Revista onyx nr 37 38

Page 1


Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Director: Emilian MARCU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie:

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Gheorghe NEAGU Adrian BOTEZ

Anton Vasile IEŞEANU Daniel CORBU

Constantin HUŞANU Redactori: George ROCA (Australia) Dorina ŞIŞU (Irlanda) Ioan BABAN

Adrian GRAUENFELS (Israel)

Mariana ZAVATI (UK) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ Adrian BOTEZ Adrian FRĂŢILĂ Alexandra Olga DIACONU Baki YMERI Bogdan ULMU Boris MEHR Codruţ RADI Constantin MĂNUŢĂ Daniel CORBU Dorel SCHOR (Israel) Doru Ştefan DĂNCUŞ Dumitru ICHIM (Canada)

Emil TITOIANU Emilian MARCU Eugen EVU Geo GALETARU George PETROVAI George POPA Gheorghe NEAGU Ioan BABAN Ioan MITITELU Ioan VASIU Ion Gheorghe PRICOP Ion HURJUI Ion N. OPREA

Ion POPESCU-BRĂDICENI Lelia MOSSORA Lucia OLARU NENATI Maria CANTUNIARI Petru SOLONARU Remus FOLTOŞ Stefan Lucian MUREŞANU Stejărel IONESCU Theodor CODREANU Vasile POPOVICI Vavila POPOVICI Victoria Fătu NALAŢIU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE VIOREL SURDOIU, COPERTA: PICTURĂ DE VIOREL SURDOIU,

Onyx email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la PIM Iaşi


Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE Anul IV Nr. 9 - 10 (37 - 38) sept. - oct. 2015

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com


CUPRINS

Emilian MARCU 3 George POPA 4 Theodor CODREANU 7 Dorel SCHOR (Israel) 14 Daniel CORBU 16 Emil TITOIANU 18 Petru SOLONARU 20 Ion POPESCU-BRĂDICENI 26 George PETROVAI 28 Lucia OLARU NENATI 32 Stefan Lucian MUREŞANU 39 Eugen EVU 42 Adrian BOTEZ 43 Doru Ştefan DĂNCUŞ 44 Boris MEHR 45 Alexandra olga DIACONU 46 Victoria Fătu NALAŢIU 47 Ioan MITITELU 48 Ion Gheorghe PRICOP49

Geo GALETARU 50 Gheorghe NEAGU 51 Adrian BOTEZ 52 Vavila POPOVICI 57 Bogdan ULMU 60 Adrian FRĂŢILĂ 62 Constantin MĂNUŢĂ 63 Dumitru ICHIM (Canada) Vasile POPOVICI 65 Lelia MOSSORA 66 Codruţ RADI 67 Ioan VASIU 68 Baki YMERI 69 Stejărel IONESCU 70 Ion HURJUI 71 Maria CANTUNIARI 72 Ion N. OPREA 77 Remus FOLTOŞ 81 Ioan BABAN 85

64

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnate de VIOREL SURDOIU, căruia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Pag. 2


Emilian MARCU Editorial Târguri și saloane de carte

E

ste vremea când Măria Sa Cartea se află în prim-plan, prin diverse târguri și saloane, organizate prin săli de sport, holuri de cantină, sau, mai nou, pur și simplu în aer liber, prin parcuri. Toate aceste „loca ii”sunt alese pentru a plasa cartea într-un un vad cât mai bun, să poată astfel să atragă eventualul cumpărător care, de cele mai multe ori, rămâne „privitor ca la teatru”, cum spune poetul. De ce atâta zor pe organizatori de a se posta în fa a eventualului cumpărător și a posibilului cititor? Pentru că fiecare centimetru pătrat de loc se plătește – și nu chiar pu in! –, pentru că fiecare dintre editurile prezente își dorește să recupereze câte ceva din costurile, tot mai greu de suportat, și, eventual, să scape de stocul de carte cu care s-a „înzestrat” între timp. Apari ia unei căr i, de fiecare dată, este o sărbătoare, pentru autor dar și pentru editură. Cu timpul, această bucurie se transformă în supărare. Dacă autorul și-a plătit editarea căr ii, ob ine astfel posibilitatea de a face un cadou prietenilor, revistelor și, uneori, criticilor literari, câte un exemplar, iar restul rămâne pentru… eternitate. Banii investi i, nu vor fi recupera i niciodată și, astfel, autorul/autorii contribuie cu banii proprii la dezvoltarea culturii na ionale, tot mai costelivă, tot mai de neluat în seamă și mai lipsită de interesul mai marilor zilei, ai acestei zile devenite biblice deja. Fostele centre de librării care func ionau, destul de bine și cu mult succes, până prin 1995, au devenit ele însele producătoare de carte, făcându-și edituri proprii (ce să mai vorbim de concuren a neloaială), în virtutea capitalismului sălbatic, de care beneficiază societatea noastră. Ca urmare, au tot interesul să pună, la bună păstrare, căr ile editurilor concurente, edituri adevărate, că tot percep o taxă de stocare, și să-și etaleze, cu prioritate, căr ile de la editurile proprii, celorlalte edituri rămânându-le doar șansa de a face pu ină vânzare pe la Târgurile și Saloanele de carte de prin diferite localită i, unde și așa apetitul pentru lectură este mai mult decât modest, chiar aproape simbolic. Se fac lansări de carte unde participă 5-6 prieteni ai autorului și 2-3 rătăci i prin zonă și, aşa, se mai bifează o ac iune cu cartea. Autorul abia reușește să ofere două-trei căr i participan ilor la lansare și, cu asta, totul este rezolvat. Am spus, cu suficient năduf, toate acestea, nu pentru că m-aș sim i cumva frustrat de cele întâmplate, ci pentru că mă preocupă, în mod real, soarta căr ii și, mai ales, soarta căr ilor, soarta bibbliotecilor, comunale și școlare, a bibliotecilor publice, devenite mai mult muzee de carte și nu un spa iu unde să se poată citi o carte nouă. Bibliotecile abia de mai pot respira din cauza lipsei de sus inere financiară serioasă și cu strategii pe termen lung. Totul se face pentru o subzisten ă efemeră, de provizorat, iar menegerii, mul i dintre ei deveni i scriitori și/sau editori, au grijă să-și achizi ioneze propriile crea ii sau crea iile, la schimb, ale unor prieteni, ei înșiși menegeri la unele biblioteci publice. Lipsa unei preocu-

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

pări serioase și atente asupra modului cum se fac achizi iile de carte, o distribuire organizată, duce la aceste bulversări și derutări ale cititorilor, singurii beneficiari morali. Cei care fac și desfac procesul de achizi ie de carte sunt doar niște amploaia i care își ajustează astfel conturile. Acum, în așa-zisele vremuri de criză, nu

se mai preocupă nimeni ca fondul de carte să fie reîmprospătat sau chiar adus la zi, în așa fel ca bibliotecile să arate ca un spa iu viu și nu ca un cimitir de căr i. Ar fi bine să nu se mizeze însă doar pe entuziasmul bibliotecarilor, oamenii care se jertfesc pentru carte și pentru cititori, sau pe dona iile făcute de autori. Târgurile și Saloanele de carte sunt tot inven ii ale bibliotecarilor, în primul rând, dar și ale editorilor și ale autorilor, pentru a face în așa fel, încât cartea să iasă, cumva, din anonimat. Din păcate, demersul lor nobil, cade într-un banal dureros și din cauza acelor manageri. Din acest demers, nu cititorul sau autorul ies în câștig, spiritual sau material, ci o serie de „căpușe„ care diriguiesc ceea ce ar fi trebuit să fie adevărate sărbători ale sufletului. Scriitorul, asemenea lui Badea Câr an, cu traista cu căr i în spate, străbate ara, pe banii lui, pentru a ajunge la una dintre aceste manifestări, să simtă, pre de câteva minute, bucuria lansării căr ii sale și apoi iar la drum. Trebuie să recunosc, și cred că mul i autori sunt în această situa ie, că urât se mai poartă guvernan ii, indiferent de coloratura lor politică, cu scriitorii, dar și cu cititorii. Probabil că ei au uitat să mai fie, dacă nu autori de căr i, atunci măcar cititori, dacă or fi fost vreodată! Nu cred că sunt multe state civilizate care să aibă o asemenea lipsă de respect fa ă de scriitor și de carte. Din păcate, unele dintre aceste spectacole grotești sunt conduse, cu multă abilitate, chiar de scriitori care știu să se fofileze, rotunjindu-și şi astfel veniturile materiale. Așa de aiurea să fi fost lumea din totdeauna? Nu cred. Altfel cum ar fi apărut vestitele biblioteci ale lumii? Dar, vorba cuiva, cine mai poate ști?!

Emilian Marcu Pag. 3


George POPA

POEZIA ŞI POLITICA Înţelepciunea şi arta politică nu pot fi acelaşi lucru. Aristotel - Etica nicomahică Elementele cele mai inferioare, şi nu cele mai elevate dau tonul ansamblului. Georg Simmel

T “Marile culturi ale spiritului aparţin unor popoare cu puternică personalitate genetică, precum India Vedelor, şi a Upanişadelor; Grecia lui Homer, Fidias şi Platon ; Germania lui Kant, Goethe Beethoven; Italia lui Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo; Franţa lui Descartes, Voltaire, Baudelaire; Spania lui Cervantes, Velasquez; Olanda lui Rembrandt, Van Gogh; iar Anglia, mai mult cuceritoare de pământuri, a fot salvată cultural la superlativul absolut de Shakespeare. A m e s t e c u l , diluţia, desindividualizarea, omogenizarea heteroclită generează producţii culturale hibride modeste, nesemnificative..“

eoretic, homo politicus este un personaj interesat de binele cetăţii, de binele public, astfel că acţionează în acest sens. Este definiţia teoretică în dicţionare. Iată însă, în realitate, păreri de-a lungul mileniilor. În dialogul Republica, Platon califică oamenii politici drept „mincinoşi şi făţarnici”; Marc Aureliu, în Meditationes: „Cât sunt de meschini, aceşti pigmei, aceste jigodii care joacă pe politicienii şi îşi imaginează că acţionează ca filozofi!” – Cartea IX, 29); Montaigne, în Essais, consideră politicienii zădarnici şi iraţionali, impunând „legi absurde sau monstruoase”; Hegel : „Toate artele au produs minunile lor; arta de a guverna nu a produs decât monştri”; ”Nie sche, în Wille zur Macht, îi denumeşte pe politicieni în repetate rânduri „canalii”; iar în Also sprach Zarathustra, vorbind despre canalii: „Viaţa este un izvor al bucuriei, dar unde vine să bea canalia, toate fântânile se otrăvesc”; Eminescu, în scrierile sale politice - îi coboară la nivel de „pornocraţi”, cuvânt în premieră universală. Gradaţia infernală apare semnificativă. Şi este xerografiată identic şi de politicianismul actual.

Politicianul este un personaj care clamează ideea că are capacitatea de conducător al unui grup social, grup a cărui extindere poate merge de la o aşezare comunală până la o ţară, un continent sau chiar întreaga lume. În realitate, motivaţia că vrea să instituie sau chiar să revoluţioneze fericirea oamenilor, dreptatea etc. este pur declarativă - deşi prinde la credulitatea celor înşelaţi de politicienii anteriori. Adevăratul mobil este cel recunoscut de Schopenhauer : politicianul are exacerbat impulsul înnăscut omului de a domina, de a supune pe alţii, impuls prezent în toată lumea animală. Or, „puterea omului asupra omului este un teribil stimulent al pasiunilor obscure”, scrie J.M. Domenach. Ca atare, cum dorinţa supraetajării este generalumană, rezultă în mod fatal lupta între politicieni. De aici, două consecinţe caracterizează viaţa politică : mijloacele paramorale utilizate pentru a învinge şi, odată devenit învingător, setea tot mai crescută de a acapara putere. Or, având în vedere că, în cadrul luptei de a în-

Pag. 4

Onyx

An 4- nr 7-8 (35-36)-iul. - aug.- 2015


vinge în context social, la lipsa de control etic se adaugă in- sau pseudo-cultura, semidocţia sau sfertodocţia, nivelul intelectual scăzut al politicienilor, precum şi cel şi mai scăzut la mare parte a populaţiei, aceasta din urmă este uşor manevrată de diverse curente de opinie însuşite, de obicei, fără discernământ.

larizând in jurul apărării identităţii spirituale a propriului popor împotriva complicităţii dintre viituri străine malefice şi trădătorii autohtoni. Căci iată aparentul paradox : aşa cum arătam mai sus, cea mai lucidă caracterizare a politicienilor au făcut-o mari gânditori-poeţi Denkender-Dichter - cum i-a numit Heidegger : Platon, Marc Aureliu, Nie sche, Eminescu. Căci gânditorul-poet şi poetul-gânditor posedă cea mai lucidă şi necruţătoare conştiinţă a valorilor şi, totodată, o exercită demascând viciul politic.

De aici lipsa unui control al abuzurilor politicianului, conjugată cu inerţia celor conduşi de a iniţia schimbări radicale. Schimbările apar de regulă când abuzurile exced o anumită limită şi, prin contrast, este preferat un alt politician, care pare salvator, dar care, cu foarte rare excepţii - iar în acest caz este şi el Şi care este răspunsul poeţilor la agreeliminat sub o formă sau alta -, va urma acelaşi siunea morală a politicianismului ? Este poemodel de dominare, abuz şi dezamăgire. zia : a lui Andrei Mureşanu, a lui George Cum se împacă această dublă fatalitate Coşbuc, Octavian Goga şi înainte de toate, a caracterială reprezentată de politician şi de cei lui Eminescu – apărători ai rădăcinilor, ai oriconduşi, cu afirmaţia lui George Uscătescu: ginilor pure, a valorilor spiri Politeia este tot Poiesis? Evident, împăcarea nu tuale dintâi, nealterate, ale neamului. poate avea loc decât la nivel pur semantic: poCapodopere precum Doină de Emiiein, în limba greacă, însemnează „a face”. Numai că în politică a face este echivalent cu nescu şi Doina lui Coşbuc sunt exemplare ca perversitatea, mascarada, cupiditatea – răul mustrătoare mărturii. Ce splendidă delimitare sub diferite forme, înfierat de Heronymus etică şi diatribă în partea a doua a Scrisorii a Bosch în Corabia nebunilor, de Peeter Brue- III-a eminesciene, şi câte adevăruri perene neghel în Turnul lui Babel şi Margot turbata. sau iertătoare în versul De la Nistru p’în la Tisa ! de Francisco Lucientes Goya în celebra gra- Un adevărat catehism axiologic. Poezia lui Ocvură din Capriciile : „Il sueño del razõn pro- tavian Goga - Noi - este o excepţională defiduce monstruos” - Somnul raţiunii naşte monştri.

* Comentariile politice, în volume întregi, ale lui Eminescu, sunt însă de o cu totul altă factură singulară - pe plan autohton. Pentru că, afirmă Amita Bhose în cartea sa Eminescu şi India, „Eminescu a fost mai mult decât un poet; el a fost un darsanik – cel care vede -, a fost un kavi – poet-înţelept”, în sensul termenilor indieni”. Politeia eminesciană constituie o revoltă de cea mai pură etică împotriva politicianismului corupt, distrugător de conştiinţe şi de ţară. Publicistica eminesciană este o poie- nire a sufletului acestor plaiuri, în cele două tică a celei mai înalte şi imperative morale, po- versuri geniale : ”Privighetori din alte ţări/ Vin Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Pag. 5


doina să ne-asculte”. Autodefinirea, „patriotismul” nu mai sunt acum la modă, ci - ca urmare a dezordinii morale şi materiale provocate de pleiade funeste de politicieni - exodul, mai ales al tinerilor, pentru a servi cu munca şi inteligenţa lor străine meleaguri. Astfel, tindem să devenim servitorii de lux ai altor neamuri. Numai că, afirma Rabindranath Tagore, „a dezlega arborele de legăturile care-l înrădăcinează în pământ, nu dă arborelui libertatea.” Marile culturi ale spiritului aparţin unor popoare cu puternică personalitate genetică, precum India Vedelor, şi a Upanişadelor; Grecia lui Homer, Fidias şi Platon ; Germania lui Kant, Goethe Beethoven; Italia lui Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo; Franţa lui Descartes, Voltaire, Baudelaire; Spania lui Cervantes, Velasquez; Olanda lui Rembrandt, Van Gogh; iar Anglia, mai mult cuceritoare de pământuri, a fot salvată cultural la superlativul absolut de Shakespeare.

„mâncăul ” - din caracterizarea lui Nie sche şi homo pornocratus al lui Eminescu – idee formulată profetic de Oswald Spengler în Untergang des Abendlandes – Apusul occidentului. Se pierde poezia sufletului şi forţa creatoare ale nemuritorului acasă, precum balada Mioriţei, unicat pe plan universal al nuntirii mitice dintre omul locului şi paradisiacul naturii unde îşi are rădăcinile. * Politea şi poezia sunt antagonice. Este efectul Nero: prima acţionează distructiv asupra celeilalte. Nici o „utopie” Morus-iană nu le poate împăca. Autorul este decapitat, iar cartea arsă. Căci nu de capete, de creiere au nevoie gloata din piaţa mare şi ajunşii pe tron. Toate acestea pentru că, afirmă Cervantes, „lumea este aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, uneori şi mai rău decât atâta”. Iar Shakespeare în finalul Sonetului 121 : „The men are bad in their badness reign”. Şi să ne amintim cuvântul de plecare al lui Voltaire : „Et maintenant que je pars, je laisserai ce bas-monde aussi bête et aussi méchant que je l’ai trouvé en y arrivant”. „Şi acum, când plec, voi lăsa lumea asta tot aşa de proastă şi de rea pe cât am găsit-o când am venit într-însa.” În concluzie, de homo politicus numai poezia - cea autentică, şi nu versificarea vidă, proză deşirată pe verticală - ne poate salva. Este vorba de marea, divina poezie despre care scrie Horaţiu: „Mediocritatea poeţilor nu este admisă nici de către zei, nici de către oameni sau de către pilonii care susţin prăvăliile librarilor.” Munţi uriaşi de vorbe ale politicienilor în toate pieţele lumii ameninţă cerul să-l spargă cu larma lor, despre care Socrate afirma : „Multe lucruri sunt pe lumea asta de care nu am nevoie”. Poezia nu are nevoie de nici un program premeditat, de un software născător de automatisme repetitive.

Amestecul, diluţia, desindividualizarea, omogenizarea heteroclită generează producţii culturale hibride modeste, nesemnificative. Se pierde matricea creatoare primordială, identitatea, sublimul originar în Suflul unui nufăr, care este marea poefavoarea unei goane după satisfacţiile imediate ale zilnicului fugar. Este decăderea spi- zie, sfărâmă un asemenea Babel fragil, iar harritualităţii, a culturii şi înlocuirea lor cu nicii gureşi se îneacă în amara mlaştină, civilizaţia materialităţii – homo manducans - rănindu-se între dânşii cu o infernală armă.

Pag. 6

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Theodor CODREANU

Protocronismul (II) (Continuare din numărul trecut)

Î

n încurcătură este pusă Catherine Durandin şi când se vede ne-voită să vorbească despre naţionalismul lui Noica, partea cea mai temeinică a specificului românesc din gândirea vremii. Ea trebuie să recunoască faptul că şi Noica vine pe un fond „protocronic”, descinzând din grupul de intelectuali apropiaţi lui Nae Ionescu, ceea ce i-a atras represiuni din partea comuniştilor, având domiciliu forţat până în 1964. Dar ce folos, Noica ar fi rămas un adversar al modernităţii, „perceput adesea ca promotorul unei filosofii care se înscrie într-o ambianţă de sublimare a naţiunii, de indigenism şi de antioccidentalism”[12]. Autoarea are, totuşi, onestitatea să constate că Noica „redă existenţă filosofică specificului românesc compromis de activişti şi propune o ontologie a României raportându-se la limbajul său, la particularităţile acestei limbi în felul ei de a formula existenţa, fiinţa. Noica ar fi în aceşti ani filosoful naţiunii, promotorul unui nou model, al unei noi viziuni a lumii, purtătoare de românitate”[13]. Ceea ce e adevărat, Noi-ca fiind reprezentantul cel mai profund al românităţii în contra patriotismului-kitsch al activiştilor de partid. Doar că Noica nu poate fi pus în antiteză cu Edgar Papu, cum fac cei ce nu cunosc adevărul decât după ureche. Fie şi numai fiindcă cei doi au fost prieteni şi au făcut puşcărie comunistă. Asimilarea protocronismului cu ideologia oficială este cea mai mare mistificare la care am asistat vreodată în materie de cultură, mistificare vrednică de epoca proletcultismului stalinist. Eroarea trece nestingherită la toţi autorii interesaţi de propagandă pro domo. Ceea ce miră la aceşti istorici, care sunt obligaţi măcar să si-muleze obiectivitatea, este lipsa lor de îndoială, militantismul „revoluţionar” şi justiţiar măcinând în gol cuvinte sterile.

Într-un tratat colectiv de istorie cu titlu inadecvat, Dennis Deletant, autor al capitolului despre România comunistă (1947-1989), influenţat, probabil, de aceleaşi scrieri puternic ideologizate, partizane, emite şi el ipoteza neargumentată că ideologia oficială a comunismu-lui românesc, sub Ceauşescu, a fost… protocronismul. Teza e cu atât mai ciudată, cu cât teoria protocronismului a făcut oarecare vâlvă abia după 1977, an în care Edgar Papu şi-a publicat cartea Din clasicii noştri. Şi oare cum putea o teorie despre clasici, cu tentă pur comparatistă, să devină ideologie oficială a unui Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

regim comunist? În pre-supunerile lui Dennis Deletant, beneficiar al unor informaţii uneori precare (de exemplu, Cassian Maria Spiridon ar fi, în bănuielile domniei sale, o… poetă din Iaşi, care a avut un oarece rol în mişcarea revoluţionară pretimişoreană!), protocronismul s-ar funda pe „negarea influenţelor externe în cultura românească”. Mai mult de atât, din 1977 încolo nici un om de cultură nar mai fi fost promovat în funcţii, nar mai fi primit premii şi n-ar mai fi avut influenţă culturală dacă nu îmbrăţişa protocronismul, devenit „o bază de avansare şi de influenţă în cadrul lumii literare”, pe când toţi cei care n-au aderat la protocronism au fost supuşi prigoanei, „depistaţi” şi vânaţi „fără dificultate”[14]. E de mirare că n-au înfundat şi puşcăriile comuniste, cum i s-a întâmplat, în schimb, lui Edgar Papu în 1961, când a fost arestat şi condamnat la opt ani pentru acuzaţia de „complot antistatal şi înaltă trădare”, confiscândui-se şi averea. Mistificările de acest soi sunt atât grosolane, încât un sociolog ca Mihai Dinu Gheorghiu pretinde că nu Edgar Papu a fost reprimat în anii bolşevismului, ci… Ovid S. Crohmălniceanu, pe care-l vede ca „victimă a persecuţiilor staliniste”[15]. Într-adevăr, „victimă”, nu glumă, replica recent Magda Ursache, Crohmălniceanu fiind „victimizat”, bunăoară, în 1954, cu 50 000 de lei, pentru volumul proletcultist Aricole şi cronici, într-o vreme când salariul mediu era de 947 de lei, iar cu un an înainte Gheorghe I. Brătianu, tot naţionalist, murea în bătăi în temniţă! Revenind la Papu, nici nu-ţi vine să crezi cum de a putut blândul şi urbanul savant să pună în pericol statul comunist! Ba chiar l-a pus în pericol, căci şi în închisoare el era tot protocronist! Iar naţionalismul s-a dovedit adevăratul gropar al comunismului. Până şi un autor lucid şi obiectiv, în genere, într-o carte despre revoluţia română, Peter SianiDavies, cade în aceeaşi capcană din simplul motiv că s-a încrezut numai în bibliografia dintr-o parte a polemicii în jurul protocronismului. Îţi vine să zâmbeşti când un om prob reia senin gogoşile moştenite de la Verdery şi de la alţii, scriind negru

Pag. 7


pe alb: „Numiţi adesea protocronişti – din cauza accentului pus pe pseudo-supremaţia gândirii române (dacice) în toate domeniile, începând de la economia politică până la sociologie –, ei susţineau că o cultură proprie puternică nu se putea dezvolta decât în stare de izolare faţă de contaminarea cu valori străine…”[16]. Bineînţeles, autorul crede că Edgar Papu şi adepţii săi „se bucurau de o tot mai mare preţuire oficială” în dauna altui grup mai mare de intelectuali, adevăraţi cavaleri luptători, care ar fi produs „scurta breşă de reformă de la sfârşitul anilor ’60”[17]. Siani-Davies distinge la sfârşitul anilor ’80 două grupuri opuse: „unul relativ mic, indigenist sau protocronist, aflat de partea lui Ceauşescu şi a aparatului de partid, şi un alt grup, mai numeros şi adesea de orientare liberală, lipsit de orice putere sau influenţă”. În fruntea acestora din urmă ar fi fost Ion Iliescu şi Silviu Brucan, care ar fi propus o coaliţie între grupul lor, progorbaciovist, şi grupul celor „reprimaţi” din cultură. Culmea e că abia aici Siani-Davies „nimereşte” ceva, fiind vorba de inflenţa internaţionaliştilor de la Moscova care se iluzionau că sistemul poate fi reformat. Numai că sistemul, cum spuneam, va primi lovitura de graţie dinspre naţiona-

neanu tratează exact în aceiaşi termeni protocronismul şi pe Edgar Papu. Raportul Tismăneanu înseamnă izbânda frauduloasă a ideologiei minoritariste împotriva culturii naţionale, legitimând substituirea istorică despre care am vorbit în această carte. Iată la ce pot duce ignoranţa şi iresponsabilitatea unui om politic improvizat, lipsit de cultură, copie caricaturală a fostului analfabet Nicolae Ceauşescu. După opinia tismănenilor, „Născut din ceauşism şi crescut din drojdia orgoliului naţional, protocronismul năştea, la rândul lui, ceauşism”[18]. Mai mult, protocronismul ar fi fost „o încercare de alterare, de anemiere, de escamotare şi de dezorientare a spiritului critic”, în vederea ocrotirii regimului comunist. Alături de Edgar Papu, mai sunt puşi la stâlpul infamiei Ilie Bădescu şi Paul Anghel. Ei ar fi alimentat „aparatul diversionist al puterii”, protocronismul fiind interesat, ca şi acest aparat, de „izolarea României prin crearea sentimentului că nu avem nevoie de nimeni şi de nimic în afara zidurilor Cetăţii asediate, pentru că, oricum, trăim în glorie şi în măreţie”, toate având drept „scop legitimarea lui Ceauşescu, ultimul din seria măreaţă a marilor conducători demni de istoria Patriei”[19].

lism, nicicum pe filieră leninist-gorbaciovistă. Fireşte, nu e vorba de pseudo-naţionalismul lui Ceauşescu.

Astfel de cuvinte pot fi interesante într-un pamflet, nicicum într-un tratat care se doreşte a fi „oficial”, deci obiectiv. Fireşte, şi aici adversarii protocronismului sunt prezentaţi ca victime ale politicii partidului, când, în realitate, mulţi dintre ei se bucurau de privilegii la care profesorul Papu nici n-a putut visa vreodată. Ca să nu mai zic de cei care au fost dovediţi, după 1989, că au exersat profesia de informatori ai securităţii. Ar fi interesant un scurt popas în zilele de 29-30 ianuarie 1980. În acele zile, a avut loc Plenara Consiliului Uniunii Scriitorilor. Tema: punerea în discuţie a revistei Luceafărul, în paginile căreia se declanşase dezbaterea despre protocronism. Stenograma celor două zile de dezbateri s-a păstrat şi a fost publicată de mai multe reviste după 1989. Partea uluitoare, ce se desprinde din luările de cuvânt ale lui Dan Deşliu, Ştefan Aug. Doinaş, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Dinescu ş.a., e că revista Luceafărul, prin teoria protocronismului, este percepută ca aflându-se în „disidenţă” faţă de linia Partidului şi a Uniunii Scriitorilor. Cum aşa?!

Asemenea minciuni de „istorici” trec intacte în Raportul Tismăneanu, pe baza căruia preşedintele Traian Băsescu a condamnat comunismul, în Parlamentul României, la data de 18 decembrie 2006. De astă dată, lucrurile se schimbă şi capătă o gravitate imensă. Într-adevăr, Vladimir Tismă-

„Îndepărtarea revistei Luceafărul – zicea Ştefan Aug. Doinaş –, trebuie redusă la zero. Această revistă trebuie să redevină o revistă a Uniunii Scriitorilor prin care se exercită îndrumarea de partid (s. n.), prin intermediul uniunii noastre asupra vieţii noastre cultural-literare”[20]. Despre ce înde-

Pag. 8

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


părtare potrivnică îndrumării de către Partid este vorba? Tendinţa „naţionalistă”, amintind de curentul de la Gândirea interbelică, ceea ce contravenea ideologiei comuniste! Dacă o asemenea plenară a Uniunii Scriitorilor este consacrată unei devieri de dreapta, înseamnă că Partidul însuşi intrase în alertă, iar editorialele convenţionale care apăreau în toate publicaţiile vremii nu mai puteau fi o garanţie a păstrării liniei drepte. Unul dintre principalii acuzaţi era Mihai Ungheanu, propus chiar atunci să fie îndepărtat din redacţie tocmai în ziua când îşi îngropa mama. În respectiva plenară, amănuntul este observat de poetul Gheorghe Pituţ. În cuvântul său, Crohmălniceanu aprecia că revista are nevoie de „alegerea unei conduceri care într-adevăr să răspundă cerinţelor de partid, în primul rând…” G. Dimisianu a explicat de ce nu „răspundea” revista „cerinţelor de partid”. Semnele de „naţionalism”. Dimisianu îl acuză direct pe Ioan Alexandru de „neogândirism”, nu doar fiindcă poetul cultiva o lirică „mistică”, ci şi fiindcă îndrăznise să propună publicarea unei noi traduceri a Bibliei în Luceafărul. Asta mai trebuia ateilor din elita conducătoare! G. Dimisianu a încercat să fie convingător (şi a fost!): „Eu îi respect convingerile şi Constituţia le garantează dar revista Luceafărul, ca toate celelalte reviste, sunt (sic!) reviste de partid şi fac politica Partidului Comunist. Este un lucru clar pentru toată lumea”. Cum se apără şi apără „devierea naţionalistă” numită protocronism Ioan Alexandru? El explică „vina” Luceafărului prin aceea că a declanşat „o discuţie asupra sufletului românesc, asupra valorilor naţionale ale poporului român în jurul unei cărţi editate de stimatul, iubitul nostru confrate Edgar Papu. (E vorba de cartea Din clasicii noştri, n.n.). Este o discuţie pe care o socot după război printre cele mai importante care s-a purtat de (către) scriitorii români în jurul valorilor noastre naţionale. Suntem un popor aici în Carpaţi sau sun-tem nişte imitatori ai culturilor străine? Suntem nişte ciurucuri la îndemâna imperiilor? În cultură am imitat pe cei din răsărit, din apus. Toată această ciorovăială care există, este că s-ar părea să fim în continuare imitatori… şi ca spiritualitatea românească să nu se afirme în universalitate, iar pe tinerii aceştia gălăgioşi, să mă iertaţi, ar fi trebuit să-i trimiteţi la studii să-şi frece coatele în marile universităţi europene şi nu să le daţi veleităţi de mari scriitori şi să conducă reviste”. Hibă mare şi… paradoxală, care nu vizează o închidere faţă de Occident, cum ne asigură comentatorii de mai sus ai protocronismului! El sfătuieşte pe culturnici să trimită tinerii, mai întâi, să-şi roadă Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

coatele nu în universităţile de la Leningrad şi de la Moscova, ci în marile centre europene. Ioan Alexandru însuşi studiase în Germania, iniţiindu-se cu Heidegger! Şi tocmai în Germania, aidoma lui Eminescu, el redescoperă geniul naţional, asimilând, cum observa Mircea Eliade, o mare cultură occidentală. Ioan Alexandru se ciocnea de „ai noştri tineri” zgomotoşi, cei bine dispuşi a uita ce sunt. Simţindu-se cu musca pe căciulă, a sărit de la locul lui Mircea Dinescu şi a întrebat cu o sinceritate dezarmantă: „Ce să înveţe acolo?”, adică în Europa! Într-adevăr, nu aveam în Bucureşti „universitatea” „Ştefan Gheorghiu”? Şi viitorul disident conchidea că „S-a ajuns la concluzia să facem un memoriu către tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu în legătură cu acest lucru”, acest lucru fiind programul deviant al revistei Luceafărul. Dacă promotorii protocronismului ar fi fost purtătorii de cuvânt ai ideologiei de partid, cum reclamă istoricii dezinformaţi, ei ar fi trebuit să fie majoritari şi susţinuţi, evident, de diriguitorii culturii. În realitate, ei reprezentau o minoritate în sânul membrilor de partid din Uniunea Scriitorilor, fapt recunoscut şi de Siani-Davies. Memoriul îm-potriva „deviaţioniştilor de dreapta” a fost semnat de 90 de scriitori, iar cei demascaţi Secretarului General al Partidului erau doar… 13! Ce ilustrează faptul că dintr-o sută de scriitori doar zece gândeau în ecuaţia specificului românesc, dând semne că se depărtează de linia partidului? Statistica arată că ideologia omului nou, internaţionalist a produs hibridarea, mancurtizarea cărturarilor români, evocând fenomenul din celebra carte a lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor. Pe de altă parte, nici cei din tabăra protocroniştilor n-au avut, până la capăt, curajul unei „disidenţe” naţionale, unii iluzionându-se că „patriotismul” socialist poate ţine loc naţionalismului, mulţumindu-se, în bună măsură, cu polemica sterilă cu gruparea adversă, simplificând, mai degrabă, teoria lui Edgar Papu decât s-o nuanţeze şi s-o facă un veritabil motor al renaşterii naţionale. Mai mult de atât, ei n-aveau cum să iasă din tiparele unei reviste „de partid”, de vreme ce li se impuneau editoriale găunoase, ideologizate. Din acest punct de vedere, şi Luceafărul, şi România literară consonau perfect. Ba exista şi aici o „întrecere”. Să dau un exemplu. În 1981, istoricul literar George Ivaşcu, a publicat o antologie cu articole de adeziune la politica culturală a partidului, intitu-

Pag. 9


lată Profil de epocă (Ed. Eminescu). Erau articole apologetice dintre anii 1965-1981, spre cinstirea celor cincisprezece ani de lumină! Ei bine, majoritatea materialelor fuseseră publicate în România literară, puţine din alte publicaţii şi nici unul din Luceafărul. Iată, aşadar, în ce consta „polemica” dintre cele două grupări! Caricaturizarea ideilor lui Edgar Papu îşi are, altfel zis, tâlcul ei istoric. Dar iată că documentele ies la iveală şi minciuna dovedeşte din nou că are picioare scurte. Nu demult, au apărut interviurile lui Edgar Papu, adunate în volum prin grija lui Ilie Rad şi a lui Graţian Cormoş, la Editura Limes din Cluj-Napoca (2005). Acest corpus vine să îndrepte ceea ce istoricii neprofesionişti au strâmbat. Norocul nostru că încă trăim într-o perioadă de oarecare libertate, altfel ar trebui să luăm informaţiile numai din tratatele de istorie (preluate şi de altele!) drept adevăruri indiscutabile, cum le şi consideră tinerele generaţii, care nu mai ştiu nimic de deontologia profesională a unui Miron Costin, dat fiind că basnele au fost proclamate de postmoderni ca fiind condiţia însăşi a istoriografiei! Interviurile sau tipărit în diverse publicaţii între 1969 şi 1993, la care se adaugă unul postum, consemnat de Ovidiu Ghidirmic şi apărut în Lamura (2002). Ilie Rad ne mai oferă nişte Anexe, care cuprind scrisori primite de la profesor, plus scrisoa-rea lui Edgar Papu trimisă Suzanei Gâdea la 15 decembrie 1986, prin care solicita dreptul la replică la atacul din România literară venit de la „tov. Gheorghe Rădulescu”, cunoscutul lider şi ideolog al partidului comunist. Oare pe cine trebuie să-l considerăm ideolog oficial al partidului, pe Edgar Papu sau pe Gogu Rădulescu? Curios lucru ca tocmai întemeietorului „ideologiei protocronice oficiale” să i se interzică dreptul la replică, atât din partea lui Gogu Rădulescu, cât şi a Suzanei Gâdea! Scrisoarea a putut apărea abia în 1996. În schimb, cum arătam, Edgar Papu a primit semne de susţinere şi de solidarizare din partea lui Mircea Eliade. Era Eliade ideolog al politicii culturale a P. C. R., iar Gogu Rădulescu şi Suzana Gâdea anticomunişti? Ar fi prea de tot! Mai mult, Eliade a refuzat toate invitaţiile regimului comunist de a reveni în România ca vizitator! Or, spre informarea unor istorici ca Dennis Deletant sau Siani-Davies, trebuie spus că Gheorghe Rădulescu a luat cea mai dură atitudine împotriva protocronismului! Iar Siani-Davies, în linia onestităţii sale predominante în lucrarea citată, ştie limpede că grupul Gogu Rădulescu a fost extrem de obedient faţă de linia partidului, nicicum unul contestatar. Nici unul dintre cei şase membri ai CPEx n-a dat vreun „semn de opoziţie deschisă faţă de poli-

Pag. 10

tica lui Ceauşescu”, stenogramele din şedinţele acestui organism de vârf atestând „o supunere servilă”, „într-o atmosferă de stagnare intelectuală”[21]. Logica ne arată că, atacându-l pe Edgar Papu, Gogu Rădulescu reacţiona tot cu „supunere servilă” faţă de Ceauşescu! Aşa se explică faptul că polemica declanşată de cartea lui Edgar Papu, începând cu 1977, nu sa sfârşit deloc cu o victorie a protocronismului. Într-o măsură, apoi, conceptul însuşi n-a fost suficient teoretizat de autor şi vina o poartă Edgar Papu însuşi, fiindcă în Din clasicii noştri el doar şia schiţat teoria, lăsându-i pe alţii s-o „dezvolte”, de unde s-au ivit denaturări şi reducţii, care au înlesnit combaterea şi chiar ridiculizarea ideii, deşi era veche şi firească de multe secole. În definitiv, cum s-a văzut, protocroniştii au fost în România o minoritate, fiindcă – după cum atrăgea atenţia Edgar Papu – nu oricine e capabil de judecăţi şi de evaluări protocronice, dat fiind că e nevoie de vastă erudiţie, de vocaţie comparatistică etc. Cum ar fi putut ideologia comunistă, dogmatică şi lipsită de cultură, să înţeleagă şi să adopte o realitate culturală extrem de complexă precum protocronismul? Nici nu e de mirare că, în cele din urmă, lui Edgar Papu i s-a interzis dreptul la exprimare. În nr. 2/1986 al revistei România literară, Gogu Rădulescu publica, erijându-se în cunoscător, articolul Profesorii mei de limba română, în care nu numai că nu adopta protocronismul ca ideologie partinică, dar îi aducea grave acuze, între ca-re şi aceea că a readus „prezenţa ideilor de extremă dreaptă în publicistica noastră”[22]. Bietul Edgar Papu, uluit că spiritul ideologic stalinist din anii 50 se întoarce, vorbeşte, în răspunsul său supus interdicţiei, de „incalificabile incriminări”, fiindcă, la drept vorbind, între opera lui şi „extrema dreaptă” interbelică e o distanţă ca de la cer la pământ. Mai mult, protocronismul nu e nici măcar o teorie, cum s-a pretins, ci, pur şi simplu, o constatare de bun simţ, o realitate culturală prezentă în oricare formă de comparatism care admite realitatea evoluţiei paradigmelor culturale de-a lungul istoriei. O intervenţie lucidă în acest sens a avut, în 1978, Adrian Marino, cel mai competent comparatist al vremii, care identifica în protocronism un „fenomen cultural universal”. El propunea, de aceea, şi un alt termen, pancronismul, apariţia simultană a unor idei fără ca autorii să ştie unul de altul. Mai mult de atât, contrazicându-l pe N. Manolescu, Adrian Marino considera că fiecare operă de valoare, ca unicat, este protocronică[23]. Marino aprecia corect că protocronismul nu-i antiteza sincronismului, ci sincronism diferenţiat, chiar după formulă Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


lovinesciană. Marino arăta că există două feluri de sincronism: cel deja numit şi sincronismul de imitaţie, epigonic şi lipsit de interes în istoria culturii[24], cel îmbrăţişat cu fanatism de vulgarizatorii lui Lovinescu. Apărând sincronismul diferenţiat, adică protocronismul, Adrian Marino susţinea, în spirit blagian, tocmai occidentalizarea, iar nu închiderea faţă de Apus, cum au pretins adversarii ideii: „«Occidentalizarea» nu poate fi concepută decât ca un incitant, ferment, stimulent, termen riguros de confruntare pentru totalitatea virtualităţilor noastre spirituale”[25]. Exact ceea ce susţinea şi Eliade, dar nu altceva Edgar Papu. Altminteri, chiar şi contestatarii ideii se vedeau nevoiţi să se exprime în termeni protocronici, ca în „expresivitatea involuntară” a lui Eugen Negrici. De aceea, constatam eu, cu umor, într-un articol mai vechi (şi acesta interzis de cenzură şi publicat după 1989!), că mai protocronişti decât Edgar Papu sunt mulţi dintre adversarii protocronismului! Făceam, de pildă, un inventar de priorităţi şi de anticipări de-a dreptul impresionant în cartea lui N. Manolescu Despre poezie, ceea ce l-a supărat tare pe ilustrul critic, la apariţia articolului, deşi-l ştiam cu simţul umorului. Totuşi, N. Manolescu a fost printre puţinii care au în-cercat să polemizeze cu argumente. După cum am mai spus, domnia sa admitea funcţionalitatea protocronismului (redus la ipostaza de priorităţi) în domeniul ştiinţei şi tehnicii, dar nu şi în literatură. Si are dreptate, dacă eludăm observaţia lui Marino că fiecare operă-unicat este protocronică şi dacă limităm protocronia doar la nivelul conceptelor. Altfel spus, reintrăm pe teritoriul ştiinţei, fie ea şi de graniţă. De unde se poate deduce că un spirit de inteligenţa lui Nicolae Manolescu ar fi putut înţelege teoria lui Edgar Papu, dar ceva nu i-a îngăduit. Şi acel ceva rămâne o enigmă, rezonând, totuşi, cu un secret al lui Polichinelle. Aşadar, de rămânem în pur lovinescianism, nu la nivelul esteticului trebuie căutat fenomenul protocronic, după cum, preciza Lovinescu, adică nu la nivelul valorii estetice trebuie identificat conceptul de diferenţiere în sincronism, ci la nivelul conceptelor culturale, al viziunii, fiindcă nu există un veritabil progres valoric între lirica erotică din Cântarea cântărilor, de exemplu, şi cea din zilele noastre. Ba s-ar putea ca între Cântarea cântărilor şi pornolirica ultimelor generaţii să constatăm un apreciabil dacă nu un catastrofal regres. Or, un asemenea fenomen poate fi explicat cu instrumentele filosofiei şi ştiinţei. Edgar Papu observa că, în focul polemicilor, nu atât ideea protocronică este contestată, cât existenţa protocroniilor româneşti, cărora li se atribuie o megalomanie culturală fără nici un suport, ca reflex, adăugăm tarOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

div, al megalomaniei lui N. Ceauşescu. Şi mai grav, protocronismul românesc ar fi fost o imitaţie a megalomaniei staliniste în ştiinţă, care pretindea că întreaga ştiinţă începe cu cea sovietică. Exact ceea ce susţin şi alţi istorici mistificatori, într-un tratat recent[26]. Cu alte cuvinte, post-festum, protocronismul ar fi fost o formă exacerbată de autarhie naţionalist-comunistă, menită să izoleze România pe plan european şi mondial, prin „refuzul” influenţelor străine. Edgar Papu atrăgea, însă, atenţia că protocronia n-are sens fără sincronie, dezvăluind, astfel, că la mijloc e o enormă mistificare. O cultură autarhică, izolată, închisă e un fenomen anistoric, imposibil în lumea modernă. Edgar Papu repeta, pentru răuvoitori, că „închiderea în sine poate fi semnul decadenţei. Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin”[27]. Vorbeşte aici, cu mult bun simţ, fără nimic megaloman, comparatistul, discipol al lui T. Vianu.

Numai cel ce cunoaşte întreaga litera-tură universală este îndreptăţit să emită judecăţi protocronice. E o in-calificabilă rea voinţă să compari protocronismul cu pretenţiile ştiinţei sovietice, care a ratat ani buni cibernetica din atare pricină. Avizat asu-

Pag. 11


pra unei astfel de confuzii, Edgar Papu precizează, în diverse împrejurări, că s-a ferit să identifice „priorităţi” literare româneşti în stricta contemporaneitate, fiindcă faptele nu sunt aşezate, cristalizate conceptual în planul larg al culturii naţionale şi universale. Titlul Din clasicii noştri nu lasă loc de dubii. Or, autarhia sovietică pornea toc-mai de la nivel sincronic, de la realizările regimului comunist. Reperul comuniştilor n-au fost niciodată clasicii. Din contră, extrem de greu au fost reprimiţi în viaţa culturală. O altă obiecţie care i s-a adus protocronismului, în cazul când admitem, totuşi, existenţa priorităţilor, e că, fiind o literatură „marginală”, neajutorată de prestigiul unei limbi de circulaţie, protocroniile româneşti, chiar de au existat, au rămas nule prin faptul că n-au putut avea ecou şi nici influenţă în alte spaţii. Desigur, acesta e un mare neajuns al culturii româneşti, spune Edgar Papu, dar nu trebuie confundată difuziunea cu valoarea. Profesorul dădea exemple ilustre ca Dante sau Shakespeare, receptaţi târziu pe bătrânul continent, după mai bine de un secol. Iar, pe de altă parte, protocronia, până la o recunoaştere în exterior, poate fi fecundă în interiorul unei culturi. Exemplul cel mai elocvent este Eminescu, cel care a împlinit cu asupra de măsură profeţia maioresciană privitoare la influenţa poetului în veacul al XX-lea românesc. Edgar Papu nu scapă prilejul, pentru timpurile moderne, să reproşeze marilor critici români că n-au făcut mai nimic să impună nume româneşti pe continent, atunci când au avut posibilitatea s-o facă. Ba, de multe ori valorile au fost recunoscu-te mai întâi la Paris pentru ca să atragă atenţia şi la Bucureşti. Edgar Papu dă exemplul criticului danez Georg Brandes, care, slujinduse de limba germană, a reuşit să-l lanseze pe continent pe Ibsen, protocron al dramei de idei: „La noi nici un critic de prestigiu n-a avut o acţiune echivalentă raportată la vreun scriitor român. Sunt sigur că nici unul nu l-ar fi recomandat astfel pe Eugen Ionescu, dacă şi-ar fi scris teatrul în româneşte”[28]. Şi „lanţul slăbiciunilor” româneşti ne trimite inevita-bil la Caragiale. Eugen Ionescu, la rându-i, recunoscându-şi protocronia caragialescă într-un eseu (Portrait de Caragiale), a făcut, totuşi, prea puţin pentru recunoaşterea europeană a ilustrului său înaintaş. Ba, prin anii 70, când I. Constantinescu publica o carte despre protocronia caragialescă asupra începuturilor teatrului european modern, o cohortă de critici care domina viaţa literară, n-a scăpat prilejul de a-l ridiculiza pe colegul mai tânăr, aşa cum s-a procedat şi cu Edgar Papu.

Pag. 12

Se întâmplă un fenomen straniu în cultura noastră, devenit „complex cultural”. Se pare că vine din două izvoare: din geniul batjocorii şi al autobatjocorii de care suferă o parte importantă a elitelor româneşti, „geniu” cimentat, la rându-i, de secolele de umilinţă turcească şi fanariotă, reflex al slugărniciei balcanice în virtutea căreia datorăm orice confort economic sau cultural stăpânilor din exterior. Iar acest „complex cultural” este întreţinut cu mare abilitate de cei interesaţi ca spaţiul românesc să rămână unul clientelar. Edgar Papu nu a ezitat să-l numească fie „complex de inferioritate”, fie „complex de retardatare”: „De unde a venit şi ideea de sincronism. Este conştiinţa retardatarului, care vrea să apuce din urmă ceea ce alţii au realizat mai înainte”[29]. De precizat că Edgar Papu nu este un adversar al sincroniei culturale, ci al absolutizării sincronismului cultural, bazat pe o deformare a teoriei lovinesciene de către falşii săi discipoli. Falşi pentru că s-au slujit de teoria lui Lovinescu ca de o ideologie alimentatoare a „complexului de retardatare”, când, în realitate, autorul Istoriei civilizaţiei române moderne nu suferea de un asemenea complex, fiindcă îşi întregea sincronismul cu conceptul de diferenţiere, iar diferenţierea (devenită element central în gândirea postmodernă şi transmodernă) implică, fatalmente, protocronia, posibilitatea apariţiei noului ca reflex ontologic al eternei reîntoarceri nietzscheene. Proprio motu, Papu n-a făcut decât să dezvolte conceptul lovinescian de diferenţiere, neglijat sau denaturat de adepţii sincronismului. Edgar Papu a subliniat insistent că între sincronism şi protocronism relaţia este de completitudine, iar nu de excludere, cum cred cei ce gândesc într-o logică a terţiului exclus, logică exacerbată în modernism şi postmodernism până la stalinista formulare cine nu e cu noi e împ-triva noastră. E o situaţie similară cu aceea din microfizică, unde lumina e corpuscul şi undă simultan, ceea ce din punctul de vedere al logicii clasice e o aberaţie. Profesorul Papu a surprins această coincidentia oppositorum prin imaginea mitică a feţelor lui Ianus.[30] El spune că protocronia implică o dublă sincronie, cu un ochi spre alfa şi cu altul spre omega (trecut/viitor), cu o întoarcere spre origini pentru ca potenţarea spre viitor să fie cât mai deplină. Criticul dă exemplul „paideic” al săritorului în lungime, care face paşi înapoi ca să ajungă cât mai înainte. Dar gânditorii extremişti nu pot înţelege asemenea nuanţe şi paradoxuri. Iar în jurul lui Edgar Papu s-au adunat, legiune, extremişti din două tabere: de o parte, acuzatorii, militanţi în numele unui sincronism lovinescian deformat, deghizaţi, post-fesOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


tum, în liberalişti şi democraţi, iar – mai nou – „europenişti”, demni urmaşi ai lui Gogu Rădulescu, iar, pe de altă parte – pseudo-protocroniştii, extremişti la fel de exaltaţi, incapabili şi ei să gândească în logica trivalentă a feţelor lui Ianus. Cei din urmă au recurs la alt deghizament: adversari ai sincronismului (şi, fără s-o ştie, ai protocronismului) prin izolarea protocroniilor de sincronii, au contribuit împreună cu adversarii la transformarea protocroniilor şi sincroniilor din antiteze complementare în antiteze monstruoase sau eşuate, cum exact le numea Eminescu. Rezultatul – reducerea protocronismului la simpla goană după „priorităţi” româneşti. Or, cine nu gândeşte transmodern, în logica trivalentă a lui Ştefan Lupaşcu sau în cea a lui „Hermes” (Noica), distruge un adevăr cultural la care Edgar Papu a ajuns printr-o vastă erudiţie comparatistică. Şi nu pentru că el ar fi descoperit fenomenul ca atare, fiindcă acesta era cunoscut de multă vreme. Altminteri, niciodată Edgar Papu nu a pretins că este descoperitorul protocronismului. N-a făcut decât să-i dea un nume: „eu nu sunt iniţiatorul acestei idei, ci un simplu «înregistrator» , care n-a făcut decât să dea un nume unui fenomen dinainte descoperit”[31]. Aşadar, o polemică ar fi fost îndrituită relativ la denumire, dar contestatarii nu au reacţionat la aşa ceva. Atât adepţii, cât şi negatorii au utilizat conceptul mai degrabă ca mască sau ca armă de luptă în numele unor interese de grup, narcisismul lor lucrând cu hărnicie în logica excluderii. Nefiind un luptător de meserie, crezând că polemica este o cale spre înţelegerea unei idei iar nu spre nimicirea adversarului, Edgar Papu s-a lăsat sufocat în haosul duşmăniilor dintre grupurile de scriitori, încât protocronismul a putut fi etichetat ca odios şi asimilat naţionalismului megaloman al „geniului din Carpaţi”, prea suficient spre a crede că a fost definitiv compromis. Dacă profesorului Papu i se poate aduce vreo învinuire, aceea nu poate fi alta decât că n-a avut forţa teoretică necesară spre a face lumină asupra propriului concept, într-o conjunctură nefavorabilă, dovadă că, în cele din urmă, i s-a şi interzis să se exprime public. Se consacra, astfel, biruinţa oficială a adversarilor protocronismului, în jurul anului 1985, ceea ce spulberă aserţiunea lui Dennis Deletant şi a altora că protocronismul a fost „ideologie oficială” în comunism. Era o victorie a minoratului cultural, inoculat de multă vreme culturii româneşti, parte a victoriei Marelui Inchizitor dostoievskian, care a fost constanta comunismului, ca şi al oricărui regim totalitar. Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Acestea sunt semne de liberaOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

lism şi de democraţie, echivalentul concurenţei din economia de piaţă posibilă numai acolo unde naţiunile sunt libere. Protocronia este forma centrală de a-ţi măsura forţele cu alte naţiuni, cum apreciau Mircea Eliade şi Adrian Marino, cel dintâi dândui ca exemple pe Heliade Rădulescu şi pe Hasdeu. Protocronia este chintesenţa vieţii culturale individuale şi colective, căci numai prin întrecere cu alţii şi cu tine însuţi poţi atinge performanţa. Protocronia este performanţa vie în cultură. De aceea, cred că adevăratul întemeietor al şcolii protocronice în cultura românească sub Ceauşes-cu a fost Noica. Iar în exil, Mircea Eliade. Noica a încercat să pună în practică ceea ce Edgar Papu încerca să valorifice din performanţele clasicilor. Acesta a fost rostul „antrenamentelor” sale filosofice şi culturale de la Păltiniş şi e de mare mirare că „discipolii” săi n-au înţeles profunzimea protocronică a maestrului. Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Noii ideologi nu au respins sincronismul lovinescian ca atare, ci l-au adoptat, negându-l pe autor şi schimbând doar direcţia de la Vest la Est. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite. Aşadar, oriunde e mentalitate imperială, arma de luptă este sincronismul iar nu protocronismul, care, însă, e asumat integral de Centru. De aici megalomania ştiinţifică şi culturală a Moscovei, protocronia ei absolută care nu admitea sateliţilor decât sincronism. Recitiţi Destinul culturii româneşti, scrierea din 1953 a lui Mircea Eliade, şi veţi vedea acolo toată grozăvia situaţiei. Acesta a fost cel mai rău sincronism din istorie, menit să ducă la dispariţia însăşi a românismului. Cine nu vrea să creadă, uite-se ce s-a întâmplat în Basarabia şi în Bucovina de Nord, unde limba română însăşi e pe cale dispariţie. Kant numea o asemenea situaţie la indivizi şi popoare starea de minorat. Niciodată geniul Occidentului, cu mici excepţii, n-a îndemnat la sincronie mimetică, ci la protocronie. Blaga găsea, ce-i drept, o tendinţă contrară culturii franceze, care, după el, stimulează la influenţe modelatoare iar nu catalitice, precum cultura germană. (continuare în numărul următor)

Pag. 13


Dorel SCHOR (Israel)

LITERATURĂ Cu toate că Leopold Gurnişt e un om foate simpatic, discuţiile noastre sunt destul de banale şi nu deosebit de cuprinzătoare. Leopold este, de felul lui, o persoană modestă şi taciturnă. De data asta însă ne-a vizitat puţină vreme după ce doamna Gurnişt abia plecase de la noi. Doamna, ca să respectăm adevărul, ne acordase cu largheţe câteva ore bune din timpul ei şi mă întrebam, amuzat dar şi plictisit, dacă va trebui să-mi petrec întreaga zi în compania cuplului, pe... fragmente. - Tocmai a plecat doamna dumitale! i-am spus politicos, dar rezervat. - Ştiu, ştiu..., a făcut el discret. De aia am venit. Mi-am exprimat, mai mult prin gesturi, nedumerirea. - S-a întâmplat ceva? - Depinde, a oftat Leopold. O să-ţi explic... L-am poftit să ia loc şi iată ce mi-a explicat domnul Leopold Gurnişt. - Ştii că Matilda vorbeşte şapte limbi şi ruseşte. Şi că este o cititoare pasionată. De când l-am logodit pe băiat are mai mult timp liber şi, dacă nu croşetează, ce să facă după amiezele? Citeşte. În câteva limbi... - Şi eu i-am împrumutat uneori. - Ştiu, ştiu..., m-a asigurat dânsul. De aia am venit. Matilda e o fiinţă foarte sensibilă. Şi influenţabilă! Când a citit cum a murit împărăteasa Sisi, a plâns o săptămână şi nici nu a gătit, am mâncat numai iaurt şi sendviciuri cu marmeladă. Îmi amintesc că altădată a împrumutat de la Rozica lui Menaşe o carte de bucate întitulată "Bucătăria exotică". Nu mă întreba ce perioadă neagră a urmat. Era decisă să-mi pregătească coadă de crocodil, stridii în sos de ananas, pulpe de broaşte, ficat de gâscă cu mirodenii rodeziene, ouă de struţ, ciuperci cu sos de Andaluzia... - Ce-i asta? - De unde să ştiu? M-a costat o mulţime de parale, am mâncat ca dracu', mă durea burta şi regretam marmelada. După ai, cineva i-a dat cartea cu note de drum întitulată "Hai hui prin Europa". Nu s-a lăsat până ce nu am plecat într-o excursie organizată prin toate capitalele şi n-a vizitat toate mu-

Pag. 14

zeele şi toate magazinele continentului şi, poate no să mă crezi, a început un jurnal de călătorie cu impresii, preţuri, reţete culinare, biografii de pictori şi arhitecţi, date ale bătăliilor, starea vremii, buticuri şi adrese ale unor cucoane din grup. - Înţeleg, am rostit cu tristeţe. - Nu mai spun ce probleme am avut cu ea după ce a citit „Memoriile unui milionar". A trebuit să fiu un mare diplomat ca să scap numai cu tapete în salon, un lanţ de duble, trei perechi de pantofi italieneşti şi o seară la un restaurant chinezesc. O adevărată risipă, absolut inutilă. A urmat o perioadă de acalmie... - Tot e bine... - Aşa crezi. De parcă nu dumneata i-ai împrumutat „Decameronul" lui Boccacio. Şi încă în două volume... Nu mă întreba ce serviciu mi-ai făcut. Şi dacă nu era destul, a făcut rost de la nu ştiu cine, de „Viaţa romanţată a curtezanelor". Domnule, cartea asta este o adevărată nenorocire. Păi ce, eu mai sunt la vârsta aventurilor? Ca să nu mai spun că autorul exagerează mult, dar încearcă să-i explici asta Matildei. Aşa că de asta am venit, am văzut-o cu nişte cărţi, ştiam că a fost la voi şi vreau să ştiu la ce să mă aştept. - Cred, am răspuns, că nu e nici un pericol. Un volum e "Cucerirea Everestului", celălalt se cheamă "Cu pluta pe Orinoco". - Pe unde vine asta, Orinico? - Prin America de sud... Dar ce-ai păţit, domnu' Leopold? Dă-o încolo de treabă, ce faci matale între fotolii? Respiră adânc, aşa, ridică-te uşurel, îndată îţi aduc un pahar cu apă rece... Rece de tot!

O ACŢIUNE SPECIALĂ Într-o joi, cam pe la orele amiezii, domnul Ştrudelman intră într-un mare magazin universal, cu intenţia clară şi bine delimitată de a-şi cumpăra un set de cinci lame de bărbierit. Trebuie să precizez că, de obicei, domnul Ştrudelman nu se ocupă de cumpărături, dar aşa se întâmplă în viaţă, vine un moment când orice bărbat simte nevoia să-şi facă un cadou necesar. De ce într-o joi, de ce la amiază şi de ce tocmai într-un mare magazin universal, acestea sunt amănunte care ţin de legile necunoscute ale hazardului. Şi tot hazardul i l-a adus în faţă pe amicul şi vecinul de bloc Simon Şeinerovici. - Bună, Simon! s-a bucurat sincer domnul Ştrudelman. Ce mai faci? - Excelent, l-a asigurat Simon. Dar matale? - Uite, am intrat să-mi cumpăr câteva lame... - Câteva lame? Cum câteva lame? Acum când este aşa o reducere uriaşă, nemaipomenită, cumOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


peri numai câteva lame? Ia-ţi câteva duzini. Beneficiezi de 30 la sută rabat, asta înseamnă că primeşti o treime gratis. Ia cât mai multe, nu fi fraier... - Zău? se bucură domnul Ştrudelman. Păi, să iau mai multe. - Sigur că da. Şi ia-ţi câteva sticle de after shave, prinzi o reducere de sfârşit de sezon, o pleaşcă de zile mari... Ia-ţi câteva flacoane! - Păi, eu am o sticluţă de câţiva ani şi încă mai ţine... - Nu fi fraier, omule. Dacă ţi se dă, ia! Că peste două zile, poţi să ştii ce se întâmplă? Se scumpesc toate şi te-ai lins pe bot de chilipir. Ia şi din pasta asta de dinţi. Ia-ţi vreo zece tuburi, ascultă-mă pe mine! - Dar ce să fac cu un kilogram de pastă de dinţi? - Asta-i bună! Te speli pe dinţi... La preţul de azi, ai zilnic un spălat gratis. Şi alegeţi vreo duzină de periuţe. Astea nu le găseşti când vrei. Acum se vând cu o mare reducere de preţ, fă-ţi o rezervă. - Am acasă... - Ai acasă. Sigur că ai acasă, cine n-are!? Dar un om inteligent se uită mai întâi că face o investiţie bună şi apoi la ce are acasă. Nu fi fraier, ia mai multe, poţi să alegi de toate culorile, poţi să faci cadouri cui vrei, azi te costă o bagatelă, mâine cine ştie...Fă-ţi o rezervă! Piepteni ai luat? - Păi, cu cât păr am eu... - Iarăşi, domnule? Trebuie să te învăt eu să fii deştept? Ştii cât costă azi un pieptene? Nu vezi că e o acţiune specială? Mâine poţi să-ţi mănânci mâinile că n-ai avut minte astăzi. Ce, un pieptene se strică? Îţi cere de mâncare? Nu vezi că-i la juma de preţ? Cumpără o duzină, soţia dumitale o să-ţi ridice un monument, o să te pupe de bucurie, la ea nu te gândeşti? Aşa că domnul Ştrudelman cumpără la preţ redus o mulţime de articole de toaletă, în cantităţi respectabile care, în ciuda cheltuielii de moment, îi asigura în perspectivă o foarte mare economie. Niţeluş ameţit de pledoaria lui Simon, un pic emoţionat la gândul surprizei pe care i-o făcea soţiei, domnul Ştrudelman achită la casă o notă destul de consistentă şi apoi, fericit, cu pachetul în braţe, îl căută din ochi pe Simon Şeinerovici. Acesta încă mai zăbovea printre galantare. - Nu vii acasă? îl îmbie Ştrudelman. Mergem împreună... - Îmi pare rău, răspune Simon, dar eu trebuie să stau aici până la patru. - Până la patru? se miră bunul client. Ce, ai de gând să cumperi tot magazinul? - Nu tot magazinul, ci numai raionul cu articole de toaletă pentru bărbaţi. Şi nu vreau să-l cumpăr, ci să-l vând. Că doar lucrez aici! Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

O ISTORIE CU COVRIGI Pe vremea când Boris Israelovici Glazpapir era tânăr, frumos si nici nu bănuia că va fi numit şef de sindicat, făcea curte unei fete simpatice şi brunete, de familie bună şi cu origine sănătoasă. S-a întâmplat însă că vara şi chiar toamna au trecut, sa făcut, cum se spune, al dracului de frig în oraşul lor cu un singur cinematograf şi părinţii fetei l-au invitat pe Boris la ei acasă, ca pe un viitor ginere... Boris a fost primit cu multă simpatie şi cu ceai rusesc direct din samovar la discreţie, cu zahăr cubic în farfurioară şi cu o legătură de covrigi cu mac, zece la număr. Covrigii erau numai bine încălziţi la sobă, crocanţi şi gustoşi, exact aşa cum trebuie. Dar Boris a fost întotdeauna un băiat bine crescut şi de aceea a consumat, cu lungi pauze între reprize, numai nouă covrigi. Că doar nu era să-i mănânce pe toţi zece şi să lase impresia de nehalit... Părinţii fetei simpatice şi brunete erau oameni foarte simpli care nu cunoşteau aceste reminiscenţe mic burgheze în comportament. Aşa că peste vreo săptămână, cînd Boris a fost poftit din nou la ei, l-au primit cu aceaşi căldură, cu ceai la discreţie din acelaşi samovar, cu zahăr cubic în farfurioară, dar numai cu nouă covrigi crocanţi, cu mac... Boris a observat, sau nu, amănuntul, nu a spus bineînţeles nimic, şi ca dovadă de bună creştere, a lăsat unul din covrigi neatins. Iarna prin părţile alea este lungă şi geroasă, aşa că Boris a mai fost invitat de multe ori la familia fetei celei simpatice. Şi de fiecare dată era primit cu afecţiune reciprocă, cu căldură la propriu şi la figurat şi cu trataţia tradiţională care consta din ceai rusesc la discreţie, o farfurioară cu zahăr cubic şi o legătură de covrigi cu mac, crocanţi şi gustoşi. Numai că de fiecare dată, Boris mânca unul mai puţin ca să lase o impresie bună şi tot de fiecare dată i se reducea câte un covrig din porţie. Păi, dacă musafirul oricum îl lăsa! Spre primăvară, când s-a mai încălzit afară şi puteai ieşi fără palton, Boris nu a mai vizitat-o acasă pe fata cea simpatică şi pe părinţii ei, deşi era mereu invitat. De altfel, a întrerupt şi întâlnirile cu fata la modul general. Întrebat, după mulţi ani şi la mare distanţă care a fost cauza acestei decizii drastice, Boris Israelovici explică: - S-au dovedit nişte cărpănoşi. Cu cât trecea timpul şi credeau că suntem mai intimi, aşa ca în familie, mă serveau cu mai puţini covrigi. Când porţia a ajuns la numai doi covrigi, am renunţat. În ritmul ăsta, ar fi trebuit foarte curând, să aduc covrigi din oraş pentru mine şi după o vreme, cine ştie, să cumpăr chiar şi pentru ei...

Pag. 15


Daniel CORBU

POEZIE ȘI ARISTOCRAȚIE SAU EXCURS PERIPATETIC PRIN GRĂDINA PATOLOGICĂ A LITERATURII

D

“ Niciodată n-am negat sau minimizat singurătățile artistului. Se spune că un scriitor este cu atît mai mare cu cît îşi suportă mai bine singurătatea. Prin urmare, orice scriitor e o sumă de singurătăţi dăruite socialului. Nu spun deci o noutate cînd afirm că poetul, cel hărăzit, blestemat să „producă” artă, are nevoie, multă nevoie de singurătate, dar produsul singurătăţii lui este o cetate împotriva singurătăţii. Fără unica libertate a izolării - adică a retrăirii imaginare a lumii - nu poate să se ivească opera: fără operă devenită fapt public, nu se poate naşte artistul însuşi. “

Pag. 16

intotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sîngelui şi a titlului. Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire. Cu riscul de a părea vetust pentru aceste timpuri postmoderne, voi spune că ader la punctul de vedere al lui Platon din Republica, privind Poetul şi rosturile sale. În viziunea filozofului atenian poetul este un individ inspirat „precum prorocii şi prezicătorii”, care „îşi ies din sine” şi care, „de cum se cufundă în armonie şi ritm, sînt cuprinşi de avînt bahic şi stăpîniţi de el asemenea bachantelor”. Pe de altă parte, poetul este vocea divinităţii, prin inspiraţia şi entuziasmul care îl scoate din sine „de cum se scufundă în armonie şi ritm”. Este o concepţie cu totul magică asupra poeziei şi poetului (căruia îi intuieşte mişcarea şi ritmul vital), venită dintr-o viziune primitivă asupra fenomenului, ştiut fiind că, în Banchetul, poezia se referă şi la muzică, artă tot a ritmului şi armoniei. Nu vom lua în discuţie în această scurtă dizertaţie a noastră ideea alungării poetului din cetatea pe care o proliferează Platon, ultimul interpret al gîndirii magice. Dar vom da citatul exact din Republica: „Dacă un astfel de om (poetul, n.n.) va veni la noi să ne prezinte arta sa, vom îngenunchea în faţa lui ca în faţa unei fiinţe deosebite şi sfinte şi încîntătoare, dar nu-i vom îngădui să rămînă. Îl vom unge cu mir, îi vom pune în jurul gîtului o ghirlandă de lînă şi îl vom expedia în alt oraş”. După concepţia magică, dar şi cinic exclusivistă a lui Platon, a urmat, cum bine ştim, analiza ştiinţifică, raţionalistă a lui Aristotel din Poetica, unde se emit precepte şi apar regulile artei. Atunci cînd vorbim despre demnitatea expresiei artistice şi, mai ales, despre demnitatea artistului, trebuie să luăm în considerare singurătatea sa. E un fapt bine stabilit că nu există operă autentică în afara lumii. O operă de artă, o adevărată operă e autarhică şi conţine mari energii care acţionează asupra conştiinţei. Nici nu s-ar putea altfel. Să ne închipuim o carte necitită timp de cinci sute de ani. E un obiect mort, ea nici nu există. Ideea că literatura e o zonă superioară şi pură, opusă lumii, e de natură romantică. Realitatea e că artistul nu se poate, niciodată, rupe de lume. Retragerea artistului în turOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


nul de fildeş („tour d’ivoire”, cum, atît de poetic, îl denumeşte Saint-Beuve în ale sale Panséesuri), această retragere în turnul de fildeş, zic, este luată azi în derîdere, ca şi estetismul pur. Niciodată n-am negat sau minimizat singurătă ile artistului. Se spune că un scriitor este cu atît mai mare cu cît îşi suportă mai bine singurătatea. Prin urmare, orice scriitor e o sumă de singurătăţi dăruite socialului. Nu spun deci o noutate cînd afirm că poetul, cel hărăzit, blestemat să „producă” artă, are nevoie, multă nevoie de singurătate, dar produsul singurătăţii lui este o cetate împotriva singurătăţii. Fără unica libertate a izolării - adică a retrăirii imaginare a lumii - nu poate să se ivească opera: fără operă, devenită fapt public, nu se poate naşte artistul însuşi. Paul Valéry, una din marile conştiinţe ale secolului XX, spunea despre artist (Le Solitaire) că este o specie dincolo de demenţă. Dacă luăm în seamă conceptul de operă deschisă al lui Umberto Eco, spunem, odată cu el, că orice operă se continuă în cititor sau, mai precis, ea se naşte din nou, odată cu fiecare cititor în parte şi în multe privinţe abia acum, cedată mulţimii, ea, opera, ia fiinţă cu-adevărat. Şi am ajuns la un fapt care s-a demonstrat de la sine: artistul mare, artistul adevărat este - prin operă - expresia cea mai înaltă a colectivismului uman. El este, tocmai de aceea, un inamic nedeclarat, veşnic real al solitudinii pe care şi-o doreşte atît de mult ca artist, dar pe care şi-o desfiinţează brusc cu produsul singurătăţii lui - opera. Dar singurătatea creatorului este o sărmană contradicţie de termeni sau, şi mai drept, ea nici nu există. Fiindcă rezultatul este o erupţie în plină stradă. Deşi subiectul acestui scurt excurs nu priveşte receptarea, nu uităm o clipă faptul că arta şi artistul sînt legaţi de social, iar Mallarmé nu greşea când spunea că într-o societate fără stabilitate nu poate exista artă stabilă sau distinctă. Dar, vorba bunului Creangă, ajunge un par la un car de oale! Disertînd în acest fel, pot păţi ca teoreticienii care se învîrt, de cele mai multe ori, în jurul textelor şi ideilor precum Don Quijote în jurul morilor de vînt, impunîndu-şi, prin studii şi cărţi, atitudini epistemologice, teorii şi concepţii, poetici generative transformaţionale sau ilocuţionare, sociopoetici etc. De aceea, nu voi face altceva decît să formulez, în continuare, şapte principii comportamentale pentru poetul Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

zilelor noastre, un Septalog pe care să-l aibă oricînd în idee: • intoarcerea la magie şi la misterul fiinţei; • respectarea inspiraţiei şi a stărilor poetice în desăvîrşirea lor; • conferirea forţei mantrice oricărui text liric; • elitismul/ înălţarea cititorului la ezoterismul poeziei şi refuzul coborîrii la inteleger ea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere; • demnitatea expresiei artistice şi originalitatea cu orice preţ; • aristocratizarea poeziei prin îndepărtarea de cotidian şi prozaic; • menţinerea prestanţei sociale a poetului, salvarea imaginii. Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „li-

bertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stînjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi. Perfect de acord, pentru că în ce priveşte socialul, peripatetizînd prin Grădina patologică a lumii, orice poet visează la lumea ideală, paradisiacă prezisă de Isaiia, în care lupul va convieţui cu oaia, leopardul va dormi alături de ied, iar leul se va hrăni cu fîn asemenea boului.

Pag. 17


Emil TITOIANU

Banu-i ochiul… Pamflet ică banu-i ochiul dracului, ptiu, ucigă-l toaca! Dar în lumea contemporană acest ochi detestat doar declarativ în vorbe şi-a găsit urgent un sălaş regesc tocmai unde te-ai fi aşteptat mi puţin, în lumea bisericească. Da aşa este, vă rog să mă credeţi că un vecin al meu l-a văzut chiar pe proprietarul ochiului, pe Batăl crucea, stând tolănit în umbra clopotniţei şi-şi delecta auzul cu sunetul celest al toacei de mesteacăn uscat, împletit cu sunetul divin al clopotelor de bronz care aduceau imnuri de slavă Celui mai apropiat fost prieten, acum cică duşman, deşi se pare că încă lucrează mână în mână jucând soarta omenirii la câte-o partidă de poker. Cum El, marele Dumnezeu s-a ramolit cam de tot din cauza mileniilor pe care le poartă în spate, dracul, mult mai tânăr, cam mereu câştigă. Cică doar aşa de ochii lumii şi a Marelui său înaintaş, s-a învăţat chiar să-şi facă şi cruce înaintea partidei duminicale de poker, caz în care gestul de curtoazie îl înmoaie definitiv pe Cel de sus care adoarme mulţumit, fosăind şi băşind iar dracul îşi face mendrele amestecând cărţile omenirii după cum vrea el. Asta în ceruri, că pe pământ altfel stau treburile. La gradul de tâmpenie colectivă la care au ajuns românii după 1989 procurarea de ochiul dracului de către bisericile şi mânăstirile care s-au înmulţit mai ceva decât ciupercile după ploaie nu este o problemă. Au descoperit metoda. O metodă simplă şi rapidă, mult mai rapidă decât durează să spui cuvântul şarlatanie şi anume venerarea sfinţilor sau mă rog ce mai rămâne în timp din sfinţi care sunt probabil minuţios tranşaţi după moarte, fiindcă altfel nu ne dăm seama cum a apărut la câte-o mănăstire degetul mare a Sfântului Augustin, sau alte părţi componente de sfânt. Unele părţi probabil sunt clonate fiindcă altfel nu s-ar putea explica existenţa la diferite mânăstiri din lume a 32 de capete ale Sfântului Ioan Botezătorul, capete care toate sunt certificate de experţi că ar fi autentice. Dar şi cantitatea aceasta de bucăţele de sfinţi este limitată ca tot ce este în lumea materială aşa că românii s-au pus urgent pe făcut sfinţi. Şi fac românaşii sfinţi tot întro veselie. Unul proaspăt ca pâinea scoasă din cuptor, făcut de curând în pas alergător şi la mare urgenţă se numeşte Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop. Şi la naiba, ce fel de sfânt mai e şi acela care nu face minuni aşa că ăia de la Prislop s-au gândit că dacă nu pun pe piaţă cel mai al dracului sfânt în materie de minuni pierd

C

“Lumea s-a crucit mai întâi când a auzit că mutul vorbeşte apoi s-a crucit şi mai tare când a auzit cam ce spune. Când a prins la glas mutul a început să dea dispoziţii parlamentului ce legi să voteze dar să le pice neapărat, a guiţat că vrea un guvern „a lui” (!?!), se plânge că primul ministru face politică externă de capul lui fără să-l întrebe deşi nu ar avea nici un sfat să-i dea, la întâlniri internaţionale o dă cu stângul în dreptul ori spunând tâmpenii care ar prejudicia ţara cum s-a întâmplat la întâlnirea din Polonia, fie confundă Marea Neagră cu Marea Mediterană spre deliciul ascultătorilor avizaţi şi asta nu oriunde ci la ditamai forumul Uniunii Europene “ Pag. 18

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


cursa cu alţii care abia aşteaptă după colţ cu sfântul deja pregătit. Deci cuvântul magic care-i leagă pe popi strâns de ochiul dracului este cuvântul „minuni”, nu minune că un sfânt care a făcut doar o minune nici mama dracului nu-l ia în seamă. Şi s-a pus nea Arsenie Boca pe făcut minuni la Prislop într-o cadenţă cam una sau două pe săptămână până când jurnalişti de alde Billiboy (pe româneşte Belibou) au prins de veste şi s-au pus pe scris articole pe tema aceasta. Cică Arsenie Boca în exerciţiul funcţiunii sale de sfânt oficial al mănăstirii Prislop, vindecă şchiopii, orbii, surzii şi chiar muţii. Cu primele categorii de handicap nu ştiu şi nu se ştie dacă a avut vreun succes dar se pare că deocamdată a făcut o minune demnă de luat în seamă făcând un mut să vorbească. Mutul acesta i-a fost adus cu alai prezidenţial, escortat de SPP-işti înarmaţi până în dinţi, acompaniat de o damă lejer expirată dar cu nişte genunchi perfect cabalini la vedere, damă care s-a recomandat a fi nevastă-sa. O noapte s-a încordat bădiţa Arsenie Boca proaspăt trecut în rândul sfinţilor să rezolve şi se pare că rezultatul a fost oarecum satisfăcător, a făcut pe loc una bucată minune iar Barosanu’ (nume de cod Plăvanu) adus cu mare tam-tam a început să vorbească. Cam rar şi dogit dar oricum vorbeşte acum. Asta se pare că a fost important adică să-l facă să vorbească fiindcă mai apoi s-a constatat că mai bine rămânea mut mai departe fiindcă aproape de fiecare dată când deschide gura spune numai tâmpenii şi nu oriunde ci la microfonul amplasat la înălţimea tribunei prezidenţiale a României. Lumea s-a crucit mai întâi când a auzit că mutul vorbeşte apoi s-a crucit şi mai tare când a auzit cam ce spune. Când a prins la glas mutul a început să dea dispoziţii parlamentului ce legi să voteze dar să le pice neapărat, a guiţat că vrea un guvern „a lui” (!?!), se plânge că primul ministru face politică externă de capul lui fără să-l întrebe deşi nu ar avea nici un sfat să-i dea, la întâlniri internaţionale o dă cu stângul în dreptul ori spunând tâmpenii care ar prejudicia ţara cum s-a întâmplat la întâlnirea din Polonia, fie conOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

fundă Marea Neagră cu Marea Mediterană spre deliciul ascultătorilor avizaţi şi asta nu oriunde ci la ditamai forumul Uniunii Europene în care se căutau căi de salvare a emigranţilor ce vin în Europa pe Marea Mediterană. Ca şi Eba cea isteaţă care la o sesiune a Consiliului Europei când se vorbea despre economia Spaniei ea s-a urcat la tribună şi a început să citească poticnit şi penibil dintr-o fiţuică ceva despre Oceanul Arctic până a fost întreruptă de preşedintele de şedinţă atrăgându-i-se atenţie că bate câmpii. Tot aşa şi Barosanu’ (nume de cod Plăvanu) nostru cu pricina, deşi era vorba despre emigranţii de pe Marea Mediterană el s-a pus pe enumerat ce face România pentru ca Marea Neagră să fie în continuare Mare Neagră. Şi se pare că tâmpeniile debitate de proaspătul dezlegat la vorbă din cauza unui sfânt care este încă în faza de frenezie a minunilor vor continua cine ştie până când. Ziarişti ca alde Billiboy (pe româneşte Beli

bou) reiau tâmpeniile acestea în presă dar nu toţi le tratează ca tâmpenii ci le iau chiar în serios spre hazul celor care au simţul umorului. Iar noi aşteptăm ca să vedem ce minuni va mai face mumia lui Arsenie Boca în continuare.

Pag. 19


Petru SOLONARU

NARCIS ȘI ANDROGIN*

A

“Am ajuns la Refracție ce se manifestă după cum urmează: din Obârșie raza divină incidentă cuvântală ajunge în mediul eteric al inimii unde îl întâlnește, de data aceasta, pe Androgin înfășurat în jurul Centrului, Sinei. Întrucât Sinea posedă o mare energie iubitoare face ca raza Sinelui (incidenta) să o ocolească împlinitor formând astfel Sfera/nimbul lui Androgin, simbol al genezei lumii, calmul contrariilor ( la Ion Barbu, „calma creastă”, unde „susul” valului și „josul” valului ca Yin și Yang, sunt doar două aspecte ale unei singure r e a l i t ă ț i ) . Ardhanarishvara.... ca uniune a două jumătăți: dreapta, Shiva ce ține rozariul (ascetismul) și tridentul (gândirea sistematică) și stânga, “ Pag. 20

ști să primești noumenalitatea prin ingenuitatea de a o numi.... Iată Poetul!.... Și Cartea!.... Liviu Pendefunda - „ Luminătorii timpului”.... Este „aici” blazonul farmecului eternită ii!.... Dincolo de mărginimile iluzoriului, labirint, poetică, de hermenee, ceremonial, iluminare, de rostul meditabundului, esoterie și soterie, de noetica tăcerii, de „ce”, „când”, „cine”, „cum”, „unde”, Crucea și Rugăciunarul sunt cele ce fac osebirea dintre cenușa oxidării templului (trupul) și lumina arderii incombuste în templu (sufletul). Adică dintre cuvinte și Cuvânt.... dintre nigredo (faza mor ii vocabulelor) și rubedo (învierea în Logos, maturarea Mercurului filosofic dominată de Soare).... Iar la mijloc, albedoul, Rebisul, unitatea androgină, întoarcerea-toarcerii ne-firului realului, ieșirea din timp, poeionul, transmutarea în sens a semnelor. În acest loc omul creator dăinuie vertical, iar stihiile terestre nu-i ating înăl area, căci, asemeni întâlnirii Bol ii neclintite în ogiva gotică a celor două arce, la el două verbe „a îndemna încătușând” și a „atrage salvând” poartă la temelia Transformării, unde stările se perindă în Laten ă fără să se corupă. Așadar, în cazul său presiunea Principiului, sprijinită pe glosia articulată, nu provoacă năruirea citadelei poetice, întrucât prin ea visează contrafortul dumnezeesc. Am evocat limba rostirii lăuntrului la d.l Liviu Pendefunda și nu grafierea alurii, unde prima este a inerii de minte refractive, iar a doua numai a re-aducerii aminte reflexive. Și vom vedea de ce.... Vasăzică Androgin pe de o parte și Narcis pe de alta! Profundul ocean al legământului tălmut versus fugibundul val.... Căci adevărata în elegere de către om a framătului-înseninat al înzestrării cu nume a sacrosanctei crea ii nu este cu putin ă fără comprehensiunea, consim irea și cultivarea distinc iei între poetul de netăgăduit, Androginul, și neînsemnatul versuitor Narcis. Iar această construc ie va sta solie adecvării Inimii în elepte spre a bine-struni ca vizitiu frânghia dintre fenomenalitatea vană a spi elor vorovitoare și realitatea grindeiului cuvântal, dintre miezul timpului ca perpetuitate și miezura sa ca vremelnicie. Singura asemănare între Narcis (versuitorul) și Androgin (Poetul) rămâne totuși semnul.... Numai că Narcis se fixează acestuia prizonier, iar Androgin îl transcende. Primul încearcă să-și „corecteze” imaginea reflectată în oglinda apei (apa-rentalului), ac ionând în contra ei pe calea pluralită ii. Însă al doilea, prin scufundarea lui în el însuși, se împărtășește „chipului”, dobâdind iubitor pneuma sub refrac ie (de data aceasta!), adică re-facerea în Unu.

*Note la Cartea „Luminătorii timpului” de Liviu Pendefunda. Editura Institutul european, 2013. El, Androginul, e dumerit că „moartea și via a” sunt ale amăgitorului, iar Exactitatea incumbă clarită ii nepieritoare. Prin Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


aceasta fascina ia alchimică în poesie, sugerează dl. Liviu Pendefunda, se simplifică la trei elemente (sare, mercur, sulf) ce apar ca interac iune a patru energii (lut, apă, vânt, foc), drept matrice a primelor. Numaidecât vom considera patru peregrinări ale re-săvârșirii Facerii Dintâi: 1.În Pământ (manifestatele conven ii profane), încotro se încheie trăirea erosului narcisiac, adică în stihuirea irosirii, cea fără de încântare și, deci, a ne-poeziei. 2.În Sare, textură de „lut și apă”, unde se instituie cristalizarea memoriei cât și măiestria în elegerii (lec ia), prin urmare, îndestinarea poeionului întru sufletul și ne-smintirea celui ce înfrumuse ează cu nume opera Celor Șase Zile. 3.În Mercur, mixtură între „apă și aer”, meleagul în care se petrece transmutarea simbolică sub împlinirea conjunc iei esotere în Cuvânt și desăvârșirea individualită ii literare (purifica ia). Hermafroditizarea.... 4. În Sulf, nuntă între „aer și foc”, unde Roza întâlnește Soarele, în fond propriul său Punct, Spiritul, Sfin enia. Descoperirea „a rivider le stelle” (ar spune Dante). Contempla ia. Doar în ultimele trei colindări se desfășoară experien a spirituală a iubirii androginale, opera ie hazardată dacă nu ar respecta cu rigoare arta tradi ională (cea de la zeu!), deci adevărata poesie, având corola în Foc, precum destăinuie d.l Liviu Pendefunda: „Focul, așa cum este el prezentat în poesie reprezintă înfă ișarea inteligen ei cerești. El trece prin toate fără a se amesteca cu sine, îmbră ișează fără a putea fi cuprins. Ascuns, arde mocnit și când se aprinde tinde spre înăl ime în metafore și alegorii ale realită ii superioare. Dacă pătratul trebuie să se facă triunghi într-un cerc, deci trup, suflet și spirit, corpul pământ negru, spiritul alb asemeni apei și lunii, trece prin galbenul aeric al sufletului precum soarele și se desăvârșește în roșul cercului de foc”. ( Poesie și ini iere - calea lirică a creierului, Iluziile mentale și sensul esoteric al focului ca izvor, pag.453). Crea ia umană e ca o nouă cosmogonie ce pornește prin zidirea unui „centru” (vatra), loc de manifestare a sacrului, acesta fiind eșafodajul în elesurilor ne-în elesului, căutarea, în înseși găsirea ei, a căutării Cuvântului pierdut. Aici survine bănu ul Oului, menirea artei! În masa de repere feminine, semnifica ia masculină!... Iar semantismul care leagă/încheagă indiciile e chiar hialinul primordial al damnării, op iunea celestă fa ă de poet, darul! Această compozi ie va fi suportul unei ceremonii mistice, despre care omenimea pare a ști că este axa Lumii, însă numai cel ales accede la ea într-un pelerinaj dincolo de cuvinte, orientându-se focarului eclipsării condi iei terane. Căci, iată! salvarea omului e posibilă și prin nonșalanta punere a întrebării poesiei: „- Acum, în ce nume sunt?....” Rămânerea individului în postura adamică determină apatia fa ă de această simplă interoga ie îndreptă ită de a-i acorda nemurirea, câtă vreme ecranul min ii ac ionează ca o pleoapă aspra lentilei sferice, ochiul inimii în elepte. E de recunoscut că imersiunea cuvintelor în urzeala noimei rodește și patentează fiin area.... Și că poesia, pornind din Altarul omului, din suflet și spirit, este liturgică, săvârșitoare a sfintelor taine în prezen a duhului (Cuvânt), căci prin ea se cutreieră: a) botezul, când în întreita cufundare a semnului în semnifica ie, simbol și sens se numește o nouă fiin ă spirituală, ca atribut al sacrului, b) mirungerea, în punerea pecetei divinului în operă, în chemarea propriu-zisă la anastasia literară, c) împărtășania, cea a cuminecării grafierii sinei de jos cu lamura sinelui de sus, d) spovedania, când cele legate în vocale vor fi testamentate și în tăcerea Cuvântului, e) hirotonia, aceea din coborârea darului de a învă a și re-sacraliza în cel primitor cărarea mântuirii, f) cununia, androginizarea, nunta cristică Soare–Lună, g) maslul, cernut în catarsis, în lepădarea de dualitate. „În centrul lumii, în om, Dumnezeu e prezent prin Euharistie, printr-un nume, prin Marele Lui Nume secret, unic ca și cele două naturi ale lui Cristos, numele de care uneori în doctrinele ordinelor noastre ne cramponăm și nimic nu ne îndreptă ește să-l rostim. Această mare tăcere seamănă cu versurile lui Rilke, când Invizibilul este Tăcerea, iar noi oamenii suntem albinele Invizibilului. Și Goethe în elegea că transformarea ciclică a for elor din noi e o accedere spre libertate. Distan a dintre cer și pământ permite alchimistului să includă cât mai multe din microcosmosul său în această cale, îngreunând-o, dar sulful și focul pot exalta perfec iunea – cerul de diamant, pământul transformându-se în apă, apa în aer, aerul în foc, focul iar în pământ, substan ă ce creează în atanor diamantul. Este mișcarea circulară a luminii, un arc reflex al tuturor tradi iilor, un cerc, o sferă, un nor care șlefuit poate deveni cubic. Și atunci cubul este diamant. Iar diamantul este receptacul și distributor de lumină”. ( Liviu Pendefunda, Ros lucis – Culegătorii de lumină, pag.222). Când lucrurile Facerii, aici crâmpeiele de „Rouă de Lumină”, sunt numite în semne-investiri, deslușite cu intelectul (amintirea) și intuite cu inima/lentilă sapientă, atunci ele devin prin refractivitate ale Sferei, ale plenitudinii sensului. Însă fapta aceasta de a vedea și evoca titlurile venerabilei făuriri nu o poate împlini decât unul cuprins de Har, un Ini iat pornit cu primul pas al metanoiei smerelnice, care a doOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Pag. 21


bândit rectiliniaritatea-i odată cu împărtășirea la Cruce....distingând pe acela ce nu îndeamnă mesajul în exterior, ci în lăuntrul său, spre plaiul inimii.... Și să nu uităm, numirea transcendentului, chiar fără cuvinte, în deplină molcomire, este tot poesie, dând urmare că ea savârșește o unire enigmatică a Omului cu Cerul pe o scară ce are patru ierarhii: întâia, cea verbală, narcisiacă, a pro-

nun iei, iar celelalte trei, ale Rebisului, în ordinea: a doua, a imaginarului mental, sub care începe nunta aievea a cuvintelor, semnifica ia deci, a treia, a coborârii în adâncul inimii cogitante, simbolistica, și a patra, a Sinei, când alchimistul-poet, detașat de toate cele ale întâmplării fenomenale, veghează lumea Decindei, temeiul. La acest final onomaturgul, hermes-afroditul, atinge extaza, vede și se înduhovnicește. De aici în elegem că, asemeni călătoriei, poesia trebuie să urmeze un sens, fără de care călătoria e deșartă mișcare, iar poeionul rugăciune în pustiu. „Mărturisesc lumină Celui care sunt, Îmbră ișare și fior, Cenușă și pământ. Mă tot nasc și iarăși mor Catedrală din ruină. Mărturisesc lumină. ” (Mărturisire, ed.Timpul, pag.384) Aminteam mai sus, și Cartea d-lui Liviu Pende-

Pag. 22

funda îmi sprijină această credin ă, că sunt cel pu in două formule de cunoaștere poetică: prin reflexie (narcisiacă, profană, a numinosului) și prin refrac ie (consfin itoare, androginică, a meta-numinosului). În reflexie raza incidentă pornită din Lumină vine în contact cu oglinda min ii. Însă aceasta fiind undă efemeră, nu face decât ca „ceea ce a venit” să „plece” , să se risipească drept simplă și de pu in folos stihuire. Căci lui Narcis îi lipsește calitatea de a vedea; el doar „privește” spre cele două valuri succesive, masculin și feminin, în diferen a lor. Le percepe ca fiind mereu afară! Pentru el nu este „azi”, ci numai evanescentele „ieri” (incident) și „mâine” (reflectiv).... Totdeauna actul repercutativ, narcisiac, se lasă confiscat de Celălalt, care nu-i Sinele, ci Ego-ul. Prin reflexie se produce o ruptură, o disociere a Sinei de Sinele Absolut, trimi ând la Ecou, reverbera ie vălurelnică a frumuse ilor ispititoare, nu a Frumosului. Pilda lui Narcis este suprafa a/crusta înșelătoare a tentaculelor limbajului, fiind o iscodire a perifericului, a limitei. Drept Adam în Rai, i s-a oferit o oglindă cu două fe e: una a tăcerii, care îl închipuia pe Dumnezeu, cealaltă a lumii destăinuitoare (destin!), mărturisitoare a larmei, a ecoului evocat mai sus. Dar ce a ales?.... Destinul răsfrângerii!....acela ce vine ca celestitate (în incidenta rază), dar asfin ește prin adamicul ce moare. Prin el se ajunge la dedublare, tăcerea-i purtând un răsunet nefiresc, cel al devenirii, al intrării/ieșirii omului în timpul precar. Astfel se pierd principiile cosmice. În fa a Imaginii divine Narcis/Adam se închipuie numai pe sine, înecându-se în apa-rentalul cuvintelor ca o prezen ă a absen ei. De fapt cunoașterea reflexivă, narcisiacă, nu este a poesiei, a genuinită ii. Între cunoașterea reflexivă, narcisiacă și cea refractivă, androginică putem discerne o Interfa ă, cea a urzirii poetice de care am vorbit deja, ce reprezintă poarta schimbării nisipului verbal pe aurul sensului, prin validarea Creatorului în individualitatea creaturii, acolo unde energia cuvintelor crește, se în-cuvântează, chiar dacă viteza acestora de propagare scade. Am ajuns la Refrac ie ce se manifestă după cum urmează: din Obârșie raza divină incidentă cuvântală ajunge în mediul eteric al inimii unde îl întâlnește, de data aceasta, pe Androgin înfășurat în jurul Centrului, Sinei. Întrucât Sinea posedă o mare energie iubitoare face ca raza Sinelui (incidenta) să o ocolească împlinitor formând astfel Sfera/nimbul lui Androgin, simbol al genezei lumii, calmul contrariilor ( la Ion Barbu, „calma creastă”, unde „susul” valului și „josul” valului ca Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Yin și Yang, sunt doar două aspecte ale unei singure realită i). Ardhanarishvara.... ca uniune a două jumătă i: dreapta, Shiva ce ine rozariul (ascetismul) și tridentul (gândirea sistematică) și stânga, Shakti ce ine oglinda (iluzoriul reflexiei) și lotusul albastru (creativitatea, intui ia).... Dacă la Narcis aveam de-a face cu „toarcerea” lui „ieri” și „mâine”, la Androgin surprindem „întoarcerea” în „azi”, sub rugăciunar, prin metanoia, nu ca pocăin ă, ci ca detașare de mintea smintelnică, de „reflec iile” sale, într-o desprindere de dorin ele glosice. Omul ini iat, Androgin, „Luminătorul timpului”, are datoria să fie refractar oglinzii lumii, adică să nu creadă ce reflectă speculum-ul, cum Narcis ce se pribegește de sacralitate, ci să se înrădăcineze în incontestabila realitate, aceea care vine de la sursa divină și se refractă turnant în jurul sapientalei inimi (raza de curbură androginică, însufle irea). Căci, în fond, deflexiunea Cuvântului prin sfera Androginului nu-i decât o re-edenizare. Prin refrac ie suntem co-autori ai Realită ii, căci depășim vălul iluzoriu al suprafe ei oglinzii min ii, văzând Ne-văzutul, bănuind Ne-bănuitul. Ce face Poetul?.... Dizolvă intuitiv dualitatea cuvintelor sub o în elegere simbolică a obscurului ca avantpost al luminii Cuvântului. Spre a numi laten a sacră, el trebuie să se scufunde în tăcere și ascultare în sincronia de „aici”, a trezirii, când verticalul este deviat/concentrat sferic. De la jocul orizontal al semnelor (diacronic), cel al confuziei, la jocul abrupt al Cuvântului (sincronic) din afara cuvintelor, omul traversează lumea lui Narcis către aceea a lui Androgin, oblăduit de al treilea ochi în deșteptarea-i receptaculară. Deci în emo ia de după Emo ie! Dacă Narcis-versuitorul în fa a oglinzii își vede (privește) doar chipul său, înecându-se în inconsecven a cuvintelor, Androgin, poetul-profet, se vede după chipul sacru, adică în asemănare, implicând, astfel, așezarea sa în opera ini iatică de a fi „după Dumnezeu”, prin coeziune, fără a despica/denatura interioritatea ousială. La Narcis, în schimb, se manifestă intransigen a reflexiei, a multiplului. Dacă la Narcis întâlnim „absentul prezent”, prezen a unei absen e de suprafa ă, adică ori Yin ori Yang, ori „ieri” ori „mâine”, umbrele min ii sale, deci, la Androgin ochii se unifică și avem un prezent conștient (prezen a unei „prezen e” adânci) într-un cer de calme contrarii. Valurile succesivită ii deșarte de la Narcis trec în spontaneitatea eternă de „acum și aici” a sferei mișcătoare în sine ce ia chipul unui tor cosmic îndumnezeielnic. Cum sufletele se pot mântui de „agă area de existen ă” prin cunoașterea pură a Nirvanei, ieșirea din „Roata vie ii”, în același mod cuvintele Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

(semnele), după preludii de nașteri și mor i din simpla și anosta versuire, prin revela ie, pot ajunge la ărmul inefabil al Cuvântului Poesiei. Haosul primește ordinea, cosmicitatea, în-sferizarea omului, prin cristificare. „ Î i dă lumină, unul, Fire, Un altul doliului de-nfrânt Ce pentru unul e Mormânt! La altui-i via ă-n strălucire O, Hermes neștiut ce-mi iști În suflet necurmată teamă, Cu Midas tu mă faci de-o seamă, Cu cel mai truist dintre-alchimiști; Prin tine, fier din aur fac Și iad din rai, din înger-drac; Când giulgiul norilor se trage, Un scump cadavru-ntrezăresc, Iar pe întinsul ărm ceresc Ridic măre e sarcofage ” ( Liviu Pendefunda, Moartea simbolică, pag.377) ....În fond cvadridimensionalul sarcofag al omului în care timpul se restrânge în ne-timp (veșnicie), iar spa iul în Punct, în Unul.... Katabaza liturghiei, cufundarea în elemente, este urmată de o anabază, înviere, înăl are la lumină, într-o repetare a sacrificiului Facerii. Așadar, a muri pentru a primi nemurire.... Jocul din „illo tempore” spre „timpul spa ializat” (eterninate, cea fără de timp) are scopul de a elibera scânteia divină din om spre Marea Pace și se împlinește prin ascultare, conștientizare și în-fiin are, toate ale ini ierii. De ce a făcut Dumnezeu aceasta?.... Pentru a circulariza cvadratura, adică spre a reintegra creatul, a spa ializa timpul crea iunii, a-l aduce mereu în „acum și aici”. Succesiunea hexameronică în simultaneitatea heptameronică!.... Cele șase zile ale oglinzilor reflexive în cea de-a șaptea zi a contemplării refractive.... adică se aduce „înserarea” tuturor celor „șase zile” în Aurora eternă a septenarei zile, când cuadratura cercului seamănă cosmogonia, iar circularitatea cuadrantului culege escatogonia. Într-o convertire fibonaccică a spiralei Calea celor două, cathartică, se află sub cerul unei eliberări, aceea „de a cădea/ieși din gând”/gânduri, într-o detașare absolută de fenomenalitate. Cufundarea continuă a refrac iei are în acest mod o func ie soteră. Astfel, numind/sacralizând deslușiri, poetul

Pag. 23


Liviu Pendefunda deslușește numirile sacrului. Prin aceasta El este original întrucât a primit șansa (datul) de a-și designa meditabund originarul său, sinele. El vede, așadar, că toate cele ce sunt trec ale providen ei, nu doar simple obiecte, figuri. Și face aceasta mergând pe o întreită a Unului cărare: Agatia, Gnozia, Filia, ruptă de somnul egolatru al vocabulelor. După veghe, vis și somn, Androgin se trezește a fi ceea ce face, în fond. El nu este Oceanul, ci doar picătura fără de care noianul nu ar fi decât o deșertăciune. Dincolo, căpătând floarea (Narcisa), cea cu două fe e, Narcis, nu alege de la ea parfumul ce l-ar fi dus la rai, ci torpoarea, narcoza, îndemnul la uitare ce îl poartă la infernul limbajului. Fiu al oglinzii (apei), Râul Cephisos, și al sforii înotului, Naiada Liriope, el intră în „unde” spre „niciunde” tributar „dublului”, când sufletu-i egolatru se atașează de speculum, iar mintea-i, șarpe paralel sufletului, se desprinde, însă ambele rămân aproape într-o îmbră ișare letheeană. Deși se destăinuie a fi crainic luciului infidel, în același timp, invers, crede că acesta are pentru sine vestea, și, în prezen a ei magică, renun ând la putere, ajunge să confunde malurile cu matca într-un joc erotic supus lui „ars specularis”. Dimpotrivă Androgin, Poetul, este al „re-uniunii amintirii”, subsumată lui „ars telosaion”(unirea aion-ului), când află despre „dincolo” fără să treacă „acolo”. Chiar dacă și Narcis și Androgin folosesc aceeași scară a cuvintelor/semne e bine de știut că fiecare o face în sensuri inverse. Primul în prefirarea reflexivă (a min ii), al Doilea în continuitatea refractivă (a detașării de minte, prin sprijinirea pe „în elepciunea inimii”), adică mizând pe intui ie și harul sineită ii. Aflând ritmul cosmic, cel al așezării armonic-simetrice a fluxului și refluxului în sincronizare, corespunzător celor trei faze: începutul (foc/apă), creșterea (lut/apă) și stingerea ( aer/eter), Androgin-Poetul, dă în eles succesivită ii amorfe a cuvintelor într-o limbă elocventă, melodioasă, socotind că toată sărbătoarea lumii stă în Clipă, diamantul fiin ei. Reunirea lui Yin și Yang și întruparea lor în Filius Sapientiae, hermafroditul, în nunta alchimică, estompează greșeala min ii de a vedea totul în plecare (periferizare) și aduce în prim plan sosirea (în centru)„aici”. Așadar, nu numerele (obezile), ci Numărul (osia )!.... Căpătând de la Creator duala oglindă, creatura a realizat prin reflexie narcisiacă starea de „cum se vedea ea” pe de o parte, iar pe de alta refrac ia realită ii supreme (Ardhanarishvara) în postura de „cum o vede

Pag. 24

însuși Dumnezeu”. De la imago mundi la imago Dei.... De la abis la vis!.... De la miraza părelniciei la mira zei elor: scutul Atenei, capcana Persefonei etc....spre mimesisul pur cel al ieșirii din Labirint și Peșteră. ,, Să nu uităm, ne amintește domnul Liviu Pendefunda, că omul a fost creat să duhovnicească și să poetizeze acest neant deopotrivă al divinită ii și al poesiei. Spectacolul cosmic prezent ca o liturghie la Maxim Mărturisitorul, la Hans Urs von Balthasar devine o înfiorare, o be ie de iubire și frumuse e, de poesie la Ungaretti, Hoelderlin, Trackl, Blaga, în Miori a. Acest spectacol covârșitor ca o cascadă de Cuvânt reușește, pentru cei ce l-au cunoscut în toată măre ia sa, să dobândească valoarea atemporalită ii, iar din punct de vedere eshatologic, aceea a crea iei și a ne-crea iei, căci a șaptea zi e o re-crea ie a Domnului pentru șansa noastră pentru a-L în elege, întâlni și recrea. Momentul de liniște și reculegere, de cuprindere a cât din transcedent a răscolit fiindul nostru, acesta e momentul de receptare a divinului, a noosului din plasa de dendrite și axoni a bietului și minunatului nostru creier. De aici dorul său de a-și reîntâlni creatorul prin conștien ă, căci conștientul și inconștientul o fac permanent în cadrul arcelor și arcanelor reflexe în rela ia directă cu Arhitecul Lumii”. Identificarea cuvintelor cheie și cununia dintre dânsele, transformarea lor din „ceva” în „altceva”, infuzia de semnifica ii, mantaua poveștii ca o imitare a Celei Primordiale, nominalizarea realită ii Decindei, sublinirea tonului, ritmului, măsurii, accentelor, jocul simbolic dintre Lethe si Alethe(ia) și întredeschiderea ușii comprehensiunii, iată câteva locuiri ale poieionului!.... Regăsirea inocen ei paradisului în interiorul omului, unde lumea adevărată (primă) stă în linia închisă ce semnifică de fapt „Deschiderea” în Unul, reîntregirea sa în conștiin a supremă.... La Narcis, omul trupului și versului, în lumea amăgirii linia desfăcută (valul, așadar!) ilustrează, dincolo de toate, „blocarea” în risipire. Căci numai cel ales/damnat poate înzestra cu nume sacrul! El fiind Androgin, cârmuitorul cumpenei dintre ascuns și revela ie. Prin evocarea misterului el revelează Frumosul, respectând adevărul că Întregul este mai mult decât adunarea/designarea păr ilor sub intui ia clară a osebirii între limba uzuală, fără distinc ie de după Babilon, și Limba tălmută a poesiei. Dl. Liviu Pendefunda, tălmăcind din limba înfiorărilor metafizice, ne sugerează că asemeni cum matematicienii nu se abat de la „tabla înmul irii”, așa și poe ii trebuie să respecte „tabla” valorilor literare tradi ionale (de la zei), fără a uita că Poesia Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


este și ceea ce nu este (în aparen ă): nomo-teosofie.... adică în elepciune de a numi sacrosancta Facere. Suveran al semnelor, dar trudnic al Sensului, Poetul-Androgin face ca jertfa veche să fie înlocuită de un gest transcendent de medita ie purificatoare cu inta de a ajunge în proximitatea lumii necreate, a singurei realită i, unde se conjugă identitatea fiin atului cu aceea a Fiin ei, într-o transmuta ie ocultă de la cuvinte la Cuvânt, pe drumul de la stan ă (forma glosică), spre instan ă (în elesul), prin constan ă (ritmul hermesian între „afară” și „lăuntru” ), la substan ă (noimă). Apolinicul Androgin aflând „adevărul iluziei” (templul schimbării), îl acceptă și îl transformă/convertește, îi dă coeren ă către Împăcare, primindu-l metafizic și deschizându-i poteca valorificării întegrale a fiin ării (cuvintelor) în Fiin a de „Aici” (Cuvântul). Mul umind pentru „manifestatele semne” cu smerenie, le resoarbe detașat într-o ieșire din Însingurarea adamică, deoarece el are cheia că și acestea sunt în constitu ia crea iei. Așadar, le asumă, introducându-le în unitatea armonică a operei sale. Chiar dacă lucrul acesta pleacă dintr-o neliniște (numinosul), împlinirea poesiei se face cu începutul cel autentic, Dumnezeu! sub o ecua ie euharistică după care: Gramatica (măsura, armonia, ritmul, echilibrul etc.) luminii cuvântale este în egalitate cu împărtășirea androginului–poet la iubirea Unului. Testamentul Vechi rostește că Adam și Eva au despicat, în fond, Mărul, făcând din el „aruncarea împreună”, adică simbolul, vehiculul ce dă sens vie ii. A recupera simbolul, iar prin aceasta mântuirea de păcatul neascultării omului, înseamnă a re-uni cele două hemisfere (bărbat-foc și femeielumină) într-una, cea a androginită ii, a dei-ficării, în unitatea pierdută a întâlnirii contrariilor, acolo unde moartea și via a co-există, unde totul merge la Tot. Unde valoarea plinului rezidă în deșărtăciunea golului, iar deșărtăciunea plinului e a stărui drept golul valoros.... Prin poesie cei ini ia i înva ă că deși noi dispărem printre cuvinte (fiin ări) reapărem/reînviem în altă lume a rostului, că moartea afectează semnele himerice în care trăim, dar nu distruge sufletul ce-i să purceadă spre înaltele sfere. Prin ea se ghicește că omul decăzut din starea primordiilor se va ridica dintre vremuri la Eternitate. Astfel actul de consacrare poetică este o săvârșenie asumată pentru o nouă naștere, printr-o decizie Siderală, ca favor al Zei ei Tăcerii, cea a Poesiei. Pledând pentru o împăcare cu Necunoscutul, poetul, pare a îndeamna: - Uită ce am spus, cititorule, și taci!.... Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

amintindu- i că a muri înseamnă a vedea zeii, deci a nemuri !.... Astfel „Luminătorii timpului”, șamanii-poe i, trec la dl. Liviu Pendefunda cei ce sting veacurile în Veșnicie, sunt conștien ele spirituale ce din altarul trupului au coborât-suitor la Realitatea Unului.... Fidel ideii că aporiile numirii celor ce sunt, ca și a celor ce nu sunt surmontează aparen ele unei

epuizări a metafizicii esen iale, dl. Liviu Pendefunda își dedică atanorul gnostic unei memorii axiologice ce depășește vidul dramatic de idei al narcisismului contemporan, dând consisten ă întreitei Litere a Ordinei. Furând Clipei clipirea, poetul-soter se îndatorează a restitui din agoniseală metafora întrezăritelor splendori, aceea ce decantează cu noble e o spiritualitate înveșmântată în stihar noetic. Cartea de fa ă, „Luminătorii timpului”, cuprinzând deslușiri culturale precum: ritualul, textele sacre, magia, conștiin a Cosmică, contempla ia, mesianismul, demiurgitatea, quinta essentia, călătoria astrală, Rosa Cruce și rosicrucianismul, geometria sacră a numerelor, umbra, labirintul, amalgamul, ini ierea, înserarea, aurora, oglinda, alchimia, parfumul noetic al Tăcerii, atma, Androginul, cutuma, simbolul, Arta Regală, mistica, paradisul, dogma, hermeneutica, mântuirea, zeii, neantul, peștera, iluminarea, licorna, ordinile secrete, clopotele sufletului, taina, fantasticul, sămân a cerului, iluzia, geneza în lumi paralele, crucea, templul, memoria și uitarea, vidul, rugăciunarul meditabund, profetica și nu în ultimul rând arta poesiei, reprezintă un Vis ce trebuie osebitor văzut în cuminecare.

Pag. 25


Ion POPESCU-BRĂDICENI

POEŢII SUNT CARNEA CUVINTELOR Dumitru Tâlvescu în căutarea translimbajului

D

umitru Tâlvescu îşi construieşte cu fiecare carte pe care o închipuie, şi o scrie negru pe alb, un destin de poet. Izbânzile, dar şi limitele, îi vin tot din columnism, şcoala de literatură târgujiană a anilor 1970-1990. Şi actuala culegere de poeme, în tot ceea ce are ea mai reprezentativ, plăteşte tribut neomodernismului, lăsând vederii încercările, uneori dramatice, de-a se detaşa de acest curent literar. Când descind din scriitura folclorică, textele curg fără cusur (Alb), încântând auzul şi interesând hermeneutic spiritul, în van critic. Reminiscenţe simboliste revin din dor de rescriere a vreunei pierdute paradigme stilistice sub semnul unei virginităţi aurorale, rezultatul fiind o ars poetica la purtător (Dor de a rescrie). E limpede că, dintr-un nostos mărturisit revendicându-se, poetul, matur de-acum, vrea să fie iar „hoinar printre gânduri, în vara cu basme”, să se lase purtate „de vise spre zări cu miresme de frunze de nuc” (ca Ion Pillat – de pildă – n.m., I.P.B.) Frumuseţea, de litanie, a câte unei incantaţii de alchimist al semnelor topite-n cuvinte-simboluri mă face fericit, lecturând cu plăcere. Repet, calchiind modelul popular, Dumitru Tâlvescu rezistă oricărui examen-axiologic şi, oricât de cusurgiu ar fi vreun cronicar de întâmpinare, va trebui să se lase cucerit (Fără ea, Nostalgii inutile, Dorinţi tardive, Tăcere) de acurateţea şi supleţea dicteului. Probabil, acolo, sus, la Săcărâmb, po(i)etul aude, ca Proust, cum trece timpul şi tot ca marele prozator francez trage nădejdea a-l regăsi. Calea pare a fi, deşi la îndemână, greu de urmat întrucât – îl citez pe autorul columnist – „amuşină un pic de cer mai nou cu slabe luciri şi triste, în cale” (Ploaie singură). XXX Din umbra timpului deci, scriitorul „de duminică” evocă, paradisiac-crepuscular, vatra bunicii din „cuhnia cea veche” (pe care, iată, îşi aminteşte şi semnatarul acestei postfeţe, o a văzut, dim-

Pag. 26

preună cu prietenul din tinereţe, Mitică, la Drăgoieşti-Brădiceni, oaspeţi ai minunatei muici Lucsiţa Popescu-Mocioi – n.m., I.P.B.) unde „aroma pâinii aşteaptă mâini ostenite s-o facă aluat” (Vatra bunicii). Din postura de scrib, de cum bate „vântul schimbării”, răspunde unor „întrebări ce poartă alt glas” şi prin urmare alte veşminte, de „diogene zdrenţuit” ori de „făptură transpusă în chip imprecis”, ori cum vom vedea mai încolo, zamolxeene. Pe ruinele unei cetăţi inexistente, ucronice şi utopice, uitată pentru totdeauna, într-o stare de veghe continuă, condeierul meditează „obosit de prilejuri şi jocuri de lume”, postbacovian (Curcubeu) la „această realitate neascunsă în haznale” care „îşi târâie osânza pe străzi şi în canale” (Realitate). Mitologizând liber, ca un „bătrân Adonis”, poetul, precum Miron Costin pe la fundamentele literaturii române, ori precum François Villon, la cele ale literaturii franceze, se tânguie autentic şi „cu inima domoală”: „S-a dus şi ea („frumoasa fată” – n.m.) cu soarta, cămin bun să aleagă / lăcaş de amintiri după o viaţă-ntreagă” (Bătrân Adonis). Tehnica de care uzează e trădată programatic şi aparţine, totuşi, transmodernismului actual: transpunerea / transpoziţia. „Cu chipuri şi imagini” „lângă câmpiile veşnic nearate ale cuvântului” au(c)torul acestei plachete, intitulată sec „Alb”, „se trage-ncet spre înălţimi cuminte / şi-acoperă coline cu dorinţi”, precum Seferis, de exemplu, dacă e să invoc un mare creator european (dar grec – n.m., I.P.B.). În definitiv, de ce să nu ne raportăm, mereu, şi noi înşine, la asemenea figuri creatoare? Ce-am putea pierde, la o adică? Dintr-un „exil voluntar”, Dumitru Tâlvescu realizează că „spusele-i devin mai grave”, „realitatea (comunistă – n.m.) nu mai naşte alb / se zbate în somnul sorţii ca o caracatiţă” iar „drumurile i sau stafidit în rugăciuni” (Despărţire) iar „indecisele semne ale schimbării pălesc” (Cu dor de ea). XXX De printre versuri, se ivesc, ici-colo străfulgerări meta- şi auto-po(i)etice, fapt ce-mi răsplăteşte gestul meu de critic... iertător/blând. Astfel într-o „Zicere”, cuvântul e „gând uitat străfund”, „frumosul pus la pândă, în sânul firii / suflând înspre lumină un adevăr plăpând” „ca să-nceapă, fără frică / vis, dorinţe puse-n cărţi”; „Doar gândirea e pribeagă / hoinărind fără de ţel”; „Apoi drumul se sfârşeşte / minunat, îndepărtat /.../ Pe-un picior de plai şi dalb” (Drumul). Când nu folclorizează, farmecul învăluinduşi (re)cititorii, Dumitru Tâlvescu se exprimă la fel Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


de credibil „în vers alb”, obsedat de „urme” (adică de „amprente” proprii lăsate de un sigiliu cu formă de cub alb / sau de „glas de Zeu” – n.m.) şi recurgând, dezinvolt la tehnica „tabloului” pictural (la poezură şi pictrie – n.m., I.P.B.). Un „tablou cu vrăbii”, un altul cu străzi „întinse sub marcaje ca urmele de crimă”; îi uimesc, îi atrag pe contemplatorii poeţi: „un fel de precursori cum zis-au şi profeţii”, care „pun în versul grav un fir de glas de zeu. / Dar nu se simt defel precum un Dumnezeu / Chiar de prezintă lumii tablouri fericite / Din măiestrite versuri, poeme iscusite” (2015-02-12). Ei „nu fac decât speranţa s-o-mbrace-n haine bune / lumina împlinirii în pace s-o adune / şi de la Kogaion încoace, serafici şi curaţi, / pe Zeul bun, Zamolxe, să-l pună-ntre împăraţi” (Ibidem). XXX Dumitru Tâlvescu preferă – se pare – „cuvântul ascuns, rostit ca descânt / pătruns de verb şi spaimă / aproape exultând /.../ desăvârşind taina facerii” unui poem „ca o sfinţire a împlinirilor sacre”. Cum aceste elemente de explicită poe(i)eticitate mă trimit indubitabil la transmodernism, jubilez şi tac... bucuros de prilej. Adevărurile revelate de poet şi de „Eul... slobod şi nedumerit”, pe „dincolo de voalul întrebărilor”, reacreditează Cuvântul ca promotor al însămânţării/ al (re)învierii – miracol totodată al reînzeirii (Dorinţa de împlinire). Căutând Cuvântul ca şi Proust bunăoară, „ca un sărman boem”, altădată poetul îl substituie cu un „şirag de roze şi un crin”, ca şi Macedonski la o adică. Dar negăsindu-l ca să-l pună în cap de unghi, „rămân pată albă, în inimă, în junghi” şi caută mai departe, născând alte cuvinte „cu irizări prea sfinte”, pe cele magice şi tainice, cu naşterea bizară, mlădioase ca şi mierea în jungla poeziei, unde cuvântul a înviat, s-a reorganizat şi „aşteaptă să-i crească tulei” (Poem întrerupt). Ca oricare columnist pur-sânge, şi Dumitru Tâlvescu leagă golul dinăuntru, cel veşnic neumplut ca o nălucă, de acel „descânt spre absolut” „cu graiul orfic luminii jertfă arzătoare” ca să ni se confeseze cu mândrie şi antologic (pre cinstea mea! – n.m.): „să mă afund în vise, să judec, să pătrund / hierofante spuse, pe cel mai banal vers / şi-apoi cu umilinţă, râzând să mă dau şters. / Iar golul cel din mine, în noapte să-l afund”. Sigur că vreun critic... postmodernizat va fi strâmbând din nas, acuzându-l pe poet de... modernism întârziat, reciclat (auroral, totuşi – n.m.), uşor defazat. Ei, şi? Dumitru Tâlvescu posedă, glorios, ştiinţa poieinică a unor „dicteuri” transcendente precum „Înţelegere”, „Ochiul de sub

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

scoarţă” cu care lui Eugenio Montale nu i-ar fi deloc teamă să se afişeze ca traducător. Ce păcat că, în Europa, scriitorii contemporani cu cei din România nu se prea înghesuie să-i transpună în limbile lor! După nenorocirea babeliană, această fărâmiţare lingvistică a lovit până şi poezia, despre care se spune că ar fi fost translimbajul unic, perfect inteligibil de către toată omenirea. Amărât de această gravă pricină, poetul se înveleşte în vise, în care se ascunde ca să fie tot el însuşi, apt, să recepteze „noi ascunse înţelesuri, / şi adânci şi virginale” spre a le reinterpreta în stilul său strict personal (Un pic de iarnă). Ispitit de pastel, Dumitru Tâlvescu se lasă furat de peisaje care stau sub imagini ca să le deconspire poetul dimpreună „cu stări şi fapte demiurge” ce-ar urma „să răsară în vers nou”. Cuvântul ce zideşte vise sacrale îngemănează calea dintre ele cu alte noi valori pe care „doar evadând din dor mai poţi să le citeşti // Până la adânci descoperiri de sine” (Rămas bun). XXX Închei postfaţa mea cu o afirmaţie netă. Cel mai norocos, Dumitru Tâlvescu are izbânzi când ignoră „chingile” prozodice, precum în „Incertitudinea timpului”, „Străinul”. Palpează „clipele metaforei” care şovăind în aşteptarea renaşterii, la decizia Eului auctorial de a le trezi, îmbracă aspectul „argintului viu din ape”, de unde peştele cel veşnic, cu ochiul singur, străbate inefabilul poetic, căci – îl citez pe poet – „doar peştele (simbolul lui Iisus Hristos – n.m.) c-un ochi priveşte li se-nchină / Mai are mult de scris, sorocului să-i ţină / ca un vasal smerit salvat de pe un plaur / argintul viu din ape ce se transformă-n aur” (ca la Eminescu, nu? – n.m., I.P.B.). Ca Meşterul Manole, apoi, poetul purcede ca din metaforele trezite la viaţă să înalţe un zid albastru „mărind în taină miracolul din zori / pentru poeţii veşnic la Zeu mijlocitori” (ca la Platon, nu? – n.m., – I.P.B.). Încolo, Dumitru Tâlvescu are perfectă dreptate. „Poeţii sunt alcătuiţi din cuvinte”. „Despre poeţi” e o ars poetica citabilă in integrum: „Poeţii sunt carnea cuvintelor” (iarăşi mă dau bătut conchizând că şi acest micropoem e antologic ca artă poetică – n.m.). Iar el, poetul ajuns la maturitate, „culege din ceruri culori / naiv le încrucişează în cuvinte /.../ pe drum poetul le presară ca pe seminţe” care vor rodi în fiecare primăvară a Spiritului întru reinstaurarea ciclică a Marii Poezii. Dumitru Tâlvescu e un poet în toată puterea cuvântului, ce-şi aşteaptă încă deplina consacrare.

Pag. 27


George PETROVAI

Ivan Sergheevici Turgheniev şi ubicuitatea lui artistică

Î

n satul Spasskoe-Lutovinovo din fosta gubernie Oriol este linişte în această minunată dupăamiază de vară. Asta în cazul în care te-ai obişnuit să nu iei aminte la puseurile civilizaţiei ce rănesc tăcerea prin duduitul motoarelor şi clacsoanele maşinilor şi, desigur, dacă priveşti cu detaşare grupurile de turişti care se îndreaptă spre fostul conac al lui I.S.Turgheniev ori vin dinspre el. Atent doar la ciripitul şi hârjoneala păsărelelor, căci auzul lui nu este deprins să sesizeze uruielile şi scrâşnetele actualei civilizaţii, pe terasa imensului conac cu peste 40 de camere îşi face apariţia însuşi Ivan Turgheniev. Este întocmai aşa cum îl ştim din tablourile de epocă: cu surtucul negru încheiat până la ultimul nasture, cu părul alb şi lung pieptănat cu oarecare cochetărie, trăsăturile armonioase ale unui adevărat aristocrat şi fruntea amplă de gânditor. Cu paşi rari şi neauziţi, el străbate terasa până la şezlongul pe care cade umbra deasă a copacilor seculari din uriaşul parc al conacului. Se aşează cu un geamăt uşor în scaunul confortabil, apoi îşi pune palmele cu degetele lungi şi albe pe braţele acestuia şi timp îndelungat urmăreşte pe cerul înalt al verii mişcările lenevoase al norilor alburii şi schimbători, în timp ce urechile i se desfată ba cu trilurile privighetorilor, ba cu ţârâitul greierilor. Deodată tresare şi întoarce uşor capul spre dreapta, unde simte prezenţa Daimonului, aşezat la rândul lui într-un fotoliu confortabil. Daimonul: Te-ai speriat, Ivan Sergheevici? Şi eu care credeam că te-ai obişnuit într-atât cu mine, încât apariţiile mele nu mai au cum să te surprindă... I.S.Turgheniev (cu mâna la frunte şi vocea obosită): O, da, de obicei aşa este. Dar asta-i o situaţie atât de neobişnuită! Doar mă aflu în casa părintească, la ceasul amintirilor. Daimonul (cu o strâmbătură dispreţuitoare şi un gest de lehamite): Mda, să fiul al naibii dacă n-am uitat că asta-i marea belea cu voi oamenii! Una-două vă înmuiaţi ca nişte cârpe atunci când vă năpădesc

Pag. 28

amintirile. Dacă nu-i cu supărare, iubite Ivan Sergheevici, care-s mult duioasele amintiri ce ţi-au răscolit inima: să fie amintirea despoticei tale mame, sau cele din şcoală, ori poate cele de mai târziu, când mai mult stăteai în străinătate? I.S.Turgheniev (cu ochii aburiţi de lacrimi şi palmele încleştate pe braţele şezlongului): Toate, amice, toate sunt nespus de duioase pentru mine. Dar ce ştii tu ce spune glasul inimii, tu cel care le ştii pe toate mai presus de cât îi stă în putinţă vreunui om? Da, ai dreptate. Din inimă încolţeşte şi se hrăneşte slăbiciunea umană întruchipată ba în dragostea dusă până la jertfă, ba în mila sfâşietoare, ba în nobila generozitate. Dar tocmai această formulă divină după care se realizează aliajul indestructibil dintre puterile inimii şi ale minţii, cu atât de necesara supremaţie a sentimentelor în anumite momente cheie din istoria omenirii, tocmai ea îl înalţă pe om şi-i conferă şansa izbăvirii. Însă ce folos să-mi deschid inima înaintea ochilor tăi sfredelitori, căci a încerca să mă fac înţeles de tine la acest capitol este ca şi cum m-aş confesa în faţa unui automat. Daimonul: Măi să fie! Nu cumva te-ai aşteptat să fiu un nerod sentimental? Asta v-o las vouă, ruşilor. I.S.Turgheniev: Şi bine faci. Nicăieri în lume nu vei întâlni o cultură mai tristă şi mai îmbibată cu duioşie ca cea rusească. De altminteri, personajul principal al literaturii ruseşti este însuşi sufletul rusului. Iar sufletul lui, după ce crezi că s-a modelat în decursul istoriei noastre încărcate de restrişte asiatică şi de ţarism despotic? După însuşi chipul nesfârşitei noastre stepe... Daimonul: Nu spun că nu ai dreptate, acum când stau şi mă gândesc la operele marilor scriitori ruşi din vremea ta şi de mai târziu, pe care i-am cunoscut tot atât de bine ca pe tine. Apropo de operă, Ivan Sergheevici, care dintre cărţile tale îţi este cea mai dragă? I.S.Turgheniev (după o lungă pauză): Crezi că un părinte dă dovadă de înţelepciune atunci când îi favorizează pe unii dintre copiii săi, nedreptăţindu-i în acest mod pe ceilalţi? La care dintre degetele mâinii vei consimţi să renunţi, pe motiv că în multiplele funcţii ale palmei, nu au toate importantul rol al degetului opozabil, ori pe cel al arătătorului? Cărţile scrise înseamnă pentru autor mult mai mult decât degetele de la mână, căci ele se cheamă copiii lui spirituali. Ori creaţia spirituală este singura lucrare care-i conferă omului statutul de demiurg, fie şi pentru aceea că ea este rezultatul unui proces de autofecundare, ceea ce înseamnă că în acel formidabil puseu al facerii situat dincolo de coordonatele spaţio-temporale a tot ce este pieritor, are loc refacerea unităţii primordiale dintre cele două sexe... În pofida tuturor reţinerilor mai sus-amintite, mărturisesc că mi s-a lipit de suflet cartea de tinereţe pe Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


care am intitulat-o Povestirile unui vânător. N-aş putea , însă, să precizez care-i principala cauză a ataşamentului faţă de această carte. Să fie din pricina pasiunii mele pentru vânătoare, pasiune moştenită de la tatăl meu, graţie căreia am colindat prin atâtea şi atâtea locuri locuite de ruşi, unde ochiul meu începea să se formeze şi să înregistreze nu doar fragmente din copleşitorul tablou al naturii, ci mai ales aspecte de neuitat din cutremurătorul tablou social al vremii? Ori poate că acest ataşament se datorează succesului înregistrat de povestirile mele vânătoreşti, publicate iniţial în foileton, apoi integral în anul 1852? Daimonul: Aşa te vreau, Ivan Sergheevici! Ce rost ar avea să ne ascundem după deget, când ştim prea bine – iar criticii şi istoricii literari o ştiu şi mai bine – că Povestirile unui vânător reprezintă nu atât piatra de încercare a întregii tale creaţii, cât mai ales piatra unghiulară a viitorului tău edificiu cultural. Ce nu găsim în această carte? Găsim personaje memorabile, aşa ca Hori şi Kalinîci din povestirea cu acelaşi nume, ori ca cei doi moşieri: Viaceslav Harionovici Hvalînski şi Mardari Apolonîci Stegunov, fraţi buni cu nemuritorii Ivani ai lui Gogol (unul Ivanovici, celălalt Nikiforovici), apoi facem cunoştinţă cu doctorul de plasă şi incredibila lui poveste de dragoste, cu băieţii ce-şi pasc caii în lunca Biejei şi se dovedesc neîntrecuţi povestitori despre domovoi şi vodianoi, o cunoaştem deasemenea pe buna moşiereasă Tatiana Borisovna şi pe parazitul de nepotu-său, după care ni se înfăţişează moartea liniştită şi simplă a unui ţăran în povestirea Moartea, pentru ca spre finalul cărţii să fim înştiinţaţi despre aiurelile şi sărăcia lucie a straniului moşier Certophanov şi apoi despre moartea sa. Adică o vastă panoramă a societăţii ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea. I.S.Turgheniev: Da, numai că tot de la ea mi se trag ponoasele cu ţarul Nicolae I. Că doar nu-i de crezut că arestarea ordonată de ţar şi apoi exilarea mea la moşia Spasskoe-Lutovinovo pentru o perioadă de 21 de luni, s-ar fi datorat doar acelui necrolog scris la moartea lui Gogol, în care făceam aluzii la asprimile regimului. Daimonul: Cu siguranţă că ăsta-i adevărul, de vreme ce în Povestirile unui vânător nu te-ai ferit să spui lucrurilor pe nume în acea panoramă dezolantă a Rusiei autocratice, cu înspăimântătoarea sărăcie a cătunelor şi a ţăranilor aflaţi în înjositoarea situaţie a unor sclavi... Hei, dar văd că te-ai întristat, iubite batiuşka, după această evocare. Ca să mai prinzi niţică inimă, îţi aduc la cunoştinţă victoriile repurtate de op în decursul timpului. Prima este aceea că ei i se datorează în bună măsură urgentarea de către ţar în anul 1861 a reformei agrare (abolirea iobăgiei), iar cea de-a Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

doua se cheamă seria nesfârşită a traducerilor în nenumărate limbi. În paranteză fie spus, una dintre cele mai izbutite traduceri ale acestei cărţi în limba română i se datorează lui Mihail Sadoveanu, el însuşi iscusit scriitor şi pasionat vânător. Respectiva traducere dobândeşte un plus de savoare cu contribuţia sadoveanismelor azvârlite cu delicioasă socoteală în paginile cărţii: pâne, câne, cucoş, vrai, iai, sară, samă, matasă etc. * Între timp s-a lăsat noaptea. Cei doi interlocutori tac şi poate că, pătrunşi de adâncurile nopţii de vară, fiecare dintre ei caută să-şi reamintească unele dintre cele mai reuşite tablouri care împodobesc discret Povestirile unui vânător. Iată unul dintre ele, magistral realizat din câteva tuşe viguroase în “Pădurea şi stepa”, comentariul poetic cu care se încheie cartea: “Soarele a asfinţit; luceafărul s-a aprins şi pâlpâie în marea de foc a apusului...Dar vâltoarea păleşte; cerul se face albastru; umbrele se contopesc; văzduhul se întunecă.” Şi de data asta tăcerea este întreruptă de către Daimon. Daimonul: Constat, iubite Ivan Sergheevici, că iar te-ai cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri nalte, ca să-l citez pe Eminescu, remarcabilul tău contemporan. Nu cumva te-a cuprins aleanul după fermecătoarea cântăreaţă de operă Pauline Viardot? I.S.Turgheniev: Nu ţi se pare firesc ca acuma ea să fie dulcele izvor al melancoliei mele, după ce tot ea a fost în întreaga mea viaţă doamna sacră a gândurilor mele?! Da, am urmat-o pretutindeni în străinătate, cu indicibila fericire de-a fi mereu alături de ea, căci am iubit-o cu patima năvalnică a aceluia care în copilărie a avut parte doar de firimituri din această miraculoasă hrană. (Foarte tulburat, îşi strânge tâmplele cu palmele, pieptul îi tresaltă spasmodic şi printre buzele contractate se scurge un geamăt de durere.) Dar te întreb pentru a doua oară: Ce poţi tu să ştii de deliciosul chin al dorului după cineva şi de adorabila durere a inimii, ce stă gata-gata să plesnească ba de bucurie şi speranţă, ba de jale şi restrişte? Daimonul (cu o strâmbătură de nemulţumire după acest afront): Poate că ştiu mult mai multe la acest capitol decât îşi poate închipui vreodată cineva. Căci la drept vorbind, cine dacă nu eu, sub diverse întruchipări, mă apropii de fete şi femei din toate mediile sociale, fie pentru a le pune la încercare virtutea sau fidelitatea, fie pentru a le pune pe tavă - fireşte, celor care o merită – întreaga gamă a desfătărilor izvodite de Amor. Crezi că există vreo urmaşă a Evei, vorbesc de cele sănătoase la trup şi minte, care să reziste ispitei de-a se destrăbăla măcar în gând? Straşnic mă amuză să le pun pe jăratec pe călugăriţele tinere şi cu sângele încă neprefăcut în bragă. Să le

Pag. 29


vezi, bietele de ele, cum se canonesc, cât pe-aci să se rupă în două, căci ochii minţii se desfată cu ceea ce le este cu desăvârşire interzis, nu însă şi cu desăvârşire neştiut, în timp ce buzele tremurânde rostesc rugăciuni pripite, pe care nici măcar propriile lor urechi nu le mai aud. (Se opreşte atunci când sesizează un gest de dezgust schiţat de Turgheniev.) Bine, bine. Admit că eu sunt Ispititorul şi că stârnirea a ceea ce voi oamenii numiţi păcat, reprezintă însuşi modul meu de-a fi. Logic vorbind, voi de fapt ar trebui să-mi fiţi profund recunoscători pentru ceea ce fac. Nu zâmbi cu dispreţ, batiuşka, pentru că e la mintea oricui că fără mine, voi oamenii aţi fi incapabili să stabiliţi distincţii clare şi precise între perechile de noţiuni fundamentale cu care operaţi în acest răstimp al decăderii voastre morale: binerău, sacru-profan, adevăr-minciună, virtute-păcat etc. Necunoscându-le şi neaplicându-le ceas de ceas şi clipă de clipă, aţi mai fi oameni în adevăratul înţeles al acestui cuvânt? Adică fiinţe muritoare şi înzestrate cu raţiune, care suferă cumplit în timpul popasului ce le este menit pe Pământ, dar care totodată se purifică prin suferinţă, şi astfel îşi câştigă dreptul de-a spera la mântuire şi la pătrunderea în viitorul regat al nemuritorilor. Vezi, aşadar, că sunt perfect edificat cu întreaga filosofiei a existenţei voastre, din interiorul căreia se înalţă nu doar palavrele cu misiunea ce-o aveţi de îndeplinit în această viaţă, ci în cazul unora se înalţă cu dreptate chiar măreţia vieţii lor atotumane. Ah, iubitul meu interlocutor, văd prea bine că eşti sătul până peste cap de trăncăneala mea. Însă fă-mi, te rog, hatârul şi mai ascultă-mă niţel. Timp avem berechet amândoi, căci ce influenţă mai poate să aibă timpul asupra acelor ce cu voie sau făr’ de voie i-au scăpat din mîna necruţătoare? Oricât ţi s-ar părea de paradoxal, îţi mărturisesc cu toată sinceritatea de care sunt capabil că ştiam dinainte că mă voi simţi straşnic stând împreună la taclale, motiv pentru care am admis să-mi iau o scurtă vacanţă pentru a şedea în tihnă de vorbă. Că mă crezi au ba, adevărul este că am obosit alergând de-atâtea eternităţi pe întregul rotund al Pământului şi, aşa cum just afirmă Lermontov, m-am cam scârbit de-atâta rău. Gândeşte-te numai, mereu acelaşi şi acelaşi lucru: ici o crimă, dincolo o hoţie de rang ministerial, într-un loc o minciună cât roata carului, în altă parte o încăierare pe viaţă şi pe moarte! Pfui, ce scârboşenii! Dar asta-mi este meseria, şi oricât m-am zbătut, încă n-am putut găsi nici măcar nişte ajutoare mai acătării, necum un înlocuitor pe care să mă pot bizui ca pe mine însumi. Ba nu, făcând această afirmaţie m-am pripit. Fiecare secol mi-a dăruit câte ceva. Dar de la secolul 20 am obţinut recolta cea mai bogată. Mă rog, este şi acesta un indiciu al

Pag. 30

evoluţiei omului... (Deodată cade pe gânduri şi dacă ar fi singur, pesemne că ar şi ofta). Şi când te gândeşti că dacă te iei după cuvântul Bibliei, zilele mele sunt numărate. Ei, ce să-i faci? Mă împac cu gândul că mai am de trăit un fleac de câteva cvadrilioane de ani, după care mort-copt va veni mult-aşteptatul sfârşit, iar eu mă voi putea odihni pe săturate. Sincer să fiu, în lunga şi anevoioasa mea lucrătură n-am avut parte doar de plictiseală şi monotonie, ci s-au ivit ba întâlniri memorabile , precum cea cu Iov, cu El în pustie şi cu Faust, ba interesante divertismente, aşa ca întâlnirea mea cu Ivan Karamazov, întâlnire închipuită şi găzduită de confratele tău F.M.Dostoievski în paginile celebrului său roman Fraţii Karamazov. Dar iată, am încheiat-o cu confesiunile. Mă simt acuma mult mai în formă ca la începutul întâlnirii noastre, aşa că după acest intermezzo, cu voia ta, scumpe maestre, putem să ne întoarcem la firul agreabilului nostru dialog. I.S.Turgheniev: La presupusa ta sinceritate voi răspunde cu întreaga mea sinceritate: Ai venit aici fără ca măcar să-mi treacă prin minte să te invit. Cu toate astea, considerându-mă ca întotdeauna o gazdă bună, nu-ţi voi întoarce spatele şi nu te voi pofti afară. Ar fi, de altminteri, complet inutil, dat fiind faptul că te situezi în fruntea acelor creaturi pe care le dai afară pe uşă, iar ele îţi intră pe fereastră. Iată de ce promit să te ascult în continuare şi să-şi răspund într-un mod politicos, cu toate că, după vechiul tău obicei, mi te-ai vârât în suflet şi mi-ai ucis bucuria dialogului intim cu amintirile. Daimonul:Şi eu care credeam că te voi flata cu încrederea degajată de confesiunile mele! Ei, nu-i nimic, oricum m-am obişnuit cu neîncrederea şi nerecunoştinţa, nu doar a oamenilor, ci a tot ce există şi are vreodată şansa să mă scuipe în faţă. Mă rog, fie şi aşa... Iubite maestre, după concesia admisă în raport cu cărţile ticluite, sunt curios să ştiu dacă în mulţimea personajelor plăsmuite, ai măcar unul care se bucură de un spor de afecţiune din partea ta. I.S.Turgheniev: În linii generale, comentariile făcute în legătură cu cărţile sunt valabile şi pentru personaje. Spun “în linii generale”, întrucât majoritatea personajelor, cu deosebire cele pozitive, nu sunt decât multiplicări ale eu-lui autorului, respectiv extrapolări ale unor cazuri luate din realitate, care, după înveşmântarea lor cu însuşiri împrumutate foarte adesea din propria panoplie moral-spirituală, sunt puse în mişcare pe calea regală a tipizării lor artistice. Daimonul: Ce te face să crezi că lucrurile nu stau la fel şi în ceea ce priveşte creionarea personajelor neOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


gative, când ştiut este că în orice om stăruie atât piscuri ale elevaţiei, cât şi hăuri ale abjecţiei umane? Deoarece sunt înzestraţi peste medie, artiştii n-au cum să facă excepţie de la regulă. Exemplul cel mai frapant în acest sens îl constituie Dostoievski, cu memorabilele lui personaje ce-şi pendulează însuşirile şi defectele între elevaţie şi abjecţie. I.S.Turgheniev: Rămân la părerea mea dintâi,cum că un creator de mare forţă artistică este un demiurg în afirmare, care cu uneltele sale specifice, caută să recreeze lumea în sensul perfecţionării ei. Ori, e clar că mesajul moral-spiritual al unei opere valoroase nu poate fi orientat decât pe direcţia dinspre rău spre bine, dinspre păcat spre virtute, chiar atunci când autorul apelează la mijloace artistice din gama oribilului şi hidosului, care par să acrediteze ideea că năzuinţele sale se îndreaptă în sens opus. Sunt absolut convins că indiferent de mijloace întrebuinţate, scopul culturii şi al adevăratului om de cultură nu poate să vizeze decât valorile cardinale: binele, adevărul, frumosul, justul şi sacrul, mulţumită cărora atât făuritorul culturii cât şi consumatorul ei au şansa unică de-a deveni din buni mai buni, din săraci - posesorii unor bogăţii “pe care nu le mănâncă moliile şi nu le fură furii”, din nefericiţii efemerului – preafericiţii cunoscători ai atotumanului îndrăgit de Absolut. Iar acum să-ţi răspund la întrebare. Da, am vreo câteva personaje, nu doar mai bine conturate decât altele în virtutea poziţiei lor de personaje centrale, ci chiar reprezentative prin sarcinile cu care le-am investit în marea dezbatere de idei dintre intelectualii reformatori şi raznocinţi, privind schimbarea vechilor rânduieli şi triumful democratismului asupra aristocraţiei, respectiv nevoia presantă de orientare a Rusiei pe calea progresului inspirat de modelul occidental. Fac precizarea că sunt întru totul de acord cu afirmaţia distinsului meu prieten Gustave Flaubert: “Eu sunt doamna Bovary!” Da, un personaj feminin poate să-l reprezinte pe autor la fel de bine ca unul masculin...Dintre toate personajele mele feminine, cea mai aproape de năzuinţele mele conceptuale şi artistice se situează Elena. Asta nu o spun prin prisma popularităţii de care s-a bucurat romanul În ajun publicat în anul 1860, ci datorită frumoaselor însuşiri cu care mi-am înzestrat eroina: curajul femeii neînfricate de a-şi alege propriul drum în viaţă alături de cel pe care-l iubeşte şi-l urmează fără umbră de şovăială, ceea ce – desigur – a făcut ca Elena să devină prototipul personalităţii eroice, atât de necesar pentru societate în acel moment. Tot curajoasă şi iubitoare se arată şi Liza din romanul Un cuib de nobili, însă curajul ei se manifestă în sens invers, înspre înăbuşirea definitivă a dragostei Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

de-abia înmugurite între ea şi Lavreţki, atunci când află că fosta soţie a acestuia n-a murit. Dintre personajele masculine, figura cea mai reprezentativă este aceea a medicului nihilist Bazarov din romanul Părinţi şi copii (1862), copilul meu preferat care reproduce trăsăturile lui Dimitriev, un tânăr medic de provincie cunoscut de mine. Daimonul: Din romanul Desţelenire (1877) nu incluzi pe nimeni în categoria personajelor reprezentative? I.S.Turgheniev: Dintre toate personajele acestui ultim roman al meu în două părţi, Solomin se apropie cel mai mult de ceea ce consider eu a fi un personaj reprezentativ... Daimonul: Romanul Fum (1867) a generat nenumărate discuţii îndată după apariţia sa. Lev Tostoi şi Dostoievski, Goncearov şi Tiutcev au respins romanul de pe poziţii diferite: unii pentru tendinţa lui politică, alţii pentru lipsurile sale artistice. În schimb Pisemski şi Pleşceev au apreciat romanul cu mult entuziasm. Te-au afectat opiniile acelora care au găsit că cugetările lui Potughin jignesc sentimentele patriotice ale unora dintre cititori? I.S.Turgheniev: Nu poţi să le faci tuturor pe plac. Dar chiar dacă unii dintre cititori s-au simţit ofensaţi, nu retractez nimic din cele scrise. De altminteri am prevăzut o atare reacţie, motiv pentru care am pus în gura lui Potughin următoarele cuvinte: “Slavofilii m-ar spânzura cu plăcere pentru asemenea erezie, dacă n-ar avea inima aşa de gingaşă”. Daimonul: Multe aş mai avea să te întreb, iubite maestre. Dar iată că se face de îndată ziuă şi eu mă grăbesc la treburile mele. Ne vom despărţi după ceţi voi cunoaşte părerea în delicata chestiune a iubirii, temă prezentă, dacă nu mă înşel, în cam tot ce ai conceput şi scris. Ba una din scrierile tale chiar a-i botezat-o Prima iubire. În romanul În ajun faci referire la cele două tipuri de dragoste, despre care Schopenhauer vorbeşte adeseori: dragostea desfătare şi dragostea jertfă. După lunga discuţie avută şi din mesajul întregii tale opere, deasemenea orientându-mă după marea dragoste a vieţii tale, cunosc dinainte răspunsul la această ultimă întrebare: Dintre cel două tipuri de dragoste, care trebuie să deţină întîietatea în orice împrejurare a vieţii omului? I.S.Turgheniev: Fireşte, dragostea jertfă. În clipa aceea, undeva departe se auzi cucurigatul unui cocoş, şi Daimonul dispăru de pe terasă ca luat de adierea dimineţii. “Se face ziuă”, murmură Tugheniev după ce rămase singur. Apoi se adânci în binecunoscuta-i melancolie şi, odată cu roua florilor, el se lăsă absorbit de primele raze ale soarelui de vară.

Pag. 31


Lucia OLARU NENATI

Despre un demers de întemeiere literară

E

milian Marcu face parte din acea categorie de condeieri pentru care nici o formă de manifestare a acestei îndeletniciri nu pare a fi anevoioasă. Debutând în acea casetă colectivă realizată de Editura Junimea în 1975, şi numită 10 poeţi tineri, el este unul dintre puţinii debutanţi porniţi atunci de la startul competiţei poetice care nu s-a pierdut pe parcurs, ci a reuşit nu numai să „ţină pasul” la modul onorabil, dar să-şi diversifice şi să-i augmenteze considerabil şi semnficativ apertura creativă. Aşezat, aşadar, “între generaţii”, venind după explozia şaizecistă şi înainte de desantul optzecist, poetul aparţine vizibil totuşi acelei reculegeri întru aprofundare a sinelui dinspre lume care a marcat poeţii anilor ‘70, care au avut răgazul şi apetenţa de-a recerceta şi resuscita, deşi discret şi individual, pe altă treaptă a eternei spirale, marile teme, valorile fundamentale ale spiritualităţii. Lectura unuia dintre volumele sale poetice de tinereţe crează impresia că, poet al sfârşitului de secole, în care totul s-a spus de mii de ori, de fiecare dată altfel, când cel ce rosteşte e un spirit înzestrat cu erudiţie şi har revelat, Emilian Marcu se încumetă în această carte la marea îndrăzneală de-a relua prin propria sa trăire şi prin propriul său discurs poetic, marile şi stră-vechile teme arhetipale dintre care iubirea, unica, primordiala forţă a germinaţiei stelelor în ape nu oboseşte nicicând. De aici ştiinţa maestră de-a face să se audă, uneori cu line intarsieri ori aluzii intertextualiste, doar ca ecouri arhetipale stilizate, leit-motivele biblice cu aromele cedrilor de Liban, melosul petrarchian al tânjirii sublime către Laura, dar şi sublimarea sunetelor eroticii autohtone în care evadarea eminesciană în lumile compensatorii ale iubirii se prelungesc lin în rostirea barocă a lui Philippide, în graţia tainei blagiene, în heraldica somptuos mateină, privite însă de la înălţimea vârstei de senectute a mileniului nostru ce-şi retrăieşte dulce-obosit marile teme. “Păcate din alt secol, din altă viaţă poate/ Ca pe un blestem le aducem pe umerii subţiri / Frunzareadânci şi iarbă ne-acoperă în moarte/ Unde vom fi-n tăcere neîmpliniţii miri.(...) Incerţi în aşteptare ca frunza în cădere / Păcatul altei vârste îl vom primi-n blestem/ Va fi lumină caldă în frigul din mistere/ Din alte mii de ere la mine eu te chem. // Iubito, mai aproape ca gândul ce mă doare/ Tăcerea ta măgroapă-n mormane de frunzare.”

Pag. 32

Marea îndrăzneală a unui poet trăitor în postmodernistm de a-şi zidi auzul cotidian spre a şi-l deschide cu înzecită acuitate spre etern, conştient că nu-i decât o piatră peste care trece râul heraclitian al iubirii fără de-nceput şi fără de sfârşit, e răsplătită pe deplin prin substanţa viguroasă a acestui op monotematic ce se poate adăuga senin substanţei poetice a lumii în care, dacă iubire nu este, nimic nu este. Aceasta este doar un singur exemplu, dar reprezentativ, de substanţialitate şi originalitate a întregii sale poetici din care se pot preleva la tot pasul „mostre” de poezie pură din categoria celor inspirate şi pline de armonie, în contrast cu moda poetică a timpului ce impune - poate spre a masca neputinţa altui mod de expresie!- un registru poetic monocord, epurat de armonie, de performanţe prozodice, de metaforă şi calofilie, un imn închinat banalităţii ca unui zeu frigid şi gelos pe orice strălucire ţâşnită din rând. Toată substanţa impunătorului său volum auto-antologic Sfera de apă, conţinând opera poetică a autorului oferă la tot pasul asemenea exemple de „adevăruri-surpriză - după sintagma experesivă a lui Edgar Papu de definire a caratelor poetice. „Sunt suspendat de clipa ce pleoapa îmi adoarme/ Precum paingu-n lesa ţesută peste răni/ Rugina dă în floare pe–mbătrânite arme/ Sunt suspendat ca apa în nemplinite căni // Şi lutul porată-o vreme tăcerea buzei tale/ Cum setea care-mbracă nebun acest mister/ Incendiul dintre gânduri pe căile regale/ Mă-ngroapă în tăcere că visul tău îl sper.” La aceste heraldice arcade ceremonioase exprimând net o semioză a înaltei preţuiri atemporale închinate meşteşugului misterios al poeziei se adaugă şi demersul de-a îndrăzni să atace - în răspăr cu trendul modei poetice a contemporaneităţii – teme quasiprohibite ca aceea de elogiere a satului românesc, demonstrând prin cartea Muzeu de sate că această temă musteşte încă de sevă poetică, de dramatism şi că e departe de a-şi fi secat izvorul odată cu epoca interbelică. Ba mai mult de atât, în plină epocă a spaimei generale faţă de orice subiect cu iz de istorie autohtonă ori de valorizare a filonului naţional, el îndrăzneşte să readucă în lumină fresca murală a lui Ştefan cel Mare cu mijloacele modernităţii, demers din care personalitatea domnitorului iese consolidată şi demonstrându-şi valoarea perenă. Emilian Marcu îşi acordează apoi instrumentele literare şi pe lungimea de undă a prozei construind un adevărat edificiu impozant în romanul Suburbii municipale, o construcţie barocă ce trimite la epocile de mijloc ale istoriei omenirii în care realul era pretutindeni dublat de o umbră ocultă şi de aripa mereu prezentă ori bănuită a unui dublu misterios şi contaminat de un cotropitor imaginar. Dacă ar fi să se caute un gen proxim şi o înrudire aşişderea, însă fără supoziţia contaminării, acesta ar fi genul prozastic practicat de Fănuş Neagu cu atâta opulenţă imagistică şi care nu se poate izvodi fără o înzestrare artisOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


tică debordantă. La fel, ne putem aminti şi de apetenţa nobiliar-ceremonieră a lui Mateiu Cragiale căci totul în romanul construit din moduli al lui Emilian Marcu se nutreşte din somptuoase seve ezoterice într-un ceremonial permanent ce exersează filonul atât de viguros odinioară al ezoterismului alchimiştilor şi astrologilor. Acest diluviu de practici şi umbre misterioase resuscitate din trecuturi revolute vorbeşte, ca şi poezia sa la care ne-am referit anterior, despre contemplarea diacroniei cutumelor culturale ale umanităţii privite de pe culmea prezentului post-post-modernist în care toate par a fi dejá vù şi singura modalitate viabilă este aceea de-a pastişa deliberat şi inteligent acest filon al diacroniei, poate cu un ascuns gust parodic. In orice caz, acest op e o construcţie specială, distinctă, ce nu celebrează doar originalitatea unei opere ci, oarecum, şi aflarea triumfală a unui stil nou şi viguros de-a scrie proză. Dar, aşa cum se spune în expresiile publicitare cu „limbă de aluminiu”, nici „asta nu e tot”, căci temerarul condeier pare a nu dori să lase nici un cotlon al arealului literar necercetat şi se exersează de o bună perioadă de timp şi ca observator al vieţii literare contemporane, într-un chip ce îmbină diagnoza critică lapidară cu o hermeneutică productivă şi foarte folositoare autorilor astfel cercetaţi. Având la dispoziţie o rubrică în revista ieşeană Convorbiri literare, Emilian Marcu trece în revistă în fiecare număr al acesteia o sumă de cărţi cărora le decodează esenţialul dar conturează totodată şi o anume ierarhie axiologică fără a aduce însă vreun afront jignitor autorilor acestora, după cum nu o dată se petrece(au) adevărate execuţii ale bieţilor făptaşi prinşi cu ocaua mică de către securile critice. Cartea Vitrina cărţilor care reuneşte comentarea a 524 de autori dă măsura acestei adevărate vocaţii a autorului său de-a se apleca plin de răbdare, bună-credinţă şi competenţă critică asupra cărţilor confraţilor săi scriitori cărora le acordă aceeaşi unitate de măsură şi-i notează cu un număr corespunzător de ...peniţe axiologice. Dar, iertată să-mi fie tentaţia repetării, „nici asta nu e tot”, căci mai nou, multilateralul condeier se exersează iarăşi în aria prozei, de astă dată abandonând cu totul aerul ezoteric, ceremonios, metafora, misterul şi uneltele romantice şi abordează un teritoriu extrem de aspru şi arid, practicând un neo-realism dur, nu socialist precum cel de odinioară, ci unul care dinamitează exact teritoriul sondat altădată cu mijloacele aceluia. Toposul luat „în cătare” de romanul Tobele mute este cel al nesfârşitei „Siberii de gheaţă” (după sintagma consacrată de Grigore Vieru) unde sunt azvârliţi oameni de diferite naţionalităţi în malefica epocă stalinistă şi obligaţi în chip cinic să înveţe a supravieţui într-un spaţiu cât se poate de neospitalier. Şi exact în asta constă de astă dată meşteşugul literar al autorului, în a releva, uneori foarte de aproape şi lent, în ritmul acţiunilor descrise, Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

cum se petrece această găsire a modalităţilor de supravieţuire de care s-a mirat de-a lungul vremii atâta lume, neputând înţelege cum a fost posibilă totuşi adaptarea vieţii omeneşti în atari condiţii. El filmează (cred că acesta este cuvântul potrivit acestei cărţi!) modalităţile de constituire a cutumelor acelei comunităţi din satul–lagăr, relaţiile care se statornicesc între locuitorii săi, ierarhiile care se nasc din contondenţa caracterelor, crizele pe care le generează privaţiunile de împlinire firescă a nevoilor omeneşti, precum sunt acelea ale unei aşezări cu populaţie preponderent feminină rămase fără bărbaţi, schilodiţi sau căzuţi în război. Aspectul cel mai elocvent al acestei situaţii de dezechilibru social existenţial este adevărata vânătoare dezlănţuită de femeile din satul lagăr pe urmele copilului-bărbat, numit elocvent Ion Alnimănui, a cărui „dotare” masculină le face să-şi piardă liniştea. Zeci de amănute şi întâmplări se derulează sub spotul aparatului ce filmează viaţa din satul Ivanovca cu obiceiurile sale alimenare, cu rezovările sale comerciale, cu sărbătorile prăznuite aspru dar şi ingenios, cu vizitele şoferilor care transportă lemnul muncit de locuitorii satului dar care se mai adăpostesc noaptea la câte o ogradă de femeie doritoare. In această textură de personaje, de întâmplări banale sau dure, precum violuri şi bătăi nemiloase, se desfăşoară viaţa personajului pe care numele îl arată a fi românesc, Ion Alnimănui, născut aici, în satul-lagăr, dintr-o familie de tineri ridicaţi cândva de la petrecerea de nuntă şi aduşi aici aşa cum erau, în haine de nuntaşi şi lăsaţi de izbelişte în nemărginirea albă până ce au învăţat şi ei să supravieţuiască şi apoi au dat naştere acestui băiat pe care însă îl lasă şi ei singur pe lume. El este cel care poartă mesajul simbolic al acestei naraţiuni, dând naştere, alături de tânăra sa consoartă, unui băiat al cărui prim strigăt trasează semnul unei noi vieţi. Căci naşterea se petrece exact atunci când moartea lui Stalin generează eliberarea oamenilor din lagăr a căror vieţuire se derulase până atunci sub semnul sonor al unor tobe uriaşe care le ritma şi le dirija şi le urmărea existenţa. O dată cu plecarea locuitorilor lagărului, tobele amuţesc nefolositoare iar steagul simbolic sonor ce le ia locul este strigătul noului născut ce va fi un om liber dar care va locui acolo, într-o casă construită de tatăl său la poarta lagărului pentru că acesta nu avusese timp să afle de la părinţii săi unde este locul său de baştină şi de aceea întemeiază acolo, în nordul aspru, un sat nou dar în care vor trăi liberi. Această repede parcurgere a diversităţii literare practicate de Emilian Marcu are a releva un întins teritoriu literar propriu, atât de bogat şi variat, pe care acest vrednic autor se încumetă să-l statueze pe timpul stagiului său existenţial ca şi cum ar bate şi el ţăruşii de întemeiere a unei vaste aşezări literare care să-i poarte numele.

Pag. 33


Camelia SURUIANU Călătorie spre centrul inimii - demers analitic asupra misticismului voiculescian Sub semnul schimbărilor social-politice de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, se distrug destine şi cariere. Numeroase personalităţi ale vieţii culturale încep să fie treptat marginalizate sau persecutate. Vasile Voiculescu în acele vremuri era o prezenţă activă în v i a ţ a publică, atât prin opera sa literară, cât şi prin ocuparea unui post de redactor la R a d i o România, unde îi avea colegi pe: Adrian Maniu, Lascarov Moldovanu, Liviu Rebreanu, Vlaicu Bârna. În legătură cu activitatea de la Radio, pe lângă valoarea în sine a emisiunilor, amintim un amănunt mai puţin cunoscut, care denotă altruismul intelectualului. Deoarece scriitorii de origine evreiască, în anii războiului, fuseseră epuraţi din viaţa publică, Vasile Voiculescu a obţinut de la Radio, folosind nume fictive, remuneraţiile lor. Printre aceştea se numără: Ury Benador, Peltz, Alfred Margul Sperber, Mihail Sebastian, Felix Ardeca.1 Chiar dacă nu a avut nicio afiliere politică, în anul 1946 va fi înlăturat din postul de redactor, ca, ulterior, să fie nominalizat şi pe o listă „neagră“ formată din scriitorii care nu mai aveau permisiunea de a figura în bibliotecile publice. În cuida atâtor restricţii, volumul de povestiri Capul de zimbru va reuşi să vadă lumina tiparului, în 1947, trecând de cenzură datorită ideilor antigermane nuanţate în text. Tot în această perioadă scrie poemul Adio libertate, publicat în primul număr din „Luceafărul“ parizian şi semnat cu pseudonimul Valeriu Anghel. Chiar dacă în perioada proletcultistă lirica religioasă nu putea să vadă lumina tiparului, Va-

Pag. 34

sile Voiculescu continuă să scrie poezie de factură mistică. Textele sale, dintre care amintim Graalul, Taborul, Inima lui Dumnezeu, Împărtăşitea, Rugăciune, reflectă tema căutării traseului spre desăvârşire spirituală. Toate acestea aveau loc în contextul în care, în revistele: „Viaţa Românească“, „Contimporanul“, „Flarăra“, o serie de poeţi minori elogiau socialismul totalitarist.2 Iată câteva titluri de acest gen: Odă ciocanului, La moartea unui tovarăş de Cristian Sârbu, Cântecul ţesătoarei de Suzana Delciu, Ioana a fost aleasă în Comitetul pentru Pace de Petru Vintilă. Paralela este grăitoare în ceea ce priveşte schizoidia care marca societatea românească în perioada „obsedantului deceniu“. Deşi presat să creeze după indicaţiile ideologiei de partid, „în mod intenţionat Vasile Voiculescu nu vroia să scrie la comandă şi, în general, nu vroia să colaboreze.“3 În acest context, în ciuda vicisitudinilor, scriitorul, de o demnitate ireproşabilă, alege să trăiască în umbră. În noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu este arestat, în timp ce traducea un fragment din Emanuel Swedenborg. Cu această ocazie, îi sunt confiscate toate manuscrisele. Este acuzat de misticism şi încadrat în primele două puncte din Articolul 209. În felul acesta, câteva poezii devin capete de acuzare. Poezia Mâna, scrisă în anul 1955, este considerată de organele abilitate ca având subiect subversiv şi devine probă în dosarul „inculpatului“. La interogatoriu Vasile Voiculescu a recunoscut că în cadrul Asociaţiei Rugului Aprins a citit poezii şi povestiri din creaţia sa literară, pe care le-a comentat împreună cu asistenţa, arătându-şi totodată şi nemulţumirea faţă de lipsa libertăţii de exprimare şi epurarea sa şi a altor scriitori din viaţa culturală a ţării. Cu toate acestea, scriitorul, în vârstă de 74 de ani, este condamnat la 5 ani de temniţă grea. În rechizitoriu procurorul a susţinut că: „Susnumitul este cunoscut ca element duşmănos al clasei muncitoare din U.R.S.S. prin scrierile sale din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în versurile sale elogiind războiul criminal dus împotriva U.R.S.S. [...] După 23 August, Vasile Voiculescu scrie o seamă de poezii pe teme mistice, care au un caracter duşmănos faţă de regimul democrat – popular din R.P.R.“ Şi astfel, Vasile Voiculescu ajunge în închisoare datorită unor poezii cu caracter religios. Precizăm că regimul totalitar asocia cuvântul „mistic“, de origine grecească, care se tâlcuieşte „ascuns“ , „tăinuit“, cu un fenomen ostil guvernului. Manifestările de aceast gen fiind socotite în afara legii. Petre Pandrea, întâlnindu-l într-o celulă din închisoarea Aiud, într-o filă de jurnal, îl evocă Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


ca pe un anahoret transfigurat: „Cine din cameră s-ar putea certa cu această figură de mucenic bizantin?“4 Grav bolnav, la insistenţa familiei, este eliberat în ziua de 30 aprilie 1962. Afectat de morbul lui Pott, este internat la Turda într-un spital pentru tuberculoşi. În pofida acestor intervenţii, trece la cele veşnice, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. Este înmormântat, după dorinţa sa, cu hainele cu care a ieşit din închisoare, făcute de deţinuţi din petice, care vreme de patru ani l-au protejat de frig. Fiind o perioadă instabilă la nivel politic, din partea Uniunii Scriitorilor, la înmormântarea sa nu a fost nimeni prezent. Începând cu 1966, fiul scriitorului reuşeşte să publice o parte din povestirile sale, printre care amintim: Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, Iubire magică, precum şi romanul Zahei orbul. Cu toate acestea, criticii literari, chiar şi după abilitarea sa juridică din anul 1968, se fereau să-l amintească. Astfel, dacă în 1944 Alexandru Piru îngrijise la Fundaţia Regală un volum de poezii, în Panorama deceniului literar românesc, 1940-1950, publicată în 1968, Vasile Voiculescu, din păcate, nu este nici măcar amintit. Călătorie spre centrul inimii ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, în prefaţa la volumul de Acatiste, ale părintelui Daniil Sandu Tudor, susţine că în interiorul Rugului Aprins au existat două grupuri: unul literar şi unul duhovnicesc. „Vasile Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“5 De asemenea, consideră că marea sa poezie îşi are rădăcinile creaţiei în jurul anului 1950, când începe să frecventeze reuniunile iniţiate de Sandu Tudor la Mănăstirea Antim. „Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin [...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet Vasile Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. O parte din ele au fost publicate, în 1983, sub titlul convenţional Clepsidra.“6 Afirmaţiile ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul Rugului Aprins asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. „Pentru Vasile Voiculescu, - scrie exegeta - Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existenţa.“7 Amintirile sale ne restituie un portret hieratic, semn al urcuşului spiritual pe care îl parcurOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

gea discret în interioritatea sa şi care în mod pregnant se oglindeşte în poezie: „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era în anii ’50, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară, câ iva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide, faimosul (pe atunci) chelner, meloman. La un moment dat, pe când priveam și comentam noi, în camera din fund, Luchianii amfitrionului, am văzut intrând în camera din fa ă un bărbat cu o înfă ișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-up-ul la care gazda i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percep ia noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise. Erau anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi în elese.“8 În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate unor membri ai Rugului Aprins, precum: pr. Sofian Boghiu, Alexandru Mironescu, ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, pr. Andrei Scrima, pr. Daniil Sandu Tudor, care mărturisesc atât despre „darul prieteniei“, pe care îl deţinea în fiinţa sa acest model de altruism, cât şi despre o comuniune în duhul unor învăţături tainice, înţelese şi practicate în întrunirile grupului. Întâlnirea cu Rugul Aprins survine într-un moment de cotitură în viaţa sa. După moartea soţiei din anul 1946, scriitorul „s-a sihăstrit,“ după afirmaţia fiului. Ieşea numai „pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu“ şi ducea o viaţă lipsită de comodităţi normale. Această asceză, impusă parcă în mod voit, la care s-a adăugat angoasa în faţa instabilităţii politice, excluderea din viaţa culturală, a favorizat deschiderea sa spre învăţătura isihastă. Astfel ne explicăm, la nivelul datelor biografice, impactul profund pe care Rugul Aprins l-a avut atât asupra sa cât şi asupra operei sale. Desigur, conjuncturii i se adaugă şi fondul său sufletesc, care a rezonat cu acestă familie spirituală. Potrivit afirmaţiilor ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, dintre scriitorii reprezentanţi ai Rugului Aprins, Vasile Voiculesu şi-a apropriat cel mai mult învăţătura mistică. Pe aceasta a transpus-o în poezia sa redactată cu precădere în ultima parte a

Pag. 35


vieţii. În culegerea de eseuri Din spumele mării, în capitolul „Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină,“ exegetul constată că: „Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi a sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu. [...] Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşeşte starea de extaz şi se ridică până la aceea de entaz, adică [...] la întâlnirea eu-lui cu Logosul. Rodul literar al acestei ex-

perienţe, sau, mai precis, expresia ei artistică este ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Scakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin înţelese fără luarea în consideraţie a isihiei.“9 Discuţia asupra poeziei mistice a lui Vasile Voiculescu trebuie să pornească de la distincţia dintre poezia sa de inspiraţie religioasă, care înseamnă o versificare a temelor şi motivelor biblice, şi cea care reflectă travaliul urcuşului spiritual finalizat cu oglindirea lui Dumnezeu în inima sa, dar de data aceasta purificată de patimi, într-o unire a fiinţei umane cu divinul. Cuvântul „mistic“ provine din grecescul „mistikos“ care înseamnă „tainic,“ deci ascuns, secret, enigmatic. În acest sens trăirea mistică reprezintă treapta cea mai de sus a vieţii spirituale, la care se accede prin rugăciune, meditaţie, dar şi respingere a tuturor nuanţelor care separă omul de Dumnezeu. Trăirea mistică o întîlnim la diferite religii şi confesiuni. În ortodoxie, o astfel de trăire este promovată de învăţătura isihastă, sintetizată şi conceptualizată de misticul Grigorie Palama în secolul al XVII-lea. ÎPS Antonie Plămădeală, în Tradiţie şi libertate în spiri-

Pag. 36

tualitatea ortodoxă, definea isihasmul ca fiind „rugăciunea neîncetată care conduce sufletul către isihie, către liniştire.“1 Kallistos Were, în Împărăţia lăuntrică, ne oferă câteva amănunte cu privire la urcuşul trancedental al novicelui spre dobândirea isihasmului: „Să fugi de oameni, să trăieşti în reculegere. [...] Prima e de natură spaţială, este vorba de despărţire exterioară, fizică, de oameni. A doua, şi ea exterioară: să taci, să te abţii de la vorbire. Dar nici una, nici cealaltă nu sunt suficiente pentru a face dintr-un om un isihast. [...] Pentru a ajunge la adevărata linişte lăuntrică trebuie să treci de la a doua la a treia treaptă, de la isihia exterioară la cea lăuntrică, de la simpla absenţă a cuvintelor la ceea ce numeşte Sfântul Ambrozie al Milanului tăcerea activă şi creatoare.“1 Cea din urmă etapă are loc în momentul când harul Duhului Sfânt intră într-o simbioză cu anahoretul, devenit, în urma strădaniilor sale, un isihast desăvârşit. Acest demers simbolic este posibil doar în urma despătimirii de orice gand, dorinţă sau păcat. Indiferent de sex, statut social, ş.a., actantul care doreşte să atingă desăvârşirea trebuie mai întâi să se golească de sine. Dacă se numără printre „învăţaţii tainelor“ – după accepţiunea misticului Grigorie de Nyssa, poate atinge cu mintea coborâtă în inimă iluminarea. Aceast aspect se produce în momentul când în chip tainic novicele îl întâlneşte pe Hristos, Mirele Ceresc „în cămara de taină inimii sale“. Într-un act de transcedere a întregii cunoaşteri el poate ajunge „până într-acolo unde se consumă Logodna contemplaţiei noetice“ – după accepţiunea ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania. Raportându-ne la subiectul analizei noastre, ca sublimare a poeziei religioase, poezia mistică utilizând simbolul exprimă de cele mai multe ori practic inexprimabilul. Deşi întâlnim texte valoroase, care s-ar înscrie unor căutări poetice mistice şi în perioada anterioară contactului cu grupul Rugului Aprins, vom lua în discuţie poezia scrisă între 1949 şi 1958, după indicaţiile ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, şi vom apela la volumele Clepsidra şi Călătorie spre locul inimii, încercând să identificăm acele texte care în construcţia lor deţin o haină estetică valoroasă şi în care întâlnim simbioza instanţei poetice cu harul Duhului Sfânt. O primă poezie selectată este Mâna, scrisă în 1955, şi devenită probă de acuzare în procesul „inculpatului“. Nu am paşi de-o leghe să te alerg prin lume, Nu am şase aripi să te prind din zbor... Din abisul vieţii doar te strig pe nume Nu mai am nici suflet: tot sunt numai dor... Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Veci de veci la tine n-ajung a urca. Până peste creştet m-ai zidit în tină: Bietele-mi atingeri nu te vor spurca ... Doamne, însă nu mă poţi împiedica Să-ţi sărut cu gândul mâna de lumină. Primele două versuri impresionează prin nota de şăgălnicie pe care Vasile Voiculescu o dă relaţiei om – Dumnezeu. Aceasta apare ca un joc, de-a prinsa, pentru că inocenţa este starea fundamentală care asigură comuniunea cu divinul („Dacă nu veţi fi precum pruncii aceştia, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu“ – ne spune Iisus Hristos). În lipsa acestei inocenţe, care înaripează sufletul spre Dumnezeu, rămâne strigătul celui depărtat de izvorul care i-a dat viaţă. Căderea se manifestă ca o precumpănire a elementului teluric asupra celui spiritual, ceea ce împiedică ascensiunea spre dumnezeire. Ultimele două versuri transcriu acea atitudine umană despre care sfinţii părinţi au scris că reprezintă pragul dintre demoni şi oameni, atitudine care l-a făcut pe Iisus Hristos să se răstignească pentru salvarea oamenilor, iubirea necondiţonată fiind puntea de legătură dintre om şi Dumnezeu chiar şi după cădere. În contextul vieţii lui Vasile Voiculescu, am putea spune că acest text ilustrează credinţa poetului, care nu s-a stins nici în iadul închisorii, unde omul a strigat ca Iisus pe cruce: „Doamne, Doamne, pentru ce m-ai părăsit!“ De profundis poate fi interpretat ca un strigăt al fiinţei rănite, căzută într-o lume imperfectă. Accentul cade pe imposibilitatea atingerii perfecţiunii în absenţa unirii cu Absolutul: Am căzut fiindcă m-ai smuls Tu din Tine, Pentru că m-ai zvârlit, am căzut... Aşa plânge toată eternitatea din mine... Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine, Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la ’nceput Viaţa mea s-a iscat în lut. Eu, a patra-Ţi ipostază, ţip din ruine: Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine? Nu dragoste, nu milă, nu iertare, Vreau dumnezeiasca mea stare Întregeşte-mă, întregeşte-Te, Doamne, iar cu mine. Versurile nu aparţin unui mistic, căutător al purificării de patimi şi al golirii de sine. Textul mai degrabă, evocă starea unui revoltat orgolios, care îi cere Domnului să-i redea statutul „de fiu al Luminii“ creaturii sale. Conform învăţăturii sfinţilor părinţi, prima etapă a ascensiunii spirituale este recunoaşterea stării de cădere. Scafandrul este un text poetic ce mărturiseşte despre umilinţa ca atitudine purificatoare a sufletul, îngăduind speranţa întâlnirii cu DumneOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

zeu în „cămara cea tainică a inimii“ după expresia Sfântului Apostol Pavel, în „scoica-nchisei inimi“ după accepţiunea lui Vasile Voiculescu: Acum m-afund în mine, în oarba mea genune, Întru-un ocean de patimi cu fundul nepătruns, Sargasă de păcate și n-am puteri de-ajuns, Plăpând scafandru-n tainic veșmânt de rugăciune. Să bâjbâi pân la Tine, cu -ntinse ,mâini nebune, Tu -n scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns. Zoe Dumitrescu – Buşulenga interpretează textul în sensul titlului volumui pe care îl prefaţează (Călătorie spre locul inimii): „Așadar, inima, locul cel tainic, devine Centru spre care se îndreaptă pelerinul, și în acelaș timp, călăuza cea fără greș, «busolă vie spre veșnica lumină» (Busola) și nădejdea temeinică în lupta împotriva dușmanului care e cugetul de-a stânga, lupta împotriva min ii, a cunoașterii ra ionale.“1 Partea centrală a învăţăturii isihaste o formează teoretizarea treptelor rugăciunii care ajută actantul să-şi coboare mintea în inimă, aceasta fiind principala modalitate de acces la cunoaşterea

divină, atât cât este cu putinţă creaturii. De aceea, în volumul Călătorie spre locul inimii întâlnim numeroase texte care se raportează direct la practica rugăciunii isihaste. În poezia care dă titlul culegerii remarcăm urcuşul spiritual de la rugăciunea obişnuită, comună (cu mintea sau cu buzele), la cea care marchează coborârea minţii în inimă, moment în care omul îl întâlneşte pe Dumnezeul ascuns în sine său încă de la creaţie: Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?

Pag. 37


vârtejul cugetelor nu-I chip să ne poarte… locul inimii noastre sălăşluieşte-n Cer şi-n el lumina lină a cerului făr de moarte. aspre prăpăstii se sparg în orice ins, pe munţii sufletului nins de blesteme arde floarea minunilor Rugul Aprins, Ce-n scrum preface spaţiu şi vreme. Doamne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? îndreptează Pașii rugăciunii obosită de cale, Acolo unde deodată mintea se deșteaptă trează, În amiaza Eternită ii Tale. Aspira ia isihastă a acestei coborâri a minţii în inimă o regăsim în Făclia, unde mintea luminată de iubire devine făclie aprinsă întru glorificare divină: De ce nu pot icoana- i, din tărie, Să cobor, în inima-mi s-o prind, Și veșnică, extatică făclie, în fundu-i negru mintea-mi să- i aprind? Tot în învăţătura isihastă se recomandă ca această coborâre a minţii în inimă să se facă prin repetarea de mii de ori zilnic a expresiei: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“ O poezie precum Numele Tău mărturiseşte despre neputinţa omului de a atinge starea de iluminare, dar şi necesitatea stăruinţei în obţinerea acestui demers: Iisuse, numele Tău, dulce jar Cu buzele spun în zadar Tot rece rămân, tot făr de har În minte-l aduc: dar curând Îl scap iar, putredul gând Se rupe ca firul plăpând. Doamne, acum mă căinesc, Numele Tău împărătesc Cu inima mea să-l rostesc Statornicește-l Iisuse, în ea Și arză acolo până la moartea mea.“ Una dintre poeziile de rezistenţă ale volumului este Liturghie cosmică, text care respiră liniştea celui care a aflat adevăratul sens al vieţii: Doamne, lucrarea pe care ai început-o cu mine Simt că nu se va sfârşi aici şi cu moarte: Slujesc în alaiul unei uriaşe liturghii străine, şi nu mă poate opri în el şi pentru sine acest pământ îndatorat doară să mă poarte. Îi calc numai – tinda cu lespezi puţine – Lepăd în el straie de rând, îmbrac pe cele divine Şi trec cu alaiul Tău spre altar mai departe La spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu Tine.

Pag. 38

Reţinem expresia poetică „liturghie străină“ ca semn al diferenţei antitetice dintre lumea căzută şi armonia divină. Pentru a se salva, omul trebuie să treacă precum un străin prin această lume, căci aşa cum afirma Fericitul Augustin, creştinul nu are cetate aici pe pământ, ci patria lui este în cer. În vizunea lui Vasile Voiculescu, pământul este doar „tinda cu lespezi puţine,“ adică o anticameră, unde sufletul se pregăteşte pentru marea întâlnire cu Împăratul care i-a pregătit „ospăţ de nuntă“. Îmbrăcat în straie divine (antagonice celor de piele cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe Adam după cădere), sufletul mântuit este părtaş la „spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntregului Cosmos cu Tine (- adică cu Dumnezeu).“ Ca o concluzie, la întreaga creaţie voiculesciană ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, în Din spumele mării. Poezia religioasă română modernă mari poeţi de inspiraţie creştină, nota pe bună-dreptate că „expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi a sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu.“1

1

Vlaicu Bârna,

Floarea de colţ a poeziei voiculesciene, în Sabina Măduţa, Vasile Voiculescu şi Rugul Aprins, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 2001, p. 24. 1 Ana Selejan, Literatura română în totalitarism, anul 1954, Fundaţia Culturală Fronde, Sibiu, 1996. 2 Sandu Lăzărescu, La Jilava – ultima imagine, în „Universul litarar”, an IV, nr. 41-44, noiembrie, 1993, p. 6. 3 Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ed. cit., p. 82. 4 Bartolomeu Valeriu Anania, Cuvânt înainte la Sandu Tudor, Acatiste, ed. cit., p. 7. 5 Bartolomeu Valeriu Anania, Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină, Vasile Voiculescu - liniştea supremă a iubirii, în Din spumele mării, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1995, p. 165. 6 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cuvânt înainte la Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 5. 7 Idem., 8 Bartolomeu Valeriu Anania, op. cit., p. 165. 9 Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, ed. cit., p. 272. 1 Kallistos Were, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, Bucureşti, 1996, pp. 82-83. 1 Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii, Cuvânt înainte de Zoe-Dumitrescu Buşulenga, Editura

Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 7. 1

Valeriu Anania, Din spumele mării, Poezia religioasă română modernă mari poeţi de inspiraţie creştină, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 164.

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Stefan Lucian MUREŞANU

STUDIU DESPRE CUGET: „AMINTEŞTE-ŢI CĂ VEI MURI” Motto: Viaţa este acolo unde te regăseşti, momentul în care simţi că îţi aparţine clipa şi că în ea stă ascunsă o viaţă întreagă. (Chris Simion) 1. Definirea atitudinii în convertirea nepăsării Am alergat o viaţă după toate neîmplinirile şi răutăţile celor care, parcă scrişi, au fost a-mi urmări paşii. Îi simţeam în spatele meu şi respiraţia lor îmi intoxica aerul pe care nevoit îl inspiram. Eram emfatici unul faţă de celălalt şi asta o ştiam; este o impresie că avem prieteni, de fapt fiecare se zbate ca oricare necuvântătoare pentru a exista şi a-şi atinge ţelul. Este singurul lucru conştient al existenţei noastre. Un suflet înrobit, pătat, supus excentrismului nostru. Ne place să ne credem superiori şi să ne evaluăm prin nimicnicia noastră excrementele gândirii în faţa altor progenituri umane, ridicându-ne deasupra limitei bunului simţ. În fapt, suntem nişte ceva-uri nesemnificative în faţa Universului. Spunând cantitate, mă refer la toată încărcătura materiei cenuşii pe care, într-un timp al existenţei noastre, am acumulat-o pentru a ne infatua, folosind-o pentru mărire, pentru onoruri, pentru o diplomă care să ne aureoleze. Cine nu are diplomă, în conceptul tuturor, este considerat un nimeni, chiar dacă, în situaţii diferite ne depăşesc cu mult, primordial fiind bunul simţ. Să nu ne ascundem după palmele pe care le vrem să ne ferească adevărata faţă. Printre degete ne trădează lumina ochilor, care scânteiază în faţa altora, la fel de ascunşi ca şi noi, străfundurile. Şi pentru a fi mai concret în ceea ce am spus mai sus, să trecem la a ne prezenta în diferite ipostaze ale vieţii pe care, cu siguranţă, le-aţi trăit şi urmărit aşa cum şi eu, la rândul meu, le-am avut drept experienţe. Urcam treptele intrării unei instituţii de stat. În faţa mea un semen robust, într-un costum de vară, dintr-o stofă de bună calitate, cu o pălărie cu boruri largi, trecut de şaizeci de ani, se înălţa semeţ pe fiecare treaptă pe care o urca. Era un semn al ignoranţei. Îl priveam pentru că altceva mai bun, în momentele acelea, nu aveam de făcut. La un moment dat am zâmbit când omul a intrat pe uşa clădirii şi doi dintre cei care păzeau s-au aplecat în faţa lui salutându-l slugarnic. Mi-a venit şi mie rândul să intru, iar cei doi nici nu m-au băgat în seamă. Am aflat de altfel, ajungând să îl cunosc până în cele din urmă pe insul robust, că era şeful Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

unui departament important al instituţiei. Departamentul la care fusesem trimis să rezolv una dintre cererile pe care Universitatea la care eram consilier, la vremea aceea, mi-o dăduse ca sarcină. După trei sferturi de oră de aşteptări, la uşa cabinetului acestui şef, timp în care secretara foise, intrând şi ieşind însoţită mereu de

alţi noi veniţi, ce nu aşteptau ca ceilalţi, plictisiţi şi obosiţi, cu tot felul de hârtii şi probleme ale instituţiei!!!, am fost primit de domnul în funcţie. M-am prezentat, înmânându-i dosarul şi scrisorile Senatului Universităţii. A răsfoit două dintre revistele suport de curs universitar, a citit sau mai bine spus a trecut cu privirea peste materialele pe care i le adusesem spre documentare, le-a închis şi mi-a spus rece: Nu ştiu, voi încerca să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Vă anunţăm. Am rămas uimit. Un timp pe care l-am pierdut aşteptând să-mi răspundă sec, dezinteresat de ceea ce doream să informez instituţia respectivă, în ciuda faptului că un set de documente îi fuseseră trimise spre studiu cu o lună înainte. Ridicându-se de pe scaun, am înţeles că audienţa luase sfârşit. L-am salutat, părăsind sala. A doua zi, am apelat la alte foruri, pentru că nu am stat, aşteptând la un semen dezinteresat de cultura română, el fiind om de cultură! şi, în sfârşit, problema universităţii noastre a fost rezolvată. Anii au trecut. Ironia sorţii. După aproape şapte ani urcam aceleaşi trepte, ale aceleiaşi instituţii. Doamne, era cald, într-o frumoasă zi de sfârşit de iunie. Cineva, în spatele meu, m-a strigat. M-am întors şi am întrezărit, printre cei care urcau treptele, un trup robust, obosit. Aşteptând pe cea care mă strigase, am urmărit pe cel care, cu şapte ani în urmă, urca zvelt treptele acestei instituţii. De data aceasta, cei doi agenţi de la intrare nu l-au mai

Pag. 39


băgat în seamă şi nu s-au mai rupt de şale ca cei de acum şapte ani în urmă; erau alţii şi mult mai tineri. Nici măcar nu îl priviră, fiind ocupaţi cu un tabel pe care urmau să îl semneze. Am salutat pe cea care mă strigase, am schimbat două vorbe şi ne-am luat la revedere. Grăbit, am urcat treptele, urmărindu-l pe cel care cu ani în urmă era „cineva” în această instituţie şi care acum devenise un oarecare, ca toţi ceilalţi solicitanţi. A urcat la etajul unde, cândva, îşi avusese biroul, cu secretare şi subalterni care roiau în jurul lui şi care acum treceau, poate, pe lângă el, făcându-se că nu-l cunosc, că anii au trecut şi multe s-au schimbat. S-a aşezat pe canapeaua din holul de aşteptare unde se mai aflau încă trei persoane. Într-un timp scurt au mai apărut două, unul tânăr, ce nu avea mai mult de treizeci de ani, iar celălalt apropiindu-se cu vârsta de cincizeci de ani. Costumele pe care le purtau le evaluau funcţiile cu care sfidau pe toţi cei ce îndrăzneau să se ridice să le stea în cale. Se apropiară de birou şi, când au intrat, sfidând persoana semenului robust, care nădăjduia tăcut, bineînţeles că primirea le-a fost pe măsura aşteptărilor. Timpul se scurgea greu. Groaznica aşteptare în zadar. Unul dintre cei care se afla pe canapea zise într-un târziu: Au funcţii să rezolve problemele instituţiilor care au nevoie de mâzgălitura lor, nu de pierdere de timp. Semenul oftă, coborându-şi privirea. Oare conştientiza că şi el procedase cândva la fel, ignorându-i pe cei care smeriţi, îngenuncheaţi veneau la el să îi cerşească o audienţă şi o semnătură, ce pe atunci valora foarte mult? Timpul, ce îţi rezervă timpul? Suntem frunze în vânt, figuri trufaşe. Ne distrugem unul pe celălalt fără remuşcări. Ne batjocorim şi ne umplem cu noroi, nepăsându-ne de suferinţele aproapelui nostru şi, după toate acestea, ne ascundem ca nişte năpârci, atunci când nu mai avem putere, dândune victime ale unui sistem pe care cu toţii îl slujim, acela de ignorare şi înfumurare peste măsură. Să nu uităm că murim duhnind a putreziciune. Toţi avem acelaşi sfârşit. După aproape o oră de foiri şi intrări la domnul şef de departament, tânăra secretară se arătă zâmbitoare, adresându-se celor care, nervoşi, aşteptau audienţele: Domnul secretar părăseşte instituţia şi se întoarce peste o oră. Cei prezenţi rămaseră muţi, uitându-se unul la celălalt. Semenul s-a ridicat, pornind spre treptele care duceau spre ieşirea din instituţie. Cobora agale. Două femei, care discutau aprins, cu câte două bibliorafturi în braţe, trecuseră grăbite pe lângă bătrân. Acesta le observă şi parcă vruse să le spună ceva. Se opri, însă cele două

Pag. 40

femei nici nu-l băgară în seamă, discuţia lor era mult mai importantă decât depănarea amintirilor bătrânului pensionar. La vreo câţiva paşi, după ce semenul dăduse colţul treptelor, una se opri din discuţie spunând: Ştii cine era? M-am făcut că nici nu-l văd. Un nemernic. N-a mai murit… Cealaltă zâmbi amarnic, completând: Tu, dar eu că i-am fost în directă subordonare. Pentru fiecare există un sfârşit. Nimeni nu stă până la moarte în vârful piramidei. Abia atunci am înţeles că evaluatorii noştri sunt toţi cei cu care zi de zi intrăm în contact. Ne privim, vorbim unul cu celălalt, de multe ori dăm impresia că suntem de acord cu ceea ce face cel cu care convieţuim: familie, colegi de şcoală, de serviciu, colaboratori ocazionali. Cât dualism atitudinal, care în timp a putut genera conflicte intrapersonale, interpersonale şi chiar de grup! 2. Sens şi contrasens în continuarea vieţii Într-un tren Rapid ascultam, fără să îmi doresc a le auzi, întâmplările de viaţă a două doamne trecute cu mult peste patruzeci de ani. Înconjurat de patru femei şi un bătrânel nostim, pus pe glume, răsfoiam o revistă. Însă, când povestea de viaţă a aceleia, care stătea în dreptul ferestrei, în direcţia opusă mersului trenului, începuse să atragă atenţia, liniştea se aşternu peste întreg compartimentul. Îşi depăna cazul cu voce tare întoarsă spre cea care o asculta şi care se părea a-i fi o cunoştinţă veche, întâlnită după un lung şir de ani de absenteism. Îl relatez ca pe un episod de viaţă, un sumativ atitudinal care te-ai fi aşteptat să fie subiectul unui roman bestseller. Suntem oameni şi avem atâtea de ascuns unul faţă de celălalt, atâtea de reproşat eului nostru pentru tot ceea ce facem de multe ori fără să cugetăm. Ce energii răutăcioase ne împing să încălcăm legitatea binelui în favoarea răului? A fost un timp în urmă în care m-am întrebat îndelung, de ce există ură?... Şi mi-am răspuns după grele experienţe ale vieţii, pentru a se face echilibrul între bine şi rău. Nimic nu există fără echilibru, totul este drămuit pentru fiecare dintre noi. Gândurile sunt energii care transformă în materie bucuriile, pedepsele. Le primim după fapte. Ura întunecă, bunătatea luminează. Câtă strâmbătate şi urâţenie atâta frumuseţe şi bunătate. Echilibrul acesta îl avem de la începuturi, Abel şi Cain. Ura doboară, bunătatea ridică. Am trăit împreună cu el douăzeci şi unu de ani. L-am lăsat să se apropie de mine, de sufletul meu, să-mi pătrundă în inimă şi…, în liniştea care acoperise compartimentul, cei prezenţi ridicară sprâncenele ca semn că aşteptau nerăbdători firul povestirii. Femeia nu avea în faţa ei decât pe cea căreia îi reOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


lata cele trăite cu bărbatul pe care, am înţeles mai târziu, o părăsise. Pentru ea, noi, ceilalţi, nici nu existam. Povestirea continuă: mi-a distrus cei mai frumoşi ani ai vieţii mele. Bătrânul care o tot ascultase vorbind îşi permise, la un moment dat, să intervină în discu ie: sunteţi încă destul de tânără… Se făcu o pauză scurtă după care, privindu-l, femeia continuă: în comparaţie cu vârsta dumneavoastră. La patruzeci şi şapte de ani, nu mai sunt atât de tânără încât să reîncep o căsnicie. Mi-am format tabieturi, curiozităţi ale vârstei, multe s-au schimbat în douăzeci şi unu de ani. Ea, de fapt, ştia că noi, cei prezenţi, o ascultam involuntar, cu voia sau fără voia ei, altfel, discuţia cu partenera de dialog s-ar fi desfăşurat în şoaptă sau pe culoar. Ce aştepta această doamnă de la noi? Se întoarse în vechea poziţie, către cea căreia îi vorbea, şi continuă: Tot ceea ce mi-a revenit mie, după moartea părinţilor mei, a intrat şi în posesia lui. Nimic nu mai era al meu şi am crezut în el. În liniştea lui, de vreo zece ani începuse să-şi pună de-o parte bani, fără să ştiu, săi prospere firma pe care, de altfel, el nu avea decât puţin băgat în ea, toţi erau ai celor doi parteneri, cu care copilărise şi pe care i-a îndatorat. Unul s-a sinucis, iar celălalt a plecat în Canada, trimiţându-i, ca un naiv, bani pentru deschiderea liniilor de producţie. Îl minţea că a deschis două mici întreprinderi de mobilă confecţionată din răchită, şi că în curând îi va trimite în Canada prima producţie. Banii şi i-a pus într-o bancă din Occident, iar când a terminat cu mine, a dispărut pentru totdeauna. A girat cu casa fără să ştiu, a scos banii din bancă, bani rezultaţi din vânzarea caselor părinţilor mei, bani mulţi. Doamna care se afla în dreapta bătrânului, înspre uşă, pe aceeaşi linie de canapele cu mine, în direcţia mersului trenului, ţinu să o întrebe: Nu aveţi copii?, răspunsul sosi imediat: nu. Se purta atât de frumos cu mine încât nu am putut bănui niciodată că în adâncul inimii sale ascundea atâta nimicnicie, atâta făţărnicie. Cu nimic nu s-a dat de gol. Îmi vorbea atât de frumos, încât m-a făcut să-i dăruiesc totul, rămânând pe drumuri… Se făcu linişte. Nimeni nu dorea să întrebe nimic. Femeia continuă, dar de astă dată privirea ei se îndreptă spre mine, care şedeam vis-a-vis de ea: Poate mă întrebaţi de ce a plecat? Pentru că ura lui faţă de tatăl meu, care avea o funcţie şi care s-a opus căsătoriei noastre, nu a încetat niciodată. Îmi spunea când avea prilejul: „trebuie să sufere şi taică-tu”, după care zâmbea sărutându-mă pe obraz. Eu o luam drept o glumă şi spuneam: nu mai fi rău. El îmi răspundea, râzând: din asta mă hrănesc. Bătrânul întrebă: Şi nu v-aţi dat seama din nimic că e un om malefic? Femeia răspunse: Nu, din nimic. Bătrânul continuă: spuneaţi că tatăl dumneavoastră a avut o funcţie… onorabilă, nu l-a simţit cu nimic? Cum se comporta faţă de el? FeOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

meia lăsă privirea în pământ şi, pentru prima dată de când începuse povestirea, oftă greu, foarte greu. Îşi ridică privirea fără să ne vadă, continuând: în douăzeci şi unu de ani nu s-au văzut decât de două ori. S-a tot dus pe unde a lucrat să îl ajute în privinţa mea. Lumea îl uitase, se schimbaseră multe. Mi-am lăsat serviciul pentru firma la care credeam că lucrează pentru noi, alergând cu contracte prin ţară şi…în realitate eram un pion de la care a scos toate economiile părinţilor mei. El nu avea familie? Se auzi vocea femeii, din dreapta bătrânului, care o ascultase cu 11 multă atenţie. Răspunsul sosi: nu, o familie s-ar fi putut să aibă dar despre ea nu mi-a vorbit niciodată. Îmi spunea mereu că este singur pe acest pământ care nu este al lui. Atunci am zâmbit, iar ea m-a observat. M-a urmărit cu coada ochiului pe tot parcursul completărilor celorlalţi. Când am simţit oboseala mi-am lăsat capul pe una dintre tetierele scaunului şi am adormit. Tangajul trenului, discuţiile celor care nu mai conteneau m-au trezit după un timp. Mai aveam puţin până la destinaţie aşa că toţi începuseră să se pregătească de coborâre. Mă întinsesem să-mi iau bagajul când, cea cu care se însoţise, i se adresă pe numele de familie, un nume care îmi sună în minte, destul de cunoscut. M-am întors şi am îndrăznit să o întreb: Sunteţi fiica fostu-

lui… de la Departamentul de Stat?... Ea ridică privirea de la bagajele pe care tocmai şi le aşezase pe canapea, schiţând un semn de întrebare: L-aţi cunoscut pe tata? I-am răspuns scurt: Da. A mai vrut să spună ceva, dar cei din compartiment se puseseră în mişcare, înaintând spre coborâre. Pe peron, am urmărit-o până când a dispărut în mulţime. Avea acelaşi mers ca al tatălui ei şi, acum, după ce aflasem că ea este fiica celui pe care îl cunoscusem, întâmplător, într-o ocazie nefericită, îi vedeam asemănările şi vocea era a şefului aceluia care, în urmă cu ani, mi-a dat o rezoluţie seacă, nu numai mie, ci şi altor petenţi care plecau de la el nemulţumiţi de răspunsurile lui.

Pag. 41


Eugen EVU O stare de continuă facere Deasupra şi prejos de Cuvânt O răsucire –n eternă prefacere Sunt ca să tind să exprim să supun Jocul Aurelor din grâul cel bun Sunt dacă sunt ca să curgă Fiindul – Olaltă ard carnea şi gândul.

Omogoniada - o parodie-

Ascuns în operă Printre cuvinte cade în sus Imaginea răsturnată a lumii? Spune-mi tu, mierlă, cum i-i? Lanuri de galbene graminee şi corbii heraldici. Cei ce plutesc mai de sus Îşi taie urechea ca Gogh Să audă cu ochii. Ascuns în operă, artistul Printre grilaje de iederă. Uneori determinarea Îmbrobodeşte Hazardul din legea dinamicii. Autorul de fapt tânjeşte Să revină în om, omeneşte. Uitarea de sine face frica Reface principiul ordonator 20 Din elemente. Mulţi se autozidesc. Se răzbună trufia rebelă În Logos, pe ultima schelă. Exstă în Om un amor străin omului. Cel ce se uită-n abisuri Prea mult Se rateză ca operă Prin puţinu-i prea mult.

Continua devenire di Eugen EVU (Romania) Nimic tragic nimic fericit

Pag. 42

Trăiau în nebunia generală A dezdumnezeirii-n pielea goală Cei omogonici versus cei profani Sărmani cu duhul- buhul de golani Ori de barabe versus momârlani Au ! Cine să-i mai ştie? Mama Geea Sau orfelina? Oarbă epopeea Mall- praxis-ului din Leuce-Logoreea ? Mumii şi zombye, babe sau infante Din trilogia operei lui Dante Cum dixit Liviu-Ioan cel Mureşanul, Incestului, violului lui Anu Cel dublu şi cu tot Aliotmanu!? El zice că acest eterogen Din speţă decăzută prin infern În raiul răsturnat, al „ Marelui Himen” Ar fi mai fost cândva, când tot pământul Se dilata, să nască, cum mormântul ! Repetitiv inversa înviere Din dublul luciferic prin femeie ! EL, gândul speriat, histrionardul, A spart în labirinth raţion- gardul Să poată trece-n păsări leopardul! Hegel să-i ştie ! Logica, hazardul, Sau Ptolomeul? Pururea fecioara Ca prin heraldici, longevivă, cioara? Cel Solitar a explodat în Cor ? Răspunde Edgar, sau mata, Melchior : -ştiu că nu ştiu. Haloimăs, Nevermoore.

Adio, domnişoară ! Înşeală-mă când încă-s foarte viu Fă-o să ştiu, sau fără să o ştiu Trădează-mă la timp cât se mai poate Când mor de tot să nu-ţi mai faci păcate Iar când auzi că-n fine, am murit, Tu să nu-i crezi, oricum, m-ai părăsit De-aceea-n ăst voios poem, spre seară, Dă-te cui vrei. Adio, domnişoară !

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Adrian BOTEZ

AZI – OMENIREA sunt disperaţi – nu deştepţi: încearcă să-şi aducă aminte ceva esenţial – îşi sparg frunţile – tot mai înguste (ca nişte streşini adânc aplecate - ori ca nişte ambrazuri de cazemate – prin care-ţi strecori mitraliera – contra zărilor abia zărite) – şi tot degeaba:

cele spuse rămân tot rănite... omenire cufundată în teroarea propriei crâncene amnezii – omenire fără duh - fără terezìi au uitat oamenii până şi că sunt oameni: atât de disperaţi de această accelerare a Alzheimer-ului – încât ucid ucid ucid tot ce trece între ei şi lumina soarelui (...a trecut demult ceasul în care orbii-şi înfigeau toiagul doarelui...) cu cât ucid – cu atât lumina se-ntunecă mai deplin – în pocale nu mai creşte vin: cei ucişi se solidifică stâncos - devin conştiinţa răzbunătoare – izvorul de beznă al lumii pe dos

E CEAS TĂCERII NOPŢII DE OSÂNDĂ e ceas tăcerii nopţii de osândă spre a nu fi stau toatele la pândă şi-mi este viaţa viciu săpător tu cer – întrebi mereu de ce nu mor mi-am prins în ghilotina uşii gâtul de partea ceea nu-i decât urâtul aş vrea aici tot ce cobolzii vor spre taine să fiu tot mai silitor de mine mărginit – ca de-o panteră desprind din vis arteră cu arteră şi mă trezesc în toiul de arhivă Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

mai umilit decât o sugativă ...voi – duhuri bădărane-n nemurire împrumutaţi-mi din a voastră ştire...

STRIGOI DE CRĂCIUN

în noaptea sfântă de Crăciun fac gălăgie toţi strigoii: vreau să-ntâlnesc degrabă un drumeţ dinspre lumea rigorii tristeţi laşităţi şi canalii opresc luminarea-n Hristos pe locul de rugi – saturnalii hotaru-l aduc la ponos strigoi – aventuri prin vecie veniţi - e fereastra deschisă: aduceţi cu voi o frăţie cântaţi boleroul şi-o missă... singuratic şi plin de mânie vă conjùr şi înjùr - deopotrivă: zâmbiţi când mi-e viaţa o vrie şi faceţi din mine-o arhivă 'nălţaţi candelabre-n tărie vibraţi din corăbii şi raze agenţi din azur - nostalgie vestiţi când să cad în extaze... livadă a Domnului firii primeşte-aceşti oaspeţi de-o clipă: venim şi plecăm din asirii cât Moşul fumează o pipă!

Pag. 43


Doru Ştefan DĂNCUŞ

Cum stăm acum – atâta separare N-am pomenit vreodată şi disper Tu vei ajunge pe-o tarabă mare Eu – adunat de-un vajnic gunoier Doi copăcei în falsa lumii seră - Pământul ne-a ajuns până la gât – Suntem eliminaţi de-o frontieră La tine nu – la mine nici atât Dar îţi trimit celula vegetală Ce m-a făcut deodată să-nfrunzesc Nu mă opreşte sera asta goală Să-ţi spun în limba noastră: Te iubesc.

Şi dincolo este viaţa Tu. Tu. Dacă Dumnezeu ai fi deodată Pe cine ai chema să te ajute? Şi universul. De ţi-ar face-o fată Numai pe tine o să te sărute? Şi Iuda. Pacostea din fiecare Ca proştii, am luat-o ca valoare Interesant aspect. Nu-l putem duce. Aduceţi-l pe Iuda pe o cruce. Că este vreme fără de culoare Fără de vreme în pauza mare Şcolari perverşi aduşi la ascultare Să sărutăm şi noi o fată mare Aduceţi-l pe Iuda ca ofrandă Nu, dragi elevi, nu droguri şi prostii Aduceţi voi enoriaşa plantă Care din morţi o să ne-ntoarcă vii.

Înfrunzesc

Dacă am vreo întrebare O voi pune în Înalt Dacă tu eşti ca o floare Cum să fac să-ţi fie cald? Uite cum dispare ceaţa Şi rămânem minunaţi. Şi dincolo este viaţa. Doamne, cât am fost plecaţi? Am ajuns din nou pe stradă Cât de rece-i mâna ta! Nu vrea nimeni să ne vadă Cât de grea e mâna mea! Cât de stins mai bat din inimi Şi din pleoape – draga mea! Uite cum mă-ntorc în mine-mi Să ascund făptura ta Şi Tu, Doamne, ai puterea Să închizi o uşă iară? Să ne interzici plăcerea De-a fugi în altă ţară?

Distanţele acestea stând de veghe Făcând planton să nu te pot vedea Sunt uriaşa, grava lumii streche Ce numai cere, neştiind să dea

Dacă tot ne-ai spus minunea Lumii, unde n-avem cum Să-Ţi abandonăm genunea Cum ne iei ultimul drum?

Noi doi, desigur, am rămas loviţii Ne-am căutat zadarnic până-aici Şi-atunci când ne-au pus apă ca tâmpiţii Doi idioţi lungani rămaşi pitici

Doamne-al lumii şi-al iubirii Doamne, dacă mai exişti Dacă tu eşti legea firii La ce-s buni doi oameni trişti?

Pag. 44

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Boris MEHR

Cine-i? O șosetă albă, una neagră, Vârfurile pantofilor aduse-n unghi, avea ochelari, evident, citea o carte despre ghivent, avea laptop, avea mătuși, din Buhuși până-n Konotop, nu avea eclat, dar scria, dar dirija, „Liliacul” compus de babacul. N-a fost Don Quijote, nici Moise, Sancho Panza, Era duce de Braganza, Între Vucovar și Dubăsari Era armăsar. Adorm în troleibuz, visez, Cum urc marmoreene trepte, Castelul mă așteaptă, vienez, Iar îl las să mă aștepte, Sunt plin de decora ii, Feldmarschal, Arunc în jur priviri intimidante, Dar o brunetă râde pe sub voal, Îmi spune – ra iune, mergi andante, și sus abia respir, încovoiat, privesc la tronul gol, în catifele, cobor la popa nan, doar am visat că sunt în lumea ipocritelor livrele. Când zbor cu avionul, vine un înger, Îmi oferă un compot de iluzii, vecina de pe șezlong nu mă recunoaște, deși mi-a fost iubită fidelă, avionul zboară în direc ie inversă, dinspre cer spre pământ, abia aștept să dau un telefon, „Ajungem în câteva secunde”, Strigă pilotul Scarao ki, Stewardeza nefertiti, Îmi dă o bomboană Cu gust de varză murată, „Acum vă recunosc”, îmi spune vecina, e galbenă a șofranul, apoi ascult ultimele știri, aflu că am căzut cu avionul alaltăieri. Din om se smulge strigătul Din om se smulge strigătul Ca dintr-o pasăre în zbor, Un strigăt e-o sămân ă-n cer, De sus curg lanuri sângerii, Iar pe pământ atâtea ruguri ard, Atâ ia miei ce în zadar Se roagă pentru milă, În timp ce frigul cade ca o ghilotină Peste grumazul florilor târzii. Corabia a naufragiat de multe ori, O nucă, poate-un om la reanimare, Pe ducă sunt eroii, Corabia coboară pe un singur drum, Pe verticală. E prea târziu să-ndrep i ceva, Nu-i prea târziu să ui i Se moare-n căr i, la cinema, Iar unii mor descul i. Ne-amestecăm cu viermi, furnici, Cu frunze, pene gri, E prea târziu să fiu aici,

omenire de neto i, Toulouse, ne-ai tras în inimă un glon . O lume râde, al ii plâng, Fără speran ă, ochiul stâng e-nvine it de un amic, în artă nu po i fi NIMIC. Iar dragostea, pâș-pâș umbla În patru labe, o că ea, Toulouse-Lautrec ești un gigant Într-un viitor rămas vacant. Prăpastia era pentru oameni Prăpastia era pentru oameni, Clipele erau rafale de mitralieră, Amintirea, astăzi, este un monument tăcut, Cine să vadă prăpastia dintre cer și pământ? Cel care plânge, cel care pierde tot sângele, Vântul de toamnă peste o groapă uriașă, Blesteme și ipete-n beznă, Oseminte senal ă, se caută, se găsesc, Nu au liniște, lacrimi de piatră, Asprul pământ, fără glas se ridică statuia, Ani și ani, dar nimeni n-o vede, Apoi to i o zăresc, dar nu cred, nu cred, nu cred. Copiii au desenat, au putut desena, Un fel de a glumi cu moartea, Cum numai copiii pot glumi, Desenele lor au rămas caraghioase și strâmbe, Glume triste, iar micii autori plutesc pe cer, Nori albi, zâmbind ștrengărește, Dar pe pământ nu vor reveni niciodată. Boris M. Marian Exilul cuvântului

E timp pentru a muri. Prin scris nici nu trăiești, nu mori, Dar te înal i de-atâtea ori. Vorbele mele peste ări și mări, Cum trenurile trec prin gări, Cum păsările-n nori dispar, Cum inima îmi bate rar, Cum nu știu nici acum ce-a fost. Cum nici viitorul n-are rost. Și totuși noi trăim, iubim, și totuși îngerii ne vin, acest poem e-un strigăt mut, din est în vest, din nord în sud, un strigăt ce nu moare-n mor i. Bastilii cad, Înalte Por i. Poemul Lautrec Piciorul sus, aburi, alcool, Pu in mărunt, gigant dealcov, Boemul trist, alt paradis. În artă nu po i fi Nimic, Mai bine zeu, decât mul i con i, Un Dumnezeu de patru co i, El a iubit pe cel căzut, A ridicat în slăvi pe slut, Mai bun ca el n-am prea văzut, Poate că eu as fi trecut Nepăsător, cum suntem to i, O

Chiar dacă scapi, Chiar dacă vei povesti, Nimeni nu te va crede, Spuneau pietrele din pavajul Careului de execu ie Apoteoza Citesc versurile profesorului în întuneric, ele strălucesc ca niște ochi de pisica, ca igările unor puști sub scară, ca părul ielelor electrizat sub ramuri, ca nucleele sub microscop, ca urechile doamnelor la teatru, ca submarinele ieșite din adâncuri, aprind lumina și totul se risipește, în fa a mea sta mut - profesorul ************************ Numai copacilor mor i le place focul,

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Pag. 45


Alexandra olga DIACONU cum să-ţi răspund când tu mă chemi Hai, cheamă-mă! Ca să începem dansul Pe care-l ştim Din neştiute vremi. MIRAREA MEA DE MINE Eu sunt mirarea mea de mine: întreabă-mă şi n-am să ştiu nici cine sunt nici unde plec ştiu doar că vin din împlinire

ZBOR ÎNTRE SPAŢII Ascultă-mi şoaptele îndepărtate – e-un semn că şi-alte vieţi eu am trăit Pe roata stelelor încercănate de cer nu ştiu a câta oară m-am ivit Vârtejuri de atomi plutind în spaţii prin ce miracol oare s-au ivit de-n plasma lor când ochii i-am deschis am respirat întregul infinit?… Desprinsă bine încă nu eram de-acel vârtej ce m-a adus din spaţii – o mână era apă alta foc părul era-ncâlcit ca la sihaştri şi mă roteam cu tine la un loc – două comete rătăcite printre aştri Nici nu ştiam cine îmi sunt părinţi – mă închinam lui Thetis sau Ocean – şi m-am trezit a doua zi pe Terra păgână rătăcită printre sfinţi Eu ca-ntr-un vis îmi depăn rostuirea ştiu doar

Pag. 46

Mereu eu vin de n-ai să crezi priveşte-mi urmele: topirii încredinţez mereu zăpezi Nu te speria dacă-ncolţesc – presimt în mine-atâta iarbă că n-am puterea s-o opresc Eu sunt sămânţa şi cu preţul mirării mele-am să plătesc explozia de coji puzderii Stai lângă mine: blând şi bun – vreau să rămânem doar noi doi povestea Evei să ţi-o spun Tu poţi să mă transformi în vers pe când o mână nevăzută ne lasă să plutim miraţi: nimic şi tot în univers. ÎNDURĂ-TE ŞI NU MĂ MAI ROSTI! Plutire sunt – adâncuri îmi luminează ochii lumină nemişcată mi s-a oprit pe chip ca tainică vestire a contopirii noastre Şi totuşi fug mă vreau împrejmuită Îndură-teşi nu mă mai rosti! E mult mai bine somnul încet să mă cuprindă să nu mai ştiu de tine Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Victoria Fătu NALAŢIU

Glasul poetului Glasul poetului nemureşte în sufletul meu, sădeşte în cântecul lunii cuvinte atât de arătoase, încât stelele se ascund de îngrijorare şi pălesc. Mă trezesc la răscruce secătuită de întrebări. Glasul poetului, străpunge necunoscutul, soarbe mana ascunsă şi stârneşte furtuna în dialog cu absolutul. Mă trezesc ne-nfrânată în taina încleştărilor. Glasul poetului, lucid şi demonic şi-amestecă visele-n amărăciune şi le prelucrează în malaxorul orgoliului său cu fantomele din curcubeu. Mă trezesc cu răbdare într-o altă imagine cristalizată.

le compară cu cristalele luminii. Mă trezesc cu credinţa despătimirii. Poetul şlefuieşte din greu cristalele lumii. Robită de aşteptări

Glasul poetului se îndoieşte şi scormoneşte în verbe rebele, se delectează cu măştile oribile ale pasiunilor, sporind ceaţa cu reverii. Mă trezesc nestăpânită cu impulsuri elementare. Glasul poetului, plin de euforie incertă, se îmbată la rece şi-aduce la vedere câteva luminişuri, ce le scaldă-n rănile resemnării. Mă trezesc înfrânată la rădăcinile unui izvor. Glasul poetului, învăluie temperaturile înalte, sterilizează pasiunile, şi devine un sloi de gheaţă. El şlefuieşte din greu metale,

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

La fereastră stau şi visez. Cum va fi să fii când atingi infinitul? Adierea vântului îmbrăţişează norii şi-i apropie de gândurile neliniştea mirării. La căderea unei frunze. se aude muzica sufletului. Răsfoiesc cărţile-n voie, ele fac parte din fiinţa mea, din respiraţia mea… Robită de aşteptări, de nu ştiu unde, prin nu ştiu ce s-apropie depărtările, frumuseţile din vremuri apuse. Ating infinitul când coboară stelele.

Pag. 47


Ioan MITITELU Haină de dor Haină de mort Haină de ducă Pentru a putea zidi în taină Un punct de comparaţie cu mine însumi Purtam atent haina pe scena zilei Să nu se destrame la colţuri De prea multă civilizaţie Sau bădărănie. Cea mai aproape-mi era haina de dor Fiindcă tu mă ajutai în taină Să-i dau un sens ispitei Şi aripi de fluturi atât de liberi Că puteau pluti oriunde Chiar până pe pleoapele tale.

La ţărm Am văzut ţărmul spre seară Curăţat de umerii tăi Ce se clătinau în privire goi şi albi Ca două mirări rotunjite Ultima privire decentă O trimisesem pe valul în clocot Şi gânduri doar gânduri ca nişte păsări albe mi se perindau într-un dans hain. Nu te cunoşteam atunci poate nicicând Deşi valul mi te-a adus aici Strivind orice gând nebunesc.

Dorinţă Închide-mă-ntre două paranteze Secol al meu nebun fără scăpare Ce ştii că numai clipa doare Şi-ncolo e doar ceaţă şi uitare Hârtie calpă prinsă-n pioneze. Închide-mă şi aruncă-mă-n neştire Neostenitul timp să ţi-l adun În firicele de nisip ţinut la sân Să mă trezesc în stele ce apun În veşnică şi trudnică zidire.

Haine ciudate Îmbrăcam câte o haină în fiecare zi

Pag. 48

Nu mă întrebaţi de haina de mort Pe care o purtam doar arar Când mi se înecau toate corăbiile O haină ciudată şi aspră Haină plină de iarnă Şi cercuri total disconcentrice Ale existenţei. Apoi îmbrăcam haina de ducă Să plec în sfârşit spre tine Ca spre ultimul port Visat doar de cei ce n-au uitat să viseze ştiam că tu vei fi acolo ca o clepsidră sau o stâncă de linişte.

PLANETA BANALĂ Tu nu ai văzut Câte gânduri încap într-o oglindă Tu nu ai văzut cât rotund e la marginea zilei când te aştept ca pe marea uitată în palmă într-o clipă însorită. Nu ai văzut ispita Călătorind spre umbra nopţii Ca o nălucă târzie Poate, Poate nu m-ai văzut nici pe mine Sădit în drumul tău Ca un pom Plin de promisiuni. Nu ai văzut şi iată Nu ai rămas de azi Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Ion Gheorghe PRICOP

S-avem rază, s-avem punte Pe când bléstem verde-crud nasc tăcerile-n agud, arde-aş şi eu sub vătrai, căci o dată mi te dai ochiule cu văzătură, inimă cu poftă, gură de acum, de când ai fost şi mănânci câşlegi, nu post şi te-nfigi a fi în toate gusturile pipărate, de nu laşi o firimitură celora flămânzi din jură; nu adâncul prinde-n cleşte, ci lărgimea care-l creşte, nu-nţelesul ne-nţelesul, ci ciupercile, cu fesul. Lasă-ne, Doamne, pe-o creacă lingă băgălingă-ne, cu zăpezi ce ningă-ne mintea-n suflet când s-apleacă; chip ar fi, astfel, de ştire lumii Tale-adâncitura şi ne-am umple şi noi gura cu arome din potire; şi am prinde ochi pe laturi, barem unul drept şi fix, s-aşezăm nebunul pix pe vedere, să te saturi. Şi am prinde ochi în frunte, treji, poteci să ne-nlumine, de la noi şi pân' la Tine s-avem rază, s-avem punte. Să privim cu încetinitorul

Grea-i lecţia văzutului dacă mai pui că şi contururile iniţiale pot luneca spre estompare, greu e să dai seamă asupra hergheliilor nestatornice, de aceea m-am decis şi, te rog, nu mă contrazice frate al meu din Syamezia, aprobă, înclinându-ţi fruntea, că ceea ce fac e bine: punctez ca unitate a văzului doar ipostaza, cântăresc greutatea imaginii numai învelită-n secundă şi-n plăceri personale; tu chiar dacă nu vei face la fel căci un neastâmpăr al privirii te devoră şi paşii ţi-s cai în nestrune, străduieşte-te a vorbi acelaşi limbaj ca şi mine. Mâine, când, întrebaţi de Deceneu: V-au plăcut Seramidele? Iată creioanele beţiei. Înmuiaţi-le-n ceaţă şi arătaţi de ce? De aceea, te sfătuiesc să nu alergi. Întoarce-te înapoi să privim cu încetinitorul: din nou fiecare latură, fiecare unghi, fiecare nuanţă, profund, din aproape, din perspectivă; pe timp de zi şi de noapte, pe dragoste şi pe greaţă de viaţă, frunza, aripa, clipa şi unda…Toate aceste contururi care ne-nghit precum vulvoana peştii, şi-naintea cărora

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

suntem novici, infantili, iar după-nghiţire, într-un dincolo stafidit şi nesărat, deodată ne facem bătrâni şi-n gârbovirea lor umerii ne trag spre ţărână. –Iată, râd coţofenele, tărâţe de oameni care-au străbătut formele sacre: mai perisabili decât ouăle noastre…

Ce-am văzut, ce-am cunoscut

– Te-ai plictisit, Eliahor, la genunchi ai aripioare care te poartă, te duc după cum nu ţi-i voia; asemenea discurs îţi displace, sunt sigur, dar nu uita, grădinile suspendate o singură dată se trec şi ochiul de formele lor divine o singură dată te-nseată. Largi sunt Semiramidele şi drumul sinuos şi greu, dar ştiu că la celălalt capăt e poarta pistilelor… Pe-o floare de lothus stă Deceneu mână în mână cu Socrate, şi Burebista şi mulţii discipoli se căznesc a ţine lobul cel verde sub formă de punte: Ei ne vor întreba, Eliahor, ce-am văzut, ce-am cunoscut şi da-ne-vor, sau nu, bila cea verde ca paşaport către etajul superior, cu flori cântăreţe şi pomi dăscălaşi. Nu întâmplător drumul trece-ni-se prin grădini aeriene: dacă nu se percep ca chip, teii, jugaştrii pot reveni sunete în echo-ul de aer, deozoane; teamă mi-i a te urma din aproape; într-o clipită poţi fi pulverizat în iluzii; tu, care atât ai contat pe concrete, pe vrabia din mână, pe parul ţintuitor şi nu pe incertitudini; hai, ia-o în faţă!

Pag. 49


Geo GALETARU FII FRATE CU CEI CARE TREC PUNTEA şi mâinile caută un răspuns dincolo de imaginea lor tăcută. ai vrea să fii în mijlocul zăpezii, într-o pădure de pini fremătători. viaţa îţi impune un ritm luxuriant, o adeziune la rigorile unui prezent explicit. din ceaţa aceea vine răspunsul, sau noaptea alunecă pe albii fosforescente, mereu alături de tine? cine eşti în peisajul acesta pierdut, îţi va spune doar un ecou, substitut al destinului leneş. fii frate cu cei care trec puntea şi-şi recunosc umbra în undele întunecate.

DE UNDE ŞI PÂNĂ UNDE ZIDUL ACELA NEGRU cândva am visat că toată lumea era acolo numai tu lipseai aş fi vrut să te strig dar pe stradă trecea zidul acela negru şi păsări albe cădeau în palma ta CÂMPIILE ALBASTRE DIN VIS am fost, iată, acolo şi am destrămat pânze vorbitoare: cuvântul în starea sa puberă, copilăria ardentă a silabei. când uneori rătăcim şi visăm, e un crâng întotdeauna pe aproape: închide ochii şi du-te spre inima neagră a solitudinii. vom spune vom vorbi vom trăi pe câmpiile albastre din vis…

SPUNE-I ACELUI STRĂIN cât despre mine, e bine să ştiţi că strâng în pumni două patrii de zăpadă. aş mai ajunge la timp în marile suburbii ale creierului, acolo unde piticii verzi dau foc tobelor incandescente. cine vorbeşte printre copacii nebuni? cine-şi vede inima în ochiul prietenului mort? pielea ta scânteiază pe negrele podişuri, pielea ta cântă şi noaptea e aproape. du-te şi spune-i acelui străin că nu mai aşteaptă nimeni în dimineaţa opacă. acum când pielea ta cântă şi noaptea e aproape.

Pag. 50

stai liniştit, mi s-a spus. metabolismul tău lucrează. strugurii s-au copt pe araci. aşteaptă cuţitul de gheaţă în amiaza sonoră. încă un pic şi punţile se vor prăbuşi. ca nişte cortine care segmentează trupurile aurii. mai bine pune rumeguş în cuşcă: pentru privighetorile care, oricum, vor veni. de unde şi până unde grimasa asta de bucurie, gestul cu care scoţi din pălărie silabele moarte? trădează-ţi fratele, apoi trimite-l acolo unde merită. şi-n final coafează fericirea, pune-i bigudiuri în părul cârlionţat.

O MICĂ AMINTIRE praful zilei se-aduna până la uşi respiram uşuraţi un miracol torid trecea în vârful picioarelor prin aerul desuet al fotografiilor din hol mama şi tata se ţineau de mână şi soarele era o mică amintire din viaţa care se ascundea pe la colţuri

CINEVA VORBEŞTE oh, liniile care-ţi otrăvesc viaţa viaţa care nu mai vine în palmele unui copil uimit iarba verde e cât casa picură streşinile nemuririi pe craniul alungat în noapte aşteaptă aşteaptă cineva vorbeşte din nou despre fiinţa aceea ciudată care trece nevăzută prin lume Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Gheorghe NEAGU

O altă măsură a lumii Am fost aproape de silaba atroce, i- am simţit zădărnicia. Prietenii zâmbeau în zodia paharelor. O singură mişcare pornită din elanul pauper al mâinilor care nu mai cunosc singurătatea. Şi semnele se arătau vii, ca nişte umbre de fier pe cerul neputinţei noastre. Am fost aproape de silaba atroce, când somnul trecea ca un condor beat peste podişuri. De acolo ştiam că începe o altă măsură a lumii, mai simplă:acel artificiu cuibărit o dată cu iarna în inima lucrurilor. Acea uzurpare de sine ce- aduce cu ea împăcarea...

REVERENŢA TĂCUTĂ A FRIGULUI

să- ţi înghită nimicul acela din dreptul inimii şi dintr-o dată se face seară

liniştea curge prin venele amiezii: o ciupercă atavică un rictus al unei fericiri graţioase

Printre fiarele blânde

tabieturi de aur la masa trufaşă a zeilor de carton inima ta ghiceste încă rumorile crinului inima ta e un pumn de petale rănite

Ai vorbit despre măruntele ipocrizii ale zilei de ieri. Un discurs perfect ca lama unui cuţit în zori. Ca o ploaie neagră peste memoria unor zei infideli.

numără-i bătăile victorioase spune-i despre gloria umilitoare care o pândeşte din anotimpul fiarei nimic mai mult decât reverenţa tăcută a frigului Dintr-o dată se face seară peregrini fericiţi pe un drum fără glorie o dimineaţă luxuriantă în pervazul ochiului decupat după rigorile unei metafizici extravagante dacă păşeşti te aşteaptă un munte deghizat în avanscena trădărilor de ieri şi de mâine un contact cu puterea celui care vorbeşte pe platourile incandescente desenează flori de gheaţă în anticamera destinului o şoaptă neagră naşte o nouă voinţă natura proclamă fericirea în zorii trufaşi ai unei vieţi cu braţele retezate aştepţi să vină animalele mici şi scânteietoare

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Voiai să treci pe malul celălalt, să cunoşti nebunia silabei în alveolele timpului: simpla expresie a unei solemnităţi expirate. Căci nimeni nu mai ştie strălucirea rănii, cenuşa poemului în inima dimineţii. Ai vorbit despre măruntele ipocrizii ale zilei de ieri. Cine te-a trimis printre fiarele blânde ale vieţii tale?

Un rictus al unei sintaxe atroce ne desparte acest verdict al ploii, această duminică incendiind păpuşile tale docile. un rictus al unei sintaxe atroce, nimicul trecând în vârful picioarelor prin cartierul făgăduinţei. ah, îngerul declină faptele tardive ale nebuniei de catifea.poveştile cad cu gura pe râul de oţel.orbul din vis îşi aprinde ţigara şi începe să plângă.

Pag. 51


Adrian BOTEZ

NOUL “COCON” MESIANIC ŞI ALCHIMISTUL-POET: “NOUS”1, de LIVIU IOAN STOICIU

P

oezia lui LIS (“Floarea Crinului RegalBourbonic”! – deci, se prezumă şi oarece Iniţiere, conştientă au ba, în Arta Regală/ALCHIMIA!) este în atenţia subsemnatului încă dinainte de 1989, iar după 1989, prin generozitatea autorului (care mi-a dăruit cam toate volumele sale editate), am putut urmări, fără lacune, eclipse, ori opinteli prea mari întreaga sa creaţie poetică. Nu şi pe cea în proză. În recenzia subsemnatului, la volumul lui LIS, Substanţe interzise, afirmam, acum câţiva ani: “După Poemul animal (Călăuza, 2000), pe care l-am considerat, în mod constant, volumul de cotitură al lui LIVIU IOAN STOICIU – volum în care, pentru prima oară, se produce ruptura, fermă şi definitivă, de orice formă de postmodernism sau de personalism implicit - poetul adjudean îşi încearcă, cu scepticism şi luare-aminte, căile de evoluţie ulterioară. Volumele La plecare ( Editura Vinea, 2003), pamparam-pam (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), sau Pe prag/Vale-Deal (Editura Cartea Românească, 2010) pot fi înscrise, fără mari dificultăţi de clasificare, în neomodernismul metafizic (în care locul „trecutului exemplar” istorico-terestru este luat de copilărie, ca stare de exemplaritate, tânjind după originaritate) –, ba chiar anunţă glisarea spre un trasmodernism prudent. În schimb, cel mai recent apărut volum, Substanţe interzise, se înscrie, fără dubiu şi definitiv, probabil - în transmodernismul liminal”.

tural, nici limbajul poetic nu este la fel de supravegheat, cum la anterioarele 6-7 volume de poezie… Dar aceste aşa-zise “deficienţe” sunt compensate, din plin, prin…CU TOTUL ALTCEVA-ul LIS! Cu volumul Nous s-a născut, “s-a re-inventat”, ca Om şi Duh terestru (oare pentru a câta oară?) UN NOU LIS. Având cu totul alte viziuni şi perspective mundan-existenţiale – precum şi cu totul alte urgenţe valorice şi acte taumaturgico-soteriologice. Volumul are trei părţi: 1-O mers când dincoace, când dincolo (regionalismul-moldovenismul verbal “o mers” (în loc de “a mers”) este, poate, o cheie semantică a volumului, pentru cititorul care lecturează, integral, volumul! – “Moldavia Sacra” fiind sub patronajul lui Venus-Parascheva, al Verdelui Regenerator – iar “O” fiind Icoana Ouroboros-ului/Demiurg Cosmic!), 2-Jurnal Nous – în care LIS îşi strecoară “scuzele”, faţă de cititor, în relaţie cu scrisul său cel NOU (cuvântul “nous”…românit esenţial!), scris stoician devenit, dintr-odată, ciudat de răstignitcontorsionat (Poezia din acest volum se foloseşte, paradoxal, de “protezele” pseudo-prozei confesive, spre a-şi răscumpăra aripile metafizice!)…, 3-Fiecare lucru are rânduiala sa… - LIS nu-şi poate părăsi, cu niciun preţ, în/din nicio lume, Utopia Logos-ului: “Dacă el nu vrea, apoi, îl vom sili NOI (care ne tragem din NOUS!), pe “domnul” Logos, să redevină funcţional-soteriologic, RE-ORDONATOR DE LUME!” – pare că ne comunică Poetul-LIS. “O istorie. PÂNĂ SE RESTAUREAZĂ ORDINEA” (s. mea) – cf. Într-un bordei părăsit, p. 18. Să nu uităm că “bordeiul”, în literatura română, încă de la Mihail Sadoveanu (cf. Hanu Ancuţei – Istorisirea Zahariei Fântânarul, cea de-a noua povestire mistic-extatic-iniţiatică), este simbolul “Cuptorului Alchimic” – în care, trecând materia grosolan-istorică, prin stadiile cele trei: nigredo, albedo, rubedo – Trupul-Întunecat-întru-Fier (întru Sfârşitul-Amurgul Zeilor şi Kali Yuga!) se trasfigurează/transcende în Duhul-AUR SPIRITUAL!*

Dacă LIS din ultimele 6-7 volume voia, se încăpăţâna să vrea a cosmiciza lumea, dacă spaţiul valah şi-l dorea, cu eforturi anamnezice uluitoare, ca fiind Spaţiul Ritualului Soteriologic (…iar poemul-incipit al volumului de faţă, Răul, p. 7, este, de fapt, o capcană poetică, creând, întru falsă conDe la început, spunem: volumul este inegal tinuitate cu trecute volume, impresia că “bunicul” valoric. Nu urmăreşte, nicio clipă, orfismul exterior mort, venit înapoi în istorie, pentru a-şi da singur şi nici măcar pe cel interior. Nu toate poemele volu- de pomană, doreşte să re-instaureze iluzia Ritumului pe care îl am în faţă sunt desăvârşite struc- alismului Lumii, într-un spaţiu al Ne-Buniei Noul volum, Nous (grecii traduc cuvântul acesta vechi prin minte, inteligenţă, raţiune - dar, mai cu seamă, prin noţiunea de cunoaştere/cunoscător), demonstrează, cu prisosinţă, cât de vii sunt Poeţii autentici.

Pag. 52

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


respins, în cazul oricărui iniţiat întru “decenţa antichităţii de senzaţie, cu limba de plasmă. Cu/simţire tainică” – adică, “vestigiu al unei antichităţi” păstrătoare de Mistică a Duhului. Pentru că este vorba, în cazul ispititorilor “ieşirii din nevedere/din mistica istoriei personalizate” - nu de un popor, ci de o populaţie saturnianentropică, pusă, egal, sub semnul Porcului şi al Cuţitului – dar, mai cu seamă, al Trădării, Distrugerii şi al PLĂCERII/DESFĂTĂRII HAOSULUI/ÎNTRU HAOS – o populaţie “familiarizată cu răul” (cf. Ia şi gustă, p. 22): “voi Căci am început, de mult, să ni le uităm, sau sunteţi toţi/nişte porci, codoşi, spărgători, să le părăsim derizoriului diavol - “matriţele/ma- cuţitari”. tricele normalităţii” fiinţial-existenţiale: “Diavolul Manifestările violenţei gratuite, absurde, în persoană cerându-ne/să fim umili, să stăm/liniştiţi în colţul nostru şi <<să nu ne ucigaşe şi sinucigaşe, totdeodată, ale lumii (aparent ocupăm de nimic/deosebit, că se ocupă el>>– real-istorică - în realitate, iluzorie, precum este dintr-o//silă de toate, rămaşi fără suflet, matriţe, orişice Consecinţă Penală a Căderii!) nu doar numai piele/şi os, matriţe umplute de vrăjitoare abundă, ci tind să inunde (evident, la modul ludicovampiric!) chiar Arca Credinţei Vizionare şi a cu/apa de la morţi” – cf. Matriţe, p. 19. Eros-ului Cosmic (“Am un topor ascuţit!/Dar ce, Refuzând, cu exasperare, dar şi cu un soi de cuţitul de la bucătărie nu ajunge?/După ce-ţi tai furor sacer, umilinţa şi liniştea, oarbe şi comode gâtul, umplu un lighean cu sânge şi-l/beau încetul - LIS îşi învăluie persoana androginică-Nous cu încetul…” – cf. Doi tembeli, p. 10)… - …dar, (persoană volitiv-cunoscătoare şi, concomitent, fireşte, vorba Paracelsus-ului borges-ian2: „Crezi, mefientă şi retractilă, faţă de obiectul oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (...) cunoaşterii: LUMEA CONTEMPORANĂ!) - Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaascunzându-se/apărându-se (prin revelarea terorii ţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prămonştrilor istoriei!), de timpul/contemporanei- buşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai tate/istorie. Se ascunde, precum larva viitorului faptul că ne aflăm în Paradis?”: FLUTURE, în “zeci de metri de pânză”, ca “mumie”: “Înfăşurată în pânză de umezeală, a-“Când dormi, tu mori pentru mine. Îşi/ în/zeci de metri de pânză, mumie: mă sperii, înfige ghearele în gât: mă urăşti? Apasă prea cucoană,/nu te sufoci? Scoate măcar capul – tare,/ţâşneşte sângele, se sperie,/urlă. Se umple de nu//scot nimic, voi sunteţi toţi/nişte porci, codoşi, sânge. Fuge în baie. Uite cum AI/ÎNFLORIT PE spărgători, cuţitari, cărora/dacă li te arăţi, pălită, CADAVRUL MEU” – cf. E primăvară, p. 16. trecută,/te aruncă pe uşa cârciumii: că să mergi Thanathos este îmblânzit şi exorcizat tocmai prin să-i însoţeşti/în viitor pe cei decedaţi. Sunt/păţită, fraţii săi mitologici, Hypnos şi Eros: “<<De-ai stau pregătită, înfăşurată în pânză, dată/cu miro- conduce oşti, le-ai conduce/spre moarte sigură>>, denii – un vestigiu//al unei antichităţi de senzaţie, bâiguie ea. La/această oră LE-AŞ CONDUCE LA cu limba de plasmă. Cu/simţire tainică./Nous” – CULCARE, e adevărat…”. cf. Nous, p. 15. În definitiv, Dumnezeu Legea-Logos-ul pururi De observat cum “cucoana” (de fapt, “CO- “înfloreşte pe cadavrele”-humă, spre eternizarea CONUL” androginic, CRISALIDA!) îşi fereşte Duhului… propria istorie (“pălită, trecută”) de istoria b-“Mi-au scos/ ghearele şi mi-au limpezit comună, precum Stan Păţitul-Iniţiatul – de fapt, cărările, în sus şi în/jos, adâncind albia sângelui” istorie decăzută într-un nou soi de comunism plan– cf. Asalturi ale celui rău, p. 20. etar, cel puţin la fel de pestilenţial şi de violent, precum cel “antedecembrist”: lumea este decăzută Paradoxal: “smulgerea ghearelor” şi până la “halul-rangul antispiritual” de “limpezirea cărărilor, în sus şi în/jos, adâncind “CÂRCIUMĂ-MAHALA”, iar locuitorii ei ALBIA SÂNGELUI” graalic/gradalic (adică, din formează o populaţie stranie, respingătoare şi de zona hristic-autosacrificială şi din cea a nousUituce de Sine : “Iaca, împart, în stânga şi în dreapta,/dau de pomană, că ai mei m-au uitat”… !) - …ei bine, LIS din volumul Nous este un Damnat Legic şi Hiperlucid. Adagiul camilpetrescian “Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă” se poate transforma, prin noul volum stoician, într-o altfel de formulare a noii realităţi şi a noilor potenţe spirituale: “Câtă luciditate autorăstignită, tot atâta putere de exorcizare a realităţii, de descântec întru întoarcere a omenirii, la ORIGINARITATE şi NORMALITATE”.

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Pag. 53


ului/cunoaşterii iniţiate – “gradale” înseamnă <<N-ai curaj!/N-ai curaj!>>” – cf. Sunt un sub, Cartea!) - este operaţiunea specific-alchimică, de p. 8. Sau, mai tragic-existenţialist, dar şi cu o nosobţinere a revelaţiei Heruvimilor Ordinii Celeste! talgie infinită, pentru “departele” cel mistic: “Mie un dor să/ mor, mă, Gheorghe…” – cf. Doi c-“Eşti nemulţumit, cantaragiule? Uite,/ia tembeli, p. 10. şi urechea asta a mea – îşi smulge urechea dreaptă” – cf. Vine din viitor, p. 13. De fapt, celeLIS se dovedeşte şi un intuitiv şi vizionar brul gest “demenţial” (?!) vangogh-ian (al smul- mesianic (al Frumuseţii Eterne şi Intangibile!), gerii urechii vinovat-istorice!) devine unul dar şi un vizionar/revelator al cauzelor pierderii regenerator: “El râde, sardonic: ai vedenii energiilor mesianice, totdeodată – urmând, însă, macabre, bătrâne, îi/strigă din urmă şi-şi/lipeşte faza taumaturgică (auto-vindecare de istorie şi decu scuipat urechea, la loc” – …”cu scuipat” - scântec întru revenirea la originaritatea-noradică, folosind “materia primă” demiurgică…! malitatea-FRUMUSEŢE): “Nu simţiţi? E ceva/aici care ne ţine departe de noi înşine. Acesta d-“El nu vede în faţa/ ochilor decât resturi este SECRETUL/FRUMUSEŢII. După ce ne de la abator, pe care se bat câinii/şi păsările. învăţăm cu locul, îl/pierdem din vedere…” – cf. Câinii îi pun ordine în gânduri” – cf. Ăsta e miercuri, 8 octombrie, p. 65. nebun, p. 17. Unde se petrec aceste fenomene paradoxale? Câinii îi pun ordine în gânduri”, zice LIS: “Aici, unde zeii singurătăţii au apus” – cf. E dar, fireşte, Poetul gândeşte, dincolo de istoria primăvară, p. 16. Zeii se sinucid întru violenţei contemporan-terestre (“Azi, soldaţi singurătate, dar, lucizi, ei apun, conform Amurîmpuşcaţi între ei, soldaţi/împuşcaţi de câini, gului Zeilor Gotico-Getici/RAGNARÖKR, dar câini/împuşcaţi de soldaţi şi câini împuşcaţi de şi conform creştinismului: numai după şi prin câini” – cf. Mari reacţii, p. 36) - nonviolenţa moartea/răstignirea Zeilor Autosacrificiali, se resurecţională, a modului filosofic dacico-getico- regenerează lumea! gotic: “Câinele” este LUPUL FENRIR. Purificatorul şi Regeneratorul. Iar Păsările “răpitoare” Adică, ÎNVIE DUHUL. de hoit sunt/devin Îngerii Restauratori ai LuIar LIS ajută, la modul alchimico-lingvistic, minii-de-Duh! adică, Restaurator de Logos (Logos înseamnă, De ce am afirmat că avem de-a face cu totdeodată: Cuvânt, Ştiinţă-Iniţiere şi APARENŢA de “deficienţă” a structuralităţii Rânduială/Ordine/Ordonare Cosmică!) – să fie compoziţiei şi a temperării autoritare a limbajului? dusă, mistic, bătălia dintre Sulful-Principiu Activ Pentru că LIS devine, prin acest volum, UN şi Mercurul-Pricipiu Pasiv3, înspre izbânda MĂRTURISITOR, care face eforturi titaneşti lim- finală-“ţipăt revelator” a/l Regenerării: “<<Am inare să-şi schimbe drumul, să-şi afle şi prezerve ţipat! (…) Voia să mă dea demâncare la DRUMUL SACRU, UNIC! - al existenţei mi- plantele/carnivore de la grădina botanică a sionare (fie şi prin autosacrificiu!) – drumul regelui…>>/Înţelegeţi ceva?/ Înţelegem, cum să înapoi, prin istoria destructurantă (istorie nu, dădură din cap, trosnind//degetele la încheietoxică, prin care “inTeriorul” crucificării autosac- turi (n.m.: “trosninrea degetelor la încheieturi” rificiale a devenit “inferiorul” şerpuirii/sinu- semnifică desfacerea/revelarea Fătului MUNsoidalei, alunecării insesizabile, spre infernalitate: DAN-Noul Ierusalim!), plictisiţi, cei/adunaţi, “Are vibraţii inferioare”- cf. nicio fericire nu-l gură cască,/îndepărtaţi unul câte unul: e ca mai atinge, p. 74) , spre Structura de Cristal a atunci când/sulful alb, corupt şi/incandescent Adevărului! intră în contact cu/mercurul, în pământ fetid şi se produce fier… ” – adică, se intră, după “fetidul E adevărat, îl ştiam pe LIS un luptător aprig, pământ” NIGREDO şi vizionarul-“zburător-reindar, mai curând, în relaţiile socio-profesionale. Ei tegrator” ALBEDO, în faza regenerării incandesbine, în volumul Nous, LIS devine cel mai aprig cente-RUBEDO! – cf. În contact cu mercurul, p. duşman al fiinţei sale, celei intoxicate, GRAV, de 28. istoricitatea destructurantă şi definitiv-înjositoare, creatoare a Omului/SUB: “(…) SUNT UN SUB Deocamdată, Kali Yuga/Vârsta Fierului nu (…) a apărut iar unul // la mine înlăuntru care poate fi depăşită, sau nu trebuie oprită: ea duce mă roagă în genunchi să-l/omor şi-mi strigă: spre Noul Ierusalim Ioanic!

Pag. 54

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Oricât de josnic-infernalizat se manifestă lumea istoriei, Alchimistul-Poet “trage cu ochiul” la “nevăzut”: Îngerii sunt peste tot, sub măştile derizorii ale cadavrelor şi ale cruzimii călăilor – căci, dincolo de dorul de a muri, Clopotul Lumii BATE SINGUR – …mai exact, aripi îngereşti invadează cu Noua Lume, peste câmpiile bătăliilor alchimice, din care diluviul naşte (pe sub sau pe deasupra INCONŞTIENŢEI NOASTRE, devenită ISTORIE A VIOLENŢEI ULTIME/APOCALIPTICE…!”) Arca Salvării Regenerative, aflată sub semn de Nou Curcubeu şi de TEI-Iubire Mistică-Eros Agapé: “Mi-e dor să/mor, mă, Gheorghe…/În umezeala serii, îmbătaţi de parfumul/teilor înfloriţi. Îl auzi? Amândoi/văd un clopot atârnat, care SUNĂ DE UNUL SINGUR. Ce/l-o fi apucat?” – cf. Doi tembeli, p. 10. Alchimistul-Poet, în mod paradoxal, stimulând violenţa “în oglinda veneţiană” (adică, jumătate întru vizibil şi jumătate scufundat întru nevedere!), prin însăşi lucrarea/înfăţişarea sa funcţională! - se împotriveşte, la modul vizionar, prin alter ego-ul său oglindit, unor noi violenţe, adoptând şi insinuând (chiar în momentul paroxistic al luptei/violenţei metafizice!), pentru noi toţi, adoptarea poziţiei revelativ-vizionare, asupra :

1-posibilităţii de “reînfrăţire paradisiacă” şi, deci,

2-asupra “PORTIŢEI DE IEŞIRE A/SUFLETULUI DIN CORP”: “Ospătarul îl /roagă să aibă grijă. Vezi, nene, să n-o/spargi, că-i oglindă veneţiană. Veneţiană? Auzi, tu, ăla, din/oglindă, ăsta mă crede bătut în cap…(…) Aşa-i: că m-a părăsit, curva, s-a dus dracului,/ acum miroase urât, n-o îngroapă nimeni,/ mi-am dat şi sufletul pentru/ea…Gata, frumuseţea e putreziciune! (… )/ Vin trei vlăjgani/peste el, îl buşeşte sângele pe nas. Staţi,/fraţilor, că nu v-am zis: energia e liberă…<<Afară, nenorocitule!>> . Nu v-am zis, băi, ce/ e mai important: azi am descoperit PORTIŢA DE IEŞIRE A/SUFLETULUI DIN CORP, PE CUVÂNT DE ONOARE…” – cf. Energia e liberă, p. 11. “Cuvântul de Onoare” este Garanţia Divină a Revelaţiei-Logos Restaurat şi a Regenerării prin Logos… Iar definiţia expresionismului liminar, dată de Blaga, în Filosofia stilului, vobeşte foarte clar Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

despre “PORTIŢA DE IEŞIRE A SUFLETULUI DIN CORP – despre Şansa Soteriologică a umanităţii (care nu şi-a pierdut, de tot, percepţia “nevăzutului”!), tocmai prin acceptarea şi asumarea apocalipticului/regenerării/învierii sale, întru supra-existenţialul COSMICO-ABSOLUT: “De câte ori un lucru e astfel redat încât pu terea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcendează, TRĂDÂND RELAŢIUNI CU COSMICUL, CU ABSOLUTUL, CU ILIMITATUL, avem de-a face cu UN PRODUS ARTISTIC EXPRESIONIST” (cf. Lucian Blaga, Filosofia stilului, 1924). …În concluzie: să ne rugăm pentru viaţa Poetului-Alchimist, pentru că, pe de o parte, este singurul care mai posedă, în valea infernală a istoriei, VIZIONARISMUL – pe de altă parte, pentru că Poetul-Alchimist Vizionar este singurul care are curajul să ne pronunţe nouă cuvintele, întru CUVÂNT. Pentru că noi am căpătat o teroare maladivă, faţă de cuvinte – de aceea, ne e greu, ne e silă, ne este frică şi să le rostim (fără să le schilodim!). În locul nostru, însă, ROSTEŞTE (făureşte şi revelează Noile Rosturi, întru Arhitectura Cosmică, întru Ţeserea Semnificaţiilor4, întru Plutirea Arcei spre Cetatea Divină!) – ALCHIMISTUL-POET! “În locul nostru” - adică în locul liotei de laşi, care nu-ndrăznim să ne sinucidem şi să ne regenerăm, prin Cuvânt. În Locul nostru (spre a revela Locul Suprem!) şi în Numele nostru (pentru a revela Numele Suprem!) - precum Hristos! Altfel, dacă nu-l vom proteja şi utiliza mistic, dacă-l vom trăda, întru DELIR ASASIN, precum Iuda pe Hristos, şi vom deveni SCLAVI:

1-“SCLAVI” ai violenţei şi “lehamitei”, adică ai dezangajării spirituale/întunecării: “Aşa-i la noi, până la moarte,/UN DELIR//OBŞTESC (…)/Se mai scoală câte unul la masă şi trage o înjurătură <<la general>> (n.mea: Generalul, ca şi la Mircea Eliade, nu este Noţiunea Vagului, ci apelativul pentru Dumnezeu/Rangul SupremDemiurgic!) : ‘tu-i/ paştele mă-sii de viaţă (…) ni se face lehamite, ni se pârjoleşte, mistuie, nimiceşte, / sufletul îşi ia adio de la fiecare/şi dispare ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MUDARE…” – cf. ‘Tu-i/ paştele mă-sii , p. 9 - sau Pag. 55


2-“SCLAVI” ai îndepărtării de viziune, de vederea asupra ORIGINARITĂŢII CELEI ETERN VII, ÎNTRU SUFLETUL/DUH: - adică, îndepărtaţi/înstrăinaţi de Izvorul LuminiiGRAALUL VALAH: “Obosit, obligat să se oprească şi să se întindă/pe câmpul bântuit de suflete ale celor plecaţi în căutarea/ unei lumi mai bune şi neîntorşi în/România, deveniţi SCLAVI în străinătate” – cf. Vine frigul, p. 40. …atunci, “Paştele Mă-Sii” (Renaşterea/Învierea prin Mama Cosmică) ne va readuce sufletul “dincoace” de “PortiţaREVELAŢIE”…în zona “dispariţiei/închidere veşnică/nondevenire spirituală” – …şi nu o retragere în adâncul “Oglinzii Veneţiene”, ci o dispariţie “ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MURDARE…”. Iubiţi-l, fie şi din interes pur personal şi egotist, pe Alchimistul-Poet! Dar, pentru a reuşi aceasta, întâi CITIŢI-L, cu smerenie şi osârdie sinceră, întru cunoaştere/NOUS! 1

-Liviu Ioan Stoiciu, Nous, Editura Limes, Cluj, 2015. -J.L. Borges, Roza lui Paracelsus, în Cartea de nisip, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 345. 3 ‐ Mercurul – “este un simbol alchimic universal 2

marchează regresiunea la starea nediferenţiată; După cum femeia

curului produce sub pământ metalele. Este o manifestarea a Voinţei Cereşti şi a activităţii Spiritului(…) Acţiunea Sulfului asupra Mercurului îl omoară şi, transmutându-l, produce Cinabrul, care este un elixir de nemurire” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.III, p. 281. Mai cităm, pentru lămurire, dar şi pentru a vedea câtă poezie interioară (deci, comună întregii umanităţi spirituale, ca potenţial, indiferent de “locul social” al alchimistului!) are ALCHIMIA din alchimistul Titus Burckhardt, Alchimia - semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc., 1998, p. 131 - care, la rândul său, citează din celebrul Nicolas Flamel - Sur les Figures Hieroglyphiques: “Sunt cei doi şerpi prinşi în jurul Caduceului, Toiagul lui Mercur-Hermes, şi prin ei îşi exercită marea putere şi se transformă după cum vrea. Cel care îl va omorî pe unul, spune Haly(Ali), îl va omorî şi pe celălalt, căci unul nu poate muri decât odată cu fratele său (moartea lor semnificând trecerea de la un nivel existenţial la altul)…Aceştia doi, fiind aşadar puşi laolaltă în Recipientul Mormântului (care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis, din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar, cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul, din momentul în care se apucă unul pe altul - dacă frigul nu îi împiedică - şi până când amândoi, cu balele lor de venin, şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului (influenţele şi forţele lor reciproce manifestându-se, în domeniul naturii neîmblânzite, ca un venin, adică distructiv, şi, până când în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă, după moarte, în apă vie şi permanentă (prin unirea lor într-o realitate superioară), înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, unică, mai nobilă şi mai bună…” 4

este supusă bărbatului, argintul lichid (sau chonein-yin) al chinezilor corespunde dragonului, licorilor trupeşti, sânge şi semen, elementului Apă. Alchimia occidentală îl opune Sulfului, iar alchimia chineză Cinabrului. Alternanţa MercurCinabru(Sulf) (…) este cea a yin-ului şi a yang-ului, a morţii şi a regenerării. După anumite tradiţii occidentale, Mercurul este sămânţa feminină şi Sulful cea masculină: împreunarea lor subterană produce metalele”- cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 292. Sulful – “este principiul activ al alchimiei, acela care acţionează asupra Mercurului inert şi-l fecundează sau îl omoară. Sulful corespunde focului, aşa cum Mercurul corespunde apei. Este deci un principiu generator masculin, a cărui acţiune asupra Mer-

Pag. 56

- ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, în eles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribu ie, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza via a; stare, situa ie socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva via a. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de ob inut, de realizat). 3. Mod, fel de orgnizare a unei activită i; ordine după care se desfășoară o ac iune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spa iu în formă de unghi, format la războiul de esut între firele de urzeală ridicate de i e și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spa iu îngust lăsat între două construc ii alăturate sau între două păr i ale unei construc ii, pentru a permite mișcarea lor relativă sub ac iunea for elor interioare sau a varia iilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în fa ă, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învă a pe de rost = a învă a un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv.) Facultatea de a vorbi. 7. Ciocul/prova ascuţită a vechilor corăbii – Lat. rostrum. Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Vavila POPOVICI

BACOVIA …Neferici i și uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, înseta i și singuri, poe ii sunt fluturi așeza i pentru o clipă pe floarea vie ii. Nu izgoni i poe ii din cetate, Platon a dat mâna cu Homer!

Z

ilele acestea se împlinesc 134 de la nașterea poetului român George Bacovia, cu numele său real George Andone Vasiliu. S-a născut în ziua de 17 septembrie 1881, în orașul Bacău. Pseudonimul, George Bacovia, se presupune că ar avea legătură cu orașul natal - Bacău, care vine din latinescul Bacovia, pe hăr ile Evului Mediu, precum și în alte documente latine, Bacăul apărând sub numele de Bacovia sau Ad Bacum. Datorită acestui poet „Bacăul a intrat în panteonul poeziei eterne”. S-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu. În familie i se spunea Iorguţ. Cursul primar și gimnaziul l-a urmat la Bacău, nefiind un foarte bun elev, dovedind în schimb talent la desen, caligrafie, muzică și gimnastică. A scris versuri din timpul gimnaziului, debutând în revista „Literatorul” condusă de Al. Macedonski, cu o poezie semnată V. George. Și-a luat licen a în drept, dar nu a profesat avocatura, ci a predat desenul și caligrafia în școli, a fost bibliotecar, copist și șef de birou la Ministerul Muncii. Ca scriitor s-a fost la școala simbolismului literar francez, deosebindu-se prin folosirea unui limbaj mult mai realist. În 1923 a fost premiat pentru volumul Plumb. În 1925 a devenit director al revistei „Ateneul cultural” și i s-a oferit premiul pentru poezie al Societă ii Scriitorilor Români. În 1926 a tipărit volumul Scântei galbene. În 1928 s-a căsătorit cu profesoara-poeta Agatha Grigorescu, a locuit un timp tot în Bacău și în 1933 s-a stabilit în București, unde a rămas până la sfârșitul vie ii. În 1929 a tipărit volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii. În 1934 i s-a tipărit volumul antologic Poezii și a primit Premiul Na ional de poezie, împreună cu Arghezi. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reunește toate scrierile sale publicate anterior. În 1946 este editat volumul Stan e burgheze, pentru care a fost criticat de autorită ile comuniste, i s-au retras volumele din circula ie, dar la mijlocul anilor ‘50 au fost repuse în circula ie. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 la București. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română. La început a fost văzut ca un poet minor de critica literară, cu timpul însă a ajuns să fie recunoscut ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importan i poe i din poezia română modernă. Am găsit într-o revistă un articol, nu-mi amintesc autorul, dar am notat caracterizarea făcută despre „băcăuanul” Bacovia: „este un ins epuizat prematur, percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eșecuri și celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră [...] pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton și chinuit”. M-a durut și m-a revoltat acest mod de a gândi și a blama un mare poet român, simbolist. M-a consolat însă caracterizarea scriitorului Ion Caraion (1923-1986) din jurnalul său: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

“Poezia Decembre impresionează prin redarea originală a sentimentului iubirii, camera fiind locul care adăpostește și-l apără pe poet de mediul de afară: „Te uită cum ninge decembre, / Spre geamuri, iubito, privește / Mai spune s-aducă jeratic / Și focul s-aud cum trosnește. // Și mână fotoliul spre sobă, / La horn să aud vijelia, / Sau zilele mele – tot una – / Aș vrea să le-nvăț simfonia. // Mai spune s-aducă și ceaiul, / Și vino și tu mai aproape; – / Citește-mi ceva de la poluri, / Și ningă... zăpada ne-ngroape // Eu nu mă mai duc azi acasă... / Potop e-napoi şi-nainte, / Te uită cum ninge decembre, / Nu râde... citeștenainte.” “ Pag. 57


poezia lui, cu care ob ine arta”. Ceea ce impresionează din primul moment pe orice cititor al lui George Bacovia este marea omogenitate a poeziei. Bacovia scrie în același mod versurile, ritmic, original, impresionant. Poezia lui este lucrată ca într-un laborator, după o re etă proprie. Obsesiv și pasional apare târgul provincial, orașul său de baștină, Bacăul, a cărui imagine o zugrăvește continuu, în diverse ipostaze, ca un pictor neiertător al realului. Scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961) a remarcat mul imea detaliilor a ,,locurilor unde nu se întâmplă nimic”, dar care folosesc ca „mijloc de obiectivare și de sugestie a stărilor lăuntrice în strictă manieră simbolistă”. În acest mod a în eles poetul, sau i-a vorbit „talantul”, să-și exprime trăirile și să redea realitatea lumii înconjurătoare. Criticul, istoricul literar, eseistul, poetul și profesorul universitar Iulian Boldea (n. 1963) este de părere că „ploaia, vântul, plumbul, ritmul anotimpurilor nu desemnează nimic prin ele însele, ele evocă, prin intermediul sugestiei, un climat sufletesc, o impresie sintetică, totalizatoare”. Impresionantă este în acest sens poezia Decor: „Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar: / Decor de doliu, funerar... / Copacii albi, copacii negri. // În parc regretele plâng iar...// Cu pene albe, pene negre / O pasăre cu glas amar / Străbate parcul secular... / Cu pene albe, pene negre...// În parc fantomele apar... // Și frunze albe, frunze negre; / Copacii albi, copacii negri; / Și pene albe, pene negre, / Decor de doliu, funerar... // În parc ninsoarea cade rar...” Prin simplitatea ei, prin naturale ea limbajului, poezia dovedește un deosebit rafinament. Repeti ia e o tehnică preferată, poetul accentuând obsesiv folosirea unor cuvinte, urmărind în acest mod în elegerea gândurilor sale de către cititor și intensificând emo ia. Versul final, izolat de celelalte, e un fel de sinteză a poeziei. Alternan a de alb și de negru are o simbolistică prin contrastul celor două culori: albul sugerând via a hibernală, în timp ce negrul aduce conota ii ale neantului, exprimând totodată contrastele sufletești. Poetul maramureșean Ion Șiugariu (1914-1945), Ion Soreanu cu numele real, scria despre această poezie: „Alternan a dintre alb și negru, și modalitatea sumară de a organiza întregul poem pe această alternan ă, ca într-un desen grăbit al cărui subiect este tratat doar în câteva linii fugare de creion, constituie un procedeu dacă nu cu totul nou, în tot cazul mult diferit de întregul patrimoniu simbolist”. Criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu (1881-1943) nota: „E poezia chinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se ra ionalizează”. Așa este, totul este lipsit de mișcare, dar care te emo ionează, î i dă fiori… Doar un croncănit de pasăre și plăsmuirile

Pag. 58

poetului… Bacovia făcea o mărturisire cu referire directă la o trăsătură importantă a operei sale, anume muzicalitatea: „Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influen ă colorată. Întâi am făcut muzică și după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a înso it cu credin ă până azi”. Poate în acest mod a realizat tehnica bacoviană a versului cu ritmul lui minunat. Poetul Ovidiu Genaru spunea la vizitarea Casei memoriale: „Legătura poetului cu urbea natală a fost, aș spune, geologică. Eu cred că aici, la începutul secolului XX, a existat o cetate halucinantă Bacovia, a cărei materie, numai el dintre noi to i, cetă ean anonim și fără somn, a auzit-o plângând. Eu simt în versurile sale teribila biografie a unui ipăt de intoleran ă, smuls din adâncimea lumii și adresat, ca un mesaj, nouă și viitorimii. Poate că străzile orașului au fost chiar nervii poetului. Poate că Bacăul a fost bacovian și nu invers. Fiecare vocabulă și consoană a numelui său apar in și urbei sale. În această casă, așezată sub frigul liniștit al stelelor, Bacovia pare să fi trăit anume pentru a-și fi exersat tragica meserie de „secretar al cosmosului”. Aș zice, mai curând, al spa iului terestru. Unii consideră poezia lui ca fiind o poezie lucidă, întrucât îi „lipsește magicul tărâm compensatoriu, indiferent că el s-ar numi trecut sau spa iu oniric, cosmos, istorie sau eros”. Această luciditate se pare a fi necesară uneori spiritului nostru, poate pentru odihna lui prin ruperea de lumea iluziilor. Un altfel de a vedea lumea în anumite clipe! Sau, poate, a echilibra sentimentul cu luciditatea, ceea ce Bacovia a reușit în poetica lui. Poezia lui Bacovia este în primul rând o poezie de atmosferă și o dată pătruns în ea, parcă nu te mai po i desprinde… Jocul acesta între sentiment și luciditate, între sufletul său și realitatea din jur se datorește și sensibilită ii mari pe care o avea poetul. Se spune că a iubit mult porumbeii. În adolescen ă a crescut și îngrijit mul i porumbei, fiecăruia îi dăduse câte un nume și plângea când pierdea vreunul… Plumb este o altă poezie a realită ii exprimată în mod liric: „Dormeau adânc sicriele de plumb, / Și flori de plumb și funerar vestmânt - / Stam singur în cavou... și era vânt... / Și scâr âiau coroanele de plumb. // Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am început să-l strig - / Stam singur lângă mort... și era frig... / Și-i atârnau aripele de plumb.” Cuvintele: plumb, cavou și singur sugerează „o singurătate esen ială ce-l plasează într-un spa iu de dincolo de lucruri și de oameni, un spa iu metafizic, în care fiin a își regăsește izolarea sa fundamentală în fa a ilimitatului lumii și se închide în propriile sale trăiri”, Cavoul este „retragerea eului liric într-un spa iu protector, din fa a agresiunii lumii exterioare, oprimante și Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


lipsite de noimă, dar și celelalte cuvinte: sicrie, funerar, cavou, mort, plumb ne trimit la o lume a închiderii, claustrării, a lipsei de orizont existen ial și, în cele din urmă, la un spa iu infernal prin dimensiunile sale minimale, mortificante […] Scindat între zădărnicia înăl ării și conștiin a damnării, poetul nu resimte decât realitatea abuzivă exterioară și pe cea interioară – devastată de deziluzie și sentiment al neantului”, scrie întro minunată analiză, criticul, istoricul literar, eseistul, poetul, profesorul universitar Iulian Boldea, născut în 1963. Să mai amintim poezia Lacustră: „De-atâtea nop i aud plouând, / Aud materia plângând... / Sunt singur, și mă duce-un gând / Spre locuin ele lacustre. // Și parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbește-un val - / Tresar prin somn, și mi se pare / Că n-am tras podul de la mal. // Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleași vremuri mă găsesc... / Și simt cum de atâta ploaie / Pilo ii grei se prăbușesc. // De-atâtea nop i aud plouând, / Tot tresărind, tot așteptând... / Sunt singur, și mă duce-un gând / Spre locuin ele lacustre.” „Aceleași obsesii ale unui eu liric apăsat de singurătate și disperare difuză. Sentimentul izolării eului într-o lume cu repere nesigure e copleșitor”, remarcă profesorul. Poezia Decembre impresionează prin redarea originală a sentimentului iubirii, camera fiind locul care adăpostește și-l apără pe poet de mediul de afară: „Te uită cum ninge decembre, / Spre geamuri, iubito, privește - / Mai spune s-aducă jeratic / Și focul saud cum trosnește. // Și mână fotoliul spre sobă, / La horn să aud vijelia, / Sau zilele mele – tot una – / Aș vrea să le-nvă simfonia. // Mai spune s-aducă și ceaiul, / Și vino și tu mai aproape; – / Citește-mi ceva de la poluri, / Și ningă... zăpada ne-ngroape // … Eu nu mă mai duc azi acasă... / Potop e-napoi şi-nainte, / Te uită cum ninge

decembre, / Nu râde... citește-nainte.” Culorile preferate în „pictura” lui și care „invadează lucrurile ca niște prezen e fizice”, sunt: violetul, griul, negrul, albul, galbenul, culori sugestive, folosite inspirat. În poezia Amurg violet folosește obsesiv culoarea violet: „Amurg de toamnă Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

violet... / Doi plopi, în fund, apar în siluete: / Apostoli în odăjdii violete – / Orașul tot e violet. // Amurg de toamnă violet... / Pe drum e-o lume leneșă, cochetă; / Mul imea toată pare violetă, / Orașul tot e violet. Poetul, aflat într-o pozi ie privilegiată („din turn” deoarece, în copilărie, fusese închis din neaten ia paracliserului în turnul unei biserici) pozi ie ce-i permite panoramarea peisajului, asistă la o descindere in istorie, pe fondul unor culori halucinante folosite în „pictura” sa. Mai exemplific poezia Cu voi , deși este greu să mă opresc: „Mai bine singuratic și uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător, / În ara asta plină de umor, / Mai bine singuratic și uitat. // - O, genii întristate care mor / În cerc barbar și fără sentiment,- / Prin asta ești celebră-n Orient, / O, ară tristă, plină de umor…” Singurătatea poetului este undeva dusă până la limita posibilului, încercând să se salveze prin sarcasm, despre care scriitorul rus Dostoievski spunea că „este ultimul refugiu al oamenilor modești și a celor cu sufletul curat atunci când intimitatea sufletului lor este grosolan și supărător invadată”. Bacovia a scris poezia Amurg, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, «corbii» / Poetului Tradem – / Și curg pe-nnoptat / Pe-un târg înghe at. // Se duc pe pustii…/ Pe când de argint, / Saprinde crai-nou. // Pe zări argintii / În vastul cavou… / Iubito, ah, « Corbii » / Poetului Tradem…” Talentatul poet craiovean Traian Demetrescu (1866-1896) care semna de multe ori cu pseudonimul literar Tradem, cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat întrun vers „tu dulce-al poeziei Crist”, scrisese poezia „Corbii”: „Pe plopii întinși / Coboară corbii-n pâlc de doliu, / Cernesc al iernei alb lin oliu, / Și, triști, de foame par învinși… / Cugetători, / Privesc spre cer, privesc departe; / Pe când un glas de vânt împarte / Un cântec care dă fiori…” Invocând cândva acest dialog al spiritelor, am scris poezia Visul lui Bacovia: O floare, un gând, un poem / Și-n mii de speran e, / Mii de cutezan e / Și visul poetului Tradem. / Ce glasuri interioare îmi sună! / Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult, / Pe când apărând blânda lună / Mă poartă în nop i de demult. / O floare, un gând, un poem, / Vise mă fac să evoc. / Unul din ele invoc, / Visul poetului Tradem. Și pentru că am început acest articol cu un moto din versurile mele, voi încheia cu alte versuri dintr-un poem intitulat Dragoste de Bacovia, care se termină în modul următor: Privea în sus și-mi arăta / «corbii poetului Tradem». / Corbi ce se duceau «pe pustii», în amurg, «pe zări argintii». / Râdea emo ionat, vibrau în el «scântei de vis» / sub cerul gri, deschis. / Am căzut în genunchi și-am început a-l implora: / Maestre, atinge-mă cu pana ta!

Pag. 59


Bogdan ULMU

O NOAPTE, ÎNCHIȘI ÎN CÎRCIUMĂ! Mo o: Si non e vero... 1973. Mă duc la Gala i să văd un spectacol – Sf Mitică Blajinul. Montare onestă, fără sclipiri, dar cu o actri ă care m-a tulburat, p ă -

rîndu-mi-se sexy și talentată. Nu-i spun numele întreg, doar prenumele – Marga. Sub influen ă bahică, mă îndrăgostesc rapid de ea, deși era mai în vîrstă. Cam cu 10 ani. Dar nu conta. Chef de după premieră. Începe rela ia. Mă duce la gară. Îmbră ișări, tandre e maximă...Îi promit că voi reveni în week-end, să stau cu ea. Acceptă. O lună, am făcut naveta – BucureștiGala i. În timpul săptămînii, mă suna, seara, la văduva lui Sică Alexandrescu, pe strada Precupe ii Vechi (mă documentam, în casa celebrului regizor, pentru un viitor volum memorial, care n-a mai apărut, din cauza Auricăi Alexandrescu, văduva cu pricina, care m-a reclamat la facultate – eram student – fiindcă-i luasem o piesă și nu i-o mai adusesem). În fine, la un moment dat, aflu că un actor vroia să mă ...omoare. Eu stăteam cu Marga în week-end, el – în timpul săptămînii. Am hotărît să ne cunoaștem și, la nevoie, să ne batem (aveam pe-atunci o condi ie fizică remarcabilă, din vremea parașutismului meu recent).

Pag. 60

Nu mai știu cum ne-am întîlnit: actorul, Dan, m-a așteptat la restaurantul Pescarul, într-o diminea ă, la ora 11. Am fost punctual. Distan i, cu figuri glaciale, am băut prima votcă. La a doua, am și ciocnit, simbolic. La a treia, aproape că ne simpatizam, deja (uitasem de ce ne-am întîlnit!). După încă o oră, eram amici. Pe la orele 18, devenisem prieteni. Chiar o uram pe Marga, amîndoi, fiindcă...era să strice o recentă și frumoasă prietenie! Dar nu doar această răsturnare de rela ie este acum importantă: ci și faptul (incredibil, azi!) că atunci cînd ospătarii ne-au anun at că vor să plece acasă, i-am rugat...să se ducă; și să ne-nchidă-n restaurant! O să rîde i: ne-au îndeplinit dorin a! ine i cont, era în 1973, în plin ceaușism! Dar, imposibilul a devenit posibil! I-am hipnotizat pesemne, leam prezentat garan ie și ne-au lăsat acolo. Diminea a, pe la 7,30, au venit curioși să vadă dacă n-am făcut pagube: nu făcusem. Am vorbit și băut, o noapte întreagă...Am notat ce-am consumat după plecarea lor: pe-atunci, cu 100 de lei stăteai o zi în cîrciumă...Ne-a costat 200, deoarece adăstasem și noaptea. De Marga am și uitat, definitiv. Am fost prieten bun cu Dan, pînă cînd a plecat din ară: era un actor bun și un prieten adevărat. Am aflat, de la Gala UNITER, c-a murit acum trei-patru ani. Păcat! Mai to i eroii acestor rememorări, acum stau la masa umbrelor...

Un actor care dorea să- i salveze căsnicia

1997. Eram în teatrul din Bacău, repetam și făceam naveta la Iași. Într-o zi, sunt invitat la masă, între repeti ii, de un cunoscut profesor al urbei, mare iubitor de teatru. Firește c-am acceptat invita ia, omul fiind un agreabil partener de șuete. Din vorbă-n vorbă, convivul pune punctul pe i: el are un băiat, îl știam, care este actor Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


la teatrul local ( precizez, un actor bun!). Și care are familia ...la Gala i. Dacă nu se mută alături de so ie și copil, căsnicia se duce de rîpă. Cum eu o cunosc pe directoarea de la Teatrul de Copii de-acolo, poate fac o faptă creștinească și-o conving să-l angajeze (cevaceva sună a Lan ul slăbiciunilor, nu?!). Sigur, nu era simplu: întîi trebuia ca histrionul să aibă acceptul directorului de la „Bacovia”, unde era angajat. Apoi, era necesar ca –n Gala i să fie un post vacant. În fine, urma ca eu să sus in că am mare nevoie de el în distribu ia viitoarei montări de pe malul Dunării, profitînd că mica trupă nu avea prea mul i băie i, iar eu aveam nevoie de minimum zece. După cîteva sticle de vin, proiectul a devenit fezabil... Culmea, toate au mers strună: nu o mai lungesc, peste cîteva luni omul meu era la Gala i, lîngă familie, angajat în teatru, cum șia dorit. Toate păreau ok. Peste cîteva luni, ajung în acel teatru și fac un spectacol cu fiul profesorului într-un rol bun. Și el a jucat bine. Deci, totu-i bine cînd se termină... Stai, că nu s-a terminat. Altfel, n-aș fi scris această povestire. Trec alte cîteva luni și revin la Bacău, să montez o comedie de mare succes. Nici n-apuc să fac distribu ia, că amicul meu, profesorul, mă convoacă, iarăși, la restaurant. M-am dus, ușor nedumerit: s-a rezolvat cazul, ce-o mai vrea? (firește, dincolo de plăcerea mai veche, de-a descînta un șpri ). Păi, asta-i prost, că s-a rezolvat! Mai bine nu se ducea acolo... Nu-n elegeam nimic. Păi, zice amicul, era să o omoare pe soacră-sa! Trebuie să fugă din orașul acela blestemat și conflictualizant! Și unde, dacă nu înapoi, la Teatrul Bacovia, lîngă părin i?! Eu tot încep un nou spectacol, nu-l pot convinge pe director să-l reangajeze, fiindcă am mare nevoie de el?... Culmea, l-a reangajat. A jucat în viitoarea mea premieră. Incredibil, dar chiar așa a fost! Cînd omui bun și norocos, treburile merg strună... Numai că socoteala de-acasă... Turneul a demarat prost: Marcel Anghel, directorul teatrului V.I.Popa i-a așteptat șase ore pe ucrainieni, în vamă: nu le dădea druOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

mul cu microbuzul în Bîrlad, fiindcă nu aveau nu știu ce documente. I-am așteptat la teatru pînă la ora 23, apoi m-am dus să mă culc, întro cabină. A doua zi am aflat că celebrii artiști au ajuns la ora două noaptea la hotel și li s-a pus în vedere să nu mai stea încă o noapte, deoarece înjurăturile și be iile au speriat recep ionerii și gardienii (oameni care văzuseră ceva scandalagii, la via a lor!). Am făcut cunoștin ă cu trupa (evitîndu-l pe director, care mîrîia, de nervi): o singură persoană vorbea românește, Evdokia; restul, numai în rusă! Spectacolul era la paravan, colegii Evdokiei mînuiau păpuși, iar vocile erau pe bandă, într-o limbă românească cvasi/arhaică. Evdokia socializa cu păpușile, iar copiii căscau în sală. Mă rog, 40 de minute au trecut, cu chiu, cu vai...Directorul nu-mi vorbea. Finan ista mă ironiza, impresarul mă privea cu ură...eu mă înroșisem și mă gîndeam cu neprietenie la cea care m-a pus în situa ia asta...Unde mai pui că după așa-zisul spectacol, rușii au sărit la Evdokia s-o linșeze, că nu le dă diurna! Tot teatrul, ca și hotelul, mirosea a kerosen, băutura preferată a urmașilor lui Stanislavski... Am sunat-o pe buna mea prietenă Areta și am somat-o, cu inflexiuni sepulcrale în glas, să vină la Vaslui, a doua zi, să-și preia teatrul, că eu mai aveam pu in și dădeam în infarct...Mă gîndeam chiar să-mi fac opera ie estetică, să nu mă recunoască cei pe care-i implicasem în imunda aventură... Amica mea a sosit zîmbitoare, ca întotdeauna și după ce a ascultat criza mea de isterie, după ce s-a speriat de spumele-mi de la col urile gurii, m-a dezarmat cu un cald și samaritean „Și ce dacă e un singur român în trupă? Și pentru unul singur, trebuie să ne zbatem să-și cunoască ara!”... Mai puteam zice ceva? Mi-am cerut scuze de la to i cei pe care-i deranjasem, în Bîrlad și Vaslui, în vederea organizării turneului micului teatru de amatori din Izmail: păreau mult mai calmi. Aveam să aflu ulterior, că Areta îi înscrisese în rîndurile Astriștilor și acum erau mîndri și toleran i...

Pag. 61


Adrian FRĂŢILĂ Sângele meu îţi aureşte botul Prin blana cea etern imaculată Cuvintele au înflorit cu totul Iată grădina, răcoreşte-ţi ochii Oh ierburile ce uşor se rup Această mică jertfă o măsoară Doar sufletul rupându-se de trup Nu căuta cu spaimă în pământ Râul de lapte când se frânge Deasupra botului tău sfânt Aurit de cuvinte şi sânge Să nu plângi, vom intra împreună În pădurea deodată prea deasă Peste care plutesc nişte ceţuri Ca atunci când ies lupii la coasă.

CUIBUL UNUI ZBOR TRENURI ŞUIERÂND Tăind cadrane-n temniţa salină Cu minutarul ultimului strat Iată-te cuib acestui zbor ciudat De aripi fulgerând prin rădăcină Dacă genunchii arşi acum se-nclină Tot lupţi – spre moarte să rămâi bărbat Nedemn e cavalerul înzăuat Ce-a-mbătrânit cu sabia-n ruină Către bătaia inimii – puţină Cât o scânteie-n vatra unui sat – Fug îngerii din raiul lor pictat Ademeniţi pe-un petec de grădină.

Mereu acelaşi schimb de gesturi Nedumeriri şi aşteptări Până se sting parcă de-o boală Ochii semnalelor în gări Toate peroanele sunt goale Vagoane circulă-n văzduh Dar la ferestre se dilată Numai statuia unui duh Şi iar aluneci între linii Pe care umblă doar un fel De trenuri şuierând prin oase Ca nişte lacrimi de oţel.

ANOTIMPURI JOCUL DE UNUL SINGUR Ca păsările Vin în zbor globúle Spre anotimpul Sângelui aprins Chiar dacă trece-o mână Prin pendule Vestind că-n veacul următor A nins.

MICĂ JERTFĂ

Să nu plângi soarta ta de miel

Pag. 62

Bufon ieşit din graţii cu viaţa mai ridată Ca fruntea nesfârşită a unui înţelept Tot suie şi tot cade cu stânca lui odată Cât încă i se zbate o vietate-n piept Suplu precum un ţipăt în vechile saloane Bufonul face tumbe-ntre pluşuri şi cristal Şi-n golul fără margini al veştedei coroane Fu-mpins să mai amuze c-un ultim salt mortal Dar azvârlind acolo grimasele opace Îşi smulge clopoţeii şi laţele din păr Şi pentru prima oară se-ncumetă să joace Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Constantin MĂNUŢĂ

VEȘNICIE TREAZĂ Pribeag prin lume am fost o via ă-ntreagă Păsărilor în zbor eu le-am făcut cu mâna; O fată am iubit și ea mi-a fost dragă Cât veșnicia-i trează, cât ine săptămâna… De este mai dă-n floare-n grădină liliacul M-ascund în amintiri să mă aline dorul; Visez c-o văd pe mama cu furca în cerdacul De unde torcea lâna albă cu fuiorul… De fuior au ajuns azi să râdă sicofan ii Vezi câte-un scelerat ori câte un dement; Lumea pestri ă-i aruncă în tembele spa ii ipând la televizor: Românii au talent! Natura de afară e singura, frumoasă Nu cea interioară de la televizoare; Uite, s-așezat o pasăre pe casă Și cântă și ne-mbie. Cireșul e în floare… Îngerii în cor, ba chiar și Dumnezeu Cântece intonează și simfonii divine; „Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu Deasupra lumii.” Și zările-s senine, Sunt zările senine. Și păsările zboară Freamătul de aripi din suflete nu piere; Va învia Iisus și se aude iară Clopotul de la Schit bătând de Înviere! CEASUL DEPĂRTĂRII Ceasul depărtării anii mi-i întoarce Am intit în via ă culmea înstelată; Raza de la soare cântecul mi-l toarce La munte nu se face vară niciodată? În grabă am urcat tainicele locuri Visele ardeau zorii aprig la ferești; Ciudatele tărâmuri, bengalicele focuri În anotimpuri cad fantastice povești… Doar pasărea de seară zbura din alte timpuri Semn că bătea vântul în orele confuze; Veneau ploi de aur din grelele pământuri Puii de mun i căutau părin ii printre frunze… Treceam prin vie i pierdute și naturi nepieritoare Crezând că sunt copacul înfrunzit pe cea ă; Ochii vii ai lumii purtau o camuflare Fiorul amintirii pulsa în orice via ă… Închide o furtună accesul la imagini Oare ce se-ntâmplă în frunzele brumate? Vals de orhidee-n secantele paragini Acced la nemurire, bolnave sunt de moarte? La ceasul depărtării au ostenit cocorii Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

În irizări de umbre dorm cântecele mele; Steaua polară plânge în visuri iluzorii Mai am o via ă-n plus și un ocean de stele? POEMUL SFÂNT Mi-a trecut prin minte prematur un gând Falsă e mirarea, aurită-i tolba; Păsările zboară zarea despicând Ascunzând sub aripi nedreptatea-n roba… Amintirii vagi dintr-un vechi regat Pleacă iar Emirul în călătorie; Clopotele mari departe au sunat Vremea nu mai poartă hieroglifa vie? Zarea-i de cărbune, sufletul e greu Preschimbat în înger, deturnată-i soarta; În culori de alaiuri cânt ca un Orfeu Nemurind lumină, se-nfiripă vatra… Raiului din vise, vid imaginar Făurească-l melcii seara prin poieni; Paralel trecând sub un nou umbrar Prin taina pădurii, printre buruieni… Să se-nflăcăreze florile de măr Suferin a grea frunzele-mi apasă; Reimaginând purul adevăr Nectarul aduce păsările-n plasă? Anii străpung aerul prin epi Frica ancestrală de-a avea urmași; Mi-au învins iubirea bulbii mari de cepi Și se aude vântul dinspre uriași? Potolit poemul își înghite para Focului vrăjmaș de aer și de cânt; Albă în sigilii se topește ceara Fumul se-nal ă pân'la Domnul Sfânt?

Pag. 63


Dumitru ICHIM (Canada) Cu-atât mai pu in cu lumina, ce din târziu se face amară. O măsurăm cu năpraznica, groaznica întâlnire cu sinele.

SE FACE VREMEA... Se face vremea tot mai mult a gară.Vei fi singur în sala de-așteptare și frig va fi ca-n damful muced de igară, de la gălbuiul mo ăind până la ghișeul închis. Oare de ce oamenii spun la plecare că rămasul e bun? Va scrie pe oblonul tras, pe-un petec de hârtie: ‘’Nu mai avem bilete. Vânzătorul s-a sinucis.’’ ‘’Vinovat tot da Vinci e!’’ va fi anun ul din ploaia de provincie, ce niciodată litera nu-și schimbă. Se face vremea tot mai mult a gară și vei fi singur judecat de ceasul cu o singură limbă. KIERKEGAARDIANĂ Nu cu-ntuneric singurătatea noastră se măsoară.

Pag. 64

Oh, dacă-am putea să ne-amintim de graiul de-aripă al îngerului sfânt, ce încă-l știu albinele spre floare întrupându-l în descânt, nu ne-ar mai fi nici frică, nici cutremur de umbra sinelui târzie! Au lutul, cât o fi de lut, nu-și poartă prevestirea-n căpătâi spre ceara nouă de făclie? Că ardere va fi sărutul, grădina cea dintâi a buzelor ce și-au gustat lumina cu frică și cutremur.

ESHATOLOGICĂ De vrei îmbrățișarea lui să te cuprindă, nu-i căuta în juvaier cărare, miez, înțelepciuni, nu-i focul nici cenușă, nici tăciuni, ci-nvață de la duhul sfânt al apei să-i fii asemuirea, întru toate cer. Numa-n lumina liniștitei unde iubirea și-arată strălimpezimi de-oglindă, când foc-izvor pe focul-dătător spre ultima sorbire i-e sete să-l atingă, cum lumea-n răsărit o să se stingă. Au nu oricare cântec vechi se re-noiește prin ecou? Va fi și cerul și pământul nou, o singură văpaie ne-o fi lutul când ne-om rosti din buze noi ființa și sărutul. Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Vasile POPOVICI

De n-ar fi fot învăţătorul De n-ar fi fost învăţătorul, nu ar fi fost nici sacerdot, nici patriarh, nici sfinţi în calendare, ci la calende. Că numai el, învăţătorul, nu cel ce-n biblie ceteşte, ne mântuie de rău şi de prostie; de ce învăţătorul nu ar trebui să fie întâiul patriarh ce lumea o sfinţeşte?! Că el, întâiul, e luminătorul de drum, de cale, de cărare, din răsărit de soare până la chindie.

Multiversus Tot sfredelind în multiversus*, Grăbind ivirea unei veşti: Eu sînt al cui, tu cine eşti? Ce-nseamnă jos, avem şi-un sus? Iar, dac-am şti ce-am scris mai sus, Iluminând oarba neştire, S-o lumina întreaga fire?: Există, totuşi, multiversus?

Că viitoru-i timp, nu poţi să-l legi, Să-l ţii în pumn, cumva să nu îţi scape; Trecutul, - singurul depozitarul, Etern, precum în vaduri, clipocit de ape; Nu suntem noi la cârma cosmicelor legi!

Şi apa-n vaduri tot va clipoci

Iar, dacă sînt, asemănarea La chip e ceea cu a Lui, E cu a Dumnezeului? Iar, dacă e, atunci splendoarea

Eu nu credeam că va să vină Şi capătul de un grotesc final; Din ce în ce lumina-i mai puţină Şi simt un vânt pornit din boreal.

E că există multiversus!

De moarte avu parte şi întâiul Creat, să-şi poarte-n cârcă anul; Zadarnic Thetis* i-a ferit călcâiul, Că tot muri Ahile Peleianul.

*După noua teorie a lui Robert Lanza, biocentrismul: „existăm într-un număr infinit de universuri…” (multivers).

Misterul Cel care apără misterul e Marele-Anonim, Nu cred că viaţ’-ar fi frumoasă fără de mister. Privind înaltul, cerul…ce-i dincolo de cer? Misterul iscă noima, motiv ca să trăim.

Că va mai fi şi mâine-o zi, va fi; Vom îngăima: „to be, or not to be”; Şi apa-n vaduri tot va clipoci, Iar albii nuferi tot din tăuri vor ieşi.

Eminului

E poate metafizică ori poate poezie Un dat în datumul fiinţei consubstanţiale? Ne este fibr’-asemeni fibrei providenţiale, Ne este carmen viaţa ori tristă comedie?

Emi este doina ce străbate glia, Buciumul de jale ca un cânt orfeic, Emi este neamul, portul ciocârlia, Templul pantheonic, corifeic.

Cu viitoru-n palmă

Emi este spiritul ce dăinuie mereu, El ne-a înălţat prin artă şi cultură, Limba mamei vorovită şi în Empireu; Blasfemiatorii, cu cinism ne-o fură.

Am aşteptat ca pe o sărbătoare Să mi se-aşeze viitoru-n palmă; Şi a venit azi, chiar în zori de zi, Şi nici nu l-am certat cu vreo sudalmă, Că am ieşit din timp de-atâta aşteptare. Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Emi este veşnicia lui Zamolxis- zeu.

Pag. 65


Lelia MOSSORA Deșarte-ntrebări Fara cărări Descul e cuvinte Aduceri aminte De tot ce a fost Un gând Fără rost Sărut despletit Doar… În toamnă iubit. Verde tăcere Sau … adiere De vise doar sparte. …..

amețiri de mere coapte dintr-o floare de cais s-a născut întâi un vis și apoi mereu prea sus s-a urcat înaltul curs peste altă veșnicie niciodată ca să-mi fie adăpost de vreme rea sau…

un trup de mucava. dintr-un sâmbure de vis am creat un paradis ca să te sădesc în mine să îmi treci prin gând divine ame iri de mere coapte file rupte dintr-o carte și la fel de pădure gândul rupt din mărul cre care tot creștea în mine mai mereu doar fără tine care umbli azi hai-hui pe un drum al… nimănui Descul e cuvinte Întuneric… lumină… Prea multa tină Între noi doi. Cât de multe nevoi Ne despart Și… ne-mpart ?! Suntem de cart Pe-o mare care Nu-i a ta Nici a mea ….

Pag. 66

Poate azi… Poate ieri… Ai cerut Sau ai vrut Să fim un măr Cu ramuri înalte Până Departe… Suntem de cart Pe-o mare care Nu-i a ta, Nici a mea… A noastră oare !? Un pas pe ocean, Un cântec, un an… Sau mult mai mult… Ni-i visul Cărunt…

Tristă zăbavă Miresme De rouă… Iar plouă, Iar plouă... Dulce o et Vorbă de-ascet, Culori NEpromise Vorbe NEzise. Alb de zăpadă Pe noi Azi Să cadă ! Silabă, silabă E tristă zăbavă Pe-un suflet apus Departe iar dus.. Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Codruţ RADI

Cartea ispitelor Într-un alt ritm timpul curge prin mine, să-i fiu cel strivit pierzându-şi credinţa, născocind renunţării ce-aş gândi precum cazna-n tăcere, deznădejdii aparente ori gustul, ispită de searbăd. Numai mântuire să n-am sfâşiat îndoielii că m-accept neputinţă fără a crede-n dreptate, rătăcind între temeri şi revolte sfârşitul duratei de-a fi, al vieţii ca stare, când nu-i mai revin să-ntregesc irosirea cu cerul-ecou. Nevindecat, contrast între ce se resimte cuvenit printre gânduri şi răspunsul de-afară, cât m-am obosit căutând adevăruri străine, idoli demult sfărâmaţi, în goluri care doar aici îşi găsesc moartea. Ca fulgerare discontinuă a fatalităţii, prin care-mi dispar zilele nelinişti potolind ofilirea din ochi ,,trăieşti dacă poţi” încurcat , cu păcate ce rodesc dedesubt rădăcinii divine. Cărui trup surghiunit în mişcare, răbdând a cădea totodată, durerii din jur, renunţării la viaţa prin luptă învinsul, înainte de vreme răvăşit, praguri impuse înghiţindu-şi tăcerea cu secrete cu tot. Neîmpliniri succesive refac drumu-napoi spre trecut ocolind adevăruri, m-apasă vremuri mai goale decât începutul, pe din câte-ngropatelor vise. Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Singuratic, ales să-mi fiu eu fără alţii ce trec neînţeles născocindu-şi cărări, curgeri din izvoare secate minciunii. Nu mai e loc pentru toţi în mintea grăbită, fiecăruia-n parte cuvenit răsturnării clepsidră, iarăşi scursă aici, pe-alături ispitei asemenea vieţii.

Nuanţări Timpu-mi este mai puţin decât propria etate restul –gol ce-l învenin maluri îndărăt surpate, Timpul pare tot mai mic să-mi ţină de-acoperime vieţii-ntoarsă spre nimic rătăcind prin îndoime, Timpul nu mai e de-ajuns sunt în urmă-i înc-o lume prins în cel ce m-a ascuns eului să-i fie nume, Timpul port uitării-n el mi-a oprit trecutul viu să m-asemene la fel dedesubturilor fiu.

Pag. 67


Ioan VASIU nu ţi-am luat mai mult de un sãrut tu mã minţi din nou cã te-a durut

Undeva undeva se coace dragostea-n amiazã cerul şi cu marea se îmbrãţişeazã undeva sub talpã iarba mai suspinã de pe munţi coboarã bulgãri de luminã

Iubirea mea iubirea mea e-o calmã libelulã ce-alunecã pe-un râu vijelios înspre-o cascadã veşnic nesãtulã ce curge invers nu de sus în jos

undeva pe lume viaţa naşte viaţã dragostea iubitei iarãşi mã rãsfaţã undeva sunt sigur încã mai existã un poem de pace scris pe o batistã

Zvon de primãvarã iubirea mea e-un vânt care adie prin pãrul tãu mereu nepieptãnat înlãcrimând amurgul care ştie sã stea ca o umbrelã peste sat iubirea mea e-un cântec care cade ca un blestem pe-o muchie de cuţit e-un curcubeu ce râde cu ocheade prin universul tãu nemãrginit...

Holdã cu cercei de maci când plângi şi râzi cu faţa spre apus eşti ca o apã care curge-n sus când mã sãruţi cu pãru-ţi despletit eşti ca un fulger care m-a trăsnit când tandrã şi timidã te dezbraci eşti ca o holdã cu cercei de maci

dacã nerãbdarea sevei fierbe-n muguri pânã crapã dacã mieii sar pe şesuri ca şi boabele pe plitã dacã-ascunsã-n munţi zãpada trece-n starea ei de apã dacã ghioceii-n pieţe duc privirile-n ispitã dacã oamenii pe stradã ies sã-ntâmpine lumina dacã porumbeii-n stoluri norii parcã îi alungã dacã primii fluturi zburdã şi brãzdeazã-n zbor grãdina dacã mi se pare calea înspre casã mult mai lungã dacã pentru bucurie tot mai mult timp ne rãmâne dacã-n pace se-mplineşte şi se rotunjeşte ţara dacã-n verde crud, fãloase, râd pãdurile de grâne nu sunt semne, dragi prieteni, cã soseşte primãvarã ?!?..

E-atâta frumuseţe e-atâta frumuseţe în fiecare vers Şi-atâta bucurie în fiece cuvânt rãmâne amintirea un curcubeu neşters când rãsãritul râde în ochii tãi rãsfrânt

În flagrant am intrat pe geam la tine în casã tu îmi spui hoţ dar mie nu îmi pasã

Pag. 68

e-atâta frumuseţe în apele ce cad pe stâncile cascadei înspre adâncuri reci iubirea ta mã-mbatã şi mã cufundã-n vad de fiecare datã când surâzândã treci e-atâta frumuseţe în ochii-ţi care plâng de bucuria nopţii ce bate iar în geam când vântul cald aleargã pe dealuri cam nãtâng invidios iubito cã-n braţe iar te am Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Baki YMERI

EROTICĂ Cum să te laud, Femeie Când te alinţi pe divan Te răsuceşti ca o cheie Şi te-apleci ca un lan Şi te-arunci în oglindă Şi te-neci tot mai goală Şi nu-i nimeni să-ţi prindă În agrafa din poală Părul tău greu ca o beznă Tremurând lângă gleznă.

SĂRUTUL Spune-mi, armâno, Maică-ta cu ce te-a alăptat, În ce odai te-a încuiat De miroşi atât de frumos A trup legănat Şi a pustii mângâieri? De unde furi oare pofta Pe care ţi-o simt Pe sânul amar sărutat De norul descopciat La cămaşa lui de bumbac? Buzele tale sunt fragi? Vai, armâno, La amiază când a fulgerat, De la fulger s-au înmiresmat.

Ceva sfânt Care să-i aducă belşug. Diavolul uneori trage foloase: Strâmbă raza Care-i luminează Oglinda.

LA CAPĂTUL LUMII O comoară se-ascunde La capătul lumii. De mii de ani Stă acolo şi-aşteaptă S-o lovească Un fulger Nemuritor.

SUFLETUL VERII Hai să privim în amurg Disperarea Şi marea-n ruină, Pădurea care şi-a apus Cununea de crengi. De câte ori ne-npăcăm, Suntem mai aproape de Dumnezeu. Hai, vino în sufletul verii – Vom fi Precum doi inşi Aplecaţi tare departe Şi adormiţi...

DARURI Dumnezeu îi dăruieşte femeii Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

DIALOG NAIV Câţi ani ai porumbiţo? Un stol, un stol, un stol! Mi-e frică să-ţi spun! De când gângureşti porumbiţo? De când îngerul a ţipat ruşinat!

ATÂT DE DULCE Atât de dulce Încât Buzele tale Pun două amprente Cu zmeuri de miere Pe buzele mele.

Pag. 69


Stejărel IONESCU mi-am fiert trecutul, am strecurat zaţul şi am oprit doar ritmicitatea prezentului închisă în eternitate. 4 am un păianjen în casă, tata i-a ţesut 5 am intrat în satul cu păsări 1

prin ferestrele caselor,

nevăzut, căzut

dintre crucile părăsite

răsărit,

doar nălucile nopţii

universul e

îmi conturbau liniştea.

în afara mea,

6

lumină, câtă lumină

azi dimineaţă m-am născut

într-un fir de busuioc la icoană,

din X şi Y

maica a plecat după stele.

doi cromozoni necunoscuţi

2

într-o necunoscută

fără să iau din timp

din necunoştiinţă de cauză.

te-am strigat pe nume dar timpul te-a împreunat

7

cu visul,

bătrânul s-a întors

o lebădă albă -

la chioşcul în care îşi vânduse

iluminarea unui manuscris,

anii şi timpul,

o lebădă neagră -

era dărăpănat,

oglinzi acoperite de ceaţă.

l-a reconstruit din vise

3

în cartea vieţii,

am luat ibricul de cafea

apoi la colţ de stradă

şi peste zaţul rămas

împărţea filă de filă

de dimineaţă

trecătorilor.

Pag. 70

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Ion HURJUI

meduza şi ce spun oamenii noştri? sunt răzvrătiţi / se amuză? sau se prefac troglodiţi ca nişte oameni – meduză plutind peştele-om şi el verde colorat trece pe acolo în constelaţie – este o mare agitaţie în întâlnirea din ape pe sub puntea de deasupra apei florile înfloresc – peştii şi le pun pe bot pe urechi / înoată astfel printre lujerii verzi armonia concertului indus din sunetele neînţelese ale acestui amalgam de trecere către fluviu – nopţile sunt coşmaruri cu oameni pe maluri răzvrătiţi împotriva sărăciei şi a celor ce-i fură (trece prin apropiere iluzia de zbor) şi-i asigură despre loialitatea lor acum ţi de-a pururi!!

noiembrie către noiembrie 9 – am mai scris cândva în april – era încercarea plecării în larg cu o ambarcaţiune ca a lui Noe! acum toamna face orizontul departe mereu mai departe şi mai întunecos/ acum totul plânge cu frunze galbene

la anii tăi în îmbrăţişare se va topi zăpada şi vom înţelege apropierea ca pe un nou început (a altă primăvară poate întineri şi ea) aşa era ocara şi îndemnul pentru efebul niciodată învins – astfel apele au căpătat o altă culoare şi peştii se vedeau prin transparenţa apei

şi roşii ca focul în arcă – o transfigurare

a trecut un an şi încă unul şi iarăşi suntem înţelepţi tineri în psihologia ciclică determinată de însăşi intrarea în vis (de totdeauna încurajare vieţii nomadă şi ea!)

noi nu ne mai ştim unii pe alţii / nu ne mai iubim străini dintr-odată într-o ambarcaţiune plutitoare având pe catarg pasărea dezolării şi ea tristă (o batistă albă flutură a pace dar pacea-i departe)

Sfânta Vineri povestea despre scara sfinţită pe care urcam şi coboram perpetuu – visătorii ce încă erau tineri şi încrezători numărând anii cu speranţa unei vieţi mai bune

acum când marea plecare-i aproape nu-i de mirare că se lasă noaptea şi cântul de îngropare nu se mai aude / nu se mai vede ţărmul abandonat cândva şi nici noiembrie nu ne mai ştie cum altădată aprilie /!

glasul părinţilor

Să fie îndemnul

aducea glasul părinţilor şi al celor ce-au fost ai mei – peste glasurile acelea pierdute-n neant vocea bunului meu prieten s-auzea peste ape!

să fie înţeleaptă durerea ce nu are capăt – tu eşti la îndoială / eşti tânără ( o apreciezi ca fiind înţeleaptă)

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

arcuşul pe strune cânta mirarea mea era că de undeva sunetul acela părea venind din altă lume

Pag. 71


Maria CANTUNIARI

PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN

CARTE EVENIMENT ÎN ISTORIA PSIHOLOGIEI, A PEDAGOGIEI ŞI A LITERATURII ROMÂNE

A

par la intervale mari de timp în cultura română autori şi cărţi care devin cu trecerea timpului borne kilometrice în istoria poporului român. Aşa a fost în istoria culturii româneşti din ultimele două veacuri apariţia marilor scriitori Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, apoi apariţia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea a grupului de scriitori Mihai Eminescu, Ion Creangă, I L Caragiale, fără de care nu ar fi fost posibilă apariţia peste aproape o jumătate de veac a marilor scriitori din perioada interbelică, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu. Să ne imaginăm că aceşti scriitori nu ar fi apărut şi nu ar fi existat în cultura română. În acest caz cu siguranţă istoria poporului român şi a culturii române ar fi fost mult mai săracă, noi, românii, am fi fost mult mai săraci sufleteşte, iar România ar fi văzută astăzi ca o ţară de mâna a treia.

Să ne imaginăm că nu ar fi existat nici Constantin Brâncuşi, nici George Enescu, nici Mircea Eliade, nici Eugen Ionescu, nici Emil Cioran…Imaginea României ar fi fost şi mai dezastruoasă. Să ne imaginăm că în Filozofie şi în Psihologie nu ar fi existat Vasile Conta, Dimitrie Drăghicescu şi cartea sa „Din psihologia poporului român”, că nu ar fi existat nici Constantin Rădulescu Motru, cu Teoria sa despre Energetismul românesc.. În cazul acesta chiar am fi fost un popor sărac spiritualiceşte, un popor mediocru…UN POPOR CARE NU S-AR FI CUNOSCUT PE SINE DELOC. Să mai notăm în domeniul Istoriei aceste mari Personalităţi Nicolae Densuşanu, (şi cartea sa celebră, „Dacia preistorică”, atât de criticată, aproape hulită în epocă, dar foarte citată şi preţuită astăzi. Carte care a generat în cultura română, în gândirea istorică şi în istoriografia românească foarte importantul curent care este dacismul, şi care a dat o nouă coloratură şi direcţie gândirii social-istorice româneşti) Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, şi cartea sa foarte importantă „Getica”.

Pag. 72

Toţi aceşti mari oameni de cultură sunt, cum spuneam, borne kilometrice care măsoară atât dezvoltarea şi evoluţia culturii româneşti, cât şi profunzimea, bogăţia şi puterea de regenerare a culturii române. Aceste gânduri ne-au fost inspirate de lectura cărţii scriitorului şi profesorului de Psihologie şi Pedagogie Ştefan Dumitrescu „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”. Pentru că Ştefan Dumitrescu este scriitor cartea aceasta are, ca să spunem aşa, o coloratură, o dimensiune literară, putând fi privită şi lecturată ca un Eseu ştiinţific de mare întindere, cu virtuţi literare, şi care reuşeşte să acopere întregul său Obiect de studiu şi cercetare (Psihologia şi pedagogia poporului daco-român). Lectura acestei cărţi, tocmai pentru că este scrisă de unul dintre cei mai mari scriitori români şi europeni aparţine deopotrivă domeniului Ştiinţelor sociale dar şi literaturii române, eseisticii. Prin cele cinci romane de mari dimensiuni, publicate până acum, Ştefan Dumitrescu este unul din marii scriitori ai lumii stând cu cinste alături de scriitori ca Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llossa. Degeaba mor de invidie Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu sau Nicolae Manolescu, şi atâţia alţii, Adevărul acesta a ieşit deja ca undelemnul la suprafaţă. Iar în anii care vin tot mai mulţi oameni de cultură, tot mai mulţi români din ţară şi din străinătate se vor convinge de acest adevăr, şi anume că Ştefan Dumitrescu este unul dintre scriitorii foarte importanţi ai lumii. După a doua lectură a cărţii, „Psihologia şi Pedagogia poporului român” mi-am dat seama, aşa cum spuneam, că această carte, prin ideile plastice exprimate, prin cursivitatea muzicală a textului, aparţine atât Psihologiei şi Pedagogiei cât şi Literaturii române. Cartea se citeşte cu mare plăcere, foarte uşor, şi la a doua şi la a treia lectură, deşi este o crate densă, o cartea grea de sensuri, de idei, o carte revelatoare. Şi o carte revoluţionară pentru că deschide noi orizonturi în cunoaşterea popoarelor ca fenomene social-istorice, în cunoaşterea dezvoltării și evoluţiei fenomenului uman, în particular în cunoaşterea profunzimilor psihologie poporului român, a universului său spiritual. Cu siguranţă va fi beste-sellerul anului, sau al deceniului. Credem că sămânţa motivaţiei, gândul de la care a plecat naşterea acestei cărţi este dragostea imensă, profundă a scriitorului faţă de poporul daco-român, ca şi durerea că poporul român se Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


zbate de secole în această situaţie de popor jefuit, umilit, neputincios, de popor Victimă al Istoriei, care se scufundă în propria sa suferinţă şi criză generală. Căci criza pe care o traversează acum poporul român (de fapt în criza aceasta se găseşte de la cel de al doilea Război mondial încoace) nu este numai una economică, financiară, sau morală, este o criză socială, psihologică, o criză educaţională, o criză de identitate, o criză spirituală, o criză a sănătăţii (biologică), o criză a mediului, etc, altfel spus o criză totală. Şi ce este foarte periculos este faptul că e o criză profundă, permanentizată. Ştefan Dumitrescu nu crede în apariţia poporului şi a limbii române. Poporul român şi limba română, spune dânsul, sunt poporul dac şi limba poporului dac văzute în continuitatea şi evoluţia lor milenară prin timp. Setea de cunoaştere, tendinţa conştientă şi subconştientă de a pătrunde cât mai adânc în cunoaşterea Fenomenului daco-românesc, în cunoaşterea tainelor celor mai profunde ale acestui popor, cel mai bătrân popor european, aflat aici de la începutul lumii, au fost alţi factori care l-au determinat pe autor să se apuce să scrie o asemenea lucrarea vastă, profundă şi cuprinzătoare, care cere efortul unei vieţi întregi. Numai lectura cărţilor de Psihologie, Pedagogie şi Istorie apărute în secolele al XIX-lea şi al XXlea, care au încercat să cerceteze, să aprofundeze firea, psihologia românească, pe care le-a studiat Ştefan Dumitrescu, şi care sunt foarte multe, trebuie să-i fi luat ani de zile. Lectorul cărţii este de asemenea impresionat de organizarea materialului studiat şi comentat, de capacitatea de sinteză a autorului. Deşi s-a aplecat asupra unui mare număr autori și de cărţi, care au încercat să pătrundă în paradoxala, tragica şi profunda psihologie românească, este de apreciat talentul scriitorului de a selecta cele mai veridice şi profunde idei care au fost exprimate până acum despre firea, despre sufletul nostru al românilor. De a le face să fie grăitoare şi de a le pune în lumină, când le vedem altfel, astăzi, după atâta timp. Marele merit al profesorului şi al scriitorului Ştefan Dumitrescu este acela că studiind şi analizând un material vast, reflexie a spiritului românesc asupra lui însuşi, raţionamente şi meditaţii ale unora dintre cele mai mari minţi pe care le-a dat acest popor asupra psihologiei şi filozofiei daco-românilor, Ştefan Dumitrescu duce mai departe, în profunzime şi pe paliere, tot mai înalte cunoaşterea universului interior al poporului român. După lectura cărţii am avut sentimentul stenic şi totodată dureros că înţeleg poporul român, că înţelegem de ce poporul Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

român a avut istoria de victimă, de popor jefuit, călcat în picioare, umilit toată istoria lui. După lectura acestei cărţi noi, românii, o să ne cunoaştem şi o să ne înţelegem mai bine pe noi. Va fi ca şi cum Dumnezeu ne-a luat o pojghiţă de pe ochi şi acum suntem uimiţi cât de clar ne vedem pe noi în oglinda acestei cărţi. Pentru că „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN” a d-lui Ştefan Dumitrescu apare la puţin timp după ce doi mari ticăloşi, (cu siguranţă agenţi de influenţă ai unor forţe externe, ceea ce înseamnă război psihologic împotriva poporului român) este vorba de Horia Roman Patapievici şi de un domn Lucian Boia, au jicnit în cărţile lor grav poporul român, fapt pentru care ar trebui traduşi în faţa justiţiei, cartea aceasta se înscrie într-o polemică devastatoare cu aceştia. Concluzia acestei cărţi este că poporul român, cel mai vechi popor european, apărut încă din neolitic în aria Carpato-istro-pontică, poporul traco-dacoromân stând la baza popoarelor europene, a fenomenului european, este un popor creativ, foarte dotat. Ca dovadă marea cultură pe care a dat-o (cum puţine popoare au o asemenea cultură) începând cu acea capodoperă care este gânditorul de la Hamangia, continuând cu Mioriţa, cu marea cultură a evului mediu şi cultura modernă, trecând prin Eminescu, prin Brâncuşi şi Enescu. Puţine popoare şi-au adus o contribuţie atât de însemnată la dezvoltarea culturii Civilizaţiei umane, aşa cum este cazul poporului român. Din această perspectivă istorică poporul român poate fi privit ca unul din marile popoare ale lumii, printre puţinele dotat cu o creativitate excepţională, care se întinde pe câteva milenii. Să ne gândim numai că scrisul a apărut pentru prima dată în istorie acum 7 mii de ani în spaţiul carpatic. Dovada grăitoare sunt Tăbliţele de la Tărtăria care preced cu două milenii Tăbliţele de la Summer. Sau alte mii de statuete la fel de valoroase din punct de vedere plastic ca „Gânditorul de la Hamangia”, dar care nu au fost dezgropate. Şi totuşi dacă suntem cel mai bătrân popor european şi unul dintre popoarele foarte inteligente şi creative ale istoriei cum se explică faptul că după înfrângerea dacilor în cele două Războaie daco-romane, după autojertfa lui Decebal, poporul dac nu s-a mai regăsit pe sine decât foarte târziu ? Cum se explică faptul că poporul dac a fost prin excelenţă un popor ofensiv, mândru, demn, viteaz, iar poporul român, care este acelaşi popor dac văzut în continuitatea sa, a fost şi este un popor slab, defensiv, un popor care a fugit în codri din faţa năvăli-

Pag. 73


torilor sau şi-a plecat capul şi s-a lăsat jefuit fără să schiţeze nici un gest de împotrivire, aşa cum se întâmplă acum în perioada postcomunistă. (cu rare excepţii, când Domnul ne-a dăruit Conducători mari şi Viteji am fost şi un popor ofensiv. Ceea ce înseamnă că atunci când avem în frunte Conducători mari putem să fim un popor excepţional, şi aceasta datorită zestrei latente din fiinţa noastră individuală şi naţională) Şi dacă am fost și suntem un popor dotat, care i-am dat pe Eminescu, pe Brâncuşi, pe Nicolae Densuşanu, pe Enescu, pe Eliade, pe Cioran, pe Coandă, etc cum de se face ne-am mâncat și ne distrugem valorile ? Și cum se face că am dat această clasă de politicieni care nea făcut şi ne face mai mult rău decât bine în istorie ! Care este mai mult decât ticăloasă şi execrabilă? Acel plus de cunoaştere al psihologiei poporului român, din profunzimile sale până în contemporaneitate, pe care îl aduce în domeniul Ştiinţelor sociale şi în cunoaşterea psihologiei poporului daco-român domnul profesor Ştefan Dumitrescu ne ajută pe noi, românii, să înţelegem ce s-a întâmplat cu noi în istorie. De ce am evoluat aşa de contraproductiv în istorie, de ce am ratat cele mai multe din şansele pe care ni le-a oferit istoria, de ce suntem acum un popor victimă, incapabil de orice reacţie în faţa agresiunilor de tot felul, în faţa problemelor pe care ni le pune viaţa şi Istoria ? De ce suntem un popor ai cărui indivizi suntem dezbinaţi şi ne mâncăm între noi, şi care îşi aşteaptă într-o inconştienţă totală dispariţia de pe scena istoriei? Credem că aici este genial autorul acestei lucrări. Pentru că Ştefan Dumitrescu pătrunzând în profunzimile psihologiei poporului daco-român, investigându-i pliurile acestei profunzimi, reinterpretând dintr-o perspectiv ştiinţifică (de fapt din mai multe perspective) şi modernă miturile, care sunt fundamentele memoriei colective ale poporului daco-român, el reuşeşte să ilumineze, ca să spunem aşa, tainele profunde ale acestui neam daco-românesc atât de mare şi totuşi atât de nefericit, de tragic, de umilit în istorie. Pentru că dl profesor Ştefan Dumitrescu (intuiţie, clarviziune, inspiraţie divină ?) pune, ca să spunem aşa, după două mii de ani diagnosticul psiho-moral cel mai corect al poporului român. Iluminează, din punct de vedere epistemologic, dinspre interior către nivelul conştient, dinspre trecut către prezent destinul impresionant de uman şi de tragic al unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii. Pornind de la o cercetare cazuistică foarte bo-

Pag. 74

gată, de la evenimentele istoriei (fericite şi nefericite), de la notele şi meditaţiilor oamenilor de cultură, străini şi locali (exemplu Paul de Alep, Dimitrie Cantemir) profesorul Ştefan Dumitrescu descoperă şi studiază în profunzimea sa ceea ce am numi Sistemul de patologii al Psihologiei poporului român. Subliniem că această descoperire a sindromului de patologii al psihologiei poporului român este una dintre cele mai mari descoperiri din istoria şi din cultura poporului român. Că ea explică într-o mare măsură comportamentul poporului daco-român de la înfrângerea regelui Decebal în anul 106, în urma confruntării cu armata romană, până astăzi. Aceste patologii s-au format şi s-au dezvoltat pe parcursul primului mileniu, când populaţia dacă, trăitoare în sătuleţe ce se întindeau pe teritoriului vechii Dacii fugea îngrozită din faţa hoardelor năvălitoare salvându-se în întunericul codrilor. Și s-au întărit pe parcursul celui de al doilea mileniu...Plecând de la datele istoriei, ale realităţii şi ale vieţii de zi cu zi din spaţiul românesc, observând că noi, românii, ne mâncăm valorile, că aceasta este o tendinţă aproape generalizată a comportamentului nostru, scriitorul Ştefan Dumitrescu a descoperit şi a teoretizat patologia psihologiei poporului român pe care a denumit-o Axiofagie. De la Axios, valoare, fagos, a mânca. Invidia, bârfa, ironia, marginalizarea, pâra sunt forme ale Axiofagiei. Când bârfim pe cineva noi îl „distrugem”, îl compromitem în plan mental. Marginalizarea, îndepărtarea, pedepsirea unei valori, ura împotriva ei, toate acestea sunt reacţii de anihilare a valorii şi ne dezvăluie că în subconştientul nostru acţionăm împotriva valorii tocmai pentru că „ne dăm seama” că suntem mici în comparaţie cu ea. Această „micime” a noastră în comparaţie cu Valoarea este descoperită în subconștientul nostru, iar reacţiile împotriva valorii au scopul de a o anihila, astfel ca în subconştientul nostru noi să ne simţim în continuare „mari”. Aţi observat, după căderea Dictaturii comuniste foarte mulţi oameni setoşi de putere, pentru că în subconştientul lor colectiv credeau că aşa sunt ei mari, aşa devin ei mari, au intrat în partidele politice înfiinţate după 1989. Există deci, ne spune autorul, o tipologie umană formată din indivizi care „se cred mari”, care vor să fie mari, (au egoul dilatat, cancerizat) şi care în marea lor majoritate oamenii aceştia sunt bolnavi de putere. Ei bine, oamenii aceştia sunt bolnavi de Egoplasm, aceasta fiind cea mai gravă, cea mai importantă patologie a Psihologiei poporului român. Oamenii aceştia nu pot să trăiască dacă nu se simt ei mari, şi dacă nu fac tot ce pot ca să fie mari..Intră în politică, fac orice ilegalitate și Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


orice gest imoral ca să aibă „puterea şi bogăţia”, CARE LE DĂ LOR SENTIMENTUL CĂ SUNT MARI. Din rândul acestora se recrutează „bolnavii de putere”, politicianismul fiind una dintre cele mai grave patologii ale Psihologiei poporului român, boală care i-a făcut foarte mult rău acestui popor şi acestei Ţări. Politicianismul, la noi, la români a fost şi este o mare nenorocire, un cancer social și psihologic. Atomita este o altă patologie (aceasta fiind dată de tendinţa din subconştientul românilor de a se dezbina între ei) a psihologiei poporului român, căreia autorul îi acordă o mare atenţie, şi care ne-a făcut rău pe durata întregii istorii. Datorită acestei patologii (pentru că au avut în ei tendinţa, înclinaţia către dezbinare şi nu către unire) tracii au dispărut, iar dacii nu s-au mai reunit într-un Regat, condus de un Rege, după moartea lui Decebal, sau după plecarea romanilor din Dacia în anul 271, e. n, şi au trăit în sătucele lor risipite pe teritoriul fostei Dacii, de la Nistru până în sudul Boemiei, atât cât se întindea regatul lui Decebal. Şi pentru că dacii nu s-au mai unit după plecare aureliană din Dacia, iar popoarele migratoare, care erau de fapt nişte hoarde dezlânate ce se împingeau unele pe altele, i-au găsit atomizaţi, risipiţi, incapabili şi să se adune şi să formeze o armată care să-i alunge pe invadatori, protoromânii ca să-şi salveze pielea s-au ascuns în păduri, de unde ieşeau după un timp cu daruri pe care le dădeau celor care se înstăpâniseră în pământurile lor. Gestul acesta s-a tot repetat pe parcursul mileniului întâi, astfel că l-am asimilat în subconştientul nostru colectiv, ne-a intrat în codul genetic. Aşa s-a format poporul român ca un popor slab, defensiv, fără coloană vertebrală, care se pleacă în faţa duşmanului (de aici proverbul „Capul aplecat sabia nu-l taie”) ca să scape cu viaţă. Care îi dăruieşte duşmanului ce are mai bun ca să fie acceptat de Duşman (de aici proverbul „Pupă-l în bot şi papă-i tot), gest repetat care ne-a învăţat să fim vicleni, dedublaţi. Din aceste patologii centrale ale psihologiei poporului român s-au format alte „scheme adaptative” secundare, cum ar fi şmecheria, demagogia, lenea, lăudăroşenia („Prostul până când nu este fudul nu e prost destul”), trădarea. Toate aceste patologii, „scheme atitudinale şi comportamentale asimilate” de subconştientul colectiv comunică între ele, se susţin una pe alta, augumentându-se. Aceste patologii, aşa cum spune autorul cărţii, dacă ne-au ajutat să supravieţuim în istorie, şi am supravieţuit târâş, grăpiş, plătind un tribut prea mare, ne-au făcut mult rău formându-ne (de-formându-ne) ca un popor slab, defensiv, laş, care şi-a plecat capul în Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

faţa Stăpânitorilor, când ar fi putut să se unească, să se organizeze şi să-i alunge pe duşmani. Puţinele dăţi când ne-am ridicat împotriva Cotropitorilor sunt excepţii care confirmă regula. Am fi avut nevoie în istorie de un mare Conductor ca Burebista care să ne unească, să ne motiveze, să ne dea încredere în noi, să ne formeze ca un popor viteaz, unit, dârz, de oameni patrioţi, cu vocaţia onoarei şi care din cuceriţi să ne înveţe să fim un popor mândru şi demn care nu se lasă călcat în picioare. Or ce vedem acum în perioada postcomunistă ? Că indivizii umani cei mai hoţi, setoşi de putere au încălecat pe grămada de bucate a ţării şi au jefuit cât au putut. Iar restul populaţie ce a făcut? În loc să se adune, să se organizeze şi să arunce peste bord clasa politică jefuitoare, muncitorii, românii ceilalţi aruncaţi în şomaj, medicii au fugit în afara ţării, la mai bine, unde s-au băgat slugi la cei care ne-au distrus Economia şi ne-au transforma ţara în piaţă de desface. Aceiaşi schemă comportamentală învăţată în primul mileniu se repetă şi acum ca un act reflex. Exact ca în primul mileniu, acum în loc să fugim în păduri din faţa popoarelor migratoare, am fugit din faţa greutăţilor, a încercărilor istoriei la muncă în străinătate (au plecat muncitorii cei mai buni, tehnicienii, cercetătorii ştiinţifici, medicii, au fugit ca potârnichiile în străinătate, la mai bine) şi ne-am băgat singuri slugi la cei care neaau asuprit şi ne-ai jefuit în istorie.

Cred că acum în perioada aceasta foarte grea şi periculoasă pentru poporul şi naţiunea română, când a fost distrus mai mult de jumătate din Organismul naţional românesc, aşa cum era el în anul 1989, poporul român chiar avea nevoie de un mare diagnostician ca profesorul Ştefan Dumitrescu. De un Medic şi de un Profesor care să-l înveţe să se însănătoşească. Să se formeze ca un popor curajos, unit, care îşi ia soarta în mâinile lui. Pentru prima dată după două mii de ani apare în istoria acestui popor un Medic, un Psiholog care se apleacă asu-

Pag. 75


pra sufletului, a psihologiei, a fiinţei poporului român, îl studiază atent, privind în străfundurile sale, analizează conexând toate datele între ele, având o capacitate de sinteză ieşită din comun şi ne arată pe ecranul minţii noastre (al conştiinţei celor care vor citi cartea) atât calităţile care au făcut din acest popor un mare creator de cultură cât şi bolile de care a suferit în istorie, moştenite de la strămoşii noştri traci, care l-au condamnat să aibă destinul nefericit de victimă a Istoriei. Ştefan Dumitrescu este un fel de Dostoievski şi de Yung al poporului daco-român, un analist de o fineţe şi profunzime remarcabile al istoriei şi al universului nostru interior. Puţine popoare au norocul să le dea Dumnezeu o Minte care să le ajute să se cunoască atât de profund şi de complex şi care să le arate metoda, calea, strategia pe care trebuie să o urmeze ca să iasă din această stare patologică de letargie care le poate fi fatală. Partea a doua a cărţii (deşi analizele şi raţionamentele care ţin de domeniul psihologie, al sociologiei coexistă, conlucrând cu analizele, judecăţile şi raţionamentele care ţin de domeniul pedagogiei şi al economiei) încearcă şi reuşeşte să descifreze laturile slabe ale poporului român în istorie, cauzele educaţionale care au făcut să fim un popor defensiv în istorie („Dă, Doamne, mintea românului a de pe urmă”). Partea aceasta de Pedagogie se apleacă asupra cărţilor şi a autorilor care au încercat în perioada interbelică să fundamenteze ceea ce s-ar numi O PEDAGOGIE A POPORULUI, ducându-le cu succes opera mai departe antecesorilor să-i pentru care are o preţuire sacră. Analizând situaţia Sistemului socio-economic românesc din diferite perioade ale istoriei, ca şi starea Sistemelor socio-economice naţionale în general, profesorul Ştefan Dumitrescu credem că se găseşte în situaţia de a pune bazele unei noi discipline a Pedagogiei generale pe care el o numeşte „Pedagogia popoarelor” (Psihologia şi Pedagogia popoarelor). Ceea ce reuşeşte, având sentimentul că brodează cu ideile şi gândurile, dl profesor Ştefan Dumitrescu este faptul de a fi dus mai departe limitele, sau orizontul de cunoaştere al acestor ştiinţe, Psihologia şi Pedagogia. Iar cel mai important lucru mi se pare acela de a fi sculptat, sau de a fi proiectat pe ecranul acestei perioade de timp Portretul cultural şi psihologic al poporului dacoromân. Pe timpul lecturii am fost impresionată de acribia cu care pătrunde, ca un fel de batiscaf care merge pe fundul oceanului filmând pliurile, gropile, ridicăturile reliefului, ca şi de capacitatea lui de a se „ridica la suprafaţă” şi de a privi totul de sus, reuşind să creeze o frescă a psihologiei şi pedagogiei poporului român, pe cât de profundă pe

Pag. 76

atât de cuprinzătoare. „Psihologia şi Pedagogia poporului român”, cartea profesorului şi a scriitorului Ştefan Dumitrescu este una din cele mai mari realizări ale gândirii psihologice şi pedagogice la noi, unul din marile evenimente culturale ale acestei perioade „de tranziţie către distrugerea definită a poporului romîn şi a Românie”). Monografia aceasta, căci o Monografie este cartea profesorului Ştefan Dumitrescu, analizată aici, creşte, ca să spunem aşa, din solul social şi cultural românesc, este o proiecţie profundă şi lucidă a sufletului românesc pe suprafaţa Ecranului care este prezentul şi viitorul acestui neam. După lectura cărţii ai sentimentul că intenţionat Dumnezeu a făcut ca această carte să apară în această perioadă când poporul romîn, după 1990 Obiectul şi Victima unui mare Război economic, se află într-o stare jalnică, introdus pe o cale negativă, autodistructivă, aflat în cea mai periculoasă Fundătură istorică, distrus într-o mare măsură. În finalul cărţii credem că ne aflăm în faţa unuia din evenimentele cele mai importante din istoria Psihologiei şi a Pedagogiei româneşti, când aceste ştiinţe îşi dau mâna ca să ajute poporul român să se salveze din criza istorică în care ne găsim de foarte mult timp. ————————————PS. O dată cu această admirabilă şi memorabilă carte care este „PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA POPORULUI ROMÂN”, dl profesor Vasile Mănuceanu, Preşedintele Fundaţiei Culturale Ajutorul românesc, mi-a dat spre lectură, o altă carte a domnului profesor Ştefan Dumitrescu, de data aceasta o carte de versuri intitulată „Calul Troian al Lumii, America sau Luceafărul”, pe care o voi recenza cât de curând. Am citit-o de mai multe ori în timp ce lecturam „Psihologia şi Pedagogia poporului romîn”. Mărturisesc că am rămas consternată, stupefiată. Cele trei mari poeme ale cărţii, „Naşterea Poetului”, „Calul Troian al Lumii, America sau Luceafărul”, şi „Ana strigam”, tot un fel de Luceafărul lui Eminescu”, sunt printre cele mai mari poeme din literatura română şi îl plasează pe Ştefan Dumitrecsu direct sub Eminescu, alături de Arghezi şi de Blaga. Nu-l cunosc personal pe dl profesor Ştefan Dumitrescu dar cum i-am lecturat mai înainte romanele „Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la București”, „Prea adânc m-ai rănit, femeie!”, „Şi tu vei fi Văzduh” şi „Marea dragoste” cred că ne găsim cu siguranţă în faţa unei dintre cele mai mari Minţi şi a unuia dintre cele mai mari Talente pe care le are România la ora actuală.

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Ion N. OPREA

MOARTEA CĂPRIOAREI de NiDe la Moartea Căprioarei de colae Labiş - păreri sentimentale. Nicolae Labiș, la Nu mă uita, în “N-aş crede în tardivul ecou răscopregătire, antologie a Cenaclului litor al poemului, fără acea tristă expeliterar la distan ă, Iași

M

embru al Cenaclului literar la distan ă, care are în pregătire antologia” Nu mă uita”, prof. Mihai Bejinaru din Câmpulung-Moldovenesc, toată via a un specialist în biologie dar și director de studii la Liceul Militar “Ștefan cel Mare” din localitate, ne-a onorat cu un studiu la tema stabilită, din care am desprins fragmentul de mai jos, nu fără motiv. Zilnic citim în mass-media tot felul de interven ii literare, scrise de literati, unii cu preten ii în critică și analiză pe text, dar care, sună a gol. Fragmentul profesorului de biologie, un text adus din sertarele cu aduceri aminte, ni se pare a fi o demnă și completă lec ie care demostrează, după părerea noastră, că profesorul de biologie odinioară la Liceul Militar “Ștefan cel Mare” putea fi și un strălucit dascăl de limba și literatura română, model pentru comentariul literar de orice gen. l. Îi mulţumim că s-a alăturat de la început Cenaclului nostru și a rămas împreună cu noi. Spre convingerea dumneavoastră, iată-l bun de citit:

...Când mărunt ne plouă zile-n şir,/ Noi gândim bacovian; / La nefericitul Labiş revenim,/ Dacă-i secetă-ntr-un an… (zic şi eu, aşa…în anul de graţie 2015, când seceta, nemiloasă, ameninţă… ).

Recitind poeziile lui Nicole Labiş, ceva enigmatic, introspectiv, acauzal, deprimant şi aparent liberator, m-a adus într-o relaţie bănuitoare cu poemul MOARTEA CĂPRIOAREI, care a făcut din poet simbolul candorii compasionale. A rezultat un comentariu lacrimogen, de amator poate… Ocolind cenzura ,,elementară”, transcriu aici comentariul rătăcitului ceam fost de-a lungul anilor: Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

rienţă personală, cauzată de fenomenul natural, care repetitiv, în variante atenuate, recent agravante, nu ne lasă să uităm ce-a fost atunci, în 1946/47, o cruntă şi crudă secetă…! Aveam cu doar cinci ani mai mult decât „copilul” tulburat de „crima cu premeditare”, convertită apoi în MOARTEA CĂPRIOAREI, devenită obsedantă, pentru mine, abia acum la bătrâneţe… Nu dispun de mijloacele criticului literar şi nici de măsura exactă a cuvintelor pentru a exprima, în limitele admisibilului, părerea asupra unei opere de artă. În consecinţă, mă văd căzut pradă exagerărilor, fără a putea fi bănuit, că aici şi acum, urmăresc flatarea (cuiva) sau etalarea (personală). Este lesne de înţeles şi motivul pentru care voi ocoli, prudent, măiestria artistică a poemului, referindu-mă, cu toată modestia, doar la conţinutul, astăzi tot mai puţin luat în seamă, probabil, ca accesibil tuturor. În legătură cu opinia criticului de artă (şi poezie, evident), un gând personal nu-l pot ascunde. Criticii „intuiesc” ceva, şi pe baza aceasta construiesc, în acelaşi spaţiu al creaţiei sau alături, propria lor operă. Asta ne place, ne convinge, dar ne poate lăsa şi indiferenţi, dacă nu chiar derutaţi. Meritul lor se concretizează în încercarea de-a intra, retroactiv, în mintea şi sufletul artistului, cu scopul de a decela clipa de inspiraţie, timpul „chinuitor” al creaţiei şi Pag. 77


valoarea produsului… Reuşesc ei în această tentativă? Fiecare crede că deţine monopolul asupra spuselor sale, acceptându-i doar pe mentori, dacă sunt… Dar ce fac cititorii şi admiratorii artistului şi al criticilor lui? Unii citesc… admiră… se minunează, pun de-o parte opiniile şi… uită! Alţii, grijulii, adună cu sârg, tot ce spune „criticul de prestigiu”, intr-o perspectivă suitor sau coborâtor valorificatoare, privind pe un artist sau altul. Insinuiez că cei mai mulţi, nu intră cu propriile posibilităţi şi mijloace în conţinutul şi intimitatea artistică a creaţiei. Asta fac, uneori, şi elevii în studiul literaturii. Ba, mai este posibil ca profesorul, interpretul manualului, operei şi criticii, să nu admită alte opinii decât cele însuşite şi de către el în condiţii similare de studiu… Şiatunci ne întrebăm: ce-ar zice creatorii de artă (şi lirică), dacă la o interpretare a operei ar fi „chemaţi” să dea explicaţii sau replici apreciatorilor? Dar hai să ne imaginăm imposibilul. O „masă rotundă” la care M. Eminescu şi esteticienii timpurilor ar discuta LUCEAFĂRUL… Este ca şi cum am cere desfiinţarea artei, lucru nepermis nici chiar criticilor, indiferent de mărimea lor, fiindcă astăzi, omul fără artă creată, simţită şi „gustată”, ar fi lipsit de cea mai înălţătoare mângâiere divină. Într-o primă exagerare, poemul „Moartea căprioarei”, traversează (în tematică) măcar lirica românească dacă nu şi cea universală. Găsim în poem un amestec de epic şi dramatic, fantastic şi real, selenar şi teluric, mitic şi uman, greu de cuprins şi explicat, deşi autorul, cuminte, se explică, aproape la fiecare pas, într-o manieră cuceritoare. Surprinzător, printr-un vers trăsnet, şocant, poetul ne introduce în atmosfera cumplitei secete: „Seceta a ucis orice boare de vânt”. Urmează „explicaţiile” palpabile organoleptic, prin puterea sugestiilor pe care le conţin: „Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol”, imagine greu accesibilă în anii pluvioşi, când, alte scene groaznice, întăresc credinţa posibilului SFÂRŞIT… (prin APOCALIPSĂ… Pag. 78

lentă). Într-o viziune eminesciană asupra căreia nu insistă, adolescentul (avea atunci 18 ani) cu ştiinţa, filozofia şi experienţa ce-o conferă vârsta, ne-a ancorat în Univers, ca fii ai Soarelui ce suntem. În versurile care urmează, legătura poetului şi-a noastră cu aştrii capătă semnificaţii contrastante. Pământul devine „Planetă imensă, străină şi grea”, pe care „Când va scăpăta soarele, când va licări luna”, viaţa va evolua firesc numai aparent, pentru că „…ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!”, încât anti sau post-factum „Şi stelele uimite clipiră… “, iar cea sacrificată, căprioara, „…Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele”. După invitaţia „brutală” de la început, plin de contradicţii, de la candoarea lui până la cruzimea altora (tatălui), într-o persistentă alternativă shakespeareană (to be or not to be), autorul ne este călăuză şi confident în ceea ce el numeşte: „Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi”. Ca un mare chirurg şi bun psiholog, Labiş, ne pregăteşte să acceptăm, cu toată durerea, intervenţia inevitabilă, ca absolut necesară. Astfel, poemul se constituie într-o sinceră spovedanie, un proces de conştiinţă, în care copilul se implică, împreună cu tatăl său, culpabilizându-se în faţa lumii, a naturii şi a legilor ei implacabile, pentru „crima” ce se va săvârşi. Totul este „disecat” cu mare atenţie şi delicateţe: „Mă iau după tata… ; Setea mă năruie… ; Aşteptăm într-un loc… ; Aici vor veni în şirag să s-adape/ Una câte una căprioarele”. Trec clipe grele… Tensiunea sporeşte, dar nu atinge apogeul, încă… Poetul amănă, o dată şi încă o dată, deznodământul. Ni se taie respiraţia citind versul: „Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac” (ce fel de semn?). Induioşarea ne striveşte ajungând la altele: „Vai cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,/ Frumoasă jertfă a pădurii mele!”, deşi, pentru asta erau EI acolo, ca EA să vină, şi ei s-o UCIDĂ. Moartea căprioarei, incertă deocamdată, reprezintă preţul vieţii prelungite a altei fiinţe, mai de-aproape: „… soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte”. Este justificarea supremă, cea care disOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


culpă. Nodul oprit în gât se înghite (parcă) spre oarecare uşurare. Încă nu ştiam de această disculpare, când alături de poet: „… doream ca pentru întâia oară/ Bătaia puştii tatii să dea greş!”. Dar n-a dat! Pentru ca cineva să trăiască, altcineva a trebuit să moară, fapt ce contrazice, aparent, ideea obsedantă a morţii din poezie, stăpânitoare peste tot ce poate pieri… Amână, suferă, condamnă, caută o altă soluţie, dar n-o găseşte şi atunci acceptă tragicul sfârşit… Al cui? Sfârşitul vietăţii de care rămân „…legat prin sete…” pentru că trăim, în continuare, cumplita sete provocată de neiertătoarea secetă ce face ca: „Ciuturile scot din fântână nămol” (prima strofă). Folosit o singură dată, în chiar capul poemului, cuvântul secetă, domină apocaliptic toată construcţia lirică, aureolând jertfa eroinei, magistral înfăţişată de autor… Asistăm neputincioşi la victoria efemeră a vieţii asupra morţii, mereu biruitoare… Gândurile, gesturile, sentimetele trăite (în continuare), atestă existenţa copilului neîmpăcat cu sine, fiindcă dorinţa lui sinceră era să nu mai piară nimeni şi nimic. Poate că tocmai acest sentiment de neîmpăcare l-a determinat, mai târziu, pe N. Labiş să conceapă poemul ca pe un regret etern, în timp şi spaţiu, căci: „… văile vuiră… / Şi viaţa căprioarei spre zările târzii/ Zburase lin,… ; -Avem carne!”. Da! Aveau carne. Imensă satisfacţie cinegetică, pe fondul prăbuşirii psihice a complicelui la „crimă”. Era… „vietatea care a MURIT”. Acesta este, pare-se, punctul culminant al narării lirice. Nu mai este nimic de făcut… S-a năruit o miniHIROŞIMĂ din codrul românesc, fără omucidere, dar cu păcat. Păcat, fiindcă s-a petrecut: „La ceas oprit de lege şi de datini… “. Labiş găseşte tăria să ne convingă de faptul că ordinea lucrurilor, legile şi datinile par răsturnate, ajungând „străine” şi „deşarte”, tocmai pentru că situaţia limită o cerea imperios. Totuşi, finalul poemului conservă dilema cazului… Trebuia să moară căprioara, neapărat? Da! Altfel, întrgul edificiu artistic n-avea sens (logică). Sondând opinia criticii, a unor colegi de breaslă şi a câtorva mai vârstnici vânători, asupra semnificaţiilor celor ascunse în acel: „La ceas oprit de lege şi de datini”, am constatat, cu amărăciune, absenţa sau sărăcia argumentelor (dintr-o parte) şi bogăţia acestora, de dincolo. Un vânător, regretat profesor de biologie câmpulungean, Samuil Belei, mi-a mărturisit că n-a tras cu puşca niciodată asupra căprioarelor, indiferent dacă a fost singur sau în grup, la vânătoare, cu sau fără autorizaţie, pentru a ucide, în ultimă instanţă. Dacă pentru fiare şi Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

prădători, pânda, momeala şi capcana se practică, faţă de vânatul „slab”, asemenea procedee „inumane” sunt interzise, chiar sancţionate. În perioadele satisfacerii trebuinţelor fiziologice: hrănire, alăptare, adăpat, împerechere, odihnă, vânarea (împuşcarea) nu-i permisă. Lupta, dacă o putem numi aşa, parcă-i „mai dreaptă”, când vânatul (prada) este prevenit şi chiar hăituit. Cei dibaci vor reuşi să doboare vânatul „fără şansă”. Câte nu învaţă omul de la natură! De obicei, carnivorele gonesc prada. Puţine preferă stârvul prăzii gonite, şi prin aceasta, pregătită pentru „consum”, având carnea mai gustoasă, rezultat al transformărilor fiziologice şi biochimice, ce converg spre formarea în muşchi a acidului lactic. Revenind la subiect, a pândi şi ucide o căprioară, după Labiş, în condiţii la fel de vitrege pentru ea ca şi pentru om, apare ca un sacrilegiu. Dacă setea a dus-o la apă, potolindu-i trebuinţa fiziologică, acolo, nu trebuia să moară… Asta l-o fi măcinat pe Labiş atât de mult? De unde să aflăm dacă nu chiar din poem? „Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi”, se încheagă dramatic, încât poate fi pusă într-o admirabilă scenă cinegetică. Tablouri picturale, de-o rară expresivitate diurn-nocturn aparte, ar fi suficiente pentru o expoziţie tematică. Imagini dinamice, alternând cu stop-cadru şi fond muzical adecvat, durabile în timp prin remanenţă vizual-auditivă, pot reda „măreţia” unui act de braconaj, devenit operă de artă, dacă cineva ar vrea să fie ingrat şi cinic… Orice-am zice şi orice-am face, poemul rămâne un complex arhitectural maiestuos, armonios realizat în „stil” clasic şi modern, facil la prima lectură, profund şi plin de sensuri artistice şi filozofice, la o analiză mai atentă, sublim prin relaţia cu divinitatea pe care autorul n-o invocă (nici cum), lăsând impresia de creaţie atee. Tulburător de sincer, realist şi convingător sunt prezentate scenele, care însumate, sugerează: a). vânătoarea şi ospăţul din timpuri preistorice – „De pe frigare tata scoate-n unghii/ Inima căprioarei şi rărunchii”; b). gestul ceremonial de la căpătâiul celui ce dispare dintre semeni – „Împleticit m-am dus şi i-am închis/ Ochii umbroşi,”…; c). încheierea ostilităţilor dintre beligeranţi – „Pe-o nară puşca tatii scoate fum”. Atrag atenţia, prin repetare, câteva sublinieri liniştitoare, chemând la împăcare cu situaţia încorsetată în limitele tragicului. În versurile respective, adverbele şi verbele, hotărăsc sensul situaţiilor, redând starea de lucruri ÎNAINTE DE (a)… şi DUPĂ (b), astfel:

Pag. 79


a) „Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!” b) „Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau,/ Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!” sau a) „Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri./ La ceas oprit de lege şi de datini”, şi b) „Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit./ La ceas oprit de lege şi de datini…” Aici, versul rămâne deschis comentariului, ca o capcană intinsă cititorului şi criticului. Dilematic, Labiş nu se intrigă faţă de încălcarea legilor sacre şi a datinilor. Voalat, îndeamnă la respectarea lor, neputincios să facă ceva, anume… Multitudinea semnelor exclamării indică profunzimea trăirilor parţial exprimate. O forţă A TOATEFĂCĂTOARE, ne localizează între VIAŢĂ şi MOARTE, ca parametri ai mişcării biologice ce sfârşesc în abiotic şi neant… Finalul poemului redă sintetic o situaţie dea dreptul bizară, într-o construcţie infiorător-înălţătoare, care oscilează, dacă bine gândesc, între captivant şi banal. În numai patru versuri, mai întinse ca celelalte, găsim: a). ÎNTREBĂRI DE-O SIMPLITATE DEZARMANTĂ, singurele din poem şi fără de răspuns – „Ce-i inimă?” şi „Ce gândeşte tata?”; INSTINCTE EXISTENŢIALE – „Mi-i Foame!” şi „Mi-i somn”; DORINŢĂ VITALĂ – „Vreau să trăiesc şi-aş vrea…”; RUGĂMINTE IMPLORATOARE – „Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!”; CONSTATARE IMPRESIONANTĂ – „Ce nalt îi focul! Şi codrul ce adânc!” şi CRUDA REALITATE – „Plâng… Mănânc şi plâng. Mănânc!”. Cine a mâncat plângând şi a plâns mâncând (ceea ce nu-i acelaşi lucru), sfâşiat sufleteşte, găseşte, fără efort, înţelesurile întregului poem plin de tragism. Meditând asupra acestuia, gândul ne duce la „Pseudokineghetikos” (Al. Odobescu), „Puiul” (I. Al. Brătescu-Voineşti), „Gândăcelul” (Elena Farago), iar pe alte planuri la „Mioriţa”, „Meşterul Manole” (balade) şi câte altele… Am în faţă, alături, fotografia lui Nicolae Labiş – poetul, Moartea căprioarei – poemul şi-un album zoo- (pe lângă fugare imagini, cu săltăreţe deplasări ale căprioarelor…). Intre EA (căprioara) şi EL (omul), găsesc câteva similitudini: prospeţime, gingăşie, blândeţe, suspiciune şi nevinovăţie. Labiş expune ştrengăreşte nevinovăţia, dublată cu dorul însetat de viaţă şi predestinarea de-a n-o realiza… Căprioara suspicioasă, aminteşte de „botişorul” poetului. Şi EL şi EA, pe „sub mustaţă”, adulmecă viaţa ce le fuge de sub picioare… Însetate şi „imprudente”, ambele vietăţi sfârşesc tragic,

Pag. 80

adăpându-se… Doamne, ce destin! Ajungând la un dicţionar român-francez, găsesc cuvântul căprioară. Aici scrie: s. f. biche… Dar, NU! Ajunge…! Nu de aici poate fi dedus numele poetului nostru, Labiş. El îl poartă din străbuni, fără nici o asociere forţată şi fără a putea crede că-i compus din LA + BICHE, pentru a mai găsi o acoperire spuselor prezentate, aici, într-un mod atât de subiectiv, şi de ce nu, atât de superficial, faţă de exigenţele specialistului… Moartea poetului, prea tânăr, ne-a cutremurat atunci… Îl regretăm profund şi astăzi… A plecat atât de timpuriu, cu aproape întreaga „datorie artistică”… Şi dacă eroina – „… căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele (a rugă, presupunem noi),/ Îl prăvăli apoi,…” murind mută, în durere cum prevăzuse Labiş – „Ştiam că va muri şi c-o s-o doară”, autorul are ocazia şi timpul să constate şi propriul sfârşit, ceea ce desigur, sporeşte tragismul dispariţiei lui. Viaţa lui Nicolae Labiş a fost POEZIE… Moartea sa, tot poezie, pe care a numit-o: “Pasărea cu clonţ de rubin”. („… M-a strivit/ Pasărea cu colţ de rubin,/ … Nicolae Labiş…/ va rămâne o amintire frumoasă…”). N-a vrut să spună şi tristă. De ce oare? Şi curios, în poezia lui Labiş, căprioara (personificată) n-a PIERIT. Ea a MURIT de fiecare dată… În schimb, poetul a pierit într-un accident nefericit, la 21 ani, după cum constata cu exactitatea esteticianului, George Călinescu, spre deosebire numai de sentimentalul Geo Bogza, care spunea cu aceeaşi ocazie: „am suferit atroce, ca şi cum aş fi aflat că a MURIT propriul meu copil”… Care-i, deci, diferenţa dintre A PIERI şi A MURI? (naivă întrebare, aşa-i?). Fireşti şi explicabile, ATUNCI, lamentările au ajuns desuete, ASTĂZI. Dispariţia enigmatică a poetului alături de alţi „incomozi” creatori, ne ţine în rând cu lumea… Scufundată tot mai mult în uitare, deşi plăteşte tribut (prin rătăciri) vremurilor, poezia lui Nicolae Labiş, bogată în atâtea frumoase sensuri, are valoarea ei artistică şi capacitatea de-a mângâia deznădejdile vieţii, adesea, inevitabile… “. P. S. la “Moartea căprioarei”. Acesta mi-a fost gândul, mai vechi, reactualizat şi exprimat la Câmpulung Moldovenesc (1984). Cu ce-am greşit, lume, făcând această incursiune în trecutul ce m-a impresionat, cândva, şi pe care nu-l voi UITA atâta vreme cât memoria nu mă va abandona?

Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Remus FOLTOŞ

Ştefan Doru Dăncuş sau Agonia indiferenţei (Fragment din volumul cu acelaşi titlu) Încet, încet, Ştefan Doru Dăncuş, cel despre care este vorba, trece printr-o experienţă inefabilă a propriei mele receptări. Este un autor pe care nul poţi înţelege decât recitindu-l, este un autor pe care nu-l poţi iubi din prima – nu te lasă el să faci asta, te ţine la distanţă. Nicăieri ca la el textul nu te ţine la mai mare distanţă, la o distanţă care îţi spune că te-ar iubi şi el aşa cum îl iubeşti şi tu sau cum ai început să-l iubeşti citindu-l, dacă toată această afacere n-ar costa cheltuirea unui spaţiu al singurătăţii existenţiale despre care autorul este conştient că nu poate fi străbătut, penetrat. Dedându-te doar înstrăinării conştientizate mai poţi salva din dragoste doar ceea ce mai rămâne – unitatea de singurătăţi. Dar e o unitate de singurătăţi pilduitoare. Tot ce scrie Dăncuş poate fi încadrat, după cum vom mai spune, într-un curent existenţialist românesc ce debuta demult cu Cioran. Însă Dăncuş are o deschidere mai vastă. Este vorba de deschiderea unui om conştient de damnarea epocii sale. Cioran a fost biruitor în tot ce-a scris. Dăncuş e debusolat. Dezamăgirea cioraniană are o finalitate stilistică ce se încadrează în perimetrele lucrurilor sau operei bine făcute. La Dăncuş, damnarea ocupă tot spaţiul expresiei. Este părtaşă stilului alambicat şi dezlânat, fragmentat mai bine spus, cum îşi croieşte cărţile. Pe ici, pe colo, zvâcniri ale unui talent zbânţuitor şi tenace îşi fac loc în expresie. Dacă ar fi să examinăm întreaga operă a lui Dăncuş am rămâne surprinşi de delicateţea metaforelor care se aplică unui dezgust absolut de viaţă - aşa cum este ea, sau de lume - aşa cum este ea. Cu dar profetic, el vede o alta, mai strălucitoare, mai verde, mai plină de adevăr şi de Lege. Afacerea lui Dăncuş cu Legea e veche. El ne spune lucruri simple cum ar fi cele privitoare la importanţa netrăirii vieţii la întâmplare. E un fior etic aici, un fior eminamente etic. Însă el îmbracă mesajele sale de multe ori revoluţionare, în metafore şi simboluri de un farmec aparte. Deghizarea lucrurilor sfinte şi de o importanţă capitală în banalităţi este tertipul la care recurge subiectivitatea auctorială de multe ori absconsă. Nu putem să nu vedem şi să înţelegem la Ştefan Doru Dăncuş un fior metafizic ce era exprimat de către medievali prin simbolul cărţii - care este Universul, şi unde fiecare lucruşor reprezintă litera pusă acolo de Creator în virtutea unui plan bine stabilit dinainte. Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

Fiorul unei astfel de paranoia cosmice se simte în opera întreagă a lui Dăncuş. Parcă se lasă scris, parcă nu el scrie cărţile sale ci îi sunt dictate după un plan universal la care ia parte. Pe de altă parte vinovăţia este un alt teren ferm în care ne aruncă Ştefan Doru Dăncuş. Nicăieri ca la el nu vom întâlni o jale metafizică mai pronunţată (mai ales în versuri dar şi în proză), o jale alimentată de sentimentul unei depline vinovăţii că exişti, că ai existat, că ai adus o rană spaţiului, că ai fost şi că de asemenea nu vei mai fi. Chiar pentru acest nimic merită să fii vinovat ca şi cum Dumnezeu s-ar fi mutat în tine şi L-ai fi făcut singurul răspunzător. Tribulaţiile din proza lui Dăncuş sunt mai mult decât interesante. Ar fi cele obişnuite pentru un poet: că nu poate fi înţeles, că pentru asta e taxat, că în contra acestui lucru se întâmplă să-l mai împingă de la spate şi îndatoririle de cetăţean sau de părinte. Subiectivitatea auctorială contemporană şi intrinsecă nu se mai zbate să găsească mari simboluri. După cuceririle infernale ale psihanalizei simbolurile sunt cu mult mai aproape de noi. Ele s-au interiorizat şi s-au amplificat pe palierul faptelor obişnuite de conştiinţă. Dacă Jung găsea în artă sau în vise o viaţă banală dar legată prin mii de firişoare de marele universal, iată că la Dăncuş funcţionează tocmai această suprapunere alchimică a planurilor sensibil-inteligibil într-o formă specifică lui. Este destul de greu de localizat efortul spre universal al lui Dăncuş, de fapt, efortul banalităţii spre fapt sacral dar el există în toată opera sa. Aş zice că Dăncuş e puţin prea complex. Poţi găsi orice la el: simbol, sentiment, metaforă, întâmplare, plan divin, vis, într-o mixtură greu de descifrat dar care face chiar farmecul prozei sau poeziei sale. Proza se transferă în poezie şi proble-

Pag. 81


mele poeziei se transformă în proză. La fel de bine scrise, ambele – poezia şi proza – denotă un spirit preocupat nu de formă ci de idee. Autorul nu se simte mai bine în proză sau şi mai bine în poezie. El vrea să transmită ceva. Dar ce vrea să transmită e întrebarea? Citindu-i volumul de proză poetică „Apocalipsa după Dăncuş” am rămas surprins să constat că ceea ce vrea să transmită sunt lucruri banale care i se întâmplă chiar lui. Însă aceste banalităţi situate narativ într-un timp poetic imemorial pe care sau în care plonjează atât de profund autorul, sunt de un simbolism extrem de precis. El scrie toate aceste lucruri cu conştiinţa că „e bine” aşa cum le scrie dar fără control conştient. Şi chiar e bine cum anume scrie. Îi iese. Nu-mi propun să merg la esenţă şi să detaliez, nu-mi stă în fire. Tot ce pot să fac e să fixez în abstracţiuni tensiunile literare care uneori ating extremele unui simbolism transcendent, un simbolism ce face să vibreze zona concretului cu zona inextensivului încărcat de inteligibile. Ca la orice mare scriitor, lumea concretă şi experienţa acesteia nu poate decât rezona cu o lume spirituală la care autorul se simte apartenent. Put e r e a transfigurării este cea mai intensă activitate scriitoricească a lui Dăncuş. El p o a t e transforma un „mers săţi plăteşti impozitele şi taxele” într-un descenssus ad inferos modern, actualizat. Asta din perspectiva legii omului care a înlocuit legea firescului – adică cea a lui Dumnezeu. Mergând pe firul textului iată de ce am dat: mâna cu şase degete care se adaugă diafan celorlalte două mâini… Aflat în căutarea celor două mâini cu care poate iubi sau ucide, cele două mâini surclasate şi

Pag. 82

făcute să dispară de cea de a treia care scrie, Dăncuş nu ştie ce să facă cu aceasta. Armă poetică – cea de-a treia mână este imposibil de descifrat cărui regn i-ar aparţine în economia speciilor de gânduri, fapte şi visări ale poetului. Excrescenţă de nerecunoscut, ea trebuie descifrată, dusă la laborator, la acele laboratoare care sunt păzite cu arma… Ce înseamnă asta? Gândul e mai puternic decât materia, viaţa spirituală nu poate fi îngrădită de nici o forţă coercitivă. Armă fatală a poeziei, cea de-a treia mână răzbate scriind prin toţi şi prin toate – ea reprezintă gândirea lui Dăncuş exprimată la distanţa unei întinderi de mână, el gândeşte prin acea mână şi se lasă gândit de acea mână. Ea are un deget în plus, semn că lucrurile sunt şi mai complicate… Acest simbol al celei de-a treia mâini va reveni ca o obsesie. Apoi autorul trece în alte registre. Predominant este acela prin care toate imaginile se suprapun iar firul logic abia mai poate fi distins. Totul converge spre intuiţia unei trăiri plenare care înglobează şi iubire şi uimire şi ură şi nedumerire şi negură şi sentiment de sfârşit de lume, de început inaugural de lume, contraste, indecizii, pleonasme metaforice sau metafore pleonastice care indică nu o tulburare ci însăşi Tulburarea. Din toată această frământare conceptuală reiese cu candoare un înger. Este soţia autorului care ghidează spre înţelepciune şi lumină viaţa dezorientată a unui bărbat dezordonat metafizic. Rupt şamanic în bucăţi, Dăncuş te năpădeşte cu impresii ireale dintr-o lume în descompunere dar face asta nu pentru a te pierde ci pentru a pune în relief dragostea femeii care îl iubeşte protector şi care salvează de fiecare dată situaţia prin cuvinte de linişte şi pace, indicaţii precise pe care acest înger feminin le administrează şi oarecum drastic dar şi cu blândeţe îngerească şi încă şi oarecum providenţial. Îngerul feminin parcă i-ar cunoaşte destinul şi ar putea aplica co-recţiile necesare unei soarte mai apropiate de idealul său. Iar idealul poetului este salvarea lumii, nici mai mult nici mai puţin decât salvarea lumii de la imperfecţiune – cum ar spune Nichita Stănescu. Frământare existenţialistă se numeşte tot acest demers dăncuşian iar salvarea lumii este în fiecare. Dacă fiecare şi-ar descoperi îngerul şi ar intra cu el în rezonanţă – lumea ar fi salvată. Salvarea prin dragoste este cheia decriptării rolului îngerului în poemul pe care l-am amintit. Dar dacă ne întoarcem la parabola celei dea treia mâini, aflăm în continuare că ea trebuie să exercite un rol misionar - trebuie să ducă scrisori tuturor prietenilor poetului. Nu trebuie decât să descifrezi semnificaţia unei mâini care poartă cu Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


sine mesajul permanent, grija pentru cel pe care îl iubeşti, pentru a-ţi da seama cât de important este scrisul pentru autor - din moment ce oferă celei de-a treia mâini privilegiul lui Hermes mesagerul în modul scrierii, al scriiturii, al scrisorii în ultimă instanţă. Că trăim într-o cultură a imaginii şi nu în una a scrisului, nu mai contează pentru Dăncuş. Im-portant este că la el s-a trezit instinctul pentru înştiinţare, el trimite mesaje scrise tuturor dar nu pentru a le spune ceva anume. De fapt nu se ştie ce conţin scrisorile. Scriitura oricum îl conţine pe Dumnezeul limbii. Însă mesajele, în ghilimele, hermetice, trebuie să conţină expresia totului care se poate comunica prin limbă căci Logosul este depozitarul adevărului deci şi al lui Dumnezeu. ………………………………………………………… ………………………………… O permanenţă a prozei lui Dăncuş este obsesia civilizaţiei care se autodistruge. Banal? Poate. Cert este că felul cum trăieşte Dăncuş această dramă a antenelor, a digitalelor, a blocurilor tot mai înalte şi a privirilor oamenilor orientate tot mai în pământ, este unul special. Toate iau grandoarea dată de hiperbola unei apocalipse concrete. Modul cum este abordată în poem această problemă degajă un spirit disperat de toată această duhoare a umanităţii care îşi ucide propriile fundamente cu o indiferenţă strigătoare la cer. Poate suma cărţilor lui Dăncuş ar trebui să se numească AGONIA INDIFERENŢEI, poate că scriind aceste cărţi de revoltă, de dezgust, de greaţă sartriană, Dăncuş se purifică din nou şi iar – sufleteşte. E ca un mers la biserică scriitura lui. E ca un perete pe care îl clădeşte pentru a fi în mijlocul realităţii dar şi pentru a o înfrânge simbolic. De ce a apărut al şaselea deget al celei de a treia mâini? Pentru că trebuia simbolic recuperată direcţia ortodoxă. Dăncuş este o fiinţă atât socială cât şi religioasă. Îşi doreşte ca omul să respecte legea divină şi să trăiască la standardele lui fireşti nu la cele impuse de viclenie şi confort ideologic. Trebuie ştiut că nu-şi va afla liniştea până când oamenii nu se vor îndrepta pe direcţia arătată de cel de-al şaselea deget. Eficienţa simbolică îl protejează în mijlocul junglei civilizaţiei. Peste tot pericole - numai mâna a treia salvatoare duce scrisorile Legii celei adevărate. Misionarismul autorului e providenţial. Vreau să spun că toţi, şi nu de acum ci de mai demult, ar trebui să ne înregimentăm în marşul spre Direcţia arătată de cel de-al şaselea deget care nu înşeală niciodată. Faptul că spune undeva că însuşi Isus l-ar fi lăsat pe autor în locul lui pe cruce, numai pentru motivul că cineva trebuie să fie acolo Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

permanent, înseamnă că sacrificiul uman persistă, este chiar produsul prin care duhorile lumii acesteia se răscumpără, viaţa îşi câştigă încă şi încă o şansă împotriva neantului morţii sufletului. De aceea Dăncuş este şi un existenţialist creştin care poate fi numărat şi încadrat undeva pe filiera rusă. Oricum elanul dostoievskian se simte la el în tot ce scrie. Trecând la o scriere capitală a lui Ştefan Doru Dăncuş, suntem perplexaţi de uşurinţa inevitabilă cu care se produce un text dintr-o bucată. E vorba de volumul „Casa memorială Dăncuş”. Acest text împrumută din sacralitatea unei urziri contemporane a religiosului. Sentimentul religios contemporan nu este mai bine reprezentat decât în această carte. De ce spun religios? Pentru că revolta lui Dăncuş are un fior extatic explicit – fiind de domeniul sacralităţii pe care ar cerceta-o un R. Otto, de exemplu. Cum de am ajuns în contemporaneitate să găsim asemenea mostre sau insule de sacral într-o lume desacralizată? Sentimentul care acompaniază vorbirile aparent dezorganizate ale lui Dăncuş este contradictoriu dar în esenţă acelaşi pe tot parcursul cărţii – revoltă acompaniată de limbajul secret al iniţiaţilor. Autorul se leapădă de toate obişnuinţele, firescurile civilizaţiei. Nu poate suporta dezrădăcinarea convieţuirii. Unul Suprem a fost divizat în multiplu şi de aceea toate elementele întregului suferă. Şi suferă de dorul reunificării, al intuiţiei - în conştiinţă - a gestului care le reface unitatea - şi care este chiar discursul, citit în răspăr, al autorului.

„Nu cred în democraţie, nu cred în variantele ei de rezolvare a ultimei mari debusolări ce zguduie omenirea celor două milenii de “civilizare”. Nu cred în comunism, în dictaturi de stânga sau de dreapta, nu văd nici o salvare în yoga, percepţii extrasenzoriale sau izolare mânăstirească.” - ar fi doar una din tiradele pe care Dăncuş le recită de pe scaun, de la înălţimea unui amvon invizibil, el, transformat în preot al Apocalipsei. Revolta absolută, lipsa de sens a oricărei încercări instituţionalizate de a pune ordine în lucruri, în lume, în societate. Sufăr de vertij citindu-l pe Dăncuş, mă îmbolnăvesc de situaţia fără ieşire în care mă aflam încă de la început dar fără să o ştiu. Am revelaţia finală că toate sunt un imens malaxor care ne frământă – aluat pentru altceva, pâine pe care o va mânca un zeu indescriptibil dar funest. Peisaj depresiv în a-cest poem-respiraţie care este „Casa memorială Dăncuş”. Peisaj de pe altă planetă dar recognoscibil chiar aici, lume văzută prin ochii

Pag. 83


unui vizionar, alt gust al realităţii, fragmentaritate care nu mai urlă după prerogativele totului ci îşi declină disperarea singurătăţii – asta ar fi partea de vizionarism al lui Dăncuş. Şi totuşi prin ce rămâne acesta un mistic? Prin singularitatea disperării sale orientată către lipsa prezenţei în lume a Ordinii. Paradoxal, cel care strigă această Dezordine este mai ordonat decât oricine. Nimic din text nu poate fi schimbat chiar şi aşa greu de descifrat cum este. Chiar dacă nimic nu poate fi mai debusolant decât să nu ai pe ce te sprijini atunci când priveşti spre interiorul lucrurilor, totuşi ai certitudinea că toate astea se întâmplă fatidic cu un scop anume. Există acest sentiment la acest autor. Nimic nu te biruie mai tare decât privirea disperatului care se uită în oglinda lumii şi nu vede decât neant ce se cască spre el într-un gest reparatoriu dar dezontologizant. Ai atunci sentimentul triumfului înfrângerii, ceea ce caracterizează cel mai bine elanul chiar al acestui poem sus numit. Triumful dezastrului, taina marelui malaxor de carne, suflete, lucruri, fantasme – este tabloul pe care îl vedem în fiecare scenă aparent banală din relatările oarecum bulevardiere ale lui Dăncuş. Nimic mai concret decât textul care nu te lasă să-l abandonezi încă. Încă şi încă. Tromboza gândurilor care se fixează disperant pe dezastrul inevitabil pe care autorul îl trăieşte ca pe o datorie de ordin existenţial. Motivul obsedant al crucificării ca pe ultima soluţie care ne-a mai rămas, răzbate din fiecare regret şi din fiecare pagină de tribulaţii interminabile. Captivant acest stil de a face din fluxul tău mintal un sacrificiu pe direcţia eliberării de angoasă dar tot spre angoasă, spre alt grad, mai profund al angoasei. Mărturisirile lui Dăncuş sunt mai mult decât mărturisiri - sunt dezvoltări ale unor imperative categorice kantiene. Totul este guvernat de mâna unor servicii secrete care îl obligă pe autor să fie şi mai înverşunat în dez-văluirea acestor imperative. Chiar este evocat un „cuţitar” care stă cu pistolul la tâmpla lui, atent la ce scrie, atent la ce face, atent la ce trăieşte. Autorul se simte supravegheat dar acest sentiment capătă proporţii psihotice. Generalizarea pe care o face autorul cu privire la câţi îl supraveghează – adică toţi – este generalizarea care îl propune pe Dăncuş pentru candidatura de a rămâne în istorie ca cel care a provocat un dezastru universal prin simpla prezenţă în lume – cum mărturiseşte în finalul cărţii. O prezenţă atât de pregnantă încât devine capabilă să transforme magic istoria desfăşurării de sine a universului. Această magie a simplei prezenţe este un lucru simptomatic, este un fapt demn de interes. Agonia indiferenţei, conceptul fundamen-

Pag. 84

tal care ne urmăreşte de-a lungul incursiunii noastre în universul lui Dăncuş, este prezentă la fiecare zvâcnire lirică a autorului. Proaspăt scos din amorţeala care bântuie planeta, în această parte a cosmosului, Dăncuş se răzvrăteşte împotriva a tot şi a toate. Nici el nu ştie exact împotriva cui şi a ce. Realitatea (cu majusculă) îl irită într-un sens obscur. Lumea visată este aceea care se opune acestui haos din care ies disperările lui. Ghicită din metafore, această lume plină de pozitivitate, de viaţă în ipostaza ei absolut pozitivă – dacă la acest autor se poate vorbi despre aşa ceva – se dezvoltă odată cu creaţia poetică concretă şi depinde doar de accesul, de participarea eului liric la ea. Dacă toţi am trăi poetic, viaţa ar deveni absolut pozitivă şi nu s-ar mai găsi rapturi şi intervale vide care să distrugă armonia şi binele concret al acestei stări de graţie care este poezia. Extatic până în pânzele albe, chiar disperarea care se citeşte în fiecare rând devine nu numai de suportat dar necesară continuării în perpetuarea extazului. Ce este la finalul acestui extaz, cine se mişcă în fundal la finalul acestor scurte dar dense rânduri? E chiar prezenţa autorului lor care s-a extins asupra întregului univers făcând să răzbată eul lui până la dimensiuni incontrolabile. Andreea Esca îi anunţă în eter inaugurarea propriei case memoriale – gest anticipativ de participare la eternitatea memoriei colective luată însă în deriziune. În faţa Eternităţii (cu majusculă) toate par atât de mici şi de neînsemnate, de meschine. Acele turme de vizitatori ai casei memoriale Dăncuş nu fac decât să reprezinte absurdul întâlnirii cu impenetrabilul ce nu poate fi recuperat ci doar atins tangenţial-prostesc. Profesoara grăsuţă care duce copiii în vizită la casa memorială a lui Dăncuş reprezintă imbecilitatea hazlie a tuturor acelora care frecventează ceea ce nu pot înţelege, cu o francheţe şi o candoare maxime. Căci nu e nimic de înţeles pentru că simpla prezenţă în lume a poetului - gest de o libertate concentrică - compensează ostilitatea întregului univers. De puţine ori mi-a fost dat să întâlnesc o poezie care să creadă cu atâta putere în propriile cuvinte, în beneficiul pe care ele l-ar putea aduce cititorului în ciuda aparentei banalităţi a unei vorbiri libere, presărate cu puţine efecte speciale. Puterea cuvântului mă impresionează cel mai mult la Ştefan Doru Dăncuş. El poate prin câteva fraze poetice să-ţi comunice interioritatea sa cea mai absconsă şi să te facă să pătrunzi cele mai inefabile stări prin care trece. De aceea am spus întotdeauna că acolo unde există o uşurinţă a comunicării se va face întotdeauna literatură şi încă una de bună calitate. Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Ioan BABAN

Th. Codreanu – I.L.CARAGIALE – ABISAL

S

unt un cititor dezordonat pentru că citesc în acelaşi interval de timp mai multe cărţi deodată. Explicaţia ar părea simplă, dacă nu ar fi considerată absurdă, câtă vreme nu se înscrie într-un sistem. Cum sistemele îngrădesc spiritul, nu-mi rămâne altceva mai bun de făcut decât să menţin această mică stare de ,,dezordine” intelectuală în funcţiune pentru ca să-mi satisfac o gamă foarte diversă de căutări şi interese. Cine dictează această situaţie ? Probabil pendularea între raţiune şi afect, sau cum ar spune T. Vianu, dubla intenţie a limbajului. Din această cauză, spre ruşinea mea, rar mi se întâmplă ca, punând mâna pe o carte, să n-o mai las până ajung la ultima pagină. Aş putea demonstra cu argumente convingătoare că o carte de critică, istorie, teorie sau eseistică literară poate deregla şi mai mult starea firească a lecturii, pentru că, adresându-se exclusiv raţiunii, vine un moment când ţi se face lehamite şi treci dincolo de hotarul universului ei cu mai puţin regret ca în cazul unei cărţi de proză sau de poezie. S-a întâmplat însă un fapt mai puţin obişnuit cu cartea lui Theodor Codreanu, ,,Caragiale – abisal”, un foarte bun eseu despre un alt mare scriitor român, dacă amintim că precedentele cărţi de critică şi istorie literară ale sale au avut în vedere autori canonici, ca e să folosim un termen la modă, Mihai Eminescu şi George Bacovia. Mai înainte de toate apreciez curajul autorului de a escalada piscurile universului literar românesc punându-le, cum se va vedea mai încolo, într-o relaţie directă, într-o viziune călinesciană. Surprinde demersul dialectic în abordarea fenomenului pus în discuţie, ipotezele avansate şi nu în ultimul rând, argumentele care susţin construcţia în sine. Fără îndoială, o ipoteză nu este mai mult decât esenţa ei; ea poate fi discutabilă, dar în tratarea fenomenului literar tocmai perspectiva ontologică primează. Autorul îşi începe cartea cu stabilirea unei relaţii directe dintre eminescianism şi caragialism din perspectiva unei antiteze pozitive, iar argumentele potrivit cărora Caragiale este o creaţie a eminescianismului sunt credibile, ştiindu-se influenţa marelui poet asupra câtorva scriitori din epocă. Numai că Eminescu şi Caragiale impun o antiteză cel puţin curioasă, ei fiind asemenea polilor magnetici care se opun dar nu pot exista decât împreună. Bun cunoscător al vieţii şi operei celor doi scriitori şi ai altora din epocă, criticul şi eseistul a putut veni cu foarte multe date, unele inedite, care susţin ipotezele avansate. Relaţia dintre cei doi Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

scriitori este privită din perspectiva complexităţii fenomenului. Un capitol al lucrării, foarte interesant, e o întrebare retorică: ,,A fost Caragiale român ?” Întrebarea se justifică dacă ne gândim la discuţiile purtate pe seama românismului şi antiromânismului lui Eminescu şi Caragiale. Problema nu e s t e cea a naţionalităţ i i scriitorului ci a apartenenţei operei lui la tezaurul românesc. Sigur că marele scriitor a fost român, a scris în limba română, şi încă în ce limbă română, că i-a întrecut pe mulţi la acest capitol, dar dacă opera lui aparţine sau nu culturii noastre este o problemă a acelor care au avansat teorii bizare. Spiritul critic caragialian are suficiente motive să fie respins şi considerat antiromânesc de cei care nu-şi văd ,,lungul nasului” şi se ştie că lumea noastră are suficientă disponibilitate către o asemenea stare. Nu Caragiale ne-a ,,creat” pe noi, noi suntem cum suntem, noi l-am creat pe el şi autorul ,,Scrisorii pierdute” nu e vinovat că a avut atâta spirit de observaţie încât ne-a fotografiat în toată ,,măreţia” noastră. Dacă a fost respins de la premiul Academiei pentru că nu învăţase ,,să respecte naţiunea sa” aceasta nu e spre onoarea celor care au făcut-o. Respingerea lui Caragiale în epocă se datorează păcatului nostru de a ne vedea altfel decât suntem în realitate. Ne supără adevărul şi astăzi, având orgoliul să ne credem ,,rromâni verzi” şi continuăm să ne umflăm în pene. Nu e un paradox când afirm că noi suntem mai antiromâni decât Caragiale, ne-am făcut şi ne facem mai mult rău decât ne-a făcut el, ba din contra, el ne-a făcut un bine sperând că vom renunţa la ceea ce nu ne aduce vreun folos. Există momente şi situaţii concrete în care Caragiale se întâlneşte cu Eminescu prin atitudini radicale. Şi pe Eminescu l-a supărat comportamentul contemporanilor şi îl scoatem şi pe el din cărţi că nu ne convine ce spune despre noi. Că şi Eminescu şi-a descărcat mânia pe ,,grec” (spune N. Davidescu, pp. 17) este o chestiune de natură personală, dar insistenţa cu care se lucrează în direcţia discreditării

Pag. 85


marelui scriitor este lipsită de logică. Dar cititorul dornic de a afla amănunte referitoare la acest subiect o poate face mergând direct la sursă. Din lipsă de spaţiu nu putem continua comentariul. Opusă întrebării din capitolul citat, este titlul celui de-al doilea intitulat ,,Naţionalismul lui Caragiale”. Autorul porneşte de la ipoteza că un asemenea titlu este riscant. Mai curând i se poate atribui lui Eminescu acest epitet. Se vorbeşte aici despre o apropiere dintre I.L. Caragiale şi Emil Cioran pe seama antiromânismului, argumentându-se cu exilul celor doi. Antiromânismul celor doi are o motivaţie ontologică, dar Caragiale nu ajunge la negaţia absolută. Susţinând naţionalismul caragialian, Th. Codreanu aduce argumente solide privind apartenenţa scriitorului la limba română şi la credinţa strămoşească. Cât priveşte opera, autorul eseului se întreabă dacă ea ar fi putut fi creată oriunde în lume (poate da, poate nu !) şi trece în revistă galeria personajelor şi ipotezele avansate de exegeţii caragialieni de-a lungul timpului, fiecare străduindu-se să justifice apartenenţa la universul antropologic naţional, cea mai amplă fiind cea legată de semnificaţia Cetăţeanului turmentat. Autorul are mare dreptate când afirmă: ,,Fireşte, nu toţi românii sunt beţivi precum Cetăţeanul turmentat, dar un număr impresionant de români au meteahna băuturii… Şi intelighenţia naţională a moştenit viciul, numeroşi scriitori înecându-şi talentul în paharul cu băutură… citându-l Marian Popa, în recenta lui istorie literară… ajungând la concluzii dezolante.” Aşa cum era însă jucat de Ion Brezeanu, Cetăţeanul turmentat, scriitorul însuşi crede că este drama poporului român, ,,simbolul unui popor întreg.” (pp.26) Nu e o exagerare în afirmaţia aceasta. În acest sens citarea unui eseu al lui N. Steinhardt de prin 1975 este concludentă. Autorul demonstrează în fiecare capitol al cărţii că a pricepe mesajul creaţiei caragialiene nu e un demers facil. Mai mult ca oriunde, cunoaşterea întregii opere oferă prilejul înţelegerii fiecărei idei, deseori ascunse. Răscoala din 1907 îl aşează pe autorul momentelor şi schiţelor în rândul acelora care au fost profund îndureraţi de drama poporului român. ,,1907 din primăvară până în toamnă” nu e un simplu pamflet cum s-a afirmat, ci un eseu pe o temă tragică care îl apropie de C. Stere în problema ţărănească şi nu de C.D. Gherea. I. L. Caragiale se leagă inclusiv de visul unirii teritoriilor româneşti într-o singură ţară, admiraţia pentru Coşbuc şi Goga însemnând atitudinea scriitorului. Un capitol important al lucrării se intitulează Cronotopia, o demonstraţie a capacităţii de analiză ontologică de a aşeza structural pe omul

Pag. 86

Caragiale într-un univers pornindu-se de la aprecierea că ,,prezenta încercare e un studiu postbiografic de tip hermeneutic al cercetării.” Nu mă voi folosi de terminologia autorului pentru că este prea ,,tehnică”, dar, mai simplu spus, pe cercetător l-a interesat lumea în care s-a născut şi a trăit Caragiale, ea este determinantă în ultima instanţă, dar numai acest aspect nu este suficient. Intră în discuţie înzestrarea aceea ,,abisală” cu care nu este înzestrat oricare individ. E adevărat că ,,ruptura totală dintre biografie şi operă este o iluzie”, dar nu biografia aceea reală ci ,,una interioară interesează.” Plecând de aici autorul vede în marele dramaturg şi prozator ,,una din marile enigme ale culturii româneşti.” (pp. 37) Interesante sunt demonstraţiile ,,tehnice” în viziunea teoriilor mai noi despre text, motivele literare devenind ţinta unor aprecieri argumentate cu pasaje şi titluri mai puţin cunoscute de cititorii obişnuiţi, cartea din acest punct de vedere adresându-se exclusiv specialiştilor. Termeni ca ,,fiinţa nuomenală treimică”, ,,simetria fenomenală treimică, cele trei tipuri de simetrii ,,a parităţii, a contrariilor, a temporalităţii, ecuaţia PCT, P – ceea ce ţine de egalitate, C – simetria contrariilor, ,,atât de fecundă în dinamica şi maşinăria lumii” , T – simetriile timpului… toate acestea raportate la opera lui Caragiale îşi găsesc aplicarea posibilă. Cum sunt percepute simetriile, simţurile prin care ele devin perceptibile, sunt detalii deosebit de interesante şi ele dovedesc seriozitatea cu care a fost abordat subiectul. Bineînţeles că toate acestea îşi găsesc locul şi în creaţia altor scriitori români de până sau de după Caragiale. Că o operă e percepută vizual, deci spaţial, asta nu exclude timpul, Cronotop (ul), concept introdus în teoria textului de către Mihail Bahtin, aplicat la roman, este extins de autorul eseului la ,,întregul univers al artei” (pp. 40). După o asemenea demonstraţie pur ,,tehnică”, autorul se întreabă, unde se situează Caragiale? în categoria geniilor vizuale, sau auditive? Concluzia este una de mijloc: scriitorul este asimilat ca propunând ,,o viziune spaţială geometrizată a lumii… realizează o sinteză între epopee şi comedie. Este de altfel citat G. Călinescu care aprecia: ,,Caragiale este, în literatura română, unicul geometru…” comentând expresia ,,curat murdar”, oximoron demonstrând simetria spaţială. (pp.41) Scriitor al prezentului, Caragiale a creat un univers antropologic al cărui timp s-a topit, iar indivizii şi-au pierdut biografia, timpul trecut apărând inutil şi mort. (pp. 43) Dar nu numai simetria temporală şi spaţială trebuie avute în vedere ci şi o alta, râsul-plânsul. O mărturie evocată de autorul eseului spune că Nenea Iancu era o fire veselă, mereu pus pe râs, Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


asta presupunând o predispoziţie venită din necunoscut. Caragiale nu e un sentimentalist, dimpotrivă, era ,,un raţionalist de o inteligenţă debordantă.”” 8pp. 44) Oglinda caragialiană este deformatoare, motivând propria lui afirmaţie: ,,simt enorm şi văr monstruos”, de aici imaginile mereu caricaturizate, are oroare de ,,strâmb”. Trebuie să adăugăm însă că râsul provocat de strâmbătură ascunde în el plânsul. Toate aceste argumente îl fac pe eseist să afirme: ,,Caragiale face parte din aceeaşi familie rarisimă de spirite deopotrivă de vizuale şi de auditive”, aşa numita ,,dualitate ontologică”, de ,,poetica oglinzilor sferice.” De altfel acest motiv constituie substanţa capitolului al cincilea. Descoperim aici un Caragiale teoretician al literaturii, chiar dacă părerile lui au fost considerate ,,rudimentare”. De fapt, ne aflăm în faţa unui întemeietor de ,,poetică modernă”, dacă e să luăm în consideraţie eseul ,,Câteva păreri”. Caragiale e un scriitor obiectiv nu numai prin raportate la ,,fenomenal”, adică la primul strat, cel al ,,stăpânirii adevărului” ci şi în cel de al doilea strat prin care ,,devine un scriitor abisal”, prin aceasta atingânduse ,,maximum de obiectivitate”, zonă în care ajung numai geniile. (pp. 52) Şi aici găseşte autorul eseului o apropiere dintre Eminescu şi Caragiale, cel deal doilea ,,suferind” de complexul lui Proteu, care, ,,metamorfozându-se” rămâne el însuşi, dar în cazul lui Caragiale, raportarea arhetipului se face ,,cu diferenţă”. (pp. 53) Exemplele care urmează demonstrează cu prisosinţă afirmaţia, încât însuşi autorul se întreabă ,,dacă nu cumva e un mod de a-l confunda pe Nenea Iancu cu autorul şi pe proteu cu ipostazele sale.” (pp. 56) Dialectic procedează autorul eseului şi când pune în discuţie problema adevărului; potrivit lui Caragiale, ,,cel ce se angajează să spună adevărul e prizonierul unei iluzii” (pp.58), citând în acest sens un text caragialian: ,,Adevărul… omul politic ? mai ales el minte” (pp. 59) de aici cameleonismul… şi ideile se derulează într-un text concentrat peste măsură. Cât priveşte talentul, în concepţia lui Caragiale, el e dincolo de şcoală. ,,Artistul se comportă ca Dumnezeu: după ce a făcut din lut chipul lui Adam, trebuie să-i dea viaţă…” această ,,suflare divină înseamnă talent.” (pp. 61) Se întâlnesc în acest capitol multe alte idei legate de opera dramaturgului: creştinismul lui Caragiale, Caragiale şi muzica, preludiul etern etc, spaţiul nu permite comentarea pe larg a ideilor puse în discuţie. Motivului ,,focul” îi rezervă criticul un capitol aparte. Caragiale avea ,,obsesia” focului, trăind o adevărată spaimă faţă de acest fenomen atât de puţin controlat şi azi, dar modul de maniOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

festare în operă este interesant. Că e foc din dragoste, că e focul ,,revoluţiei”, că e focul ,,vitrionului” sau al lui Zibal, că e ,,căldură mare” etc, demonstrează că autorul comediilor l-a aşezat acolo unde ,,ardea mai tare.” D-l Codreanu afirmă în final că ,,sunt două categorii de personaje la Caragiale dominate de foc (majoritatea) şi care domină focul. Există eroi care-şi dozează focul din oglindă în oglindă, până la implozia finală.” (pp.96 – 97) O altă problemă abordată în eseul despre Caragiale este ce a stilului considerat ,,hiperlitotic”. Privită ca opusă hiperbolei, litota nu e o antiteză a acesteia câtă vreme ce afirmă, nu există, vorba lui Caţavencu, ,,industria română e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.” Eseistul explică stilul hiperlitotic (depăşind graniţa litotei) prin antiromantismul dramaturgului şi prozatorului. Se explică şi prin ,,dubla referenţialitate la oglinzile sferice”, de la infinitul mare, la infinitul mic.” (pp. 98) În afară e enorm, iar în interior e cât un vârf de ac. E tendinţa de condensare maximă, de economie de mijloace, ,,reflexia regresivă în oglinzile sferice”, nu neapărat ca urmare a predispoziţiei clasice, pentru că autorul ,,Scrisorii pierdute” ,,îmbină în mod natural comicul cu tragicul”(pp. 100) perspectivă respinsă de Boileau. Momentul ilustrează pe deplin aspiraţia scriitorului spre a surprinde clipa unui trecut, reductibil doar prin moment; e simultan şi schiţă, implicând deopotrivă spaţiul şi timpul. Demonstraţia e convingătoare, iar un recenzent nu poate epuiza toate argumentele eseistului. Nu cred că ar trebui să facem abstracţie de atmosfera junimistă şi maioresciană, creată în jurul prisosului de cuvinte de care era suprasaturată literatura română. Chiar personajele caragialiene ilustrează ideea beţiei de cuvinte. Cât priveşte cazurile atipice din momente, Stavrache, Leiba Zibal ş. a. e adevărat că ele trăiesc doar clipa obsesivă care îi transformă în făpturi transcendente. Cât priveşte natura, peisajul caragialian ,,se supune cronotopiei” momentului. Este adevărat că scriitorul e sensibil în faţa naturii, dar prezenţa ei în universul unei creaţii I se pare de prisos, de aceea o aduce în prim plan numai atunci când ,,se supune stilului hiperlitotic”. Antiromantic declarat, Caragiale nu e furat de peisaj, ci de ,,destul”-ul invocat într-o scrisoare către M. Dragomirescu. Cât priveşte numele personajelor, problema a fost deseori invocată. Că între nume şi figură e o relaţie geometrică, e de prisos s-o mai afirmăm. Experienţa lui Alecsandri e revelatoare, comicul din această sferă atingând la Caragiale o culme şi e cu siguranţă scriitorul care a ajuns în privinţa aceasta la o performanţă absolută. Îmbinarea

Pag. 87


numelui cu prenumele e excepţională. Interesantă este problema raportului dintre literatură şi teatru, ,,teatrul lui Caragiale nu mai este literatură”, spune autorul eseului, citându-l pe un exeget, I. Constantinescu. Caragiale avea prea multe cunoştinţe despre regie şi scenarism ca să nu-şi pună problema raportului dintre text şi spectacol. Opera lui poate fi jucată în întregime, (chiar şi schiţele) fără să se elimine vreo replică. Este cunoscut conflictul iscat între Camil Petrescu şi regizorii interesaţi să pună în scenă ,,Jocul ielelor”. Există un text dramatic pentru lectură, dar Caragiale e altfel. Un procedeu cunoscut folosit deseori pentru a evita ,,lungimile” este cel al introducerii epicului în dramatic, personajele ,,povestesc” într-o replică o scena care nu ,,încape” în spectacol. Pristanda cum a spionat casa lui Caţavencu şi cum i-a cotrobăit casa şi cum l-a turnat la ,,hârdăul lui Petrache” şi chiar cum a dialogat cu el, Trahanache are mai multe replici povestite etc. Pe dramaturg îl interesează ,,punerea în scenă” pentru că acolo e important ,,să nimereşti momentul potrivit.” (pp. 110) ,,Moftul sau antitezele eşuate” e un alt capitol al lucrării în care în care se pune în evidenţă un alt reper al creaţiei caragialiene, gândirea în antiteze ,,corespunzătoare simetriei fundamentale C cu legitimitate ontologică”. Nu e vorba despre antitezele pozitive ci despre ceea ce autorul numeşte ,,antiteze eşuate.” Lăsăm la o parte bogata referire la lucrările filozofice despre tema propriu zisă şi ne oprim asupra felului cum este tratată apropierea dintre caragialism şi eminescianism. ,,Meritul excepţional al lui Caragiale este de a-l fi urmat pe Eminescu în abordarea simetriei de contrast. În epocă era trează tendinţe de sincronizare cu Occidentul (vechea noastră obsesie de la Dinicu Golescu încoace) iar graba duce la ,,exacerbarea antitezelor eşuate” încât, în loc de sincronizare, această maladie ontologică (existenţială) duce la accentuarea decalajului.” (pp.113) E de notat observaţia că ,,dacă în alte părţi eşecul antitezelor e un impas efemer, la noi boala tinde să se cronicizeze (deja s-a cronicizat n.a.) şi să devină o componentă a secificului naţional.” (pp. 113) Eminescu numeşte această stare ,,moft” (ms. 2258) în mod surprinzător prin anii 1867 – 1868 ,,Cea mai comică noţiune românească e moftul – antiteză neîmpăcată şi în sine atât ridicolă dintre aparenţa exterioară şi fondul intern. Cel mai antitetic şi mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e un moftangiu. Comica excelentă a postulanţilor din ,,Millo director” (piesa lui Alecsandri) consistă întru aceea că sunt moftangii. Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile patriei.” 8citat din Eminescu, ,,Fragmen-

Pag. 88

tarium” Ed, Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982) (pp. 140). D-l T.Codreanu demonstrează astfel că Eminescu ,,un semănător de arhei”. ,,Miracolul e că I.L Caragiale este cea dintâi creaţie majoră a eminescianismului. Numai că lumea îl percepe pe autorul momentelor drept fondator al moftologiei nu numai prin prezenţa moftului în creaţia sa ci şi prin revista rămasă celebră ,,Moftul român”. Afirmaţia că înţelegerea lui Caragiale trece prin Mioriţa este să stârnească mirare. Problema e discutabilă, nu complotiştii eşuează în acţiunea lor în baladă, ci victima care meditează liric înainte de moarte, ori schimbă reperul. E şi aici o falsă problemă. Dacă societatea română era ,,necoaptă” la acea vreme, nenorocirea e că a rămas în stadiul ei infantil şi orice încercare de a depăşi condiţia este sortită eşecului. Caragiale constată starea de moft şi e îndurerat că nu se schimbă. De fiecare dată neam mulţumit cu ,,n-avem” dar nu se face nimic ca să avem şi să nu ne mai plângem. Lumea de bâlci e mai comodă decât una aşezată. Cine e de vină că se aşează sus pe scenă ,,smintiţii” şi ,,nebunii”? Noi îi trimitem acolo, că nu avem pe alţii, ei ne reprezintă. De altfel nu e o onoare că lumea întreagă trimite unde nu trebuie ,,nebunii”. Drama e generală, iar Caragiale nu face decât s-o aşeze în starea ei comică, dacă nu tragică. Noi trăim momentul şi călărim în tranziţie perpetuă pe cai de lemn. Numai aşa e posibil ca ,,moftul” să fie ,,starea noastră de existenţă.” Moftul s-a născut odată cu omul, dacă e săl privim ca antiteză eşuată, dar important ar fi fost dacă şi noi l-am fi depăşit, cum au făcut-o alţii. Pus în relaţie cu ,,vârsta maturizării” (pp. 117) moftul este tratat într-un fel de Eminescu care constată rămânerea în copilărie, ,,cu creier de copil” şi altfel de Caragiale care transferă în plan infantil comportamentul unui matur (vezi Ionel din ,,Vizită”) şi invers (vezi madam’ Popescu). Cu alte cuvinte, o maturizare precară e o adevărată catastrofă. Aplicată la ,,moft”, ea devine paradoxală. Ar trebui ca acei care a depăşit ,,moftul” să stea pe loc să-I ajungă din urmă infantilii ? ,,Nivelarea vârstelor” cade în ridicolul simetriei de contrast… oamenii rămân într-o vârstă a narcisismului secundar” reflex al spaimei de singurătate şi de moarte”, notează autorul. (pp.118) Caragiale dezvoltă o adevărată teorie a vârstelor, exprimând ideea că atâta vreme cât ,,lumea merge”, omul nu trebuie să se înţepenească în călcâie… ci trebuie să se lase dus în pasul ei, (pp. 118) să nu se vadă ,,tineri bătrâni”. Observaţiile autorului eseului sunt ilustrate cu aprecieri pe această temă aparţinând altor critici şi istorici literari printre care G. Ibrăileanu care afirma că ,,în concepţia lui Caragiale, numai ţăranul se maturizează cu adeOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


vărat.” (pp. 119) Dar exemplul tipic al omului ,,fără vârstă” este Mitică. De altfel la autorul momentelor şi schiţelor vom întâlni deseori personaje fără vârstă. Veta, Chiriac, Leonida, fiul lui Trahanache (,,tânăr, tânăr, dar copt”), Zoe ş. a. Dandanache e un ramolit căzut în copilărie şi exemplele pot continua. Autorul eseului pune dispoziţia scriitorului pe această temă pe seama antiromantismului său. De altfel şi alţi autori consideră romantismul ca ,,vârstă a imaturizării”, ,,minciună romantică”, ,,romanticii sunt nişte întârziaţi” (citând pe Rene Girard). Eroii romantici trăiesc într-un perpetuu ,,mimetism”. (pp. 119). Există aici o ,,transcendenţă deviată”, exemplul lui Don Quijote fiind edificator. Copiii din schiţele lui Caragiale nu sunt puşi să-şi trăiască ,,viaţa naturală” cum se întâmplă la Ion Creangă, ci sunt puşi să se creadă ,,maturi”. (Ionel din ,,Vizită” fumează şi e îmbrăcat în costum de maior de roşiori.). De aici carnavalescul situaţiilor, traiul conform altuia, eroii rămân pradă ,,minciunii romantice”. (pp. 122) Eminescu însă depăşeşte romantismul. Există o diferenţă între Hiperion şi Mitică (apropierea pare caraghioasă) în calitatea lor de eroi. În timp ce Mitică e ,,împietrit în tiparul moftului”, Hiperion ,,străbate întreg cercul fiinţei, de la ,,transcendenţa deviată” (confundând pe Cătălina cu fata de împărat ca arhetip al Fecioarei până la ,,transcendenţa verticală” când îşi descoperă adevărată esenţă… Punând în discuţie cele două ipostaze, Hiperion şi Mitică, autorul cărţii în discuţie conchide: ,,Şi aşa ajungem situaţia cea mai stranie cu putinţă: romanticul Eminescu creează o capodoperă a vindecării de romantism, pe când antiromanticul Caragiale creează opere ale neputinţei ieşirii din romantism” – a unei lumi rătăcite în Tâmpitopole. (pp.122, 123) Citându-l pe Mircea Tomuş, autor al unui studiu despre Caragiale, este pusă în discuţie starea lui Lefter Popescu din ,,Două loturi” care trăieşte ,,cea mai teribilă dintre treziri”. El trece de la iluzia norocului la cea a nenorocului. Întâlnim în acest capitol ipoteze estetice deosebit de interesante, unele îndrăzneţe, cum ar fi de pildă prezenţa bovarismului la Caragiale ca reflex al ,,transcendenţei deviate”, tratarea din aceeaşi perspectivă a fenomenului ,,formelor fără fond” în care se cuprind toate mimetismele culturii şi civilizaţiei.” (pp. 123) Manifestări ale devierii interne şi externe în ,,Conu Leonida…” şi ,,O făclie de Paşte” unde se întâlnesc forme incipiente ale prozei de analiză psihologică ca la Dostoievki. Şi la Caragiale eroii nu-şi trăiesc propria existenţă ci pe aceea a eroilor din cărţile citite. Ziţa este ,,diagnosticată” de Jupân Dumitrache drept ,,fată romanţioasă”, Catindatul, Leonida, Caţavencu nu fac Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

altceva decât un act mimetic de o savuroasă esenţă comică ,,tributară unor modele.” (pp. 125) Un rol important în existenţa eroilor lui Caragiale îl joacă presa, ba chiar trăiesc conform presei. Revoluţia din 1989 are ceva caragialesc în ea, afirmă autorul eseului, şi are dreptate. Lectura presei are ,,tâlcul transcendenţei deviate”. Leonida, Nae Ipingescu, Jupân Dumitrache citesc ,,Răcnetul Carpaţilor” sau ,,Vocea patriotului naţionale” reprezentând punctele de reper, mediatorul între individ şi Centru. ,,Metafora întăreşte caracterul de mediator al presei spre o falsă transcendenţă.” (pp. 126) În sfârşit, moftul ,,este îmbrăcat în haina manierei”. Omul moft, omul kitsch sunt realităţi descoperite de Caragiale şi le-a impus după modele reale (citându-l pe Ştefan Cazimir). Coroborând datele biografice ale lui Caragiale cu unele schiţe, Ştefan Cazimir afirmă că Mitică era un prieten de-al dramaturgului, Ghiţă Matheescu, patronul bodegii ,,Paradis”, viitor filatelist şi primar (date oferite de Şerban Cioculescu). Mitică are ,,cap filozofic” e ,,un avatar al lui Păcală.” (pp. 126) Şi alţi exegeţi îl apropie pe Mitică de Păcală ori sinonimii lui, printre care Nastratin Hogea. Mitică e un şmecher care nu se desprinde nici o clipă de ,,omul moft” O arie întreagă de împricinaţi din literatura română sunt asociaţi cu Mitică, după modelul Călinescu care afirmă că ,,Ion Minulescu e un Mitică, un Caţavencu şi un Eleutheriu Popescu deveniţi lirici.”(pp. 127) Mitică a stârnit multe discuţii în lumea criticilor literari. Este desigur instructivă această dezbatere pe seama unui personaj devenit omniprezent. Un alt motiv caragialian este ,,norocul”, destinul, hazardul patronate de zeiţe în mod special, credinţa în transcendenţa verticală, legătura cu divinitatea. (pp. 131) Motivul e prezent în folclor, e evocat de Eminescu în ,,Luceafărul”. În general, lumea (omul) se plânge de lipsa norocului, e pus în relaţie cu dragostea. ,,Şi Caragiale se consideră un om fără noroc.” (pp. 132) Sunt citate cuvintele scriitorului. ,,…într-o bună zi Ecaterina Caragiale naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul acela sunt eu!” şi a fost obsedat până la moarte de lipsa de noroc. ,,N-am noroc nici cât o portocală !” E superstiţia lui venită din filozofia populară. (pp. 132) E drept că talentul e lipsit de noroc şi ideea e întâlnită şi la Eminescu. Paradoxul e formulat de critic: ,,E de cercetat dacă nu cumva dacă adevăratul noroc nu e această lipsă de noroc.” (pp. 133) Norocul ţine de darurile pământeşti, pe când talentul vine din cer. Talentul şi norocul au un punct comun, ,,sunt rare şi imprevizibile. Norocul e prea puţin şi lume prea multă.” Norocul e mai schimbă-

Pag. 89


tor ca Proteu…”(pp. 133) Dincolo de aceste speculaţii mai mult sau mai puţin mitologice, există în opera lui Caragiale suficiente momente când motivul norocului este evocat. Cetăţeanul turmentat îşi aruncă norocul în gârlă; pe Caţavencu îl părăseşte norocul, acesta trecând de partea Zoei. Lefter Popescu, Anghelache, Zoe, Ziţa, protejatul din ,,Lanţul slăbiciunilor” etc trăiesc sub zodia acestui cuvânt şi a comicului stârnit de el. Cel de-al zecelea capitol dă titlul cărţii, ,,Caragiale – abisal.” Este tratată aci ,,dimensiunea profunzimii”, făcându-se aprecierea că ,,redusă la un moft, lumea lui Caragiale e lipsită de dimensiunea profunzimii”; e şi reproşul criticii, apreciază autorul eseului. (pp. 140) Dacă reluăm motivul oglinzilor sferice, este o falsă imagine. Profunzimea lui Caragiale izvorăşte di termenul negativ al antitezei. Este dezvoltat aici motivul ,,perechi regale” şi dacă se pleacă de la ideea că tema centrală a operei scriitorului este politica, el fiind nu numai un nepriceput, după cum afirmă undeva, dar şi un spirit absolut neutru, apropierea de Eminescu e logică. Se ajunge iarăşi la lumea ca ,,transcendenţă deviată”. România acelei vremi, şi de ce nu, şi cea de azi, nu a avut şi nu are partide politice, ci ,,facţiuni”, cum le spune Eminescu, având în frunte ,,temperatori” care dau semnale de la centru către periferie.” (pp. 142) Caragiale explică într-un articol ,,Ce este ,,Centrul”, concluzionând că ,,partidele politice nu se întemeiază pe principii, ci ,,pe vederi şi tendinţe de parvenire personală… bună negustorie, dar tristă morală.” (pp.143) Că are la bază forme degenerate ,,de Eros şi Tanatos e desigur evident la o analiză profundă, căci ele funcţionează sub chipul ,,consorteriei” în familie de tip Mafia şi Comora. Puterea vine din Eros şi din teama de moarte iar întruparea arhetipală a puterii e o proiecţie degenerată a ,,perechii regale” (pp. 143) Autorul dezvoltă o adevărată teorie a acestei perechi, citându-se autori preocupaţi de tema pusă în discuţie pentru a se ajunge la motivarea conflictului ,,Scrisorii pierdute” sau ,,Nopţii furtunoase”. Când cuplul regal intră în disoluţie, apare fenomenul entropic, totul se destramă. Iniţial, el este ,,puterea divină” coborâtă pe pământ ca să înfăptuiască ,,justiţia divină”.(pp. 144) De aceea în cuplul regal nu are loc un alt bărbat ,,care ar fi atentat la moralitatea ,,mamei primordiale”. Soluţia este eunucul. Cuplurile lui Caragiale sunt ,,triunghiuri conjugale”: Jupân Dumitrache – Veta – Chiriac, Trahanache – Zoe – Tipătescu, ,,fidelitatea lor având o candoare uimitoare.” Ele reprezintă ,,identitatea arhetipală coruptă”. (pp. 144) În ,,CFR” se joacă o adevărată farsă. Cei care încearcă să se distreze pe seama unui asemenea triunghi conjugal rămân

Pag. 90

,,mofluji”, iar clientul de la masa lor ,,nu mai are haz.” Se poate face o legătură cu destrămarea ,,perechii regale” europene începând cu Revoluţia Franceză din 1789. Se motivează în acest eseu starea de ,,subistorie” în care au căzut românii datorită sistemului ,,domniilor selective”. ,,Naţiunile puternice sunt cele cu monarhie ereditară.” Aşa au apărut antitezele eşuate între domni şi boieri, ,,Vodă, da, şi Hâncu, ba!” (pp. 146) De aici s-a născut moftul ca stare naţională. ,,Simetria de contrast a moftului regal” e prezentă în ,,Mare farsor, mari gogomani” (Ca rol fu mare mititelul!” Autorul eseului ne avertizează că nici Eminescu, nici Caragiale nu au fost republicani, dar degradarea instituţiei monarhice era supărătoare într-un sistem ,,curat constituţional”, artificializarea vieţii politice fiind evidentă şi inevitabilă. Se vorbeşte despre un kitsch politic cu consecinţe ,,devastatoare” a ,,păturii superpuse”. ,,Perechea regală e caricaturizată în ,,O scrisoare pierdută” iar capătul de drum al desacralizării îl constituie ,,onoarea de familist” a lui Jupân Dumitrache sau Z. Trahanache. (pp. 148) Există o matrice estetică în măsură să justifice actele creatoare, să se motiveze asemănările şi deosebirile. De la serbările dionisiace şi până azi ne aflăm într-un perpetuu mimetism creator. De aceea spunem că Ion Creangă este ,,un Homer al nostru” (Garabet Ibrăileanu). D-l Codreanu vede la Caragiale un ,,homerism în oglindă” cu necesara precizare, că oglinda trebuie să deformeze, să caricaturizeze realitatea, ca în oglinzile sferice. Numai devin Trahanache un Agamemnon, Tipătescu un Ahile, Zoe o Elena, iar Caţavencu un Hector (după opinia lui Edgar Papu) în cadrul eposului eroi-comic. Apropierea se poate face şi cu Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu, dacă avem în vedere ,,încleştarea” ca mod de existenţă. Această apropiere este posibilă şi prin raportarea la degradarea cuplului regal, Menelaos – Elena, Caragiale însuşi face referire la o asemănare cu poemul lui Homer, citat de autor: ,,Minunata şi frumoasa Elena a trebuit să asculte de porunca zeiţei; şi-a pierdut mintea, a părăsit tron, bărbat şi liniştea, şi mărirea, şi datoria de cinste.” (pp. 150) Întrebarea legitimă este însă, de ce? ,,Epopeea” lui Caragiale pare mai complicată pentru că, aşa cum spune autorul eseului, e concepută după legea condensării şi comprimării simetriilor, scrisoarea fiind aceea care scoate la vedere ,,imaginea fidelităţii / infidelităţii cuplului regal” ca imagine a puterii, iar cei care i se alătură lui Menelaos se simt şi ei loviţi în orgoliu. La autorul ,,Scrisorii pierdute”, onoarea de familist păstrează ceva din aura mitului căzut în deriziune. (pp. 151) Încrederea oarbă a lui Trahanache şi lui Jupân Dumitrache în ,,eunucii” lor nu este altceva Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


decât imaginea încornoratului imbecil. Chiriac şi Tipătescu, în ochii lor sunt nişte ,,scopiţi”. Dar, dacă e invers? Poate ei sunt conştienţi că au nevoie de nişte ,,înlocuitori” fideli. Sunt suficiente motive să credem că ceva din cea de a doua ipostază este cea corectă. Dacă pe cei doi ,,patroni” nu-i incomodează ,,înlocuitorii”, înseamnă că aceştia din urmă nu au de ce să fie geloşi, convieţuirea este în final posibilă dacă ,,trăim împreună”, într-o soţietate ,,fără prinţipuri”. ,,Onoarea cuplului este secretul abisal al puterii, neînţeles de Farfuridi şi Brânzovenescu, ei nu ajung până la acest secret. Compromis, cuplul regal ,,se reechilibrează”, se întoarce cu faţa spre popor, izvorul puterii sale, odraslele regale caută o regină ,,în popor”, scopul fiind acela al împăcării antitezei sociale eşuate., altminteri cade sub pasul revoluţiei. Dar şi revoluţia e compromisă şi lumea se găseşte într-un impas ireconciliabil. Numai în universul ţărănesc echilibrul rămâne stabil (oare?), nu se mai întâlneşte moftul. ,,Năpasta”

e o replică la ,,O scrisoare pierdută”, conchide eseistul, şi cine nu ,,a sesizat sensul acestei schimbări tematice riscă să rateze înţelesurile abisale ale operei lui Caragiale. (pp. 154) Şi în ,,Năpasta” şi în ,,O scrisoare pierdută” se produce o fisură în ,,armonia cuplului primordial” şi autorul recurge la asemănările de rigoare cu personajele din ,,Iliada” lui Homer. ,,Eşecul ,,Năpastei” pe scenă demonstrează profunzimea piesei, ori publicul nu i-a înţeles mesajul. Maiorescu ,,a intuit ceva” ca şi în cazul nuvelei ,,Sărmanul Dionis” a lui Eminescu, recunoscând ,,cea mai puternică concepţiune a autoruOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

lui.” (pp. 155) Discuţiile sunt contradictorii, dar se ştie că tocmai asta demonstrează profunzimea creaţiei. Puţini critici ,,s-au apropiat… de maşinăria ascunsă a ,,Năpastei”, unul din ei fiind George Munteanu care, referindu-se la conflictul dramei afirma: ,,Crima aceasta a echivalat cu o catastrofală prăbuşire a valorilor şi rosturilor existenţei umane în mintea Ancăi, a cărei vocaţie esenţială fusese de a rămâne femeia unui singur bărbat: acela care ,,o alesese” şi pe care ,,şi-l alesese” o dată pentru totdeauna.” (pp.155) Autorul vede în această opţiune ,,cuplul adamic”, ziditor sociogonic ori Orfeu şi Euridice”. (pp. 156) Se pare că drama propune o lume greu de sondat şi de intuit, la fel ca romanul ,,Baltagul” al lui Sadoveanu, cu o Vitorie Lipan radicală din perspectiva cuplului care suferă o ,,ruptură ontologică” Este posibil să existe şi alte interpretări dacă îl avem în vedere pe Dragomir… ce îl împinge pe el la crimă? Trăieşte sau nu trăieşte o dramă? E suficientă pedeapsa primită? Câtă premeditare există în actele oamenilor, ce-I împinge pe el la crimă? Trăieşte sau nu trăieşte o dramă? E suficientă pedeapsa primită. Câtă premeditare există în actele oamenilor? Nu sunt şi motive psihiatrice? Pasiunea poate întuneca raţiunea până la anulare? Desigur. Caragiale s-o fi gândit şi la o asemenea situaţie. Nu premeditează şi Anca o crimă în virtutea pedepsei biblice, năpastă pentru năpastă? Cât priveşte morala, Caragiale avea perfectă dreptate să spună: ,,mofturi!” teatrul este o petrecere, că spectatorul asta caută, nu ajunge el la ceea ce e abisal în starea conflictuală. Se pune în discuţie mai apoi clasicismul lui Caragiale care se pare că nu prea este, această viziune încheindu-şi existenţa odată cu Alecsandri. Autorul ,,Scrisorii pierdute nu face ,,concurenţă stării civile”, cum afirmă G. Ibrăileanu, dimpotrivă pe Nenea Iancu trebuie să-l căutăm în adâncurile oceanului (în abis). El face trecerea la comedia absurdului (E.Ionescu). Dacă n-a cunoscut ,,Scrisoarea furată” a lui Poe, apropierea de scriitorul american are doar valoare comparatistă, idee afirmată şi de alţi critici literari. Raportul conştient – inconştient e paradoxal la dispunerea geometrică a operei sale, dacă inconştientul se ascunde în adâncuri, în abisurile fiinţei, iar conştientul e ,,vizualizat” în exterior. Se poate vorbi de o simetrie conştient / inconştient răsucită, viceversa, eroii nu-şi mai leapădă măştile, îşi prelungesc convalescenţa în cotidian, starea devine lege existenţială. (pp. 160) Fuga dintr-un spaţiu exterior într-un spaţiu interior şi viceversa e des întâlnită. De la făclia lui Zibal se ajunge la scrisoare, simbol caragialian şi se caută o explicaţie a asemănării dintre cea a lui E.A:Poe şi cea a lui Caragiale. Dar Poe dezleagă o enigmă, pe când Caragiale încifrează

Pag. 91


enigma. La Poe regina are un amant cu care comunică prin scrisoare, ca şi Zoe. Traiectoria scrisorii lui Poe e asemănătoare cu cea a scrisorii lui Caragiale. Amândoi protagoniştii sunt lipsiţi de scrupule. Şi ministrul şi Caţavencu recurg la şantaj. Prefectul poliţiei şi Pristanda recurg la ,,violarea domiciliului”. Se pare că ministrul lui Poe procedează ca Agamemnon Dandanache, a pus bine scrisoarea la păstrare, pe când Caţavencu o poară în căptuşeala pălăriei. Detectivul angajat de prefectul poliţiei aplică o metodă mai puţin cunoscută în vederea descoperirii documentului, că scrisoarea ,,e păstrată la vedere”, precum un copil care câştigă la un joc iscodind mimetic adversarul, ceea ce nu reuşise prefectul poliţiei pentru că acesta îl reducea pe adversar ,,la învăţăturile lui de poliţist.” Metoda e complicată, desigur, şi presupune un joc psihologic neobişnuit. Ar fi foarte simplu, dacă procedând aşa, am descoperi toate tâlhăriile, adică ,,o identificare a intelectului celui care gândeşte cu al potrivnicului său.” Autorul eseului numeşte această metodă ,,geniul mimetic” al lui Caragiale care se transpune în fiinţa precupeţilor sau a jucătorilor de pariuri la cursele de cai… ţinta geniului său.” (pp.161) Explicaţia acestei identificări este dată de E. A. Poe: ,,Incapacitatea de a găsi locul inconştientului, al puterii în ultima instanţă, îi transformă pe oameni în nevrozaţi, în inşi veşnic în alergare după himere. Personajele lui Caragiale trăiesc o necontenită sarabandă a exteriorităţii, sunt prinşi în ,,lanţul slăbiciunilor”. Lefter Popescu, Costăchel Gudurău etc. (pp. 162) Astfel, capacitatea stilistică a lui Caragiale caricaturizează două personaje ale lui Poe, regele şi Dupin, adică Trahanache şi Pristanda, primul ca simbol al puterii înşelate iar al doilea nu-şi găseşte locul. Demonstraţia autorului eseului pune în evidenţă capacitatea dialectică, dovedită şi în alte cărţi; e aici o întreagă înlănţuire de idei fundamentate teoretic dar şi practic. Dupin înlocuieşte scrisoarea spre a-i da iluzia ministrului sperjur că stăpâneşte încă situaţia. Cât îl priveşte pe Trahanache, puterea, ,,nu vede nimic”, ori vede în negativ (plastografia). (pp. 163) Trahanache îl are la mână pe Caţavencu cu poliţele falsificate. Dandanache câştigă ,,competiţia” că nu pierde scrisoarea, iar ,,becherul” nici nu-şi mai pune problema, că el e ,,Centrul”. Se afirmă că soluţia cu Dandanache îi aparţine lui Trahanache, că el substituie ,,centrul” şi nu are nevoie să ştie ceva despre fapta acestuia: Zoe şi Tipătescu păstrează secretul ,,confesiunii” noului venit. Prost, prost, dar ticăloşia are probabil nevoie o asemenea stare, altminteri ar eşua. Sunt multe replici în ,,Scrisoarea pierdută” de o profundă meditaţie, cum ar fi aceea a lui Tipătescu, citată de autorul cărţii în discuţie: ,,Omul acesta îşi

Pag. 92

joacă viaţa”, dar şi pentru Zoe pierderea scrisorii e o ,,ameninţare cu moartea”. (pp. 165) Jocul este periculos şi probabil că în politică riscul e una din coordonate. Revoluţia lui Caragiale e o caricatură, aşa cum au fost, din păcate, la noi, un moft, rezultatul ,,moftologiei” ,,păturii superpuse”. Din acest punct de vedere, Dandanache e ,,o chintesenţa asimetriei dintre revoluţie şi scrisoare, arhetipul-tip al operei caragialeşti. Lumea aceasta ,,pierde şansa tămăduirii”. (pp. 167) Unul din ultimele capitole ale lucrării se intitulează ,,Revoluţia kyinică”, Eseistul vede o deosebire dintre cinism şi kyinism. Conceptul e dialectic definit. Dacă se raportează termenul cinism la nihilism, nu ajungem la o dreaptă înţelegere. Există o gândire de factură kynică, aparţinând lumii antice greceşti de jos, opusă celei de jos, reprezentantul acesteia fiind Diogene, cel care traduce ,,vulgar” spusele lui Platon, când afirmă că ,,omul e un animal biped fără pene”, Cocoşul jumulit al lui Diogene întoarce pe dos toată filozofia de sus: ,,Iată omul lui Platon!” Cinismul lui Caragiale atribuit de Eminescu şi asumat de scriitor, este măsura atitudinii lui faţă de o lume fără busolă. Există elemente ale filozofiei kyinice la Ion Budai-Deleanu şi la Păcală, ei dau cu tifla, îşi bat joc de o realitate reducţionistă. Autorul eseului aduce argumente în favoarea afirmaţiilor, considerându-i cinici pe Nitzsche, pe Heideger şi pe Cioran. Se semnalează o evoluţie de la kynism la cinism. ,,Cinismul este un atentat la protokinismul lui Diogene, deşi se nutreşte din el. E prezent în opera lui Dostoievki; Marele Inchizitor este ,,cinicul pur”, un ,,realist hiperconsecvent” care consideră că ,,întoarcerea lui Isus Hristos ar fi o mare catastrofă pentru omenire că ar zdruncina ordinea dobândită cu enorme eforturi.” (pp. 171) Ideea e reluată şi de Tolstoi într-o scrisoare referitoare la reîntoarcerea Mântuitorului care ,,i-ar pedepsi pe farisei”. Referindu-se la aceeaşi idee, Caragiale afirmă contrariul, fariseii l-ar pedepsi şi mai crunt, că Isus ,,ar fi supus la chinuri groaznice de către ,,credincioşi”… încât Dumnezeu-Tatăl n-ar mai putea fi atât de crud ca să-l trimită pe Fiul printre oameni. (pp. 171-172) De felul cum interpretează Caragiale scrisoarea lui Tolstoi şi cum vede Marele Inchizitor întoarcerea Fiului Domnului, califică autorul eseului atitudinea caragialiană; dacă ,,eroul” lui Dostoievski este cinic, Caragiale este kynic, apropiindu-l astfel de Diogene pentru că el nu neagă ci persiflează, îşi bate joc de moft, îl caricaturizează, iar publicul este departe de a înţelege mesajul său. De aceea l-a sancţionat şi continuă săI găsească nod în papură. Într-un fel, Caragiale nu se deosebeşte cu nimic de Eminescu şi reproduceOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


rea unui citat din Slavici e grăitoare: ,,Amândoi erau de părere că e o chestiune de demnitate omenească să spui adevărul şi se înjoseşte cel ce-şi ascunde gândurile ori spune ce în adevăr nu gândeşte.” Numai că autorul schiţelor a străbătut lumea râzând, iar Eminescu a trăit cu intensitate amărăciunea. Lumea are curiozităţile ei şi e de mirare de ce atâta lume gândeşte invers. Eminescu se revolta, Caragiale râdea. Interesat de gândirea lui Nitzsche, Caragiale a apelat la C.Rădulescu-Motru, autorul unui studiu despre filosoful kynic, deşi niciodată nu a împărtăşit ideea cp ,,Dumnezeu a murit”. Concluzia este că scriitorul afişează o gândire kyinică, deşi, la drept vorbind, între kynic şi cinic, din perspectivă istorică, deosebiri prea mari nu sunt, dar termenii se confundă şi nu e corect aplicat în ceea ce îl priveşte pa Caragiale, pentru că el nu este nici rău, nici fără scrupule, nici sfidător, ci doar arată pe faţă adevăruri sfidătoare. Nenorocirea este că societatea românească a născut şi naşte încă indivizi cu trăsături morale dubioase. Acest capitol al lucrării lămureşte cu argumente convingătoare în ce constă cinismul marelui dramaturg. Că a râs de demagogie, de spoiala de cultură, de şcoală, de educaţia în familie, că a adus în scenă personaje comice, e adevărat, dar a făcut-o pentru a ameliora starea noastră morală. El era convins că ţara avea ,,nevoie de o reformă a sistemului politic în sens ontologic” respingând ,,surogatele de reformă”, că ,,răul vine numai şi numai de la falsa alcătuire politică, de la deplorabila noastră sistemă oligarhică… fără limite de ranguri, fără raţiune istorică…” (pp. 181) ,,Altfel spus, critica lui Caragiale e kyinică, pătrunsă de bunul simţ popular.”(pp. 187) Autorul cărţii face un apel la ,,politicienii noştri” care pot învăţa de la autorul comediilor cum se poate trece la ,,normalitate”, de la revoluţia cinică la cea kynică.” ,,Şi s-ar putea să reuşească”, încheie eseistul dar eu mă îndoiesc, aşa ceva nu se va întâmpla prea curând. Unul din ultimele capitole evoca violenţa ca motiv caragialian, nu în sensul în care e tratată azi în diferitele manifestări ale artei, unde şi limbajul muşcă sau rupe ceva din echilibrul interior. Caragiale, notează autorul, ,,şi-a bătut joc de revoluţie” ca avatar al violenţei primordiale. S-o fi născut Universul în urma unei explozii, dar violenţa aceea iniţială nu avea un adversar împotriva căruia trebuie să se manifeste, pur şi simplu nimicul acela nu mai încăpea în el şi s-a rupt. Revoluţia presupune beligeranţi, învingători şi învinşi, e o stare perpetuă. Marin Preda spunea că războiul e de origine divină, iar revoluţia e tot un război şi ceea ce e mai dureros, e că nu rezolvă nimic, totul se întoarce la starea iniţială, dacă nu mai rău. După revoluţie cei mai mulţi o regretă, Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

nu ar mai repeta-o. La Caragiale nu putem vorbi de un cult al violenţei. (Mitologia întreagă e un război perpetuu, la modul imaginativ, că, din momentul apariţiei cuvântului, orice fapt mărunt, a putut căpăta proporţii cosmice, despre cosmos spunându-se multe, dar el nu e decât un uriaş întuneric îngheţat la zero absolut.) Marile religii, apreciază autorul, s-au născut din ,,moartea sacrificială” aşa cum războiul, ,,părintele tuturor” cum spune Heraclid, a devenit cotidian. Biblia nu e altceva decât o imensă cronică e război… de aceea omenirea suprasaturată de aceste manifestări a născut pe Fiul Domnului care a venit cu ,,Pace vouă!” un vis de veacuri pe care nici o generaţie nu l-a trăit. Pricinile violenţei în opera lui Caragiale sunt surse ale comicului. În ,,O noapte furtunoasă” binagiul Dincă face din 6 , 9 iar urmarea e cunoscută pentru că autorul comediei e un maestru al amplificării unui fapt banal, ducându-l până la ,,violenţe cazone”. Rică Venturiano îşi riscă viaţa, o mânie răzbunătoare se prăvăleşte peste el şi numai ,,Zeiţa Fortuna” îl salvează. Jupân Dumitrache e un fel de Menelau, lovit în onoarea de familist şi pentru asta e gata să meargă la ,,cremenal”. Pe coate goale îl trec fiorii morţii, dar criza sacrificială nu are loc în comedie. În ,,O scrisoare pierdută”, Nae Caţavencu e arestat de Pristanda şi trimis la ,,hârdăul lui Petrache”, iar Tipătescu rosteşte: ,,omul îşi joacă viaţa”. E şi aici un adevărat război declanşat de o pricină banală, o scrisoare de amor, menită să pună în pericol stabilitatea cuplului regal. În ,,D-ale carnavalului” revoluţia ar trebui să aibă aprobare de la autorităţi, iar Leonida evocă isprăvile lui Galibardi. Costăchel Gudurău întoarce pe dos o urbe întreagă, războiul lui fiind purtat împotriva ,,prefectului scandalos”. Caraghios este că toţi acei care provoacă ,,încleştările” n-o fac intenţionat, totul e o pură întâmplare. Există şi violenţe ,,naturaliste” în ,,O făclie de Paşte”. În ,,Două loturi” agresivitatea capătă numai un aspect verbal, dar în ,,Năpasta”, violenţa este finalizată cu o crimă pasională, cu nebunie şi răzbunare purtată pe o lungă perioadă de timp, ca în războaiele medievale, zece ani. ,,Încleştarea este psihologică, de o rară încrâncenare…” (pp.191) ,,În loc de încheiere: de la Caragiale la Bacovia”, ultimul capitol, este un final care deschide o nouă perspectivă, o posibilă carte în care eminescianismul, caragialismul şi bacovianismul să fie puse într-o relaţie necunoscută până acum. Îi urăm autorului succes.Având în vedere bogata bibliografie de la subsolul paginilor, ar fi fost firesc să se fi ordonat autorii şi lucrările lor la finalul cărţii, iar la o viitoare ediţie, pe lângă aceasta poate se vor elimina şi numeroasele greşeli de tehnoredactare.

Pag. 93


Daniel Corbu, Rostirea postmodernă, Generaţia poetică 80 în literature română, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2014, 348 p. Daniel Corbu, pe lângă multa zăbavă pe manuscrisele proprii, de poezie sau de proză, săvârşeşte şi o rodnică şi temeinică trudă pe cărţile confraţilor, mai ales ale celor din generaţia 80, generaţie din care s e re-

ven-

dică, pe bună, şi firească dreptate, întocmind o exhaustivă istorie literară, atât de necesară, cu un puternic impact în rândul celor comentaţi dar şi al cititorilor şi al celor preocupaţi de fenomenul literar contemporan. Consider că această carte se alătură altor studii de valoare pe această temă, dar aducând un plus prim modul de interpretare şi de abordare. Respectând rigorile impuse în alcătuirea unei istorii literare temeinice, această carte se construieşte, treaptă cu treaptă, asemenea unui adevărat temple, cercetând opera fiecărui poet pe care îl adaugă aici, cu seriozitate, evidenţiind, în primul rând vârfurile creaţiei, dar arătând, acolo unde este cazul, şi eventualele scăderi. Rostirea postmodernă. Generaţia poetică 80 în literatura română este construită din masive capitole, în care autorul ştie să-i includă pe cei comentaţi. În cele şapte capitole ample el sintetizează contribuţia fiecărui autor inclus, fiind inclus sub o anumită paradigmă, prin portrete critice, după cum urmează: 1. Biografismul cinic. Mitologia derizoriului, 2. Experimentul agresiv. Poezia ludicului şi a patosului livresc, 3. Neoexpresionismul ritualic. Sublimarea cotidianului, 4. Lirismul mirobolant. Poezia fastului apocaliptic, 5. Vizionarismul mitic şi moral, 6. Misticismul erotic. Anarhişti şi teribilişti şi 7. Tradiţionalismul reciclat. Neoromanticii, formaliştii, imnologii şi sentimentalii camuflaţi. Toate aceste capitole sunt detectate cu maximă probitate, aşa cum şi şcolile, grupurile, in-

Pag. 94

dividualităţile sunt detectate cu precizie. Cartea lui Daniel Corbu nu se limitează doar la scriitorii care locuiesc şi scriu în spaţiul românesc ci la întreg arealul lingvistic românesc. În aceste adevărate tipare de exprimare lirică, cele şapte paradigme, descoperite de Daniel Corbu în Istoria sa, sunt cele „şapte monade„ cele şapte arte care guvernează cultura lumii, formează marea paradigmă a poeziei optzeciste. Sunt inseraţi aici, ca trup comun şi unitar, de exprimare lirică, poeţi din Timişoara, Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Satu Mare, Chişinău, Cernăuţi, Banatul sârbesc, dar și de pe alte meleaguri, cuprinzând, nu mai puţin de 111 nume, nume mai importante sau mai puţin importante, dar cu siguranţă reprezentative pentru demersul, temerar, am spune noi, al lui Daniel Corbu. Nu voi cita nume în acest succinct comentariu al meu, cunoscând ce se poate întâmpla dacă intri într-un viespar fără echipament special de protecţie. “Am luat astfel în discuţie, atât în capitolele teoretice, cât şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste care, unind spiritul critic cu cel sincronic a impus, nu numai un model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs poetic şi ( de ce nu?), cultural” susţine, pe drept cuvânt în Argument Daniel Corbu. Critici literari de excepţie şi-au exprimat părerile despre această istorie literară pe care a scris-o Daniel Corbu, cu diverse ocazii sau în presa culturală aşa cum ar fi: Dan Mănucă, Constantin Dram, Academicianul Mihai Cimpoi şi alţii. Dan Mănucă remarcă: “…fiec a r e autor este analizat în liniile lui specifice, în aşa fel orient a t e , încât să ilustreze orientarea fundamentală cuprinsă în respectivul capitol”. În articolul “O carte de absolută referinţă” critical şi istoricul literar Constantin Dram remarcă: “ Apreciind importanţa Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


demersului din Rostirea postmodernă. Generaţia poetică 80 în literatura română, de Daniel Corbu, care atinge în detaliu firele postmodernismului literar românesc, o recomand ca pe o carte de absolută referinţă în peisajul nostru literar”. “Dincolo de notele fantezist-ludice picante de tipul “un lungan suav” sau “ iubea calamburul cu patimă de ibovnic”, aceste descrieri portretistice – colorate, schiţate din puseuri, din rapide inventarieri tematice sau impresioniste, din noutăţi caracterologice de fond – sunt nişte radiografii care merg până la esenţe. Întâlnim aici un spectacol interlectual, în cadrul căruia Daniel Corbu dă dovadă de calităţi analitice excepţionale” subliniază, cu gravitate dar şi cu umorul necesar, Academicianul Mihai Cimpoi, unul dintre fundamentalii critici literari contemporani. Un adevărat spectacol este această carte, aș sus ine și eu, un spectacol intelectual pe care Daniel Corbu o trimite spre cititori, fie profesionişti, fie amatori, dar cu toţi iubitori de literatură adevărată. Rostirea postmodernă… este una dintre cărţile care consolidează definitiv o generaţie poetică atât de proeminentă în peisajul literar românesc de astăzi şi din totdeauna. Constantin Mănuţă, Fragedul contur, Editura Allzenit, Iaşi, 2014, 654 p. Prefaţa (studiu introductiv), este semnată de Nicolae Busuioc. Masiva antologie din opera poetică a lui Constantin Mănuţă, intitulată Fragedul contul, alcătuită de poetul Vasile Fluturel, are darul de a evidenţia, şi mai ales de a pune în valoare, crea ia unui poet remarcabil, ajuns la maturitate de exprimare, de a se identifica, cu precizie, în universul liric pe care îl abordează şi în întregul peisaj liric contemporan românesc. “Poetul face dese popasuri între constituantele telurice şi cele celeste, unde caută punctele de sprijin”, spune Nicolae Busuioc în amplul său studiu introductiv, un studiu aplicat, şi bine documentat, şi mai ales, temeinic susţinut de exemplele alese, din poemele lui Constantin Mănu ă, puncte de sprijin care sunt de fapt suportul în care se exprimă poetul. „Motivele de contemplare înso ite de rememorările poetice” sunt esen iale în lirica lui Constantin Mănu ă, el fiind în fond un incurabil melancolic, care, deși excesiv de modest, a reușit să se impună tot mai mult, să devină o voce lirică sigură, ușor detectabilă și recognoscibilă. Scriindu-și poemele sub flacăra emo iei, presimte, dureros de dulce, glon ul timpului care îl săgetează fără milă, ca și pe noi to i dealtfel: „ Și vine toamna și e frig și, iată/ Copacii mor de-a dreptul în picioare;/ Mă rog la tine, steaua mea curată,/ Mă rog cu-o rugăciune care doare.” Spiritul și luciditatea labișiană, sau mai Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

ales eseniană, îi conturează trăirile poetice, îl structurează ca pe un poet, în primul rând, al satului: „ Se dă pământul astăzi la ărani/ E m a r e zarvă-n satele române./ Sentoarce timpul, anii după a n i / Strămoșii curg în unde cristaline…// Se dă pământul iarăși la ărani/ O boală grea în piepturi îi apasă./ Un neam întreg și aspru de ciobani/ Se-ntorc sub brazda veche de acasă…// Primesc pământul, azi copiii lor/ Tor mai pu ini din ei au mai rămas pe lume./ ăranii-s Frunze încol i i de dor/ În veacu-acesta aburit de grâne… // se dă pământul astăzi la ărani/ M-am dus și eu în sat pe la izvoare./ Fremătau gorunii-n dealuri, din castani/ O lumină blândă cobora din soare!”. Am citat întreg acest poem, Chemarea brazdei, și din dorin a de a eviden ia marile zbuciumuri care frământă satele românești, pe care de dispari ie ( Tot mai pu ini din ei au mai rămas pe lume). Profund atașat de această pătură socială, copil de ăran, Constantin Mănu ă surprinde drama fundamentală în care se află satul românesc din vremurile pe care le trăim, ultimul bastion al păstrării fundamentalelor tradi ii ancestrale, din nefericire pe cale de dispari ie. O altă temă predilectă pentru poetul Constantin Mănu ă este timpul, mai ales trecerea lui, rostuirea anotimpurilor pe o roată de pe care se tot deșiră întreaga nostră via ă. Anotimpurile se succed cu mare repeziciune. Trecerea timpului este doar motiv de rememorare și nu con inutul unei angoase maladive, pentru că în poeziile sale, din această atât de bine articulată antologie sunt descriese cu multă luciditate „scene” din via ă, scene din diferite etape, ce e drept, multe din ele adevărate tratate de melancolie, secven e de la copilărie până la maturitatea deplină a autorului când spune „ Doamne-n mine un pui de rău alunecă„ își avertizează el cititorul, „Doarme și tot cântă dintr-o dată;/ Înspre îngeri sufletu-mi ridică/Și nu-

Pag. 95


i face via a mai curată!„ spre această cură enie morală se îndreaptă aproape toate poeziile lui Constantin Mănu ă dovedind, cu prisosin ă că în sufletul poetului locuiește un om cu o fire atât de blajină, o blajinătate de care se bucură numai copilul de ăran, cel care știe să sărute mâna părin ilor, dormind cu perna de ărână sub cap, învelit cu pătura de rouă și cu cer înstelat. „Cum trece via a. Parcă era ieri/ Timpul în care tânăr eu eram;/ Am prins o clipă înflorită-n meri/Singur în fa a florilor din geam?// Printre frunzișuri coborând lumina/ Copil fiind umblam după himere;/ Gemea cumplit în depărtări grădina/ În ziua întâi din Biblii efemere?//…/Cum trece via a. Parcă vine acum/Furtună mare întunecând fereastra;/ De ceam fost floare ruptă de pe drum/ Cine-i de vină-n toată lumea asta?”. Iată întrebarea care parcă străbate ca un fir roșu întrega poezie semnată de Constantin Mănu ă: cine-i de vină…? Plecarea toamnei și venirea iernii/ Anun ă patimi nenăscute-n trup;/ La Polul Nord nu mai dansează renii/De nemișcarea astrelor se rup? / În nouri se ascunde vreme după vreme/Locurile dragi în care am rămas;/ Adoarme vara tristă în poeme/ Și eu fac umbră ultimului ceas…” „ Dacă acest cântec capătă și sonorită i estetice, atunci poetul devine un exponent expresiv al versului încărcat de elemente cosmice” spune Nicolae Busuioc, decodând cu multă subtilitate, universul poetic în care se desfășoară crea ia lui Constantin Mănu ă. Prin poeziile din această antologie Constantin Mănu ă își adduce por ia de jetfă la o lume atât de curată și tot mai îndepărtată de noi. Sorin Cotlarciuc, Iluzii, doar iluzii…Editura PIM, Iași, 2015, 114 p. Prefa ă de Lucian Per a, postfa ă de Horia Zilieru cuprinzând o ”scrisoare mică, de afec iune valaho-moldavă”. Debutând cu volumul de epigrame Fa a nevăzută a lumii, Sorin Cotlarciuc ar fi putut ușor fi inclus în rândul umoriștilor dar el a virat imediat , în următoarele volume, spre ”poezia mare” dar și spre proză. A publicat între timp volumele: Lumea pe clape de rondel, delicatese umoristice, Inflexiuni lirice, Pelerinul și Meandrele destinului, volume care devoalează o paletă largă de exprimare, lirică și epică, demonstrând că autorul este un scriitor serios, sever și mai ales, productiv. Încă din deschiderea volumului cu acele considera ii poetice, Sorin Cotlarciuc își face sim ită inten ia de a fi polemic, de a intra, cumva, în haina scrisorilor eminesciene spunând: ”Nu văd o ieșire din impas, atâta vreme cât vom avea miniștri ai Culturii din diverse medii de afaceri sau pe unii care stăpânesc aproximativ limba română”. Cu siguran ă că sunt

Pag. 96

întru totul de acord cu cele spuse și mai ales cu modul de a se administra cultura în zilele noastre.. autorul mai spune: ” Poezia clasică, adevărată și neschingiuită, se scrie tot mai rar, fiind o absen ă în plus ”pe albastrul crizei de sacru”, chestiune cu care iar mă simt solidar cu Sorin Cotlarciuc. Lucian Per a constată, în prefa a sa că Sorin Cotlarciuc prezintă cititorului un volum satirico-umoristic, hâtru intitulat ”Iluzii, doar iluzii…” unde ” Catrenul clasic, sonetul, dar și versul alb se dăruiesc cititorului într-o revărsare de metafore, epitete și compara ii canalizate toate pe generoasa temă eminesciană a epigonismului”. Conștient de faptul că „Pornește pe un drum anevoios/ (cu)/ Caleașca visului vrăjită ( Scrisoarea I către Mihai Eminescu) autorul reactualizează motivul scrisorilor eminesciene, satirizând actualii actualii epigoni ce ” prin mesajul lor cel dat cu lustru/ Cu patimă în glasuri nechezânde,/ Ignoră arta fără nici un mustru/ Seascund abil sub false ”măști râzânde”. De biciul ironic,mânuit cu multă abilitate de Sorin Cotlarciuc nu scapă , mai ales politicienii actuali, cărora autorul le impută dezastrul care a cuprins Român i a . ” F l ă mând de scris” Sorin Cotlarciuc constată în poemul Învierea din cenușă: „ Cu-nfrigurare am ajuns la tine,/Ating limanul cel neexplorat/ Nu știe nimeni cât am implorat/ Și ce dorin ă/nfierbântată-mi vine.// Asediul virginal, nevinovat/ Din urma unor căutări de sine/În mrejele Nirvanei își men ine/ Extazul feciorelnic complotat.” Pentru el toamna este cenușie, aluzie și la situa ia din ară, dar ”Sub poala brazilor umbroși/ e mare sărbătoare-n sat” pentru că dincolo de toate relele românul își face timp și chef să se și bucure. Asta ne sugerează, în mare măsură, poeziile lui Sorin Cotlarciuc , starea de via ă continuă, cu bune și cu rele, cu triste i și cu bucurii pentru că în fond Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


nu trăim decât o singură dată și trebuie să trăim fiecare moment important.

„Cântec de adormit somnul” își cântă refugiul întro lume visată și atât de profundă, retragerea, astfel:

Vasile Mandric, Spa iu răsturnat, Editura Istros ( Muzeul Brăilei), Brăila, 2014, 118 p. Un adevărat perfec ionist poate fi considerat poetul Vasile Mandric, în poemele sale, publicate în diferite reviste dar și în căr ile sale, mai noi sau mai vechi, publicate sau nepublicate, poeme pe care le construiește cu o rigoare deosebită, cu multă temeinicie, căutând ca în fiecare dintre ele să-și expună și partea teoretică a gândirii sale, pornind de lq antici, fie poe i, fie filosofi. Tot de la clasici a învă at și dictonul, moștenit de la Suetonius, festina lente. De aceea produc ia sa literară nu este atât de abundentă, iar căr ile sale zac mai mult printre manuscrise, într-o continuă așteptare. Debutul său editorial producându-se, de altfel, destul de târziu, dar nu pentru a doborî recordul de inut de Tudor Arghezi, ci pur și simplu pentru că așa a decis el, deși, a avut multiple oportunită i de a publica, în timp și mai ales la timp. Vasile Mandric avut toată răbdarea din lume, dar și puterea de a se jertfi pentru confra i, parcă, privindu-i printrun ochean magic, cum îl întrec și se distan ează. Spirit voluntary, el a lăsat semne puternice ale trecerii sale, dinamizând, dar și, când a fost cazul, dinamitând via a culturală, fie la Pașcani, Tg. Frumos, Gala i și mai ales la Brăila, acolo unde își duce veacul. În fond Vasile Mandric este bântuit de o triste e funciară „ca o pasăre fără de zbor/ pe cărările vie ii”, deși cine îl întâlnește, fărtă să-l cunoască, ar crede că este cel mai exuberant individ și un adevărat voluntar la o petrecere cu îngerii într-o generoasă diminea ă de primăvară. „ Eu voi scrie despre norii negri de frică, ce ne strivesc existen a, crea i de niște monștri paranoici ce se ascund în spatele unei ideologii, bune sau rele… Acum, după 20 de ani, sufletul meu mi-e plin de o teribilă lehamite. Cinci ani am făcut umilitoare munci, pentru a-mi tipări acest cântec de lebădă și nu mai știu dacă am puterea pentru celelalte căr i scrise anterior” – spune poetul Vasile Mandric, cu o triste e zdrobitoare, în suflet, o triste e pe care, adeseori o maschează sub haina unei fericiri afișate. Cuvântul introductiv, scris de poet are și un caracter aproape testamentar, în dorin a de a ști că volumele sale, aflate în manuscris, vor găsi un jertfitor dispus la „fel de fel de munci umilitoare” pentru a le vedea publicate. „Eu mă-nfă șor cu trupul în amiezi/Prin toate sferele ce nu mă-ncap” se autodefinește, în poemul dedicate lui Ion Biberi, poem intitulat „Gând interstelar”, un poem amplu, în care problema existen ială este în prim plan. În Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

„Am să plec undeva, am să plec/ nimeni nu știe, în afară de mine/ într-un delir, am să plec,/ spa iul acesta TURTIT să-l înec/ spa iul rotund să-l respir/ în viitor ce nu mai vine” în care își cântă, de fapt e o întreagă litanie/jelanie, cu toate angoasele, presim ind că: „ trebuie să tragem clopotele pentru/ LIBERTATEA-n surdină/ și-i spunem cum Dumnezeu să ne ierte”. În 12 decembrie 1989, Vasile Mandric scria: „ Iar mi s-a făcut/ sufletul mușuroi/ și plouă peste tot/ cu deșertăciuni/ dăm pentru al ii/ tot ce se cere/este specificul acestei ERE/ este specificul acestei lumi.” parcă anume, prevăzând, ceea ce urma să se întâmple avertezâdu-și cititorul: „Din cupa prezentului/ bem cu lacome guri/ și cu scârbă/ TIMPUL cel ROȘU/ cu gustul de fiere/ cerșim la masa bogatului/ resturile lui menajere”. Scriind în acest registru, sigur că publicarea în acele timpuri, era dificilă, dacă nu chiar de-a dreptul imposibilă în acel timp roșu în care poporul cerșea la masa bogatului. Vasile Mandric, conștient de toate riscurile, totuși își asuma consecin ele și le trecea pe „curat”. Totuși acestea toate el le păstrează „ Numai într-un col al memoriei” sperând că lucrurile se vor rostogoli, până când LEC IA S-A TERMINAT! Dar această carte semnată de Vasile Mandric, Spa iu răsturnat, cuprinde și Rapsodia greierilor și alte frumoase poeme de dragoste, de triste e și de însingurare știind că „Poetu-i profet, și ărână, și cânt/ idee

Pag. 97


aruncată de sor i/ cuprinsă mereu în propriu cuvînt”. În propriul cuvânt se zidește și el, „ călător îmbătrânit/ înainte de vreme/pe meleagurile gândului/ și pe oceanele nemărginirii.”. Vasile Mandric este poet și în scris dar și în via a de toate zilele, pentru că el nu știe, și nu poate să trăiască decât în haina de șiac a poeziei, această haină care ne roade coatele, umerii, dar mai ales sufletul. Spa iul răsturant al lui Vasile Mandric este spa iul unui univers poetic ideal. Mihai Vintilă, Ordine în gânduri, editura PIM, 2013, Iași, 52 p. și Fiare și oameni, Editura PIM, 2012, 90 p. Prefa ă de Ion Bălan. Cu o poezie a faptului divers, a cotidianului răvășit dar mai ales răvășitor, cu o poezie fără prea multe contorsionori și ocolișuri, Mihai Vintilă, el însuși un personaj al propriilor stări poetice, se înfă ișează cititorului cu aceste două volume, sugestiv intitulate, Fiare și oameni și Ordine în gânduri, anume pentru a sugera că via a lui se petrece mereu între fiare și oameni și pentru a fi cât mai liniștit este obligatoriu să-și facă Ordine în gânduri. „Trăiesc sorbind din căr i” spune Mihai Vintilă știind că: „Sunt ce am fost să fiu/Nici mai mult/ Nici mai pu in/Nici mai plin/ Nici mai pustiu Sunt eu”. Această auto definire, această privire în

oglindă îl face să fie încrezător în propriul său destin literar, să-și evaluieze cu precizie posibilită ile de exprimare lirică, luând, mai mereu via a în derâdere. Poezia lui Mihai Vintilă este mereu constatativă, lipsită de metafore, lăsând impresia unei poezii reci, de parcă ai ine în bra e un sloi imens de ghea ă, deși, paradoxal, plină de via ă, pentru că de fapt via a este descrisă aici, sub toate aspectele, cu nonşalan ă și detașare, el fiind un bun și fidel observator al unui fenomen. Cu adevărat

Pag. 98

Mihai Vintilă trăiește sorbind din căr i, iar pentru el și pentru poezia pe care o scrie, lumea este ca o piesă de teatru, piesă în care el este și personaj principal dar și mânuitorul de decoruri, este și cel care mânuiește sforile acestor mari păpuși de cuvinte: „ este o păpușă, o marionetă trasă în sfori de către sforari”. Să fie cumva o aluzie la lumea pe care o trăim și o parcurgem? Deși poezia este pură fic iune, totuși, prin versurile lui Mihai Vintilă poezia capătă for a ghiulelei de plumb, for a unei realită i asumate și atât de bine surprinse. Un fel de reportaje cu ștreangul de gât sunt multe din poeziile sale și datorită faptului că: „Realitatea este în fiin a noastră/ o acceptăm/ O comentăm în șoapte/Și o răsplătim cu pu ine șoapte”. Despre volumul „Fiare și oameni”, Ion Bălan spune în prefa a la această carte: „Un volum de poezie, uneori cu valen e „unicat” și cu metaforă într-o cheie adpecială!” Și prefa atorul constată cum că „Fără poezie Mihai Vintilă ar fi mai sărac și pentru că el își trăiește realitatea fiecărei poezii cu for a focului sau a apei de care este atât de atașat. Dunărea brăileană, căci acolo își duce el traiul de zi cu zi, și de acolo „smulge” versurile, este șansa lui de a respira poetic: “El vede Dunărea care-şi îmbrăţişează copilul de 644 de ani atestaţi: Îi simte pulsul/ i-a trăit istoria/şi Gloria” Da, da, Dunărea i-a dat Brăilei loc de aşezare, istorie şi glorie. Dar şi moarte celor care au îndrăznit s-o rănească, cu fapta sau cu vorba: a fost doar tributul apelor?!” spune despre poezia lui Mihai Vintilă, Ion Bălan. Mihai Vintilă este el însuşi un personaj poetic ieşit parcă din propria sa poezie. Este o poveste frumoasă, o poveste plină de tot felul de informaţii despre lume şi locuri, de aici şi din lumea largă, poveste care îşi găseşte loc în poemele sale. Ordinea în gânduri pe care şi-o propune dar șio și construieşte, cu multă răbdare, este un adevărat pas pe umbra curcubeului care se răsfânge peste două guri de vis și de speran ă: “ Păşeste/ Pe umbra curcubeului/ Şi totul va deveini/ Clar/ Din înălţimea/ Abisului/ Spre mântuire…/ Şi nemurie” ( Pe umbra curcubeului). Există în poezia sa şi o puternică doză de ironie, dar şi de autoironie, ceea ce face în aşa fel ca poezia sa să fie, în aparenţă, lejeră şi uşor de citit, ceea ce nu este adevărat. El descoperă cu uimire: “Pe zi ce trece/… / Că oamenii cu două fe e/ Întors spre noi/ Doar masca/ Ce zâmbeşte..”. Nimic mai adevărat! Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Mara Paraschiv, Povara tăcerii, Editura Junimea, Iași, 2015, 270 p. Postfa ă de Emilian Marcu. Noua sa carte, Povara tăcerii, a Marei Paraschiv, este o carte de micro-poeme în proză, poeme de tip eseistic, cum tot mai rar se scrie în aceste vremuri, poeme pigmentate cu o sumă de panseuri şi de gânduri lirice, prin care autoarea își exprimă,poetico-epic, dar și metaforic, o sumă de fulgura ii aforistice, cel mai adesea, plecând,de fiecare dată de la realită i imediate, ca în citatul următor: Am oprit urcușul chiar când fluturii valsau visul florilor mi-am răsădit mâinile în pământ sau caut petale de trandafir fără păcate spune în micro-poemul Muntele Alb, Mara Paraschiv, micro-poem aflat în paginile acestei căr i. Să fie o aluzie la preceptul biblic, precept referitor la ridicarea pietrei? Tot ce se poate. Întrun anume fel, autoarea ne sfătuiește că nu trebuie să căutăm, neapărat, pete în soare, dacă tot căutăm petale de trandafir fără păcat. Îndelungi medita ii, reverii, dar și multe rememorări se pot decoda din aproape fiecare eseu-poetic din această carte, pentru că aceasta este plaja de exprimare a autoarei. Privesc caii; pe cei nărăvași sau cumin i… caii dimine ilor albastre, ai nop ilor însingurate, ai urilor, dar mai ales pe cei ai iubirilor…caii, care topesc uitarea pe sânii cop i ai mâinilor și aduc depărtarea mai aproape de suflet, așa cum, plastic se exprimă în această mitică Tăcere a cailor, un poem cu referire, în mod special la nop ile însingurate, la ură dar mai ales la acele nop i ale iubirilor. Despre pierdere și despre regăsire, despre risipire și împlinire și iar despre risipire este acest poem/eseu, acest imn orfic, cum de altfel sunt multe asemenea poeme/eseu în cuprinsul căr ii Povara tăcerii semnată de Mara Paraschiv. Fiecare poem-eseu se încheie cu o frază, cumva anume concluzivă, marcată de altfel și de autoare prin litere aldine, considerând că astfel va reuși să sintetizeze con inutul întregului și să-l pună, cu adevărat în evidenţă şi în valoare, dar și să atragă aten ia, în mod special, a cititorului. Mara Paraschiv are talentul de a-și transOnyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015

forma experien a de via ă, toate trăirile, în poeme, poeme care într-un anume fel conturează de fapt o biografie umană, o biografie extrem de complexă, din care ea reușește să extragă esen e de gând. Cititorul se poate regăsi în multe dintre aceste episoade poetice din această carte pentru că multe dintre poeme con in experien e generalumane, valabile, doar că sunt exprimate în forma pe care o publică Mara Paraschiv, devenind astfel un fel de co-creator, de colaborator cu cititorul. Şi acesta este unul dintre punctele câștigate de autoare în economia căr ii. Aproape fiecare dintre aceste poeme în proză eseistică sunt construite ca adevărate monologuri ale tăcerii, acea tăcere dintre gânduri, tăcere care în lungile medita ii și reverii pune stăpânire pe amintirile ei: Vorbesc cu voi vrute și nevrute despre ploile care vin și trec despre cum au secat câmpiile și a crăpat lutul în glastre…despre alte plecări cu stoarceri de timp până spre apusul imagina iei întind corzile gândului cu întâmplări din arealul existen ial zugrăvesc pere ii cu suflete moarte în tăceri amanetate cu jurăminte gratuite. Am citat acest scurt pasaj din poemul eseu Alor mei de Din-

colo, pentru că, într-un anume sens, eu îl consider stâlpul de rezisten ă al căr ii, pivotul în jurul căruia se construiește întreagă această carte, sprijinul și inima acestei construc ii de tip piramidal. Povara tăcerii, care s-ar putea numi și tăcerea dintre gânduri, este un lung poem în proză lirică, poem amplu de tip eseistic, pe care Mara Paraschiv îl aduce drept elogiu celor dragi, de Dincolo, dar și amintirilor și iubirilor gata să o invadeze în, așa cum spune, nop ile însingurate, gata mereu să o invadeze. Povara tăcerii poate fi considerată drept leac pentru vindecarea însingurării, adevărat mod de a redobândi speranţa. Pentru ea florile capătă chip de pasăre, gân-

Pag. 99


durile îi sunt adevărat altar și toate aceste detalii par a fi ornamentate de o muzică nocturnă în calendarul toamnei, atunci când o pulbere amestecată cu norii cenușii înscriu numele tău pe întinderile universului. Autoarea adună resturi de amintiri, cioburi strălucitoare, din care construiește, cu migală, trepte ale memoriei, atunci când crede că nimic nu mai există; acum devine atunci ca pe urmă lumina să își piardă în elesul dar liniștea se întoarce în ea până devine uitare. Poate că asta chiar caută Mara Paraschiv în aceste tăceri multiple: uitarea, uitarea care să fie o bună terapie pentru suflet, un leac spre vindecarea însingurării, terapie prin care își poate salva amintirile de această povară, pentru că în definitiv, această tăcere este o mare și, de cele mai multe ori, insurmontabilă povară, așa cum spune chiar ea: Să nu mai port povara îndoielii că mâine nu vom putea afla universul din noi. Universul din noi constituie pragul de trecere din realitate spre fic iune prin poeme în proză-lirică şi invers. Prin aceste poeme/eseu Mara Paraschiv încearcă să scape de această povară. Acest demers îl încearcă prin suma tăcerilor sub pavăza cărora zidește temeinic această carte. Cea de a doua parte a căr ii însumează poeme mai ample, cu titlu sau fără titlu, con inând obsesii cotidiene, și multe puneri în scenă ale unor întâmplări care au emo ionat-o. Tăcerea cailor, tăcerea câinilor și alte tăceri, construiesc un univers generos, într-un imens imn orfic, imn cântat parcă de pe Dealul Păunilor.

Margareta Chiurlea, Albastru (poezii), Editura Timpul, Iași, 2015, 88 p.

Parcă pornind dintr-o joacă, joaca de-a literatura, dar și joaca de-a bunica, cu o carte de povești și povestiri pentru copii, o carte plină de sfaturi, de întâmplări din grădina bunicilor, dintrun sat din centrul Moldovei, o carte plină de sensuri, cu întâmplări din și despre copilărie, Margareta Chiurlea a luat acest joc în serios. Între timp a publicat mai multe volume de proză, dar și de poezie și încet încet își conturează un univers scriitoricesc, ușor detectabil și cu personalitate personală. Noua carte Albastru, o carte de poezii, cum și-o subintitulează autoarea, dovedește că truda ei nu este zadarnică și că, fie în proză, fie în poezie

Pag. 100

ea are de spus destul de mult, demonstrând un talent subtil și bine conturat. „O vară întreagă am alergat/ printre căpi ele cu fân/ Suian furnicile pe genele/ noastre/ Ni se umpleau mâinile cu muguri/ Și ne spălam cu rouă și/ lacrimi albastre/ o vară întreagă/ am mirosit a fân/ proaspăt cosit și a flori/ Nu mai eram triști și muritori. Am citat acest poem, Amintire, în întregime, pentru a arăta cititorului acurate ea, coeren a metaforelor, prospe imea atmosferei, dar și un anume tragism care ne poate duce și la poezia scrisă de un George Alboiu sau Gheorghe Pitu . Tot în faza amintirilor se înscriu mai multe poeme din această carte dar și situându-se în faza întrebărilor existen iale, întrebări care adesea ne bântuie amintirile. Sunt acele întrebări pe care ni le punem, mai ales în vis, întrebări care ne tulbură mai mereu existen a. Margareta Chiurlea este „călător în iarna grea” chiar dacă își umple mâinile cu muguri și simte un trist pelerinaj pe ghe uri atunci când așteaptă „ Să vină culegătorul/ în grădina divină”. Sentimentul de profundă triste e care străbate, de la un capăt la altul această carte se simte cel mai acut în poemul Iarna: „ A nins/ Și-n mine/ a-nghe at/ Un trandafir/ întârziat// A nins/ Ce sentiment/ învins !/ i-a înghe at/ pe ramuri palma…/ Și stelele au nins/ pe cer de-a valma”. Poemele Margartei Chiurlea au trimitere imediată, fie la vreme, fie trecerea timpului, vorbind despre , primăvară, vară, toamnă și iarnă, într-un fel de calendar al trecerii, dar și petrecerii spunând: „ Ieri era mai frumos/ decât azi/ Mai frumos este azi decât mâine/frunzele moarte/ s-aștern stânjenite/ peste noi în neștire.// Să nu mai fie toamnă! / tot mi-ai spus/ Să nu mai fie/ frigul din noi/ prea repede via a mea/ a curs/ Și ne-am trezit sub/ frunze amândoi.// Să ne-nvelim cu aerul rămas/ din răsuflarea noastră/ obosită/ tu ai plecat/ i eu te voi urma/ pe aceeași cale-n ceruri/ rătăcită!”. Se poate, cu ușurin ă detecta, acea triste e funciară, dar și liniștea care te poate înveli cu aerul rămas în urma unei iubiri pierdute, din motive independente de voin a omului. Se poate observa în poeziile Margaretei Chiurlea o triste e bacoviană, acea triste e de sfârșit de lume în care tonurile violet sunt înlocuite cu tonurile albastre, negrul este înlocuit cu albul zăpezii. Trecerea se face „prin poarta putrezită” spre carul mare. Nu se simte aici o triste e disperată, ci mai degrabă o împăcare cu ceea ce ar putea fi numită o adevărată provocare. Albastru, această carte de poeme scrisă de Margareta Chiurlea, ne dovedește că ne aflăm în fa a unui talent autentic, un talent care , deși în contradic ie cu ceea ce se scrie de către tânăra genera ie, dovedește o sensibilitate deosebită și poezia ei reușește să emo ioneze. Onyx

An 4- nr 9-10 (37-38)-sept. - oct.- 2015


Emilian MARCU Născut la 28 septembrie 1950 într-o localitate de mare rezonanţă lirică: Heleşteni, judeţul Iaşi,localitate aflată la intersecţia drumurilor dintre Paşcani, Tg. Frumos şi Mirceşti, la 12 Km. de fiecare dintre cele trei localităţi( unde s-au născut :M . Sadoveanu, Vasile Alecsandri, G. Ibrăileanu). Absolvent al Institutului de Biblioteconomie, Bucureşti, 1973.Angajat la Casa de Cultură a studenţilor din Iaşi, din anul 1974 . Debut în presă: în revista „Familia”,aprilie,1974, prezentat de poetul Şt.Aug.Doinaş şi în „Amfiteatru”,decembrie,1974,prezentat de poeta Constanţa Buzea. Cărţile publicate sunt: „Nunta în sâmbure”,,Ed. Junimea,Iaşi,1974; „Amiaza câmpiei”,Ed. Junimea,Iaşi1977, „Sub zodia Traciei, Biblioteca „Opinia studenţească” Iaşi1979,”„Sigiliul toamnei”, Ed.Junimea,Iaşi,1982, „Neliniştea singurătăţii,Ed. Junimea,Iaşi,1987„Lecţie pe Ostrov”,Ed. Junimea,1995, ”Îngândurat ca muntele de sare”, Ed. Helicon,Timişoara,1996, ”La porţile singurătăţii”, Ed. Junimea, Iaşi,1998,” „Flori pentru Augusta”, Ed. Augusta, Timişoara,1999, ”Scoica sonoră”,Ed. Fides, Iaşi,1999, „Umbra şi îngerul”,Ed.Augusta,Timişoara,2000, ”Ţăranul zidit”, ed. Miremis, Iaşi,2000, ”Feţele insomniei”, Ed. Augusta,Timişoara,2001, „Muzeu de sate”, ed. Junimea Iaşi,2001, ”Coroanele împărăteşti”, Ed. Junimea, Iaşi,2003, „Atlet moldav”,Ed. Augusta, Timişoara,2004, „Melancolia şarpelui”,Ed. Alfa,Iaşi,2004, „Privilegiul giulgiului”, Ed. Alfa,Iaşi,2005, ”Mormânt în metaforă”,Ed. Princeps- edit, Iaşi,2007, „Foşnetul mătăsii în manuscrise”,Ed. „Convorbiri literare”, Iaşi,2007, „Cartea celor opt zeci şi opt de taine”,editura Em.ol.is,2008, , „Zăpada timpurie”, editura PIM, 2010, ”Zăpada timpurie” C.D. cu interpretarea actriţei Simina Gâdei şi în lectura autorului, EdituraPIM, Iaşi, 2010, „Arta Grădinarului”, Editura Junimea, 2011, ”Sfera de apă” Editura Premier, Ploiești, 2011, ”Sfera de apă” antologie, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2012, „Mirări din alte veacuri”, 2013, editura Princeps Edit, Fe ele insomniei,ed. a-II-a, Ed. Premier, Ploiești 2013, Atlet moldav, ed. a II-a, 2014, Ed. Princeps Multimedia, Iași, Privegherile vulturului orb, ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2014. , romanele: „Iadul de lux”,Ed. Junimea,Iaşi,2oo4, „Suburbii municipale vol.I”, Ed.Augusta, Timişoara, 2oo5, ,„Suburbii municipale vol. II – Mormântul călugărului ioanit”, Ed. Augusta, Timişoara,2007,, ”Suburbii municipale vol. III, „Aducerea cenuşii la templu”, editura Augusta 2008. ”Suburbii municipale vol.IV „Ultima cină a palatinului” Editura Pim. 2010, ”Suburbii municipale” ediţa a II-a , revăzută şi adăugită, într-un singur volum 650 p. Format B5, Editura PIM, Iaşi, 2012, Tobele mute, Editura PIM, Iași, 2014 „Printre cărţile lui Emilian Marcu”, Editura Miremis, 2010 ( O carte ce cuprinde toate textele critice, pe care autorul a reuşit să le descopere prin arhive, despre cărţile lui); „Arta Grădinarului”, Editura Junimea, 2011. Critică literară: „Vitrina cărţilor, un deceniu de singurătate în bibliotecă”, aproape o mie de comentarii la cărţile apărute în intervalul 2003 – 2013, Editura PIM, Iași, 2013, vol. I. Poezia sa este tradusă în: Spania, Franţa, Anglia,S.U.A, Elveţia, Ucraina,Rusia,Serbia,etc. LA CEAS ANIVERSAR REDACŢIA VĂ UREAZĂ: LA MULŢI ANI ŞI MULTĂ TINEREŢE MAESTRE!



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.