă şi hiperfizica einsteiniană? Poate avea Universul o formulă ştiinţifică validată artistic?

—CARAGEA Dan (n. 16 iunie 1954), profesor uni­ versitar, critic de artă, critic de teatru, critic literar, pu­ blicist, eseist şi traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computaţională.

Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X­a, în revista liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, publi­ când de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate. Treptat, eseurile şi studiile sale şi­au lărgit tematica, îndreptându­se spre lumea artei, literaturii, psihologiei şi analizei automate a discursului. Este Licenţiat in Limbă şi Literatură Ro­ mână şi Limbă şi Literatură Portugheză, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi Doctor în Psi­ hologie, la Universitatea din Bucureşti. (George Roca)

Într­o însemnare recent publicată, Brâncuşi con­

Pag. 42

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Boris MEHR

A fi scriitor

B

ine a zis prietenul meu că toată lumea scrie. A fi scriitor este un chin. Nu trebuie să fii nici cel mai deștept, nici cel mai cult, ești scriitor pen­ tru că nu poţi trăi fără scris.

prin verificări de tiraje, de popularitate. Există scriitori români extrem de valoroși, dar necunoscuţi în străinătate. Nu este vina lor. Iar acum, succes, scrieţi fete și băieţi, numai nu­mpărţiţi scaieţi.

Administrația cimitirelor

Mai mult, cauţi să scrii ceva cu credinţa că nu scrii numai pentru tine, pentru tragediile tale intime. Scri­ sul este o parte a culturii, dacă nu crezi că aduci ceva nou în literatură, scrisul tău este un joc de amator.

Amatorismul nu aduce nimic bun în nicio profesie­ medicină ( vai!), economie, tehnică, știinţă. Ca să construiești arme nucleare și să fii amator, ce spuneţi?

Am sări în aer cu toţii. Unii se autointitulează scriitori.

Desigur nu trebuie să fii neapărat membru al unei Uniuni, Ligi, asociaţii, grup literar, aș spune că nici pu­ blicarea unor cărţi nu te atestează drept scriitor, de pildă Kafka a vrut să­și ardă toate manuscrisele, Emi­ nescu nu a apucat să publice nici o treime din ceea ce a scris. Când te consideri scriitor profesionist, nu geniu, pentru că geniile sunt copiii Norocului, ai Divinităţii, trebuie să fii CONVINS că scrisul tău este necesar și altora. Jurnale și poezii de inimă albastră scriu mulţi. trebuie să ai o structură de scriitor, la fel ca în muzică, pictură, artiștii. Am întâlnit destui care se autointitulează scriitori , fără a fi decât grafomani.

Grafomania este o boală atât la scriitori, cât și la nes­ criitori. Diferenţa este că scriitorul știe să fie original, interesant, valoros. Valoarea literară nu este ușor de evaluat, dar sunt critici, cititori avizaţi care pot aprecia valoarea. În cariera mea, care este obișnuită, am avut parte de respingeri și din partea unor buni cunoscători de literatură. Gustul este ceva subiectiv, apoi nu orice scrie un autor „consacrat” ( adică profesionist) este va­ loros. Anticii spuneau că , uneori, și Homer doarme.

Unele piese ale lui Shakespeare sunt mai slabe, de aceea se crede că nu le­a scris el. Poeziile lui Eminescu , scrise la 16 ani nu sunt toate la înalt nivel artistic, ge­ niul său a evoluat spre înălţimi. Mai este ceva.

Ambiţia vanitoasă, orgoliul nu ajută pe nimeni, nici pe scriitor, nici pe nescriitor, le face doar rău. Pot face rău și altora, se nasc disensiuni, se distrug prietenii.

Numai munca și talentul te fac scriitor, iar talentul este ceva înnăscut, nu se poate cuantifica, unii au mai mult, alţii mai puţin, alţii deloc. Este greu să conștientizezi cât talent ai, dar cu multă luciditate te poţi controla.

Nici modestia exagerată, umilinţa nu te ajută, dacă știi că ai o anumită valoare. Sunt talente care se autoig­ noră și este păcat. Îndemnul lui Heliade Rădulescu – scrieţi băieţi, numai scrieţi – era bun când literatura română nu avea scriitori. Acum sunt mai mulţi „scrii­ tori” decât cititori. De ce se caută scriitorii străini mai mult decât cei români? Pentru că străinii au trecut Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

O firmă mare și veche atârna de poartă, câteva litere erau aproape șterse, astfel că puteai citi ADMIRA IA CIMI­ TIRELOR. Am intrat timid, eram pen­ tru prima oară acolo. Mi­a ieșit înainte un individ cam sfrijit, părea că evadase dintr­ un cavou, m­a întrebat scurt – Ce doriţi? Vreau să lu­ crez aici! Ce vreţi să faceţi? Să sap gropi și să scriu versuri. Parcă nu se leagă, hârâi omul. Și eu am scris un poem lung cândva, uite, am ajuns aici. Acum e o ședinţă, dacă vreţi, intraţi și ascultaţi, dar nu vă băgaţi în discuţii. Se vorbea despre morţi, unii nu erau disciplinaţi, se plimbau noaptea prin oraș. Ziceau că sunt genii și au nevoie de inspiraţie. Pe perete scria – „Decedaţi din toată ţările, uniţi­vă”. S­a cerut de mult să fie scoasă lozinca, dar șefa administraţie nu era de acord. Curios, șefa semăna cu o minunată pisică de Angora, era autoritară și vicleană totodată. Să te fe­ rească sfântul de o zgârietură a ei. Făceai tetanos pe loc. La ordinea zilei era eliminarea unui nou angajat care își permitea să râdă în timpul ședinţelor. Ba mai era și canadian, ceea ce nu plăcea unora. Canada e o ţară a nemuritorilor, iar aici se admiteau numai oa­ meni de rând, muritori și fără multe pretenţii. Toţi tre­ buiau să fie egali. Unul mai teșit decât altul. Mulţi decedaţi părăsiseră cimitirul din cauza atmosferei îm­ bâcsite, cu prea multe reguli. Eu știam, când un om moare sau scrie versuri, orice regulă cade. Nuuuuuu, nimeni nu era de acord. Regula este regulă. Fiecare șef are un șef mai mic , din mic în mai mic, până la viermișorii din pământ. În fiecare zi se cântau osanale în cinstea unui șef. Cineva propusese să fie editat un buletin, „Un cavou numit dorinţă”. A fost numit un șef, cel mai vechi locuitor al cimitirului, el le știa pe toate. Tinerii angajaţi s­au opus. Fiind vii nu puteau suporta un mort și să fie pe deasupra șef. Am ieșit uluit de acolo. Un mustăcios se uită urât la mine. Ci­ neva îl acuzase că lipea greșit numele morţilor. I­am luat cândva apărarea, în altă viaţă, mă știa. Să nu mai vii, mi­a spus, nu știu de ce. Oricum nu aveam de gând să revin. Pisica de Angora trona fericită. Eram ca și dat afară din ADMINISTRA IA sau ADMIRA IA CIMITIRELOR. M­am hotărât să nu mai mor nicio­ dată, să nu mai dau cu ochii de acea clădire veche, fie să mor undeva pe ocean. Oricum se respiră mai liber sub cerul tropical.

Pag. 43

Petruş ANDREI

Setea, când pe­aicea trece. Şi n­am suferit gunoaie Lamura ca să mi­o spurce, Nici s­o­ntunece noroaie Ci prin sine să tot urce.

Cât timp matca o să­şi sape Şi­o să­şi adâncească vadul Ea va creşte alte ape: Bistriţa şi cu Bârladul. Şi vor curge împreună Ca un râu de dor şi jale Înspre marea ce­şi adună Toate cântecele sale.

Eudemonism Fire de argint în caier, Zi cu noapte se îngână, Tremur de aripi în aer Ca o rugă în fântână.

De misterioase şoapte E­nsoţită luna plină – Un sărut suav de noapte Pe un umăr de lumină.

Ea aşterne peste stele Cuvertura de dimie Şi pe gândurile mele Setea de euritmie. În dumnezeiasca fire Luna urcă în tăcere Drumul înspre fericire Pe coline de durere.

Izvorul Am pornit încet în lume Lăcrimând din vârf de stâncă Să­mi fac albie anume Până­n marea cea adâncă.

La meci de tenis La meci de tenis viaţa mă provoacă Şi­n multe situaţii mă pasează, Ea la fileu adesea avansează Şi are, cum se spune, ef de joacă.

Eu returnez, ea însă ripostează Şi cu serviciul dur mereu m­atacă, Primesc o lovitură drept în moacă Iar ea, cu cei din juru­i, jubilează.

Câştig şi eu câte o înfruntare Când iau câte un punct din alergare Şi­i prea frumos spectacolul de gală.

Sunt bucuros când meciul ni se curmă Că ea a câştigat până la urmă Iar eu că am ajuns până­n finală. Şopteşte-mi Şopteşte­mi, fermecato, iar descântul De dor nebun şi inimă albastră Să se aprind­o candelă­n fereastră Şi, între noi, să­nvie iar cuvântul. În noaptea de argint, iubirea noastră Să ne înalţe în văzduh ca vântul Şi printre stele să se­audă cântul Purtat pe­aripi de pasărea albastră.

Lunecând peste pripoare Ca un râu curgând de­oriunde, Am simţit raza de soare Cum în unde îmi pătrunde.

La ceas de taină, pe când luna creşte, Ca un balsam pe rană, tu rosteşte Descântec pentru apa ne­ncepută.

Şi­am păstrat curat izvorul, Apa­mi limpede şi rece Ca să­şi stingă călătorul

Să vindece durerile avute, Să­nsufleţească zilele trecute Şi viaţa toată, într­un zar, pierdută.

Pag. 44

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Traian VASILCĂU

Cînt de dreptate Cîtã dreptate aveţi Cînd îmi rãpiţi surîsul.

Am fost fericit ca un plop pîn­acum, E timpul sã fiţi și voi.

Cîtã dreptate aveţi Cînd îmi lãtraţi tãcerea.

De mult n­am mai spus nici o ranã de verb, E timpul sã­mi spuneţi: cuvînt. *** Am dat cocorilor tot cerul Și­am rãmas fãrã cer.

Acum sunt omul Avînd douã morminte­n loc de o i, Dar nici un cer sub cer Și nici în cer. *** Eu nu scriu din capul meu, În tot ce izvodesc are și cerul o vinã Și­n zorii nopţilor, din vina lui, Visele au parfumul nemuririi pe ele.

Se des id porţile zãrilor Și lumina nãvãlește­n privirile mele.

Popor al resemnãrii, unde pleci?

Are­n plecarea ta și ceru­o vinã?

Huluba amintire a zburat din toate, Du­mã­n eroare, zic, mamã a ierbii, De mult s­a fãcut moarte și peste viaţa lumii, De mult mi­a murit visul care erai iar tu. *** Singurul lucru ce n­o sã mã mire Din viaţã Va fi moartea mea.

Singurul lucru ce o sã mã mire Din moarte Va fi doar viaţa­mi — Trandafir pe ranã.

Care­o sã cadã la ziuã în lut.

Numai murind vei deveni tu însuţi, Cînd am murit am devenit eu însumi, Trãire­a timpului ce l­am nãscut.

Poem din marea toamnã Printr­un crîng al tãcerii alerg ne­ncetat, C­un vultur orb pe umeri intru­n moarte Ca­n toamnã.

Dupã geamul uitãrii e un vis sfãrîmat De privirile Zãdãrniciei.

Al poeziei sunt, burdușit cu miracole triste, Am ip de timp ucis În toamnã.

Vîntu­și imitã sinuciderea, eu — viitorul curmat De mîinile Deșertãciunii.

Surîs fluturînd ca o batistã, dispari, Ca o iubitã, te poţi scufunda În marea de toamnã.

Sub zarea amintirii, învingãtor e­nvinsul De buzele încinse­ale Durerii.

Pistol cu lacrimi *** Viaţa noastrã cea de toate morţile, Moartea noastrã cea de toate vieţile, Ziua noastrã cea de toate nopţile, Noaptea noastrã cea de toate zilele.

Cîntec incrustat pe tîmpla de-azur a Gerondei Cine te­a recomandat Durerii? Dumnezeu?

Inima ta e­o rozã în mîinile cerului Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Eu știu cã e un uliu în vãzduh Care o ește c­un pistol America, E bîntuit de nostalgii și plînge intind cu lacrimi.

Acest gînd înotînd prin valuri de cuvinte A fost asearã aruncat în cer, Cînd plînsul lumii — rîu — se revãrsa în mare Și bulgãri reci de noapte cãdeau pe ipul meu.

Pag. 45

George STANCA

I was listening fascinated, pouring into your ears Warm interjections.

You were dreaming that we were desecrating a monastery of strawberries Whose dedication is a night of Dodediesis.

And, if I am not wrong you had forgo en a diesis.

On the green silent shore we Were celebrating the light of the moon.

Your breasts had fallen asleep from a life time, And white horses were galloping into A perďŹ dious debau ery of stars, The night was murmuring at a unison with you Something dodecaphonic, from Dodediesis, And, if I am not wrong you had forgo en a diesis.

SIMFONIE IN DO DECANEZ Fredonai o melodie DodecafonicÄ&#x192;.

Frunzele de mÄ&#x192;slin vibrau atonal LegÄ&#x192;nând stâncile din Dodecanez. Ĺ&#x17E;i, dacÄ&#x192; nu mÄ&#x192;­nĹ&#x;el, uitaseĹ&#x;i un diez.

Ascultam fascinat, torcându­ţi interjecţii Calde la ure e.

Tu visai cÄ&#x192; profanÄ&#x192;m o mânÄ&#x192;stire de fragi Al cÄ&#x192;rei hram e o noapte de Dodecanez. Ĺ&#x17E;i, dacÄ&#x192; nu mÄ&#x192;­nĹ&#x;el, uitaseĹ&#x;i un diez.

Pe malul verde Ĺ&#x;i tÄ&#x192;cut noi Celebram lumina lunii.

Sânii tÄ&#x192;i adormiserÄ&#x192; de o veĹ&#x;nicie, Cai albi galopau ĂŽntr­un DezmÄ&#x192;ĹŁ perďŹ d de stele, Noaptea murmura la unison cu tine Ceva dodecafonic, din Dodecanez, Ĺ&#x17E;i, dacÄ&#x192; nu mÄ&#x192;­nĹ&#x;el, uitaseĹ&#x;i un diez.

Când caii s­au pudrat ĂŽn argintiu, Iar marea ĂŽĹŁi sulfa Ĺ&#x;optit prin pÄ&#x192;r Pe gura ta, albÄ&#x192;, cântecul, Muri ĂŽncet, tonal, albastru Ĺ&#x;i domol Ĺ&#x17E;i, dacÄ&#x192; nu mÄ&#x192;­nĹ&#x;el, uitaseĹ&#x;i un bemol.

SYMPHONY IN C DODEDIESIS You were humming A dodecaphonic melody.

The olive leaves were vibrating in an atonal way Swinging the ro s from Dodediesis.

And, if I am not wrong you had forgo en a diesis.

Pag. 46

When horses were all powdered with silver, And sea was blowing a whisper into your hair On your white mouth, the song Died slowly, tonal, all blue and low And, if I am not wrong you had forgo en a ďŹ&#x201A;at.

PATÄ&#x201A; DE ALBASTRU SÄ&#x192;­ţi pomÄ&#x192;dez cosiĹŁele cu pulbere de aĹ&#x;tri iar vântul sÄ&#x192; adie ĂŽn valuri de parfum sÄ&#x192;­ţi mângâi sânii supli ecou al o ilor mult prea albaĹ&#x;tri precum e gazolina când arsÄ&#x192; naĹ&#x;te fum.

SPOT OF BLUE Let me pomade your plaits with dust of stars while wind will blow in rolling waves of perfume let me caress your tender breasts an e o of your eyes by far too blue as gasoline will be when burnt a rising smoke.

Traducere MuguraĹ&#x; Maria PETRESCU Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

George ROCA

MICUL UNIVERS (domnului Marin Sorescu) „Hai să credem tot ce spunem…”

Prieteni buni, am fost încă din copilărie.

Cât era ziulica de lungă ne zbenguiam prin Univers, călărind pe câte­o cometă, jucând fotbal cu planetele şi fabulând câte­n lună şi în stele!

Seara, căutam prin iarbă stele căzătoare!

Câteodată ne luam la întrecere care din noi culege mai multe stele!

La început, ne jucam de­a soldaţii, punându­ne stele pe umăr sau agăţându­le pe piept în loc de medalii.

Apoi, ţi le­am pus în păr, spunându­ţi că te iubesc.

Atunci, în o ii noştri sclipeau stelele dorinţei… Şi astfel, din stele, s­a născut copilul nostru.

A venit la noi ca un meteorit si l­am invăţat şi pe el să se joace cu universul.

Anii au trecut…

Copilul a crescut şi a plecat ca o cometă, pe alta planetă, după o stea.

Am rămas iar noi, singuri, doi bătrâni, visând la universul copilăriei noastre.

O ii ni se în id încet şi dispărem fără urmă într­un alt univers, fără planete, fără stele şi fără comete... acolo, unde domneşte doar CRUCEA...

Crucea Sudului!

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

RUGĂ Trei flori, o porumbiţă, iarbă verde…

O, Doamne, dă­mi măcar doar câţiva ani în dar!

Dar dă­mi atâţi câţi se cuvine să­mi pot vedea nepoţii mari, să pun un pas pe Lună, de care­mi este dor şi unul col’ pe Marte şi­apoi pot să... mor! În timpul viitor, arată­mi Universul şi­arată­mi calea bună ce duce­acolo­n cer.

Nu îţi cer nemurirea, dar, nici n­aş vrea să pier…

O, Doamne, fă­mi în voie, dă­mi ani­câţi am nevoie, să­mi pot permite, o, Doamne sfinte... necunoscutul să­l dezvălui. Şi apoi, ie mă­n in, poţi să mă laşi să mor puţin pe un câmp cu iarbă verde şi la cap cu trei flori, cu­o porumbiţă­n braţe şi­un teanc de carţi noi, să am ce să citesc atunci când mă trezesc... la Judecata de Apoi!

Pag. 47

Eugen EVU

Hermeneia Capricii rătăcind prin veac Ne pot reda din ce­am pierdut Şi­am plâns cândva cu plânsul mut Al celui singur şi sărac?

O! Câte tac şi­s fără leac!

Suspină­n spinii prearăbdării Fricosul duh al neiertării Sub clopote ce strigă, tac ...

Vânat de uliu, pitpalac În zvâcnetu­i din cuib de pene, Sânge prin ierburi care zac În crima nopţii, printre gene.

DAŢI-I O PĂDURE...

Scriu, cânt...

Scriu ce numim poezie, Cânt să nu aud cum mor şi nici cei dragi de azi, din viitor... zburat athanor

Lumina nu vede Luna pienna, vânată de vânt, Zidită fereastră, memorie oarbă Încă sub vulturi, sub clopote cânt Pădurea ucisă în iarbă...

Ah, să devină ce Sinele crede?

Noaptea ştie, lumina nu vede...

Al cui acest gând?

Toate drumurile sunt doar unul,din soare, Calea e­ tine, de când ai venit Strigăt din origine pe ţărmul de mare Al unui estuar arcuit nenumit Între braţele Tale­aripi legate Îngera bătrână se încă mai zbate: Al cui acest gând ce ascunde Un mister ce­ar ucide? Răspunde?

Motiv nipon Urme inverse în tiparul din somn al memoriei­converse.

Pag. 48

Daţi­i poetului pădurea vie O va sculpta şi o va umple de zei Apoi va inventa o teogonie la care să se­n ine discipolii săi.

MIRACOLUL O! Ce miracol! Mă trezesc, reiau mişcarea îmi botez privirile mă spăl pe dinţi beau un ceai de măceşe plec în oraş dau bineţe s imb priviri culeg elitre castane dau ipocrit un bănuţ mâinii cu bandaj fals şi sânge sepia trec dincolo când îl văd pe sconcsul­securist bul­ bucatul aud mierla încă mai cumpăr reviste încă mai public poeme mă gândesc pe mine însumi mai puţin mă gân­ desc am un plan instabil cum să nu mă mai omor cu scrisul lumea e­n mine merg pe străzi care nu m­au iubit ce miracol mă adulmecă ra­ muri blajine ploaia a şters urma de sânge a micu­ lui prieten strivesc o lacrimă răspund la scrisori uit numele morţilor mei ale viilor le mai greşesc îmi cer scuze oricum ce miracol, Doamne, antimateria totuşi există

POEZIA CA SUFLET A­nflorit, Maria, imprudent Merişorul rozalb sălbatic şi duşmănoasă zloată­l ucise Astfel ştie şi n­are cuvinte Să povestească sufletul nostru Între iarnă şi cealaltă lume, din vise.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Gheorghe NEAGU

Ă&#x17D;mplinire Din ďŹ ecare curgere când vin tot mai adânc, tot mai profund spre tine, din ďŹ ecare geamÄ&#x192;t, din râuri de suspine din ďŹ ecare ďŹ&#x201A;oare de cireĹ&#x; din clipe care fug Ĺ&#x;i ades ĂŽn drumul cÄ&#x192;tre tine din arborii ce­mbatÄ&#x192; o ii Ĺ&#x;i din lumina de pe buze, din porĹŁile ĂŽn care bat cu ďŹ&#x201A;ori de mÄ&#x192;r Ĺ&#x;i de cais, din gura­n care mai ĂŽncap rostiri de vis â&#x20AC;Ś din milioane de secunde Devin un ďŹ&#x201A;uviu ce­mparte Ĺ&#x;i desparteâ&#x20AC;Ś Lumina fÄ&#x192;rÄ&#x192; moarte.

Fulfillment From ea ďŹ&#x201A;ow when they come deeper, more deeply to you, from ea moan, from rivers of sighs from ea

erry blossom from moments that run and o en on the way to you from trees that get eyes drunk and from the light on the lips, from the gates in whi I kno with apple and apricot ďŹ&#x201A;owers, from the mouth in whi ďŹ t dreamy u erances... from millions of seconds I become a river that divides and separates ...

Undying light.

Flori Ă&#x17D;nlÄ&#x192;nĹŁuit de lacrimi e ipu­nsingurat; Ce sÄ&#x192;rutÄ&#x192;ri, ce patimi s­au dus! s­a ĂŽnnorat â&#x20AC;Ś Ă&#x17D;n parc toĹŁi trandaďŹ rii ĂŽĹ&#x;i risipesc culoarea. Ă&#x17D;n somnul ĂŽnserÄ&#x192;rii s­a furiĹ&#x;at uitarea. Ă&#x17D;mbrÄ&#x192;ĹŁiĹ&#x;aĹŁi de gânduri ĂŽn slove tremurând, acoperÄ&#x192;­n adâncuri un dor, o ďŹ&#x201A;oare­n gândâ&#x20AC;Ś Flowers Chained by tears The face is lonely; The kisses, the passion

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Are gone! it got cloudy...

In the park all roses squander their color.

In the eveningâ&#x20AC;&#x2122;s sleep oblivion has sneaked.

Embraced by thoughts trembling in le ers, covers in the depths a longing, a ďŹ&#x201A;ower in thought...

PastoralÄ&#x192; Dintr­un lan cu lungi suspine Când tÄ&#x192;lÄ&#x192;ngi din cer coboarÄ&#x192; M­am trezit fugind cu tine Vântul susura prin noi Când cu gura ta de parÄ&#x192; Ne jucam iar amândoi Ĺ&#x17E;i din lanul de suspine Macul roĹ&#x;u ĂŽnďŹ&#x201A;orea Erai iarÄ&#x192;Ĺ&#x;i lângÄ&#x192; mine Erai bucuria mea.

Pastoral From a ďŹ eld with long sighs When bells come down from heaven I found myself running away with you Wind brawled through us When with your pear mouth We play together again And from the ďŹ eld with sighs The blooming red poppy You were with me again You were my joy. gets drunk slowly.

Traducere Patricia LIDIA

Pag. 49

Daniel CORBU

ceva ca un duh de ivoriu ca un vers spus dimineaţa de mierle sau codobaturi.

Ceva din mine nu vor putea să îngroape groparii.

PARADISUL OCULT Cassandrei Cum trece viaţa ca o s ijă Prin carnea unui brav erou Iar vîntul fără nici o grijă Se pierde­n ritmuri de ecou Cum trece prin suflet alintul Şi taina ia locul vederii Şi se usucă rostul ierbii Cum spune Dante Alighieri Şi cum Petrarca povesteşte Intr­un poem uitat de molii Că viaţa astăzi milă este Şi descărcare de orgolii Aşa­mi fu smulsă tinereţea Şi m­afunda­n blestem mai mult Şi m­aşeza în preajma morţii Şi­n Paradisul cel ocult.

Unde trece prin suflet alintul Şi poezia ia locul vederii Şi se reface rostul ierbii Cum spune Dante Alighieri . Şi cum Petrarca povesteşte Intr­un poem uitat de molii Că viaţa astăzi milă este Şi descărcare de orgolii.

UN DUH DE IVORIU Filomenei Ceva din mine nu vor putea să îngroape groparii.

Ceva ca o mireasmă care le scapă printre degete

Pag. 50

CLARVIZIUNE OBSCURĂ într­un oraş obscur într­o clădire obscură la etajul cel mai obscur locuieşte un poet obscur care scrie versuri obscure şi publică la edituri obscure cărţi obscure pentru cititorii cei mai obscuri.

Din când în când critici obscuri publică cronici obscure în reviste obscure din Europa sau din alte continente la fel de obscure pe o planetă obscură dintr­un obscur sistem solar aruncat pe o ramură obscură a unei galaxii obscure dintr­un univers de o absolută obscuritate.

LETTRE EN MIETTES Să nu vii acum să nu vii am mai inventat o linişte (absurdă) care crapă de rîs prin unghere amintirile des id uşi şi ferestre soldatul spune: „în războaie credincioase mi­aufost doar rănile.ʺ Să nu vii acum să nu vii!

Rînd pe rînd au decăzut imperiile au decăzut ve ile culturi aşa şi dragostea noastră Ioana.

Vai de cel care­ntreabă iubirea de­i rege ori sclav !

RĂSPUNS TÎRZIU ŞI-NTOMNAT LA SCRISOAREA POETULUI GEORGE VULTURESCU

Cînd am învăţat să zbor Mi s­a terminat cerul Dragul meu, în aprilie murise Hristos şi se urcase la ceruri sîngeram postmodern şi­nghiţeam alimente cu E­uri.

Mi se făcea tot mai mult de urît în trupul strîmt şi nehotărît.

Cine să ştie cum era în mine cînd aşterneam pe foi cuvinte sublime.

Pe­o scară de aţă mă legănam lasciv şi­n uimire ca tremurarea unui beţiv.

Mi se făcea tot mai mult de urît Petreceam cu pahare şi îngeri. Atît.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Adrian BOTEZ

FĂT-FRUMOSUL CRUCII brazi cruciaţi mărşăluind în soare au tăbărât prelucile din munţi iar cruci de vulturi mântuiesc izvoare şi ne aprind luceferii pe frunţi cerul des ide porţi împărăteşti din jar de cetini se smeresc altare dinspre înalte nunţi de păsări ne vin veşti clopot măririi­i vuieşte tot mai tare ...se isc­apoi amurgul de lumină când se trezesc în pajişti şi pe coastă toţi inorogii Maicii fărʹ de vină venit­a vremea de slăvire­albastră: delir de flori şi raze de poveste când Făt­Frumos spre Dumnezeu porneşte...

AICI vuieşte simandra duhul de vecernii văpăi de credinţă se aştern pe zare Dumnezeu din s ituri iscă sempiternii lumina de jertfă se scaldă­n altare mă dor munţi şi păsări când mă sui pe cruce sângerează crinii izvor de­nviere iar pământu­acesta mă­mbracă­n odăjdii când sărut fierbinte coasta de­njunghiere aici nu sunt singur – sunt cu neam şi fire aici vin strămoşii pentru miruire aici e poporul sfinţilor voievozi! în lături Satană – voi leproşi irozi! aici doar martirii învie când mor: veneticii însă n­au nici trai nici spor! ***

orfeul în floare zboară aripi pentru doi rana nu­l mai doare lasă straiul de păduri liberă văpaie fără sine – fără uri suie­n ip de ploaie nunţi de păsări s­au iscat spărgând paradise vor să vadă­ntins în pat Dumnezeu de vise ***

COPAC ŞI BUŞTEAN desiş de vieţi ʹnalt tămâiat de păsări flori vinete­ţi vestesc apocalipsa devin văzduh vagi făptuiri de lazări: mă tem că nimeni nu ne simte lipsa

PLOI INVERSE cai de zei liliputani puf de păpădie prin văzduh golit de ani trec spre reverie transparenţe de frunzar sfinţit de lumine

eamă sufletul în jar ʹnalt alcov de bine nu priveşte înapoi Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

vâltori păduri ne­acoperă­amintirea pământu­şi mulge pieptu­n mii de raiuri dar în niciunul nu ne aflăm ştirea: doar buhnele foşnesc tăcute graiuri copac – crescut­am cu credinţă vie am miresmat cu flori din zare­n zare: buştean de am ajuns – eu nu­mi sunt mie nici rost – nici ip – şi nici măcar cărare! ...amarul şi nefirea bătrâneţii mi­ascultă doar cei somnoroşi – bureţii...

Pag. 51

George ANCA

decembrie torid decembrie torid Bharata Natyam din dans ne vom întoarce 96 rotiri pe viaţă şi pe moarte ideii întrupate cu balade din paradisul Ganesh şi vom însemna într­un poem duminica de dragul amintirilor din cer în jocul de cuvinte vom şi plânge în apele musonice vom fi din nou astfel destinul ne recompensează o zi pierdută în durerea serii poate demult a fost târziu a­mi naşte în lumea asta întunericul Din aşteptări la amiază printre adormiţii din iarbă şi din unghiuri moderne filmaţi ne adunăm my Ja şi tu dragostea mea iubire va să încep alt dans pe o muzică familiară până în adâncul inimii de pământ roşu întrupat zaruri de elefanţi pe tobele urcioarelor din părinţi mezi într­o limbă indoeuropeană roşie de pan plescăind cancerul astm astfel se amestecă visul hermafrovisul versul tradus a nu se recunoaşte între ceapă şi ceapati mâna fecioarei întoarce timpul mesei în reverie unde e conversaţia în draci de ieri s­o audă îngerii şi să ne lase apoi de unii singuri vom visa instrumente inspirând dansul şi până la căderea în noapte ne va fi în gând pururea fecioară căci ea va naşte peste o săptămână

Pag. 52

un copil adorat de păstori din junglă gemetele tigrilor în somn ne vor trezi să dansăm la lumina pruncului sfânt s­au plecat sălciile băute ameţind cu îmbrăţişările aripi se îndesesc bananierii grei în decembrie să ne ţină calea neînvăţată iar minţile vântură ţărână la pas nici inima nu­şi îngână trecutul tot cântecul dus se traduce ure ile şuieră singure de şerpi vii în aurora nedezminţită o ve iu­mi eu entuziast în adierea vântului de­o seamă şi dragostele violente sau marile melancolii rămână­mi străin mirosind a ceapă divină din spectrul incinerărilor aştept cu o ii şi glia ceasul dansului dezbălsămat mă tem de poeţii infernului şi­i amăgesc în uitare cred în încruntate inscripţii ce nu­mi vor şopti veacul lor astfel usturaţi şi liberi globii roşii precipitaţi spre homeopatie se vor în ide în neodihna de mai apoi când zadarnic fumul parfumurilor va dărui viaţă sufletului singur pe lume acum te cânt inimii ancoră luciditate smoală în dorinţă îţi petrec inteligenţa în market culegem plopilor perele ră itelor micşunelele bumbăcim anteporţile şi ne binecuvântăm ghirlănzile când să­ţi mai şoptesc o iubire se face cald cald cald la vară va lua foc dumnezeu ne vom face umbră umbrei dar vom nimeri frânţi în braţe trupuri de ceară înamorată tăcerea dintre muzică şi dans dintre viaţă şi moarte dureri de sunet paşi de paşă întru o amintire musulmană înfrântă de o fată de zei sedusă veşnic la glasul harului de poezie vizitat în serile apuse doar aparent ne cuprind şi azi şi mâine ca dorul de totdeauna şi trist şi marmoreic mântuitor o viaţă Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Doina DRĂGUŢ

schiţări sumare de urme ne copiază umbra ca un contur ce în ide în el un relief diseminare de timpi ne este viaţa cuprinsă în destine variate imagini false modificări de stări s iţări sumare de urme înşelătoare existenţe parcelate precum ţinuturi tăiate­n frontiere pe o hartă trăim în simbioză cu istoria mânaţi de­un ceas abstract golind clepsidre sensibili la mutaţii obsedaţi de căutări în spaţii albe

dezolare şi speranţă cu cât mai mult ne adâncim în timp ne împuţinăm în trup şi amintiri învăţătură cuprinsă în nimic întoarsă evoluţie identitatea imită o lume cândva trăită

acumulări de noţiuni în sfere triumfă pur în ideal. vârtejuri albe

densităţi concentrate

tăcerea din volbură pică şi sparge în clopot emări se rotesc vârtejuri albe în spirală muzici vagi descind în dans nu există centru fără margini

în id o ii ­ privesc înlăuntrul meu ca într­o fântână adâncă des id o ii ­ împrejurul meu densităţi concentrate în ore siderale.

vise colorate ­ vrajă prelungită­n existenţă decantare de imagini pierdere în consistenţă

ip rodit de linişte în cerc în is creştere neîncetată în nemişcare.

spaţiul strâns în obelisc

spaţiul dintre punţi

emoţii cristalizate în armonii materializează spaţiul strâns în obelisc

elegant şi dezinvolt sar în spaţiul dintre punţi fluturi prinşi la subsuori câte clipe sunt în timp mă desprind de prăbuşire în unduiri de alb mă descopăr înafară.

ne sprijinim în dezolare şi speranţă refugiu în etern amestec de ură şi iubire pământ şi cer serii divergente cu limite la infinit însumând mereu destine fragmentate.

ore ve i bătute­n turn trec abstract în forme timpul printr­un o i evanescent e ilibru în etern.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Pag. 53

Constantin HUĹ&#x17E;ANU

CINE O FI ACEASTÄ&#x201A; DOAMNÄ&#x201A;? ­ SÄ&#x192;rut mâinile, doamnÄ&#x192;! ­ Po im! Abia le­am clÄ&#x192;tit la haznaua publicÄ&#x192; de colo... ­ O fÄ&#x192;ceam la ďŹ gurat. ­ Ĺ&#x17E;i ĹŁi­am rÄ&#x192;spuns la propriu, dacÄ&#x192; ĹŁii neapÄ&#x192;rat. ­ Pot sÄ&#x192; o fac Ĺ&#x;i aĹ&#x;a, ďŹ indcÄ&#x192; mÄ&#x192; ĂŽndeamnÄ&#x192; suďŹ&#x201A;etul. ­ Dar ce ai vÄ&#x192;zut la mine, de te ĂŽndeamnÄ&#x192; ? ­ NiciodatÄ&#x192; n­am Ĺ&#x;tiut! ­ Ĺ&#x17E;i de cei vrei sÄ&#x192;­mi sÄ&#x192;ruĹŁi mâinile, ďŹ e Ĺ&#x;i la ďŹ gurat? ­ Ca o introducere... ­ Introducere ĂŽn ce ? ­ Oamenii sunt vorbitori prin deďŹ niĹŁie. Ĺ&#x17E;i doream o convorbire mixtÄ&#x192; ĂŽn acest decor de parc public. ­ Ĺ&#x17E;i te­ai gândit cÄ&#x192; aĹ&#x; ďŹ Ĺ&#x;i eu o persoanÄ&#x192; publicÄ&#x192;, de uz general, accesibilÄ&#x192; ca ciĹ&#x;meaua de colo. Cui ĂŽi este sete â&#x20AC;&#x201C; bea. ­ Ă&#x17D;i adevÄ&#x192;rat cÄ&#x192;­mi arde suďŹ&#x201A;etul de o conversaĹŁie care sÄ&#x192;­mi potoleascÄ&#x192; setea de cÄ&#x192;utare... ­ CauĹŁi ceva anume ? ­ Da, doamnÄ&#x192;. Caut un loc de odihnÄ&#x192; Ĺ&#x;i meditaĹŁie pentru suďŹ&#x201A;etul meu. Nu aveĹŁi un loc liber ? ­ Nu, domnule. Sunt toate ocupate, ca o parcare cu platÄ&#x192;. ­ Ă&#x17D;nseamnÄ&#x192; cÄ&#x192; aveĹŁi mai multe suďŹ&#x201A;ete ĂŽn preajmÄ&#x192; ... ­ Câte mi­au dat viaĹŁa! . ­ Ĺ&#x17E;i acum le­aĹŁi scos la plimbare ? ­ Nu, le­am lÄ&#x192;sat acasÄ&#x192;. Aici am venit singurÄ&#x192;. ­ De unde Ĺ&#x;i ĂŽndrÄ&#x192;zneala mea de a vÄ&#x192; aborda... ­ ParcÄ&#x192; se spunea altfel : a agÄ&#x192;ĹŁa ! ­ Pare o similitudine, dar eu cÄ&#x192;tam doar un loc liber pentru suďŹ&#x201A;etul meu. ­ Ĺ&#x17E;i ce sÄ&#x192; faci ĂŽn el ? Pe locul acela eventual liber ? ­ Unde sunt douÄ&#x192; suďŹ&#x201A;ete, mai converseazÄ&#x192; ĂŽntre ele, mai pÄ&#x192;cÄ&#x192;leĹ&#x;te durerea trecerii timpului. Ar ďŹ un fel de armÄ&#x192; omeneascÄ&#x192; contra ideii de moarte. ­ La mine, trecerea inexorabilÄ&#x192; se pÄ&#x192;cÄ&#x192;leĹ&#x;te altfel.

Pag. 54

Am atâtea probleme cu suďŹ&#x201A;etele mele â&#x20AC;&#x201C; te­am avertizat : am parcare mare ! â&#x20AC;&#x201C; ĂŽncât timpul curge de capul lui.

Nu­i ĹŁin contabilitatea. Ĺ&#x17E;i nici nu­l trec la capitolul ÂŤ Pierderi Âť ­ AdicÄ&#x192; nu­l bÄ&#x192;gaĹŁi ĂŽn seamÄ&#x192; : ÂŤ Nu­l bag â&#x20AC;&#x201C; nu mÄ&#x192; bagÄ&#x192;!Âť Hei, cât mi­aĹ&#x; dori Ĺ&#x;i eu o asemenea stare amorfÄ&#x192; ! ­ Nu Ĺ&#x;tii ĂŽncÄ&#x192; ce­ţi doreĹ&#x;ti ! ­ O pace suďŹ&#x201A;eteascÄ&#x192;, netulburatÄ&#x192; de inevitabil, asta ĂŽmi doresc. ­ Ĺ&#x17E;i ai sperat s­o gÄ&#x192;seĹ&#x;ti ĂŽn parcul public, la o trecÄ&#x192;­ toare oarecare... ­ Nu pÄ&#x192;reĹŁi o oarecare. ­ DupÄ&#x192; ce se cunoaĹ&#x;te? ­ DupÄ&#x192; logos. ­ Dumneata ĂŽncerci adâncimea mÄ&#x192;rii cu degetul, ĂŽn ideea cÄ&#x192; vei prinde peĹ&#x;tiĹ&#x;orul de aur. ­ Ă&#x17D;ncercarea moarte n­are! DacÄ&#x192; dau de urma lui ? ­ Ĺ&#x17E;i ce i­ai cere? ­ O viaĹŁÄ&#x192; liniĹ&#x;titÄ&#x192;, ĂŽmpÄ&#x192;catÄ&#x192; cu sine. ­ Ceri prea mult. Mai nimeni nu a reuĹ&#x;it o aseme­ nea performanĹŁÄ&#x192;. Apropo : cauĹŁi de mult un loc de par­ care ĂŽn GrÄ&#x192;dina Edenului ? ­ De când mÄ&#x192; Ĺ&#x;tiu. ­ Pentru cÄ&#x192; te vÄ&#x192;d desnÄ&#x192;dÄ&#x192;jduit, ĹŁi­aĹ&#x; oferi eu un loc de parcarea suďŹ&#x201A;etului nemulĹŁumit cÄ&#x192; existÄ&#x192;. ­ S­a fÄ&#x192;cut liber ? ­ Nu, dar am o sorÄ&#x192; mai micÄ&#x192; care, ĂŽnsfârĹ&#x;it, a rÄ&#x192;mas singurÄ&#x192; doar cu suďŹ&#x201A;etul sÄ&#x192;u. ­ Ĺ&#x17E;i aratÄ&#x192; tot aĹ&#x;a, ca dumneavostrÄ&#x192;? ­ Vezi, adesea nemulĹŁumitului i se ia darul. Dum­ neata cauĹŁi o arÄ&#x192;tare sau un suďŹ&#x201A;et ? ­ Ĺ&#x17E;i una Ĺ&#x;i alta... ­ Ă&#x17D;nĹŁeleg de ce nu ai gÄ&#x192;sit un suďŹ&#x201A;et protector pânÄ&#x192; la vârsta asta ! ­ Mo uri suďŹ&#x201A;eteĹ&#x;ti, doamnÄ&#x192;, eu nu am nici o vinÄ&#x192;.

Sunt depenedent de suďŹ&#x201A;et. El dicteazÄ&#x192;. AĹ&#x;a cum gustul Ĺ&#x;i po a hotÄ&#x192;rÄ&#x192;sc zilnic ce sÄ&#x192; mÄ&#x192;nânc. De unde Ĺ&#x;i sin­ tagma cÄ&#x192; ÂŤ omul este ceea ce mÄ&#x192;nâncÄ&#x192; ! Âť Ĺ&#x17E;i iar Ĺ&#x;i ceea ce gândeĹ&#x;te ! ­ Se pare cÄ&#x192; dumneata mÄ&#x192;nânci numai legume­ fructe, dacÄ&#x192; toatÄ&#x192; viaĹŁa existenĹŁa ĹŁi­a stat numai pe un munte de nemulĹŁumire. ­ NemulĹŁumirea de sine este un factor de progres, doamnÄ&#x192;. ­ Acest perpetuum mobile, domnule, ÂŤ nu e bine pentru cÄ&#x192; se poate Ĺ&#x;i mai bine Âť va face din nemulĹŁumire o permaneĹŁÄ&#x192;. Drept dovadÄ&#x192;, la vârsta dumitale respec­ tabilÄ&#x192;, tot mai cauĹŁi de negÄ&#x192;situl! SuďŹ&#x201A;etul izbÄ&#x192;vitor! ­ AĹŁi decelat perfect ! Ă&#x17D;ncep sÄ&#x192; sper cÄ&#x192; am dat peste cine caut, iar dacÄ&#x192; parcarea e ĂŽmprejmuitÄ&#x192;. ­ Nu numai atât ! Dar nu are nici intrare ! ­ Ĺ&#x17E;i atunci cum aĹŁi ieĹ&#x;it? ­ Pe deasupra imaginabilei ĂŽngrÄ&#x192;dituriâ&#x20AC;Ś ­ AdicÄ&#x192;, dacÄ&#x192; mi­i permis, aĹŁi sÄ&#x192;rit gardul! ­ Nu, are un pârleaz secret, Ĺ&#x;tiut numai de mine. ­ Un pârleaz de suďŹ&#x201A;etâ&#x20AC;Ś ­ Da, un fel de supapÄ&#x192; de evadare din promiscuita­ tea Ĺ&#x;i banalitatea vieĹŁii de toate zilele. ­ Ă&#x17D;nseamnÄ&#x192; cÄ&#x192; Ĺ&#x;i dv.,uneori, ca acum, de exemplu, Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

căutaţi „de negăsitul” eliberator din silnicia vieţii! ­ Eroare, domnule! Sunt o femeie pragmatică. Nu caut acul în carul cu fân… ­ De la cine am auzit eu înţelepciunea aceasta răs­ pândită oral? Aa,da, de la bunica. ­ Eu de la bunicuʹ… ­ Înseamnă că bunicii noştri aveau puncte de ve­ dere comune,doamnă, nu? Suntem oarecum rude spi­ rituale… ­ Doar aveau ograda comună. Ogradă, nu parcare! ­ Ograda genera idei ecologice: cloşca cu pui, scroafa cu purcei, vaca cu viţelul, mânzul cu iapa. ­ O companie, domnule, care cerea mult suflet! Atât de mult, încât bunicii noştri nu aveau timp şi vrere să mai caute, ca dumneata acum, o pace sufletească dispo­ nibilă la evadări în metafizic. Acest sentiment se afla în ocolul vitelor, în ograda păsărilor şi în somnul greu ce­ i cuprindea după o zi cu sapa în mână în luptă cu bu­ ruienele. ­ Intuiesc unde bateţi. Lumea a făcut un pas înainte spre uciderea păcii sufleteşti: conflicte, circulaţie bară la bară, tembelizarea în masă, globalizarea, exacerbarea intimităţii sexuale, dezorientarea ideologică, după eşe­ cul utopiei socialiste, lipsa unui sens al vieţii aruncată în haosul democratic, ultimul bastion al politicii inca­ pabilă să mai promită un Eden universal. ­ Domnule necunoscut, am ieşit în stradă să scap de televizor şi dau tot peste problemele lui. ­ Atunci despre ce să vorbim? ­ Chiar! Despre ce? Orice subiect am aborda, ajun­ gem tot acolo. Împrejmuirea parcării noastre e mult mai întinsă. Ea depăşeşte graniţele omenirii. ­ Vreţi să spuneţi, doamnă, că nu mai avem unde ne refugia? Nici un colţ de pădure, nici un munte ple­ şuv cu fruntea în nori sau în azur? ­ Nici munte, nici deal, nici şes. S­a descoperit că ascund comori subterane. Vânătorii de comori fac deja săpături. ­ Oo, dar sunteţi bine informată, doamnă. Aveţi un izvor nesecat de subiecte… ­ Nu sunt subiectele mele. Am ieşit din casă să caut altceva, din afara lumii în degringoladă. ­ Şi am alunecat amândoi pe o pantă ce ne rostogo­ leşte şi ne mutilează sufletele. Aproape uitasem că dia­ loghez cu o doamnă! ­ Ce vreţi să spuneţi? Sper că nu cuvinte roase la mânecă de atâta repetiţie! ­ Doamnă, mi­a plăcut metafora „cuvinte roase la mânecă”. Cum de v­a venit în minte? ­ Pur şi simplu pentru că am aşa ceva! ­ Desigur, e la mintea cocoşului, cum de mai pun întrebarea? Scrieţi? ­ Ce? ­ Literatură. ­ Nu. ­ Dar ce? ­ Reţete de murături, toamna, şi reţete de dulceţuri, vara. ­ Banale, dar eficiente. Te mobilizează la conserva­ rea timpului. Femeile ştiu mai bine să­l golească de efec­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

tul trecerii. ­ Da, în plină iarnă, savurezi urmele verii înghiţite de neiertătorul timp. ­ Metoda nu s­ar putea aplica şi în cazul oameni­ lor? ­ Care oameni, domnule? ­ Eu şi dumneavoastră, doamnă… ­ Mai întâi ar fi trebuit să ne coacem împreună, aşa ca vişinele şi după aceea să le facem vişinată. ­ Aveţi dreptate! Noi doi, am pierdut perioada coa­ cerii! ­ N­am pierdut­o, atâta doar că ne­am aflat în livezi diferite. ­ Şi acum copţi fiind, ne­am întâlnit în piaţă… ­ Putem să­i spunem parcului şi piaţă, fără să gre­ şim, pentru că aici, seara sub lumina discretă a felina­ relor, se comercializează sentimente. Mai întâi se prăjesc la focul sacru al lunii, apoi se aruncă în recipientele su­ fletelor rămase goale. Se face plinul şi nevoia trupului în suferinţă se potoleşte. ­ Dv., doamnă, treceţi des pe aici? ­ Numai când mă cuprinde anxietatea. ­ Vraja sufletelor din parcarea personală a expirat? ­ Întrebarea îmi încalcă imunitatea proprietăţii. ­ Trec refuzul la „misterele femeii”! ­ Mai cunoaşteţi şi alte mistere? Că tot veni vorba… ­ Stimată doamnă, faptul că v­am întâlnit şi purtăm o convorbire atât de interesantă prin diversitatea su­ biectelor, ar mai fi încă un mister. ­ Ha, nu e mister , domnule, e o întâmplare! ­ Şi întâmplarea cine a pus­o la cale? Pentru că nu există cauză fără efect… ­ Soarta! ­ Ei, soarta! Această doamnă e soră bună cu Întâm­ plarea… ­ Nu! Mai întâi îţi iese în cale cineva din Întâmplare şi numai după aceea te ia Soarta în primire. ­ Şi care va fi Soarta noastră, doamnă, întâlniţi din Întâmplare? ­ Soarta căutătorilor de înălţimi. Urcă Everestul, ca să privească pământul de la înălţime, iar la coborâre, În­ tâmplarea le rupe coarda şi­i prăbuşeşte în hău! ­ Sumbră premoniţie! Şi eu care­mi făceam vise… ­ Eu, domnule, rămân cu picioarele pe pământul plin de minereuri aurifere. N­am să le extrag niciodată dar e suficient să le ştiu acolo, sub parcarea mea cu su­ flete din suflete. ­ Auziţi? Cântă o privighetoare în parc! ­ Îmi place că aţi s imbat subiectul. ­ Nu eu. Privighetoarea! ­ Mai sunt şi întâmplări fericite care­ţi încântă su­ fletul. Prea ne îndepărtasem de simplitatea vieţii. ­ Mai rămâne o întrebare: privighetoarea cântă de fericire sau de foame? ­ Nu. Cântă că există, domnule! ­ După raţiunea dumneavoastră, doamnă, noi, oa­ menii, vorbim acum pentru că existăm! ­ Şi nu­i de ajuns? ­ Nu m­am gândit. Eu căutam altceva. De ce exis­ tăm?

Pag. 55

­ Ca să vorbim, domnule. ­ Cunosc dictonul: „Vorbesc – exist!” ­ Şi nu e mulţumitor? ­ Dar mai sunt o sută de întrebări apărute o dată cu existenţa! ­ Ia exemplu de la pasărea aceasta, domnule!

Cântă! Cântă şi­ţi vei găsi pacea sufletească. ­ Da? Dar dumneavoastră de ce aţi ieşit în parc? Nu vă ajungeau sufletele din parcare? ­ Nu. Aveam nevoie şi de o privighetoare…

Pasărea măiastră în triluri, îşi revărsă din nou cân­ tecul peste liniştea parcului aproape pustiu la ora aceea de seară. Cei doi veniţi aici să­şi mângâie şi să­şi sterili­ zeze sufletele de toxinele unei zile de metropolă, amu­ ţiră. O vietate înaripată îi cobora din stratosfera problemelor omeneşti aflate în suferinţă. Pământul de­ venea din nou leagănul miliardelor de vietăţi, fiecare cu mijloacele sale de supravieţuire, prin pricepere nativă. ­ Domnule… ­ Ione… ­ Nu, te rog, nu vreau să ştiu cum te numeşti. Sun­ tem doi oameni oarecare, din cei 7 miliarde existenţi pe pământ. Şi mai fiecare se întreabă ce­i cu ei pe aici…

­ …Prin parc! ­ Mulţumesc de completare! Am fi putut să ne ser­ vim ipoteze existenţiale până la miezul nopţii. De ce existăm, de ce suntem mereu nemulţumiţi, unde ne ducem după…, literatura este doldora de întrebări şi răspunsuri ipotetice. ­ Acum, doamnă, n­o să­mi spuneţi că o privighe­ toare, care ne­a întrerupt colocviul, mult mai puţin do­ tată decât omul, ne­a des is o ii şi mintea. ­ Nu dar ne­a impus o clipă de tăcere. S­o ascultăm. Şi cât am tăcut, problemele noastre de viaţă nu au mai existat! ­ Aveţi dreptate,Doamnă, fără nume, după cum vi e voia, parcă cineva ne­a desprins de pământ …El a con­ tinuat să­şi vadă de rotaţiile lui, iar noi am rămas sus­ pendaţi în eter, sub vraja unui cânt de privighetoare! ­ Asta înseamnă, domnule, membru al celor 7 mi­ liarde de homoizi, că există un spaţiu spiritual fără su­

Pag. 56

ferinţă, în care sufletul omului pluteşte liber de trupul său plin de angoase! ­ O fi, că prea o spuneţi cu convingere! Numai că omul, odată desprins de pământ să asculte privighe­ toarea, la încetarea ciripiturii cade în propria­i piele, din spaţiul uitării de sine… Să nu ne amăgim cu o linişte din spaţiul virtual al unei păsări cântătoare. ­ Eu, domnule, prefer să mă amăgesc, decât să mă torturez ca dumneata, în căutarea sensului de negăsit. ­ Amăgirea aceasta e un fel de haşiş spiritual… ­ …Recomandat tuturor nemulţumiţilor de starea lor naturală. ­ Naturală dar curioasă! Nu consum adormitoare de gândire. Vreau să ştiu! ­ Şi v­aţi propus să aflaţi de la mine… ­ Voiam doar opinii, doamnă, sau căutam un cântec de privighetoare…Femeile au acest dar…Te pot face să uiţi că exişti… ­ Leacuri ancestrale din gama buruienilor de leac… ­ Aţi pus punctul pe i! Rămâne să­l puneţi şi pe „Da”, dacă mi­i permis să arunc o propunere… ­ Sunt agenţii specializate unde vă puteţi adresa cu o asemenea dorinţă, pentru care omul a fost alungat din Eden. ­ Nu mă gândeam la ce v­aţi gândit că aş fi gândit.

Tocmai după ce mi­aţi oferit o seară interesantă şi poate unică. Cine ştie dacă măria sa Întâmplarea ne va mai pune vreodată faţă în faţă! ­ Panta rei, domnule necunoscut, şi dacă curge spre undeva, întoarcerea e imposibilă… ­ Poetic gândind, steaua întâlnirii noaste a căzut.

Ne­a luminat o clipă întorto eata cale şi s­a prăbuşit în haos. Nici privighetoarea nu se mai aude… ­ Semn că trebuie să ne întoarcem la casele noastre.

Nu­i aşa, domnule? ­ Da, la casa sufletului nostru hoinar! Dintr­un spa­ ţiu empatic, la un pas de aventură… ­ Viaţa, prietene domn, e o aventură perpetuă, un cal nărăvaş. Dacă îl ţii bine în frâu, sare peste orice ten­ taţie. ­ Nu de frâu aveam nevoie în această înserare… ­ Ci de un cântec vrăjitor de pasăre măiastră, aş adăuga eu, intuindu­vă nemulţumirea. * Un cântec insistent cu decibeli o sută, mă smulse violent din visare. Ceasornicul îşi făcea datoria. Lumina zilei inundase şi colţurile cele mai întunecoase ale dor­ mitorului. Cine o fi fost necunoscuta ce­mi colindase prin somn ca la dânsa acasă? Casă plină cu suflete! Şi dacă avea aşa o companie numeroasă, ce mai căuta în parcul dătător de linişte? Hei, femeia, femeia, femeia! O fi fost de la vreun ONG alinător de suflete zbuciumate!

Luptătoare anti eutanasierea câinilor? Protestantă con­ tra gazelor de şist? Pro sau contra exploatării aurului de la Roşia Montantă? Nu, că nu adusese vorba decât tan­ genţial. Dimpotrivă, toate aceste frământări din socie­ tate o alungaseră din parcarea ei cu multe suflete…

Cine o fi fost această doamnă, care­mi tulbură noc­ turna?

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Ioan MITITELU

Câte ceva despre răzeşii din Curseşti

C

red că ar trebui să desluşim onorabilului ci­ titor al acestei cărţi de ce cartea se numeşte Curseşti, Neamul Petrileştilor, aceasta fiind poate ce dintâi datorie a noastră, a celor care ne­ am aplecat asupra istoriei acestui sat ce a urmat de­a lungul istoriei un drum aparte un drum al oa­ menilor stăpâni pe soarta şi pământul lor, un sat de oameni aprigi care nu au cunoscut în veci stă­ pânirea boierească. Până în 1799 răzăşia Curseşti cuprindea o suprafaţă de câteva mii de hectare şi era stăpânită de două familii răzăşeşti: familia Pe­ trilă şi familia Mâţă. Ce s­a întâmplat între1799 şi 1816 au fost fapte tipice al fărâmiţării în timp a mo­ şiilor stăpânite de răzeşi şi pentru a­l înţelege mai bine să urmărim ce spune despre a doua împărţire în cartea sa Valea Racovei cercetătorul Dan Ravaru. „La 11 februarie 1816 are loc o împărţeală a moşiei Curseşti… Tot pământul Curseştilor a fost împărţit în ve ime pe 5 „bătrâni”apoi numai pe doi: Petrileştii, partea care a rămas în stăpânirea răzeşilor şi Mâţeştii partea care a trecut în proprie­ tatea logofătului Costa e Ghica…” (Dan Ravaru, Valea Racovei, pag. 157). Înainte de a intra în miezul problemei aş vrea să scriu câteva rânduri despre răzeşi în general şi despre cei din Curseşti în special. Consider că în general există o viziune falsă nu numai asupra pro­ venienţei răzeşilor ci şi a existenţei vieţii ră­ zăşeşti. Majoritatea românilor cad în mrejele unor autori de doi bani sau a unor aşa zise filme istorice şi cred că domnitorul după vreo bătălie victorioasă bucuros de izbândă strângea o ceată din cei care s­ au distins în bătălie şi în loc de medalii, care nu se inventaseră pe atunci, le dădea fiecăruia nu ceva pământ să­l aibă de plugărie ci o ditamai răzăşie, adică o moşie pe care s­o aibă ca moştenire în veac.

De aici începe noaptea informărilor noastre despre răzeşi. Cred că nimic nu este mai fals decât această percepţie alimentată de­a lungul timpului şi de personalităţi cu nume grele.

Deci cu alte cuvinte am putea crede că dom­ nitorul pur şi simplu înfiinţa prin uric domnesc o Cooperativă agricolă de producţie, proprietatea asupra pământului fiind de grup, în care se mun­ cea în devălmăşie, iar produsul muncii se împărţea naiba mai ştie cum fiindcă ziua/muncă s­a desco­ perit de abia pe timpul „socialismului victorios” la oraşe şi mai ales la sate! Sau poate le dădea la fie­ care delniţe individuale, îi mângâia pe creştet să fie cuminţi şi să se mândrească peste timp cu nu­ mele de răzeş. În ipuiţi­vă ce gâlceavă s­ar fi iscat într­un asemenea caz fiindcă fiecare ar fi vrut bu­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

cata lui de pământ să fie mai mare, şi potrivit firii românului căruia totdeauna i se pare că găina ve­ cinului e mai grasă şi nevasta mai frumoasă, i s­ar fi părut că pământul veci­ nului este mai bun sau mai bine aşezat pe lângă ape şi tot aşa mai departe de se ajungea la păruială şi jalbe în pro­ ţap la dom­ nie până ce

domnul s­ar fi săturat de hazul lor şi ar fi dat moşia cu tot cu jălbari unui boier de la curtea sa. Ar fi fost ceva normal ca unii beţivi sau mai puţin harnici să fi cedat altora pământul şi praful s­ar fi ales de toată răzăşia atât de frumos instituită de domnitor şi cădelniţată cu tămâie de mitropolit. Haida­de domnilor, doar nu mai suntem copii ca să credem asemenea bălmăjeli în ceea ce priveşte apariţia ră­ zăşiilor.

Nu­i aşa că pare cel puţin ridicolă această vi­ ziune asupra originii răzeşilor?

Când am pornit să scriu împreună cu scriito­ rul Constantin Huşanu despre răzeşi am sperat ca să găsesc izvoare scrise despre această categorie socială din ve ile ţinuturi ale Moldovei, o cate­ gorie socială foarte importantă pentru arhitectura de atunci a statului deoarece puterea militară a ţării se baza în afară de oastea curtenilor domneşti, pe steagurile de călărime formată din răzeşi. Şi din start a trebuit să mă lovesc de aceleaşi probleme pe care le au istoricii când vor să facă vreun studiu asupra societăţii româneşti de dinainte de 1200 sau

iar pentru perioade mai apropiate de zilele noas­ tre.

Se pare că unul din blestemele cele mai crunte care ne­au apăsat mereu de­a lungul veacurilor a fost acela să nu scriem nimic despre noi. Sau poate dacă s­a scris ceva în generaţia următoare s­ a aprins focul cu pergamentul respectiv şi în felul

Pag. 57

acesta praful Ĺ&#x;i pulberea s­a ales de orice izvor scris al istoriei noastre. Se pare cÄ&#x192; singurele documente care ne puteau da o oarecare viziune destul de seacÄ&#x192; de­o inconsistenĹŁÄ&#x192; vecinÄ&#x192; cu lipsa acutÄ&#x192; de informaĹŁie asupra societÄ&#x192;ĹŁii noastre din timpurile acelea au fost Ĺ&#x;i mai sunt ĂŽncÄ&#x192; documentele privi­ toare la daniile sau vânzÄ&#x192;rile de terenuri agricole. Ă&#x17D;nsÄ&#x192; tocmai acestea cÄ&#x192;deau cu precÄ&#x192;dere ĂŽn seama focului când se s imbau stÄ&#x192;pânii ĹŁÄ&#x192;rii pentru a nu se putea demonstra dreptatea unora ĂŽn faĹŁa diva­ nului domnesc.

Unul din poeĹŁii vasluieni care acum a rÄ&#x192;posat ĂŽntru Domnul spunea cândva cÄ&#x192; Ĺ&#x;i ĂŽnaintaĹ&#x;ii noĹ&#x;tri au scris despre viaĹŁa lor dar au scris pe apele râu­ rilor, pe albul norilor Ĺ&#x;i pe frunzele verzi ale copa­ cilor. Râurile s­au dus ĂŽn mare amestecându­se apoi cu oceanele, norii au plecat spre cele zÄ&#x192;ri slo­ bozindu­i conĹŁinutul Ĺ&#x;i dispÄ&#x192;rând, frunzele copa­ cilor au cÄ&#x192;zut toamna pe pÄ&#x192;mânt, putrezind apoi.

Iar noi rÄ&#x192;mânem mereu ĂŽntrebându­ne, cine sun­ tem? De unde venim? Cine a fost ĂŽnaintea noastrÄ&#x192; aici? Cum trÄ&#x192;iau? Care era organizarea societÄ&#x192;ĹŁii? Ĺ&#x17E;i iar spunem o ând: â&#x20AC;&#x17E;Ferice de poporul care

are istorie scrisÄ&#x192;!â&#x20AC;? Aceste popoare sunt puternice Ĺ&#x;i vor ďŹ mereu trÄ&#x192;gându­Ĺ&#x;i seva din acele manus­ crise ve i, din bu ereala unor necunoscuĹŁi care

Pag. 58

s­au aplecat ĂŽn timpurile strÄ&#x192;ve i asupra uneltelor de scris Ĺ&#x;i au lÄ&#x192;sat semne desluĹ&#x;ite ĂŽn care spun cum au dÄ&#x192;inuit ei peste veacuri. BineĂŽnĹŁeles cÄ&#x192; pe locul ĂŽntâi ĂŽn lume se situeazÄ&#x192; poporul evreu a cÄ&#x192;rui istorie ĂŽmbinatÄ&#x192; cu motive mistice au dat lumii trei religii, mozaicÄ&#x192;, musulmanÄ&#x192; Ĺ&#x;i creĹ&#x;tinÄ&#x192;, dar cartea de bazÄ&#x192; a lumii Biblia este ĂŽn primul rând istorie, istorie care constituie fundamentul oricÄ&#x192;ror ĂŽncercÄ&#x192;ri de a li se contesta existenĹŁa pe te­ ritoriile lor din veac.

SÄ&#x192;rmanÄ&#x192; Ĺ&#x;i sÄ&#x192;racÄ&#x192; istorie mai avem când ne bazÄ&#x192;m doar pe cioburi din oalele sparte cândva sau pe alte artefacte descoperite pe dealuri. Tra­ gem niĹ&#x;te concluzii uneori pripite sau repetÄ&#x192;m pa­ pagaliceĹ&#x;te ce au considerat unii cÄ&#x192; aĹ&#x;a a fost. Ce cercetÄ&#x192;ri s­au fÄ&#x192;cut de exemplu dupÄ&#x192; ce s­a desco­ perit la CurseĹ&#x;ti ĂŽn locul numit StandoalÄ&#x192; cel mai mare tezaur de monede romane de aur din ĹŁarÄ&#x192;?

S­au fÄ&#x192;cut ceva procese verbale, monedele au fost luate la BucureĹ&#x;ti Ĺ&#x;i atât. Ce a fost oare pe locul acela pe timpul romanilor? Cine putea ďŹ atât de bogat ĂŽntr­o zonÄ&#x192; aparent lÄ&#x192;turalnicÄ&#x192; presupuselor drumuri comerciale? Ce neamuri trÄ&#x192;iau pe acolo?

Potop de ĂŽntrebÄ&#x192;ri nici un rÄ&#x192;spuns. Ĺ&#x17E;i iar, Ĺ&#x;i iar ne rÄ&#x192;sunÄ&#x192; ĂŽn cap ca un clopot vor­ bele profetice: â&#x20AC;&#x17E;Vai de poporul care nu are istorie!â&#x20AC;?.

AĹ&#x;a este, un asemenea popor nenorocit trebuie de ďŹ ecare datÄ&#x192; sÄ&#x192; ďŹ e la mila strÄ&#x192;inilor, dar ceea ce este mai grav e cÄ&#x192; reprezentanĹŁii ĹŁÄ&#x192;rii ajunĹ&#x;i ĂŽn posturi mari sÄ&#x192; se poarte precum strÄ&#x192;inii ĂŽn propria lor ĹŁarÄ&#x192;. Ca sÄ&#x192; ne putem scrie istoria mÄ&#x192;car de pe la anul 1300 am apelat la vecinii noĹ&#x;tri unguri, polo­ nezi, turci. Ce s­ar ďŹ ales de victoria de la Vaslui dacÄ&#x192; turcii nu ar ďŹ descris cum au luat bÄ&#x192;taie ĂŽn 1475? Nu am ďŹ Ĺ&#x;tiut niciodatÄ&#x192; de ea. Ei au notat tot iar la moartea marelui domnitor au a iziĹŁionat Ĺ&#x;i sabia lui care se aďŹ&#x201A;Ä&#x192; Ĺ&#x;i azi ĂŽntr­un muzeu turcesc.

La noi ďŹ ĹŁi siguri cÄ&#x192; s­ar ďŹ pierdut. Prin 1992 am auzit cea mai mare ciudÄ&#x192;ĹŁenie pe care o putea scoate un istoric român, zic ciudÄ&#x192;ĹŁenie ca sÄ&#x192; nu spun idioĹŁenie. Se plângea individul cÄ&#x192; ungurii nu vor sÄ&#x192; ne dea Ĺ&#x;i nouÄ&#x192; izvoare scrise despre Transil­ vania de prin anul 1200. Deci ei scriau Ĺ&#x;i noi beam vin spÄ&#x192;rgându­ne ulcelele de cap pentru a gÄ&#x192;si ur­ maĹ&#x;ii cioburile Ĺ&#x;i a reconstitui istoria!

Nimeni poate nu ar ďŹ scris despre acest sat dacÄ&#x192; nu s­ar ďŹ gÄ&#x192;sit niĹ&#x;te oameni inimoĹ&#x;i care sÄ&#x192; se aplece asupra istoriei de aproape 600 de ani ai satului niĹ&#x;te urmaĹ&#x;i ai ve ii familii a PetrileĹ&#x;tilor care nu au vândut peste veacuri nici o palmÄ&#x192; din moĹ&#x;ia lor rÄ&#x192;zÄ&#x192;Ĺ&#x;eascÄ&#x192; pânÄ&#x192; la desďŹ inĹŁarea rÄ&#x192;zÄ&#x192;Ĺ&#x;iilor pe timpul lui Cuza.

Dar sÄ&#x192; lÄ&#x192;sÄ&#x192;m acum aceste ĂŽntrebÄ&#x192;ri, dureroase uneori, ďŹ indcÄ&#x192; oricum ĂŽn cale ne apar altele având Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

în vedere că obiectivul pe care ni l­am propus ini­ ţial a fost ca să discutăm aici despre răzeşi. Şi din start ne poticnim de la prima întrebare firească. Ce era un răzeş? Care era de fapt adevăratul său statut social? Cum suntem oameni şcoliţi, tragem de la căpătâi DEX­ul şi citim: „RĂZÉŞ, răzeşi, s. m. (În evul mediu, în Moldova) ăran liber, orga­ nizat în obşti, care stăpânea în comun pământul satului de care aparţinea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat; moş­ nean; p. gener. ţăran liber, posesor de pământ. – Din magh. részes.” Definiţie care dacă o diseci mai cu atenţie observi că este o tâmpenie cu o înflori­ toare glazură academică. Şi tot în DEX o altă definiţie care pare să se apropie cumva de adevăr: „răzéş (răzéşi), s. m. – Înv., în Mold., ţăran proprietar, boiernaş care apar­ ţinea unei colectivităţi de oameni liberi care nu plă­ teau impozite şi datorau numai sprijin militar. În 1850 erau cam 50.000.”

Aşa după cum vedem, aceste definiţii sunt foarte sărace în definirea acestei clase sociale şi considerăm acesta tocmai din cauza problemei de bază care se pare că apare la orizont: problema proprietăţii asupra pământului. După prima defi­ niţie de mai sus se pare că proprietatea asupra pă­ mântului era a tuturor răzeşilor din sat într­ o ciudată şi veselă indiviziune. Văzându­mă cum mă strofoc să storc vreo câteva răspunsuri de prin ve­

ile hrisoave unii mi­ar spune: ce te doare pe dumneata capul? Răzeşii munceau cu drag şi spor la un loc toată vara, beau, iuiau, făceau nunţi, cumetrii şi totul era într­o idilică simbioză cu na­ tura curată în care trăiau pe atunci fără să le pese de poluarea cu gaze de eşapament, încălzirea glo­ bală, dispariţia balenelor albastre sau de studierea planetei Marte.

Dar eu ca tor omul încăpăţânat mă tot întreb.

Cum se ajungea la această proprietate de grup?

Oare domnitorul dădea la un număr de familii o suprafaţă de pământ şi îi obliga să lucreze totul în devălmăşie? Ar fi o explicaţie puerilă şi de tot râsul curcilor. Firea omului este astfel construită încât mereu doreşte să aibă pentru el şi familia lui din ce în ce mai mult şi atunci s­ar fi ajuns la conflicte?

Dar dacă unul din ţăranii aflaţi în indiviziune voia să plece în altă parte ce făcea cu partea sa din moşia răzăşească? O vindea? Cui? La cei care ră­ mâneau? Sau la un străin venit de aiurea care în felul acesta devenea automat răzeş, nu datorită ge­ nealogiei sau meritelor în lupta pentru domn şi ţară ci cumpărându­şi o delniţă răzăşească? Şi dacă o cumpăra cine naiba îl obliga să­şi pună şi partea lui la de­ vălmăşie dacă el n­ar fi Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

vrut fiindcă Securitatea care a ajutat la colectiviza­ rea agriculturii nu se inventase?

Se spune (tot în prima definiţie) că răzeşul era

: „ ăran liber, organizat în obşti, care stăpânea în comun pământul satului de care aparţinea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat”. Hopaaa, stai aşa că unii înţeleg mai greu, deci era ţăran liber organizat în obşti şi imediat răsare întrebarea: dacă era ţăran liber cine­ l obliga să intre în organica acelei obşti sau să ră­ mână acolo? Ce fel de libertate era aceea? Era cumva ca la celebra colectivizare a agriculturii din ţara noastră? Păi în cazul acesta s­a dus dracului libertatea şi definiţia nu mai face doi bani. Şi colac peste pupăză ni se mai spune că „lucra cu familia lotul repartizat”. Repartizat de cine? De alt răzeş?

Păi acela nu avea exact acelaşi statut ca şi el? Hai că nu mai înţelege omul nimic.

Nu­i aşa că întrebările se înmulţesc şi nicăieri o rază de lumină, nicăieri nu o să găsiţi un răspuns satisfăcător…

Sunt sigur că existau norme sociale pentru convieţuirea în răzăşii, norme cutumiare bine înti­ părite în societate. Dar una din condiţiile de exis­ tenţă a unei norme sociale (lege scrisă sau nescrisă

Pag. 59

– cutumă ­ ) este prezenţa sancţiunii în cazul ne­ respectării normei respective. Şi iar se pune între­ barea: cine supraveghea respectarea cutumei şi ce se întâmpla în cazul încălcării ei? Dacă existau sancţiuni, cine le aducea la îndeplinire fiindcă orice aducere la îndeplinire a unei sancţiuni presupune un aparat specializat de represiune. Exista un ase­ menea aparat de represiune, cum se numea şi în numele cărei autorităţi acţiona? Te ia durerea de cap nu alta!

De exemplu, una din normele cutumiare care este recunoscută de justiţie şi în zilele noastre e aceea că de la Sfântul Dumitru până la Sfântul Gheorghe vitele pot fi păscute peste tot în afară de semănături. Ce se întâmpla dacă răzeşul X era găsit cu vitele pe se­ mănăturile lui Y înafara aces­ tui interval prevăzut în cutumă? Cine lua act de în­ călcarea legii, cine judeca, cine aplica sancţiunea şi cine o aducea la îndeplinire? Sunt câteva reguli bine stabilite în sistemul de convieţuire socială şi neaplicarea lor ar duce la grave prejudicii întregi comunităţi.

Desigur îmi veţi spune dumneavoastră, ca oa­ meni inteligenţi ce sunteţi, că existau divane de ju­ decată dar acestea erau doar în câ­ teva locuri din Moldova şi se ocupau de alte încălcări ale legii cu mult mai grave cum ar fi încălcările de hotar de către megieşi, crime, trădări de ţară, etc.

Deci în cazul acesta pe bună dreptate putem presupune că şi la nivel local existau structuri alese de obşte care vegheau asupra bunei desfăşurări a vieţii în comunitate şi pro­ babil pentru aceste în­ călcări se aplicau sancţiuni precum despăgu­ birea sau amenda (gloaba).

Din cele spuse până acum şi în continuare voi căuta pe cât posibil să demonstrez cu slabele mele mijloace că răzăşia nici într­ un caz nu trebuie în­ ţeleasă simplist doar ca o formă socială şi juridică instituită ad­hoc de către domnitor, o formă năs­ cută din necesităţi obiective de a­şi procura o ar­ mată necesară la nevoie din nişte proprietari devălmaşi, organizaţi astfel pentru o mai bună ad­ ministrare a averii lor, ci trebuie s­o vedem ca pe un principiu diriguitor al întregii vieţi săteşti, pu­ blice şi private.

Unii doar intuiesc aşa ca prin ceaţă că răzăşia a avut peste veacuri o strânsă legătură cu organi­ zarea familială. Eu sunt sigur şi o întăresc aici cu toată convingerea că familia era un element com­ ponent al vieţii răzăşeşti, un element primordial, de bază. Într­o comunitate răzăşească precum cea din Curseşti exista un grup restrâns de familii care

Pag. 60

stăpâneau moşia răzăşească, fiecare familie stăpâ­ nind o anumită suprafaţă delimitată la nivel local numită bătrân (probabil provenind de la un înain­ taş din ve ime).

Aşa că din izvoarele scrise aflăm că moşia ră­ zăşească Curseşti fusese iniţial împărţită pe cinci bătrâni din care până la începutul secolului XIX ră­ măseseră două familii, familia Petrileştilor şi fami­ lia Mâţeştilor fiecare stăpânind câte un bătrân (o suprafaţă de teren definită).

Deci nu ne trebuie prea multă imaginaţie ca să ne dăm seama că de fapt acei „bătrâni” nu sunt decât urmaşii unui înaintaş unic ce continuau să stăpânească moşia ce le fusese dată cândva.

Se pare că structurarea aceasta a familiilor pe bătrâni a fost benefică proprietăţii răzăşeşti fiindcă a putut ţine secole întregi moşia întreagă aşa cum era în veac. Bazându­ne pe acest lucru putem pre­ supune că aşa numitul „bătrân” era o noţiune so­ cială complexă în care o grupare în isă de băştinaşi stăpânind propriul lor pământ, grupare în care străinii nu pătrundeau şi nu trebuie să facem prea mari eforturi de imaginaţie pentru a ne în ipui felul de viaţă pe care îl puteau duce fami­ liile acestui sat la prima vedere primitiv în care toţi locuitorii se aveau frăţeşte, unde totul se petrecea sub privegherea bătrânilor, fără tolerarea feţelor străine.

Privind doar în superficial lucrurile, vom vedea în capul fie­ cărei familii pe un părinte, în­ vestit, după cum am spune după legile noastre de acum, cu toate calităţile unui desăvârşit proprietar, după formula moştenită poate iar din dreptul roman (pater familias). Desigur cred că se întâlneau în comunitatea răzăşească destule corespondenţe din organizarea familiei romane.

Totuşi pentru menţinerea nealterate a relaţii­ lor din cadrul fa­ miliei nu găsim în studiile de spe­ cialitate decât descrieri sporadice, unele speculative şi de aceea par bine trase de păr. Por­ nind de la un simplu fapt, acela a împărţirii moşiei răzăşeşti de către cele două familii ne apar în minte iar un roi de întrebări la care vom căuta pe cât po­ sibil să căutăm un răspuns satisfăcător. Vedem din ve ile documente că moşia a fost împărţită pe doi bătrâni. Partea dinspre răsărit a fost vândută de fa­ milia Mâţă lui Costa e Ghica în două etape (1799 şi 1816) iar partea dinspre apus a rămas al familiei Pe­ trilă până la reglementarea agrară din timpul lui Cuza când pe motive de organizare funciară şi impozitare fiecare răzeş a fost înscris cu porţiunea de teren ce i se cuvenea din moşia răzăşească şi s­ a terminat cu devălmăşia în forma în care o ştiam.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Ioan BABAN

ÎNTOARCEREA VENEREI

C

I eva nu i se părea a fi în regulă, nu­şi putea explica de ce îi reproşase Costel, de unde o mai fi apărut şi ăsta, că e o uşuratică, de­ vreme ce a cedat aşa de repede la insistenţele lui, ca şi cum în faţa unui aşa de mare necunoscut, şi era ceea ce a urmat o surpriză de proporţii, îţi mai pui întrebări absurde, dar asta nu avea, cel puţin în momentul acela, cine ştie ce importanţă.

Oricum situaţia, deşi absolut nouă, devenise in­ suportabilă şi nu mai putea continua; şcoala unde intrase ca pentru un experiment, mai cu­ rând îi în idea drumurile decât i le­ar fi des is.

Ce să facă ea ca sudor, ce meserie mai este şi asta pentru o fată? să meargă undeva pe un şantier naval, într­o lume necunoscută, departe de locu­ rile natale? se simţea totuşi legată, deşi, la drept vorbind, nu­şi amintea unde anume le­a văzut, numai întâmplarea i­a scos în faţă meleagurile acestea, că putea să poposească pentru ce urma să fie, oriunde…

Era supărată într­un fel şi pe Rada; cea mai apropiată colegă a ei îi făcuse cunoştinţă cu acest Costel, atât de bleg, de nehotărât şi

iar destul de puţin înfigăreţ, încât, atunci când a strâns­o prima oară în braţe, la vreo două săptămâni, de când se cunoscuseră, şi a vrut s­o sărute, ea nu a s iţat nici un gest de ,,apărare”, de teamă să nu renunţe cumva, şi apoi, senzaţia aceea avea în ea ceva cu totul pământean şi nemai­ pomenit de incitant, iar dacă nu­şi punea pro­ blema unui sentiment, faţă de el, de nici o natură, fiindu­i străină o asemenea stare. Acum Rada o ocolea şi nu ştia din ce cauză. Ştia probabil că lu­ crurile au mers cam departe, i­o fi spus ceva Cos­ tel, ori avea bănuielile ei, aşa cum le are orice fată cu simţurile treze, poate prea treze? Poate l­ar fi dorit pentru ea şi regreta că i­a scăpat printre de­ gete şi l­a plasat, fără voia ei, alteia, că doar o sim­ plă cunoştinţă a unei fete cu un băiat nu e obligatoriu să se finalizeze cu o relaţie, să­i zicem, erotică…

Avea totuşi o teamă faţă de cele întâmplate în ultima vreme, dar o emare trupească, dincolo de voinţa ei îi dădea curaj, o ducea întruna acolo de unde nu ar mai fi vrut să se întoarcă, de se şi mi­ nuna de asemenea stare. Se întreba dacă ceea ce trăia se numeşte iubire, aşa cum o înţelegeau unele colege de ale ei, trecute peste pragul acestei nebu­ nii şi cu sufletul şi cu trupul, dar nu era convinsă că fără acest Costel viaţa ei nu are nici un rost, mai precis ceea ce simţea pentru tânărul acesta era ceva nelămurit pe deplin în planul ei sufletesc, aştepta Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

să se limpezească apele? greu de spus. Nu cunos­ cuse până acum nici un băiat, nimeni nu­i vorbise de dragoste, nu stătuse, cum făceau colegele ei, ni­ ciodată la poartă, acolo în satul unde se zice că s­ a născut şi unde a făcut şi câteva clase de şcoală primară.

Mama îi purtase trupul ei mic în pântece, dar ve­ nise de de­ p a r t e , niciodată nu a aflat de unde, şi m u ­

rise la naşterea ei.

A crescut în ograda unui gospodar; el îşi fă­ cuse milă de amândouă, nu s­a îndurat să le lase în drum după toate cele întâmplate, dar când a crescut ceva mai mărişoară, părinţii adoptivi, din lipsă de mijloace de trai, au dat­o la o casă de copii şi acolo a stat ca într­un fel de în isoare mică, ni­ meni nu o întreba de unde vine şi unde are să plece. Se mai ducea din când în când la ,,părinţi”, mai stătea câte un capăt de vară, dar toamna, când începea şcoala, trebuia să se se întoarcă în lumea ei de împrumut. Într­o seară, a venit de la margi­ nea satului, unde se jucase cu nişte copii, cu un vecin cam de seama ei. I­a prins un fel de furtună, ploua tare, şi când a vrut să treacă peste un şanţ plin cu apă, era să cadă, dar băiatul a întins mâna a prins­o de degetele ei subţiri, ca s­o ajute. Atunci a simţit că din mâna băiatului a trecut prin dege­ tele ei un fel de curent electric, de parcă ar fi ars­ o. I­a strâns şi ea mâna convulsiv şi în clipa următoare, obrazul ei era lângă obrazul lui ud şi rece, dar plăcut şi parcă ar fi aşteptat ceva, dar un fulger îndepărtat a luminat cele două feţe şi parcă le­a speriat de ceea ce s­ar fi întâmplat dacă nu erau surprinse de lumina aceea spontană venită din altă lume. Băiatul însă a sărit sprinten de cea­ laltă parte a şanţului şi a dispărut în noapte, iar ea

Pag. 61

a intrat în ograda bunicilor de împrumut şi l­a visat în noaptea ei încărcată de singurătate.

A crezut că se va întâmpla ceea ce urma să se întâmple în seara aceea, în zilele următoare, dar, când s­a întâlnit cu băiatul a doua zi, parcă nu se văzuseră de când lumea. Un timp a stat abătută, aştepta ca el să vină s­o întrebe ceva, dar nu a urmat nimic. ,,Şi acum, ce prostie? ce mi­a venit să­ mi amintesc, neapărat, de acel început de noapte, pe unde ar fi putut trece doar o rază palidă de lu­ mină şi nu un fulger?…” îşi zisese în forul ei inte­ rior. Apoi i­a părut rău că a alungat acel gând, a încercat să­l readucă, dar el era departe, supărat că

fusese respins şi se ascunsese în nişte nori scămoşi, aflaţi parcă la marginea lumii. …Fata aceasta şedea întinsă cu faţa în sus pe patul ei din dormitor şi medita la tot ceea ce i se întâmplase în ultima vreme şi nu ştiu în ce măsură era capabilă să aşeze faptele în ordinea firescului: e bine, e rău, e frumos, e urât, e adevăr, e minciună, ceva din toate acestea era, mai curând încerca să­ şi reprime gândurile. Celelalte fete erau la masă, ei însă nu­i fusese foame şi a preferat să rămână câ­

Pag. 62

teva momente singură, numai cu zbuciumul ei ne­ liniştitor. A în is o ii şi s­a privit ca într­o oglindă imaginară. O ii detaşaţi de trup o vedeau de departe, de undeva, de unde făptura ei înota ca într­o ceaţă, îşi vedea ipul şi îl admira ca şi cum nu ar fi fost al ei.

Părul negru, tuns scurt, aproape băieţeşte, alu­ neca rebel spre partea dreaptă a frunţii, până lângă sprânceană; o ii albaştri erau străjuiţi de gene lungi; nasul mic şi cârn avea şi el o aşezare obraz­ nică; gura avea colţurile puţin coborâte, iar buzele, mereu umede, aveau tendinţa de a rămâne între­ des ise ca să dezvăluie parcă, fără voia ei, şirul de dinţii albi, ordonaţi într­un mod cu totul deosebit; bărbia mică, obrajii cati­ felaţi îi ajustau ipul şi îl aşezau în or­ dinea mai curând a demonicului decât a angelicului, buzele erau totdeauna roşii, mai roşii decât ale fetelor cunos­ cute; ele foloseau deja o armă a ajustării defectelor naturii, din această pricină degajau un aer nefiresc, le stătea rău la vârsta lor cu un asemenea adaos... Avea trup frumos, mai curând mijlocie decât înaltă, dar formele încă nu se aşezaseră, aşteptau trecerea unor ani, nu mulţi, dar necesari pentru ceea ce trebuie să fie un trup de femeie atractiv.

Acum însă avea mijlocul subţire, şoldurile mici iar pieptul se ascundea cu discreţie sub uniforma purtată obli­ gatoriu de trei ori pe săptămână, când avea la şcoală ore de teorie, dar şi în rest purta o salopetă, alte haine nu avea de unde procura. A des is o ii şi a privit o vreme în tavan. Vedea cum odată cu lăsarea serii, albul pereţilor se în idea, devenea din ce în ce mai în­ tunecat până nu i s­a mai distins pre­ zenţa, dar odată cu această trecere, pleoapele s­au în is, o ii au uitat să se mai uite şi totul a intrat într­un spa­ ţiu necunoscut şi într­un timp nedefi­ nit…

II S­a trezit tot atât de neaşteptat. În jur se insta­ lase o linişte deplină, parcă de pe un alt tărâm. Nu a simţit nimic nici când se întorseseră fetele de la masă, nici când se culcaseră. Li se auzea doar res­ piraţia uşoară, toate fiind scufundate într­un somn copilăresc, nevinovat şi odihnitor. Lumina unui bec, de la un stâlp de pe terenul de sport, pătrun­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

dea jucăuşă printre crengile unui plop tânăr; acum, în primăvară, râdea şi el fraged în răcoarea mân­ gâietoare a nopţii. Câteva raze treceau tremurând pe deasupra ei şi se opreau pe mijlocul patului unei fetiţe din clasa a noua; dormea cu faţa spre fe­ reastră. Privea şi ea dar o ii nu se opreau pe vreun obiect anume, ascunse prin un­ gherele dormitorului. Nu se vedeau, dar le bănuia locul, parcă ar fi vrut să­şi verifice privirile, să se convingă că poate desluşi pe întuneric ceea ce nu toată lumea poate vedea. Jocul frunzelor plopului în lumină se proiecta pe peretele opus…

Simţea în trup o vibraţie nedefinită, poate o emare? O vreme a stat cu faţa în sus, cu mâinile sub cap şi a încercat să în­

idă iar o ii, să vadă ce mai e prin inte­ riorul sufletului ei. Cum intenţia aceasta fusese abandonată, ar fi vrut să ştie cât e ora, dar din locul de unde stătea, nu ajun­ gea cu mâna în razele slabe intrate în ca­ meră, ca să poată privi cadranul ceasului.

S­a săltat uşor de pe pat, străduindu­se să nu facă zgomot, dar din acel moment inima a început să­i bată în piept, de parcă ar fi alergat la o sută de metri, la proba de alaltăieri, de la ora de educaţie fizică.

Dacă… era îmbrăcată aşa cum o apucase vremea decuseară, când se întinsese în pat. Şi­a tras cu grijă sandalele şi s­a îndreptat spre uşă, păşind în vârfuri. Un scârţâit uşor a supărat­o, dar s­a liniştit când uşa s­a tras singură în urma ei. În cameră nu se auzea nici o mişcare; era trecut de ora unsprezece şi toată lumea dormea, iar şi portarul trăgea la aghioase în cabina lui, aşa cum îl prinsese somnul cu capul pe o masă… era probabil băut ca de obicei.

A străbătut aleea acoperită abundent de ra­ murile stufoase ale plopilor şi a păşit în stradă, pe trotuar. Mai întâi a privit în lungul străzii, înainte şi înapoi, ca să se încredinţeze că ceea ce face ea nu e văzut de nimeni; nu se desluşea nici o mişcare, era o linişte desăvârşită. Inima i s­a potolit, dar încă o auzea bătându­i în piept mai tare decât îi era necesar. Până la căminul de nefamilişti, nu era de­ parte, cam vreo sută de metri şi a grăbit pasul ca să­i străbată mai curând, privind din când în când în urmă; avea senzaţia că o urmăreşte cineva din umbră. De fiecare dată nu observa nimic şi prindea puteri să continue o aventură netrăită niciodată. A tresărit şi a dat să se întoarcă atunci când la umbra unui plop de lângă Liceul de Construcţii a văzut doi tineri, un băiat şi o fată, lipiţi unul de altul, de parcă ar fi fost unul singur, fără să facă vreun zgo­

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

mot. A trecut repede pe lângă ei, uitându­se în par­ tea opusă, de teamă să n­o cunoască cineva dintre cei doi îndrăgostiţi…

La intrarea în cămin era lumină de la un bec de pe un stâlp de dincolo de stradă şi trebuia să

treacă aleea, de unde se vedea ca în palmă de la orice fereastră. Inima iar i s­a răsculat şi bătea cu putere în sânul stâng zvâcnind, gata­gata să iasă din piept şi s­o ia într­o parte, ca să se liniştească, eliberată fiind de purtătorul ei nesăbuit. La geamul de la camera lui Costel era întuneric; venise pro­ babil de la fabrică, că fusese s imbul doi, şi se cul­ case. Ştia că Nicuşor, colegul lui de cameră, era în s imbul trei, dar asta nu întâmplător, conveniseră ei de la început să­şi aranjeze în aşa fel s imbu­ rile, încât să fie de fiecare dată singuri…

A păşit cu grijă pe scări ca o felină, dar firele de nisip foşneau sub talpă şi îi biciuiau auzul. Avea sufletul la gură, când a ajuns la etajul trei. A tras adânc aer în piept şi a stat pe loc câteva momente, ca să se liniştească. S­a rezemat cu spatele de pere­ tele de pe casa scării, simţindu­i răceala pătrun­ zându­i adânc în oase. A ridicat fruntea, a dus mâna în dreptul inimii şi a în is pentru câteva clipe o ii. Şi­a luat, cum se zice, inima în dinţi şi a bătut uşor în uşă. Apoi şi­a lipit ure ea de pla­ cajul vopsit cu verde, să desluşească ce se petrece înăuntru. O teamă, că s­ar putea ca băiatul să nu

Pag. 63

fie acasă, i­a trecut prin vene ca un fior. A mai bătut odată, dar de data aceea ceva mai tare, încât a tresărit la zgomotul produs şi a privit în lungul holului: ,,dacă în timpul acesta iese cineva dintr­o cameră, ce mă fac?” Nu a ieşit nimeni… în interior se simţea o mişcare, un foşnet uşor, apoi zgomotul produs de mişcarea eii în broască.

Inima fetei îşi amplificase bătăile de o auzea şi­n coaste. Costel era dezbrăcat, numai în iloţi, şi când a văzut­o în prag a rămas prostit, avea pro­ babil impresia că a venit la uşă din pat cu un vis, începuse dar nu se terminase. Se vedea că ar fi dorit să doarmă în continuare, că era buimac de somn, mai mult, fata a avut o clipă impresia că nici nu a cunoscut­o, mai ales că din casă, spre hol, lu­ mina îşi reducea simţitor efectul într­o zonă de se­ miîntuneric, dar când a des is o ii mari, uimirea era evidentă… nu­i mai plăcea jocul? îl cuprinsese o teamă cumplită de ceea ce ar fi putut să se întâm­ ple? e posibil, că nu e de ici de colea să te viziteze o elevă de la o şcoală, oricare ar fi fost ea, pe la mie­ zul nopţii… în sfârşit, lucrurile puteau lua o întor­ sătura nu prea plăcută…

Venera, aşa o ema pe fată, în cele câteva se­ cunde de nedumerire ale lui Costel, a rămas ne­ mişcată lângă uşă, se făcuse mică de tot şi prin minte i­a trecut un vălmăşag întreg de gânduri. Pi­ cioarele îi tremurau uşor, iar mâinile îi transpira­ seră… parcă nu mai avea nici o putere. A vrut să strângă din pumni, dar în degete nu avea vigoare.

O clipă i­a trecut prin cap s­o ia pe scări în jos în goană, dar şi­a reprimat gândul şi a aşteptat ca flă­ căul să ia o poziţie faţă de ceea ce urma. În acelaşi timp şi ea era nerăbdătoare să se întâmple ceea ce se mai întâmplase de câteva ori cu atâta pasiune, că nici nu bănuise vreodată că se poate aşa ceva…

Costel şedea pe pat ca un bleg, aştepta proba­ bil să se dezmeticească după clipele de derută. Nu se aştepta ca fata aceasta să­i bată la uşă în toiul nopţii. I se făcuse oarecum milă de ea, de aceea, după ce a prins­o de mâini, a strâns­o uşor în braţe, dar când a vrut s­o sărute, capul fetei a coborât spre piept şi trupul ei avea tresăriri de durere, că nu se aştepta să fie primită cu aşa răceală. Această atitudine l­a descumpănit pe Costel, iar atunci când a vrut să­i ridice capul ca s­o privească în o i, ea s­a împotrivit… Într­un târziu, când s­a mai liniştit, l­a rugat în şoaptă pe Costel să­i dea drumul să plece la cămin, dar el a reţinut­o strângând­o şi mai tare; apoi, cu mişcări domoale, ca şi cum s­ar fi ferit ca ea să nu­l simtă, a început s­o dezbrace. Ea a s iţat câteva semne de împotrivire, dar curând şi­a dat seama că nu se poate opune, nu avea în mâini nici

Pag. 64

o putere, dar mai cu seamă nu se putea stăpâni, voinţa îi era anulată. Mâinile flăcăului lucrau fe­ bril, din ce în ce mai repede şi stângaci; în tot acest timp, Venera tremura şi o clipă s­a gândit să­l ajute să termine odată… S­a trezit complet goală în patul lui; câteva momente a avut senzaţia că îi trec prin trup valuri întregi de frig. Şi­a tras peste ea pătura ca să se apere, nu numai pentru că o învă­ luise aerul rece, ci şi pentru că îi era ruşine de go­ liciunea ei stingheritoare, dar senzaţia de frig s­a amplificat, şi a început să clănţănească uşor. Şi­a impus să se abţină, dar fără rezultat. Simţea nevoia unei călduri din afara trupului ei, ca s­o apere de ceva la fel de străin. S­a întors cu faţa către Costel, şi­a întins genun ii iar el a primit­o în braţe, a strâns­o cu putere şi a lipit­o toată de trupul lui fierbinte. Trupul ei mic se topise parcă în braţele lui şi dintr­o dată a prins­o un val de căldură…

Apoi totul s­a dus parcă pe un alt tărâm, dispăru­ seră toate din jur pentru ea… ardea cu o flacără iute gustând din paharul plin cu nectarul dulce şi amar, parcă nesecat, de elanul nepotolit al deselor descărcări de tensiuni mereu acumulate, de ener­ gie regeneratoare…

Noaptea îi ocrotea şi îi învăluia în tainele ei…

Uitaseră de timp şi de teamă; la început i­a cuprins pe amândoi. Au adormit târziu, căzuseră parcă se­ ceraţi de somn, nu au auzit ceasul sunând pe la ora cinci când, dacă s­ar fi trezit şi ar fi plecat, ar mai fi putut pătrunde în cămin, fără s­o simtă ci­ neva. Când s­a trezit, soarele bătea în geam. A avut o uşoară tresărire, când a văzut că ceasul de pe masă arăta ora nouă fără un sfert… Costel dormea alături, întors numai pe jumătate cu faţa în sus. Ea era cu desăvârşire goală şi din nou a avut senzaţia că o priveşte cineva de dincolo de perete cu dojană şi a dat să se acopere, dar după ce s­a învelit, a sim­ ţit în trup o căldură copleşitoare şi ar fi vrut să se lase biciuită de răcoarea dimineţii. A stat o vreme cu faţa în sus; gândurile veneau, dar ea făcea efor­ turi mari să le alunge, parcă îi era totuşi indiferent de ce ar fi urmat, vedea şi scenariul, tot de dincolo de pereţi…

La şcoală nu se mai putea duce.

Ca să scape de gânduri a vrut să­l trezească şi pe Costel, ca să se gândească amândoi, dar a re­ nunţat la acest gând. A stat încă o vreme cufundată în sine, gândurile nu conteneau să vină, să zboare în jurul ei ca un stol de fluturi nebunatici, de toate culorile dând târcoale florilor de primăvară… Ce ar fi dacă flăcăul… dar şi­a reprimat cel din urmă gând din dimineaţa aceea… (continuare în numărul viitor) Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Vavila POPOVICI (SUA)

AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIŞ

„Poetul înţelege natura mai bine decât savantul.” ­ Novalis

C

reaţia poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieţii lui, este astăzi prea puţin cunoscută. „Buzduganul generaţiei şaizeciste”, cum l­a numit criticul Eugen Simion, s­a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din judeţul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă şi tisă, cu cerbi, căprioare, râşi, cocoşi de munte şi alte ari­ pate, cu furtuni şi încremeniri…”, după cum nota scriitorul ar­ geşean Vladimir Streinu. Fiul învăţătorilor Eugen şi Ana­Profira, Nicolae Labiş a început şcoala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat şcoala într­o comună de lângă Câmpu­ lung­Muscel, iar în 1945 s­a întors cu familia acasă.

A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, şi la 16 ani în Viaţa Românească din Bucureşti, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel naţional ţinută la Bucureşti, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu şi Tudor Ar­ ghezi. În ianuarie 1952 a fost luat din sânul familiei de către corifeii regimului şi transferat la liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, în deosebi pentru discuţii literare în spiritul vremii, iar la 15 septem­ brie 1952 a intrat la şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti, şcoală organizată după model sovietic.

Partidul avea nevoie de scriitori care să construiască o nouă lite­ ratură, comunistă şi revoluţionară. Printre profesorii lui de la Școala de Literatură au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu şi Camil Petrescu. Acolo fiind, în inima aşa zisului oraş al construc­ ţiei noii societăţi cu o nouă ideologie, adus în „Fabrica de scrii­ tori”, inspirat numită de scriitorul piteştean Marin Ioniţă, fost şi el elev al acestei şcoli, trebuia să muncească în spiritul cerut şi cu­ rând, tânărul a îmbrăţişat pe deplin, dar pentru scurt timp, ideile regimului comunist de guvernământ, aducându­i laude într­un număr de poezii. În timpul celui de al doilea an de şcoală, el devenise chiar un lider de opinie şi o stea în cadrul unicului partid. În februarie 1953 însă, a fost acuzat de „abateri de la moralitatea şcolii şi dis­ ciplină”, în primăvara anului 1954 fiind propus pentru expulzare din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).

Stela Covaci ­ soţia prietenului lui Labiş, mărturiseşte: „Tâ­ nărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, în­ cercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise”.

Valorile perene ale literaturii române la care s­a raportat Labiş au fost Mihail Sadoveanu şi Mihai Eminescu, în încercarea de redefinire a propriei voci poetice. Admirându­l pe Sadoveanu, i­a făcut un frumos portret: „ E­n faţa mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pâcle şi plini de­nseninări; o albă înflorire de vişini în livadă, minunea licăririi unei zări. Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, şi­ntr­însul anii proaspeţi cu toţii s­au păstrat… ”. În iunie 1954, deci la absolvirea şcolii, a fost angajat de către

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

“Când ne amintim de Labiş, să ne amintim de minunatul său poem „Moartea căprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vânătorii, poem în care Labiş se desparte de copilărie, trecând spre adolescenţă, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viaţa de moarte.

Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârşit de lume, peisajul secetei şi al morţii de după al doilea război mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. / A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice jocuri”.”

Pag. 65

revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. În­ cepând din toamna lui 1955 urmează cursurile Fa­ cultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, însă renunţă după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viaţa Ro­ mânească din acel an.

Tot în acel an, de ziua lui, aflându­se singur într­un hotel, scrie poezia Am douăzeci de ani: „Am douăzeci de ani şi mă exprim. / Într­o odaie de hotel, spre seară / Stăm împreună cei ce ne iubim / Înfioraţi de iarna de afară. / De ce să mint, prietenii mei nu­ s, / Dar vuiet la fereastră dă târcoale… / Închipui­ rea­mi numai, v­a adus / Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ Dau un ospăţ, am douăzeci de ani”. Avea dreptate filozoful Kierkegaard când spunea că poe­ tul este „o fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele şi ţipe­ tele le scapă, sună ca o muzică frumoasă”. Începând din primăvara anului1956, în Unga­ ria s­au produs evenimente importante. În anumite cercuri, în Uniunea Scriitorilor, dar şi in presă au în­ ceput să apară critici din ce în ce mai vehemente la adresa Regimului, iar în toamna aceluiaşi an, popu­ laţia Ungariei s­a răsculat împotriva regimului Co­ munist. Revoluţia, chiar dacă a fost înfrântă, a avut o importanţă deosebită pentru întregul mers al isto­ riei din această parte a lumii, culminând cu eveni­ mentele din 1989, care au adus răsturnarea regimurilor comuniste din sud­estul Europei. În tot acest timp al anului 56, a avut loc trezirea completă a lui Labiş el dându­şi seama de adevărata situaţie a ţării, a întregului lagăr comunist. Întrucât Securi­ tatea la noi era „mâna de fier” a partidului, îm­ preună, partidul cu securitatea, au reuşit să ţină în frâu evenimentele din ţară. Labiş scrisese nişte poe­ zii care au apărut în Ungaria, traduse în limba ma­ ghiară. Se spune că şi pe patul de moarte a fost întrebat cine îi tradusese poeziile şi cine le trecuse peste graniţă. Ce n­a ştiut Labiş, sau nu a vrut să ţină cont de faptul că „libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, după spusele scriitorul Albert Camus.

Ecourile evoluţiei din Ungaria au fost auzite şi de studenţii din ţara noastră, de la Timişoara, Cluj, Bucureşti, Braşov şi Iaşi, ei solidarizându­se cu cei din Ungaria. Apăruseră foi volante şi inscripţii de solidaritate în anumite oraşe ale ţării, apoi s­a tre­ cut la iniţierea unor adunări şi mitinguri, dintre care cel mai mare s­a organizat la Timişoara. Au fost arestaţi în ţară mii de studenţi, anchetaţi, unii şi con­ damnaţi. Oamenii puterii s­au folosit de acest prilej pentru a lichida pe toţi adversarii regimului, chiar dacă nu au avut legătură cu revoluţia din Ungaria.

Tot Stela Covaci, una dintre puţinii martori

Pag. 66

care se mai află în viaţă, a dat multe amănunte în le­ gătură cu moartea poetului şi a declarat: „Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nes­ crise, nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cer­ cetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare « de interes naţional ». Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându­se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neîn­ duplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le­ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea”.

De asemenea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Imre Portik, în memoriile sale pos­ tume, apărute abia în anul 2005, scrie: „Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale ne­ supunerii”. În noaptea de 9­10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiş s­a dus la restaurantul Capşa, apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară şi despre care nu se ştie dacă nu a avut de jucat un rol în această „piesă”.

Labiş a fost împins din spate de către o persoană, îmbrâncitura l­a proiectat pe grătarul dintre va­ goane, a căzut cu capul pe caldarâm, măduva spi­ nării i­a fost secţionată. Trupul fiindu­i paralizat, la spital mai era conştient, dar chirurgii nu l­au putut salva. Acolo, a şoptit un poem prietenului său Aurel Covaci, importantă mărturie a morţii sale: „Pasărea cu clonţ de rubin / S­a răzbunat, iat­o, s­a răzbunat. / Nu mai pot s­o mângâi. / M­a strivit, / Pasărea cu clonţ de rubin, / Iar mâine Puii păsării cu clonţ de rubin, / Ciugulind prin ţărână, / Vor găsi poate / Ur­ mele poetului Nicolae Labiş / Care va rămâne o amintire frumoasă...”

Despre acele zile de coşmar, vorbeşte sora lui Lae (aşa îi spuneau prietenii şi cei din familie) ­ Mar­ gareta Labiş: „Anunţat telegrafic, tata a venit ime­ diat direct la spital şi timp de 11 zile şi­a îngrijit copilul cu o tărie rar întâlnită, înfruntând nesomnul, oboseala şi suferinţa. Fusese chemat la Comitetul Central al partidului, unde a suportat reproşuri ne­ meritate. S­ar fi cuvenit ca el să le facă, deoarece îi fusese luat copilul fără să i se asigure o locuinţă. A răbdat fără să scoată o vorbă”. În ultimele clipe ale vieţii lui Lae, Margareta a intrat din nou în salon şi a relatat acele momente: „La micul aparat de radio de pe noptieră se auzea destul de tare romanţa „La umbra nucului bătrân”. Am încercat să dau mai încet ca nu cumva aluziile textului să­l întristeze. A strigat, aproape, la mine: „Nu, nu, nu închide,

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

lasă...”. Avea ochii închişi şi buzele roşii aproape aprinse de temperatură. După ce s­a terminat melo­ dia, a avut imaginea plaiurilor natale cu fâneţele în­ florite în plină vară. Numea pe rând toate florile de câmp, le admira culorile şi parfumul. După o mică pauză, a continuat: „Viaţa este atât de frumoasă numai dacă ştii s­o trăieşti”. Simţind parcă deodată fiorul iernii, a deschis ochii, şoptind: În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneşi/ Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri/ Şi caprele de munte...”

Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineaţa, a murit.

Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s­au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulţi scriitori proeminenţi au citit şi poemul său Moartea Căprioarei. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin faţa mor­ mântului lui Mihai Eminescu.

Unii contemporani sau martori oculari susţin că ar fi putut fi vorba de un asasinat politic, dat fi­ indcă în acea perioadă nu era „în relaţii cordiale cu Securitatea”. Talentul excepţional al lui Labiş a pro­ vocat invidii pe măsură, în rândul colegilor, dar şi în cele ale oficialităţilor, care se temeau de viziunea sa, de scrierile sale şi era urmărit pas cu pas, el măr­ turisindu­i acest lucru surorii sale Margareta. Labiş se trezise din „fumul” comunismului, îşi dăduse seama curând de poluarea în care se trăia şi de pe­ ricolul care ne pândea, fiindcă aşa sunt poeţii, de cele mai multe ori – vizionari. Într­un articol am găsit scris: „Nu are importanţă că Labiş era sau nu beat, temă recurentă de discuţie, el ar fi avut aceeaşi soartă, dacă acceptăm că a fost îmbrâncit”. Stela Co­ vaci afirmă cu certitudine că Labiş a fost „lichidatʺ de Securitate. Părerea ei se bazează pe campania or­ chestrată de Securitate, atât printr­o supraveghere continuă a poetului de către agenţii ei, cât şi prin in­ termediul unor colegi sau profesori scriitori, care îl criticau în toate împrejurările pentru comportamen­ tul lui rebel şi pentru poeziile lui neconforme cu doctrina realismului­socialist.

Dar, personal, nu cred că adevărul va fi aflat vreodată, fiindcă Securitatea lucra „cu mănuşi”, oa­ menii ei erau şcoliţi după ultima „tehnologie” a cri­ mei. Lucrau psihologic, aflau punctele slabe ale individului şi loveau în punctul cel mai slab. Nu cred că le­a fost greu să lovească un adolescent cu­ prins de efuziuni tinereşti, fiindcă la 21 de ani, Ni­ colae Labiş era un adolescent, un adolescent genial.

Despre adolescenţă scria Marquez că este vârsta ma­ rilor valori, când se produc erupţii vulcanice, „când ai revelaţii de o intensitate cu care nu te vei mai în­ tâlni. Apoi eşti tânăr, intri în viaţă şi guşti din ea, din amărăciunea şi dulceaţa ei, din înfrângere şi iz­ bândă. Este vârsta la care încă mai poţi să alegi, încă mai poţi prinde trenul spre destinaţia perfectă. Tim­

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

pul nu este, încă, pierdut. Trebuie, doar, să te gân­ deşti bine, trebuie să fii inspirat, trebuie să ai noroc”.

Labiş păşise spre tinereţe, a gândit, a fost inspirat, dar nu a avut norocul de a putea merge pe drumul pe care ar fi vrut, fiindcă nu i s­a permis… Protipen­ dada comunistă care se credea „zeitate” când afla de la informatorii securităţii că individului îi plac fe­ meile, hotăra: „Să i se dea femeia!” Și i se trimetea femeia; dacă afla că îi place băutura, hotăra: „Să i se dea băutură!” Și i se oferea băutura. Și totul până la „terminarea” individului, căderea lui în mlaştină sau lichidarea fizică. Perfidia şi cruzimea erau tră­ săturile de caracter care se cultivau, încercându­se estomparea trăsăturilor nobile ale poporului român.

Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiş a fost cu siguranţă un ghimpe în coasta regimului. După Revoluţia română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiş este primul poet român disident. [...] El a anunţat o pauză feroce între poezie şi ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a făcut notă din con­ vorbirile sale private, notând că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conţineau prea multe teme voalat anti­comuniste. La data de 03 noiembrie 1956, ni se spune, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capşa, în timpul unei discuţii anti­sovietice privind revo­ luţia maghiară – recentă atunci ­, s­a ridicat şi a re­ citat cu voce tare Doina lui Eminescu, poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reu­ niuni în cursul mişcării studenţeşti în Bucureşti, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase.

Având în vedere popularitatea lui în creştere, un proces ar fi fost incomod”.

George Călinescu scria despre el: „eu nici nu mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl con­ sider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare…” În urma lui s­au editat volumele de care ştiu: Primele iubiri (1956) în care trăirea lirică este in­ tensă, cuprinsă toată „între prospeţimea candorii in­ fantile în receptarea lumii şi conservarea acestei ingenuităţi până la o crispare tragică”; Lupta cu inerţia (1958) în care recunoaşte existenţa compro­ misului, a duplicităţii ori a indolenţei, detestând aceste atitudini ale oamenilor. În poezia Primele iubiri, de exemplu, lirismul confesiv te subjugă: „Azi sunt îndrăgostit. E un cur­ cubeu/ Deasupra lumii sufletului meu / Vin cerbii mei în goană să se­adune / Și către el privirile­şi ţin­ tesc ­ / Un codru nesfârşit de coarne brune / În care mii de stele strălucesc…” sau în poezia Biografie : „Știu eu, mama şi­a zis ca mă nasc într­o zodie bună; / Plinului pântec aşa îi cânta într­o noapte cu lună. /

Pag. 67

Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună. / Știu eu, mama şi­a zis că mă nasc într­o zodie bună…” Nu a scris „mama a zis”, ci „mama şi­a zis”… Genial! În „Lupta cu inerţia”: „Tot ce­am iubit, nicio­ dată / N­am mistuit într­al timpului paşnic trecut. / Tot ce­am putut să privesc / Mi s­a părut din cale afară / De crunt ori Dumnezeiesc ­ / Nu i­am dat voie să moară”, remarcându­se frenezia trăirii poe­ tice a existenţei , ceea ce este AUR în poezia lui Labiş.

Sau, cum vorbeşte George Călinescu despre candoarea lui autobiografică, în versurile: „Mân­ gâie­mi părul. Astăzi mi­i aspru şi sărat, / Aproape­ ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… / De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat, / În zgura de la trenuri scăldat şi­n stropi de mare. / Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin! / Sorb prin pupile lumea şi­ n taină cu auzul, / Nepotolit ca­n faţa paharelor de vin / Ce­mi scapără­n mustaţă stropi limpezi ca hur­ muzul. / Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe­ un ghem, / Tam­tamuri de copite în mine aspre sună / Dar tot mi­e dor de ducă, spre mine încă chem / Acele panglici albe pudrate­n colb de lună.”

Entuziasmul său juvenil a alunecat, conse­ cinţă a îndoctrinării din acea şcoală de scriitori, ex­ primându­se convingător şi naiv în versuri: „…

Viaţa ni se cheamă­n încleştarea / Supremei bătălii pe câmp deschis. / Și­aşa ea ni­i revoltător de scurtă / Ca s­o mai dăm pe lene şi plictis.[…] O clasă ne­a născut – cea proletară ­ / Ea ne­a născut, ori ea ne­a renăscut. / În numele natalei noastre clase / Stârpi­ vom jaf, şi lepră, şi scorbut. […] Suntem în miezul unui ev de foc, / Si­i dăm a­nsufleţirii noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi / In flăcările noastre se destramă.” Dar o minte lucidă, nu avea să se înece în acele mistificări, curând, foarte curând, ade­ vărul relevându­i­se. Și amintesc cuvintele lui Nichita Stănescu: „A venit toamna când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, şi un dor de Nicolae Labiş mă cuprinde şi din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roşu mai mult. Cine ştie? Dacă i­o fi sete şi va veni să­l bea?”

Când ne amintim de Labiş, să ne amintim de minunatul său poem „Moartea căprioarei”, capodo­ pera liricii lui, descrierea vânătorii, poem în care Labiş se desparte de copilărie, trecând spre adoles­ cenţă, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viaţa de moarte. Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârşit de lume, peisajul secetei şi al morţii de după al doilea război mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s­a topit şi a curs pe pământ. / A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciutu­

Pag. 68

rile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice jo­ curi”.

Strofele următoare sunt scene ale vânătorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverbe­ rarea lor în străfundurile conştiinţei copilului. Gra­ daţia evenimentelor şi a trăirilor corespunzătoare este ascendentă, poetul punând accentul pe parale­ lismul stabilit între natură, pe care o înţelege atât de bine, şi vibraţiile sufletului: „Mă iau după tata la deal printre târşuri,/ Şi brazii mă zgârie, răi şi us­ caţi./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vână­ toarea foametei în munţii Carpaţi./ Setea mă năruie.

Fierbe pe piatră/ Firul de apă prelins pe cişmea./ Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea.// Aşteptăm într­un loc unde încă mai sună,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Când va scăpăta soarele, când va licări luna,/ Aici vor veni în şirag să s­adape/ Una câte una căprioa­ rele./ Spun tatii că mi­i sete şi­mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de datini.[…] Sticlea în ochii­i umezi ceva ne­ lămurit, / Știam ca va muri şi c­o s­o doară. / Mi se părea că retrăiesc un mit / Cu fata prefăcută ­ n că­ prioară. / De sus, lumina palidă, lunară, / Cernea pe blana­i caldă flori calde de cireş. / Vai cum doream ca pentru ­ întâia oară / Bătaia puştii tatii să dea greş! / Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, / Ea ridicase capul, îl clătină spre stele, / Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă / Fugare roiuri negre de mărgele. / O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, / Și viaţa căprioarei spre zările târzii / Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna / Când lasă cuiburi sure şi pustii. / Împleticit m­am dus şi i­am închis / Ochii umbroşi, trist stră­ juiţi de coarne, / Și­am tresărit tăcut şi alb când tata / Mi­a şuierat cu bucurie: ­ Avem carne! / Spun tatii că mi­i sete şi­mi face semn să beau. / Ameţitoare apă, ce­ntunecat te clatini! / Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege şi de datini... […] Ce­i inima? Mi­i foame! Vreau să trăiesc şi­aş vrea .... / Tu, iartă­mă, fecioară ­ tu, căprioara mea!Mi­i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mă­ nânc!” „A murit, mărturiseşte tot Stela Covaci, când furios, când sperând, părându­i rău şi iubind cu ar­ doare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele cea­ suri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.”

Spunea cineva despre poezie că este „medita­ ţie şi inspiraţie”, destui oameni fiind cei care medi­ tează, dar puţini cei care sunt şi inspiraţi. Și închei cu cuvintele lui Alexandru Macedonski: „Poetul este un Rege şi i se cuvine un Tron.”

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Maria APETROAIE

„ Lumină din lumină...”

S

ete de albastru”, cartea scriitorului botoşă­ nean, Vasile Popovici, apărută în 2013 la EdituraVIF, cuprinde poeme de dragoste precedate de un cuvânt al autorului şi de două imagini extrem de sugestive pentru mesajul transmis. Prima înfăţişează pere ea într­un spa­ ţiu crepuscular, un colţ de „eden” biblic cu pomul cunoaşterii martor al ispitei împlinite prin pecetea sărutului ce consfinţeşte iubirea. A doua imagine sugerează, în opinia mea „ede­ nul”teluric în care se revarsă cel cosmic, cu Eros şi Thanatos îngemănaţi, omul făcând parte cu împlinirile şi neîmplinirile sale din acest întreg plin de frumuseţe şi eternitate. Între cele două imagini autorul îşi mărtu­ riseşte intenţia, în stihuri sincere, pe un ton familial : „În in această carte iubirii pe pământ!/ Iubiţi­ vă!/ E tot ce­aveţi mai sfânt”!

Este, în fond, clasicul îndemn „Carpe diem” adresat cititorilor de scriitorul de pe plaiu­ rile eminesciene, în care reverberează peste timp ecouri romantice din Lamartine, de pildă din „Lacul”:„O, timpule, te­opreşte! şi voi, grăbite ore,/ Lăsaţi al vostru zbor;/Cruţaţi pe­aceia care voiesc să se adore/Tot timpul vieţii lor!/(...)O, să iubim!

Ne­o spune şi­a orelor emare/şi tot ce e sub cer”...

Prin cele 78 de poeme, volumul apare în ansamblul lui ca o odă în inată iubirii, o pledoa­ rie făcută cu simţire caldă şi sinceră a unui om pen­ tru care iubirea este singurul sentiment sfânt şi etern, temelie de nestrămutat a esenţei vieţii pe pământ. De aceea trebuie trăit cu intensitate, în toate formele lui, căci timpul este neiertător, iar ri­ sipirea şi regretele nu pot să aducă decât surâsul placid al unor amintiri frumoase. Găsim apoi, ex­ primată într­o formă lapidară, o mărturisire „tes­ tamentară” a poetului, ajuns la vârsta maturităţii depline, pentru care ideea de sfârşit iminent care poate crea angoase, obsesii poate fi anihilată prin înţelepciune şi prin frumuseţea sentimentului de dragoste ca un triumf al vieţii. Liantul între inefa­ bilul pământean şi datul divin, dumnezeiesc, este în opinia lui Vasile Popovici iubirea: „Atât te rog/ când eu voi fi sub cruce:/aruncă­ mi nuferi albi/pe ţărna­mbătrânită;/îmi voi păstra credinţa­n veşnicie,/ c­ai fost şi încă mai eşti tăul/ din care ies pe luciul apei/nuferi...nuferi albi”.

Confesiunea din preambulul cărţii încântă prin dezvăluirea intenţiilor unui scriitor de a elogia prin stihuri alese iubirea „...care­ţi înnobilează Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

lăuntricul până la subliminal”, folosindu­se de această oportunitate, ofe­ rită de faţa albă a colii de hârtie, un mut şi sigur confident, că­ ruia i te poţi măr­ turisi în voie, unde te poţi re­ găsi şi poţi retrăi crâmpeie din frământările şi fericirea ce ţi­au fost hărăzite: „...iubirea m­a durut, un durut plăcut pe care l­am întreţinut ca pe focul pe care nu­l do­ reşti stins, stins de tot, ci întreţinându­i arderea, iar dacă şi­a mai bicisnicit vâlvătaia până la molco­ mire”. În acest context „Cartea mea esenţializează dragostea­pasiune, transfigurând realitatea într­o alta, francă, platonică, imaculată, nevinovată, cu­ rată, ideală, altruistă, unde raţiunea pură este in­ compatibilă cu osmoza, nebiruind întotdeauna”, mărturiseşte autorul.

Emigrând într­o lume a începuturilor, poe­ tul Vasile Popovici ne aminteşte în stilu­i jovial ca­ racteristic, în „Inocenţă”despre pere ea originară, frământată şi modelată din lutul serafic, neştiu­ toare de păcat şi se întreabă de unde o fi apărut „ji­ vina alunecoasă” care să le dea atâta...bătaie de cap!?

Periplul său mediatic între operă şi recep­ torul predispus la reflecţie fixează câteva poezii ca repere în care discursul liric îmbină plăcerea măr­ turisirii cu erudiţia magistrului şi experienţa ba­ nală a oricăruia dintre noi: „Mai ştii”, „În stil alexandrin”, „Eu vreau femeia”.

Titlul volumului, „Sete de albastru”, e dat de una dintre poezii. El nu apare doar ca un ele­ ment paratextual, ci cuprinde în simplitatea celor două substantive comune esenţa sentimentului cel mai „uman”, iubirea, văzută ca „panaceul absolut care ne vindecă de Răul Universal”. Setea desem­ nează o stare fiziologică ce ar putea fi stinsă sau ar putea dispărea, firesc, odată cu moartea fiinţei. Dar în iubire ea nu piere, pentru că este împrospătată prin amintirile păstrate ca o efigie a celuilalt sau este dăltuită în piatra crucii. Albastru nu e numai simbolul nemărginirii cereşti, divine, ci şi al abisu­ rilor lăuntrice incomensurabile în care se adună, într­o viaţă de om, speranţe şi visuri, împliniri şi

Pag. 69

dezamăgiri, un paradis al iubirii şi al fericirii prin care devenim „mai buni, mai altruişti”.

Volumul debutează cu poezia „Mai ţii tu minte”. Prin cele patru catrene, ce se constituie în tot atâtea întrebări retorice, se imaginează un re­ member al primilor fiori cu care miticul zburător învolburează mintea şi sufletul protagoniştilor in­ ocenţi, pierduţi în incertitudinea unui hăţiş senti­ mental: „Din largi fioruri s­au desprins porniri rebele/ ca valurile­nvolburate­n neostoi/ şi tot pri­ vind aprinsul ca pe­un foc de iele/ au ars pân’ la cenuşă fiorurile­n noi”? „Gentillesse” este o dis­ cretă oscilare între contingentul familiar, dar limi­ tat şi lumea ficţiunii, a artei, a spaţiului infinit în care totul e posibil, iar darurile promise sunt unice şi inestimabile, excluzând însă...veşnicia. Rezolva­ rea dilemei finit­infinit s­ar putea face printr­o „floare”, amintind de versurile eminesciene „...Eu pe­un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti” din „Floare albastră”. şi astfel, printr­un joc inocent al ruperii petalelor s­ar putea ajunge, cum spune V. Popovici, la descifrarea enigmaticei întrebări, în stil hamle­ tian: „To be or not to be”...Re­ gretul unei neîmpliniri a setei de iubire o re­ găsim în „Povestea fi l e l o r albe”: „Po­ vestea file­ lor albe/ e tot ce­am lăsat ne­ trăit,/ sin­ cope din dragostea care/ în spuza jarului s­a mistuit”, pen­ tru ca „În stilul alexandrin”să eternizeze fie şi prin moarte frumuseţea visului: „iar când veni­va zi, veni­va să murim,/ să bem până la fund din cupa cu venin”. „Sete de albastru” exprimă în esenţă do­ rinţa neostoită a omului de a nu­şi pierde nicicând speranţa şi de a­şi urma drumul „în recăutarea ne­ găsirii”. Uneori îţi trebuie o doză de cinism cu care să ai puterea să ucizi „toate darurile/ izvorâte din fântâni fără fund/nesecate”. În fond, în „Am ucis”...găsim o mărturisire a refulării îndrăgostitu­ lui încercat de frustări sau poate de o raţiune exa­ cerbată: „Am ucis toate îmbrăţişările/ şi iar dragostea maternă am ucis­o;/ eu, cu inima mea de

Pag. 70

piatră/ şi cu dragostea mea zdrobită,/ iar de pia­ tra din sufletul meu”. „Ascunsă dup’ o stea” de­ vine expresia căutării unei himere, a acelui inefabil după care aleargă debusolat orice tânăr visător, iar în „Tu eşti fata”, îndrăgostitul trăieşte iubirea inocentă, juvenilă, într­un cadru bucolic, feeric în care elementele tabloului reprezintă tot atâtea repere ce conduc spre universul lăuntric : „Tu eşti fata după care/am plecat prin risipire/să te caut, să te­adun/”: „Te­am cules din roua ierbii/ (iarba verde de şopârle)/ pe­unde trec/ cu stele­n frunte cerbii/...Îţi curgeau pe faţa­n purpur/ la­ crimi, ­ bucuria regăsirii­/ iară eu, ­cu buze arse­ ,/le­am sorbit cu­atâta sete/ bob cu bob”, încât certitudinea îi poate aduce, în sfârşit, liniştea: „Tu eşti fata­/până astăzi, virtuală/şi morgană, nu abs­ tractă,ci/concretă, cu atâta prospeţime/într­o lume desuetă”. „Şi trupul tău”... sugerează ideea că acesta devine, în numele iubirii, cea mai frumoasă ofrandă: „Şi trupul tău atât de moale/ca zăpada proaspăt ninsă,/ca fulgii zboru­şi poposind,/to­ pindu­se în palma­ntinsă”. În versuri de adâncă delicateţe, la fel ca şi în creaţia populară, se ex­ primă împlinirea erotică a cuplului, definită prin gesturi pline de tandreţe: „Sfielnică şi pură/părea efigie stelară­n infinit./Că am muşcat obraznic/din mărul rumen,/pârguit,/ca fierul roşu/când îl baţi s­ a înroşit;/cerca ceva/să pună, dar nu a izbutit”(„Candoare”). Martorii sunt, în mod firesc, componente ale naturii eterne :„şi te afunzi în iarba necosită încă,/lăsându­te în voia dulcelui sărut,/când, deodată, toate păsările­n luncă/au amuţit ori doar mi s­a părut”(Romantică). Iubirea totală presupune, uneori, dorinţa de cunoaştere absolută a partenerului, dar aceasta ar duce la aplatizarea „hieroglifelor” cu care fiecare suflet îşi scrie identitatea sau iar la o decepţie a celuilat care descoperă „cioburi colorate” în loc de „perle, nestemate”(„Enigmă”). Visul spulberat din „Păca­ tul tău” aduce după sine suspinul exprimat în ver­ suri scurte ca într­o incantaţie în stil popular: „Doar suspinul/ca pelinul/ştie­mi plânsul,/ştie­mi

inul/...Doară dorul/şi izvorul/călătorul,/setea ştie­mi,/curgă, vie­mi”!(„Doară”) iar prin „Descân­ tec” invocă imaginea şarpelui ca expresie a păca­ tului dorit şi trăit tumultuos într­o dezlănţuire carnală a erosului: „Buze fragă, o ii mură,/Să­ţi muşc ţâţă, să­ţi pup gură,/Sân rebel să îţi dez­ mierd,/Printre ţâţe să mă pierd”! În alte poeme, strigătul se domoleşte, semn că pere ea şi­a consumat prin trup şi suflet clo­ cotitoarea şi misterioasa taină, iar acum îşi desco­ peră alte frumuseţi ce par să menţină viu interesul şi dragostea: „Cădea albastru/peste noi,/pe­ntin­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

deri,/peste necuprins;/ardeam/ca macii­n lan,/vÄ&#x192;pÄ&#x192;i,/Ĺ&#x;i soare mult,/cÄ&#x192;dea aprinsâ&#x20AC;?.(â&#x20AC;&#x17E;Ă&#x17D;mblân­ zireâ&#x20AC;?) sau ĂŽn â&#x20AC;&#x17E;Culesâ&#x20AC;?: â&#x20AC;&#x17E;Ĺ&#x;i­mi vine.../Ĺ&#x;i­aĹ&#x;a ĂŽmi vine ca o revÄ&#x192;rsare­n grinduri/Ĺ&#x;uvoi nestÄ&#x192;vilit,/sÄ&#x192; muĹ&#x;c cu po Ä&#x192;/sÄ&#x192;­mi ostoiesc nesaĹŁulâ&#x20AC;?. Ipostaza de ĂŽnger Ĺ&#x;i demon ĂŽn acelaĹ&#x;i timp, drept coordonate antino­ mice ale ďŹ inĹŁei iubite, constituie, ĂŽn fond, acel â&#x20AC;&#x17E;nervâ&#x20AC;? â&#x20AC;&#x17E;dureros de dulceâ&#x20AC;?, atât de râvnit de cine nu vrea ca tot ce a fost visat Ĺ&#x;i dorit sÄ&#x192; se conver­ teascÄ&#x192;, la un moment dat, ĂŽntr­o banalitate placidÄ&#x192; Ĺ&#x;i nesuferitÄ&#x192;:â&#x20AC;&#x17E;Te voi culege/ĂŽn mÄ&#x192;nun i de primÄ&#x192;­ veri,/cum noaptea/ĂŽĹŁi culege­un cer de stele,/sÄ&#x192; ďŹ i Ĺ&#x;i ĂŽngerul/Ĺ&#x;i demonul printre luceferi,/sÄ&#x192; ďŹ i Ĺ&#x;i de­ monul/Ĺ&#x;i ĂŽngerul trÄ&#x192;irii meleâ&#x20AC;?(â&#x20AC;&#x17E;Demonul angelicâ&#x20AC;?). â&#x20AC;&#x17E;Seteaâ&#x20AC;?Ĺ&#x;i â&#x20AC;&#x17E;Albastrulâ&#x20AC;? apar Ĺ&#x;i ĂŽntr­o diho­ tomie bine gânditÄ&#x192; ĂŽn diverse poeme, precum â&#x20AC;&#x17E;Dor de seteâ&#x20AC;?, â&#x20AC;&#x17E;Neogoiâ&#x20AC;?, â&#x20AC;&#x17E;O picÄ&#x192;turÄ&#x192; de albastruâ&#x20AC;?. Ă&#x17D;n â&#x20AC;&#x17E;Privesc spre cerâ&#x20AC;?, albastrul o ilor iubitei devine o reďŹ&#x201A;exie a spaĹŁiului nemÄ&#x192;rginit, poezia ďŹ ind rea­ ďŹ rmarea aceluiaĹ&#x;i legÄ&#x192;mânt al unirii Ĺ&#x;i dragostei pe care Fortuna trebuie sÄ&#x192; le vegheze. Noaptea de­ vine aici ca Ĺ&#x;i ĂŽn â&#x20AC;&#x17E;Mai Ĺ&#x;tii de noaptea­ceea...?â&#x20AC;? o vestalÄ&#x192; a iubirii fericite ca ĂŽn â&#x20AC;&#x17E;Imnurileâ&#x20AC;? lui Nova­ lis: â&#x20AC;&#x17E;Privesc spre cer de parc­aĹ&#x; face­un legÄ&#x192;mânt/cÄ&#x192; de acolo­n nopĹŁi senine se cobor/ atâ­ tea stele care pânÄ&#x192;­n ziuÄ&#x192; mor,/ lÄ&#x192;sându­ne dum­ nezeire pe pÄ&#x192;mânt./ Privesc spre cer cu sete de albastru,/sÄ&#x192; se pogoare din senin Fortuna,/sÄ&#x192; ďŹ m doar noi sub cer, sÄ&#x192; ďŹ m totunaâ&#x20AC;?.

Pe mÄ&#x192;surÄ&#x192; ce ne apropiem de sfârĹ&#x;itul vo­ lumului, simĹŁim tot mai accentuat tonul melanco­ lic, elegiac potrivit pentru destÄ&#x192;inuirea unei neliniĹ&#x;ti, stÄ&#x192;pânite totuĹ&#x;i cu ĂŽnĹŁelepciunea omului care Ĺ&#x;tie cÄ&#x192; doar cosmosul stÄ&#x192; sub semnul inďŹ nitu­ lui Ĺ&#x;i atunci, prin interogaĹŁii retorice discursul liric vizeazÄ&#x192; crâmpeie dintr­un timp fericit, revolut: â&#x20AC;&#x17E; Când ne­am oprit/la margine de crâng,/când poala lui cea verde/ ne­a­nvelit,/când iarba ne­a dat/aĹ&#x;­ ternuturi moi,/mai Ĺ&#x;tii?/era aproape de zenit...â&#x20AC;?(â&#x20AC;&#x17E;Mai Ĺ&#x;tii...?â&#x20AC;?). O tulburÄ&#x192;toare Ĺ&#x;i emoĹŁio­ nantÄ&#x192; declaraĹŁie de dragoste, ca un legâmânt ce va dÄ&#x192;inui dincolo de viaĹŁÄ&#x192; regÄ&#x192;sim ĂŽn poezia â&#x20AC;&#x17E;SÄ&#x192; Ĺ&#x;tii...â&#x20AC;?. SimĹŁim ĂŽn tonul general al poeziei dorinĹŁa testamentarÄ&#x192; de a ĂŽmpÄ&#x192;rtÄ&#x192;Ĺ&#x;i o iubire Ĺ&#x;i o dorinĹŁÄ&#x192;, pÄ&#x192;timaĹ&#x;e, bine stÄ&#x192;pânite, pe care poate nu a avut curajul sÄ&#x192; le mÄ&#x192;rturiseascÄ&#x192; ĂŽn atâtea oportunitÄ&#x192;ĹŁi pierdute ĂŽn mod voit. Sau poate cÄ&#x192; nici nu a dorit acest lucru Ĺ&#x;i astfel ele, ĂŽn loc sÄ&#x192; disparÄ&#x192;, au persis­ tat ĂŽnÄ&#x192;buĹ&#x;it undeva, ĂŽntr­un ungher tainic al inimii, prilej pentru un periplu sentimental ĂŽn amintiri:â&#x20AC;&#x17E;CÄ&#x192; nu ĹŁi­am spus­o nici ĂŽn noaptea ceea,/sÄ&#x192; Ĺ&#x;tii acum:/cÄ&#x192; te­am purtat, numai pe tine,/ĂŽn vise Ĺ&#x;i­n visÄ&#x192;ri,/ca pe o dulce izbÄ&#x192;vireâ&#x20AC;? . De aceea foaia albÄ&#x192; rÄ&#x192;mâne astfel conďŹ dentul fÄ&#x192;rÄ&#x192;

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

grai, pÄ&#x192;rtaĹ&#x; sincer Ĺ&#x;i ďŹ del al celor mai ascunse gân­ duri Ĺ&#x;i ispite.

Ĺ&#x17E;i oare, cu ce mÄ&#x192;surÄ&#x192; s­ar putea cântÄ&#x192;ri in­ tensitatea iubirii? RÄ&#x192;spunsul ĂŽl gÄ&#x192;sim simplu ex­ primat ĂŽn versurile: â&#x20AC;&#x17E;Vrei sÄ&#x192; Ĺ&#x;tii cât pot iubi?/Cât sÄ&#x192; nu te iau cu mine/ când veni, ­ veni­va ziâ&#x20AC;?.(â&#x20AC;&#x17E;Coro­ larâ&#x20AC;?). Ă&#x17D;n â&#x20AC;&#x17E;MÄ&#x192;i gropareâ&#x20AC;?! transferÄ&#x192; prin invocaĹŁie ĂŽn stil popular baladesc rugÄ&#x192;mintea testamentarÄ&#x192; ca, ĂŽnĹŁelegându­i regretul Ĺ&#x;i durerea despÄ&#x192;rĹŁirii de fru­ museĹŁea vieĹŁii, ĂŽntre altele, acesta sÄ&#x192;­i dÄ&#x192;ltuiascÄ&#x192; un epitaf hazliu, asemenea celor din vestitul Cimitir vesel: â&#x20AC;&#x17E;cÄ&#x192; din dragostea mea mare/ jumÄ&#x192;tate­a fost nebunÄ&#x192;;/jumÄ&#x192;tate­a fost furtunÄ&#x192;â&#x20AC;?. Ĺ&#x;i, dacÄ&#x192; acel gro­ par rugat prin cuvinte simple i­ar putea da mÄ&#x192;sura despÄ&#x192;rĹŁirii ďŹ zice ĂŽn groapa nu prea adâncÄ&#x192;, iubita rÄ&#x192;mâne sÄ&#x192;­i ĂŽmplineascÄ&#x192; ceea ce ĹŁine de imaterial, de spirit, de menirea sa de mânuitor al stihurilor, averea cea mai de preĹŁ de care cu mâhnire se des­ parte doar prin moarte. Ă&#x17D;n s imb, consolarea care i­ar mângâia sfâĹ&#x;ierea lÄ&#x192;untricÄ&#x192; i­ar aduce­o nemu­ rirea lui prin artÄ&#x192;, prin poezie Ĺ&#x;i implicit prin iu­ bire.

Iubirea Ĺ&#x;i poezia rÄ&#x192;mân comorile zÄ&#x192;mislite din inima, suďŹ&#x201A;etul Ĺ&#x;i mintea scriitorului Vasile Po­ povici ca trecÄ&#x192;tor prin viaĹŁÄ&#x192;: â&#x20AC;&#x17E;AruncÄ&#x192;­mi, draga mea,/ aruncÄ&#x192;­mi pe sicriu/un bulgÄ&#x192;re de poe­ zieâ&#x20AC;?!(â&#x20AC;&#x17E;BulgÄ&#x192;re de poezieâ&#x20AC;?) . Ĺ&#x17E;i astfel, ajungând la ďŹ nal, constatÄ&#x192;m cÄ&#x192; autorul catÄ&#x192; sÄ&#x192; ne potoleascÄ&#x192; Ĺ&#x;i prin aceastÄ&#x192; carte â&#x20AC;&#x17E;oleacÄ&#x192;â&#x20AC;? din â&#x20AC;&#x17E;Setea de albastruâ&#x20AC;? ĂŽnvitându­ne sÄ&#x192;­i urmÄ&#x192;rim paginÄ&#x192; cu paginÄ&#x192; pledoaria, sÄ&#x192; reďŹ&#x201A;ectÄ&#x192;m, sÄ&#x192; hoinÄ&#x192;rim imaginar ĂŽmpreunÄ&#x192; cu el prin timpi luminaĹŁi de frumuseĹŁi nebÄ&#x192;nuite pe care doar iu­ birea ni le poate da...

Pag. 71

George PETROVAI

647.Foarte mulţi nu se bucură de ceea ce au nu pentru că nu le­ar ajunge, ce pentru că și alţii îndrăz­ nesc să deţină ceea ce consideră că li se cuvine doar lor. * 648.Bucuria de­a trăi este di­ rect proporţională cu mulţumirea pentru cele primite și invers

proporţională cu nemulţumirea pentru cele făp­ tuite. * 649.Decât o laudă amăgitoare, mai bine ade­ vărul care doare. * 650.Un adevăr doar sugerat e pentru gâște orz stricat. * 651.Deși calea adevărului este mult mai scurtă decât a minciunii, el rareori știe să profite de acest avantaj conferit primului născut. * 652.Isprava unui prost sadea, zece­nţelepţi n­o pot bara. * 653.Unde­i cu caru­nţelepciune, prostia de căruţă va rămâne. * 654.Copilul care plânge obţine ce dorește, maturul când se plânge făgăduinţi primește. * 655.Sistemul social: Forma de inconștienţă colectivă în care indivizii își cedează drepturile na­ turale în schimbul unor ipotetice drepturi constituţionale. * 656.Declasaţii: Gruparea tot mai consistentă a muritorilor de foame, deschisă pentru toţi cetăţenii, indiferent de clasa din care cândva făceau parte. * 657.Copiii străzii: Recoltele din ce în ce mai bogate ale unor societăţi cu atât mai inumane, cu cât se arată mai preocupate de aparenţe (de pildă, nu­ mărul în continuă creștere al lăcașurilor de cult).

Pag. 72

* 658.Fiind cu mintea odihnită, a prostului trufie­i nesfârșită. * 659.Puţina minte care­o are este de prost trimisă la plimbare. * 660.Nu omul demn ajunge­n faţă, ci prefăcutul devenit paiaţă. * 661.Politica din trăncăneală face artă și din iluzii mondiala cartă. * 662.Toate în lume își au sensul lor. Nonsen­ sul este generat de impasul minţii umane. * 663.Paradoxul prostiei: Doar într­o minte mărginită e loc pentru prostia infinită. * 664.Pe­orizontală neghiobia înflorește, pe verticală­nţelepciunea se spetește. * 665.Erorile sunt necesare în viaţă, ca adevărul să câștige în dulceaţă. * 666.Cuvintele rostu­și găsesc în a Cuvântului lucrare, astfel ca omul să revină la armonia­ntregitoare. * 667.Scopul lui Dumnezeu este mereu actual.

Rămâne ca omul să­l accepte și să­și facă din el o prioritate absolută, nu atât pentru ceea ce este, cât pentru ceea ce urmează cu necesitate să fie. * 668.Iubirea – sentimentul atotuman fără de care viaţa ar fi îngrozitor de anostă și mulţumită că­ ruia omenirea se poate îmbăta cu nectarul disperă­ rii. * 669.Viaţa este mult prea lungă pentru a crede că poţi scăpa neatins de păcat, dar este mult prea scurtă pentru a scăpa cu totul din îmbrăţișarea lui.

686.Cu cât membrii unei comunităţi au vederea mai scurtă, cu atâta văd mai bine în ograda vecinu­ lui. * 688.Tot mai mulţi oameni vor să se înfrupte pe rupte din ceea ce li se pare că­i nectarul vieţii, pentru că numai așa pot să­și refacă stocul de otravă pus la dispoziţia semenilor. * 689.Invidia se simte împlinită doar când va­ loarea­i terfelită. * 690.Cum rostul omului este să tulbure taini­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

cele rosturi ale naturii, tulburările lui de gândire și comportament devin firești în noua ordine a lucru­ rilor. * 691.Fiecare cu lumea lui în imensitatea lumii unice. * 692.Aritmetica socială a iubirii: Suma a două inimi curate care se iubesc este o nouă familie strâm­ torată. * 693.Nu­i pentru om pedeapsă mai amară ca pumnii­n cap pe care el și­i cară. * 694.Destinu­i o fantoșă crasă când prietenii la greu te lasă. * 695.De­a lungul istoriei omul a consumat fără încetare din resursele iubirii ca să poată zămisli forme tot mai rafinate ale urii. * 696.Dintr­un trecut denaturat se naște viito­ rul alterat. * 697.Istoria este o carte mereu vie îndeosebi pentru popoarele muribunde. * 698.Cu cât cineva are un trecut mai întune­ cat, cu atâta este mai ahtiat după poleiala unui pre­ zent care­l lasă fără viitor. * 699.Când sufletește­i fără vlagă, degeaba omul mai aleargă. * 700.În urma omului rămâne sămânţa fapte­ lor lui bune. * 701.Ar fi vai de păsări dacă vulpile ar putea să zboare. * 702.Cu adevărat eternă este doar iubirea dintre femeia care­i capătul Pământului și bărbatul care­i începutul cerului. * 703.Capătul Pământului rămâne pe mai de­ parte ba un concept metafizic, ba unul geografic, atâta timp cât omul refuză să urmeze calea elibera­ toare a nemărginirii. * 704.Fiind derutat de rugăciunile contradic­ torii ale omului, care acuma­L roagă să­i dea de toate și­ndată apoi Îl imploră să nu­i dea câte poate să ducă, Dumnezeu a decis să nu­Și plece urechea la toate bolboroselile acestuia, ci să citească direct în inima lui. * Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

705.Dacă Dumnezeu ar da curs tuturor rugăminţilor care­I sunt adresate, soarta dinozauri­ lor ar fi floare la ureche în comparaţie cu aceea pe care oamenii și­o doresc unii altora. * 706.Unii oameni sunt conștienţi că nu­i mai rabdă Pământul, motiv pentru care se grăbesc să­și ia lumea în cap. * 707.Ca profesor, Satana nu poate să nu fie satisfăcut când constată că este depășit la discipline ca ipocrizia sau cruzimea de tot mai mulţi discipoli pământeni. * 708.Când sărăcia­i liber asumată, omul mai poate fi ce­a fost odată .776.Cărţile de morală ale lui Aristotel, adevă­ rată încoronare a gândirii sale sistemice, au ieșit din convingerea sa de nezdruncinat că omul are datoria să fie fericit, virtutea fiind condiţia necesară, nu și suficientă, a fericirii! De ce? Pentru că fericirea cere ca funcţia omului să nu se limiteze doar la poseda­ rea virtuţii (starea ei pasivă), ci să facă tot ce­i stă în putinţă pe calea eminamente umană a raţiunii pen­ tru necontenita ei actualizare, doar astfel omul având șansa de­a gusta din cele trei ipostaze ale fe­ ricirii în unitatea lor inseparabilă: suprema

frumuseţe, supremul bine și suprema plăcere. Căci – prin politica în funcţie de etică, nicidecum invers – la vremea respectivă Stagiritul susţinea identitatea dintre binele individual și binele cetăţii, omul fiind

Pag. 73

văzut ca o fiinţă socială, care pe de o parte include socialitatea, iar pe de altă parte are capacitatea să pună virtutea în valoare.

Astăzi, virtutea fiind pe cale de dispariţie (cel puţin pentru noi, românii), fericirea este cu atât mai îndepărtată, cu cât este mai îndelung jinduită și mai strașnic promisă în campaniile electorale. * 777.După ce vorbește de „nevroza reli­ gioasă”, iar puţin mai încolo în cartea Dincolo de bine și de rău subliniază că toţi filosofii moderni „atentează împotriva anticei noţiuni a sufletului”, fi­ losofia cea nouă fiind în întregime anticreștină, Frie­ drich Nietzsche întreabă la modul ironico­retoric: „La ce bun să fii ateu în zilele noastre?”...

Chiar așa, nu­i mai simplu și mai liniștitor să crezi în existenţa Cuiva veșnic și atotputernic, decât să tot alergi cu limba scoasă după cai verzi pe pereţi?! * 778.În cartea Despre miza gândirii, Martin Heidegger ne înștiinţează că „Filosofia a ajuns la sfârșitul ei. Orice tentativă de a mai gândi filosofic nu dă naștere decât la renașteri epigonice, cu diferite variaţiuni.” Și asta deoarece „Întreaga istorie a filo­ sofiei rămâne, pe parcursul desfășurării ei, determi­ nată în felurite chipuri de gândirea lui Platon.

Metafizica este platonism.” În aceste condiţii, opi­ nează Heidegger, cu toţii avem nevoie „de o educaţie în vederea gândirii, ceea ce presupune că trebuie să știm ce înseamnă, în gândire, a fi educat și a fi needucat..

Adică taman ca în Metafizica lui Aristotel, căruia i se părea că „e chiar o lipsă de educaţie să nu­ţi dai seama când anume e nevoie să cauţi o do­ vadă pentru ceva și când nu.”

Concluzia gânditorului german este de­a dreptul devastatoare pentru cugetarea tradiţionalistă: „Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gândirii de până acuma, în vederea de­ terminării lucrului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândirea o poate avea.”

Nu și pentru Emil Cioran, care în cuceritoa­ rea lui manieră paradoxală susţinea că ar cam fi cazul să se deparaziteze de filosofie...

Păi dacă gândirea laică a ajuns într­un mare impas, fapt ce ni se confirmă la tot pasul în viaţa de zi cu zi, locul ei trebuie luat de înţelepciune, adică de credinţa alimentată din cărţile nemuritoare ale omenirii (Cartea Cărţilor pentru noi, creștinii). * 779.În Originile filosofiei, gânditorul Karl Jaspers ne avertizează în legătură cu inerentele carenţe de funcţionare ale tuturor construcţiilor umane: „Justiţia și libertatea nu pot deveni absolut

Pag. 74

sigure decât într­un stat în care fiecare cetăţean s­ar comporta faţă de celălalt conform exigenţelor unei solidarităţi absolute. Doar într­un asemenea caz toţi cetăţenii s­ar opune, ca un singur om, injustiţiei co­ mise faţă de un semen al lor. Or, lucrul acesta nu s­ a întâmplat niciodată până acum.” Și puţin mai încolo: Nici un tip de stat, de biserică sau de socie­ tate nu oferă o protecţie absolută. Frumoasa iluzie a unei protecţii absolute s­a ivit în epocile liniștite ale istoriei, când limita era voalată.”

Dar ceea ce pentru oameni este cu neputinţă, pentru Dumnezeu este întru totul realizabil. Dovadă societatea perfectă pe care El o promite celor ce vor urma calea binelui și a curăţeniei sufletești, o socie­ tate unde egalitatea, libertatea și dreptatea vor fi atotprezente în armonia de netulburat a fraternităţii depline. Căci oricum am suci­o și am învârti­o, liniștea adusă de această speranţă este infinit mai să­ nătoasă pentru individ și mai rodnică pentru ome­ nire decât permanenta neliniște generată de goana după vânt. * 780.Unele dintre gândurile lui Emil Cioran despre Dumnezeu au darul să ne pună serios pe gânduri: „Cine nu luptă să­și biruie semenii, apoi pe Dumnezeu, cine nu vrea să­i retușeze opera, să­i co­ recteze imperfecţiunile, cine nu încearcă și nu crede că­i de datoria lui să încerce toate acestea – acela renunţă, fie din înţelepciune, fie din neputinţă, la propriul destin...”; sau următoarea: „Să ai credinţă nu înseamnă totul; la fel de important e s­o înduri ca pe­un blestem, să vezi în Dumnezeu un dușman, un călău, un monstru, și totuși să­l iubești cu o dra­ goste în care să pui întreaga cruzime de care ești în stare, la care visezi...”

Cu certitudine că astfel de formulări îndrăzneţe până în vecinătatea blasfemiei, l­au de­ terminat pe Petre uţea să­și vadă prietenul ca pe „un sceptic de serviciu al unei lumi în declin”, care „trăiește în conflict cu sfântul Pavel și cu Absolutul divin.” Cu toate astea, ori poate tocmai de aceea, cu sau fără voia filosofului iconoclast, gânditorul teo­ logal uţea speră să­l vadă pe Emil Cioran „în amur­ gul existenţei lui împăcat cu sine, jocul celor două lumi paulinice ducându­l la mântuire, sensul existenţei lui fiind determinat de Absolutul divin, odată cu desprinderea de pesimismul și de neliniștile lumii de aici.” * 781.Religia este divina filosofie a mântuirii, iar filosofia este sceptica religie a disperării. Sau cu cuvintele nepereche ale lui Petre uţea: „Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filosofia intri în cimi­ tir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin dispe­ rare.”

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Mariana ZAVATI (UK)

De vânzare

P

aranoicÄ&#x192;, aĹ&#x;a te percepe toatÄ&#x192; lumea, dragÄ&#x192;!

Trebuie sÄ&#x192; te calmezi. Nimeni nu te perse­ cutÄ&#x192;. PriveĹ&#x;te situaĹŁia realÄ&#x192;. Revino la reali­ tate Č&#x2122;i toate cele acumulate se vor rezolva.

Dormitoarele din casa ta au atâta mobilÄ&#x192; Ĺ&#x;i tablouri ĂŽn ulei cÄ&#x192; dau un aer de claustrofobie Č&#x2122;i asta nu se face pentru o casÄ&#x192; decomandatÄ&#x192; gata de vânzare.

Timpul este de esenĹŁÄ&#x192; ĂŽn acest caz! Dar va ďŹ diďŹ cil!

Trebuie fÄ&#x192;cute multe modiďŹ cÄ&#x192;ri, fÄ&#x192;rÄ&#x192; doar Ĺ&#x;i poate!

Atmosfera din casa lor, ca s­o spun fÄ&#x192;rÄ&#x192; oco­ liĹ&#x;uri, este ciudatÄ&#x192;, tensionatÄ&#x192;, pentru cÄ&#x192; dânsa a insistat sÄ&#x192; cumpere douÄ&#x192;zeci de metrii de Parra­ ma a. Ă&#x17D;ntre dânsa Č&#x2122;i partenerul ei, care este para­ Ĺ&#x;utist de profesie, s­au ivit mici neĂŽnĹŁelegeri atunci când au cumpÄ&#x192;rat aceastÄ&#x192; ĹŁesÄ&#x192;turÄ&#x192; uĹ&#x;oarÄ&#x192; din lânÄ&#x192; Č&#x2122;i bumbac pentru a recapitona canapelele Č&#x2122;i foto­ liile din camera de zi. Dânsul a insistat pe benzi paralele egale, dânsa pe o ĹŁesÄ&#x192;turÄ&#x192; netedÄ&#x192;. I­am spus ĂŽn faĹŁÄ&#x192; cÄ&#x192; trebuie sÄ&#x192; se re­angajeze cu viaĹŁa realÄ&#x192;.

Mai ĂŽntâi, dintre toate, trebuie sÄ&#x192; renunĹŁe la soba cu paraďŹ nÄ&#x192; pentru cÄ&#x192; afumÄ&#x192; casa ĂŽntreagÄ&#x192; Ĺ&#x;i face redundantÄ&#x192; ĂŽncÄ&#x192;lzirea centralÄ&#x192;. Mai ales cÄ&#x192; proiecteazÄ&#x192; familia noastrÄ&#x192; ­ care este de ani de zile un model de excelenĹŁÄ&#x192; ĂŽn comunitate ­ ĂŽntr­o lu­ minÄ&#x192; proastÄ&#x192;, mai ales pentru cumpÄ&#x192;rÄ&#x192;torii posi­ bili de locuinĹŁe.

Dânsa trebuie sÄ&#x192; ĂŽnĹŁelegÄ&#x192; cÄ&#x192; vânzarea unei case necesitÄ&#x192; manevre delicate Č&#x2122;i specialiĹ&#x;ti cu ĂŽn­ altÄ&#x192; caliďŹ care, ĂŽn special atunci când expui casa la paradÄ&#x192;.

Totul a devenit clar când agentul imobiliar a venit sÄ&#x192; le viziteze casa Ĺ&#x;i sÄ&#x192; o preĹŁuiascÄ&#x192;. Uimit, acesta a arÄ&#x192;tat cu degetul numÄ&#x192;rul de cuČ&#x2122;ti care adÄ&#x192;postesc papagali de toate culorile. Agentul im­ obiliar a pÄ&#x192;rÄ&#x192;sit casa imediat ĂŽn timp ce dânsa a fÄ&#x192;cut o crizÄ&#x192; de isterie. Ei bine, am avertizat­o cÄ&#x192; trebuie sÄ&#x192; revinÄ&#x192; la realitate pentru cÄ&#x192;, a vinde o casÄ&#x192; plinÄ&#x192; de animale sÄ&#x192;lbatice necesitÄ&#x192; cel mai ĂŽnalt nivel de plÄ&#x192;nuire Ĺ&#x;i ordine. Dânsa a invocat o mulĹŁime de scuze Č&#x2122;i iar Č&#x2122;i acum, dupÄ&#x192; doi ani buni de efort din partea tuturor rudelor, a priete­ nilor Č&#x2122;i a numeroĹ&#x;i agenĹŁi imobiliari ­ care au mers la medici cu stres dupÄ&#x192; ce au fost ĂŽn contact cu dânsa ­, casa rÄ&#x192;mâne tot de vânzare!

MÄ&#x192; ĂŽntreb cine este de vinÄ&#x192;?

Dânsa insistÄ&#x192; sÄ&#x192; pÄ&#x192;streze ĂŽn ďŹ ecare camerÄ&#x192; câte un paravan pictat cu papagali! Cum cÄ&#x192;­i aminteČ&#x2122;te de cÄ&#x192;lÄ&#x192;toriile din tinereĹŁe. Cine este de vinÄ&#x192; cÄ&#x192; bunica ei paternÄ&#x192; a lÄ&#x192;sat atâta bÄ&#x192;net, pe care tatÄ&#x192;l dânsei, ĂŽntr­o fazÄ&#x192; romanticÄ&#x192;, l­a eltuit ĂŽn cÄ&#x192;lÄ&#x192;torie dupÄ&#x192; cÄ&#x192;lÄ&#x192;torie, dupÄ&#x192; cÄ&#x192;lÄ&#x192;torie! Iar dieta Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

dânsei, din legume ďŹ erte la abur ­ care­ţi ureazÄ&#x192; â&#x20AC;&#x17E;bun venitâ&#x20AC;? de ĂŽndatÄ&#x192; ce se se des ide uČ&#x2122;a de la intrare ­, este, fÄ&#x192;rÄ&#x192; doar Ĺ&#x;i poate, menitÄ&#x192; sÄ&#x192; inspire pe orice cumpÄ&#x192;rÄ&#x192;tor serios sÄ&#x192; fugÄ&#x192; cât ĂŽl ĹŁin picioarele. I­am atras atenĹŁia cÄ&#x192; parapetul pe care partenerul dân­ sei l­a construit din cÄ&#x192;rÄ&#x192;mizi re­ ciclate ĂŽn partea din faĹŁÄ&#x192; a casei va trebui demo­ lat: e la mintea cocoĹ&#x;ului cÄ&#x192; lo­ cuinĹŁele moderne nu au nevoie de zi­ duri de apÄ&#x192;rare pre­ cum castelele medievale!

Ei bine, cum poĹŁi sÄ&#x192; o faci sÄ&#x192; ĂŽnĹŁeleagÄ&#x192; realitatea?

Nu­s sigurÄ&#x192; cÄ&#x192; dânsa Ĺ&#x;i paraĹ&#x;utistul au ajuns la o concluzie satisfÄ&#x192;cÄ&#x192;toare, dar de un lucru sunt sigurÄ&#x192;: cÄ&#x192;­i va ďŹ extrem de greu sÄ&#x192; vândÄ&#x192; casa din motiv cÄ&#x192; dânsa este cunoscutÄ&#x192; tuturor agenĹŁilor imobiliari din judeĹŁ drept o clientÄ&#x192; para­ noicÄ&#x192;.

Propunerea Scumpele mele maman, granâ&#x20AC;&#x2122;mama Ĺ&#x;i su­ rioarÄ&#x192;, Am primit vestea cea mult aĹ&#x;teptatÄ&#x192;. Lunile mele petrecute ĂŽn aĹ&#x;teptare intensÄ&#x192; au ajuns la capÄ&#x192;t! Ă&#x17D;n cele din urmÄ&#x192;!

Ieri, Louis Č&#x2122;i cu mine ne aďŹ&#x201A;am pe promenada de la Southwold. O cÄ&#x192;ldurÄ&#x192; uleioasÄ&#x192; strÄ&#x192;bÄ&#x192;tea suprafaĹŁa mÄ&#x192;rii. Ă&#x17D;n jur, era o atmosferÄ&#x192; de familie: cu mame ĂŽm­ brÄ&#x192;cate ĂŽn culori pastel, cu plozi care ĂŽnghiĹŁeau hul­ pav apÄ&#x192; acidulatÄ&#x192; de la gheaĹŁÄ&#x192;, cu taĹŁi epuizaĹŁi, ĂŽntinĹ&#x;i pe Č&#x2122;ezlongurile acoperite cu pânzÄ&#x192; cu mo­ dele zoologice, care­Ĺ&#x;i fÄ&#x192;ceau siesta cu convingere .

Cerul era ca azurul, iar pe dig pescarii ama­ tori se gândeau la nimicuri. Ceasul din mÄłlocul digului era ĂŽnconjurat de bunici cu plozi de mânÄ&#x192; care se smiorcÄ&#x192;iau cÄ&#x192; vor ĂŽngheĹŁatÄ&#x192;.

Pag. 75

Ă&#x17D;n faĹŁa ceasului cu apÄ&#x192;, Louis s­a lÄ&#x192;sat ĂŽntr­un genun i, a extras o cutie micÄ&#x192; din buzunarul ber­ mudelor Č&#x2122;i din cutie un inel delicat...ĂŽn faĹŁa tuturor acelor martori... mi­a luat mâinile ĂŽn mâinile lui pÄ&#x192;­ roase Č&#x2122;i mi­a cerut candid: ĘşVrei sÄ&#x192; te cÄ&#x192;sÄ&#x192;toreČ&#x2122;ti cu mine, dragostea vieĹŁii mele?Ęş M­am uitat la el uluitÄ&#x192;...mi­a fost imposibil sÄ&#x192; rostesc un cuvânt.

Un plod, cu o lopÄ&#x192;ĹŁicÄ&#x192; Ĺ&#x;i o gÄ&#x192;leĹŁicÄ&#x192; ĂŽntr­o mânÄ&#x192; Ĺ&#x;i o ĂŽngheĹŁatÄ&#x192; ĂŽn cealaltÄ&#x192; mânÄ&#x192;, s­a uitat direct ĂŽn o ii mei Č&#x2122;i mi­a spus fÄ&#x192;rÄ&#x192; fasoane: Ęş DoamnÄ&#x192;, spuneĹŁi Da Ęş M­am uitat la Louis copleĹ&#x;itÄ&#x192; Ĺ&#x;i un timid ĘşDaĘş mi­a zburat din gurÄ&#x192;.

Martorii din jurul ceasului au aplaudat zâm­ bind cu gura pânâ&#x20AC;&#x2122;la ure i.

Ei bine, scumpele mele maman, granâ&#x20AC;&#x2122;mama Ĺ&#x;i surioarÄ&#x192;, vÄ&#x192; pot spune ĂŽn sfârČ&#x2122;it, cu un o at de uČ&#x2122;urare, cÄ&#x192; eu nu mai sunt ĂŽn pericol de a ďŹ pusÄ&#x192; la pÄ&#x192;strare pe ra precum o fatÄ&#x192; bÄ&#x192;trânÄ&#x192; profesio­ nistÄ&#x192;.

AmÄ&#x192;nunte cât de curând.

VÄ&#x192; ĂŽmbrÄ&#x192;ĹŁiĹ&#x;eazÄ&#x192; cu tot dragul, Yve e

Dis-de-dimineaĹŁÄ&#x192; ­ BunÄ&#x192;. Eu sunt. Te­am trezit din somn? ­ Ah, ce surprizÄ&#x192;! Ce mai faceĹŁi, tanti? ­ AĹ&#x;a Ĺ&#x;­aĹ&#x;a, draga mea. ­ Cum adicÄ&#x192;? ­ Ei bine, vezi tu ... Vinerea trecutÄ&#x192; m­am tre­ zit ĂŽn dormitor cu noaptea­n cap, cu doi pompieri, doi poliĹŁiČ&#x2122;ti Č&#x2122;i doi paramedici femei. ­ Oh! Ca sÄ&#x192; vezi! Am suspinat ĂŽn telefonul meu de tip ve i. ­ Eram adormitÄ&#x192; ... ĂŽntr­un somn foarte adânc, ĂŽntr­adevÄ&#x192;r. Am auzit o agitaĹŁie undeva, dar m­am gândit cÄ&#x192; trebuie sÄ&#x192; ďŹ e gunoierii. Ĺ&#x17E;tii ce confuzie este dupÄ&#x192; CrÄ&#x192;ciun! M­am ĂŽntors pe cealaltÄ&#x192; parte, mi­am acoperit capul cu plapuma mea norvegianÄ&#x192; din puf Č&#x2122;i am aĹ&#x;teptat sÄ&#x192; se facÄ&#x192; liniĹ&#x;te. ­ Ce s­a ĂŽntâmplat, tanti? ­ ZÄ&#x192;pÄ&#x192;cealÄ&#x192; grozavÄ&#x192; afarÄ&#x192;, zarvÄ&#x192; mare. MÄ&#x192; urmÄ&#x192;reČ&#x2122;ti? ­ Sigur. Sigur. Ce s­a ĂŽntâmplat? ­ Iar mÄ&#x192; ĂŽntrerupi! Ei bine, ca sÄ&#x192; vezi! Am simĹŁit o mânÄ&#x192; fermÄ&#x192; cÄ&#x192; mÄ&#x192; scuturÄ&#x192;. Am ĂŽngheĹŁat sub plapumÄ&#x192;. Spre deosebire de reacĹŁa mea obiĹ&#x;­ nuitÄ&#x192;, cuvintele mi­au rÄ&#x192;mas suspendate pe cor­ zile vocale. Am simĹŁit cÄ&#x192;­mi ies o ii din orbite.

Frau Bucur, Brigi e, cum vÄ&#x192; simĹŁiĹŁi, e totul ĂŽn re­ gulÄ&#x192;? Am dat din cap precum o marionetÄ&#x192;. Numai

Pag. 76

cÄ&#x192;...vorbele nu­mi ieĹ&#x;eau din gâtlej. ­ Ce s­a ĂŽntâmplat, tantiĘş ­ Taci, dragÄ&#x192;. Iar mÄ&#x192; ĂŽntrerupi! Voi ajunge Ĺ&#x;i la asta. N­ai rÄ&#x192;bdare! Problema tinerei generaĹŁii! Ei bine, una din cele douÄ&#x192; femei scotocea ĂŽntr­un fel de geamantan mare. CelaltÄ&#x192; femeie mi­a spus atunci cu o voce mÄ&#x192;suratÄ&#x192;: Frau Bucur, suntem aici pentru cÄ&#x192; am fost alertaĹŁi de Centrul de dializÄ&#x192;. Nu v­aĹŁi prezentat la clinicÄ&#x192; la orele 7­00 precum o fa­ ceĹŁi ĂŽn ďŹ ecare luni. Pentru cÄ&#x192; nu aĹŁi absentat sau ĂŽn­ târziat vreodatÄ&#x192;, managerul clinicii, temându­se cÄ&#x192; vi s­a ĂŽntâmplat ceva a alertat pe toatÄ&#x192; lumea, dân­ sul a sunat la poliĹŁie, care a sunat la pompieri, care au sunat la staĹŁia de ambulanĹŁÄ&#x192;! Vocea mi­a revenit Č&#x2122;i le­am spus cÄ&#x192; trebuie sÄ&#x192; ďŹ dormit aĹ&#x;a de adânc cÄ&#x192; nu am auzit soneria ceasului deĹ&#x;teptÄ&#x192;tor. M­am trezit iniĹŁial la orele 5 Ĺ&#x;i am decis sÄ&#x192; mai stau câteva minute sub plapumÄ&#x192;. ­ Oh, tanti!. Ce­aĹŁi fÄ&#x192;cut atunci? ­ Iar mÄ&#x192; ĂŽntrerupi? Ai acelaČ&#x2122;i prost obicei ca Ĺ&#x;i draga ta mamÄ&#x192;, eĹ&#x;ti prea curioasÄ&#x192; Č&#x2122;i nerÄ&#x192;bdÄ&#x192;toare.

Le­am spus cÄ&#x192; voi merge direct la clinicÄ&#x192;. Unul dintre pompieri a des is gura ca un peČ&#x2122;te Č&#x2122;i s­a balansat de pe un picior pe altul, ca sÄ&#x192; se e ili­ breze. VedeĹŁi Frau Bucur, am ĂŽncercat sÄ&#x192; intrÄ&#x192;m, dar nu am putut des ide uČ&#x2122;a de la intrare pentru cÄ&#x192; este din stejar. Am ĂŽncercat sÄ&#x192; des idem uČ&#x2122;a cu geamuri duble de la terasÄ&#x192; Č&#x2122;i am tras obloanele de lemn din balamale. Am aďŹ&#x201A;at ferestrele prea mari. Am considerat ferestrele de la bucÄ&#x192;tÄ&#x192;rie Č&#x2122;i am forĹŁat obloanele din lemn. N­am putut des­

ide ferestrele cu geamuri duble. A trebuit sÄ&#x192; fo­ losim berbecul. Putem sÄ&#x192; vÄ&#x192; transportÄ&#x192;m la clinicÄ&#x192;? I­am ĂŽngheĹŁat cu privirea.

AsculĹŁi ceea ce­ţi spun? ­ Desigur, tanti! ­ Vezi! Asta­i problema cu voi, tinerii? SunteĹŁi nerÄ&#x192;bdÄ&#x192;tori! Nu spune un cuvânt. Doar ascultÄ&#x192;­ mÄ&#x192;! M­am ĂŽntors spre aceĹ&#x;ti intruČ&#x2122;i nedoriĹŁi. I­am ĂŽntrebat: Ce­aĹŁi fÄ&#x192;cut cu fereastra mea? Č&#x2DC;i cu obloa­ nele mele? SÄ&#x192; le puneĹŁi imediat la loc cum au fost!!

M­am dat jos din pat Č&#x2122;i am fÄ&#x192;cut repede un duČ&#x2122;.

Când am ieČ&#x2122;it de sub duČ&#x2122;, i­am vÄ&#x192;zut ocupaĹŁi pe telefoanele mobile. I­am ĂŽntrebat: AĹŁi sunat la com­ pania cu geamuri termopane Č&#x2122;i la cea cu obloane?

RÄ&#x192;spunsul lor a ricoĹ&#x;at nesatisfÄ&#x192;cÄ&#x192;tor: Ă&#x17D;ncercÄ&#x192;m!

Le­am rÄ&#x192;spuns, ĂŽn drum spre uČ&#x2122;a de la intrare: Ce mai aČ&#x2122;teptaĹŁi? Voi ďŹ plecatÄ&#x192; timp de cinci ore, timp suďŹ cient pentru ca sÄ&#x192;­mi reparaĹŁi paguba cauzatÄ&#x192; proprietÄ&#x192;ĹŁii mele!

EČ&#x2122;ti ĂŽncÄ&#x192; acolo, dragÄ&#x192;? MÄ&#x192; asculĹŁi? Spune ceva! ­ Da, tanti. VÄ&#x192; ascult! ­ Ei bine, m­ai ĂŽntrerupt din nou! Când am re­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

venit acasÄ&#x192;, totul era la loc ca mai­nainte. Ęş ­ Asta­i o veste mare, tanti! ­ Este Č&#x2122;i nu este! Ieri am primit un plic oďŹ cial de la Rathaus, cu o facturÄ&#x192; de 500 de euro! Ce ticÄ&#x192;­ loĹ&#x;ie! Am trimis factura fotocopiatÄ&#x192; ĂŽn trei exem­ plare la pompieri, la serviciul de ambulanĹŁe Ĺ&#x;i la serviciile sociale, ĂŽnsoĹŁitÄ&#x192; de o scrisoare de la avo­ catul meu pentru acĹŁiune ĂŽn instanĹŁÄ&#x192; pentru violare de domiciliu Č&#x2122;i intrare forĹŁatÄ&#x192;. ­ Oh, tanti! ­ Asta­i tot ce poĹŁi spune, dupÄ&#x192; tot ce­am su­ ferit? TânÄ&#x192;rÄ&#x192; generaĹŁie n­are suďŹ&#x201A;et!

am spus cÄ&#x192; am doar o batistÄ&#x192;. Ea nu m­a crezut.

AČ&#x2122;a cÄ&#x192; am scos­o.

Oh, aceea de culoarea Isabel, ĂŽmi spun. Ĺ&#x17E;ase sÄ&#x192;ptÄ&#x192;mâni de excursie!. Ce­o ďŹ crezut femeia la ve­ derea batistei? ­ DupÄ&#x192; ce­am scos batista din buzunar, mi­a cerut sÄ&#x192;­mi scot cureaua. I­am explicat cÄ&#x192; e cusutÄ&#x192; de pantaloni. Dar nu m­a crezut! I­a raportat su­ praveghetoarei ei cÄ&#x192; nu vreu sÄ&#x192; cooperez!.

D-ale turismului Suntem la aeroport, gata sÄ&#x192; ne ĂŽntoarcem acasÄ&#x192;. Valuri peste valuri de cÄ&#x192;lÄ&#x192;tori, mame cu copii ĂŽn cÄ&#x192;rucioare, pÄ&#x192;rinĹŁi cu copii mici Č&#x2122;i cÄ&#x192;ru­ cioare, pasageri tineri Č&#x2122;i bÄ&#x192;trâni care se luptÄ&#x192; pen­ tru cele patru bÄ&#x192;nci din lemn plasate de­a lungul ferestrei imense, de la podea la plafon, ĂŽn holul de la intrare. Aici se aďŹ&#x201A;Ä&#x192; ghiĹ&#x;eele unde sunt controlate biletele Ĺ&#x;i unde se depun bagajele pentru a ďŹ tre­ cute prin aparatele de x­rays Č&#x2122;i tot aici se aďŹ&#x201A;Ä&#x192; punc­ tul de frontierÄ&#x192;. Ă&#x17D;n aceastÄ&#x192; parte a aeroportului nu sunt magazine, nu existÄ&#x192; cafenele sau restaurante.

StÄ&#x192;m la o coadÄ&#x192; reptilianÄ&#x192; la e ­in, ca sÄ&#x192; depunem bagajele la ghiČ&#x2122;eul unde vor ďŹ radiogra­ ďŹ ate. OďŹ ĹŁeri ĂŽn uniformÄ&#x192; ĂŽnmÄ&#x192;nuČ&#x2122;aĹŁi ne analizeazÄ&#x192; minuĹŁios paČ&#x2122;apoartele. UrcÄ&#x192;m la grÄ&#x192;madÄ&#x192; la etaj pe scara rulantÄ&#x192;. Ne descÄ&#x192;lĹŁÄ&#x192;m Ĺ&#x;i ne ĂŽncÄ&#x192;lĹŁÄ&#x192;m, ne este controlat bagajul de mânÄ&#x192;. Urmez instrucĹŁiu­ nile ad li eram.

Suntem gata sÄ&#x192; trecem prin aparatul de x­ rays. Din ianuarie ĂŽncoace, mi s­au fÄ&#x192;cut deja x­ rays la piept, la gât, la dinĹŁi... oricum, ĂŽncÄ&#x192; o radiograďŹ e n­o sÄ&#x192; mÄ&#x192; omoare! ­ GoleĹ&#x;te­ti buzunarele. Aud pe femeia oďŹ ĹŁer. Ă&#x17D;mi golesc buzunarele..

Trec fÄ&#x192;rÄ&#x192; probleme prin aparatul de x­rays.

Aud clar agitaĹŁie dupÄ&#x192; mine. Aud distinct cum soĹŁul meu argumenteazÄ&#x192;... sunt sigurÄ&#x192; cÄ&#x192;­i vocea lui pentru cÄ&#x192; suntem cÄ&#x192;sÄ&#x192;toriĹŁi 33 de ani : ­ Eu sunt clientul!

Aud pe femeia oďŹ ĹŁer cum pronunĹŁÄ&#x192; ĂŽntr­un walkie­talkie: ­ AceastÄ&#x192; persoanÄ&#x192; nu co­opereazÄ&#x192;!

AĹ&#x;tept ĂŽncÄ&#x192; 10 minute. Fiica mea trece prin aparatul de x­rays, apoi ďŹ ul meu. Ă&#x17D;n cele din urmÄ&#x192; apare Ĺ&#x;i sotul meu ameĹŁit ca dupÄ&#x192; o Č&#x2122;edinĹŁÄ&#x192; de ca­ tedrÄ&#x192; ĂŽnaintea unei inspecĹŁii de la minister.. ­ Ce s­a ĂŽntâmplat? Ă&#x17D;l ĂŽntreb cu o vocea blândÄ&#x192;.

AratÄ&#x192; profund perturbat. ­ Femeia aia mi­a cerut sÄ&#x192;­mi golesc buzunarele. I­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

­ Te­am auzit cum argumentai cu dânsa!

Spun lipsitÄ&#x192; de tact. ­ Este vina ei! Eu sunt clientul! Nu a mai putut argumenta Ĺ&#x;i m­a lÄ&#x192;sat sÄ&#x192; trec. ­ Trebuia sÄ&#x192; urmezi instrucĹŁiunile! EĹ&#x;ti noro­ cos cÄ&#x192; nu te­au arestat. Č&#x2DC;i mÄ&#x192; uit la el cu dragostea celor 33 de ani trÄ&#x192;iĹŁi ĂŽmpreunÄ&#x192; Ĺ&#x;i la bine Ĺ&#x;i la rÄ&#x192;u!

Mergem la singurul magazin care vinde bÄ&#x192;uturi Č&#x2122;i sandviČ&#x2122;uri.

Dragul meu soĹŁ cumpÄ&#x192;rÄ&#x192; un sandviĹ&#x; Ĺ&#x;i o ceaČ&#x2122;cÄ&#x192; cu cafea. ­ N­ai de gând sÄ&#x192; ne cumperi Ĺ&#x;i nouÄ&#x192; câte un sandviĹ&#x; Č&#x2122;i niČ&#x2122;te apÄ&#x192; mineralÄ&#x192;? Ă&#x17D;l ĂŽntreb nedume­ ritÄ&#x192;. ­ N­are rost sÄ&#x192; mai s imb bani acum. Ni se dÄ&#x192; prânzul ĂŽn avion. Voi nu aĹŁi trecet prin ce­am trecut eu! Ă&#x17D;mi rÄ&#x192;spunde absent. Ĺ&#x17E;i muĹ&#x;cÄ&#x192; cu po Ä&#x192; din sandviĹ&#x;ul cu jambon. MestecÄ&#x192; satisfÄ&#x192;cut, dupÄ&#x192; care bea cu plÄ&#x192;cere din ceaĹ&#x;ca cu cafea.

Pag. 77

Vasile POPOVICI

Suflete al meu!

Prin câte trupuri, sufletu­mi, ­ ce paradox!: ­ nemuritor şi sprinten, de mână m­a luat într­un voiaj de nuntă ori de moarte, lăsându­mă­n izbelişte ori părăsindu­mă, precum o mamă vitregă îşi părăseşte fiul care nu îi este fiu? „Prin câte trupuri, suflete al meu, ai fost şi bun, şi rău, şi cât de mare ţi­a fost ura ori iubirea, ori trădarea?

Prin câte trupuri, suflete al meu, ai fost?

La câte cruci din sumbre ţintirimuri, lacrim’­ai vărsat ori ai aprins o lumânare? Şi ai dorit ca ţărna să îmi fie mai uşoară?

Spune-mi, să nu tăgăduieşti!

Pământule!

Pământule,­ ţi restitui huma­mprumutată, să aibă sufletu­mi pribag sălăşluire; eu, lutul lipicios, voi sta în prăpădire; eu, spiritus, la patru ace mă voi pune când mă voi prezenta la Dreapta Judecată.

Ce egoist eşti!: ţi­o spun pe şleau: din timpul tău, cât timp îmi dai, ca să mă amăgesc că şi trăiesc?

Din veşnicia ta, cât laşi în palma mea, cu mâna­ntinsă ca la mila orbului?”

Mi-e dor de voi

Pământule, îţi va veni şi ţie rândul, ­ hoinar pritr’­alte Căi Lactee şi­alte galaxii, incognito, măcar o amintire n­o să fii, că nu­i nimic, de nu exist’­o conştiinţă şi nimeni nu va şti c­a fost cândva Pământul.

De ce zoriţi venitul vostru?!

Din nou vă zic o vorbă de­ascultare, vouă, nenăscuţilor de mai încoace ori de mai încolo: „de ce zoriţi venitul vostru?!” „de ce nu staţi în nesuspinul, nedurerea şi­n neîntristarea voastră?!”

Că „Fiat lux!” – şi se făcu, şi s­a văzut că­i bună, şi este­n voi, în nenăscutul care se va naşte ca lumina unei stele care n­a ajuns la noi, ci nu a unei stele stinse de demult, iar lumina­i de abia acuma i­o vedem? cum bine­a zis poetul ­ .

De aţi găsit greşală­n noi, „Eminescu să ne judece!”

Pag. 78

Mi­e tare, tare dor de voi, un dor care cumplit mă doare; am ostenit, uitându­mă în zare, la soare, la stele şi la lună, dar nimeni dintre voi, dar nimeni nu mi­a făcut un semn din mână.

Eu nu mai cred în îngeri ce solfegiază şi ne zâmbesc, şi ne veghează.

Zoreşte-mă, iubito!

Zoreşte­mă, iubito, ­ la cât a mai rămas din mine, s­ajung cu bine­n primăvară, să­ţi prind în plete flori, prin iarba de şopârle să te ridic de subsuori şi să­ţi privesc albastrul pur din o ii temători, iar tu, zâmbind ca o copilă, să­mi spui blajin: ce bine! Şi­apoi să­ţi ogoieşti zorirea­n toamnă să ajung; povestea noastră scrie­vom în inimi, nu pe foi, la flacăra aprinsă din scânteile din noi; vom arde cum vestalele în flăcări ard şi­apoi, ne­om stinge mulcomiţi în spuza evului prelung Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Luca CIPOLLA (Italia)

Bianco

Ed oggi lâ&#x20AC;&#x2122;apparenza non assorbe le distanze, sei un intercalare, croce su un prato, bimbo tra gli uomini, il silenzio statico dellâ&#x20AC;&#x2122;illusione, stupore.

E ti dicevan bravo ma la tempesta non si placa e il tuo bracciale a pois oggi ha mac ie e nessuno monda, senza igiene un mondo ti riduce a s ermo, acqua di ristagno dâ&#x20AC;&#x2122;una vedovella.

Alb

Ĺ&#x17E;i azi aparenĹŁa nu absoarbe distanĹŁele, eČ&#x2122;ti o intercalare, cruce pe o pajiČ&#x2122;te, copil printre bÄ&#x192;rbaĹŁi, tÄ&#x192;cerea staticÄ&#x192; a iluziei, uluire. Ĺ&#x17E;i­ţi spuneau bravo ci tempesta nu se potoleČ&#x2122;te Č&#x2122;i brÄ&#x192;ĹŁara ta cu buline azi are pete pe care nimeni nu le curÄ&#x192;ĹŁÄ&#x192;, fÄ&#x192;rÄ&#x192; igienÄ&#x192; o lume te reduce la ecran, la apa stÄ&#x192;tÄ&#x192;toare de o vedovella.

Nea Persepolis Dal punto vernale ďŹ ero lo scorrer del tempo, giace la legione nella torre del silenzio, tace lo sciame,

ino alle sue frequenze.

LĘšultimo miglio, terra e radici, bramando la costa da sale assetata.. e sulle maioli e in lontananza Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

lessi la pellicola di sole riarsa, lĘšuomo alla ďŹ ne dellĘšuomo..

Lo spec io non riďŹ&#x201A;e e campo di ba aglia, tampoco un ciglio

e tra eggi lĘšAhura MazdÄ qual ďŹ ore di damasco.

Nea Persepolis

Din punctul vernal mândru decursul timpului, zace legiunea ĂŽn turnul tÄ&#x192;cerii, tace roiul, aplecat la frecvenĹŁele lui.

Ultima milÄ&#x192;, pÄ&#x192;mânt Č&#x2122;i rÄ&#x192;dÄ&#x192;cini, râvnind coasta de sare ĂŽnsetatÄ&#x192;.. Č&#x2122;i peste majolicii ĂŽn depÄ&#x192;rtare eu citii pelicula a soarelui uscatÄ&#x192;, omul la sfârČ&#x2122;itul omului..

Oglinda nu reďŹ&#x201A;ectÄ&#x192; câmp de bÄ&#x192;taie, nici iar o geanÄ&#x192; care sÄ&#x192; s iĹŁeze Ahuramazda precum ďŹ&#x201A;oare de damasc.

Pag. 79

Patricia LIDIA

ruletă rusească paharele stau întinse în cerc, când Dumnezeu bate ora exactă morţii mai beau un pahar de ziua de mâine, combinaţie de votcă, sangria şi sânge, unul se ridică în picioare, îşi primeşte destinul şi pleacă... karma e ceva de care auzi numai în filme... şi jocul se reia...

Tempus Clipa de tăcere stropi de gânduri îmi coboară peste pleoape, timpul meu e incomplet fără tine... e în zadar, e prea târziu, banca noastră solitară a rămas sub aceleaşi flori de tei.

Ploi de gânduri îmi cuprind ultimul zbor către trecut... iar clipa de tăcere ce mai apoi ne cuprinde mi­o doresc, să simt că aripi prindem şi putem zbura!

preţios e timpul ce trece fără noi! în braţele norilor ne dormim somnul îngerilor... dar visul a risipit norii şi, ca să nu cad, soarele m­a prins cu razele lui... de azi suntem – suspendaţi în timp – parte dintr­un înger incomplet... un singur trup... şi câte o aripă des isă în zbor...

Las Americas, Tenerife, 03.10.2012 Rai

Sclavagism cu toţii suntem sclavii cuiva – eu, al trecutului, tu, al zilei de mâine – doar că speranţa ne împiedică să vedem asta.

Pag. 80

dimineaţa asta pustie mă rătăceşte lângă tine – lumea noastră este cerul dimineţii cu flori de nori – imaginar paradis nocturn...

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Violeta DEMINESCU

cuptoare de lut mi­a plecat o pasăre de pe umăr ecou prin văile gândului cu lanuri în soare reverberat şi­acum în morile de vânt şi de apă de apă şi vânt au făcut pulbere grăunţele crescute­n cuptoare mai toate purtau ip cioplit cine­a văzut încolţind un bob de grâu uscat şi ce boabe frumoase în palme ţinusem ce pâinea iubirii ştiusem a coace ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

regăsire cu flori de piatră şi fluturi nu ţi­am recunoscut parfumul doar felul în care mâinile iar îmi des eie nasturii la haina din suflet alergi prin sângele meu ca un fulger prin o ii furtunii îmi spuneai apoi mi­ai dezbrăcat inima în faţa lumii cum îmi adunai părul în pumni să­l săruţi dând deoparte iubirea cu grija cu care pregăteşti gâtul pentru tăiere o vreme doar fluturii mi­au oblojit rana în aripile lor şi­n florile de piatră din râu se reflecta uitarea ca o fericire unică acum ai privirile bolnave de timp de mine visele îmi spun că le dor o ii de mâini care le frământă iar ca pe nişte vorbe cu urme de neşters

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

abisul îşi cască lacom umbra peste fluturi s­au înecat în râu mă cuprinzi împlor îngere nu îmi muri a mia oară şi taci! în moarte şi­n iubire se pleacă în linişte .,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

Sonetul nopţilor de Sânziene

În nopţile din urmă n­am mai putut să dorm, Se­aude­un tropot surd, din ce în ce mai tare Din cele zări ascunse­n adânc fără hotare...

Se­mparte­n două lumea: între pământul­om Şi­o mare de lumină la ceas când nu e soare... Şoimanele, călare, răzbat în cânt diform; E noaptea­n care umblă în zborul uniform, Sfinţind în galben ierburi, de leac făptuitoare. Şi simt prin aer iele în jocurile lunii, Cum dănţuiesc besmetic în iarba din poiene Şi poleiesc cu vraja din plete toţi alunii.

Nuntesc cu zburătorii Ilene Cosânzene Şi, alb înfiorată, când îşi aleg şi nunii, Răsar şi eu cu zorii, în flori de sânziene

Pag. 81

Ion HURJUI

adâncul din mine şi să mă adopte drept fiul răsăritului de soare! răcoare la ora aceasta – trebuie să mă îmbrac adecvat anotimpului şi vremii ingrate iertaţi­mă şi apropiaţi­vă de omul providenţei ca de o candelă aprinsă în calea­mi (nădejdea) începutul speranţei – să ne căutăm de ale noastre şi să ne rugăm pentru iertare căderea

glasul părinţilor arcuşul pe strune cânta mirarea mea era că de undeva sunetul acela părea venind din altă lume aducea glasul părinţilor şi al celor ce­au fost ai mei – peste glasurile acelea pierdute­n neant vocea bunului meu prieten s­auzea peste ape!

ea mă­nconjoară vedere din toate părţile (noi urcăm pe hărţile apropiate sufletului) vernisajul tabloului meu se repetă – frumoase sunt glastrele şi oamenii simbolic aşezaţi acolo solo trece un curtezan prin epopee! (tu te prezinţi drept Cervantes cel nou) în plasa lui don quihote cel ve i) joc de cuvinte / până peste ure i îmi trece apa peste care vreau să trec – va fi ceremonia naşterii eroului acum renăscut!

iarna ce vine aveau foarte multe asemănări – între a optzecea aniversare şi suta viitoare emblematică zona aceasta de ve ime de cumpănă / să se lase la voia întâmplării era noua aşezare a lucrurilor

vernisajul tabloului meu se repetă – după ipuri ne recunoaştem jucându­ne în ţărâna originară (cu o aripă desenează tu ipul meu / cu cealaltă eu pe al tău în osmoza căderii de pe scara ridicată în joacă) malul de ape

acum altfel funcţionau mecanismele de înţelegere (toamna aceasta este mai lungă ­) iarna vine în vizită din când în când!

departe de filosofiile de ultimă oră suntem aşezaţi în bătaia puştii – domnitorii ce­au fost sunt departe

omul providenţei

fiecare are Everestul lui şi groapa – nobilul îşi duce ve imea mândră şi azi! dimineaţă plecăm glorioşi la muncă

fie­vă gândul apropiat mie încercaţi­mi buna încredere în ce va mai fi şi iertaţi­mă adânc s­ar putea să audă

Pag. 82

pe sub maluri de ape trec şi acum zvârlugile şi noi le prindem în palme şi le dăm drumul – suntem în continuare filosofi/!

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Dumitru ICHIM (Canada)

PARTEA A DOUA A TRANDAFIRULUI ­ SÄ&#x192; ocolim femeia care coboarÄ&#x192; spre noi!

Ea a nÄ&#x192;scut pe cel ce a trÄ&#x192;dat pe Fiul tÄ&#x192;u, muĹ&#x;cat pe rând de cui.

AĹ&#x;a­i grÄ&#x192;i ĂŽn partea­ntâia a diatribei, trandaďŹ rul cu toĹŁi spinii lui Prea Milostivei.

Cele douÄ&#x192; femei ĂŽncruciĹ&#x;arÄ&#x192; drumul.

Cu capul plecat. AmândouÄ&#x192;.

Fiecare cu durerea ei, ĂŽnmuguritÄ&#x192;­n rouÄ&#x192;, cum de prea multÄ&#x192; lunÄ&#x192; se­apleacÄ&#x192; ramii ĂŽnďŹ&#x201A;oriĹŁi de tei.

Prea Milostiva MaicÄ&#x192;, luând iar ďŹ rul vorbei lui, rÄ&#x192;spunse trandaďŹ rului, cu ghimpii pÄ&#x192;zitori de vamÄ&#x192;: ­ Ĺ&#x17E;i ea e mamÄ&#x192;...

Ce conteazÄ&#x192; cum reďŹ&#x201A;ectatÄ&#x192; e nÄ&#x192;scuta razÄ&#x192;?

OricÄ&#x192;rei mame se cuvine

iar ĂŽngerul din cer sÄ&#x192; se ĂŽn ine.

Apoi continuÄ&#x192; Prea Milostiva, din o i Ĺ&#x;tergĂŽndu­Ĺ&#x;i roua: ­ FireascÄ&#x192; e ĹŁepuĹ&#x;a Ĺ&#x;i te doare, dar nu uita menirea ta de ďŹ&#x201A;oare.

De vrei ciulinÄ&#x192; stearpÄ&#x192; sÄ&#x192; nu ďŹ i, la ďŹ ecare mamÄ&#x192;, ĂŽn genun i, rosteĹ&#x;te­i numai partea­a doua a psalmului de sus!ʚʚ ...Ĺ&#x;i Maica NÄ&#x192;scÄ&#x192;toare a Bunului Iisus privea cum trandaďŹ ru­Ĺ&#x;i ĂŽnďŹ&#x201A;orea spovada albÄ&#x192; Ĺ&#x;i cerĹ&#x;ea iertare.

THE SECOND PART OF THE ROSE ʚʚLet us avoid the woman whoâ&#x20AC;&#x2122;s coming down to us.

She brought to life the one who had betrayed your Son, whose nails in turn had bi en Him.â&#x20AC;&#x2122;â&#x20AC;&#x2122; This was the way in the ďŹ rst part of diatribe, Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

that rose with all its thorns to the All­Merciful had whispered.

On their way the women crossed ea other both of them heads down.

Ea one of them with her own pain bursting in tears, and of too mu of moon light the blossomed bran of lime­tree was there to bow down.

The All­Merciful Mother continuing the whisperâ&#x20AC;&#x2122;s ďŹ&#x201A;ow an answer gave to rose whose ďŹ rst partâ&#x20AC;&#x2122;s full of thorns: â&#x20AC;&#x2DC;â&#x20AC;&#x2122;She is a mother, tooâ&#x20AC;Ś It really ma ers the way the new born ray reďŹ&#x201A;ected is?

Mothers deserve even an angel to kneel in front of them.â&#x20AC;&#x2122;â&#x20AC;&#x2122; And then All­Merciful went on Wiping the dew from her eyes: â&#x20AC;&#x2122;â&#x20AC;&#x2122;The thorn is normal and does pain, yet, donâ&#x20AC;&#x2122;t forget â&#x20AC;&#x201C; the ďŹ&#x201A;ower!

If you decide a sterile thistle not to be In front of every mother bow humbly your knees You go, and sing only the second part of roseâ&#x20AC;&#x2122;s highest psalm!â&#x20AC;&#x2122;â&#x20AC;&#x2122; â&#x20AC;Ś And Jesusâ&#x20AC;&#x2122; good Mother was looking how the rose was blooming in white confession, forgiveness begging.

Pag. 83

Constantin MĂNUȚĂ

Vara dormeam înmiresmat de crini Frunzele­mi făceau viaţa mai uşoară; Mâinile mele tulburi în lumini Crini ar deveni lunatici de­o seară?

Nu poate nimeni pe lume să trăiască Tăind în palme o pâine aburind; Cum ar fi real pe vulpe să o nască Leul nu domină pe oamenii de rând?

Doar poetu­nmiresmat de muze Miruit se vrea de­un mare împărat; Ireale clipe­i înfloresc pe buze De răni cuprins, de ceruri cercetat?

MĂRTURIE

Sărbătoarea a dezbrăcat mirenii Stelele apuse, în roua din secunde; Trăiesc bolnavi în auriul vremii Fluturii ascunşi în joc de paparude?

Trec peste vară şi aştept iar toamna În auz îmi cântă dulce o egretă; La mine­n suflet zarea­i violetă Când pe sub meri se rumeneşte poama...

Am locuit o vreme singur în tăcere Şi simplu nu pot zice ori a preciza; Suferinţa mea de astre în cădere Luminează noaptea verde într­o stea?

Un cârcel de frunze mă îmbine lin Să meditez la soarta mea în rate; Ducând tot cerul inocent în spate Cumpăram stele de la magazin?

EXISTENŢĂ Aprig bate vremea­n zarea diafană În zile senine numai pentru noi; Moare libertatea lumii­ntr­o icoană Semn că va veni şi Vremea de Apoi...

Nu mă opream din drumurile mele Pădurii îi puneam borne la hotar; O vrajă dulce mă făcea hoinar La miez de noapte mă în inam la stele...

Nu pasărea cu aripa zimţată Dorea în vise să mă­ntorc la sol; Înseninat de astre să nu cad în gol Credeam că­s astru cum am fost odată...

Dar... câte lucruri le priveam pieziş Lujer de floare pe un tărâm de dor; Mă mângâia în vise ziua să nu mor Sufletul meu lipsit de­acoperiş.

Acum gândesc înfiorat la toamna Pe care­o em să vină înapoi; Un quasar albastru, înverzit de ploi Aprinde dorul, luminându­mi drama...

SUFERINŢĂ VERDE Am locuit o vreme singur în tăcere Oare­n discursuri dacă­aş locui...

Pietrele s­ar face albe de mistere Şi tot albe pietrele­ar muri?

Pag. 84

Se aud în pomi fructele strigând În natură codru­şi primeneşte firea; Lupii fioroşi noaptea adulmecând Urlă că nu pot să­şi s imbe privirea?

Un scatiu împarte sunete­n surdină Redes ide timpul tristelor zăvoare; Nesupus e gându­n spasm de ghilotină Înviat de­un vultur seara între ghiare?

Doar într­o minune cred că­mi este bine Neutronii îmi poartă casa în spinare; Mă disjung atomii în nopţile senine Voi pleca din lume iarna pe ninsoare?

Cât mă cântă oare pasărea zimţată?

Să nu pot din ceruri veşnic a cădea; Într­o zi de vară, blândă, înmiresmată Lumea se pres imbă şi n­o pot vedea?

Se arată luna noaptea pe câmpie Şi îşi zice sieşi: să nu mă întrebi; Moarte, dragă Moarte, tulbure şi vie Mă găseşti în ierburi, înflorit în cerbi...

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Sergiu SAVA

*** nu un ghimpe ci o cruce am în coastă, răstignită foarte aproape de bătăile pâlpâitoare ale flăcărilor poate această cruce se va transforma în rug dacă şi numai dacă voi face din eşafod un loc sfânt *** înfăşoară­mă în giulgiul de cristal, acolo în braţele razelor, unde nu mai există de mâncare pentru o i, ure i sau piele unde libertatea mă desfată cu limite albastre unde frigul nu se poate căţăra, unde viaţa e atât de tare încât poate îmbata vinul *** scapă­mă de mine, să mă evapor, să fiu transpiraţie pe suferinţa Ta, tăietură în coasta crucii, taie­mă cu coasa iubirii, fă­mă amurg și junghiere perpetuă, scapă­ma de mine, scapă­mă, in inima Ta *** mă las în nisipul umbrei, cu spatele la mine insumi mă întorc, si mă arunc in vântul ve i, ca să devin printre ploi un stâlp al beznei *** nu mai am nici un gând de sprijin când merg pe acest fir de gheaţă către mine însumi ca un acrobat la circul nebuniei în care sunt singurul spectator *** amurgul nu se mai sfârşeşte şi se mişcă dintr­un o i în altul alunecând dintr­o lacrimă în alta peste zarea fumegândă pe sub aripile şuierătoare ale corbilor şi­n această goană crepusculară numai durerea Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

încordată la infinit rămâne nemişcată *** ploua cu grindină când ai încercat să­mi spui să­mi în id ferestrele inimii, dar îmi părea nedesluşit orice cuvânt când auzul îmi alunecă foarte încet pe sunete şi Tu acordai cerul cu o săgeată de senin şi eu nu izbuteam ure ea s­o anin ci doar priveam cum melci glisează nevinovaţi pe trotuar, căutând să­şi scape viaţa, sub co ilii de speranţă în zadar *** de­a lungul şi de­a latul întinsului meridianele se indepărtează tot mai mult, orizontul fermentează între polii fluizi, nu pot despărţi de mine cum nu se poate despărţi sâmburele de măr iată de ce, vântul bate peste omniprezenta contopirii iată de ce, îmi şterg amprentele, paşii sau urmele, căci locuiesc în propria alergare, de mine însumi; dar ştiu că la sfârşit mă va frânge acea odihnă verticală care mă vânează

Pag. 85

Ion N. OPREA

G. Tutoveanu în “Corespondenţă Fălticeneană” de Eugen Dimitriu Pe urmele materialelor publicate: precizări despre familia anu

„Pe urmele materia­ lelor publicate” era in­ titulată o rubrică frecventă în zia­ rele de odi­ nioară, ea oglindea efi­ cienţa muncii noastre şi o urmăream cu interes. Nu mai apare!

Despre ce efi­ cienţă să mai fie vorba în zi­ lele noastre, a presei libere? Şi totuşi…

După ce am scris cele cinci volume despre trecutul istoric al Vasluiului, un profesor universitar din Bucureşti, originar din părţile judeţului studiat de subsemnatul şi care îşi căuta genealogia, domnul Florin Păncescu, mi­a scris: „În cărţile lui I.N.O. mi­am găsit geneza fa­ miliei mele!” Alt domn, rudă cu Ioan Antonovici, Antonovici cu numele, tot din Bucureşti, rudă cu Înaltul prelat de la Huşi, îmi mulţumea că am scris şi publicat cele 1000 de pagini „Ioan Antonovici­ Depozitarul”, Editura PIM, Iaşi, 2011 şi îmi solicita sprijinul pentru reeditarea Cărţii istoricului des­ pre comuna Bogdana, premiată cândva de Acade­ mie. Cuvinte de preţuire am primit de la urmaşii familiei Taşcă când am devenit autorul volumului „George­Felix Taşcă şi Neamul Tăşculeştilor” de la Bălăbăneşti­Tutova, Editura PIM, 2011…

Iată acum alt motiv să­mi aduc aminte cât de utilă era rubrica ziarelor de altădată – pe ur­ mele materialelor publicate. La 25 februarie a.c. în revista Luceafărul – Botoşani mi­a fost publicat ar­ ticolul G. Tutoveanu în „Corespondenţă Făltice­ neană” de Eugen Dimitriu. Scriam acolo, redând ceea ce spunea autorul citat: „La 26 noiembrie 1974, un anume Dumitru Tanu îi scria din Bucu­ reşti lui Eugen Dimitriu că a vizitat Casa memo­ rială a oamenilor de seamă a Fălticenilor… în octombrie din acest an (şi) mi­a răscolit profund sufletul, la glasul amintirilor… începând cu cei care mi­au pus întâi pana­n mână – în clasele pri­ mare… Arhipescu 1900 I; Gh. Tutoveanu poetul,

Pag. 86

clasa II 1901/2i – Radu­ apoi Mihail Sadoveanu 1902/ 3 ­ clasa III, Serafim Ionescu 903/ 4 clasa IV… (vol. II, p.1015)”.

Surpriză mare pentru mine faptul că la doar două zile distanţă, la 27 februarie, h. 4,57, iată ce­mi scria chiar directorul revistei Luceafărul, domnul Ion Istrate, despre unul din personajele ar­ ticolului meu: “Am citit articolul dumneavoastră în care spuneţi că apare o corespondenţă trimisă de Dumitru anu care a avut profesori pe marii poeţi şi scriitori din Fălticeni.

Dumitru anu a fost doctor în economie, ter­ minând la Paris Facultatea cu 8 doctorate în eco­ nomie. Poate este un necunoscut pentru lumea scriitorilor dar a fost un om fanatic, recunoscut pe plan mondial. A întreţinut corespondenţă cu zeci de personalităţi din lume.

Dumitru anu a fost fratele bunicului meu anu Neculai care a fost secretarul general al Pri­ măriei şi primar al Fălticenilor în perioada inter­ belică.

Dumitru anu, cu doctorate în economie la Paris, a fost membru al unui număr de 8 Academii din lume (a fost considerat un genial al economiei, fiind propus la Premiul Nobel pentru ceea ce a făcut. A fost Directorul General al Băncii din Alba Iulia, Guvernator al acesteia, şi după ce s­a mutat la Bucureşti a fost Director de investiţii al Băncii Naţionale a României până la vârsta de 93 de ani.

Un geniu al economiei şi la data morţii era cel mai în vârstă salariat din lume. Vorbea 8 limbi la per­ fecţie. Familia lui a dat 12 fraţi care toţi au fost in­ telectuali de seamă ai oraşului.

Gheorghe anu, senator şi deputat în mai multe legislaturi. Ştefan anu, colonel în Marele Stat Major în timpul celui de­al Doilea Război Mondial, decorat cu toate distincţiile din top, ab­ solvent MAGNA cum LAUDE al Academiei mili­ tare SAN CYR, ca şef de promoţie, avansat de la revoluţie la gradul de general maior.

Bunicul meu a fost avocat, cu doctorat în drept la Paris.

Am simţit nevoia să vă clarific un pic arti­ colul excelent realizat domnule Ion N. Oprea – re­ feritor la G. Tutoveanu în „Corespondenţă Fălticeneană” de Eugen Dimitriu, publicat la 25 fe­ bruarie a.c. în LUCEAFĂRUL” Scrisoarea din care face parte fragmentul care îl enumeră pe G. Tutoveanu cuprinde şi alte informaţii interesante pentru cititori: „Alăturat, zice expeditorul, vă trimit, după cum v­am promis – cu destulă întârziere – această fotografie luată în grădina publică din Tg. Neamţ în dimineaţa zilei Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

de 15 iunie 1915 a corpului ofiţeresc a(l) fostului regiment de infanterie nr. 16 Suceava – din Fălti­ ceni, după executarea unui marş de noapte, în de­ plasare din tabăra de la Fântâna­Mare.

De aici Batalionul 4 comandat de Maiorul Balmez (primul din rând, stânga) s­a deplasat la Broşteni pe Bistriţa. Deplasarea s­a executat pe acolo secret faţă de grănicerii austrieci de la Cornul Luncii (graniţa de atunci) Stănişoara.

Celelalte 3 batalioane – Comandantul Re­ gimentului fiind Col. Gheleme – le­am deplasat la Ciumuleşti pe Valea Moldovei spre a nu fi prea aproape de graniţa de la Buneşti. Aici a rămas Re­ gimentul şi după lăsarea mea la vatră în noiembrie 1915 ca plutonier teterist. În această fotografie ce reprezintă pe toţi ofiţerii activi şi de rezervă ai regimentului, veţi ob­ serva, în rândul de jos, dreapta, pe Mihai Sado­ veanu. Tot aici veţi găsi pe Căpitanul Vulovici – poetul, care a căzut de­un glonţ­n frunte în Carpaţi în lupte din 1916; precum şi atâţia alţi eroi căzuţi sau răniţi pe câmpurile de luptă după 15 august 1916.

Vă va mira faptul că în primul rând al fo­ tografiei vedeţi şi atâtea soţii ale ofiţerilor, veni­ seră de la Fălticeni, spre a­şi lua rămas bun, de la soţii lor, ce plecau pe zone. Cred că explicaţii, de mai sunt necesare, ar putea să vă dea contimpo­ rani de­ai mei – colegul Cardaş, Dl. Gheleme… (de aici este desprins fragmentul redat mai sus), …Apoi la Gimnaziul „Al Donici” – „N. Gane” în 1904/5, Vasile Lovinescu – fiul său Octav Lovinescu, Holban (învăţător); V. Ciurea –Eugen Lovinescu (la micul bacalaureat).

Colegi – A. Băeşu – pictorul şi atâţia cunos­ cuţi sau citindu­le operele.

Vă sunt adânc recunoscător pentru amabi­ litatea cu care ne­aţi primit vizitând această emo­ ţionantă icoană – ce reprezintă „Casa oamenilor de seamă” din Fălticeni.

Cu adâncă recunoştinţă pentru toţi cei ce­ au păstrat, cules, donat şi recuperat după vitregia „vremurilor de bejenie” ce­au trecut în decursul unui veac până azi când au ieşit iar la lumina tu­ turor!

Al D­Voas­ tră Dumitru anu Bucureşti, Sectorul 2, Str. Ghiocei, 7A

dintr­o numeroasă familie care a dat avocaţi, ofi­ ţeri, cadre universitare, negustori etc. La vârsta de aproape 100 de ani, Dumitru anu se plimba prin Bucureşti, unde s­a stabilit.

Dumitru anu a vizitat „Galeria”, cu un frate al său, colonel pensionat. Am avut cinstea să le fac ghidajul, cu care prilej mi­am dat seama încă odată că Muzeul place, că le­a răscolit amintirile tinereţii, că sunt ataşaţi de oraşul natal şi de bună seamă vor face reclamă cunoscuţilor, pentru a dona docu­ mente şi piese interesante, noii instituţii culturale din casa Lovineştilor”.

Cartea „Corespondenţă Fălticeneană” cu­ prinde de la p. 1016­ 1031 corespondenţă cu Ge­ orge anu, „cadru universitar, matematician, la Politehnica din Cluj. Originar din Fălticeni, fost elev al Liceului Nicu Gane”, scrie la subsol (p.

1016) Eugen Dimitriu, unele scrisori de la Cluj fără să ajungă la destinatar.

La una din scrisori, expediată din Cluj la 24 septembrie 1977 (p. 1025) i se comunica adresa doamnei Dimitriu Geta, str. aviator Petre Creţu nr.

8, Bucureşti, sector I, pentru trimiterea broşurilor de către Eugen Dimitriu. La subsolul paginii aflăm

Din subsolul paginilor cărţii citim comen­ tariile autorului Eugen Dimitriu, relativ la Dumi­ tru anu care coincid cu ce îmi scria Ion Istrate: „Funcţionar originar din Fălticeni, făcând parte

cine este Geta Dimitriu: „născută Tomovici, origi­ nară din Fălticeni, fusese măritată în tinereţe cu un ofiţer, unchi al profesorului George anu. Divor­ ţată, s­a recăsătorit. Ea a locuit pe aceeaşi stradă cu

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Pag. 87

mine şi o cunoşteam de când era elevă la Liceul de fete, fiind cu patru ani mai mare ca mine. Femeie de o rară frumuseţe, un mers şi o comportare de o autentică aristocrată. Speram să mai obţin de la ea vreo lucrare a lui Ion Irimescu, pentru muzeu. Por­ tretul tatălui ei era deja la „Galerie”.

Asteriscul de la o scrisoare din 28 noiembrie 1977 (p.1028) trimite la alte informaţii interesante: „În scurtul popas clujean, l­am determinat pe pro­ fesor să doneze Fălticenilor biblioteca sa, extrem de valoroasă: beletristică, arte plastice, ştiinţă etc. În casa sa de pe Ştefan cel Mare, urma să se des­ chidă un fond documentar, pus la dispoziţia pu­ blicului… Personalitate marcantă a Politehnicii clujene, avea şi numeroase lucrări personale, unele pentru străinătate. Cele circa 10.000 de vo­ lume ar fi făcut cinste oricărui oraş. Din păcate, ci­ neva de la Primărie i­a spus cu indiferenţă că o asemenea donaţie nu prezintă interes!!! Acum, în iulie 1989, am auzit că şi casa lui, va fi demolată, intrând în planul de sistematizare. Cred că refuzul

categoric al funcţionarului fălticenean, a fost un motiv de amărăciune care l­a afectat mult pe Ge­ orge anu”.

Cartea de vizită de la profesor, din 27 de­ cembrie 1978, se pare că e ultima veste adresată lui Eugen Dimitriu, acesta notând în josul paginii

Pag. 88

1031: „Dată fiind curiozitatea unor intruşi dornici de a­mi cunoaşte corespondenţa, nu mai eram sigur dacă primeam toate misivele, sau dacă ple­ cau cele pe care le expediam. Această carte de vi­ zită, a fost ultimul semn de viaţă de la omul de o rară fineţe şi de neasemuit caracter, care a fost prof. univ. George anu. S­a stins, de un atac de cord, în plină putere de creaţie, fără să mai aibă vreme a­şi exprima regretul că părăseşte viaţa –Vale a plân­ gerii – în care n­a avut norocul unui cămin fericit.

L­am regretat enorm şi­i simt şi azi lipsa, căci era sincer şi cu o mare capacitate de dăruire – altruistul prin vocaţie”. anu Lidia şi Nicolae semnează scrisoarea din 6 martie 1979 adresată lui Eugen Dimitriu, p.

1032. „Pictoriţă amatoare, de talent, din Fălticeni, soţia avocatului Neculai (Culiţă) anu, unchiul prof. George anu. Neculai a fost prieten din copi­ lărie cu Jules Cazaban, cu Gr. Vasiliu­Birlic şi Vasile Vasiliu­Falti. Mi­a furnizat multe amănunte din viaţa acestor oameni mari, la care se adaugă şi ami­ ciţia foarte strânsă cu Ion Irimescu”, explică într­o notă de subsol autorul. „Georgel a fost şi el la Bucureşti câteva zile, venise de la Fălticeni, unde a vândut casa părin­ tească, era destul de impresionat de acest lucru, însă trebuia să vândă, casa avea nevoie de îngrijiri urgente!

I­a părut rău, că a fost în imposibilitate de a veni să vă vadă şi să mai stea de vorbă cu D­voas­ tră”, îi scriau ei din Fălticeni.

Iar Eugen Dimitriu nota la subsol: Georgel, „prof. univ. George anu, al cărui tată a fost frate cu Neculai anu”; despre vinderea casei sublinia: „Aşa dar, încă o dureroasă rupere de locurile co­ pilăriei, cu amintirile ei scumpe. Iată unde poate duce obtuzitatea unei funcţionare de la Primărie (cu studii superioare), la negarea interesului pen­ tru un fond documentar public de mare valoare!”

Vorbind despre familia anu aţi observat, am indicat paginile referitoare la aceasta, pentru, even­ tuala documentare suplimentară a cititorilor inte­ resaţi.

Mai adaug: în „Corespondenţă Fălticeneană”, vol. I, de la p.246 la 257, sunt cu­ prinse scrisorile lui Eugen Dimitriu către anu Ge­ orge care prezintă acelaşi mare interes nu numai pentru suceveni. De aici aflăm că „prof. George anu îşi avea casa pe strada Republicii, peste drum de cea a lui Artur Gorovei, uşor în diagonală. Plă­ nuiseră cu profesorul de la Politehnica din Cluj or­ ganizarea unui fond memorial­ documentar care să fie pus la dispoziţia cercetătorilor”, dar cineva a împiedicat realizarea proiectului.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Camelia SURUIANU

Mioriţa – operă încadrabilă unei literaturi mistice (­ o in­ terpretare simbolică a piesei de teatru Mioriţa re­ dactată de Bartolomeu Valeriu Anania)

S

criitorul Valeriu Anania, dublat de monahul Bartolomeu ajuns până la treapta de Mitropolit, reprezintă un reper în cultura română contemporană. Opera sa li­ terară, destul de substanţială atât din punct de ve­ dere cantitativ cât şi calitativ, nu s­a bucurat de o prea mare atenţie din partea criticilor literari, (­ cu excepţia celor clujeni) deşi validarea sa ca scriitor autentic a fost făcută de Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu. Chiar dacă s­a autocaracterizat drept un „monah fără vocaţie“ şi mai degrabă scriitor, se pare că a fost perceput de mediul cultural mai mult ca teolog. Abia publicarea Memoriilor, cu aproxi­ mativ doi ani înaintea morţii, a resuscitat interesul criticilor. Cronicarii au sesizat calităţile estetice ale prozatorului, dincolo de valoarea de radiografie a câtorva evenimente din istoria recentă a României.

Deşi nu apare nicăieri în Memorii, preciza­ rea că se consideră membru al Asociaţiei culturale Rugul Aprins, legătura sa cu Mănăstirea Antim (unde a şi fost iniţiat în monahism) şi cu activităţile derulate aici, sunt evidente. În Prefaţa volumului de Acatiste, ale lui Sandu Tudor, rememorând acele vremuri, când ocupa funcţia de bibliotecar al Pa­ triarhiei, cu evidentă modestie, precizează că „nu avea frac“ ca să facă parte din grup, ( ­ în sensul că nu se considera intelectual). În s imb, de obicei marţea, frecventa domiciul colonelului Barbu Slăti­ neanu, unde funcţiana un mic cenaclu format din câteva nume sonore din cadrul culturii române. La aceste întruniri veneau şi câţiva membrii din antu­ rajul Rugului Aprins.

Cu toate acestea, în Rotonda plopilor aprinşi, într­un amplu fragment, ilustrează subtila înţelegere a fenomenului din interior, din perspec­ tiva participantului la întrunirile grupului: „Urmă­ tor al unor îndemnuri lăuntrice mai ve i, el – Daniil Sandu Tudor – se voia un fel de mentor al unei şcoli superioare în centrul căreia se situa lite­ ratura filocalică, în parte cunoscută prin traducerile tipărite ale profesorului Dumitru Stăniloae şi în parte adunate de prin manuscrise. Vara, sub nucul cel mare din grădina Antimului, zelosul neofit ţinea lungi şi stufoase prelegeri despre doctrina palamită, noutate ­ tematică la acea vreme – menită să atragă interesul nu numai al celor din tagmă, dar şi pe al unor scriitori, dintre care nu au lipsit Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voicu­ lescu şi, pentru foarte scurtă vreme, Ion Barbu. Se pare că, atunci şi acolo a avut Vasile Voiculescu re­

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

velaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi­a deprins noile sale lecturi şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că el a fost, până la urmă, singurul bene­ ficiar al aces­ tui început de iniţiere isihastă, Ion Barbu s­a speriat şi a fugit, Ale­ xandru Mi­ ronescu şi Ion Marin Sa­ doveanu s­au refugiat într­un ritualism aproape bigot, ceilalţi s­au păs­ trat în limitele decente ale onorabilităţii, cât despre Daniil Sandu Tudor, care ştia foarte multe lucruri şi vorbea enorm, el nu a iz­ butit niciodată să fie pe deplin convingător, poate şi din pricina temperamentului său aproape impo­ sibil, de duhovnic arţăgos, ale cărui opinii excelau prin agresivitate şi intoleranţă. Vasile Voiculescu a luat noutatea în serios şi s­a angajat întru ea (­ se re­ feră la experimentarea rugăciunii isihaste) de unul singur, pe cont propriu cum s­ar spune, într­o uriaşă aventură a spiritului. Aceasta a durat câţiva ani buni, în timpul cărora l­am cunoscut eu, când a scris şi Ultimile sonete..., adevărata şi marea lui poezie.“1 Precizarea autorului referitoare la prelege­ rile despre doctrina palamită ţinute de Daniil Sandu Tudor ne ajută să stabilim, din punct de ve­ dere temporal, momentul evocat. Întrunirile pe acest subiect se ţineau în vara anului 1952, tot la Mănăstirea Antim, deşi Asociaţia, în urma unei legi votate în Parlament, în 1948, fusese scoasă în afara legii.

Cu toate că Rugul Aprins nu mai exista din punct de vedere juridic, membrii de seamă ai gru­ pului continuau să se întâlnească, dar de data aceasta departe de o ii publicului. În sfântul locaş, sau la domiciliul unora dintre ei, îşi continuau dis­ cret demersul de reînnoire a culturii române. Des­ igur, acest lucru, înterzis la acea vreme, se datora unor afinităţi intelectuale, rezultate în urma unor ve i relaţii de prietenie.

Mioriţa ­ istoria textului ca semn al destinului creatorului său

Pag. 89

Având drept sprijin mărturiile Vlădicii Bar­ tolomeu Valeriu Anania, considerăm că textul său reprezentativ, care a fost citit şi rescris în mijlocul unora dintre cei mai importanţi membri ai Mişcării Rugului Aprins, este poemul dramatic Mioriţa,2 cu o gestaţie lungă şi o publicare îndelung amânată din cauza condiţiei sale de fost deţinut politic.

Istoria manuscrisului, oglindeşte destinul plin de turbulenţe al însuşi creatorului. Început în vara anului 1950, Mioriţa a fost definitivată, într­o primă variantă, în iulie 1953. Datorită condiţiilor vi­ trege din ţară, poemul a fost citit doar de către: Şer­ ban Cioculescu, Vladimir Streinu, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu. Desigur părerile exe­ geţilor menţionaţi, s­au dovedit a fi suficiente pen­ tru ca autorului să­şi dea seama de valoarea în sine a textului.

O primă lectură făcută în cadrul unei întru­ niri din ilia palatului patriarhal, unde locuia la acel moment monahul Bartolomeu Valeriu Anania, este consemnată cu amănunte de autor: ,,Mioriţa am isprăvit­o atunci, în vara lui 1953, am bătut­o la mașină și… așteptam. (…) Am făcut o lectură, la mine acasă, în faţa lui Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, părintelui Benedict Ghiuș. I­o citisem și Mitropolitului Firmilian Marin. Dacă am izbutit să­ l impresionez pe el, nu l­am mișcat deloc pe fratele André Scrima.“3 După ce, vreme de câteva ceasuri, le citise întregul text, la sfârșit, între Vasile Voiculescu și Alexandru Mironescu, a început o aprigă dispută.

Alexandru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de «păgânismul» unui mit pe care nu îl aş­ tepta, cel puţin de la mine, plutind într­o aură de transfigurare creştină,“4 i­a reproşat piesei „lipsa dimensiunii creştine.“5 Vasile Voiculescu s­a împo­ trivit viziunii amicului său, pronunţându­se tocmai în favoarea acestui „păgânism.“ „Ceva mai târziu – mărturisește Bartolomeu Valeriu Anania – a trebuit să înţeleg că atitudinea sa se sprijinea nu numai pe respectul faţă de libertatea scriitorului, ci şi pe ade­ renţa sa organică la întreaga spiritualitate a popo­ rului român, al cărui creştinism originar, făcând casă bună cu moştenirea geto­dacă şi elină, nu a alungat din palma mortului bănuţul destinat lui Charon, nici din drumul său «podurile» de pânză menite să­i uşureze trecerea Styxului, le­a îngăduit descântătoarelor să amestece numele Precistei în in­ cantaţiile magice, nu a des is tribunal pentru zo­ dieri şi solomonari, şi a fost bucuros, de­a lungul a două mii de ani, că în Sâmbăta Moşilor cireşele să fie «împărţite» în vasul de lut ce se pogoară, în neam şi în neam, din datina îndepărtaţilor noştri strămoşi. Din această aderenţă s­au născut cele mai

Pag. 90

valoroase povestiri ale lui Voiculescu.“6 Şi după acea seară literară discuţiile în con­ tradictoriu între cei doi exegeţi au continuat, „fără ca unul să fi cedat în favoarea celuilalt.“ După două zile de meditaţie asupra textului, Vasile Voiculescu prin intermediul unei scrisori, ia oferit autorului câ­ teva sugestii. Acestea reprezintă o primă analiză cri­ tică asupra piesei. În urma observaţiilor au rezultat câteva modificări în desfăşurarea acţiunii poemu­ lui. De aceea le vom reda în întregime, ca mostră a intuiţiei critice a lui Vasile Voiculescu şi a ştiinţei poematice pe care o poseda: „O trăsătură originală a baladei este că dragostea Mioriţei pentru păstor îi hărăzeşte darul profetic, o face năzdrăvană: moti­ vul supraomului, ce potenţează de la început flui­ dul de spiritualitate şi seninătate ce străbate acţiunea care nu mai este o simplă întâmplare oarbă, ci preştiinţă, pusă la cale de soartă, prin oa­ meni. De aceea, nu pentru un mecanic paralelism cu balada, nici măcar pentru o cât de mică apro­ piere a situaţiilor, ci pentru îmbogăţirea, complexi­ tatea şi idealizarea caracterului original şi superior al Mioarei, cât şi pentru posibilitatea unor eventuale încrengături dramatice ce s­ar putea dezvolta de aici – fata ar trebui să cunoască viitorul şi să se lupte să conjure fatalitatea.

Dragostea este cea care îi exaltează sufletul, îi ascute simţirea, îi înnobilează întreaga purtare, nu mai este singura femeie frumoasă după care se ţin şi se bat flăcăii ca un cârd de cerbi după o că­ prioară, ci o fiinţă înzestrată cu un fond de râvnă pentru ceea ce înseamnă drept, cinstit şi frumos, la care ajunge prin propria ei sacrificare. Ea, cu ante­ nele­i hipersensibile, simte şi presimte că se urzeşte ceva împotriva iubitului, că soarta l­a desemnat ca jertfă. Poate că a auzit, fără să fie văzută, unele pu­ neri la cale ale rivalilor, care vorbesc de uciderea lui Moldan. Sau a prins ceva de la suratele ei, ori din ameninţările directe ale lui Vrâncu, care vroia să o despartă de iubit. Ea îşi dă seama de primejdie, că va fi o unealtă prin care fatalitatea va lovi.... şi se jertfeşte. Luptă cu patima ei. Se curăţeşte. Se puri­ fică. Nu primeşte să se mărite cu Moldan, fără să­i destăinuie pricina adevărată, apoi îl părăseşte, fuge de el, caută consolare în religie, de unde legătura cu preotul, cu s itul. Din cauza aceasta tânjeşte, su­ feră, se inuieşte, aspect ce poate fi interpretat şi ca o plauzibilă pricină a bolii.

Despărţirea şi dorul îi dau subtilităţi de Mioriţă năzdrăvană. Preotul sau o călugăriţă, intro­ duşi iar din actul I, ar fi un contrapunct al vrăji­ toarei şi al atmosferei de păgânism specific muntelui. ( Ar fi bine de introdus un preot la praz­ nicul morţilor din actul I.) Pentru Mioara, sihăstria,

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

s itul ar fi o răscumpărare din moarte, mântuirea iubitului. Până la urmă, silită de familie, de surate, de viaţă, şi ca o răzbunare că este bolnavă, jertfa se reduce la măritarea cu altul. Numai aşa îşi justifică ea însăşi primirea gherdanului (­ şirag de mărgele, colier din bănuţi de aur) de la Vrâncu, căruia îi pro­ mite că­l ia de bărbat.

Moldan o sileşte să se destăinuiască, află motivul şi o convinge să se căsătorească cu el. Mai întâi în taină, moment în care primejdia încetează, deoarece rivalul nu are altă soluţie decât să renunţe.

El ţinteşte fata, nu nevasta altuia. Situaţia asta o pune în valoare şi se opune dramatic celeilalte rea­ lităţi, pe care spectatorul o cunoaşte, că Vrâncu nu vrea fata, ci nevasta, ca să răpească dintr­o dată şi turmele de oi şi văduva ucisului. Mioara, lăsându­ se convinsă, face, fără să vrea şi să ştie, jocul ursitei, împotriva căreia tocmai luptă.

O altă întărire a dramaticului ar fi poate ca otrava (nu e necesară, ea denaturează oricum şi fru­ museţea morţii, care trebuie să fie bărbătească) să nu i­o dea personajul parazitar al Roiniţei, ci Mama sau iar Mioara – ca efect al blestemului şi ultim efort al fatalităţii, al ursitei neînduplecate, care to­ tuşi este biruită nu numai prin apoteoza morţii eroului, un fel de sacrare a lui (prin preot şi practi­ cile păgâne de la moarte), ci fatalitatea este biruită prin altceva, prin viaţă: Moldan nu moare întreg.

Spre marea bucurie a Mamei (şi aici s­ar putea juca câteva scene pe tema îngemănării dintre jale – în sensul de jelanie şi bucuriei) şi el şi Mioara mărturisesc că s­au împreunat cu binecuvântarea tainică a preotului. Apoi îi spun Mamei că Mioara poartă în pântecele ei rodul dragostei, sâmburele perpetuării neamului – copilul. Planul lui Vrâncu să se însoare cu văduva rămasă fecioară se prăbu­ şeşte. Cătălina, adică mama, devine din nou sălaşul energiilor telurice, acum s imbată de adânca mul­ ţumire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care n­a îngăduit să i se stingă neamul, ci i­a dat un urmaş să ducă numele mai departe. Şi Astfel, primeşte ca dar divin să trăiască şi să­şi vadă nepotul, un alt Moldan.

Dramatismul s­ar îmbelşuga cu încă un adaos. În loc ca Moldan să­şi spună singur mono­ logul morţii – parafrazarea baladei – să se ţină seama de originea Mioriţei, care e bocetul, astfel că s­ar putea în ega deasupra mortului (un fel de Siegfried), un straniu cor cu alternanţe între fete şi flăcăi, strofă şi antistrofă, care să recite dialogat lauda răposatului (voceratricele), cor condus de Mioriţa, exaltată de durere. Aici se poate amesteca preotul pentru îmblânzirea şi împăcarea lumii care rămâne, cu nădejdea la fericirea la care se duce cel

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

plecat dincolo, biruitor al morţii, prin nemurire.

Printr­un prestigios joc dramatic s­ar lega pe loc nuntă – moarte – nemurire!

S­ar putea renunţa la moarte prin otravă, care aduce o lungire a motivului morţii – Moldan este lovit de la început mortal, ceea ce îl scuteşte de a vorbi mult şi lung şi dă prilej corului să­i ia rolul şi să­i pronunţe panegiricul. S­ar putea prea bine îmbina creştinismul cu păgânismul în ceea ce are el pur, înalt, senin, prefigurând creştinismul.“7 Bartolomeu Valeriu Anania a ţinut cont de observaţiile făcute s imbând pe alocuri poemul. „Lui Voiculescu îi datorez finalul actual al Mioriţei şi spiritului său îi transfer, cu recunoştinţă, meritele ce mi s­au atribuit. Finalul l­am scris fără şovăire, ca în urma unei revelaţii. Cu acest nou final a ascul­ tat a doua oară piesa, peste vreo doi ani, când am citit­o în casa colonelului Barbu Slătineanu.“8 Ca semn de recunoştinţă, că sugestiile sale au fost luate în seamă, Voiculescu „în 1955, mi­a dăruit un exem­ plar din ediţia definitivă a poeziilor lui, (...) cu ur­ mătoarea dedicaţie: Mâni turmele­ţi de gânduri la munte, flori să pască, / Pe guri de rai la sfaturi cu baci şi oi plăviţe, / Acolo, la obârşii de taină româ­ nească, / Ai strâns în suflet tângul eternei Mioriţe.“9 Prin 1952­1953, tânărul monah Bartolomeu Valeriu Anania este introdus de Şerban Cioculescu în salonul lui Barbu Slătineanu. Aici, peste câţiva ani, va citi întreaga piesă de­a lungul a cinci şedinţe.

Auditoriul select (printre cei prezenţi cu regulari­ tate la întruniri se numărau: Vladimir Streinu, Va­ sile Voiculescu, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu) au primit textul foarte bine.

După cum mărturiseşte, în Rotonda plopi­ lor aprinşi, piesa în manuscris fusese dată în iunie 1958, spre publicare, editorului Alexandru Balaci.

Textul primise şi o elogioasă prefaţă de la Tudor Ar­ ghezi. Nu după mult timp, mai exact prin toamna aceluiaş an, se produce un eveniment neaşteptat: arestarea. În timpul an etei, special pentru tânărul teolog Bartolomeu Valeriu Anania și Vasile Voicu­ lescu a fost desemnat ,,un specialist în ale culturii,“ pentru a le cerceta manuscrisele. Acesta semna pro­ cesele verbale cu numele Aramă Ion. În Memoriile sale găsim prezentate amă­ nunţit discuţiile purtate cu acest ofiţer intelectual.

Spre deosebire de ceilalţi an etatori Aramă Ion l­a uimit prin cultura şi silogismele pe care le enunţa, abilităţi nebănuite în acele condiţii pentru un expo­ nent al puterii comuniste. „Nu mi­a fost greu să constat, cu destulă uimire, că ofiţerul acela superb, (…) era un om de cultură, și încă vastă. Se mișca ușor în filozofie, de la presocratici până la

Pag. 91

existenţialism, în literatură, de la Homer până la Satre și Eugene Ionesco. (…) Cunoştea limbile fran­ ceză, germană şi rusă. Filologia comparată nu­i era străină, se dovedea la curent, cel puţin în mare, cu știinţele exacte, deşi pretindea (ca mai toţi an eta­ torii, de altfel) că are la bază studii de Drept și că adevărata lui specialitate e aceea de jurist (de aici, și pretenţia ofiţerilor an etatori de a «transpune» declaraţiile «profane» ale arestaţilor în «limbaj juri­ dic»!)“1 De­a lungul următoarelor întrevederi Bar­ tolomeu Valeriu Anania și­a dat seama că adevărata sa menire era de ,,a­mi citi toate manuscrisele lite­ rare și de a face un raport asupra conţinutului lor. (…) Pe măsură ce citea, maiorul Aramă părea a des­ coperi în mine un scriitor valoros și nu­și ascundea sentimentul de admiraţie. Citea acasă, nu aducea niciodată manuscrisele la birou, așa îmi explicam și jumătăţile de zile în care eram lăsat în celulă. Sau poate că citea în birou, singur, subliniind sau fă­ cându­și note. Eu îi ascultam «aprecierile» cu im­ ense rezerve.“1 După ce i­a citit drama Mioriţa, Ion Aramă i­a mărturisit: ,,«Ascultă la mine: dacă apucai să ţi­ o publici cu un an mai înainte, acum n­ai fi fost aici. (…) Presupunând, prin absurd, că ţi s­ar da drumul acasă și ai apuca să publici numai două, trei cărţi ca Mioriţa, noi nu te mai putem aresta decât în cazul extrem, de pildă, că ai face vre­un complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai de­ veni intangibil. Suntem, totuși, sensibili la actele de cultură produse în timpul nostru.» Altădată, sceptic totuşi asupra șansei, ca eu să nu ajung la un proces, m­a sfătuit ca imediat după rostirea sentinţei, în loc de obişnuitul apel, să înaintez o cerere de graţiere la Consiliul de Stat, arătând că sunt autorul unor opere literare în manuscris, a căror apariţie a fost împiedicată de actul arestării. Ar fi urmat ca referinţele să­i fie cerute maiorului Aramă. ... Nu mă gândeam să fac acest lucru, nici pe urmă nu m­ am gândit.“1 Condamnat, în 1958, la 25 de ani de în i­ soare, Bartolomeu Valeriu Anania trece prin calva­ rul mai multor în isori însă nu renunţă la literatură. Continuă să creeze în gând (texte drama­ tice în versuri) pentru a rezista psihic. „Se scurgeau săptămânile una după alta, lucram versuri în fiecare zi, de luni până vineri; sâmbăta şi Duminica erau zile de repetiţie.“1 Şi în felul acesta, pentru tânărul de pe atunci, poezia devenise o puternică armă psihică împotriva regimului de detenţie. În în isoare, „di­ rect pe creier,“ scrie piesele Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, dar şi numeroase poezii. De ase­

Pag. 92

menea, memorează Mioriţa şi reuşeşte să o transcrie pe un caiet, pe care îl va păstra asupra sa, într­un rucsac, până în anul 1963, când va ieşi din în i­ soare. Spre surprinderea sa, prin 1964, este emat din nou la securitate, dar de data aceasta spre a i se înmâna manuscrisul confiscat, în timpul an etei din 1958. În 1965, când Bartolomeu Valeriu Anania îl vizitează pe Tudor Arghezi, cu ocazia împlinirii a 85 de ani, Vlădica îi mărturisi dorinţa de a­şi vedea publicată drama, însoţită de Prefaţa poetului, redac­ tată cu şapte ani în urmă.

Acest lucru se va întâmpla în următorul an, când, târziu, la 45 de ani, se produce debutul său editorial. Predoslovia lui Tudor Arghezi va fi ca un certificat de talent pentru autorul Mioriţei: „Autorul Mioriţei e poetul Valeriu Anania. Nu ştiu câte trepte a trecut peste vârsta de patruzeci de ani. Oricum puţine. El stăpâneşte versul şi limba magistral şi măestriile lui cresc înalt, sporit de un talent desfă­ şurat în sus. Nimeni nu l­a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de neunde, aşa cum s­a ivit zvâc­ nind, din fulgere şi piatră, fără să fie pus, printre şoimi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de creion acestea. Mă uit peste o sută de văi şi ceruri şi în id manuscrisul poetului, împăcat. (…) Îl cunosc şi îl preţuiesc, nu de azi. Îi citesc de ani de zile versurile, cu emoţie şi bucurie. Nu e un scriitor grăbit. În literatura poeziei e nou, ca o efigie de aur, scoasă din pământul oltenesc. (…) Mioriţa nu­i un poem de la o zi la alta şi de la o săptămână la alta. Încă destul de tânăr, autorul ei se învecineşte cu clasicul adevărat. Cât priveşte repertoriul, teatrul românesc a câştigat, cu Mioriţa, la întâlnirea cioba­ nilor cu universitarii, opera de valoare literară ce­i lipsea.“ Cuvintele lui Tudor Arghezi în id un arc peste timp, des is în 1950, când Bartolomeu Vale­ riu Anania îi dă consacratului poet să­i citească 15 poezii, iar acesta îl asigură că avea deja o distinctă voce lirică. „Am început – mărturiseşte autorul ­ să scriu Mioriţa în vara lui 1950, după ce Tudor Ar­ ghezi îmi spulberase îndoielile şi mă încredinţase că sunt pe un drum propriu, bătut timp de douăzeci de ani de ucenicie, cu propriile mele tălpi.“1 Mioriţa ­ aspecte estetice În prefaţa volumului Poeme alese, publicat de Bartolomeu Valeriu Anania, Liviu Petrescu face o afirmaţie tranşantă asupra valorii poetului: „Vale­ riu Anania trebuie considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi de inspiraţie religioasă din litera­ tura română a acestui veac.“1 Cu această ocazie

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

exegetul îl aşează în pleiada scriitorilor ortodoxişti alături de: Ni ifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Ioan Alexandru.

Dintre aceştia, consideră că poetul are afini­ tăţi în special cu Ni ifor Crainic, argumentând că, în cazul amândurora „teologul îl copleşeşte mai în­ totdeauna pe poet, în sensul că scriitorul nu îşi per­ mite nicăieri să se abată nici măcar cu o iotă de la învăţătura bisericii, pentru a­şi construi o metafi­ zică, e drept, de inspiraţie creştină, dar cu mari li­ bertăţi de interpretare, aşa cum procedaseră, pe de o parte, Lucian Blaga, iar pe de alta, Tudor Arghezi, amândoi mustraţi cu severitate de teologi.“1 Tot re­ feritor la locul ocupat de Bartolomeu Valeriu Ana­ nia în cadrul poeziei religioase româneşti, Ioan Pintea consideră că poezia sa „se aşază undeva între Tudor Arghezi şi Vasile Voiculescu. Extrem de in­ teresant este că păstrează o revoltă tipic argheziană şi preia o adâncime voiculesciană, tipic mistică, lucru care ar trebui observat de critica româ­ nească.“1 Bartolomeu Valeriu Anania şi­a focalizat energiile creatoare atât în poezie, având câteva vo­ lume ce dau seamă de ecouri ale literaturii isihaste / hagiografice româneşti, (precum: Geneze, File de Acatist, Anamneze,) cât şi în proză, (romanul Stră­ inii din Kipukua, volumul de nuvele Amintirile pe­ regrinului apter), eseistică (Cerurile Oltului, Din spumele mării), memorialistică (Rotonda plopilor aprinşi, Memorii). Însă măsura talentului literar pare că şi­a dat­o în dramaturgie, prin piesele Mio­ riţa, Meşterul Manole, Steaua Zimbrului.

Ceea ce conferă individualitate dramatur­ giei sale este preocuparea pentru valorificarea uni­ versului spiritual al spaţiului mioritic, de la limba arhaică, la teme şi motive folclorice, credinţe, ere­ suri, mituri. Limba acestor texte dovedeşte un in­ tens efort de obţinere a unui „grai cu adevărat românesc.“ De altfel, autorul mărturisea că: „La mânăstire am citit în limba ve e a bisericii graiul cu adevărat românesc. Bănuiesc că fără cărţile mâ­ năstirii aş fi lucrat mai prost decât lucrez.“1 Piesa a fost jucată pentru prima dată, în 1967, pe scena Teatrului Barbu Ştefănescu Dela­ vrancea din Bucureşti. Iată ce nota Vladimir Streinu în caietul program al spectacolului: „Mioriţa repre­ zintă izbânda de a pres imba ve ea, celebra ba­ ladă, în mister dramatic.“1 Nicolae Carandino într­o cronică literară observa filiaţia cu teatrul poetic al lui Lucian Blaga dar şi cu cel al lui Garcia Lorca, considerând că „Va­ leriu Anania nu este un folclorist de inspiraţie. (…)

Glasul lui ţâşneşte de acolo, aşa cum a ţâşnit de la homerizi şi de la felibri atât de rareori mesajul pă­

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

mântului, al cerului, în care poezia leagă dragostea de moarte.“2 Spectacolul s­a bucurat de o bună pri­ mire, mai ales că se încadra curentului naţionalist, cerut de regimul comunist în artă.

Citită acum, la aproape jumătate de secol de la publicarea ei, Mioriţa surprinde prin capacitatea autorului de a utiliza miturile şi eresurile populare în coagularea unei filozofii existenţiale exponenţiale pentru neamul nostru, reuşind recuperarea unor teme şi viziuni artistice ce ţine mai mult de ceea ce Mircea Vulcănescu numea „dimensiunea româ­ nească a fiinţei.“ Deşi piesa are un număr destul de mare de personaje, subiectul poate fi redus la un dublu con­ flict: unul de natură erotică (Mioara, cea mai fru­ moasă fată de pe plai, este dorită cu pasiune de către doi ciobani – Moldan şi Lavru), iar altul de na­ tură economică (Lavru râvneşte şi la turma nume­ roasă a lui Moldan, fapt pentru care plănuieşte cu ciobanul Vrâncu uciderea acestuia).

Personajele sunt polarizate în răi şi buni, nu au adâncime psihologică, precum în creaţiile epice populare. Moldan şi Mioara întrunesc toate calită­ ţile fizice şi sufleteşti necesare formării unui cuplu.

Lor li se opun, Roiniţa, fata care, deşi îl iubeşte cu pasiune pe Moldan, e gata să­l otrăvească când află că se va căsători cu Mioara; Vrâncu cel sărac, zgârcit şi invidios, dornic să­l vadă umilit, iar ucis pe Moldan, iar dacă acesta în trecut îl salvase din ghearele unui urs, (dovedind curaj dar şi superio­ ritate morală); Lavru, care urzeşte planuri diabolice pentru a­i lua turma dar şi nevasta lui Moldan.

Băluşca, vrăjitoarea peţitoare, care ştie să profite de patimile tinerilor storcându­i de bani, îşi găseşte contraponderea în imaginea s imnicul la care apelează pentru sfat Mioara. După ce i se spo­ vedeşte, mărturisindu­i pe această cale că Lavru va căuta pe Moldan să­l ucidă, îl întreabă pe anahoret dacă, în ciuda conflictului, se va căsători cu cel din urmă. Bătrunul după ce o dezlegă de păcate, după cum cere datina, o îndeamnă să se roage. Rugăciu­ nea anahoretului deşi se dovedeşte rodnitoare, (fata se căsătoreşte din dragoste, din mrejele bolii necru­ tătoare este salvată, ca în cele din urmă, zămisli şi un prunc, ca semn al binecuvântării cereşti), nu poate împiedica destinul. Ursita dovedindu­se un dat firesc al naturii umane.

O figură aparte o reprezintă măicuţa bă­ trână, mama lui Moldan, ale cărei atitudini şi vorbe transfigurează în cele din urmă spaţiul. Concepţia Cătăline, conform căreia energia telurică fecundă, îşi exercită rodnicia în spaţiul uman, anulând în cele din urmă moartea, este cea specifică femeilor noas­ tre de la ţară. Prin prisma acestei credinţe o res­

Pag. 93

pinge de noră pe Mioara când află că fata este bol­ navă de tuberculoză, deci incapabilă de a­i dărui ur­ maşi lui Moldan. În finalul piesei, când Moldan moare înjunghiat la propria nuntă, durerea faţă de pierderea feciorului este repede ştearsă de bucuria că în pântecul Mioarei se află zămislit cel care va duce neamul mai departe.

Preocuparea poetului de a descoperi auten­ ticitatea spaţiului mioritic, de la limba personajelor, la eresuri, credinţe, concepţii de viaţă este evidentă. Însă nu este eludat nici estetismul poetic al textului.

De exemplu, următorul dialog dintre Băluşca şi Mioara ilustrează capacitatea scriitorului de a sur­ prinde, prin utilizarea unui vocabular simplu, rela­ ţia binară dintre om şi natura însufleţită, cel dintâi văzut ca parte integrantă. Legătura aceasta ances­ trală, comparaţiile utilizate, căutarea unui cores­ pondend uman în spaţiul sacru al naturii, sunt utilizate cu scopul de a aduce în faţa cititorului câ­ teva reminiscenţe din tezaurul nesecat al înţelepciu­ nii populare. „Băluşca: Cum te urzişi vederii?

Mioara: Ca mugurele­n subţioara serii.

B: Ciudat! Cât ai crescut!

M: De ce te miri?

B: Dar cine te­a ştiut Pân’ ieri alaltăieri?

Sfielnică­n tăceri, Copilă­n trup arzând, Erai mai mult un gând, O bănuială, o floare De albumiţă­n soare, Pe creste reci crăiasă.

Cin’ te­ar fi vrut culeasă Şi rodnică pe frângere S­ar fi­ndemnat să sângere La tălpi pân’ să te­ajungă.“ În aceeaşi tonalitate o înfăţişează şi Moldan: „Sprâncenele, umbrite curcubeie, / S­apleacă­n apa o ilor s­o beie. / I­i gura vad de pârâiaş cu salbe/ Ce­şi saltă râsul printre pietre albe. / Obrajii ei sunt pajişti cu aglici, / Şi sânii borangicuri cu furnici. / Iar trupul ei, un lujer de răsură, / Privirea ţi­o abate şi ţi­o fură. / Când merge ea toţi o ii­i sunt prieteni / Şi­auzu­ascultă legănări de cetini.“ Pe lângă astfel de descrieri, în care e recog­ noscibilă imagistica poeziei noastre populare, textul îşi extrage frumuseţea şi din formule sapienţiale, cum sunt cele rostite de s imnic la rugămintea Mioarei de a­i da sfat („Ce povaţă vrei? / Cărţile­s teme / Gândului, dau viaţă / Doar din vieţi se­ nvaţă.“) sau lunga replică a lui Moldan, dată mamei, ce cuprinde viziunea sa asupra morţii, o ac­ ceptare firească a acestui dat fiziologic: „Moartea

Pag. 94

ce­i?: un căpătâi / Şi la urmă şi întâi. / N­ai ştiut că­ n pântec sunt / Zămislit ca­ntr­un mormânt, / Că trăind mă tot frământ / Către celălalt mormânt.“ Vi­ ziunea e dusă mai departe de cuvintele mamei, ros­ tite în finalul piesei, care exprimă o valorizare a vieţii prin moarte: „…moartea ne­nvaţă / Să simţim că viaţa­i viaţă, / Şi când viaţa­i fără rost / O­nno­ ieşte, cum n­a fost…“.

Un fragment care ar merita citat în între­ gime pentru calităţile sale poetice este şi descânte­ cul mătrăgunei, „iarba vieţii şi a morţii“ (­ Mircea Eliade).

Această plantă considerată prin excelenţă magică, este folosită cu precădere în descântecele de dragoste practicate de către fetele nemăritate, în spaţiul rural, până în zilele noastre. Descântecul mătrăgunei se aseamănă într­o oare măsură cu jocul ielelor.

Victor Kernba , în Dicţionar de mitologie generală2, aminteşte de acest descântec, locali­ zându­l în timp şi spaţiu. Între Paşte şi Rusalii, fe­ tele nemăritate, care considerau că aveau nevoie de un ajutor magic, în vederea întreprinderii căsătoriei, împreună cu o femeie văduvă se duceau dis de di­ mineaţă „când se îngâna soarele cu luna“ să des­ cânte într­o pădure apropiată. Ele aduceau cu sine un colac şi o sticlă cu vin sfinţit. După ce găseau o mătrăgună puneau ofrandele lângă plantă, se dez­ brăcau îşi despleteau părul şi înconjurau planta de nouă ori rostind: „Mătrăgună Doamnă bună, Mă­ rită­mă într­o lună, De nu­n asta­n ceielaltă. Mărită­ mă după­olaltă.“2 Apoi, lăsau ofrandele şi se întorceau în acelaş loc după trei zile. Luau planta şi o răsădeau în grădina casei printre flori.

Descântecul mătrăgunei, iar dacă versu­ rile variază de zonă la zonă, exprimă o rugăminte adusă forţelor naturii de a grăbi venirea soartei.

Textul evocă o îmblânzire a duhului unei plante otrăvitoare, considerată magică, prin câteva ofrande aduse, pentru ca Doamnă bună, mătră­ guna, simbolul Mumei pădurii de prin basmele noastre, să­i scoată în cale ursitul. În cazul de faţă Bartolomeu Valeriu Anania ne aduce în atenţie un descântec inspirat din câteva texte populare, căutând prin această condensare, să surprindă o întreagă concepţie despre viaţă, văzută ca dat firesc în spaţiul rural.

Dincolo de elementele ce configurează o lume arhaică, acest poem dramatic are în structura sa şi o puternică încărcătură creştină. Liviu Petrescu consideră că Bartolomeu Valeriu Anania, rapor­ tându­se la mitul Mioriţei, „dezvoltă înţelesuri prin excelenţă luminoase, în acord cu filozofia creştină a vieţii. În concepţia sa, povestea ciobanului ucis de

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

fârtaţii cei pizmaşi, trebuie să devină, în cele din urmă, o poveste despre nemurire.“2 Exegetul men­ ţionează două episoade în care moartea este elu­ dată. Unul se referă la însănătoşirea Mioarei ca urmare a dragostei absolute a lui Moldan, care o luase de soţie, iar dacă tânăra era bolnavă de tu­ berculoză, iar celălalt, din final, se referă la perpe­ tuarea neamului său prin copilul din pântecele femeii. „Jelania Cătălinei, mama ciobănaşului, la că­ pătâiul lui Moldan, primeşte astfel sonorităţi de Imn Acatist în inat vieţii celei veşnice: Bucură­te, cel ce mori / Cu vecia’n subţiori! Bucură­te, rădăcină / Care birui în lumină (…) În concepţia lui Bartolo­ meu Valeriu Anania, balada Mioriţa nu este altceva decât o poveste despre veşnicia vieţii, ceea ce tre­ buie să recunoaştem, reprezintă o răsturnare deose­ bit de spectaculoasă a semnificaţiilor ei tradiţionale.“2 Intenţia de încreştinare a sensurilor baladei poate fi dovedită cu numeroase exemple. Însă ne vom opri doar la episodul în care Moldan decide s­ o ia de soţie pe Mioara, convins fiind că dragostea sa curată o va însănătoşi. Asumându­şi riscul pro­ priei îmbolnăviri fatale, Moldan perpetuiază în viaţa reală porunca istică, a iubirii aproapelui până la sacrificiu, după cum se poate observa în re­ plica dată mamei: „Cătălina: Tu cu moartea te cununi?

Moldan: Fie şi­asta! Sunt ursit Ca, prin dragoste s­o fac.

Săvârşitu­s­a!“ Acest dialog conţin întreaga dogmă a jertfei răscumpărătoare a lui Iisus Hristos, care din iubire pentru oameni acceptă să moară. „Săvârşitu­s­a“ este iar ultima afirmaţie a Fiului lui Dumnezeu, aflat pe cruce, înainte de a trece în veşnicie. Expre­ sia, intenţionat aleasă de scriitor, reprezintă pecetea Proniei divine, semn al răscumpărării omenirii din păcat.

1Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși, Editura Florile dalbe, Bucureşti, 1995, pp. 217, 218.

2Valeriu Anania, Teatru. Mioriţa, Editura Polirom, Iaşi, 2010.

3Ibidem., p. 223.

4Ibidem., p. 222.

5Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1995, p.

186.

6Idem., 7Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși, ed. cit., pp. 224­ 225.

8Idem., 9Idem., 1Valeriu Anania, Memorii, ed. cit., p. 255.

1Idem., 1Idem., 1Ibidem., p. 303.

1 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ed. cit., p. 68.

1 Liviu Petrescu, Pământ şi cer, prefaţă la vol. Valeriu Anania, Poeme alese, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1998, p.6.

1 Idem.,

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

Dacă ne vom opri atenţia asupra vocabula­ rului utilizat, vom observa o atentă alegere a cuvin­ telor. Majoritatea sunt din fondul principal lexical, acestora adăugându­li­se doar câteva arhaisme.

Nicu Caranica, poet român stabilit la Paris, în urma unui studiu amănunţit, a găsit doar două neolo­ gisme, „interes“ şi „rotile“. Într­o ulterioară analiză elogiază vădita muzicalitate a limbajului poetic: „Să nu vină nimeni să­mi obiecteze că i­a fost uşor lui Anania, în izându­se în viaţa ciobanilor, să­i facă să vorbească o limbă fără neologisme! Ciobanii ace­ ştia exprimă uneori gânduri şi abstracţiuni aşa de elevate încât o limbă românească ce ar vrea să le ex­ prime prin comoditatea neologismelor, le­ar dilua într­o frază sau iar mai multe. Bineînţeles că con­ densarea aceasta e act poetic în înţelesul cel mai nobil al cuvântului, acela al lărgirii hotarelor spiri­ tuale ale limbii prin toate resursele poeziei, dar toc­ mai acesta este şi sensul de aspect al poeziei lui Anania.“2 In izând un arc peste timp, dacă Alexan­ dru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de – elogiul adus ­ «păgânismului» unui mit,“2 i­a reproşat exegetului „lipsa dimensiunii creştine“2, Vasile Voiculescu, care era un scriitor de o înaltă ţi­ nută intelectuală, a înţeles, graţie aplecării sale spre tezaurul viu al folclorului românesc, demersul prin care are loc distilarea „păgânism“ prin mecanis­ mele literaturii. Acest scriitor, fără a anula spaţiile, dintre cele două zone, precreştină şi creştină, graţie o iului său critic, a fost cel care i­a oferit autorului

eia rezolvării conflictului. În urma sugestiilor pri­ mite Bartolomeu Valeriu Anania a aşezat specificul nostru naţional sub jurisdicţie creştină, dând mitu­ lui sensuri şi înţelesuri noi.

Mioriţa, ca şi întreaga sa literatură, este o dovadă a intenţiei scriitorului monah de a valoriza tradiţia în contextul modernităţii, extrăgând sensuri şi idei fecunde menite a ne înnobila existenţa.

1 Ioan Pintea, Poeme alese, de Valeriu Anania, în Renaşterea, nr. 1, an X, ianuarie 1999, p. 2.

1 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ed. cit., p. 12.

1 Caietul de sală al Teatrului „Barbu Ştefănescu Delavrancea“, stagiunea 1967 – 1968, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV­a, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1999, p. 202.

2Nicolae Carandino, în Gazeta literară, 12 octombrie 1967, apud. Va­ leriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV­a, ed. cit., p. 205.

2 Victor Kernba , Dicţionar de mitologie generală, 1989, pp. 334­335.

2 Textul este cules din zona Bozânta Mare, consemnat de Vasile Trif, în Memorii.

2 Liviu Petrescu, Postfaţă la Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV­a, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1999, p. 217.

2 Idem., 2 Fragment exegetic cuprins în Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV­ a, ed. cit., p. 213.

2Ibidem., p. 222.

2Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1995, p. 186.

Pag. 95

VIAŢA CÄ&#x201A;RŢILOR

Texte critice de Emilian MARCU Theodor Codreanu, Basarabia eminescianÄ&#x192;, Editura Junimea, IaČ&#x2122;i, 2013, 244 p.

Continuând celebra serie Eminesciana, co­ ordonatÄ&#x192; de la ĂŽnceputuri de regretatul prof.

Univ. Mihai DrÄ&#x192;­ gan, reputat emi­ nescolog, editura Junimea ĂŽČ&#x2122;i com­ p l e t e a z Ä&#x192; contribuĹŁia la â&#x20AC;?Biblio­ t e c a E m i ­ nescuâ&#x20AC;?, p u ­ bli­

când o atât de necesarÄ&#x192; Č&#x2122;i utilÄ&#x192; carte, aČ&#x2122;a cum este aceasta, â&#x20AC;&#x17E; Basarabia eminescianÄ&#x192;â&#x20AC;&#x17E; semnatÄ&#x192; de un alt reputat eminescolog, criticul Č&#x2122;i istoricul literar Theodor Codreanu. Cum foarte mulĹŁi dintre citi­ tori Č&#x2122;tiu deja despre atât de controversata, dar Č&#x2122;i de dureroasa problemÄ&#x192; basarabeanÄ&#x192;, iar apariĹŁia acestei cÄ&#x192;rĹŁi vine sÄ&#x192; lÄ&#x192;mureascÄ&#x192; modul cum a pri­ vit Eminescu lucrurile ĂŽn derularea lor istoricÄ&#x192;.

DupÄ&#x192; cum se Č&#x2122;tie, poetul M. Eminescu, a fost ex­ trem de preocupat de aceastÄ&#x192; â&#x20AC;&#x17E;cestiuneâ&#x20AC;? luând, de câte ori a avut posibilitatea, o atitudine exemplarÄ&#x192;, scriind, ĂŽn cunoČ&#x2122;tinĹŁÄ&#x192; de cauzÄ&#x192;, dar Č&#x2122;i dintr­un spi­ rit patriotic de tragicÄ&#x192; acuitate, mai multe articole ĂŽn presa timpului. Problema basarabeanÄ&#x192; a preo­ cupat Europa, Č&#x2122;i alte zone, ĂŽncÄ&#x192; de dinainte de fa­ tidicul an 1812, dar cel mai mult dupÄ&#x192; acest an, când se Č&#x2122;tie cÄ&#x192; a avut loc marele rapt din trupul Ro­ mâniei. Diverse personalitÄ&#x192;ĹŁi Č&#x2122;i­au exprimat opinii, pro sau contra, depinzând de partea cui se aďŹ&#x201A;Ä&#x192;, Č&#x2122;i mai ales ce interese servesc. De aceea istoricul American Larry L. Wa s, ĂŽn cartea â&#x20AC;&#x17E;FereČ&#x2122;te­mÄ&#x192;, Doamne, de prieteniâ&#x20AC;?, carte apÄ&#x192;rutÄ&#x192; ĂŽn versiune ro­ mâneascÄ&#x192; ĂŽn 2012, studiatÄ&#x192; Č&#x2122;i citatÄ&#x192; ĂŽn multe pagini de cÄ&#x192;tre autorul cÄ&#x192;rĹŁii â&#x20AC;&#x17E; Basarabia eminescianÄ&#x192;â&#x20AC;?, arÄ&#x192;tând cÄ&#x192; istoricul american, argumenteazÄ&#x192;, cu suďŹ ciente documente, continuitatea politicii ĹŁariste Č&#x2122;i bolČ&#x2122;evice, faĹŁÄ&#x192; de Basarabia, politicÄ&#x192; atât de pu­ ternic atacatÄ&#x192;, ĂŽn articolele sale politice de poetul M. Eminecu. Politica ĹŁaristÄ&#x192;, dar Č&#x2122;i cea bolČ&#x2122;evicÄ&#x192; a

Pag. 96

avut la bazÄ&#x192;, printre altele, spusele lui F.Engels, cel care aďŹ rmÄ&#x192; cÄ&#x192;: românii sunt o naĹŁiune / obstacol ĂŽn calea revoluĹŁiei mondiale. Românii sunt un popor fÄ&#x192;rÄ&#x192; istorieâ&#x20AC;ŚdestinaĹŁi sÄ&#x192; moarÄ&#x192; ĂŽn furtuna revoluĹŁiei mondiale, prin conservatorismul lor naĹŁional. Ei ( românii) sunt suporteri fanatici ai contrarevoluĹŁieie Č&#x2122;i (vor) rÄ&#x192;mâne astfel pânÄ&#x192; la ex­ tirparea sau pierderea caracterului lor naĹŁionalâ&#x20AC;?.

Tocmai despre caracterul profund naĹŁional, atacat de aceastÄ&#x192; fantomÄ&#x192; a istoriei mondiale, vorbeČ&#x2122;te poetul M. Eminescu considerând cÄ&#x192; este e â&#x20AC;&#x17E;o ce­ stiune de existenĹŁÄ&#x192; pentru poporul romanâ&#x20AC;?. Aces­ tea sunt argumentele care l­au determinat pe eminescologul Teodor Codreanu sÄ&#x192; scrie o astfel de carte, o carte de mare utilitate, mai ales ĂŽn zilele noastre, când prin diverse cancelarii, europene Č&#x2122;i nu numai, se pune problema, diversionistÄ&#x192; din punctual meu de vedere, a globalizÄ&#x192;rii, a nivelÄ&#x192;rii aspiraĹŁiilor naĹŁionale, ĂŽn care noĹŁiunea de popor, naĹŁionalitate, etc., trebuiesc sÄ&#x192;­Č&#x2122;i piardÄ&#x192; identitatea,

estiuni propÄ&#x192;vÄ&#x192;duite ĂŽncÄ&#x192; din timpul vieĹŁii lui M. Eminescu, fapt care l­a determinat pe marele poet Č&#x2122;i spirit românesc sÄ&#x192; ia atitudine, uneori de­a dreptul furioasÄ&#x192;. FÄ&#x192;când o radiograďŹ e, foarte exactÄ&#x192; a situaĹŁiei Basarabiei ĂŽn cei peste 200 de ani care au trecut de la ruperea ei din trupul României mari Č&#x2122;i alipirea la Rusia ĹŁaristÄ&#x192; sau cea bolČ&#x2122;evicÄ&#x192;, Theodor Codreanu demonsreazÄ&#x192;, bazat pe argu­ ment solide Č&#x2122;i pe documente care nu pot ďŹ descon­ siderate, din ce motive Eminescu a fost, este Č&#x2122;i va rÄ&#x192;mâne cel mai mare poet naĹŁional român.

Voi cita câteva dintre capitolele acestei cÄ&#x192;rĹŁi scrise de Theo­ dor Codreanu.

Un numÄ&#x192;r ne­ fast, Cinismul imperial, RÄ&#x192;ul dinlÄ&#x192;untru, Ce­ stiunea Orientu­ lui, CÄ&#x192;tre a treia pradÄ&#x192; imperial, De la Eminescu la cazul Stere, MoČ&#x2122;tenirea ĹŁaristÄ&#x192; ĂŽn bolČ&#x2122;evism, Le­ genda neagrÄ&#x192;, etc., spre a propune cititorului o carte de un dramatism exemplar, o carte de un in­ teres dureros, din care, cu adevÄ&#x192;rat se pot ĂŽnvÄ&#x192;ĹŁa exrtrem de multe Č&#x2122;i de utile adevÄ&#x192;ruri.

Vasile TÄ&#x192;râČ&#x203A;eanu, Eu sunt cel ce sunt, Editura Alexandru cel Bun, CernÄ&#x192;uČ&#x203A;i, 2010, 160 p. Traducere ĂŽn ucraineanÄ&#x192; de Vitali Kolodii.

Cu aceastÄ&#x192; nouÄ&#x192; carte de poeme, Eu sunt cel ce sunt, Vasile TÄ&#x192;râţeanu ĂŽČ&#x2122;i consolideazÄ&#x192; sta­ Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

tutul de poet în căutarea unei identităţi, de limbă și de ţară. Poemul Anonimus își conturează peri­ plul liric, un periplu ardent, un periplu care ”nu­ mi permite să fac greva tăcerii„ cum spune poetul, cel care se vede ancorat în ve ea și buna tradiţie cronicărească știind că: o pană înve ită de gâscă/ poate devasta un calculator„ pentru că„ la ta­ raba economiei de piaţă„ el are „ locul de muncă/ la care nu atentează ni­ meni/și care nu poate fi desfiinţat de nici o revizuire/ sau de moderni­ zarea mijloac lor de scriere„.

Poet al doruri­ lor care, din ne­ fericire, rămân mereu neîmpli­ nite, separate de sârma ghimpată pusă pe limba trăitorilor în această neputinţă de identificare, Vasile Tărâţeanu, rămâne un vajnic luptător pentru limba română, care acolo în Bucovina de Nord este doar grai. Pen­ tru el care este mesagerul celor de acolo ”Ca un fluviu neîntrerupt/ Curge prin noi, prin fiecare./ Din timp străve i, dintru început/ Lumina­i bine făcătoare lumina fiind în concepţia lui Vasile Tărâţeanu, și nu numai, desigur a limbii române, o poartă în suflet, mereu cuprinsă de fior”știind că” ara Fagilor renaște în muguri”. Chiar dacă se pot vedea la tot pasul ”urme de urși, lupi flămânzi/ populând văgăuni”. Și prin această carte, poetul Vasile Tărâţeanu a devenit un simbol al luptei pen­ tru identitate românească, un adevărat tribun pen­ tru limba română, trăitor în Bucovina de Nord, dar respirând în întreaga Românie, îl limba moșilor și strămoșilor pe care îi poartă mereu în suflet. „ O luptă grea se duce­n toate” con ide poetul, care într­un anume fel parcă simte că și de dincolo de vremelnic, tot mai puţine voci le cântă, tot mai puţine ure i le ascultă durerea și­amarul. Poeziile pline de dramatism, ca și aceasta intitulată : ”In­

izitorul către poet”în care citim versurile: „Vei fi ars pe rug/ cu toate cercurile tale/ adică nu, am vrut să spun/ cu toate poeziile tale// Renunţă la ele”, pun în valoare un poet patriot cum tot mai puţini sunt astăzi în peisajul liric românesc, un poet tribun ce se jertfește pe rugul poeziei. Întru sfârtecarea limbii române, întru demnitate, ca în acest poem ”De patrie” pe care îl voi cita în între­ gime: ” De Patrie/ să vorbești/ doar cu sufletul/curat ca izvorul/și harnic/ și darnic/ ca el// De Patrie/ să vorbești/ ca despre Mamă,/ despre

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

muma noastră,/a tuturora.// Despre Patrie/ Să cânţi/ Imn de dragoste aleasă/Ca și cum/ Ai cânta despre viaţă/ Cea fără de moarte// De Patrie…”.

Iată pentru ce luptă, cu arma sacră a cuvântului, poetul Vasile Tărâţeanu cel care se definește, iar prin titlul cărţii ”Eu sunt cel ce sunt „. Luptă pen­ tru a relansa limba română acolo unde de secole a fost izgonită și urgisită.

Zanfir Ilie, Galaţiul în spaţiul cultural naţional, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2013, 272 p. Prefaţă semnată de Theodor Codreanu. În studiul introductiv care însoţeşte această carte, Ilie Zanfir încearcă să prezinte cititorului cât mai sintetic dar şi foarte bine documentat, motivaţia care a stat la baza realizării acestei cărţi, carte care se află la interferenţa graniţei dintre istorii literare şi dicţionar. Ilie Zanfir nu este la prima tentativă de acest gen. El a mai publicat, în anul 2012, o amplă carte dedicată presei culturale apărute între 1990 şi 2000 în România, surprinzând cu un simţ critic dar şi sintetic, amploarea a tot ce a însemnat, mai important, în mişcarea culturală, dar cu pre­ cădere literară, din acea perioadă, o perioadă cu totul specială. Cartea de faţă încearcă, şi reuşeşte în foarte multe puncte, să evidenţieze, cu fişe bio­ bibliografice, scriitorii care s­au născut, trăiesc şi creează în Galaţi sau în localităţile din preajmă ( Brăila, Tecuci, etc.) și care s­au remarcat prin cărţile lor, devenind, mulţi dintre ei, repere importante în mișcarea literară română contemporană. Se spune, și Ilie Zanfir întărește prin activitatea sa această zi­ cere cum că: Omul sfinţește locul. Ca manager al bibliotecii judeţene ”V. A. Ure ia„ din Galaţi el și­ a asumat, cu asupra de măsură, nobila sarcină de a evidenţia și valorifica întregul potenţial literar din zonă. Tentative de a scrie despre scriitorii gălăţeni au avut și Ioan Toderiţă, cel care a scris o istorie literară despre acest fenomen și Livia Ciu­ percă, profesoară care a realizat două volume de portrete literare. Spre deosebire de cei doi, Ilie Zanfir, prin această carte ”Galaţiul în spaţiul cul­ tural naţional „ realizează un adevărat tablou care încearcă să contrazică falsele teorii lansate de diverși cârcotași care susţin cum că acest oraș de la Dunăre, într­o anumită perioadă ar fi fost un deșert cultural sau un eșec vast. Autorul acestei cărţi, cu argumente suficiente, demonstrează con­ trariul. Pledoaria autorului dovedește nu numai încredere și preţuire faţă de autorii gălăţeni, așa­ zis localiști (tot de cârcotași) ci și evidenţiind dicţionarele, istoriile literare sau diversele cărţi unde sunt reflectate, prin ample studii, contribuţia acestora la valoarea literaturii române contempo­ rane. Cele șapte capitole din prima parte a cărţii pregătesc, din punct de vedere teoretic, contextul, demarajul, semnele des iderii, specificul zonal și naţional în care s­au conturat scriitorii gălăţeni din ultimii 24 de ani,. Sunt aduse în prim plan ziarele,

Pag. 97

revistele, programele și orientările, cu împlinirile dar și cu limitele respective spre a se contura individualităţile creatoare. Ultimul capitol amplu se intitulează iar ”Scriitori gălăţeni” și radiogra­ fiază, cu simţ critic, dar și cu câte o fișă biobiblio­ grafică pe toţi cei care s­au manifestat ca scriitori. ”Ilie Zanfir oferă un dicţionar al scriitorilor gălăţeni, foarte util, realizat cu un travaliu docu­ mentar demn de toată lauda și care, prin sine,ar putea iar constitui material pentru o altă carte” remarcă în prefaţa la această carte criticul și istori­ cul literar Theodor Codreanu. De asemenea prefaţatorul mai subliniază ”strădania autorului către obiectivitate, tratând cu o măsură aproape egală toate grupările, tendinţele sub semnul a ceea ce, prin revista Axis Libri și prin manifestările de la bibliotecă, se și realizează”. Cartea ”Galaţiul în spaţiul cultural naţional” se dovedește a fi un bun și util manual despre mișcarea scriitori­ cească din această zonă, manual care pune în valoare între­ gul potenţial atât de bogat și de divers ca mod de exprimare. Nici o istorie literară nu va putea să nu ţină cont de cartea lui Ilie Zanfir, fie și numai pen­ tru materialul bibliografic de care dispune.

Emanoil Rei, Tablouri memorabile, Editura George Tofan,Suceava, 2012, 150p.

Prefață Liviu Papuc. Și în această nouă carte de povestiri succinte ta­ blouri într­o expoziţie narativă, Emanoil Rei reușește să aducă în prim plan, personaje, sau

iar grupuri de personaje, așa numitele personaje colective, care au ceea ce se spune: viaţa. în poves­ tirile sale epicul este atât de bine surprins și dozat încât îi creează cititorului sentimentul că este trans­ lat direct în mediul pe care îl descrie, cu lux de amănunte, autorul în aproape fiecare dintre aceste povestiri. Toate personajele importante din aceste povestiri au o puternică latură psihologică, o latură prin care se expun și se prezintă. O anume mân­ drie a apartenenţei la un grup social sau etnic îi transmite , genetic, autorului un mod de compor­ tament special. Din iar prima povestire, Huţulii, autorul spune, spre a se lua aminte și să se știe cum că: Noi suntem urmașii dacilor liberi, asemănători cu cei pe care îi puteţi contempla de pe cunoscuta­ Columnă de pe metopele de la Tropaeum Tra­ iani… și mai jos întărește cele afirmate: …să se știe că înaintașii noștri munteni n­au fost îngenun iaţi

Pag. 98

niciodată…după această poziţionare în spaţiul is­ toric și în timp, Emanoil Rei, parcă împlinit că a spus răspicat toate acestea, așa cum ar face fiecare huţul, nu numai din povestirea sa, începe să­și de­ ruleze pe îndelete, povestirea într­un dulce grai moldovenesc, molcom și sincer, redând frânturi de dialoguri aproape reale, sau lăsând cititorului ilu­ zia că ar fi reale. Sunt surprinse, în fiecare dintre povestirile din această carte, scene din viaţa satului bucovinean, cu ţărani, intelectuali, tineri, adolescenţi, elevi, exact așa cum este lumea rurală în realitate. Scenele, mai ales cele din viaţa de zi cu zi, din vatra satului sunt scrise anume spre in­ forma cititorul cu îndeletnicirile acestor personaje, cu bunele și cu relele lor, dar și cu dorinţa ascunsă a autorului de a se păstra, toate acestea, ca într­o veritabilă arhivă, spre neuitare, toate preocupările, datinile și obiceiurile locului ce, la o privire super­ ficială ar putea părea ne trebuitoare. Este, de fapt, și un semnal de alarmă, în fiecare dintre aceste ta­ blouri narative, semnal tras cu mult talent de po­ vestitor , cel care încearcă să ne avertizeze că acela care își uită trecutul nu merită să­și trăiască viito­ rul. De remarcat la Emanoil Rei predispoziţia pen­ tru latura educativă, pentru latura de terapie psihologică, tocmai prin această infuzie de ritmuri pe diverse paliere din povestirile incluse în Ta­ blouri memorabile din satul bucovinean. Unele dintre povestiri deși tratează teme devenite ances­ trale, prin stilul autorului capătă o notă de prospeţime și sunt aduse ca din adâncuri în prim planul vieţii diurne.

Povestirile din această carte iar asta sunt: niște ade­ vărate tablouri vo­ tive, tablouri care redau, în linii grave, cu tușe speciale, scene din viaţa sa­ tului din zona Bu­ covinei, scene ce se pot transla fără nici un risc în tablouri din aproape toate satele din România contemporană și mai ales a unei Ro­ mânii de după răz­ boi, perioadă când oamenii erau îngroziţi de teroarea unor indivizi fa­ natici, care judecau și decideau în numele unei societăţi de dânșii inventată, așa cum se întâmplă în emoţionanta povestire Vrăjmașii poporului sau

iar în Destăinuiri, povestiri în care fantoma tre­ cutului, cu toate terapiile săvârșite odată cu trece­ rea timpului, își mai arată colţii în memoria celor care au fost atinși de aripa ucigătoare și mâna lungă a securităţii, frângându­li­se aspiraţiile, des­ tinul și familiile. Personajele din aceste povestiri

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

cuprinse ĂŽn tablourile memorabile ale lui Emanoil Rei, prin modul de comportare, ĂŽn scris, au devenit cu adevÄ&#x192;rat memorabile. â&#x20AC;&#x17E;Prin cro iurile sale Bucovina Ĺ&#x;i­a câĹ&#x;tigat un cro­ nicar­artist, care Ĺ&#x;tie sÄ&#x192;­i instruiascÄ&#x192; dar Ĺ&#x;i, ĂŽn ace­ laĹ&#x;i timp, sÄ&#x192;­i delecteze pe cititorii de toate vârstele Ĺ&#x;i de toate profesiile, printr­o prozÄ&#x192; sensibilÄ&#x192; de ĂŽnaltÄ&#x192; ĹŁinutÄ&#x192;.â&#x20AC;? MenĹŁioneazÄ&#x192; ĂŽn prefaĹŁa la aceastÄ&#x192; carte criticul Ĺ&#x;i istoricul literar Liviu Papuc. Ema­ noil Rei, cu ďŹ ecare carte a sa se deďŹ neČ&#x2122;te tot mai mult drept unul dintre veritabilii scriitori de prozÄ&#x192; scurtÄ&#x192;, prozÄ&#x192; de care se simte atâta nevoie ĂŽn aceste vremuri.

Ion Maftei (Flavus), Sufletul singur...(tot false poeme), Editura Junimea, IaĹ&#x;i, 2012, 92 p. â&#x20AC;&#x17E;Clopotul ve i din Bogata/ Târziu ne catÄ&#x192; sub ce­ ruri,/ Ĺ&#x17E;i sub pÄ&#x192;mânt ne catÄ&#x192; târziu,/Ă&#x17D;n vatra Ĺ&#x;tiu­ tÄ&#x192;pe toĹŁi sÄ&#x192; ne­adune/ SÄ&#x192; ďŹ m din nou copii cu o ii senini,/ Ă&#x17D;n satul nostru, strÄ&#x192;iniâ&#x20AC;?. Prin versurile acestui poem, de o frumuseĹŁe tristÄ&#x192;, ĂŽncÄ&#x192;rcat de o nostalgie, mai mereu neĂŽmplinitÄ&#x192; Ĺ&#x;i tot mai mult visatÄ&#x192;, poem intitulat â&#x20AC;&#x17E;SÄ&#x192; ďŹ mâ&#x20AC;?, Ion Ma ei ( Flavus) ĂŽĹ&#x;i contureazÄ&#x192; arhitectura ĂŽntregului sÄ&#x192;u univers liric, univers ĂŽn care, cu atâta supunere, peregri­ neazÄ&#x192;. Fiecare poem duce, sau de fapt aduce, cu sine o lume dupÄ&#x192; care alergÄ&#x192;m, dupÄ&#x192; care sperÄ&#x192;m Ĺ&#x;i pe care asemenea unei Fete­Morgana, o mângâ­ iem cu buricele degetelor fÄ&#x192;rÄ&#x192; a putea vreodatÄ&#x192; sÄ&#x192; o mai atingem. Ce se remarcÄ&#x192; ĂŽn mod cu totul spe­ cial ĂŽn primul rând ĂŽn poezia lui Ion Ma ei (Fla­ vus), dupÄ&#x192; lectura acestui volum â&#x20AC;&#x17E;SuďŹ&#x201A;etul singur...tot false poemeâ&#x20AC;? ? AĹ&#x; spune cÄ&#x192; se remarcÄ&#x192; ĂŽn primul rând reďŹ&#x201A;exivitatea asemÄ&#x192;nÄ&#x192;toare apei Moldovei, acea liniĹ&#x;te a apei lin curgÄ&#x192;toare, ĂŽntre Bogata Ĺ&#x;i Baia, acea liniĹ&#x;te frumos cântÄ&#x192;toare, care ne plimbÄ&#x192; dorurile Ĺ&#x;i aspiraĹŁiile, dar, din nefericire, Ĺ&#x;i timpul. Se mai poate decoda din lectura acestor poeme sinceritatea ,aproape dezarmantÄ&#x192;, sinceri­ tatea confesionalÄ&#x192;, mai ales când spune â&#x20AC;&#x17E; VÄ&#x192; rog sÄ&#x192; vÄ&#x192; daĹŁi la o parte,/ SÄ&#x192; ĂŽn ideĹŁi o ii,/ Nimeni sÄ&#x192; nu vadÄ&#x192;/ Cum plec bucuros cât mai departe.../ VÄ&#x192; rog sÄ&#x192; vÄ&#x192; ĂŽntoarceĹŁi cu spatele,/ SÄ&#x192; nu vedeĹŁi cÄ&#x192; plec Ĺ&#x;i eu cu o ii ĂŽn iĹ&#x;i/ SÄ&#x192; car dupÄ&#x192; mine/ Toate bucu­ riile prefÄ&#x192;cute­n dureri/ Ĺ&#x17E;i toate pÄ&#x192;cateleâ&#x20AC;?. Ion Maf­ tei (Flavus), ĂŽn acest ceremonial, cÄ&#x192;ci un ceremonial este aceastÄ&#x192; plecare, ĂŽĹ&#x;i ĂŽmbracÄ&#x192; mantia de ceaĹŁÄ&#x192; a tÄ&#x192;cerii sÄ&#x192; se retragÄ&#x192; ĂŽn intimitatea gândurilor Ĺ&#x;i sen­ timentelor sale, unde sÄ&#x192; poatÄ&#x192; sÄ&#x192;­Ĺ&#x;i trÄ&#x192;iascÄ&#x192; toate bucuriile Ĺ&#x;i toate pÄ&#x192;catele de care nu vrea sÄ&#x192; se le­ pede ca printr­un spectacol atunci când â&#x20AC;&#x17E; Ne­am tot gândit de cununieâ&#x20AC;?, de acea cununie pentru care ne pregÄ&#x192;tim cu toĹŁii. Spunea ĂŽntr­un articol al sÄ&#x192;u, criticul Ioan Holban, vorbind despre poezia lui Ion Ma ei (Flavus) cÄ&#x192; a ajuns la â&#x20AC;&#x17E;Vârsta de aur a unui poet, vârsta când regÄ&#x192;seĹ&#x;te timpul pierdut ĂŽn imensitatea gândurilor Ĺ&#x;i a preocupÄ&#x192;rilor, regÄ&#x192;­ sindu­se pe sine Ĺ&#x;i, deodatÄ&#x192; constatând cÄ&#x192; desco­ perÄ&#x192; â&#x20AC;&#x17E;SuďŹ&#x201A;etul singurâ&#x20AC;?. Dar cum nu e uĹ&#x;or â&#x20AC;&#x17E;sÄ&#x192; se

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr - 2014

lepede clipa cea repede ce ni s­a datâ&#x20AC;? aĹ&#x;a cum scria Eminescu, tot aĹ&#x;a Ĺ&#x;i la Ion Ma ei (Flavus) se con­ statÄ&#x192; cÄ&#x192;: â&#x20AC;&#x17E; Am fost fÄ&#x192;cuĹŁi numai din clipe...â&#x20AC;?. gân­ dul mÄ&#x192; duce spre poemul cu care mi­am ĂŽnceput acest comenta­ riu â&#x20AC;&#x17E;Clopotul ve i de la Bo­ gata/ Târziu ne catÄ&#x192; sub ce­ ruriâ&#x20AC;?...â&#x20AC;? sÄ&#x192; nu mai ďŹ m nicio­ datÄ&#x192;/ Ă&#x17D;n satul nostru strÄ&#x192;iniâ&#x20AC;?.

Oricât de aven­ turoĹ&#x;i sau de aventurieri vom ďŹ ďŹ ind ĂŽn viaĹŁÄ&#x192;, dorul de a ďŹ â&#x20AC;&#x17E; copii cu o ii se­ niniâ&#x20AC;? ne urmÄ&#x192;­ reĹ&#x;te mereu aĹ&#x;a cum lupul, cu tenacitate, ĂŽĹ&#x;i urmÄ&#x192;reĹ&#x;te prada prin smârcuri. â&#x20AC;&#x17E;Luipulâ&#x20AC;? lui Ion Ma ei (Flavus), dar Ĺ&#x;i al nostru este timpul, cel care vrea, Ĺ&#x;i reuĹ&#x;eĹ&#x;te â&#x20AC;&#x17E;Ă&#x17D;n vatra Ĺ&#x;tiutÄ&#x192; pe toĹŁi sÄ&#x192; ne­aduneâ&#x20AC;?.

Ioan ToderiĹŁÄ&#x192;, MoĹ&#x;ia, Editura Axis Libri,

GalaĹŁi, 2012, 288 p. PrefaĹŁÄ&#x192; semnatÄ&#x192; de Dumitru Anghel.

ApÄ&#x192;rut ĂŽn continuarea marii epopei care a strÄ&#x192;bÄ&#x192;­ tut satul românesc, postbelic dar Ĺ&#x;i postrevoluĹŁio­ nar, romanul â&#x20AC;&#x17E;MoĹ&#x;iaâ&#x20AC;? a lui Ioan ToderiĹŁÄ&#x192; continuÄ&#x192; celelalte cÄ&#x192;rĹŁi de prozÄ&#x192;, romane Ĺ&#x;i prozÄ&#x192; scurtÄ&#x192; pe care autorul le­a publicat de­a lungul vremii, cÄ&#x192;rĹŁi cu un bun impact la cititori. Romanul despre care vorbim acum, ĂŽncearcÄ&#x192; sÄ&#x192; redimensioneze un uni­ vers ce aproape cÄ&#x192; pare a ďŹ devenit inert dat ďŹ ind Ĺ&#x;i suspiciunile de tot felul, de neĂŽncrederea cu care s­a garnisit, de­a lungul timpului ĹŁÄ&#x192;ranul român. â&#x20AC;&#x17E;Un roman atipic, pe o naraĹŁiune cu nostalgii con­ trolate de o istorie nu prea ĂŽndepÄ&#x192;rtatÄ&#x192;, cu haiduci anacronici ĂŽntr­o vreme dominatÄ&#x192; de altfel de sa­ mavolniciiâ&#x20AC;? surprinde ĂŽn prefaĹŁa â&#x20AC;&#x17E;IdentitÄ&#x192;ĹŁile de­ dublÄ&#x192;riiâ&#x20AC;? criticul literar Dumitru Anghel, un foarte bun cunoscÄ&#x192;tor al activitÄ&#x192;ĹŁii de scriitor a lui Ioan ToderiĹŁÄ&#x192;. Metaforele aproape nÄ&#x192;ucitoare, contu­ rând starea halucinatorie ĂŽn care se deruleazÄ&#x192; ac­ ĹŁiunea romanului, un sat din zona GalaĹŁului, TuluceĹ&#x;ti, cum nÄ&#x192;ucitoare este lumea satului con­ temporan, sat care, ĂŽncet, ĂŽncet, uitÄ&#x192; sÄ&#x192; mai ďŹ e pa­ triarhal Ĺ&#x;i pÄ&#x192;strÄ&#x192;tor al â&#x20AC;&#x17E;mirabilei seminĹŁeâ&#x20AC;?, bulversat de atâtea Ĺ&#x;i atâtea s imbÄ&#x192;ri, deďŹ nesc o lume peste care â&#x20AC;&#x17E;Istoria a trecut ca un tÄ&#x192;vÄ&#x192;lug ni­ micitorâ&#x20AC;?. Despre aura patriarhalÄ&#x192; pe care autorul o pÄ&#x192;streazÄ&#x192; ĂŽn memorie, dar Ĺ&#x;i despre â&#x20AC;&#x17E;durerile ĂŽn­ Ä&#x192;buĹ&#x;iteâ&#x20AC;? din satul românesc scrie Ioan ToderiĹŁÄ&#x192; ĂŽn romanul â&#x20AC;&#x17E;MoĹ&#x;iaâ&#x20AC;?, moĹ&#x;ie care nu se aďŹ&#x201A;Ä&#x192; nici la mar­

Pag. 99

ginea imperiului Ĺ&#x;i nici ĂŽn vastitatea BÄ&#x192;rÄ&#x192;ganului, ci ĂŽntr­un mic sat ĂŽn care valea Ĺ&#x;i dealul se unesc precum soarele Ĺ&#x;i luna, prin tot ce este lumesc, dar uneori fantastic Ĺ&#x;i mitic, ĂŽntr­un sat legendar din preajma pÄ&#x192;durii Gârboavele, unde, cu mult ĂŽn­ ainte, autorul Ĺ&#x;i­a ĂŽnceput â&#x20AC;&#x17E;RÄ&#x192;zboiul lui Pufâ&#x20AC;?. Pre­ dispoziĹŁia pentru rostirea metaforicÄ&#x192;, poematicÄ&#x192; a lui Ioan ToderiĹŁÄ&#x192; face ca proza lui sÄ&#x192; ne aminteascÄ&#x192; de FÄ&#x192;nuĹ&#x; Neagu sau Ĺ&#x17E;tefan BÄ&#x192;nulescu , de lumile lor, Ĺ&#x;i ele aproape ireale, dând satului românesc o dimensiune aproape cosmicÄ&#x192;. De fapt satul din romanul â&#x20AC;&#x17E;MoĹ&#x;iaâ&#x20AC;? este doar un bun pretext al lui Ioan ToderiĹŁÄ&#x192; de a evidenĹŁia miracolul pÄ&#x192;strÄ&#x192;rii Ĺ&#x;i transmite­ rii mai departe a dra­ gostei faĹŁÄ&#x192; de aceastÄ&#x192; moĹ&#x;ie care este de fapt, tradiĹŁia Ĺ&#x;i miste­ rul cu care, ĂŽn ďŹ brele cele mai adânci este dotat satul nostru.

Prozatorul Ioan To­ deriĹŁÄ&#x192;, prin acest roman face o bunÄ&#x192; pledoarie pentru tot ce este de calitate, pentru tot ce are atingere cu spe­ ciďŹ cul naĹŁional Ĺ&#x;i asta nu e deloc puĹŁin lucru.

Cornel Galben, PersonalitÄ&#x192;Č&#x203A;i bÄ&#x192;cÄ&#x192;uane, vol.

V, Editura CorgalPress, BacÄ&#x192;u, 2011, 236 p. Ĺ&#x;i PersonalitÄ&#x192;Č&#x203A;i moineČ&#x2122;tene, Editura CorgalPress, BacÄ&#x192;u, 2011, 246p. Ă&#x17D;ncet, ĂŽncet, trudind prin arhivele publice Č&#x2122;i personale, scormonind prin biblioteci, printre amintiri, me­ morii Č&#x2122;i jurnale, Cornel Galben reuČ&#x2122;eČ&#x2122;te sÄ&#x192; con­ struiascÄ&#x192; o ade­ v Ä&#x192; r a t Ä&#x192; enciclopedie a personalitÄ&#x192;ĹŁilor legate, ďŹ e prin naČ&#x2122;tere, ďŹ e prin adopĹŁie, de oraČ&#x2122;ul BacÄ&#x192;u.

Sunt incluse a i c i personalitÄ&#x192;ĹŁi din varii dome­ nii, locul cel mai important ocupându­l, cum mi se pare Č&#x2122;i ďŹ resc, literaĹŁii Č&#x2122;i pentru faptul cÄ&#x192; sunt personalitÄ&#x192;ĹŁile publice cele mai vizibile ĂŽn plan me­

Pag. 100

diatic. Acest al cincilea volum publicat ĂŽn 2011 de Cornel Galben Č&#x2122;i ultimul dupÄ&#x192; cum aďŹ rmÄ&#x192; autorul, cuprinde nu mai puĹŁin de 50 de personalitÄ&#x192;ĹŁi din­ tre care 21 sunt scriitori iar ceilalĹŁi reprezentând alte profesii. Nume precum: Ion Frunze i, Grigore Codrescu, Carmen Mihala e, Sivia Miler, Marin Moscu, Daniel Č&#x2DC;tefan Pocovnicu, Iancu Grama, Mircea Dinutz sau Violeta Mihaela Savu, Iulian TÄ&#x192;nase, Constantin BrÄ&#x192;iesku Č&#x2122;i Victor Anestin, alÄ&#x192;­ turi de alte personalitÄ&#x192;ĹŁi din BacÄ&#x192;u sunt bine Č&#x2122;i te­ meinic reprezentate Č&#x2122;i prezentate de Cornel Galben, cel care ĂŽntregeČ&#x2122;te aceastÄ&#x192; panoplie cu Tri­ stan Tzara, personalitate de nivel european. DupÄ&#x192; ce considerÄ&#x192; cÄ&#x192; a epuizat personalitÄ&#x192;ĹŁile care tre­ buiau menĹŁionate ĂŽn volumele I­V, din PersonalitÄ&#x192;ĹŁi bÄ&#x192;cÄ&#x192;uane, iatÄ&#x192;, cÄ&#x192; autorul ĂŽČ&#x2122;i extinde, beneďŹ c spun eu, aria de cercetare Č&#x2122;i prezentare Č&#x2122;i asupra unor alte localitÄ&#x192;ĹŁi importante din judetul Bacau publi­ când un prim tom intitulat: PersonalitÄ&#x192;ĹŁi moineČ&#x2122;tene, carte apÄ&#x192;rutÄ&#x192; tot ĂŽn 2011 Č&#x2122;i la aceeaČ&#x2122;i editurÄ&#x192; din BacÄ&#x192;u. â&#x20AC;?Fascinat din copilÄ&#x192;rie de personalitÄ&#x192;ĹŁi, aČ&#x2122;a cum scrie pe co­ perta a patra Gri­ gore Ciobanu, cu trecerea timpului a cÄ&#x192;utat sÄ&#x192; intre ĂŽn universul fabulos, citindu­le opera, vÄ&#x192;zându­le expoziĹŁiile, ďŹ lmele Č&#x2122;i spectacolele de teatru, audiindu­ le concertele des­ coperindu­le biblio­biograďŹ ile ĂŽn presa cotidianÄ&#x192;, ĂŽn dicĹŁionare Č&#x2122;i lu­ crÄ&#x192;ri de referinĹŁÄ&#x192;â&#x20AC;?. toatÄ&#x192; aceastÄ&#x192; strÄ&#x192;­ danie pentru a evidenĹŁia faptul cÄ&#x192; â&#x20AC;?localismul in­ telectualâ&#x20AC;? de care se vorbeČ&#x2122;te adesea pe un ton peiorativ de cÄ&#x192;tre unii de la centru ce se cred buri­ cul pÄ&#x192;mântului numai cÄ&#x192; s­au nÄ&#x192;scut sau trÄ&#x192;iesc ĂŽn capitalÄ&#x192;, are prin personalitÄ&#x192;ĹŁile remarcare, rezonanĹŁÄ&#x192; naĹŁionalÄ&#x192; Č&#x2122;i nu de puĹŁine ori iar internaĹŁionalÄ&#x192;. PersonalitÄ&#x192;ĹŁile din oraČ&#x2122;ul MoineČ&#x2122;ti, aČ&#x2122;a cum reiese din acest tom , iar despre aceasta vorbesc. Cornel Galben prezintÄ&#x192; nu mai puĹŁin de 40 de personalitÄ&#x192;ĹŁi moineČ&#x2122;tene, demne de a ďŹ apre­ ciate de cititori, de a ďŹ cunoscute Č&#x2122;i pÄ&#x192;strate ĂŽn me­ morie. Scriitori, medici, pedagogi, pictori, feĹŁe bisericeČ&#x2122;ti, actori, magistraĹŁi sau ingineri alcÄ&#x192;tu­ iesc, cum este Č&#x2122;i ďŹ resc, elita oamenilor din zonÄ&#x192;, o elitÄ&#x192; creatoare, oameni ce alcÄ&#x192;tuiesc doar o parte din ďŹ&#x201A;orilegiul celor demne de luat ĂŽn calcul de Cor­ nel Galben. Dar cum ĂŽl Č&#x2122;tim, pasionat Č&#x2122;i dÄ&#x192;ruit ĹŁelului propus sunt convins cÄ&#x192; la o viitoare ediĹŁie, reprezentarea va ďŹ mult mai bunÄ&#x192;, pentru a ďŹ ĂŽn­ serate toate personalitÄ&#x192;ĹŁile acestui oraČ&#x2122;.

Onyx

An 3 - nr 3-4 (19-20)- mar.-apr. - 2014

Aniversare Scriitorul Constantin Huşanu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, co­fondator al revistei Onyx împlineşte pe data de 25 aprilie a.c. vârsta de 85 de ani, ani petrecuţi în cea mai mare parte în slujba slovei scrise dând la iveală nu­ meroase lucrări literare dintre care doar selectiv redăm în cele ce urmează: Lucrări în proză: Pe fluviu la deal – roman, Editura Moldova, Iaşi,1992, reeditat în colecţia Opera Omnia la Editura Moldova Iaşi în 2012; Vitrina cu fantasme – roman, Editura Moldova Iaşi,1998 Pastile contra morţii – povestiri, Editura TipoMol­ dova, Iaşi, 2001, Cartea aceasta revizuită şi întregită a fost reeditată în colecţia Opera Omnia sub titlul Interiorul unui cerc, la Editura Moldova Iaşi, 2012.

Erotica – 2 romane: Clubul Megasexe Preţul vieţii ca de câine, Editura TipoMoldova, Iaşi 2002.

Ademenirea – roman, Editura Moldova, 1996 Jurnal tardiv început şi fără sfârşit 2000 – 2006, vol I., Editura PIM Iaşi, 2006.

Curseşti, Istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii, monografie, 2009, Editura PIM Iaşi.

Jurnal tardiv început şi fără sfârşit 2007 – 2010, vol II., Editura PIM Iaşi, 2010.

Cotnariul în literatură şi artă, Editura PIM Iaşi, 2011.

Album de familie, fotografii comentate, Editura PIM Iaşi, 2011.

Reflecţii la reflecţii Pe portativul anilor, Editura PIM Iaşi, 2013.

Romanul în manuscris:FURTUNA Curseşti, Neamul petrileştilor , în coautorat cu Ioan Mititelu, aprilie 2014 editura PIM Iaşi Modest şi tăcut scriitorul trăieşte în Tătăraşul Iaşilor sau mai poate fi găsit în casa de la ţară pe care şi­a construit­o în satul Goruni aflat la o zvârlitură de băţ de Iaşi. Lucrează în gră­ dină sau la via sa aproape ca şi atunci când era mult mai tânăr.

Se trage din vechiul neam de răzeşi al petrileştilor al căror rădăcini este semnalat pe la 1437 într­un sat ca de poveste aflat printre păduri la marginea judeţului Vaslui, satul Curseşti care şi în ziua de azi parcă păstrează aceeaşi măsură a timpului ca acum 600 de ani, un sat cu aer curat în care oamenii trăiesc mult şi pot fi găsiţi la muncă pe câmp şi după 90 de ani. Mama scriitorului Huşanu, Ecaterina Huşanu a trăit fără câteva luni, 102 ani.

Acum în prag aniversar redacţia revistei Onyx dorindu­i putere de muncă şi de creaţie în viitor îi urează din toată inima:

„La mulţi ani maestre!”