Revista de literatura onyx nr 33 34

Page 1


Onyx

REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE Director: Emilian MARCU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie:

Constantin HUŞANU Redactori: George ROCA (Australia) Dorina ŞIŞU (Irlanda) Ioan BABAN

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Gheorghe NEAGU Adrian BOTEZ

Anton Vasile IEŞEANU Daniel CORBU

Adrian GRAUENfELS (Israel)

Mariana ZAVATI (UK)

Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ Adrian FRĂŢILĂ Attila F. Balázs (Slovacia) Bogdan ULMU Boris MEHR Camelia SURUIANU Cezarina ADAMESCU Constantin HUŞANU Constantin Marafet Constantin MĂNUŢĂ Constantin ZAVATI Cornelius DRĂGAN Daniel CORBU Dorel SCHOR Emanuel STOICA (Suedia)

Emilian MARCU Eugen EVU Gabriel DRAGNEA Geo GALETARU George PETROVAI George POPA George ROCA (Australia) Gheorghe NEAGU Ioan BABAN Ioan MITITELU Ion Ghe. PRICOP Ion N. OPREA Irina Lucia MIHALCA Julieta Carmen PENDEFUNDA

Lelia MOSORA Luca CIPOLLA (Italia) Lucian GRUIA Maria IEVA Marian HOTCĂ Mariana Zavati GARDNER (UK) Mircea BOSTAN Petru SOLONARU Rodian DRĂGOI Ştefan Lucian Mureşanu Theodor CODREANU Traian VASILCĂU (R.Moldova) Vavila POPOVICI Vicu MERLAN Violeta DEMINESCU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE MELANIA CUC COPERTA: PICTURĂ DE MELANIA CUC

Onyx email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la PIM Iaşi


Onyx

REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE Anul IV Nr. 5 - 6 (33 - 34), mai - iun. 2015

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com


Emilian MARCU 3 şi 95 George POPA 4 Ştefan Lucian Mureşanu 8 Theodor CODREANU 10 Cezarina ADAMESCU 18 Camelia SURUIANU 23 Petru SOLONARU 30 Mircea BOSTAN 31 Boris MEHR 33 Julieta Carmen PENDEFUNDA Bogdan ULMU 36 Emanuel STOICA (Suedia) 37 Dorel SCHOR 42 Gabriel DRAGNEA 44 Mariana Zavati GARDNER (UK) Rodian DRĂGOI 46 Ioan MITITELU 47 Gheorghe NEAGU 48 Lelia MOSORA 49 Violeta DEMINESCU 50 Cornelius DRĂGAN 51 Maria IEVA 52

CUpRINS

34

45

Marian HOTCĂ 53 Constantin HUŞANU 54 Ioan BABAN 56 Constantin MĂNUŢĂ 59 Lucian GRUIA 62 Eugen EVU 65 Adrian FRĂŢILĂ 68 Luca CIPOLLA (Italia) 69 Traian VASILCĂU (R.Moldova) Geo GALETARU 71 Constantin Marafet 72 George ROCA (Australia) 73 Ion Ghe. PRICOP 74 Irina Lucia MIHALCA 75 George PETROVAI 76 Vavila POPOVICI 79 Ion N. OPREA 81 Constantin ZAVATI 84 Daniel CORBU 87 Attila F. Balázs (Slovacia) 89 Adrian BOTEZ 91 Vicu MERLAN 94

70

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnate de Melania CUC, căreia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Pag. 2

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Emilian MARCU Editorial

S

Dileme în panteonul culturii naţionale române

-a spus de către unii istorici literari, de-a

lungul timpului, că numele poetului, Eminescu, i-ar fi fost schimbat, din Eminovici deci că poetul a fost re-numit, de către Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia” din Oradea, unde, în 1866, poetul intra oficial în literatura mare cu o poezie. Lucru neadevărat căci, aşa cum scrie Iosif Vulcan însuşi, la aproape 20 de ani după acest debut: „Redactorul îşi permise o mică schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine (...); româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi, astfel, poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele Eminescu. Autorul na protestat, ba a adoptat însuşi acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor.” Mai jos, autorul rândurilor citate se contrazice însă: „Astfel fu introdus numele Eminescu în literatura noastră; scriitorul acestor şire i-a fost naşul.” Şirul de contraziceri, să nu le spun de-a dreptul erori, aproape că de aici începe. Tot în acest articol publicat în revista „Familia”, nr. 2/ 1885, autorul mai afirmă: „S-a născut în 1849 în oraşul Botoşani, tot acolo şi-a început şi studiile elementare, la Cernăuţi, a făcut cursul gimnaziului inferior, terminând cursul superior la Blaj.” Că Mihai Eminescu s-a născut în decembrie (Iosif Vulcan nu menţionează luna) se ştie chiar de la poet pentru că, aşa cum spune şi el, dar şi I.L. Caragiale, s-a născut la 20 decembrie 1849, dată la care îşi şi serbează, de mai multe ori, ziua de naştere, împreună cu prietenii, de cel puţin trei ori. Că sar fi născut la Botoşani nu prea se precizează undeva. Se precizează doar data de botez, dar acest lucru nu înseamnă automat şi locul naşterii. După cât cunoaștem noi ritualurile religioase, un copil nu era botezat la acele vremuri, la șapte zile după naștere. Se știe că fiecare mamă lăuză, putea să intre într-o biserică după ce se săvârșeau toate moliftele aferente, care durau aproape 40 de zile. Așadar, faptul că la biserica Uspenia din Botoșani s-a descoperit certificatul de botez, dar nu cel de naștere, datat 21 ianuarie 1850, nu dovedește faptul că poetul s-ar fi născut la 15 ianuarie din același an, adică 1850. În 1849, domiciliul părinţilor lui Eminescu se afla la Dumbrăveni, loc unde, după aproximările mai multor eminescologi de marcă, s-ar fi născut şi poetul. De ce a fost botezat totuşi la Botoşani? Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Poate din dorinţa părinţilor de a se „muşamaliza” (cuvântul neacademic, în acest context, îmi aparține) perioada conceperii, care coincidea cu Postul Paştelui. Părinţii lui Eminescu fiind persoane profund religioase, mai ales, provenind din astfel de familii, se poate înţelege destul de uşor cum erau privite astfel de gesturi de către comun i tate. Aşa că sa u

decis ca botezul să fie săvârşit la o biserică din altă localitate. Sigur că, pe parcursul timpului, relaţiile lui Gheorghe Eminovici cu oraşul Botoşani au devenit destul de puternice. Fie şi prin activităţile sale comerciale şi alte îndeletniciri. Ce legătură are Eminescu cu localitatea Dumbrăveni, situată la doar 30 de km. de Botoşani, se ştie foarte bine şi nu e cazul să mai arătăm noi aici. Eu mi-am propus să remarc faptul că, încă din 1885, se ştia că Mihai Eminescu s-a născut în 1849 şi nu în 1850, aşa cum se ştie, şi cum a prezentat G. Călinescu în monumentala sa monografie dedicată POETULUI şi în „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent” publicată în 1941. Dar, vorba lui Tudor Arghezi: „ A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat”. Cu adevărat un răstignit este Mihai Eminescu, fie şi pentru faptul că mulţi doresc a nu se cunoaşte cu precizie locul şi data naşterii lui. Din ce motive? Poate că timpul va avea răbdare şi va scoate la iveală şi probe materiale care să demonstreze şi să elucideze definitiv această incertitudine. Noi, cei de astăzi, dar şi cei de mâine, ar trebui să-l citim, să-l preţuim şi, mai ales, să ne bucurăm de faptul că aparţinem aceluiaşi popor care l-a dat universalităţii pe poetul nepereche, pre numele lui Mihai EMINESCU.

Emilian Marcu Pag. 3


George pOpA

O

Fenomenologia creaţiei poetice

Sublimul adevăr noi l-avem din cer. Eminescu

problemă esenţială a poeziei, a artelor în general, este mecanismul creaţiei, fenomenologia izbucnirii spontane, incontrolabile a viziunii, a ideaţiei şi a înfăptuirii actului creator: cum se explică faptul că o „voce” dictează poemul sau o piesă muzicală, o „mână” conduce mâna sculptorului în a modela marmora sau a pictorului în a orândui imaginile şi culorile pe pânza tabloului ? Cine îi insufla lui Eminescu „fulguraţiile intelectuale”, lui Beethoven secvenţele melodice pe care le nota febril pe carnetul său, în peregrinările prin pădurea vieneză? Dicteul în artă rămâne unul din misterele care îşi reînnoieşte mereu vălurile, asemenea zeiţei Isis. Mărturii

“Geniul “vede o altă lume decât tot restul oamenilor şi se comportă ca şi cum ar fi venit din afară”, afirmă Schopenhauer. Or, Eminescu s-a recunoscut dintru început un desprins, un străin de lumea comună, aflându-se întrun spaţiu dincolo de imanent (“nu are nici o stea”) şi dincolo de transcendent (“nu are nici un înger”); nici în moarte nu se află lumea sa (“dincolo de groapă imperiu n’ ai o lume”), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice (Povestea magului călător în stele, titlu mai adecvat – Lume şi geniu). Astfel, geniul e “o lume e în lume”. “ Pag. 4

Onyx

Încă presocraticii îşi exprimau uimirea faţă de mecanismul miraculos al creaţiei poetice. Democrit vorbeşte despre transa revelatoare în care intră poetul în clipa dicteului : „Tot ce un poet scrie cu entuziasm şi inspirat de suflul divin este în mod superior frumos” (fr.18). ”Să-ţi reprezinţi ceva frumos este vocaţia unei inteligenţe inspirată de zei” (fr. 112) De asemenea, Empedocle vorbea de intervenţia divină : „cuvintele mele sunt cele ale unei zeiţe”. Platon, în dialogul Ion, afirmă că poetul nu este un creator propriu zis, ci un mijlocitor, transmiţător al „şoaptei divine”, asemenea Pythiei : „Nu este vorba de o artă, ci de o putere divină… Poetul înaripat, sfânt, nu se află în starea de a crea înainte de a fi inspirat de un zeu, din afara lui, dincolo de propria sa raţiune… Este un privilegiu dumnezeiesc… Poeţii nu sunt altceva decât interpreţii zeilor” (Ion. 533c-534e). Pentru Platon, inspiraţia este „delir divin, o gândire înaripată” (Fedru, 244), care vede esenţa dumnezeiască din lucruri. Despre o voce cerească va vorbi şi Augustin: este iluminarea Maestrului Interior ; nu se poate scrie poezie înaltă fără avea în spirit o insuflare de la zei. Ideea insuflării divine este reluată şi de Cicero prin cuvântul furor, echivalentul „entuziasmului” elen ; zeul alege pe cel pe care îl inspiră, lumina divină înlocuieşte pe cea raţională. „Nimeni nu a fost vreodată mare fără suflul inspiraţiei divine ” (De natura deorum, II). În cartea sa Mathawi, poetul mistic Rumi, vorbeşte despre o mână nevăzută : „Mâna poetului este prinsă de o mână ascunsă, care vine din lăuntrul poetului şi foloseşte trupul aflat în afară”. Ideea că poetul este străbătut de un glas tainic, ceresc, este ilustrată, între alţii, de El Greco în tabloul Sfântul Idelfons scriind sub dicteul Sfintei Fecioare (Iliesca, biserica Spitalului lui Hristos). Leibniz, în Eseu de Teodicee (af.403), afirmă : „Nu ne formăm ideile pentru că noi vrem ; ele se formează în noi ; prin noi, nu ca urmare a voinţei noastre, ci după natura lucrurilor”. Nietzs-

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


che : „Un gând vine când vrea el, nu când vreau eu” (Dincolo de bine şi rău, af. 17). „Ideile poetice sunt un meteor”, scria Victor Hugo. „Entuziasmul” – care semnifică „a fi în dumnezeu” – εν τεοV - constituie fulgerul ceresc evocat de Hölderlin, pe care Dumnezeu-Tatăl îl întinde poetului, cel având mâna curată, pentru ca acesta săl dăruiască apoi oamenilor (Ca într-o zi de odihnă). Dicteul este starea privilegiată prin mijlocirea căreia divinul este prezent în omul predestinat şi îi insuflă verbul poetic. Voltaire afirma : „Creezi când îţi comandă entuziasmul, trebuie să primeşti inspiraţia, niciodată să nu o cauţi.” Misteriosul dicteu determină uimire şi o încântare indefinisabile. În poezia Spiritul lui Dumnezeu, Alphonse de Lamartine afirmă că inspiraţia uneşte imanentul cu transcendentul şi ea acţionează în poet ca un instrument muzical care aşteaptă să fie atinsă de degetele „cereşti” : „Nu eu sunt cel care gândeşte. ideile sunt cele care mă gândesc pe mine.” Shelley scria : „Atunci când creează, mintea este asemenea unui jar mocnind, asupra căruia un suflu invizibil determină o flacără strălucitoare şi pasageră”. „Suflul inspiraţiei este un fulger, un trăsnet”, atestă şi René Char. În poezia Cerească atingere, Lucian Blaga descrie astfel dicteul : „Ce arătare! Ah ce lumină!/ Stea albă-a căzut în grădină,//necăutată, neaşteptată: noroc,/ săgeată, floare şi foc.// …S-a-ntors ah! în lume o stea./ Mi-s arse mâinile de ea.” Universul poetului este o pagină albă, fecioară, care „suferă” o săgetare iluminatoare, un dicteu care este totodată revelarea unei armonii (floarea) şi a unei arderi spirituale (foc). Vorbind despre fenomenologia inspiraţiei, Nietzsche afirmă în Ecce homo despre poetul gânditor şi gânditorul-poet, că aceştia nu sunt altceva decât „încarnarea, porta-voce, mediumul unor puteri superioare.” Inspiraţia „este o revelaţie în sensul că dintr-odată „ceva” ni se relevă cu o precizie indicibilă, o inefabilă delicateţe, „ceva” care ne zguduie, ne bulversează în cea mai profundă intimitate a fiinţei noastre. Auzi, nu cauţi; primeşti şi nu întrebi cine dăruieşte. Ca un fulger, gândirea ţâşneşte dintrodată cu o necesitate absolută… Toate acestea se petrec fără ca libertatea noastră să ia parte, şi totuşi suntem antrenaţi ca într-un vârtej de către un sentiment de libertate, de suveranitate, de atotputernicie, de dumnezeire. Ceea ce este cel mai straniu, este caracterul de necesitate prin care se impune imaginea, metafora…Ai impresia că este vorba de expresia cea mai firească, cea mai justă, mai simplă, care ni se oferă. S-ar spune că lucrurile însele vin la noi Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

doritoare de a deveni simboluri… Pe aripa fiecărui simbol tu zbori către fiecare adevăr. Pentru tine se deschid toate comorile Verbului: toată Fiinţa vrea să devină Verb, întreaga Devenire vrea să înveţe de la tine să vorbească”. Din acest motiv, Nietzsche recomandă poetului - “Fii o placă de aur/ - Atunci lucrurile se vor înscrie pe tine/ cu litere de aur”. Fulgerul inspiraţiei se dăruieşte celui având vocaţia înălţării : “Am crescut mai înalt decât omul,/ Norii planează prea aproape de mine,/ - Aştept cel dintâi fulger.” Misterul insondabil al dicteului poetic, caracterul imperios şi natura sa de fulger constituie o revelaţie intuitivă originară care induce o a doua naştere a lumii. Fiecare mare poem ne dezvăluie şi ne face să vieţuim o altă faţă a absolutului. „Poezia este un absolut real”, afirma Novalis. Inspiraţia unui moment face cât experienţa unei vieţi, afirmă O.W. Holemes. Fulguranţa violentă este experienţă mistică, clipe excepţionale de intuiţie ideatică, fulgor et lumen în secunde infinitesimale, scrie Edgar Wind ; o transă ducând la o înfăptuire mecanică, lipsa de control asupra forţei dicteului, pentru că este un travaliu subteran. Prin termenul de transpossibilité, Henri Maldiney defineşte spaţiul necunoscut în care are loc artezianic izbucnirea operei de artă, spaţiu pe care îl asimilează acelui Nirgends ohne Nicht din a opta Elegia duineză a lui Rilke, – „Niciundele fără nimic”. Pierre Blanchot crede că inspiraţia este ceva magic, având loc instantaneu, este adevărata „clipă poetică”. Trebuie numai transcrisă. Iată în acest sens două exemple din creaţia eminesciană. Aşa cum rezultă din manuscris, poezia de mare frumuseţe lirică, O mamă… a fost aşternută pe hârtie d’un seul trait în forma definitivă, cu puţine modificări, nesemnificative în logica internă a ideii poetice, şi anume, cea a eternităţii morţii vegheată protector de mişcări ale „sfintei naturi”. Aici Natura meditează melancolic părând împăcată cu propria ei eroare, perisabilitatea. Un dicteu fulgurant a fost şi poezia de mare densitate metafizică, Peste vârfuri. Exemplu extrem de transă a dicteului îl oferă cele 55 Sonete către Orfeu pe care Rainer Maria Rilke le-a scris în numai trei zile sub impresia morţii unei tinere dansatoare, de a cărei artă fusese entuziasmat. Operă de mare tensiune lirică, sonetele orfice celebrează muzica, magia ei de a metamorfoza lucrurile, făpturile, universul în inefabil, ca evadare din finitudine. După Elegiile duineze, care încercau

Pag. 5


să împace viaţa cu moartea într-un spaţiu al îngerului, Rilke depăşeşte cele două stări în totală eliberare. Fulgerarea dicteului a survenit astfel pe crestele viziunii antinomiei esenţiale a lumii - fiinţă/nefiinţă, dincolo de care putea avea loc zborul ultim. Naşterea acută a dicteului de către daimonul, „dublul lăuntric”, deschiderea la fel de acută a primirii dicteului şi energia acestui zbor fulgerător - au fost o revoltă-limită împotriva morţii. Nedreapta, inacceptabila prăbuşire în neant a unei fiinţe unice, l-a făcut pe poet să se îndoiască de faptul că moartea este cealaltă parte, infinit mai vastă a vieţii, aşa cum celebra în Elegii. Este ca şi cum Natura se răzvrătea împotriva ei însăşi, a propriei neizbutiri, singura salvare a sa şi a poetului fiind poezia, transa negrăitului ca uitare de sine. Unde sfârşeşte în actul creator pasivitatea impusă de dicteu, şi unde începe activitatea voliţională, controlată ? Referindu-ne la poezie, există exprimări, versuri, sau chiar strofe dictate sub formă definitivă, orice modificare le-ar altera primigenitatea inalterabilă. Există exprimări primite cărora li se poate da mai multă expresivitate, pot fi supuse unor fine modificări, dar al căror sens spontan apărut, nu îngăduie să fie alterat. Sunt necesare apoi versuri de legătură care să se încadreze în spiritul dicteului, versuri care necesită un travaliu voliţional. Paul Valéry scria că poezia sa are două feluri de versuri: dictate, care sunt perfecte, la care nu se mai poate adăuga şi nici scoate nimic, şi versuri de legătură, confecţionate voliţional, care sunt mai puţin reuşite.

Creatorul primeşte fulgerul Verbul Primordial a creat o lume disontologică, o fiinţare menită morţii – Sein zum Tode - postulează Martin Heidegger, disanalogică în raport cu Marele Anonim, afirmă Lucian Blaga, De aici necesitatea unei neogeneze. Această a doua creaţie a revenit geniului poeziei, al artelor în general, chemat să încerce transvaluarea primei zile. Pentru Immanuel Kant, geniul este „cel posedând dispoziţia înnăscută (ingenium) prin care natura dă legi artei”; şi anume, îmbinând organic „libertatea imaginaţiei” cu activitatea intelectului, a reflectării, pentru a crea împreună „idei estetice”. Acestea iau naştere în matricea unei originalităţi proprii: originalitate a receptării, a gustului în experimentarea frumosului naturii, originalitate în a imagina forme inedite de reprezentare estetică a lucrurilor, şi activitatea minţii în a sui obiectul con-

Pag. 6

Onyx

templării la un sens superior. Pentru a produce artă veritabilă, imaginaţia trebuie să fie filtrată prin intelect, să fie o artă gânditoare. Altfel, scrie Immanuel Kant, zburdălnicia pură a imaginaţiei duce la absurdităţi. „Pentru arta frumoasă s-ar cere deci putere de imaginaţie, intelect, spirit şi gust” (Critica puterii de judecare, trad. Tr. Brăileanu, 1940, p.188212). La rândul său, Charles Baudelaire cerea ca exegeza în materie de pictură să fie „o plimbare filozofică printre tablouri”. Extrapolând această idee, o plimbare filozofică deschisă emoţional către sensurile cosmice ale existenţei umane trebuie să fie şi hermeneutica - apropierea de creaţiile literaturii sau ale muzicii aflate în zonele eterate ale spiritului. Opera de artă ideală trebuie să inducă atât sentimentul finitului cât şi al infinitului. Pe de o parte, sentimentul certitudinii existenţiale prin certitudinea formei perfecte, a tiparului care captează onticitatea în modelul de fiinţarea a lumii umane ; pe de altă parte, deschiderea, eliberarea către infinit, către indefinit, pe care o induce sentimentul inefabilului. Armonia formei este domeniul sensibilităţii, actul eliberării aparţine intelectului. Certitudinea armoniei îmbinată cu certitudinea eliberării : acesta este motivul pentru care în crearea operei de artă este nevoie de participare indistinctă a sensibilităţii şi a intelectului. Arta gânditoare este cea care constituie o plimbare filozofică prin semnificaţiile existenţei. Poetul imaginează şi suprapune o altă lume „pe-astă lume de noroi”, scrie Eminescu, „Înger palid cu priviri curate, …Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.” (Epigonii). Geniul “vede o altă lume decât tot restul oamenilor şi se comportă ca şi cum ar fi venit din afară”, afirmă Schopenhauer. Or, Eminescu s-a recunoscut dintru început un desprins, un străin de lumea comună, aflându-se într-un spaţiu dincolo de imanent (“nu are nici o stea”) şi dincolo de transcendent (“nu are nici un înger”); nici în moarte nu se află lumea sa (“dincolo de groapă imperiu n’ ai o lume”), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice (Povestea magului călător în stele, titlu mai adecvat – Lume şi geniu). Astfel, geniul e “o lume e în lume”. Într-o însemnare Eminescu notează: “În planul eternităţii sunt o greşală (punct fără destin). (Sunt un univers necunoscut). Dumnezeu în adiţiunea lui a greşit cu unul, acesta am fost eu, dar e o minune ce nu există în realitate, ci numai umbra unei greşele”. Din acest motiv, până şi Dumnezeu “se împiedică de cifrul” geniului”. Vorbea aici străinul, care se întreba :

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


“Sunt eu?... Pe cine să întreb că m-am născut în lume?... De ce un geniu coboară în corpul cel urât ?” Autorul Luceafăruui dispunea de două entităţi, două firi: eul intramundan, empiric şi sinele transmundan. Aceste naturi nu erau psihologice, ci ontologice, delimitate axiologic, sinele extramundan fiind o conştiinţa-martor valorizantă a existenţei. Geniul: maximă deschidere a sensibilităţii şi a intelectului pentru a evalua lumea, şi pentru a primi dicteul în vederea transvaluării Fiinţei cât mai aproape de vecinătatea absolutului.

nea omului arhaic, conştiinţa lor axiologică se află nealterată în faţa sensurilor necunoscute ale existenţei, a deschiderilor poetico-metafizice cosmice. Poezia este o experienţă unică, poetul primind fulgurant un comandament absolut, o Bună Vestire care izbucneşte din străfundurile necunoscutului sufletesc, de la dublura interioară. Acea dublură este vocea Naturii - singura divinitate pe care o cunoaştem, afirmă Lucreţiu, Spinoza, Eminescu, Baudelaire ş.a. Poemul nu este autofania unui autor, ci epifania unei voci, a unei insuflări. Nemulţumită de existenţa dată, supusă destrămării, justiţia cosmică dictează poetului o refundamentare a lumii. Arta, poezia – o oglindă în care natura vrea să se vadă într-o formă ideală, aşa cum ea ar fi trebuit să se nască. Din acest motiv, veritabila creaţie este acea operă de artă, care, prin noutatea, originalitatea ei, poate intra în fluxul continuuum-ului universal, îmbogăţind lumea cu noi hipostaze, cu superioare înţelesuri. Inspiraţia, dicteul constituie o anticipaţie a unei alte lumi posibile. Natura creează omul ales – geniul - care devine intermediarul ei neocreator. Astfel, prin mijlocirea geniului, Primordialitatea rosteşte al doilea cuvânt al Genezei. Acel cuvânt nerostit în ziua întâia, este şoptit poetului : „Noi suntem din cei cuauzul fin/ Şi pricepurăm şoapta misterului divin…/ Sublimul adevăr…noi l-avem din cer - afirmă Eminescu (Preot şi filozof). În aceste versuri este exprimată esenţa originii şi fenomenologiei creaţiei poetice. Opera geniului este o stare de graţie a conştiinţei axiologice-martor. Astfel, a doua Facere a fiinţării se înfăptuieşte tot de Natură prin intermediul chematului său - poetul, artistul. Poezia este Tiotihuacan-ul* sacru unde omul devine zeu. Dicteul este prepersonal, el este primit de conştiinţa transcendentală a unei misiuni cosmice. Prin geniul poetic, Spiritul Universal, se află în creaţie continuă, în reesenţializare neîntreruptă a lumii. Natura naturans îşi priveşte în conştiinţă valorizantă propria natura naturata şi creează pe aleşii pentru o nouă zidire. Omul se eliberează metafizic atunci când se află în starea de har al actului creator. Liber să fie co-dumnezeiesc. Poezia, crearea sa, este o experienţă unică, incomunicabilă. Nici poetul nu o poate trăi coincident a doua oară. Unde se înscrie ea în totalitatea spirituală cosmică ? O vom reîntâlni vreodată în istoria veşniciei ?

Mecanismul dicteului Schematic, fenomenologia dicteului ni se pare că parcurge următorii timpi indisociabili : Viziunea: o ţâşnire originară incontrolabilă, un văz insolit al ochiului interior – ochiul transcendental - receptând imaginea unei lumi superioare ontologic – latentă în rezervele axiologice ale spiritului universal (vidul cuantic, un preaplin de potenţialităţi, despre care vorbesc fizicienii), şi care foloseşte pe poet ca o porta-voce. Impulsul pentru fructificare, constituit de energia descărcată de revelaţia apărută pe fondul predispoziţiei, al deschiderii conştiinţei poetului către sensuri poetico-metafizice ideale. Fructificarea formală, care are loc în matricea înzestrării poetului cu capacitatea de a întruchipa dicteul în cuvânt, marmură, culori sau muzică. In ce priveşte primum movens, stimulul care pune în acţiune această fenomenologie, el poate fi o idee, un cuvânt, o stare sufletească, o imagine din natură, sau iruperea are loc cu totul insolit, incontrolabil. Experienţele care concură la creaţia întruchipată, modulând-o, diferă la omul arhaic şi la omul de cultură. La omul arhaic - deschis spre sublim prin contactul nemijlocit, „de primă zi”, cu marile dimensiuni ale universului, cu misterul, creează conform deschiderii sale originare către adevărul primordial al Fiinţei, acţionează sensibilitatea metafizică pură, şi anume, sensibilitatea axiologică la diada antitetică majoră viaţă/moarte. Aşa au fost create Ghilgameş, Vedele, Mioriţa, basmul Viaţă fără moarte, tinereţe fără bătrâneţe. În schimb, în conştiinţa omului de cultură, intuiţiei originare se adaugă încărcătura momentului din istoria spiritului - poetică, artistică, filozofică - stimuli care pot să îmbogăţească, dar şi pot îngusta şi hibridiza orizontul viziunii izbucnită din transcendentalul lăuntric. _____________________ De obicei însă, geniile rămân pure, imune, aseme- *Tiotihuacan (vechi oraş aztec) : „Locul (templul) unde omul Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

devine Zeu.”

Pag. 7


Ştefan Lucian Mureşanu PLÂNSUL BACOVIAN ŞI REVELAREA MOTIVATĂ A UNEI DESCĂRCĂRI INTERIOARE

Motto: În haine negre, întunecate, / Eu plâng în parcul de mult

L

părăsit... / Şi-a mea serenadă s-a rătăcit, / În note grele, şi blestemate... („Ecou de serenadă”, George Bacovia)

a George Bacovia plânsul este materia, fluidul incolor ce eliberează interiorul eului de durerea, nu fizică, ci aceea care inspiră mila, regretul că o poţi observa cu ochiul care umbreşte fiindul: „Plângeam, şi rătăceam pe stradă / În noaptea vastă şi senină”. La Bacovia m-a interesat întotdeauna, nu topica, nu metrica pentru că acestea au fost analizate îndestul de teoreticienii literaturii, pe mine mă preocupă interiorul creaţiei sale, disecarea cuvântului î n dor şi durerea de dor prihănit de lumea umbrită de umbrele ce se distrug între ele prin distrugerea propriului fiind. El a fost primul care a cugetat asupra revelaţiei, a ceea ce adevărul apocaliptic dezvăluie despre apusul lumii, un apus pe care îl descrie în pagini memorabile sugerând trăirile trecerii dintr-o dimensiune în alta. Prin timpul durerii sale înăbuşă, în singurătatea obscură, strigările eului şi lasă în noapte umbrele palide să-şi depene prin acţiunile lor amintirile din viaţa ce au dus-o: „O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era” (Umbra), şi nu se vede în viaţa lumii de ziuă. Iniţiat şi parcurgător al unei dimensiuni ce nu era cea pe care profanul o observa, ci sesizabilă doar eului elevat, poetul trăieşte şi vede în noaptea veşnică umbrele palide ale celor deznădăjduiţi, prin lipsa de apărare: „Prin oraşele avute / Histerii de muritori, / Pe sub corbii bocitori / Trec femeile pierdute” (De iarnă). Timpul este încă nehotărât în a opri ciclul „e pur simove” şi, de aceea, prin vizionari se căuta domolirea lumescului însă plăcerea era atât de puternică încât păcatul adamic triumfa: „Şi-atât de goală era strada - / De-amanţi grădina era plină” (Fanfara). Drumurile se curăţă, în schimb locurile înguste, mărginite atrag egoul împătimit, lipsit de cugetare. Plânsul poetului este uman: „Că plâng şi nu ştiu unde să mă duc...” (Nocturnă) şi totdată derutant, când cugetul pune stăpânire pe fiindul lui, dar şi deusian când natura participă în totalitatea ei la trăirile

Pag. 8

Onyx

regretului existenţial: „În toamna care plânge pe-o veche modestie...” (Nocturnă). În studiul pe care îl fac asupra creaţiei bacoviene, ca fapt hotărâtor în desluşirea cât mai apropiată de adevăr a sugestiei, încerc să mă strecor cu viul meu în fiindul şi eul poetului. Să tremur când gerul iernii punea imaginativ stăpânire pe trupul lui, să transpir în somn, când ploaia aluneca material pe clădiri, înecând străzile până la saturaţie, şi să-mi ascut, într-un impact ireal, auzul: „De-atâtea nopţi aud plouând, / Aud materia plângând...” (Lacustră), îmbinând, astfel, generalul, ploaia, cu particularul, plânsul, rezultând durerea prin care se descarcă energii din partea amândurora, celest şi teluric, revelări superioare existenţei normale. Bacovia plângea în singurătatea lui aparentă pentru că în permanenţă trupul lui era însoţit de eul poetic, celest şi egoul teluric, uman, amândouă aceste entităţi participând efectiv la desele lui transformări, treceri dintr-o dimensiune în alta, ziuă şi noapte. Noaptea era prielnică observării umbrelor, a siluetelor fantomatice cu feţe palide, a trupurilor în descompunere, a cadavrelor a căror sicrie de plumb ţineau materia până la apropierea planului celei de a treia dimensiuni, revelaţia. Natura şi omul sunt irealul şi realul care încercă să se ignore, să se piardă în noapte în direcţii călăuzite de umbre. Umbra zădărniceşte teama la omul profan însă celui elevat îi dă speranţa într-o realizare a unei existenţe superioare, o dimensiune pe care o poate înţelege numai în urma unui ciclu riguros de iniţiere. Marii înţelepţi au trecut cu toţii prin tot ceea ce Bacovia expune în versul lui, în coduri pe care cu greu le desluşeşti dacă nu te transpui lumii în care eul fiindului său a existat ca nefiind într-o lume aparent telurică, urcătoare spre un nou început: „Paloarea, mutismul minează-al meu piept / Pe spatele ninse crai-nou când apare; / Trec singur pe poduri de fier solitare, / Şi-aştept în zăpadă... dar ce mai aştept?” (Plumb de iarnă). Această întrebare, „... dar ce mai aştept?” este tocmai răspunsul la ars poetica sa, poezia „Plumb” şi „Lacustră”. Poeme ale unui nefiind din care eul desprins observă sosirea începutului şi geme sub greutatea materială a plumbului, care îi apasă egoul înţepenit în siciriul teluricului în care deus îşi vede în descompunere propria-i creaţie. Însă, existenţa superioară nu lasă să se piardă ceea ce de fapt a dat mişcare trupului pe pământ, conştiinţa inteligentă, pe care o ridică spre arcul albastru al cerului odată cu eul eliberat de greutatea cenuşiului. Bacovia se mişcă într-o lume care nu îi sesizează prezenţa sa fizică, el pluteşte prin toate locurile publice, dar şi prin spaţii unde pasul omenesc nu poate atinge materia, datorită timpului imaterial şi nepământean: „Într-o grădină publică, tăcută, / Pe un

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


nebun l-am auzit răcnind”, acelaşi nebun din toate timpurile care anunţă în pustie sfârşitul, prezicătorul, hrismosul lumii care nu doreşte să audă ceea ce vrea să spună fiindul fulgerat de viziuni: „Iar frunzele cu droaia se desprind; / E vânt şi-orice speranţă e pierdută” Plumb de toamnă”. Ultimele două versuri sunt tocmai reprezentarea scenei începututului dezastrului cosmic! Să ne apropiem mai mult de vizionarul poet şi să continuăm citând alte două versuri care întregesc imaginea: „Deja, au şi pornit pe lumea eronată / Ecouri de revoltă şi de jale...” (Plumb de toamnă) şi să încercăm să le apropiem de textul biblic: „lumea eronată” să fie însăşi constatarea că omul este propriul lui distrugător material şi spiritual? Să fi avut o atât de puternică viziunea şi codificat Bacovia să înştiinţeze lumea că ne vom distruge cu propria ştiinţă şi ignoranţă? Să fi văzut însăşi scena sfârşitului când spune: „Ecouri de revoltă şi de jale”, revolta celor care ne-au tolerat creaţia şi jalea noastră, a celor care am lumit şi am desconsiderat iubirea de uman şi de speranţă a inteligenţei protectoare, sfidându-ne prin ignoranţa profană eul creator: „Durere fără nume / Pe om... / Toţi se gândeau la viaţa lor, / La dispariţia lor” (Largo). Ar trebui să le citim până memoria noastră va putea uni cugetul cu speranţa asupra codului principal al acestor versuri bacoviene şi să conştientizăm că omul, când îşi ignoră fiindul, este un „nimic”. Plânsul lui George Bacovia este un cuget, o materializare a durerii faţă de mişcarea omului de la înserare şi până în zorii dimineţii, când umbrele se destramă, înghesuindu-se una câte una în cavourile umbroaselor cimitire, unde liniştea este atât de pătrunzătoare încât auzi voci fără a le putea desluşi şi sesizezi furişări de umbre pe care nu le poţi vedea. Plânsul este jalea „... tălăngii când plouă!” „... şi sună umil / Ca tot ce-i iubire şi ură - / Cu-o muzică tristă, de gură” (Plouă), încheind că în monotonia ploii se aude un copil ce nu poate fi altceva decât un urmaş a tot ceea ce înseamnă „iubire şi ură”.

Faptul că este un iniţiat, un profund ales al descifrării tainelor naturii, dar şi al oamenilor pe care îi vede palizi nu de boala fizică, ci de cea interioară, el, poetul, aude cum tălăngile spun „basme”, trăiri ale celor care au fost şi vor veni, iar lumea în care trăieşte este „goală de vise” şi, atunci, într-un impas al eistenţei sale se-ntreabă: „... Şi cum să nu plângi în abise, / Da, cum să nu mori şi nebun? (Plouă). Totuşi, întrezărim în prezicerile codificate ale poetului, care prevesteşte dezastrul lumii învoite distrugerii propriei fiinţe, precum Nostradamus: „Pe cer, va fi un mare foc, trăgând după el urme de scântei”, şi vederi de bine, de lumină: „E clar şi numai soare”, puţine la număr, aceste sclipiri ale liniştii se simt într-un fior, pentru că tot el, inţiatul desluşirii umbrelor, fiinţează meditând: „În infinit pământul se simte tresăltând: / Vor fi acum de toate cum este orişicând, / Dar iar rămâne Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

totul o lungă teorie” (Nervi de primăvară), pentru că el vede: „Roata morii – violetă”. Acea rază violetă care distruge conştientul într-un moment al timpului, replicând revelaţia. La Bacovia apa curgătoare este plânsul: „Plâns de ape se repetă, / Încă totu-i adormit...” (Matinală), mările, oceanele sunt ochii Pământului care văd nevăzutul lumii profane unindu-se cu lacrimile elevatului, materializate în interiorul eului care suspină apăsat de palidul chip teluric: „Dar pierdută, cu ochi bólnavi, / Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat. / Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg ovală” „(Poemă în oglindă). Bacovia coboară în negura de vremi ca un dorit al demiurgului şi celor contemporani timpului său, însă nu trăirilor sale, le deschide ochii să vadă nevăzutul ce va fi să fie: „Vezi, din anticul fotoliu - / Agonia violetă, / Catafalcul, / Şi grădina cangrenată, / În oglinda larg-ovală încadrată în argint...” (Poema în oglindă). Este un „Spaţiu, infinit, de o tristeţă armonioasă...” un „Larg, miniatură de vremuri viitoare” (Alb), pe care poetul doreşte să le facă auzite şi văzute ca acţiuni viitoare ale Universului în ceea ce priveşte planeta lumii trecătoare. Tristeţea bacoviană nu este una materială, a faptului că trupul său a cedat, la un moment dat, răului teluric, ci una spirituală, a unui gând elevat ce se înalţă în noapte şi coboară în ziuă, chemând-o la fiindul său uman. Plânsul său nu este o manifestare maladivă, o stare umană, plânsul bacovian este o revelare motivată a unei descărcări interioare: „Adorm... ascult... / Afară, la fereastră, toamna a spus: / - Of!...” (Nocturnă), un „of” pe care numai el îl înţelege şi îl simte pentru că este parte din lumea nevăzută a celor ce ştiu, ce au dorit pe timpul şederii în timpul teluric să deschidă ochii lumii profane spre adevăr, pentru că el cunoaşte ceea ce „nimicul” ignoră: „E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet...” (Amurg). Când constată inutil fiindul teluric, ca parte a lumii din care trupu-i materie se dezintegrează în timpul tăcut al lumescului, meditează şi regretă: „Şi dacă vremea iar întoarce / Nedumeriri în jurul meu, / Un iad, dezgust îmi este viaţa, / Nu este cum a fi mai rău” (Şi dacă), ca apoi, în liniştea universală a iniţiaţilor lumii, care din când în când îşi mai abat cu regret adieri de entităţi măreţe asupra egoului teluric, să suspine: „Un rai, plăcere este viaţa - / Nu are cum a fi mai bine” (Şi dacă). Conştient de tot ce are să fie poetul-om trăieşte nu pentru a fi, ci pentru ideea înălţătoare a eului creator, care se va desprinde din trupul umbrei sale urcând, de fapt, acolo unde îi este locul, într-o dimensiune superioară a fiinţei matricei sale: „Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus, - / La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final, / Voi repeta că anii trec mereu mai greu, şi mai brutal. // Va bate ploaia... şi târziu, la geamul tău voi plângencet...” (Nervi de toamnă).

Pag. 9


Theodor CODREANU „Antigeneza” lui D.R. Popescu I. în faţa justiţiei literare

1. Metamorfoza proletcultistă Exegeza operei lui D.R. Popescu este dintre cele mai impresionante, oglindă a importanţei sale în literatura r o m â n ă postbelică. Cele mai importante istorii literare din ultimele decenii îl aşază cap de generaţie între prozatorii şaizecişti.

Monografia Mirelei Roznoveanu1 din 1981 reţinea nu mai puţin de 200 de studii, articole, cronici şi eseuri despre scrierile sale. Cea a Mirelei Marin2, din 2003, număra aproape încă vreo sută în plus. Până acum s-au scris şase cărţi despre autor, semnate de Mirela Roznoveanu, Valentin Taşcu (Dincolo şi dincoace de „F”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981), Marian Popescu (Chei pentru labirint, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986), Andreea Vlădescu Lupu (Dumitru Radu Popescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987), Sorin Crişan (Circul lumii la D.R. Popescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002), Mirela Marin. Radiografierea care urmează nu-şi propune un inventar al scrierilor critice despre scriitor, ci va contextualiza împrejurările istorice şi estetice ale evoluţiei lui D.R. Popescu, strâns legate de ale generaţiei sale, focalizându-se, îndeobşte, asupra prozei, vocaţia primă a autorului. Mai mult de atât, referinţa centrală va fi Vânătoarea regală, miezul de foc al ciclului de romane F. De aceea, mă văd nevoit să apelez din nou la argumentul lui Mircea Eliade din 1953 privitor la marile primejdii pentru viitorul neamului românesc şi, evident, pentru al culturii lui, în condiţiile uriaşei agresivităţi asiatice a imperiului sovietic victorios în cel de-al Doilea Război Mondial, la umbra inocenţei politice a Unchiului Sam, care, prin vocea preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, era dispus a lăsa întreaga Europă civilizată pe mâinile Tătucului Stalin, cu care s-a înţeles de minune. Iată ce spunea Eliade

Pag. 10

Onyx

în conferinţa-eseu Destinul culturii româneşti din 1953: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi.”3 Această primejdie, cu preludiu în „săptămâna roşie” de la 28 iunie 1940, pecetluită la 23 august 1944 (cu hăcuirea teritorială a ţării), a început să devină efectivă odată cu alungarea de pe tron a regelui Mihai I şi cu proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947. În cultură, a urmat, pe căile deschise de „experimentul Piteşti” (Paul Goma), ceea ce Marin Preda va numi „obsedantul deceniu”, instaurator draconic al proletcultismului. Se ştie, chiar şi uriaşii literaturii, de la Camil Petrescu la Mihail Sadoveanu şi G. Călinescu, n-au putut scăpa de sorbul acestei maladii spirituale, încât se confirma prezicerea monstruoasei hibridări culturale. Dar tot Mircea Eliade, în acelaşi text, îşi exprima speranţa că spiritul românesc va reacţiona, în cele din urmă: „Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou «mod de a fi» şi să provoace în planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale, «descălecarea» de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor.”4 Aşteptata „reacţie spirituală” s-a produs prin generaţia ‘60 al cărei deschizător de drum s-a dovedit a fi Nicolae Labiş, cu moartea lui rapid mitizată, de o profundă rezonanţă publică. Moartea lui Nicolae Labiş anunţă decesul proletcultismului, simbolizat de evoluţia poetului de la poemele comuniste la Moartea căprioarei şi Baladă. Marea ciudăţenie în cazul lui Nicolae Labiş vine de acolo că „revoluţia” din 1989, „demitizându-l”, s-a grăbit să arunce din copaie, odată cu apa, şi poemele destrămătoare de comunism, precum sumbra Baladă, scrisă chiar în anul morţii în urma călătoriei din Delta Dunării, realităţile întâlnite şocându-l adânc

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


precum în experienţa lui Panait Istrati din Spovedania unui învins (1929). De peste două decenii, Labiş este un prigonit de către „disidenţa autocronică” (Goma) care s-a înstăpânit în instituţiile de cultură postdecembriste, dar „unanimitatea” în contra victimei ispăşitoare (Rene Girard) a fost spartă destul de repede prin cartea lui Cezar Ivănescu şi a Stelei Covaci, Timpul asasinilor (1997), urmată de alte gesturi reparatoare, culminând cu masivele ediţii critice semnate de Nicolae Cârlan5 şi Mircea Coloşenco6. Am zăbovit asupra „cazului Labiş”, fiindcă este emblematic pentru întreaga generaţie ‘60, cea mai strălucită de după aceea interbelică, cu lideri de anvergură europeană precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Breban, D.R. Popescu sau Paul Goma. Destinul literar al unora dintre ei seamănă cu al lui Nicolae Labiş. D.R. Popescu s-a bucurat de gloria unui clasic în viaţă, după care a urmat „demitizarea” postdecembristă. Primele sale cărţi au trecut prin proba proletcultistă, succedată de revirimentul estetic, oblăduit însă, în bună parte, de aceiaşi teoreticieni şi promotori ai proletcultismului sovietic care au înţeles, cu un ceas mai devreme, că maladia nu putea supravieţui „obsedantului deceniu”. Între ei, la loc de frunte Paul Georgescu şi Ovid S. Crohmălniceanu. Fenomenul este straniu şi ar merita o investigaţie specială. Deocamdată, să ne mulţumim a vedea cum a fost, în context, receptată opera tânărului D.R. Popescu. Talentul i-a fost remarcat încă de la debutul editorial din 1958, Fuga, proză scurtă. Mihai Gafiţa, remarcându-l, îl subordonează, inevitabil, problematicii „legate direct de formarea conştiinţei socialiste”7, chiar dacă, încă de pe atunci, existau semne că e vorba de ceva mai mult. Paul Georgescu, în cronica din România liberă, vrea să sublinieze ceva în acest sens, identificând în proze „comedii triste sau mici drame vesele”, susţinute de „un talent deosebit”, cu un umor ţărănesc „bazat pe disimulare” (Logodna), pe când în Cutia de conserve „satira atinge tragismul”8. Imediat însă are grijă de a subordona aceste trăsături tot literaturii socialiste, invocând spusa „celebră” a lui Marx că trebuie să ne despărţim de trecut prin arma râsului. Că Paul Georgescu recurgea la un subterfugiu ideologic marxist inadecvat, o spune, tranşant, H. Zalis, a cărui critică mi se pare mai semnificativă din perspectiva timpului. Şi Zalis venea cu argumentul „estetic”, declarând, încă din titlu, că proza lui D.R. Popescu (în 1959, autorul publicase al doilea volum al său, romanul Zilele săptămânii) este „fragilă” din punct de vedere epic9. „Fragilitatea” consta tocmai în faptul că prozele lui D.R. Popescu nu slujesc nicicum forOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

marea conştiinţei socialiste, ba, dimpotrivă, scriitorul se hazarda „să cizeleze îndelung portretul unui mijlocaş, şovăielnic, Friţă- Firimiţă, adept al vechiului fel de viaţă, legat puternic de haturile şi tabieturile moştenite”, ratând, astfel, rostul luptei cu vechiul în „fixarea adevăratei esenţe umane şi sociale pe care realitatea prezentului o învederează.” Aşadar, ce afirmă H. Zalis? Anume că un foarte tânăr prozator, în loc să contribuie, cu entuziasm, la formarea variantei româneşti a lui homo sovieticus, se încăpăţânează să portretizeze tipologii „expirate” istoric, ca Marin Preda în Întâlnirea din pământuri şi în Moromeţii. Altfel spus, H. Zalis, între alţi zeloşi critici proletcultişti, observă că unii scriitori români dau semne că reacţionează conform previziunii din 1953 a lui Mircea Eliade: rezistenţă prin cultură. Păcat intolerabil. Or, de aici înainte, cu unele ezitări şi concesii vizibile până la Vara oltenilor (1964), D.R. Popescu va înainta, cu talentul său excepţional, în ceea ce voi numi antigeneza viziunii artistice şi sociale care va culmina cu Vânătoarea regală, cu întreg ciclul de romane F. Mai precis, scriitorul se arăta un reacţionar de anvergură eminesciană, opunând utopicei naşteri a unei lumi „noi” adevărata ei faţă de antinaştere apocaliptică. Citind atâtea texte critice despre D.R. Popescu, am fost izbit să constat că, la umbra, fie a laudelor, fie a sublinierii defectelor, această dimensiune estetică fundamentală a operei a fost cu obstinaţie ocultată deopotrivă cu argumente estetice sau ideologice. Cu puţine excepţii. Întorcându-mă la romanul lui Friţă-Firimiţă şi la critica dură a lui H. Zalis, cel dintâi care i-a luat apărarea a fost Eugen Simion. Admiţând că romanul nu este lipsit de „slăbiciuni”, tânărul critic neagă faptul că „proza nouă” ar fi incompatibilă cu eroi complecşi şi, mai mult de atât, Friţă-Firimiţă avea şi o contrapondere în ţăranul Matei Călăraşu, care şi-a găsit calea în gospodăria colectivă, chiar dacă la modul simplificator-festivist. Concluzia era că nu construcţia epică a romanului este fragilă, ci critica sociologică a lui H. Zalis10. Evident. Însă acum putem reitera ideea că, deseori, detractorii surprind adevăruri despre un scriitor vecine cu „expresivitatea involuntară” descoperită, peste ani, de Eugen Negrici. În cazul nostru, teamaobiecţie a lui Zalis că în proza lui D.R. Popescu se prefigurează elemente sfidător antisocialiste s-a dovedit o intuiţie precoce de paznic al culturii homo sovieticus. Apariţia volumului de nuvele Umbrela de soare (1962) înseamnă consacrarea definitivă a scriitorului, chiar în anul în care s-a anunţat, triumfal, încheierea cooperativizării agriculturii. De-acum încolo, se spun lucrurile „fundamentale” despre proza lui D.R. Popescu. Începutul

Pag. 11


e făcut, între alţii, de Ovid S. Crohmălniceanu, cu avantajul unui bun istoric literar. Lumea satului, observă Crohmălniceanu, îşi găseşte în tânărul prozator un înnoitor, abandonând definitiv realismul rebrenian, trecând prin experienţa lui Marin Preda, „care a demonstrat în modul cel mai categoric câtă complexitate ascunde universul moral al ţăranului”11. De la Preda, cu ascendent în „suciţii” lui Caragiale (v. Cănuţă, om sucit), D.R. Popescu ar fi luat „excentricitatea” eroilor (pe care „n-o foloseşte în spirit epigonic”), tipologie care abundă de-acum încolo opera, încât şi personaje ca Firiţă-Firi-miţă o prefigurau. Dar, precizează imediat criticul, meritul acestei metamorfoze în lumea satului este, exclusiv, al socialismului: „El desfiinţează inegalităţile economico-sociale, dar creează individualităţilor condiţii de afirmare nemaiîntâlnite vreodată în mediul rural, lărgindu-i acestuia considerabil sfera îndeletnicirilor şi în genere orizontul uman. Interesul lui D.R. Popescu pentru formele de manifestare ale personalităţii omeneşti într-o astfel de ambianţă e în măsură, cum se vede, să conducă la dezvăluirea unor aspecte din realitatea noastră de o mare actualitate.”12 E în judecata lui Crohmălniceanu un straniu elogiu mistificator, specific gândirii ideologice a materialismului dialectic şi istoric. De astă dată, el se vede în situaţia ingrată de a oculta punerea în relaţie cu „suceala” din lumea lui Caragiale şi cu aceea din Moromeţii. „Excentricitatea” lui Ilie Moromete, pur şi simplu de ordinul evidenţei, nu este opera mediului socialist. Dimpotrivă, socialismul, cum se va vedea în volumul al doilea, i-o va înăbuşi, însingurându-l până la dispariţie. Aşadar, criticul, aflat în faţa unei opere de excepţie, încearcă imposibilul: să ascundă adevărul sub masca ideologică a unui elogiu, după ce acceptă că simplismul realismului socialist trebuie să fie amendat. Drama sofistică a acestei critici este că nu poate părăsi utopia în condiţiile ascendentului criteriului estetic în faţa celui sociologic. Din contră, crede că esteticul este menit să slujească utopia socialistă, chit că preţul era transformarea lui în estetism, care e contrariul esteticului. Şi aşa va rămâne din 1963 până în 1989, când se va recunoaşte deschis că estetismul elogiat de criticii din Ţară şi, deopotrivă, de către parizienii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca trebuia să fie est-etică! Argument: „estetic” era şi Eugen Barbu, dar nu şi „est-etic”. Tot despre o „est-etică” vorbea, în definitiv, şi Crohmălniceanu, care, după aparentul elogiu al individualităţii umane favorizate de socialism, nu se poate abţine să nu revină în matca ideologică, afirmând că prozele lui D.R. Popescu subminează, simultan „individualismul burghez de pe poziţiile socialismului”13.

Pag. 12

Onyx

Relativ la Vara oltenilor, G. Dimisianu va aborda problema din perspectivă etică, desigur, estică! Or, nimic mai imoral, în viziunea socialistă, decât modul de viaţă burghez! Ovid S. Crohmălniceanu argumentează cu „simbolismul” mânzului Nabucodonosor, sau cu cel din Umbrela de soare, care ar condamna excentricitatea ca rămăşiţe „individualiste din conştiinţa ţărănimii”. Paul Georgescu va prelua cam în aceiaşi termeni semnificaţia „reuşitelor artistice” din „proza de atmosferă” a „suciţilor” lui D.R. Popescu (tot în 1963), ca laitmotiv al luptei dintre vechi şi nou: „Victoria noului asupra vechiului nu se realizează uşor, ci printr-o luptă reală şi dificilă. De altfel, eroii lui D.R. Popescu - îndeosebi în recentul volum - sunt oameni greu de cunoscut. Unii dintre ei depun o anume rezistenţă la nou, vădesc o anume acomodare la vechi, care nu provine dintr-o încetineală a minţii sau dintr-o atitudine retrogradă, ci dintrun amestec de mândrie rău înţeleasă cu dorinţa de a nu face ca alţii, de a atrage atenţia asupra lor printr-o comportare deosebită.”14 Valeriu Cristea va recunoaşte în proza lui D.R. Popescu lirismul şi latura de „analist penetrant şi subtil”, dar nici el nu este dispus a-i trece cu vederea „ezitările de concepţie”, ca în construcţia personajului Lena din Fata de la miazăzi (care dă şi titlul volumului de nuvele din 1964), cât şi „obscuritatea ideii artistice”15. Al doilea roman al scriitorului, Vara oltenilor (1964), atrage atenţia lui G. Dimisianu, care contextualizează lucrurile în „actualitatea imediată”, est-etică, a „etapei de consolidare a relaţiilor socialiste în agricultură, când satul e co- operativizat în întregime”, dar în mentalitatea ţăranilor supravieţuind vechiul, în pofida cadrului istoric generos de după... Eliberare. Noul e reprezentat de eroi ca Vică, „un conducător de nădejde” cu care ţăranii eliberaţi se mândresc, pe când Silviu Lungeanu e un purtător al „vechilor mentalităţi individualiste”16. Cu siguranţă, infuzia de estetică, atâta câtă există în primele cărţi ale lui D.R. Popescu, se datorează încă insuficientei sale maturizări, dar nu fără legătură cu presiunile mediului critic croit după standarde proletcultiste. În realitate, în cele mai bune texte ale perioadei, premisele stilului său deja se cristalizaseră pe viziunea antigenezei, fie şi numai pentru faptul că eroii „negativi” sunt mai complecşi şi mai vii decât cei „pozitivi”. Surpriza vine de acolo că trecerea spre o abordare mai adecvată a lumii lui D.R. Popescu o realizează Mihai Ungheanu, în comentariul la Somnul pământului (1965). Deşi nici el nu părăseşte total perspectiva est-etică, nu mai este tentat să valorizeze negativ „su- ceala” şi „excentricitatea” personajelor. Observă, mai întâi

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


de toate, că D.R. Popescu „nu este un scriitor comercial”. „Suceala” devine o formă de rezistenţă în faţa vicleniilor istoriei, aproape în sensul eliadesc al cuvântului: „Mai toate povestirile sale se constituie în jurul unor cazuri în care oamenii rezistă unor întâmplări din viaţă prin refugiul într-un plan foarte personal al conştiinţei. De aici, avalanşa de personaje sucite descoperită de critică. Oamenii comit în nuvelele sale gesturi excentrice, aparent anapoda, dar susţinute de o logică interioară. Fiecare are câte un asemenea semn distinctiv, pe care îl poartă ca pe un blazon, ca pe o insignă sufletească, şi fiecare din aceste insigne ale eroilor lui D.R. Popescu înseamnă un efort de păstrare a echilibrului psihologic.”17 Şi: „Cele mai bune din nuvelele şi povestirile sale sunt excelente naraţiuni de atmosferă. Elementele cu care lucrează scriitorul asupra cititorului sunt în primul rând cele vizuale. Scriitorul este un vizionar, un imagist cu ochi de grafician, un creator de tablouri regizate cu ostentaţie spre a da o impresie unică. Trăsătura fundamentală a prozatorului rămâne lirismul de care sunt îmbibate toate povestirile sale.” Este, prin lirismul prozei, dacă vreţi, supravieţuirea lui ca poet realizat, în plan editorial, doar nesemnificativ, marca romantică a personalităţii sale de la debutul cu versuri din 1953, în publicaţia Crişana din Oradea. De altfel, o mare reuşită, sublinia Mihai Ungheanu, poeticeşte vorbind, era nuvela cu titlul liric Dor.

2. Critica şi biruinţa esteticului Nu întâmplător nuvela Dor va da şi titlul unei antologii din 1966, naraţiune considerată cea mai înaltă reuşită şi de G. Dimisianu, invocând argumente ce ţin de poezie, de simbol, de viziune plastică, de dramatismul hamletian în faţa crimelor etc.18 Apusul proletcultismului fusese anunţat de perioada deschiderii de după Declaraţia din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi continuată la începuturile epocii Nicolae Ceauşescu, dar atenuată serios din 1971, după istorica vizită în Orientul Îndepărtat chinez şi nord-coreean. România trăia o răscruce care arăta că rezistenţa prin cultură împotriva hibridării spirituale prindea contur şi la nivelul politicii oficiale, cele două laturi interrelaţionându-se ca reacţie la dominaţia sovietică, momentul Primăverii de la Praga din 1968 devenind cheia cvasiîmplinirii profetismului eliadesc. A fost clipa când scriitori rebeli ca Paul Goma (trecut prin puşcăriile comuniste şi prin deportările în Bărăgan) au intrat în rândurile Partidului Comunist, unii având şi o ascensiune în ierarhia de partid, ca Nicolae Breban şi D.R. Popescu19. În est-etica de după 1989, poziţia politică din acei ani a acestor scriitori a Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

fost aspru judecată, fără să se ţină seamă de contextul istoric al renaşterii spiritului naţional în contra dominaţiei imperiale bolşevice. A existat, în realitate, o luptă dură în sânul puterii bicefale din partid între kominternismul supravieţuitor, fidel Moscovei, şi spiritul naţional. Din păcate, regenerarea naţională n-a mers până la capăt, ciocnindu-se de sistemul comunist al cărui prizonier a fost, în ultimă instanţă, Nicolae Ceauşescu20. În ajutorul generaţiei ‘60, după amnistierea generală din 1962-1964, vor veni şi generaţiile anterioare „reabilitate”. Marii critici interbelici, supravieţuitori, vor sprijini ascensiunea tinerilor. În context, se va exprima despre D.R. Popescu, bunăoară, Vladimir Streinu, cu prilejul apariţiei, în volum, a extinsei nuvele Duios Anastasia trecea (1967). Evaluând evoluţia de până atunci a scrisului prozatorului, Vladimir Streinu exprima supoziţia că D.R. Popescu îşi limpezeşte „unele constante ale viitoarei lui cariere de prozator.”21 Cum romanele anterioare nu-l exprimau plenar pe scriitor, nuvela i se părea ca promiţătorul traseu către o posibilă proză de anvergură, autorul ştiind să valorifice „complexele de cultură” la nivelul „complexelor de profunzime”, ca în cazul reînvierii mitului Antigonei. Deja nuvela schiţa confruntarea dintre legile scrise (ale clipei istorice) cu cele nescrise, de rezistenţă morală şi spirituală, în contra „esteticii” tiraniei de iz nazisto-bolşevic: „Momentele când Anastasia înfruntă legea nescrisă şi trecătoare cu rânduiala nescrisă şi eternă sunt numeroase şi toate se înalţă la meditaţia asupra soartei omului, la poezia datinilor şi la tipul de lamento al corurilor tragediei antice. De altfel însuşi unghiul de patetism, intim, rural, şi dunărean, care dă sens vieţii şi morţii Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situaţia tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei. / Atunci şi acolo, biata inimă omenească a Antigonei a înfruntat cu acceptarea morţii pe despotul, care nu era primul, după cum din nenorocire n-avea să fie nici ultimul. Căci tirania este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmăreşte oriunde se declară şi oricând să suprime mişcările conştiinţei la realităţi, fără de care omul nu mai este om.”22 Streinu intuise bine: de-acum înainte, tema centrală a operei lui D.R. Popescu va deveni ciuma de ev mediu, culminând cu ciclul de romane F. Dar nu ciuma din viziunile scriitorilor occidentali, de la Albert Camus la ri- nocerita lui Eugen lonescu, ci ceva cu mult mai devastator, specific Estului, antigeneza sau apocalipsa fără finalitate. După numai un an, apare romanul F (1969), în faţa căruia critica se trezeşte intempes-

Pag. 13


tiv, încercând să-l coreleze cu proza anterioară a scriitorului, de astă dată strict sub semnul esteticului care devine armura de apărare a sistemului comunist, dispus a lăsa deviaţia spre substanţa ontologică numai pentru „obsedantul deceniu”, de care regimul păruse a se lepăda, în consonanţă cu lupta pentru independenţă faţă de Moscova. Între criticii tineri, cel care înţelege imediat că D.R. Popescu se află la răscruce de operă, încheind o etapă şi începând o alta, este Mihai Ungheanu: „romanul al cărui titlu este doar o iniţială, F, pare a încheia un ciclu de creaţie însemnând un moment de sinteză.”23 Echivalentul în actualitate este găsit în romanul Animale bolnave, al lui Nicolae Breban, apărut în 1968, ceea ce nu era departe de adevăr. Asemenea, prin fabulos, face o apropiere de Îngerul a strigat (1968) al lui Fănuş Neagu. Într-adevăr, romanul românesc cunoştea, în acei ani, un moment comparabil cu acela din mijlocul perioadei interbelice. „F - ne avertizează Mihai Ungheanu este istoria unui sat ameninţat în însăşi fiinţa sa la un moment dat, tragedie colectivă care se recompune din povestiri şi mărturii diferite, întretăiate în cel mai savant chip, oferind lumini noi asupra aceloraşi fapte. Ca precursor poate fi citat Camil Petrescu, dar mai ales Faulkner, ca model. Trebuie spus că F, roman de o ambiţioasă compoziţie, este şi unul din cele mai bine construite romane dintre cele apărute în ultimii ani.”24 Trimiterile la tehnica oglinzilor paralele a lui Camil Petrescu (dar şi la Gide), şi, mai ales, la universul lui Faulkner, vor deveni constante ale criticii, până la, inclusiv, Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Curios însă această tehnică compoziţională (mozaicare din nuvele şi povestiri cvasiindependente, cu un pluriperspectivism derutant), care face lectura cărţilor lui D.R. Popescu extrem de dificilă, a putut fi privită şi ca principală defecţiune a romanelor. F are o construcţie triadică, mai apropiată de arhitectonica tradiţională, deşi în plină structură „corintică”, şi de aceea, probabil, Nicolae Manolescu îl va considera cel mai bun roman al lui D.R. Popescu. Tehnicile narative, care sunt, de regulă, ale unei epoci literare, sunt puse de fiecare artist adevărat în slujba propriei viziuni. Acest aspect se vede cu asupra de măsură în cazul lui D.R. Popescu, încât diferenţele dintre lumea lui şi cea a modelului Faulkner, spre exemplu, ar fi trebuit să fie ţinta disocierilor criticii. Afirmaţia frecventă că prozatorul român creează Yoknapatawpha lui, ne aruncă într-un comparatism de echivalare irelevant. Mihai Ungheanu încearcă se evite capcana, particularizând cu imaginea satului românesc aflat în agonie. Capitolul median Boul

Pag. 14

Onyx

şi vaca (de obicei, în romanele scriitorului, partea de mijloc fiind cea mai lungă), îi dezvăluie criticului sensul foarte apropiat de apocalipsa biblică, care este însă cu finalitate, ca Judecată de Apoi: „În acest lung capitol, de mijloc, sunt strânse toate acele elemente care împing povestirea în fabulos. Şoarecii au invadat apocaliptic satul, de multă vreme şi preotul îi consideră un semn biblic. Noe, făcătorul de cruci, este cel ce crede în moartea iminentă a lumii şi dăruieşte cruci ca pe un memento mori. Podul său e plin de coşciuge pentru întregul sat, şi într-un colţ al curţii sale, acest priceput meşter care este şi vraci, un fel de mag local cu puteri divinatorii, a clădit o arcă în care vieţuiesc, aşteptând potopul, tot felul de vietăţi. Prin Noe, se subliniază ideea de ireparabil, de traumă definitivă şi de agonie a locurilor.”25 Într-adevăr, romanul F încă mai concepe agonia satului românesc din perspectiva arcei lui Noe, simbolul salvării vieţii lăsate de Dumnezeu pe pământ. Fabulosul, observă, Mihai Ungheanu, devine, în romanul F, formă de refugiu din faţa anomaliilor sociale. În rest, ceea ce criticul nu poate încă lămuri este pus pe seama imperfecţiunilor naraţiunii lui D.R. Popescu, soluţie de avarie critică, desigur, preluată şi de Magdalena Popescu. Autoarea restrânge nepermis, recăzând în est-etică, lumea romanului la un caz particular de moment istoric, focalizându-se doar pe moda „sucelii” lansate de Marin Preda, întrebându-se de ce moda „a prins” doar pentru literatura ruralului. I se reproşează scriitorului că, în F, s-a expus „într-un punct nesigur, între reuşită şi eşec”. Est-etica vremii o determină pe Magdalena Popescu să-l bănuiască pe romancier de. „estetizare, de formalizare a unei materii dure”, ceea ce ar lăsa „o persistentă senzaţie de plăcere şi indiferenţă”26. Între cronicarii de primă linie ai momentului, Nicolae Manolescu pare să se aplece târziu asupra scrierilor lui D.R. Popescu. Antologatoarea volumului D.R. Popescu interpretat de... reţine reacţia la romanul Cei doi din dreptul Ţebei (1973), fixat, tematic, de critic în tradiţia shakespeariană a dragostei imposibile din Romeo şi Juieta, rivalitatea de familie ţinând, aici, de şovinism. Niolae Manolescu insistă asupra consecinţei principale din pluriperspectivismul naraţiunii, anume relativismul, care va deveni loc comun în gândirea şi arta postmo- derniste. Criticul se referă, cu precădere, la nuvela Dor, la romanul F şi, desigur, la Cei doi din dreptul Ţebei. Surprinzător, ar fi vorba, prin relativizare, de atingerea „unui sens moral explicit”. Altfel spus, ne regăsim în plină est-etică, particularizată pentru universul rural al autorului. Aşa îşi explică de ce, deşi bine „construit, captivant, dezvăluind realităţi cumplite”, ro-

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


manul i se pare „totuşi uşor pretenţios şi chiar tezist”, existenţa personajelor ţinând de „un univers bizar şi simbolic şi sunt o formă discretă de protest contra lumii rău întocmite.”27 Cu Vânătoarea regală, apărut tot în 1973, critica simte că arta lui D.R. Popescu ajunge pe culme. Dumitru Micu remarcă faptul că, deşi autorul a renunţat la „perspectiva naratorului unic”, la „arhitectura sobră, severă, a romanelor lui Rebreanu”, pe urmele lui Andre Gide, totuşi noul roman „e în tradiţia lui Ion şi a Răscoalei în mult mai mare măsură decât atâtea cărţi îndatorate direct lui Liviu Rebreanu sub aspectul construcţiei! Trăsătura de unire: realismul.”28 Dumitru Micu deduce din realism patosul pentru adevăr al romancierului: „Vânătoarea regală este în acelaşi timp o meditaţie asupra adevărului şi demnităţii. Demersurile lui Tică Dunărinţu reeditează, în condiţii şi cu aparatură modernă, căutarea lui Hamlet, aspiraţia lui dârză, irepresibilă, la adevăr. În virtutea acestei căutări, a credinţei în putinţa despicării necunoscutului, în triumful binelui, al raţiunii, romanul devine o replică la literatura «absurdului» din perspectiva înţelegerii revoluţionare a lumii, a existenţei.”29 Îmi imaginez că Vânătoarea regală a putut trece pe sub furcile caudine ale cenzurii numai graţie unor referate cu astfel de argumente tari, formă de complexificare a vechiului realism socialist. Într-o publicaţie ca Scânteia, unde a apărut articolul, nu mergea altceva decât în spiritul est-eticii. Paradoxul e că Dumitru Micu avea perfectă dreptate: Vânătoarea regală este de un patos al căutării adevărului demn de absolutismul lui Hamlet, realismul autorului român fiind de o cruzime pe care niciodată tradiţionalul naturalism nu l-a putut atinge, fiindcă naturalismului îi lipseşte esenţialul: dimensiunea ontologică. În istoriile literare30 publicate între 1994 şi 2000, cât şi în imaginea „definitivă” din Dicţionarul general al literaturii române (2006), Dumitru Micu aduce nuanţări asupra întregii opere a lui D.R. Popescu. Universul din Vânătoarea regală („cel mai izbutit” roman din ciclul F) apare altfel decât în 1974: „Considerate în sine, faptele narate sunt numai pretexte şi încifrează semnificaţii depăşind cu mult materialitatea lor, multe episoade includ simbolul, metafora sau capătă caracter de alegorie, de parabolă. Discontinuităţile, ruperile de nivel, derogările de tot soiul de la normal, ancorarea în excentric, amestecul de tragic şi grotesc, de sublim şi ilar au rolul de a compune o lume în care totul e răsturnat, în care nu funcţionează reguli, criterii. O lume în acelaşi timp încordată într-un crâncen efort al ieşirii din sine, al autodepăşirii, o lume străbătând hăţişurile unui timp presupus a fi al unei geneze, Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

dar care duce (cum avea să se dovedească mai târziu) la o fundătură istorică. Deocamdată se speră în evoluţii benefice. Temeliile vechii societăţi au fost sfărâmate, oamenii trec dintr-o existenţă în alta.”31 Pariul pe estetic, adică pe adevărul de ordin ontologic, îl îndrumă pe critic, de astă dată, să ajungă la concluzia inevitabilă a unei geneze, dar care duce, paradoxal, „la o înfundătură istorică”. Se mai poate numi aceasta însă o geneză? Nici vorbă. Numirea adecvată nu poate fi decât o antigeneză, o invazie cancerigenă. Din păcate, Dumitru Micu se opreşte la înfundătura istorică depistată atât de târziu, imposibil de numit astfel în 1974. Mai mult, dă senzaţia acută că nu ştie ce să facă cu noua decriptare, oprinduse la vechiul slogan al „sfărâmării vechiului”, cu trecerea la noul căutat cu disperare! Să vedem ce spune despre Vânătoarea regală un critic cu 11 ani mai tânăr (n. 1937), Valeriu Cristea. El se arată cu mult mai bine desprins de est-etică decât Dumitru Micu, în favoarea esteticii. Cartea i se pare un „conglomerat” alcătuit din „mai multe blocuri epice”, oricare dintre ele putând lipsi „fără ca întregul să sufere”. Fiecare capitol al romanului (şase la număr), fiind autonom, poţi citi de oriunde vrei, facultativ. Eventual, o singură povestire din cele şase. Am mari îndoieli că e aşa, fiindcă o judecată în deplină cunoştinţă de cauză nu poţi emite decât după ultima frază a cărţii. Lipsa de „coerenţă” epică este ea însăşi substanţă hermeneutică. Criticii sau ciocnit de acest haos arhitectonic şi narativ cu disperare. E o caracteristică generală a romanelor lui D.R. Popescu, difuzând şi în teatru, ceea ce-l va sili pe Nicolae Manolescu să declare piesele ilizibile şi lipsite de orice valoare dramatică. Fidel punctului său de plecare secvenţial, Valeriu Cristea apreciază că partea cea mai împlinită estetic este subcapitolul 9 din capitolul Vânătoarea regală, care „oferă cele mai bune pagini ale cărţii, constituind miezul ei cel mai consistent. Capacitatea invenţiei epice şi de reprezentare a realului, proprie lui D.R. Popescu, ştiinţa de a crea atmosferă, resursele unui suflu poetic, talentul expresiei orale se concretizează în numeroase scene şi pagini, dea lungul întregului volum.”32 E şi o parte ironică aici, întrucât criticul se vede în situaţia de a constata că virtuţile estetice din subcapitolul 9 „se concretizează în numeroase scene şi pagini, dea lungul întregului volum”. Aşadar, şocul narativ al miezului ajunge până la coajă, ba chiar în majoritatea scrierilor lui D.R. Popescu, ceea ce ne duce cu gândul că, în definitiv, scriitorul scrie o singură carte, care e întreaga operă, perspectivă pe care viitorii interpreţi vor trebui s-o expună în toată complexitatea ei. Pecetea

Pag. 15


pusă, deocamdată, de Valeriu Cristea este sintagma proză-şoc, încât „se poate vorbi la el de o violenţă a epicului, de o obstinaţie a bizarului, căutat pretutindeni, în întâmplările prin care trec personajele, în atitudinile, reacţiile sau chiar onomastica lor. Senzaţionalului caracteristic naraţiunii poliţiste i se adaugă macabrul romanului «negru». În Vânătoarea regală, moartea deţine partea leului.”33 Pe de altă parte, deşi vorbeşte de capacitatea puternică de reprezentare a realului la D.R. Popescu, Valeriu Cristea constată, în acelaşi timp, o invazie e neverosimilului, pe care i-o va reproşa şi Nicolae Manolescu, apoi remarcă uniformizarea inflaţionară a vorbirii tuturor personajelor („Cu toţii vorbesc mult şi la fel”34), dar şi de „miresmele prea violente ale unui lirism câteodată factice”. În final, recomandă „o energică acţiune de simplificare, degajând direcţiile valabile, vii ale scrisului său...” Fireşte, prozatorul n-avea cum să-l asculte, fiindcă astfel de sfaturi reprezentau, totuşi, exigenţele esteticii tradiţionale. O replică va veni din partea unui critic din generaţia ‘ 80, Val Condurache, care abordează altfel „realismul”, contestând acuza de invazie a neverosimilului în proza lui D.R. Popescu. În primul rând, Val Condurache are intuiţia că o nouă dimensiune adusă de romancierii şaizecişti este cinismul (pe care criticul nu- I aprofundează, din nefericire). Într-adevăr, cei mai viguroşi prozatori ai generaţiei, îndeobşte Nicolae Breban, D.R. Popescu şi Paul Goma (Marin Preda însuşi va evolua la fel în Cel mai iubit dintre pământeni), vor crea romanul cinic, la care numai parţial poate fi valorificată categoria verosimilului. Dacă însă Breban şi Goma sunt cu mult mai anticalofili decât precursorii lor Liviu Re- breanu şi Camil Petrescu, D.R. Popescu va conserva, simultan, dimensiunea lirică, în ipostaza miraculosului: „Din această confuzie a miraculosului şi realului se nasc cele mai frumoase pagini ale lui D.R. Popescu, cu atât mai frumoase cu cât, în niciun moment, nu avem certitudinea că personajele însele cred în miracolul relatat.”35 Şi lămurirea: „Nu este vorba de încălcarea normelor verosimilului, de violarea graniţelor realităţii, ci de descrierea unei realităţi: imaginaţia. Cărţile lui D.R. Popescu, un univers în care ordinea firească şi miraculosul au o putere egală de seducţie, sunt în fond un elogiu adus imaginaţiei.” Din păcate, se insinuează aici limitele estetismului, tentat să reducă totul la structurile imaginarului, reducţie care, observam, convenea contracarării tendinţei scormonitoare a hermeneuticii, blocată, astfel, la nivelul de suprafaţă a formelor. Est-etica se rezolva în estetism. Cele mai semnificative pagini de analiză naratolo- gică ale cărţilor lui D.R. Popescu vor

Pag. 16

Onyx

fi scrise de Ion Vlad, culminând, din perspectivă diegetică modernistă, cu lucrarea Mirelei Marin, Antiutopia şi utopia valorilor (Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 2003), amplă radiografie a tuturor modalităţilor estetice ale prozatorului. În 1976, Ion Vlad, totuşi, nu se putea desprinde de predominanţa est-eticii hibridată cu estetism, considerând naraţiunile din romane ca spectacole influenţate de simbolismul nuvelei lui Ernest Hemingway (Zăpezile de pe Kilimandjaro) şi de „discursul narativ” al lui William Faulkner şi Gabriel Garda Mârquez. „Un mare spectacol se joacă şi lungi monologuri sunt vocile eroilor chemaţi să se justifice, să explice, să revadă, să examineze şi să stabilească adevărul în virtutea legilor morale ale istoriei contemporane şi, deci, ale revoluţiei.”36 Criticul demontează „mecanismul narativităţii”: „Dacă e să explicăm mecanismul narativităţii, fenomenul cel mai elocvent ni se pare a fi prezenţa unor nuclee narative, grupuri de unităţi (evenimente, situaţii, personaje, legături interne etc.) cu valoare generatoare, declanşând în lanţ serii narative neaşteptate, noi enunţuri, noi propoziţii, ce conţin sinuoase asocieri, referinţe cu multe rezonanţe dincolo de textul spus sau dezlegat.” E de mirare că Ion Vlad nu invocă şi gramatica generativă a lui Noam Chomsky. De la Vânătoarea regală la Împăratul norilor (1976) spectacolul labirintic este recunoscut, altminteri, şi de prozator. Tot în Tribuna, criticul publicase, pe 2 septembrie, eseul Romanul ca reprezentare a lumii, insistând asupra tehnicii succesiunii de povestiri ca fascinaţie sadoveniană sau decameronică, am zice. Şi, ca să nu se reducă arta lui D.R. Popescu la gratuitatea estetizantă, insistă asupra pasiunii adevărului, pariu al memoriei istorice: „Avem să observăm la D.R. Popescu o pasionantă şi vibrantă pledoarie pentru marile principii care ne guvernează, replică, la erorile primilor ani de prefaceri sociale şi morale.”37 Tot pentru un umanism al viziunii, cu referire la întreg ciclul F, pledează şi Alex. Ştefănescu, în 1979, în Luceafărul. Ca la Faulkner, tărâmul creat de prozator este „inexistent pe hărţi”, considera autorul. Ceea ce surprinde foarte bine Alex. Ştefănescu este jocul labirintului de oglinzi: „.proza lui Dumitru Radu Popescu seamănă cu un joc de oglinzi care multiplică la nesfârşit portretul uman. Fiecare individ este jucat de un altul, pentru ca amândoi să fie judecaţi de un al treilea şi aşa mai departe. /.../ Ce semnificaţie are tot acest labirint de reprezentări? La prima vedere s-ar putea crede că exprimă un anumit scepticism în ceea ce priveşte posibilitatea constituirii unei imagini obiective despre fiinţa umană. Adevăratul scepticism s-ar manifesta însă prin renunţarea definitivă la orice tentativă de acest gen.

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Frenezia cu care se caută adevărul denotă, dimpotrivă, o mare încredere în capacitatea oamenilor de a-şi cunoaşte condiţia. Ce forţă justiţiară transcendentă intervine în Împăratul norilor? Niciuna. Sarcina divulgării nedreptăţilor şi pedepsirii vinovaţilor revine exclusiv fragilelor, ezitantelor, dar mereu lucidelor făpturi omeneşti.”38 Adevărat, numai că nu doar un simplu reflex „raţionalist” îi împinge pe oameni către căutarea adevărului şi justiţiei, toate venind din firea umană insuflată de Creator în chipul de lut. De aici şi actul neostoit al memoriei arheice, ca reacţie la „teroarea istoriei”, în sensul eliadesc al cuvântului. Note Mirela Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1981. Mirela Marin, Universul prozei contemporane, I. Antiutopia şi utopia valorii, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 2003. Mircea Eliade, Profetism românesc, I, Editura „Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 143. Ibidem, pp. 143-144. Cf. Nicolae Labiş, Opera magna, ediţie îngrijită, text stabilit, cuvânt înainte, note, precizări şi comentarii, de Nicolae Cârlan, Editura Lidiana, Suceava, 2013, 1295 p. Cf. Nicolae Labiş, Opera poetică, I, Editura Timpul, Iaşi, 2013, 600 p., ediţie critică şi introducere, de Mircea Coloşenco.Mihai Gafiţa, Debut promiţător. Pe marginea schiţelor studentului Dumitru Radu Popescu, în „Viaţa studenţească”, an. III, nr. 9/22, septembrie 1958, p. 5. Vezi D.R. Popescu interpretat de., antologie, prefaţă şi aparat critic, de Andreea Vlădescu Lupu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 47, col. „Biblioteca critică”. Apud ibidem, pp. 50-52. H. Zalis, O construcţie epică fragilă, în „România liberă”, an. XVII, nr. 4670, 18 octombrie 1959, p. 2. Eugen Simion, O construcţie critică fragilă, în „Gazeta literară”, a, VI, nr. 44 (294), 29 octombrie 1959, p. 3. Ov. S. Crohmălniceanu, [O tipologie a excentricităţii], în „Gazeta literară”, an. X, nr. 9 (468), 28 februarie 1963, p. 2. Vezi D.R. Popescu interpretat de., p. 58. Ibidem, pp. 58-59. Ibidem, p. 59. Paul Georgescu, [„Umbrela de soare”: o proză de atmosferă], în „România liberă”, an. XXI, nr. 5724, 10 martie p. 2. Valeriu Cristea, „Fata de la miazăzi”sau farmecul fiinţelor solare, în „Gazeta literară”, an XI, nr. 40 (551), 1 octombrie p. 2. G. Dimisianu, [„Vara oltenilor”: procesul unor strucOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

turi etico-sociale], în „Scânteia”, an. XXXIII, nr. 6319, 16 iulie 1964, p. 2. Citatele după D.R. Popescu interpretat de., pp. 70-71. Mihai Ungheanu, Naraţiunea circulară, în „Ramuri”, Craiova, an. II, nr. 12 (17), 15 decembrie 1965, p. 15. G. Dimisianu, Sarabanda măştilor, în „Gazeta literară”, an. XIV, nr. 12, 23 martie 1967, p. 2. În 1968, D.R. Popescu era membru supleant al Comitetului Central al P.C.R., ca şi Nicolae Breban, iar în 1975 - deputat în Marea Adunare Naţională. Pentru limpezirea adevărului istoric, a se vedea cărţile de o vastă documentare şi arguţie ale americanului Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Bucureşti, Editura Rao, 2012; Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, Bucureşti, Editura Rao, 2013, trad. din engleză, de Adriana Bădescu. Vladimir Streinu, O Antigonă locală, în „Luceafărul”, an. XI, nr. 12 (308), 23 martie 1968, pp. 1, 7. În D.R. Popescu interpretat de., pp. 84-85. M. Ungheanu, Frecvenţe semnificative, în „Luceafărul”, an. XII, nr. 17 (365), 26 aprilie 1969, p. 2. În D.R. Popescu interpretat de., pp. 87-88. Ibidem, p. 89. Magdalena Popescu, Literatura „suciţilor”, în „România literară”, an. II, nr. 18 (30), 1 mai 1969, p. 9. Nicolae Manolescu, Viziune grotescă, în „România literară”, an. VI, nr. 39, 27 septembrie 1973, p. 9. Dumitru Micu, Triumful valorilor morale, în „Scânteia”, an. XLIII, nr. 9908, 30 iunie 1974, p. 4. În D.R. Popescu interpretat de., p. 103. Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, I-IV, Editura Iriana, Bucureşti, 1994-1997; Istoria literaturii române: de la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000; Istoria literaturii române în secolul XX, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2000. Dumitru Micu, articol din Dicţionarul general al literaturii române, P/R, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 349. Valeriu Cristea, În căutarea adevărului pierdut, în Domeniul criticii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, pp. 219-220; D.R. Popescu interpretat de., pp. 105-106. În D.R. Popescu interpretat de., p. 107. Ibidem, p. 110. Val Condurache, Romanul anchetă, în „Convorbiri literare”, nr. 10, octombrie, 1974, p. 6. Ion Vlad, Semnele eposului, în „Tribuna”, an. XX, nr. 50 (1042), 9 decembrie 1976, p. 2. În D.R. Popescu interpretat de., p. 131. Alex. Ştefănescu, Umanismul viziunii, în

„Luceafărul”, an. XXII, nr. 35, 1 sept

Pag. 17


Cezarina ADAMESCU DE PE CELĂLALT VERSANT AL LUMII CU OCHII DESCHIŞI SPRE ZĂRILE SPIRITULUI Elena Buică Liliacul înflorit la poarta înserării Editura Anamarol, Bucureşti, 2014

C

ât de bine a ştiut această româncă să redea în toate scrierile sale, spiritul românesc în toată puritatea şi frumuseţea lui, cu tot ce are el mai semnificativ! E un prilej de fericită uimire cum, atât de departe de ţară fiind, şi-a purtat patria în buzunăraşul de la piept în toate cele patru zări, neobosită şi neînfricată, în p o fi d a înserării care se apropie repejor de fiinţa ei profundă. Însă Elena Buică vrea să rămână, în plină lumină, cu toată înserarea ce se lasă treptat, fără s-o întrebe. Emoţionant şi provocator, deopotrivă! Aflată de câteva decenii bune cu domiciliul în îndepărtata Canadă, cu cât trec anii, cu atât se apropie mai mult de ţara ei, fiind permanent, aşa cum bine a observat recent, Ana Dobre, “în căutarea patriei”. Şi nu se poate spune că nu a colindat lumea, în vacanţele ei prin Marele Canion, prin America, Spania, Hawaii, Italia, Grecia, pe unde au purtat-o paşii, de la un capăt la altul al pământului. De ce nu poate uita un român pământul pe care a călcat pentru prima oară în viaţă, ţinut de mână de părinţi şi fraţi? Ce are el atât de special încât te reîntorci de fiecare dată şi-ţi vine să-i săruţi ţărâna? O fi oare un tărâm fermecat care-ţi oferă cu dărnicie, întreaga lui bogăţie de roade? Răspunsul ni-l oferă Elena Buică în fiecare carte editată în ţară, în fiecare articol scris în ziarele lumii, despre România, despre Ţigăneştii ei teleormăneni, pământ sfânt, la fel ca tărâmul făgăduit din Scriptură, unde pentru ea, ca scriitoare plecată pe alt continent, curge lapte şi miere. Un lucru e sigur: fără nevoinţa aceasta a scrisului, Elena Buică n-ar fi putut trăi. Ea pentru asta trăieşte acolo: să scrie despre AICI şi ACASĂ. Aici şi Acasă - constituie motivaţia ei secretă, medicamentul ei zilnic, vitaminele care o întăresc

Pag. 18

Onyx

ca să înainteze în larg, în apa începutului. Aici şi Acasă – două cuvinte aproape identice, cu sens unic, indiferent ce punct cardinal arată acul busolei. Cine poate delimita clipa când realitatea trece în imaginaţie? Uneori nici poeta nu poate să le separe. Cu toate acestea, scrierile sale sunt autentice, încărcate de simboluri, metafore şi acel grăunte de sare care-i dă gust plăcut mâncării. O efervescenţă creativă demnă de invidiat chiar de tinerii creatori grăbiţi şi neatenţi la “semnele vremii” şi ale “locurilor”. O vârstă care obligă la un bilanţ şi etapizare a principalelor repere biologice şi psihologice. Dar harul nu are vârstă, ci este legat de Duh, care “bate încotro vrea el”, iar Lumina cade la fel, însă nu toţi sunt luminaţi deopotrivă. Sufletul Duhului, însă, se află în noi, fiecare. Şi când ai sufletul atins de Neînserata Lumină, nu te mai temi de întunericul de afară. Revenind la scrierile Elenei Buică, ele sunt mărturia unei existenţe demne a omului care a fost şi a rămas, exemplu de verticalitate. Aceasta reiese din toate paginile ei, - nu puţine – în care-şi radiografiază trăirile şi ne trimite nouă filmele cuvintelor sale, să le descifrăm, ca s-o putem înţelege şi pe dinafară şi pe dinăuntru. Elena Buică scrie despre sine, despre oamenii care i-au intersectat existenţa, despre locurile pe unde a lăsat urme de lumină, care i-au intrat în fibrele fiinţei şi nu le mai poate dezlipi de acolo. Elena Buică prin toată comportarea ei de fiinţă bogat înzestrată – împrăştie în jur, raze benefice. O dată intrat în raza ei de acţiune, devii şi tu bun şi afectuos, căci bunătatea ei este molipsitoare. Dar nu despre trăsăturile ei morale – e vorba aici, cu despre cele ale scrisului său. O trăsătură esenţială a scrisului Elenei Buică este transmiterea unor emoţii fireşti, iscate de iscusinţa autoarei de a surprinde caractere şi situaţii speciale. O altă trăsătură este umanismul. Elena Buică iubeşte cu toată fiinţa – oamenii. Că-s răi, ea le găseşte motivaţii cu o înţelegere maternă, că-s buni ea le scoate în evidenţă meritele. E multă poezie în proza acestei poete. Ea priveşte cu ochiul orfic lumea. Proza ei poetică şi autobiografică în cea mai mare măsură, are un anumit ritm interior şi o muzicalitate care o susţin. Poate şi pentru că îşi alege cuvintele. Dintre cele mai frumoase. Uneori cred că Elena Buică nu a cunoscut niciodată cuvinte urâte. Oricum, nu s-a contaminat de urâţenia şi vulgaritatea lumii. A rămas cu sufletul pur, dintre acei “fericiţi” care vor moşteni Împărăţia. Să ştii să dai glas „misterului existenţial”, atrasă tot mai mult de „fiorul infinitului” – iată adevărata artă poetică a Elenei Buică! “Tainiţele vieţii” sale sunt acum scoase la iveală din lacra in-

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


imii unde şi-a ţinut zestrea de fată, aidoma ţărăncilor românce. Cu multă pudoare dezvăluie albiturile, le despătureşte, le cercetează alesătura, le stropeşte cu agheazmă şi le pune la aerisit pe culme. N-are de ce se ruşina. Sunt impecabile. Estetica filonului autentic românesc este pusă în valoare sub ochii noştri parfumaţi de miresmele cuvintelor sale. Elena Buică nu cunoaşte cuvinte urâte. Dacă le-a auzit, sufletul ei le-a respins şi a rămas curată în simţire, în vorbire, în atitudine. Cu toate acestea, mesajul ei umanitar este răscolitor, cu rezonanţă acută în suflete. Aflată “sub tutela clipei” scriitoarea şi-a propus, nu s-o facă să se oprească, precum eroul lui Goethe, dar s-o facă mai eficientă, să nu o piardă în zadar pentru că e conştientă că va fi trasă la răspundere pentru fiecare clipă risipită în care n-a lucrat pentru edificarea sufletului. Cu nostalgie firească în glas autoarea mărturiseşte în Cuvânt înainte: “M-am apropiat de poarta înserării purtând puterea anilor pe umeri şi acum trebuie să mă grăbesc să dau cât mai mult din ce pot da, fiindcă simt tot mai acut cum timpul îmi cere vamă când mă las amăgită de lentoarea scurgerii clipelor. Din umbra porţii înserării, întorc privirile spre semenii mei rămaşi în urmă şi îi învălui cu acelaşi zâmbet pe care optimismul mi la aşezat pe faţă. (…) Asemenea unui liliac înflorit a doua oară la poarta înserării, în acest volum întâmpin cititorii cu ramurile încărcate de parfum şi frumuseţi păstrate în suflet pentru ei şi împreună, într-o comuniune de trăiri alese, să răsfoim paginile acestei cărţi”. Elena Buică face parte din categoria acelora care citesc cu îndârjire din dorinţa de a cunoaşte. Din acelaşi motiv şi scrie. Pentru a cunoaşte şi a se face cunoscută. Şi nu în zadar. Scriitoarea îşi începe cartea cu un capitol intitulat: “Întâmplări din tainiţele vieţii”, în care, încă din primele pagini încearcă să dea un răspuns la întrebarea tranşantă: “Avem sau nu destin?” Întrebare pretext pentru a evoca o întâmplare din trenul care o purta de la Horezu la Cluj. O femeie intră în vorbă cu ea şi-i relatează despre nişte predicţii ale unei “ţigănci de mătase” pe nume Malvina care-i întăreşte credinţa în soartă pentru că ceea ce-i ghicise ea se adevereşte. După un timp, autoarei i se relevă alte întâmplări tot legate de destin, fapt ce-i întăreşte convingerea că omul îşi urmează soarta. Dar autoarea vorbeşte şi despre acei oameni care au puterea previziunilor. Mijloace oculte ale ghicitorilor în cafea, în palmă, în bobi sau în cărţi dar şi despre superstiţiile care uneori, întrec credinţa. Omul, de obicei pune în ecuaţie semnele cereşti, semnele şi obiceiurile moştenite prin tradiţie, în special la Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

sate, cu adevărul biblic, atunci când anumite coincidenţe sau evenimente le depăşesc pragul înţelegerii. Conectat la misterele astrale sau la cele circumstanţiale, întâlnite în viaţa de zi cu zi, el poate da curs confuziei care-i limitează gândirea şi credinţa sădită în el din tradiţia familială. Toate aceste “întâmplări” stranii sunt puse în corelaţie şi un bun prilej pentru autoare de a evoca amănunte intime din viaţa sa, legate de moartea soţului, survenită în urma unui accident de avion. Şi faptul că, mama ei vine în aceeaşi zi cu fetiţa este pus pe seama telepatiei: “În şirul tainelor pe care le trăim putem să punem şi telepatia, şi atracţia

către sufletul pereche, ori simpatia sau antipatia pentru unele persoane, pe bază de chimie, cum sa găsit o explicaţie mai aproape de cele pământeşti. Şi dacă acestea sunt mai uşor de acceptat ca taine, imposibil de dezlegat sunt alte fapte de viaţă cufundate cu mult mai mult în neînţelesuri de-a dreptul profunde”. Întâmplări vechi şi stranii sunt scoase la iveală acum, în încercarea autoarei de a le desluşi înţelesul. Nu numai oamenii au parte de încâmplări ciudate, dar şi plantele şi vieţuitoarele. Autoarea povesteşte întâmplarea extraordinară cu un ficus care nu voia să plece din casa ei, în care crescuse şi unde „vorbise” cu stăpâna lui de atâtea ori, încât se crease o legătură tainică între ei, şi deodată, parcă împotrivindu-se de a părăsi locuinţa, cădea de pe balcon, iar o dată dus la noua locuinţă, îşi pierde frunzele şi se usucă definitiv. Este cel puţin uimitor cum plantele comunică în felul lor cu oamenii şi cu mediul înconjurător.

Pag. 19


Elena Buică nu este singura persoană care s-a întrebat „Ce e dincolo de graniţa vieţii?” Experienţele, apoi relatările celor care au stat o vreme la graniţa dintre viaţă şi moarte sunt tulburătoare. Şi autoarea punctează despre tot ce ştie despre acest delicat subiect: „toţi au simţit că plutesc, că şi-au văzut propriul corp şi pe cei din preajmă, că au auzit sunete şi au văzut lumini. Totuşi nu toţi au văzut aceleaşi imagini. Unii au văzut un tunel la capătul căruia era lumină, alţii şi-au văzut rudele plecate mai demult, alţii au retrăit momente din viaţa lor, unii L-au văzut pe Creatorul suprem, conform credinţei lor, dovadă că religia joacă un rol important în viaţa noastră. Indiferent ce au văzut, toţi au mărturisit că au trăit o pace interioară în care s-au simţit fericiţi, nimeni nu s-a reîntors înspăimântat”. Şi autoarea ne dezvăluie experienţa extraordinară a nepoatei sale, aflată la graniţa dintre viaţă şi moarte, în acel „spaţiu între viaţa noastră trecătoare şi eternitate.” „Parcă eram de faţă când doctorii încercau surescitarea şi am trăit alături de ea trecerea într-o altă dimensiune. Am văzut cu ochii minţii cum sa desprins uşor de corp, a devenit un fel de abur, dar păstrându-şi toate simţurile, apoi a început să plutească în sala de terapie intensivă şi s-a ridicat în tavan. Cu o voce învăluită parcă în taina tainelor, al unui nepătruns adânc, mi-a spus cum şi-a privit corpul pe masa de operaţie, a văzut şi a auzit doctorii care lucrau precipitat şi că a trăit o stare de bine, de o altă esenţă. După un timp a ieşit din sala de operaţie, a văzut holul spitalului şi apoi s-a înălţat într-un spaţiu unde a întâlnit-o pe bunica ei, pe o mătuşă şi pe alţi doi unchi, toţi morţi. Bunica a întâmpinat-o şi i-a spus: "Nu acum". A ascultat-o şi s-a întors în sala de operaţie, a intrat în propriul trup şi şi-a revenit. După ce a stat mai multe zile intubată pe pat, într-un salon, a venit şi ziua când a ieşit pe hol. Mare i-a fost mirarea când a văzut că holul era exact aşa cum îl văzuse de sus, deşi în realitate ea nu fusese conştientă când fusese adusă acolo”. Elena Buică a trăit ea însăşi o experienţă de extracorporalitate şi călătorie în altă dimensiune la vârsta de zece ani, despre care relatează acum, cu aceeaşi tulburare de atunci. Dar tot autoarea spune că, ori de câte ori este tulburată de asemenea taine, aude clopotul bisericii care o trezeşte parcă la viaţa de credinţă, şi o repune în starea de copil al lui Dumnezeu. În următorul capitol, intitulat „Tulburătoare taine imposibil de dezlegat” – Elena Buică mărturiseşte că despre această temă „nu te poţi apropia decât în vârful picioarelor şi cu inima strânsă.” Ea ne transmite emoţia însă, ca şi când le-

Pag. 20

Onyx

am trăit noi înşine. Dar vorbeşte şi despre ceea ce în Biserica Universală se numeşte Comuniunea sfinţilor. Ea a trăit aceste experienţe şi a comunicat cu soţul ei prin diferite semnale pe care acesta i le trimitea ca s-o sprijine ori ca s-o avertizeze despre un iminent pericol. Partea a doua a cărţii se intitulează „Rânduri izvorâte din adâncul inimii” – şi se referă la oamenii cu care a venit în contact recent, la sosirea ei în vacanţă în România, pe plaiurile natale, în vara anului 2013, cu prilejul lansării celor mai recente volume de proză. O privire atentă şi lucidă relevă schimbările care au avut loc între timp, de la ultima ei vizită. „Prin România în vara anului 2013” – aşa se numeşte capitolul evocărilor acestor întâlniri esenţiale. Autoarea relatează cu nostalgie cum a fost primită la Alexandria Teleormanului la Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” la lansarea cărţii „Zâmbind vieţii” dar şi la lansarea aceleiaşi cărţi la Biblioteca Metropolitană. Caracteristic acestei scriitoare plină de căldură şi afectivitate este că ea alintă numele oraşelor care au însemnat ceva pentru ea: Clujul devine: „Clujuleţul tinereţilor mele”, Ţigăneştiul devine: „Ţigăneştii mei dragi”, „Teleormanul obârşiei mele” - faţă de care autoarea are „o datorie de suflet”, locuri despre care, autoarea vorbeşte întotdeauna cu lacrima în glas. Căldura cu care a fost primită de concetăţenii ei, i-a întărit faptul că România este patria ei veşnică, indiferent unde ar locui şi s-ar stabili. Nu o dată, Elena Buică spune cu acel „dor fără saţiu” care nu poate fi potolit cu nimic: „Mă întorc iarăşi acolo unde vieţuiesc în adâncul trăirilor mele. Nu pot să mă sustrag chemării locului natal, întipărită în veşnicia timpului. Mă fură gândurile şi se ţese un dialog cu oamenii peste timp, un dialog cu însuşi timpul şi din când în când fac câte un popas la câte o clipă prea repede trecătoare peste care a alunecat un licăr de lumină. Şi cuprinsă de farmecul unei existenţe care pare, când că am trăito, când că mi se pare trăită, pun repede mâna pe creion s-o prind, s-o recreez, s-o torn într-o formă care să-i dea viaţă, să rămână sub ochii mei ca o certitudine. Amintirea, de care nu putem şi nici nu vrem să scăpăm, stă ascunsă în cotloanele inimii sau ale creierului - nu s-a descoperit până acum unde se cuibăreşte - şi de acolo îşi trimite iluminarea continuă.”. „O vară culturală pe meleagurile Deliormanului străbun” este ghemul poveştii depănate de Elena Buică la fiecare vizită în ţară. Aici vorbeşte despre emulaţia vieţii spirituale, prin existenţa de reviste literare. Aspecte de la lansările cărţilor sale sunt un prilej minunat de a portretiza unele persoane locale, dar nu numai atât, ci e vorba despre

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


„acei oameni simpli care aparţin gliei cu tainele ei”. Autoarea este mândră de obârşia ei despre care spune: „Sămânţa din care a încolţit cultura de azi în Teleorman se află depozitată în cărţile înaintaşilor de seamă ai acestor locuri: Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Zaharia Stancu, Marin Preda şi alţii”. Scriitoarea trece în revistă personalităţile care au ajutat-o în parcursul ei literar, de la debut şi până astăzi. Toate aceste nume pe care le aminteşte scriitoarea sunt „Speranţe pentru România” , speranţa de a revalorifica valorile ţării. În acelaşi capitol, Elena Buică îi face un portret doamnei „Ligia Diaconescu – omul făclie”. Un alt subiect interesant abordat, este „Spicuiri despre vieţuirea mea în spaţiul Limbii române”, despre care Elena Buică spune: „Comoara cea mai de preţ moştenită de la părinţi, fondul de aur în care spiritualitatea mea a putut vieţui, adevăratul miracol al vieţii mele, a fost limba română căreia i-am devenit slujitor pe viaţă, mai întâi ca profesoară de limba şi literatura română şi mai apoi prin scrieri”. O frumoasă profesiune de credinţă literară şi artistică. Lumea basmelor dar şi a nuvelelor şi povestirilor autorilor români a exercitat pentru ea, o permanentă fascinaţie care durează şi azi. Iar mai târziu, profesiunea de dascăl în chiar disciplina care o atrăgea cel mai mult au fost prilejul fericit de practicare a acestei iubiri. Autoarea dă glas inimii şi evocă unele amintiri din şcoală, de pe vremea când profesa această nobilă vocaţie. „Faptul că am ajuns să trăiesc sărbătoarea limbii române pe data de 31 august a fiecărui an înseamnă pentru mine înfăptuirea cerută de întreaga mea fiinţă”. Elena Buică frământă cuvintele ca pe aluatul de pâine înainte de a fi aşezat în forme şi aluatul creşte sub mâinile ei, pufos şi aromitor. Ce ar fi lumea românească fără „Bucuriile sărbătorilor de iarnă?” Autoarea reînvie tradiţia oltenească, cu regretul că datinile s-au cam pierdut: „Nu mai sunt sărbătorile aşa cum le le-am trăit noi, cei mai vârstnici, în copilăria noastră. Neam îndepărtat mult de scena în care eram participanţi cu trup şi suflet de copil alături de părinţii noştri şi de colectivitatea în care vieţuiam”. Autoarea îşi face bilanţul împlinirilor la cumpăna anilor, dar şi a regretelor că nu a putut face mai mult. Cu fiecare întâmplare trăită departe de ţară, autoarea nu se poate opri să facă o comparaţie cu situaţia din ţara noastră şi contrastul izbitor cu celelalte ţări, nu e de natură s-o bucure. Măsura lucrurilor – spune autoarea – ocupă un loc foarte însemnat în viaţa noastră. E important să rămânem noi înşine în orice împrejurare şi să nu Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

ne schimbăm sufletul în funcţie de averile dobândite. De altfel, măsura de nectar stă la baza Legii de aur a creştinismului. Sfătoasă, aflându-se în vizită la o familie de vază, ea afirmă cu nostalgie: „Acum mă îmboldeşte iarăşi gândul la Romania noastră, atât de contorsionată în multe privinţe şi încerc să pipăi cu mintea, câţi din aceia care au asemenea putere economică şi-ar fi întors privirea către mine şi miar fi deschis uşile caselor şi ale inimilor lor, adresându-mi-se cu firescul omului care cunoaşte bine măsura lucrurilor. Când la vârful societăţii noastre vor ajunge oameni care ştiu că se poate trăi frumos în modestie şi cinste, cu o viaţă cumpătată, multe se vor schimba de sus până jos. Dumnezeu ne-a trimis asemenea modele ca domnul Herman Victorov care, desigur că nu este singurul, dar noi avem nevoie de mai mulţi astfel de oameni”. În acelaşi spirit evocator autoarea scrie un Remember pentru unele personalităţi pe care le-a cunoscut: Domnul profesor Silvestru Moraru sau rezervă un gând pios şi pentru Anca Petrescu şi în general pentru toţi cei cunoscuţi are cuvintele cele mai frumoase. Nu e uitată nici „Ziua românilor la Toronto” „organizată de Doamna Consul General Antonella Marinescu şi Domnul Marin Marinescu, a avut loc în spaţioasa sală a Centrului Cultural Japonez din Canada”. O ipostază teleormăneană surprinsă de autoare este aceea relatată în eseul „Descurcăreţii – oameni de nădejde” – aproape o povestire, cu caractere distincte şi cu subiect din lumea satului. Proza are mult umor, parcă intrăm în lumea lui Moromete, din câmpia Teleormanului. Limbajul teleormănean este păstrat nealterat şi dă o savoare specială scriiturii. O altă secţiune/capitol a părţii a doua a cărţii este intitulată frumos: „Lumini izvorâte din adâncurile sufleteşti” – prin care autoarea zugrăveşte portrete: Andrada Victoria Diaconescu, Fraţii Iacob şi Florin Oprea, meşteri lucrători care realizează „o adevărată poezie a mâinilor”. Autoarea face elogiul unui „Destin uman deosebit: Herman Victorov”, pe care l-a mai amintit în această carte, „om de stirpe rară, un român care a câştigat recunoaşterea şi preţuirea pe continentul NordAmerican, în ţara noastră şi în multe alte ţări ale lumii”. Elena Buică are cuvinte bune şi pentru familia ei, în capitolul numit: „Neamurile” , cu o dedicaţie foarte emoţionantă: „Închin aceste gânduri neamului din care s-a ridicat spre lumină fiinţa mea şi de la care am moştenit zestrea de suflet şi de gândire” – ceea ce spune totul. Chiar şi începutul acestui eseu memorialistis-

Pag. 21


tic este interesant: „Aceste însemnări s-au aşternut parcă singure pe hârtie, căci asemenea celor care s-au născut şi au copilărit la ţară şi eu am simţit întotdeauna legătura cu pământul şi i-am auzit chemarea. Spaţiul în care ne-am născut se leagă de noi şi chemarea lui şoptită devine tot mai puternică pe măsură ce trec anii”. Aici vedem chemarea pe care o simte autoarea pentru meleagurile natale şi pentru conaţionalii ei, dar mai ales pentru câmpia Teleormanului unde a văzut lumina zilei. Aici îl citează pe neuitatul profesor Artur Silvestri: „Mi-am amintit cuvintele remarcabilului om de cultură, Artur Silvestri, ce spunea despre devenirea noastră ca oameni. "Suntem, deci, în firea lucrurilor, adică acolo unde esenţiale sunt locul de unde venim, limba ce o vorbim, rudeniile ce ni s-au dat, sufletele însoţitoare, întregul ce ne înconjoară şi până la urmă – Părinţii, adică Neamul, alcătuind o realitate nesfârşită şi inaccesibilă pentru înţelegerea noastră, făpturi mai mărunte decât bobul de nisip". Important pentru această scriitoare este că n-a pierdut legătura cu sursa, cu dasein-ul iniţial, locul de unde survine fiinţa. Pornită în căutarea sinelui, în căutarea sa iniţiatică, ea învinge frica de moarte. Cunoaşterea de sine se revelează ca o ispăşire şi tototdată, o rezolvare a neliniştilor ei metafizice. Scriitoarea exaltă valorile spirituale cosmice ale satului românesc de pe celălalt versant al lumii, cu deschidere spre toate zările spiritului. Elena Buică le face un portret simbolic colectiv ţăranilor ei, aşa cum i-a văzut ea întreaga viaţă. Apoi trece la genealogia numelui Buică, trecându-i în revistă pe principalii strămoşi. Un alt capitol însemnat este „Orgolioşii” – în care autoarea, îi asociază, tot exponenţial, cu cei mândri peste măsură. Nu scapă din condeiul autoarei nici „Clevetitorii” care fac mult rău semenilor, prin calomniile lor. Partea a III-a a volumului se numeşte: „Cuvântul frumos rostit” şi cuprinde Pagini de jurnal „Din viaţa unui om oarecare: Herman Victorov” – care nu e deloc un om oarecare. E vorba de cartea cu acelaşi titlu – la lansarea căreia, autoarea a luat parte. Sub titlul: „Delicateţuri contemporane” - autoarea face o cronică la volumul cu acelaşi titlu al scriitorului Constantin T.Ciubotaru. În acelaşi spirit, autoarea face o prezentare amplă şi volumului „Tinereţe fără bătrâneţe” a lui Adrian Erbiceanu, recenzie cu titlul: „O meditaţie profundă despre viaţă şi moarte”. Tot o prezentare îi face şi lui George Roca, mai bine zis, volumului „Poeme bilingve”. O altă prezentare vizează „Încă un edificiu spiritual: al doilea volum „Românii sunt deştepţi, elevaţi şi talentaţi” – o realizare a doamnei Ligya

Pag. 22

Onyx

Diaconescu. Tot în acest volum Elena Buică îi prezintă şi volumul III, apărut între timp. Şi seria Antoligiilor Starpress Internaţional este pusă în valoare de Elena Buică, unde-şi găsesc expresia un număr impresionant de poeţi şi scriitori români şi străini din întreaga lume. Virtuţile de cronicar literar şi le probează Elena Buică şi prin prezentarea unor volume de autor, cum sunt: „George Stroia – Albastru glas de înger”, apărut a Editura Armonii Culturale, în 2013.Şi cartea Gabrielei Căluţiu Sonnenberg „Metoda pătrăţelelor” se bucură de o cronică în acest volum. Un alt punct forte este medalionul Marin Voican Ghiroiu, folclorist, scriitor, poet, dramaturg şi compozitor de marcă. Şi după atâtea prezentări şi recenzii de carte, Elena Buică trece la un capitol foarte atractiv, chiar impresionant şi anume: „Frumoasele vacanţe”, care cuprinde amintiri de neuitat din „Las Vegas – o vacanţă exotică”; „Viena – Concertul de Anul Nou”; şi alte călătorii. Acestea sunt cu caracter personal, făcute cu familia, sunt foarte bine scrise şi documentate, subliniind aspecte din toate punctele de vedere: economic, social, cultural, artistic, arhitectonic, dar şi al relaţiilor dintre oameni. Turismul şi călătorie sunt marea pasiune a Elenei Buică. În sfârşit, partea a V-a a cărţii are în alcătuire Referinţe critice privitoare la opera Elenei Buică, în special, ultimele apariţii editoriale. Sunt prezenţi aici ca şi recenzori, Nicoleta Milea, cu recenzia „Metafore existenţiale” referitoare la volumul „Zâmbind vieţii”, dar şi o privire de ansamblu asupra tuturor volumelor editate de Elena Buică. Constantin Ticu Ciubotaru îi scrie recenzia: „Un zâmbet se întoarce acasă!” vizând acelaşi volum, frumos afirmând că acest zâmbet „a făcut înconjurul lumii”. George A. Stroia face o incursiune asupra întregii opere a Elenei Buică: „Zâmbind vieţi sau alternarea obedienţei cu nesupunerea – Crezul literar-artistic al întregii activităţi literare a Elenei Buică”. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg scrie „Însemnări despre volumul „Frumoasele vacanţe”. Şi Ştefan Dumitrescu scrie despre „Universul vacanţelor” cu referire la „Frumoasele vacanţe”. Fie că sunt prezentări de carte, recenzii, evocări, cronici, însemnări, note privind lansarea cărţilor, toate acestea atestă că Elena Buică se bucură de o reală apreciere în ţară şi în Canada, ţara ei de adopţie, dar nu numai atât, în toate mediile literare online, în reviste şi asociaţii de cultură româneşti, fiind o adevărată ambasadoare a Limbii şi Literaturii Române în toate colţurile lumii.

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Camelia SURUIANUu Mioriţa – operă încadrabilă unei literaturi mistice (- o interpretare simbolică a piesei de teatru Mioriţa redactată de Bartolomeu Valeriu Anania)

S

Mioriţa – operă încadrabilă unei literaturi mistice

criitorul Valeriu Anania, dublat de monahul Bartolomeu ajuns până la treapta de Mitropolit, reprezintă un reper în cultura română contemporană. Opera sa literară, destul de substanţială atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, nu s-a bucurat de o prea mare atenţie din partea criticilor literari, (- cu excepţia celor clujeni) deşi validarea sa ca scriitor autentic a fost făcută de Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu. Chiar dacă s-a autocaracterizat drept un „monah fără vocaţie“ şi mai degrabă scriitor, se pare că a fost perceput de mediul cultural mai mult ca teolog. Abia publicarea Memoriilor, cu aproximativ doi ani înaintea morţii, a resuscitat interesul criticilor. Cronicarii au sesizat calităţile estetice ale prozatorului, dincolo de valoarea de radiografie a câtorva evenimente din istoria recentă a României. Deşi nu apare nicăieri în Memorii, precizarea că se consideră membru al Asociaţiei culturale Rugul Aprins, legătura sa cu Mănăstirea Antim (unde a şi fost iniţiat în monahism) şi cu activităţile derulate aici, sunt evidente. În Prefaţa volumului de Acatiste, ale lui Sandu Tudor, rememorând acele vremuri, când ocupa funcţia de bibliotecar al Patriarhiei, cu evidentă modestie, precizează că „nu avea frac“ ca să facă parte din grup, ( - în sensul că nu se considera intelectual). În schimb, de obicei marţea, frecventa domiciul colonelului Barbu Slătineanu, unde funcţiana un mic cenaclu format din câteva nume sonore din cadrul culturii române. La aceste întruniri veneau şi câţiva membrii din anturajul Rugului Aprins. Cu toate acestea, în Rotonda plopilor aprinşi, într-un amplu fragment, ilustrează subtila înţelegere a fenomenului din interior, din perspectiva participantului la întrunirile grupului: „Următor al unor îndemnuri lăuntrice mai vechi, el – Daniil Sandu Tudor – se voia un fel de mentor al unei şcoli superioare în centrul căreia se situa literatura filocalică, în parte cunoscută prin traducerile tipărite ale profesorului Dumitru Stăniloae şi în parte adunate de prin manuscrise. Vara, sub nucul cel mare din grădina Antimului, zelosul neofit ţinea lungi şi stufoase prelegeri despre doctrina palamită, noutate - tematică la acea vreme – menită să atragă interesul nu numai al celor din tagmă, dar şi pe al unor scriitori, dintre care nu au lipsit Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu şi, pentru Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

foarte scurtă vreme, Ion Barbu. Se pare că, atunci şi acolo a avut Vasile Voiculescu revelaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi-a deprins noile sale lecturi şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acestui început de iniţiere isihastă, Ion Barbu s-a speriat şi a fugit, Alexandru Mironescu şi Ion Marin Sadoveanu s-au refugiat într-un ritualism aproape bigot, ceilalţi s-au păstrat în limitele decente ale onorabilităţii, cât despre Daniil Sandu Tudor, care ştia foarte multe lucruri şi vorbea enorm, el nu a izbutit niciodată să fie pe deplin convingător, poate şi din pricina temperamentului său aproape imposibil, de duhovnic arţăgos, ale cărui opinii excelau prin agresivitate şi intoleranţă. Vasile Voiculescu a luat noutatea în serios şi s-a angajat întru ea (- se referă la experimentarea rugăciunii isihaste) de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriaşă aventură a spiritului. Aceasta a durat câţiva ani buni, în timpul cărora l-am cunoscut eu, când a scris şi Ultimile sonete..., adevărata şi marea lui poezie.“1 Precizarea autorului referitoare la prelegerile despre doctrina palamită ţinute de Daniil Sandu Tudor ne ajută să stabilim, din punct de vedere temporal, momentul evocat. Întrunirile pe acest subiect se ţineau în vara anului 1952, tot la Mănăstirea Antim, deşi Asociaţia, în urma unei legi votate în Parlament, în 1948, fusese scoasă în afara legii. Cu toate că Rugul Aprins nu mai exista din punct de vedere juridic, membrii de seamă ai grupului continuau să se întâlnească, dar de data aceasta departe de ochii publicului. În sfântul locaş, sau la domiciliul unora dintre ei, îşi continuau discret demersul de reînnoire a culturii române. Desigur, acest lucru, înterzis la acea vreme, se datora unor afinităţi intelectuale, rezultate în urma unor vechi relaţii de prietenie. Mioriţa - istoria textului ca semn al destinului creatorului său Având drept sprijin mărturiile Vlădicii Bar-

Pag. 23


tolomeu Valeriu Anania, considerăm că textul său reprezentativ, care a fost citit şi rescris în mijlocul unora dintre cei mai importanţi membri ai Mişcării Rugului Aprins, este poemul dramatic Mioriţa,2 cu o gestaţie lungă şi o publicare îndelung amânată din cauza condiţiei sale de fost deţinut politic. Istoria manuscrisului, oglindeşte destinul plin de turbulenţe al însuşi creatorului. Început în vara anului 1950, Miorița a fost definitivată, într-o primă variantă, în iulie 1953. Datorită condiţiilor vitrege din ţară, poemul a fost citit doar de către: Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu. Desigur părerile exegeţilor menţionaţi, s-au dovedit a fi suficiente pentru ca autorului să-şi dea seama de valoarea în sine a textului. O primă lectură făcută în cadrul unei întruniri din chilia palatului patriarhal, unde locuia la acel moment monahul Bartolomeu Valeriu Anania, este consemnată cu amănunte de autor: ,,Miorița am isprăvit-o atunci, în vara lui 1953, am bătut-o la mașină și… așteptam. (…) Am făcut o lectură, la mine acasă, în fața lui Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, părintelui Benedict Ghiuș. I-o citisem și Mitropolitului Firmilian Marin. Dacă am izbutit săl impresionez pe el, nu l-am mișcat deloc pe fratele André Scrima.“3 După ce, vreme de câteva ceasuri, le citise întregul text, la sfârșit, între Vasile Voiculescu și Alexandru Mironescu, a început o aprigă dispută. Alexandru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de «păgânismul» unui mit pe care nu îl aştepta, cel puţin de la mine, plutind într-o aură de transfigurare creştină,“4 i-a reproşat piesei „lipsa dimensiunii creştine.“5 Vasile Voiculescu s-a împotrivit viziunii amicului său, pronunţându-se tocmai în favoarea acestui „păgânism.“ „Ceva mai târziu – mărturisește Bartolomeu Valeriu Anania – a trebuit să înţeleg că atitudinea sa se sprijinea nu numai pe respectul faţă de libertatea scriitorului, ci şi pe aderenţa sa organică la întreaga spiritualitate a poporului român, al cărui creştinism originar, făcând casă bună cu moştenirea geto-dacă şi elină, nu a alungat din palma mortului bănuţul destinat lui Charon, nici din drumul său «podurile» de pânză menite săi uşureze trecerea Styxului, le-a îngăduit descântătoarelor să amestece numele Precistei în incantaţiile magice, nu a deschis tribunal pentru zodieri şi solomonari, şi a fost bucuros, de-a lungul a două mii de ani, că în Sâmbăta Moşilor cireşele să fie «împărţite» în vasul de lut ce se pogoară, în neam şi în neam, din datina îndepărtaţilor noştri strămoşi. Din această aderenţă s-au născut cele mai valoroase povestiri ale lui Voiculescu.“6 Şi după acea seară literară discuţiile în contradictoriu între cei doi exegeţi au continuat, „fără

Pag. 24

Onyx

ca unul să fi cedat în favoarea celuilalt.“ După două zile de meditaţie asupra textului, Vasile Voiculescu prin intermediul unei scrisori, ia oferit autorului câteva sugestii. Acestea reprezintă o primă analiză critică asupra piesei. În urma observaţiilor au rezultat câteva modificări în desfăşurarea acţiunii poemului. De aceea le vom reda în întregime, ca mostră a intuiţiei critice a lui Vasile Voiculescu şi a ştiinţei poematice pe care o poseda: „O trăsătură originală a baladei este că dragostea Mioriţei pentru păstor îi hărăzeşte darul profetic, o face năzdrăvană: motivul supraomului, ce potenţează de la început fluidul de spiritualitate şi seninătate ce străbate acţiunea care nu mai este o simplă întâmplare oarbă, ci preştiinţă, pusă la cale de soartă, prin oameni. De aceea, nu pentru un mecanic paralelism cu balada, nici măcar pentru o cât de mică apropiere a situaţiilor, ci pentru îmbogăţirea, complexitatea şi idealizarea caracterului original şi superior al Mioarei, cât şi pentru posibilitatea unor eventuale încrengături dramatice ce s-ar putea dezvolta de aici – fata ar trebui să cunoască viitorul şi să se lupte să conjure fatalitatea. Dragostea este cea care îi exaltează sufletul, îi ascute simţirea, îi înnobilează întreaga purtare, nu mai este singura femeie frumoasă după care se ţin şi se bat flăcăii ca un cârd de cerbi după o căprioară, ci o fiinţă înzestrată cu un fond de râvnă pentru ceea ce înseamnă drept, cinstit şi frumos, la care ajunge prin propria ei sacrificare. Ea, cu antenele-i hipersensibile, simte şi presimte că se urzeşte ceva împotriva iubitului, că soarta l-a desemnat ca jertfă. Poate că a auzit, fără să fie văzută, unele puneri la cale ale rivalilor, care vorbesc de uciderea lui Moldan. Sau a prins ceva de la suratele ei, ori din ameninţările directe ale lui Vrâncu, care vroia să o despartă de iubit. Ea îşi dă seama de primejdie, că va fi o unealtă prin care fatalitatea va lovi.... şi se jertfeşte. Luptă cu patima ei. Se curăţeşte. Se purifică. Nu primeşte să se mărite cu Moldan, fără să-i destăinuie pricina adevărată, apoi îl părăseşte, fuge de el, caută consolare în religie, de unde legătura cu preotul, cu schitul. Din cauza aceasta tânjeşte, suferă, se chinuieşte, aspect ce poate fi interpretat şi ca o plauzibilă pricină a bolii. Despărţirea şi dorul îi dau subtilităţi de Mioriţă năzdrăvană. Preotul sau o călugăriţă, introduşi chiar din actul I, ar fi un contrapunct al vrăjitoarei şi al atmosferei de păgânism specific muntelui. ( Ar fi bine de introdus un preot la praznicul morţilor din actul I.) Pentru Mioara, sihăstria, schitul ar fi o răscumpărare din moarte, mântuirea iubitului. Până la urmă, silită de familie, de surate, de viaţă, şi ca o răzbunare că este bolnavă, jertfa se reduce la măritarea cu altul. Numai aşa îşi justifică ea însăşi primirea gherdanului (- şirag de mărgele, colier din bănuţi de aur) de la Vrâncu, căruia îi promite că-l ia

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


de bărbat. Moldan o sileşte să se destăinuiască, află motivul şi o convinge să se căsătorească cu el. Mai întâi în taină, moment în care primejdia încetează, deoarece rivalul nu are altă soluţie decât să renunţe. El ţinteşte fata, nu nevasta altuia. Situaţia asta o pune în valoare şi se opune dramatic celeilalte realităţi, pe care spectatorul o cunoaşte, că Vrâncu nu vrea fata, ci nevasta, ca să răpească dintr-o dată şi turmele de oi şi văduva ucisului. Mioara, lăsânduse convinsă, face, fără să vrea şi să ştie, jocul ursitei, împotriva căreia tocmai luptă. O altă întărire a dramaticului ar fi poate ca otrava (nu e necesară, ea denaturează oricum şi frumuseţea morţii, care trebuie să fie bărbătească) să nu i-o dea personajul parazitar al Roiniţei, ci Mama sau chiar Mioara – ca efect al blestemului şi ultim efort al fatalităţii, al ursitei neînduplecate, care totuşi este biruită nu numai prin apoteoza morţii eroului, un fel de sacrare a lui (prin preot şi practicile păgâne de la moarte), ci fatalitatea este biruită prin altceva, prin viaţă: Moldan nu moare întreg. Spre marea bucurie a Mamei (şi aici s-ar putea juca câteva scene pe tema îngemănării dintre jale – în sensul de jelanie şi bucuriei) şi el şi Mioara mărturisesc că s-au împreunat cu binecuvântarea tainică a preotului. Apoi îi spun Mamei că Mioara poartă în pântecele ei rodul dragostei, sâmburele perpetuării neamului – copilul. Planul lui Vrâncu să se însoare cu văduva rămasă fecioară se prăbuşeşte. Cătălina, adică mama, devine din nou sălaşul energiilor telurice, acum schimbată de adânca mulţumire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care n-a îngăduit să i se stingă neamul, ci i-a dat un urmaş să ducă numele mai departe. Şi Astfel, primeşte ca dar divin să trăiască şi să-şi vadă nepotul, un alt Moldan. Dramatismul s-ar îmbelşuga cu încă un adaos. În loc ca Moldan să-şi spună singur monologul morţii – parafrazarea baladei – să se ţină seama de originea Mioriţei, care e bocetul, astfel că s-ar putea închega deasupra mortului (un fel de Siegfried), un straniu cor cu alternanţe între fete şi flăcăi, strofă şi antistrofă, care să recite dialogat lauda răposatului (voceratricele), cor condus de Mioriţa, exaltată de durere. Aici se poate amesteca preotul pentru îmblânzirea şi împăcarea lumii care rămâne, cu nădejdea la fericirea la care se duce cel plecat dincolo, biruitor al morţii, prin nemurire. Printr-un prestigios joc dramatic s-ar lega pe loc nuntă – moarte – nemurire! S-ar putea renunţa la moarte prin otravă, care aduce o lungire a motivului morţii – Moldan este lovit de la început mortal, ceea ce îl scuteşte de a vorbi mult şi lung şi dă prilej corului să-i ia rolul şi să-i pronunţe panegiricul. S-ar putea prea bine Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

îmbina creştinismul cu păgânismul în ceea ce are el pur, înalt, senin, prefigurând creştinismul.“7

Bartolomeu Valeriu Anania a ţinut cont de observaţiile făcute schimbând pe alocuri poemul. „Lui Voiculescu îi datorez finalul actual al Mioriţei şi spiritului său îi transfer, cu recunoştinţă, meritele ce mi s-au atribuit. Finalul l-am scris fără şovăire, ca în urma unei revelaţii. Cu acest nou final a ascultat a doua oară piesa, peste vreo doi ani, când am citito în casa colonelului Barbu Slătineanu.“8 Ca semn de recunoştinţă, că sugestiile sale au fost luate în seamă, Voiculescu „în 1955, mi-a dăruit un exemplar din ediţia definitivă a poeziilor lui, (...) cu următoarea dedicaţie: Mâni turmele-ţi de gânduri la munte, flori să pască, / Pe guri de rai la sfaturi cu baci şi oi plăviţe, / Acolo, la obârşii de taină românească, / Ai strâns în suflet tângul eternei Mioriţe.“9 Prin 1952-1953, tânărul monah Bartolomeu Valeriu Anania este introdus de Şerban Cioculescu în salonul lui Barbu Slătineanu. Aici, peste câţiva ani, va citi întreaga piesă de-a lungul a cinci şedinţe. Auditoriul select (printre cei prezenţi cu regularitate la întruniri se numărau: Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu) au primit textul foarte bine. După cum mărturiseşte, în Rotonda plopilor aprinşi, piesa în manuscris fusese dată în iunie 1958, spre publicare, editorului Alexandru Balaci. Textul primise şi o elogioasă prefaţă de la Tudor Arghezi. Nu după mult timp, mai exact prin toamna aceluiaş an, se produce un eveniment neaşteptat: arestarea. În timpul anchetei, special pentru tânărul teolog Bartolomeu Valeriu Anania și Vasile Voiculescu a fost desemnat ,,un specialist în ale culturii,“ pentru a le cerceta manuscrisele. Acesta semna procesele verbale cu numele Aramă Ion. În Memoriile sale găsim prezentate amănunţit discuţiile purtate cu acest ofiţer intelectual. Spre deosebire de ceilalţi anchetatori Aramă Ion l-a uimit prin cultura şi silogismele pe care le enunţa, abilităţi nebănuite în acele condiţii pentru un exponent al puterii comuniste. „Nu mi-a fost greu să constat, cu destulă uimire, că ofițerul acela superb, (…) era un om de cultură, și încă vastă. Se mișca ușor în filozofie, de la presocratici până la existențialism, în literatură, de la Homer până la Satre și Eugene Ionesco. (…) Cunoştea limbile franceză, germană şi rusă. Filologia comparată nu-i era străină, se dovedea la curent, cel puțin în mare, cu științele exacte, deşi pretindea (ca mai toți anchetatorii, de altfel) că are la bază studii de Drept și că adevărata lui specialitate e aceea de jurist (de aici, și pretenția ofițerilor anchetatori de a «transpune» declarațiile «profane» ale arestaților în «limbaj juridic»!)“1 De-a lungul următoarelor întrevederi Barto-

Pag. 25


lomeu Valeriu Anania și-a dat seama că adevărata sa menire era de ,,a-mi citi toate manuscrisele literare și de a face un raport asupra conținutului lor. (…) Pe măsură ce citea, maiorul Aramă părea a descoperi în mine un scriitor valoros și nu-și ascundea sentimentul de admirație. Citea acasă, nu aducea niciodată manuscrisele la birou, așa îmi explicam și jumătățile de zile în care eram lăsat în celulă. Sau poate că citea în birou, singur, subliniind sau făcându-și note. Eu îi ascultam «aprecierile» cu imense rezerve.“1 După ce i-a citit drama Miorița, Ion Aramă ia mărturisit: ,,«Ascultă la mine: dacă apucai să ți-o publici cu un an mai înainte, acum n-ai fi fost aici. (…) Presupunând, prin absurd, că ți s-ar da drumul acasă și ai apuca să publici numai două, trei cărți ca Miorița, noi nu te mai putem aresta decât în cazul extrem, de pildă, că ai face vre-un complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuși, sensibili la actele de cultură produse în timpul nostru.» Altădată, sceptic totuşi asupra șansei, ca eu să nu ajung la un proces, m-a sfătuit ca imediat după rostirea sentinței, în loc de obişnuitul apel, să înaintez o cerere de grațiere la Consiliul de Stat, arătând că sunt autorul unor opere literare în manuscris, a căror apariție a fost împiedicată de actul arestării. Ar fi urmat ca referințele să-i fie cerute maiorului Aramă. ... Nu mă gândeam să fac acest lucru, nici pe urmă nu m-am gândit.“1 Condamnat, în 1958, la 25 de ani de închisoare, Bartolomeu Valeriu Anania trece prin calvarul mai multor închisori însă nu renunţă la literatură. Continuă să creeze în gând (texte dramatice în versuri) pentru a rezista psihic. „Se scurgeau săptămânile una după alta, lucram versuri în fiecare zi, de luni până vineri; sâmbăta şi Duminica erau zile de repetiţie.“1 Şi în felul acesta, pentru tânărul de pe atunci, poezia devenise o puternică armă psihică împotriva regimului de detenţie. În închisoare, „direct pe creier,“ scrie piesele Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, dar şi numeroase poezii. De asemenea, memorează Mioriţa şi reuşeşte să o transcrie pe un caiet, pe care îl va păstra asupra sa, într-un rucsac, până în anul 1963, când va ieşi din închisoare. Spre surprinderea sa, prin 1964, este chemat din nou la securitate, dar de data aceasta spre a i se înmâna manuscrisul confiscat, în timpul anchetei din 1958. În 1965, când Bartolomeu Valeriu Anania îl vizitează pe Tudor Arghezi, cu ocazia împlinirii a 85 de ani, Vlădica îi mărturisi dorinţa de a-şi vedea publicată drama, însoţită de Prefaţa poetului, redactată cu şapte ani în urmă. Acest lucru se va întâmpla în următorul an, când, târziu, la 45 de ani, se produce debutul său editorial. Predoslovia lui Tudor Arghezi va fi ca un

Pag. 26

Onyx

certificat de talent pentru autorul Mioriţei: „Autorul Mioriţei e poetul Valeriu Anania. Nu ştiu câte trepte a trecut peste vârsta de patruzeci de ani. Oricum puţine. El stăpâneşte versul şi limba magistral şi măestriile lui cresc înalt, sporit de un talent desfăşurat în sus. Nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de neunde, aşa cum s-a ivit zvâcnind, din fulgere şi piatră, fără să fie pus, printre şoimi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de creion acestea. Mă uit peste o sută de văi şi ceruri şi închid manuscrisul poetului, împăcat. (…) Îl cunosc şi îl preţuiesc, nu de azi. Îi citesc de ani de zile versurile, cu emoţie şi bucurie. Nu e un scriitor grăbit. În literatura poeziei e nou, ca o efigie de aur, scoasă din pământul oltenesc. (…) Mioriţa nu-i un poem de la o zi la alta şi de la o săptămână la alta. Încă destul de tânăr, autorul ei se învecineşte cu clasicul adevărat. Cât priveşte repertoriul, teatrul românesc a câştigat, cu Mioriţa, la întâlnirea ciobanilor cu universitarii, opera de valoare literară ce-i lipsea.“ Cuvintele lui Tudor Arghezi închid un arc peste timp, deschis în 1950, când Bartolomeu Valeriu Anania îi dă consacratului poet să-i citească 15 poezii, iar acesta îl asigură că avea deja o distinctă voce lirică. „Am început – mărturiseşte autorul - să scriu Mioriţa în vara lui 1950, după ce Tudor Arghezi îmi spulberase îndoielile şi mă încredinţase că sunt pe un drum propriu, bătut timp de douăzeci de ani de ucenicie, cu propriile mele tălpi.“1 Mioriţa - aspecte estetice

În prefaţa volumului Poeme alese, publicat de Bartolomeu Valeriu Anania, Liviu Petrescu face o afirmaţie tranşantă asupra valorii poetului: „Valeriu Anania trebuie considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi de inspiraţie religioasă din literatura română a acestui veac.“1 Cu această ocazie exegetul îl aşează în pleiada scriitorilor ortodoxişti alături de: Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Ioan Alexandru. Dintre aceştia, consideră că poetul are afinităţi în special cu Nichifor Crainic, argumentând că, în cazul amândurora „teologul îl copleşeşte mai întotdeauna pe poet, în sensul că scriitorul nu îşi permite nicăieri să se abată nici măcar cu o iotă de la învăţătura bisericii, pentru a-şi construi o metafizică, e drept, de inspiraţie creştină, dar cu mari libertăţi de interpretare, aşa cum procedaseră, pe de o parte, Lucian Blaga, iar pe de alta, Tudor Arghezi, amândoi mustraţi cu severitate de teologi.“1 Tot referitor la locul ocupat de Bartolomeu Valeriu Anania în cadrul poeziei religioase româneşti, Ioan Pintea consideră că poezia sa „se aşază undeva între Tudor Arghezi şi Vasile Voiculescu. Extrem de interesant

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


este că păstrează o revoltă tipic argheziană şi preia o adâncime voiculesciană, tipic mistică, lucru care ar trebui observat de critica românească.“1 Bartolomeu Valeriu Anania şi-a focalizat energiile creatoare atât în poezie, având câteva volume ce dau seamă de ecouri ale literaturii isihaste / hagiografice româneşti, (precum: Geneze, File de Acatist, Anamneze,) cât şi în proză, (romanul Străinii din Kipukua, volumul de nuvele Amintirile peregrinului apter), eseistică (Cerurile Oltului, Din spumele mării), memorialistică (Rotonda plopilor aprinşi, Memorii). Însă măsura talentului literar pare că şi-a dato în dramaturgie, prin piesele Mioriţa, Meşterul Manole, Steaua Zimbrului. Ceea ce conferă individualitate dramaturgiei sale este preocuparea pentru valorificarea universului spiritual al spaţiului mioritic, de la limba arhaică, la teme şi motive folclorice, credinţe, eresuri, mituri. Limba acestor texte dovedeşte un intens efort de obţinere a unui „grai cu adevărat românesc.“ De altfel, autorul mărturisea că: „La mânăstire am citit în limba veche a bisericii graiul cu adevărat românesc. Bănuiesc că fără cărţile mânăstirii aş fi lucrat mai prost decât lucrez.“1 Piesa a fost jucată pentru prima dată, în 1967, pe scena Teatrului Barbu Ştefănescu Delavrancea din Bucureşti. Iată ce nota Vladimir Streinu în caietul program al spectacolului: „Mioriţa reprezintă izbânda de a preschimba vechea, celebra baladă, în mister dramatic.“1 Nicolae Carandino într-o cronică literară observa filiaţia cu teatrul poetic al lui Lucian Blaga dar şi cu cel al lui Garcia Lorca, considerând că „Valeriu Anania nu este un folclorist de inspiraţie. (…) Glasul lui ţâşneşte de acolo, aşa cum a ţâşnit de la homerizi şi de la felibri atât de rareori mesajul pământului, al cerului, în care poezia leagă dragostea de moarte.“2 Spectacolul s-a bucurat de o bună primire, mai ales că se încadra curentului naţionalist, cerut de regimul comunist în artă. Citită acum, la aproape jumătate de secol de la publicarea ei, Mioriţa surprinde prin capacitatea autorului de a utiliza miturile şi eresurile populare în coagularea unei filozofii existenţiale exponenţiale pentru neamul nostru, reuşind recuperarea unor teme şi viziuni artistice ce ţine mai mult de ceea ce Mircea Vulcănescu numea „dimensiunea românească a fiinţei.“ Deşi piesa are un număr destul de mare de personaje, subiectul poate fi redus la un dublu conflict: unul de natură erotică (Mioara, cea mai frumoasă fată de pe plai, este dorită cu pasiune de către doi ciobani – Moldan şi Lavru), iar altul de natură economică (Lavru râvneşte şi la turma numeroasă a lui Moldan, fapt pentru care plănuieşte cu ciobanul Vrâncu uciderea acestuia). Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

Personajele sunt polarizate în răi şi buni, nu au adâncime psihologică, precum în creaţiile epice populare. Moldan şi Mioara întrunesc toate calităţile fizice şi sufleteşti necesare formării unui cuplu. Lor li se opun, Roiniţa, fata care, deşi îl iubeşte cu pasiune pe Moldan, e gata să-l otrăvească când află că se va căsători cu Mioara; Vrâncu cel sărac, zgârcit şi invidios, dornic să-l vadă umilit, chiar ucis pe Moldan, chiar dacă acesta în trecut îl salvase din ghearele unui urs, (dovedind curaj dar şi superioritate morală); Lavru, care urzeşte planuri diabolice pentru a-i lua turma dar şi nevasta lui Moldan. Băluşca, vrăjitoarea peţitoare, care ştie să profite de patimile tinerilor storcându-i de bani, îşi găseşte contraponderea în imaginea schimnicul la care apelează pentru sfat Mioara. După ce i se spovedeşte, mărturisindu-i pe această cale că Lavru va căuta pe Moldan să-l ucidă, îl întreabă pe anahoret dacă, în ciuda conflictului, se va căsători cu cel din urmă. Bătrunul după ce o dezlegă de păcate, după

cum cere datina, o îndeamnă să se roage. Rugăciunea anahoretului deşi se dovedeşte rodnitoare, (fata se căsătoreşte din dragoste, din mrejele bolii necrutătoare este salvată, ca în cele din urmă, zămisli şi un prunc, ca semn al binecuvântării cereşti), nu poate împiedica destinul. Ursita dovedindu-se un dat firesc al naturii umane. O figură aparte o reprezintă măicuţa bătrână, mama lui Moldan, ale cărei atitudini şi vorbe transfigurează în cele din urmă spaţiul. Concepţia Cătăline, conform căreia energia telurică fecundă, îşi exercită rodnicia în spaţiul uman, anulând în cele din urmă moartea, este cea specifică femeilor noastre de la ţară. Prin prisma acestei credinţe o respinge de noră pe Mioara când află că fata este bolnavă de tuberculoză, deci incapabilă de a-i dărui urmaşi lui Moldan. În finalul piesei, când Moldan moare înjun-

Pag. 27


ghiat la propria nuntă, durerea faţă de pierderea feciorului este repede ştearsă de bucuria că în pântecul Mioarei se află zămislit cel care va duce neamul mai departe. Preocuparea poetului de a descoperi autenticitatea spaţiului mioritic, de la limba personajelor, la eresuri, credinţe, concepţii de viaţă este evidentă. Însă nu este eludat nici estetismul poetic al textului. De exemplu, următorul dialog dintre Băluşca şi Mioara ilustrează capacitatea scriitorului de a surprinde, prin utilizarea unui vocabular simplu, relaţia binară dintre om şi natura însufleţită, cel dintâi văzut ca parte integrantă. Legătura aceasta ancestrală, comparaţiile utilizate, căutarea unui corespondend uman în spaţiul sacru al naturii, sunt utilizate cu scopul de a aduce în faţa cititorului câteva reminiscenţe din tezaurul nesecat al înţelepciunii populare. „Băluşca: Cum te urzişi vederii? / Mioara: Ca mugurele-n subţioara serii. / B: Ciudat! Cât ai crescut! / M: De ce te miri? / B: Dar cine te-a ştiut / Pân’ ieri alaltăieri? / Sfielnică-n tăceri, / Copilă-n trup arzând, / Erai mai mult un gând, / O bănuială, o floare / De albumiţăn soare, / Pe creste reci crăiasă. / Cin’ te-ar fi vrut culeasă / Şi rodnică pe frângere / S-ar fi-ndemnat să sângere / La tălpi pân’ să te-ajungă.” / În aceeaşi tonalitate o înfăţişează şi Moldan: „Sprâncenele, umbrite curcubeie, / S-apleacă-n apa ochilor s-o beie. / I-i gura vad de pârâiaş cu salbe/ Ce-şi saltă râsul printre pietre albe. / Obrajii ei sunt pajişti cu aglici, / Şi sânii borangicuri cu furnici. / Iar trupul ei, un lujer de răsură, / Privirea ţi-o abate şi ţi-o fură. / Când merge

ea toţi ochii-i sunt prieteni / Şi-auzu-ascultă legănări de cetini.“ Pe lângă astfel de descrieri, în care e recognoscibilă imagistica poeziei noastre populare, textul îşi extrage frumuseţea şi din formule sapienţiale,

Pag. 28

Onyx

cum sunt cele rostite de schimnic la rugămintea Mioarei de a-i da sfat („Ce povaţă vrei? / Cărţile-s teme / Gândului, dau viaţă / Doar din vieţi se-nvaţă.“) sau lunga replică a lui Moldan, dată mamei, ce cuprinde viziunea sa asupra morţii, o acceptare firească a acestui dat fiziologic: „Moartea ce-i?: un căpătâi / Şi la urmă şi întâi. / N-ai ştiut că-n pântec sunt / Zămislit cantr-un mormânt, / Că trăind mă tot frământ / Către celălalt mormânt.“ Viziunea e dusă mai departe de cuvintele mamei, rostite în finalul piesei, care exprimă o valorizare a vieţii prin moarte: „…moartea ne-nvaţă / Să simţim că viaţa-i viaţă, / Şi când viaţa-i fără rost / O-nnoieşte, cum n-a fost…“. Un fragment care ar merita citat în întregime pentru calităţile sale poetice este şi descântecul mătrăgunei, „iarba vieţii şi a morţii“ (- Mircea Eliade). Această plantă considerată prin excelenţă magică, este folosită cu precădere în descântecele de dragoste practicate de către fetele nemăritate, în spaţiul rural, până în zilele noastre. Descântecul mătrăgunei se aseamănă într-o oare măsură cu jocul ielelor. Victor Kernbach, în Dicționar de mitologie generală2, aminteşte de acest descântec, localizândul în timp şi spaţiu. Între Paşte şi Rusalii, fetele nemăritate, care considerau că aveau nevoie de un ajutor magic, în vederea întreprinderii căsătoriei, împreună cu o femeie văduvă se duceau dis de dimineaţă „când se îngâna soarele cu luna“ să descânte într-o pădure apropiată. Ele aduceau cu sine un colac şi o sticlă cu vin sfinţit. După ce găseau o mătrăgună puneau ofrandele lângă plantă, se dezbrăcau îşi despleteau părul şi înconjurau planta de nouă ori rostind: „Mătrăgună Doamnă bună, Măritămă într-o lună, De nu-n asta-n ceielaltă. Mărită-mă după-olaltă.“2 Apoi, lăsau ofrandele şi se întorceau în acelaş loc după trei zile. Luau planta şi o răsădeau în grădina casei printre flori. Descântecul mătrăgunei, chiar dacă versurile variază de zonă la zonă, exprimă o rugăminte adusă forţelor naturii de a grăbi venirea soartei. Textul evocă o îmblânzire a duhului unei plante otrăvitoare, considerată magică, prin câteva ofrande aduse, pentru ca Doamnă bună, mătrăguna, simbolul Mumei pădurii de prin basmele noastre, să-i scoată în cale ursitul. În cazul de faţă Bartolomeu Valeriu Anania ne aduce în atenţie un descântec inspirat din câteva texte populare, căutând prin această condensare, să surprindă o întreagă concepţie despre viaţă, văzută ca dat firesc în spaţiul rural. Dincolo de elementele ce configurează o lume arhaică, acest poem dramatic are în structura sa şi o puternică încărcătură creştină. Liviu Petrescu consideră că Bartolomeu Valeriu Anania, raportându-se la mitul Mioriţei, „dezvoltă înţelesuri prin

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


excelenţă luminoase, în acord cu filozofia creştină a vieţii. În concepţia sa, povestea ciobanului ucis de fârtaţii cei pizmaşi, trebuie să devină, în cele din urmă, o poveste despre nemurire.“2 Exegetul menţionează două episoade în care moartea este eludată. Unul se referă la însănătoşirea Mioarei ca urmare a dragostei absolute a lui Moldan, care o luase de soţie, chiar dacă tânăra era bolnavă de tuberculoză, iar celălalt, din final, se referă la perpetuarea neamului său prin copilul din pântecele femeii. „Jelania Cătălinei, mama ciobănaşului, la căpătâiul lui Moldan, primeşte astfel sonorităţi de Imn Acatist închinat vieţii celei veşnice: Bucură-te, cel ce mori / Cu vecia’n subţiori! Bucură-te, rădăcină / Care birui în lumină (…) În concepţia lui Bartolomeu Valeriu Anania, balada Mioriţa nu este altceva decât o poveste despre veşnicia vieţii, ceea ce trebuie să recunoaştem, reprezintă o răsturnare deosebit de spectaculoasă a semnificaţiilor ei tradiţionale.“2 Intenţia de încreştinare a sensurilor baladei poate fi dovedită cu numeroase exemple. Însă ne vom opri doar la episodul în care Moldan decide so ia de soţie pe Mioara, convins fiind că dragostea sa curată o va însănătoşi. Asumându-şi riscul propriei îmbolnăviri fatale, Moldan perpetuiază în viaţa reală porunca chistică, a iubirii aproapelui până la sacrificiu, după cum se poate observa în replica dată mamei: „Cătălina: Tu cu moartea te cununi?/Moldan: Fie şi-asta! Sunt ursit/Ca, prin dragoste s-o fac./ Săvârşitu-s-a!“ Acest dialog conţin întreaga dogmă a jertfei răscumpărătoare a lui Iisus Hristos, care din iubire pentru oameni acceptă să moară. „Săvârşitu-s-a“ este chiar ultima afirmaţie a Fiului lui Dumnezeu, aflat pe cruce, înainte de a trece în veşnicie. Expresia, intenţionat aleasă de scriitor, reprezintă pecetea Proniei divine, semn al răscumpărării omenirii din păcat. Dacă ne vom opri atenţia asupra vocabularului utilizat, vom observa o atentă alegere a cuvintelor. Majoritatea sunt din fondul principal lexical, acestora adăugându-li-se doar câteva arhaisme. Nicu Caranica, poet român stabilit la Paris, în urma unui studiu amănunţit, a găsit doar două neologisme, „interes“ şi „rotile“. Într-o ulterioară analiză elogiază vădita muzicalitate a limbajului poetic: „Să nu vină nimeni să-mi obiecteze că i-a fost uşor lui Anania, închizându-se în viaţa ciobanilor, să-i facă să vorbească o limbă fără neologisme! Ciobanii aceştia exprimă uneori gânduri şi abstracţiuni aşa de elevate încât o limbă românească ce ar vrea să le exprime prin comoditatea neologismelor, le-ar dilua într-o frază sau chiar mai multe. Bineînţeles că condensarea aceasta e act poetic în înţelesul cel mai nobil al cuvântului, acela al lărgirii hotarelor spiriOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

tuale ale limbii prin toate resursele poeziei, dar tocmai acesta este şi sensul de aspect al poeziei lui Anania.“2 Inchizând un arc peste timp, dacă Alexandru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de – elogiul adus - «păgânismului» unui mit,“2 i-a reproşat exegetului „lipsa dimensiunii creştine“2, Vasile Voiculescu, care era un scriitor de o înaltă ţinută intelectuală, a înţeles, graţie aplecării sale spre tezaurul viu al folclorului românesc, demersul prin care are loc distilarea „păgânism“ prin mecanismele literaturii. Acest scriitor, fără a anula spaţiile, dintre cele două zone, precreştină şi creştină, graţie ochiului său critic, a fost cel care i-a oferit autorului cheie rezolvării conflictului. În urma sugestiilor primite Bartolomeu Valeriu Anania a aşezat specificul nostru naţional sub jurisdicţie creştină, dând mitului sensuri şi înţelesuri noi. Mioriţa, ca şi întreaga sa literatură, este o dovadă a intenţiei scriitorului monah de a valoriza tradiţia în contextul modernităţii, extrăgând sensuri şi idei fecunde menite a ne înnobila existenţa. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși, Editura Florile dalbe, Bucureşti, 1995, pp. 217, 218. 2 Valeriu Anania, Teatru. Mioriţa, Editura Polirom, Iaşi, 2010. 3 Ibidem., p. 223. 4 Ibidem., p. 222. 5 Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 186. 6 Idem., 7 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinși, ed. cit., pp. 224- 225. 8 Idem., 9 Idem., 1 Valeriu Anania, Memorii, ed. cit., p. 255. 1 Idem., 1 Idem., 1 Ibidem., p. 303. 1 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ed. cit., p. 68. 1 Liviu Petrescu, Pământ şi cer, prefaţă la vol. Valeriu Anania, Poeme alese, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p.6. 1 Idem., 1 Ioan Pintea, Poeme alese, de Valeriu Anania, în Renaşterea, nr. 1, an X, ianuarie 1999, p. 2. 1 Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ed. cit., p. 12. 1 Caietul de sală al Teatrului „Barbu Ştefănescu Delavrancea“, stagiunea 1967 – 1968, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 202. 2 Nicolae Carandino, în Gazeta literară, 12 octombrie 1967, apud. Valeriu Anania, Mioriţa, ediţia a IV-a, ed. cit., p. 205. 2 Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, 1989, pp. 334335. 2 Textul este cules din zona Bozânta Mare, consemnat de Vasile Trif, în Memorii. 2 Liviu Petrescu, Posfaţă la Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 217. 2 Idem., 2 Fragment exegetic cuprins în Mioriţa de Valeriu Anania, ediţia a IV-a, ed. cit., p. 213. 2 Ibidem., p. 222. 2 Valeriu Anania, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 186. 1

Pag. 29


petru SOLONARU nuime dar ce estele închide. Al spiței rod ofrandei cicloide prin axul stins îngăduimu-l doară, căci dacă stă, el însuși faptei ghid e!....

Spre-a limpezi o preajmă ce separă pe Voiajor de murgii din afară, fără de chip închipuim făptură, impară’în car, pe-o Cale veșnic pară....

Zidirii ce ne curmă....

De am ajuns „ aici și-acum” tărie, nedezmințit pe seamă-i să se scrie că drept Nadir această clipă-nainte în noi deja tăcut-a pururi vie!

Zăpada, sus...

(Tetradă), d.lui Laurențiu Stoika

De vrei urca și de celest îți pasă, din sinea ta să faci aflată casă.... Pe-al setei lanț, ce scris-a între tine și Adevăr himera păcătoasă,

cu înțeles îl taie când survine, căci două nu-s lumini prin rău și bine. Cele de trec drept trecere deșartă le numără câtime care vine

plecării doar... o linie să-împartă pe ursitor de ceas cu-asupra artă. Sporește-în gând! dar, nins în detașare, zăpada, sus, a minții ce nu iartă să o pefaci în apa - nemirare!.... Întors în ochi, de după tot ce pare, spre-adâncul flux vedea-vei ipostasă nimicului.... supremă disipare....

Dintr-un ocean....

Dintr-un ocean căzut-am picătură ca furi să-i fim fiimii ce ne fură o clipă doar.... apoi, să se întoarcă vis a curma visându-și curmătură....

Pierduți în gol spre liniștea monarcă ne vom salva de teama ce ne-încearcă sub temnița iluziei candide prin chiar a-i ști arcane nu și arcă,

Pag. 30

Golit de val potirul minții simte că centrul său nu-i setei rugăminte, ci candid văz ce sinele așează în propriu-i tâlc visând ascultăminte. Iluzia-i atunci când sfânta rază întace-a fi, dar simțu-i conotează doar joc opus, întoarcerea la urmă, impuls zadar de umbrică mirază....

Cad așteptări sugestiei și scurmă cuvintele din heruvima turmă de somnuri vechi.... noi însă’în inerție zidim curmări zidirii ce ne curmă.....

Sub haosul luminii

Crăiește-în sens Acela ce suprimă vis a mima, visând că peste mimă nimic mai mult stă Calea preadeșartă.... „Acum și-aici” prin ziua sa intimă pătrunde clar că toarcerea-i o artă întoarcerii, și ea în sine poartă obârșier atotpustiei spume.... Dar când numit cântaru-i, să împartă înfățișări drept două, iată, nume, acest egal nu poate să rezume decât abis, esenței goală cheie, un cer surpat fără dorințe’în lume.... Îngeminat nescrisu-i prin condeie, ca binele din rău, descheie o pagină cu pacea sinonimă sub haosul luminii iridee.... Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Mircea BOSTAN contraproductivi

de veacuri ne hulim şi ne spurcăm pe unde apucăm mai nou se caută vinovaţi oriunde constant vrajba este la ordinea zilei iar punct primordial pe agenda de lucru a tuturor este defăimarea presa înjură cu sârg şi pe mă-sa guvernanţii se înjură la scenă deschisă în parlament în campania electorală şi între campanii toţi ştiu toţi vor toţi dau indicaţii toţi se vor a fi văzuţi la televizor avem parte de înmormântări bătăi şi scandaluri transmise în direct la televizor toţi au soluţii opozanţi guvernanţi jurnalişti oameni de rând soluţii care nu se aplică în veci toţi vor binele acestei naţiuni bine pe care norodul nu l-a pipăit niciodată.

fac râs de-naltul val şi calc pe piept pe doamna moarte trag răul fără remuşcări pe roată şi-arunc precum îmbrăcămintea foilor de ceapă nimicul ce-ar dori să îmi pătrundă-n ceafă accept să fiu şi-nvingător şi-nvins în lumea asta hămesită de glorie de bani şi de războaie şi-ntr-un final aglomerat şi ostenit renunţ la tot ce este fast şi mă lipsesc deliberat de toate călătorind prin carul mare dezbrăcat de fals.

cu luna-n băţ şi soarele pe umăr hălăduiesc prin viaţă dau foc la rele apoi cinez la masa tinereţii cu un mănunchi de stele dau vorbelor parfum de pe-nălţimile plăcerii şi iau peste picior seriozităţile tembele înot în ape-nvolburate

ca funcţionarul de la fisc ca ploaia care cade fără aprobare aşa ni se înfăţişează şi eterna doamnă gândind funest macabre strategii de-nmormântare şi noaptea deghizată-n alb ne văduveşte fără remuşcări de răsuflare.

călătorie...

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

o doamnă

Pag. 31


unei romanţe în care frunzele cad graţios ca zborul fulgului de sturz. ...şi câte lucruri divine aş mai face pentru un singur gest de-al tău simplu ca o semnătură pe un proces-verbal de constatare din care să înţeleg cu cer ti tu di ne că ai luat la cunoştinţă de existenţa mea.

ROBINSONADA

ROMANŢĂ

Pentru tine voi planta magnolii pe stâlpii de înaltă tensiune din care firele pleacă vibrând în eter ca sufletul meu acordat mereu cu adierea vântului.

Pentru tine îmi voi trimite în vacanţă iahturile de plăcere şi voi cumpăra toate biletele de tombolă te voi scoate regină la balul săracilor unde vei dănţui cu gleznele goale.

Pentru tine voi închiria sala din centrul cartierului vom bea ţuică fiartă şi vom viziona din ultimul rând Love Story al cărui scenariu l-am citit cândva în original.

Pentru tine îmi voi revizui pinacoteca vei fi Cecilia Gallerani sau nud cu vioară. Cu voia mea vei fi o madonă din teracotă cu privirea vie ca un peţiol de crin Dar, te voiu sparge când iubirea va pieri uşor pe fundalul

Pag. 32

Noi pe o insulă pustie tu ca o paşă de sex feminin fără probleme sociale fără sugestii şi reclamaţii; vom instaura o democraţie patriarhală în care numai eu muncesc; iar tu să stai în contemplarea naturii care ne înconjoară extatică sălbatică superbă şi să-mi oferi cu graţie adjective;

minunat wonderful meraviglioso suntem înconjuraţi de liane peştii oceanici saltă veseli pe crestele valurilor palmierii îşi mişcă leneşi frunzele nucile de cocos pică mălăieţ şi folcloric; absolutul se află undeva în noi sau pluteşte în aerul sărat; trăim primitiv într-un embrion care ne dă totul pe cale ombilicală fără parlamente fără edicte fără dreptul de veto; pe tronul de abanos încrustat cu efigii naive de mîinile mele proletare domneşti doar tu Doamna mea de insulă pustie.

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Boris MEHR Ai toată viața înainte

Ai toată viața înainte, centaure rănit, Găsește piatra filosofală, iubirea, Piticul roșu o ascunde, el nu cunoaște iubirea, Cutia neagră ce a rămas pe fundul mării Ne va spune cândva adevărul. Din labirintul înghețat iese regina, Bătrânul gringo vine s-o salute, Deși nu-l lasă măscăricii, Soarele-i gol, spune domnișoara Dory, Ea ne va dărui sărutul morții, cine știe? Barbare insecte vor cuceri Capadocia, Candizii dorm printre corbi și visează Prea albe fecioare, Troia s-a dus în adânc Din prea multă trufie, trădare, Cucuta în doze mai mici nemurire aduce, Râde bufonul, el este om, știe-l Domnul. Voi visa fără grabă, te ridic cu brațe mereu renăscute, O nouă lumină din ochii ce nu mai sunt orbi, Iar vocea pe care nicicând n-o auzi, Va fi lângă inima ta, cu ea se-mpreună.

Madeleine

S-au golit nopțile toate, Cufere cu galbeni, sparte, Se mai văd urmele dinților în pernă, Craterul viselor, pe scânduri rupte, licheni, Au crescut șerpi leneși, Madeleine, Se-nvârt palele orelor, zilelor, zorii, Unde ne sunt îndurătorii? Spuneai să fim buni, dar ce bem Înainte de moarte, Madeleine? De privesc în sus, nu se vede un duh, Cine poate mai crede, cine nu, Se întoarce cu fața la perete, în geamăt și-ngheață. *** Eram păgân, aveam un munte, Urcam la el din piatră-n piatră Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă, Străfulgera privirea cruntă. Mă iartă, îi spuneam, că minte Iubirea mea, că trufaş sunt, Că mă răzbun, am suflet crunt, Deşi am arme din cuvinte. Alb mă privea idolul, vântul Venea să-mi mângâie obrazul, Ca o fecioară fără nazuri, Dar muntele-ascundea Cuvântul. De multe ori caut alinare, Iar oamenii par munţi de piatră, Ei niciodată nu te iartă, Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare. Deşi au stele-n jur, sunt duhuri Care şoptesc vechi basme, cânturi, Atunci eu mi-am ales Cuvântul Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur Că El este mereu cu mine, Cum să-l numesc? În Carte scrie Că Dumnezeu cunoaşte mila, Ajunge să mai uiţi de tine. Iar muntele rămâne-n urmă, Cu tot ce am iubit zadarnic, Strălucitor, prezent şi harnic, Mă scoate Dumnezeu din junglă. ***

Intreb Timpul, pentru ce trăim? Simplu, îmi răspunde Timpul, să suferim, Simplu, îmi răspunzi, tu, iubită de mult, Nu mai vreau să te văd, nu mai vreau să te ascult, Nu ţi-e teamă , iubita mea, nu ţi-e teamă defel Că vom fi pradă Viermelui mişel? Nu mi-e teamă, iubitule, Cu tine voi fi, Nu te-am iubit şi nici nu te-oi iubi. Atunci pentru ce, oare, ne-am născut? Timpu-mi răspunde- Eu sunt cel care am vrut Să vă pun la-ncercare iubirea, iar voi V-aţi crezut veşnici, jalnici eroi, In certuri mărunte şi de prisos M-aţi irosit.Eu rămân ce am fost, Iară voi, în altă viaţă venind Veţi trăi pur şi simplu, iubind, doar iubind.

Pag. 33


Julieta Carmen PENDEFUNDA

Microromanele lui Rădulescu

Cele nouăsprezece proze scurte sau subintitulate microromane cuprinse în volumul lui Cătălin G. Rădulescu1 sunt scrise în tradiţia epicului obiectiv, din perspectiva observatorului prezent la desfăşurarea evenimentelor ce constituie osatura şi carnea lor.

Remarcăm valorificarea tuturor mijloacelor de creaţie care stau la dispoziţia scriitorului în conformitatea statutului său asumat de participare la naraţiune întru realizarea unor tablouri pertinente de viaţă, majoritatea devenite istorice, antedecembriste. Detaliul, vivacitatea relatării și dialogul sunt printre cele care participă la redarea veridică a lumii în care personajele amplifică cronologia limbajului pentru susţinerea interesului ascendant al cititorului. Observăm, nu fără admiraţie, dozarea şi echilibrarea amănuntelor într-o expunere ce reliefează punctele importante care susţin caracterul alert şi cumpătat al naraţiunii. Marota, obiect esențial în mâna bufonului, manevra pitiatic deciziile luate de împărat pentru cursul evenimentelor, ascunzând manipularea - bagheta magică, armă dictatorială ce îmbina persiflarea și nebunia cu mascarea potențelor sale pseudo magice – reprezenta sceptrul ocult al camarilei. Așa și Rădulescu are harul nativ de a manevra cu abilitate pana cu aspect de marotă, dirijându-ne pe noi, cititorii. Autorul crează o lume bine conturată spaţio-temporal, plină de dramatism şi uneori suspans, în care ochiul naratorului auctorial surprinde cu acuitate sentimente, idei, acţiuni, indiferent de subiectul dezvoltat. Ca o sinteză, poate salutară pentru cititorul needificat asupra a ceea ce a îndriduit generații, iată un fragment edificator: ,,Cum să uit acele vremuri totuşi fericite când o trăgeam pe ţiţa Nue de mameloane fără ca ea să ne spună părinţilor? Cum să uit cum m-a împiedicat administratorul Oanză Gaz să culeg ciuperci otrăvite din pădure, intenţionând tocmai să-mi frig spre a mânca una - cu riscul de a da foc şi pădurii? Oanză Gaz mi-a dat numai una după ceafă - taică-meu o chelfăneală în toată regula! - Cum să uit beţia de pomină a lucrătorilor viei după primirea simbriei pentru luna lucrată – cum să uit cum spre dimineaţă, mahmur, beţivanul satului care nu venise nici o zi la lucru primind cât merită pentru ce prestase - a venit totuşi la petrecerea oferită de proprietar cu prilejul încheierii recoltatului viei şi, într-un matinal acces bahic, s-a răzbunat pentru crunta exploatare burghezo-moşierească dând cep butoiului cel mare cu must al acestuia,

Pag. 34

Onyx

provocându-i o însemnată pagubă materială?“(p.13-14)

Prozele Lumina nu vine nici de la apus, Marotele, Băiatul cu bricheta, Știri noi din lagărul numărul șaisprezece, accentueză ambiguitatea personajelor care nu-şi pot adapta conduita restricţiilor ideologice ale vremii. În Judecarea Annei Karenina, Contele, Niște inconștienți, La cruce, Cafeaua musafirului meu, Legenda fezandatorului singuratic, Dimensiuni infinitezimale, sesizăm deschideri spre eliberarea spiritului, dincolo de întâmplările propriu-zise, focalizate în imagini presărate printre rânduri ca indicii dobândite de autorul înrolat între fantastic şi realitate. Am remarcat printre prozele ceva mai apropiate de o nuvelă (microromane - subintitulate de autor), Noaptea Tuturor Sfinților, scrisă magistral, în moștenirea marilor noștri Rebreanu, Teleajen sau Slavici. Este o proză autentică care impresionează. O altă proză de mare profunzime este nuvela Hohot de cristal plină de un discurs care curge fabulos, precum apele fluviului spre mare. Forța prozatorului poate fi asemuită printr-o astfel de metaforă. Numele personajelor, adaptate după I.L.Caragiale sau Viorel Cacoveanu sunt reprezentative, de remarcat fiind alegerea excepțională a tovarășului Gunoi. Frustrările lui Rădulescu, reprezentant al românilor de bun-simț, apar pregnamte și în Inimă de dulgher, Comprimatorii, Revoluție și premeditare, Visul unei seri de toamnă, Aceste divorțuri etern amiabile, destinul potrivnic, acceptat tacit de conştiinţa autorului, reluând sentimentul general pe care îl însămânţează acesta în inima cititorului, acela de curgere implacabilă a lumii spre deznodământul sugerat, și el acceptat cu condescendenţă. „«1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2. Şi pământul era netocmit şi gol.»...”(p.190) O lume care își începe geneza, o lume care promite o nouă direcție tematică a prozelor ancorate excesiv în realitatea românească a ultimelor decenii, literatură care merită să ne delecteze și în același timp să constituie o mărturie a vremilor este sugestiv intitulată Treptele lui Iacov. Timiditatea şi complexele autorului îşi au, însă, sfârşitul prin apariţia acestui reprezentativ volum, care, primit cum merită de critica de specialitate, constituie debutul cel mai valoros din proza contemporană românească. Pulberea fină a maestrului

Dintr-o nebuloasă de dincolo de păduri, asemenea prozei lui Horia Bădescu, dar cuprinzând elemente borgiene, se desprinde Dafin Mureşeanu. M-am înfruptat din proza lui Jorge Luis Borges, din alegoriile lui Mario Vargas Llosa sau Paulo Coelho, am derapat în interiorul metafizic al scrierilor lui Umberto Eco sau Liviu Pendefunda, dar acest florilegiu epic al unui talentat scriitor, fiul unui mare

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


poet şi un excelent şi recunoscut neurolog al lumii medicale contemporane, depăşeşte cu mult şi cele mai aplaudate realizări ale unor confraţi care se cred datorită relaţiilor de gaşcă a fi mari scriitori. Nu sunt. Mărturie stă tocmai acest volum extraordinar conceput editorial, dar şi felul în care înţelege autorul să se dăruiască minţii avide de măreţie spirituală a cititorului.

Născut pe 14 Martie 1962, în Prundul Bîrgăului, autorul publică această carte2 după ce anterior îi mai apăruseră “Un singur ucigaş3” şi “Experimentul4”. Trebuie subliniată reticenţa cititorilor în faţa unor cărţi de beletristică ai căror autori nu sunt cu totul încadrabili în mijlocul scriitorilor de profesie. Dar când atâţia critici literari recunoscuţi prin obiectivitate remarcă talentul de povestitor al scriitorului şi influenţa benefică a marii literaturi universale asupra acestuia, nu avem cum să nu lecturăm şi să ne aplecăm acestei minunate cărţi de proză scurtă. Petru Poantă a susţinut realismul magic, labirintic şi fantasticul ce răzbate din volumul lui Dafin Mureşanu; jurnalistul şi prozatorul Eugen Ovidiu Chirovici, accentuează dificultăţile ce le întâmpină un cititor neavizat rătăcindu-se între paginile scrierilor sale, dar nu uită să amintească un real succes la public. Discret, continuînd tradiţia scriitorilor medici, Vasile Voiculescu, Augustin Buzura, Emil Brumaru sau Liviu Pendefunda, autorul ne introduce în atmosfera unei lumi aparent obişnuite, în care însă se desfăşoară naraţiuni demne de o pretenţioasă şi exigentă literatură. Vremea, un atribut temporal, trece printre personaje şi peisaje cu o vocaţie virtuală, mimetic adaptată strategiilor sale narative, fantastice ideatic. Numesc virtual ceea ce, poate, scapă cititorului neobişnuit cu proza scurtă echivalentă unui poem, care ascunde dincolo de liniile acoperite cu cuvinte idei ce merită şi îndeamnă la a fi identificate şi utilizate ca vehicul de accedere în irealul minţii omeneşti. Poate aici e legătura ocultă dintre scriitor şi specialistul în patologia concretă a intelectului.

Dafin Mureşeanu este un narator prin excelenţă. Dacă n-ar fi nevoit să-şi atribuie majoritatea timpului profesiei medicale, de dascăl şi cercetare, cu organizarea a zeci de manifestări ştiinţifice pe an, numărul romanelor pe care le-ar fi elaborat, şi care sunt cu siguranţă între neuronii săi în stare latentă, ar fi fost destul de mare pentru a-l cunoaşte ca un foarte mare scriitor al României. La el relaţia dintre realitate şi ficţiune îmbină tocmai (dacă ar fi să gândesc amintindu-l pe Jung) acest expozeu mental între sinele autorului şi personajele sale. De la a privi soarele drept în faţă ... sub forma unui cerc luminos, ameninţător şi plin de pericole, pînă departe, către urşii ciocolatii ai căpiţelor de fân (p.9) până când dovlecii au crescut foarte mari şi cârtiţele îşi scot capul de sub glie să se pozeze cu brânduOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

şele, iar peste oraşe au pus stăpânire pescăruşii spintecători (p.146), autorul urmăreşte magia oglinzilor în care se reflectă spiritul sugerat prin chipul mişcat al unei biserici vechi, iar în locul crucii stătea un cuib ca de barză- Foşnetul pădurii şi un vânticel ce se înfăşura pe un fus cu-n vârf în nori şi cu celălalt în mijlocul lacului..(p.87) şi ajunge într-un veritabil axis mundi, conjugând tainice legături sefirotice între lumi paralele. Biserica din oglindă, Ar fi putut fi, Pasărea neagră sunt titlurile unor proze în care realitatea, localităţi şi personaje reale sunt evocate, însă doar ca suport pentru o povestire, o întâmplare care pune pe gânduri cititorul. Scriitorul trăieşte intens toate aceste întâmplări. Chiar dacă nu reprezintă decât parţial personajele din Ochiul lui Frantişek, Ghilotina de la trei nuci, O invazie neoarecare, simţim sentimente, opinii, atitudini care cuprind cuvintele sale şi aştern cu un deosebit talent naraţiunile. Aş putea începe prezentarea cărţii lui Dafin Mureşeanu prin se făcea că locuim la marginea unei păduri, în nişte acareturi de lemn..(Lumi), dar desfăşurarea evenimentelor este alertă, plină de suspans şi nu acceptă lâncezeală, dialogul participând activ în momentele cheie. El, de fapt, spune cum îşi defineşte locul în care se va petrece acel ceva care urmează să ne solicite atenţia: Oriunde m-aş afla... când scriu, îmi pregătesc încăperea, spaţiul, scenografia este esenţială, iar de obicei imaginez o terasă, situată cam la înălţimea unui platan, de unde văd terenuri înverzite... Odată preătit peisajul, las să-mi scape primele cuvinte, nu ca dintr-o râşniţă, ci în linişte, aşa cum cad lacrimile din ochi, strop după strop, de aceeaşi mărime, ca perlele (p.65). Şi de aici, pedant, prozatorul dedicat lui Borges şi Mircea Eliade organizează portrete şi ambianţe care reuşesc o exemplară seducţie asupra cititorului. Evocările realizate într-un registru grav, cu nuanţe ludice sau pline de umor realizează o operă care va dăinui. Ca şi în Rosa lui Paracelsus, maestrul din Semnele explică cum amestecând visul cu rugul transformat în cenuşă putem trece prin simbolismul morţii. Apoi te vei şterge cu palmele la ochi şi vei aştepta singur până te va căita cel care-ţi urmează! Scriu aceste rânduri, subliniind că literatura, cu cât este mai valoroasă, impresionează prin rezistenţa sa temporală. Volumul lui Dafin Mureşanu este pe zi ce trece mai cunoscut şi atrage tot mai mulţi cititori în pofida modestiei şi retragerii autorului întrun real turn de fildeş al creaţiei. Marotele, Ed. Contact international, 2014 Dafin Mureşeanu, Sosia, RAO, 2010 3 Un singur ucigas, Dafin Mureşanu, Editura CLUSIUM, Cluj-Napoca, 4 Experimentul, Dafin Mureşanu, Editura LIMES, ClujNapoca 1 2

Pag. 35


Bogdan ULMU Dintr-o istorie subiectiv-anecdotică a teatrului românesc De-ale lui Gigi Dinică

D

eceniul opt. Este celebră scena de la restaurantul Berlin (unde și mie tare-mi mai plăcea, prin anii 70)! Simțind că ospătarii îl înșeală la nota de plată, marele actor a luat decizia să plătească la fiecare comandă. Îi aducea o votcă mare, cerea plata. La a doua, la fel. După ce a băut mai multe, își amintește că e ziua mamei sale. Ia o sticlă de votcă și se urcă-n tren. Pînă a

ajuns l a destinație, evident, a lichidat sticla. Mama, emoționată și fericită, îi pune pe masă ce-avea prin casă. Dinică cere și o votcă. Biata bătrînă îi dă o țuică. În virtutea inerției, cere plata. Mama lui rămîne siderată: Gigi, mamă, ești acasă, aici nu trebuie să plătești!A, mai și comentezi? Condica! 2000. La Teatru German din Timișoara s-a petrecut un fapt incredibil (deși, ce mai este incredibil, azi, în lumea teatrului?!): după ce nu s-a mai jucat un spectacol, unul dintre actori, milos, a luat acasă papagalul care juca în spectacol, să nu moară de foame (o aberație contabilă spune că dacă un spectacol este scos de pe afiș, animalele nu mai au dreptul să primească hrană!).Iubitor de păsări, Bernd (așa-l cheamă pe actor: un interpret bun, a jucat și-n trei spectacole de-ale mele și am fost chiar amici) dădea grăunțe păsăruicii și se delecta cu sunetele ei. Pînă-ntr-o zi. Cînd pasărea, nu se știe de ce, muri.Nu trecu mult și, în teatru veni controlul financiar. Milostivul Bernd fu chemat și somat să aducă papagalul. Actorul a declarat că nu are cum - pasărea decedase. Inspectorii au cerut o dovadă, ceva gen act de deces. Comedianul s-a enervat, pe bună dreptate, și i-a invitat la el acasă să le arate mormîntul. A săpat, a deshumat: dar nu era sigur, au zis „musafirii”, că e acel papagal....Bernd a făcut o criză de nervi și-a început să înjure în limba lui Goethe.Iată o situație fără ieșire. Cînd lucram la Teatrul Luceafărul, situații asemănătoare s-u întîmplat cu o capră și o gîscă, care jucau în Dănilă Prepeleac. Greu cu animalele, în teatru!Morala: pe viitor, folosiți de-alea din butaforie...că-s nemuritoare. 1984. Tot la Teatrul German din Timișoara (unde am

Pag. 36

Onyx

avut cea mai bună perioadă regizorală din carieră) am montat piesa lui D. Solomon Erasmus sau Elogiu nebuniei. Un text excelent! Aducător de șase premii (mie și teatrului).Vine momentul în care tovarășa Suzana Gâdea, ministrul culturii, semnează diplomele laureaților în Cîntarea României: pe-ale noastre refuză zicînd că titlul este imposibil. Încep căutările febrile: cum să-i zicem? Soldatul și filosoful? Dar cine-i soldatul? Sau Conștiință și datorie – că sună partinic. Dar parcă prea demagogic... Pînă la urmă am decis: îi zicem Elogiu...rațiunii! Falsificăm o operă celebră, dar nu pierdem diplomele...

Un doctorat la Chișinău 2009. O colegă de la Universitate mă-ntreabă dacă accept să fac parte dintr-o comisie de doctorat, la Chișinău. Zic da, cam cu strîngere de inimă, fiindcă cu cincisprezece ani în urmă am plecat cu șuturi în fund, de-acolo – se constatase că cei din teatrul în care lucram sunt moldoveni, nu români cum le băgam eu în cap. Dar asta-i altă poveste (ați văzut filmul Irma la douce, cu superba Shirley Mc Laine? Acolo este un personaj pitoresc, un ... român, Constantinescu, care spune întruna „dar asta-i altă poveste!”). Ei bine, l-am cunoscut pe doctorand: era un om cu prestanță, dar nu gomos; avusese o carieră interesantă – fusese ambasador, apoi consul la mai multe ambasade, directorul Operei din Capitala Moldovei, Rectorul Institutului de Arte, președinte al UNITEM, șeful catedrei de clarinet de la Conservator... Se numea Aurelian Dănilă. Mi-a dat teza, la o masă la restaurantul Traian. Am citit-o, mi s-a părut bună, am scris referatul, m-am arătat dispus să merg la susținere. Dar...(o să întîlniți des acest DAR, în povestirile-mi teatrale: el mă ferește de previzibil!). Dar data susținerii fusese inabil stabilită: în Chișinău tocmai fuseseră lupte de stradă și peste cîteva zile urmau alegeri. Cetățenii români erau suspectați de agitație anti-sovietică. În comisie erau trei referenți din România. Doi din ei, speriați de ce au văzut la televizor, au renunțat să participe. Dacă renunțam și eu, bietul doctorand își vedea compromisă susținerea. L-am asigurat că eu vin, orice-ar fi.N-ajungea. Urma ca și autoritățile să-mi permită. Ori, în urma ultimelor evenimente politice, era cam greu. Am fost la Ambasadă, în București, împreună cu fostul diplomat. Cei de-acolo sau lăsat greu. Dar, în final, au acceptat să merg la Chișinău, cu condiția ca să mă ducă personal dl. Dănilă; și să mă aducă tot el, la Iași.A fost tensionat drumul, zău! La fel, statul o noapte, în Chișinău (la un hotel în care nu se putea încuia ușa camerei). Masa de după nu mi-a tihnit, fiind cam pe fugă; iar sărbătoritul urma să conducă mașina pînă la Iași și înapoi. M-am bucurat, însă, că am putut fi lîngă el, într-un moment important. Altfel, deși trecuseră cincisprezece ani, relația mea cu Basarabia rămăsese la fel de neclară... P.S. Domnul Dănilă mi-a făcut o confesiune năucitoare: toată viața n-a băut decît un fel de tărie – votcă. Chapeau!

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Emanuel STOICA (Suedia)

G

Afaceri de suflet -Fragment-

racias, mormăi Nelu cu jumătate de gură, după ce chelnerul îi aduse încă o halbă. Privi chiorâş către spuma lipită de buza cănii. O bere de calitate ar arăta mai bine cu un guler gros, ai avea timp să-i simţi şi mirosul înainte să-ţi ude gâtlejul, gândi. Cârtise fără rost, se vede. Ca şi când l-ar fi pedepsit pentru îndrăzneală, chiar în clipa aceea, un junghi tăindui spinarea îi aminti de doamna Fermina, proprietăreasa. Se împotrivi, trăgându-şi umerii înapoi şi îndreptând o cocoaşă închipuită. Părea greu să ceară socoteală altcuiva pentru neplăcerea lui. Dar era oare cineva vinovat că aşteptase aproape o jumătate de oră, aplecat, cu ochiul lipit de gaura vizorului să plece cotoroanţa de la uşă? Trebuia să-şi dea seama că o să se întâmple şi asta, odată. O singură zi, atât întârziase cu plata chiriei. Nu, nu banii erau problema. Nu acum. Gândul că va întâlni din nou privirea acră a femeii îl făcuse să amâne întâlnirea. Parcă nu l-ar cunoaşte! Nu-i făcuse niciodată necazuri. Madam Fermina, cum s-ar zice, avea două coaste de drac. Îl mirosise. Cum altfel, să zăboveşti atâta timp în faţa unei uşi de după care nu răspunde nimeni? Mâine! Mâine, mă duc la ea. Îi spun, cucoană, de luna viitoare îţi trimit banii prin poştă, cu plic recomandat, ca să nu mai avem discuţii. Şi cu asta, basta! Bună idee! De ce nu mi-o fi venit mai repede? Aproape fără să-şi dea seama, rostise întrebarea cu voce tare. O privire în jur îl linişti. Găsi apoi de cuviinţă că e mai bine să-şi oprească vorbele piperate care-i veneau pe limbă în vecinătatea unor astfel de gânduri, dregându-şi vocea. Îşi răcori sufletul cu o înghiţitură de bere şi, după ce îşi răsuci satisfăcut mustaţa, desenă cu degetul un chip zâmbitor pe roua care acoperise cana de sticlă. Acum putea să-şi aprindă liniştit o ţigară. Ei, nici chiar foarte liniştit pentru că nu se obişnuise cu lipsa scrumierelor. Şi trecuseră atâţia ani! Un fel de vinovăţie îl trăgea de mânecă ori de câte ori lăsa scrumul ţigării să cadă la voia întâmplării, chiar şi afară, pe la vreo terasă. Nu-i vorbă, pe timpuri, când se mai putea fuma în restaurante, tot la aer liber îi plăcea să-şi stingă dorurile cu un ţap de Mahou. Ţap, vorba vine. Una hara, halbă serioasă, în toată puterea cuvântului, e de două ori mai darnică decât ţapul de acasă. Degeaba, lui îi plăcea l să se audă spunându-i aşa, ţap. Mă duc la un ţap, îi aruncase peste umăr, vreo doi ani la rând, vecinului Jose, doar ca să-l vadă ridicând din sprâncene. Tare mult îl mai distra să vadă cum i se aşează mirarea pe faţă! Toate bune şi frumoase până când într-o zi, pe vremea fiestelor, în toiul petrecerii, se întoarse roata; Cobora pe Calle Juan XXIII, tocmai trecuse de Calle Cruz... Încă un sap! Mai vreau un sap, îi ajunse la urechi o voce cunoscută. Hărmălaie şi râsete, dincolo de grilajul unei uşi uitată deschisă. Bărbatul care vorbise ţinea un deget sub nas. Cealaltă mână - sub cămaşă, cu pumnul în chip de burtă. Vecinul! Pricepu repede că gluma i se întorsese împotrivă. Vorba lui nu mai Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

“Sub coroana unui copac pe care-l ochise de mai multă vreme aţipi. Nu pentru multă vreme. Vrăbiile îi dădură deşteptarea. Tolănit, le privi cum se agită printre crengi. Ce vor? Pesemne că au cuib aproape şi le-am speriat. Dacă şi vrăbiiile sunt la fel, pretutindeni, darămite oamenii! N-o fi având nici madam Fermina inimă de câine. Mai bine merg acasă şi... Acasă? Care casă? Bine, poate că nu va fi dracul chiar aşa de negru. Nici nare cum să fie mai întunecat decât privirea Ferminei scotocindu-te prin buzunare! Ultima oară, drumul spre oraş i se păruse mai lung. De astă dată, timpul i se înghesui într-un sac negru, ca şi gândurile. “ Pag. 37


era o noutate nici măcar pentru amicii lui Jose, de la Peña Taurina „El Barranco”. Arganda asta parcă s-ar fi umplut cu babe bârfitoare de pe la noi din sat, grăbi Nelu pasul, nădăjduind că nu-l văzuse nimeni. Şi parcă în clipa aceea Jose aducea cu Grigore al lui Fleaşcă, văcarul satului, gândise. Numai ăsta-şi bătea joc aşa de popa, pe vremuri, când uita să plece de la MAT.(*1) Bată-te cucu’, să te bată, Jose! Pe vremea când la Cien Montados halba de Mahou nu costa un Euro şi jumătate, lucrurile stăteau altfel. Stai puţin, când s-a petrecut tărăşenia, plăteai cu pesetas. Şi Cien Montados nici nu era la colţul străzii. Ori să fi fost? Cine mai ştie? Erau timpuri frumoase şi atunci. Iar muşteriii restaurantelor de pe Calle Maria Zambrano, ce-i drept, nici nu se gândeau prea mult când băgau mâna în buzunar. Aici, între Avenida del Ejercito şi Calle Misericordia, găsise o reţetă bună pentru suflet, dacă nu-l strângea portofelul. Îi plăcea să-şi dezlege gândurile şi să vadă lumea netulburat, cu alţi ochi. Asta, dacă lumea nu i s-ar fi arătat câteodată mai mică decât ar fi crezut, la fel ca în ziua aceea blestemată. Şi-o amintea mai ales când avea visul... Visul acela începuse să-i nenorocească nopţile. Ciudăţenie ca asta nu i se mai întâmplase. Dacă, Doamne fereşte, mintea i-o luase razna? I se năzăreau în somn lucruri care nu-i plăceau; arşiţa care-l strivea, măslinii plângând pe buza dealului şi ţipând după ajutor dar mai ales, zădărnicia cu care încerca să se apropie de ei. Îi fugea pământul de sub picioare. Alerga să ajungă la copacii chinuiţi. Atunci, culmea spre care îşi îndrepta paşii părea tot mai mare şi mai mare, creştea. Ba nu, îşi întindea pielea. El, orice ar fi făcut, rămânea pe loc. Drumul se arăta duşmănos, îşi încreţea chipul, îi punea în faţă lucruri de care să se împiedice, parcă i-ar fi citit gândurile. Îşi dorea măcar calea să fie netedă, ca şi cum asta l-ar fi ajutat. Pentru o clipă, dorinţa căpăta chip, voinţa îi era ascultată. Cărarea i se înfăţişa lină, curată. Doar pentru o clipă. Nu putea să-i poruncească mai mult. Amintindu-şi că a mai fost aici, că se zbate într-o nălucire, drumul se urâţea şi mai mult. Măslinii cu chipuri încărcate de suferinţă îşi ridicau crengile spre cer, strigându-l. Ajută-ne, vino mai repede! Sigur, despre toate acestea n-ar fi vorbit cu nimeni, nici în ruptul capului! Ce, să se bucure unul sau altul, să creadă că e dus cu pluta? Oricum, nu i-ar fi păsat nimănui de unde venise zbaterea asta. Da, fusese şi el un peşte pe uscat... Să crezi aşa ceva, acum, despre Nelu? Nici vorbă! Bine, în zilele acelea avea alte bătăi de cap. Bătăi de cap, zic? Poate bătălii! Să fim noi sănătoşi, de câte ori îşi chinuise el mintea cu felul în care

Pag. 38

Onyx

avea să pună pe masă o coajă de pâine! Dar dacă i-ar pomeni cineva că trecuseră săptămâni bune de când nu apăruse nimic serios de lucru? Era şomer. Tocmai atunci o întâlnise de trei ori, pe stradă, ca şi cum i-ar fi dat târcoale. Pe cine? Pe madam Fermina! Se apropie sfârşitul lunii, nu uitase ea să-i amintească, scormonind frământarea care-l măcina. Socoteala e simplă, nu pot să scot din piatră seacă cincizeci de mii de pesetas pentru zgripţuroaică. Nu poate fi mai rău de-atât fără banii de o bere, hotărî poposind pe strada unde credea că se va pricopsi cu gândul care să-l scoată din bucluc. Da, i se păruse că poate găsi alinare aici. Şi zău, nu-i ardea de palavre în clipa în care simţi că o voce piţigăiată se prăvăleşte asupra lui... - Ce faci Nelule, le luaşi pe toate la rând? Te văzui mai devreme în partea cealaltă, la Cervantes. Care are bere mai bună? Sorin, cunoştinţă veche, piază rea, îl lua precaut la rost. - Alţii merg la club, eu merg la coana Maria, răspunse scurt, ştiindu-l dornic de vorbă lungă. - Care coană Maria, frăţioare, că nu auzii de ea ? - Coana Maria, a lu’ Zambrano. Ce, nu ştii să citeşti nici măcar pe ce stradă îţi bei minţile? - Care minţi, frate ? Eu, vorba lui Juanito, când n-am bani parcă mi-s şi prost. - Care Juanito? - Juanito, nu-l ştii? Juanito, ăla slab şi pletos, care fu şofer la ştabi, la unu’ care era secretar de partid pe vremea lui Ceaşcă, (*2) preşedinte de judeţ, cam aşa ceva... - De ce nu spui aşa, să ştiu că e de-al nostru? Îl cunosc. Am lucrat cu el anul trecut, la o casă. Rar, aşa meseriaş priceput la gresie! Dar ăsta e om serios... - Adică eu nu sunt serios, Nelule ? - Ştii, cu mine nu ţin figurile astea. Doar nu ţiau murit lăudătorii şi vrei să te laude Nelu! Mă supăr când cineva încearcă să-mi lase urme de cataramă în frunte... - Ei, credeam şi eu că o vorbă bună poate îmi mai răcoreşte obrazul. Încă mă mai arde scatoalca aia pe care mi-o dăduşi, cu juma’ de an în urmă. Ai mână grea, de parcă ai lucra în construcţii... - Hai, a trecut. Ce vrei, să-mi cer iertare toată viaţa pentru o prostie? Uite, o bere pentru tine, înainte să mă mut la altă masă. Ori, o sangria? - Nu pot să uit mâţa aia, cât trăiesc! - Să ştii că am avut şi eu pisici dar nu le-am luat la şuturi niciodată. Un cârnat furat de o şireată din astea, nu e un capăt de lume. Poate că pe la voi prin sat nu ştiţi să aveţi milă şi de animale... - Ba avem, cum să nu, suntem miloşi, mai ales

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


cu oamenii... Pe la patruzeci de ani, Nelu descoperise că viaţa e atât de scurtă încât nu merită să o trăieşti cum vor alţii dar nici să-ţi pierzi timpul explicând cuiva cu urechile astupate cum să-şi poarte povara. Chiar şi aşa, se trezi că înfruntă din nou o dorinţă ciudată gâdilindu-i palmele. Credea că învăţase să ţină în frâu diavolul acesta care, iată, nu-i dădea târcoale pentru prima oară în prezenţa lui Sorin. Se strădui să rămână calm: - Mâna care se ridică peste femeie, copil şi animal nevinovat se usucă. Mama, fie-i ţărâna uşoară, mi-a spus asta. - Dacă-ţi fură mâncarea, nu e animal nevinovat. - Sorine, tu crezi că pisica aia s-a gândit că face un lucru rău când şi-a potolit foamea? - Nu ştiu, Nelule. Dar tu crezi că eu am făcut ceva rău când m-am gândit că am muncit pentru mâncarea pe care mi-a spurcat-o? - Sigur că nu. Dar tot e păcat. Eu cred că ţi-am greşit, mânat de gândul că te-ai purtat cu animalul ca şi cum ar fi fost la fel de deştept ca tine. - Adică recunoşti că ai greşit. - Da. Nu trebuia să te lovesc. Dacă erai mai puternic, poate că nu-mi părea rău. Am fost un prost. - Adică vrei să spui că... - Las-o baltă! Cum să afle zăpăcitul ăsta că tocmai datorită unei pisici vorbea acum cu el? I-ar fi scos poveşti. Mai bine, nu, îşi zise măsurându-l din cap până la picioare. Pisoiul acela de pripas, peste care dăduse pe vremea când privea în sus spre vârful ierbii, îl însoţea peste tot, chiar şi prin verdele fără sfârşit din care muşcau coasele oamenilor mari. Cu el se juca atunci când, de neunde, apăruse un şarpe. Mâţa se zburlise către el. A jelit-o, aşa, ca un copil, o săptămână. Dăduse peste o viperă. - N-ai înţeles nimic, nu-i aşa? Întrebarea pogorî fără veste dar cu patimă, de parcă bărbatul de lângă el i-ar fi ascultat gândurile. Îl privi cum ridică din umeri, cu gura deschisă, căutându-şi vocea pe undeva prin aer, ca şi când i-ar fi furat-o vreo muscă. I se făcu milă. Aşează-te şi tu la masă, ca oamenii, îl îndemnă cu blândeţe. Şi, ce uşurare, când îi puse în faţă cele două halbe de care îi pomenise! Una cu bere, cealaltă - cu sangria. Îi citi în ochi mulţumirea iar asta era de ajuns. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva, găsi apoi, repede, un pretext să plece. Avea nevoie de un aer în care să nu-i tulbure nimeni minţile. Se îndreptă spre nicăieri. Chiar şi când pleci aiurea tot ajungi undeva, Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

îşi spunea, de când îşi făcuse obiceiul de a umbla haihui. De data asta nu ieşea la plimbare doar ca să-şi alunge plictiseala. Într-un fel, fugise. Paşii îl purtau singuri, aşa cum se obişnuiseră. O lua mai întâi, agale, pe Avenida del Ejercito. Mai mereu, aceleaşi feţe dintre cei cunoscuţi. Apoi, un fel de oboseală iar picioarele îl duceau către locurile unde i se părea că poate simţi mirosul ierbii, al pământului. Iacătă, plăcerea pe care n-ar fi bănuit-o vreodată! Ajuns pe la marginea oraşului, se trezea uneori vorbind singur. Păşea apăsat către celălalt capăt al Argandei del Rey dincolo de care îl aştepta o livadă de măslini. În locul acela, dintr-o dată, totul era altfel. Un colţ de umbră de sub ştreaşina căruia să priveşti lumea e de mare preţ. Acasă, lumea l-ar fi privit strâmb dacă ar fi umblat aşa, fără rost, pe la marginea satului. Sub coroana unui copac pe care-l ochise de mai multă vreme aţipi. Nu pentru multă vreme. Vrăbiile îi dădură deşteptarea. Tolănit, le privi cum se agită printre crengi. Ce vor? Pesemne că au cuib aproape şi le-am speriat. Dacă şi vrăbiiile sunt la fel, pretutindeni, darămite oamenii! N-o fi având nici madam Fermina inimă de câine. Mai bine merg acasă şi... Acasă? Care casă? Bine, poate că nu va fi dracul chiar aşa de negru. Nici n-are cum să fie mai întunecat decât privirea Ferminei scotocindu-te prin buzunare! Ultima oară, drumul spre oraş i se păruse mai lung. De astă dată, timpul i se înghesui într-un sac negru, ca şi gândurile. Nu-şi dădu seama decât în clipa în care, de peste drum, locul din care fugise de Sorin îi trăgea cu ochiul. Era liber. Ziua de mâine să-şi poarte de grijă, hotărî. Cine n-ar fi făcut la fel? Moleşeala care pusese stăpânire pe aerul amiezii de iulie nu-i proorocea vreun motiv de tresărire. I se păru firesc să se bucure de ea descântând până la capăt un ţap de Mahou. Lucrurile se încăpăţânau însă, în ziua aceea, să fie mai complicate. Nu trecuse mult de când se aşezase. Mai întâi, auzi zgomotul unei portiere trântite. Sunetul îl ajută să-şi dea seama că e o maşină scumpă. Bărbatul coborât de la volan, însoţit de un ciobănesc german, traversă strada şi se îndreptă fără grabă spre terasă. Alese cu grijă un loc ferit de soare iar animalul se întinse cuminte la picioarele lui, cu botul pe labe. Câinele ăsta n-ar câştiga niciodată un concurs de frumuseţe, îl cântări Nelu cu privirea. Nu, nu e o jigodie. Se vede de la o poştă că nu-i pentru fleacuri, îi plac lucrurile importante. Dacă m-aş duce cu el în pădure, nu m-aş teme de lup sau de urs. Ia uite, ce figură serioasă are! Bărbatului nu i-ar fi dat prea multă atenţie,

Pag. 39


dacă nu s-ar fi ridicat să-i ceară un foc. Îi citi gândul, chiar în clipa în care se îndrepta spre el cu ţigara în mână. Se scotoci prin buzunare, fără nicio grabă. Nu-i plăcea să-şi caute bricheta pentru tipi care, la umbră, îşi ascund ochii sub lentile fumurii. - Mulţumesc, sunteţi foarte amabil, îşi făcu auzită vocea străinul, aruncându-şi atenţia în direcţia din care venise. - Pentru puţin. Frumos câine, simţi Nelu nevoia să adauge urmărindu-i privirea. - Da, a fost un câine frumos. - Adică e bătrân? Mie mi se pare foarte frumos şi acum. - Sigur, iar eu ţin foarte mult la el. Venim de la medic şi suntem puţin trişti. E bolnav. - Îmi pare rău. Nu-i nimic, o să se facă bine. E o rasă puternică. Am avut şi eu unul, Doberman, cu mulţi ani în urmă. Mi l-a otrăvit un vecin. De supărare, nu am mai încercat să am altul. - Asta ţi s-a întâmplat, probabil, înainte de a veni în Spania. Greşesc? - De unde ştii? - Accentul. La început nu mi-am dat seama dar, trebuie să recunosc, aud pentru prima oară că cineva otrăveşte câinele unui vecin. Aici, ar fi neobişnuit să ne răzbunăm pe animale, când ne certăm cu cineva. - De-a dreptul, neobişnuit! La coride, am văzut numai sportivi prietenoşi... - Prietene, îmi placi, se lărgi un zâmbet pe chipul ochelaristului. Eu nu merg la coride. Nu suport să văd sânge. Mă îmbolnăvesc dacă privesc animale care suferă. - Nici eu nu am probleme la etaj, îndreptă Nelu un deget spre tâmplă. Nu judec pe nimeni, se grăbi să adauge. Îmi plac animalele. Suflete nevinovate, nu ca noi, oamenii. - Crezi că animalele au suflet? - Mi-ai spus că tu şi câinele sunteţi trişti. - Dar e acelaşi lucru? - Nu ştiu. Un om poate să mintă că e vesel sau trist. Câinele, nu. - Cred că ai dreptate. Pot să stau şi eu la masa ta? Mi se pare interesant ce spui. Fără să aştepte răspunsul, purcese iar secunda următoare îl găsi aşezat. În mintea lui Nelu se aprinse un bec roşu. Simţea că, exprimându-se, bărbatul din faţa lui realiza mai mult decât o simplă comunicare. Îl pusese în faţa faptului împlinit. Aşa ceva nu-i putea fi pe plac. - Te rog să mă scuzi, nu m-am prezentat. Eu sunt Lucio. - Nelu.

Pag. 40

Onyx

- Nelu? Sună foarte interesant, frumos, puţin ciudat pentru mine, dacă nu te superi. - Ioan, Ionel, Nelu. Un fel de Juanito, în loc de Juan. - Acum înţeleg. Înţelegi pe dracu, gândi Nelu ascunzându-şi nasul în halbă. Ia uite, măi frate, nu-i place cum mă cheamă! Doamne fereşte! Ce-ar fi spus mama, Dumnezeu s-o ierte, dacă ar fi auzit aşa ceva? Cum adică, am un nume ciudat? - M-am întrebat de multe ori dacă animalele au suflet. Mi-am pus întrebarea din cauza câinelui meu, îi intrerupse Lucio nedumeririle. - Nu cred că găseşti răspunsul la mine. - De ce? - Dacă te-ai întrebat, ai un răspuns. Când te gândeşti la suflet, contează numai ce crezi tu. - Dar dacă mi-a scăpat ceva? - Nu m-aş mira. Ţi-ai lăsat câinele la altă masă, de vreun sfert de oră. Îmi spui că-ţi faci griji pentru sufletul lui. S-ar putea să-i fie sete, îşi aduse Nelu interlocutorul cu picioarele pe pământ. Direcţia spre care îndrepta ochelaristul discuţia începuse să-i dea dureri de cap. Bărbatul aruncă nervos ţigara. Chipul îl trădase că e fâstâcit, pentru o clipă. Îşi reveni, cu repeziciune: - Pilar, vino aici! Degetul arătător i se îndreptă spre pământ, în apropierea piciorului. Cu urechile ciulite, animalul se apropie, aşezându-se ca şi cum acela ar fi fost locul lui dintotdeauna. - E femelă, se miră Nelu. - Mi s-a părut că ţi-ai dat seama. Dar nici nu ai întrebat. - Păi... nu avea rost. Se vedea că e câine, nu altceva. - Şi acum e vreo diferenţă importantă ? - Nu ştiu. M-ai lăsat să cred că e mascul. - Nu m-am gândit la asta. Mă bucuram că o văd liniştită. Pilar are, uneori, dureri foarte mari. Are cancer. - Nu se poate! - Aşa am zis şi eu, când am aflat. - Cred că ai medicamente pentru durerile de care pomeneai. Uite, ce cuminte e, săraca! - Astăzi, nu a primit niciun fel de droguri. Mă mir şi eu, e prea cuminte. Ieri a fost neliniştită, toată ziua. Citeam în ochii ei, îmi cerea să o ajut. Nu ştiu dacă înţelegi, sunt un om sensibil, nu ştiu ce să mai fac. - Bine, dar medicul... - Nu o poate ajuta cu nimic. Va suferi, din ce în ce mai mult. O aşteaptă chinuri groaznice. Sfârşitul poate fi peste câteva luni ori, cine ştie, mai devreme.

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


- Nu ştiu ce să spun. Nu poţi să o abandonezi. Poţi doar să încerci să-i uşurezi suferinţa. - Crezi şi tu că ar fi bine să se termine mai repede, nu-i aşa? - Da, se grăbi Nelu să aprobe, uimit de propria-i îndrăzneală. ................................................................................... Un fel de tulburare îi cuprinse inima, în timp ce deschidea portiera maşinii. Se miră de el însuşi, de hotărârea pe care o luase. Îi trecu prin minte să renunţe. Prea târziu. Nu mai putea să dea înapoi. Până la urmă, nu făcea nimic rău. Scutea animalul de suferinţă, ajuta omul să scape de povară. Şi problema banilor era rezolvată. Îşi pipăi buzunarul. Iată, lucrul important la care trebuia să se gândească acum! Doar respiraţia lui Pilar se mai făcea auzită, cu limba scoasă, pe bancheta din spate. De când porniseră, stăpânul ei nu scosese o vorbă, semn nu tocmai bun pentru sufletul lui Nelu. Încercă să-şi ascundă frământarea, făcându-se că plouă. Un fior îi traversă spinarea, observând uşurinţa cu care, în timp ce privirea îi era aţintită asupra drumului, ţinând o mână pe volan, noua lui cunoştinţă se aplecă să scotocească sub scaun, scoţând de acolo un pistol. Neliniştea îi fu potolită cu un zâmbet : - Îl am aici, de câteva zile. Bagă-l în buzunar! Cred că ajungem repede într-un loc potrivit. Cartuşele sunt sub scaunul din dreapta. Pipăi locul. Găsi o cutie. O ţinu ca prostul, în mână, la vedere, până când se opriră. - L-ai încărcat? - Ce? - Îl încarc eu, dacă-mi dai voie. - Încarcă-l tu! - Mai întâi, trebuie să mi-l dai. Ăsta e un film prost, cugetă Nelu în timp cei întinse arma. Părea că totul se petrece în reluare. În clipele acelea, aproape nimic nu l-ar fi putut convinge că până chiar şi culmea lângă care poposiseră era un loc pe care-l mai văzuse înainte. Cum altfel? Toţi coclaurii sunt, aici, croiţi din acelaşi aluat galben-roşiatic. Prin el, pietrele ţipă că sunt norocoase dacă şi-au găsit culcuş la umbra vreunui măslin răsărit pe vremea lui Don Quijote. - Te rog, fă ceea ce ai de făcut, în partea cealaltă a dealului. Nu vreau să văd cum o împuşti. E prea mult, pentru mine. - Hai, Pilar, hai cu tata, o îndemnă încetişor. Câinele îl urmă, fără să strunească lesa. Glonţul chiui drăceşte. Răsucindu-se, sparse apoi trupul animalului şi scurmă prin carne. Orbeşte, îşi croi drum afară muşcând, lovindu-se de oase. Înghiţindu-l, ţărâna scheună, scuipă praf Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

roşu. Prin ochii lui Pilar, viaţa furată îşi privi cu mirare călăul, preţ de o secundă. Doamne iartă-mă, şopti Nelu înainte să apese iar pe trăgaci. Închise ochii, gândind că lasă degetul să isprăvească singur fapta. Poc! Un tremur uşor, aşa cum tremură picioarele câinilor când visează. Nu, nu se terminase. Cântări. Nu mai avea de ales. Mâna încleştată pe unealta morţii mai putea face o singură faptă bună. O săvârşi. Zgomotul ultimului cartuş îi aduse un ţiuit în timpane. În chip ciudat, nălucirea din urechi îl făcu să simtă apăsarea liniştii din jur. Într-o secundă, vraja pe care o aruncase străinul asupra lui se risipi. Deşteptarea avu darul de a-i arăta o altă faţă a lumii. Dacă ochelaristul vine de la veterinar, de ce nu l-a plătit pe el să facă treaba murdară? De ce sa complicat? Gândul îi înmuie genunchii. Băi frate, singur, pe dealuri, cu un pistol în mână, lângă un câine împuşcat! În ce dracu m-am băgat? Doamne iartă-mă şi ajută-mă să scap şi din asta, îşi recunoscu gândurile rostite cu voce străină. Petecul de iad în sânul căruia păcătuise rânji, aşezându-i pe creştet un snop de jăratec. Uscat de viu, omul primi năpasta fără împotrivire, asemeni ierbii căzute sub coasă. Şi mâinile îi luară foc. Năuc, muta fierul dintr-o palmă în alta, în timp ce paşii îl purtară, tremurând, spre orizontul în spatele căruia făcuse revolverul să latre. Presimţirile i se adeveriră. Nici ţipenie, să-l aştepte! Lumea se făcu atunci mică, se chirci sub castronul acela imens de sticlă încinsă. Undeva acolo, înăuntru, se auzi urletul vinovatului. Cei câţiva kilometri care-l despărţeau de oraş nu mai însemnau nimic. ..

...................................................................................

(*1). Acronimul MAT se referă la Monopolul Alcoolului şi Tutunului, înfiinţat în 1932. În România rurală, tavernele săteşti au continuat să fie denumite MAT pe parcursul perioadei socialiste chiar dacă şi alte unităţi, bodegi săteşti şi magazine au fost autorizate să vândă alcool. „Pleasures in socialism. Leisure and Luxury in the Eastern Bloc” Edited and with an introduction by David Crowley and Susan E. Reid . Northwestern University Press , Evanston, Ilinois, 2010. (*2) Deriziune a numelui dictatorului Nicolae Ceauşescu

Pag. 41


Dorel SCHOR ORA EXACTĂ

- E extraordinar, spune domnul Brodiciche, cât de mult a avansat nivelul de trai în ultimele două decenii. Eu îmi amintesc că la Odesa, acum vreo treizeci şi ceva de ani, dacă aveai un ceas Pobeda era normal, dar să ai două ceasuri Pobeda deja era exagerat... Şi acum, aşa pe nesimţite, avem ceasuri căcălău, pardon de expresie. Şi, între noi fie vorba, nici nu ai nevoie de ele. Stai în salon, te uiţi la televizor, şi dacă vrei să ştii cât e ora, apeşi un buton de pe telecomandă şi-ţi apare la fix. Asta n-ar fi nimic, dar ai ceas şi la computer, în dreapta jos, acolo îţi spune şi dacă eşti AM sau PM, adică antemeridian sau postmeridian, nu vă gândiţi la alte prostii... - Dar la bucătărie... - La bucătărie, dragă domnule, ai ceas la maşina de gătit. E pus acolo pentru ca să ştie cucoana când se termină programul la cuptor. Dar dacă nu ai nimic la cuptor, digitalul ăla te informează, vrei nu vrei, cât timp ai stat în bucătărie, în câte minute ai mâncat salată şi în câte ai dat gata supa cu tăiţei... - Măcar în dormitor... - În dormitor am două. Un ceas deşteptător cu sonerie şi telefonul ăla portabil pe care trebuie numai să-l aranjezi decuseară la cât vrei să te scoale, numai că la el nu merge cu şapte fără un sfert, trebuie să-l pui la şasepatruzecisicinci... - Atunci la closet... Acolo ai linişte. - Fii, domnule, serios. Am primit cadou nu ştiu câte ceasuri de perete. Dacă cumperi un frigider, primeşti un ceas pătrat. Cumperi un covor de doi metri, vine la pachet cu un ceas rotund. Unde să le agăţi, spune şi matale? Pui unul în veceu şi atunci ştii cât şi cum. Şi mai plasezi unul în baie, pentru cazul că te bărbiereşti sau ca soţia să nu întârzie la cercul de ceramică... Nu mai spun că la radio îţi comunică la fix şi la jumătate cât e ora exactă. Şi acuma, că am ieşit la pensie, ce crezi dumneata că am primit din partea conducerii, a sindicatului şi a colegilor de lucru? Poţi să ghiceşti? - Ştiu şi eu... O săptămână cu doamnă la o staţiune balneară...!? - Nţţ! - Un abonament dublu la Teatrul Naţional...? - Nici.

Pag. 42

Onyx

- Un tablou expresionist sau impresionist...! - Nu, prietene. Am primit un ceas de mâna, cronometru, în care nu intră apă până la şaptezeci de metri adâncime, care îţi spune ziua şi luna, poziţia planetelor şi mai are nu ştiu câte alte funcţii importante şi indispensabile. Un ceas! Incă un ceas! - Adevărat? N-aş fi ghicit niciodată... FEMEI CELEBRE

Voi căuta să fiu cât mai sincer: când domnul Ghezuntertoit m-a invitat sâmbăta trecută la sindrofie, am mulţumit politicos, dar nu aveam nici un chef să mă duc. Chiar i-am spus doamnei Gurnişt, cu care m-am întâlnit nu mult după acea, în ascensor: - Ce să caut eu acolo, printre aceleaşi mutre de parveniţi, snobi şi imbogăţiţi peste noapte? Să mă uit la toaletele doamnelor? Să discut despre bursă? Să ascult inepţii culturale? Mai bine ma culc! - Fii serios! m-a mustrat blând madam Gurnişt. Trebuie să te duci... Unde nu am eu norocul să mă fi poftit de data aceasta?! A fost invitată şi am auzit că vine precis, celebra Cezarina Cumbumbum, bomba sexi, cântăreaţă şi compozitoare, ziaristă si poetă, om politic şi manechin. Cum să nu te duci? Când mai ai o ocazie ca asta? Să fiu sincer în continuare...Mie îmi plac oamenii celebri, iar după femei celebre mă dau in vânt. Ţin minte că prin clasa doua de liceu fusesem pe punctul de a fi exmatriculat din şcoală pentru o colecţie de femei celebre, Teodora împărăteasa Bizanţului, Mesalina, Lucreţia Borgia şi madame de Pompadour. Aşa că m-am îmbrăcat elegant, am potrivit o cravată discretă şi m-am înfiinţat cu o plantă întrun borcan îngust, aşa cum e modern acum. Din cauza unei obişnuinţe păcătoase, fiind invitat pentru ora nouă, nu am reuşit să întârzii mai mult de o oră. Am sosit, bineînţeles, primul. Pe la unsprezece au început să apară şi alţii, iar nu mult după miezul nopţii când toată lumea era prezentă şi fremăta de emoţie şi nerăbdare, şi-a făcut intrarea steaua serii şi a seratei, inegalabila Cezarina! Parcă s-ar fi întrodus o felie de lămâie într-un pahar de coca-cola. Toată spuma societăţii a început să fiarbă, spiritele s-au încălzit dintr-o dată, bărbaţii au început să roiască în jurul ei, complimentele s-au revărsat dintr-un nemaipomenit corn al abundenţei... Să fiu din ce în ce mai sincer? Femeia era destul de frumoasă, bine fardată şi suficient de îmbrăcată. Zâmbea cu meşteşug, culegea laudele dezinvolt, de parcă ar fi scos nişte firişoare de praf de pe o haina bleumarin, răspundea la un milion de întrebări clasice cu o sută de mii de replici moderne şi contemporane. Era o adevărată stea. După cât era de frumoasă, dacă ar fi fost puţin mai tânără şi mai naturală, aş fi zis că e tot aşa de drăguţă ca vecina Amalia... De felul meu nu-s băgăreţ, aşa că m-am mulţumit

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


să privesc, sorbind o băutură răcoritoare, cum toţi i se adresează, cum fiecare vrea să o atingă, să-i simtă mirosul, să-i audă cugetările, să-i vadă rotunjimile. Şi ce credeţi că s-a întâmplat? După o vreme, după ce fiecare şi-a făcut plinul, vedeta s-a retras discret şi... s-a apropiat de mine. Vă rog să mă credeţi, s-a apropiat tocmai de mine şi mi s-a adresat cu glas suav, profund şi tulburător: - O, dacă ai ştii cât mă obosesc toate aceste scene de admiraţie, potopul de complimente, milionul de întrebări steriotipe...Te-am observat, eşti singurul care nu te-ai inbulzit, singurul care nu mi-ai dat nici o atenţie... Recunosc că asta imi face plăcere, dar mă şi intrigă... De ce? Nu ai văzut nici un film de-al meu? - Cred că am văzut unul... O reclamă pentru sutiene sau undiţe de lux, nu mai ţin minte, am răspuns politicos. - Ah, da... A fost un mare succes. Habar n-ai cât e de plicticos ca toţi să-ţi spună că te-a admirat la televizor, că ţi-a citit interviurile, că ţi-a cumpărat discul. Dumneata eşti singurul care m-a înţeles. Discreţia e o pasăre rară. - E explicabil, doamnă sau domnişoară. Profesia mea mă obligă la discreţie. Sunt medic, ma ocup de piele şi sexologie. - Hai, nu mă înebuni! a exclamat vedeta. Zău! Vino, vino dragă, să ne retragem într-un dormitor! Vreau să-ţi arăt ceva care mă mănâncă de mor. Şi mai am nişte analize recente, ceva cu ficatul... BLAZON IMAGINAR

Ultima oara când l-am vizitat pe domnul Ghezuntertoit, am fost serviţi, printre alte bunătăţi, cu o brânză specială. Doamnele chiar au lăudat fineţea moleculelor, sau aşa ceva, eu nu mă pricep şi nici nu mă omor după brânză, decât dacă e un caş proaspăt sau telemea. - E o double-cremes, s-a pronunţat doamna Gurnişt, care ştie mai multe limbi şi e formată ca gospodină la Cernăuţi. Se topeşte in gură... Savuros! - Triplu fermentat, a intervenit Rozica lui Menaşe. Cu multe lipide... - O delicatesă..., şi-a supt degetul mare Pnina Brodiciche. Era la noi, la Odesa, unul Kaizerman, brânzar din tată în fiu, dar aşa o specialitate franţuzeasca sau olandeză n-a avut niciodată. - Se găseşte în magazinele selecţionate, a mărturisit gazda. E adevărat că preţul e cam pipărat, dar se găseşte la discreţie... În clipa aceea, am ştiut deja că nevastă-mea va aduce acasă, cu prima ocazie, produsul respectiv. Evenimentul s-a produs chiar mai repede decăt mă aşteptam, adică a doua zi: o cutie de un sfert de pe care rupsese cu grijă preţul, dar nu şi eticheta multicoloră şi foarte internaţională. Era pe ea o coroană care te asigura că brânza aceasta e destinata regilor, dar acum e vândută în mod democratic şi supuşilor. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

Am întrodus cu mare grijă cutia în frigider şi, în aceaşi clipă am simţit un soi de creştere în proprii mei ochi, o chestiune de prestigiu, dacă mă pot exprima astfel. Pentru că, mărturisesc, neam de neamul meu încă nu se atinsese de o asemenea brânză, iar eu eram primul în ordine dinastică... Seara am chemat copiii la masă şi, într-un fel oarecum ceremonios, i-am anunţat că îi voi servi cu ceva special. Le-am pus câte un cub pe mijlocul farfuriei şi le-am dat câteva instrucţiuni: - Nu înghiţiţi dintr-o dată... Lăsaţi să se topească pe limbă şi savuraţi aroma, gustul şi consistenţa acestui fromaj delicios. Tineretul s-a conformat, dar s-a pronunţat la unison: - Nu ne place! Fromajul ăsta e un fel de brânză topită fără nici un gust! Şi cu preferinţe pe care le care le pot considera barbare, s-au mulţumit cu nişte banale mâncăruri cotidiene. - ÎI vom invita în mod special pe soţii Oiţerman, a decis consoarta mea. El este foarte umblat prin lume, iar dânsa se învârteşte prin cele mai selecte cercuri. De mult ar fi trebuit să-i poftim, iată prilejul. Pe sâmbătă...

Se înţelege că nu era să-i chemăm ca să mănânce brânză şi gata. Ne-am agitat toată săptămîna, am cumpărat o mulţime de specialităţi şi trufandale, am preparat sărmăluţe în foi de varză, pentru că dumnealui făcuse odată un apropo de bucătăria romnească şi i-am invitat şi pe soţii Kleinergrois întrucât el e dentist şi Oiţerman admiră intelectualii. Seara s-a desfăşurat foarte frumos, toţi au lăudat mămăliguţa cu brâză, sărmăluţele şi toate celelalte... Cât despre fromajul care trebuia să fie surpriza cinei, au gustat sau nu, l-au lăsat pe marginea farfuriilor şi, probabil din cauză că noi n-am avut rafinamentul de a-l prezenta cum se cuvine, a trecut neobservat. După plecarea musafirilor, am întrodus cu strângere de inimă delicatesa in frigider. Ceva se deteriorase pe blazonul meu imaginar. - Mâine să-ţi iei la serviciu un sendvici cu chestia asta, mi-a spus soţia. - Dar eu nu-mi iau niciodată senviciuri, am protestat. Aşa că mi-am luat o felie groasă de pâine cu fromaj. La fel şi a doua zi... În a treia, l-am servit pe colegul meu de birou. - Ce-i asta? s-a mirat el. I-am explicat, dar n-a părut deosebit de încântat. E greu de crezut cât de multă brânză conţine o cutie de 250 grame, de import. Ieri, cu un gest discret, am întrodus fromajul în cutia cu resturi menajere. Soţia nu m-a întrebat nimic, nici măcar nu s-a mirat că ies să duc gunoiul din proprie iniţiativă. Am păşit distins şi elegant, aşa cum se cuvine în asemenea împrejurări. La urma urmelor, mă ataşasem chiar de el. Păcat!

Pag. 43


Gabriel DRAGNEA

P

panait Istrati într-un mormânt vandalizat

e 16 aprilie s-au împlinit 80 de ani de când scriitorul și gazetarul Panait Istrati a părăsit această lume, care i-a oferit de-a lungul vieții atât bucurii, dar și tristeți care i-au marcat existența lui de om și persoană creatoare. Sunt mulți care știu despre aplecarea mea asupra textelor literare și publicistice ale lui Panait Istrati. Recunosc că am intrat în contact cu opera lui destul de târziu, în 2002, momentul „întâlnirii” mele cu cel care avea să devină apropiatul lui Romain Rolland fiind rezultatul unei curiozități nefructificată, din păcate, în timpul studiilor pre-universitare. Dar, câțiva ani mai târziu, această curiozitate a prins, totuși, rădăcini. Profesorul meu din facultate, Arie Grunberg Matache, căruia îi port un deosebit respect, a fost cel care m-a îndemnat să îmi fac curaj pentru a-l căuta, descoperi și înțelege pe scriitorul brăilean. Dând curs îndemnului, cu o ușoară teamă am început să caut peste tot, să descopăr, să pătrund în universul gândirii lui, un univers atât de natural și profund, sincer și tulburător. În scurt timp am simțit nevoia de a mi-l apropia tot mai mult, îl doream tot mai prezent în conștiința mea. Astfel că, iată, după mai bine de 10 ani, încă mă hrănesc cu ceea ce a reușit să (ne) lase ca hrană spirituală, atât de proaspătă, atât de vie. Acum, mai mult decât oricând se aud ecourile gândurilor lui scrise cu atâta amărăciune, revoltă și cu sete de adevăr și dreptate: „Da! Lumea moare din toate părţile, de sus până jos. Totuşi, dacă e drept să crapi sus, unde a dat tot ce putea da, eu protestez în faţa cerului împotriva imoralităţii de jos înainte de a-i sosi ceasul! Ea, mizerabila, totdeauna i-a fost foame şi nu s-a gândit la sublim, decât în virtutea stomacului său. Ea este de iertat. Dar, cum să ierţi pe cei care ies din sânul ei, se proclamă elite, îşi impun salarii bune pentru galerie şi în schimb sufocă, strivesc, fură, violează, omoară în tăcere” (Spovedanie pentru învinși, Ed. Dacia, 1990, pag.31). Cu trei zile înainte de împlinirea celor 80 de ani de la plecarea la cele veșnice, m-am dus la Cimitirul Bellu, la mormântul celui care a privit succesul din Franța al Chirei Chiralina de pe schelele muncitorești, unde lucra pentru o recompensă de 32 de franci și 50 de centime. Am fost la el în semn de respect și prețuire. Pentru că modelele reale, care au trasat cândva cărări, nu trebuie și nu pot fi uitate. Sunt personalități care au schițat alei pentru pașii celor dornici să le păstreze și să le dezvolte. Din păcate, toate aceste cărări și poteci sunt bătute mărunt sau în grabă de oameni mânați de interese individuale minore, lipsite de substanță, dar și de interese majore ale anumitor grupuri politice, angajate în fața străinătății să dizolve ceea ce a mai rămas de preț acestei societăți românești: identitatea ei culturală și istorică. Trist este că sunt personalități care nu își pot găsi liniștea nici în mormânt. Una dintre acestea este și Panait Istrati. Nu a fost de ajuns că acesta a fost pus la zid și pe nedrept executat moral, atât în fața societății culturale din România, cât și din străinătate. Nu au fost su-

Pag. 44

Onyx

ficiente defăimările și amenințările cu moartea! Iată că și acum, după 80 de ani de absență fizică a celui care „a pus în acord cuvintele cu faptele sale” (Jacques-Henri Levesque în publicația Orbes, Nr.1, 1933) dezinteresul , nesimțirea, indiferența, mitocănia și aroganța clasei politice și a celor puși în funcții publice sunt la fel de vii, caustice și tot mai vizibil împărțite în egală măsură omului simplu, dar și artistului, fie el decedat sau încă viu, „pipăibil cu mâna”. Odată ajuns la locul odihnei trupești a scriitorului Istrati am observat cu stupoare, atins în același timp de îngrijorare și dezgust că mormântul a fost vandalizat. Pe placa-monument este sculptat un citat din Panait Istrati: „În negura vieţii, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de îndreptare. Am crezut totdeauna că arta este în stare să schimbe, în curgerea viacurilor, faţa urâtă a lumii. Din toate valorile numai ea cuprinde mai multă dragoste și nu ne înşală niciodată”. Despre ce vorbește preferatul meu aici? Despre artă? Despre lumină, valoare și dragoste, elemente care pot schimba fața urâtă a lumii? Îmi este teamă că pentru a putea schimba această față urâtă a lumii trebuie să existe toate acele aspecte enumerate mai sus. Consider că, privind în ansamblu toate societățile lumii, nu doar societatea românească, într-o proporție covârșitoare nu se mai lasă ghidate de lumină, dragostea este expusă în piețe publice, cronometrată, „fin analizată” și clasificată în Cartea Recordurilor ca sentiment de mare preț purtând titlul „Cel mai lung sărut al anului”. Despre valoare, credință, autenticitate și talent ce am mai putea spune? Ele încă există dar, din păcate recunoscute doar pe bancnotele fiecărei țări în parte. Ne bucurăm că încă îi mai ținem strânși între degete pe un Nicolae Iorga, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Aurel Vlaicu, Caragiale sau Eminescu. Dar, din păcate, nu pentru a le citi viața și opera, ci pentru a negocia calitatea și cantitatea mocirlei și a gunoiului în care alegem cu bună știință să ne scăldăm. Revenind la descrierea monumentului funerar, deasupra citatului inscripționat în piatră ar fi trebuit să existe bustul scriitorului şi medalionul mamei sale, ambele fiind creaţii ale sculptoriței Miliţa Petraşcu, ambele furate. În ideea în care toate aceste plăci, busturi și medalioane sunt vândute pentru satisfacerea anumitor vicii sau poate chiar pentru achitarea unei facturi la lumină, nu m-ar mira dacă ar dispărea medalioanele cu propriile chipuri de la mormintele lui Eminescu, Zaharia Stancu sau George Coșbuc. Nu îmi rămâne decât să mă întreb un lucru: am putea oare să refacem ceea ce se distruge, în condițiile în care nu suntem în stare nici măcar să păstrăm ce avem? Despre evidențierea și promovarea tuturor acelora care au dat de-a lungul anilor plus valoare acestei Românii, acum înecată în indiferență și uitare, consider că este nevoie de o implicare social-administrativă reală, concretă. Dar, pentru asta este necesară o resuscitare continuă a conștiinței din fiecare dintre noi, care avem zilnic pretenția de a trăi „ceva mai bun, mai omenesc”.

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Mariana Zavati GARDNER (UK) DE VÂNZARE

Paranoică, aşa te percepe toată lumea, dragă! Trebuie să te calmezi. Nimeni nu te persecută. Priveşte situaţia reală. Revin-o la realitate și toate cele acumulate se vor rezolva. Dormitoarele din casa ta au atâta mobilă şi tablouri în ulei că dau un aer de claustrofobie și asta nu se face pentru o casa decomandată gata de vânzare. Timpul este de esenţă în acest caz! Dar va fi dificil! Trebuie făcute multe modificări, fără discuţie! Atmosfera din casa lor, ca s-o spun fără ocolişuri, este ciudată, tensionată, pentru că dânsa a insistat să cumpere douăzeci de metrii de Parramatta. Între dânsa și partenerul ei, care este paraşutist de profesie, s-au ivit mici neînţelegeri atunci când au cumpărat această ţesătură uşoară din lână și bumbac pentru a recapitona canapelele și fotoliile din camera de zi. Dânsul a insistat pe benzi paralele egale, dânsa pe o tesătură netedă. Iam spus direct, fără menajamente, că trebuie să se re-angajeze cu viaţa reală. Mai întâi, dintre toate, trebuie să renunţe la soba cu parafină pentru că afumă casa întreagă şi face redundantă încălzirea centrală. Mai ales că, proiectează familia noastră care este de ani de zile un model de excelență în comunitate - într-o lumină proastă, mai ales pentru posibilii cumpărători de locuinţe. Dânsa trebuie sâ înțelegă că vânzarea unei case necesită manevre delicate și specialişti cu înaltă calificare, în special atunci când expui casa la paradă.Ceea ce a devenit clar când agentul imobiliar a venit să le viziteze casa şi să o preţuiască. Uimit, acesta a arătat cu degetul numărul de cuști care adăpostesc un numar mare de papagali multi-coloraţi. Agentul imobiliar a părăsit casa imediat în timp ce dânsa a făcut o criză de isterie. Ei bine, am avertizat-o că trebuie să revină la realitate, pentru că, a vinde o casă plină de animale sălbatice necesită cel mai înalt nivel de plănuire şi ordine. Dânsa a invocat o mulțime de scuze și chiar și acum - după doi ani buni de efort din partea tuturor rudelor, a prietenilor și a numeroşi agenți imobiliari, care au mers la medici cu stres după ce au fost în contact cu dânsa - casa rămâne tot de vânzare! Mă întreb cine este de vină? Dânsa mai insistă să păstreze câte un paravan pictat cu papagali în fiecare cameră! Cum că-i amintește de călătoriile din tinereţe. Cine este de vină că bunica ei paternă a lăsat atâta bănet, pe care tatăl dânsei, într-o fază romantică, i-a cheltuit în călătorie după călătorie, după călătoria! Iar dieta dânsei, din legume fierte la abur care-ţi urează „bun venit” de îndată ce se se deschide ușa de la intrarea in casa, este fără doar şi poate menită să Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

inspire pe orice cumpărător serios să fugă cât îl ţin picioarele. I-am atras atenţia şi că parapetul, pe care partenerul dânsei l-a construit din cărămizi reciclate în partea din față a casei, va trebui demolat: e la mintea cocoşului că locuinţele moderne nu au nevoie de ziduri de apărare precum castelele medievale! Ei bine, cum poţi să o faci să înțeleagă realitatea? Nu-s sigură că dânsa şi paraşutistul au ajuns la o concluzie satisfăcătoare, dar de un lucru sunt sigură că va fi extrem de greu să vândă casa din motiv că dânsa este cunoscută tuturor agenților imobiliari din județ drept un client paranoic. "

propunerea

Scumpele mele maman, gran’mama şi surioară,

Am primit vestea cea mult aşteptată. Lunile mele petrecute în aşteptare intensă au ajuns la capăt! În cele din urmă! Ieri, Louis și cu mine ne aflam pe promenada de la Southwold. O căldură uleioasă străbătea suprafața mării.În jur, era o atmosferă de familie: cu mame îmbrăcate în culori pastel, cu plozi care înghiţeau hulpav apă acidulată de la gheaţă, cu tați epuizaţi, întinşi pe șezlongurile acoperite cu pânză cu modele zoologice, care-şi făceau siesta cu convingere . Cerul era ca azurul, iar pe dig pescarii amatori se gândeau la nimicuri. Ceasul din mijlocul digului era înconjurat de bunici cu plozi de mână care se smiorcăiau că vor îngheţată. În faţa ceasului cu apă, Louis s-a lăsat într-un genunchi, a extras o cutie mică din buzunarul bermudelor și din cutie un inel delicat...în fața tuturor acelor martori... mi-a luat mâinile în mâinile lui păroase și mi-a cerut candid: "Vrei să te căsătorești cu mine, dragostea vieții mele?" M-am uitat la el uluită...mi-a fost imposibil să rostesc un cuvânt.Un plod, cu o lopăţică şi o găleţică într-o mână şi o îngheţată în cealaltă mână, s-a uitat direct în ochii mei și mi-a spus fără fasoane: " Doamnă, spuneți Da " M-am uitat la Louis copleşită şi un timid "Da" mia zburat din gură.Martorii din jurul ceasului au aplaudat zâmbind cu gura pân’la urechi. Ei bine, scumpele mele maman, gran’mama şi surioară, vă pot spune în sfârșit, cu un oftat de ușurare, că eu nu mai sunt în pericol de a fi pusă la păstrare pe raft precum o fată bătrână profesionistă. Amănunte cât de curând. Vă îmbrăţişează cu tot dragul, Yvette

Pag. 45


şi un prinţ pe cal călare ce-a pornit la vânătoare te-aşteaptă la drumul mare cu tot drumul în spinare. Fată cu miros de fiară vii năpraznic pe sub seară şi-mi dărâmi casa cu sânii peste strigătul fântânii pe sub geana ta umbroasă trece dorul meu la coasă şi de nimenea nu-i pasă iar în urma lui pe jos vin şi eu – tâlhar frumos

Rodian DRĂGOI Ferestrele nu mai pot să respire e seară

Ferestrele nu mai pot să respire e seară scrisorile mele numai singurătatea le mai citeşte razele lunii sunt roase de cari tristeţea ta ce face mai trăieşte ? iarba vine să îmi spună că afară e toamnă mâinile bucuriei sunt parcă mai reci până la mine drumul e lung prin câmpie dă la o parte greierii şi treci

Tot mai strig şi strig şi strig Tot mai strig şi strig şi strig că şi-n dragoste e frig tot alerg pe sub zăpadă rănile să nu mă vadă

de când stau să te aştept mi-a crescut iarbă pe piept

de când nu am mai dormit somnul mi-a încărunţit

de când nu te-am mai văzut mi-s privirile de lut

O pasăre cântă în cel care nu sunt

carnea mi s-a risipit într-un hohot de cuţit

o, ştiu că tu eşti raiul neînceput spre care-ntind şi eu o mână oarbă

de când nu m-ai căutat drumurile au secat

O pasăre cântă în cel care nu sunt iarba-i păscută de o altă iarbă

din palmele tale beau însetat nesomn lacrimă surdă suflă spre noi ce limpede e frunza pe care ne iubim ferestrele respiră blândeţea unei ploi

De la mine pân’ la tine (baladă)

De la mine pân’ la tine e-o pădure de albine

Pag. 46

şi de când nu ţi-am vorbit vorbele mi-au putrezit

şi lumina s-a uscat nu mai am nici somn nici pat locuiesc într-un oftat şi nici foame şi nici masă

doar zăpada mi-e mireasă nici nu plec şi nici nu vin m-am pus slugă la pelin şi din zori şi până-n seară lacrimile-mi duc la moară Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Să vii

Străpunge-mă iubito-n coasta serii Şi vino cât mai sunt acasă Să fii otrava mea frumoasă Clipită-n semnele mirării. Mai treci un zid spre nemurire Ispită vie în criptice pahare Să-mi spui că doar durerea doare Şi despărţirea-i numai revenire.

Tu să mă duci de-am fost niciunde Pe-un cerc închis în stranii ipoteze Când nopţile învaţă să vibreze Şi visul de păcat se-ascunde.

pierdere

N-aţi văzut femeia aceea Cu părul ca smoala Şi ochii de foc Cu sânii zvâcnind Până-n buza dorinţei Sădind nenoroc? mi-a fost zână şi cântec de rouă în timp depărtat când nu simţeam decât pornirea spre ancestralul păcat.

Mă chem eu pe nume să cred că sunt viu Şi nu am ars în focul privirii Din ochii aceia noptatici Ce alintau zodia naltă Cea închinată iubirii.

Sonet

Steaua polară s-a pitit în sânge Adâncul vid mă soarbe ne-ncetat Sunt vagul sol ce un tribut mai strânge Ca-n Evul Mediu, c-o liră şi-un oftat.

Mă cheamă ochi albaştri cu geană de păcat Contemporan devin cu pomul ce se frânge De mă vedeţi mai trist deşi mă simt bărbat Şi stânca de e stâncă, ades în sine plânge.

Dar vă invit prieteni să mă-nţelegeţi bine Taifun nu sunt să nu-mi pese de valuri Ca om prea perisabil am şubrezite maluri Şi-ncap înghesuit în patru-cinci terţine Cu tot ce-am scris în urmă şi mia de pocaluri Ce le-am golit frumoaso anume pentru tine. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

Ioan MITITELU

Să nu-mi puneţi semnul Să nu-mi spuneţi pe nume Măcar de ziua oftatului Să nu-mi puneţi semnul Sortit numai păcatului Sosit sunt din rodul Strivit în biblice file Schimbând anotimpuri În spaime ostile Şi sacru mi-e gestul De-a bea iar cucută Smerit doar în clipa Ce timpul sărută s-arunc mitul spre zbor unde marea desparte un drum spre lumină şi altul spre moarte.

În palma ta

Cu dragostea ta la catarg Navigam spre tine prin val Ştiam că de-atât larg Un ţărm găsesc în pocal. Străbăteam zile şi nopţi Prin stele acelaşi destin Şi cântul tău era busola Şi gura ta-mi era vin.

Ajuns să-mi semăn suspinul În semnul Aurorei boreale Mă odihneam pe creasta mării În căuşul palmei tale.

Pag. 47


Cad flori de prun Şi nu-ţi mai spun Sub un salcâm Uitat pe drum Că mai veghez La noaptea ochilor de fum…

Iubind

Aniversare

Gheorghe NEAGU

O strângere de mână Ca un sărut al disperării De ziua ta. Atât ţi-am dat… Şi ne-am zâmbit. Două statui, risipite Pe culoarul aşteptării… Şi am plecat. Nu-i nici o urmă de lumină Pe coridoarele tăcerii A mai trecut o săptămână, Am mai slăbit Şi vom fi daţi uitării. Uscate ramuri ne vor creşte Din trupul cast şi crud. Doar vântul va veni hoţeşte Să ne sărute, ud…

Flori

Cad flori de prun Şi nu-ţi mai spun Câţi ochi pe drum Prefac în scrum Căldura paşilor tăcuţi Cad flori de nuc În urma paşilor ce duc Uitarea. Sunt singur cuc Plâng flori de tei Sub tălpi văpăi Din paşii tăi;

Pag. 48

Frumoase mâini Lacrimile Au coborât pe ochii tăi Şi florile Ca buzele Au respirat pe mână Taci, Prefă-te că mai stai Lasă-mă să cred Că-mi mai dai Florile buzelor…

Iubirii vegetale

De-atâţia ani te-am plămădit, iubito, În fiecare căutare Şi te-am găsit Plângând în fiecare floare Mă uit la trupul tău subţire suspin în lumea vegetală, brumat petală cu petală Şi lacrima îmi cade amar Pe chipul tău îmbujorat De ce mai vii când ai plecat…

Te-am prins

De-atâta căutare Ai devenit un vis. Nu vreau să mă trezesc Poate-ai să fugi, Să te destrami, Şi nu doresc. De-atâta drum, în calea ta Am devenit Şi praf şi piatră. Eu vreau să mai rămân Dar vântul nu aşteaptă. Din fiecare drum Te-am făurit Zadarnic mai ucizi trăirea căutării mele Te-am înflorit din tainic vis Şi te-am închis În palme grele. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


de mac roșu plâns pe seară am văzut o paparudă ce umbla cu poala udă pe la noi prin bătătură tot zicând iubirii – iască să se… dintre noduri… nască. am văzut-o cum dansa în somn răsuncind ploaia și-am văzut-o adunând rugile pe-un fir de vânt. rudă, rudă, paparudă vino iarăși să ne-audă clipa tot mereu dorită și iubirea infinită ! … și ne fură grea beția și ne ia melancolia ce ne stăpânește rea doar cu gândul altuia și ne fă un alt fuior să nu mai murim de dor ! … și ne cântă de uitare adormită pe-o cărare de mac roșu plâns pe seară pribegind lacrimi de ceară !

Fluture-albastru

Fluture orb de tăcere păgână Vorbe îngâni în seara tăcută. Fluture-albastru... somn pe o lună Pierdută iubire în noaptea slută, Fluture azi fără de-alinare, Iar îmi aduci amintiri de demult Când gândul se stige în lumânare Când mereu rece vântul ascult.

Fluture - aripă nevrednic culeasă Mai caută-mi visul fără cărare ! Ascunde-mă-n rouă, dacă-ți mai pasă Și ține-mă-n brațe tale... amare !

Către cine? Către unde ? Către cine? Către unde… Azi aş mai putea pleca ? Amintirea doar pătrunde Printr-un ochi uitat de stea. Către care dimineaţă, Către care altă zi Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

Lelia MOSORA S-ar mai ridica o ceaţă De pe urmele pustii!? Între Scilla şi Caribda S-a oprit un pas greşit Adormit poate în cripta Unui mult NEfost iubit.

Către care oare… mare Astăzi aş mai îndrepta Mâna care tot mă doare Aşteptând în umbra ta ? Către care disperare, Către care ceas bolnav Să-mi îndrept umbra ce moare Lâng-un gând mereu gângav ?

Către care ruginită Frunză dintr-un tei uitat Să-mi plec fruntea NEdormită !? Către care despletire, Către care azi uimire, Aş mai iar putea să torc Miezul cald de nuc bătrân Şi mireasma dintr-un fân Verde-galben ce-l mai port Tot mereu pe-un fir de tort !?

Către cine? Către unde Azi aş mai putea pleca !? Amintirea doar pătrunde Printr-un ochi uitat de stea…

Pag. 49


ciutură spartă înţelepciunea fântână cu lanţul rupt cum să te mai caţeri înspre izvoare ploaie curată?

Violeta DEMINESCU

ce-ai face tu în locul meu, Doamne? uneori iubirea îşi închide ochii a temniţă în oase durerea sfârâie precum în candelă uleiul ajuns la ultima suflare griji descălţate de nădejde umblă cu sandalele în mână pe cruce n-a stat pe jumătate aud când cresc aripile de înger dor băierile timpului se rup iar pe pământ veşnicie

sunt înger strig sunt un înger trebuie să conving viaţa asta besmetică voi dărui înmiit cum înfloresc trandafirii albi până-n decembrie ca o sinucidere în masă ori ca o promisiune în pieptul luminii până-ntr-acolo unde mă voi iubi mai puţin decât pe aproapele meu iar în mine va mai creşte o bucată de inimă

orgoliu

l-am privit în ochi aşa cum era gol de iubire

Pag. 50

se-mpungea cu sfinţii în stele de-aşezat pe umărul drept avan despletit oglindă opacă printre firidele umblătoare ale mării cu-o mână atinsese o fărâmă de cer cu cealaltă fura trepte spre adânc minţind de a nu-i fi spus nimeni că veşnicia poartă chip smerit îl vedeam o dimineaţă care-a uitat să se facă deoparte îngerul plângea aşa te-am clădit?

femeie cireaşă amară

despletită aromă între cerul gurii şi-o boltă înverzită în talpă cât să n-o striveşti paşi în cerc niciodată prea departe de miezul rubiniu al luminii pânză deşirată cu regrete în aşternutul unui neajuns de ajuns aţă în acul nevăzătorului de iubiri picătura prelinsă pe bărbia flămândă femeie cu gust de zeiţă şi zâmbet de cireaşă zdrobită

până când un sâmbure o să spargă în dinţi amar ţipătul Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Iubito

Iubito, cer și pământ, În care-mi scurm viitorul, De care mă agăț, Ca un copil mic, Încă neînțărcat. Iubito, Pe care eu, cu ochiul Meu, Te-am agățat ieftin în Aurocorul Din centrul Vasluiului, Punându-ți stigmata Pe frunte. Iubito, Iartă-mă azi de Paști, Iartă-mă crud, Că mă adap ca și Căprioara lu’ Labiș, Zi de zi din inima ta Caldă.

Film mut

Eram mare şi mă jucam firesc cu mâinile tale mici, albe ca de zăpadă desprinse parcă dintr-un basm din Fraţii Grimm. Nu ştiu de ce dar devenisem sentimental. Mă facea să plâng coasta ta, Ochiul tău treaz, mereu atent la mine, Era acum mic şi bătrân, Cu iedere pe alocuri, Locuit însăşi de Petru I al Mamei Rusia. Părul tău odinioara proaspăt Se legăna acum alene-n vânt, Obosit de atâtea treceri, de atatea soarte, De atâta vânt înnăsprit. Mi-era dor de silabe, De miticul decor, cu actori şi actriţe, De surâsul tău Mamă, mi-era dor de paşi şi lumină mi-era dor de copilărie. Tu erai acolo întinsă-n faţa mea Iar eu devenisem sentimental şi trist În unicul meu Film Mut.

Awake

9.07. Awake.Oasele mâinilor, oasele pulpelor, Oasele capului și oasele care au mai rămas Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

Cornelius DRĂGAN Mă dor teribil. Așa e în camera mea,situată la parter, de cateva zile- pain, pain, pain. Posibil cauză vântul nebunul, Posibil mareea care mi-a invadat Tinutul Herța. Posibil țiganu’ la unu’care mă distruge cu niște manele obscure. 9.15. Awake un pic mai mult plus o durere Infatuoasă de burtă. Să fie tacâmul complet în ținutul Vasluian al poetului strugure! Fiul meu teribil mă analizează. - Da, Flavius, scriu ca să mă anesteziez. Of, ce știi tu vietate mică... Anyway cu ochii tăi mari mi-aș radiografia trupul bolnav în neștire.

-teamă-

picături.. secrete... o viziunii a iubirii mele destrămându-se. pierdut în ţinutul sălbatic al durerii în oglindă, în ochi-mi mari, a ţipa- ţipare picături...secrete... timpul se scurge pe sine. chipuri de lemn din visul meu teamă, doar teamă şi mai multă teamăo rugăciune imediată spre tine. ridică-te! e o minune să lăcrimezi.

Pag. 51


Şi te-am văzut la margine de vis Cum îmbrăcai copacii în lumină.

M-am închinat la floarea de gutui, La pasărea ce îşi cunoaște zborul Şi m-am simţit atunci a nimănui Când mi-am privit cu teamă, viitorul. M-am închinat la florile de măr Şi la mormintele săpate-n mine, Când am văzut cum crudul adevăr Îmi biciuia trăirea care vine.

Maria IEVA

Un mâine pentru veşnicie

Să nu mă chemi să vin în drumul tău, Că voi pleca spre alte lumi haine Şi nu aş vrea s-aduni părerile de rău Când vei privi spre clipa care vine. Să nu-ţi întorci privirea să mă vezi, Voi fi în pieptul tău o amintire, Un soare cald -zăpada din amiezi Şi lacrima născută din iubire.

Să nu mă strigi când visurile dor Şi lacrima sub pleoape o îngropi, De dorul tău, iubite, mă-nfior Şi am să trec din nou pe lângă plopi. Să nu te rogi deasupra Mării Moarte Când un cuvânt va naşte-o galaxie, Chiar dacă viaţa astăzi ne desparte, Avem un mâine pentru veşnicie.

pendul în lumea nouă

Albastru rupt în două - găoace fără miez, Pendul în lumea nouă e sfântul fără crez; Mirat ca o neghină prin boabele de grâu Se zvârcoleşte vântul ca murgul fără frâu.

Cu paznici de pe Marte meduzele se-ntorc, Poetul stă departe de ochiul unui orc; Aşa arată visul prin iarba ce-a-ncolţit Sau am plecat din mine şi încă n-am murit?

M-am închinat

M-am închinat la floarea de cais, La liliacul ce-nflorea-n grădină

Pag. 52

M-am închinat la cer şi la pământ, La toate câte sunt şi au mai fost, Căci am făcut cu moartea legământ, Să nu mai simt că viaţa n-are rost.

pe pagini de ceară

Cu plumb şi tăcere ne scriem destinul Şi-n arşiţa vremii cuvinte sădim, Culegem din viaţă nectarul, pelinul, Ca-n haine de îngeri să fim când murim.

Privim spre lumină ca orbul spre noapte, Stăpâni peste toate ne credem o zi; Iubirea-i un mit din lacrimi şi şoapte Şi noi o zvâcnire în verbu' a fi... Pe pagini de ceară strivim legăminte, Visăm să-nţelegem durerea din noi, Ne-ntoarcem privirea spre tainele sfinte, Căci îngeri, nu demoni, venim înapoi.

Din constelaţii

Suntem la fel, nimic nu s-a schimbat, Tot mâini de vânt, cuvinte de lumină, Dar gândurile azi se mai abat La poarta nopţilor cu lună plină.

Se văd în noi mocnind păreri de rău Şi-ngenunchem rugându-ne în beznă, Ne-am fost adesea singuri un călău Cu lanţul răsucit pe după gleznă. Din constelaţii auzim venind La întrupare suflete celeste Şi lacrimile le-adunam zâmbind Visând o lume care nu mai este...

Suntem la fel şi totuşi ne-am schimbat, Cu ochii goi, cu mâinile de ceară, Ne întrebăm: de ce ne-am întrupat Dac-am ştiut că viaţa o să doară? Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


cearcăn

în ziua aceea de toamnă ostenită mi-ai lipit cearcănul ființei de inima infinitului și am simțit soarele mai cald ca o lacrimă cum îmi mângâie sufletul uscat de iubire

cronomorfism

în odaia noastră cât o cutie de chibrituri aveam un soare un pic mai mare cât un ou de purice

păianjeni stau în șezătoare țesând de-o veșnicie la războiul dintre brațele candelabrului motive cronomorfe pentru ceasul măcinat de osteoporoză mai țin o lampă prăfuită în ochi băloși de melc clipind lumini pe un picior abia pășind într-un destin atât de schizoid

cronomorfism

să-mi coși în pleoapa mea nesătulă prima rază înghețată ce cade atât de sfântă pe buzele de nisip ale pietrelor nesărutate în carnea stoarsă de tot putregaiul celest vreau să-mi separi cum știi tu mai bine cosmosul de infinit și ca o stea ce s-a hrănit cu propria materie primordială să mă usc încet asemenea unui strugure Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

Marian HOTCĂ

stafidit în păcatul luminii

cronomorfism

vezi cum cântecul cocoșului umplut de ciume temporale scurmă-n pieptul meu adânc diminețile suspendate în bătăile inimii se măcinau munții striviți de milenii surmenate, iar războiul secundelor ce-mi inundă visul e singura pedeapsă latentă ce-mi înalță existența în războiul de stâncă al realității

vreasc

mi-ai rămas în ochi ca un vreasc de lumină neatins de niciun fagure ce crește-n soare

cosmosul se plimbă în noi cu pas crispat de melc și ne atinge doar genele când plângem cu rouă dimineața umbra ta o țin nedesfăcută în eterul dintre amintiri, iar somnul mi-l vărs în palma ta nedeslușită

Pag. 53


Constantin HUŞANU

BÂRNA

Cei doi, tocmai ieșiseră din adolescență, când se găsiră prin lumea, despre care nu știau

mare lucru, la un capăt de bârnă aruncată peste Valea Plângerii. - Cine a aruncat bârna aceasta în faţa noastră? - E prea devreme să întrebi, fetiţo. Bunica spunea că Dumnezeu, mama îşi asuma dreptul de autor iar tata şi-a înecat întotdeauna curiozitatea într-un pahar cu ţuică… Pe noi, copii, nu ne-a încurajat niciodată să depăşim marginea cuminţeniei şi să pretindem răspunsuri la întrebări ce ar fi putut să-i pună în primejdie prestigiul lui de pater familias. - Totuşi, după mintea ta de băiat, cine crezi că a aruncat bârna aceasta în drumul nostru? - După mintea ta de fetiță mărișoară, ai putea deduce că isprava e tot a celor care m-au adus pe mine și pe tine în lume. - Şi acum ce facem? - Urcăm pe ea! - De ce? - Simplu. Pentru că altă cale nu există să ieșim din văgăuna aceasta…. Nici înapoi, nici în dreapta, nici la stânga, ci numai înainte. - Vai, dar e prea îngustă şi periculoasă! - Da, însă e scurtă. Nici nu-ţi dai seama când o

Pag. 54

parcurgi! - Şi trebuie neapărat să urcăm și să ne continuăm călătoria? - De vreme ce am ajuns în faţa ei! Altă cale nu există! Hai urcă și fă primul pas! - Mii teamă…să nu mă prăbușesc… - Copăcel, copăcel! Primii paşi sunt mai grei. Dă-mi mânuţa! Aşa, vezi că merge? - Mă clatin și mă ia cu călduri! - Ai pojar. Toţi copilandri fac pojar. - Vreau la mama! - Ea îi înaintea noastră. N-o vei ajunge decât la capătul celălalt al bârnei… Trebuie să te descurci singură. Mai încolo am să te ajut şi eu. - De ce nu o faci chiar acum? - Încă nu ştiu cum… - Ca să mă sprijini cu o mână, ai nevoie de şcolarizare? - Nu, de îndrăzneală… - Hai că te ajut eu. Poftim mâna mea până la cot! Avans. Pentru acomodare. Restul, când o să mai creşti… - Atingându-te, abia acum îţi văd buclele de aur ce-ţi învăluie chipul…Şi ochii de culoarea cerului de deasupra noastră, la care noi nu putem ajunge…. - Poate o să putem…Ai grijă să nu cazi de pe bârnă, privindu-mă! Îi atât de îngustă şi de ameţitoare! - Dimpotrivă, fato, mie mi se pare că s-a lățit, dacă mergem braț la braț! - Atunci să ne grăbim! Deja am parcurs un sfert din ea. - Un sfert? Vai de capul meu, cum trec anii! - Ce bine că te-am întâlnit, prietene! Era atâta pustiu în jurul meu! Sub mine, hăul, deasupra nimic, în spate o amintire amputată de timp, în faţă – himera paradisului. Ține-mă strâns! Deja simt că-mi crește curajul și puterea de a păși pe bârnă. - Sunt fericit că te-am întâlnit și pot să te ajut. Atât de fericit, încât nu mai simt pericolul mersului pe bârnă. Am scăpat şi de obsesia înspăimântătoare a sfârşitului ei. Plutesc! Nici nu o mai ating…zbor… Fără tine, traversarea ar fi devenit un adevărat calvar. Credemă! - Începi să descoperi sensuri esenţiale, dragul meu, să te desprinzi de prozaicul bârnei şi capcanele ei, cimitirele ei. Strânge-mă Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


lângă tine! Dincolo de îmbrăţişarea noastră nu mai e nimic… deocamdată! - Eşti tu, iubito, eşti peste tot, eşti viaţa. Şi când te gândeşti, dacă nu ne urcam pe bârnă împreună, habar nu aș fi avut ce-i fericirea! - De-a lungul bârnei sunt stații de fericire? Asemănătoare celor de benzină? - Sunt numai dacă știi să le descoperi… De ce crezi că ne-am oprit în umbra acestei înserări, în culcuşul răcoros al ierbii primitoare şi discrete, sub privirile incitante ale lunii copleşitoare și pline de sugestii pentru bunul mers pe bârnă? - Poposim? Îmi tremură picioarele… O să mă prăbuşesc… - Sub noi e pământul… Mai jos nu putem cădea… - Ba da, ba da! Ce ştii tu, prietene? - Dar tu? - Mă pot prelinge ca o apă spre alte orizonturi. Nu mi-a spus-o nimeni dar informaţia îmi umblă prin vene încă de la naştere. Mi-a fost încrustată cu fierul roşu pe obrazul cromozomilor. Sunt un izvor blestemat să întreţin arderea. - Ai focul sacru colega! Eşti însăşi inima bârnei pe care păşim spre nu ştiu unde. Ești Izvorul ce-mi răcoreşte arşiţa cuptorului din mine. Unduieşte-ţi dragostea potolitoare peste seceta ce-mi usucă glasul, vederea, răsuflarea… - Dacă o fac, te voi aprinde şi mai tare, sprijinul meu! - Nu-mi pasă! Mă sufoc, mă prăbuşesc, mă ucizi! - Fie…! Să se împlinească menirea! - Să se împlinească chiar acum. Misterul să ni se dezvăluie ca faţa lunii pline ce ne priveşte împietrită de uimire dar ne vrăjeşte şi ne uneşte… - Pentru totdeauna, iubitule! - Pentru totdeauna, iubito! Simt că miau crescut aripi! Drumul pe bârnă mi se pare o șosea asfaltată…iar sfârșitul lui nici nu mă mai interesează… - Trăim cu adevărat sau e doar un vis? - E visul milenar dintotdeauna, e visul seminţei să devină floare… Să tăcem! Tulburăm cu cuvântul, intraductibilul din răzmeriţa simţurilor. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

- Tu, ce mă adormi într-un vis frumos, prietene de călătorie, cunoşti descântece secrete…faci bârna suportabilă și agreabilă. - Să tăcem, iubito! Este miezul nopţii. Universul ne îmbrăţişează şi ne mângâie peste nerăbdarea dorinţelor! - Nu ți se pare că bârna asta necunoscută de sub picioarele noastre s-a înălțat mult deasupra pământului? - Mie mi se pare că nici nu mai există - Și atunci, cum vom mai coborî? - O vor face alții… - Care alții? - Cei pe care îi eliberăm acum… …………………………………………………… …………………………….................................... - Doamne, prelungeşte bârna aceasta cât te lasă inima! – murmură fata devenită femeie.

Dacă tot ne-am înălțat până la tine…Nu ne coborî încă în Valea Plângerii! Tu ai timp berechet! Noi nu… Și din văzduhul luminat de apariția unei stele, li se păru că aud o voce aspră: “Dar ce ați făcut cu el ?” - Am prelungit o sfântă bârnă…

Pag. 55


Ioan BABAN

C

LUCIAN BLAGA

eea ce caracterizează vremurile actuale, în ceea ce ne priveşte pe noi contemporanii, furaţi de problemele actuale tot mai stringente, este o stare de amnezie, mai precis am uitat că avem un trecut căruia îi datorăm devenirea şi identitatea, că o carte de vizită nu poate fi albă, oricâte fetişisme am descoperi în actualitatea noastră postmodernistă, imposibil de afirmat dacă nu ar fi fost nişte deschizători de drumuri.

Dacă Eminescu şi-a găsit adversarii care îl neagă cu o patimă demnă de o vreme foarte veche, cei care i-au urmat pot sta liniştiţi, nu-i neagă nimeni, dar pur şi simplu au fost uitaţi, lăsaţi în rafturi prăfuite şi dacă am cerceta manualele şcolare, am vedea cu prisosinţă că strădania a dat roade fructuoase. Tânăra generaţie se înfruptă copios din literatura realului, iar realul acesta e atât de concret, încât nu cere nici un efort intelectual, ci doar unul exclusiv senzual. Nu va trece multă vreme şi ne vom întâlni cu literatura pornografică şi în paginile manualelor şcolare. Eu aş propune ca romanul secolului ,,Băgău” de geniala Ioana Bradea să fie studiat nu numai la literatura română, ci şi la religie. Nu trăim, vorba lui Caragiale în ,,ţara lui p... măsii?” Unul din scriitorii uitaţi pentru genialii contemporani este Lucian Blaga de la moartea căruia se împlinesc în curând 45 de ani... Cine o mai fi şi „ăsta”? Ceea ce este caracteristic omului de cultură Lucian Blaga este polivalenţa preocupărilor, specifică personalităţilor excepţionale, devorate necontenit de setea de absolut, a căror existenţă e o ardere continuă, dintr-o sursă de energie intelectuală cum rar se întâlneşte, capabilă să se regenereze mereu, până când ceva dintr-o altă ordine îi pune punct final. Poetul, filosoful, dramaturgul, eseistul şi publicistul merg împreună sau se despart, în ciuda unităţii de gândire, pentru că, oricum, hotarele acestor preocupări au relieful lor dominant. Numai o viziune dogmatică poate impune explicarea unui univers prin existenţa altuia, pentru a simplifica travaliul interpretărilor, sau pentru a masca lipsa

Pag. 56

profunzimii cunoaşterii acestor universuri, ori pur şi simplu pentru a simplifica cercetarea. Lucian Blaga este un neliniştit care a intuit din fragedă copilărie destinul tragic al omului în încercarea de a sparge zările cunoaşterii pentru a descifra temeiurile lumii. Poezia era desigur o posibilitate, o modalitate de a pătrunde într-un spaţiu în care ,,eul” îşi putea emana elanurile vitaliste, nebănuite încă. Debutul din 1910 nu i se pare demn de luat în seamă, în schimb, informaţia literară depăşeşte cu mult vârsta. La anii când cei din jur trăiesc în lumea poveştilor, Blaga îi cunoaşte din lecturi, în profunzime pe Constantin Negruzzi, pe Vasile Alecsandri, pe Mihai Eminescu, pe Ion Creangă, pe Ion Luca Caragiale şi char pe I.W.Goethe şi Fr. Schiller. Dedicându-se cu pasiune studiilor filosofice, absorbit de gândirea abstractă, poetul nu-şi întinde încă aripile, deşi substanţa poeziei zăcea în stare potenţială întrunul din compartimentele minţii sale proteice, pe care doar Mihai Eminescu a mai pus-o în lucrare în chip genial. Prilejul avea să se ivească. Cea care i-a inspirat poeziile din ,,Poemele luminii”, viitoarea soţie, Cornelia Brediceanu, a jucat un rol determinant în stimularea talentului liric. Tot ea i-a deschis gustul pentru poezia modernă, la Viena, în 1916. Se pare că majoritatea exegeţilor au supralicitat substanţa lirică a acestui ciclu, desigur neobişnuită pentru un debutant şi nici nu s-au pus în evidenţă suficient notele dominante, în timp ce interpretările viitoarelor cicluri s-au diluat din varii motive.. Este drept că principalele coordonate ale liricii lui Blaga se schiţează acum. Dar edificiul, adevăratul relief al acestuia se întregeşte treptat, în următoarele volume, fără nici o exagerare, chiar în cele de după război., dacă nu cumva în mod special. Primul volum dezvăluie două teme mari ale liricii lui Lucian Blaga: erotismul şi autodefinirea în raport cu lumea. Originalitatea poeziei erotice nu poate fi pusă în cumpănă. Poetul e un vitalist, mai mult decât un poet solar, pentru că lumina dragostei cântată în tonuri înalte ,,e un strop din lumina creată în ziua dintâi” sau ,,e lumina raiului” pe care ,,îl luminează iadul / cu flăcările lui”, în virtutea păcatului originar. Sufletul este răscolit de energii tinzând să dezlege făptura de materia care o îmbracă şi s-o proiecteze în spaţiul uranic. Începând cu ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” şi continuând cu ,,Vreau să joc”, ,,Inima”, ,,Stalactita”, ,,Pax magna” şi altele din ciclurile următoare, Lucian Blaga se autodefineşte în raport cu tot ceea ce îl înconjoară, cu un univers real devenit un suport al universului imaginar. ,,Eul” poetului e o ipostază interiorizată care se adresează sieşi ,,într-o confesiune şoptită”, după cum spune Marin Mincu. Lumea percepută nu este cea reală, ci una imaginară, o reflectare a unui univers interior, ordonat după legi proprii, construit din aspiraţiile cele mai adânci ale poetului şi gânditorului. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Lucrurile lumii i se arată cu feţe percepute de puţini muritori, numai poetul vede dincolo de ele ori faţa lor nevăzută. Poetul este zidit dintr-o plasmă care îi permite să creeze imagini nu numai derutante ci şi imposibil de transpus în ordine firească. Imaginile sunt receptate la nivel senzorial, simţurile poetului sunt înzestrate cu o capacitate de percepţie neobişnuită: aude ,,cum se izbesc de geamuri razele de lună”, ,,cum bate ca o inimă un clopot”, ,,cum îi năvăleşte lumina în piept”, că din ,,ochii negri” ai iubitei ,,curge noaptea peste văi”, cum îi curg prin vine ,,stropi de linişte”. Dacă o bună parte din gama lirică se înfiripă în ,,Poemele luminii”, spaţiul geografic la care se relaţionează întreaga creaţie lirică, îşi croieşte dimensiunile în celelalte cicluri, până la ,,Nebănuitele trepte” din 1943, cu care se încheie prima mare parte a operei poetice, pentru ca, după război, întregul univers să se rotunjească. Punctele cardinale ale acestui spaţiu sunt: satul minunilor, muntele magic, pădurea unde trăieşte unicornul şi cerbul cu stea în frunte, şi câmpia cu flora şi fauna ei bogate, inundată de lumină. Gama lirică se constituie din trăiri umane inedite, rezulata al unei sensibilităţi de excepţie, şi cuprinde: sentimentul fiorului (misterului) cosmic, vocaţia creaţiei, tristeţea metafizică şi melancolia, proiectate parcă într-un program estetic neobişnuit. Dacă poemele din primul ciclu stau în bună parte sub semnul sentimentului fiorului (misterului) cosmic, al luminii ca principiu energetic universal, al vitalismului dionisiac şi al unei sensibilităţi rafinate ,,Paşii profetului” aduce în prim plan natura terestră, câmpia inundată de lumină, aflată sub etrna pulsaţie a lumii şi vieţii cosmice. Pan, simbolul germinaţiei şi perpetuării vieţii, este o divinitate solară, înrudită mai curând cu Apolo decât cu Dionysos. Bătrân şi orb, zeul se află la apusul existenţei sale mitice, iar retragerea lui în peşteră simbolizează îndepărtarea de o lume mitică, pentr a face locmitologiei creştine. Eugen Lovinescu subliniază impresionismul şi expresionismul primelor două cicluri de poeme, iar George Călinescu afirmă că în ,,Paşii profetului” ,,panteismul e superior artisticeşte” şi ,,ia forme vergiliene... fauna aleargă rănită de melancolii...” Panteismul este în bună parte şi expresia unei indiferenţe senine a firii. Volumul ,,În marea trecere# este străbătut de pesimismul filosofului aplecat în faţa marilor întrebări ireducţibile ale lumii: ,,Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire, şi totuşi te rog: oprerşte Doamne ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea”. Trecerea este o revărsare fără popas spre neant, iar poetul trăieşte acut un sentiment de adâncă tristeţe, de zădărnicie, ca în poezia ,,Un om s-apleacă peste margine”. Marginea ,,eului” este tragismul neputinţei , a limitelor în tentativa de a atinge, în sfera cunoaşterii, absolutul. În unele poezii, Blaga încearcă să se detaşeze de zona speculaţiiOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

lor filosofice metafizice ca să se refugieze într-o lume aflată sub zodia unei lumini încărcate de alte de alte semnificaţii, ca în ,,Lucrătorul”, dar aceste trăiri sunt tot mai rare, izvorul acestei lumini devine tot mai palid, în schimb tensiunile sufleteşti devin dramatice. Concludente sunt poemele: ,,Am înţeles păcatul ce-apasă peste casa mea”, ,,Fiica pământului joacă”, ,,Psalm”, ,,De mână cu marele orb” în care se exprimă parcă o teamă faţă de cuvinte.deoarece simpla lor rostire înseamnă faptă. De la ,,În marea trecere”, gândirea metafizică exprimată liric în ,,Laudă somnului”, pesimismul blagian se filtrează prin încercările de a sonda în cele mai adânci zone ale subconştientului, un adevărat abis, proiecţia imaginară a zenitului. Poezii ca ,,Biografie”, ,,Somn”, ,,Fum căzut”, ,,Oraş vechi”, ,,Elegie” etc sunt străbătute de semne şi simboluri ale comunicării cu adâncimile nesondate ale ,,eului”. ,,Aleluia, astăzi ca niciodată / sunt fratele obosit / al cerului de jos / şi al fumului căzut din vatră. / Turn negru stă în picioare / şi-şi mută anii învins. / Taci, că sfântul de piatră / aureola în noapte şi-a stins...” / Pesimismul este acum expresia unei sensibilităţi şi mai rafinate, exprimat de această dată prin forme clasice şi folclorice ale prozodiei. (,,Noapte extatică”). Volumul ,,La cumpăna apelor” adânceşte tristeţea metafizică din ,,Laudă somnului”, dar discursul liric evoluează spre manifestările lui tradiţionale. ,,Cântăreţi bolnavi” nu defineşte numai pesimismul poetului, ci al unei întregi generaţii de poeţi care trăiesc sub zodia damnării. Boala, motivul reluat din alte cicluri, domină, contaminează firea, se apropie de pragul extincţiei. George Gană vorbeşte despre ,,o degradare ontologică, o alterare magică a substanţei, pe care poetul mag încearcă să o vindece prin decântec, prin exorcizare”(1) Poetul face eforturi să se elibereze de această stare, dar nu o doreşte definitivă, pentru că vocaţia lui nu este fericirea, ci creaţia, afirmarea şi asigurarea destinului creator al omului. ,,Cântăreţi bolnavi” poartă cu ei condiţia damnării iar contextul poeziei le conferă acestora o notă tragică. Una dintre poezii se intitulează ,,Tristeţe metafizică” şi sugerează neputinţa comunicării cu universul, cu cerul, aşa cum a făcut Isus, care ,,Cu picioare ca ale noastre /...a umblat pe ape”. Dacă raportăm poezia la imagine, lirica lui Blaga nu o egalează pe cea lui Eminescu, în schimb, remarcă acelaşi George Gană, ,,are puterea de a schimba statutul ontologic al realului dat, de a converti elementele lui în imagini ale paradisiacului sau apocalipticului...”(2) atingând sentimentul existenţial. Până la alariţia volumului ,,La curţile dorului”, poezia lui Lucian Blaga îşi statornicise deja o tradiţie. Două poezii de început sugerează o stare existenţială trăită din perspectivă cosmică şi biografică. Compoziţional, poetul renunţă în bună parte la

Pag. 57


verslibrismul anterior şi se îndreaptă spre valorile clasice şi folclorice ale metrului, tendinţă cunoscută din volumul anterior. Sentimentul acut este tot cel al ,,marii treceri”. Limbajul lunecă tot mai mult spre mitologic sau mitopoetic, motivul bolii este reluat. Din unele poeme răzbate o disperare, sau o energie a disperării, iar tristeţea metafizică intră în biografia lui Blaga în mod organic. Unele poeme ating mitul cristic în tonuri imnice, Cum ar fi în ,,Bunavestire pentru floarea mărului”, ,,Oaspeţii nepoftiţi”, ,,Ciocârlia” şi altele. În alte poeme se redescoperă patria mumelor şi satul minunilor după îndelungul periplu diplomatic iar sentimentul dominant este cel al eternităţii (,,Satul minunilor”, ,,Cântecul bradului”). ,,Nebănuitele trepte” încheie cum s-a mai spus prima peroadă a creaţiei poetice blagiene. Nota specifică a acestui ciclu este din nou erotismul, iar faptul îl detaşează de celelalte. Poetul recuperează concretul şi temporalitatea spaţiului originar, în interiorul căruia trăieşte sentimentul integrării cosmice, ca în ,,Poemele luminii”, iarăşi torturat de febra eternităţii. Refacerea acestei legături este pusă în evidenţă în ,,Monolog”, ,,9 mai 1895”, ,,Fetiţa mea vede ţara”. Un autoportret este compus din linii care îl situează pe poet în raport cu realul. Tăcerea e un atribut al poetului în ţara sa, pentru că esenţa nu se relevă prin cuvinte, fiinţa sa se găseşte dincolo de lucruri, iar căutarea perpetuă a unui ţel inaccesibil pune din nou în starea existenţială destinul asumat pin resemnare, dar şi cu satisfacţia perpetuării condiţiei sale. Revelatoare sunt poeziile ,,Scrisoare” şi ,,Schimbarea zodiei”. Se poate descoperi în acest volum un fel nou de început după o lungă absenţă, de la ,,Poemele luminii”, în care iubirea dă poetului un nou sens existenţial. Iubita este, ca în poemele din pimul ciclu, ,,zeiţă”, ,,albă frumuseţe fără opunere”, ,,pustiitoare minune”, ,,pumn de lumină” stârnind prin ierburi ,,incendii de rouă”. Toate acestea sunt prezente în ,,Dumbrava roşie”, ,,Veghe” şi ,,Ardere”. Melancolia nu lipseşte nici din acest ciclu, ea e un fundal perpetuu, iar motivul îl constituie depărtarea de vârsta de aur, de foc şi lumină ca în ,,Sfântul Gheorghe bătrân”, ,,Pe multe drumuri”, ,,Noiembrie, ,,cetini negre”, ,,Cântec pentru anul 2000”şi ,,Epitaf”. În acest ultim poem al ciclului, moartea nu mai exprimă acea teroare de neant ca în alte cicluri, ci o acceptare senină a dispariţiei, o coborâre spre mume, spre originile, izvoarele a tot ce există, integrare în fiinţă. Poemele scrise de Lucian Blaga din 1943 până în 1946 au fost grupate în ciclul ,,Domnia soarelui de toamnă”, titlu la care mai târziu a renunţat. O parte dintre poeme sunt de inspiraţie erotică, ca o prelungire a tematicii volumului ,,Nebănuitele trepte”. Proiecţia cosmică a iubirii, divinizarea femeii, situarea idilei într-un spaţiu al naturii în care se integrează până la topirea elementelor, contem-

Pag. 58

plarea iubitei şi a naturii sunt doar câteva din motivele lirice. O altă secvenţă a liricii blagiene este constituită din poemele scrise scrise între anii 1947-1953, mai variate din punct de vedre stilistic şi tematic. Iubirea este ridicată la rangul de putere cosmică, prin care individul participă la viaţa universală. Cităm poeziile: ,,Glas în paradis”, ,,Ziua şi noaptea” ,,,Psalm”, ,,Risipei se dedă florarul”. O tristeţe profunde este exprimată în ,,Jale la început de noiembrie” şi e generată de golirea spaţiului de simbolurile vieţii: păsările, cântecul, izvoarele, lumina. Stări de spirit, teme şi motive, noi se întâlnescd şi în alte poeme, dovedindncă o dată că Blaga şi-a îmbogăţit de fievare dată registrul liric. Elocvente sunt poemele: ,,Cântec despre regele Ion”, ,,Timp fără patrie”, ,,După furtună”, ,,Ecce tempus”, ,,Solstiţiul grădinilor”, ,,Cântecul obârşiei”. Multe din poemele scrise între anii 1947 – 1953, ca şi cele anterioare au fost distribuite în ciclurile ,,Vârsta de fier”, ,,Corăbii cu cenuşă”, şi ,,Cântecul focului”, după o altă organizare expusă în testamentul literar din 1959. În ciclul ,,Vârsta de fier” se găseşte o nouă artă poetică, ,,Sapă, frate, sapă, sapă” în care poetul simte nevoia să indice pentru poezie căi mai fertile. Tot cu o artă poetică se deschide şi ciclul ,,Corăbii cu cenuşă”. Un poem intitulat ,,Poeţii” sugerează ideea că graiul poeziei este un act demiurgic, creator de existenţă. Actul poetic nu este vorbire, ci cântec pentru că urmează drumul simţirii. Ideea este reluată în ,,catren”: ,,Limba nu e vorba ce o faci. / Singura limbă, limba ta deplină, / stăpână peste taine şi lumină, / e aceea-n care ştii să taci.” Idei asemănătoare se găsesc în ,,Unde cântec nu este”şi ,,Columna lui Memnon”. În ,,Corăbii cu cenuşă” tema fundamentală rămâne ,,marea trecere”, iar poemul ,,Cântecul obârşiei” este excepţional. ,,La obârşie, la izvor / nici o apă nu se-ntoarce / decât în chip de nor. / La obârşie, la izvor / nici un drum nu se întoarce / decât în chip de dor. O, drum şi ape, nor şi dor, / ce voi fi , când m-oi întoarce / la obârşie, la izvor ? / Fi-voi dor atuncea ? Fi-voi nor ?” Poezia lui Blaga este un nesecat izvor de sugestii şi de trăiri excepţionale. Tudor Vianu spunea: Blaga ,,vorbeşte puternic printr-o substanţă făcută din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc”, ea reprezintă un ,,document al unui suflet cum n-au fost multe printre noi...” Dacă Junimea şi Eminescu au pornit într-o aventură europeană, cu un handicap de câteva secole, Blaga, Bacovia,Arghezi şi Barbu au redus la zero distanţele care ne despărţeau de marile hotare. Cu poezia lui Lucian Blaga lirica românească se rotunjeşte prin adăugarea unui spor care îi îmbogăţeşte universul, contrazicând pe acei care, operând cu principiul reducţiei pot afirma nestingheriţi decât de propria lor înstrăinare, că spiritualitatea românească este expresia unei culturi mici. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Constantin MĂNUŢĂ VASILE FILIp – un poet aflat sub incidența rondelului VASILE FILIP este un scriitor reprezentativ al liricii contemporane, cu o operă bogată și complexă, autor până acum a peste 50 de cărți de poezie, proză scurtă și istorică, romane, poezii pentru copii, epigrame, umor și satiră socială etc. A cultivat și publicat cu predilecție specia rondelurilor, actuala carte fiind a patra din această serie și publicată la Ed. PIM Iași, 2014. Scriitor erudit, format la marea școală academică, ieșeană Vasile Filip este un continuator de mare forță a poeziei clasice de la noi, cu o gândire meditativă și metafizică reiterează în poezia sa vechi teme și motive folclorice din nesecatul izvor de inspirație populară a lumii fantastice a basmelor și legendelor străvechi. Eul creator în poezia lui Vasile Filip apare în dimensiuni fantastice, în splendoarea și măreția forței sugestive a cuvântului. Volumele de poezie scrise până la ora actuală s-au născut unul din altul, în prelungirea celuilalt, o poezie anticipând altă poezie. Temele și motivele fundamentale sunt aproape aceleași și-n volume de versuri. Vom întâlni o poezie cosmică de esență religioasă, trecerea inexorabilă a timpului- fugit irreparabile tempus, dragostea și iubirea, poetul și poezia, tema naturii, lumea fascinantă a basmelor și poveștilor cu filon popular, definirea autoportretului liric, poezia cu filon popular și umoristic, dar și o poezie de înstrăinare, de dezrădăcinare cu accente sociale grave, ori poezii în care este oglindită soarta românilor din Basarabia și Transnistria. Aflat la vârsta senectuții, poetul numărând peste optzeci de primăveri., deci la vârsta matusalemică își îndreaptă privirea spre cer:„Mă uit spre cer, dar cerul e departe,/ Numai privirea poate să-l ajungă./ Oare de ce atâta cale lungă/ Și-atâta depărtare ne desparte?!...”( Mă uit la cer) uimit de întinderea depărtărilor albastre, se confesează duhovnicului său, în Chilie sub stânci: „În chilioara asta de sub stânci/ Mă simt, părinte, cantr-un fel de rai./ Te fericesc că reușești să stai/ Cu Dumnezeu în rugăciuni adânci…”, Călugăr trist, recunoscând pe Dumnezeu drept stăpân, judecat de un alt Irod din zilele noastre. Poezia Optzeci marchează vârsta poetului după cum am menționat mai sus: „Am strâns vreo patru poli de ani cu zile,/ Cu trudă, cu înfrângeri și cu chin./ Oare ce-am scris pe-atât de multe file/ Pe care le tot mângâi și suspin?...”se simte la fizic, om cu părul cărunt peste care viața și-a lăsat urmele:„Am ajuns și eu cărunt,/ Precum sfinții din icoane./ Însă tot același sunt,/ Cum mă știi și tu, Ioane.// Nu pot timpul să-l înfrunt,/ Chiar dacă i-aș da plocoane./ Sunt prea mic și prea mărunt,/ Dar tot caut spre cucoane.”(Cărunt), face parte dintre acei„care se sfarmă și se frâng”secat de lacrimi ca norii de ploaie: „De-un timp nici norii nu mai plâng,/ De lacrimi au secat și ei./ Zadarnic peste noi se strâng,/ Iar nouă ni se par mai grei….”(De-un Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

“În unele poezii poetul își desăvârșește autoportretul liric: „M-aș izola într-o pădure,/ Ferit de dușmani și de furi,/ Dar nu se mai găsesc păduri,/ Ci numai urme de secure.(M-aș izola), „Eu nu sunt potrivit de pus/ Să sprijin bolțile din iad./ Dacă mai am ceva de spus,/ Voi face-o dintr-un con de brad…”(Aș fi putut), „Deși sunt orb cu toate că sunt surd,/ Încă mai cred că-aș fi mânzoc de rasă/ Șin crucea nopții pentru stele zburd/ Și la Cotnari mai beau câte o Grasă.// Mafund câteodată în absurd:/Îmi caut cifra ce-mi va fi mireasă./ Acum aștept elicopterul Smurd,/ Să-mi spună el cum să ajung acasă,…”(Deși…“ Pag. 59


timp), rămâne cu o preferință profund umană de a sorbi câte-un pahar din licoarea vieții: „Mai citesc câte-o idilă/ Și mă umplu de senin,/ Mai întorc câte o filă/ Și mai trag un gât de vin….”.

Evocarea satului, a casei părintești, nostalgia după locurile natale sunt teme care apar frecvent în poeziile lui Vasile Filip marcând oprirea timpului: „Se-nclină stâlpul din pridvor/ Și pragul casei s-a lăsat./ Mereu mai seacă un izvor/ Din cele care n-au secat.// Pisica toarce pe cuptor,/ Moșneagul șade-ngândurat;/ E pace mare-n jurul lor,/ Doar ceasul din perete-a stat.”(Mereu)

Natura feerică, fascinantă a lumii copilăriei din basme și povești poate fi o dominantă a poeziei lui Vasile Filip. O lume fabuloasă cu taine nedezvăluite, sălbatică, de o forță vitală extraordinară transpare în majoritatea poeziilor în stil clasic, în rondeluri, dar și-n poeziile scrise pentru copii. Poetul umblă pe urmele potecilor de căprioare, nopți întregi, evocând și îndrăgind micile viețuitoare, se

vrea ipostaziat într-o vrabie ori într-un vis cu dropii: „Să calci poteci de căprioare/ Fără să sperii căpriori/ Nu-i o poveste oarecare,/ De spus la fete și feciori.// Eu nu sunt din aceia care/ Îi păcălesc pe călători,/ Dar am o singură cărare/ Și-o bat din seară până-n zori…”(Poteci) sau în Stol de vrăbii: „A venit un stol de vrăbii/ Chiar aici în dreptul meu./ Țipă ascuțit ca săbii/ Care s-au luptat din greu.//Scot din traista mea dărăbii/ Încălziți pe

Pag. 60

șemineu/ Și zâmbesc în tufa bărbii,/ Parcă-s vrabie și eu…”, iar în Vis cu dropii: „Am dormit în Bărăgan/ Și-am avut un vis cu dropii./ Păreau fete întrun lan,/ Ce-au ieșit să strângă snopii…” Crede în soarta decisivă a poeziei, care rămâne mereu eternă și o exprimă în Numai poezia: „Toate se propagă-n unde,/ Numai poezia nu./Ia, poete, și te du/ Și-n cuvinte te ascunde.// Toate-ncep să se confunde,/ Toate par a fi tabu./ Prind puhoaie să inunde/ Ce poetul sfânt făcu…” scriind o poezie de largă respirație, este în același timp un poet retoric: „De ce atâta lume oare,/ Se-ndreaptă zilnic spre mormânt/ Ca spre o lume viitoare,/ Zidită numai în cuvânt?”(De ce?) subliniind una dintre calitățile fundamentale ale poetului: generozitatea în versuri ca: „Mi-am strâns viața ciob cu ciob/ În cuvinte la vedere./ Sunt în felul meu un rob/ Care știe să ofere…”(Dacă…) Poezia de esență populară este îmbinată cu aceea a umorului fin, sănătos a omului din lumea satului (poetul este originar din Dancu, Iași) careși trage sorgintea din datinile și obiceiurile ancestrale ale poporului nostru: „Știu grâul să-l adun în clăi/ Și oile să le însemn,/ Dar nu mă-ncred în cucuvăi/ Și nici în zâmbetul solemn…”, E plin ecranul:„Cu țâțe voivodale/ Și dezgolite în detalii,/ Par ca relicve ancestrale/ Ce fac în limbă numai falii. (Nu cred),sau în Răspuns la întrebare: „Ce-o fi cuaceastă întrebare/ Care ne macină pe toți:/ Chiar am ajuns un neam de hoți,/ De-analfabeți și țiitoare?”, de unde transpare și o anumită atitudine socială, critică la adresa unei părți a tineretului din zilele noastre evidențiată în poezia Apariții desuete : „Trec cu zgomote fudule/ Pe sub nasul meu cochete/ Grupuri mici de rapandule/ Care-au fost odată fete…” cu trimitere chiar și pe cealaltă lume în poezia Iadul pe pământ „Cu dame fără de veșmânt,/ Cu domni pe dinăuntru goi,/ Se face iadul pe pământ,/ Căci diavolii suntem chiar noi… ” Întâlnim nu de puține ori în opera poetică a lui Vasile Filip o poezie cu nuanță de dezrădăcinare, de înstrăinare, aproape de alinare a individului, a unor Vinovați cu vină: „Ci-i pustiită ni-i grădina,/ Ni-i codrul fără de copac,/ Hrănește pe străini albina,/ Bolnave visele ne zac…”, omul din mediul rural care dorește să-și refacă gospodăria distrusă de avalanșele unei societăți nedrepte: „Am cumpărat potcoave noi,/ Urmează să-mi mai cumpăr cal./ Mi-am procurat și un caval,/ Poateam să-mi cumpăr două oi.//Am pus vreo patru usturoi/ Și doi cartofi pe-un bot de deal./ Am cumpărat potcoave noi/ Urmează să-mi mai cumpăr cal…”(Nivel de trai), într-un Tablou controversat vorbește despre propria noastră viață: „Când vorOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


besc de viața noastră,/ Unii spun că ar fi roză,/ Alții spun că e albastră/ Și bolnavă de ciroză.// Prin pădurea cea jugastră/ Șerpii au făcut viroză,/ Veverița cea buiastră/ Seamănă cu o veioză,…”, despre viața plină de huzur a parlamentarilor care stau numai prin vacanțe: „Parlamentarii iar se strâng/ În cel două dormitoare./ Cei mici coboară din Parâng/ Sau urcă leneș dinspre mare.// Mai taie între timp un crâng,/ Mai spun prostii sforăitoare/ Și viața aspră și-o deplâng/ Până-n vacanța viitoare… ” (Parlamentarii) încât poetul nedorind să moară cu doctorul la cap spune: „Nu vreau să mor cu doctorul la cap,/ Nici să trăiesc cu rugăciuni de popă./ În lumea asta foarte interlopă,/ Încet-încet de toate am să scap.”(Nu vreau), poetul părându-i-se că-i dezechilibrată până și Geometria spirituală a existenței: „Geometria existenței noastre/ Nu mai cunoaște starea virtuală./ Nici unghiul drept, citirile în astre/ Pe infinita boltă siderală…” și ne îndreptăm Înspre apus calea e îngustă dar nu-i blocată cum este aceea spre ruși: „Înspre Apus cărarea e îngustă,/ Dar nu blocată, cum e cea spre ruși./ Deși visează la doi poli opuși,/ Același vânt ne bate dinspre pustă…” În toată această cavalcadă de dureri și suferințe apariția unei mătuși este stranie ca-n versurile lui G.Topârceanu. „Ce mai faci mata, mătușă,/ Spondiloza nu te lasă?/ Iar când vrei să ieși din casă/ Tot așa te ții de ușă?...”(Mătușa)

Erotica lui Vasile Filip cu cel două dimensiuni dragostea și iubirea este prezentă și-n acest volum de rondeluri: „Mi-e dor de niște ochi căprui,/ De mari singurătăți mi-e dor,/Dar nu voi cere ajutor/Și nici încrederea oricui…”(Cărări de munte), „Când fete mari se strâng sobor/ Sub clar de lună-n luminiș,/ Sunt ispitit de trupul lor/ Să mă lipesc ca un afiș…”(Aș vrea), Te știu „Te știu frumoaso fără nume,/ Dar când pe lume am descins/ Și singur am pornit prin lume/ Să-nving ce nu e de învins.//Nu ești născută doar din spume/ Și nici din focul de nestins./ Nu știu nici azi de ce anume/ De umbra ta mă simt atins…” , „La început mi s-a părut stupid,/ Dar într-o noapte m-am suit pe creste./ Acolo însă într-un cerc splendid/ Săltau în horă tinere neveste…”(Hora de neveste), „Când vei veni, să nu mă chemi afară./ Să intri tu. E ușa descuiată./ Am să te-aștept la o cafea amară,/ Din care tu nici n-ai băut vreodată.//Vom sta de vorbă, dacă va fi seară,/ Până spre ziuă-n noaptea înstelată,/ Șiam să-ți arăt pentru întâia oară/ Cum steaua mea la geam mi se arată…”(Când vei veni) În unele poezii poetul își desăvârșește autoportretul liric: „M-aș izola într-o pădure,/ Ferit de Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

dușmani și de furi,/ Dar nu se mai găsesc păduri,/ Ci numai urme de secure.(M-aș izola), „Eu nu sunt potrivit de pus/ Să sprijin bolțile din iad./ Dacă mai am ceva de spus,/ Voi face-o dintr-un con de brad…”(Aș fi putut), „Deși sunt orb cu toate că sunt surd,/ Încă mai cred că-aș fi mânzoc de rasă/ Și-n crucea nopții pentru stele zburd/ Și la Cotnari mai beau câte o Grasă.// M-afund câteodată în absurd:/Îmi caut cifra ce-mi va fi mireasă./ Acum aștept elicopterul Smurd,/ Să-mi spună el cum să ajung acasă,…”(Deși…) În toiul pregătirilor de iarnă (Pregătiri de iarnă):„Au prins pădurile să plouă/ Cu frunze galbene și roșii./ La munte până și cocoșii/ Se pregătesc de-o iarnă nouă…” poetul evocă cu nostalgie viața duioasă a animalelor în deosebi câinii: „Gândesc și câinii uneori,/ Și ei au ținere de minte./ Nu poți gândirea s-o măsori,/ Căci n-o poți face prin cuvinte.// În ochii lor dacă cobori/ Le simți privirea cea fierbinte;/ Gândesc și câinii uneori,/ Și ei au ținere de minte.// Să-i socotim mereu datori,/ Nui judecata cea cuminte./ O,dacă-ai ști, atunci când mori,/ Ce jalnic plâng pe la morminte…(Gândesc și câinii).

O serie de poezii sunt dedicate fraților noștri români din Basarabia care au avut o soartă grea sub ocupația sovietică .Exemplificăm cu versuri închinate unor localități basarabene:La Chișinău „Șin Chișinău românii par străini,/ Cu neamul lor nu se mai simt de-o seamă,/ Li se strecoară în privire spini,/ Vegheați de „Călărețul de aramă”.// Veninul se strecoară-n rădăcini./ Acolo îl distruge și destramă./ În limba ta doar pe furiș suspini/ Și doar în gând îți este dor de mamă…”, La Căpriana un colț de Moldoviță sau de Putnă : „La Căpriana credincioși se strâng,/ Privirea lor se-nalță către cer/Și îngerii cu lacrimi albe plâng/Și-n rugăciune îndurare cer….”, „La Tiraspol mi s-a părut prea trist,/ C-un ochi în lacrimi, altul încruntat./ Amirosea a testament țarist/ Și-a sânge proaspăt pe un vechi tratat…” și chiar o frică nedeclarată ,La Chilia, La Cricova, La Tighina: „Plouă rusește la Tighina,/Cu ploi acide, hrăpărețe,/Și nimeni nu-mi dădea binețe,/ De parcă eu eram pricina…” trăiești sentimentul de străin nedorit pe locurile lor, La Orhei,La Bălți, La Soroca, La Hotin o poezie ce clarifică adevărata stare ce ți-o insuflă locurile și oamenii- românii ce trăiesc aici:„Când am trecut pe la Hotin,/ Am deslușit taina pricinii:/Deșii mă spionau străinii,/ Nu mă simțeam deloc străin//…Mă socoteam pe-un țărm divin,/ Care-a căzut pradă ruinii./ Între otravă și venin,/ Mai înfloresc doar mărăcinii,/ Când am trecut pe la Hotin.”

Pag. 61


Lucian GRUIA cinstire

Alexandru Surdu – A sufletului românesc

Alexandru Surdu s-a născut la 24 februarie 1938 în Braşov, a absolvit Liceulul „Andrei Şaguna” din oraşul natal, în anul 1955 şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, în anul 1963. Din 1964 a fost cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române înfiinţat şi condus de acad. Athanase Joja, făcând parte din Sectorul de logică clasică, condus de acad. Dan Bădărău unde a colaborat cu Aram Frenkian, Anton Dumitriu şi Constantin Noica.

În 1975 şi-a luat doctoratul cu o teză de logică. Nu a fost membru P.C.R. motiv pentru care a avut de suferit, fiind transferat de la Academie la Biblioteca Centrală Universitară, apoi la Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice, iar după desfiinţarea acestuia în 1982, în urma „procesului” meditaţiei transcendentale, a fost repartizat ca bibliotecar la Biblioteca Facultăţii de Medicină Veterinară a Institutului Agronomic din Bucureşti. Astăzi este Preşedintele Secţiei de filosofie a Academiei Române. Între lucrările de specialitate (filosofie, logică) un interes aparte îl prezintă cărţile de suflet dedicate specificului românesc, dintre care comentăm volumul intitulat A sufletului românesc cinstire (Ed. Renaissance, Bucureşti, 2011).În Cuvânt înainte – autorul mărturiseşte că a început să scrie această carte după al III-lea Simpozion naţional „Constantin Noica” de la Iaşi, propunându-şi să resusciteze caracteristicile sufletului nostru tradiţional precum şi momentele sale de afirmare, astăzi, când se fac eforturi externe şi interne de ştergere a specificului nostru. Pentru a urmări caracteristicile spirituale şi momentele aurorale ale românismului, coroborăm Cuvântul înainte al autorului cu ultimul capitol al cărţii, care dă şi titlul volumului, A sufletului românesc cinstire. Aici se explică ceea ce înţelege autorul prin suflet, pornind de la tracul machedon Aristotel şi anume, desăvârşirea trupului. Sufletul cuprinde trei componente: sensibilitatea, gândirea cugetătoare şi gândirea speculativă (gândirea care se gân-

Pag. 62

deşte pe sine, spiritul). Alexandru Surdu caracterizează astfel partea sensibilă a sufletului românesc: „milos, blând şi tolerant, chiar în detrimentul propriilor sale interese; fatalist şi uneori, greu de urnit, cu credinţă mai mult în ajutorul divin decât în propriile forţe.” La care se adaugă măreţia şi curajul prin care s-au afirmat mari conducători militari (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alţii) în luptele cu popoarele migratore şi mai târziu cu turcii. Referindu-se la partea cugetătoare a sufletului românesc, autorul afirmă că intelectul şi inteligenţa noastră au dat lumii savanţi, inventatori, filosofi de mare valoare, pe care nu-i mai enumeră, dar printre care desigur că se numără: Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Vasile Conta, Ştefan Odobleja, Ştefan Lupaşcu etc.

În ceea ce priveşte gândirea speculativă (gândirea care se gândeşte pe sine), ea s-a materializat în lucrări filosofice identitare, datorate în special filosofilor: Lucian Blaga, Vasile Băncilă şi Constantin Noica, cei care au întruchipat acel genius loci specific românesc.

Vom prezenta cartea academicianului Alexandru Surdu urmărind întâi caracteristicile sufletului românesc şi apoi realizările sale materiale. Pornim de la capitolul 12, intitulat Bucuriile simple şi cele şapte păcate în care sunt analizate eseurile lui Constantin Noica: Bucuriile simple şi Despre păcat. Noica afirmă că plăcerea ţine de animalitate (de simţuri), pe când bucuria de umanitate. Bucuriile simple nu trebuie să treacă în exces pentru că devin păcate. Păcatele clasice sunt oarecum gnoseologice, excesele lor ţin de ignoranţă şi necunoaşterea consecinţelor acestora. Românul tradiţional era cumpătat din fire şi optimist chiar în momentele de restrişte, după cum o dovedeşte şi cartea filosofului Petre Andrei, intitulată Despre fericire, scrisă în anul 1920, când viaţa era plină de lipsurile provocate de primul război mondial. Lucrarea aceasta premerge Bucuriile simple nicasiene, starea de bine „bonismul” lui Petre Andrei cataloghează plăceri: corporale, sentimentale şi intelectuale, ultimele fiind cele mai durabile. De la bucuriile simple, care ţin de bunul simţ al fiinţei, trecem la sentimentul cosmic al ţăranului român tradiţional, aşa cum se manifestă el când este cuprins de Duhul sărbătorii. Pentru Nae Ionescu, duhul sărbătorii se manifestă independent de voinţa cuiva, ca şi naţionalitatea şi religia. Duhul Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


spaţiului geografic, spiritus loci modelează sufletul locuitorului, teorie de la care pleacă şi Blaga, pe urmele lui Spengler, elaborând Spaţiul mioritic şi apoi Băncilă în Spaţiul Bărăganului. Despre înfrăţirea românului cu natura, Alexandru Surdu aminteşte un fapt interesant, provocat de reforma calendarului, din 1919, analizată pe larg de Vasile Băncilă. Datorită acestei reforme, care muta Anul Nou de la echinoxiul de primăvară la solstiţiul de iarnă, ritmurile cosmice ale tradiţiilor agricultorilor au fost date peste cap. Iată un exemplu: acum, de Anul Nou, se strigă Pluguşorul iar la Crăciun se colindă cu Florile dalbe – evenimente legate de primăvară. După 1945, comunismul a încercat să distrugă specificul românesc şi tradiţiile noastre. Astăzi, revenirea e grea, tinerii nu cunosc semnificaţiile sărbătorilor tradiţionale. De asemenea, statele puternic industrializate practică o politică de deznaţionalizare pentru transformarea celorlaltor state în pieţe de desfacere. În perioada actuală, duhul sărbătorilor este „în eclipsă” dar credinţa creştin ortodoxă poate îl va întări. Tradiţiile şi sărbătorile sunt legate de Povestea iubirii la români în care erudiţia şi lirismul prezentării se împletesc armonios în paginile autorului. Educaţia sexuală a tinerilor, în societatea noastră pastorală şi agricolă, începea pe la vârsta de 12 ani, atât pentru băieţii, cât şi pentru fete, în vederea căsătoriei. Băieţii, erau separaţi de familie şi educaţi în spiritul vitejiei şi onoarei (supuşi diverselor privaţiuni), în timpul transhumanţei, iar fetele, acasă, învăţau să gătească, să coase, să ţese şi să fie supuse bărbatului (acest ultim aspect, astăzi, desigur, este repugnat).

Logodna nevinovată de dragoste se făcea de Dragobete. Legenda acestei sărbători e povestită cu amănunte mai puţin cunoscute. Dragobetele era fiul Dochiei (Terra mater, Gaia/Glia), căsătorit cu Lăzăriţa, un fel de zeitate a vegetaţiei, ca şi fratele ei, Lăzărel care, înviat de surorile sale care îi ung trupul cu lapte, devine un strat cu flori. Sâmbăta Floriilor era o sărbătoare cu un ritual practicat numai de fete, una era îmbrăcată în mireasă, numită Lăzăriţa, celelalte reprezentând corul care se manifesta cu bocete la moartea lui Lăzărel apoi se înveselea la învieriea acestuia şi se pornea hora.

Dragobetele era închipuit fie ca Zburător, demonic, fie înger adolescentin care aranja logodna păsărilor (nu a animalelor). Prima întâlnire sub semnul dragostei nevinovate dintre băieţii şi fetele educate pentru căsătorie se petrecea în sărbătoarea Dragobetelui, în natură, sub privirea comunităţii. Hora se desfăşura, la început diferenţiată pe sexe, Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

apoi dansau doi câte doi, fetele cu băieţii care le-au căzut cu tronc. La un semnal, perechile se destrămau, fetele se ascundeau în spatele părinţilor, spectatorilor sau în pădurea din apropiere, de unde, se năpusteau asupra băieţilor porniţi să le caute bătândui cu beţele (drago-beţele) şi sărutându-i pătimaş. Era singura sărbătoare în care fetele îşi alegeau partenerii. Întâlnirile următoare dintre băieţi şi fete se petreceau la horele junilor.

Începând cu logodna adevărată, în vederea căsătoriei, fata nu mai avea nici un cuvânt. Vătaful/ Voatra bătea la poartă, junele însoţit de doi bărbaţi din neam (dar nu părintele), venea la familia fetei pentru „vederea” acesteia. Fata îmbrăcată sărbătoreşte aducea peţitorului o rămurică de busuioc. Dacă la plecare acesta o lăsa pe masă, înseamna că fata nu ia plăcut şi în consecinţă logodna şi cărsătoria nu se vor face. Dacă lua rămurica, urma căsătoria, după care femeia supusă bărbatului, năştea copii, rugându-se Sfintei Fecioare Maria să o ajute.

Trecând în revistă aspecte ale sufletului românesc, să urmărim în succesiune istorică, unele materializări importante ale activităţii acestuia, prezentate de academicianul Alexandru Surdu. Pentru a ajunge la înfiinţarea Primei şcoli româneşti, autorul aminteşte câteva momente istorice necesare lămuririi cititorilor. Prin 1369, preoţi bulgari, armeni şi greci, refugiaţi în Ţările Române din faţa turcilor, impun în parctica bisericească limba slavonă. Apoi, limba română se va scrie cu litere chirilice. În anul 1495 s-a construit biserica Sf. Nicolae şi prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului, epoca ei de glorie datorându-se diaconului Coresi, stabilit aici la 1556. Azi prima Şcoala Românească a devenit muzeu. Preotul Artemiu Anderco a descoperit la începutul secolului XX, într-o biserică maramureşeană cu turn zvelt, construită în anul 1364, o culegere de texte pe care le-a denumit Codicele de la Ieud şi le-a

Pag. 63


expus cu ocazia adunării gnerale a ASTREI din 1921 desfăşurată la Sighetul Marmaţiei. Culegerea a fost adusă la Bucureşti în vederea cercetării, dar a fost destrămată pe teme, publicându-se fragmentele: Legenda Duminicii, Catehismul, Manuscrisul de la Ieud, Pravila. Alexandru Surdu salută publicarea textelor dar deplânge fragmentarismul care înseamnă altceva decât întregul.

Un alt moment de afirmare al sufletului românesc o constituie reproducerea Primului parimiar românesc descoperit în anul 1967 de către marele descifrator de texte chirilice, preotul, de două ori doctor, Vasile Oltean, directorul Muzeului Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului. Textul, care cuprinde 37698 de cuvinte ale căror litere au fost redesenate de sfântul părinte, este mai vechi cu aproximativ 200 de ani decât parimiile mitropolitului Dosoftei. Specializarea în logică a academicianului Alexandru Surdu îl face să se oprească admirativ asupra manuscrisului lui Dimitrie Cantemir în acest domeniu: Compendiolum universae logices institutionis depozitat la Arhivele din Moscova, despre care a aflat George Seulescu în 1833 şi care a fost cercetat abia în 1878 de Grigore Tocilescu. Lucrarea lui Cantemir a fost tradusă din latină în română de Dan Sluşanschi şi editată de Alexandru Surdu la Ed. Ştiinţifică Bucureşti în anul 1995.

Un moment auroral în istoria românismului îl constituie activitatea mitropolitului Andrei Şaguna născut la 20.12.1808 în Mişcolţ, cu strămoşi aromâni veniţi din Moscopole. Mitropolitul a ridicat peste 50 de biserici; a înfiinţat cca 800 de şcoli săteşti în preajma bisericilor; a editat la tipografia eparhială aproape 200 de manuale şi cărţi, între care şi celebra Biblie a lui Şaguna (1856-1858) şi ziarul Telegraful Român. În anul 1871 a fost ales membru de onoare al Societăţii Academice Române (care va deveni Academia Română în anul 1879) şi a înfiinţat în anul 1861 Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi cultura Poporului Român (ASTRA). Ideea înfiinţării acesteia i-a aparţinut lui Avram Iancu „crăişorul munţilor” care, împreună cu Axente Sever şi Simion Bărnuţiu au propus-o în 1852 fără să reuşească. Alexandru Surdu consideră că cel mai important ideal al mitropolitului Şaguna a fost acela de a uni toţi românii din: Transilvania, Bucovina, Banat, regiunile din Ungaria şi Serbia într-un „ducat al românilor”. Mitropolitul a fost înmormântat lângă Biserica Mare din Răşinari.Între activităţile realizate de ASTRA, Alexandru Surdu menţionează:

Pag. 64

înfiinţarea de şcoli; tipărirea de manuale, abecedare şi cărţi populare; editarea revistei omonime; acordarea subvenţii şi burse (chiar Aurel Vlaicu s-a bucurat de acest sprijin). Scopul ei major a fost pregătirea Marii Uniri. A fost desfiinţată în 1948 şi a reînviat după 5 decenii cu sediul la Sibiu. Astăzi funcţionează revigorată extinzându-şi activităţile şi în Republica Moldova.

În capitolul Cetatea cu nume de regină, Alexandru Surdu dezvoltă o cercetare etimologică a numelui cetăţii Codlea, oprindu-se la numele preroman Cidonia. Amintirile despre viaţa trăită de autor în acest oraş constituie prijejul de a releva frumoasele obiceiuri şi tradiţii din timpurile patriarhale. Azi saşii au plecat în Germania iar românii îşi caută locuri de muncă prin Europa. În încheierea prezentării cărţii ne vom referi la capitolul intitulat În ce limbă vorbeşte Dumnezeu. În ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a coboarât între apostoli învăţându-i instantaneu să vorbească fiecare în limba în care urma să convertească la creştinism populaţiile repartizate. Constantin Noica, în Rostire filosofică românească, afirmă că primul verset din Prologul Evangheliei după Ioan – „La început a fost cuvântul” - se poate exprima cel mai bine în limba română, prin sintagma: „Întru obârşie era rostirea”, întrucât obârşia sugerează începutul şi sfârşitul, rostirea trimite la rost, iar întru cuprine atât ce este în interior dar şi devenirea. În conclzie, Alexandru Surdu exclamă cu mândrie: „Nu putem răspunde la întrebarea: În ce limbă vorbeşte Dumnezeu?, dar suntem siguri că cel puţin în primul verset din evanghelia după Ioan vorbeşte cel mai bine în limba română.”Cartea academicianului Alexandru Surdu, A sufletului românesc cinstire, este scrisă într-un stil limpede, pe înţelesul tuturor, noţiunile filosofice sunt explicate clar, iar informaţiile culturale sunt intercalate la locul porivit în desfăşurarea logică a evenimentelor relatate. Cartea menţionată completează seria lucrărilor elaborate de Alexandru Surdu dedicate gândirii speculative autohtone: Elogiul filosofiei româneşti (discurs de recepţie la Academia Română, 1994), Vocaţii filosofice româneşti (1995) şi Contribuţii româneşti în domeniul logicii în secolul XX (1999), relevând acum virtuţile sufletului românesc.Coperta volumului reprezintă Crucea de pe Caraiman (uzitată acum drept simbol naţional), bătută de vânturile istoriei. Cu ajutorul dreptei credinţe, autorul este convins că vom rezista tuturor atentatelor împotriva naţiei. Cartea academicianului Alexandru Surdu, înalt patriotic, A sufletului românesc cinstire nu trebuie să lipsească din nicio casă de român.

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Eugen EVU GEORGE STANCA ŞI INFERNUL NEpIERDUT AL TANDREŢEI

N

iciodată nu-i târziu a-l (re)cunoaşte pe celălalt, poetul, prin cartea sa într-o primă ispită de auto-portretizare (antologia de autor „Angel radios”) - de astă dată numit George Stanca. Trimiterile aluzive (sintagma din titlu sau aluzia la romanul Margueritei Yourcenier, ba chiar şi numele rapidist al editurii „Giuleştino”, se vor motiva cvasi- ironist prin discursul liric de fapt sorescian, de fapt villonian, de fapt geo- dumitrescian, de fapt – culmea! – luciferist (formula lui Ulici şi apoi cea surescitat- urzicată a lui Marius Tupan) – este o capcană pentru cetitorul post- decembrist – treacă-meargă, însă când prefaţatorul Ion Cristoiu îl cadoriseşte cu un text, în afară de o opinie serioasă, nu pot ignora câteva marginalii fix la acest vip al jurnalisticii cras-giuleşteniste. Ion Cristoiu titrează aiurea ironist-bombastic prefaţa „George Stanca are ceva la cap”, o face ieftin, neserios, pe dinafara organon-ului critic al poeziei, ca şi a psihanalisticii zig-zagate. O face cu manierism conotativ, vorbind de cu totul altceva, o face persiflant,flamboaiant, o face gurist-manelistic. O face în deserviciul inclusiv personal şi - să fiu primit - o face şâşcav, iritat şi ardeiat, dacă vreţi, cu un text vorba lui „cam rupt în fund”, fluturând propriile-i inhibiţii faţă de actul scrierii lirice. Niciodată nu am citit ceva mai vidat de intenţie ca pretinsul său „certificat de garanţie” la un autor care aşteaptă ceva pe măsura gestului antologator. După ce am repetat lectura, am închis cartea şi am reluat-o abia seara, când răcoarea a devenit ceva mai uman decât Africa zilei. Auto-ironistul cinic/ ardeiat Ion Cristoiu, evenimenţial, mai ales când evenimentele dorm, şi când obsesiile au insomnii cioraniene, acum când „femei ochiaşe îndreaptă spre cumpărător, ca pe nişte revolvere, pulpe nelinişitor de goale...” (citat I.C.), bate cuie-n primele două pagini ale unei cărţi ce se vrea cunoscute fără „explicator”, ale unei cărţi care eventual dă ştire despre un poet. Ei bine, după ce vorbeşte despre orice în afară de autor - confrate jurnalist - Ion Cristoiu conchide, totuşi, vorba sa, „năpraznic”, cu „fălci înfricoşătoare”, vorbeşte, despre o eventuală patologie a tandreţei, a poeziei-poetului însuşi, în acel tembelism dâmbovicios care aduce în răbdătoarea-ne provincie (restul ţării) - bâzâzania de vuvuzele al Casei Scâncelii d’antan. Cu alte cuvinte, m-a oripilat „antre-ul pretins prefaţă şi ca să nu cad eu însumi în subiectivismul fără cauză al acestuia, iată la ce se rezumă Cristoiu ca „ judecată proprie”, privitoate la poetul George Stanca : „Da. Neîndoielnic George Stanca are ceva la cap. Volumul său, „ Angel radios”, conţine poezii de dragoste ! Cu dureroasa visare (sirop, n.a.) în aşteptarea unei priviri neîmpărtăşite... Cu dureroase strângeri de mână virgine (?! - pardon, carivazică palma virgină?, voila subcorticale, cavernoase enunţuri...evenimenţial-zig-zagate!) pe aleile de toamnă ale parcurilor.” La atât se rezumă anal-istul în textul scris, un text hermafrodit, niţel speriat, culmea, într-o zi de 13 iunie 1994..., musai datat. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

George Stanca oricât s-ar juca, nu poate fi un zeflemist, cum este opinentul prefaţator al primei cărţi, una definitorie, previzibilă ca traseu. Predictivitatea acestei triade lirice, nu poate scăpa lecturii psihanalitice, semioticianului. Ceea ce se manifestă (l’sprit c’est quelle s’agit) în poezia acestui (şi) poet, este fiinţa, este metafizica ordonatoare a „electrocardiogramei”, dar este şi o succesiune de „fotografii mişcate”, holistic, perindând magic rostirea unui duh ce sare de pe orbitele captivităţii – fie şi atunci când Starea ia proporţii prin extenso, cosmice („mireasma creşte larg în galaxii”, ori terifierea - transa auto - spunerii teleportează mintea în Nordul hyperboreean-druidic: „dragostea mea creştea mai mult/ dinspre partea de nord/ venind odată cu marele crivăţ”.“

Pag. 65


(Îi cer scuze prietenului culocvial, confratelui George Stanca - aşadar cititorilor săi - şi mă scutur de tentaţia indusă de Cristoiu, de a ardeia bulgăreşte ceea ce - a doua zi - caut să aflu eu, cititorul poeziei altuia, eventual să primesc, eventual să resimt). Bucuria firească a cunoştinţei directe a poetului-editorialist, îl numesc „adeverist”, mi-a ajuns, fie doar şi în cele două ceasuri de „discuţii” la Hunedoara, pentru a răspunde prin câteva consideraţii mai serioase. Stanca îşi selectează subiectiv piesele pe care le consideră concludente, deocamdată, din cărţile anterioare: „Tandreţe maximă”, Albatros, 1981, Poeme pernicioase, Eminescu, 1983 şi „Excursie cu liftul, 1981, Albatros. Numai titlurile şi ne ajung să deducem un pragmatism al autorului, auto-scrutător, structural, al ceea ce aş numi „reporterism” al radiografierii zonelor subconştinte ale Erosului, în „ecuaţia” cu Thanatosul. Aşadar un poet al culturii poetice, un poet care intuia conflictul dinamic revelatoriu (sic! n.a) - al propriului adânc abisal. Atitudinal, Stanca - pe care îl văd înrudit cu

Francoise Villon, este un post-baladist (are şi numele unui alt Stana, ce cultivase acelaşi umblet prin „infernul tandreţei”) - înrudit peiorativ zicând. Când slast-ismul cristoian făcea zig- zaguri post-moderniste, paralele oarecum cu alde Păunescu (flăcărism) , Dinescu (claunism cu dinamith subversiv şi ulterioare „bweţii cu Marx), Sorescu (Nea-Mărinism) etc. - George Stanca, opta pentru culuoarul Albatros (aluziv labişian-baudelarian). Războinicul furtunii „zvârlit între moluşte”, mai anţărţ, între molii, conform unei tiribombe de „cafenea” exaltate, oţărâte, prin anii 90. Scriu astfel, mizând pe acei cetitori care „ştiu prieteneşte de ce”.

Pag. 66

Un pasaggio subiectiv

Am cetit cele patru cărţi plus una şi înţeleg la rece că George Stanca, oricât s-ar situa referenţial în boema post-Crailor Curţii Vechi, nu poate fi contaminat de cei cu voci mai îngroşate, nici de cei subtil-perfizi sentenţioşi „maeştri” din jur; prin aceea că erosul sublimează în estetic şi agonicul thanatic nu eşuează în orgasmele din care – colateral psihotic-buşniră aMuşinând subculturile pornolirismului, nietszche pârloaga troznetelor rebele, ca delir de suprafaţă, mimes al Abisalului, ce uzurpă acum o literatură în fond... paideumatică-milenară. Cum s-a spus şi mereu se uită, nu ai ce începe în poezie, dacă nu eşti psiholog. George Stanca este. Dacă o dominantă epigonică a liricii giu-giuleştene o vedem nu în „angelicii radioşi” ori văcăreşti, nice în experimentismele induse alogenic, este Geo Dumitrescu (din care opinez că se trag Marin Sorescu, A. E .Baconsky şi mulţi alţii, Stanca ştie că are libertatea de a trage cu puşca, dar are nevoie şi de cercuri, remember „nolli me tangere”. Numai că acolo, zona obscură a post-sintezismului care ucide prin moravuri pseudo-boematice, poeţii din poezie, într-un obsedant deceniu care durează de vreo 60 de ani, se scrie cu piciorul . Să ne ştergem frunţile de pragul de sus al stării necesare şi să intrăm în cartea „maximei tandreţi” stanciene,fie ea una rock. Există un metal-ism, un subcurent poate cărtăresciam, ori te miri ce transmodernist, în teribililul triaj de artere coletarale de după 1990? Cred că Stanca este în arealul psihedelic, probabil indus de pasiunea sa pentru muzică, pentru folk şi rock, aşadar el debutează printr-un trubadurism modern, amintind de sintagma generaţiei în blugi a cenaclului păunescian. Ars poetica primului volum este poemul unui romantic electrizat de saund-ul unei interiorităţi rezonante optzecist: „ şi dragostea mea creştea mai mult/ dinspre partea de nord/ venind odată cu marele crivăţ/ peste casa ta ca un seif îmbrăcat în zale”... Simbolismul pune pecete stilistică: „lada de zestre” - seiful ferecat „cu spini de roze”, se impregnează semantic de semnificat: „în care te-ai cuibărit spre a medita/ la apucăturile neruşinate ale peştilor de abis” e o cutie rezonantă a vietăţii iubite, în care poetul răsuceşte cheiţa plurisemantică. George Stanca are darul de a resemnifica metaforic cuvântul – sunet - culoare de care vorbeşte Baudelaire. Erosul funciar al Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


unui poet viguros, sublimează în acest stil ironic-sceptic, plasticizând ceea ce el defineşte un „E.K.G”, dacă vreţi o radiografie a spectrului esoteric, psihologic auto-referenţial: „păru-ţi electrizat/ risipea scurtcircuitte albastre/ ozonizând perna păcatului nostru/ făcându-ne/ să visăm „ ...” 999 de salve în cinstea/ a g r e g a t u l u i”/ înscăunat într-o tranşee de zmeură/ unde/ fuma trabuce din petale de crin”. Insist pe primul poem din care ni se anunţă (se enunţă), de fapt, un pragmatism ce esenţializează explicit ecoul manifestului postmodernist: Stanca aparţine promoţiei ’70, însă şi a postmodernismului ce avea să rămână suspendat odată cu demotivarea substanţială a sa, imediat după căderea sistemului totalitar, a autocenzurii şi sintezismului care perversita exotic limbajele artelor. Această vocaţie-instinct intelginet al auto-scrutării, prefigurează evoluţia sa în exerciţiul „iniţierii” călătoriei itinerante, pe trei dimensiuni: muzică,poezie, jurnalism. Vizionarismul spectral, oarecum livresc suprasaturat, afin electiv şi graficienilor boemei giuleştene, se vădeşte a fi premoniţial; cărţile autorului vor fi tot atâtea pietre kilometrice, borne, de marcaj ale „poveştii personale”, ale discursului între eros şi tanathos, între „extaz şi agonie”. Ca ecuaţie răsturnată, numai o lectură euristică, psihanalistică, poate fi lămuritoare la George Stanca. Iată-l în ipostaza sceptic-diogenică a dualismului său, amintind vag de Nichita etapei de trecere de la inhibiţia faţă de geniul lui Labiş, „spiritul adâncului”, la „antimetafizica” necuvintelor: „Galben sufletul de toamnă/ delirăm şi delir, doamnă” (excelent joc ce parafrazează mantramica invocaţie divinatorie din colind laic transilvan : „lerui- delir”, delir pseudometafizic: „Negru şarpele de os/ şi călare şi pe jos/ roşu cerul de duşmani/ la anu’ şi la mulţi ani/ prin amurgul violet/ scos dintr-un dosar secret”. Onirismul dimovian, reminiscent, prinde altoi regresiv prin melos, în butucul îngropat al paideumei ancestrale, suprarealism desuet: „Unde-s visurile mele”? Rebeliunea limbajului este desacralizatoare, se decompune. Urâtul baudelairean, urâtul de sine şi faţă de „cititorul făţarnic” - „semenul meu, frate”. Sub umbra de spânzurătoare a fostei cenzuri, a memoriei dosarelor, ţâşneşte un astfel de pamflet – distihial, stihial, eliberator, catarsic. Eros şi Psiche vor delira dimpreună un amor desuet, un infern al tandreţei, un înşir-te mărgărite”, delirul controlat al rostirii bacoviene. Stanca aude - ca toţi poeţii semeni lui - „materia Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

plângând”, dar şi nonmateria râzând. Verisifcaţia uşurel contrapunctică, moare pe limba ei în al treilea poem-cheie al primei cărţi, uşor romanţios, cu duioasă naftalină în rufăria retrosimbolismului: „Acolo unde ninge cu polen de crini/ ( motiv morfologic- morfic,n)...” păduri cear fi putut să fie / şi niciodată nu vor fi” (Lucian Blaga); „zăpezile sunt galbene de ceară/ Iarna eadâncă, are în gheaţă spini/ Crivăţul suflă uneltind a vară/....Florile mor asfixiind pământul/ Miresma creşte larg în galaxii/ Planetele de sloi şi-ascut cuvântul/ Polenizând cu crinii în vecii/ Acolo unde ninge cu polen”. Am ales primele trei poeme ca un eşantion semnificativ în care intuim Întregul. Vom parcurge sub bunul augur şi inspiraţia alegerii volumul antologic, şi recentul volum bilingv, cu versiune engleză a unei excelente traducătoare, Murguraş Maria Petrescu – „Angel radios/ Beaming Angel”, editura Paralela 45 - şi ne vom lumina dacă avem flerul insinuat din aceste trei poeme. George Stanca oricât s-ar juca, nu poate fi un zeflemist, cum este opinentul prefaţator al primei cărţi, una definitorie, previzibilă ca traseu. Predictivitatea acestei triade lirice, nu poate scăpa lecturii psihanalitice, semioticianului. Ceea ce se manifestă (l’sprit c’est quelle s’agit) în poezia acestui (şi) poet, este fiinţa, este metafizica ordonatoare a „electrocardiogramei”, dar este şi o succesiune de „fotografii mişcate”, holistic, perindând magic rostirea unui duh ce sare de pe orbitele captivităţii – fie şi atunci când Starea ia proporţii prin extenso, cosmice („mireasma creşte larg în galaxii”, ori terifierea - transa auto - spunerii teleportează mintea în Nordul hyperboreean-druidic: „dragostea mea creştea mai mult/ dinspre partea de nord/ venind odată cu marele crivăţ”. Recunosc, eu însumi fiiind , ca tot creierul, un „ sistem bioenergetic deschis”, poate captez pe vreme de ucigătoare caniculă (ce dor ne e de Peştera lui Platon !) rumoarea de vuvuzele, de albine ucigaşe, din metatextul solar. Starea poetică proprie, interferează cu a altuia, eventual fuzionează rezonant, cum o resimt eu însumi acum, în „interiorul sferic al textului. Poeţii auto-conspectivi din această sorginte ratează frecvent. Cred că mereu revenind pe cărţile sale, rescriindu-le (căci asta facem, ne rescriem şi ne rezidim) - George Stanca va fi mai el însuşi, nicicum ce-cine anume i se năzărea, ca ţipenie, prefaţatorului.

Pag. 67


Adrian FRĂŢILĂ Numărul 1 degajează cerul De dogmele ruginite în el Numărul 2 la aceeaşi distanţă Spre gloria lanţului toarnă oţel Numărul 1 mă recunoaşte Între culorile din curcubeu Numărul 2 confundă în zare Amurgul cu sângele meu.

GENEZĂ

Ce dimineaţă, Doamne, răsărea Sub neclintita frigului povară Când s-a desăvârşit în slava sa Cuvântul din sămânţa tutelară

BANCHET

Lui Spiridon Popescu

Vouă vă datorez acest banchet La care-n cupe distilez lumine Astăzi cuvântul se retrage-n sine În locul uşii cade-un epitet Dacă fereastra curge sub tapet Ca o banchiză diluată-n vine Privirea voastră încă mă susţine Pe vrejul pragului să ard discret

Aşa precum molanul desuet În beciul unei jalnice cantine Împărtăşit distins cum se cuvine Cu lebedele trupei de balet

Să bem, prieteni, de la A la Z Acum cât clipa toată ne-aparţine Puneţi în capul mesei să închine Din voi pe cel mai talentat poet.

GEOMETRIE

Două paralele nu se ating niciodată 1 şi 2 sunt două paralele Care-mi intersectează inima Sângerând între ele Numărul 1 înalţă garduri vii Şi dezminte seceta cea mare Numărul 2 fortifică zidurile După o veche rigoare

Pag. 68

Curgea lumina-n seceta deplină Cum cerul ar fi renunţat la nimb Zvârlindu-l omeneşte ca pe-o vină – Şi-atunci am implorat să mă preschimb Oh se vedea dincolo de privire Se auzea ce nu era rostit Primise piatra darul să respire Din umeri aripi s-au desţelenit

Dar presăra deşertul munţii roşi De patimi şi vânzări fără de număr Pe umerii aceia radioşi Şi-n locul frunţii s-a-ngroşat alt umăr.

SINGURĂTATEA OREI

Cumplită suspendare în trâmbiţa lucidă Cu cât mai strâmtă-i calea sunt paşii mai severi Singurătatea orei e oarba piramidă În care faraonii desăvârşesc tăceri Din miezul unui ţipăt sar crude cavalcade Şi invadează clipa în scrâşnete de dinţi Prin noaptea ca păcatul luminii care cade Numai nebunul lumii adoptă fii cuminţi.

NEANTUL

E-o curgere domoală ca şerpii în cetate Unde-a rămas zăvorul din urmă să-l închizi Nimicul fără margini deja-i la porţi şi bate Cum depărtarea bate în aştrii ei livizi

S-a-ncins brăţara umbrei pe mâna ce ne cheamă În slavă oxidează un dangăt răsturnat Şi ultimele ramuri sting ultima aramă Abia-ncepuse basmul cu fata de-mpărat. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Luca CIpOLLA (Italia) Il pioppo

Non come bandiera che sventola al poggiolo né di canto orfico si tratta, stella anemica ti sveli e riflessa luce al pioppo.. languono i ricordi d'una mente a trama larga che giusto una carezza mendica all'istante sotteso nella sua brezza.

plopul

Nu ca steag care flutură balconului nici de cânt orfic nu este vorba, stea anemică te dezvălui și lumină reflectată plopului.. lâncezesc amintirile unei minți cu urzeala lată ce chiar o mângâiere cerșește momentului de sub briza lui.

Agar

Ti rendi conto che il sapore suo è di antichi pini lungo il viale della stazione; la mattina assorbivo l'amalgama del reale nel sogno di biglie tempestato, le sue gambe già s'aprivano al ricordo d'un'altra vita quando mi parlava.

Hagar

Îţi dai seama că mireasma ei este din pini antici Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

de pe aleea gării; dimineaţa absorbeam amalgamul realului în visul împodobit cu bile, picioarele i se deschideau deja la amintirea unei alte vieți când îmi vorbea.

Grădina

Ca să te iubesc aici trebuie să te ating, dar în grădina n-am decât să te simt; ca să miros o floare trebuie să mă îndoi, acolo în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac; și ca să joc cu peștii nu știu să înot, dar nu va fi mai ușor să mă schimb în ei? Ca să disting greșeala mă bazez pe o oglindă însă dincolo de râu va fi de ajuns să mă uit la mine și la tine precum și la alți și alte.. Vom înțelege atunci jocurile noastre unde soarele aici se ascunde deseori după nori de fosfor. Nici un costum de scenă în materia totului sesizabil și indistinct, Dragoste să ne desfacă ca versuri într-un cânt.

Pag. 69


Traian VASILCĂU (R.Moldova) A murit şi el ca un oraş cu toate actele În regulă.

A treia zi aveau să înflorească salcîmii dintr-o simfonie Şi ei l-au dus pe umerii lor spre cimitir. Tu avea să se întoarcă mult mai tîrziu Şi neştiut de nimeni, Doar de aceste rînduri ce le-nşir. Amintirea e singura lui fotografie rămasă, Îşi mîngîie florile ce cresc din trupul ei În orice vară Şi nici prin gînd să-i vină C-o să moară.

Geamăt

poem cu Tu

Acolo de-o vecie Era totul neschimbat, Trecea doar trecutul la braţ cu prezentul în fiecare seară De luni, Furişat printre lucruri bizare. Copiii ascundeau în palme păsări, Bătrînii — amintiri, Fetele — vise, Zeii — ofrande, zîmbete şi lujere. La masa de fulgere uitai să vii, Sudoarea-ndrăgostită îţi şiroia pe trup, Singurătatea tîrgului din nord n-avea pereche,

Ce mai oraş!

Acolo Doar el era incapabil de ură şi răzbunare Şi-atît de veşnic Încît n-avea nici nume, De fapt, a avut multe nume, I-au dăruit multe, dar nu i s-a potrivit nici unul Şi-atunci i-au zis: Tu. Habar n-are de provenienţa numelui său, Ştie doar că e neobişnuit Şi nobil, altfel nu l-ar fi purtat niciodată. Azi dimineaţă Celebrul Tu Şi-a onorat ceaiul, Sorbindu-l fără milă. Şi-a ars umbra, amintirea, visul Şi ca şi cum nici n-ar fi fost

Pag. 70

Eu îmi fac pîrtii prin tristeţea mea Şi trec ca Dumnezeu prin Nazaret. Sunt al erorii fiu, îmi este greu De multele erori rodind în mine Narcise. M-am cotilit din dealul tinereţii În valea-mbătrînirii fără leac, Mă strig, dar nu m-aud, sunt cer de iarbă, Prin vine vulturii păşesc să-şi vadă Eternitatea.

Mai lesne-aş trece alergînd prin flăcări, Prin viscol drum mi-aş face mai uşor, Tristeţea mea ca lupii mă-nconjoară, M-am rătăcit de tot în astă lume Şi nu mai ştiu: să chem? să plîng? să mor?

***

Noi fericirea desenat-am pe nisip Şi am trecut prin ea ca prin cîmpie, Dar cînd am vrut să-ţi spun că înserează, Din ceasul meu, de mare plin şi ceaţă, A nins în jur cu păsări de nisip.

Buzele tale rosteau doar mirarea, Ochii tăi erau cuiburi pentru stele, Dar cînd m-am aplecat să le culeg, Din părul meu curgeau spre mare frunze.

Îmbrăţişaţi în iarbă ca doi miri, Ne scriam numele pe-un cer de taină, Dar cînd am scris: „Eşti marea ce-o iubesc“ Din viaţa mea rămase numai moartea, Cu mîna mea în mîna ei, scriind: „Eşti marea ce-o iubesc, ah, da, eşti marea!“. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Geo GALETARU O DISTANŢĂ TRUFAŞĂ Acest linşaj al silabelor horă a angoasei imaginare legile explodând în venele noastre docile focuri şi tăceri ca uşile închise cărăuşii neantului într-o implorare definitivă ca însăşi salvarea din tenebre din pânza freatică a sensului o distanţă trufaşă în micile întâmplări fără chip aşa ne vom obişnui cu formele lipsite de apărare cu respiraţia secundei victorioase

VOM UITA MÂINILE

Am asimilat axiomele nopţii am crescut la umbra onomatopeilor în floare înconjuraţi de înfrângeri de mondenităţi echivoce bruscaţi de aparenţe din când în când cine piaptănă sensul va cădea în genunchi va duce în palme veleităţi imaginare

linia care ne separă e o bufonerie virilă un rictus implementat pe tarabele memoriei (vom privi împuşcăturile de pe pod vom uita mâinile celor vinovaţi)

CINEVA VA FI SINGUR

Poţi face lucrurile acestea în linişte poţi întoarce din drum un continent necunoscut absenţa vorbeşte mai precis decât silaba victoriei

(niciodată nu vei şti numărul şi traiectoria celor care pierd)

totuşi opririle vor însemna ceva un pact cu alfabetul frunzei rănite semnul că undeva începe o poveste fără cuvinte

nimeni nu ridică paharul când oglinzile cad de parcă am duce întâmplările în casa păpădiei

spune-i salcâmului din deal amănuntele vieţii tale cineva va fi singur cineva va fi fericit

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

ALŢII NE-AU SpUS Viitorul e o nucă fierbinte

în zori ne-au crescut mâinile

din când în când ne obişnuim cu aceste vulnerabilităţi calculate unii au râs spre seară ascunzându-şi sufletul în pumni alţii ne-au spus că lumina vine pe urmă

ABSENŢA

Ne-am înălţat pe vârfuri şi am văzut acel munte

merii în floare în amiezi condamnate aşa se scrie istoria mâinile cad mâinile cad o ploaie uşoară ai spune

mesagerul vorbeşte despre sine loveşte copacii şi plânge niciodată nu am fost aici absenţa se scrie cu sânge

Pag. 71


Constantin Marafet şi îmbracă amurgul vântului cu părul ei, trupurile noastre din oglinzi nu găsesc iubirea cerul amurgului caută ploaia unde-s malurile ploii din fereastra desenată, cad umbre pe locurile comune, ţipă la sfârşit de noapte roua şi împarte botezuri la sărbătoarea rugii timpul fără glas se ascunde mai am treizeci şi ceva de secunde

piaţa publică

fulger şi tunet

după plâns ploaia rupe tăcerea pe faţă-mi aleargă bolta însângerată a visului, cineva imită sarea care coboară din lacrima ta în sufletul meu oprit la începutul rugului. tu cu amnarul în mâna dreaptă aprinzi stele căzătoare pe apropierea clipelor arăţi cu degetul inelar acuzator dă-mi numărul tău de telefon apa fântânii părăsite mă îmbracă cu înserarea încet, orice otravă se logodeşte cu ziua care tace şi desface brâul pietrificat la marginea sfârşitului deschid cerul ferecat de furtună să împrumut fulgerul pentru muntele ce ne cunună rup fulgerul în două şi tunetul şi te aştept în oglinzi cu sufletul, dar să nu-l vinzi

secunde

amurgul coboară din patul matrimonial dezamăgit de prestaţia vântului, părul ei lipit de buza prăpastiei avea o culoare în plus culoarea singurătăţii nu plânge părul galben creşte în umbra lui la fiecare jumătate de secundă

Pag. 72

priveşte-mă, car timpul pe şaua nopţii până la picioarele tale într-un galop nebun, chipul tău mă urmează iată-mă căzut după cortina nopţii cu deznădejdile la picioare, cătuşe sub pleoape, umbre căuşe, voci fără ecouri seduse pe aleia unui parc, un copac înţarcă mâţe stau rezemat de cerul nopţii te aştept acolo unde cerceveaua adună petale, ce este dragostea nu se ştie, dar învăţăm noi, iubito, cum se întoarce ceasul trandafirului galben penumbrele otravei îmi înconjoară paşii neclintit şi desculţ aştept să bată gongul din piaţa publică

drum în noapte

caut prin noapte caut prin zi drumul spre cimintir când va veni , nu va găsi, nu va găsi la piaţă orizonturi murdare în ploi, ci doar lumina sechestrată de buzele tale petale amare dedesubt izvoare urme mov de căprioare

la un ţipăt eu tresar în şaua unui armăsar, mă învârt în cercuri înalte dau ocol doar la palate unde ţipă-n sărbătoare înbuibaţii plini de zoaie. într-o zi fără cunună tace ziua, dimineţi fără rouă cad peste mine în zbor arestat nu m-am predat împing puternic ziua în mâine, ziua nu soseşte, albastru oboseşte buzele tale fără murmur nopţi de coşmar Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


George ROCA (Australia) SINGUR

(Et non sperabam te domum tam cito revenire! Şi nu speram că vei reveni din nou acasă!) Mi-am însuşit tehnica lui Crusoe! Am alungat poştaşul, am încuiat uşa cu trei lacăte, am scos din priză telefonul şi televizorul, mi-am băgat vată în urechi şi încet, încet, am tras obloanele peste ochi. Acum stau linişti şi cuget pe insula mea pustie de la etajul trei.

Ca şi Robinson am ş eu câţiva prieteni care nu mă deranjează: Vineri, Sâmbătă, Duminică, Luni, Miercuri şi Joi. A mai fost unul, Marţi, dar m-a trădat pentru trei ceasuri rele! Şi ei sunt tot atât de tăcuţi ca mine! Cu toţi suferim de agorafobie şi vrem sa fim singuri! De când m-a părăsit iubita sufăr şi vreau să fiu singur. Singur! Singur! Singur! ***

Al şaselea simţ îmi spune că ar mai exista o fărâma de speranţă! Atunci, imaginaţia mea descoperă o corabie în zare! Arunc dopurile din urechi şi parcă aud paşi pe scări. Parcă urcă cineva! Parcă bate cineva la uşă! Da! Da! Este ea! Sunt nebun de fericire!

DE ZIUA TA De ziua ta Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

ţi-am dat o floare tu mi-ai răspuns cu un zâmbet drag ivit în colţul gurii, iar când mi-ai spus că este primăvară eu ţi-am cules toate florile din lume... făra să-mi dau seama că te sufocam cu atâta iubire. Când m-am trezit la realitate plecaseşi cu altul care îţi oferise doar mâna…

HOŢUL

În camera mea nu a intrat nici un hoţ!

Nu lipseşte nimic! Dece mă simt totuşi furat de amintiri?

Pag. 73


Ion Ghe. pRICOp limbă de clopot bate cerul în dungi…

10. Plânge un bătrân– amintiri şi lacrimi iscă nouri din mări… 11. Începuturi de cântec– buhai de baltă prins în cârlige…

12. La capăt de vis, pământ şi apă ca mediu renaşterii…

Haiku

1. Cer răsturnat– Dumnezeu cu undiţa prinsă de Nirvana…

2. Înspre sufletul meu, drum– caravana dezastrelor trece… 3. Peste mare, tăcere– muscuţe din ou cresc în cântece…

4. Os de aripă frânt– migălesc la o altă artă de zbor…

13. Mas în urdiniş! Zahar– nume-al ieşirii mele din miere… 14. Disper. Dezechilibrele gureşe-aşază mierle pe crengi…

15. Ninge în sus. Dumnezeu ne leagă nojiţele pe sub nea… 16. Bobul în pârgă– rod proiectat de iarnă-n fum de lulele…

17. Boale mă dor– purta-le-aş durerea în crupe de inorogi…

poeme într-un vers:

5. Pol sub nămeţi– MareleUrs, înger al visului pinguin…

Case cu ferestre din lemn de copil

6. Poartă-mă orb– din baston mi se risipesc seminţe de drum…

*

Dragostea cu îngeri pe creste

7. Iubeşte-mă azi– în pieţe, telalii vând haine de inimi…

*

*

*

Copac înclinat spre…visare

8. Moartea vinde case în târg– prefer locuinţa în frunze…

*

*

*

Soldat murind cu patria în braţe

9. Lacrima iubitei–

Pag. 74

*

*

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Irina Lucia MIHALCA Acel zbor cu viaţa

Nemuritoare poveste de iubire! Aţipit în lumina cerului te vezi în oglinda mea şi-auzi cum ţi se deschid porţile, ca un miraj ce te-nvăluie din care nu te mai dezmeticeşti. O revelaţie, o barca pe valuri, un călător, tu ştii cine eşti? Pentru că-ţi simt inima am uitat semnul întrebării, eşti mult mai mult decât ce vezi cu ochii unui copil. Trezit parcă din somn, ţi-am vazut inima şi jocul, în tine e-un clocot, o frământare şi-o dorinţă ce nu te lasă liniştit, atunci eşti împăcat, acel transfer al prezenţei, doar cerul e deasupra, pe-acelaşi palier. Prinde-mă de mână şi-acolo vom fi pentru totdeauna! Absorbit în albul seninului, totul e-un nou început, curgerea vieţii te poartă spre tine, inima mea deschide cerul inimii tale şi-o însoţeşte spre un alt cer scris cu litere nevăzute, izvorâte din adâncul fiinţei tale. Eşti frânt în faţa unei forţe ce va deschide, cu nebănuite chei, paradisul vieţii. Magică poezie, de acum universul va fi, în palma ta, o lume într-un strop de rouă! Cumva te cufunzi în adâncuri, laşi rănile deschise, din sarea durerii cuvintele te rup, ca nişte note muzicale se desprind, îşi cer dreptul la viaţă, străpung lumile, rezidindu-le, ai ritmul şi-atingerile lor în tine. Ca dintr-un pustiu uitat, o flacără ţi s-a aprins, adie peste tot, se naşte acel om din îngemănarea inimilor în trup.

Fântână a bucuriei, ai înţeles că Dumnezeu eşti atunci când iubeşti, o alchimie divină. Cu o nălucă-n priviri - esenţa fiinţei din nestinsa lumină prin tine curge acel zbor cu viaţa... Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

Aproape straniu

Mă uit, în zare, la egretele albe, la malul estuarului, nu se anunţă nicio schimbare. Lunile înverşunate trec, încă nu baţi la usă, în streaşină, zăpada persistă, în timp ce eu stau şi-ţi aştept paşii. Sub o lună gotică şi fiecare clipire de stea, prin pădurea de şoapte, uşor confuz, dar rezonant, noapte de noapte, niciun sunet nu se pierde. Încerc să nu mă gândesc la distanţa şi spaţiul dintre noi, dar există momente când eşti atât de aproape, aproape straniu, atât de aproape, mai ales atunci când, spre mine, plutesc, în aer, curbe delicate ca vălurile picăturii, adieri de gânduri, miresme şi brize de umbre dense.

Acolo, aproape, atât de aproape, treci, cu mine, pe sub arcada ramurii noastre de măr, precum un cântec, mi-alungi neliniştea din mine, îmbrăţişaţi la marginea timpului, zâmbetele noastre se-ating, fără putere sunt la atingerea ta, două lumini care redobândesc desăvârşirea.

Pag. 75


George pETROVAI Despre căutarea şi înţelegerea sensurilor ascunse-n lucruri 1.Supremaţia şi logicitatea sensului creaţiei

“Grecia antică a cultivat înţelepciunea şi frumuseţea, iar creaţiile ei de excepţie şi-au păstrat inalterabil farmecul chiar şi după prăbuşirea civilizaţiei elene, căci eternitatea este însuşirea de căpetenie a adevăratei valori, pe când Imperiul Roman a adus cu sine puterea, dar aceasta a dispărut sub ruinele sale, aşa cum de-a lungul istoriei s-au petrecut lucrurile cu toate imperiile lumii. Este adevărat că pe ruinele Imperiului Roman s-a înălţat un nou imperiu – cel spiritual al creştinismului. Dar acest imperiu are vocaţia nemuririi, deoarece nu numai că se bazează, dar chiar promovează din răsputeri un nou tip de forţă – forţa de inspiraţie divină a iubirii, adevărului, dreptăţii, fraternităţii şi libertăţii. ” Pag. 76

În microeseul Lumea dogmei şi lumea întrebărilor, Petre Ţuţea afirmă că “poziţia omului întrebător şi căutător este determinată de relaţiile cu divinitatea, cosmosul, semenii şi sine”, ceea ce înseamnă “o viziune teocentrică, cosmocentrică, sociocentrică şi antropocentrică”. Fireşte că între cele patru tipuri de relaţii, rolul primordial – după cum ne asigură gânditorul – revine teocentrismului, întrucât el “ne leagă de lumea realului”, pe când celelalte trei oferă doar “o viziune de nicăieri spre nicăieri”. Cum “omul se complace estetic în jocul absurd al existenţei, care îl depărtează de obiectul real al cunoaşterii”, iată de ce viaţa omului întrebător şi căutător devine “o permanentă <comedie a erorilor>, care se termină în moarte”. Iar noi putem să adăugăm că centrul de greutate al relaţiilor omului modern s-a mutat îngrijorător de dezechilibrant înspre o infimă parte dintre semeni (familie, clan, partid) şi mai ales înspre sinele său tot mai egoist şi mai rapace, motiv pentru care acesta îşi pune tot mai des întrebări retorice despre sensul creaţiei şi al vieţii, respectiv îşi socoteşte mulţi dintre semenii cu greutate ca fiind – îndeosebi în momentele de cumpănă, lipsiţi de sens în modul cum gândesc şi cum acţionează. Dar ce se înţelege prin sens? Este cât se poate de evident că la nivel metafizic, sensul reprezintă mai mult decât o direcţie oarecare, o semnificaţie, ori un rost, căci preluând o bună parte din încărcătura semantică a celor trei înţelesuri, el devine expresia metalogică a vectorului intenţiilor precis formulate în faza de început, a acţiunilor judicios articulate pe infrastructura planului în faza de fundamentare şi a scopului spre care este dirijat în faza finală. Căci în ceea ce priveşte pulsaţia şi obsesia dinamică a sensurilor, este cât se poate de rezonabil să le atribuim acestora – fie că sunt de ordin transcendental, fie de ordin raţional-uman – un conţinut teleologic, adică să vedem în ele mesagerii scopului final al divinităţii. Iar respectivul scop final din natură şi din societatea umană, nu poate să fie decât rularea întregii creaţii pe coordonatele ordinii şi armoniei înspre desăvârşita perfecţiune a lucrării divine de dinaintea celor două perturbaţii ale universului moral: prima datorată mândriei lui Lucifer, care – drept pedeapsă – a fost azvârlit din ceruri pentru a-şi continua opera satanicească de întreţinere şi răspândire a răului printre oameni; a doua perturbaţie se datorează neascultării perechii umane originare, ceea ce a dus la decăderea ei din drepturile cuvenite fiinţelor perfecte şi la infestarea tuturor descendenţilor (la nivel moral şi biologic), oamenii cu toţii având de luptat întreaga lor viaţă atât în sens soteriologic pentru ispăşirea pedepsei ce le-a fost transmisă de Adam (Abélard), cât şi în sens fizic pentru învingerea nenumăratelor suferinţe ce-i asaltează. Ajutorul filosofic cel mai consistent în sprijinul ideii de mai sus cu scopul final, respectiv cu necontenitul proces de perfecţionare, ne vine dinspre filosofia olandezului Baruch Spinoza. Atâta doar că potrivit celebrei formule spinoziste – Deus sive Natura (Dumnezeu sau Natura), Dumnezeu nu este cauza externă sau transcendentă a universului, ci este cauza sa internă (imOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


anentă), ceea ce înseamnă că Dumnezeu este cauza lui permanentă şi că El creează Universul în mod continuu, în fiecare moment al timpului. Natura, deci, fiind efectul unei cauze perfecte, n-are cum să fie imperfectă. Căci, aşa cum ne asigură Gottfried Wilhwlm Leibniz, pe Dumnezeu nu trebuie să ni-L închipuim ca pe un ceasornicar nu prea priceput, care e silit să tot intervină şi să dreagă necontenit: El şi-a construit perfect maşina sa cosmică, aşa ca să nu mai fie nevoie să se amestece vreodată în funcţionarea ei! Din cele prezentate mai sus, rezultă concepţiile de-a dreptul antagonice ale celor doi gânditori: Spinoza susţine că Dumnezeu creează Universul în mod continuu, în timp ce Leibniz susţine exact contrariul. Totuşi, faptul acesta n-ar trebui să fie descurajant pentru noi. Din următoarele trei considerente: 1)Întrucât singura substanţă admisă de Spinoza, ce are ca atribute întinderea şi cugetarea, dă naştere la o contradicţie fundamentală – substanţa este în acelaşi timp întinsă şi neîntinsă, Leibniz a considerat că filosofia lui Descartes se situează mai aproape de adevăr (desigur, fără a fi adevărul însuşi), motiv pentru care şi-a asumat sarcina ca prin monismul său dinamic să explice punctul cel mai vulnerabil al cartezianismului: raporturile dintre corpuri şi spirite; 2)Neavând nici pe departe amploarea şi profunzimea logicii divine, care la drept vorbind este infinită cantitativ şi calitativ, logica umană lesne eşuează în paradoxuri atunci când se confruntă cu fenomene şi stări de lucruri inexplicabile pentru resursele limitate ale minţii omeneşti; 3)Ilustrul profesor P.P.Negulescu ne avertizează că dacă “ştiinţele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia, din nefericire, nu poate fi studiată cu adevărat decât numai în mod istoric”. Prin urmare, concluzionează el, “când voim să studiem filosofia, suntem siliţi să ne adresăm fiecărui filosof în parte şi să-i ascultăm părerile, rămânând, fireşte, liberi să credem pe unii sau pe alţii, sau pe nici unul dintr-înşii, după structura şi afinităţile noastre sufleteşti”... Datorită faptului că filosofii, ahtiaţi după laude, se străduiesc să creeze în sistemele lor iluzia adevărului, Francis Bacon i-a comparat pe aceştia cu actorii de pe scenă, care – după cum toată lumea o ştie – caută din răsputeri să creeze publicului spectator iluzia realităţii, lucru pentru care sunt răsplătiţi cu aplauze. De aceea, Bacon este de părere că “în împărăţia adevărului nu putem pătrunde decât, ca în împărăţia cerului, cu cugetul curat şi nevinovat ca al copiilor”, pricină pentru care noi trebuie să dăm uitării toate sistemele filosofice învăţate în şcoli!... Dacă natura în ansamblul ei este perfectă, Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

nu acelaşi lucru se poate spune despre omul coborâtor dintr-un Adam infestat de păcat, deci azvârlit în colbul drumului după pierderea perfecţiunii. Din acest motiv, omul are obligaţia ca în scurta lui viaţă pământească să-şi stabilească sensuri clare de ridicare la condiţia sa celestă din perioada preadamică, ocazie cu care el se va reînscrie în circuitul cosmic, redevenind o componentă armonioasă şi pentru totdeauna armonizată cu infinita creaţie a Marelui Tot. Sensul divin al creaţiei se bucură nu doar de supremaţie, ci şi de logicitatea înalţată cu mult peste puterile logicii umane, întrucât el (sensul) se conduce într-un mod absolut după legea atotlogică a celor trei “c”-uri: consecvenţă-coerenţă-congruenţă. Notă: Punctul de vedere asupra acestui foarte delicat subiect mi l-am expus şi cu mijloace artistice în poemul Izvorul creaţiei: Dar peste nefiinţă plutea Duhul părinte,/ ce lumea şi viaţa le-avea fixate-n minte,/ în logica supremă din care s-a născut/ tot existentul amplu văzut şi nevăzut./ Deci logica umană fiind doar o fărâmă/ din logica-mănuşă pe-a Cosmosului mână,/ ea n-are cum pricepe ce trece-n negândit/ şi se preface-n taine ori se-ntrupează-n mit. 2.Sensul umanismului

Evoluţia este nelipsită pretutindeni în Univers. Mintea umană se dovedeşte incapabilă să cuprindă sensul evoluţiei Universului în monumentalitatea sa copleşitoare, prin urmare, nu ne este dat să ştim cu certitudine dacă etern-neobosita sa frământare vizează progresul, ori - dimpotrivă – înclină spre regres. Corect este să presupunem că din totdeauna şi pentru totdeauna în unele zone din necuprins au loc formidabile procese de descompunere, în altele de recompunere, dar că pe ansamblul său situat dincolo de puterile imaginabilului, Universul rămâne infinit armonios şi mereu egal sieşi. Din acest motiv, este recomandabil să ne încordăm puterile minţii în acele sfere ale existenţei pe care le putem cuprinde, adică acolo unde judecăţile noastre dobândesc vigoare şi siguranţă, după ce anevoie s-au strecurat prin strâmtoarea dintre posibil şi probabil. Cu precizarea că nici microcosmosul nu este un teren propice pentru zbenguielile raţiunii, deoarece infinitul manifestă apetit şi înspre subcuantic, nu numai spre grandios. Strâns până la sufocare între infinitul mare şi infinitul mic, omul – şi odată cu el şi raţiunea sa – îşi va găsi pacea şi liniştea interioară, altfel spus se va salva, doar prin credinţă şi iubire. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, reprezintă o formă sui-generis de progres... În plan social, credinţa în strânsă legătură cu

Pag. 77


cultura şi civilizaţia se constituie în însuşi motorul progresului. De ce? Pentru că morala şi spiritul reprezintă cele două axe pe care se înfăşoară elicoida aspiraţiilor, luptelor şi jertfelor umane, concretizate fie în memorabile fapte de credinţă înveşnicite prin sfinţenie, fie în strălucite creaţii culturale, convertite în semnificative mărturii ale civilizaţiei. Asta atâta timp cât cele două coordonate ale lăuntricului omenesc doar tangentează între ele, momente istorice care se impun atenţiei noastre prin acele maxime înfloriri spirituale numite noduri culturale, căci este de presupus că odată şi odată morala şi spiritul tot se vor uni indestructibil, formând axa atotomenescului ce închide în sine sensul statornic aţintit spre bine, frumos, adevăr şi sacru. Iată o posibilă formulă a progresului, rezultată dintr-o atare fuziune: (confort+comoditate+consum)/ cultură + (credinţă) = civilizaţie (1). Pentru a uşura înţelegerea, am folosit semnul egalităţii între cei doi membri ai relaţiei. De fapt, egalitatea apare doar în anumite momente din viaţa societăţii, prioritar în cele staţionare, fără ca această caracteristică să se datoreze neaparat echilibrului. În majoritatea cazurilor, sub influenţa factorilor endogeni (umani) şi ai celor exogeni (transumani) se constituie un factor de corecţie, pe care admitem să-l numim “conştiinţa socială”. Funcţie de nivelul acestui factor şi de eficienţa influenţei sale asupra indivizilor, semnul relaţiei de mai sus poate să fie“>” sau “<”. Revenind la formula (1), constatăm următoarele: a)Cultura este în raport invers proporţional cu triada “confort-comoditate-consum”, care exprimă pasivul (cheltuielile) unei societăţi; b)Credinţa este afectată de semnul minus, întrucât ea pledează (sau, mă rog, ar trebui să pledeze) pentru cumpătare, deci cel puţin în principiu se opune opulenţei şi risipei. De unde se vede esenţiala diferenţă dintre a fi credincios şi a fi bisericos, căci toate bisericile de ieri şi de azi (să sperăm că nu şi de mâine) nu numai că îngăduie opulenţa, dar chiar o doresc cu toată fiinţa preoţilor şi pastorilor. Totodată, prin însăşi natura ei, credinţa respinge lenea, suficienţa şi confortul. Iată de ce credinţa îşi regăseşte esenţa ei activă doar după trecerea sa în membrul drept al relaţiei. Eliminând numitorul cultură, obţinem următoarea relaţie echivalentă (semnul de egalitate se menţine conform precizării de mai sus): confort + comoditate + consum = cultură (credinţă + civilizaţie) (2). Membrul stâng al relaţiei (2) este eminamente material, extensiv în formă şi pasiv în conţinut, pe când membrul drept este spiritual, intensiv

Pag. 78

şi activ. Sensul dezvoltării societăţii este în întregime dictat de membrul drept al relaţiei: Pe de o parte sensul depinde de ponderea fiecărui factor din triada “cultură-credinţă-civilizaţie”, pe de altă parte depinde de raporturile statornicite între cei trei factori. În decursul istoriei au existat perioade în care credinţa a slăbit până la ridicol, ca de pildă în perioada de decădere a Imperiului Roman, când acesta era la cheremul unor împăraţi nebuni şi desfrânaţi, precum Caligula şi Nero. Fireşte, în atari condiţii sporeşte rolul civilizaţiei sterile şi risipitoare în dauna culturii autentice. La rândul ei, perioada actuală este tipică pentru cazul menţionat: Credinţa (şi când spun credinţă, cu prioritate am în vedere creştinismul) se află într-un evident recul în toate ţările dezvoltate, iar civilizaţia axată pe opulenţă, comoditate şi superficialitate, surclasează tot mai mult cultura lăsată pe mâinile suficienţei, plictiselii şi a impermanenţei gusturilor. Chiar să fie de neclintit acel De gustibus non disputandum?!... Pentru cazul analizat, relaţia dobândeşte următoarea formă: confort + comoditate + consum > cultura (credinţă + civilizaţie) (3). Iar acolo unde glasul credinţei de-abia se face auzit (ateismul şi sectarismul suspect se manifestă tot mai agresiv), relaţia devine: confort + comoditate + consum > cultură x civilizaţie (4). Accentuând tot mai mult comoditatea şi risipa, fără a mai putea contracara poluarea şi bolile datorate sedentarismului, este limpede că actuala civilizaţie a luat-o pe un drum greşit şi că omenirea acţionează într-un mod sinucigaş. Invers stau lucrurile cu societăţile viguroase din punct de vedere spiritual (cazul Greciei antice), unde raportul optim dintre cultură şi civilizaţie a înclinat balanţa în favoarea acestor eminenţi factori ai progresului, asigurând o dezvoltare fără precedent a culturii şi spiritualităţii. Grecia antică a cultivat înţelepciunea şi frumuseţea, iar creaţiile ei de excepţie şi-au păstrat inalterabil farmecul chiar şi după prăbuşirea civilizaţiei elene, căci eternitatea este însuşirea de căpetenie a adevăratei valori, pe când Imperiul Roman a adus cu sine puterea, dar aceasta a dispărut sub ruinele sale, aşa cum de-a lungul istoriei sau petrecut lucrurile cu toate imperiile lumii. Este adevărat că pe ruinele Imperiului Roman s-a înălţat un nou imperiu – cel spiritual al creştinismului. Dar acest imperiu are vocaţia nemuririi, deoarece nu numai că se bazează, dar chiar promovează din răsputeri un nou tip de forţă – forţa de inspiraţie divină a iubirii, adevărului, dreptăţii, fraternităţii şi libertăţii. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Vavila pOpOVICI O seară cu Strauss și Ceaikovski în Raleigh „Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ce este bun, drept și frumos.” –Platon

25 octombrie 2014. Seară caldă, liniștită. Octombrie este tăcere. În drum ne întâmpină câteva frunze căzute din copacii plictisiți de atâta vară și o dulce-amară melancolie ne pătrunde în suflete. Fiindcă toamna amintește de un sfârșit. Există totuși o armonie, o grație a acestui anotimp. Poate chiar în căderea acestor frunze. „Toamna este un andante melancolic și grațios care pregătește admirabilul adagio al iernii”, scria Geoge Sand. Ne-am dus spre Centrul Artelor Performante din orașul nostru, Raleigh, Carolina de Nord, să ascultăm muzică clasică - compusă și interpretată de artiști profesioniști. Miracolul muzicii va înviora sufletele obosite, le va „acoperi cu ceva...” Dintre genurile muzicii, în această seară vom asculta muzică de concert. Curând, peste tăcerea care ne înconjoară în această seară blândă, vom putea asculta creațiile a doi compozitori celebri: Richard Strauss și Piotr Ilici Ceaikovski. Dacă am intra puțin, doar cu un pas în domeniul științei, mai precis al cinematicii, am dezvălui misterul ajungerii sunetelor muzicii la urechile noastre, și am afla că sunetele se deplasează dinspre sursa care le generează - adică instrumentul respectiv - sub forma unor sfere a căror suprafețe pâlpâie datorită moleculelor de aer care vibrează la unison. Cu alte cuvinte, sunetele sunt sfere de lumină pe care ochii noștri nu le pot vedea, este poezia aerului, este explozia sufletelor trecând prin corzile unor instrumente, spre a fi materializate și percepute de simțul auzului, dăruit trupului nostru. Ce minune a naturii create de Inteligența materiei! Concertul este executarea unei lucrări muzicale de virtuozitate, de obicei pentru un singur solist, cu acompaniament de orchestră. De cele mai multe ori se compune din trei părți: partea întâi are mai ales un caracter dramatic, cu o mișcare repede (allegro), în formă de sonată ; partea a doua are un caracter liric, cantabil, cu o mișcare rară (andante); partea a treia, finalul, are un caracter festiv și o mișcare deosebit de rapidă, de obicei în formă de rondo. Am intrat în sală, ne-am ocupat locurile, orchestra își acorda instrumentele muzicale. Primul contact cu diafanele sunete. Împietriți de frumusețea muzicii, am ascultat întregul concert. Orchestra simfonică a Carolinei de Nord a interpretat poemele simfonice ale compozitorului și dirijorului german Richard Strauss (1864-1949), reprezentant de mare valoare a muzicii clasice: DON JUAN, op.20 și TOD UND VERKLARUNG (moarte și transfigurație) op.24. Dirijorul, cel care a condus execuția muzicală și căruia i-a aparținut interpretarea artistică a lucrărilor din cadrul acestui concert, a fost Eugene Tzigane, născut din tată american și mamă japoneză, cu un remarcabil palmares. Orchestra a scos în evidență Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

“ Talentatul și pasionatul dirijor Eugene Tzigane a dirijat orchestra în execuția acestor piese, fără partitură, fără a folosi bagheta care indică de obicei mișcarea și ritmul, caracterul interpretării muzicii, ci prin gesturi sugestive, dovedind o mare trăire interioară, vibrație venită din sfera sufletească, a minții și a inimii trecând prin brațe, mâini, degete. Tremurul rapid al degetelor orientate spre orchestră cereau intensificarea vibratoului la formațiunea corzi, pasajele viorii prime fiind de o tehnicitate transcendentală.Dar învăluitor de plăcut au sunat și solo-urile oboiului, violoncelului, harpei și tremolo-urile viorii secunde. “ Pag. 79


posibilitățile coloristice cu tonul dramatic al poemelor. Pasionanta temă de dragoste a lui Don Juan a fost scrisă de către magicianul sunetelor sub vraja romantismului, după ce a întâlnit o cântăreață talentată, interpretă a pieselor lui, cu care s-a și căsătorit. Inspirația celei de a doua piese Tod und Verklarung a fost explicată chiar de Strauss într-o scrisoare, în care arăta cum a fost frământat ani de zile de gândul unei scrieri - și în cele din urmă i-a venit ideea: „un poem sonor care să descrie ultimele ore ale unui om care a luptat pentru cele mai înalte idealuri, probabil un artist ...” Talentatul și pasionatul dirijor Eugene Tzigane a dirijat orchestra în execuția acestor piese, fără partitură, fără a folosi bagheta care indică de obicei mișcarea și ritmul, caracterul interpretării muzicii, ci prin gesturi sugestive, dovedind o mare trăire interioară, vibrație venită din sfera sufletească, a minții și a inimii trecând prin brațe, mâini, degete. Tremurul rapid al degetelor orientate spre orchestră cereau intensificarea vibrato-ului la formațiunea corzi, pasajele viorii prime fiind de o tehnicitate transcendentală. Dar învăluitor de plăcut au sunat și solo-urile oboiului, violoncelului, harpei și tremolo-urile viorii secunde. Partea a doua a spectacolului a avut în program Concertul nr 1 („Vise de iarnă”) a compozitorului rus Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), unul dintre cei mai mari creatori ai muzicii ruse: 10 opere (Evgheni Oneghin, Dama de pică), balete (Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci); uverturi, fantezii, trei concerte. CONCERTUL ÎN SI BEMOL MINOR PENTRU PIAN a lui Ceaikovski, primul său concert scris, a început cu prima parte – Allegro non troppo e molto maestoso - o melodie superbă cu o notă de măreție și noblețe cântată de viori și violoncele, cu semnalele cornilor și acordurile întregii orchestre care, prin sonoritățile puternice au creat o atmosferă sărbătorească, pregătind intrarea instrumentului solist - acordurile furtunoase ale pianului, împreună cu viorile prime și violoncelul, anunțând tema solemnă, cantabilă, cântată de trei ori, ca o parte introductivă, un imn luminos, de un optimism robust. Pasaje sclipitoare au fost interpretate de Di Wu (n.1984), o pianistă chineză-americană, matură și sensibilă al cărei debut profesional a fost la vârsta de 14 ani în cadrul filarmonicii din Beijing, după care au urmat aparițiile în Statele Unite și alte țări de pe glob. Pasajele se întindeau aproape pe toată claviatura, se auzea motivul puternic expus la început de corni. Apoi, orchestra a făcut ca melodia solemnă să răsune mai amplu decât înainte, în timp ce pianul, cu forță sporită, ataca un șir de game cromatice și acorduri ascendente. Câteva

Pag. 80

acorduri ale suflătorilor au liniștit sunetele, urmând o pauză prelungită. Partea începută cu mișcarea Allegro con spirito (un tempo alert și plin de viață) are la bază teme concepute sub impresia unor cântece populare auzite de Ceaikovski la niște cerșetori orbi din Ucraina. Dar, ele nu sunt tânguitoare și triste, așa cum probabil lea auzit, ci ele au o altă înfățișare, compozitorul dândule o altă sonoritate, un dialog vesel susținut de cele două mâini ale pianistei, o execuție de mare virtuozitate. A urmat melodia fracționată, dialogul între pian și orchestră, după care a apărut o altă temă, alcătuită din alte fragmente melodice: unul senin și cantabil, celalalt semănând cu un cântec de leagăn, cântat de viori. Superb! Către sfârșitul primei părți, pianista șia afirmat și mai mult posibilitățile tehnice; sonoritățile creșteau și la finalul primei părți au urmat câteva acorduri puternice. În partea a II-a - Andantino semplice (un tempo ceva mai lent decât Andante), o parte cu mult mai redusă ca prima, am auzit un flaut, o melodie visătoare, duioasă, ca un cântec păstoresc. Această parte elegantă având grația unui vals, părea amintirea unor frumoase clipe de dragoste. Tema finalului – Allegro con fuoco (un tempo viguros, glumeț), ca și prima parte - de proveniență ucraineană, a fost expusă cu multă vigoare de către pianistă, un final luminos în care este redată veselia și bucuria oamenilor, precum și umorul lor sănătos. S-a putut remarca apoi, către final, o melodie contrastantă prin caracterul ei mai lent, care amintea emoția temei introductive. Ca un balans al vigorii muzicii, Ceaikovski a introdus o melodie romantică încredințată viorii care ne-a prilejuit emoții plăcute. S-a îmbinat armonios monumentalitatea cadrului sonor cu lirismul gingaș, cu veselia care merge până la exuberanță frenetică. Acest concert mult aplaudat, chemând la rampă de patru ori pianista și dirijorul, a fost cu adevărat „o baie a spiritului”, ne-a făcut să simțim că omul se poate ridica deasupra condițiilor sale, că poate alcătui cele mai nobile cugetări despre el, simțind cât prețuiesc unii semeni datorită talentului, dar și a voinței de înălțare a spiritului. Concertul s-a terminat și ne-a amintit spusele lui Octavian Paler: „Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere”. Dar acea tăcere a fost încărcată de ecouri rămase în sufletele noastre. Se făcuse noapte. Cerul era senin, luna își vedea de creșterea ei, de pe trotuar plecau frunzele în ușoare valuri, amintindu-ne de un frumos sfârșit.

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Ion N. OpREA Ostași, chiar și eroi în armata germană ori regală română, după încheierea păcii ostracizați și îndepărtați din armata populară română: Memoriile unui ofițer de artilerie,

I

de Constantin Zavati

O carte de un fel deosebit, scrisă de către un profesor de chimie din Bacău, la vârstă de peste 9o de ani împliniți, un om care a servit atât pe frontul de est cât și pe cel din vest, ba și pregătit în armata germană, care atestă încă odată ceea ce noi am probat că omul poate crea toată viața dacă are aplecare intelectuală.

Au t o rul mi-a fost prezentat de profesorul Mihai Bejinaru-mulți ani director al Liceului Militar “Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, astăzi pensionar-membru al Cenaclului nostru literar la distanță-, prezent cu scrieri interesante în toate cele șase ediții antologice ale noastre pe o temă dată (Românii așa cum sunt, Cu prieteni, despre prietenie, Singurătate, Darul vieții: Dragostea, Dorul de-acasă, Viață, viață, și alta în pregătire Nu uita!) toate cu semnătura și sub coordonarea lui Ion N. Oprea, la Editura PIM, Iași; în prima carte (2011) aproximativ 40 de scriitori, tineri și vârstnici, răspunzând afirmativ la ceea ce un grup de intelectuali negaseră/vezi Ziarul de Iași din 13 martie 2009 cu titlul Uniunea Scriitorilor a devenit casă de pensii/,faptul că actul de creație intelectuală este propriu ființei umane din copilărie până la senectute și în deosebi, la vârsta marilor experienţe. Venit pe lume la 7 iulie 1923, într-o familie cu patru copii, numai unul băiat, Constantin Zavati, care se va dovedi cu chemare și talent scriitoricesc, educat și crescut în spiritul dragostei față de Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

glia strămoșească, tatăl său veteran din Primul Război Mondial, fost subofițer de artilerie grea la Bacău, va absolvi Liceul Militar “Ștefan cel Mare” din Cernăuți în promoția “Erou Căpitan Vasilescu”, iar când împrejurările îi vor cere va pleca în Germania unde, în cadrul “celei mai perfecte și puternice armate din lume” – cum caracterizează prefațatorii, coloneii George D. Gheorghiu și Corneliu Chirieș, aliata - și se instruiește pentru a deveni ofițer să servească oricând armatei române, gata pentru apărarea patriei proprii.

Întoarcerea în timp, cu peste 70 de ani, descrierea în cele peste 500 de pagini, începând din 1942 și până în 2014, când memoriile lui Constantin Zavati văd lumina tiparului (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015), a locurilor și faptelor din timpul Liceului Militar cu peregrinările sale, din timpul celui de al Doilea Război Mondial – pe frontal de est și pe fronul de vest – după cei 34 de ani de activitate didactică, trebuie să recunoaștem este o performanță proprie nu doar celor obișnuiți să rețină și să redea amănuntele, cât mai ales scriitorului care este domnul profesor, un talent al conservării și redării documentelor de viață Crescut la școala militară română, reținând esența a ceea ce profesorii de elită le-au predat, lui și promoției, fostul ofițer activ de artilerie și combatant în cele două armate – cea germană, 1943, mai întâi, pe frontul de Est, apoi în armata regală română între aprilie 1944 și august 1946 – are meritul că reușește să scoată din uitare ceea ce ignorăm, anii dintre iunie 1942 și martie 1944, anii de școală militară de ofițeri activi promovată în Germania, alături de autohtoni, de sute de tineri români, cu rezultate de la egal la egal, ba uneori superioare camarazilor aflați la ei acasă. Îmbarcați la 3 iunie 1942 în trenul București-Cernăuți-Lemberg-Berlin, cei 250 de tineri bacalaureați ai celor șase liceee militare și altele civile din țară, selectați pentru a fi cursanți la școlile militare de ofițeri activi din Germania, mulți dintre ei au devenit și au fost “corpul de cadre de bază, ca ofițeri instructori ale marilor unități române” care au determinat să crească potențialul de luptă al armatei române, documentează prefațatorii. Memorialistică militară, cartea semnată de profesorul Constantin Zavati, cu redarea atâtor amintiri – traiul și viața de zi cu zi, activitatea de pregătire militară de specialitate, referirile la tim-

Pag. 81


pul liber sau de odihnă, rezolvarea momentelor de alarmă, de bombardamente sau de lupte, chiar timpul trăit cu rușii autohtoni, în așteptarea și teama cum vor acționa partizanii – se constituie în emblematice și pilduitoare lecții de viață.

Cartea s-a născut, ni se argumentează, dintr-o mare dragoste pentru camarazii săi din anii petrecuți în Liceul Militar “Ștefan cel Mare” din Cernăuți, pentru acei cu care, în urma selecției, au fost admiși să urmeze și a promovat cursurile școlilor militare de ofițeri activi din Germania, colegi cu care a fost aruncat de valul istoriei în vâltoarea cumplită a celui de al Doilea Război Mondial, cu acei cu care, împreună, au ridicat tricolorul acolo unde istoria le-a dat dreptul.

Însăși înscrierea drept motto – dedic acest volum caporalului german KURT care mi-a salvat viața când am fost trimis ca elev ofițer la stagiu de pe FRONTUL DE EST la OREL în URSS (01.04. 1943 – 01. 07, 1943) - se înscrie în ceea ce se moștenește de-acasă, din familie, din școală și viață, MORALITATEA, ca act de recunoaștere a binelui obținut, asupra căruia pedagogul de mai apoi și de azi revine în secvenţe de carte care nu numai conservă, educă.

Cartea dedicată celor care și-au sacrificat anii tinereții slujirii țării și armatei sale este raportată și la cei care, precum și autorul, au păstrat cu ei ranița amintirilor pe care tot așa le-ar fi deșertat, dar nu au îndrăznit să o facă, poate și datorită lipsei posibilităților obiective, de care mult timp a fost stingherit și profesorul nostru.

Abordînd subiectul, autorul se referă sobru, manierat, cu argumente de album și carte bine citită și conspectată, tocmai pentru a reda ceea ce reuşește – verticalitatea vieții. Ne alăturăm aprecierilor, volumul, în întregul lui, este bine structurat, cu o bogăție de informații, atent selec-

Pag. 82

tate și prezentate, în spiritul adevărului, nimic ficțiune, bun prilej de instrucţie și meditație pentru cititor, indiferent de vârstă, principalul beneficiar – tineretul.

Carte de memorii, volumul profesorului care mereu face trimitere la Liceul Militar “Ștefan cel Mare”, la “ Monografia liceului Militar “Ștefan cel Mare”, coordonatori Colonel® Doru Gușu și profesor Mihai Bejinaru, Editura Trinitas, Iași, 2002, completează, înobilează și actualizează cu succes ceea ce noi numim astăzi tradiţionalism, cu cerința subsidiară de vrednică perpetuare. Cinste și respect autorului, prof. colonel, veteran de război, Constantin Zavati care la cei peste 90 de ani ai săi ne dă o lecție de viață pe măsura înțelepciunii generaţiei sale, dacă știm să o fructificăm.

Au dreptate cei doi ofițeri superiori, coloneii Gheorghiu și Chirieș, prefațatorii, această carte este o lecție de viață, atât pentru generația actuală, dar și pentru cele viitoare. Înțelepții scriu și visează, știu să facă cel puțin memorialistică, până în ultima clipă!

Cum a pregătit autorul cartea, care îi este istoria, cine l-au descoperit, îndemnat, insistat și ajutat – spunîndu-și părerea, lecturându-i, corectându-i, computerizându-i textul și fotografiile, sponsorizîndu-l, declară însuși autorul în Cuvînt înainte, făcîndu-l dintr-un “pensionar anonim”, ba și la o vârstă pe care unii, v-am spus, nu o ignoră, dar o nesocotesc, blamând-o, “o persoană de interes public”, care scrie plăcut. “Deși în decursul vieții mele am făcut multe compuneri în liceu la orele de limba română care au fost notate întotdeauna cu nota maximă, iar la începutul carierei mele didactice am reușit să public în ziarul local articole de popularizarea științei, în general nu am avut activitate de scriitor”, se confesează profesorul, detaliind succesele sale în ceea ce ne-a oferit, acum, în 2014, la cei peste 90 de ani aniversați. “Înștiințez cititorii că am descris faptele așa cum s-au întâmplat în realitate, fără nici o înfloritură”, ne asigură, lucru care l-am intuit și simţit şi noi citindu-l, lectura particulară aducându-l în actualitate și împrospătându-i amintirile, pentru care îl felicităm. Iată, de pildă, descriindu-l pe Petrache

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Lupu de la Maglavit, lângă acesta având ocazia să stea alături la o nuntă în localitate, cât de diferit îl prezintă faţă de cum l-au înfăţişat caricatural atâţia alţii: “…era un om deosebit, cu mult bun simţ, care vorbea cu har, se comporta civilizat, povestea despre activităţile lui şi răspundea cu răbdare la întrebările mele. A mâncat cumpătat, a băut cu măsură şi la cererea nuntaşilor a binecuvântat pe cei doi miri şi pe ceilalţi musafiri, după care a mulţumit cu smerenie pentru că fusese invitat la masă, după care şi-a luat rămas bun de la cei prezenţi” (p.425). Redarea momentelor din luptă împotriva partizanilor din regiunea sovietică Smolensk, cu participarea a cinci divizii de luptători, mulți dintre colegii lui români, dar mai ales nemți, nu au mai răspuns ulterior prezent, căzuți ca adevărați eroi ai armatei germane dar și române, rămân lecție de patriotism local dar și de înfrățire înălțătoare. Evenimentul 1 martie1944, când promoția “Breslau”, cu festivitatea de înălțare în grad a celor 20. 000 de tineri, de toate naționalitățile, care au urmat cursurile școlilor militare, printre care și autorul cărții de față, la care a participat însuși Hitler și mareșalii săi, probează importanța locului ca ostaș al viitorului professor de chimie, fost și inspector școlar la Bacău, în România.

Devenit ofițer, Constantin Zavati își reamintește și descrie activitatea sa desfășurată ca instructor în orașul Magdenburg unde s-a ocupat până la sfîrșitul lunii mai 1944 de pregătirea unor subordonați, viitoare cadre de artilerie, după care revine în țară. De la 23 august 1944, Constantin Zavati, ca și restul colegilor săi, se vor afla în situația de a lupta împotriva foștilor coechipieri ale căror uniformă o purtaseră cu demnitate timp de doi ani, aliați de la care învățaseră meseria armelor, el neuitând niciodată de caporalul KURT.

Încadrat în artileria moto română, cum a luat parte la luptele de pe FRONTUL DE VEST de la 3 martie 1945, ca ofițer al biroului român de operații, ca și sfârșitul războiului de la 9 mai 1945, sunt alte momente care, redate, devin de neșters. Mai ales activitatea sa de cel mai tânăr comandant de baterie în regimental stabilit în satul Ișalnița, lângă Craiova. De la sfîrșitul lunii octombrie 1944 și până

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

în 1946 – dar operația a continuat și după 19511954 –trecîndu-se de la armata regală la cea populară, cum zic prefațatorii, este descrisă, pas cu pas, poate nu îndeajuns de acuzator și explicator, procesul de decapitare, de ostracizare și îndepărtare din armata română, sub bagheta comisarilor politici români dar mai ales sovietici, pe care nu i-am prea găsit pomeniți, a cadrelor valoroase care fusese brava armată română, mulți purtători ai Ordinului Mihai Viteazul, Coroana României și chiar a medaliei sovietice Victoria, printre ei și sublocotenentul de artilerie Constantin Zavati care, începând cu 9 august 1946 nu a mai fost demn să fie cadru al armatei, el profesionistul fiind obligat să spună Adio carierei și hainei militare. Format la Școala marilor caractere, domnul Contantin Zavati, spun și prefațatorii, dat la o parte din ceea ce își dorise a-i fi cariera, insuflată din familie, a luat totul de la început și, între anii1947-1951, veteranul de război de astăzi, a urmat și absolvit cursurile Facultății de chimie a Universității “Al. I. Cuza” din Iași, unde, datorită trecutului său de “posesor al unei educații burgheze”, nu i s-a acordat ce i se cuvenea pe merit, titlul de “şef de promoție”, a profesat ca profesor timp de 34 ani, până la pensionare, dedicându-se și scrisului.

“Ofiţerul Zavati, omul care… l-a întâlnit pe Hitler faţă-n faţă, a fost înrolat în două armate – germană şi română – a luptat pe două fronturi, a fost exclus din rândurile luptătorilor cu grade pe umăr, a fost şi profesor, acum, la aproape 90 de ani, este fericit”, scria Olimpia Filip în Adevărul de Weekend, 1-3 februarie 2013.

Cum înțelegerea deplină a grozăviilor trăite ale războiului sunt greu, dacă nu imposibil de redat și pătruns, iar undeva, cineva, uită acest lucru, înțeleptul, care este profesorul Constantin Zavati din Bacău, autorul cărții Memoriile unui ofițer de artilerie, își exprimă convingerea, la care și aici ne alăturăm, că omenirea, așa cum este, afectată de existența taberelor, ca și în lumea scriitoricească, nu va înţelege să nu rişte un Al Treilea Război Mondial, care n-ar mai avea nici învingători și nici învinşi, ci doar o planetă distrusă, ceea ce cui i-ar folosi!? Omagiul adus de autor camarazilor săi, români sau germani, acum la peste 70 de ani de la întâmplările tragice de atunci, este un act de moralitate memorialistică care obligă!

Pag. 83


Constantin ZAVATI

E

NUNTA DE LA MAGLAVIT,

ÎN SATUL LUI PETRACHE LUPU

ram tineri ofiţeri, arătoṣi, simpatici, cu uniforme ca la paradă ṣi aveam multă trecere în oraṣul Craiova, în special noi trei: ION DINICĂ, GHEORGHE FILIP ṣi eu, toţi absolvenţi de ṣcoală militară. Eram des invitaţi drept cavaleri de onoare la diferite nunţi din Craiova ṣi din împrejurimi. Aceasta se datora faptului că ION DINICĂ era oltean, precum ṣi pentru că mai aveam un coleg de la ṣcoala militară pe nume GELU BERCEA fiul unui arhitect din Craiova care fusese coleg la LICEUL MILIT A R MĂNĂSTIREA DEALU cu MS Regele Mihai I, într-o clasă specială, cu copii selectaţi din toate clasele sociale. GELU BERCEA era un tip foarte prezentabil, cu maniere alese ṣi cu o bună reputaţie.

M-am împrietenit cu el ṣi de multe ori duminica eram invitat la părinţii lui la masă, care erau niṣte persoane foarte distinse ṣi prietenoase. GELU BERCEA ocupa o cameră în casa unui boier craiovean, mult mai avut decât gazda mea ṣi a cărui casă era un adevărat muzeu cu tablouri scumpe ṣi mobilă de lux.

Într-o duminică, GELU BERCEA a venit la mine ṣi mi-a spus: „Costele, îmbracă-te repede ca să prindem trenul spre MAGLAVIT pentru că suntem invitaţi la o nuntă, în calitate de cavaleri de onoare.” Dânsul se cunoṣtea bine cu părinţii miresei.

M-am echipat imediat ṣi am plecat amândoi la gară la timp pentru a prinde trenul de MAGLAVIT. Era un tren personal care se oprea prin toate staţiile. Am sosit la MAGLAVIT înainte de prânz. O dată cu noi au coborât ṣi alţi invitaţi, aṣa că am pornit aproape în formaţie spre casa miresei. În faţa gării

Pag. 84

erau înṣirate multe trăsuri noi, precum în marile oraṣe, care au luat o parte dintre noii sosiţi.

Am fost plăcut impresionat de casele din localitate, care erau majoritatea noi, plăcute ca arhitectură, cu garduri noi, înconjurate de grădini vaste cu mulţi pomi fructiferi.

Am sosit la casa miresei, o casă impozantă, înconjurată de o grădină mare, cu un cort imens în curte, unde erau puse multe mese ṣi scaune, iar pe niṣte suporturi erau două butoaie uriaṣe, unul cu vin ṣi celălalt cu ţuică. Era ṣi un cuptor mare, lângă care erau stivuite vreo 200 de pâini rumene. În bucătăria casei erau adunate o mulţime de femei care trebăluiau grăbite să termine ultimele feluri de mâncare ṣi prăjituri, pe care le aranjau pe feţele de masă brodate ṣi albe ca neaua. Peste tot era un belṣug cum n-am mai văzut la vremea aceea nicăieri. Nu mi-am imaginat că la ţară putea fi atâta bogăţie. Însă, după trecerea sovieticilor pe la noi, nu am mai văzut niciodată aṣa belṣug!

Ne-am prezentat la părinţii miresei care neau primit cu braţele deschise, încântaţi de onoarea pe care le-o făceam prin prezenţa noastră. Pe mireasă am cunoscut-o mai târziu, înainte de a merge la biserică. Mai multe fete se ocupau cu gătirea miresei ṣi nimeni nu avea voie să o vadă.

A sosit ṣi timpul de a merge la biserică. A apărut ṣi mireasa împreună cu domniṣoarele de onoare ṣi de alte prietene de ale ei.

Am fost prezentaţi miresei, care era o tânără foarte frumoasă ṣi cu o rochie de vis. Am fost introduṣi domniṣoarelor de onoare. Partenera mea la această ocazie era o tânără învăţătoare, o olteancă vivace ṣi prietenoasă. Ne-am împrietenit pe loc.

Am plecat spre biserică. La ieṣirea din curte aṣteptau două trăsuri cu niṣte cai superbi. Fiecare dintre birjari a insistat ca mireasa să se urce în trăsura lui. Unul dintre aceṣtia a fost ṣi mai insistent pentru că era văr cu mireasa. Fiind prezentată cu această dilemă, diplomată, aceasta a decis să meargă la biserică pe jos, împreună cu ceilalţi nuntaṣi, biserica fiind cam la 200 metri de casa ei. În această situaţie, spre uimirea tuturor celor prezenţi, fulgerător, al doilea birjar a scos un cuţit foarte ascuţit ṣi cu o viteză uluitoare l-a lovit pe vărul Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


miresei direct în stomac. Nimeni nu a avut timp să reacţioneze ca să împiedice atacul. O parte dintre nuntaṣi, care se adunaseră în drum, l-au prins pe atacator, l-au urcat în trăsura lui ṣi l-au îndepărtat de la faţa locului. La fel au procedat ṣi cu rănitul, în timp ce restul nuntaṣilor s-au deplasat spre biserică, ca ṣi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

pelerinii de la gară la stâna lui PETRACHE LUPU unde s-au ridicat o TROIŢĂ ṣi o platformă unde SFÂNTUL îṣi ţinea predicile, care erau pregătite minuţios cu preoţii din sat, care, la fiecare întâlnire cu pelerinii, ţineau ṣi ei o slujbă religioasă, urmată întotdeauna de o colectă de bani, precum ṣi de alte daruri aduse de aceṣtia.

Am ajuns la biserică unde aṣteptau nuntaṣii locali, precum ṣi cei veniţi de la Craiova.

SFÂNTUL nu se manifesta numai la MAGLAVIT. Acesta era purtat cu mare pompă de către preoţi prin marile unităţi militare din ţară, cele de la partea sedentară, pentru că restul militarilor erau pe FRONTUL DE EST, unde se înregistrau mari pierderi în morţi, răniţi ṣi dispăruţi. Vizitele lui PETRACHE LUPU urmăreau ridicarea moralului ostaṣilor care trebuiau să plece pe FRONT, precum ṣi a poporului care afla zilnic din telegramele aduse de jandarmi despre sacrificiul celor căzuţi eroic pe FRONT. Organizatorii Bisericii l-au dus pe PETRACHE LUPU ṣi pe FRONT ca să-i binecuvânteze pe militari ṣi să le ridice moralul.

Mai târziu am aflat că astfel de întâmplări erau obiṣnuite la MAGLAVIT ṣi de aceea nimeni nu s-a lăsat impresionat de această situaţie nefericită. Pentru noi a fost un ṣoc puternic, mai ales că nu am putut acţiona nicicum.

Am intrat în biserică unde aṣteptau mirele ṣi părinţii lui, împreună cu alţi nuntaṣi.

A urmat slujba religioasă, iar noi, cavalerii de onoare am însoţit domniṣoarele de onoare. A fost o slujbă emoţionantă, după care nuntaṣii s-au îndreptat spre casa miresei unde urma să aibă loc masa ṣi petrecerea.

Am întrebat pe domniṣoarele de onoare despre PETRACHE LUPU ṣi ele ne-au propus să mergem să vizităm locul unde se afla STÂNA lui, precum ṣi TROIŢA ridicată în cinstea lui.

PETRACHE LUPU devenise celebru după ce avusese o viziune în care i-a vorbit Bunul Dumnezeu. Am aflat că era un cioban modest, bâlbâit ṣi stingher. Într-o zi când se afla cu oile la păscut în Lunca Dunării, a avut o viziune în care i-a apărut Bunul Dumnezeu sub forma unui MOŞ - după cum a povestit dânsul mai târziu - care i-a spus să meargă în satul lui ṣi să le spună oamenilor de acolo ca să se roage mai mult, să dea de pomană ṣi să se poarte cum se cade cu vecinii lor. Se spune că în urma viziunii cu MOŞUL, PETRACHE LUPU ṣi-a recăpătat vorbirea ṣi a început să predice.

Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului în toată ţara, au început să vină pelerini cu sutele, unii erau grav bolnavi; ei veneau la MAGLAVIT ca să se vindece atingând SFÂNTUL, după cum i s-a spus după viziunea sa cu Bunul Dumnezeu.

Pelerinii aveau nevoie de gazde ṣi atunci satul a început să prospere, s-au refăcut casele, s-au construit multe locuinţe noi ṣi toţi oamenii din sat au progresat. Au apărut ṣi trăsurile care transportau Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

În sat se construise o biserică mare ṣi se întâmplaseră minuni - după cum povesteau localnicii - precum unii epileptici s-ar fi vindecat ṣi alţii suferinzi de diverse boli ar fi fost tămăduiţi de către SFÂNT atunci când îi atingea cu mâinile lui mari.

Până la Locul Sfânt din Lunca Dunării unde era STÂNA ṣi TROIŢA am trecut prin niṣte lanuri mari de orez ṣi bumbac, recolte din care localnicii câṣtigau bani frumoṣi. Ne-am întors la casa miresei unde începuseră să se adune nuntaṣii. Noi am fost invitaţi la masă împreună cu domniṣoarele de onoare. S-a servit un meniu deosebit cu antreuri, fripturi de pasăre ṣi porc, sarmale, deserturi variate ṣi băutură la discreţie. În afară de vinul ṣi ţuica care s-a servit la masă, o bună parte din nuntaṣi se ridicau repetat de la masă pentru a gusta băutura din cele două butoaie din curte.

La masă am avut marea surpriză de a fi aṣezat alături de PETRACHE LUPU. Mi-am dat seama că era un om deosebit, cu mult bun simţ, care vorbea cu har, se comporta civilizat, povestea din activitatea lui ṣi răspundea cu răbdare la întrebările mele. A mâncat cumpătat, a băut cu măsură ṣi la cererea nuntaṣilor a binecuvântat pe cei doi miri ṣi pe ceilalţi musafiri, după care a mulţumit cu smerenie pentru că fusese invitat la masă, după care ṣi-a luat rămas bun de la cei prezenţi. După masa copioasă, a urmat oferirea darurilor tinerilor căsătoriţi, începând cu naṣii ṣi ur-

Pag. 85


mând cu ceilalţi nuntaṣi.

Un taraf de lăutari foarte talentaţi au interpretat cântece melancolice de pahar, alte melodii specifice nunţilor, precum ṣi muzică de dans, hore, sârbe, chiar tangouri ṣi valsuri. Noi, tinerii cavaleri de onoare am fost invitaţi la dans de către domniṣoarele de onoare într-o altă încăpere, unde era ṣi un patefon la care am pus muzică de dans, în timp ce ceilalţi nuntaṣi erau înlănţuiţi în sârbe ṣi hore. În pauza dintre jocuri, unii nuntaṣi plăteau lăutarilor să le cânte melodiile lor preferate, pe care le fredonau sau le cântau cu voce tare. Noi am continuat petrecerea în încăperea cu patefon, unde eram aprovizionaţi cu prăjituri ṣi băutură. A fost o nuntă bogată ṣi foarte bine organizată, unde nimeni nu s-a îmbătat ṣi nu s-a produs nici un scandal. În timpul petrecerii nu s-a amintit deloc despre incidentul cu trăsurile, ca ṣi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Către dimineaţă ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, le-am mulţumit frumos pentru invitaţie, iar dânṣii ne-au invitat să-i vizităm din nou.

Petrecerea a continuat, iar noi însoţiţi de domniṣoarele de onoare ṣi de alţi nuntaṣi ne-am îndreptat spre gară, pentru că urma să sosească trenul ṣi am observat că rănitul de la nuntă se afla pe o targă pentru a fi dus la spitalul din Craiova. Dimineaţa am ajuns cu bine la Craiova, neam prezentat la datorie, ca ṣi cum nu am fi petrecut noaptea întreagă, pentru că eram tineri, plini de energie ṣi nu ne resimţeam după o zi ṣi o noapte fără somn. BIJUTERIILE NU ADUC FERICIRE!

Am fost trimis într-o misiune la OBSERVATORUL unei Baterii din cadrul REGIMENTULUI 9 ARTILERIE pentru a constata situaţia reală din acel sector al FRONTULUI DE VEST.

Am ajuns la Comandantul Bateriei de tragere împreună cu sergentul care mă însoţea totdeauna în asemenea deplasări, Baterie care se afla într-o poziţie foarte bine camuflată, într-o viroagă.

M-am legitimat la Comandantul Bateriei, prezentându-i Ordinul Diviziei. Comandantul Bateriei a luat legătura cu OBSERVATORUL, explicându-i ofiţerului Comandant că urma să fie

Pag. 86

vizitat ṣi i-a ordonat să-mi dea toate informaţiile. Mia dat un ofiţer din Baterie care ne-a condus la OBSERVATOR, pe un drum protejat pe unde transporta ṣi mâncarea pe poziţie. Am ajuns la OBSERVATOR, m-am prezentat, am arătat Ordinul Diviziei ṣi am început discuţia ca între camarazi.

Era o zi cu liniṣte pe FRONT, era cald ṣi bine, iar ostaṣii se relaxau în adăposturile săpate.

Am privit ṣi prin luneta foarfece - poziţia inamică se vedea ca în palmă cu nemţii care unii se odihneau, alţii scriau scrisori sau stăteau de vorbă. Am intrat în vorbă cu unii ṣi cu alţii, care miau cerut informaţii despre spatele FRONTULUI. La un moment dat am observat un subofiţer, un om atletic de aproape doi metri, care purta un sac atârnat pe umăr. Am vorbit ṣi cu dânsul, l-am întrebat într-o doară de ce poartă sacul ṣi nu-l lasă în adăpost. M-a privit ciudat, glacial, a salutat ṣi s-a îndepărtat fără a-mi răspunde la întrebare.

Unul dintre ceilalţi ostaṣi ṣi-a făcut curaj ṣi mi-a explicat de ce respectivul purta totdeauna sacul pe umăr, ba chiar ṣi în timpul nopţii dormea cu el sub cap. În timpul luptelor din BUDAPESTA, el golise un magazin de bijuterii în urma unui bombardament. De atunci nu se mai despărţea de sacul lui cu bijuterii. Nu mi-a venit atunci să cred, i-am replicat că acesta ar putea duce o rezervă de hrană pe care o păzeṣte să nu i se fure. Ostaṣul însă o ţinea una ṣi bună că în sac erau bijuterii, pe care însă nimeni nu le văzuse în realitate.

Când mi-am socotit misiunea încheiată, miam luat rămas-bun ṣi m-am întors la Bateria de tragere pe acelaṣi drum, după care am revenit la Divizie ṣi am dat Raportul de cele constatate. Peste vreo două săptămâni, după niṣte lupte intense, unitatea ṣi-a schimbat poziţia, ca urmare a retragerii nemţilor. Am fost din nou trimis de la Divizie la OBSERVATOR să văd situaţia reală.

Totul s-a repetat ca în timpul vizitei dinainte. Singurul care lipsea era subofiţerul cu sacul. M-am interesat de soarta acestuia ṣi am aflat că în timpul unui bombardament german, un proiectil de aruncător a căzut peste OBSERVATOR ṣi l-a pulverizat împreună cu sacul cu bijuterii! Soldaţii ṣopteau că trebuia să fi fost blestemul proprietarului magazinului de bijuterii!

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Daniel CORBU pOEZIE ȘI ARISTOCRAȚIE

D

SAU EXCURS pERIpATETIC pRIN GRĂDINA pATOLOGICĂ A LITERATURII

intotdeauna m-a obsedat imaginea zeilor care coboară şi a oamenilor care se înalţă. Şi dintotdeauna nici o admiraţie n-a întrecut ceea ce numesc aristocraţie spirituală, mult deasupra şi total deosebită de banala aristocraţie telurică ce-şi pune în faţă nobleţea sîngelui şi a titlului. Consider că poetul adevărat face parte din această aristocraţie, autentica lui creaţie şi harul divin conferă nobleţe reprezentantului „a ceea ce este mai bun în orgoliul uman”, cum ar spune Baudelaire. Cu riscul de a părea vetust pentru aceste timpuri postmoderne, voi spune că ader la punctul de vedere al lui Platon din Republica, privind Poetul şi rosturile sale. În viziunea filozofului atenian poetul este un individ inspirat „precum prorocii şi prezicătorii”, care „îşi ies din sine” şi care, „de cum se cufundă în armonie şi ritm, sînt cuprinşi de avînt bahic şi stăpîniţi de el asemenea bachantelor”. Pe de altă parte, poetul este vocea divinităţii, prin inspiraţia şi entuziasmul care îl scoate din sine „de cum se scufundă în armonie şi ritm”. Este o concepţie cu totul magică asupra poeziei şi poetului (căruia îi intuieşte mişcarea şi ritmul vital), venită dintr-o viziune primitivă asupra fenomenului, ştiut fiind că, în Banchetul, poezia se referă şi la muzică, artă tot a ritmului şi armoniei. Nu vom lua în discuţie în această scurtă dizertaţie a noastră ideea alungării poetului din cetatea pe care o proliferează Platon, ultimul interpret al gîndirii magice. Dar vom da citatul exact din Republica: „Dacă un astfel de om (poetul, n.n.) va veni la noi să ne prezinte arta sa, vom îngenunchea în faţa lui ca în faţa unei fiinţe deosebite şi sfinte şi încîntătoare, dar nu-i vom îngădui să rămînă. Îl vom unge cu mir, îi vom pune în jurul gîtului o ghirlandă de lînă şi îl vom expedia în alt oraş”. După concepţia magică, dar şi cinic exclusivistă a lui Platon, a urmat, cum bine ştim, analiza ştiinţifică, raţionalistă a lui Aristotel din Poetica, unde se emit precepte şi apar regulile artei. Atunci cînd vorbim despre demnitatea expresiei artistice şi, mai ales, despre demnitatea artistului, trebuie să luăm în considerare singurătatea sa. E un fapt bine stabilit că nu există operă autentică în afara lumii. O operă de artă, o adevărată operă e autarhică şi conţine mari energii care acţionează asupra conştiinţei. Nici nu s-ar putea altfel. Să ne închipuim o carte necitită timp de cinci sute de ani. E un obiect mort, ea nici nu există. Ideea că literatura e o zonă superioară şi pură, opusă lumii, e de natură romantică. Realitatea e că artistul nu se Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

“ Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stînjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi. “

Pag. 87


poate, niciodată, rupe de lume. Retragerea artistului în turnul de fildeş („tour d’ivoire”, cum, atît de poetic, îl denumeşte Saint-Beuve în ale sale Pansées-uri), această retragere în turnul de fildeş, zic, este luată azi în derîdere, ca şi estetismul pur. Niciodată n-am negat sau minimizat singurătățile artistului. Se spune că un scriitor este cu atît mai mare cu cît îşi suportă mai bine singurătatea. Prin urmare, orice scriitor e o sumă de singurătăţi dăruite socialului. Nu spun deci o noutate cînd afirm că poetul, cel hărăzit, blestemat să „producă” artă, are nevoie, multă nevoie de singurătate, dar produsul singurătăţii lui este o cetate împotriva singurătăţii. Fără unica libertate a izolării - adică a retrăirii imaginare a lumii - nu poate să se ivească opera: fără operă, devenită fapt public, nu se poate naşte artistul însuşi. Paul Valéry, una din marile conştiinţe ale secolului XX, spunea despre artist (Le Solitaire) că este o specie dincolo de demenţă. Dacă luăm în seamă conceptul de operă deschisă al lui Umberto Eco, spunem, odată cu el, că orice operă se continuă în cititor sau, mai precis, ea se naşte din nou, odată cu fiecare cititor în parte şi în multe

privinţe abia acum, cedată mulţimii, ea, opera, ia fiinţă cu-adevărat. Şi am ajuns la un fapt care s-a demonstrat de la sine: artistul mare, artistul adevărat este - prin operă - expresia cea mai înaltă a colectivismului uman. El este, tocmai de aceea, un inamic nedeclarat, veşnic real al solitudinii pe care şi-o doreşte atît de mult ca artist, dar pe care şi-o desfiinţează brusc cu produsul singurătăţii lui - opera. Dar singurătatea creatorului este o sărmană contradicţie de termeni sau, şi mai drept, ea nici nu există. Fiindcă rezultatul

Pag. 88

este o erupţie în plină stradă. Deşi subiectul acestui scurt excurs nu priveşte receptarea, nu uităm o clipă faptul că arta şi artistul sînt legaţi de social, iar Mallarmé nu greşea când spunea că într-o societate fără stabilitate nu poate exista artă stabilă sau distinctă. Dar, vorba bunului Creangă, ajunge un par la un car de oale! Disertînd în acest fel, pot păţi ca teoreticienii care se învîrt, de cele mai multe ori, în jurul textelor şi ideilor precum Don Quijote în jurul morilor de vînt, impunîndu-şi, prin studii şi cărţi, atitudini epistemologice, teorii şi concepţii, poetici generative transformaţionale sau ilocuţionare, sociopoetici etc. De aceea, nu voi face altceva decît să formulez, în continuare, şapte principii comportamentale pentru poetul zilelor noastre, un Septalog pe care să-l aibă oricînd în idee:

intoarcerea la magie şi la misterul fiinţei; respectarea inspiraţiei şi a stărilor poetice în desăvîrşirea lor; conferirea forţei mantrice oricărui text liric; elitismul/ înălţarea cititorului la ezoterismul poeziei şi refuzul coborîrii la intelegerea vulgului, populismul fiind o ridicolă şi impardonabilă decădere; demnitatea expresiei artistice şi originalitatea cu orice preţ; aristocratizarea poeziei prin îndepărtarea de cotidian şi prozaic; menţinerea prestanţei sociale a poetului, salvarea imaginii. Devine tot mai clar faptul că doar de sine depinde statutul poetului în social. El şi nimeni altcineva trebuie să recapete demnitatea pierdută prin desele marginalizări, poetul să redevină astfel un cavaler al spiritului „ni peur ni reproche”, care-şi asumă culpa metafizică, aşa cum ar spune Jaspers, şi să conştientizeze faptul că „libertatea poeziei nu constă în aceea că poţi scrie fleacuri, ci în a nu-ţi stînjeni harul cu pretenţii arbitrare şi în a scrie ce îţi stă la inimă. În acest lucru constă libertatea ca fiecare să scrie ceea ce îi cere propria sa natură». Adică libertatea de a fi el însuşi. Perfect de acord, pentru că în ce priveşte socialul, peripatetizînd prin Grădina patologică a lumii, orice poet visează la lumea ideală, paradisiacă prezisă de Isaiia, în care lupul va convieţui cu oaia, leopardul va dormi alături de ied, iar leul se va hrăni cu fîn asemenea boului. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Attila F. Balázs (Slovacia) Lumina Casanova, în aerul stătut al bibliotecii, îl citea pe Seneca. Îşi aşeză comod picioarele chinuite de gută pe canapea, sprijinindu-se de perna pregătită pe fotoliu de către camerista grasă, pusă anume să-i poarte de grijă, care apărea din timp în timp, aducându-i ceai la gheaţă sau lapte bătut într-o cană mare de porţelan şi întrebându-l, cu un zâmbet şugubăţ, binecunoscut lui C., cum se simte şi dacă domnul mai are vreo doleanţă. Odinioară, motoraşul erotic al lui Casanova intra numaidecât în funcţiune, el trecându-şi prin pat doamne şi domnişoare amatoare de flirturi, cu o dezinvoltură şarmantă despre care şi peste ani de zile femeile povesteau roşind, cu inima palpitândă. De o vreme, îmbătrânitul Casanova, în operele, disponibile în bibliotecă, ale înţelepţilor, citea despre moarte. Înainte de a-l scoate pe Seneca din raft, îl citise pe Epicur, luând notiţe de zor. De mai multe ori îşi puse întrebarea, de ce şi pentru cine ia notiţe când, în orice moment, sufletul lui i-ar putea părăsi trupul şi adăpostul gazdei sale primitoare, însă obişnuinţa se dovedi a fi mai puternică decât slăbiciunea-i periodică şi continuă să caligrafieze cu mare grijă literele. Când fata intră, Casanova îşi scoase nasul din carte, urmărindu-i cu privirea fiecare mişcare. Aceasta îi aranjă aşternutul, scutură perna, schimbă cana cu apă de pe noptieră. Casanova aşeză cartea alături de una din hârtiile pe care-şi notase: „când suntem noi, nu e moartea, iar când moartea soseşte, atunci noi nu mai suntem” iar dedesubt: „Cei mai mulţi se zvârcolesc lamentabil între frica de moarte şi chinurile vieţii, de trăit nu vor să trăiască, de murit nu pot. Fă-ţi deci viaţa plăcută: scapă de toate grijile legate de ea. Niciun lucru bun nu-l bucură pe cel care-l stăpâneşte, exceptând cazul când se pregăteşte sufleteşte pentru pierderea acestuia – şi nimic nu-i atât de uşor de pierdut decât ceva pe care nu ni-l mai putem dori atunci când l-am pierdut deja”. Casanova zâmbi şi se întoarse către fată. Aceasta îşi ridică sprâncenele, uitându-se, în aşteptare, în ochii înroşiţi ai bărbatului vârstnic, care de mult şi-au pierdut acea lumină care odinioară atrăgea şi deruta privirile femeilor, precum lumina lumânării gâzele. Casanova se uită un timp la fată apoi, văzând că nu cedează şi continuă să aştepte ca el să spargă tăcerea, îi făcu semn să se aşeze lângă el. Cu un zâmbet ştrengar, legănându-şi fesele, se îndreptă spre scaunul oferit de bărbat, lăsându-se să cadă în el. Jocul privirilor continuă, acum tot mai liber, însoţit de zâmbete tot mai largi. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

– Cum a fost ziua ta? – rupse tăcerea Casanova într-un târziu, în timp ce privirea-i deveni un pic mai serioasă. Fata, de parcă i s-ar fi ridicat o ecluză dinaintea gurii, începu să turuie. Despre vreme, trecutul servitorilor, întâmplări de la bucătărie, curtea timidă pe care i-o făcea băiatul care îngrijea caii, despre fata cea mijlocie surprinsă de majordom sărutându-se cu profesorul de canto. Casanova ascultă vesel această dare de seamă, majoritatea bârfelor le ştia deja de la alţii, însă n-o întrerupse. O privea pe fată şi-şi aduse aminte de lecturile care l-au preocupat în ultima vreme. Nu simţi nici tristeţe, nici teamă, nici căinţă, nici satisfacţie. Doar un soi de calm inexplicabil, asemănător cu resemnarea, cu împăcarea, şi o îndârjire pe care probabil o simte luptătorul pornit la moarte sigură. Încercă să-şi interpreteze starea cu atenţia cu care dintotdeauna se autoanaliza: faptele, dorinţele, gândurile, eşecurile, succesele sale. Odinioară, în astfel de situaţii era euforic, în aşteptare, nerăbdător, neruşinat şi provocator. De ce s-au erodat toate acestea? Cum de poate să asculte cu o asemenea răbdare pasivă o fetişcană, de parcă ar fi un educator sau un catihet? De ce nu-i fierbe sângele în vine, de ce nu face observaţii insinuante, de ce nui şopteşte porcărioare la ureche, de ce nu o atinge, de ce nu se năpusteşte asupra ei, ca de atâtea alte ori de-a lungul vieţii sale puse pe turaţie maximă. Iar el, care întotdeauna găsea conexiuni, autojustificări, explicaţii şi argumente la toate, acum nu numai că nu-şi înţelegea propria situaţie, dar nici nu vroia s-o înţeleagă de fapt. Se uita la fată, însă nu conştientiza nimic din toată vorbăria ei. Nu observă nici când aceasta îşi termină monologul. Se pomeni că s-a făcut linişte în jur, iar el a rămas cu privirea aţintită pe chipul ei mirat, încercând să înnoade firul rupt al povestirii. Simţea o oboseală vecină cu stânjeneala, ar fi vrut să rămână singur, dar nu vroia s-o supere pe fetişcana asta cam neghioabă. Îi veniră în minte frazele citite înainte de sosirea ei şi se surprinse murmurând: „Pune mâna pe ziua de azi şi vei fi mai puţin dependent de cea de mâine. În timp ce noi suntem zăbavnici, viaţa trece. Toate aparţin altuia, al nostru este doar tim-

Pag. 89


pul.” Se uita la fată, de parcă ei i s-ar fi adresat, deşi încerca doar o interpretare pentru sine. Aceasta, după câteva gesturi ezitante, se ridică, se apropie de bărbat şi-i cuprinse obrajii între palme. – Totu-i în regulă, domnule? – Da. – Acum păreţi atât de trist, adineaori încă zâmbeaţi. Bărbatul nu-i răspunse, palmele fetei îi pârjoleau obrajii. Nu se împotrivi când îl trase la pieptul ei. Nu excitaţia bărbatului puse stăpânire pe el, ci ataşamentul copilului avid de afecţiune şi protecţie. Printre sânii gigantici ai fetei îl cuprinse o linişte nemaiîncercată până în acea clipă. Cu mişcări delicate, fata începu să-i maseze ceafa, apoi spatele. Casanova se simţea tot mai bine, se lipi tot mai mult de fată, inspirând adânc parfumul dulceag al trupului ei. Mâinile fetei îşi continuară periplul dea lungul corpului bărbatului, îngenunche înaintea lui, începând să-i maseze coapsele, gambele, apoi mâinile-i jucăuşe urcară din nou, încet, spre coapsele lui Casanova, aciuindu-se în tainiţa dintre ele. Îşi ridică privirea spre ochii bărbatului, parcă în aşteptarea unei încurajări, apoi degetele-i febrile începură să se joace din nou, descopciindu-i nădragii

care acesta nicodată nu ştiuse dacă-i aparţine lui, ori femeilor pe care le-a fericit prin el, căci era legătura care, în momentele de voluptate, desăvârşea uniunea de nedezlegat a amorezilor. Şi care primise mai multe dezmierdări decât oricare altă parte a trupului. Nici acum nu se întâmplă altfel. La început cu mâna, apoi cu buzele, cu limba, răsfăţă organul bărbatului, care, pentru întâia oară după o vreme îndelungată, se trezi la viaţă întocmai ca în epoca-i de aur. Brusc, fata se ridică în picioare şi, apucând mâinile bărbatului, îl trase în sus, târându-l spre pat. Casanova o urmă lipăind, cu pantalonii pe vine. Ajungând lângă pat, fata smulse toate hainele de pe el, lepădându-şi-le apoi pe ale ei. Casanova îi privi coapsele groase, pântecul bombat, pubisul acoperit de un păr aspru şi des, sânii uriaşi, prăbuşiţi sub propria lor greutate. Fata preluă iniţiativa şi în continuare, aşezându-se cu dexteritate în penisul semi-rigid al bărbatului şi mişcându-se, întâi lent, apoi în ritm tot mai alert, lăsată cu toată greutatea pe bărbatul care abia mai respira. La început, Casanova trăi experienţa aproximativ ca în tinereţe, mai apoi aşteptând sfârşitul actului aproape ca un observator din afară. În asaltul final, fata îşi pierdu complet stăpânirea de sine, se prăvăli ţipând peste bărbatul speriat, strângându-i cu putere umerii şi presându-şi sânii de faţa lui, astfel încât acesta nu mai putea nici să se ferească, nici să strige, nici să respire. Însă fata nu observă nimic din toate acestea, nu observă nici că nenorocitul încearcă din răsputeri săi facă semn cu mâna, că trupul i se încordează, zvârcolindu-se în disperare, iar în cele din urmă se linişteşte şi se destinde. Şi chiar dacă ar fi observat, nu s-ar fi gândit la nimic rău, aceste gesturi, mişcări, reacţii fiind fireşti în timpul actului.

acolo unde această piesă vestimentară se strânge pe talie. Casanova închise ochii; era momentul ce deschide un lacăt ruginit. De printre faldurile stofei, fata dezghiocă membrul bărbatului, despre

Pag. 90

C. păşi în lumină, fără a sesiza hotarul dintre el şi orgia de culori. Simţi lumina până în adâncurile fiinţei sale, deveni o prezenţă, o parte din ea, cunoscând astfel perfecţiunea contopirii. Plutea într-o imponderabilitate nicicând trăită, nu mai exista nici jos, nici sus, nici înăuntru, nici afară, trupul, ca pe o povară insuportabil de grea, şi-l lăsase în urma lui, fără a dori să privească înapoi. Nu a mai fost apoi niciun „a fost”, iar în prezentul perpetuu conştiinţa lui mai avu o ultimă străfulgerare care evoca trecutul: conştientiză că trăieşte bucuria pe care în zadar o căutase în lungul şir al amorurilor, nici în cel mai rafinat act, nici în cel mai intens orgasm n-o găsise niciodată. Traducere: Ildiko Foarţă

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Adrian BOTEZ PRIVIREA

...Clipi des şi puternic, din pleoapa dreaptă, pentru a alunga un strop de sânge, care voia să-i cadă, de pe gene, drept în lumina tristă a ochiului. Marea mulţimii din piaţă vălurea, furtunatic, cu înveninată şi rea tulburare – iar la Gavafta, omul din scaunul de judecată, în straie prăfuite, de războinic fără de răgaz, obosit şi înfrânt, stătea cu capul între palme. „...Acela de colo, care-şi forţează plămânii să urle, mai tare decât toţi cei din preajmă, este Ishmael, care-şi zice, chipurile, <<cizmar>>” – ...murmură, în sinea sa, cu ochii arzând de amărăciune, acuzatul şi, deja, condamnatul mulţimii urât mirositoare. „Nu e o săptămână de când l-am ridicat, teafăr, din patul lui de paralitic...Ce gură mare deschide, strigându-mi moartea! – parcă-i o peşteră, din care stai să vezi, strâns în spate de nelinişte, dacă nu iese vreun tâlhar, ori ucigaş! De cât a stat, tolănit de boală, în pat, i-au picat toţi dinţii...Niciodată, nici înainte de paralizie, nici după, n-a fost în stare să prindă zdravăn curelele, la sandalele pe care le face, spre a le vinde, cu folos îndoielnic. După o zi, numai, de purtat sandalele făcute de cârpaciul ăsta, curelele sar ca şerpii, în toate părţile, exasperându-i pe mahalagiii care cumpără, încă, de la el....vai de negustoria lui...tot aşa şi sufletul i se fărâmă şi i se risipeşte, în toate părţile, şi i se-nveninează de neputinţă şi neştiinţe, ca şi curelele sandalelor lucrate de el, greşit gândite şi prost croite... ” Mai clipi o dată, încă mai energic decât prima oară, pentru că încă un fir de sânge, prelins de pe frunte, îi întuneca vederea. Şi el voia să vadă, să le vadă feţele şi sufletele, celor înmulţiţi, de vânturi rele şi de curajul laşilor, în piaţa uriaşă – să le vadă, feţele şi sufletele astea, de cât mai aproape şi cât mai desluşit. „...Nici nu-şi aminteşte mai departe de ziua de ieri, sărmanul nerod, înverşunat şi înfumurat...Şi, uite, lângă el, rufoasă şi lăţoasă, îngălata lui nevastă, Sara: strigă, şi ea, anapoda, dar cu gura cât şura, numai să se bage, cumva, în seamă...Eh, uite-i şi pe Abel zidarul, şi pe Enoh, gunoierul, cu burta parcă plină de toate gunoaiele lumii...şi uite-l şi pe Irad, ţăranul cel bogat, cu ochi goi şi albi – n-a gândit, sub fruntea lui înOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

gustă, în toată viaţa lui, decât la sfânta burtă... Pe tustrei i-am deşteptat din moarte, adică, din boala cea mai încăpăţânată şi convingătoare, prin suprema minciună a celui rău - nu-i luna-mplinită de când i-am trezit, din nou, spre lumină! - iar ei s-au culcat, tustrei (deîndată ce nu le-am mai fost lucrător, în casa lor, la vieţile lor, strâmbate-ntru moarte! ) - cu mare tihnă s-au culcat, în orbire, tustrei...s-au dedat, iarăşi, tustrei, priveghiului viciului bolii, cel crunt, lacom năpustitul ucigaş de duhuri... ...Da-da, parcă puteau să lipsească, de la acest circ al morţii, Maleleil, lânarul – cât de murdară şi rău-mirositoare a fost, dintotdeauna, lâna lui! - o, cât de nespălat şi de puturos viteaz..., s-a proptit, pe amândouă picioarele lui, groase cât butucii, cu putorile lui sleite pe trup, s-a proptit drept în faţă, în faţa chiar a lui Ishmael-cârpaciul, acum! - şi-mi strigă, îmi rage, sărmanul neghiob, că trebuie să mor, pentru bucuria prostiei lui şi pentru orgoliul de vulturi hoitari, al preoţilor cu suflete înnămolite de frica lăcomiei lor nesăturate, lăcomie încovrigată şi mârâitoare, precum câinii, ca să nu cumva să le dispară osul cel gras, de sub nas!...când zăcea, albit de lepre şi pregătit de moarte, parcă nu era tot aşa de zgomotos, sărmanul... - ...şi Lameh, cerşetorul, iaca: o, cât de mândri erau, atunci, amândoi, când i-am curăţat, până la helge, de greaţa albă şi putredă a leprelor, şi, uite, acum, că, din nou, sunt plini de bubele cele otrăvite, precum ciupercile roşii, ale leprei adâncite în suflete! Oh, oricât de sărmani şi grozavi, chiar înspăimântători aţi fi fost, pentru muierile voastre slabe şi pentru pruncii voştri cei nespălaţi – aşa cum eraţi atunci: fără degete, fără de nas, cu urechile căzându-vă, ca frunzele cele putrede, în fiertura pe care, cu umilinţă, o înghiţeaţi, răpită din vârful furcilor oamenilor cu fumuri negre! - şi tot eraţi mai frumoşi, nemărginit mai frumoşi, decât azi, când sunteţi mâncaţi, de vii, de bubele nerecunoştinţei, ale nesimţitei uitări... ...Oare chiar meritau ei, toţi aceşti îndrăgostiţi de boală, osteneala vindecărilor mele? Cât de uşor e să vindeci ce se vede, de-afară şi de toţi, că-i putred – şi cât de greu este să-i dezveţi (pe cei aflaţi în leagănul adormitor al bolii!), de dragostea şi de lăfăielile bolii...Vor trece, de-acuma, mii şi mii de ani, şi tot nu va înainta prea mult lecuirea, fără de renunţarea lor, de bună-voie, la viciul întărâtat al bolilor! Ei nu suferă, îmbolnăviţi fiind - ci se răzgâie, întru secretă bucurie, cu neisprăvirea lor şi cu grozăvia bubelor...cocoloşesc boala în ei, nu cumva să plece de la ei, să-i lase fără tainica desfătare întru rău...! Cine-i mai dă de pomană, acum, lui Lameh, cerşetorul, când nu mai au cum şi de ce se înspăimânta, cu secretă voluptate, <<miloşii>>, de putreziciunile lui puturoase şi care, prin mine, nu mai sunt vizibile?” Îşi îngropă, şi el, condamnatul, capul, în piept, pentru o clipă de amar cumplit şi învins...în-

Pag. 91


junghiat de cea mai cruntă durere, pe care o va încerca, vreodată (pe pământ, ca şi în ceruri!) - ...dar nu putea să şi-l îngroape între palmele, reci şi alinătoare, precum o făcea nefericitul celălalt, cel din tronul Gavaftei (şi el un tragic învins!), pentru că avea mâinile strâns legate (până la sânge...), la spate. „Iuda...Iuda...Cât de mult te-am mustrat şi iubit, cât de încăpăţânat credeai tu în eleganţa de salon - salon încărcat de grele şi nesănătoase mirozne (eleganţă de vitrină, pe care ai visat-o cu înverşunare, într-una şi zadarnic!) – ai crezut în toţi zeii nimicniciei, dar nu şi-n mine...cât de naiv ai fost...cel mai naiv învăţăcel al meu! Peste veac, toţi câţi se vor trage din sămânţa ta, de învăţat, de fariseu închipuit, se vor blestema singuri, prin faptele lor, înspre trădarea cea caldă şi comodă...Ai crezut, atât de lesne şi fără strop de chibzuială, în omenia acestor criminali de profesie - preoţii Templului! Ai crezut în curăţenia leproşilor ăstora jalnici, cărora nu tu, orbule şi necăjitule, ci eu le-am cercetat dulceaţa albă şi otrăvită a leprelor, şi ţi-am spus - de câte ori nu ţi-am spus, Iuda, nefericitule şi necăjitule! - că ei n-au leac, cât nu vor înţelege că leacul definitiv e în ei - luminarea pielii este în credinţa sufletului luminat: eu le dau jos zugrăveala plăgilor pielii, şi ei şi-o pun la loc, deîndată! - se zugrăvesc cu plăgi, încă şi mai oribile, pe dinăuntru, în Duh. ...Popor ingrat...popor de smintiţi, cocoloşitor de boli şi plăgi, îndrăgostitule de toate bolile posibile şi închipuite, iscate, în trup, de necredinţa ta în Duh şi-n Iubire! ...Vă mândriţi cu ce nu-i al vostru, precum cucul ori pupăza, şi vă ruşinaţi când, din întâmplare, greşiţi! - şi sunteţi, pentru o clipă, cinstiţi...când, pentru o clipită, oglinda nu vă arată smoliţi, cu totul, de păcatele cele mai pline de greaţă, ci străfulgeraţi de o întâmplătoare bună-făptuire!...Iată, acolo, în mijlocul turmei, iată-l pe omul întreg: samariteanul acela, care sa întors şi mi-a mulţumit (singurul, dintre cele zece paiaţe albe de lepră!), cu adevărată smerenie, pentru luminarea trupului, de gunoiul leprelor...singurul întors, înspre mulţumire şi recunoştinţă! – singurul care nu şi-a mângâiat, cu duioşie paternă, bubele puturoase...cum se va fi strecurat el, oare, în Ierusalimul acesta, în Cetatea cea fără de Înţelegere? – ...uite cât de mândru şi demn tace, şi numai ochii îi scânteiază, dispreţuitori şi îndureraţi, totdeodată, îndreptaţi către străinii strânşi, haită, în jurul său..., da, haită de popi şi de negustori, de meşteşugari ai nerecunoştinţei şi de cerşetori vicleni, întru ale lăcomiei...toţi necuraţi, toţi guduraţi, alintaţi, între puhoiuri de bube... ...Smerenia curată şi mulţumitoare, întru recunoaşterea luminii, nu-i sclavie, ci este începutul Împărăţiei Duhului şi al mândriei celei sănătoase şi drepte, care te ridică, din pulberi, până la ceruri, până în văzduhul al zecelea!”

Pag. 92

Privirea de foc a condamnatului se opri la o margine a Gavaftei, acolo unde, nebun de bucurie, pentru nedreptatea hotărârii unui popor de leproşi şi de orbi... - un zelot de frunte, iertat cu viaţă (prin lătrăturile haitei!), acum sărea în sus, chiuind, de parcă voia să încerce atât rezistenţa gliei, dar şi cât de larg deschis va fi fiind gârliciul văzduhului luminat... „Sărman rătăcit... Acum, te bucuri, nebun, de moartea mea şi de viaţa ta, una pentru alta preţuite, amândouă, de această mulţime puturoasă. Din bucuria asta a ta, de acum, nu va rămâne decât fierea întrebărilor şi a tulburărilor! Câtă nefericire, cu adevărat, aduce averea nepreţuită a conştiinţei... – şi tu, sărman orbit de alţi orbi, cât şi tine de orbi, vei fi frământat de averea pieptului tău larg, înecat de zbaterile nelămuririlor tale...Acum te bucuri, tu, cel sângeros cumplit şi cu nedreptate diavolească, în cuget! - cu sângele uitat, închegat, pe palmele mâinilor tale - ...o clipă, doar una, te bucuri, ca şi nefericitul meu Iuda, când a crezut că Marele Preot îl va lăuda, pentru visul lui găunos, visul împăcării celor de neîmpăcat: Duhul meu de Iubire, cu Templul Mamonei... - ...dar cât îţi va mai ţine firul vieţii, nu vei mai afla nu bucurie, ci nici măcar o rază de lumină deplină – şi, deşi conştiinţa ţi se vindecă, începând din aceste clipe, treptat, de dragostea de boală şi de puturoasele bube, toţi te vor numi şi te vor îneca sub flegme (...ca şi pe mine, pe calea mea, cea înspinată şi asumată!), te vor îneca, aşa cum numai ei, specialiştii nedreptăţii, ştiu! – te vor îneca şi ucide, sub vorba <<lepros>>!” ...Condamnatul norodului celui spuzit de lepre auzi, deodată, vocea omului care-şi ridicase capul, cumplit de ostenit şi îndurerat, dintre palme – şi vocea suna, dezolant, cu slovele disperării şi scârbei scrise pe suflarea ei, acum devenită nefiresc şuierată, de atâtea osteneli, şi gâfâieli, şi de răguşeli de comenzi, în toiul bătăliilor, nenumărate, ale vieţii sale... – ...suna cumplit, precum un clopot de înmormântare săracă, printre cioclii neruşinaţi şi blasfematori: „-Răstigni-veţi, oare, pe-mpăratul vostru?” Iar turma de hiene şi vulpi, din piaţa fără de nicio zare, turma urlând (chipurile, mâniată de cel văzut şi vorbitor, dar teribil de supusă, faţă de nevăzutul nevorbitor) - se sumeţi, având curajul îngreţoşător al laşului şi lingăului de meserie: „-Noi nu avem împărat, ci numai pe Cezarul!” ...Omul în zale îşi plecă, vreo câteva clipe, iarăşi, capul cel îndurerat, în piept. Apoi, şi-l răsări, din nou, ca iluminat de exasperare: „-Nevinovat sunt eu de sângele dreptului acestuia: voi veţi trăi şi veţi vedea! Eu, aşa cum e şi firesc, nu voi mai apuca, dar, spre deosebire de voi, eu ştiu...” Ca o turmă de elefanţi pitici, turbaţi şi sfrijiţi, se împinse mulţimea de hiene, spre locul de Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


unde venea vocea exasperată – şi toţi strigară, sfidător şi cu voci grozav de tocite, în milenii de orbire, trecută şi viitoare: „-Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Huoooo! Huooo! Să se răstignească, să se răstignească, acum, pe loc, Hristosul!” Şi, dintr-o latură a Gavaftei, se auzi şuierul gras, al şerpilor popeşti, şuierul otrăvit, al şantajului neruşinat: „-...Răstigneşte-l, răstigneşte-l mai iute...hai odată! – sau, dacă întârzii, dacă, fie şi o clipă, vei mai şovăi, te vom pârî lui Tiberiu, cel care-i îngropat în cametele noastre...!” Scârbit, războinicul dădu, a lehamite, din mână, şi dispăru, după cortina cea roşie a intrării palatului, dinspre Gavafta... ...Dar privirea, necruţătoare şi îndurerată, de judecător judecat, a condamnatului, nu conteni să scurme rănile de lepră, ale turmei umane din piaţa neruşinării, dar neuitând să se mire şi de cel dispărut (îndurerat şi ostenit de moarte), după cortină: „O, o, o, şi se mai zice că romanii sunt păgâni şi nişte soldăţoi proşti! Uite, uite la oşteanul ăsta, plin de amărăciunea faptei sale, de care nu e vinovat, ci la care îl silesc, cu obrăznicie, haitele morţii...! Războinicul fără de răgaz nu are răgaz

nici să orbească! O, o, o! Câtă lumină a intrat în ochii acestui războinic cinstit...câtă lumină! Şi câtă lumină va intra, peste veac, în inimile popoarelor de peste mare, rude, întru sânge şi Duh (încă din cea mai adâncă vechime!), cu acest vrednic oştean!... ...Nu-i nimic, chiar nu-i nimic nou, voi, popor de uitaţi şi de uluitoare uitări: cu privirea mea, din văzduhul sfânt, pe care sufletele fără de aripi nu-l ştiu şi sufletele fără de aripi strigă împotriva lui, vă voi topi şi arde, peste veac, tuturor celor disperaţi de întrebări dureroase şi tulburi (întrebări fără ceas şi răspuns!), ca şi tuturor celor rău încredinţaţi, vă voi topi toate leprele, toate pieliţele cele albe, de pe ochii voştri, cei atât de cumplit şi-ndelung chinuiţi, de fel şi soi de orbiri ale vremurilor! Privirea mea asupra lor, deasupra Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

voastră, coborând şi suind, din veac în veac, păşind prag de veşnicie şi de lumină fără de amurg...!” O lacrimă de umilită amărăciune şi, totdeodată, de dumnezeiască nădăjduire, spălă şi înflăcără tot sângele cel încleiat al condamnatului fără de vină – sângele de-acum, de pe pleoape, de pe frunte...mai cu seamă din suflet! - precum şi cel viitor, din palme, din tălpi şi din coasta lui, cea cosmic-simţitoare, coastă vibrând în acelaşi ritm cu Măreaţa Creaţie Deplină, a Lumii Celei Una... ...Şi, în acea după-amiază, istoricii lumii spun (puţini spun, câţi n-au avut, atunci, poate, alte treburi... – ...treburi ale spumei şi treburi tot atât de înalte şi pline de vlagă, cât şi vreascurile...) - spun şi scriu, da, precum că, pe un vârf de deal, din Iudeea lui Irod Antipa, a fost răstignit, ruşinos şi duşmănos, între doi sărmani vinovaţi, un om nevinovat. ...Dar imaginea şi privirea lui nu i-a tulburat şi nu i-a scos din firea lor, mai apoi, doar pe istorici, ci a scos din ţâţâni istoria însăşi, întreagă şi tot mai vinovată (...vinovată, cel puţin, pentru privirile, orbecăind printre durerile lumii, ale unui biet evanghelist fără de ştiinţă, ci doar cu de la Dumnezeu lumină de putinţă...). ...Ceea ce nu s-a spus, pentru că nici nu se ştie, este că acea privire topeşte, puţin câte puţin, peste veacuri, armurile încleiate şi groaznic de soioase, ale trupurilor căzute din ceruri...privirea aceea deschide, astfel, piepturile şi scoate, înafară, înspre luminare fără de cruţare, sufletele din inimi. Ceea ce, iarăşi, nu se ştie şi nu se vrea a spune, este că nebunii, îndrăgostiţii de boală îi împiedică (prin magìi şi farmece negre, de doi bani grămada!), de 2.000 de ani încoace, tot mai înverşunaţi în disperarea lor, pe cei teferi, să afle despre această privire, care arde leprele şi lecuieşte Duhurile. ...Cel ce scrie, aici şi acum, o evanghelie uitată (încă de la prima ei slovă!), mărturiseşte că acei nebuni şi alintători de boale au devenit, demult, umbre, iar privirea de lumină curată străbate, tot mai avântată, spaţii, vremuri şi cugete trezind aleşii, dar dezmorţind, totdeodată, şi păcatele (înspre putoare sufocantă, de minte şi simţire putrede!), din cei care nu se vor, cu niciun preţ, a fi aleşii (ori mărturisitorii...) luminii privitoare... ...Ceea ce se roagă, smerit şi în taină, anonimul evanghelist, cel de pe urmă! – şi ce gândeşte el, întru rugăciune fierbinte, este ca, totuşi, privirea de flăcări îndurerate şi de lumină lină să nu-şi amintească a-i cerceta şi judeca, cu asprimea dreaptă şi cuvenită, pe copiii acelor smintiţi, acelor bolnavi, până la măduva lor neagră, de sfidare orbitoare, care trebuie iertaţi, pentru că nici nu ştiau şi nici azi nu ştiu ce spun şi ce fac: „-Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Huoooo! Huooo! Să se răstignească, să se răstignească, acum, pe loc, Hristosul!”

Pag. 93


Vicu MERLAN pelerinaj Național la Mănăstirea prislop. Fenomenul Arsenie Boca.

De câțiva ani buni, internetul abundă de informații despre monahul Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop. Nu este român care să nu fi auzit ceva despre minunile și vindecările care au loc zilnic în acel. Până mai ieri și pentru mine totul se rezuma la niște informații, nedând importanța cuvenită, fiind convins că mediul monahal românesc din toate timpurile, a produs și produce numeroși sfinți, vădit inspirați de prinosul athosului carpatin și nu numai. Fiind totuși preocupat de latura spirituală a strămoșilor geți ce s-au osârdit și s-au desăvârșit cu ajutorul ascezei retragerii în peșterile din Carpați, din Dobrogea și canioanele calcaroase ale râurilor Răut, Nistru ș.a., am pornit la drum spre a cunoaște și această latură teofanică contemporană. În drum spre Biserica Densuș, din țara Hațegului, m-am abătut, sincer din curiozitate și admirație față de acest curent informatic, spre Mănăstirea Prislop. Mi-am ghidat pașii pe proverbialul dicton ”Pomul se cunoaște după roade iar omul înțelept și desăvârșit după faptele spirituale”. Astfel, am mers spre mănăstire, fiind ferm convins că voi descoperi ceva nou care să-mi confirme și mai mult că latura cea mai importantă a ființei umane o reprezintă sensibilitatea spirituală în ciuda manipulărilor materialiste de tot felul. Ceea ce urma să văd la Mănăstirea Prislop se asemăna în mare parte cu pelerinajele realizate de români la Mănăstirile Sihăstria, Petru Vodă, Techirghiol ș.a. (sub ghidarea spirituală a unor spirite elevate precum părintele Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc ș.a.). Mulțimea acestor ”sfinți” contemporani

Pag. 94

se rezumă nu numai la sfatul duhovnicesc pe care-l emiteau ci mai ales la simțirea spirituală plină de har divin. În sensibilitatea lor spirituală, românii, nu numai că intuiesc unde se află ”pomul” cu fructele desăvârșirii dar și-l întregesc prin atitudinile și trăirile lor pline de har, datorate și acestor locuri ancestrale. În pelerinajul efectuat am avut posibilitatea să poposesc și la alte locașuri spirituale, unde simțeam cu tot sufletul vibrația rugilor adresate divinității cu mii sau sute de ani în urmă. Pomeneam de chiliile sihaștrilor geți săpate în stâncile Răutului, ale Nistrului, dar și cele din Dobrogea și cele de la Nucu și Aluniș și împrejurimile Munților Buzăului, despre încărcătura spirituală a grotelor din toți Carpații românești. Grandoarea Athosului românesc, plenitudinea fenomenului spiritual pe care-l emană, a dat aproape la fiecare km2 un schit, mitoc, mănăstire, biserică, altar sau sanctuar. Fenomenul spiritual are o încărcătură aparte mai ales în neo-eneoliticul românesc, unde fiecare locuință dispunea de un altar cu zeitățile sale (fațete ale perfecțiunii divine, a Puterilor cerești). Geții, prin casta sacerdoțială , continuă acest fenomen religios existând mii de chilii rupestre, dar și sute de sanctuare închinate divinității cerești. Fenomenul retragerii spirituale, al trăirii ascetice, se perpetuează în evul mediu, atât prin viețuirea în solitudine cât și prin oficierile religioase în biserici și schituri retrase. Mergând la Mănăstirea Prislop am observat aceeași manieră a ascetismului spiritual – retragerea în solitudine. Nu departe de mormântul ieromonahului Arsenie Boca se află peștera cuviosului Ioan de Prislop, în care cuviosul s-a osârdit la desăvârșire prin răgăciune intensă, post și multe alte activități spirituale. Din biografia părintelui Arsenie Boca, aflăm că acesta merge, într-o etapă de început, pentru câteva luni, la Muntele Athos pentru a învăța tainele călugăriei. Însă adevărata misiune spirituală îi este revelată după primul contact cu locurile sfinte de la Mănăstirea Prislop. Exemplul viu al ascetismului spiritual, îl determină să-l ia ca model și îndrumător subtil pe cuviosul Ioan de Prislop care viețuiese aici Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


cu câteva secole înainte. Trăirile pline de substanță și sacralitate îl aduc la limita dintre normal și paranormal. În acel loc exista un precedent: trăirile elevate ale cuviosului Ioan. Cărarea spirituală era bătătorită, trăitorul trudea s-o străbată și astfel s-o întregească la fel ca și înaintașii săi. Odată ce a înțeles și găsit ”drumul perfecțiunii” părintele Arsenie Boca a trecut, încă din această viață, în lumea divină a înțelepților sihaștri, a Puterilor Cerești. Din autobiografie aflăm că era povățuit și ghidat de Maica Domnului, care-i apărea de multe ori, de Domnul Iisus Hristos, care-i apare întro ipostază a suferinței sub forma unui cerșetor umil, plin de bube, primește sfaturi de la mari sfinți și proroci din lumile de dincolo (Sf. Ilie etc.). Un fapt este clar, părintele Arsenie Boca a gustat din fructul desăvârșirii, motiv pentru care a înțeles astfel realitatea în care trăia, me-

nirea pentru care s-a născut și a viețuit pe aceste meleaguri, în acele vremuri de grea cumpănă pentru întreg poporul românesc. A fost încercat prin toate chinurile și grozăviile sistemului ateist-malefic al experimentului comunist, fiind închis, torturat, dus la muncă forțată la Canal, ostracizat, deposedat de toate bunurile , dar și de prieteni.A fost Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

umilit dar nu și înfrânt. Viziunile sale, trec dincolo de orice imaginație. Prorocește, vindecă fizic și emoțional mii de oameni, dă sfaturi cu miez, pline de substanță și învățătură spirituală, reușește să adune zilnic în preajma sa sute de oameni. În timpul pelerinajului la Mănăstirea Prislop mi-a rămas vie în minte textul de pe una din icoanele expuse cu chipul său: ”…De dincolo vă voi ajuta și mai mult!” Un adevăr și o prorocie. Mulți români îl privesc ca pe un duhovnic național, un vindecător de suflete. Am fost martor la ceea ce se numește Pelerinaj național. Mii de români merg zilnic la mormântul părintelui și la peștera cuviosului Ioan de Prislop. Vindecările instantanee, schimbarea atitudinii multor pelerini, vibrația locului, toate la un loc demonstrează că România, în genere,

Mănăstirea prislop

prin ceea ce are, este ceea ce fostul Papă numea”Grădina Maicii Domnului”. Această ”Grădină a Veșniciei” persistă pe aceste locuri de mii de ani, însă din ce în ce mai mulți oameni percep tot mai vizibil fenomenul spiritual, ca o ”amprentă” a rugilor strămoșești, a rugi colective, a rugi sfinților și cuvioșilor români din toate timpurile .

Pag. 95


Referinţe critice de Emilian MARCU

Magdalena Iugulescu, Cosmin, Editura Proilavia, Brăila, 2013, 360 p. Prefaţă de Dumitru Anghel şi o scrisoare de însoţire, pe coperta a patra, semnată de Aurel Furtună. Consistentul roman Cosmin al Magdalenei Iugulescu se situează în imediata apropiere a romanului social, roman aflat oarecum într-o adevărată ofensivă asupra cititorului pentru că se bazează, în principal pe fapte extrase din viaţa reală. Cazuri de atac a societăţii asupra unor personaje aflate la limita existenţială sunt tot mai numeroase şi de aceea stă la îndemâna scriitorului de proză exploatarea şi prezentarea acestora. Magdalena Iugulescu, medic de profesie, nu face nici ea rabat de la această şansă pe care o are, cunoaşterea cazurilor limită şi de a le prezenta, fie şi pentru a fi un bun exemplu societăţii. „Romanul Cosmin, spune Aurel Furtună, avem certitudinea că poate deveni începutul carierei unei prozatoare de excepţie. Conţinând elemente de frescă ale începutului de mileniu al III-lea, realizată într-un potrivit, cartea este realistă prin tehnica scrierii şi reală prin tratarea problematicii, acestea fiind datele esenţiale ale prozatoarei Magdalena Iugulescu”. Cuvintele însoţitoare, de pe coperta a patra, semnate de Aurel Furtună sintetizează, cu multă acurateţe, elementele de creaţie ale acestei prozatoare, cu un stil limpede, coerent, fără să ocolească realitatea, chiar dacă adesea este dureroasă şi care lasă brazde adânci în sufletul uman, în formare. În fond acest roman poate fi considerat un jurnal, un jurnal de familie, în care sunt inserate elemente de o anumită intimitate, jur-

Pag. 96

nal scris cu energie publicistică, semn că autoarea cunoaşte foarte bine mediul pe care îl explorează, că struneşte cu maximă seriozitate tribulaţiile personajului principal, şi că mediul în care acesta se desfăşoară nu îi este necunoscut. „Cosmin este un strigăt disperat deturnat în metaforă, o premieră tematică în literatura românească actuală, deoarece soarta şi situaţia dramatică a multor copii români, în egală măsură şi a părinţilor lor, sacrificaţi pe altarul integrării în Uniunea Europeană şi al unei globalizări cu consecinţe imprevizibile, este pentru prima oară subiect de literatură beletristică, deşi faptul în sine s-a constituit în problemă naţională şi a devenit obiectul percutant în presa scrisă şi audio-vizuală de mare audienţă.” Având toate aceste elemente autoarea Magdalena Iugulescu reuşeşte să trateze cu maximă seriozitate şi real dramatism această temă atât de sensibilă şi la nivel particular, dar şi la nivel general. Acest personaj din romanul Cosmin este, am putea spune una dintre victimele colaterale ale acestei integrări, victimă care nu are nici o vină pentru situaţia creată, decât doar faptul că există, fără voia lui, ducând aceleaşi păcate ca şi victimele din lagărele naziste din cel de-al doilea război mondial. Sigur că acest semnal de alarmă pe care îl trage autoarea prin romanul său ar trebui să fie auzit de cei care au puterea de a decide remedierea unor asemenea fapte.

Vasile Popovici, Între esenţă şi nimic, poeme alese, editura PIM, Iaşi, 2014, 158 p. Prefaţă de Marinică Popescu. Preocupat de probleme fundamentale ale existenţei umane, Vasile Popovici, publică acest nou volum de poeme programatic , cu o acută încercare de a limpezi contradicţia dintre fizică şi metafizică, dintre real şi fantastic, dintre mitic şi mistic spunând: „ Nimic n-ar fi prin Marele Nimic/ de n-aş fi eu, fiinţa care leagă/ bucăţi de veşnicii în veşnicia-ntreagă.// Nu mă ucideţi dacă vreţi saveţi/ şi rai cu sfinţi, şi iad cu draci,/ şi îngeri bucuroşi ori trişti prin Elizeu,/ dar, mai ales, s-aveţi un Dumnezeu.” Tonul sentenţios-oracular pe care îl foloseşte de cele mai multe ori în poezie Vasile Popovici „ În noaptea pustie şi neagră de-atunce,” stabileşte nişte limite dar şi nişte adevăruri fiinţiale „ Cu tine-am rămas grea şi mi-e greu/ Păcatul primar, cel port în pântece:/ Copilul pe care-l voi creşte doar eu.” . această trimitere la o anumită realitate, are o cu totul altă conotaţie în poezia lui, şi anume trimiterea la creşterea ideilor, a idealurilor fără de influenţe nefaste, pentru că „ Te-am învăţat ca pe o poezie,/ Te-am recitat cu intonaţie şi gest,” anume spre a justifica acel gest de protecţie prin singurătate. „În poezia sa, Vasile Popovici face reOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


curs la „început”, la fanta (desenul lui „doi”), prin care apar Fiinţa şi Nefiinţa, spune, în consistenta prefaţă care însoţeşte această carte, filosoful şi poetul, Marinică Popescu, continuând cu:„ Poetul îşi dezvăluie în intim-largul „trăirii şi existenţei” tutelarele şi prietenoasele repere: Eminescu, Dante „Şecspir”… Dintre „presocraticii” noştri la inima poetului Vasile Popovici îl simţim pe Ion Creangă, cu care laconismul său hâtru de stilist născut iar nu făcut, pentru el fiind fiinţa, el găsind, printre multe altele, de cuviinţă să afirme propoziţia: „ia, sunt şi eu pe lumea asta un om din doi oameni”, adică din doi anonimi care au ajuns în ajunarea-sărbătoarea aceluiaşi plâns – viaţăViaţă, ca simultaneitate şi reflexivitate, asceză-ascultare - , astfel să zămislească clipa reflexivă, lăuntric legătoare, din(tre) două clipe succesive… Cu aceste rânduri doar am încercat să intrăm în conştiinţa poetului Vasile Popovici” concluzionează Marinică Popescu. „Mi-e dor de mama şi de tata, şi de fraţi,/ o, Doamne, cât mai sunt de-mprăştiaţi” clamează rituos poetul în unul din poeme, anume susţinând afirmaţiile lui Marinică Popescu. Despre semne dar mai ales despre sensuri scrie Vasile Popovici astfel: „ Atât te rog/ când eu voi fi sub cruce:/aruncă-mi nuferi albi/ pe ţărna-mbătrânită;/ îmi voi păstra credinţa-n veşnicie,/ c-ai fost încă mai eşti tăul/ din care ies pe luciul apei/ nuferi… nuferi albi”. Acest poem pare a fi un adevărat testament pentru iubire şi pentru curăţenie morală fiind dominat de albul nuferilor care să înnobileze „ţărna-mbătrânită”. Dorinţa de continuitate, de existenţă terestră îşi pune , prin astfel de poeme, pecetea şi Vasile Popovici, cu siguranţă că este un poet care nu scrie poezii visătoare,,numai de dragul de a scrie. E important să poţi prinde sunetul… Şi Vasile Popovici prinde, în versurile sale acest miraculos sunet al pământului în continuă vibrare pentru că în amorfitatea lui este încărcat de viaţă, o viaţă pe care ochiul lui atent o poate distinge. Codrin Şerban, Baladierul( un poem pentru CCCLXV şi încă una de zile şi nopţi), Ediţie deOnyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

finitivă, Editura Europress, Bucureşti, Colecţia Poesis, 2012, 296 p. Mici note pe coperta a patra semnate de Ion Roşioru, Theodor Codreranu şi Aureliu Goci. Poet, prozator, dramaturg, eseist, antologator, autor de iniţiere în poezia zen, Codrin Şerban face o figură cu totul aparte în peisajul scriitoricesc actual. Aparţinând generaţiei Poet al ritualului provocat de gestul larg, aproape iniţiatic, de manifestarea spontană, Codrin Şerban se lasă dus în ispită de generoasele poveşti de tip oriental, un fel de şeheredizare, transpusă în spaţiul românesc, având un acut accent baladesc, accent de trubadur al mijlocului de secol din evul mediu. Se şi vede mereu „A doua zi, la uşa cu zăvor,/ Zăvor întredeschis spre-acea nobleţe,/ Nobleţe-în febra vizitei măreţe,”, atunci când în poarta castelului imaginar sau poate în poarta inimii unei prinţese „Cu degetul bătu un călător”. Şi apoi întreg ritualul cunoscut într-un decor de vis şi de speranţă, aşa cum se întâmpla cu cavalerii templieri. Cei care erau lăsaţi „La poartaîn aşteptare,-a treia zi,/ Târâş în cea mai noduroasă bâtă”. Poet al imaginarului scenic, se vede fibra de dramaturg în poezia sa Codrin Şerban îşi construieşte eşafodajul liric cu temeinicie atunci când „ lămpi mi-aprinzi de fiecare dată,/ Maestre radiind ca un altar”. Sfinţenie şi păgânism, taină şi explozie de admiraţie se interpătrund în versurile sale. Baladierul este personajul-poet, cel care conduce dansul poetic, prin cântecele sale (balade şi sonete), cel care se disimulează în aranjorul şi regizorul acestui act de iniţiere. După cele cincisprezece balade Codrin Şerban propune cititorului un 345 de sonete, terminând acest spectacol cu 23 de balade. „După galantul obicei, cu fast,/ Întotdeauna ospitalieră,/ Invită-mă sub universul vast,/ Când rapiţa-înfloreşte-auriferă!/ Tu-închiriind o pasăre de sus,/ Eu simulând-o pe nepriceputul,/ ( a se observa punerea în scenă şi apoi disimularea sincerităţii şi mai ales a naivităţii asumate când spune: simulând-o pe nepriceputul) şi apoi împăcat cu acest joc de-a naivitatea „Să ne descânte până la refuz,/ Cu ora, cu secunda, cu minutul./ Ai smulge-un fir

Pag. 97


integru de pelin/ Şi mi l-ai dărui-absolut cochetă,/ În clocotul luminii ever green/ Să ne-amărască vinul pe planetă./ Şi alte fapte slobode se vor/ Petreceapoi deloc întâmplător”. Maestru, în sensul cel mai profund al mânuirii prozodiei poetice, făcând parte din clasa lui Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş, Emil Brumaru, George Ţărnea şi alţi câţiva, Codrin Şerban pre-întocmeşte poeme suave, poeme generoase în sensuri, poeme adeseori chiar provocatoare. Pentru poet iubita este „ După galantul obicei, cu fast…” pentru că viaţa e un întreg ritual, un adevărat spectacol şi trebuie să se deruleze „ în clocotul luminii…”. Funambulescul decor în care are loc spectacolul este garnisit „ cu secete de+înnebuneşte roua…” să poată, tăcut şi aproape clandestin să îşi refacă provizia de toamnă spre a nu fi surprins precum …greierele din cunoscuta fabulă, pregătindu-se de petrecere „În aşternutul tău de şapte stele.” Poezia lui Codrin Şerban se apropie în paşi de marş de poezia unui B. Fundoianu dar şi de aceea a lui Emil Brumaru, mai ales când :”Clădim castele în bucătărie,/ De zahăr ars şi praf de scorţişoară,/ Prilej de sărbătoare princiară/ Şiînsiropată pe o farfurie.” Gena moldavă a poetului Codrin Şerban şi+a pus pronunţat pecetea pe eşafodajul său liric, demonstrând o deosebită cunoaştere a valenţelor limbii române, speculând cu multă măiestrie efectele unor îmbinări fericite de termeni. Codrin Şerban este, şi rămâne, unul dintre poeţii remarcabili din literatura contemporană, aducând, prin poezia sa şi un meritat omagiu înaintaşilor, cei care pornesc, năvalnic din mantaua lui Anton Pann, întemeietorul. Baladierul este o carte memorabilă, o carte pe care mai tinerii noştri confraţi în ale scrisului ar trebui să o parcurgă cu mult interes şi din care să înveţe arta mânuirii cuvintelor spre a putea construi, cu adevărat, o frumoasă carte.

Aurel Ştefanachi, Închiderea jocului, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2014, Colecţia Bibliofil, 108 p.Cu o Scrisoare deschisă se deschide şi cartea „Închiderea jocului” de Aurel Ştefanachi, remarcabil editor şi poet, o scrisoare prin care ne avertizează că: „În portul Constanţa/ Un uriaş Albatros/ Lent şi tăcut/ Rumegă frumuseţea/ Femeilor din vara trecută…” şi ne priveşte prin „ cu ochiul cu zimţi…” „stârnind o muzică în şoaptă… ”. Poezia lui Aurel Ştefanachi se constituie într-un amplu spectacol, spectacol cu decorurile savant aranjate , în care actorul-poet ne îndeamnă că: „dacă/ nu vreţi să mă credeţi, duceţi-vă de vedeţi cu ochii voştri”, adică, discret, ne invită spre lectura cărţii şi această invitaţie chiar merită onorată. Poezia lui Aurel Ştefanachi capătă maiestuozitate

Pag. 98

de ceremonial, un ceremonial al supunerii şi al provocării ştiind că „ în umbletul meu de pământ/ să te cânt/să te cânt/ „os de cuvânt”.” Întrebând cititorul dar şi persoana căreia i se adresează: „Crezi că pot şti…/În genunchi într-o aritmetică frivolă/ Ne dăm câte o frunză, câte un plic.” La umbra unor păsări el îşi întocmeşte poeme deschise în camera cu magnolii cu a o anume eleganţă atunci când umblă în amurg urmărit de alte priviri şi de alte poeme să poată rosti un verb prin care să spună: „ un gând rămas înlăuntrul său/ eu în genunchi rugându-mă să/ intru// frig: frig,/ preoţii şi filozofii în molozul istoriei/ determină întâietatea materiei faţă/ de spirit (sau invers) ”. Ludică de cele mai multe ori, dramatică în această stare, poezia lui Aurel Ştefanachi încearcă să ia în răspăr problemele grave ale existenţei umane în general, şi mai ales a propriei sale existenţe, deşi el este un vitalist prin ceea ce construieşte liric: „da – stau rezemat/ de moartea mea/ pe catifea – la mat/ cu îngerul de tinichea// pe străzile mici/ subţiate de îndrăgostiţi/ jucătorii de bridge/ se împuşcă pentru arginţi// da - la poarta vamală/ laolaltă cu păduchimea/ la zi către moară/ sus la cişmea// la funii: la paralizie/ ne linguşim, ne rotim/ e miros greu fe fudulie/ abia de mai ştim// ce se petrece, ce arde/ în subsolul volant/ în susurul roţii din toate/ femeia fatală sau îngerul Kant”. Stigmatizarea îngerului Kant şi alăturarea lui de femeia fatală constituie preocuparea lui Aurel Ştefanachi pentru a putea ironiza moartea asemenea lui Ivan Turbincă. „ Doamne ce mândru sunt” exclamă poetul cu o firească privire în sine, „miros a pământ/ a pardoseală/ de moară/ Ce?! În umbletul scurt/ De la Ierusalim/ Din care te ştim/ Rămăşiţă de Mir”. Volumul se încheie cu o altă poem în manuscris, tot ca o scrisoare intitulată Şuviţă de apă, în care constată: am calculat şi viaţa şi/ moartea – nu a ieşti nimic/ egal sau diferenţiat// doar bărbieritul uneori/ devreme/ alteori prea târziu -„ ştiind că „ nimic nu am reuşit/ să ascund”. Sub aura acestei sincerităţi poezia lui Aurel Ştefanachi se constituie într-o şuviţă de apă gata să ostoiască setea cititorului. Ştefan Mitroi, Guantanamo, Editura RAO, Bucureşti, 2014, 193 p. Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


Poet şi prozator de mare forţă şi extrem de activ în presa literară, Ştefan Mitroi revine în faţa cititorului de proză, de această dată, cu un nou roman, întitulat Guantanamo, roman editat de prestigioasa editură bucureşteană RAO, editură care prin proiectele sale editoriale acordă tot mai mult spaţiu pentru lansarea literaturii române clasice, dar mai ales contemporane, ceea ce nu este deloc de neglijat, mai ales acum când multe dintre editurile aşa-zis mari, se ocupă mai mult de traduceri din diferite alte literaturi decât cea naţională. Salutară mi se pare şi ţinuta grafică a acestei cărţi dar şi ale altora, editate de această editură, semn că există o atentă preocupare pentru actul editorial. Ştefan Mitroi, laureat al mai multor premii de literatură şi al Premiului Academiei Române pentru proză continuă să aducă cititorului, noi cărţi, dovedind că aceste premii i-au fost acordate pe merit şi nu sunt rezultatul unor activităţi extra literare cum se întâmplă mai mereu la noi dar şi aiurea, ştiind că de cele mai multe ori se premiază funcţia şi nu cartea autorului. Proza scrisă de Ştefan Mitroi, din acest roman dar şi din celelalte, are un accent substrat poetic, semn că poetul din el nu se poate îndepărta de scriitură şi mereu îşi cere drepturile, şi bine face, pentru că astfel proza sa câştigă foarte mult în substanţă lirică, dând un sens profund epicului. Romanul Guantanamo începe abrupt, cu o întâmplare cu totul şi cu totul stranie. Tânărul avocat, Mario constată că în ziua nunţii, când îşi ducea mireasa în braţe, Antonia, pe scările blocului, în câteva secunde, aceasta îşi pierde definitiv vârsta, devenind o stranie făptură din care au fugit brusc anii, sau de fapt s-au adunat anii, pierzându-şi vârsta transformând-o într-un morman de oscioare prinse într-o piele stafidită. Această stare, la început privită cu scepticism, îndoială, neîncredere, de specialişti devine aproape o epidemie în întregul oraş. Cele 15 capitole ale cărţii se construiesc în jurul aceluia intitulat Copilul – moşneag, capitol ce constituie inima romanului Guantanamo scris de Ştefan Mitroi. Proza lui este în cea mai mare parte parabolică, ficţionarul jucând un rol predominant, ţinând loc de fapt de naraţiune de tip clasic. Povestea în sine se derulează sub imperiul fabulosului, a miticului şi ,de multe ori a misticului de tip Mircea Eliade, având, spre Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015

deosebire de proza acestuia, cruditatea expresiilor, limbajul abrupt, uşor aspru, asemeni unei palme de ţăran, trudită până la sânge, din care aştepţi, cu nerăbdare să încolţească grâul. Prozatorul Ştefan Mitroi îşi construieşte fiecare carte, cu multă temeinicie, dovedind că nu este nimerit întâmplător în această lume pe care chiar el o creează, pe care cu har o construieşte. O altă mare calitate a prozei lui Ştefan Mitroi este aceea că se citeşte cu uşurinţă şi chiar cu nerăbdare, pentru a descoperi lumea în care se derulează. Sandu Teleajen, Fragmente de amintiri, editura Vasiliana 98, Iaşi, 2015, 348 p. Ediţie îngrijită de prof. Cristina Alexandra Carp. După 5o de ani de la trecerea Styxului, scriitorul şi actorul Sandu Teleajen îşi face simţită prezenţa în faţa cititorului, prin aceste fragmente de amintiri, carte îngrijită şi editată de strănepoata sa, Cristina Alexandra Carp. Pentru foarte mulţi dintre contemporani, Sandu Teleajen, pseudonimul lui Alexandru Morcovescu, născut în 6/20 februarie 1893, în satul Homorâciu, comuna Izvoarele – Vălenii de Munte, jud. Prahova, cel care a primit de la poetul George Coşbuc acest pseudonim, este un actor şi un scriitor pe nedrept uitat, pe nedrept rătăcit în memoria rafturilor de bibliotecă. Prieten cu mulţi dintre marii scriitori ai momentului, cum ar fi: George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Brăescu, Horia Furtună, Mihail Codreanu, Titus Hotnog, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu, G. Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, G. M. Zamfirescu etc. dintre actori a avut şansa să cunoască marea pleiadă a vremii, actori celebri cu care era coleg şi pe care timp de doi ani i-a coordonat, în calitatea sa de director general al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Să-i amintesc doar pe câţiva dintre ei, aşa cum ar fi: Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu, Ion Sava sau Aglae Pruteanu şi este mai mult decât elocvent. Ce este, în primul rând, remarcabil în aceste fragmente, aşa cum cu modestie le numeşte autoarea acestei ediţii? Bogăţia de informaţii despre cei pe care i-a cunoscut, bogăţia de informaţii despre vremurile pe care le-a parcurs, pe timp de pace dar şi acele din

Pag. 99


timpul războiului, mai ales din perioada celor trei ani de prizonierat, pe malul mării nordice. Se remarcă, de asemenea căldura gândurilor scrise despre cei pe care i-a cunoscut şi i-a avut drept prieteni, dovedind încă odată omenia şi sinceritatea sentimentelor sale, dorinţa de a face numai bine celor din jur. Memorabile sunt însemnările despre poetul George Coşbuc sau despre criticul literar G. Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu, personaje pe care aproape că le diviniza. Ar fi multe lucruri de remarcat din însemnările scrise de Sandu Teleajen, însemnări, redate, cu multă fidelitate şi preţuire de Cristina Alexandra Carp. Cartea conţine şi câteva scrisori în facsimil şi un grupaj de fotografii, care reuşesc să redea şi mai fidel atmosfera acelei jumătăţi de veac, care face obiectul acestor fragmente. Sunt redate şi câteva note despre biografia lui Sandu Teleajen. Există şi o notă bibliografică, de unde cititorul acestei cărţi poate afla titlurile cărţilor şi pieselor de teatru scrise de acest atât de pe nedrept uitat actor şi scriitor: Sandu Teleajen. Graţie Cristinei Alexandra Carp memoria lui Sandu Teleajen este salvată şi un scriitor deosebit se vede repus în locul pe care îl merită, printre scriitorii de valoare ai literaturii noastre. Poate că alte instituţii ar fi trebuit sau ar trebui să se ocupe de valorificarea manuscriselor scriitorilor trecuţi în lumea umbrelor, dar asta este o cu totul altă poveste, despre care cred că, într-un viitor nu prea îndepărtat mă voi ocupa. Viorel Gârbaciu, Nebuni de lună plină, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 104 p. cu o scrisoare de trăsură, pe coperta a patra, semnată de Gheorghe Grigurcu. Editată într-o ţinută grafică deosebită, cartea lui Viorel Gârbaciu, Nebuni de lună plină, de către editura gorjeană Măiastra, prezintă cititorului de poezie un nou mod liric, proeminent, încărcat de metafore, uneori blânde, alteori abrupte, la limita dintre păgânismul totemic şi ortodoxia rurală, sinceră şi curată. Poetul fixează locul unde se desfăşoară întreg scenariul liric, încă din prima poezie intitulată „Cu solzii pe ochi”: „Într-acolo plutim, înspre blânda lumină./ Sub aripa aceasta străvezie de înger., unde „Din înalturi se-aude un arpegiu discret - / Domnul Bacovia cântă iar la vioară.”, pentru că în această discreţie vine întrebarea neofitului: Dar versuri de-acelea, frumoase, ehei,/ Mai scrii, tot mai scrii pe-o cafea şi trei lei?”. Trubadur al cuvântului, spune criticul Gheorghe Grigurcu, care ar părea datat pentru că e doar veşnic. Viorel Gârbaciu scoate din lira domniei sale sunetele sentimentului etern omenesc cu care ne

Pag. 100

raportăm la iubire, la pierderea şi mai cu seamă la îndoielile ei care, pentru rafinaţii trişti ai vieţii interioare, pot avea mai mare preţ decât iubirea însăşi. Domnul Viorel Gârbaciu e unul din frumoşii nebuni ai micilor oraşe, graţie cărora ne dăm seama că poezia supravieţuieşte.” Aceste cuvinte însoţitoare scrise de cunoscutul critic literar şi poet Gheorghe Grigurcu au darul de a evidenţia mesajul liric transmis de poet, de a reliefa sentimentul etern omenesc şi mai ales acel entuziasm potolit pe care îl afişează frumoşii nebuni de lună din micile oraşe făcând în aşa fel ca aşa poezia adevărată să supravieţuiască. „Rar, tot mai rar, ne vin/ Soliile de din/ Şi noi murim puţin,/ Noi mai murim puţin…” scrie Viorel Gârbaciu, ca într-un adevărat joc de-a dragostea şi moartea ca şi cum s-ar afla în postura lui Ivan Turbincă, cel care ştie prin iubire să amăgească moartea. Pentru el ninsoarea cursăn meri doare cu speranţa un scăpărat de soare îi va înapoia nădejdea altei veri. O adevărată cursă după tot ce a fost: dragoste, sper a n ţ ă , împlinire este poezia sa, o poezie a unui echilibru interior bine temperat, a unei stări totuşi scăldată în angoasă şi tăcere. Într-un psalm (III) spune: „Aproape de buze – atât să apară/ Cântarea aceasta, mierie – cuminte,/ Numai bună să umple bobul de linte/ Cu care hrăni-vom ulii de-afară!” pentru ulii de-afară dar şi pentru cei din interior, din sinele său adică spune el fiecare „cântare” a sa, atunci când ascultă „Murmurul cuvioaselor omizi” ştiind că sufletul său e o casă bătrână „Cu ferestre şi uşi descleiate,/ În care nimeni nu vine la cină/ Şin care doar moliile au drept de cetate”. Viscolit de această atmosferă „Disperat, iau atunci trenciul meu desuet/ Şi o şterg decunoapte şi tiptil de acasă/ Spre refugiul meu ultim – vechiul turn crenelat,/ De un alb nefiresc şi umbrit de verdeaţă -,” turn care este de fapt turnul de fildeş al poeziei unde se simte cel mai bine aşa cum o dovedeşte şi această carte.

Onyx

An 4- nr 5-6 (33-34)-mai - iun.- 2015


fişă de autor

MELANIA CUC Membru al Uniunii Scriitorilor din România Membru al Scriitorilor de Limba Română din Quebec, Canada Membru al Societăţii Ziariştilor din România Debut jurnalistic la 16 ani, în ziarul faclia din Cluj Napoca. Debut radiofonic cu poeme la Radio Romania în 1973 Debut literar revuistic în revista Luceafărul , 1976, cu poeme Debut editorial la Editura Litera, 1985, poeme A lucrat ca redactor la mai multe publicatii din țara si din străinătate, a realizat emisiuni de radio si TV.

Până la 1 iunie 2015 are 33 de cărţi publicate ( eseu, poeme, romane, proză scurtă, literatură pentru copii, critică literară), dintre care amintim: Vara leoaicei, roman, Editura ZIP București, 2011, Mersul pe apă, poeme, Editura Nico, Tg.Mures, 3013, Roșu cardinal ( roman) Editura Karuna 2015. Este prezentă în peste 50 de volume colective și în antologii de proză și poezie din țară și din străinătate.

Pasionată de pictură a avut mai multe expozitii personale în Romania și în străinătate. A început cu pictură pe sticlă, pictând pe ferestre recuperate de la casele vechi din Transilvania. Prima expozitie de icoane pe sticlă a avut loc la Bistrița, sub genericul fERESTRE TRANSILVANE. Alte expozitii personale cu icoane pe ferestre vechi au fost vernisate de-a lungul ultimilor ani la:Tg. Mures, Sighisoara și București. La Barcelona a avut o expozitie personală, la Londra a participat cu mai multe exponate într-o expozitie de grup. Lucrările din expoziția de la Bucuresti au fost vândute în folosul femeilor bolnave de cancer. O parte din lucrări fiind achizitionate de către Patriarhia Română. Expozitia de la Barcelona a fost dăruită Asociației Românilor din Spania, iar lucrarile din expozitia de la Londra au fost donate Asociatiei Culturale ADSUM Bucuresti. Trecând de la pictura pe sticlă la cea pe pânză, a vernisat Expoziția SEMNE pe simezele Centrului Cultural Muncipal G.Coșbuc din Bistrita, expunând pictură cu acrilic și grund executată pe suport de pânză cu danteală manuală. La Archiud, judetul BN, într-un spațiu neconvențional a vernisat expozitia MONADE, pictură în stil modernist execută pe ferestre reciclate de la case și biserici vechi. Are lucrări în colecții particulare din România, Ungaria, Italia, Canada, SUA, Anglia, Irlanda, Grecia, Norvegia, Elvetia, Austria, franța.



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.